Descarca Revista

Întâmpinarea Domnului 

Editura Agaton Februarie 2021
Sumar:
Sfântul Sinod: Primele decizii din 2021 - Comunicat
Să învățăm să iubim
Vasile Bănescu despre mesajul afișat la Muzeului Kitsch-ului dintr-un mall bucureștean
Proiect legislativ privind repatrierea Sf. Mărturisitori Ardeleni
Patriarhiile Antiohiei și Georgiei despre vaccinul anti-COVID
Știri INTERNE - Februarie 2021
Știri EXTERNE - Februarie 2021
Mitropolitul Porfirie de Zagreb este noul Patriarh al Serbiei
Pâine și firimituri - Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei)
Botezul ortodox, întreită afundare
Liturghiile online: colac de salvare sau dochetism liturgic?
Domnul Iisus Hristos şi Diavolul de la Carantania (Video)
Cărările pandemiei (Video)
Botezul: sens și ritualuri
Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei
Aproapele omului contemporan sau despre iubirea acestuia
Sfântul Haralambie, flacără de lumină şi izbăvire în vreme de pandemie
Cetățile sfinților (Video)
Principesa Ileana şi Sfântul Ardealului (Video)
Rugăciuni către Sfântul Mucenic Vlasie pentru vindecare de boli și sporul casei
Slujbă pentru copiii avortați
Creștinism și DISTRIBUTISM. Munca, proprietatea, suveranitatea și credința (cu UPDATE!)
Embrionul – colecție de celule sau ființă umană?
Monahul Pavel Aghioritul despre vaccinul anti-COVID19
Arh. Antonie Stilianakis: Noul remediu anti-Covid face vaccinarea inutilă (Video)
Federația Pro Vita spune NU Educației sexuale în școli! - Scrisoare deschisă
Casa albastră”, acasă pentru tinerii nimănui
Petiție: Acordul părinților pentru orele de educație sexuală este esențial!
Ortodoxia, antidot al sufletului întristat - Pr. Visarion Alexa (CARTE)
Dumnezeiescul urcuș - Emilianos Simonopetritul (CARTE)
Dialoguri la Rohia - Arhiep. Justinian Chira (CARTE)
Arhimandritul Serafim Man: Duhovnicul harnic și smerit de la Rohia - Arhim. Macarie Motogna (CARTE)
Cuvinte Purtătoare de Viață în epistolele Sfântului Sofronie Athonitul - Alina Ana Nistor (CARTE)
Crucea si cerbul. Viața minunată a Sfântului Eustație - Gabriel Wilson (CARTE)
Mantia purpurie - Aliki Kafetzopoulou (CARTE)
Drumul ascultării - Sotirhos Panagiotis (CARTE)
Sfântul Serafim de Viriţa (1866 – 1949). Patericul din Viriţa - Alexandru Trofimov (CARTE)
Sentimente de gheaţă - Aleksandr Tkacenko (CARTE)
Viaţa şi minunile fericitei Eufrosina cea nebună pentru Hristos - *** (CARTE)
În braţele lui Dumnezeu - Sava Majuko (CARTE)
Depăşirea emoţiilor negative - Dmitry Semenik (CARTE)
Familia Imperială Romanov pe calea dragostei și a jertfei - *** (CARTE)
Povățuiri părintești - Filotei Zervakos (CARTE)
Mângâierea dragostei lui Dumnezeu - *** (CARTE)
Cel ce urcă muntele. Sensul suferinței - Ernest Bernea (CARTE)
Care e diferența dintre un copil și un laptop - Cristian Presura (CARTE)
Scurtă istorie a dezastrelor naturale - Lucian Boia (CARTE)
Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol - Silvia Irina Zimmermann (CARTE)
Cum vrei Tu, Doamne! Să fie binecuvântat! - Simeon Kraiopoulos (CARTE)
Tâlcuire la Epistolele I și II către Timotei, către Tit și către Filimon - Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostomul) (CARTE)
Cuviosul Iosif Isihastul în căutarea rugăciunii inimii - *** (CARTE)



Tema lunii
Sfântul Sinod: Primele decizii din 2021 - Comunicat - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În ziua de 25 februarie 2021, în Palatul Patriarhiei din Bucureşti, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nichifor Horia ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Noul Episcop-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul. Hirotonia va avea loc la Iaşi în ziua de duminică, 07 martie 2021.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret și pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nestor Dinculeană ca Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei. Noul Arhiereu-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nestor Hunedoreanul. Hirotonia va avea loc la Deva în ziua de duminică, 07 martie 2021.

În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:

În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:

1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;

2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;

3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.

Alte aprobări:

Biroul de Presă al Patriarhiei Române - basilica

Vă recomandăm să citiți și: Alegerea a doi noi ierarhi în Biserica Ortodoxă Română - Ziarul Lumina



Să învățăm să iubim - Ninel Ganea
 
Legătura dintre familie și politică atinge o idee adâncă despre importanța familiei în ordinea lumii și chiar mai departe de lumea aceasta. Oamenii învață virtutea în familie și oricine încearcă să pună ordine în cetate trebuie să învețe cum să pună ordine în propria familie (cu atât mai mult, sau mai degrabă în ciuda freneziei sărbătoririi iubirii în luna februarie, în mod mult prea comercial, prin forme fără fond, prin adăparea mercantilismului și diluarea moralei. n.n.)
Una din învățăturile recurente în înțelepciunea tradițională privește legătura dintre conducerea lumii și cea a propriului suflet.

Există patru lucruri: sufletul, familia, cetatea și lumea. Iar aceste lucruri alcătuiesc un urcuș natural. Cel care conduce o familie și  care vrea să o conducă bine, trebuie să-și pună mai întâi ordine în suflet (…) Cel care este în stare să-și pună ordine în suflet și face ca o parte să conducă iar alta să se supună, acel om va putea să-și pună ordine și în familie. Însă dacă poate face asta, atunci poate conduce și o cetate, iar dacă poate conduce o cetate, atunci poate conduce și lumea. Dar dacă nu-și poate pune ordine în propriul suflet, cum va putea el să conducă lumea?”, scria Sf. Ioan Gură de Aur.

În China, Mencius spunea următoarele: „Imperiul, cetatea, familia. Imperiul își are baza în cetate, cetatea în familie, familia în sinele personal.”

Infestați de morbul realpolitik sau al machiavelismului „respectabil”, în care puterea devine propria și singura justificare, uităm complet, în cazul în care am știut vreodată, cum ar trebui să arate viața sau pedigriul etic al omului politic. Cel mai adesea eliminăm apriori orice fel de evaluare morală și ne punem speranțele (deșarte) într-o eventuală competență tehnică, uitând că oamenii se mișcă după patimi. Drept urmare, ordinea familială este pusă între paranteze și astfel primesc statut de salvatori mesianici indivizi care în societățile tradiționale ar fi fost, în cel mai bun caz, priviți cu scepticism.

Pe de altă parte, legătura dintre familie și cetatea politică nu are doar rolul de a ne oferi un criteriu de orientare, ci atinge o idee adâncă despre importanța familiei în ordinea politică și chiar mai departe de lumea aceasta. Oamenii învață virtutea în familie și oricine încearcă să pună ordine în treburile lumii trebuie să învețe cum să pună ordine în familie. De asemenea, la Judecata de Apoi, părinții dau seama de copii.

Din acest punct de vedere, jurnalul Sf. Împărătese Alexandra a Rusiei, „Să învățăm să iubim”, apărut de curând la Editura Predania, se constituie într-un adevărat „cod de bune practici”  pentru o familie ordonată, adică fericită. Este un „manual” alcătuit din cugetări despre dragoste, căsătorie și viața de familie, născut dintr-o viață încărcată de suferință.

Eficiența sfaturilor nu poate fi contestată empiric. Familia Sf. Împărătese Alexandra, soțul și cei cinci copii, a trecut cu demnitate prin cea mai dramatică prăbușire existențială, lăsând în urma ei convertiri miraculoase și un parfum indelebil de sfințenie. În timpul detenției de la Ekaterinburg, de pildă, comuniștii au fost nevoiți la un moment dat să schimbe gărzile, alese oricum în funcție de cruzimea lor, deoarece familia imperială le îmblânzea prin simpla ei smerenie și cuvioșie. Lista cărților rămase în urma Sfinților Împărați Romanov, la Ekaterinburg, depune și ea o mărturie parțială despre substanța morală a ultimilor împărați ortodocși: Biblia, Psaltirea, cărți de rugăciuni, Scara (Sf. Ioan Scărarul), Viața Sf. Serafim de Sarov…

Dar astfel de oameni nu apar din neant, ci se fac, iar Jurnalul ne oferă o cale de a înțelege alcătuirea lor.

Pentru o sensibilitate modernă, iar astăzi sunt puțini aceia care nu suferă, conștient sau nu, de așa ceva, însemnările Sf. Împărătese vor avea cu siguranță și un efect iritant: „Unele soții nutresc numai idealuri romantice, iar din această pricină își neglijează îndatoririle și nu se îngrijesc de fericirea familiei lor”, sau „Răspunderea de căpătâi a oricărei soții aceasta este – să-și zidească și să-și păstreze în bună rânduială căminul”, sau „Firea cea risipitoare și extravagantă a soției, însă, duce întotdeauna la nereușită și la spulberarea bunei înțelegeri din familie. Multe familii se destramă din această pricină.”

În epoca postromantică, în care femeile au depășit chiar și iluziile mai nevinovate ale romantismului, asemenea recomandări pot suna tăios, iar cel care le scoate în evidență riscă eticheta de misogin. Dar ele sunt inspirate de experiența Sf. Împărătese în lume, de ceea ce vedea că se întâmplă cu viața de familie atunci când modernitatea era adoptată ca filosofie existențială. Mai mult, atenția îndreptată cu predilecție asupra femeii venea din convingerea că „cea care zidește cu adevărat casa, este, de fapt, femeia, soția și mama”. Avem în față o mostră de înțelepciune clasică, iar stânjeneala ori zâmbetul superior pe care ni-l provoacă nu sunt altceva decât semnele barbariei noastre.

Pentru Sf. Împărăteasă, căsătoria este „jug mântuitor”, în timp ce copiii sunt „sfântă povară”, iar aceste fericite expresii ne dau o imagine succintă și grăitoare a felului în care omul Tradiției își vede familia. Ne aflăm la polul opus de imaginile roz, de declarațiile calpe și de divinizarea copiilor.

Nu ar trebui să se înțeleagă cumva că Jurnalul ne oferă perspectiva sumbră și deprimantă, oarecum protestantă, a căsătoriei. Dimpotrivă, este un rețetar pentru fericire atât pentru lumea de aici, cât și pentru cea de dincolo, bazat pe „dragostea jertfelnică”. „Rostul căsătoriei este de a aduce bucurie”, sunt primele cuvinte din însemnări.

În același fel, pasajele despre creșterea copiilor sunt remarcabile prin acuitatea observațiilor și diferența radicală ce le separă de concepția modernă. Într-o epocă în care celor mici li se inculcă de timpuriu dezvoltarea personalității, adică a egoului, a sinelui și a tuturor pornirilor ruinătoare, este o adevărată gură de aer proaspăt un sfat precum acesta: „copiii trebuie să învețe lepădarea de sine,  jertfa, renunțarea”. Ne sare în ochi deși, din nou, într-o societate premodernă astfel de idei reprezentau presupoziții tacite, premisele civilizației.

Spre sfârșitul secolului al XIX, de pildă, o femeie din Sudul Statelor Unite l-a întâlnit pe generalul Robert E. Lee, care simboliza întruparea celui mai înalt ideal local, și i-a cerut un sfat pentru creșterea copilului. „Trebuie să-l înveți să nu-și facă voia”, a fost răspunsul lapidar dar plin de sevă al gentlemanului sudist.

Jurnalul atinge și chestiuni în aparență minore și practice, dar cu implicații semnificative, cum este de exemplu aranjarea camerei copilului. „Acolo unde cresc copiii, tot ceea ce se află și se petrece în jurul lor are înrâurire asupra lor, și chiar și cel mai mic amănunt poate avea o înrâurire minunată sau deosebit de vătămătoare asupra sufletului copilului”. Sf. Împărăteasa Alexandra recomanda prezența tablourilor și un design simplu și cu gust. (Într-una din pozele păstrate cu dormitorul din Palatul Romanovilor se poate vedea un perete acoperit în întregime cu icoane, un adevărat iconostas.) Dar cine mai știe astăzi cum ar trebui să arate o cameră de copil, când Donald Duck și Mickey Mouse lipiți pe pereți s-au transformat în personaje nevinovate, iar minimalismul și placajul scandinav țin loc de gust?! Și apoi, ceea ce ne lipsește, mai înainte de toate, nu este simțul estetic, cât atenția și o idee cât de cât sănătoasă despre ceea ce înseamnă a fi om, a avea o familie și a crește copii.

Suntem prăpădiți, slabi și îndărătnici, iar lectura unei cărți precum jurnalul unei familii care trăia creștinește ne arată, prin reflexie, toată mizeria noastră.

Și ne mai arată, în același timp, ceea ce am pierdut când Sfânta Familie Imperială a Rusiei a fost asasinată într-o noapte de vară la Ekaterinburg…

 

 - articol preluat de pe site-ul Cultura Vieții




ACTUALITATEA religioasă
Vasile Bănescu despre mesajul afișat la Muzeului Kitsch-ului dintr-un mall bucureștean
 

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române spune că „înfierarea publică a Bisericii, Ortodoxe sau nu, a fost constant hrănită de ideologia sacrilegă a socialismului utopic, fie el marxist-leninist, fie nazist,  fie, recent și consistent, neomarxist. Ideologie care a urâțit o prea mare parte de lume, transformând-o într-un sumbru regat al kitsch-ului gândirii și trăirii”.

„Chinuitul text anticlerical afișat pe un panou la așa-numita expoziție a «Muzeului Kitsch-ului» dintr-un mall bucureștean nu păcătuiește, desigur, prin denunțarea kitsch-ului religios (ivit relativ recent în orice spațiu confesional), ceea ce face cu mâhnire și bună intenție orice bun cunoscător al curatei tradiții culturale creștine și al tezaurului artistic inestimabil al Ortodoxiei, ci prin perfida generalizare a unei punctuale derive estetice sau morale la adresa tuturor preoților și, in extenso, la adresa Ortodoxiei însăși”, declară Vasile Bănescu.

„Ceea ce este nu doar nedrept și inept, ci și abject. Ca orice programatică generalizare, adică siluire a logicii și a bunului-simț!”, adaugă el.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române spune că „înfierarea publică a Bisericii, Ortodoxe sau nu, a fost constant hrănită de ideologia sacrilegă a socialismului utopic, fie el marxist-leninist, fie nazist, fie, recent și consistent, neomarxist. Ideologie care a urâțit o prea mare parte de lume, transformând-o într-un sumbru regat al kitsch-ului gândirii și trăirii”.

Numitorul comun al acestei ideologii falsificatoare de realitate și încă prizate în cercuri paupere cultural, a rămas constant detestarea Cerului, a clerului, a culturii veritabile, a manifestărilor credinței și, inevitabil, malformarea intelectuală și morală a celor seduși de ea. A celor ce-și exhibă azi repulsia față de kitsch chiar în templele consumismului, adevărate capodopere  arhitectonice ale distincției și bunului-gust scoase la tarabă”, subliniază Vasile Bănescu.

O expoziție intitulată „Romanian Kitsch Museum” și deschisă publicului, gratuit, într-un mall din București încadrează în categoria kitsch numeroase practici sau obiecte atribuite Bisericii Ortodoxe precum: veșmintele aurii ale preoților, crucifixurile cu lumini colorate, cutia milei, calendarul ortodox, ceasul religios, oameni vii reprezentați în picturile Bisericii ș.a.

Numele muzeului are în reprezentare o cruce aurită, pe post de „T” în cuvântul „kitsch”. Mai multe persoane publice au luat atitudine considerând inițiativa drept o manifestare anticreștină.

Sursa: basilica.ro



Proiect legislativ privind repatrierea Sf. Mărturisitori Ardeleni - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Mai mulți deputați au depus la Parlament, în 09 februarie 2021, un proiect legislativ privind repatrierea moaștelor Sfinților Mărturisitori Ardeleni.

Sfinții au murit în închisoarea Kufstein din landul austriac Tirol, în secolul al XVIII-lea, în vremea când autoritățile austriece impuneau unirea ortodocșilor din Transilvania cu Biserica papală de la Roma.

Sf. Cuv. Visarion Sarai și Sf. Mc. Oprea Miclăuș au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română în 1950, iar Sf. Preoți Martiri Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel au fost canonizați în 1992.

Singurul dintre Mărturisitorii Ardeleni care nu a murit în fortăreaţa de la Kufstein a fost Cuv. Sofronie de la Cioara (canonizat în 1950), care s-a refugiat în Țara Românească după ce fusese închis de mai multe ori în Transilvania.

Autorii inițiativei legislative propun ca Guvernul să fie autorizat în identificarea și aducerea în țară a moaștelor Sf. Cuv. Mărturisitor Visarion Sarai, ale Sf. Mc. Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului și ale Sfinților Preoți Martiri Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel.

În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii, Ministrul Afacerilor Externe, Ministrul Justiției, Ministrul Finanțelor Publice și Secretarul de Stat pentru Culte vor emite ordinul privind stabilirea procedurilor de identificare și repatriere a sfinților.

Sfintele lor moaște vor fi așezate, cu sprijinul Patriarhiei Române, la Biserica „Sfânta Treime” din Sibiel, conform proiectului de lege.

”Suntem datori să-i aducem acasă”

Expunerea de motive a proiectului legislativ a fost semnată de deputatul liberal Daniel Andrei Gheorghe.

El a relatat pentru Basilica.ro că reprezintă un act de respect şi demnitate naţională ca „moaştele acestor patru bravi mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti să se întoarcă acasă în pământul Ardealului şi acolo să poată fi cinstite cum se cuvine de credincioşi şi întreg poporul”.

„Este foarte trist ca la aproximativ 240 de ani de la plecarea lor dintre noi în Împărăţia cerească ei să nu-şi găsească odihna cea pururea de veci în pământul moşilor şi strămoşilor lor şi în pământul în care, din păcate, nu au mai fost lăsaţi să se întoarcă niciunul dintre ei, în pofida tuturor petiţiilor, şi au murit departe în pământ străin”.

Gestul lor de a-şi apăra credinţa noastră creştină ortodoxă este unul care nu poate fi trecut pur şi simplu la şi altele şi nu poate fi lăsat în aşteptarea timpurilor care vor mai veni cine ştie când. „Nu putem să-i uităm. Suntem datori să-i aducem acasă pe aceşti sfinţi ortodocşi români!”, a punctat parlamentarul.

În declaraţia oferită Basilica.ro, Daniel Gheorghe şi-a exprimat speranţa că legea va fi promulgată, iar sfinţii vor reveni acasă.

„Astăzi, mai mult ca niciodată, suntem chemaţi să ne întoarcem către rădăcinile noastre ortodoxe. Să afirmăm, să mărturisim, să spunem clar: da, suntem ortodocşi şi suntem demni de moştenirea strămoşilor noştri. Moaştele acestor sfinţi nu pot sta pentru totdeauna în locuri complet nemeritate pentru nişte oameni care şi-au dat viaţa pentru credinţă”.

„Am încredere că alături de colegii co-iniţiatori vom reuşi. Îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute să ducem iniţiativa la bun sfârşit cât mai repede, să fie promulgată, să o vedem pusă în aplicare, iar sfinţii noştri să se întoarcă în pământul nostru strămoşesc”, a afirmat deputatul Daniel Gheorghe.

Proiectul de lege a mai fost înregistrat la Parlament în 13 octombrie 2020. A fost clasată, potrivit hotărârii Biroului permanent al Senatului din data de 30 decembrie 2020.

Proiectul actual, semnat de 11 deputaţi liberali, va intra mai întâi în dezbaterea Senatului şi apoi a Camerei Deputaţilor care este for decizional.

Viaţa Sfinţilor Ardeleni poate fi lecturată aici.

Sursa: Basilica



Patriarhiile Antiohiei și Georgiei despre vaccinul anti-COVID

Patriarhia Antiohiei

„Decizia referitoare la vaccin este o decizie personală”

Patriarhia Antiohiei a publicat un punct de vedere despre vaccinul anti-Covid în care se subliniază că „Biserica consideră că subiectul vaccinării nu este specific domeniului studiilor teologice și spirituale, ci, mai degrabă, este specific domeniului științei medicale și autorităților ei”.

Biserica încurajează cercetarea științifică

Textul structurat în șapte puncte începe cu afirmarea convingerii Bisericii în rolul esențial pe care l-a avut progresul științific în decursul timpului. „Biserica încurajează cercetarea științifică și oamenii de știință și binecuvântează orice inițiativă care contribuie la progresul omenirii și ușurează suferința umană”.

De aceea, Biserica se roagă pentru „toți cei care lucrează pentru protejarea și slujirea vieții omenești, incluzând cercetătorii, oamenii de știință, doctorii, asistentele și toți lucrătorii de sănătate din spitale”.

Vaccinarea: decizie personală

Ca urmare a producerii vaccinului anti-covid, Biserica Ortodoxă a Antiohiei delimitează tema vaccinării de domeniul teologic și spiritual, considerând-o „specifică domeniului științelor medicale”.

„Decizia referitoare la vaccin este o decizie personală”, iar fiecare credincios are dreptul de a lua această decizie în consultare cu medicul personal.

În document, Biserica Antiohiei atrage atenția credincioșilor asupra importanței respectării în continuare a tuturor măsurilor de sănătate solicitate de autorități, deoarece „pandemia continuă să reprezinte o amenințare la adresa vieții umane”.

Exploatarea politică și comercială

„Biserica avertizează împotriva oricărei exploatări politice sau comerciale a problemei vaccinurilor, în special prin îndepărtarea acestora de la grupurile marginalizate și distribuirea acestora într-un mod care să contrazică principiile egalității, dreptății și solidarității între toți oamenii”.

Biserica Antiohiei afirmă că înțelege complexitatea și varietatea opiniilor, mai ales sub influența mass-mediei, care generează „o atmosferă de teamă, anxietate și intimidare”. Subliniind că indiferent de opinii toți sunt fiii Bisericii, Patriarhia Antiohiei invită pe toți „să păstreze legătura păcii, unității și iubirii care ne aduce împreună în Hristos”.

Siguranța spirituală

În timp ce „nu există dubii că toate măsurile preventive pentru sănătate și vaccinările sunt benefice siguranței fizice”, Biserica Antiohiei atrage atenția că „nu trebuie să trecem cu vederea importanța siguranței noastre spirituale”.

„Trăim în înstrăinare față de Dumnezeu, într-un conflict cu aproapele nostru și într-o incursiune în mediul nostru vital printr-un consum insațiabil al resurselor sale”.

„Această situație este rezolvată prin schimbarea comportamentului nostru prin pocăință sinceră, revenirea la Dumnezeu în rugăciune și o viață de comuniune și slujire”.

„Trebuie să renunțăm la orice ne dăunează nouă, aproapelui nostru și mediului nostru”, se menționează în document.

Textul se încheie cu un mesaj de speranță că „bucuria care izvorăște din credința că Hristos este cu noi până la sfârșitul veacurilor ne face tovarăși de drum cu Părinții noștri care au urmat calea nevoințelor în orice timp și loc”.

Această bucurie ne întărește în fața oricărui rău și nedreptate și ne face asemenea Sfinților Părinți, „capabili să depășim, cu harul lui Dumnezeu și prin efort comun, provocările care apar în drumul nostru, pentru ca Dumnezeu să se slăvească în cuvintele și faptele noastre”. - Sursa: Basilica

Patriarhia Georgiei: Nu vom promova vaccinarea, e bine că este benevolă

Biserica Ortodoxă Georgiană apreciază munca oamenilor de știință și a medicilor dedicată protejării sănătăţii oamenilor, dar nu își va asuma responsabilitatea pentru promovarea vaccinării împotriva coronavirusului, a hotărât Sfântul Sinod în sesiunea sa de joi, 18 februarie 2021. Majoritatea populației din Georgia nu este entuziasmată în mod special de vaccinare, potrivit sondajelor de opinie, deși guvernul speră că cel puțin 60% vor fi vaccinaţi, cu ajutorul unei campanii de informare la scară largă. „Biserica recunoaște că sănătatea umană este unul dintre cele mai importante drepturi și, prin urmare, susține toate etapele menite să protejeze acest drept fără a contrazice moralitatea creștină. Salutăm faptul că procesul de vaccinare împotriva COVID-19 este voluntar, nu obligatoriu. Acest lucru este cel mai important, mai ales astăzi, când vaccinul este abia realizat și există opinii diferite ale profesioniștilor din domeniul sănătății despre acesta”, scrie Sinodul în declarația sa publicată vineri. „Biserica Georgiană apreciază foarte mult beneficiul pe care medicamentul îl aduce pentru a proteja sănătatea oamenilor, dar nu va putea să-și asume responsabilitatea pentru promovarea vaccinării, acest fapt fiind de competența și responsabilitatea profesioniștilor din domeniul medical”, subliniază Sinodul.
Ierarhii fac apel, de asemenea, la înțelegere, subliniind că nicio persoană, indiferent de statutul social, nu ar trebui să fie hărțuită sau persecutată pentru că a fost sau nu vaccinată. Mai mult, deoarece există multe întrebări în societatea georgiană și în rândul credincioşilor ortodocşi georgieni, autoritățile ar trebui să explice pe deplin care este vaccinul ce va fi livrat în Georgia și să explice originea, tehnologia de producție, mecanismul de acțiune și durata și eficacitatea vaccinului, și dacă normele bioeticii sunt sau nu respectate la producerea și primirea vaccinului. În plus, oficialii din domeniul sănătății ar trebui să explice amenințarea reprezentată de lipsa unui vaccin într-o pandemie, ce efecte secundare și complicații pe termen scurt și pe termen lung are vaccinul și ce asistență va fi acordată de stat în caz de complicații. Și, ca răspuns la falsul raport că Sinodul intenționează să îl înlăture pe Patriarhul Ilia, acesta a declarat: „Calomnia îndreptată împotriva Bisericii și a ierarhilor ei a devenit deja un obicei al acestor oameni. Acţiunile lor vădit pline de intenţii sunt manifestate cu scop populist, pe baza informațiilor false, pentru a agita societatea și a discredita Biserica. S-a remarcat că acțiunile lor sunt iresponsabile și nepotrivite pentru creștini.”

 



Știri INTERNE - Februarie 2021

 

Întâlnire președinte - patriarh

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a întâlnit marți, 16 februarie 2021, cu Președintele României, Klaus Iohannis. Întrevederea a avut loc în jurul orei 13:00 la Reședința Patriarhală. Nu s-au oferit detalii publice despre discuțiile purtate. „A fost o vizită firească la început de an, o întâlnire oficială în spiritul dialogului dintre două instituții importante ale societății românești pe temele actuale ale acesteia”, a declarat Vasile Bănescu. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei nu a luat parte la întâlnire. Sursa: Basilica 

Patriarhia Română împlinește 96 de ani de la înființare

Procesul prin care s-a ajuns la ridicarea în rang a Bisericii noastre a început imediat după Marea Unire din 1918. Potrivit unei declaraţii oferite pentru Trinitas TV de Pr. Florin Şerbănescu, ideea de înfiinţare a Patriarhiei Române a fost formulată pentru prima dată de Gheorghe Ciuhandu „în cadrul Congresului preoţimii ardelene de la Sibiu, în 1919”. „După aceea, alte personalităţi de marcă ale culturii româneşti, istorici precum Nicolae Iorga sau Ioan Lupaş, împreună cu mitropolitul primat Miron Cristea, ales la sfârşitul anului 1919, dar şi Regele Ferdinand, au continuat să prezinte această necesitate ca un fapt firesc”. La finalul anului 1924, Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a redactat propunerea ca Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan la Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie. În acest mod, Mitropolitul primat urma să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române. Documentul a fost semnat de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului şi de Episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei. Propunerea a fost inclusă pe ordinea de zi a Sfântului Sinod în şedinţa din 4 februarie 1925, condusă de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului. Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută şi aprobată, cu unanimitate de voturi, de Senat şi Camera Deputaţilor. În 23 februarie 1925 legea în cauză a fost promulgată de Regele Ferdinand. În data de 12 martie 1925 Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite. Sursa: basilica.ro

Dezbateri la Parlament despre ora de Religie: Patriarhia doreşte păstrarea unei ore pe săptămână în învățământul preuniversitar

Patriarhia Română doreşte păstrarea unei ore de religie pe săptămână în programa școlară și la liceele tehnologice și profesionale, așa cum se întâmplă la cele teoretice. Solicitarea a fost adresată miercuri, la Palatul Parlamentului, de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul în cadrul unei dezbateri organizată de Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport din Camera Deputaților, împreună cu Comisia pentru învățământ, tineret și sport din Senatul României. Ierarhul a adus mai multe argumente în sprijinul afirmaţiilor sale. Preasfinţia Sa a reamintit că tinerii şi copiii au dreptul constituțional (Constituția României, art. 32, alin. 7) de a participa la orele de Religie. Episcopul vicar patriarhal a făcut referire la Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (nr. 489/2006) care prevede că în învăţământul de stat şi particular, predarea Religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute (art. 32, alin. 1), dar şi la Legea educației naționale (nr. 1/2011) în care se menţionează că Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de Religie, conform confesiunii proprii (art. 18, alin. 1).

Religia este singura disciplină școlară care a fost validată de majoritatea covârșitoare a părinților, este un alt argument adus de ierarh, care a arătată că peste 93% dintre părinți și-au exprimat deja dorința ca elevii să participe la orele de Religie, conform solicitărilor scrise. Preasfinţia Sa a explicat că predarea Religiei în şcoală are valenţe educaţionale profunde, prin rolul ei formativ în viaţa copiilor și a tinerilor. Ora de religie, a spus Preasfinţia Sa, contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare, întrucât propune modele viabile de bunătate, sfinţenie și conviețuire umană. Sursa: basilica

102 ani de la naşterea pr. Iustin Pârvu, monahul care a suferit 17 ani în temniţele comuniste

Renumitul duhovnic de la Mănăstirea Petru Vodă, Părintele Iustin Pârvu s-a născut în data de 10 februarie 1919. Pentru convingerile sale religioase, părintele Iustin a efectuat 17 ani de detenţie în timpul regimului comunist. Părintele Justin Pârvu a îndurat, cu multă credință în Dumnezeu și speranță de viață mai liniștită, încercările temnițelor comuniste de la Văcărești, Jilava, Aiud și Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credință, în vremuri de încercare pentru Biserică și Țară. A intrat, ca frate, la Mănăstirea Durău în anul 1936, iar în anul 1940 a fost tuns în monahism primind numele de Iustin. În anul 1941 a fost hirotonit preot. A participat ca preot militar în Al Doilea Război Mondial, apoi a fost întemnițat pe motive politice între anii 1948-1964. După perioada de detenție a viețuit la Mănăstirea Secu, până în 1975, când a plecat la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț. În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă, pe care a condus-o ca stareț până la trecerea sa la Domnul, în seara zilei de 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani. Este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă. Sursa: basilica

Revista Mitropolia Ardealului își reia rolul de publicație oficială după un concept nou

La 30 de ani de la întreruperea apariției sale, Revista Mitropolia Ardealului își reia rolul de publicație oficială de informare, de folos misionar și pastoral pentru preoții și credincioșii din Mitropolia Ardealului. Revista mitropolitană a preoților și credincioșilor ardeleni apare în 2021 după un concept nou, ancorat în realitatea eclezială și socială actuală. Fiecare număr va cuprinde cuvinte ale ierarhilor ardeleni, interviuri cu personalități clericale sau laice, articole despre familia ortodoxă, comunicarea Bisericii sau realitatea filocalică. Până în acest an, publicația oficială a Mitropoliei Ardealului a fost „Revista Teologică”. Publicația înființată în 1907 de viitorul mitropolit Nicolae Bălan nu avea rol de organ oficial, ci de revistă teologică, după cum o spune și numele. Revista are o apariție trimestrială, fiind gândită la 4 numere pe an, și este deja în proces de indexare în baze de date internaționale pentru o cât mai bună vizibilitate și probitate calitativă a materialelor publicate. Sursa: basilica

În noua serie PSB: Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea

Editura Basilica a publicat în noua serie „Părinți și scriitori bisericești” (PSB) lucrarea „Istoria Bisericească” a istoricului Eusebiu de Cezareea. Este volumul 20 din Colecția PSB. Traducerea din greaca veche, studiul introductiv și notele aparțin Pr. Prof. Teodor Bodogae. Ediția este revizuită de Prof. Tudor Teoteoi și este dedicată „In memoriam Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu”. „Te sperii cât de puține am ști din primele trei veacuri creștine fără Eusebiu”, spune teologul francez Pierre Batiffol citat în Studiul introductiv al cărții de față. Lucrarea „Istoria bisericească” 10 „cărți” și vrea să înfățișeze dezvoltarea bisericii creștine, începând de la venirea Mântuitorului până la anul 324. Volumul de față poate fi poate fi achiziţionat prin intermediul site-ului Librăriei Cărților Bisericești, prin comandă la tipografia@patriarhia.ro, editura@patriarhia.ro sau la numărul de telefon 021.335.21.28. La achiziția online, Librăria Cărților Bisericești oferă în perioada 20-21 martie o reducere de 35% pentru lucrările din colecția PSB și pentru alte volume de teologie. Sursa: basilica

Suceava: Arhiepiscopia va înființa o policlinică și  un spital cu numele „Anastasie Crimca”

Printre prioritățile Arhiepiscopiei Sucevei în 2021 se numără proiectarea și atragerea de fonduri pentru o policlinică și un spital cu numele „Anastasie Crimca”. Prin utilizarea acestui nume, Biserica îl omagiază pe Mitropolitul Anastasie Crimca, cel care a fost ctitorul primului spital public din Moldova (în 1619, la Suceava). Nu este prima inițiativă de anvergură la Suceava în ceea ce privește sprijinirea activității medicale. La începutul pandemiei, pe când trăia IPS Pimen, Arhiepiscopia a strâns 100.000 de euro pentru dotarea spitalelor din județ. De menționat este faptul că noul Arhiepiscop al Sucevei, IPS Calinic, are studii universitare de medicină. În perioada 1992 – 1995 el a frecventat, în regim privat, cursurile Facultăţii de Medicină din cadrul Academiei Mihăilene, reînfiinţată de profesorii G. Marderos şi E. Balaure. Alte proiecte pentru 2021pot fi urmărite pe site-ul oficial al Eparhiei. Sursa: basilica 

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului speră că Episcopul Melchisedec Ştefănescu va fi canonizat curând

Arhiepiscopul Ioachim şi-a exprimat luni speranţa ca dosarul de canonizare al Episcopului Melchisedec Ştefănescu, fost episcop de Roman, să fie aprobat în scurt timp de Sfântul Sinod. După analiza, respectiv, aprobarea Comisiilor de specialitate ale Sfântului Sinod, Episcopul Melchisedec Ştefănescu va fi canonizat şi înscris în calendarul Bisericii Ortodoxe Române. Afirmaţiile IPS Ioachim au fost făcute la slujba de pomenire oficiată în Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Roman cu ocazia împlinirii a 198 de ani de la naşterea ierarhului. Sursa: Ziarul Lumina

Linkuri la știri:

Dialog cu episcopul Petroniu despre experiența Covid - Basilica

Centre respiro pentru persoanele cu dizabilități - Ziarul Lumina

În 2020 s-au născut in România cei mai puțini copii din ultimul secol - Știri pentru Viață

 



Știri EXTERNE - Februarie 2021
 

Creștinii din întreaga lume sunt chemați la reflecție și acțiune în pandemia de Covid-19

Un document propus anul trecut de Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) și Consiliul Pontifical pentru Dialog Inter-Religios (PCID) încurajează comunitățile și organizațiile creștine să reflecteze la solidaritatea inter-religioasă și interconfesională într-o perioadă marcată de pandemia de Covid-19. Documentul, intitulat „Slujirea unei lumi rănite prin solidaritate inter-religioasă: O chemare creștină la reflecție și acțiune în pandemia de Covid-19 și dincolo de aceasta”, menționează dificultățile psihologice, economice, politice și religioase produse de pandemie. Oamenii nu pot participa la slujbe religioase, unii nu au avut parte de slujba cuvenită de înmormântare, alții vor fi înfometați în viitorul apropiat, din cauza opririi economiei, violența domestică a crescut, iar izolarea duce la anxietate și depresie. Documentul își propune să reflecte deschiderea și responsabilitatea creștină a instituțiilor emitente de a se angaja într-un dialog cu credincioșii altor tradiții religioase. În acest scop, propune câteva principii călăuzitoare „pentru a sluji aproapele într-o lume rănită, împreună cu toți oamenii care au credință și bunăvoință”. „Fie ca, deschizându-ne inima în dialog și mâinile ca expresie a solidarității, să construim împreună o lume a vindecării și speranței”, scriu autorii. Sursa: basilica

SUA: Mitropolitul Tihon: Să oferim soluții de ieșire din criză tinerelor mame

Ierarhii Bisericii Ortodoxe a Americii participă anual la Marșul pentru viață de la Washington. Deoarece anul acesta evenimentul s-a desfășurat online, în seara dinaintea lui, joi, 28 ianuarie, Biserica Ortodoxă a Americii a organizat propriul marș pentru viață, adresat credincioșilor din Biserică. Traducerea integrală a cuvântului Mitropolitului Tihon la Marșul pentru viață virtual organizat de Biserica Ortodoxă a Americii poate fi urmărit la sursă. Ierarhul a vorbit despre nevoia de sprijin pentru femeile în criză de sarcină, dar și pentru tinerii bărbați care au nevoie să-și asume reponsabilitatea. – Sursa: stiripentruviata

SUA: Ortodocșii au organizat un Marș pentru viață și au scris o slujbă pentru victimele avortului

De câțiva ani, în Biserica Ortodoxă a Americii a fost instituită o Duminică pentru Sacralitatea Vieții, când se înalță rugăciuni pentru victimele avortului și pentru cei care se străduiesc să salveze vieți de copii și să le sprijine pe mame să aleagă viața. A fost conceput textul unei slujbe în acest scop, la care sunt pomenite și victimele avortului: în română aici; în engleză aici. Marșul pentru viață de la Washington se organizează an de an, neîntrerupt, în ianuarie, de aproape patru decenii, pentru a marca data legalizării avortului la cerere în SUA (22 ianuarie 1973). Mișcarea cere protecția vieții copiilor nenăscuți și sprijin pentru femei. În această țară, avortul este permis din orice motiv și în orice stadiu al sarcinii, până înainte de naștere. Mișcarea s-a internaționalizat, evenimentul fiind organizat din America de Sud și până în Japonia. În 24 ianuarie s-a desfășurat, fizic și online, a 17-a ediție a Marșului pentru viață 2021 de la Paris. Rata avortului înregistrează în SUA o puternică tendință descrescătoare, apropiindu-se pentru prima dată de nivelul dinaintea legalizării acestuia (1973). Sondajele arată că majoritatea americanilor nu susțin avortul și finanțarea lui din bani publici. Mișcarea pro-viață din SUA a înființat numeroase centre de sprijin pentru femeile care se gândesc să apeleze la avort în lipsa unei mâini întinse. Acestea sunt de trei ori mai numeroase decât clinicile de avort din această țară. – Sura: basilica

IRLANDA: Scriitorul Paul Kingsnorth, botezat la mănăstirea românească din Irlanda

Paul Kingsnorth, unul din cei mai importanți scriitori englezi în viață, s-a botezat ortodox la mănăstirea românească din Shannonbridge, Irlanda. L-a botezat  duhovnicul său, Părintele Tudor Ghiță, parohul comunității românești din Galway. „Mă așteaptă o călătorie de o viață. Dar mă simt de parcă am ajuns deja acasă”, spune scriitorul. „Prima dată m-am întâlnit cu Ortodoxia cu patru ani în urmă, când am pășit într-o bisericuță bucureșteană. Experiența a fost atât de puternică, încât m-a marcat pentru totdeauna. Desigur, nu-mi puteam da seama că avea să mă conducă într-o călătorie la capătul căreia voi deveni membru al Bisericii Ortodoxe Române”, a declarat Paul Kingsnorth pentru Basilica.ro. Părintele Tudor Ghiță a povestit că nu a încercat nicio clipă să-l convertească pe Paul Kingsnorth. Dar cei doi s-au întâlnit adesea la mănăstire și au stat mult de vorbă. Deși a avut multe căutări spirituale, Paul Kingsnorth nu a fost niciodată botezat în altă denominație creștină. Căutările sale spirituale anterioare l-au dus mai degrabă către religiile orientale și neopăgânism. „În 2020, în timp ce lumea era întoarsă pe dos, și eu m-am simțit la fel. În mod neașteptat, inițial împotriva voinței mele, m-am trezit împins cu determinare către creștinism”, a povestit el. „Am început anul ca un neopăgân a cărui inimă tânjea cu un dor neclar și l-am terminat practicând creștinismul.” – Sursa: basilica

ISRAEL: O inscripţie veche de 1500 ani a fost descoperită: „Hristos născut din Maria”

O inscripție în limba greacă veche de 1500 ani, care cuprinde menţiunea „Hristos născut din Maria”, a fost descoperită în satul et-Taiyiba din Valea Iezreel. Descoperirea a fost făcută la finalul lunii ianuarie în timpul unor săpături arheologice efectuate de Autoritatea pentru Antichități din Israel. Inscripția este parte a ancadramentului ușii de la intrarea unei biserici bizantine care datează din secolul 5. „Nu știam la ce să ne așteptăm înaintea lucrărilor, dar știam că aceasta era o zonă în care au fost găsite rămășițe arheologice. Când am descoperit inscripția, am știut că este o biserică ”, a declarat pentru The Jerusalem Post arheologul Yardenna Alexandre. Potrivit dr. Leah Di Segni, cercetător la Institutul de Arheologie al Universității Ebraice din Ierusalim, inscripţia cuprinde următorul text: „Hristos născut din Maria. Această lucrare a temătorului de Dumnezeu şi evlaviosului episcop [Theodo]sie şi a smeritului Th[oma] a fost construită din temelii. Oricine intră să se roage pentru ei”. Teodosie a fost arhiepiscop al oraşului Beit She’an (din Nordul Israelului), fiind apropiat al Sfântului Ioan Gură de Aur. – Sursa. basilica

Linkuri la știri:

Voci africane: nu vrem finanțare pentru avort, nu este prioritatea noastră - Știri pentru Viață

Povești de viață ale tinerilor din diaspora - Basilica



Mitropolitul Porfirie de Zagreb este noul Patriarh al Serbiei
 

Mitropolitul Porfirie de Zagreb și Ljubljana a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe în ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, din 18 februarie 2021. Mitropolitul Porfirie este succesorul patriarhului Irineu care a murit în luna noiembrie din cauza COVID-19 la vârsta de 90 de ani.  După procedura de alegere a fost oficiată o slujbă de Te Deum și a fost intonat imnul „Întru mulți ani” pentru nou alesul Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad și Karloviți și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, relatează Pr. Pavel Goreanu pentru Basilica.ro. Noul patriarh sârb a fost felicitat şi de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care i-a transmis gândurile sale de bine şi s-a rugat Mântuitorului Hristos să-i dăruiască „multe împliniri duhovniceşti în noua misiune încredințată”.

Biografie

Noul Patriarh al Serbiei, Porfirije Perić, s-a născut în data de 22 iulie 1961 în Bečej, nordul Serbiei, din părinții Radivoie și Radoika, la botez primind numele Prvoslav. Școala primară și gimnazială le-a urmat în localitatea Ciurug, iar liceul în Novi Sad. În 1986 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad. Înainte de absolvirea facultății, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Deceani, 1985, de către ieromonahul Irineu, actualul episcop de Bacika. După absolvirea facultății, a plecat la studii post-universitare la Atena, unde va rămâne până în 1990.

Cu binecuvântarea Episcopului de Bacika, Irineu, la 6 octombrie 1990, s-a transferat la mănăstirea Kovili. Acolo, pe 21 noiembrie 1990, a fost hirotonit ieromonah și numit stareț. Mănăstirea Kovili a fost condusă în trecut de Sf. Andrei Șaguna, semnalează r3media. În ședința de lucru a Sfântului Sinod din 14 mai 1999, ieromonahul Porfirie a fost ales Episcop vicar al episcopiei Bacika cu titulatura de Egher. A susținut apoi lucrarea de doctorat la Facultatea de Teologie a Universității din Atena (2004), având ca temă „Posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu prin opera Apostolului Pavel, conform interpretării Sfântului Ioan Gură de Aur”. În data de 29 iulie 2008, Consiliul republican de radiodifuziune l-a ales președinte. În perioada 2010-2011 a fost numit și episcop militar, iar apoi coordonatorul sectorului pentru relația dintre Biserică și Armată. În ședința de lucru a Sfântului Sinod din 24 mai 2014, episcopul Porfirie a fost ales Mitropolit de Zagreb și Ljubljana. A fost întronizat în data de 13 iulie 2014, în Catedrala „Schimbarea la Față” din Zagreb. Slujba de întronizare a fost oficiată de către vrednicul de pomenire patriarh Irineu. Mitropolitul Porfirie, ca unul dintre cei mai proeminenți clerici și intelectuali sârbi contemporani, are un cerc extrem de larg de prieteni, nu doar în țară, ci are relații personale de prietenie și cooperare cu clerici și reprezentanți ai altor Biserici și comunități religioase. Noul Patriarh al Serbiei vorbește cursiv neogreacă, engleză și germană și puțină rusă. El predă la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Belgrad disciplina „Psihologia Pastorală”.

Cunoaşte foarte bine realităţile acestui stat binecuvântat, multietnic

Preasfinţitul Părinte Daniil, Episcop locțiitor al Daciei Felix, l-a felicitat pe Patriarhul Porfirie, noul conducător al Bisericii Ortodoxe Sârbe: „Alegerea şi întronizarea Mitropolitului Porfirie de Zagreb și Ljubljana ca nou Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe este o bucurie duhovnicească pentru preoţii şi credincioşii din Episcopia Daciei Felix de la Vârşeţ, pentru toţi românii din Serbia, mai ales pentru faptul că noul Patriarh, fiind originar din Voivodina, fost stareţ la Mănăstirea Kovili şi Episcop vicar al Episcopiei de Bacika, cunoaşte foarte bine realităţile acestui stat binecuvântat, multietnic şi multiconfesional”, a declarat pentru Basilica.ro PS Daniil. „Dumnezeu să rânduiască Preafericirii Sale păstorire lungă şi rodnică, spre slava Bisericii Ortodoxe a lui Hristos şi spre mântuirea tuturor fiilor şi fiicelor Bisericii Ortodoxe Sârbe surori”, i-a urat Episcopul Daciei Felix.

Primele declarații ale Patriarhului Porfirie: Îi rog pe toți să se roage pentru mine

Imediat după încheierea alegerilor, noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe i-a îndemnat pe toți să se roage lui Dumnezeu pentru el. „Astăzi, invocând binecuvântarea lui Dumnezeu peste toți frații și surorile, peste fiii Bisericii noastre a Sfântului Sava și peste toți oamenii de bunăvoință din întreaga lume, îi rog pe toți să se roage lui Dumnezeu pentru smerenia mea pentru ca urmând împreună calea pe care au mers sfinții noștri strămoși să ne învrednicim de Împărăția Cerurilor”, a spus Preafericitul Părinte Porfirie pentru televiziunea Hram TV.

Ceremonia de întronizare a noului Patriarh Porfirie a avut  loc vineri, 19 februarie, la catedrala Sf. Arhanghel Mihail din Belgrad. Potrivit tradiției, Patriarhul Serbiei va fi întronizat solemn și la Patriarhia de Pec. Titulatura completă a conducătorului Bisericii Ortodoxe Sârbe este Arhiepiscop de Pec, Mitropolit de Belgrad și Karlovic și Patriarh al Serbiei. Liturghia a avut loc cu participarea a numeroși ierarhi ai Bisericii Sârbe și a fost condusă de Mitropolitul Hrizostom, care a asigurat locotenența scaunului patriarhal până la alegere, și de Episcopul Vasile de Srem, care a prezidat lucrările Sfântului Sinod joi. - Basilica




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Pâine și firimituri - Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) - Pr. asist. dr. Alexandru Atanase Barna
 

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Fragmentul evanghelic din această duminică a­duce în prim plan un dialog cel puțin neobișnuit. O femeie străină cere cu o insis­tență ieșită din comun ajutorul Dumnezeirii. La prima vedere putem vedea doar efectele aplicării unei mentalități izvorâte din înțelegerea strictă a Legii Vechi, care limitează accesul străinilor, al neevreilor, la cu­noaș­terea lui Dumnezeu, Cel Unul Adevărat. Dar putem vedea în desfă­șurarea concretă a evenimentului - înțeles ca dialog și ca minune - și o așezare a Mântuitorului într-o situație inedită, în care ne învață din nou, ca în Predica de pe munte, că Legea Veche se împlinește și se desăvârșește în cea Nouă, cea din urmă depășind-o prin putere și prin lucrare. Dar putem înțelege și că dialogul evanghelic din această duminică, prin modul în care se desfășoară și prin tensiunea pe care o întreține, nu face altceva decât să ne spună, folosindu-se de exemplul concret al contactului străinilor cu lucrarea lui Dumnezeu, că există granițe clare între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate împlini, cunoaște sau spune. Putem înțelege refuzul inițial al Mântuitorului doar ca o șansă acordată străinei din Canaan de a-și mărturisi mai clar credința, încrederea și fidelitatea, dincolo de un refuz inițial categoric. Un cititor modern simte un șoc atunci când citește în Evanghelie - cartea vieții și a vindecării - un refuz din partea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar poate nu este un refuz. Ci o lecție nouă. Rândurile de mai jos pleacă de la invitația de a vedea în refuzul inițial al Mântuitorului mai mult decât o aplicare ad literram a Legii Vechi, ci o lecție inedită de teologie.

Teologia, „pâinea cea de toate zilele”

Frumusețea rezumată a dialogului dintre femeia cananeeancă și Mântuitorul este concentrată în raportul fascinant între posibil și imposibil, între cunoaștere și ne­cunoaș­tere, între afirmativ și negativ. Din afirmația categorică: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” ar trebui să învățăm, dincolo de șocul inițial al refuzului, un adevăr teologic și gnoseologic: că există niveluri de viață și cunoaștere, care se împăr­tășesc omului în mod direct propor­țional, ți­nându-se cont de condiția exis­tențială și morală a fiecăruia. Putem să înțelegem la o lectură rapidă că străinii sunt câini, dar mai degrabă, la o lectură an­corată în realitatea propriilor noastre neputințe, aflăm că suntem cu toții câini, nu prin apar­tenența la un neam, la o etnie, ci prin condiția noastră exis­tențială, prin statutul nostru de ființe căzute, legate de pământ și de instinct, cu o cu­noaș­tere limitată și cu multe depen­dențe și patologii identificabile în viața biologică, psihică și în cea duhovnicească. Iar pâinea - care în viața și în teologia Bisericii este numele Domnului (Ioan 6, 35, 48), al vieții, „pâinea noastră cea de toate zilele” (Matei 6, 11), al Euharistiei (1 Corinteni 10, 16) - nu este doar un drept pe care îl au cei egali în demnități, ci pentru noi, oamenii, este un dar, pe care îl putem primi în funcție de condiția noastră existențială și de nivelul nostru duhovnicesc. O exegeză spirituală a acestui fragment are în vedere sensul pâinii înțeleasă ca teologie. Teologia deplină - cunoaș­te­rea cea mai profundă, neintermediată, nelimitată și nesfârșită - nu ne este accesibilă. Aceasta nu reprezintă un fapt scandalos, ci o realitate firească în tradiția biblică, apostolică și în cea patristică, pe scurt, în teologia Bisericii Ortodoxe. În teologie cunoaștem adevărul revelat, exprimat în Sfânta Scriptură, în teologia patristică, în mărturisirile de credință ale Bisericii, dar există și un mai mult care nu ne este accesibil. Există multă necu­noaștere, în sensul de depășire a ceea ce se poate cunoaște. Ceea ce cunoaștem se numește teologie catafatică (sau afirmativă), iar ceea ce nu putem cu­noaște, decât prin depă­șirea prin experiență a ceea ce se cu­noaște obiectiv, se numește teologie apofatică (sau nega­tivă). 

Masa Stăpânilor

Ceea ce cunoaștem în teologie sunt firimiturile care cad de la masa comuniunii supra­cerești a Sfintei Treimi, a Ade­vă­raților noștri Stăpâni - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, comuniune la care sfinții, copiii, prin depă­șirea condiției păcătoase, au acces. Mărturisirea fascinantă a străinei din fragmentul evanghelic din această duminică: „Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” aduce în lumina acestei exegeze o nuanță deosebit de impresionantă. În fond, dă sens vieții noastre în Biserică și teologiei pe care noi o studiem și o trăim. Fără a anula diferen­ța dintre ceea ce se poate cu­noaște și ceea ce nu se poate cunoaște, dintre catafatic și apofatic, dintre posibil și imposibil, dintre masă și pământ, femeia cananeeancă mărturisește că, deși rămânem străini, adică în condiția noastră căzută, avem șansa de a cu­noaș­te și de a ne hrăni din Adevăr. Firimiturile la care avem acces în cunoaș­terea lui Dumnezeu din timpul acestei vieți reprezintă teologia așa cum o putem cunoaște și trăi acum și aici, o teologie care este pentru noi în egală măsură hrănitoare, mântuitoare și adevărată. Chiar ­dacă este puțin, chiar dacă sunt mici fragmente de cu­noaștere, firimituri din pâinea Adevărului, ele ne hrănesc cu aceeași intensitate și putere a „pâinii Vieții”, pentru că ele sunt pentru noi în mod deplin „pâinea Vieții”, așa cum poate fi ea împărtășită unor oameni care încă simt, trăiesc, gândesc și lucrează prea puțin ceresc și mult prea legat de ­pământ.

Gândire unitară vs gândire împrăștiată

Semantica firimiturilor (le putem înțelege ca bucăți din pâinea cerească a teologiei, care nu se schimbă din punct de vedere al naturii sau al conți­nutului prin faptul că devin firimituri, ci doar se lasă împăr­tășite, împrăștiate și căzute pe pământ, în mințile și inimile noastre, în forma în care pâinea cerească poate fi primită de către noi) este legată de modul neunitar (segregat, împrăștiat) în care noi gândim și cu­noaș­tem. Sfântul Maxim Mărturisitorul se exprimă în felul următor: „Cuvântul simplu și desă­vârșit al cunoș­tinței este îm­părțit în multe firimituri, potrivit cu starea duhovnicească a celor ce îl primesc” (Întrebări și nedumeriri, 168). Teologia unitară (în care toate se unesc într-o singură cunoaștere, pâinea care unește în ea toate firimiturile) este accesibilă numai celor desă­vârșiți, copiilor sfințe­niei, sau celor îndumnezeiți. Nouă, celor care suntem pe cale, ne rămâne urmarea teologiei ca hrană și cunoaș­tere, ce-i drept împrăștiată și împărțită în multe cuvinte și forme, în multe firimituri, dar nu mai puțin adevărate și nu mai puțin vindecătoare.

Teologia este vindecătoare 

Atunci când înțelegem viața din perspectiva relației dintre pâine și firimituri, dintre masa stăpânilor și statutul nostru teluric, vedem că oamenii pot acționa în mai multe moduri. Ei pot lua cu asalt masa cerului într-o revoluție a necredin­ței. Sau pot izola și absolutiza fiecare firimitură de Adevăr la care au acces, într-o revoluție a științei. Ceea ce ne învață Sfânta Evanghelie din această duminică este caracterul salvator și vindecător al teologiei la care noi avem acces, al asumării statutului de oameni care cunosc parțial Adevărul, sub forma firimiturilor, dar care se vindecă prin Acesta de nefirescul demoniac al lumii. Când femeia cananeeancă și-a declarat condiția de om căzut atent la lucrarea Revelației, credința ei a fost recunoscută, „O, femeie, mare este credința ta”, iar fiica ei s-a tămăduit pe loc de lucrarea posesivă și rău chinuitoare a diavolului.

Femeia și fiica sa sunt două lumi. Lumea teologiei așa cum o cunoaștem noi astăzi și lumeaDuminica așa-zis normală, dar, de fapt, secularizată, nonteologică. Dacă teologia (femeia cananeeancă) este corect ancorată la izvoarele cunoaș­terii adevărate - prin asumarea și primirea cu credință a firimiturilor ca dar al unei reali­tăți superioare - și dacă iubește cu iubire de mamă cealaltă lume (fiica), aceasta din urmă se va vindeca de domnia „stăpânitorului lumii acesteia” (Ioan 16, 11), se va îmbiserici. Dacă acceptăm, în mod corect, marele dar (aparent) mic al lui Dumnezeu oferit nouă, firimiturile cunoașterii celei adevărate, fără să limităm adevărul la ceea ce știm noi și să greșim prin aceasta, ca o absolutizare a firimiturii, și fără să refuzăm cunoașterea Adevărului doar pentru că nu putem exprima mai mult, atunci ne vindecăm în primul rând mintea și inima de modul lor de a fi străine față de Dumnezeu și de a gândi și simți împotriva lui Dumnezeu, în logica diavolului care îl separă și îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Și apoi, dezpătimind-o și eliberând-o, vindecăm și lumea, cu sufletul și cu toate iubirile ei.

Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Botezul ortodox, întreită afundare
 
Părintele Vasile MIHOC: Toate textele din Noul Testament care vorbesc DESPRE BOTEZ presupun botezul prin afundare - aceasta o recunosc și comentatorii catolici!
 
 
Părintele prof. dr. Vasile Mihoc, specialist în Studiul Noului Testament, a explicat recent în cadrul emisiunii „Atlas Biblic” de la Radio Trinitas, cum se realizează botezul creștin încă din cele mai vechi timpuri: prin întreită afundare, în apă de izvor, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
 
„Întreita afundare este legată de faptul că botezul creștin este un botez în numele Sfintei Treimi. Și avem mărturia foarte clară la Matei, capitolul 28: la întâlnirea ucenicilor cu Iisus cel Înviat, Mântuitorul le spune: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Or, întreita afundare exprimă credința treimică și că botezul este un botez în numele Sfintei Treimi, iar această învățătură și practică creștină este mărturisită și într-o foarte importantă scriere post-apostolică din veacul întâi (al erei creștine - n.red.). Este vorba de Didahia celor 12 Apostoli, unde se spune net:
 
Cât despre botez, să botezați în apă vie - ὕδωρ ζῶν (hydōr zōn), adică apă de izvor - în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Deci, cuvântul de la Matei e reluat acolo și arată că creștinii de la început s-au botezat în numele Sfintei Treimi, de unde și întreita afundare. De ce afundare și nu doar stropire? Pentru că cuvântul βαφτίζω (vaftizo gr.) înseamnă „afund”, și substantivul βάφτισμα (vaftizma gr.) înseamnă „afundare”. Este foarte clar, toate textele din Noul Testament care vorbesc despre botez presupun botezul prin afundare. Aceasta o recunosc și comentatorii catolici. La catolici se practică botezul prin stropire, dar ei recunosc că practica pe care o mărturisește Noul Testament și terminologia pe care o folosește Noul Testament implică afundarea.
 
Or, ca să revin la textul din Didahie, acolo se vorbește despre botezarea în apă vie, în apă curgătoare, în apă de izvor - asta e important, ὕδωρ ζῶν (hydōr zōn) asta înseamnă: apă de izvor, spre deosebire de apa de cisternă - și se precizează: 
 
Dacă nu este apă vie (apă de izvor), să se boteze și în altă apă. Dacă nu este apă rece, se poate boteza și cu apă caldă. Și dacă nu există nici un fel de apă, atunci să se toarne pe capul celui care se botează, de trei ori, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
 
Deci, în caz de necesitate, când nu ai apă de izvor sau nu ai apă rece - cum în mod normal trebuie să se folosească la botez -, dacă nu ai nici un fel de apă, atunci botezi cu apa mai puțină pe care o ai, turnând de trei ori - deci foarte clar de trei ori, ceea ce înseamnă că și afundarea e tot de trei ori - în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
 
Deci, avem un text extrem de important, foarte vechi, care vorbește despre botezul ÎN apă, nu CU apă, și în care apare această mențiune, că de trei ori (se face afundarea - n.red.)”, a explicat pr. prof. dr. Vasile Mihoc.
 
În cadrul ediției Atlasului Biblic din 10 februarie 2021, părintele Vasile Mihoc a deslușit înțelesurile primului capitol din Sfânta Evanghelie de la Ioan, unde se vorbește despre activitatea Sfântului Ioan Botezătorul, care L-a botezat și arătat lumii pe Mântuitorul Iisus Hristos. Specialistul în Studiul Noului Testament arată că botezul lui Ioan era un simplu botez cu apă, pentru iertarea păcatelor, spre deosebire de Taina Botezului creștin, realizat în numele Sfintei Treimi, care se face cu apă în chip văzut, dar „cu Duh Sfânt și cu Foc”, în chip tainic.
 
„Ioan spune: eu nu-L cunoșteam înainte, dar Cel Care m-a trimis să botez cu apă - adică Dumnezeu -, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste Dânsul, Acela este Cel Ce botează cu Duh Sfânt. Iată, Hristos e prezentat aici ca Cel Care botează cu Duhul Sfânt!
 
Or, în Biserică acest lucru se întâmplă: Hristos cel preamărit prin Jertfă și Înviere și Înălțare la Ceruri este Cel Care ne dăruiește tuturor Botezul cu Duhul Sfânt.
 
Suntem creștini pentru că suntem botezați cu Duhul Sfânt”, a concluzionat părintele prof. dr. Vasile Mihoc.
 
Emisiunea Atlas Biblic se difuzează la Radio Trinitas de luni până vineri, la ora 11:05 și, în reluare, la 20:35, miercuri fiind rândul ediției realizate în studioul teritorial din Arhiepiscopia Sibiului. Postul de radio al Patriarhiei Române poate fi ascultat pe frecvențele FM naționale, precum și online pe pagina web sau prin intermediul unor aplicații pentru smartphone cu Android ori iPhone
 
Sursa: Activenews
 


Liturghiile online: colac de salvare sau dochetism liturgic? - Pr. prof. dr. Ioan Moga

 

Dochetismul liturgic nu va prinde rădăcini în tradiția ortodoxă, pentru că el nu răspunde unor nevoi profunde ale omului care, oricât ar fi de cuprins și de hipnotizat de vraja digitală, nu își poate nega trupul. Suferințele și bucuriile de care are parte omul nu sunt unele virtuale, ca și hrana zilnică, de altfel. De aceea, dorul după Liturghii reale și real-sfințitoare și Împărtășania trupesc-dumnezeiască nu se va stinge, chiar și după această coborâre în Valea Plângerii dochetiste.

I. În Austria ne aflăm în cel de-al treilea „lockdown”: început după Crăciun, el a intrat în prelungiri până – cel devreme – pe 8 februarie. În tot acest răstimp, Bisericile nu pot și nu vor putea să săvârșească slujbe publice, ci doar într-un grup foarte restrâns de maximum zece persoane (inclusiv preoții) și cu ușile închise. După încheierea slujbelor, credincioșii care țin la prezența fizică și nemijlocită în locașul Bisericii pot veni să se roage, să aprindă o lumânare, să se spovedească și să se împărtășească în afara cadrului liturgic. Fiind prin esența ei lucrare publică și „Taină a adunării” (cum spunea Schmemann), Liturghia săvârșită astfel – și soluțiile de salvare care încearcă să amelioreze această situație – intră în mari probleme identitare. Una din ele doresc să o tematizez aici.

Întâi de toate: nu comentez restricțiile – de altfel diferite de la o țară la alta – impuse (sau propuse) de autorități Bisericilor și cultelor religioase. Există o serie de chestiuni de principiu, chiar juridice, dar și multe elemente de ordin practic. Mă rezum să privesc situația – deși poate părea artificial – din perspectiva strictă a cultului și a felului în care Biserica (atât ca instituție, cât și prin slujitorii ei la diferite niveluri) înțelege să supraviețuiască liturgic în aceste condiții. Și am în vedere mai ales Diaspora. Este un îndemn la reflecție, nimic mai mult.

Fiind minoritari, ortodocșii au acceptat și au preluat până acum abordările și rețetele Bisericilor creștine majoritare. Spre deosebire de acestea, Bisericile ortodoxe din Diaspora sunt constituite însă aproape exclusiv în jurul cultului, a Sfintei Liturghii duminicale. Cele mai multe comunități nu au spații proprii care să le permită alt fel de activități, prin urmare evenimentul liturgic este constitutiv pentru identitatea comunității. Dar și din punct de vedere teologic, ecleziologia ortodoxă este prin excelență una euharistică. Intuiția avută la mijlocul secolului trecut de Nicholas Afanassieff rămâne – cu toate nuanțările intervenite ulterior – un punct de reper pentru a înțelege ce este Biserica din punct de vedere ortodox. Biserica se realizează prin Euharistie și ea devine concretă în comunitatea euharistică: în săvârșirea Sfintei Liturghii regăsim și propovăduirea Cuvântului, avem și mărturisirea, dar și actualizarea istoriei mântuirii, concelebrarea cu Liturghia îngerească, precum și pregustarea Împărăției. De asemenea, tot de abecedarul credinței ține și faptul că Liturghia, ca cea mai importantă Taină (sau sacrament) a Bisericii, fiind prin excelență lucrarea de sfințire a omului, nu poate exista fără Împărtășanie. E de ajuns să citești puțin din Sfântul Nicolae Cabasila și înțelegi că pentru Biserica Ortodoxă viața în Hristos nu poate fi concepută în afara Euharistiei, înțelegând prin aceasta Sfânta Împărtășanie. Cabasila este exemplul clasic. Se poate la fel de bine „coborî” în istoria Bisericii până la scrierile nou-testamentare și la primii Părinți ai Bisericii sau se poate „urca” până în epoca modernă, trecând pe la Sfântul Nicodim Aghioritul sau Sfântul Ioan de Kronstadt și alții. La toți vom întâlni același laitmotiv: Liturghia înseamnă nu doar asistarea mai mult sau mai puțin evlavioasă la o slujbă care poartă acest nume, ci participarea la Taina Jertfei liturgice a lui Iisus Hristos și Împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Sigur, știm cu toții unde s-a ajuns. Evlavia exagerată a făcut din Împărtășanie un privilegiu acordat rar, foarte rar, o dată sau de mai multe ori pe an. Expresia „a asculta Liturghia” nu este de ieri-alaltăieri, ci este produsul unei mutații realizate în evlavia colectivă în ultimele două-trei secole. De asemenea, știm că, de câteva decenii bune, în majoritatea Bisericilor autocefale ortodoxe există un puternic curent de reviriment euharistic, care încearcă revenirea la etosul liturgic inițial, singurul capabil să dea viață și sens tuturor expresiilor frumoase pe care le folosim atunci când vorbim de Sfânta Liturghie (cer pe pământ etc.). Liturghia nu se ascultă, Liturghia se împreună-lucrează și se încununează în primirea Sfintei Împărtășanii.

II. Acest reviriment euharistic (care a adus pe mulți oameni, mai ales în Diaspora, la o spiritualitate liturgică vie asumată în viața de zi cu zi) a căpătat în criza îndelungată cauzată de pandemie cea mai grea lovitură. Nevoiți să țină Bisericile închise, preoții au trebuit să explice oamenilor că Liturghia se poate face, în caz extrem, și fără ei. Unii s-au grăbit să vadă în aceasta revenirea unui paternalism clerical. Pentru a alina frustrarea colectivă, multe episcopii, mănăstiri și parohii au adoptat cu entuziasm soluția digitală: transmiterea sincron a Liturghiei pe internet, pe rețelele de socializare – Liturghia online, Liturghia digitală, Liturghia virtuală. Fenomenul creat poate fi subiectul unei cercetări de teologie practică: o întreagă antologie de culturi (la plural!) liturgice ne este oferita duminica de duminica. Însă nu asta e problema în sine. La fel cum nici lipsa de profesionalism a transmisiilor audio-video, caracterul improvizat și, implicit, artificial al slujirii și predicării în fața webcamerelor constituie adevăratele probleme. Ci faptul că, fără ca dimensiunile și limitele acestui demers să fie tematizate din punct de vedere teologic, a fost deschisă astfel, într-un avânt pastoral bine intenționat, o cutie a Pandorei care nu se va închide după terminarea pandemiei.

Până la pandemie, transmiterea TV și online a Liturghiei era privilegiul televiziunilor și a radiourilor patriarhale sau episcopale. Ea avea un caracter strict misionar, excepțional, pentru susținerea pastorației bătrânilor și bolnavilor. Preotul venea la acești oameni și îi împărtășea, fie că vorbim de preotul spitalului sau de preotul paroh. Prin urmare, aceste instrumente, realizate și oferite cu profesionalism și asumate de instituțiile media ale Bisericii, se știau a fi prelungiri excepționale ale unei Adunări euharistice, ale unui trup comunional viu. Aveau și au o încadrare eclezială.

Raportul s-a schimbat: prin democratizarea excesivă a Liturghiilor online, Taina Adunării a devenit Taina propagării audiovizuale a unei desfășurări religioase care nu mă obligă, pe mine, ca privitor, în niciun fel. Pot sta în genunchi, dar pot sta și pe fotoliu; pot opri sau sări anumite momente (conform unor prime evaluări apărute în legătură cu slujbe online evanghelice și romano-catolice din Germania, momentul predicii este, de obicei, „sărit” de participanții virtuali); pot face concomitent altceva (multitasking liturgico-gospodăresc!). Relația centru – periferie s-a inversat. Centrul (adică comunitatea euharistică real existentă din spațiul sfințit și real existent al Bisericii) este concurat de periferia anonimă, casnică, privată, dar deloc neutrală a privitorilor (deveniți „useri” pe rețele sociale, care ascultă de algoritme comerciale și mai puțin de canoane și rânduieli liturgice).

Cum poți să ieși din calitatea de „user” sau simplu privitor virtual și să devii participant al unei Liturghii online? Aceasta ar fi fost prima întrebare care trebuia pusă, pentru a-i ajuta pe oameni să conștientizeze că efortul participativ din partea lor este acum cel puțin unul triplu: le lipsește spațiul ocrotit, sacru al Bisericii, le lipsește comunitatea real-personală și le lipsește primirea harului întrupat, respectiv a materiei harice. A da un „like” și a scrie „Doamne ajută” pe chatul Facebook este trivial, atunci când „participi” la o astfel de Liturghie. Dar oamenii nu știu ce să facă altceva, nici nu au alte posibilități. E ca și cum ai veni la Biserică și după Împărtășanie ai aplauda. Sau ai bate pe umăr preotul pentru „reușita” sacramentală. Nimeni nu tematizează trivialitatea acestor instrumente rudimentare puse la îndemână de rețelele de socializare pentru a-ți face semnalată prezența. „Comunitatea liturgică” realizată astfel este una anonimă, nelegată de nici un raport spațial, lipsită de orice fel de interactivitate („Aminul” tău spus în fața ecranului nu îl aude nimeni) și interacțiune personală. Este o non-comunitate – cel puțin din punct de vedere liturgic.

Ce este mai tragic (și iară, nimeni nu tematizează acest lucru): Liturghia participată virtual nu este Euharistie, este doar urmărirea din exterior a unei Euharistii. Veți spune: De ce? Cum putem ști ce simte și trăiește fiecare? Acest argument al evlaviei, oricât de pertinent ar fi, nu poate fi pus în balanță cu problema liturgic-teologică creată. Pentru că lex orandi (felul în care facem și înțelegem slujbele, Liturghia) trebuie să corespundă cu lex credendi (mărturisirii). De aceea Biserica Ortodoxă nu e de acord cu o reformă liturgică pornită după criterii de „comunicabilitate” sau „sociabilitate” umană etc. Prin urmare, când vorbim de Sfânta Liturghie nu este vorba în primul rând de reușita trăirii subiective a unuia sau a altuia, ci de faptul că Euharistia culminează în chemarea la primirea Tainei Sfintei Împărtășanii ca hrană vie, reală. Ea este Cină de Taină reală, nu amintirea sau privirea unei Cine. Urmărirea Tainei Euharistice în fața ecranului (oricât de disciplinat ar fi privitorul pentru crearea și respectarea unui context de rugăciune) poate alina un dor, dar, la fel de bine, poate duce – mai ales de-a lungul lunilor de „lockdown” euharistic – la niște mutații reale în evlavia liturgică.

E ceea ce eu aș numi pericolul unui dochetism liturgic.

Dochetismul liturgic poate fi explicat cel mai bine prin raportarea la celelalte Sfinte Taine, unde, practicarea lui, ar fi absurdă: cum ar fi să botezăm un copil printr-o slujbă online: copilul e acasă, preotul e în Biserică, în fața ecranului. Cum ar fi să facem Cununii la distanță? Sau hirotonii la distanță? Nimic mai absurd. Pentru că cel botezat trebuie cufundat în mod real în apa cristelniței, cei ce vin să se cunune trebuie cununați în mod real de preot, cel care e chemat la hirotonie trebuie să primească în mod real punerea mâinilor.

Și Sfânta Liturghie? Oricât de dureros ar fi, trebuie să explicăm oamenilor că Sfânta Liturghie își împlinește rostul sacramental pentru cei care sunt în Biserică, în acel moment, în mod fizic. Pentru ceilalți (care urmăresc audiovizual această Taină, având tot gândul și toată inima la rugăciune – nu vorbim de voyeriștii internauți care dau un clic și navighează mai departe), pentru acești participanți virtuali, Liturghia poate însemna Liturghia Cuvântului (adică primirea Evangheliei și a unei tâlcuiri omiletice) și conștientizarea dorului după Trupul euharistic. Însă ea rămâne o alinare cu gust amar, o bucurie anamnetică dublată de o suferință. Un surogat.

A relativiza, chiar și în momente de criză, această prezență fizică la Liturghie (oricât ar fi de sublim să vorbim de universalitatea Liturghiei, de rugăciunea unora pentru alții etc.) duce la un dochetism liturgic iar, din punct de vedere pastoral, la o sinucidere lentă a comunităților euharistice. Pentru că, pe termen lung, se induce sentimentul de confort religios că e de ajuns ca preotul cu unul-doi „reprezentanți” să se roage pentru ceilalți, restul primind harul de acasă. Nu!

Ce este, însă, dochetismul? El este o tentație existentă mereu în relația cu Mântuitorul Iisus Hristos. Dochetismul: pseudo-credința că întruparea lui Iisus Hristos a fost doar una aparentă, că Răstignirea și Jertfa sa nu a fost una reală, cu trupul, ci doar „de ochii lumii”. Dochetismul însoțește istoria Bisericii ca ispită continuă de a minimaliza caracterul esențial al Întrupării pentru mântuire. De aceea cuvântul spiritualitate – de altfel, de proveniență modernă – nu poate fi interpretat din punct de vedere creștin niciodată în sensul unui spiritualism: spiritualitatea creștină își asumă realitatea istoriei și a „cărnii”, este mereu o spiritualitate a Întrupării, pentru a deveni apoi una a Îndumnezeirii. Reîntâlnim dochetismul în diferite ipostaze, de pildă sub forma aftartodochetismului la sfarșitul secolului 6. Aftartodochetiștii erau o ramură a monofiziților, fiind susținuți pentru o perioadă chiar de împărații bizantini, ca soluție de compromis pentru re-unificarea Bisericii. Aftartodochetiștii (sau gaianiții) credeau ca Iisus Hristos fusese liber în timpul vieții pământești de orice trăiri fizice (ca setea, foamea, oboseala, durerea, lacrimile) și că atunci când se relatează despre acestea (inclusiv durerile și pătimirile Răstignirii), ele au fost asumate de Hristos doar „kata dokesin”, în mod părut, nu în mod real. Trebuia alungată orice impresie de „slăbiciune” în legătură cu Iisus Hristos.

Biserica a apărat mereu împotriva dochetismului de diferite feluri realitatea Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos: „Cuvântul s-a făcut trup”, s-a făcut carne (Ioan 1, 14: „et Verbum caro factum est” sau „incarnatus est”). Realitatea cărnii devine realitatea lui Iisus Hristos care ne mântuiește pe noi, pe om ca unitate unică trup-suflet-duh (a se vedea Sfântul Irineu de Lyon). De aceea și Sfânta Liturghie nu este o simplă rememorare a unei Cine de demult sau o dramă spirituală centrată în jurul unei împărtășanii nevăzute, mistice, ci actualizare a Cinei și Împărtășanie material-spirituală, trupesc-duhovnicească.

A crede că o Sfântă Liturghie – și orice altă Sfântă Taină – este completă și sub formă digitală este o formă de dochetism liturgic, pentru că minimalizează caracterul esențial al participării materiei și a trupului în realitatea sacramentală.

III. Deși pare exagerată, această viziune se confirmă la o simplă căutare prin mediile online ale Bisericilor evanghelică și romano-catolică din Europa occidentală, cu privire la efectele și perspectivele slujbelor online după depășirea crizei Covid-19. Toate articolele, interviurile și mini-studiile pastoral-teologice găsite arată că majoritatea zdrobitoare a parohiilor doresc continuarea ofertei liturgice digitale și după depășirea crizei. „Revelația” pastorală a cumplitului an 2020 pare să fie platforma digitală ca nou spațiu sacru. Știam că digitalul și rețelele sociale sunt bune tehnici și terenuri de misiune pastorală. Însă acum am aflat că sunt și locuri de adunare eclezială, noile „naosuri” largi și generoase ale epocii noastre. Slujbele hibride devin astfel soluția viitorului, o șansă nesperată mai ales ținând cont de fenomenul binecunoscut al bisericilor slab frecventate din Occident. Hibrid înseamnă că preotul, corul (respectiv organistul), câțiva lectori și reprezentanți ai comunității sunt prezenți fizic, restul urmăresc de acasă „oferta” liturgică. Avantajele sunt evidente: participarea e mai ușor de realizat, sunt atrași mai mulți tineri, comunitățile se flexibilizează, eliberându-se de o rigiditate temporală și spațială (mersul la Biserică). În plus, economisești timp. Religiosul ajunge în mod „nemijlocit” în sfera privată, cotidiană. „Dacă oamenii nu mai pot merge la slujbe, merge slujba la oameni” – ce frumos sună! Susținătorii acestei soluții pastorale propun însă profesionalizarea „ofertei” liturgice hibride, în sensul că ea trebuie să răspundă cât mai bine stimulilor cu care sunt obișnuiți „userii” rețelelor de socializare. Există între timp documentații întregi pentru felul în care comunitățile creștine pot (respectiv trebuie) să își aranjeze cadrele, luminile, atitudinile etc. pentru a fi pe măsura așteptărilor. Se intră, astfel, într-o logică a pieței de consum digitale: cum atragi mai mulți useri. Așa cum Liturghia a dus la o anumită arhitectură creștină, așa și liturghia digitală duce la o schimbare semnificativă a spațiului eclezial devenit studio liturgic. Nu mai contează cum este el în mod real, ci cum se vede, cum dă pe sticlă. De Hristos cel euharistic nu mai vorbește oricum nimeni. Există, desigur, și voci critice care văd în tot acest proces o transformare radicală a abordării cultului: chiar și teologi protestanți subliniază lipsa momentelor participative, a comunității real-personale ca problemă centrală a slujbelor hibride. Iar oamenii intervievați? Lor le lipsește în primul rând interacțiunea, agapa post-liturgică, cafeaua de după slujba duminicală și micile discuții (poate chiar îmbrățișări) cu ceilalți enoriași…

Deși perspectiva pare una pesimistă, există semne mari de speranță – dincolo de dorul după cafeaua post-liturgică. Tind să cred că experimentul Liturghiilor virtuale va fi o poveste de succes de foarte scurtă durată, cel puțin în context ortodox. Pe termen lung, majoritatea oamenilor rămân cu un adânc gust de frustrare și nemulțumire. Asta, pentru că au un termen de comparație. Împărtășania nu doar alină, ci eliberează, sfințește, înalță, transfigurează. Cine a trăit cel puțin odată acest lucru nu poate să se îndrăgostească de dochetisme digitale. Dochetismul liturgic nu va prinde rădăcini în tradiția ortodoxă pentru că el nu răspunde unor nevoi profunde ale omului care, oricât ar fi de cuprins și de hipnotizat de vraja digitală, nu își poate nega trupul. Suferințele și bucuriile de care are parte omul nu sunt unele virtuale, ca și hrana zilnică, de altfel. De aceea dorul după Liturghii reale și real-sfințitoare și Împărtășania trupesc-dumnezeiască nu se va stinge, chiar și după această coborâre în Valea Plângerii dochetiste.

Liturghia din ecran nu poate fi decât alinarea temporară a unui dor real, dar nu este un colac de salvare mântuitor.

Sursa: Doxologia



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Domnul Iisus Hristos şi Diavolul de la Carantania (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Cărările pandemiei (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Botezul: sens și ritualuri - Pr. Andrei Borrely
 

Botezul în Fiul Unul născut

În Ortodoxie, sărbătoarea de 6 ianuarie, sărbătoarea Bobotezei, a Botezului lui Iisus de către Ioan în Iordan este fundamentul celebrării botezului catehumenilor. Sfinţirea cu apa de la botez se realizează prin proclamarea unui poem al Sfântului Sofronie, patriarh al Ierusalimului din 634 până în 638, cel din momentul binecuvântării apelor din 6 ianuarie. Şi ceea ce Tatăl ceresc rosteşte referitor la Fiul Său Cel Unul născut în momentul botezului de către Ioan în apele Iordanului, sfânta Biserică pronunţă în momentul botezului referitor la proaspătul botezat. În momentul în care Iisus Se ridica din apele Iordanului „Şi iată glas din cer zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit”. După Wellhausen, părintele Lagange remarcă faptul că în Vechiul Testament nu este deosbire importantă între fiul mult iubit şi fiul unic. Prin botez, omul devine o fiinţă unică în lume, de nereprodus, de neînlocuit. Ca persoană recreată în apele botezului după chipul lui Dumnezeu treimic şi pentru a-I semăna, omul, ca Dumnezeu, se distinge printr-o abordare nicidecum catafatică, ci apofatică. În greacă „kataphasis” înseamnă afirmaţie, iar „apophasis” negaţie. Deoarece este o persoană creată după chipul Fiului pentru a semăna dumnezeieştii Treimi, omul participă la nesfârşirea celor Trei Persoane divine, este o realitate tainică, adică inepuizabilă prin bogăţia ei, insondabilă prin profunzimea ei, despre care se poate spune mai sigur ceea ce nu este decât ceea ce este. Iar botezul creştin are ca semnificaţie fundamentală să transforme radical modul de existenţă a acestui om făcut inexprimabil, prin prezenţa în el a Dumnezeului Unul în Treime, numai prin raţiunea raţionalizantă, ireductibil, de nereprodus, de neînlocuit.

Mai precis, prin botez, omul trece dintr-un mod de existenţă biologic la un mod de existenţă eclezial. Este ceea ce Ortodoxia numeşte îndumnezeirea în care ea vede chintesenţa mântuirii în Hristos. Pentru Ortodoxie, mântuirea constă în esenţă în aceea că omul nu participă, desigur, la substanţa lui Dumnezeu, ci la existenţa Lui personală. Mântuirea este realizarea, în sânul existenţei umane, a vieţii treimice, este extensia ad extra a modului de existenţă a celor trei Persoane divine. Pentru Ortodoxie, sărbătoarea din 6 ianuarie este indisociabil sărbătoarea Botezului lui Hristos şi cea a Dumnezeieştii Treimi. De aceea, vorbim despre Teofanie mai curând decât epifanie. Orice teofanie este o epifanie, însă orice epifanie nu este neapărat cea a lui Dumnezeu în Treime Unul. Troparul pe care Biserica îl repetă de-a lungul zilei de 6 ianuarie subliniază caracterul treimic al evenimentului pe care-l aprofundează: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!”. Iar la slujba botezului citim finalul Evangheliei după Sfântul Matei care ne spune că în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh ucenicii trimişi de Hristos Cel înviat în misiune în lume vor trebui să boteze toate naţiunile păgâne (Mat. 28, 19). Şi prin trei cufundări/emersiuni oficiantul botează catehumenul: în Numele Tatălui, în Numele Fiului şi în Numele Sfântului Duh. Să fii botezat înseamnă să fii introdus în actul veşnic de viaţă dătător prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea părinteştii lui Vieţi, adică Duhul Său Cel Sfânt. Şi această introducere îndumnzeitoare înseamnă pentru om transformarea din individ în persoană. La această transformare cugetă Biserica atunci când îl face pe slujitor să spună, referitor la viitorul botezat în ultima rugăciune a slujbei catehumenatului: „Dezbracă-te de omul cel vechi şi îmbracă omul nou pentru viaţa veşnică... ca să nu mai fie un copil de carne, ci un fiu (o fiică) a Împărăţiei Tale”. „Un copil de carne” sau „omul cel vechi” este individul care trăieşte o viaţă firească, biologică, supusă nevoii fireşti. Este existenţa omenească în condiţia ei căzută, animalizată de păcat : slab, fragil, nevolnic, vremelnic, stricăcios, pământesc.

Individul şi persoana

Existenţa individului este existenţa biologică, genetică. Spre deosebire de existenţa personală, individul există nu ca libertate, ci ca necesitate. Mă nasc pe lume fără să mi se fi cerut părerea. Şi această existenţă biologică este sortită în mod inevitabil şi disperat morţii. Modul de existenţă biologică a omului este tragic în aceea că el arată eşecul omului în a deveni o persoană la nivel biologic, firească. Mântuirea în Hristos este realizarea în om a dumnezeieştii asemănări. Este faptul că omul nu mai există ca individ, ci ca o persoană.

Botezul creştin semnifică faptul că omul ca persoană încetează de a rata scopul căutat prin ceea ce Maurice Blondel numea „voinţa lui voitoare”, adică voia lui adâncă, ceea ce omul vrea fără a şti că vrea şi că nu se poate împiedica de a vrea. Botezul înseamnă că cele două componente fundamentale ale existenţei biologice, anume, erosul şi corpul omenesc încetează de a fi purtătoare ale morţii. Botezul are ca semnificaţie esenţială să schimbe modul constitutiv al existenţei umane. Nu este vorba de o ameliorare morală, ci de o „anangenesis” a unei re-naşteri, a unei re-generări, a unei naşteri din nou a omului ca persoană, a unei refaceri totale a plasmei umane. Această noţiune anangenesis a renaşterii organice este exprimată în prima Epistolă a lui Petru: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie...fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăciosă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petr. 1, 3 şi 23). Erosul şi corpul animalizate prin păcat sunt botezate, adică nu sunt negate, ci chemate să schimbe modul lor de existenţă devenind sămânţă a corpului duhovnicesc şi nestricăcios. Asceza creştină bine înţeleasă este în chip fundamental o transfigurare şi o înduhovnicire a corpului şi a oricărei fiinţe umane sensibile, care trebuie să lase să transpară lumina necreată şi dumnzeiască, precum un vas de cristal, razele soarelui. Botezul comunică omului certitudinea că existenţa personală după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o realitate istorică pusă la îndemâna lui de către Hristos Mântuitorul. Mântuitorul în acest sens foarte precis a descoperit oamenilor realitatea însăşi a persoanei. Toţi, atâta vreme cât suntem, fragmentăm firea omenească: suntem mai mult sau mai puţin oameni, mai mult sau mai puţin inteligenţi, mai mult sau mai puţin dotaţi cu memorie, mai mult sau mai puţin virtuoşi. În Iisus Nazarineanul, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, a fost arătată plenitudinea umanităţii: Ecce Homo. Pilat nu credea că spune atât de bine! Iată în sfârşit Omul adevărat, Omul desăvârşit om, deoarece este desăvârşit Dumnezeu. În Iisus Hristos ni s-a descoperit că Dumnezeu singur este desăvârşit uman şi că noi nu putem deveni cu adevărat oameni decât în Iisus Hristos. Să spunem că Dumnezeu ne îndumnezeieşte sau că ne umanizează desăvârşit sau, mai mult, că ne mântuieşte sau ne îndumnezeieşte, înseamnă să spunem acelaşi lucru.

Botezul semnifică în chip fundamental respingerea ereziei lui Nestorie. Hristos nu ne poate mântui decât pentru că ipostasul Său nu este biologic. În Iisus Hristos nu este separare între uman şi dumnezeiesc. Acel Om a fost desăvârşit dumnezeiesc în umanitatea sa şi desăvârşit uman în dumnezeirea Lui. Adevărat Dumnezeu şi adevărat Om. Iisus Nazarineanul a venit să mărturisească posibilitatea pentru persoana umană de a scăpa de starea tragică a firii omeneşti decăzute, alienării fundamentale pe care o reprezintă moartea pentru libertatea umană. Botezul vine să facă din orice om un om desăvârşit, adică o persoană adevărată, un ipostas autentic preconstruit pentru libertate şi pentru iubire. Botezul conferă omului un mod de existenţă constituit exact după acelaşi mod după care există cele trei Ipostasuri ale dumnezeieştii Treimi. Botezul semnifică pentru orice om că hristologia nu este o realitate care nu L-ar privi decât pe Iisus Hristos. Prin botez, hristologia este la puterea de înţelegere existenţială a omului însuşi: firea omenească poate fi ipostasiată, adică asumată independent de necesitatea tragică a modului de existenţă biologic care duce cu disperare la moarte. Botezul semnifică posibilitatea în mod gratuit oferită omului de a exista şi el în acelaşi mod în care Iisus Nazarineanul a existat: afirmându-Şi existenţa ca persoană, sprijinindu-se nicicum pe legile firii sale biologice decăzute, ci pe o relaţie cu dumnezeiasca Treime care este în mod fundamental o relaţie de libertate şi de iubire. Dacă Tatăl nostru este rugăciunea fundamentală a creştinilor, este pentru că oferă esenţa însăşi a botezului. Într-adevăr, prin botez omul pătrunde în actul veşnic dătător de viaţă prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea Vieţii Sale părinteşti, adică Duhul Sfânt. Prin botez omul se face fiu al lui Dumnezeu identificându-şi ipostasul cu cel al Fiului.

Existenţa eclezială

Botezul conferă omului un mod de existenţă fundamental eclezial. Modul de existenţă eclezial, adică existenţa umană ca botezată şi definită ca fiinţă-în-comuniune. Când Iisus spune lui Nicodim. „Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 7) îi vorbeşte despre posibilitatea, pentru oameni, de a obţine, ca pe un dar neexigibil al lui Dumnezeu, ca modul de existenţă al omului să fie constituit într-o realitate neafectată de starea de creatură, de legile firii biologice şi instinctivo-afective, decăzută, desprinsă de Dumnezeu, animalizată de păcat.

Biserica este în mod esenţial locul în care în istoria omenirii se realizează modul non-biologic de existenţă umană. Biserica este matricea divino-umană în sânul căreia omul este creat pentru dumnezeiasca viaţă treimică, nicidecum numai pentru o oră, în ziua botezului şi a mirungerii sale ci de-a lungul existenţei lui pământeşti, în ziua căsătoriei lui sau a hirotoniei, când se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Celui înviat, când primeşte sfânta ungere cu mir a bolnavilor sau iertarea dumnezeiască după mărturisirea greşlilor. Oficierea botezului se prelungeşte de-a lungul existenţei creştine, în celebrarea fiecăreia din celelalte Sfinte Taine. Acestea din urmă, într-adevăr, nu sunt nimic altceva decât actele divino-umane prin care Duhul Sfânt manifestându-Se în Biserică continuă lucrarea de îndumnezeire a omului începută la botez. Este vorba iară şi iară de a realiza în om un mod de existenţă nedeterminat prin necesitatea existenţei biologice. Să trăiesc în mod autentic realitatea botezului meu înseamnă că adevăratul meu tată nu este cel care m-a zămislit biologic, ci Tatăl meu Care este în ceruri, că fraţii mei adevăraţi nu sunt fraţii mei biologici, ci membrii Bisericii, că familia mea adevărată nu este familia mea biologică, ci Biserica. În a treia Evanghelie Iisus nu Se teme să afirme: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luc. 8, 21). Să notăm în treacăt că acest text este citit în Slujba bizantină la sărbătorile Maicii Domnului. Să botezi un om nu înseamnă să pui în paralelă existenţa lui eclezială cu existenţa lui biologică, înseamnă să-i oferi depăşirea celei de a doua prin cea dintâi.

Exorcismele şi lepădările de satana

Depăşirea existenţei biologice şi individuale în existenţă personală şi eclezială este exprimată în mai multe moduri în oficierea botezului. Există înainte de toate exorcismele şi lepădarea de satana. Biserica ortodoxă nu înţelege ultima cerere din Tatăl nostru – ne izbăveşte de cel viclean – ca şi cum ar fi vorba de a fi izbăviţi de răul metafizic, de o abstracţie. Înţelesul textului este mai curând: Să ne sustragem de la cel-rău, adică de la demon. Rezumând prima sa epistolă, sfântul Ioan afirmă: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu [adică Iisus] se păzeşte pe sine, şi cel-rău [o Poneros: este acelaşi cuvânt care, în Tatăl nostru este tradus atât de regretabil prin rău] nu se atinge de el” (1 Ioan 5, 18). Este vorba despre cineva foarte concret, foarte real, foarte definit. În aşezarea Împărăţiei Sale, Iisus este expus cu cineva pe care îl numeşte vrăjmaşul, prinţul lumii acestea, satana. Nu este vorba, de altfel, de a fi izbăviţi de demon: prin Întruparea mântuitoare noi suntem chiar de acum izbăviţi. Dimpotrivă, trebuie să ne temem de o întoarcere în forţă a celui potrivnic, a Antihristului. Biruinţa asupra lumii, adică asupra păcatului şi asupra morţii, a Mielului omorât, dar înviat este deja împlinită în esenţă. Mort păcatului, cel botezat este înviat cu Hristos şi, prin această înviere devine un cetăţean al cerului şi templu al Duhului Sfânt. Balaurul Apocalipsei a fost aruncat pe pământ (Apoc. 12, 13), dar el are o putere de încercare a oamenilor.

Trei exorcisme se adresează aşadar lui satan în mod direct: „Ieşi şi te depărtează de la cel însemnat, noul ales ostaş al lui Hristos Dumnezeul nostru... duhule necurat şi viclean, nenorocit şi spurcat”. Iar slujitorului îi revine să ceară cu stăruinţă Domnului Sabaoth, Dumnezeului lui Israel : „Ceartă duhurile cele necurate şi le depărtează şi curăţeşte lucrul mâinilor tale [adică catehumenul]. Şi lucrând, cu grabnica Ta lucrare, zdrobeşte degrab pe satana sub picioarele lui” ...Apoi, cerând catehumenului să se întoarcă spre apus, spre locul unde soarele este rostuit să apună şi care ne vorbeşte aşadar simbolic despre întuneric, slujitorul invită catehumenul să „se lepede de satana, de toate lucrurile lui, de toţi îngerii lui, de toată închinarea lui şi de toate plăcerile lui”.

Dezbrăcarea de veşminte

Catehumenul este apoi introdus în cristelniţă, dezbrăcat de toate hainele. „Odată intraţi, spune sfântul Chiril al Ierusalimului, aţi fost dezbrăcaţi de haina voastră”. În vremea Părinţilor Bisericii era vorba de o goliciune completă. Dezbrăcarea de haine este simbolul dezbrăcării de omul vechi şi de existenţa lui biologică. Pseudo-Dionisie vede în această dezbrăcare pe cea de toată viaţa anterioară a catehumenului. Scoţându-şi astfel hainele, viitorul creştin dovedeşte fermitate în intenţia lui de a se smulge existenţei biologice, adică sortită morţii, a individului, pentru a se angaja într-o cu totul altă formă de existenţă: existenţa eclezială a persoanei. Debarasându-se de toate hainele, candidatul la botez arată în mod clar că înţelege să renunţe la patimi şi la poftele cărnii şi că aspiră să regăsească goliciunea originară totală, candidă şi luminoasă, a lui Adam, adică a umanităţii, dinainte de cădere. Catehumenul se situează încă în afara raiului, împărtăşeşte încă exilul lui Adam, „la răsărit de eden”.

Introducerea lui în cristelniţă semnifică că acest exil ia sfârşit. Este vorba, pentru catehumen, de a se dezbrăca de omul cel vechi ca de o haină întinată. După botezul lui va primi un alt veşmânt: haina nestricăciunii pe care i-o va oferi Hristos Cel înviat, noul Adam, veşmântul de lumină, mantia împărătească care îngăduie să apară în noul eden, în Biserică, pentru a lua parte la nunta Mielului, la dumnezeiasca liturghie euharistică, la dumnezeiasca împărtăşanie. Prin păcat primul Adam şi-a pierdut inocenţa şi candoarea goliciunii. A început atunci să-i fie ruşine şi s-a acoperit cu veşminte.

Catehumenul care se îndreaptă spre botez  parcurge un itinerariu invers. Se dezbracă de haina devenită necesară prin păcatul omului căzut şi se dezgoleşte pentru a primi haina luminoasă şi mântuitore a noului Adam. Să notăm, de asemenea, că, pe cruce, noul Adam, Hristos, S-a aflat dezbrăcat de toate veşmintele Lui, umilit dinaintea sfintelor femei şi, mai ales, dinaintea Maicii Sale. Catehumenul nu este mai mare decât Cel pe Care de acum înainte Îl consideră ca unic Stăpân. Ca şi El trebuie aşadar să se smerească prin goliciune pentru a o transcende pe aceasta în haina mântuitoare. Haina de mai înainte la botez întruchipează omul stricăcios. Teodor al Mopsuestei spune catehumenului: „Trebuie să ţi se scoată veşmântul, indiciu al mortalităţii şi, prin botez, să îmbraci haina nemuririi”. Dezbrăcându-se, catehumenul semnifică simbolic că se despoaie de haina veche a stricăciunii şi păcatului, cea cu care Adam a fost îmbrăcat după păcat. Dezbrăcarea baptismală simbolizează ruperea cu trecutul. Este vorba, pentru viitorul botezat, de a face schimb cu haina mizerabilă a umanităţii păcătoase şi decăzute a individului al cărui mod de existenţă este biologic, adică sortit stricăciunii mormântului împotriva mantiei luminoase a noului Adam, a Celui înviat Care descoperă omenirii un alt mod de existenţă: existenţa persoanei, fiinţa-în–părtăşie cu existenţa eclezială. Acest schimb este contrariu celui pe care îl săvârşise primul Adam: acesta a dat în schimb goliciunea inocentă şi candidă contra hainei mizerabile.

Dezbrăcarea catehumenului semnifică pentru el o eliberare: el se dezbracă de haina omului vechi pentru a regăsi slava primului Adam, adică a umanităţii aşa cum Dumnezeu a vrut-o dintru început. Proaspătul botezat va regăsi slăvita goliciune a umanităţii mai înainte de cădere. Şi dacă, acum este puţin imaginabil să impunem catehumenilor încercarea unei goliciuni complete prin care, totuşi, a trecut Domnul Iisus, în ziua Vinerei mari, este pentru că toţi câţi suntem, catehumenii noştri, dar şi toţi botezaţii noştri, comunităţile noastre ecleziale, nu mai avem, din păcate, râvna comunităţilor primelor veacuri ortodoxe, nu trăim la înălţimea teologiei noastre. Continuăm să punem, cu practica Bisericii indivize, bara foarte sus, însă nu reuşim să sărim peste ea! Şi, din pricina acestei nepăsări, comunităţile noastre nu mai duc catehumenii cum îi duceau comunităţile vremii în care seva Bisericii primare circula deplin în trupul eclezial. În acest context de decadenţă, goliciunea este trăită ca umilitoare, adică numai ca goliciune a omului păcătos dezbrăcat de veşmântul său de slavă. Se cuvine cel puţin să o simţim ca pe o participare la ceea ce a fost umilitoarea goliciune a noului Adam pe cruce, în ziua Vinerei Mari. Dezbrăcându-se de haine catehumenul poate şi trebuie să conştientizeze starea lui păcătoasă. În stare de păcătoşenie, „ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol”, pentru a relua cuvintele mesajului adresat, în Apocalipsă, Bisericii din Laodiceea (Apoc. 3, 17) . Însă, dacă catehumenul se debarasează astfel de hainele lui, o face pentru a avea libertate de acţiune în strădania de a asalta demonul şi spre a îmbrăca omul nou, pentru a fi alcătuit după Cel Înviat, după Adam cel nou. A se dezbrăca astfel înseamnă a se despuia de întuneric şi a se îmbrăca în lumină. Dar, din păcate, în zilele noastre sfântul Chiril al Alexandriei nu ar mai putea spune catehumenilor adulţi ceea ce îndrăznea să spună celor din vremea lui: „O, minune! Sunteţi în văzul tuturor şi nu vă este ruşine. Pentru că, adevărat, oferiţi chipul protopărintelui nostru, Adam, care era gol în raiul pământesc şi nu roşea”.

Goliciunea în ziua botezului semnifică aşadar, simultan, dezbrăcarea de stricăciune şi de ruşinea păcatului şi întoarcerea la inocenţa primară şi la familiaritatea stării paradisiace. Într-o omilie despre sărbătoarea Paştelui sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „De acum înainte când îl vei chema pe Adam, nu-i va mai fi ruşine, nici nu se va mai ascunde sub copacii raiului la reproşurile purtării lui. Ca să găsească îndrăzneală, se arată în lumina zilei”. Odată ce s-a dezbrăcat de hainele de mai înainte, întruchipare simbolică a omului vechi, catehumenul, curând botezat, nu mai trebuie niciodată să le ia din nou: botezul este ireversibil. Şi dacă în primele veacuri ale Bisericii exista tendinţa de a amâna botezul oamenilor până la treizeci de ani, chiar şi mai târziu, şi aceasta chiar în familiile creştine, este pentru că respectivul conştientiza foarte bine că după botez omul nu mai trebuie să păcătuiască. Asupra acestei teme se încheie prima epistolă a sfântului Ioan pe care am mai citat-o: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu [adică Hristos] nu păcătuieşte; ci cel născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel-rău nu se atinge de el” ( 1 Ioan 5, 18 ). Aceasta pentru a semnifica credinţa Bisericii că, la ieşirea din bazinul baptismal, noul botezat este îmbrăcat nu cu haine vechi, de culoare închisă, ci cu haine albe, cu haine luminoase care ne vorbesc de învierea noului Adam şi a noului rai pe care reînviindu-l l-a recreat şi care este Biserica. După aceea urmează întreita cufundare.

Întreita cufundare

Epicleza baptismală este invocarea acţiunii de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt ca energiile Sale să transforme afundarea în apă, cufundarea catehumenului omului vechi în evenimentul  învierii. Prin prezenţa ei prisositoare şi haotică, apa vorbeşte omului – lui Noe şi Iona – de înec şi de asfixiere, de afundare şi de moarte, de potop şi de înghiţire în adânc. Însă simultan ea este pentru el sursă de fertilitate şi de viaţă, precum Nilul şi Iordanul, condiţie de posibilitate a igienii şi potolire a setei. Apa care izvorăşte în chip minunat din stâncă în deşert prefigurează şi întruchipează apa care va curge în abundenţă în zilele lui Mesia, simbol al unei efuziuni de viaţă nouă şi al unei nesecate rodnicii spirituale. Iar oficierea botezului semnifică şi presupune că zilele lui Mesia au sosit deoarece Hristos a înviat. Cufundarea semnifică bucuria de a respira din nou respirând Duhul. Apa asimilează puterea de înviere a Duhului. Apa se reînchide peste catehumen ca un mormânt, însă Duhul transformă mormântul în matrice. În ierarhia sa bisericească Pseudo-Dionisie numeşte admirabil cristelniţa  „matricea a toată descendenţa”. Din muritoare cum era, apa devine de viaţă dătătoare şi maternă. Botezatul iese din apa cristelniţei şi aceasta din urmă devine un mormânt gol, asemenea mormântului lui Iosif  pe care femeile mironosiţe l-au găsit gol în dimineaţa Paştelui. Un botezat deplin conştient de botezul lui trebuie să considere că adevărata lui moarte este în urma lui pentru că ea a luat sfârşit odată cu botezul lui şi pentru că nu mai trebuie să se teamă de moartea biologică, cea a individului supus necesităţii fireşti. În timpul primelor veacuri ale istoriei Bisericii erau numiţi creştini cei cărora nu le este teamă de moarte.

Cuvântul botez vine de la verbul grec  „baptein” care înseamnă a se scufunda, a cufunda. De la acest verb „baptein” derivă un alt verb, „baptizein” care şi el, semnifică a scufundaa cufunda sau a acoperi cu apă şi, în limbaj creştin, a boteza prin afundare. Întreita cufundare se realizează printr-o afundare completă a botezatului în mormântul undei baptismale, ca să fie astfel simbolizate îngroparea cu Hristos şi învierea celui care a primit botezul. Cufundarea totală ne vorbeşte de o aşezare în mormânt. În comentariul său la epistola către romani părintele Lagrange vorbeşte despre aceşti pelerini ruşi şi greci, aşadar ortodocşi, care în vremea în care părintele Lagrange trăia în Palestina, adică între 1890 şi 1935, se scăldau în Iordan în ziua Bobotezei, pe 6 ianuarie, înfăşuraţi în halate din pânză pe care le luau ca să le folosească drept giulgiu după moartea lor. De aceea, epistola care este citită în timpul botezului este capitolul 6, versetele 3-11 ale epistolei către romani, adică textul cel mai important din cele în care Sfântul Pavel a vorbit despre botezul creştin: „...toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezet. Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând acestea că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui, căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dunezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” A se afunda în apele botezului înseamnă a se afunda în moartea lui Hristos.

Această întreită cufundare a trupului celui botezat în apă este însoţită de epicleză, adică de chemarea Numelui celor trei Persoane divine ale sfintei Treimi. Întreita acţiune aminteşte în acelaşi timp de îngroparea lui Hristos timp de trei zile în mormântul lui Iosif din Arimateia şi cele trei Ipostasuri ale dumnezeieştii Treimi în numele Cărora are loc întreita cufundare. În explicarea dumnezeieştii Liturghii (cap. 4), Nicolae Cabasila scrie: „Ne oferim viaţa noastă în schimbul alteia. Ori a ne da viaţa înseamnă să murim. Domnul, făcându-ne părtaşi ai învierii Sale cere ca noi să aducem ceva pentru acest mare dar. Dar ce? Imitarea morţii Lui: şi aceasta dispărând de trei ori în apa baptismală ca într-un mormânt.” Botezul prin stropire nu este îngăduit decât la nevoie şi într-un mod excepţional, mai ales pentru bolnavi. Nu poate fi transformată în regulă imitarea îngropării lui Hristos. „Ca într-un mormânt, remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când ne afundăm capul în apă, omul cel vechi este îngropat şi scufundat în adânc, este ascuns în întregime dintr-o singură dată; apoi, atunci când ne ridicăm, se înalţă omul cel nou”. În tratatul său Adversus Praxean, Tertullian scrie: „După cum, cu adevărat, Mântuitorul nostru a fost trei zile şi trei nopţi în adâncul pământului, tot la fel cel botezat imită prin întreita cufundare această îngropare de trei zile şi botezul prin trei cufundări semnifică cele trei zile ale îngropării Domnului”. La fel afirmă şi Sfântul Vasile: „Sfânta şi marea taină a botezului este oficiată în trei cufundări şi într-un număr egal de epicleze, pentru ca simbolul morţii să fie întruchipat şi pentru ca cei botezaţi să aibă sufletul luminat prin transmiterea dumnezeieştii cunoaşteri”. Chiar şi în Occident modul obişnuit de a administra botezul a fost, până în secolul al XIV-lea, cufundarea, după cum dovedesc numeroasele cristelniţe păstrate peste tot, mai cu seamă în Italia. Cel de-al doisprezecelea canon al sinodului de la Noua-Cezaree îi înlătură de la preoţie pe cei care din motiv de sănătate, au primit botezul prin simpla stropire. Toma de Aquino consideră botezul prin cufundare „communior, laudabilior, tutior” (Summa teologică. IIIa 66, 7). Pentru el, cufundarea reprezintă într-un mod mai expresiv, îngroparea lui Hristos atât de obişnuit şi mai recomandabil ( Ibid. Art. 7, 2) este acest mod de a boteza. Primul care a afirmat validitatea unui botez administrat fără necesitate medicală prin stropire a fost teologul englez Alexander de Hales. Opinia lui Alexander de Hales a fost împărtăşită de discipolul său Bonaventura. Ritualurile milaneze (sau ambrozian) şi mozarab au rămas fidele cufundării. Aceasta a fost practicată în Spania până la mijlocul secolului al 18-lea. În ajunul Reformei, obiceiul englezesc nu admitea încă decât singura rubrică a cufundării. În 1614, ritualul papei Paul V prezenta încă botezul prin cufundare a unui copil ca pe o alternativă la stropirea devenită practică generală cu puţin înainte de Reforma secolului al 16-lea.

Apa nu numai spală, nu numai curăţeşte. Ea ucide de asemenea înecând, asfixiind şi cel care scapă de înec experiază o anumită înviere! Apa care dă viaţă este de asemenea apa asfixiantă a morţii. Nicolae Cabasila scrie: „Apa distruge o formă de viaţă însă descoperă alta; ea înghite omul cel vechi şi ridică omul cel nou” (Viaţa în Hristos. II, 9). Într-un articol apărut în 1952 în La Maison-Dieu şi intitulat: Simbolismul ritualurilor baptismale (Nr. 32, pg. 6), părintele Louis Bouyer a realizat o auto-critică romano-catolică absolut remarcabilă. Acesta scrie: ...”aproape că nu mai există absolut deloc simboluri în ritualurile noastre după cum le oficiem. Am înlocuit treptat simbolul printr-un fel de semn abstract al simbolului care este pentru acesta ceea ce este absorbţia unei pilule pentru o masă. Adevăratul simbol este mai grăitor decât toate cuvintele şi, de aceea, Domnul nostru a vrut să unească în iconomia mijloacelor de har simbolul cu cuvântul, într-un act viu care cuprinde omul în întregime, trup şi suflet şi-i descoperă într-o acţiune în care este antrenat, cu carnea, inima şi mintea lui, adevărul care în cuvinte ar rămâne o abstracţie, în timp ce ea este înţeleasă ca realitate într-un act concret. Dimpotrivă, noi am ajuns să încercăm zadarnic, printr-un val de cuvinte neputincioase, să dăm vreun înţeles unor gesturi sărăcăcioase, lipsite de orice viaţă reală. Anumita desicaţie, nimicire suferită de vechile ritualuri baptismale face ca să nu mai fie simboluri la drept vorbind, pentru că au retrogradat sub minimul sensibil în care puteau încă să mai emoţioneze imaginaţia vie... Ce legătură este oare între experienţa unui om care primeşte pe frunte câteva picături de apă şterse repede şi cea a unui om care a făcut o baie bună? Dacă doar am mai oficia botezurile cum se face în Răsărit, în care se pune copilul gol, în care se cufundă de trei ori până deasupra capului în apa unei căzi adevărate, poate că oamenii cei mai refractari la poezia primară ar înţelege în sfârşit ceva. Muncitorul care iese de la lucru murdar şi copleşit şi care va face un duş bun sau care se aruncă cu capul într-o piscină înainte de a petrece seara în familie sau cu prietenii ştie perfect ce vrea să însemne schimbarea radicală, să te simţi un alt om după ce te-ai afundat în apă. Dar ce poate regăsi în comun cu această experienţă pentru a o transpune spiritual când vede preotul cum abia atinge cu trei picături repede şterse fruntea copilului său?” (pg. 6-7) Este incontestabil că părăsirea cufundării pentru stropire a slăbit, a anemiat simbolismul propriu botezului creştin, că a provocat o ocultare a referinţei simbolice la moarte şi la învierea lui Hristos. Mai mult, se poate remarca că botezul prin stropire suprimă simbolismul dezgolirii. Din fericire, de la Vatican II şi în noul Catehism al Bisericii catolice, Occidentul creştin este pe cale să redescopere importanţa cufundării baptismale. Dorinţa ortodocşilor este ca botezul prin cufundare să devină din ce în ce mai frecvent în Occidentul creştin. În lumea ortodoxă s-a putut constata uneori tentaţia de a efectua un botez prin stropire. A fost cazul, de exemplu, în Rusia nordică, din cauza climei. În secolul al XII-lea, episcopul Ilie (1165-1186) avertiza locuitorii din Novgorod să nu se mulţumească să verse apă pe capul copilului în loc să-l cufunde în apa de botez. Acest avertisment se găseşte în 1274 (sinodul lui Vladimir) şi în secolele al 14-lea şi al 15-lea, în scrisorile către locuitorii din Novgorod şi din Pskov a mitropoliţilor Ciprian (1390-1405) şi Fotie (1408-1431). Însă această practică constituie un fenomen marginal.

(Părintele Andrei Borrely, parohul bisericii Sfântul Irineu din Marsilia, Franţa - Sursa: Doxologia)

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei - Monah Proclu Nicau
 
 

Eu sunt numai călugăr, dar nu-s complet călugăr. A venit cineva, un părinte, de la o mănăstire și a zis să-i trimit două cuvinte. Cum să-i trimit două cuvinte? Că eu nu am pocăință, că celor care au pocăință, Duhul Sfânt le dă cuvânt. Și i-am spus așa, după felul meu, că atunci când îmi păzesc mintea, mă cheamă monahul Proclu și când nu-mi păzesc mintea, mă cheamă porc fără șoric de porc. Știi de ce? Pentru că am observat că are mare însemnătate a birui gândurile. M-am dus la un părinte foarte sporit care a plecat la veșnicie. Și a spus așa: că dacă vreau să mă fac călugăr – că eram tânăr pe timpul acela, când a plecat la veșnicie – să trăiesc nebăgat în seamă și de cei mari și de cei mici, și că nu am voie să mă supăr nici pe cei mari, dar nici pe cei mici, ca să pot căpăta smerenia.

Viața mea a fost așa: un dâmb și o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la iad și dacă mă prinde pe dâmb, poate mila lui Dumnezeu se va înturna asupra mea. Dâmbul e mai sus de lume. Și are mare însemnătate. Cât timp eu sunt luptat de cele cinci simțuri, diavolul mă are în mână. Atunci se supără diavolul, când vede că eu nu mai vreau să ascult de cele cinci simțuri.

Am observat, ca să capăt rugăciunea lui Iisus trebuie să ajung la ținta asta de a nu fi pătimaș cu mintea, dar nici cu trupul și trebuie să pun în minte că toată lumea e mai bună și că eu sunt cel mai păcătos și nevrednic, să mă simt vinovat în fața lui Dumnezeu, că altă cale nu-i decât smerenia. Cine vrea să capete rugăciunea lui Iisus, acela poate, care are povățuitor pentru rugăciunea inimii. Și cine a simțit putere sfântă, nu mai este întristat pentru că are mare însemnătate cine are smerenie și dorește să trăiască nebăgat în seamă. Are mare însemnătate a birui răutatea, a învăța să iertăm. Dar eu fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, la Sfântul Maslu. Și ce să vezi? Toți diavolii au ieșit din iad. Unde aud că sunt creștini, dau năvală asupra lor. Dacă vom avea smerenie, Duhul Sfânt ne ajută și va izgoni acele duhuri, că puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne smerim, vine în ajutor Duhul Sfânt. Vrea Duhul Sfânt să ducă în rai sufletele creștinilor cu aceste virtuți: smerenia și mila de aproapele.

Unele persoane vin la mine și mă fericesc. Eu le spun așa: nu are valoare lauda lor, când conștiința mea mă mustră. Când vine cineva la mine, eu le spun așa: „Îi fericesc pe cei care doresc să adoarmă din rugăciune”, că dacă eu adorm cu mintea în altă parte nu mai are valoare. Au venit la mine mai multe persoane și au spus că-s foarte slabe în credință. Și ca să nu mai fim slabi în credință, mult ajută dacă lăsăm lucrurile veacului acestuia și căutăm pocăința. Pe măsură ce mă smeresc și caut să adorm din rugăciune, atunci ne ajută Duhul Sfânt și Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei. Pe măsura smereniei vom reuși, dar pentru a căpăta rugăciunea lui Iisus, trebuie să luptăm contra plăcerilor care ne despart de Dumnezeu. Se poate să aibă cineva mângâieri duhovnicești cât de multe, dar nu trebuie să ne rezemăm pe bucurii duhovnicești, nici pe acestea trupești. Îi totul, cum m-a prins moartea, că diavolul, spunea chiar și Părintele Cleopa, nu se sperie de început, se teme de sfârșit. Am observat că Sfinții Părinți așa au putut lupta contra duhurilor. Ei se păzeau de cele mici. Și dacă mă păzesc de cele mici, scap de celelalte mari. Asta e treaba.

Când mă duceam pe la Părintele Paisie Olaru și îi spuneam – eram tânăr pe timpul acela – îi spuneam ispitele și el îmi spunea așa: „Apoi, așa cap, așa căciulă”. Așa și eu. Amu așa sunt și aceștia care conduc Biserica. Că trebuiau să ajute mai mult pe călugări și pe toți care duc viață de pocăință și atunci, pe măsură ce biruiau firea puteau să fie ajutați de Duhul Sfânt. Dar amu, fiindcă au făcut atâtea mănăstiri, mai mult sunt niște ingineri, contabili. Și până la urmă, cam așa trebuia ca să-i binecuvinteze pe părinți ca pe duhovnici buni. Și i-a binecuvântat Preasfințitul, ca niște buni gospodari. Dar poate de acum vor pune început bun, că au gătit bisericile de făcut.

Dar eu trebuie să-mi plâng păcatele mele și să mă rog ca Duhul Sfânt să-i trezească pentru pocăință. Și eu ce am făcut? M-am dus anii ăștia din urmă la niște părinți care făceau biserici și le-am spus așa: „Am să mă duc la o mănăstire să dau un pomelnic ca să se roage pentru mine și pentru neamurile noastre, dar unde nu este construcție”. Unde nu-i construcție, să dau un pomelnic, că acolo știu că se roagă. Că uite cum e, dacă ai de construit, mintea nu mai este la Iisus. Asta este.

A spus un sfânt părinte, cine nu poate birui plăcerile, îi primejdie mare și Duhul Sfânt așa mă ajută dacă am smerenie. Și cât pot, să doresc mântuirea tuturora și să mă văd mai mic și mai nevrednic, să mă simt dator în fața tuturor și în fața lui Dumnezeu că nu am făcut ce trebuie.

Despre rugăciunea inimii

Cea mai mare nenorocire e că la cel care caută să zică rugăciunea inimii, diavolul îndeamnă pe unele persoane ca să-l țină de vorbă ca să nu mai aibă când zice: „Doamne Iisuse”. Dar nu am voie să-i supăr nici pe ei. Trebuie să caut în așa fel ca să mă despart cu pace, fie că sunt oameni duhovnicești, fie că sunt oameni trupești. Dacă eu mă despart cu pace de ei, acea pace rămâne și cu mine. Rugăciunea inimii nu o avem când vrem noi, ci când vrea Duhul Sfânt. Trebuie multă smerenie și să nu ai pomenire de rău. Cine caută rugăciunea lui Iisus, trebuie să aibă povățuitor. Nu ce a citit prin cărți despre rugăciunea lui Iisus, ci să caute pe cel care o trăiește. Odată, s-a întâmplat că a fost omăt mare și nu am putut să mă duc la mărturisit. Și atunci, dacă nu am putut să mă duc la mărturisit, niște duhuri au luat chip de om, ca și cum ar fi fost chipuri sfinte și îmi dădeau sfaturi să zic rugăciune după ei. Și atunci m-am luptat și apoi m-am dus la Părintele Cleopa și m-am mărturisit. I-am spus ispitele și a zis: „Când vezi că diavolul ia chip de om și te învață să zici ceva rugăciuni, atunci să îi spui așa, pe scurt: «Dacă ești de la Dumnezeu, zi cu mine așa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». Și atunci diavolul nu poate să zică miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Și când făceam rugăciune, venea și el și îl puneam să zică așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Și când să ajung la „miluiește-mă pe mine, păcătosul”, o lua la fugă. Altădată, iar a venit și Puterea Sfântă m-a făcut de am făcut semnul Sfintei Cruci și am făcut semnul Sfintei Cruci asupra lui. Duhul Sfânt i-a luat masca și atunci l-am văzut așa, ca să spun mai clar, m-a curentat. Dar, vreau să spun, atât e de șmecher, ca să știți! Diavolul e întunecat, e prost în bunătate, dar e deștept în vicleșug. Dar puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu.

Care este calea practică ca să dobândești smerenia?

Cel mai mare lucru este să dau vina pe mine, orice s-ar întâmpla. Și atunci Duhul Sfânt ne va rândui smerenia Duhului Sfânt. În acea smerenie, nu mai este luptă cu duhurile. Atunci acea smerenie este odihnitoare. Și sunt unele persoane care au venit chiar și la răpire.

A venit într-o iarnă, un grup de musulmani de aici și au început a vorbi de rău Biserica Ortodoxă. Și le-am spus așa: că sfinți se fac numai în Biserica Ortodoxă și tot am căutat să-i lămuresc și până la urmă a căutat să mă bată unul, că era un grup. Și așa s-a repezit asupra mea: „Nu se mântuiesc musulmanii? Nu se mântuiesc?”. Și i-am zis că nu am visat nimic că se mântuiesc și atunci a plecat.

Odată, Părintele Cleopa a ținut o predică pe timpul comuniștilor. Comuniștii spuneau că nu este Dumnezeu și el la predică, spunea: „A zis cel nebun că nu este Dumnezeu”. Și așa a spus el adevărul, că este Dumnezeu. Era un părinte la Mănăstirea Neamțului. El a dus o viață ca un om, ca un părinte socotit de toți nebun și îl băteau să tacă. Iar el așa zicea: „Tac, tac, tac”, dar nu tăcea. Pentru asta l-au eliberat părinții ca pe un om nebun și atunci el a dus o viață ca de pocăință ca să poată birui cele cinci simțiri și e scris în viețile sfinților. Trebuie întâi pocăința și pe măsura pocăinței, pot păși înainte. Eu atât vă spun: am văzut pe timpuri persoane care au fost luptate de patimi și au devenit mucenici. Eu îi trimit pe oameni la preoții Bisericii și le spun: „Dacă simți că te duce cineva, un părinte în rai, ține-te de el!”. Că-i plin văzduhul de cărți și bune și rele, dar fapte bune nu se văd nici cu binoclul. Atât vă spun, are un dar mare cine poate ține gura închisă și să zică Doamne Iisuse. Rugăciunea lui Iisus aprinde inima noastră de dorul lui Dumnezeu și cine are dorul lui Dumnezeu a căpătat lacrimile și acela va câștiga rugăciunea lui Iisus. Cine nu se poate opri din plâns, acela are nevoie să stea cu gura închisă ca să vie Iisus să vorbească El, prin rugăciunea lui Iisus. Așa i-am învățat pe toți. Cine s-a trezit, nu are altceva decât să plângă. Avem nevoie de plâns. Dumnezeu să vă ajute!

(cuvânt de folos adresat unui grup de pelerini, anul 2010, transcris de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă)

Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 61

 



Aproapele omului contemporan sau despre iubirea acestuia - Dr. Stelian Gomboş

 

Din seria “Minima moralia”

Aproapele meu, al omului contemporană este fratele şi semnul meu, oricare ar fi acesta, pe care eu, sunt chemat să-l iubesc ca pe mine însumi, fiindcă am această poruncă de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care este “ieri, azi şi în veci Acelaşi” şi care mi-a spus că în aceste două porunci, a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii aproapelui meu, stă “toată legea şi proorocii”.

Altfel spus, această poruncă a lui Iisus Nazarineanul vine de fapt din Vechiul Testament – care-i limitează aplicabilitatea la membrii unui acelaşi cuplu: să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18).

Noul Testament, însă i-a lărgit aplicarea, făcând din fiecare om un subiect al iubirii. Felul în care această poruncă este exprimată la modul imperativ: iubeşte, să iubeşti (cf. Luca 10,27), clarifică faptul că iubirea este o poruncă dumnezeiască şi nu doar o simplă mişcare afectivă. Iubirea este aşadar, obiectul unei legi a cărei semnificaţie se rezumă în aceea că trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.

Ideea subiacentă în Vechiul Testament este că există o legătură între păzitorii Legii. Aceştia aparţin cu toţii poporului celor drepţi. Ei se pretind a fi uniţi prin legătura sfinţeniei. În acest context, a iubi înseamnă a întări entitatea divino-umană a poporului iudeu.

În altă ordine de idei, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne face să aparţinem unui popor anume. Iubind, noi constituim poporul celor iubiţi. De aceea, Iisus a propus parabola Bunului Samaritean ca răspuns către învăţătorul de Lege care Îl întreba: Cine este aproapele meu? La această întrebare, Domnul a răspuns printr-o altă întrebare: Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Învăţătorul, răspunzând: Cel care a făcut milă cu el. Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 36-37). El a vrut să spună că tot omul ne rămâne străin, atâta timp cât nu luăm în considerare durerile şi singurătatea lui. Prin urmare, El nu ne cere să avem doar milă. Mila este rezultatul unui sentiment spontan. El vrea să ne spună că a iubi înseamnă a ajuta. Pentru Iisus, doar prin iubirea activă se constituie poporul celor iubiţi.

De ce oare Legea cere să iubim? Legea nu lasă pe nimeni să acţioneze după bunul plac. Ea nu cunoaşte iubirea-pasiune. Omul poate avea pasiuni pentru sau contra altora, după cum poate să nu aibă. Subiectul animozităţii lui poate muri, după cum i se poate întâmpla lui însuşi să piară. De moare în stare de ranchiună, moare despărţit de ceilalţi. Legătura care îl unea cu ei în sânul poporului sfânt este desfăcută. Dacă excludem pe cineva din iubire, ne excludem şi pe noi. De asemenea, Îl excludem şi pe Dumnezeu Care ne luminează unitatea existenţială. Or, este spus: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Matei 5,44). A iubi pe vrăjmaş înseamnă să te lepezi de orice duh de vrăjmăşie. Înseamnă să-l ajuţi pe vrăjmaş să se lepede şi el de aceasta şi, în orice caz, înseamnă a-l ajuta să se elibereze de excludere.

Dacă iubirea reprezintă un cod de conduită şi de viaţă între oameni, rezultă că ea nu este datorată calităţilor persoanei pe care trebuie să o iubim. Aceasta poate fi respingătoare în toate sensurile cuvântului. Cu adevărat, nu oricui îi este dat să strălucească de dumnezeiasca lumină. Omul poate să nu fie dotat cu o politeţe rafinată. Se poate să nu fi fost atins câtuşi de puţin de civilizaţie.

Cu toate acestea, trebuie să-l iubim aşa cum este el, pentru a se naşte din nou. Noi nu iubim pe cineva pentru că acesta merită sau ca să ne răsplătească. Sufletul poate să-i fie avar, arid şi lipsit de toată bunăvoinţa. Toate acestea nu trebuie să ne frâneze, căci noi trebuie să trăim din harul pogorât de Sus. Acesta trebuie să ne fie de ajuns. El ne transformă pustiurile în Rai. Când Dumnezeu ne este suficient, trăim în plinătatea fiinţei noastre. Putem fi ispitiţi de cutare sau cutare alt mod uman. Aceste moduri pot să ne trezească râvna sau chiar, uneori, să reflecte dumnezeieştile lumini. Orice ar fi, trebuie să rămânem în pustia iubirii, după expresia lui Mauriac, şi să trăim acolo în toată desăvârşirea, în măsura în care suntem conştienţi că suntem iubiţi de Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu ne salvează. Trebuie să realizăm că această iubire ne învăluie şi să nu mai cerem nimic de la celălalt. Uneori ni se întâmplă să simţim că afecţiunea cuiva faţă de noi este o reflectare a afecţiunii pe care ne-o poartă Dumnezeu. Toată valoarea iubirii afective ar fi să ne permită să realizăm paternitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi descifrat prin tot ceea ce există în lumea aceasta. Lumea este o carte mare. Fericiţi cei care ajung să rostească Numele lui Dumnezeu la fiecare rând al acestei cărţi!

Încercând să înţelegem mai în profunzime ce a vrut cu adevărat să spună Iisus Hristos în această poruncă, realizăm că aproapele este cel care este obiectul compasiunii noastre şi al slujirii noastre duse până la capăt. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu poate, aşadar, să însemne decât: „Iubeşte-ţi aproapele mai mult decât pe tine însuţi”. Ar fi superficial să spunem, de exemplu: „Dă-i să mănânce aproapelui tău tot atât cât mănânci tu”, căci situaţia celuilalt poate cere uneori ca tu să-ţi scoţi hrana din propria gură ca să i-o dai lui şi să te dezbraci ca să-l îmbraci mai bine. Echilibrul cantitativ între hrana ta şi a lui sau între hainele voastre denotă doar faptul că tu nu iubeşti cu adevărat până la capăt. Aceasta înseamnă că nu vrei să faci economia niciunui mijloc pentru a-ţi asigura o viaţă mai bună şi că nu vrei să dai decât din surplusul tău. Un echilibru de acest fel te încurajează în faptul de a exista, pe când iubirea semnifică adesea renunţarea la propria ta existenţă, pentru a-l face pe celălalt să trăiască.

Această poruncă nu şi-a luat toată plinătatea decât prin Cel care i-a iubit pe toţi oamenii, dându-Se chiar la moartea pentru ei pe Cruce. Dându-Se astfel, El i-a considerat mai importanţi decât propria viaţă. Prin exemplul Lui, ne aflăm justificaţi de a întrece porunca în înţelesul său iudeu, bazat pe iubirea semenilor, şi de a ajunge la această formulare: „Iubeşte-ţi aproapele mai mult decât pe tine însuţi”. Săvârşind dumnezeiasca iubire pentru noi în Hristos, noi murim lumii sau, mai bine zis, noi facem ca lumea să moară în noi. Devenim conştienţi că nu existăm prin noi înşine. Încetăm să dăm importanţă la ceea ce suntem. Credem cu tărie că Iisus Hristos, prin moartea Lui, ne dă existenţă. Făptura noastră, înnoită astfel, se transformă într-o altă făptură, cea a celuilalt, pe care îl regenerează şi-l redă vieţii.

Trebuie, deci, să iubim independent de înclinaţiile sau de defectele celui pe care îl iubim. Nici nu este nevoie să avem legături permanente cu cel pe care îl iubim întru Hristos. Acesta poate avea nevoie de noi astăzi şi să-şi fie suficient sieşi mâine. Putem să-l fi ajutat mult sau chiar să-l fi susţinut mult timp. Măcar de-ar fi numai aceasta. Trebuie să fim întotdeauna pregătiţi să ne întoarcem faţa spre un altul care are nevoie de compasiunea noastră. Chipul celuilalt devine astfel pentru noi Cel al lui Hristos. Este evident că spunând: Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc (Matei 25, 35), Iisus vorbea despre foamea flămânzilor, iar nu despre propria foame. Datorită faptului că suntem oameni, filantropi şi slujitori, trebuie întotdeauna să fim atenţi la nevoile celor cărora le slujim: întotdeauna prezenţi, prompţi în a consola şi a îmbărbăta, gata de a sătura, dispuşi să dăm sfat. De îndată ce o nevoie este adusă atenţiei noastre, trebuie să ne facem apropiaţi şi să ne dăruim.

Se întâmplă ca cel pe care îl ajutăm să fie mişcat de atenţia noastră şi să ne-o redea în afecţiune, făcându-ne un loc în inima lui. Atunci va trebui să fim cu băgare de seamă. Pericolul unei astfel de afecţiuni este acela de a ne face să credem în vreo oarecare importanţă a darurilor noastre. Aceasta nu ar trebui să aibă niciun loc în noi. Trebuie să veghem să nu fim nimic în ochii noștri. Îl iubim pe celălalt numai pentru că el realizează că este iubit de Dumnezeu. Dacă ne redă afecţiunea, am primit datoria noastră. Nu este ceva rău în aceasta, însă nu este deloc important. Singura importanţă a unei astfel de deschideri afective este de a-i face pe unii, şi pe ceilalți, să se transcende şi, prin urmare, să-i aproprie de Dumnezeu.

În realitate, Îi dăm lui Hristos – căci El sălăşluieşte în celălalt, îndeosebi în cel care este în nevoie. Iisus Hristos este Sărmanul prin excelenţă, Cel cu totul sărman. El nu a primit de la umanitate decât un refuz. Noi suntem, aşadar, cu El şi în El în toţi cei care suferă. Cel ce iubeşte şi cel iubit sunt unificaţi în unicitatea lui Hristos Care a răspândit prin sângele Lui darul ţâşnit din veşnicie din inima lui Dumnezeu. Cel ce rămâne în Dumnezeu  este singurul care ne face să sălăşluim în El. Dacă ne mulţumim să sălăşluim în celălalt, ne vom învecina totodată cu frumuseţile lui. Atunci trebuie să ne mulţumim cu puţin şi să nu ne săturăm. Este adevărat că afecţiunea se hrăneşte cu afecţiune. Este chiar cu putinţă ca în aceasta să se afle un tăciune dumnezeiesc. Însă, discernământul omenesc întors spre dumnezeiesc şi eliberat de eu jertfeşte eul, şi atunci Dumnezeu Se descoperă în ceilalţi. Important este de a-L transmite pe Dumnezeu şi credinţa noastră în el. Eu nu neg legitimitatea unei mişcări afective şi bucuria aflată în întâlnirea a două inimi. Este o recompensă care ni se dă. Cu toate acestea, nu trebuie să ne ataşăm de cel pe care îl ajutăm, căci scopul nostru este de a-i întoarce chipul spre cel al Domnului, ca să-I mulţumească şi să acceadă la Viaţă.

Aşadar, atunci când mă gândesc şi mă refer la aproapele meu, pe acestea toate trebuie să le împlinesc, cu timp şi fără timp, în tot locul şi în tot ceasul!

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Sfântul Haralambie, flacără de lumină şi izbăvire în vreme de pandemie - Pr. Ciprian Florin Apetrei

 

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte astăzi, 10 februarie, pe Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie, Episcopul Magneziei, care este cunoscut ca izbăvitor de molimă (pandemie). Este socotit mai ales apărător al creştinilor în faţa cumplitei ciume care a marcat istoria umanităţii în vremea sa. În acelaşi timp, el este şi izbăvitor de foamete, de aceea în Acatistul său se spune: Bucură-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!

Pentru noi, românii, el este foarte cunoscut pentru ajutorul pe care l-a dat bucureştenilor în timpul ciumei din timpul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea din anul 1813. Numai în Bucureşti, în vârful acelei epidemii, mureau zilnic 300 de oameni. În acest context, creştinii noştri şi-au pus nădejdea în ajutorul Sfântului Haralambie, care i-a izbăvit de boala cumplită.

Este semnificativ faptul că anul trecut, la începutul pandemiei în care ne aflăm, în Muntele Athos, la toate mănăstirile şi schiturile s-a făcut priveghere în cinstea acestui sfânt izbăvitor, pentru a-i cere ajutorul în această vreme de grea încercare.

Sfântul Haralambie era din oraşul Magnezia, fiind născut undeva în jurul anului 90 d.Hr., şi a suferit moarte martirică la venerabila vârstă de 113 ani. Evlavia şi dragostea pentru cele sfinte le-a primit în familia sa. Părinţii l-au crescut în credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus ­Hristos şi au plămădit în inima lui conştiinţa mărturisirii până la martiraj. Având aceste rădăcini de credinţă şi evlavie creştină, era firesc ca tânărul Haralambie să devină un exemplu pentru ceilalţi, închinându-şi întreaga viaţă slujirii lui Hristos.

Creştinii, văzând râvna lui în mărturisirea credinţei, l-au îndemnat să devină preot, lucru care s-a întâmplat undeva către anul 130 d.Hr. Despre activitatea sa preoţească, paginile de sinaxar (pemptousia.ro) ne relatează: „De pe această treaptă dumnezeiască a preoției, sfântul și-a început predicile sale înflăcărate în fața păgânilor și a creștinilor, angajându-se în marea luptă duhovnicească, pe de o parte pentru a deschide ochii oamenilor ce se aflau în înșelarea păgânească, iar pe de altă parte pentru a-i sfinți pe credincioși cu Sfintele Taine, conducându-i pe calea desăvârșirii”.

Sfântul era preţuit de toţi pentru viaţa lui curată şi pentru predicile sale. El era o flacără de lumină pentru creştinii din epoca sa şi un model de urmare a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În toată lucrarea lui de propovăduire nu s-a ferit de martiraj, ci a căutat mucenicia. Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru decât atunci când el a ajuns în ultimele zile ale vieţii.

Sfântul Haralambie a fost ales Episcop al Magneziei şi, în această calitate, va ­­fi chemat la judecată în timpul persecu­ţiei împăratului roman Septimiu Sever (193-211). Proconsulul Lucian, trimis de împărat să împlinească politica anticreştină a acestuia, aflând că Sfântul Haralambie ­i-a convertit la creştinism pe mulţi păgâni din Magnezia, a ordonat arestarea lui. În timpul procesului intentat bătrânului episcop, văzând că nu poate fi determinat să apostazieze şi să jertfească idolilor, Lucian dă ordin să fie torturat, neţinând seama de vârsta lui înaintată. Sfântul suportă cu multă putere toate supliciile la care este supus, lucru ce îi determină pe unii dintre cei care participau la martirajul său să se convertească la creştinism. În timpul acestor chinuri ale Sfântului se întâmplă mai multe minuni, ceea ce îl determină pe proconsul să se convertească la creştinism şi să oprească persecuţia împotriva creştinilor din provincia pe care o guverna.

Împăratul din Antiohia, aflând de cele întâmplate în Magnezia, a ordonat aducerea Sfântului Haralambie înaintea sa. Ajuns acolo, Sfântul este supus din nou la chinuri şi cu puterea lui duhovnicească trece în chip minunat prin toate acestea. Împăratul Septimiu Sever, văzând minunile petrecute şi numărul mare al celor care s-au convertit la creştinism, la îndemnul prefectului Crispus al Antiohiei, ordonă decapitarea Sfântului Haralambie. Acest lucru nu se mai întâmplă, pentru că martirul lui Hristos, Haralambie, moare înainte de a fi împlinită sentinţa. Fiica împăratului, Galina, care se convertise la creștinism, a fost cea care a îngropat trupul Sfântului.

Pe parcursul istoriei zbuciumate a sud-estului Europei, creştinii ortodocşi din această parte de lume, impresionaţi de curajul şi bărbăţia arătate de Sfântul Haralambie în timpul martiriului său, l-au chemat în ajutor în vreme de grea încercare şi mai ales în timp de molimă, când a venit asupra lor cumplita epidemie de ciumă. În Ţările Române, el a fost socotit tot timpul izbăvitor de molimă şi foamete. Dacă parcurgem istoria noastră naţională, constatăm că atât Ţara Românească, cât şi Moldova au fost greu încercate de epidemia de ciumă în anii: 1707, 1735, 1770, 1793 și 1795.

În toate aceste momente de grea încercare pentru neamul nostru, strămoşii noştri l-au chemat în ajutor pe Sfântul Haralambie, spunând: „Ne rugăm ție ca să fii mijlocitorul nostru către Preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru mântuirea noastră de toate bolile și de toate primejdiile și pentru întărirea noastră în credința cea adevărată, ca să nu mai gre­șim”.

Cinstirea Sfântului Haralambie în ziua de 10 februarie este legată de minunea făcută de el în anul 1908, când în Grecia a fost una dintre cele mai mari epidemii de ciumă. „Molima s-a răspândit până în Sfântul Munte. În aceste condiţii, un grup de monahi a mers la Meteora, de unde au adus cinstitul cap al Mucenicului Haralambie, aşezându-l spre închinare în Biserica Protaton din Karies. În decursul nopţii, monahii au cântat paraclisul Sfântului Haralambie, iar în zorii zilei ciuma s-a retras. De atunci, în fiecare an, în ziua de 10 februarie a fost săvârşită această priveghere, cu citirea paraclisului Sfântului Haralambie de toate mănăstirile athonite” (Sinaxarul Sfântului Haralambie/ Monahia Teotekmi, Mănăstirea Sfântului Ștefan, Meteora).

Astăzi, noi îl cinstim pe Sfântul Haralambie şi-l rugăm să ne ajute să trecem cât mai repede prin această pandemie, spunând: „Sfinte Sfinţite Mucenice Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Sursa: Ziarul Lumina



Cetățile sfinților (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

 



Principesa Ileana şi Sfântul Ardealului (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni către Sfântul Mucenic Vlasie pentru vindecare de boli și sporul casei
 
"Cel ce ajuți tuturor celor ce Te cheamă cu adevărat, o! Mântuitorule, ascultă rugăciunea mea și ia osul cel înfipt în gâtul copilului acestuia, cu nevăzută puterea Ta. Și de acum, chiar între oameni și dobitoace de s-ar întâmpla ceva de acest fel și va pomeni cineva numele meu, zicând: Dumnezeule, pentru rugăciunile robului tău Vlasie, ajută-mi, aceluia, Tu, Doamne, grăbește spre ajutor și dă-i tămăduire întru slavă și cinstea sfântului Tău nume" - din viața Sfântului Sfințitului Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei
 
Înainte de ceasul martiriului său, Sfântul s-a rugat pentru sine și pentru toată lumea, și mai ales, pentru aceia care vor veni după dânsul, să săvârșească pomenirea lui, ca să nu se apropie de ei nici o boală, iar casele lor să se umple de toate bunătățile, apoi rugăciunile lor să fie auzite pentru toate nevoile. Atunci s-a pogorât de sus, la dânsul, un nor luminos, care l-a umbrit și glasul lui Hristos se auzea, grăind din cer către dânsul: "Toate cererile tale le voi împlini, iubitul meu nevoitor".

Nu îmi este nădejde sfinte de nu-mi vei ajuta tu, nu aflu milă de nu-l vei face milostiv mie pe Cel ce te-a sfinţit pe tine. Nu am lucru bun, ci numai nădejde că tu te rogi pentru mine şi pentru aceea sfinte nădăjduindu-mă spre ruga ta şi milostivirea lui Dumnezeu nu mă voi teme de cei ce caută să-mi facă rău, spre tine Doamne Dumnezeule să vin mereu îmi dă. Amin!

Troparul Sfântului Ierarh Vlasie, Episcopul Sevastiei, glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Vlasie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1

Pe mine cel plin de toată întinăciunea, care alerg la ajutorul tău, Sfințite Mucenice Vlasie, mă vindecă, mă mântuiește cu ruga către bunul Dumnezeu, și așa voi cânta: Aliluia!

Icosul 1

Cel ce îmbracă crinii țarinii te-a îmbrăcat pe tine, Sfinte, cu toată bunătatea, Păstorule al Sevastiei, hrănește-ți turma ta cu roadă de fapte bune, și așa îți vom cânta:
Bucură-te, mucenice;
Bucură-te, pustnice;
Bucură-te, ierarhe;
Bucură-te, sfinte;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 2-lea

Plăcută ți-a fost viața sfinților și ca un milostiv ai cercetat pe sfinții ce erau în temniță, așa, Sfinte, împreună cu Mucenicul Eustatie scoate-mă pe mine din temnița fărădelegilor mele, și așa voi cânta: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Ales-ai, Sfinte, a locui cu fiarele în pustie, făcut-ai arătat darul lui Dumnezeu prin minunile tale, arătându-ți milostivirea spre fiarele necuvântătoare prin tămăduirile pe care le dădeai, iar noi îți zicem:
Bucură-te, căutătorule de Dumnezeu;
Bucură-te, aflătorul faptelor bune;
Bucură-te, iubitorule de liniște;
Bucură-te, și ajută pe cei ce te cinstesc;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 3-lea

Bucuratu-te-ai, Sfinte, atunci când ai fost chemat la munci, dorind tu de Hristos, ne dă și nouă din dragostea ta să iubim necazul, care ne duce la Dumnezeu, și așa cu bucurie vom cânta: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Pe mulți ai tămăduit, Ierarhe, când mergeai spre munci. Precum spre aceia ți-ai arătat bunătatea, arată-te milostiv spre mine, cel ce pătimesc și cu durere strig:
Bucură-te, vindecătorule;
Bucură-te, folositorule;
Bucură-te, și mă miluiește;
Bucură-te, ajutătorule;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 4-lea

Ajută-ne nouă, Sfinte, să ieșim din calea răutății. Depărtează cugetele cele rele. Ne spală cu roua rugăciunilor tale sfinte pe noi, cei ce cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Pe văduva ce ți s-a plâns ție, Sfinte, cu bucurie ai ajutat-o, poruncindu-i ei să-ți prăznuiască pomenirea spre a-i fi ei de folos și mie, celui ce îți cânt:
Bucură-te, ajutând pe cei ce te roagă;
Bucură-te, că nu treci cu vederea;
Bucură-te, bucurie lină;
Bucură-te, liniște sfântă;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 5-lea

Răbdat-ai, Ierarhe, bătăi și batjocură pentru dragostea lui Hristos, nădăjduind la bunătățile ce vor să fie celor ce Îl iubesc pe El. Și eu laud pe Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Picură nouă din darul tău, Sfinte. Ne păstorește pe noi în staulul lui Dumnezeu. Fă-ne nouă pe Hristos blând în ziua judecății, și așa îți vom cânta:
Bucură-te, bucuria mea;
Bucură-te, învierea faptelor bune;
Bucură-te, iubitor de osteneală;
Bucură-te, fericit chinuit;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 6-lea

Șapte femei sfinte te-au urmat pe tine la mucenicie, făcându-te plin de darul lui Hristos, prin lucruri bune ce le-ai trimis înainte la Dumnezeu, Căruia Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nu te-ai temut, Sfinte, să ocărăști pe cel ce te îndemna să te închini idolilor, batjocorind pe demoni, iar pe Dumnezeu Îl lăudai numind pe Hristos al tău, iar noi așa îți cântăm:
Bucură-te, plin de Dumnezeu;
Bucură-te, lauda mucenicilor;
Bucură-te, slava pustnicilor;
Bucură-te, podoaba ierarhilor;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 7-lea

Urmând Stăpânului Hristos, ai mers pe apă, și însemnând-o cu semnul crucii, ai făcut-o slujitoare ție: ceea ce pe mulți i-a înecat pe tine te-a cruțat, pentru că lăudăm pe Dumnezeu cântând: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Vrând slujitorii idolilor să-ți urmeze, s-au înecat, nădăjduind ei spre puterea diavolilor. Ferește-ne, Sfinte, de vătămarea lor și așa cu bucurie te vom lăuda:
Bucură-te, pierzătorul demonilor;
Bucură-te, slujitorul adevărului;
Bucură-te, viață adevărată;
Bucură-te, virtute arătată;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 8-lea

Rugatu-te-ai, Sfinte, înainte de tăierea ta pentru cei ce te vor prăznui, la care dumnezeiesc glas din înălțime a făgăduit împlinirea cererilor tale pentru cei ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Copiii cei lăsați în grija ta, Sfinte, i-ai luat după tine, făcându-i pe ei părtași muceniciei tale; Sfinte, ne fă și pe noi următori lucrurilor tale și așa îți zicem:
Bucură-te, și mă povățuiește;
Bucură-te, și vindecă-mă;
Bucură-te, și ajută-mă;
Bucură-te, și mă izbăvește;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 9-lea

Iubind tu curăția până în sfârșit, dimpreună ai fost îngropat cu copiii mucenici, de la care izvorăsc tămăduiri și nouă, celor ce-ți cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ce laudă vrednică vom aduce ție, Sfinte, nu ne pricepem, dar tu ca un milostiv primește cântarea aceasta săracă:
Bucură-te, ales folositor;
Bucură-te, cu Hristos;
Bucură-te, Sfinte;
Bucură-te, dătător de umilință celor împietriți la suflet;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 10-lea

Așa cum ți-ai ținut făgăduința față de văduvă, împlinește-o și acum față de mine, cel neputincios, și voi cânta lui Dumnezeu împreună cu tine: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Se bucură, Sfinte, creștinii făcându-li-te tu mijlocitor; sădește în sufletele celor ce te iubesc dragostea Domnului, și îți vom cânta așa:
Bucură-te, rugă sfântă;
Bucură-te, milă dumnezeiască;
Bucură-te, slujitor împărătesc;
Bucură-te, bucurie în Hristos;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 11-lea

Cel ce te-a sfințit pe tine în vreme de prigoană să ne întărească pe noi, Sfinte, a urma ție, bucură-ne pe noi în necazurile noastre, și așa vom cânta cu tine: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Roagă-te Bunului Dumnezeu să ne dăruiască lacrimi, pentru că tare ne-am întinat și ne este nouă frică de lucrurile noastre, și așa vom cânta ție:
Bucură-te, casă sfântă;
Bucură-te, sfințit ierarh;
Bucură-te, munte ales;
Bucură-te, peșteră a darurilor;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 12-lea

Pe ierarhul, mucenicul, pustnicul cel ales a lui Dumnezeu să-l laude credincioșii, zicând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Apărătorului ortodocșilor, celui ce ne întărește în vreme de prigoană, prigonit fiind de cei fără de lege, credincioșii îi cântă:
Bucură-te, și ne întărește;
Bucură-te, cetatea lui Dumnezeu;
Bucură-te, colac de salvare;
Bucură-te, nădejde sfântă;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul al 13-lea

O, de trei ori fericite al lui Hristos, Sfinte, auzi-mă pe mine, cel ce te laud și te rog cu umilință să mă ajuți să cânt lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Cel ce îmbracă crinii țarinii…, Condacul 1: Pe mine cel plin de toată întinăciunea…,

Icosul 1

Cel ce îmbracă crinii țarinii te-a îmbrăcat pe tine, Sfinte, cu toată bunătatea, Păstorule al Sevastiei, hrănește-ți turma ta cu roadă de fapte bune, și așa îți vom cânta:
Bucură-te, mucenice;
Bucură-te, pustnice;
Bucură-te, ierarhe;
Bucură-te, sfinte;
Bucură-te, Sfințite Mucenice Vlasie!

Condacul 1

Pe mine cel plin de toată întinăciunea, care alerg la ajutorul tău, Sfințite Mucenice Vlasie, mă vindecă, mă mântuiește cu ruga către bunul Dumnezeu, și așa voi cânta: Aliluia!

și această

Rugăciune către Sfântul Ierarh Vlasie, Episcopul Sevastiei

Nu îmi este nădejde, Sfinte, de nu-mi vei ajuta tu, nu aflu milă de nu-L vei face milostiv mie pe Cel ce te-a sfințit pe tine. Nu am lucru bun, ci numai nădejde că tu te rogi pentru mine și pentru aceea, Sfinte, nădăjduindu-mă spre ruga ta și milostivirea lui Dumnezeu, nu mă voi teme de cei ce caută să-mi facă rău; spre Tine, Doamne Dumnezeule, să vin mereu îmi dă. Amin.

Apoi se face otpustul.

Troparul Sfântului Ierarh Vlasie, Episcopul Sevastiei, glasul al 4-lea:

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Vlasie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 8-lea

Irmosul:

Să cântăm lui Hristos, Celui Ce a cufundat în mare tirania lui Faraon şi pe Israel pe uscat l-a povăţuit, că S-a preaslăvit în veci.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Sfinţite Mucenice al lui Hristos, vrând să laud cu credinţă, întru cântări, nevoinţa ta cea purtătoare de lumină, cinstită şi sfinţită, luminează cugetul meu cu Lumina Cea Preastrălucitoare, ca cel ce ai îndrăzneală către Ziditorul.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mărturisind O Dumnezeire în Trei Feţe, ai gonit negura închinării la idoli şi ca o dimineaţă luminată a dreptei credinţe te-ai arătat, sfinţite mucenice, celor ce erau prinşi în întunericul înşelăciunii.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Arătatu-te-ai luminător care ai împuţinat noaptea închinării la idoli cu fulgerele sfintei propovăduiri şi fiind împodobit cu razele muceniciei, cu strălucirile minunilor toată zidirea ai luminat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Curat aflându-te pe tine întru totul Curată, S-a Sălăşluit în pântecele tău Preacurată Maică Fecioară şi S-a făcut Trup în afară de păcat, ca să ne izbăvească pe noi din rătăcire.

Cântarea a 3-a

Irmosul:

Întăritu-s-a inima mea întru Domnul, înălţatu-s-a fruntea mea întru Dumnezeul meu; lărgitu-s-a gura mea asupra vrăjmaşilor mei; veselitu-m-am de mântuirea Ta.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cei ce sunt înăbuşiţi de mărăcinii vieţii, chemându-te neîncetat pe tine ocrotitor, Sfinte Vlasie, sunt smulşi din toate necazurile, cu secera rugăciunii tale.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu înclinarea ta cea desăvârşită către Dumnezeu ai suferit întreitele valuri ale chinurilor, că scrijelindu-ţi-se trupul, te arătai ca şi cum altul ar fi pătimit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un ierarh, ca un nebiruit purtător de biruinţe, ca unul ce eşti luminat de Dumnezeiască Mărire, stai acum înaintea Doririi Desăvârşite, rugându-te pentru turma ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine, Ceea ce te-ai arătat mai presus de făpturi, ca Una ce eşti mai Sfântă decât toate, cu laude te fericesc toate neamurile, de Dumnezeu Fericită.

Cântarea a 4-a

Irmosul:

Cuvinte, din Munte Umbros, din Una Născătoare de Dumnezeu, cu Dumnezeiască vedere, poporul mai înainte a cunoscut că Te vei Întrupa şi cutremurându-se, slăvea Puterea Ta.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având sufletul prealuminat de Strălucirea Cea fără de materie, păstorule şi mucenice, bărbăteşte ai stat înaintea scaunelor de judecată, mărturisind Întruparea lui Dumnezeu.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Învăţător în cele de Taină, preot şi mucenic, purtător de cunună, stâlp nemişcat şi temelie neclintită a dreptei credinţe şi întărire a adevărului te-ai făcut cunoscut Bisericii, Sfinte Mucenice Vlasie.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Miei cuvântători ai păstorit cu cuvioşie; şi jertfă primită te-ai adus Stăpânului, arzându-te de tot cu jăratecul muceniciei, propovăduitorule a celor sfinte, preacinstite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu graiul buzelor tale înţelepte s-au îngrădit buzele cele viclene asupra Stăpânului şi Împăratului tuturor, propovăduitorule de cele sfinte, vrednicule de laudă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Carte Nouă te-a văzut Proorocul mai înainte pe tine, Fecioară, având scris pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce a rupt zapisul păcatului strămoşesc.

Cântarea a 5-a

Irmosul:

Întunericul sufletului meu risipeşte-l, Dătătorule de lumină, Hristoase Dumnezeule, Cel Ce ai gonit întunericul cel mai dinainte al adâncului şi-mi dăruieşte Lumina Poruncilor Tale, Cuvinte, ca mânecând să Te slăvesc pe Tine.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Răbdat-ai cu bărbăţie chinurile trupului, pururea fericite; că rănindu-te cumplit, ai rănit rătăcirea şi ai surpat pe vrăjmaşi cu înălţarea către Dumnezeu, păstorule, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu patima ta, fericite, închipuind pe Cel Ce a fost pironit pe Cruce, ai suferit vitejeşte durerile trupului şi făcându-te biruitor, după vrednicie, te-ai numărat împreună cu Oştile mucenicilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întru nădejde Dumnezeiască, cu bicele rugăciunilor tale, Sfinte Vlasie, ai silit fiara, părinte, să lepede vânatul, care fără dreptate fusese prins, împlinind cu inimă preamilostivă cererea femeii celei credincioase.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lăudămu-te pe tine, Marie, Ceea ce ai îndumnezeit frământatul oamenilor cu naşterea ta cea mai presus de cuget şi ne-ai zidit iarăşi pe noi, cei ce eram stricaţi şi zdrobiţi de înşelăciunea şarpelui, Preacurată. 

Cântarea a 6-a

Irmosul:

Curăţeşte-mă, Mântuitorule, că multe sunt fărădelegile mele; şi Te rog ridică-mă din adâncul răutăţilor; căci către Tine am strigat şi m-ai auzit, Dumnezeul mântuirii mele.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nevoitu-s-a împreună cu tine ceata cinstitelor femei, pururea pomenite; că întărindu-se cu Puterea Crucii, au sfărâmat capul cel mult meşteşugăreţ al vrăjmaşului şi au împletit cunună de biruinţă.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu harul şi cu Puterea lui Dumnezeu s-a întărit slăbiciunea; că, iată femeile au făcut vitejii bărbăteşti, călcând în picioare pe şarpele care odinioară a izgonit pe Eva din Rai.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înecând chipurile cele cioplite şi neînsufleţite ale viclenilor demoni, v-aţi adus pe voi odoare însufleţite ale Bisericii celei Cereşti şi aţi luminat Biserica celor întâi-născuţi.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Scaun al lui Dumnezeu cel mai presus de Heruvimi, Ceea ce eşti Norul Luminii, Preacurată, luminează ochii sufletului meu şi curăţeşte inima mea de negura patimilor. 

CONDAC, glasul al 2-lea

Podobie: Cele de sus căutând...

Odrasla cea Dumnezeiască, floarea cea neveştejită, viţa cea cu multă roadă a viei lui Hristos, purtătorule de Dumnezeu, Sfinte Părinte Vlasie, umple de veselie pe cei ce cu credinţă săvârşesc sfântă pomenirea ta, cel ce te rogi neîncetat pentru noi toţi. 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Cel Ce ai mântuit prin înger pe tineri din foc şi cuptorul cel ce suna ca tunetul în rouă l-ai prefăcut; Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având inima plină de Lumină Dumnezeiască, neoprit ai alergat, împiedicând smintelile rătăcirii şi umbletele vrăjmaşilor cu arătarea ta, înţeleptule.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu stropirea sângelui tău s-a stins văpaia înşelăciunii şi cu strălucirea cuvintelor tale s-a luminat făptura, Sfinte Vlasie, strigând: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nu în umbre, nici în pilde, ai văzut pe Cel Dorit, ci faţă către faţă, dezlegându-se oglinzile şi veselindu-te cânţi: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Biruit fiind de dormitarea lenevirii, Fecioară, m-a cuprins somnul păcatului cel purtător de moarte; drept aceea trezeşte-mă, Preacurată, spre purtătoarea de viaţă lumină a pocăinţei şi mă miluiește. 

Cântarea a 8-a

Irmosul:

Cel Ce acoperi cu ape bolţile Tale, Cel Ce pui hotar mării nisipul şi pe toate le ţii; pe Tine Te slăveşte lumea, Ţie îţi aduce toată făptura laudă, ca Făcătorului şi Ziditorului, în veci.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un berbec jertfit, de bunăvoie, ca o jertfă bineprimită, ca un miel nevinovat, cu bucurie te-ai adus Mielului, Celui Ce S-a jertfit pentru izbăvirea noastră şi te-ai împreunat cu adunarea mucenicilor, fericite împreună cu îngerii cântând, preasfinţite, cântare de laudă.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu picăturile sângelui tău uscând adâncul închinării la idoli, mucenice ai izvorât lumii râuri de tămăduiri, care fac să înceteze arsura a tot felul de patimi, celor ce scapă la tine cu credinţă şi preaînalţă pe Hristos.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Ceata cea fericită a sfintelor femei strigă: nu ne vom lepăda de Domnul, Care este Dumnezeu peste toate. Pentru aceea chinuite fiind, cu foc fiind arse şi cu sabia capetele tăindu-li-se, se bucurau, lăudând pe Hristos în veci.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sfinţitele glasuri te-au veselit pe tine de mai înainte, Fecioară Maică, că vei fi Hrănitoare mai presus de fire a Făcătorului tău, având Naşterea de Negrăit precum şi Zămislirea Minunată. Pentru aceea te lăudăm întru toţi vecii.

Irmosul:

Să lăudam, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Cel Ce acoperi cu ape bolţile Tale, Cel Ce pui hotar mării nisipul şi pe toate le ţii; pe Tine Te slăveşte lumea, Ţie îţi aduce toată făptura laudă, ca Făcătorului şi Ziditorului, în veci. 

Cântarea a 9-a

Irmosul:

Naşterea pururea Fecioarei, Ceea ce s-a arătat mai înainte primitorului de Lege în munte, în foc şi în rug, spre mântuirea noastră a credincioşilor, cu cântări neîncetat să o mărim.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe o scară mai presus de fire suindu-te, mucenice, prin sângele tău ai ajuns la Locaşurile cele de sus, arătându-te înfrumuseţat cu podoabele pătimirilor şi stând înaintea Celui Ce ţi-a dat ţie cunună.

Stih: Sfinte Părinte Vlasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Tine, Hristoase, Soarele Cel Luminos, dorindu-te femeile şi împărtăşindu-se din miresmele Tale cele bine mirositoare, prin pătimire au închipuit Patima Ta şi s-au învrednicit de nestricăciune.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca o stea plină de lumina zilei sălăşluindu-te cu cetele cele de sus, Sfinte Părinte Vlasie, te rugăm să izbăveşti, cu rugăciunile Tale, de greşealele cele întunecate, pe cei ce cinstesc sfântă pomenirea ta cea purtătoare de lumină.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

În braţe ai purtat pe Hristos, Care ţine toată lumea în mână, Maică Fecioară, pe Care roagă-L, ca pe Fiul tău şi Ziditorul, să mântuiască sufletele celor ce te laudă pe tine, pururea Fecioară. 

SEDELNA. glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...

Odrăslind ca un pom prea bine înflorit în Casa Domnului, lucrătorule de cele sfinte, pe mulţi ai răsădit în pământul mântuirii; şi ca un berbec bine mergând în fruntea turmei, legat fiind şi înjunghiat, jertfă te-ai adus Celui Ce din milostivire a fost înjunghiat ca un Miel şi bucurându-te ai alergat către Dânsul, Sfinte Părinte Vlasie. Pentru aceasta strigăm către tine: roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască celor ce prăznuiese cu dragoste sfântă pomenirea ta.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...

Pentru podoaba lumii, Fecioară, şi pentru înfrumuseţarea Cetelor celor de sus, ai născut în lume pe Împodobitorul lumii; că mai înainte de Acesta, toate erau lipsite de podoabă, oamenii neputând să vadă pe Domnul. Pentru aceasta te-ai vădit amândurora Podoabă Cuviincioasă, cu buna cuviinţă a naşterii tale, Maică a lui Dumnezeu; că printr-Însul împodobeşti lumea cu Podoaba Cea dintâi şi toată rânduiala Îngerilor întru tine o împodobeşte, Ceea ce eşti Ocrotitoare a lumii. 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...

Pe Mieluşelul şi Păstorul şi Izbăvitorul, privindu-L Mieluşeaua pe Cruce, cu nedreptate ridicat, se tânguia şi cu amar lăcrimând striga: lumea se bucură primind izbăvire, iar cele dinlăuntru ale mele ard, văzând Răstignirea Ta, pe care o rabzi din milostivirea milei, Bunule Dumnezeu, Cel Ce nu ţii minte răul, Doamne. Căreia cu credinţă să-i strigăm: milostiveşte-te spre noi, Fecioară şi roagă-te să se dea iertare de păcate celor ce cu credinţă ne închinăm Patimilor Fiului tău.



Slujbă pentru copiii avortați


BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Creștinism și DISTRIBUTISM. Munca, proprietatea, suveranitatea și credința (cu UPDATE!) - Ioan Cişmileanu

 

Aspecte religioase în apariția și evoluția capitalismului

Pentru Max Weber (1864-1920), munca are o origine transcendentală și o semnificație religioasă. El a observat două caracteristici ale capitalismului de până la el (tradițional):

În timp, capitalismul s-a răspândit în lume și a luat diferite forme, funcție de specificul cultural al regiunilor. Au apărut însă și capitalismul colonial și financiar, apoi capitalismul corporatist (monopolist) și capitalismul crony (bazat pe amiciția dintre afaceriști și demnitari, adică bazat pe corupție), toate axate numai pe profit (fără nici o legătură cu religia). Virtuțile erau (și sunt) folosite numai în scop utilitarist, în sensul că aduceau credibilitate (surogat, aparență, ipocrizie). Profitul (câștigul) a devenit un scop al vieții, nici măcar un scop al satisfacerii trebuințelor materiale personale și deci departe de un scop al satisfacerii trebuințelor comunității.

În aceste condiții, libertatea muncitorilor (liberul arbitru) a devenit deranjantă, de neacceptat, deoarece îi făcea nedisciplinați, nesupuși, iar religia îi distrăgea de la munca continuă. Doar vocația îi mai făcea pe oameni să lucreze continuu, cu pasiune și (în cazul celor ce erau credincioși) chiar cu credința că vocația e o misiune de la Dumnezeu pentru cei aleși (și în prezent capitalismul se bazează în special pe munca vocațională).  Dar și lipsa de scrupule a proprietarului a devenit de neacceptat de către muncitori, ei însă, neavând alte surse de venit, au lucrat în continuare.  Pentru a salva aparențele, calvinii au acceptat un dicton al lui Goethe: „Cel ce acționează este întotdeauna lipsit de scrupule, numai cel ce contemplă le are”, asta deși la calvini contemplarea pasivă (și rugăciunea) este mai puțin importantă și chiar condamnabilă atunci când are loc în dauna muncii active vocaționale.  

Astfel bogăția s-a acumulat în mâinile a tot mai puțini oameni, între aceștia (puțini și bogați) și cei mulți și săraci (comunitățile ale căror trebuințe se cereau satisfăcute) s-a creat o prăpastie. Muncitorii au salarii mici, iar comunitatea din care fac parte are un nivel de trai material și spiritual tot mai precar (poluare, criminalitate, corupție, taxe, pedofilie, homosexualitate, lipsa educației, distrugerea familiei, atacuri la credință și la identitatea personală și națională etc.). Astfel, afacerile în loc să rezolve problemele comunităților, a creat și mai multe probleme. Capitalismul actual este în criză. El tinde să distrugă societatea fără de care nici el nu mai poate exista. Unde a crescut bogăția (Mamona), a crescut și orgoliul și patima și a scăzut credința în Dumnezeu și nu s-a mai adunat comoară și în ceruri. Calvin spune că numai un popor sărac rămâne în ascultare de Dumnezeu, dar aici și acum e vorba de faptul că cei bogați îi strică și pe cei săraci și îi îndepărtează de Dumnezeu.

Simțind primejdia unei revolte globale, marile corporații împreună cu politicienii au gândit o nouă ordine mondială care să legifereze toate fărădelegile lor, dar care să aibă aparent o față umană. De exemplu, dacă ne referim numai la afaceri, se vrea eliminarea proprietății private și a suveranității naționale, iar pentru a da o față umană noii ordini, au ticluit un nou tip de afaceri, pe care l-au numit capitalism incluziv (în care oamenii de rând nu sunt excluși de la distribuirea bogăției, profitului). Se vorbește de un capitalism moral, cu conștiință, un capitalism cu față umană, care se implică în rezolvarea problemelor sociale, dar atât timp cât proprietatea mijloacelor de producție aparține efectiv celor puțini sau guvernului mondial, ca în socialism, atât timp cât nu există democrație economică (în relațiile de producție), capitalismul incluziv este sortit eșecului, chiar dacă pentru un timp el ar putea avea efecte benefice în societate, așa cum a avut și capitalismul clasic (foarte multe întreprinderi au înțeles că trebuie să aibă și un rol social, dar neputând să-și distribuie patrimoniul ca să devină cooperative, au decis să aibă responsabilități sociale și de protecția mediului, adică să distribuie ceva din profit). În relația cu guvernele (de fapt cu guvernul mondial), el rămâne însă tot un capitalism corporatist sau crony, dornic de subvenții (plătite tot de omul de rând pe care spune că îl ajută!). Întreprinderile devin întreprinderi de stat (de fapt, de planetă, globale), iar Pământul întreg o Uniune Sovietică.

Dacă protestanții au „vocația muncii și a bogăției”, catolicii au „vocația politicii globale și a puterii”! Astfel, Vaticanul, în alianță cu mii de firme, corporații internaționale, organizații globaliste și lideri din sectorul public, este în fruntea acestei mișcări de creare a capitalismului incluziv, parte a noii ordini mondiale, a comunismului global capitalizat. Prin Vatican, noua ordine pare a continua tradiția corelării economiei cu religia, dar în planul ticluit nu se vorbește niciunde de vreo doctrină creștină, ci cel mult de o nouă religie, o pseudoreligie formată prin amestecul tuturor credințelor și superstițiilor. Este de apreciat faptul că multe corporații au înțeles că pentru a supraviețui e nevoie să se implice mai mult și social, dar modul cum o fac este pierzător.

 

Distributismul sau capitalismul distributiv

Așa cum Biserica Ortodoxă, păstrătoarea Adevărului, este doar o turmă mică în raport cu populațiile altor credințe, tot așa și în domeniul muncii și al afacerilor există o turmă mică ce păstrează singurul mod de lucru cu adevărat etic și cu valențe creștine. Acesta este distributismul sau capitalismul distributiv, ale cărui întreprinderi se numesc cooperative, dar și frății, obști sau bresle. În distributism, o cooperativă este de fapt o asociație cu obiective non-profit, dar organizată pro-profit - combină profitul cu realizarea de bunuri publice. Pentru a se înființa se caută un produs sau serviciu de care este nevoie în societate și pe care proprietarii se pricep să-l facă și se alege un manager. Dacă legislația ar permite, asociațiile ortodoxe și nu numai, care, pentru a se autofinanța au și activitate economică, s-ar putea transforma în cooperative/frății. Distributismul este unul din proiectele A.U.R. și ale lui Călin Georgescu și sperăm să îl propună și să îl implementeze chiar dacă nu sunt la conducere.

Cooperativele nu sunt ceva nou, dar a nu se confunda cu cele din România socialistă. Redăm mai jos principalele caracteristici ale distributismului.

În distributism:

A. Angajații (și firmele lor) sunt nu numai producători, ci și proprietari asupra mijloacelor de producție. În plus, în bună măsură ei sunt și consumatori a ceea ce produc (prosumatori sau prosumeri). În societate, omul liber, dar lipsit de proprietate este dependent de proprietar/angajator și deci, de fapt, nu e liber! Fără libertate economică omul nu e liber, ci ajunge sclav sau cerșetor. Câțiva mari proprietari tind să posede cam tot ce ne înconjoară. Pericolul e mare deoarece peste tot în lume s-a dezvoltat corporatismul colectivist sau capitalismul crony (amical!), în care guvernanții și afaceriștii se sprijină reciproc (amical!) în dauna cetățenilor și țărilor în care guvernează. Guvernanții subvenționează firmele mari, corporațiile (plus scutiri și privilegii), iar corporațiile sponsorizează partidele și manipulează mass media.

În cooperative/frății lucrătorii sunt răspunzători nu numai de lucrarea de care sunt responsabili, ci și de serviciul sau produsul final. În același timp ei participă în mod egal la administrare și la profit sau pierderi. Un consiliu director îi reprezintă ca proprietari și un consiliu social ca lucrători. Managerii primesc salariul normal avut și înainte de a fi aleși manageri. Lucrătorii au venituri lunare plus o participare la profit, cu o parte din venituri cumpărând cele necesare din producția cooperativei. O parte din profit e folosit în scopuri sociale și educaționale și o altă parte e investită în dezvoltare.

B. Cei aflați pe un nivel superior (directori, contabil șef etc.) nu decid peste cei aflați pe nivelele inferioare (compartimente, secții etc.) decât dacă problema îi depășește; în schimb îi ajută să rezolve problemele. Acesta e principiul subsidiarității, care în societate înseamnă că statul nu se amestecă în rezolvarea problemelor bisericii, familiei, asociațiilor dacă acestea își rezolvă singuri mai bine problemele, dar le sprijină. La fel, UE nu trebuie sa se amestece în problemele țărilor, ci să le ajute doar să le rezolve. Deci se respectă libertatea fiecărui nivel.

În cadrul fiecărui nivel însă, autoritatea managerului este deplină (altfel apar conflicte) și este orientată spre realizarea obiectivului social sau misiunii cooperativei.

C. Solidaritatea/Frăția/Cooperarea (binele comun asigură binele individual). Orașul trebuie să se bazeze pe satele din jur (comunitatea locală), pe gospodăriile țărănești. Producția de masă (în serie mare) trebuie înlocuită sau conectată cu producția locală (în serie mică, dar mai calitativă; un exemplu este agricultura organică). Firmele trebuie să formeze cooperative (grupuri, frății, bresle, obști), să se asocieze în domeniul producției, marketingului și comerțului. Exemple de frățietate cooperatistă: Emilia-Romagna în Italia, Mondragon în Spania etc. De regulă e nevoie și de o bancă proprie a mai multor cooperative, bancă numită Casa (cum avem noi Casa de Economii și Consemnațiuni). Dacă se împrumută de la Casă, proiectul/planul de afaceri trebuie aprobat de Casă (a cărei membri și conducere provin în mare parte tot din aceste cooperative).

Și serviciile publice realizate acum de funcționari publici (și monopolizate de stat) ar putea fi realizate de chiar comunitatea deservită, care poate fi coproprietară alături de alte întreprinderi sociale din regiune. Familia, satul, parohia sunt comunități organice ce pot acționa în același sens, al binelui public, fără a uita însă că misiunea preotului este de a-L mărturisi pe Hristos și nu de a face afaceri, fie ele și spre binele public, și doar enoriașii putând crea cooperative.

Distributismul înlocuiește competiția cu cooperarea și goana după profit cu binele comun. Astfel, piața liberă nu mai este o junglă economică și politică, ci un tărâm al dăruirii și al împlinirii bunelor dorințe. „Numai întrucât ne dăruim din dragoste suntem liberi” (D. Stăniloae).

Ovidiu Hurduzeu: Acțiunile Ligii distributiste au avut totdeauna binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu – eu si colegii mei din Ligă având totdeauna grijă să-i cerem sfatul și binecuvântarea pentru ceea ce aveam de înfăptuit. De fapt, distributismul de astăzi din Romania este o lucrare mai largă în sensul misiunii pe care Părintele Justin Pârvu ne-a trasat-o aici: “Va trebui să creăm mici fortărețe, mici cetățui de supraviețuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep și își amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, școala noastră – în care să ne creștem copiii în duhul acesta ortodox, să avem spitalele și moașele noastre” (https://culturaromana.ro/ovidiu-hurduzeu-ce-este-distributismul/).

Irina Bazon: Următoarele date reflectă importanța pe care o au pentru economiile mai multor țări cooperativele care fac parte din lista celor mai mari 300 de cooperative din lume: În Finlanda, 20% din PIB provine din veniturile realizate de cooperative, în Elveția, 13,8%, în Noua Zeelandă, 13,6%, în Țările de Jos 13,4%, în Franța 10,1%, în Canada 2%, în Quebec 6,1%. În Statele Unite, cooperativele din domeniul sănătății realizează venituri de peste 2 miliarde de dolari (Health Cooperative of Puget Sound, Health Partners of the Twin Cities).

Alte exemple edificatoare sunt Credit Mutuel CIC din Franța (care a cumpărat cu 5,2 miliarde de dolari activitățile germane ale Citigroup), grupul bancar Desjardins din Quebec, cooperativele Mondragón din Țara Bascilor, cu 50 de ani de activitate și 80.000 de lucrători-proprietari, cele aproximativ 8.000 de cooperative din regiunea italiană Emilia-Romagna, unde veniturile realizate de acestea reprezintă 40% din PIB. Date preluate din Yvan Allaire, Mihaela Fîrșirotu, Black Markets and Business Blues, FI Press, 2009, apărută și în România sub titlul Pledoarie pentru un nou capitalism. Despre cauzele profunde ale crizelor financiare și despre mijloacele prin care putem ieși din ele, trad. de Alexandru Ciolan, Editura Logos, 2011, pp. 115-117; și John Chrysostom Médaille, Spre o piață cu adevărat liberă, trad. de Irina Bazon, Editura Logos, 2012, p. 14, pp. 195-199). Există tipuri diverse de cooperative: uniunile de credit, societățile mutuale de asigurări, cooperative de locuințe, cooperative de distribuție a energiei electrice, cooperative de cumpărători, de producători etc., activând și în domenii precum îngrijirea medicală, îngrijirea copilului, telecomunicațiile. În SUA, National Rural Electric Cooperative Association (NRECA) este o organizație reprezentând mai mult de 900 de cooperative de distribuire a energiei electrice în zonele rurale, deservind 42 de milioane de consumatori din 47 de state. Sistemele locale de distribuție sunt deținute de consumatori. În Suedia, există 27.000 de cooperative de locuințe, deținând 762.000 de apartamente. O treime din populația țării beneficiază de aceste locuințe. De exemplu, cooperativa Understenshöjden de lângă Stockholm cuprinde 44 de familii care au construit, în 1995, prin eforturi proprii și cu ajutorul unor firme specializate, case din materiale naturale. Site-ul „Coop Directory Service” („What Is A Coop?”) prezintă o amplă listă a cooperativelor din SUA și din lume, în special cooperative specializate în producția de hrană sănătoasă, organică, la nivel local. Potrivit site-ului „Co-operative News” (http://www.thenews.coop), cifrele publicate de Ministerul spaniol al Muncii confirmă faptul că cooperativele au creat 8.000 de noi locuri de muncă, în prima jumătate a anului 2012, în timp ce rata șomajului a ajuns în Spania la un nivel record de 27,2 %. (https://distributistreview.com/archive/intreprinderile-de-tip-cooperatist)

E important de știut care e poziția U.E. față de aceste cooperative. Un raport (propunere de rezoluție) al Parlamentului European din 2013 arată contribuția majoră a cooperativelor la depășirea crizei și faptul că rolul lor este din ce în ce mai important. De asemenea propune țărilor membre îmbunătățirea legislației pentru a ușura și încuraja înființarea și finanțarea lor. Un alt raport (la care a participat și România), din cadrul proiectului COOPilot (2017-2018), numit „Linii directoare privind îmbunătățirea sistemului cooperatist la nivel local și european” arată punctele tari ale sistemului cooperatist și vizează stimularea în rândul tinerilor a spiritului antreprenorial cooperatist prin educație și formare.

Cooperativele practică un capitalism etic, cu valențe creștine, foarte potrivit pentru România și pentru Europa în general. Cu toate acestea în România nu vedem să se facă nimic de către guvern în acest sens. Parlamentul ne-a dat Legea cooperației nr.1/2005 și Legea economiei sociale nr.219/2015, dar care nu sunt făcute cunoscute prin mass media. Trebuie ca guvernul să încurajeze și să susțină financiar crearea lor în loc să încurajeze cumpărarea de către străini a marilor firme românești. Din păcate mulți români confundă aceste cooperative (multe dintre ele agricole) cu CAP-urile comuniste, dar sunt oportunități nu numai în agricultură, ci și în turism, servicii sociale, învățământ/educație și practic în orice domeniu. Pentru a încuraja distributismul se pare că A.U.R. va folosi ca motivație mai puternică, nu numai valențele creștine ale lui, ci și patriotismul.

Era de așteptat ca și Vaticanul să sprijine distributismul, mai ales că în Italia cooperativele au deja o istorie. Vaticanul însă, cum am văzut mai sus, are, ca întotdeauna, alte planuri! Măsurile ce se iau ne fac să credem că în viitor vor coexista capitalismul corporatist cu capitalismul incluziv (care însă nu va cuprinde întreaga planetă) și cu capitalismul distributiv. Capitalismul distributiv este cel mai stabil și corect/etic. În același timp, e singurul care ar permite valorificarea completă a talentelor și înmulțirea talanților (daruri ale Duhului Sfânt), descoperind astfel prin muncă adevăratul sens al vieții.

 

UPDATE

Dacă analizăm Legea cooperației nr.1/2005 (republicată în 2014) observăm că este destul de bine făcută dar are și reglementări care vor eroda în timp cooperativele:
  1. Nu sunt asimilate ONG-urilor cu activitate economică (cooperative non-profit cu activitate economică pro-profit pentru susținerea activităților non-profit), ci:
  2. Sunt asimilate societăților comerciale (sunt numite societăți cooperative nu asociații cooperative) și, în consecință, nu s-a creat un Registru Unic al Cooperativelor, ci ele se înregistrează în Registrul Comerțului ca orice societate comercială.
  3. Uniunile de cooperative (cooperativele de gradul 2) pot accepta în componența lor și societăți comerciale (axate pe profit), ceea ce, în timp, vor eroda cu siguranță caracterul etic și non-profit al cooperativelor.
Iar dacă analizăm Legea economiei sociale nr.219/2015, observăm că ea reglementează alte două entități: întreprinderea socială și întreprinderea socială de inserție.
  1. Acestea sunt obligate să aloce 90% din profit în interesul general al societății, dar și al membrilor. Însă, pentru că obiectivele întreprinderii sociale privesc în principal ocuparea forței de muncă și serviciile sociale, devine clar că de fapt profitul va fi folosit în interesul general și nu al membrilor, adică vor face munca statului, muncă pentru care plătim impozite și contribuții. Și astfel întreprinderea socială este de fapt modul de implementare în România a capitalismului incluziv!!! Spre deosebire de întreprinderile sociale, cooperativele folosesc profitul așa cum decide adunarea generală, nu statul, și anume: în primul rând în serviciul social și educativ al membrilor și familiilor lor, apoi pentru investiții, dar și în interesul general al societății, funcție de posibilități. Aceasta e calea de mijloc, cu cumpătare: profitul nu-l ia doar un singur proprietar, nici statul sau folosit în interesul statului (cum se face acum cu S.A. cu capital de stat), ci toți angajații, care sunt și proprietari în același timp. Statul este axat pe rezolvarea problemelor sociale, uitând că acestea sunt cauzate de o educație precară, or cooperativele, ele însele, sunt mai etice și, în plus, folosesc profitul și pentru educația membrilor și familiilor lor.
  2. Deși statul nu ajută cu nimic aceste întreprinderi, fără investiții întreprinderile mici putând să dea faliment în scurt timp, totuși ele trebuie atestate și reatestate de o instituție a statului – agențiile de șomaj. Acest lucru ne face să ne gândim că guvernul vrea ca aceste întreprinderi să fie dependente de stat, care le sprijină (cu subvenții și privilegii) numai atât cât să nu dea faliment, dar ele fac astfel munca statului la un preț mult mai mic pentru stat. Progres însă nu va exista. În plus, ca să primească aceste subvenții îi vor stimula/mitui pe politicienii cu putere de decizie (capitalism crony).
  3. Se înființează Registrul unic de evidență al întreprinderilor sociale, cu mențiunea că nu se specifică dacă întreprinderile sociale (care pot fi și ONG, cooperative, societăți comerciale etc.) rămân înregistrate și în Registrul Comerțului sau în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor.
Cred că este destul de clar că legea/statul urmărește transformarea cooperativelor în societăți comerciale sau întreprinderi sociale și desființarea în timp a capitalismului distributiv. Dar asta nu ne împiedică, ca asociații și uniuni de asociații (federații) să avem și activitate economică și să funcționăm exact ca niște cooperative sau uniuni de cooperative!
 
Bibliografie
1. Etica protestantă și spiritul capitalismului” (1905) - Max Weber, Ed. Humanitas, 2003.
2. A treia forță: Economia libertății. Renașterea României profunde - ed. John Chrysostom Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Ed. Logos, 2009.

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Embrionul – colecție de celule sau ființă umană? - Dr. Vasile Astărăstoae
 
Unul dintre domeniile în care se evidențiază cu claritate conflicte etice determinate de progresul tehnologic este reproducerea umană asistată medical.
Anul 1978 a marcat un reper în tehnologia reproducerii, deoarece în acel an s-a născut primul copil urmare a fertilizarii in vitro (FIV). Personajele principale au fost Robert Geoffrey Edwards, (1925-2013) – Premiul Nobel pentru MedicinăPatrick Steptoe (cei care au realizat fertilizarea, au urmărit sarcina și au asistat nașterea) și copilul conceput “în eprubetă”- Louise Brown. Pentru Edwards, în acel moment, problemele etice au fost de importanță minoră, deoarece a existat un singur scop: „cel mai important lucru în viață este să ai un copil”. Apariția FIV în practica clinică a dezvaluit însă modalitățile prin care oamenii de știință și clinicienii intervin nemijlocit în dezvoltarea embrionilor umani în laborator, iar faptul că un numar tot mai mare de cercetări sunt direcționate spre embrioni, implicând frecvent distrugerea lor, a creat o problema etică.
Din acel moment, vehemența dezbaterii privind avortul a fost transferată în dezbaterea privind embrionii. Există însă deosebiri între avort și FIV. În clinicile de avort, se pune capăt unei vieți (fetale) la cererea femeilor însărcinate. Clinicile de fertilitate au rolul de a aduce o viață nouă la existență. Acest lucru este însă însoțit de pierderea altor embrioni, care se dovedesc a fi improprii implantării sau care sunt în plus față de cerințele mamei / cuplului.
Prin urmare, interesul etic s-a concentrat către fertilizarea în sine sau a concepției (așa cum este frecvent menționată în cercurile teologice). O problema în mare măsură metafizică – statutul moral al embrionului –, a devenit o problema practică, și anume: modul în care embrionii sunt tratați in vitro. Acest lucru i-a pus pe eticieni, medici, cercetători, teologi și întreaga societate în fața a două întrebări:
1. Ființele umane pot acționa vreodată ca instrumente pentru a inventa și a determina o „viața nouă” sau a modifica traiectoria unei vieți?
2. Integritatea relațiilor umane în căsătorie și viața de familie ar trebui să aibă vreo legătură cu poziția etică și teologică adoptată?
Răspunsurile la aceste întrebări au evidențiat trei curente principale.
Primul exprimă un “libertarianism” științific, centrat pe dorință obsesivă de progres științific, care conduce la un adevarat “imperialism tehnologic”. Se consideră că tehnologiile accesibile în prezent (pentru a detecta o gamă largă de afecțiuni, inclusiv tulburări genetice cu debut tardiv, selectarea sexului din motive sociale, depășirea tulburărilor mitocondriale utilizând o procedură de FIV cu trei părinți, secvențierea genomului întreg pentru a citi ADN-ul embrionilor FIV înainte de a alege pe care să-l implanteze etc.) prin beneficiile aduse justifică cercetarea pe embrioni și distrugerea acestora. Se oferă un post umanism caracterizat prin viziuni extrem de speculative despre un viitor îmbunătățit tehnologic și transformat fizic.
La polul opus, se plasează cei care susțin protecția totală a tuturor embrionilor pe motiv că aceștia au o valoare echivalentă cu cea a tuturor celorlalte ființe umane. Orice cercetare, manipulare, distrugere, utilizare în scop comercial este interzisă deoarece se afirmă categoric „viața umană începe la concepție”. Orice cercetare, care utilizează embrioni umani, este privită ca intolerabilă și este comparată „cu un fel de sacrificiu uman al copiilor în beneficiul cercetării biomedicale” (MacKellar, 2017). Prohibiția manipulării embrionilor se aplică atât embrionilor neviabili, cât și embrionilor viabili.
În sfârșit, există și un curent, care pune în centrul atenției familia, punând accent pe bunăstarea familiei, pe consecințele negative ale infertilității, pe natura vieții umane și datoria de a o respecta, pe importanța căsătoriei și a familiei, pe sprijinul acordat (inclusiv pastoral) pentru cei care suferă de infertilitate. Statutul embrionului este privit alături de aceste principii mai largi și nu predomină în luarea deciziilor etice. Rezultatul este că în practică embrionul este considerat ca având o semnificație morală considerabilă, dar nu absolută. Acest lucru permite o diversitate de puncte de vedere asupra momentului în care, în timpul gestației, valoarea morală a embrionului crește într-o asemenea măsură încât nu mai poate fi folosit în FIV sau în cercetare.
Conform Warnock Committee of Inquiry Report (UK,1984), FIV trebuie considerată o formă stabilită de tratament. Donarea de ovule și spermă, împreună cu donarea de embrioni sunt acceptate, la fel și înghețarea materialului. Se acordă un statut special, dar limitat, embrionului cu o anumită protecție în drept. Se permite cercetarea embrionilor până la 14 zile după fertilizare. În acel moment, cercetarea trebuia să se limiteze la acele „surplusuri” din programele de FIV. Ulterior, în Marea Britanie, s-au acceptat embrioni creați special în scopuri de cercetare.
Poziția oficială a tuturor bisericilor creștine cu privire la FIV și mai ales la cercetarea și distrugerea embrionilor este unitarărespectul necondiționat trebuie să fie oferit dezvoltării vieții umane din „momentul concepției”. Pe această bază, embrionul timpuriu (zigot) este inviolabil și nu trebuie distrus. Premisa fundamentală este demnitatea embrionului uman, ducând la concluzia inevitabilă că nicio formă de distrugere a embrionilor nu ar putea fi considerată licită moral.
Un exemplu în acest sens a fost oferit de o Declarație, redactată în 2001, de un Grup ad-hoc de teologi creștini din tradițiile anglicane, catolice, ortodoxe și reformate din Marea Britanie, pentru a raspunde unui Comitet al Camerei Lorzilor privind cercetarea pe celule stem și pe embrioni. Deși teologii implicați proveneau dintr-o varietate de tradiții religioase și convingeri teologice, ei au concluzionat în unanimitate privind o evaluare creștină a statutului moral al embrionului. Aceasta includea: „fiecare ființă umană este chemată și consacrată de Dumnezeu în pântece din primul moment al existenței sale, înainte ca acesta să devină conștient de aceasta. În mod tradițional, creștinii au exprimat nevoia umană de răscumpărare ca extindându-se din momentul concepției.” Declarația explică faptul că îngrijorarea față de soarta embrionilor destinați cercetării este inspirată din textele biblice (Buna Vestire, Nașterea Domnului, parabola Bunului Samaritean etc.). Se concluzionează că o poziție serioasa din punct de vedere etic–creștin „ar trebui să fie reglementarea procedurilor în tratamentul fertilității și cercetarea medicală nedistructivă asupra embrionilor umani, astfel încât acești indivizi umani să fie protejați în mod adecvat”.
O lucrare, care se referă direct la statutul embrionului uman, este cartea din 2017 a lui Calum MacKellar The Image of God, Personhood and the EmbryoMacKellar este licențiat al Universității din Strasbourg (Franța), are un doctoratul în Biochimie la Universitatea din Stuttgart (Germania), a lucrat din 1991 la Universitatea din Edinburgh din Scoția, sintetizând antivirale genetice împotriva HIV, iar în 1993, el a continuat cercetările sale într-o companie de biotehnologie din Glasgow (pentru mai mult de patru ani). În 1997, dr. MacKellar a început să predea chimie biologică și bioetică la Universitatea Queen Margaret din Edinburgh. Este membru al Comitetului de etică al cercetării-serviciului național de sănătate din Marea Britanie, dar și membru al Centrului pentru bioetică și demnitate umană (Edinburgh). Din 2010, este și profesor invitat în bioetică la Universitatea St Mary din Londra.
Pentru MacKellar embrionii sunt întotdeauna complet întregi, indiferent de stadiul lor de dezvoltare. Fiecare embrion nou este o creație a lui Dumnezeu; a fi făcut după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi făcut din dragostea personală a lui Dumnezeu. El scrie: „Dragostea lui Dumnezeu este întotdeauna în spatele creației unui copil uman și această dragoste continuă întotdeauna față de copil. Nu există niciodată un moment în toată existența copilului (chiar la începutul existenței sale) în care el sau ea nu este iubit de Dumnezeu .Embrionul de o zi este iubit exact în același mod ca embrionul de 14 zile sau cel de 28 de zile; Iubirea lui Dumnezeu este absolută în toate aceste etape”. Potrivit lui MacKellar, dragostea lui Dumnezeu este la fel de puternică pentru un embrion adus în existență de viol ca pentru un embrion produs prin unirea într-o familie iubitoare sau produs in vitroMacKellar susține, de asemenea, că viabilitatea embrionilor este irelevantă. Prin urmare, inevitabil, biologia a devenit lipsită de importanță, deoarece teologic un embrion timpuriu are „un potențial complet, intrinsec și inerent”, indiferent de orice potențial biologic. Din aceste motive teologice trebuie „respectat și protejat deplin embrionul uman din momentul concepției”. Această viziune asupra biologiei este exprimată în mod explicit de MacKellar atunci când susține că: „biologia sau orice altă disciplină științifică nu va putea niciodată să demonstreze, logic, că o ființă rațională, autonomă, sensibilă are vreo valoare morală. Poate arăta doar că ființa umană este o grămadă de celule biologice din specia Homo sapiens ”
El afirmă că distrugerea embrionilor “este echivalentă cu purtarea unui război personal împotriva lui Dumnezeu ”. Producția de embrioni de rezervă în FIV este categoric respinsă, la fel ca și PGD cu selecția sa de embrioni.
Controversele continuă, neexistând încă puncte convergente.
În concluzie, rămâne de actualitate întrebarea inițială: embrionul este o simplă colecție de celule sau este o ființă umană?
P.S.1. În 1999, Edwards a stârnit controverse afirmând că părinților nu ar trebui să li se permită niciodată să aducă în lume copii afectați de boli genetice (practic-eugenie), iar în 2003, a susținut că oamenii de știință sunt mai degrabă leaderi decât Dumnezeu.
P.S.2. Poziția oficială a Bisericii romano-catolică cu privire la FIV se găsește în Donum Vitae (1987) și Dignitas Personae (2008), iar vocea protestanților în lucrările lui Paul Ramsey.
P.S.3. Pe MacKellar l-am cunoscut la Strasbourg. Am fost colegi în Comitetul director de Bioetică al Consiliului Europei (în perioada 2005-2010), apoi după plecarea lui am păstrat legătura și am publicat (împreună cu Beatrice Ioan) în revista pe care o scoate – Human Reproduction and Genetic Ethics, care a devenit în 2012 New Bioethics (fac parte din 2010 din Board-ul editorial al acesteia).
 
sursa articol: astarastoae.wordpress.com


Monahul Pavel Aghioritul despre vaccinul anti-COVID19
 

Monahul Pavel Aghioritul (Vouleftiria, Sfântul Munte), doctor în biologie moleculară și biomedicină:

Programul de vaccinare anti-Covid19 implică adoptarea de:

Deși lumea științifică rămâne predominant tăcută, pandemia actuală nu justifică vaccinarea globală, deoarece:

  1. Rata mortalității din cauza Covid19 este scăzută (procentul de ~2,5% este oricum supraevaluat). Situația spitalicească din primăvara lui 2020 nu se mai poate repeta, pentru că au crescut experiența în tratarea bolii și dotarea medicală. De aceea, vaccinarea ar trebui să fie punctuală.
  2. Virusul afectează cu precădere persoane la vârsta a treia și a patra, ce au senescență imunitară (după vaccinare, răspunsul imunitar este scăzut). Pentru a-i ajuta pe bătrâni, este preferabilă descoperirea unei terapii antivirale.
  3. La pacienții cu forme grave, insuficiența respiratorie acută este produsă de o furtună de citokine inflamatorii, care reduc răspunsul imun mediat de limfocitele T. Vaccinul poate exacerba acest mecanism imuno-patologic, înrăutățind condiția acestor pacienți (un efect similar a fost observat la vaccinul felin anti-FeCoV, care provoacă peritonită).
  4. Eradicarea bolii prin vaccinare globală nu se poate face decât printr-un vaccin absolut eficient și în lipsa altor gazde naturale ale virusului (adică omul să fie singura ființă care se poate infecta, așa cum este cazul poliomielitei). În cazul SARS-Cov-2 și dacă s-ar reuși eradicarea temporară la oameni prin vaccin, virusul poate reapărea prin reinfectarea de la lilieci sau alte gazde animale, într-o formă mutată, neafectată de imunitatea de turmă existentă.
  5. Coronavirusurile sunt virusuri ARN, care se mutează foarte rapid (deja au fost identificate două tipuri de SARS-Cov-2, S și L). Este dificil pentru un vaccin să acopere toate tulpinile posibile ale virusului; putem vorbi, în acest caz, mai degrabă, de campanii regulate de vaccinare globală (poate că acesta este și scopul? Pretextul unei tranziții universale la o biologie umană hibridă, în care oamenii să fie dependenți de tehnologii de platformă – inginerie genetică, interfațare digitală – prin actualizări periodice ale vaccinului? Se pune și întrebarea: industria farmaceutică slujește omului sau omul îi slujește ei? Cui folosește graba implementării în masă a unui astfel de vaccin?).

99% dintre cei infectați cu SARS-Cov2 supraviețuiesc; atenția ar trebui îndreptată spre cei 1% care nu o fac (de ex. există deja rezultate promițătoare din utilizarea perechii hidroxiclorochină-azitromicină, precum și a unui anticorp monoclonal care adresează glicoproteina S a virusului).

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie dezvoltat un vaccin sigur și eficient; doar că cel actual este produs forțat (într-un singur an în loc de șase), în condițiile în care lipsesc încă multe informații despre biologia coronavirusului. Este o abordare greșită, din perspectiva biologiei moleculare, să intervii asupra 100% din populație pentru o ipotetică protecție a 1% din ea.

Rareori un vaccin (și, în general, orice intervenție asupra corpului uman) este fără efecte secundare. Opțiunea de a nu te vaccina nu pune în pericol sănătatea publică atâta timp cât nu intervine asupra dreptului altei persoane de a primi vaccinul. Vaccinarea forțată transformă societatea dintr-o democrație într-o turmă de animale fără capacitate de decizie și de care te poți lipsi oricând.

Legislația vaccinării obligatorii și propaganda pro-vaccin nu au, așadar, un autentic temei științific, ci mai degrabă uriașe interese financiare, precum și agenda obscură a anumitor entități ce doresc să dețină controlul. Totul se bazează pe un climat de frică, creat și întreținut de mass-media.

Din punct de vedere duhovnicesc, se militează împotriva libertății trupești și sufletești a persoanei. Frica, dacă este orientată spre Dumnezeu, îi poate oferi omului îndrăzneală, curaj, luminare; fricile/fobiile induse în aceste zile, aduc omului și mai multă tulburare, neliniște și lașitate. Așa se explică și campaniile stăruitoare de desacralizare a Tainei Împărtășaniei, prin menționarea salivei, lingurițelor comune etc., anume pentru a înteți frica ce susține mitul vaccinului. Să nu uităm însă minunea vindecării orbului din naștere, când Domnul îi redă vederea cu un gest inacceptabil din punct de vedere igienic: a amestecat saliva Sa cu pământ și a uns cu această mixtură mucoasa conjunctivală a orbului – rezultat imposibil de reprodus științific! Astăzi, pe lângă farisei, pe Hristos L-ar fi acuzat și o ceată de specialiști infecționiști.

Sursa: sfantulmunteathos.wordpress.com



Arh. Antonie Stilianakis: Noul remediu anti-Covid face vaccinarea inutilă (Video)

 

 

Medic psihiatru și doctor în Bioetică, Arhimandritul Antonie Stilianakis a absolvit Facultatea de Medicină în anul 1984, fiind specialist în Psihiatrie Pediatrică, și profesează ca psihoterapeut. Ulterior a studiat și Teologia. A fost hirotonit Ieromonah în anul 1994 de către Mitropolitul Augustin de Florina și slujește la „Sfântul Atanasie” din Tesalonic și la metocurile Sfântului Munte.

Fragmentul video este desprins dintr-o emisiune difuzată în data de 3 ianuarie 2021.

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Sursa: sfantulmunteathos.wordpress.com




Evenimente, Apeluri, Promoții
Federația Pro Vita spune NU Educației sexuale în școli! - Scrisoare deschisă
 
Federația Pro Vita spune NU Educației sexuale în școli! Scrisoare deschisă adresată Parlamentului, Președinției și întregii societăți civile

 

Federația Organizațiilor Ortodoxe Pro Vita din România își exprimă îngrijorarea cu privire la intenția parlamentarilor români de a aproba studierea în școli a educației sexuale, fără informarea și acordul părinților, adică a celor care au dreptul constituțional și moral de a asigura educația copiilor lor.

Printr-un mecanism nedemocratic, Senatul României a decis, în data de 3 februarie, să retrimită propunerea legislativă la comisia de fond, respectiv Comisia pentru muncă, familie și protecție socială, cu toate că în legislatura anterioară legea cuprindea prevederi prin care părinții aveau cuvântul hotărâtor în ceea ce privește studierea educației sexuale de către copiii lor. Astfel, textul legii prevedea „derularea sistematică în unitățile școlare, cu acordul scris al părinților sau al reprezentanților legali ai copiilor, de programe de educație pentru viață, inclusiv educație sanitară. 1 Sfidând autoritatea morală a părinților, președintele Iohannis a atacat la CCR legea, cerând, ulterior, reexaminarea acesteia.

Suntem în asentiment cu senatorul Titus Corlățean, care a denunțat, zilele trecute, intenția coaliției de guvernare de a forța, prin grave vicii de procedură, reexaminarea unei legi care primise raport favorabil cu doar câteva luni în urmă: „Această majoritate toxică a impus neregulamentar un vot procedural și a stabilit printr-un vot viciat reîntoarcerea legii la comisia sesizată în fond, Comisia pentru muncă, familie și protecție socială, pentru schimbarea textului legii și a raportului FAVORABIL adoptat acum câteva luni, în legislatura anterioară, de aceeași comisie.”2

Educație sexuală în școli marca „Sexul vs. Barza”?

Ne întrebăm, însă, ce anume va cuprinde viitoarea materie, având în vedere recenta numire a Adrianei Radu, președinta Asociației „Sexul vs. Barza”, în calitate de membru al Consiliului Economic și Social, reprezentant al societății civile3?

Pentru părinții neinformați, precizăm că programul „Sexul vs. Barza” autointitulat „prima platformă de educație sexuală în format video pentru adolescenți” din România, a fost lansat pe 23 aprilie la Palatul Parlamentului4. Acest „model educațional” promovează promiscuitatea sexuală și homosexualitatea, învățându-i pe copii cum să facă avort, cum să-și „exploreze” orientările sexuale sau cum să devină consumatori de pornografie.

Iată, spre ilustrare, și câteva citate din acest program:

„…e important să reținem că unora le plac fetele, altora băieții, altora ambele sau persoane transgender, unora le plac fetele cu părul scurt, altora, nu. Cu alte cuvinte, suntem diferiți și avem preferințe diferite, o caracteristică super tare a oamenilor, zic eu.”

„Felul în care actorii și actrițele din filmele porno reacționează în timp ce fac sex nu e adevărat, ci este, de multe ori, exagerat. De exemplu, cele mai multe femei nu au orgasm atât de repede sau (și) se întâmplă mai degraba rar ca două persoane care fac sex să aibă orgasm în același timp. …Ceea ce în filmele porno pare a fi absolut normal nu e mereu așa în viața reală: sexul anal e în realitate mai puțin popular decât în filmele porno, iar a ejacula pe cineva nu e un lucru care face plăcere neapărat majorității oamenilor.”

„Când rămâi însărcinată, ai trei opțiuni: te poți decide să faci avort, poți decide să dai copilul spre adopție sau te poți decide să-l păstrezi.”

„Poate că ție și prietenei tale vă place să va sărutați corpurile, dar tu nu ești pregătit să mergi mai departe. Nu vrei să faceți sex încă. Asta e o limită a ta pe care o comunici și o negociezi cu ea. Pentru că sexualitatea înseamnă și comunicare, înseamnă să-i spui celuilalt ce-ți place și ce nu, ce ești pregătit/ă să faci și ce nu. Este OK să-i spui prietenului tău că îți place cum îți atinge sânii, dar nu vrei să îți atingă vulva, nu acum. Iar el trebuie să te înțeleagă și să-ți respecte decizia.”5

Copiii, cele mai nevinovate victime

Stimați parlamentari, vă amintim că Legea Educației Naționale nr. 1/2011 spune, în art. 7: „În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise activitățile care încalcă normele de moralitate și orice activități care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, precum și activitățile de natură politică și prozelitismul religios.”

Școala trebuie să creeze caractere morale, să educe tinerii în vederea corectării unor apucături ale omului needucat. Dacă statul va decide în locul părinților într-o chestiune atât de sensibilă, cum este cea a educației sexuale în școli, consecințele pot fi catastrofale, actul educației reducându-se la o activitate medicală de prevenție a îmbolnăvirii prin activitatea sexuală. În paralel cu acest rol de cabinet de boli venerice care i se atribuie școlii, se duce o luptă acerbă pentru eliminarea din școală a religiei, care ar putea să contribuie de mii de ori mai bine la educarea în spiritul sănătății sexuale a tinerei generații.

Pentru limitarea acestor fenomene și a consecințelor nefaste pe care le implică nu e nevoie de educație sexuală în școli, ci de legi care să interzică pornografia, atât în spațiul public, cât și în cel virtual, dar și de promovarea valorilor morale ale castității, abstinenței, iubirii, ca bază a actului sexual. Atâta vreme cât imoralitatea se cultivă la nivel legislativ, educațional și social, vom asista neputincioși la un proces de destructurare spirituală și biologică a poporului român, începând cu cele mai nevinovate victime: copiii.

Regretatul Părinte Ilie Moldovan sublinia pericolul instituționalizării păcatului, sub toate aspectele sale, considerând acest fapt drept o revoltă a omului împotriva Creatorului: „Am amintit, tinere, nu de puține ori în convorbirile noastre, că păcatul desfrânării, sub toate manifestările lui, e o abatere gravă de la planurile Creatorului. Un amestec nepermis și revoltător. Cine comite acest păcat, calcă legile firii și acest lucru nu poate rămâne nepedepsit. Căci legea aceasta a fost dată pentru binele firii, iar cine o calcă se pedepsește pe sine însuși.”6

În ceea ce privește „obligativitatea” orei de educație/depravare sexuală în școli, amintim că protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art. 2, că „statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.”7

De asemenea, art. 29, 6 din Constituția României spune că „părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror responsabilitate le revine”, în timp ce art. 48, 1 amintește despre „îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”, drept și îndatorire reluate și de către Noul Cod Civil.

Din acest punct de vedere, orice părinte care nu dorește să-și trimită copilul minor la ora de educație sexuală poate să își exercite dreptul constituțional de a nu-l trimite, fără să poată fi obligat să o facă. Așadar, părintele are ultimul cuvânt de spus în privința educației copilului său, neexistând niciun drept al minorului de 14 ani de a decide el dacă vrea sau nu să participe la ora de educație sexuală.

Nu în ultimul rând, proiectul introducerii educației sexuale este ilegal, întrucât încalcă prevederile art. 26, 2 din Constituția României, potrivit căruia „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”, dar și art. 30, 7 care arată că „sunt interzise de lege manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Având în vedere toate cele relatate mai sus, vă informăm că reprezentăm un număr semnificativ de părinți pe care aveți obligația legală și morală de a-i consulta, înainte de a lua decizii ce privesc în mod direct soarta copiilor lor.

În numele acestor părinți, solicităm respingerea propunerii de introducere a educației sexuale în programa școlară. În caz contrar, Domnule Ministru, ne rezervăm dreptul de a ne retrage copiii din școlile de stat și de a ne adresa justiției pentru apărarea drepturilor noastre parentale.

Consiliul Director al Federației Organizațiilor Ortodoxe Pro Vita din România

Federația Organizațiilor Ortodoxe Provita din România
Str. Mitropoliei, nr. 20, Sibiu
08.02.2021

 

Refereințele sunt disponibila la sursă: Activenews


Casa albastră”, acasă pentru tinerii nimănui
 
Casa albastră”, acasă pentru tinerii nimănui: Fără sprijin, copiii care ies din sistemul de protecție ajung direct în stradă

Tinerii care părăsesc sistemul de protecție socială a copilului reprezintă, în România, unul dintre grupurile vulnerabile, potrivit Strategiei Naționale privind Incluziunea Socială și Reducerea Sărăciei 2015 – 2020. Aceștia se trezesc la o vârstă fragedă fără sprijin, fără o locuință și fără să știe să facă mare lucru. După o viață trăită în centrele de plasament, acolo unde spun că nu sunt învățați să se gospodărească sau să se descurce în societate, ajung singuri și debusolați în mijlocului unui vârtej din care puțin găsesc tăria să iasă. Din păcate, mulți dintre ei sfârșesc pe străzi, ai nimănui. Proiectul „Casa Albastră” al Asociației Filantropia Ortodoxă Sibiu (AFOS) a fost gândit pentru a le da acestor tineri o speranță, o a doua șansă. Oricine dorește se poate implica.

La Sibiu, Arhiepiscopia Sibiului în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului au demarat la începutul anului 2020 construcția unei Case de Tip Familial pentru copii și tineri fără părinți. În spatele construcției, însă, se afla o casă în paragină, o casă albastră pe care membrii AFOS au observat-o, iar după ce s-au convins că poate fi renovată i-au dat o întrebuință unică, într-un proiect special. „Casa albastră” este numele proiectului, iar după ce va fi locuibilă va fi casă pentru tinerii care părăsesc sistemul social și nu aparțin unei familii.

„Cum ne-a venit ideea? Construcția primului CTF al Arhiepiscopiei începuse în plină pandemie. Era primăvara lui 2020. În vară, deja, construcția era ridicată la roșu cu ajutorul Fundației HHC. Ne gândeam la ce urmează, cum va arăta curtea, hotărâserăm să lăsăm și cireșul cel mare și apoi privirea sau gândul ni s-au oprit la casa din spatele cireșului, care ar fi trebuit să fie demolată. Ne-am spus că trebuie să o transformăm într-un acasă pentru tinerii care părăsesc centrele de plasament și care de cele mai multe ori ajung pe drumuri. În iarnă am retras dosarul de demolare de la Primăria Sibiu. Ne-am aplecat mai cu interes asupra ei și am găsit-o grav avariată. Am solicitat imediat o expertiză, am realizat că bătrâna locuința poate să fie salvată și astfel să fie de folos în același plan de ocrotire a copiilor și tinerilor: să fie un cămin pentru cei fără casă și care au părăsit sistemul instituționalizat, pentru cei care au nevoie de a doua șansă”, povestește preotul Adrian Roman, președintele AFOS.  

În ceea ce privește stadiul în care se află casa, în luna noiembrie a anului 2020 a fost cerută și primită autorizația pentru reparația acoperișului, devizul lucrărilor de refacere a acoperișului fiind de 56.000 de lei.

„Ne-am mobilizat în luna decembrie și am început o campanie de strângere de fonduri prin intermediul celui de-al treilea număr al Revistei Ghid Filantropic al AFOS. Avem deja jumătate din suma necesară, dar va trebui să continuăm și să găsim sponsori care să sprijine următoarele faze ale refacerii casei la exterior și interior, până la momentul în care ea va fi locuită”, mai spune preotul Adrian Roman.

„Casa albastră”, o a doua șansă pentru tinerii nimănui

Un tânăr poate rămâne în protecția statului atât timp cât urmează o formă de învățământ, după care este obligat să părăsească sistemul. Asta se poate întâmpla cel mai devreme la 18 ani, cel mai târziu la 26 de ani. Potrivit reprezentanților DGASPC, în momentul în care tinerii nu mai pot rămâne în sistem, sunt integrați în societate: li se găsește o slujbă sau o casă unde să locuiască, după care sunt lăsați să se descurce. De cele mai multe ori însă, aceștia nu reușesc să meargă singuri mai departe.

„În județul nostru pot beneficia de ajutor la ieșirea din sistem prin programele a două fundații, din câte știu eu, dar nu toți acceptă ajutorul. Se întâmplă însă, să revină asupra deciziei și au nevoie de o a doua șansă. Aici am dori să putem interveni și noi în viața lor. Ne intersectăm cu unii dintre aceștia sau suntem apelați pentru a ni se solicita un anumit sprijin, de cele mai multe ori cazare. Este greu să găsești un adăpost de urgență, altul decât cel de noapte al Primăriei. Avem și alte locuințe unde am putut caza oameni fără adăpost prin bunăvoința unor persoane private, dar astfel de cazări nu sunt nici locuințe de urgență și nici protejate, conforme legislației în vigoare”, mai spune părintele Roman.

Dovada greutăților pe care acești tineri trebuie să le înfrunte atunci când rămân singur sunt o serie de mărturii ale unor persoane care au trecut prin asta. Pentru a le proteja identitatea, am decis să nu le dăm numele, pentru că poveștile lor vorbesc de la sine.

Doi foști copii crescuți în orfelinat, în prezent soț și soție, el având o funcție de conducere la o companie importantă, iar ea inginer tehnic, o meserie care o împlinește. Aceștia vorbesc despre o viață grea, dusă la orfelinat, dar din care au avut de învățat și despre ce este important de știut atunci când părăsești sistemul.

M-am născut în anul 1968 și am început serviciul în anul 1987. În tot acest timp am crescut în orfelinat. De mic copil am crezut în Dumnezeu și succesul meu în viață s-a bazat foarte mult, pe credință, pe educația primită, pe mediul pe care l-am căutat și, nu în ultimul rând, pe încrederea în mine. De aici se scade, umilința, lipsurile și dragostea pe care orice copil și-a fi dorit-o și nu au avut-o! Vremurile nu au fost ușoare și nici simple. La acea vreme se punea accentul pe educație, pe munca fizică administrativă, pe competiție și recompensare, se evidențiau faptele bune și rele în grup, se corecta, se enumera și se felicitau realizările copiilor. Toate acestea m-au ajutat mult, mai târziu. Am realizat că a fost o copilărie din care am avut ce învăța, de aceea le doresc tuturor copiilor și tinerilor încercați, în primul rând să creadă în Domnul nostru Mântuitor, apoi să caute înțelepciune în oameni adevărați, să studieze și să caute medii elevate în societate”, spune managerul.

Soția sa a crescut 15 ani în orfelinat, iar la 16 s-a angajat. Nu i-a fost ușor de una singură, dar astăzi spune că este fericită, cu o familie și un copil minunat.

Alți doi tineri care au crescut într-un centru de plasament în Sibiu și care acum formează o familie, având și doi copii, vorbesc cât de important este să nu fii lăsat singur după ce nu mai faci parte din sistemul social. Copiii care ies din sistemul de protecție au nevoie neapărat de sprijin cel puțin pentru un an sau doi. Majoritatea dintre ei nu au părinți, iar mulți sunt nevoiți să meargă direct în stradă. În centrele de plasament fetele nu sunt învățate să se gospodărească singure. Orice mic ajutor pentru cei ca noi contează. Ne ajută să trecem mai ușor peste schimbarea bruscă dintre centrul de plasament unde au avut totul și momentul în care rămân fără nimic. Este foarte important ca ei să fie ajutați să își găsească un loc de muncă dar și o locuință. Noi am fost norocoși. După multă suferință îndurată, teamă și deznădejde, chirii și locuri de muncă schimbate am reușit să ne stabiliză. Acum suntem o familie, spun aceștia.

La doar 18 ani, o tânărăștie cât de greu este să-și gestioneze banii, cu atât mai mult cu cât nu știe să o facă.

„Eu cred că un copil care iese din sistemul de protecție are cel mai mare nevoie de un cămin, de casa lui pentru a se putea descurca cu salariul. Are nevoie de cunoștințe pentru gestionarea banilor. Este greu pentru noi pentru că nu știm să ne gestionăm salariul astfel încât să ne ajungă toată luna. Nu știm să ne gătim ceva acasă pentru a economisi bani nu știm cum să ne comportăm decent în societate. Este esențial să știm cum trebuie să gestionăm banii, să ne comportăm în societate și să gătim așa cum este foarte importăm să știm că avem unde locui. Fără locuință suntem nevoiți să schimbăm aproape lunar apartamentul sau garsoniera în care locuim. Dacă am mai avea o locuința a noastră ar fi minunat și ne-am descărca mult mai ușor cu banii”, spune tânăra.

În județul Sibiu, în ultimii cinci ani, 130 de tineri au părăsit sistemul instituționalizat. Pentru ei, Asociația Filantropia Ortodoxă luptă să le împlinească un vis: acela de a nu-i lăsa ai nimănui pentru a doua oară. Oricine dorește să se implice în proiectul „Casa Albastră” și să sprijine asociația în acest demers social o poate face folosind datele de mai jos. 

Donează prin virament în contul

RO36 RNCB 0227 1137 9746 0001, deschis la BCR SIBIU;

Sau puteți ajunge la adresa:

- str. Dealului, nr. 13, Sibiu, România.

Donează DIRECT CU CARDUL pe site-ul www.filantropiaortodoxasibiu.ro

Contact:

Asociația Filantropia Ortodoxă Sibiu

Adresa: Sibiu, str. Dealului, nr.13

Telefon/Fax: +4 0269 213 052

Email: biroul_social_aors@yahoo.com

 

Sursa: Turnul Sfatului



Petiție: Acordul părinților pentru orele de educație sexuală este esențial!

 

Cerem Parlamentului României să aprobe proiectul de lege care prevede obligativitatea obținerii acordului părinților pentru desfășurarea în școli a orelor de educație pentru viață, inclusiv de educație sanitară.

Pentru că ne pasă de viitorul copiilor noștri, nu vrem ca ei să fie expuși unor informații care le pot afecta  integritatea morală și dezvoltarea psihică.

Părinții trebuie informați cu privire la conținutul orelor de educație sexuală și trebuie să li se respecte dreptul de a-și educa copiii conform cu valorile și convingerile lor morale.

În luna iunie 2020, Parlamentul României a aprobat mai multe modificări ale Legii 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, modificări de mare utilitate pentru copiii din România. Printre acestea se numără și un amendament care prevede ca programele de educație sanitară, desfășurate ca activități extracurriculare, să se facă doar cu acordul scris al părinților. Amendamentul este formulat astfel:

Art 46 (3) i) „derularea sistematică în unitățile școlare, cu acordul scris al părinților sau reprezentanților legali ai copiilor, de programe de educație pentru viață, inclusiv educație sanitară, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor.”

Președintele Iohannis a contestat legea la Curtea Constituțională, care a decis că legea este constituțională. Cu toate acestea, Președintele a trimis legea pentru reexaminare în Parlament.

Solicităm celor care ne reprezintă în Parlamentul României să dezbată și să adopte legea în aceeași formă. Doar astfel pot să își respecte promisiunile electorale și să apere valorile morale și viitorul României, dar și să respecte Constituția României, care garantează dreptul oricărui părinte de a-și educa proprii copii conform convingerilor etice, religioase pe care le are.

Propunem ca abordarea educației sexuale să se facă pe metodologia folosită în cazul orelor de religie, când Curtea Constituțională a reținut că educația religioasă în școli poate fi realizată numai după exprimarea dorinței elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor.

Asociatia Fight for Freedom

Semnează și tu pentru educație sănătoasă în România!




CĂRŢI NOI / Produse noi
Ortodoxia, antidot al sufletului întristat - Pr. Visarion Alexa (CARTE)
 
Prezentare Ortodoxia, antidot al sufletului întristat:

„Mulți dintre tinerii de azi trăiesc într-o lume a comunicării, se spune, în care tehnologia ar trebui să îi apropie de oameni, să-i facă să se simtă mai puțin singuri, să fie mai ușor înțeleși. Și totuși, butoanele pe care tastăm nu ne fac să ne simțim ascultați... Cu toții avem nevoie de căldura privirii îndreptate cu interes asupra noastră, de o voce calmă care să ne răspundă înțelept, de o mână întinsă real, nu virtual, la nevoie, de un sfat rupt din suflet, o îmbărbătare, o îmbrățișare la momentul potrivit.

Părintele Visarion Alexa e răspunsul la aceste nevoi ale tinerilor, de ani buni, și ei vin către el, pentru că simt că găsesc un balsam pentru suflet acolo. De aici s-a născut și nevoia acestei cărți, care să pună în cuvinte mângâierea, sprijinul, îndemnul către mai bine.

Să ajungă astfel la cât mai mulți tineri vindecarea, bunătatea, credința, împăcarea. Sunt rânduri minunate și pentru tineri, dar în egala măsură de mare folos și pentru maturi. Le recomand cu toată inima!”

                          Andreea Marin, prezentatoare TV

Detalii despre carte / COMANDA



Dumnezeiescul urcuș - Emilianos Simonopetritul (CARTE)
 
Prezentare Dumnezeiescul urcuș:

- Coperti cartonate.

Volumul de față cuprinde tâlcuirea lui Gheronda Emilianos, făcută în primăvara anului 1987, la capetele Cuviosului Teognost Despre făptuire, contemplație și preoție. Ea se adaugă firesc și necesar la tâlcuirile Părintelui Emilianos deja editate, fiind întemeiată, în bună măsură, pe experiența sa personală și făcută cu scopul de a transmite învățătura patristică fiilor săi duhovnicești, monahii Sfintei Mănăstiri Simonos Petras și monahiile Sfintei Mănăstiri Ormylia, dar și pentru a-și tăinui trăirile personale în spatele cuvintelor Părinților.
În tâlcuirea sa, Gheronda Emilianos îl urmează pe Cuviosul Teognost, dar și învățătura Bisericii noastre despre preoția generală, adăgând și trăirile sale personale, prilejuite de întâlnirile sale tainice cu Sfântul Duh și de împărtășirea sa cu Trupul și Sângele lui Hristos la slujirea aproape zilnică a Dumnezeieștii Liturghii.
Gheronda se referă la făptuirea și la contemplația cu care trebuie să se împodobească atât fiecare credincios, în calitatea sa de preot, cât mai cu seamă preotul, care are preoția sacramentală


Arhim. Elisei

Detalii despre carte / COMANDA



Dialoguri la Rohia - Arhiep. Justinian Chira (CARTE)
 
Prezentare Dialoguri la Rohia:

"Aceasta a fost întotdeauna bucuria mea: să stau de vorbă cu oamenii despre Dumnezeu și să stau de vorbă cu Dumnezeu despre oameni."

Detalii despre carte / COMANDA



Arhimandritul Serafim Man: Duhovnicul harnic și smerit de la Rohia - Arhim. Macarie Motogna (CARTE)
 
Prezentare Arhimandritul Serafim Man: Duhovnicul harnic și smerit de la Rohia:

Bucuros, cu fața veselă și cu brațele deschise, părintele Serafim te primea la orice oră. Niciodată nu spunea că este obosit, că n-are timp. Răspundea prezent întotdeauna când era rugat să predice, să stea de vorbă cu credincioșii la birou, să mărturisească, să înlocuiască la Sfântul Altar pe vreun alt slujitor. Un singur lucru nu-i plăcea, să stea de vorbă cu reporterii mass-media și să meargă la conferințe. A slujit pe Dumnezeu și oamenii prin cuvânt, faptă, viețuire și mărturisire cu multă râvnă și iubire, dar tăcut și liniștit, smerit și blând.

Arhim. Macarie Motogna

Detalii despre carte / COMANDA



Cuvinte Purtătoare de Viață în epistolele Sfântului Sofronie Athonitul - Alina Ana Nistor (CARTE)
 
Prezentare Cuvinte Purtătoare de Viață în epistolele Sfântului Sofronie Athonitul:

CUPRINS

Viata Sfantului Sofronie Athonitul
Epistolele catre David Balfour
Epistole catre familie
Epistolele catre familia protoiereului Boris Stark
Epistolele catre protoiereul Gheorghe Florovski
Concluzii
Bibliografie

Scrisorile sunt o parte importantă din moştenirea du­hovnicească lăsată de Sfântul Sofronie. Din mărturiile celor care l-au cunoscut aflăm că Sfântul Sofronie scria ca şi cum ar fi vorbit şi făcea astfel teologie la modul practic, nu teoretic. Avea cuvânt pentru fiecare în parte, dar niciodată nu scria ceva fără să se roage mai întâi, fără să ceară cuvânt prin rugăciune. Avea o mare seriozitate şi responsabilitate pentru fiecare cuvânt pe care-l scria cuiva şi spunea că, astfel, acele cuvinte vor rămâne pentru toată viaţa în inima persoanei respective, nimic fără rost sau în plus.

Corespondenţa Sfântului Sofronie, analizată în cartea de faţă, ne descoperă o dimensiune preţioasă: el grăia, din adân­cul inimii sale, cuvânt de credinţă, de slavoslovie adusă Marelui Dumnezeu, de înţelegere adâncă a tainelor vieţii trăite în dialog şi slujire cu Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA



Crucea si cerbul. Viața minunată a Sfântului Eustație - Gabriel Wilson (CARTE)
 
Prezentare Crucea si cerbul. Viața minunată a Sfântului Eustație:

Şi-a pierdut familia, şi-a pierdut rangul a înfruntat primejdii...

pentru a dobândi ceea ce contează cu adevărat!

Generalul roman Placidas conducea o mare parte din armata Imperiului Roman şi era foarte respectat Ia curtea împăratului Traian. Totuşi ştia că viaţa înseamnă mai mult decât ceea ce putem vedea cu ochii. După ce s-a botezat, primind numele de Eustaţie, s-a confruntat cu primejdii mai mari decât cele întâlnite pe câmpul de luptă. Credinţa sa a fost pusă la încercare, dar prin credinţă a dobândit viaţa veşnică. Întâlneşte-I pe acest bărbat neînfricat în aceasta carte de benzi desenate.

Detalii despre carte / COMANDA



Mantia purpurie - Aliki Kafetzopoulou (CARTE)

 

Prezentare Mantia purpurie:

Romanul aduce la viaţă povestea unor oameni ca noi, puşi la un moment dat să aleagă între confortul trecător al lumii acesteia, cu toată slava ei deşartă, şi slava veşnică a vieţii viitoare.

Autoarea zugrăvește cu talent imaginea unei epoci de o mare adâncime duhovnicească, ale cărei roade sunt mucenicii Bisericii primelor veacuri. Firul epic surprinde subtil trezirea duhovnicească a eroilor şi urcuşul lor spre Cer în mijlocul unei societăţi care, neprimindu‑L pe adevăratul Dumnezeu, este cuprinsă de haos, confuzie generală şi frică.
Cu toate că acţiunea romanului se petrece în Anti­chitate, în Imperiul Roman, întâmplările nu sunt deloc străine de atmosfera și contextul „imperiului global” al secolului al XXI‑lea.

Mantii purpurii, de oameni făcute,
cum vă prefaceți în nimic,
ca toate cele ale lumii acesteia!

CUPRINS

Mii de visuri și speranțe
Eu, Gaius Aurelius Dioclețian, am hotărât...
Comoara primejduită
Prăbușirea
Mama e creștină!
O audiență la împărat
Bucurie și durere
În temniță
Biruința mucenicilor
Primele raze
Sfinții au fost asemenea nouă
Câștigătorului, moartea!
Ca să piară și numele de creștin!
În ceasul încercării
Trecătoarea glorie a lumii

Anexa: Lista alfabetica a sfintilor mucenici mentionati in roman, data pomenirii lor in calendarul ortodox si cateva scurte biografii ale sfintilor mari mucenici

Despre autoare

Detalii despre carte / COMANDA



Drumul ascultării - Sotirhos Panagiotis (CARTE)
 
Prezentare Drumul ascultării:

Ascultarea...

Cel mai uşor şi mai scurt drum pentru apropierea de Dumnezeu. Este cea mai rapidă virtute, întrucât călătoreşte cu aripile smeritei cugetări... Conține în ea toate virtuțile și ne conduce sigur la mântuire.

Neascultarea de poruncile lui Dumnezeu a fost pentru întregul neam omenesc cel mai grav păcat. Din aceasta se poate vedea că cea mai mare virtute este ascultarea de dumnezeieștile porunci. Această ascultare o predau și Sfinții Părinți ai Bisericii noastre și este analizată practic și teoretic în paginile acestei cărți.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Serafim de Viriţa (1866 – 1949). Patericul din Viriţa - Alexandru Trofimov (CARTE)
 
Prezentare Sfântul Serafim de Viriţa (1866 – 1949). Patericul din Viriţa:

Stareţul iubea foarte mult tineretul. În acele timpuri, tinerii aproape că nu umblau deloc la biserică şi el se bucura atât de mult când unii tineri veneau la el. Stareţul vorbea despre rolul important al tineretului

în viitoarea renaştere a Bisericii. El spunea că vor veni vremuri (şi deja au venit!!) când destrăbălarea şi decăderea moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape că nu vor rămâne din cei nedepravaţi. Ei vor considera că totul le este permis pentru satisfacerea poftelor şi plăcerilor, în bande şi găşti, vor jefui şi corupe.
Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va înţelege tineretul că în continuare nu se mai poate trăi aşa şi vor ajunge la credinţă pe diferite căi, se va întări râvna pentru nevoinţă.
Cei care erau până atunci păcătoşi, beţivi vor merge la biserică, vor simţi o mare sete de viaţa duhovnicească, mulţi se vor face monahi, se vor deschide mănăstirile, iar bisericile vor fi pline de credincioşi.
Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri, va fi o vreme slăvită. Iar pentru faptul că acum păcătuiesc, mai apoi se vor pocăi fierbinte. Ca şi lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai
luminos, luminând totul cu ultima lumină, aşa va fi şi viaţa Bisericii. Şi acest timp este aproape.

Detalii despre carte / COMANDA



Sentimente de gheaţă - Aleksandr Tkacenko (CARTE)
 
Prezentare Sentimente de gheaţă:

„Omul este o făptură suferindă care rămâne plină de compasiune în această lume, fiind rănită de milă, iar în aceasta rezidă înălţimea firii umane”, a scris filosoful religios rus Nikolai Berdiaev. Din când în când, cu toţii simţim mâhnire sau ne întristăm împreună cu cei suferinzi, susţinându-i într-un moment dificil. Însă o facem într-un mod foarte diferit. Pentru unii oameni, empatia pare firească precum respiraţia însăşi. Ei nu întâmpină dificultăţi grave în comunicarea cu omul care suferă, pe când alţii sunt nevoiţi să depună eforturi considerabile în acest sens.

Totuşi, oricât de complexe şi contradictorii sunt opţiunile pentru astfel de relaţii, omul rămâne aceeaşi fiinţă suferindă şi plină de compasiune, fiind rănită de milă. Aceasta constituie măsura umanităţii noastre,
minimul ei necesar. Dacă omul coboară mai jos de această treaptă, încetează pur şi simplu să mai fie om. Prin urmare, pentru fiecare dintre noi există nevoia stringentă de dobândire a unei abilităţi, pe
care, din păcate, nu o are nici pe departe toată lumea. Este vorba despre capacitatea de a compătimi, fără a te prăbuşi din pricina durerii celuilalt şi fără a le provoca o suferinţă şi mai mare altora prin mila
ta. Înainte de a iniţia o conversaţie despre această calitate, ar fi necesar să abordăm un subiect la fel de important: graniţele personale. Respectarea graniţelor personale ale altei persoane reprezintă o condiţie
necesară a iubirii, în sensul ei creştin.

Detalii despre carte / COMANDA



Viaţa şi minunile fericitei Eufrosina cea nebună pentru Hristos - *** (CARTE)
 
Prezentare Viaţa şi minunile fericitei Eufrosina cea nebună pentru Hristos:

Viata, minunile și acatistul Fericitei Eufrosina.

Detalii despre carte / COMANDA



În braţele lui Dumnezeu - Sava Majuko (CARTE)
 
Prezentare În braţele lui Dumnezeu:

Noi, toţi creştinii, suntem nebuni (nebuni pentru Hristos), şi acest lucru trebuie să ne smerească. Noi suntem chemaţi să reamintim ceea ce este evident, să mărturisim ceea ce este cert, iar acest lucru provoacă întotdeauna ori râs, ori neîncredere, iar alteori şi mânie. Dar cine îi va reaminti acestei lumi, înecate în uitare, despre Dumnezeu, cine o va trezi, fie şi în mod stângaci şi neiscusit? Oare oamenii nu ştiu că Dumnezeu există, că El este iubire şi că a fi împreună cu El este o mare bucurie? Ştiu, de aceea, ascultându-ne pe noi, sunt indignaţi, pentru că a vorbi despre aşa ceva  sau spre o pisică: „iată un copac”, „iată o pisică”, sau: „nu este bine să minţi”, „nu trebuie să jigneşti copiii”. Cine va suporta acest lucru? Dar fără aceste conversaţii, nu se ştie de ce, foarte curând noi uităm totul. Şi, chiar dacă aş fi un stâlp vechi putrezit, tot ar putea fi atârnată pe mine tăbliţa cu inscripţia „Dumnezeu există”, şi a sluji ca un astfel de pilon, care vesteşte nişte adevăruri vechi, dar veşnice, este un lucru modest, dar foarte nobil. Iar barbă tot îmi voi lăsa. Şi atunci vom vedea…

Detalii despre carte / COMANDA



Depăşirea emoţiilor negative - Dmitry Semenik (CARTE)
 
Prezentare Depăşirea emoţiilor negative:

Depăşirea emoţiilor negative:  mânia, enervarea, invidia, mândria, gelozia, timiditatea, frica, nerăbdarea, ura, descurajarea, deznădejdea...

Viaţa noastră lăuntrică constă în principal din emoţii – şi cu cât mai mare este proporţia emoţiilor negative, cu atât suntem mai puţin fericiţi.
O eroare foarte răspândită este aceea potrivit căreia toate emoţiile sunt fireşti şi că nu se poate face nimic în privinţa lor. Această eroare este secretul nefericirii multor oameni.
Oamenii fericiţi sunt tocmai cei care au învăţat să îşi controleze emoţiile şi, în primul rând, să le învingă pe cele negative.
Lucrarea de faţă, cu multe informaţii utile, vă ajută să înţelegeți de ce apar diverse emoţii negative şi cum puteți să le controlaţi. Cu pu­ţină practică, starea lăuntrică – iar odată cu ea şi viaţa noastră – va începe să se schimbe în bine.

Dmitry Semenik

Detalii despre carte / COMANDA



Familia Imperială Romanov pe calea dragostei și a jertfei - *** (CARTE)
Prezentare Familia Imperială Romanov pe calea dragostei și a jertfei:

Toată mizeria și scârnăvia, tot păcatul cuibărit ca un șarpe în inima omului, balaurul cel vechi din adâncuri, a fost slobozit și asmuțit împotriva Țarului și a Rusiei. Iar fiara s-a ridicat și a sfâșiat Coroana, a sfâșiat pe cel care purta crucea împărăteștii slujiri, fiindcă slujba unui Țar aceasta este – să poarte Crucea.

Totul a fost săvârșit în așa fel încât, în ceasul cel cumplit, Împăratul cel mai blând, cu inima cea mai curată și mai iubitoare din câți a cunoscut Rusia, să rămână cu desăvârșire singur. Minciunile murdare și calomniile au fost răspândite mai dinainte pe seama lui și a familiei lui, astfel încât dragostea poporului să se răcească, iar aceștia să-și părăsească Suveranul. (...)

Existența unui asemenea Monarh nu a putut fi acceptată, așadar, cu nici un chip, de vrăjmașii credinței și de cei care se străduiesc prin toate mijloacele să așeze rațiunea și gândirea minții omenești mai presus de orice.

Sfântul Ioan Maximovici

CUPRINS

Viața Sfințilșor Țari Mucenici, mult-pătimitori
În amintirea Sfintilor Țari Mucenici
Predici, cuvinte și mărturii
De ce au fost canonizați Împăratul Nicolae al II-lea și familia sa
Actul de canonizare a Sfântului Serafim de Sarov
Raport asupra canonizarii familiei imperiale ruse
Detalii despre carte / COMANDA


Povățuiri părintești - Filotei Zervakos (CARTE)
 
Prezentare Povățuiri părintești:

Parintele Filotei Zervakos, unul din marii parinti duhovnicesti ai veacului trecut, mergand pe linia altor mari parinti elini, unii dintre ei deja canonizati de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Elene, ne ofera in aceasta carte adevarate margaritare ale sufletului sau innobilat de darurile cele sfinte si sfintitoare ale celor curati cu inima si care au primit inca din aceasta viata prima inviere. Din preaplinul inimii sale, Parintele Filotei, care se traduce in limba romana prin iubitorul de Dumnezeu, ne calauzeste pasii, cu ajutorul povatuirilor sale duhovnicesti, pe cale sigura si bine batatorita de atatia si atatia vulturi ai inaltimilor duhului, pe calea cea stramta si cu chinuri, singura cale mantuitoare, calea Crucii si a suferintelor, dar care curata treptat sufletul, duhul, facandu-l partas dumnezeiescul har.

Detalii despre carte / COMANDA



Mângâierea dragostei lui Dumnezeu - *** (CARTE)
 

Prezentare Mângâierea dragostei lui Dumnezeu:

Marea rânduială de rugăciune către Sfinții tămăduitori

Sfântul Apostol Luca • Sfântul Pantelimon
Sfântul Haralambie • Sfinții Cosma și Damian
Sfântul Columba al Ionei • Sfântul Sven din Arboga
Sfântul Efrem cel Nou • Sfântul Ioan Rusul
Sfântul Nectarie al Eghinei • Sfântul Nichifor cel Lepros
Sfântul Luca al Crimeii • Sfântul Sofronie Saharov

Ediţie îngrijită de L.S. Desartovici

Deschiderea omului către Sfinți, apelarea la ei prin rugăciuni, ne ajută să creștem ca niște ­prunci ascultători. Așadar ne rugăm Sfântului, iar el vine din adâncul întâlnirii sale cu Dumnezeu și cu suferința umană, vine în suferința mea și-mi aduce prezența lui Dumnezeu, dar îmi aduce și îmi împrumută capacitatea lui de a empatiza, de a împreună-pătimi cu mine, și atunci pu­terea vindecătoare a suferinței asumate vine și la mine. Puterea vindecătoare a suferinței asumate – aceasta este calea Sfântului și aici să-i cerem și noi Sfântului ajutor pentru a crește.
Recomand și binecuvântez această carte de rugăciune pentru că este o cale de a cunoaște mai adânc puterea numelui lui Dumnezeu în noi oamenii și ne îndrumă să dorim mai mult, să ne dăruim mai mult Lui. Sensul vieții noastre este unirea cu El, iar dorul de Dumnezeu este busola care ne orientează pe cale. Sfinții cărora ne rugăm aici aprind în noi acest dor.

Maica Siluana Vlad

Detalii despre carte / COMANDA



Cel ce urcă muntele. Sensul suferinței - Ernest Bernea (CARTE)
 

Prezentare Cel ce urcă muntele. Sensul suferinței:

În cuprinsul acestor pagini am schițat o seamă de teme filosofice, care formal fac jocul între notație și eseu. De aceea ele nu au caracter prea tehnic, de strictă specialitate, ci mai mult unul de mărturisire. Îndelung experimentate interior și controlate cu datele lumii externe, aceste însemnări încearcă să prindă pe scurt stări ale spiritului omenesc, spirit în continuă luptă pentru cucerirea unor zone fertile și pure.

Prefacerile profunde la care a fost supusă lumea contemporană au azi mai mult ca oricând, o atitudine lipsită de prejudecăți, o atitudine pozitivă și creatoare în fața problemelor ce ni se ridică și par să angajeze întreaga noastră răspundere în fața destinului uman și al civilizației. În acest fel vom ieși din impas și efortul nostru ne va purta acolo unde dorim să ajungem: la împlinirea unei formule superioare de viață.

CUPRINS

Cuvânt introductiv
Sensul suferinței
Existența descumpănită
Cel ce urcă muntele
Unde e omul?
Omul, mister al existenței
Luminile orașului
Setea de viață
Puteri ordonatoare
Ce este mai însemnat
Detalii despre carte / COMANDA


Care e diferența dintre un copil și un laptop - Cristian Presura (CARTE)
 

Prezentare Care e diferența dintre un copil și un laptop:

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice.

„Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“

CRISTIAN PRESURĂ

Detalii despre carte / COMANDA



Scurtă istorie a dezastrelor naturale - Lucian Boia (CARTE)
 

Prezentare Scurtă istorie a dezastrelor naturale:

CUPRINS

Scurtă istorie a dezastrelor naturale
Epidemiile
Cutremurele de pământ
Clima
Omul transformă mediul
Treizeci și cinci de ani mai târziu ....
Un pământ tot mai mic
Săracii și bogații
O pandemie neasteptată
Încălzirea globală și schimbările climatice
Un posibil sfârșit

În ce măsură poate contracara omenirea amenințările majore care pot veni dinspre mediul natural? Dereglări climatice, radiații solare, epidemii, explozii vulcanice, tornade, secetă, cutremure, tsunami – lista e nesfârșită. Trăim de fapt într-o lume extrem de ostilă și avem atât de infime capacități de a o struni. În raport cu datele din anul de grație 1985, Lucian Boia face în această carte o trecere în revistă a diverselor dezastre care și-au pus amprenta asupra evoluției societăților și a civilizației, precum și o comparație cu momentul actual, când este evident că funcţionarea mecanismului om–natură suferă un dezechilibru, foarte probabil ireversibil. Într-adevăr, lumea nu se va sfârși, spune autorul, din pricina cutremurelor, sau a petelor solare, sau a variației axei Pământului. Nici chiar din pricina pandemiilor. Primejdia cea mare o reprezintă acum încălzirea climei și efectul de seră, fenomen global și potențial distrugător, a cărui răspundere o poartă cu precădere omul. Dar nu e deloc sigur că omenirea mai poate opri procesul, sau măcar că își dorește să-și schimbe modul de viață. Abia în acest punct specia umană riscă să dispară cu adevărat.

„Dacă ne vom mai încălzi cu câteva grade, să ne aşteptăm ca o teribilă criză de civilizaţie să lovească omenirea. Se va petrece – cine ştie? – o mare migraţie spre Nord, Africa revărsându‑se asupra Europei. Migraţia actuală determinată de sărăcie şi de conflicte armate se va amplifica din motive climatice. Lumea va fierbe, atât la propriu, cât şi la figurat.  Dar dacă lucrurile vor merge și mai departe? Va mai exista scăpare? Să emigrăm în spaţiul cosmic? Nici o altă planetă a Sistemului Solar nu oferă condiţii de viaţă cât de cât asemănătoare cu cele de pe Terra. Deocamdată, odată ce am ajunge în situaţia ca Pământul să nu ne mai suporte, nu avem nici un fel de soluţie de rezervă.“

LUCIAN BOIA

Pe copertă: Simon de Myle, Arca lui Noe pe Muntele Ararat (detaliu), 1570

Detalii despre carte / COMANDA



Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol - Silvia Irina Zimmermann (CARTE)
 

Prezentare Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol:

Ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu

Transcrierea după manuscrisul în limba germană, stabilirea textului, studiu introductiv şi indice de Silvia Irina Zimmermann
 
Ediţia de faţă, critică şi comentată, ne oferă, pentru prima dată în traducere din limba germană, schimbul de scrisori dintre regele independenţei României, Carol I, şi regina-poetă Elisabeta (Carmen Sylva). Dialogul epistolar oferă o privire amănunţită asupra căsniciei regale pe aproape întreaga perioadă a vieţii celor doi pe tronul României.
 
Acest prim volum – din cele două în care e concepută ediția – acoperă perioada de până în 1888: logodna, scurta viață a singurului copil al cuplului, perioada dobândirii independenței și a proclamării Regatului. Pe lângă chestiunile de zi cu zi și de familie, corespondența princiară/regală este presărată cu detalii despre viața înaltei societăți europene și românești, despre oamenii de vază ai țării – și despre doamnele din cercurile înalte –, despre intrigile politice și despre eforturile de modernizare a țării.
 
Pe copertă: Doamna Elisabeta și domnitorul Carol I în tinerețe
 
Detalii despre carte / COMANDA


Cum vrei Tu, Doamne! Să fie binecuvântat! - Simeon Kraiopoulos (CARTE)
 

Prezentare Cum vrei Tu, Doamne! Să fie binecuvântat!:

CUPRINS

Prefață
Să zici cu toată inima ta: Să fie binecuvântat!
Ce înseamnă și cum se aplică cuvintele Să fie binecuvântat!
 

Extras/ Prefata – Cum o vrea Dumnezeu! Sa fie binecuvantat! – 15 ianuarie 2021, Pomenirea Cuviosului Pavel Tebeul, Preot prof. Constantin Coman

 Aveam in casa de mai mult timp o brosurica scrisa de Parintele Simeon Kraiopoulos, intitulata Sa fie binecuvantat! In Grecia, aceasta brosurica a cucerit pe toata lumea, avand un succes de neinchipuit. O tot rasfoiam, cand si cand. O tineam aproape, pe birou, cu gandul ca intr-o buna zi sa o traduc. Domnul astepta, se vede, un moment potrivit. Si momentul a venit, dupa ce inchisi in casa, datorita contaminarii cu virusul Sars Cov 2, si eu, si sotia mea, am trecut prin momente foarte tensionate sufleteste. Dand peste brosura, m-am hotarat sa o traduc. Am invatat dupa atatia ani sa citesc un gand sau un imbold hotarator. Aveam sa constat ca era chiar un semn de la Dumnezeu si de la Parintele Simeon, trecut la Domnul de cativa ani, de care ne simtim foarte legati, traducandu-i si editandu-i cartile in limba romana.

Experienta trecerii prin contaminarea cu virusul molimei Covid 19 nu a fost deloc usoara, desi formele nu au fost severe. Am trait-o ca pe o mare incercare. Pentru prima data, ne confruntam cu eventualitatea neprevazuta a agravarii infectiei si cu spectrul infricosator al sfarsitului. Oricat ne-am feri sa spunem acest lucru, trebuie sa-l marturisim. [...] Sigur ca, in astfel de situatii, nadejdea se duce la Dumnezeu, la Maica Domnului si la rugaciunile sfintilor. Sigur ca sporeste ravna la rugaciune si sufletul se trezeste si striga cu mai multa putere la Dumnezeu. Rugaciunile noastre cereau lui Dumnezeu izbavire, vindecare, sanatate, sfarsitul incercarii pentru noi si pentru ceilalti asemenea noua.

Carticica Parintelui Simeon avea sa ne descopere ca la aceste rugaciuni, toate indreptatite, trebuia sa mai adaugam una la sfarsit, care ar fi schimbat radical si atitudinea noastra si starea noastra si care ne-ar fi izbavit si ne-ar fi eliberat fara intarziere. Parintele Simeon spune ca este bine si indreptatit ca omul, aflat la ananghie, la vreme de incercare, sa ceara lui Dumnezeu sanatate si izbavire, dar cu conditia ca la sfarsitul rugaciunii sa se predea cu totul lui Dumnezeu, sa se lase cu totul in voia si in mainile lui Dumnezeu, spunand Sa fie cum vrei Tu, Doamne!

Detalii despre carte / COMANDA



Tâlcuire la Epistolele I și II către Timotei, către Tit și către Filimon - Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostomul) (CARTE)
 

Prezentare Tâlcuire la Epistolele I și II către Timotei, către Tit și către Filimon:

Volumul 6 din colecția „Biblioteca Paisiană” cuprinde tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Timotei, Tit și FIlimon.

Traducerea este realizată de mitropolitul cărturar Veniamin Costachi, unul dintre membrii școlii de traducere înființate de Sfântul Paisie de la Neamț.

Textul a fost adaptat la limbajul vorbit astăzi sub coordonarea lui Ștefan Voronca.

Detalii despre carte / COMANDA

 



Cuviosul Iosif Isihastul în căutarea rugăciunii inimii - *** (CARTE)
 

Prezentare Cuviosul Iosif Isihastul în căutarea rugăciunii inimii:

- Coperti cartonate.

- Hartie lucioasa.
- Ilustratii color de Adelaida Seila Konstantinou.
- Traducere din limba greaca: Manastirea Diaconesti.

Tânărul Francisc, viitorul Gheron Iosif Isihastul, aproape că-și realizase visul său de a deveni un negustor bogat. Însă, toate s-au schimbat, când într-o seară a văzut în vis un Împărat nepământesc Care îl chema să-I slujească. Era Hristos! Le-a lăsat pe toate și a fugit în Sfântul Munte, unde s-a făcut monah. Acolo a trăit întâmplări cerești: s-a împărtășit din mâna Îngerului, a fost mângâiat de Maica Domnului și chiar Hristos Însuși i-a mângâiat fața! În această carte vei afla despre nevoințele lui și despre lupta prin care a reușit să păstreze vie marea lui dragoste pentru Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567