În ziua de 25 februarie 2021, în Palatul Patriarhiei din Bucureşti, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nichifor Horia ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Noul Episcop-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul. Hirotonia va avea loc la Iaşi în ziua de duminică, 07 martie 2021.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret și pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nestor Dinculeană ca Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei. Noul Arhiereu-vicar va purta titulatura de Preasfințitul Părinte Nestor Hunedoreanul. Hirotonia va avea loc la Deva în ziua de duminică, 07 martie 2021.

În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:

• Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
• Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
• Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.

În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:

1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;

2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;

3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.

Alte aprobări:

• Au fost aprobate textele liturgice (slujba, acatistul și paraclisul) pentru cinstirea Sfântului Sfinţit Mucenic Zenovie, episcopul Ciliciei, și a surorii sale Zenovia (30 octombrie), precum și includerea acestor texte în cărțile de cult;
• A fost aprobat ca, în textul Calendarului creștin-ortodox pentru anul 2022, la rubrica Zile şi date importante, să fie incluse „Ziua drapelului național” (26 iunie) şi „Ziua imnului național al României” (29 iulie).

Biroul de Presă al Patriarhiei Române - basilica

Vă recomandăm să citiți și: Alegerea a doi noi ierarhi în Biserica Ortodoxă Română - Ziarul Lumina

„Există patru lucruri: sufletul, familia, cetatea și lumea. Iar aceste lucruri alcătuiesc un urcuș natural. Cel care conduce o familie și  care vrea să o conducă bine, trebuie să-și pună mai întâi ordine în suflet (…) Cel care este în stare să-și pună ordine în suflet și face ca o parte să conducă iar alta să se supună, acel om va putea să-și pună ordine și în familie. Însă dacă poate face asta, atunci poate conduce și o cetate, iar dacă poate conduce o cetate, atunci poate conduce și lumea. Dar dacă nu-și poate pune ordine în propriul suflet, cum va putea el să conducă lumea?”, scria Sf. Ioan Gură de Aur.

În China, Mencius spunea următoarele: „Imperiul, cetatea, familia. Imperiul își are baza în cetate, cetatea în familie, familia în sinele personal.”

Infestați de morbul realpolitik sau al machiavelismului „respectabil”, în care puterea devine propria și singura justificare, uităm complet, în cazul în care am știut vreodată, cum ar trebui să arate viața sau pedigriul etic al omului politic. Cel mai adesea eliminăm apriori orice fel de evaluare morală și ne punem speranțele (deșarte) într-o eventuală competență tehnică, uitând că oamenii se mișcă după patimi. Drept urmare, ordinea familială este pusă între paranteze și astfel primesc statut de salvatori mesianici indivizi care în societățile tradiționale ar fi fost, în cel mai bun caz, priviți cu scepticism.

Pe de altă parte, legătura dintre familie și cetatea politică nu are doar rolul de a ne oferi un criteriu de orientare, ci atinge o idee adâncă despre importanța familiei în ordinea politică și chiar mai departe de lumea aceasta. Oamenii învață virtutea în familie și oricine încearcă să pună ordine în treburile lumii trebuie să învețe cum să pună ordine în familie. De asemenea, la Judecata de Apoi, părinții dau seama de copii.

Din acest punct de vedere, jurnalul Sf. Împărătese Alexandra a Rusiei, „Să învățăm să iubim”, apărut de curând la Editura Predania, se constituie într-un adevărat „cod de bune practici”  pentru o familie ordonată, adică fericită. Este un „manual” alcătuit din cugetări despre dragoste, căsătorie și viața de familie, născut dintr-o viață încărcată de suferință.

Eficiența sfaturilor nu poate fi contestată empiric. Familia Sf. Împărătese Alexandra, soțul și cei cinci copii, a trecut cu demnitate prin cea mai dramatică prăbușire existențială, lăsând în urma ei convertiri miraculoase și un parfum indelebil de sfințenie. În timpul detenției de la Ekaterinburg, de pildă, comuniștii au fost nevoiți la un moment dat să schimbe gărzile, alese oricum în funcție de cruzimea lor, deoarece familia imperială le îmblânzea prin simpla ei smerenie și cuvioșie. Lista cărților rămase în urma Sfinților Împărați Romanov, la Ekaterinburg, depune și ea o mărturie parțială despre substanța morală a ultimilor împărați ortodocși: Biblia, Psaltirea, cărți de rugăciuni, Scara (Sf. Ioan Scărarul), Viața Sf. Serafim de Sarov…

Dar astfel de oameni nu apar din neant, ci se fac, iar Jurnalul ne oferă o cale de a înțelege alcătuirea lor.

Pentru o sensibilitate modernă, iar astăzi sunt puțini aceia care nu suferă, conștient sau nu, de așa ceva, însemnările Sf. Împărătese vor avea cu siguranță și un efect iritant: „Unele soții nutresc numai idealuri romantice, iar din această pricină își neglijează îndatoririle și nu se îngrijesc de fericirea familiei lor”, sau „Răspunderea de căpătâi a oricărei soții aceasta este – să-și zidească și să-și păstreze în bună rânduială căminul”, sau „Firea cea risipitoare și extravagantă a soției, însă, duce întotdeauna la nereușită și la spulberarea bunei înțelegeri din familie. Multe familii se destramă din această pricină.”

În epoca postromantică, în care femeile au depășit chiar și iluziile mai nevinovate ale romantismului, asemenea recomandări pot suna tăios, iar cel care le scoate în evidență riscă eticheta de misogin. Dar ele sunt inspirate de experiența Sf. Împărătese în lume, de ceea ce vedea că se întâmplă cu viața de familie atunci când modernitatea era adoptată ca filosofie existențială. Mai mult, atenția îndreptată cu predilecție asupra femeii venea din convingerea că „cea care zidește cu adevărat casa, este, de fapt, femeia, soția și mama”. Avem în față o mostră de înțelepciune clasică, iar stânjeneala ori zâmbetul superior pe care ni-l provoacă nu sunt altceva decât semnele barbariei noastre.

Pentru Sf. Împărăteasă, căsătoria este „jug mântuitor”, în timp ce copiii sunt „sfântă povară”, iar aceste fericite expresii ne dau o imagine succintă și grăitoare a felului în care omul Tradiției își vede familia. Ne aflăm la polul opus de imaginile roz, de declarațiile calpe și de divinizarea copiilor.

Nu ar trebui să se înțeleagă cumva că Jurnalul ne oferă perspectiva sumbră și deprimantă, oarecum protestantă, a căsătoriei. Dimpotrivă, este un rețetar pentru fericire atât pentru lumea de aici, cât și pentru cea de dincolo, bazat pe „dragostea jertfelnică”. „Rostul căsătoriei este de a aduce bucurie”, sunt primele cuvinte din însemnări.

În același fel, pasajele despre creșterea copiilor sunt remarcabile prin acuitatea observațiilor și diferența radicală ce le separă de concepția modernă. Într-o epocă în care celor mici li se inculcă de timpuriu dezvoltarea personalității, adică a egoului, a sinelui și a tuturor pornirilor ruinătoare, este o adevărată gură de aer proaspăt un sfat precum acesta: „copiii trebuie să învețe lepădarea de sine,  jertfa, renunțarea”. Ne sare în ochi deși, din nou, într-o societate premodernă astfel de idei reprezentau presupoziții tacite, premisele civilizației.

Spre sfârșitul secolului al XIX, de pildă, o femeie din Sudul Statelor Unite l-a întâlnit pe generalul Robert E. Lee, care simboliza întruparea celui mai înalt ideal local, și i-a cerut un sfat pentru creșterea copilului. „Trebuie să-l înveți să nu-și facă voia”, a fost răspunsul lapidar dar plin de sevă al gentlemanului sudist.

Jurnalul atinge și chestiuni în aparență minore și practice, dar cu implicații semnificative, cum este de exemplu aranjarea camerei copilului. „Acolo unde cresc copiii, tot ceea ce se află și se petrece în jurul lor are înrâurire asupra lor, și chiar și cel mai mic amănunt poate avea o înrâurire minunată sau deosebit de vătămătoare asupra sufletului copilului”. Sf. Împărăteasa Alexandra recomanda prezența tablourilor și un design simplu și cu gust. (Într-una din pozele păstrate cu dormitorul din Palatul Romanovilor se poate vedea un perete acoperit în întregime cu icoane, un adevărat iconostas.) Dar cine mai știe astăzi cum ar trebui să arate o cameră de copil, când Donald Duck și Mickey Mouse lipiți pe pereți s-au transformat în personaje nevinovate, iar minimalismul și placajul scandinav țin loc de gust?! Și apoi, ceea ce ne lipsește, mai înainte de toate, nu este simțul estetic, cât atenția și o idee cât de cât sănătoasă despre ceea ce înseamnă a fi om, a avea o familie și a crește copii.

Suntem prăpădiți, slabi și îndărătnici, iar lectura unei cărți precum jurnalul unei familii care trăia creștinește ne arată, prin reflexie, toată mizeria noastră.

Și ne mai arată, în același timp, ceea ce am pierdut când Sfânta Familie Imperială a Rusiei a fost asasinată într-o noapte de vară la Ekaterinburg…

 - articol preluat de pe site-ul Cultura Vieții

„Chinuitul text anticlerical afișat pe un panou la așa-numita expoziție a «Muzeului Kitsch-ului» dintr-un mall bucureștean nu păcătuiește, desigur, prin denunțarea kitsch-ului religios (ivit relativ recent în orice spațiu confesional), ceea ce face cu mâhnire și bună intenție orice bun cunoscător al curatei tradiții culturale creștine și al tezaurului artistic inestimabil al Ortodoxiei, ci prin perfida generalizare a unei punctuale derive estetice sau morale la adresa tuturor preoților și, in extenso, la adresa Ortodoxiei însăși”, declară Vasile Bănescu.

„Ceea ce este nu doar nedrept și inept, ci și abject. Ca orice programatică generalizare, adică siluire a logicii și a bunului-simț!”, adaugă el.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române spune că „înfierarea publică a Bisericii, Ortodoxe sau nu, a fost constant hrănită de ideologia sacrilegă a socialismului utopic, fie el marxist-leninist, fie nazist, fie, recent și consistent, neomarxist. Ideologie care a urâțit o prea mare parte de lume, transformând-o într-un sumbru regat al kitsch-ului gândirii și trăirii”.

„Numitorul comun al acestei ideologii falsificatoare de realitate și încă prizate în cercuri paupere cultural, a rămas constant detestarea Cerului, a clerului, a culturii veritabile, a manifestărilor credinței și, inevitabil, malformarea intelectuală și morală a celor seduși de ea. A celor ce-și exhibă azi repulsia față de kitsch chiar în templele consumismului, adevărate capodopere  arhitectonice ale distincției și bunului-gust scoase la tarabă”, subliniază Vasile Bănescu.

O expoziție intitulată „Romanian Kitsch Museum” și deschisă publicului, gratuit, într-un mall din București încadrează în categoria kitsch numeroase practici sau obiecte atribuite Bisericii Ortodoxe precum: veșmintele aurii ale preoților, crucifixurile cu lumini colorate, cutia milei, calendarul ortodox, ceasul religios, oameni vii reprezentați în picturile Bisericii ș.a.

Numele muzeului are în reprezentare o cruce aurită, pe post de „T” în cuvântul „kitsch”. Mai multe persoane publice au luat atitudine considerând inițiativa drept o manifestare anticreștină.

Sursa: basilica.ro

Mai mulți deputați au depus la Parlament, în 09 februarie 2021, un proiect legislativ privind repatrierea moaștelor Sfinților Mărturisitori Ardeleni.

Sfinții au murit în închisoarea Kufstein din landul austriac Tirol, în secolul al XVIII-lea, în vremea când autoritățile austriece impuneau unirea ortodocșilor din Transilvania cu Biserica papală de la Roma.

Sf. Cuv. Visarion Sarai și Sf. Mc. Oprea Miclăuș au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română în 1950, iar Sf. Preoți Martiri Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel au fost canonizați în 1992.

Singurul dintre Mărturisitorii Ardeleni care nu a murit în fortăreaţa de la Kufstein a fost Cuv. Sofronie de la Cioara (canonizat în 1950), care s-a refugiat în Țara Românească după ce fusese închis de mai multe ori în Transilvania.

Autorii inițiativei legislative propun ca Guvernul să fie autorizat în identificarea și aducerea în țară a moaștelor Sf. Cuv. Mărturisitor Visarion Sarai, ale Sf. Mc. Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului și ale Sfinților Preoți Martiri Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel.

În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii, Ministrul Afacerilor Externe, Ministrul Justiției, Ministrul Finanțelor Publice și Secretarul de Stat pentru Culte vor emite ordinul privind stabilirea procedurilor de identificare și repatriere a sfinților.

Sfintele lor moaște vor fi așezate, cu sprijinul Patriarhiei Române, la Biserica „Sfânta Treime” din Sibiel, conform proiectului de lege.

”Suntem datori să-i aducem acasă”

Expunerea de motive a proiectului legislativ a fost semnată de deputatul liberal Daniel Andrei Gheorghe.

El a relatat pentru Basilica.ro că reprezintă un act de respect şi demnitate naţională ca „moaştele acestor patru bravi mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti să se întoarcă acasă în pământul Ardealului şi acolo să poată fi cinstite cum se cuvine de credincioşi şi întreg poporul”.

„Este foarte trist ca la aproximativ 240 de ani de la plecarea lor dintre noi în Împărăţia cerească ei să nu-şi găsească odihna cea pururea de veci în pământul moşilor şi strămoşilor lor şi în pământul în care, din păcate, nu au mai fost lăsaţi să se întoarcă niciunul dintre ei, în pofida tuturor petiţiilor, şi au murit departe în pământ străin”.

Gestul lor de a-şi apăra credinţa noastră creştină ortodoxă este unul care nu poate fi trecut pur şi simplu la şi altele şi nu poate fi lăsat în aşteptarea timpurilor care vor mai veni cine ştie când. „Nu putem să-i uităm. Suntem datori să-i aducem acasă pe aceşti sfinţi ortodocşi români!”, a punctat parlamentarul.

În declaraţia oferită Basilica.ro, Daniel Gheorghe şi-a exprimat speranţa că legea va fi promulgată, iar sfinţii vor reveni acasă.

„Astăzi, mai mult ca niciodată, suntem chemaţi să ne întoarcem către rădăcinile noastre ortodoxe. Să afirmăm, să mărturisim, să spunem clar: da, suntem ortodocşi şi suntem demni de moştenirea strămoşilor noştri. Moaştele acestor sfinţi nu pot sta pentru totdeauna în locuri complet nemeritate pentru nişte oameni care şi-au dat viaţa pentru credinţă”.

„Am încredere că alături de colegii co-iniţiatori vom reuşi. Îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute să ducem iniţiativa la bun sfârşit cât mai repede, să fie promulgată, să o vedem pusă în aplicare, iar sfinţii noştri să se întoarcă în pământul nostru strămoşesc”, a afirmat deputatul Daniel Gheorghe.

Proiectul de lege a mai fost înregistrat la Parlament în 13 octombrie 2020. A fost clasată, potrivit hotărârii Biroului permanent al Senatului din data de 30 decembrie 2020.

Proiectul actual, semnat de 11 deputaţi liberali, va intra mai întâi în dezbaterea Senatului şi apoi a Camerei Deputaţilor care este for decizional.

Viaţa Sfinţilor Ardeleni poate fi lecturată aici.

Sursa: Basilica

Creștinii din întreaga lume sunt chemați la reflecție și acțiune în pandemia de Covid-19

Un document propus anul trecut de Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) și Consiliul Pontifical pentru Dialog Inter-Religios (PCID) încurajează comunitățile și organizațiile creștine să reflecteze la solidaritatea inter-religioasă și interconfesională într-o perioadă marcată de pandemia de Covid-19. Documentul, intitulat „Slujirea unei lumi rănite prin solidaritate inter-religioasă: O chemare creștină la reflecție și acțiune în pandemia de Covid-19 și dincolo de aceasta”, menționează dificultățile psihologice, economice, politice și religioase produse de pandemie. Oamenii nu pot participa la slujbe religioase, unii nu au avut parte de slujba cuvenită de înmormântare, alții vor fi înfometați în viitorul apropiat, din cauza opririi economiei, violența domestică a crescut, iar izolarea duce la anxietate și depresie. Documentul își propune să reflecte deschiderea și responsabilitatea creștină a instituțiilor emitente de a se angaja într-un dialog cu credincioșii altor tradiții religioase. În acest scop, propune câteva principii călăuzitoare „pentru a sluji aproapele într-o lume rănită, împreună cu toți oamenii care au credință și bunăvoință”. „Fie ca, deschizându-ne inima în dialog și mâinile ca expresie a solidarității, să construim împreună o lume a vindecării și speranței”, scriu autorii. Sursa: basilica

SUA: Mitropolitul Tihon: Să oferim soluții de ieșire din criză tinerelor mame

Ierarhii Bisericii Ortodoxe a Americii participă anual la Marșul pentru viață de la Washington. Deoarece anul acesta evenimentul s-a desfășurat online, în seara dinaintea lui, joi, 28 ianuarie, Biserica Ortodoxă a Americii a organizat propriul marș pentru viață, adresat credincioșilor din Biserică. Traducerea integrală a cuvântului Mitropolitului Tihon la Marșul pentru viață virtual organizat de Biserica Ortodoxă a Americii poate fi urmărit la sursă. Ierarhul a vorbit despre nevoia de sprijin pentru femeile în criză de sarcină, dar și pentru tinerii bărbați care au nevoie să-și asume reponsabilitatea. – Sursa: stiripentruviata

SUA: Ortodocșii au organizat un Marș pentru viață și au scris o slujbă pentru victimele avortului

De câțiva ani, în Biserica Ortodoxă a Americii a fost instituită o Duminică pentru Sacralitatea Vieții, când se înalță rugăciuni pentru victimele avortului și pentru cei care se străduiesc să salveze vieți de copii și să le sprijine pe mame să aleagă viața. A fost conceput textul unei slujbe în acest scop, la care sunt pomenite și victimele avortului: în română aici; în engleză aici. Marșul pentru viață de la Washington se organizează an de an, neîntrerupt, în ianuarie, de aproape patru decenii, pentru a marca data legalizării avortului la cerere în SUA (22 ianuarie 1973). Mișcarea cere protecția vieții copiilor nenăscuți și sprijin pentru femei. În această țară, avortul este permis din orice motiv și în orice stadiu al sarcinii, până înainte de naștere. Mișcarea s-a internaționalizat, evenimentul fiind organizat din America de Sud și până în Japonia. În 24 ianuarie s-a desfășurat, fizic și online, a 17-a ediție a Marșului pentru viață 2021 de la Paris. Rata avortului înregistrează în SUA o puternică tendință descrescătoare, apropiindu-se pentru prima dată de nivelul dinaintea legalizării acestuia (1973). Sondajele arată că majoritatea americanilor nu susțin avortul și finanțarea lui din bani publici. Mișcarea pro-viață din SUA a înființat numeroase centre de sprijin pentru femeile care se gândesc să apeleze la avort în lipsa unei mâini întinse. Acestea sunt de trei ori mai numeroase decât clinicile de avort din această țară. – Sura: basilica

IRLANDA: Scriitorul Paul Kingsnorth, botezat la mănăstirea românească din Irlanda

Paul Kingsnorth, unul din cei mai importanți scriitori englezi în viață, s-a botezat ortodox la mănăstirea românească din Shannonbridge, Irlanda. L-a botezat  duhovnicul său, Părintele Tudor Ghiță, parohul comunității românești din Galway. „Mă așteaptă o călătorie de o viață. Dar mă simt de parcă am ajuns deja acasă”, spune scriitorul. „Prima dată m-am întâlnit cu Ortodoxia cu patru ani în urmă, când am pășit într-o bisericuță bucureșteană. Experiența a fost atât de puternică, încât m-a marcat pentru totdeauna. Desigur, nu-mi puteam da seama că avea să mă conducă într-o călătorie la capătul căreia voi deveni membru al Bisericii Ortodoxe Române”, a declarat Paul Kingsnorth pentru Basilica.ro. Părintele Tudor Ghiță a povestit că nu a încercat nicio clipă să-l convertească pe Paul Kingsnorth. Dar cei doi s-au întâlnit adesea la mănăstire și au stat mult de vorbă. Deși a avut multe căutări spirituale, Paul Kingsnorth nu a fost niciodată botezat în altă denominație creștină. Căutările sale spirituale anterioare l-au dus mai degrabă către religiile orientale și neopăgânism. „În 2020, în timp ce lumea era întoarsă pe dos, și eu m-am simțit la fel. În mod neașteptat, inițial împotriva voinței mele, m-am trezit împins cu determinare către creștinism”, a povestit el. „Am început anul ca un neopăgân a cărui inimă tânjea cu un dor neclar și l-am terminat practicând creștinismul.” – Sursa: basilica

ISRAEL: O inscripţie veche de 1500 ani a fost descoperită: „Hristos născut din Maria”

O inscripție în limba greacă veche de 1500 ani, care cuprinde menţiunea „Hristos născut din Maria”, a fost descoperită în satul et-Taiyiba din Valea Iezreel. Descoperirea a fost făcută la finalul lunii ianuarie în timpul unor săpături arheologice efectuate de Autoritatea pentru Antichități din Israel. Inscripția este parte a ancadramentului ușii de la intrarea unei biserici bizantine care datează din secolul 5. „Nu știam la ce să ne așteptăm înaintea lucrărilor, dar știam că aceasta era o zonă în care au fost găsite rămășițe arheologice. Când am descoperit inscripția, am știut că este o biserică ”, a declarat pentru The Jerusalem Post arheologul Yardenna Alexandre. Potrivit dr. Leah Di Segni, cercetător la Institutul de Arheologie al Universității Ebraice din Ierusalim, inscripţia cuprinde următorul text: „Hristos născut din Maria. Această lucrare a temătorului de Dumnezeu şi evlaviosului episcop [Theodo]sie şi a smeritului Th[oma] a fost construită din temelii. Oricine intră să se roage pentru ei”. Teodosie a fost arhiepiscop al oraşului Beit She’an (din Nordul Israelului), fiind apropiat al Sfântului Ioan Gură de Aur. – Sursa. basilica

Linkuri la știri:

Voci africane: nu vrem finanțare pentru avort, nu este prioritatea noastră - Știri pentru Viață

Povești de viață ale tinerilor din diaspora - Basilica

Mitropolitul Porfirie de Zagreb și Ljubljana a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe în ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, din 18 februarie 2021. Mitropolitul Porfirie este succesorul patriarhului Irineu care a murit în luna noiembrie din cauza COVID-19 la vârsta de 90 de ani.  După procedura de alegere a fost oficiată o slujbă de Te Deum și a fost intonat imnul „Întru mulți ani” pentru nou alesul Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad și Karloviți și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, relatează Pr. Pavel Goreanu pentru Basilica.ro. Noul patriarh sârb a fost felicitat şi de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care i-a transmis gândurile sale de bine şi s-a rugat Mântuitorului Hristos să-i dăruiască „multe împliniri duhovniceşti în noua misiune încredințată”.

Biografie

Noul Patriarh al Serbiei, Porfirije Perić, s-a născut în data de 22 iulie 1961 în Bečej, nordul Serbiei, din părinții Radivoie și Radoika, la botez primind numele Prvoslav. Școala primară și gimnazială le-a urmat în localitatea Ciurug, iar liceul în Novi Sad. În 1986 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad. Înainte de absolvirea facultății, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Deceani, 1985, de către ieromonahul Irineu, actualul episcop de Bacika. După absolvirea facultății, a plecat la studii post-universitare la Atena, unde va rămâne până în 1990.

Cu binecuvântarea Episcopului de Bacika, Irineu, la 6 octombrie 1990, s-a transferat la mănăstirea Kovili. Acolo, pe 21 noiembrie 1990, a fost hirotonit ieromonah și numit stareț. Mănăstirea Kovili a fost condusă în trecut de Sf. Andrei Șaguna, semnalează r3media. În ședința de lucru a Sfântului Sinod din 14 mai 1999, ieromonahul Porfirie a fost ales Episcop vicar al episcopiei Bacika cu titulatura de Egher. A susținut apoi lucrarea de doctorat la Facultatea de Teologie a Universității din Atena (2004), având ca temă „Posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu prin opera Apostolului Pavel, conform interpretării Sfântului Ioan Gură de Aur”. În data de 29 iulie 2008, Consiliul republican de radiodifuziune l-a ales președinte. În perioada 2010-2011 a fost numit și episcop militar, iar apoi coordonatorul sectorului pentru relația dintre Biserică și Armată. În ședința de lucru a Sfântului Sinod din 24 mai 2014, episcopul Porfirie a fost ales Mitropolit de Zagreb și Ljubljana. A fost întronizat în data de 13 iulie 2014, în Catedrala „Schimbarea la Față” din Zagreb. Slujba de întronizare a fost oficiată de către vrednicul de pomenire patriarh Irineu. Mitropolitul Porfirie, ca unul dintre cei mai proeminenți clerici și intelectuali sârbi contemporani, are un cerc extrem de larg de prieteni, nu doar în țară, ci are relații personale de prietenie și cooperare cu clerici și reprezentanți ai altor Biserici și comunități religioase. Noul Patriarh al Serbiei vorbește cursiv neogreacă, engleză și germană și puțină rusă. El predă la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Belgrad disciplina „Psihologia Pastorală”.

Cunoaşte foarte bine realităţile acestui stat binecuvântat, multietnic

Preasfinţitul Părinte Daniil, Episcop locțiitor al Daciei Felix, l-a felicitat pe Patriarhul Porfirie, noul conducător al Bisericii Ortodoxe Sârbe: „Alegerea şi întronizarea Mitropolitului Porfirie de Zagreb și Ljubljana ca nou Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe este o bucurie duhovnicească pentru preoţii şi credincioşii din Episcopia Daciei Felix de la Vârşeţ, pentru toţi românii din Serbia, mai ales pentru faptul că noul Patriarh, fiind originar din Voivodina, fost stareţ la Mănăstirea Kovili şi Episcop vicar al Episcopiei de Bacika, cunoaşte foarte bine realităţile acestui stat binecuvântat, multietnic şi multiconfesional”, a declarat pentru Basilica.ro PS Daniil. „Dumnezeu să rânduiască Preafericirii Sale păstorire lungă şi rodnică, spre slava Bisericii Ortodoxe a lui Hristos şi spre mântuirea tuturor fiilor şi fiicelor Bisericii Ortodoxe Sârbe surori”, i-a urat Episcopul Daciei Felix.

Primele declarații ale Patriarhului Porfirie: Îi rog pe toți să se roage pentru mine

Imediat după încheierea alegerilor, noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe i-a îndemnat pe toți să se roage lui Dumnezeu pentru el. „Astăzi, invocând binecuvântarea lui Dumnezeu peste toți frații și surorile, peste fiii Bisericii noastre a Sfântului Sava și peste toți oamenii de bunăvoință din întreaga lume, îi rog pe toți să se roage lui Dumnezeu pentru smerenia mea pentru ca urmând împreună calea pe care au mers sfinții noștri strămoși să ne învrednicim de Împărăția Cerurilor”, a spus Preafericitul Părinte Porfirie pentru televiziunea Hram TV.

Ceremonia de întronizare a noului Patriarh Porfirie a avut  loc vineri, 19 februarie, la catedrala Sf. Arhanghel Mihail din Belgrad. Potrivit tradiției, Patriarhul Serbiei va fi întronizat solemn și la Patriarhia de Pec. Titulatura completă a conducătorului Bisericii Ortodoxe Sârbe este Arhiepiscop de Pec, Mitropolit de Belgrad și Karlovic și Patriarh al Serbiei. Liturghia a avut loc cu participarea a numeroși ierarhi ai Bisericii Sârbe și a fost condusă de Mitropolitul Hrizostom, care a asigurat locotenența scaunului patriarhal până la alegere, și de Episcopul Vasile de Srem, care a prezidat lucrările Sfântului Sinod joi. - Basilica

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Fragmentul evanghelic din această duminică a­duce în prim plan un dialog cel puțin neobișnuit. O femeie străină cere cu o insis­tență ieșită din comun ajutorul Dumnezeirii. La prima vedere putem vedea doar efectele aplicării unei mentalități izvorâte din înțelegerea strictă a Legii Vechi, care limitează accesul străinilor, al neevreilor, la cu­noaș­terea lui Dumnezeu, Cel Unul Adevărat. Dar putem vedea în desfă­șurarea concretă a evenimentului - înțeles ca dialog și ca minune - și o așezare a Mântuitorului într-o situație inedită, în care ne învață din nou, ca în Predica de pe munte, că Legea Veche se împlinește și se desăvârșește în cea Nouă, cea din urmă depășind-o prin putere și prin lucrare. Dar putem înțelege și că dialogul evanghelic din această duminică, prin modul în care se desfășoară și prin tensiunea pe care o întreține, nu face altceva decât să ne spună, folosindu-se de exemplul concret al contactului străinilor cu lucrarea lui Dumnezeu, că există granițe clare între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate împlini, cunoaște sau spune. Putem înțelege refuzul inițial al Mântuitorului doar ca o șansă acordată străinei din Canaan de a-și mărturisi mai clar credința, încrederea și fidelitatea, dincolo de un refuz inițial categoric. Un cititor modern simte un șoc atunci când citește în Evanghelie - cartea vieții și a vindecării - un refuz din partea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar poate nu este un refuz. Ci o lecție nouă. Rândurile de mai jos pleacă de la invitația de a vedea în refuzul inițial al Mântuitorului mai mult decât o aplicare ad literram a Legii Vechi, ci o lecție inedită de teologie.

Teologia, „pâinea cea de toate zilele”

Frumusețea rezumată a dialogului dintre femeia cananeeancă și Mântuitorul este concentrată în raportul fascinant între posibil și imposibil, între cunoaștere și ne­cunoaș­tere, între afirmativ și negativ. Din afirmația categorică: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” ar trebui să învățăm, dincolo de șocul inițial al refuzului, un adevăr teologic și gnoseologic: că există niveluri de viață și cunoaștere, care se împăr­tășesc omului în mod direct propor­țional, ți­nându-se cont de condiția exis­tențială și morală a fiecăruia. Putem să înțelegem la o lectură rapidă că străinii sunt câini, dar mai degrabă, la o lectură an­corată în realitatea propriilor noastre neputințe, aflăm că suntem cu toții câini, nu prin apar­tenența la un neam, la o etnie, ci prin condiția noastră exis­tențială, prin statutul nostru de ființe căzute, legate de pământ și de instinct, cu o cu­noaș­tere limitată și cu multe depen­dențe și patologii identificabile în viața biologică, psihică și în cea duhovnicească. Iar pâinea - care în viața și în teologia Bisericii este numele Domnului (Ioan 6, 35, 48), al vieții, „pâinea noastră cea de toate zilele” (Matei 6, 11), al Euharistiei (1 Corinteni 10, 16) - nu este doar un drept pe care îl au cei egali în demnități, ci pentru noi, oamenii, este un dar, pe care îl putem primi în funcție de condiția noastră existențială și de nivelul nostru duhovnicesc. O exegeză spirituală a acestui fragment are în vedere sensul pâinii înțeleasă ca teologie. Teologia deplină - cunoaș­te­rea cea mai profundă, neintermediată, nelimitată și nesfârșită - nu ne este accesibilă. Aceasta nu reprezintă un fapt scandalos, ci o realitate firească în tradiția biblică, apostolică și în cea patristică, pe scurt, în teologia Bisericii Ortodoxe. În teologie cunoaștem adevărul revelat, exprimat în Sfânta Scriptură, în teologia patristică, în mărturisirile de credință ale Bisericii, dar există și un mai mult care nu ne este accesibil. Există multă necu­noaștere, în sensul de depășire a ceea ce se poate cunoaște. Ceea ce cunoaștem se numește teologie catafatică (sau afirmativă), iar ceea ce nu putem cu­noaște, decât prin depă­șirea prin experiență a ceea ce se cu­noaște obiectiv, se numește teologie apofatică (sau nega­tivă). 

Masa Stăpânilor

Ceea ce cunoaștem în teologie sunt firimiturile care cad de la masa comuniunii supra­cerești a Sfintei Treimi, a Ade­vă­raților noștri Stăpâni - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, comuniune la care sfinții, copiii, prin depă­șirea condiției păcătoase, au acces. Mărturisirea fascinantă a străinei din fragmentul evanghelic din această duminică: „Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” aduce în lumina acestei exegeze o nuanță deosebit de impresionantă. În fond, dă sens vieții noastre în Biserică și teologiei pe care noi o studiem și o trăim. Fără a anula diferen­ța dintre ceea ce se poate cu­noaște și ceea ce nu se poate cunoaște, dintre catafatic și apofatic, dintre posibil și imposibil, dintre masă și pământ, femeia cananeeancă mărturisește că, deși rămânem străini, adică în condiția noastră căzută, avem șansa de a cu­noaș­te și de a ne hrăni din Adevăr. Firimiturile la care avem acces în cunoaș­terea lui Dumnezeu din timpul acestei vieți reprezintă teologia așa cum o putem cunoaște și trăi acum și aici, o teologie care este pentru noi în egală măsură hrănitoare, mântuitoare și adevărată. Chiar ­dacă este puțin, chiar dacă sunt mici fragmente de cu­noaștere, firimituri din pâinea Adevărului, ele ne hrănesc cu aceeași intensitate și putere a „pâinii Vieții”, pentru că ele sunt pentru noi în mod deplin „pâinea Vieții”, așa cum poate fi ea împărtășită unor oameni care încă simt, trăiesc, gândesc și lucrează prea puțin ceresc și mult prea legat de ­pământ.

Gândire unitară vs gândire împrăștiată

Semantica firimiturilor (le putem înțelege ca bucăți din pâinea cerească a teologiei, care nu se schimbă din punct de vedere al naturii sau al conți­nutului prin faptul că devin firimituri, ci doar se lasă împăr­tășite, împrăștiate și căzute pe pământ, în mințile și inimile noastre, în forma în care pâinea cerească poate fi primită de către noi) este legată de modul neunitar (segregat, împrăștiat) în care noi gândim și cu­noaș­tem. Sfântul Maxim Mărturisitorul se exprimă în felul următor: „Cuvântul simplu și desă­vârșit al cunoș­tinței este îm­părțit în multe firimituri, potrivit cu starea duhovnicească a celor ce îl primesc” (Întrebări și nedumeriri, 168). Teologia unitară (în care toate se unesc într-o singură cunoaștere, pâinea care unește în ea toate firimiturile) este accesibilă numai celor desă­vârșiți, copiilor sfințe­niei, sau celor îndumnezeiți. Nouă, celor care suntem pe cale, ne rămâne urmarea teologiei ca hrană și cunoaș­tere, ce-i drept împrăștiată și împărțită în multe cuvinte și forme, în multe firimituri, dar nu mai puțin adevărate și nu mai puțin vindecătoare.

Teologia este vindecătoare 

Atunci când înțelegem viața din perspectiva relației dintre pâine și firimituri, dintre masa stăpânilor și statutul nostru teluric, vedem că oamenii pot acționa în mai multe moduri. Ei pot lua cu asalt masa cerului într-o revoluție a necredin­ței. Sau pot izola și absolutiza fiecare firimitură de Adevăr la care au acces, într-o revoluție a științei. Ceea ce ne învață Sfânta Evanghelie din această duminică este caracterul salvator și vindecător al teologiei la care noi avem acces, al asumării statutului de oameni care cunosc parțial Adevărul, sub forma firimiturilor, dar care se vindecă prin Acesta de nefirescul demoniac al lumii. Când femeia cananeeancă și-a declarat condiția de om căzut atent la lucrarea Revelației, credința ei a fost recunoscută, „O, femeie, mare este credința ta”, iar fiica ei s-a tămăduit pe loc de lucrarea posesivă și rău chinuitoare a diavolului.

Femeia și fiica sa sunt două lumi. Lumea teologiei așa cum o cunoaștem noi astăzi și lumeaDuminica așa-zis normală, dar, de fapt, secularizată, nonteologică. Dacă teologia (femeia cananeeancă) este corect ancorată la izvoarele cunoaș­terii adevărate - prin asumarea și primirea cu credință a firimiturilor ca dar al unei reali­tăți superioare - și dacă iubește cu iubire de mamă cealaltă lume (fiica), aceasta din urmă se va vindeca de domnia „stăpânitorului lumii acesteia” (Ioan 16, 11), se va îmbiserici. Dacă acceptăm, în mod corect, marele dar (aparent) mic al lui Dumnezeu oferit nouă, firimiturile cunoașterii celei adevărate, fără să limităm adevărul la ceea ce știm noi și să greșim prin aceasta, ca o absolutizare a firimiturii, și fără să refuzăm cunoașterea Adevărului doar pentru că nu putem exprima mai mult, atunci ne vindecăm în primul rând mintea și inima de modul lor de a fi străine față de Dumnezeu și de a gândi și simți împotriva lui Dumnezeu, în logica diavolului care îl separă și îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Și apoi, dezpătimind-o și eliberând-o, vindecăm și lumea, cu sufletul și cu toate iubirile ei.

Ziarul Lumina

Botezul în Fiul Unul născut

În Ortodoxie, sărbătoarea de 6 ianuarie, sărbătoarea Bobotezei, a Botezului lui Iisus de către Ioan în Iordan este fundamentul celebrării botezului catehumenilor. Sfinţirea cu apa de la botez se realizează prin proclamarea unui poem al Sfântului Sofronie, patriarh al Ierusalimului din 634 până în 638, cel din momentul binecuvântării apelor din 6 ianuarie. Şi ceea ce Tatăl ceresc rosteşte referitor la Fiul Său Cel Unul născut în momentul botezului de către Ioan în apele Iordanului, sfânta Biserică pronunţă în momentul botezului referitor la proaspătul botezat. În momentul în care Iisus Se ridica din apele Iordanului „Şi iată glas din cer zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit”. După Wellhausen, părintele Lagange remarcă faptul că în Vechiul Testament nu este deosbire importantă între fiul mult iubit şi fiul unic. Prin botez, omul devine o fiinţă unică în lume, de nereprodus, de neînlocuit. Ca persoană recreată în apele botezului după chipul lui Dumnezeu treimic şi pentru a-I semăna, omul, ca Dumnezeu, se distinge printr-o abordare nicidecum catafatică, ci apofatică. În greacă „kataphasis” înseamnă afirmaţie, iar „apophasis” negaţie. Deoarece este o persoană creată după chipul Fiului pentru a semăna dumnezeieştii Treimi, omul participă la nesfârşirea celor Trei Persoane divine, este o realitate tainică, adică inepuizabilă prin bogăţia ei, insondabilă prin profunzimea ei, despre care se poate spune mai sigur ceea ce nu este decât ceea ce este. Iar botezul creştin are ca semnificaţie fundamentală să transforme radical modul de existenţă a acestui om făcut inexprimabil, prin prezenţa în el a Dumnezeului Unul în Treime, numai prin raţiunea raţionalizantă, ireductibil, de nereprodus, de neînlocuit.

Mai precis, prin botez, omul trece dintr-un mod de existenţă biologic la un mod de existenţă eclezial. Este ceea ce Ortodoxia numeşte îndumnezeirea în care ea vede chintesenţa mântuirii în Hristos. Pentru Ortodoxie, mântuirea constă în esenţă în aceea că omul nu participă, desigur, la substanţa lui Dumnezeu, ci la existenţa Lui personală. Mântuirea este realizarea, în sânul existenţei umane, a vieţii treimice, este extensia ad extra a modului de existenţă a celor trei Persoane divine. Pentru Ortodoxie, sărbătoarea din 6 ianuarie este indisociabil sărbătoarea Botezului lui Hristos şi cea a Dumnezeieştii Treimi. De aceea, vorbim despre Teofanie mai curând decât epifanie. Orice teofanie este o epifanie, însă orice epifanie nu este neapărat cea a lui Dumnezeu în Treime Unul. Troparul pe care Biserica îl repetă de-a lungul zilei de 6 ianuarie subliniază caracterul treimic al evenimentului pe care-l aprofundează: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!”. Iar la slujba botezului citim finalul Evangheliei după Sfântul Matei care ne spune că în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh ucenicii trimişi de Hristos Cel înviat în misiune în lume vor trebui să boteze toate naţiunile păgâne (Mat. 28, 19). Şi prin trei cufundări/emersiuni oficiantul botează catehumenul: în Numele Tatălui, în Numele Fiului şi în Numele Sfântului Duh. Să fii botezat înseamnă să fii introdus în actul veşnic de viaţă dătător prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea părinteştii lui Vieţi, adică Duhul Său Cel Sfânt. Şi această introducere îndumnzeitoare înseamnă pentru om transformarea din individ în persoană. La această transformare cugetă Biserica atunci când îl face pe slujitor să spună, referitor la viitorul botezat în ultima rugăciune a slujbei catehumenatului: „Dezbracă-te de omul cel vechi şi îmbracă omul nou pentru viaţa veşnică... ca să nu mai fie un copil de carne, ci un fiu (o fiică) a Împărăţiei Tale”. „Un copil de carne” sau „omul cel vechi” este individul care trăieşte o viaţă firească, biologică, supusă nevoii fireşti. Este existenţa omenească în condiţia ei căzută, animalizată de păcat : slab, fragil, nevolnic, vremelnic, stricăcios, pământesc.

Individul şi persoana

Existenţa individului este existenţa biologică, genetică. Spre deosebire de existenţa personală, individul există nu ca libertate, ci ca necesitate. Mă nasc pe lume fără să mi se fi cerut părerea. Şi această existenţă biologică este sortită în mod inevitabil şi disperat morţii. Modul de existenţă biologică a omului este tragic în aceea că el arată eşecul omului în a deveni o persoană la nivel biologic, firească. Mântuirea în Hristos este realizarea în om a dumnezeieştii asemănări. Este faptul că omul nu mai există ca individ, ci ca o persoană.

Botezul creştin semnifică faptul că omul ca persoană încetează de a rata scopul căutat prin ceea ce Maurice Blondel numea „voinţa lui voitoare”, adică voia lui adâncă, ceea ce omul vrea fără a şti că vrea şi că nu se poate împiedica de a vrea. Botezul înseamnă că cele două componente fundamentale ale existenţei biologice, anume, erosul şi corpul omenesc încetează de a fi purtătoare ale morţii. Botezul are ca semnificaţie esenţială să schimbe modul constitutiv al existenţei umane. Nu este vorba de o ameliorare morală, ci de o „anangenesis” a unei re-naşteri, a unei re-generări, a unei naşteri din nou a omului ca persoană, a unei refaceri totale a plasmei umane. Această noţiune anangenesis a renaşterii organice este exprimată în prima Epistolă a lui Petru: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie...fiind născuţi din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăciosă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Petr. 1, 3 şi 23). Erosul şi corpul animalizate prin păcat sunt botezate, adică nu sunt negate, ci chemate să schimbe modul lor de existenţă devenind sămânţă a corpului duhovnicesc şi nestricăcios. Asceza creştină bine înţeleasă este în chip fundamental o transfigurare şi o înduhovnicire a corpului şi a oricărei fiinţe umane sensibile, care trebuie să lase să transpară lumina necreată şi dumnzeiască, precum un vas de cristal, razele soarelui. Botezul comunică omului certitudinea că existenţa personală după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este o realitate istorică pusă la îndemâna lui de către Hristos Mântuitorul. Mântuitorul în acest sens foarte precis a descoperit oamenilor realitatea însăşi a persoanei. Toţi, atâta vreme cât suntem, fragmentăm firea omenească: suntem mai mult sau mai puţin oameni, mai mult sau mai puţin inteligenţi, mai mult sau mai puţin dotaţi cu memorie, mai mult sau mai puţin virtuoşi. În Iisus Nazarineanul, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, a fost arătată plenitudinea umanităţii: Ecce Homo. Pilat nu credea că spune atât de bine! Iată în sfârşit Omul adevărat, Omul desăvârşit om, deoarece este desăvârşit Dumnezeu. În Iisus Hristos ni s-a descoperit că Dumnezeu singur este desăvârşit uman şi că noi nu putem deveni cu adevărat oameni decât în Iisus Hristos. Să spunem că Dumnezeu ne îndumnezeieşte sau că ne umanizează desăvârşit sau, mai mult, că ne mântuieşte sau ne îndumnezeieşte, înseamnă să spunem acelaşi lucru.

Botezul semnifică în chip fundamental respingerea ereziei lui Nestorie. Hristos nu ne poate mântui decât pentru că ipostasul Său nu este biologic. În Iisus Hristos nu este separare între uman şi dumnezeiesc. Acel Om a fost desăvârşit dumnezeiesc în umanitatea sa şi desăvârşit uman în dumnezeirea Lui. Adevărat Dumnezeu şi adevărat Om. Iisus Nazarineanul a venit să mărturisească posibilitatea pentru persoana umană de a scăpa de starea tragică a firii omeneşti decăzute, alienării fundamentale pe care o reprezintă moartea pentru libertatea umană. Botezul vine să facă din orice om un om desăvârşit, adică o persoană adevărată, un ipostas autentic preconstruit pentru libertate şi pentru iubire. Botezul conferă omului un mod de existenţă constituit exact după acelaşi mod după care există cele trei Ipostasuri ale dumnezeieştii Treimi. Botezul semnifică pentru orice om că hristologia nu este o realitate care nu L-ar privi decât pe Iisus Hristos. Prin botez, hristologia este la puterea de înţelegere existenţială a omului însuşi: firea omenească poate fi ipostasiată, adică asumată independent de necesitatea tragică a modului de existenţă biologic care duce cu disperare la moarte. Botezul semnifică posibilitatea în mod gratuit oferită omului de a exista şi el în acelaşi mod în care Iisus Nazarineanul a existat: afirmându-Şi existenţa ca persoană, sprijinindu-se nicicum pe legile firii sale biologice decăzute, ci pe o relaţie cu dumnezeiasca Treime care este în mod fundamental o relaţie de libertate şi de iubire. Dacă Tatăl nostru este rugăciunea fundamentală a creştinilor, este pentru că oferă esenţa însăşi a botezului. Într-adevăr, prin botez omul pătrunde în actul veşnic dătător de viaţă prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea Vieţii Sale părinteşti, adică Duhul Sfânt. Prin botez omul se face fiu al lui Dumnezeu identificându-şi ipostasul cu cel al Fiului.

Existenţa eclezială

Botezul conferă omului un mod de existenţă fundamental eclezial. Modul de existenţă eclezial, adică existenţa umană ca botezată şi definită ca fiinţă-în-comuniune. Când Iisus spune lui Nicodim. „Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 7) îi vorbeşte despre posibilitatea, pentru oameni, de a obţine, ca pe un dar neexigibil al lui Dumnezeu, ca modul de existenţă al omului să fie constituit într-o realitate neafectată de starea de creatură, de legile firii biologice şi instinctivo-afective, decăzută, desprinsă de Dumnezeu, animalizată de păcat.

Biserica este în mod esenţial locul în care în istoria omenirii se realizează modul non-biologic de existenţă umană. Biserica este matricea divino-umană în sânul căreia omul este creat pentru dumnezeiasca viaţă treimică, nicidecum numai pentru o oră, în ziua botezului şi a mirungerii sale ci de-a lungul existenţei lui pământeşti, în ziua căsătoriei lui sau a hirotoniei, când se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Celui înviat, când primeşte sfânta ungere cu mir a bolnavilor sau iertarea dumnezeiască după mărturisirea greşlilor. Oficierea botezului se prelungeşte de-a lungul existenţei creştine, în celebrarea fiecăreia din celelalte Sfinte Taine. Acestea din urmă, într-adevăr, nu sunt nimic altceva decât actele divino-umane prin care Duhul Sfânt manifestându-Se în Biserică continuă lucrarea de îndumnezeire a omului începută la botez. Este vorba iară şi iară de a realiza în om un mod de existenţă nedeterminat prin necesitatea existenţei biologice. Să trăiesc în mod autentic realitatea botezului meu înseamnă că adevăratul meu tată nu este cel care m-a zămislit biologic, ci Tatăl meu Care este în ceruri, că fraţii mei adevăraţi nu sunt fraţii mei biologici, ci membrii Bisericii, că familia mea adevărată nu este familia mea biologică, ci Biserica. În a treia Evanghelie Iisus nu Se teme să afirme: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luc. 8, 21). Să notăm în treacăt că acest text este citit în Slujba bizantină la sărbătorile Maicii Domnului. Să botezi un om nu înseamnă să pui în paralelă existenţa lui eclezială cu existenţa lui biologică, înseamnă să-i oferi depăşirea celei de a doua prin cea dintâi.

Exorcismele şi lepădările de satana

Depăşirea existenţei biologice şi individuale în existenţă personală şi eclezială este exprimată în mai multe moduri în oficierea botezului. Există înainte de toate exorcismele şi lepădarea de satana. Biserica ortodoxă nu înţelege ultima cerere din Tatăl nostru – ne izbăveşte de cel viclean – ca şi cum ar fi vorba de a fi izbăviţi de răul metafizic, de o abstracţie. Înţelesul textului este mai curând: Să ne sustragem de la cel-rău, adică de la demon. Rezumând prima sa epistolă, sfântul Ioan afirmă: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu [adică Iisus] se păzeşte pe sine, şi cel-rău [o Poneros: este acelaşi cuvânt care, în Tatăl nostru este tradus atât de regretabil prin rău] nu se atinge de el” (1 Ioan 5, 18). Este vorba despre cineva foarte concret, foarte real, foarte definit. În aşezarea Împărăţiei Sale, Iisus este expus cu cineva pe care îl numeşte vrăjmaşul, prinţul lumii acestea, satana. Nu este vorba, de altfel, de a fi izbăviţi de demon: prin Întruparea mântuitoare noi suntem chiar de acum izbăviţi. Dimpotrivă, trebuie să ne temem de o întoarcere în forţă a celui potrivnic, a Antihristului. Biruinţa asupra lumii, adică asupra păcatului şi asupra morţii, a Mielului omorât, dar înviat este deja împlinită în esenţă. Mort păcatului, cel botezat este înviat cu Hristos şi, prin această înviere devine un cetăţean al cerului şi templu al Duhului Sfânt. Balaurul Apocalipsei a fost aruncat pe pământ (Apoc. 12, 13), dar el are o putere de încercare a oamenilor.

Trei exorcisme se adresează aşadar lui satan în mod direct: „Ieşi şi te depărtează de la cel însemnat, noul ales ostaş al lui Hristos Dumnezeul nostru... duhule necurat şi viclean, nenorocit şi spurcat”. Iar slujitorului îi revine să ceară cu stăruinţă Domnului Sabaoth, Dumnezeului lui Israel : „Ceartă duhurile cele necurate şi le depărtează şi curăţeşte lucrul mâinilor tale [adică catehumenul]. Şi lucrând, cu grabnica Ta lucrare, zdrobeşte degrab pe satana sub picioarele lui” ...Apoi, cerând catehumenului să se întoarcă spre apus, spre locul unde soarele este rostuit să apună şi care ne vorbeşte aşadar simbolic despre întuneric, slujitorul invită catehumenul să „se lepede de satana, de toate lucrurile lui, de toţi îngerii lui, de toată închinarea lui şi de toate plăcerile lui”.

Dezbrăcarea de veşminte

Catehumenul este apoi introdus în cristelniţă, dezbrăcat de toate hainele. „Odată intraţi, spune sfântul Chiril al Ierusalimului, aţi fost dezbrăcaţi de haina voastră”. În vremea Părinţilor Bisericii era vorba de o goliciune completă. Dezbrăcarea de haine este simbolul dezbrăcării de omul vechi şi de existenţa lui biologică. Pseudo-Dionisie vede în această dezbrăcare pe cea de toată viaţa anterioară a catehumenului. Scoţându-şi astfel hainele, viitorul creştin dovedeşte fermitate în intenţia lui de a se smulge existenţei biologice, adică sortită morţii, a individului, pentru a se angaja într-o cu totul altă formă de existenţă: existenţa eclezială a persoanei. Debarasându-se de toate hainele, candidatul la botez arată în mod clar că înţelege să renunţe la patimi şi la poftele cărnii şi că aspiră să regăsească goliciunea originară totală, candidă şi luminoasă, a lui Adam, adică a umanităţii, dinainte de cădere. Catehumenul se situează încă în afara raiului, împărtăşeşte încă exilul lui Adam, „la răsărit de eden”.

Introducerea lui în cristelniţă semnifică că acest exil ia sfârşit. Este vorba, pentru catehumen, de a se dezbrăca de omul cel vechi ca de o haină întinată. După botezul lui va primi un alt veşmânt: haina nestricăciunii pe care i-o va oferi Hristos Cel înviat, noul Adam, veşmântul de lumină, mantia împărătească care îngăduie să apară în noul eden, în Biserică, pentru a lua parte la nunta Mielului, la dumnezeiasca liturghie euharistică, la dumnezeiasca împărtăşanie. Prin păcat primul Adam şi-a pierdut inocenţa şi candoarea goliciunii. A început atunci să-i fie ruşine şi s-a acoperit cu veşminte.

Catehumenul care se îndreaptă spre botez  parcurge un itinerariu invers. Se dezbracă de haina devenită necesară prin păcatul omului căzut şi se dezgoleşte pentru a primi haina luminoasă şi mântuitore a noului Adam. Să notăm, de asemenea, că, pe cruce, noul Adam, Hristos, S-a aflat dezbrăcat de toate veşmintele Lui, umilit dinaintea sfintelor femei şi, mai ales, dinaintea Maicii Sale. Catehumenul nu este mai mare decât Cel pe Care de acum înainte Îl consideră ca unic Stăpân. Ca şi El trebuie aşadar să se smerească prin goliciune pentru a o transcende pe aceasta în haina mântuitoare. Haina de mai înainte la botez întruchipează omul stricăcios. Teodor al Mopsuestei spune catehumenului: „Trebuie să ţi se scoată veşmântul, indiciu al mortalităţii şi, prin botez, să îmbraci haina nemuririi”. Dezbrăcându-se, catehumenul semnifică simbolic că se despoaie de haina veche a stricăciunii şi păcatului, cea cu care Adam a fost îmbrăcat după păcat. Dezbrăcarea baptismală simbolizează ruperea cu trecutul. Este vorba, pentru viitorul botezat, de a face schimb cu haina mizerabilă a umanităţii păcătoase şi decăzute a individului al cărui mod de existenţă este biologic, adică sortit stricăciunii mormântului împotriva mantiei luminoase a noului Adam, a Celui înviat Care descoperă omenirii un alt mod de existenţă: existenţa persoanei, fiinţa-în–părtăşie cu existenţa eclezială. Acest schimb este contrariu celui pe care îl săvârşise primul Adam: acesta a dat în schimb goliciunea inocentă şi candidă contra hainei mizerabile.

Dezbrăcarea catehumenului semnifică pentru el o eliberare: el se dezbracă de haina omului vechi pentru a regăsi slava primului Adam, adică a umanităţii aşa cum Dumnezeu a vrut-o dintru început. Proaspătul botezat va regăsi slăvita goliciune a umanităţii mai înainte de cădere. Şi dacă, acum este puţin imaginabil să impunem catehumenilor încercarea unei goliciuni complete prin care, totuşi, a trecut Domnul Iisus, în ziua Vinerei mari, este pentru că toţi câţi suntem, catehumenii noştri, dar şi toţi botezaţii noştri, comunităţile noastre ecleziale, nu mai avem, din păcate, râvna comunităţilor primelor veacuri ortodoxe, nu trăim la înălţimea teologiei noastre. Continuăm să punem, cu practica Bisericii indivize, bara foarte sus, însă nu reuşim să sărim peste ea! Şi, din pricina acestei nepăsări, comunităţile noastre nu mai duc catehumenii cum îi duceau comunităţile vremii în care seva Bisericii primare circula deplin în trupul eclezial. În acest context de decadenţă, goliciunea este trăită ca umilitoare, adică numai ca goliciune a omului păcătos dezbrăcat de veşmântul său de slavă. Se cuvine cel puţin să o simţim ca pe o participare la ceea ce a fost umilitoarea goliciune a noului Adam pe cruce, în ziua Vinerei Mari. Dezbrăcându-se de haine catehumenul poate şi trebuie să conştientizeze starea lui păcătoasă. În stare de păcătoşenie, „ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol”, pentru a relua cuvintele mesajului adresat, în Apocalipsă, Bisericii din Laodiceea (Apoc. 3, 17) . Însă, dacă catehumenul se debarasează astfel de hainele lui, o face pentru a avea libertate de acţiune în strădania de a asalta demonul şi spre a îmbrăca omul nou, pentru a fi alcătuit după Cel Înviat, după Adam cel nou. A se dezbrăca astfel înseamnă a se despuia de întuneric şi a se îmbrăca în lumină. Dar, din păcate, în zilele noastre sfântul Chiril al Alexandriei nu ar mai putea spune catehumenilor adulţi ceea ce îndrăznea să spună celor din vremea lui: „O, minune! Sunteţi în văzul tuturor şi nu vă este ruşine. Pentru că, adevărat, oferiţi chipul protopărintelui nostru, Adam, care era gol în raiul pământesc şi nu roşea”.

Goliciunea în ziua botezului semnifică aşadar, simultan, dezbrăcarea de stricăciune şi de ruşinea păcatului şi întoarcerea la inocenţa primară şi la familiaritatea stării paradisiace. Într-o omilie despre sărbătoarea Paştelui sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „De acum înainte când îl vei chema pe Adam, nu-i va mai fi ruşine, nici nu se va mai ascunde sub copacii raiului la reproşurile purtării lui. Ca să găsească îndrăzneală, se arată în lumina zilei”. Odată ce s-a dezbrăcat de hainele de mai înainte, întruchipare simbolică a omului vechi, catehumenul, curând botezat, nu mai trebuie niciodată să le ia din nou: botezul este ireversibil. Şi dacă în primele veacuri ale Bisericii exista tendinţa de a amâna botezul oamenilor până la treizeci de ani, chiar şi mai târziu, şi aceasta chiar în familiile creştine, este pentru că respectivul conştientiza foarte bine că după botez omul nu mai trebuie să păcătuiască. Asupra acestei teme se încheie prima epistolă a sfântului Ioan pe care am mai citat-o: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu [adică Hristos] nu păcătuieşte; ci cel născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel-rău nu se atinge de el” ( 1 Ioan 5, 18 ). Aceasta pentru a semnifica credinţa Bisericii că, la ieşirea din bazinul baptismal, noul botezat este îmbrăcat nu cu haine vechi, de culoare închisă, ci cu haine albe, cu haine luminoase care ne vorbesc de învierea noului Adam şi a noului rai pe care reînviindu-l l-a recreat şi care este Biserica. După aceea urmează întreita cufundare.

Întreita cufundare

Epicleza baptismală este invocarea acţiunii de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt ca energiile Sale să transforme afundarea în apă, cufundarea catehumenului omului vechi în evenimentul  învierii. Prin prezenţa ei prisositoare şi haotică, apa vorbeşte omului – lui Noe şi Iona – de înec şi de asfixiere, de afundare şi de moarte, de potop şi de înghiţire în adânc. Însă simultan ea este pentru el sursă de fertilitate şi de viaţă, precum Nilul şi Iordanul, condiţie de posibilitate a igienii şi potolire a setei. Apa care izvorăşte în chip minunat din stâncă în deşert prefigurează şi întruchipează apa care va curge în abundenţă în zilele lui Mesia, simbol al unei efuziuni de viaţă nouă şi al unei nesecate rodnicii spirituale. Iar oficierea botezului semnifică şi presupune că zilele lui Mesia au sosit deoarece Hristos a înviat. Cufundarea semnifică bucuria de a respira din nou respirând Duhul. Apa asimilează puterea de înviere a Duhului. Apa se reînchide peste catehumen ca un mormânt, însă Duhul transformă mormântul în matrice. În ierarhia sa bisericească Pseudo-Dionisie numeşte admirabil cristelniţa  „matricea a toată descendenţa”. Din muritoare cum era, apa devine de viaţă dătătoare şi maternă. Botezatul iese din apa cristelniţei şi aceasta din urmă devine un mormânt gol, asemenea mormântului lui Iosif  pe care femeile mironosiţe l-au găsit gol în dimineaţa Paştelui. Un botezat deplin conştient de botezul lui trebuie să considere că adevărata lui moarte este în urma lui pentru că ea a luat sfârşit odată cu botezul lui şi pentru că nu mai trebuie să se teamă de moartea biologică, cea a individului supus necesităţii fireşti. În timpul primelor veacuri ale istoriei Bisericii erau numiţi creştini cei cărora nu le este teamă de moarte.

Cuvântul botez vine de la verbul grec  „baptein” care înseamnă a se scufunda, a cufunda. De la acest verb „baptein” derivă un alt verb, „baptizein” care şi el, semnifică a scufunda, a cufunda sau a acoperi cu apă şi, în limbaj creştin, a boteza prin afundare. Întreita cufundare se realizează printr-o afundare completă a botezatului în mormântul undei baptismale, ca să fie astfel simbolizate îngroparea cu Hristos şi învierea celui care a primit botezul. Cufundarea totală ne vorbeşte de o aşezare în mormânt. În comentariul său la epistola către romani părintele Lagrange vorbeşte despre aceşti pelerini ruşi şi greci, aşadar ortodocşi, care în vremea în care părintele Lagrange trăia în Palestina, adică între 1890 şi 1935, se scăldau în Iordan în ziua Bobotezei, pe 6 ianuarie, înfăşuraţi în halate din pânză pe care le luau ca să le folosească drept giulgiu după moartea lor. De aceea, epistola care este citită în timpul botezului este capitolul 6, versetele 3-11 ale epistolei către romani, adică textul cel mai important din cele în care Sfântul Pavel a vorbit despre botezul creştin: „...toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezet. Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând acestea că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui, căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dunezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” A se afunda în apele botezului înseamnă a se afunda în moartea lui Hristos.

Această întreită cufundare a trupului celui botezat în apă este însoţită de epicleză, adică de chemarea Numelui celor trei Persoane divine ale sfintei Treimi. Întreita acţiune aminteşte în acelaşi timp de îngroparea lui Hristos timp de trei zile în mormântul lui Iosif din Arimateia şi cele trei Ipostasuri ale dumnezeieştii Treimi în numele Cărora are loc întreita cufundare. În explicarea dumnezeieştii Liturghii (cap. 4), Nicolae Cabasila scrie: „Ne oferim viaţa noastă în schimbul alteia. Ori a ne da viaţa înseamnă să murim. Domnul, făcându-ne părtaşi ai învierii Sale cere ca noi să aducem ceva pentru acest mare dar. Dar ce? Imitarea morţii Lui: şi aceasta dispărând de trei ori în apa baptismală ca într-un mormânt.” Botezul prin stropire nu este îngăduit decât la nevoie şi într-un mod excepţional, mai ales pentru bolnavi. Nu poate fi transformată în regulă imitarea îngropării lui Hristos. „Ca într-un mormânt, remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când ne afundăm capul în apă, omul cel vechi este îngropat şi scufundat în adânc, este ascuns în întregime dintr-o singură dată; apoi, atunci când ne ridicăm, se înalţă omul cel nou”. În tratatul său Adversus Praxean, Tertullian scrie: „După cum, cu adevărat, Mântuitorul nostru a fost trei zile şi trei nopţi în adâncul pământului, tot la fel cel botezat imită prin întreita cufundare această îngropare de trei zile şi botezul prin trei cufundări semnifică cele trei zile ale îngropării Domnului”. La fel afirmă şi Sfântul Vasile: „Sfânta şi marea taină a botezului este oficiată în trei cufundări şi într-un număr egal de epicleze, pentru ca simbolul morţii să fie întruchipat şi pentru ca cei botezaţi să aibă sufletul luminat prin transmiterea dumnezeieştii cunoaşteri”. Chiar şi în Occident modul obişnuit de a administra botezul a fost, până în secolul al XIV-lea, cufundarea, după cum dovedesc numeroasele cristelniţe păstrate peste tot, mai cu seamă în Italia. Cel de-al doisprezecelea canon al sinodului de la Noua-Cezaree îi înlătură de la preoţie pe cei care din motiv de sănătate, au primit botezul prin simpla stropire. Toma de Aquino consideră botezul prin cufundare „communior, laudabilior, tutior” (Summa teologică. IIIa 66, 7). Pentru el, cufundarea reprezintă într-un mod mai expresiv, îngroparea lui Hristos atât de obişnuit şi mai recomandabil ( Ibid. Art. 7, 2) este acest mod de a boteza. Primul care a afirmat validitatea unui botez administrat fără necesitate medicală prin stropire a fost teologul englez Alexander de Hales. Opinia lui Alexander de Hales a fost împărtăşită de discipolul său Bonaventura. Ritualurile milaneze (sau ambrozian) şi mozarab au rămas fidele cufundării. Aceasta a fost practicată în Spania până la mijlocul secolului al 18-lea. În ajunul Reformei, obiceiul englezesc nu admitea încă decât singura rubrică a cufundării. În 1614, ritualul papei Paul V prezenta încă botezul prin cufundare a unui copil ca pe o alternativă la stropirea devenită practică generală cu puţin înainte de Reforma secolului al 16-lea.

Apa nu numai spală, nu numai curăţeşte. Ea ucide de asemenea înecând, asfixiind şi cel care scapă de înec experiază o anumită înviere! Apa care dă viaţă este de asemenea apa asfixiantă a morţii. Nicolae Cabasila scrie: „Apa distruge o formă de viaţă însă descoperă alta; ea înghite omul cel vechi şi ridică omul cel nou” (Viaţa în Hristos. II, 9). Într-un articol apărut în 1952 în La Maison-Dieu şi intitulat: Simbolismul ritualurilor baptismale (Nr. 32, pg. 6), părintele Louis Bouyer a realizat o auto-critică romano-catolică absolut remarcabilă. Acesta scrie: ...”aproape că nu mai există absolut deloc simboluri în ritualurile noastre după cum le oficiem. Am înlocuit treptat simbolul printr-un fel de semn abstract al simbolului care este pentru acesta ceea ce este absorbţia unei pilule pentru o masă. Adevăratul simbol este mai grăitor decât toate cuvintele şi, de aceea, Domnul nostru a vrut să unească în iconomia mijloacelor de har simbolul cu cuvântul, într-un act viu care cuprinde omul în întregime, trup şi suflet şi-i descoperă într-o acţiune în care este antrenat, cu carnea, inima şi mintea lui, adevărul care în cuvinte ar rămâne o abstracţie, în timp ce ea este înţeleasă ca realitate într-un act concret. Dimpotrivă, noi am ajuns să încercăm zadarnic, printr-un val de cuvinte neputincioase, să dăm vreun înţeles unor gesturi sărăcăcioase, lipsite de orice viaţă reală. Anumita desicaţie, nimicire suferită de vechile ritualuri baptismale face ca să nu mai fie simboluri la drept vorbind, pentru că au retrogradat sub minimul sensibil în care puteau încă să mai emoţioneze imaginaţia vie... Ce legătură este oare între experienţa unui om care primeşte pe frunte câteva picături de apă şterse repede şi cea a unui om care a făcut o baie bună? Dacă doar am mai oficia botezurile cum se face în Răsărit, în care se pune copilul gol, în care se cufundă de trei ori până deasupra capului în apa unei căzi adevărate, poate că oamenii cei mai refractari la poezia primară ar înţelege în sfârşit ceva. Muncitorul care iese de la lucru murdar şi copleşit şi care va face un duş bun sau care se aruncă cu capul într-o piscină înainte de a petrece seara în familie sau cu prietenii ştie perfect ce vrea să însemne schimbarea radicală, să te simţi un alt om după ce te-ai afundat în apă. Dar ce poate regăsi în comun cu această experienţă pentru a o transpune spiritual când vede preotul cum abia atinge cu trei picături repede şterse fruntea copilului său?” (pg. 6-7) Este incontestabil că părăsirea cufundării pentru stropire a slăbit, a anemiat simbolismul propriu botezului creştin, că a provocat o ocultare a referinţei simbolice la moarte şi la învierea lui Hristos. Mai mult, se poate remarca că botezul prin stropire suprimă simbolismul dezgolirii. Din fericire, de la Vatican II şi în noul Catehism al Bisericii catolice, Occidentul creştin este pe cale să redescopere importanţa cufundării baptismale. Dorinţa ortodocşilor este ca botezul prin cufundare să devină din ce în ce mai frecvent în Occidentul creştin. În lumea ortodoxă s-a putut constata uneori tentaţia de a efectua un botez prin stropire. A fost cazul, de exemplu, în Rusia nordică, din cauza climei. În secolul al XII-lea, episcopul Ilie (1165-1186) avertiza locuitorii din Novgorod să nu se mulţumească să verse apă pe capul copilului în loc să-l cufunde în apa de botez. Acest avertisment se găseşte în 1274 (sinodul lui Vladimir) şi în secolele al 14-lea şi al 15-lea, în scrisorile către locuitorii din Novgorod şi din Pskov a mitropoliţilor Ciprian (1390-1405) şi Fotie (1408-1431). Însă această practică constituie un fenomen marginal.

(Părintele Andrei Borrely, parohul bisericii Sfântul Irineu din Marsilia, Franţa - Sursa: Doxologia)

Eu sunt numai călugăr, dar nu-s complet călugăr. A venit cineva, un părinte, de la o mănăstire și a zis să-i trimit două cuvinte. Cum să-i trimit două cuvinte? Că eu nu am pocăință, că celor care au pocăință, Duhul Sfânt le dă cuvânt. Și i-am spus așa, după felul meu, că atunci când îmi păzesc mintea, mă cheamă monahul Proclu și când nu-mi păzesc mintea, mă cheamă porc fără șoric de porc. Știi de ce? Pentru că am observat că are mare însemnătate a birui gândurile. M-am dus la un părinte foarte sporit care a plecat la veșnicie. Și a spus așa: că dacă vreau să mă fac călugăr – că eram tânăr pe timpul acela, când a plecat la veșnicie – să trăiesc nebăgat în seamă și de cei mari și de cei mici, și că nu am voie să mă supăr nici pe cei mari, dar nici pe cei mici, ca să pot căpăta smerenia.

Viața mea a fost așa: un dâmb și o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la iad și dacă mă prinde pe dâmb, poate mila lui Dumnezeu se va înturna asupra mea. Dâmbul e mai sus de lume. Și are mare însemnătate. Cât timp eu sunt luptat de cele cinci simțuri, diavolul mă are în mână. Atunci se supără diavolul, când vede că eu nu mai vreau să ascult de cele cinci simțuri.

Am observat, ca să capăt rugăciunea lui Iisus trebuie să ajung la ținta asta de a nu fi pătimaș cu mintea, dar nici cu trupul și trebuie să pun în minte că toată lumea e mai bună și că eu sunt cel mai păcătos și nevrednic, să mă simt vinovat în fața lui Dumnezeu, că altă cale nu-i decât smerenia. Cine vrea să capete rugăciunea lui Iisus, acela poate, care are povățuitor pentru rugăciunea inimii. Și cine a simțit putere sfântă, nu mai este întristat pentru că are mare însemnătate cine are smerenie și dorește să trăiască nebăgat în seamă. Are mare însemnătate a birui răutatea, a învăța să iertăm. Dar eu fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, la Sfântul Maslu. Și ce să vezi? Toți diavolii au ieșit din iad. Unde aud că sunt creștini, dau năvală asupra lor. Dacă vom avea smerenie, Duhul Sfânt ne ajută și va izgoni acele duhuri, că puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne smerim, vine în ajutor Duhul Sfânt. Vrea Duhul Sfânt să ducă în rai sufletele creștinilor cu aceste virtuți: smerenia și mila de aproapele.

Unele persoane vin la mine și mă fericesc. Eu le spun așa: nu are valoare lauda lor, când conștiința mea mă mustră. Când vine cineva la mine, eu le spun așa: „Îi fericesc pe cei care doresc să adoarmă din rugăciune”, că dacă eu adorm cu mintea în altă parte nu mai are valoare. Au venit la mine mai multe persoane și au spus că-s foarte slabe în credință. Și ca să nu mai fim slabi în credință, mult ajută dacă lăsăm lucrurile veacului acestuia și căutăm pocăința. Pe măsură ce mă smeresc și caut să adorm din rugăciune, atunci ne ajută Duhul Sfânt și Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei. Pe măsura smereniei vom reuși, dar pentru a căpăta rugăciunea lui Iisus, trebuie să luptăm contra plăcerilor care ne despart de Dumnezeu. Se poate să aibă cineva mângâieri duhovnicești cât de multe, dar nu trebuie să ne rezemăm pe bucurii duhovnicești, nici pe acestea trupești. Îi totul, cum m-a prins moartea, că diavolul, spunea chiar și Părintele Cleopa, nu se sperie de început, se teme de sfârșit. Am observat că Sfinții Părinți așa au putut lupta contra duhurilor. Ei se păzeau de cele mici. Și dacă mă păzesc de cele mici, scap de celelalte mari. Asta e treaba.

Când mă duceam pe la Părintele Paisie Olaru și îi spuneam – eram tânăr pe timpul acela – îi spuneam ispitele și el îmi spunea așa: „Apoi, așa cap, așa căciulă”. Așa și eu. Amu așa sunt și aceștia care conduc Biserica. Că trebuiau să ajute mai mult pe călugări și pe toți care duc viață de pocăință și atunci, pe măsură ce biruiau firea puteau să fie ajutați de Duhul Sfânt. Dar amu, fiindcă au făcut atâtea mănăstiri, mai mult sunt niște ingineri, contabili. Și până la urmă, cam așa trebuia ca să-i binecuvinteze pe părinți ca pe duhovnici buni. Și i-a binecuvântat Preasfințitul, ca niște buni gospodari. Dar poate de acum vor pune început bun, că au gătit bisericile de făcut.

Dar eu trebuie să-mi plâng păcatele mele și să mă rog ca Duhul Sfânt să-i trezească pentru pocăință. Și eu ce am făcut? M-am dus anii ăștia din urmă la niște părinți care făceau biserici și le-am spus așa: „Am să mă duc la o mănăstire să dau un pomelnic ca să se roage pentru mine și pentru neamurile noastre, dar unde nu este construcție”. Unde nu-i construcție, să dau un pomelnic, că acolo știu că se roagă. Că uite cum e, dacă ai de construit, mintea nu mai este la Iisus. Asta este.

A spus un sfânt părinte, cine nu poate birui plăcerile, îi primejdie mare și Duhul Sfânt așa mă ajută dacă am smerenie. Și cât pot, să doresc mântuirea tuturora și să mă văd mai mic și mai nevrednic, să mă simt dator în fața tuturor și în fața lui Dumnezeu că nu am făcut ce trebuie.

Despre rugăciunea inimii

Cea mai mare nenorocire e că la cel care caută să zică rugăciunea inimii, diavolul îndeamnă pe unele persoane ca să-l țină de vorbă ca să nu mai aibă când zice: „Doamne Iisuse”. Dar nu am voie să-i supăr nici pe ei. Trebuie să caut în așa fel ca să mă despart cu pace, fie că sunt oameni duhovnicești, fie că sunt oameni trupești. Dacă eu mă despart cu pace de ei, acea pace rămâne și cu mine. Rugăciunea inimii nu o avem când vrem noi, ci când vrea Duhul Sfânt. Trebuie multă smerenie și să nu ai pomenire de rău. Cine caută rugăciunea lui Iisus, trebuie să aibă povățuitor. Nu ce a citit prin cărți despre rugăciunea lui Iisus, ci să caute pe cel care o trăiește. Odată, s-a întâmplat că a fost omăt mare și nu am putut să mă duc la mărturisit. Și atunci, dacă nu am putut să mă duc la mărturisit, niște duhuri au luat chip de om, ca și cum ar fi fost chipuri sfinte și îmi dădeau sfaturi să zic rugăciune după ei. Și atunci m-am luptat și apoi m-am dus la Părintele Cleopa și m-am mărturisit. I-am spus ispitele și a zis: „Când vezi că diavolul ia chip de om și te învață să zici ceva rugăciuni, atunci să îi spui așa, pe scurt: «Dacă ești de la Dumnezeu, zi cu mine așa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». Și atunci diavolul nu poate să zică miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Și când făceam rugăciune, venea și el și îl puneam să zică așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Și când să ajung la „miluiește-mă pe mine, păcătosul”, o lua la fugă. Altădată, iar a venit și Puterea Sfântă m-a făcut de am făcut semnul Sfintei Cruci și am făcut semnul Sfintei Cruci asupra lui. Duhul Sfânt i-a luat masca și atunci l-am văzut așa, ca să spun mai clar, m-a curentat. Dar, vreau să spun, atât e de șmecher, ca să știți! Diavolul e întunecat, e prost în bunătate, dar e deștept în vicleșug. Dar puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu.

Care este calea practică ca să dobândești smerenia?

Cel mai mare lucru este să dau vina pe mine, orice s-ar întâmpla. Și atunci Duhul Sfânt ne va rândui smerenia Duhului Sfânt. În acea smerenie, nu mai este luptă cu duhurile. Atunci acea smerenie este odihnitoare. Și sunt unele persoane care au venit chiar și la răpire.

A venit într-o iarnă, un grup de musulmani de aici și au început a vorbi de rău Biserica Ortodoxă. Și le-am spus așa: că sfinți se fac numai în Biserica Ortodoxă și tot am căutat să-i lămuresc și până la urmă a căutat să mă bată unul, că era un grup. Și așa s-a repezit asupra mea: „Nu se mântuiesc musulmanii? Nu se mântuiesc?”. Și i-am zis că nu am visat nimic că se mântuiesc și atunci a plecat.

Odată, Părintele Cleopa a ținut o predică pe timpul comuniștilor. Comuniștii spuneau că nu este Dumnezeu și el la predică, spunea: „A zis cel nebun că nu este Dumnezeu”. Și așa a spus el adevărul, că este Dumnezeu. Era un părinte la Mănăstirea Neamțului. El a dus o viață ca un om, ca un părinte socotit de toți nebun și îl băteau să tacă. Iar el așa zicea: „Tac, tac, tac”, dar nu tăcea. Pentru asta l-au eliberat părinții ca pe un om nebun și atunci el a dus o viață ca de pocăință ca să poată birui cele cinci simțiri și e scris în viețile sfinților. Trebuie întâi pocăința și pe măsura pocăinței, pot păși înainte. Eu atât vă spun: am văzut pe timpuri persoane care au fost luptate de patimi și au devenit mucenici. Eu îi trimit pe oameni la preoții Bisericii și le spun: „Dacă simți că te duce cineva, un părinte în rai, ține-te de el!”. Că-i plin văzduhul de cărți și bune și rele, dar fapte bune nu se văd nici cu binoclul. Atât vă spun, are un dar mare cine poate ține gura închisă și să zică Doamne Iisuse. Rugăciunea lui Iisus aprinde inima noastră de dorul lui Dumnezeu și cine are dorul lui Dumnezeu a căpătat lacrimile și acela va câștiga rugăciunea lui Iisus. Cine nu se poate opri din plâns, acela are nevoie să stea cu gura închisă ca să vie Iisus să vorbească El, prin rugăciunea lui Iisus. Așa i-am învățat pe toți. Cine s-a trezit, nu are altceva decât să plângă. Avem nevoie de plâns. Dumnezeu să vă ajute!

(cuvânt de folos adresat unui grup de pelerini, anul 2010, transcris de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă)

Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 61

UPDATE

1. Nu sunt asimilate ONG-urilor cu activitate economică (cooperative non-profit cu activitate economică pro-profit pentru susținerea activităților non-profit), ci:
2. Sunt asimilate societăților comerciale (sunt numite societăți cooperative nu asociații cooperative) și, în consecință, nu s-a creat un Registru Unic al Cooperativelor, ci ele se înregistrează în Registrul Comerțului ca orice societate comercială.
3. Uniunile de cooperative (cooperativele de gradul 2) pot accepta în componența lor și societăți comerciale (axate pe profit), ceea ce, în timp, vor eroda cu siguranță caracterul etic și non-profit al cooperativelor.

1. Acestea sunt obligate să aloce 90% din profit în interesul general al societății, dar și al membrilor. Însă, pentru că obiectivele întreprinderii sociale privesc în principal ocuparea forței de muncă și serviciile sociale, devine clar că de fapt profitul va fi folosit în interesul general și nu al membrilor, adică vor face munca statului, muncă pentru care plătim impozite și contribuții. Și astfel întreprinderea socială este de fapt modul de implementare în România a capitalismului incluziv!!! Spre deosebire de întreprinderile sociale, cooperativele folosesc profitul așa cum decide adunarea generală, nu statul, și anume: în primul rând în serviciul social și educativ al membrilor și familiilor lor, apoi pentru investiții, dar și în interesul general al societății, funcție de posibilități. Aceasta e calea de mijloc, cu cumpătare: profitul nu-l ia doar un singur proprietar, nici statul sau folosit în interesul statului (cum se face acum cu S.A. cu capital de stat), ci toți angajații, care sunt și proprietari în același timp. Statul este axat pe rezolvarea problemelor sociale, uitând că acestea sunt cauzate de o educație precară, or cooperativele, ele însele, sunt mai etice și, în plus, folosesc profitul și pentru educația membrilor și familiilor lor.
2. Deși statul nu ajută cu nimic aceste întreprinderi, fără investiții întreprinderile mici putând să dea faliment în scurt timp, totuși ele trebuie atestate și reatestate de o instituție a statului – agențiile de șomaj. Acest lucru ne face să ne gândim că guvernul vrea ca aceste întreprinderi să fie dependente de stat, care le sprijină (cu subvenții și privilegii) numai atât cât să nu dea faliment, dar ele fac astfel munca statului la un preț mult mai mic pentru stat. Progres însă nu va exista. În plus, ca să primească aceste subvenții îi vor stimula/mitui pe politicienii cu putere de decizie (capitalism crony).
3. Se înființează Registrul unic de evidență al întreprinderilor sociale, cu mențiunea că nu se specifică dacă întreprinderile sociale (care pot fi și ONG, cooperative, societăți comerciale etc.) rămân înregistrate și în Registrul Comerțului sau în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor.

Monahul Pavel Aghioritul (Vouleftiria, Sfântul Munte), doctor în biologie moleculară și biomedicină:

Programul de vaccinare anti-Covid19 implică adoptarea de:

• legislație pentru abolirea dreptului alegerii personale;
• autoritarianism guvernamental;
• presiune mass-media;
• cheltuieli medicale uriașe.

Deși lumea științifică rămâne predominant tăcută, pandemia actuală nu justifică vaccinarea globală, deoarece:

1. Rata mortalității din cauza Covid19 este scăzută (procentul de ~2,5% este oricum supraevaluat). Situația spitalicească din primăvara lui 2020 nu se mai poate repeta, pentru că au crescut experiența în tratarea bolii și dotarea medicală. De aceea, vaccinarea ar trebui să fie punctuală.
2. Virusul afectează cu precădere persoane la vârsta a treia și a patra, ce au senescență imunitară (după vaccinare, răspunsul imunitar este scăzut). Pentru a-i ajuta pe bătrâni, este preferabilă descoperirea unei terapii antivirale.
3. La pacienții cu forme grave, insuficiența respiratorie acută este produsă de o furtună de citokine inflamatorii, care reduc răspunsul imun mediat de limfocitele T. Vaccinul poate exacerba acest mecanism imuno-patologic, înrăutățind condiția acestor pacienți (un efect similar a fost observat la vaccinul felin anti-FeCoV, care provoacă peritonită).
4. Eradicarea bolii prin vaccinare globală nu se poate face decât printr-un vaccin absolut eficient și în lipsa altor gazde naturale ale virusului (adică omul să fie singura ființă care se poate infecta, așa cum este cazul poliomielitei). În cazul SARS-Cov-2 și dacă s-ar reuși eradicarea temporară la oameni prin vaccin, virusul poate reapărea prin reinfectarea de la lilieci sau alte gazde animale, într-o formă mutată, neafectată de imunitatea de turmă existentă.
5. Coronavirusurile sunt virusuri ARN, care se mutează foarte rapid (deja au fost identificate două tipuri de SARS-Cov-2, S și L). Este dificil pentru un vaccin să acopere toate tulpinile posibile ale virusului; putem vorbi, în acest caz, mai degrabă, de campanii regulate de vaccinare globală (poate că acesta este și scopul? Pretextul unei tranziții universale la o biologie umană hibridă, în care oamenii să fie dependenți de tehnologii de platformă – inginerie genetică, interfațare digitală – prin actualizări periodice ale vaccinului? Se pune și întrebarea: industria farmaceutică slujește omului sau omul îi slujește ei? Cui folosește graba implementării în masă a unui astfel de vaccin?).

99% dintre cei infectați cu SARS-Cov2 supraviețuiesc; atenția ar trebui îndreptată spre cei 1% care nu o fac (de ex. există deja rezultate promițătoare din utilizarea perechii hidroxiclorochină-azitromicină, precum și a unui anticorp monoclonal care adresează glicoproteina S a virusului).

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie dezvoltat un vaccin sigur și eficient; doar că cel actual este produs forțat (într-un singur an în loc de șase), în condițiile în care lipsesc încă multe informații despre biologia coronavirusului. Este o abordare greșită, din perspectiva biologiei moleculare, să intervii asupra 100% din populație pentru o ipotetică protecție a 1% din ea.

Rareori un vaccin (și, în general, orice intervenție asupra corpului uman) este fără efecte secundare. Opțiunea de a nu te vaccina nu pune în pericol sănătatea publică atâta timp cât nu intervine asupra dreptului altei persoane de a primi vaccinul. Vaccinarea forțată transformă societatea dintr-o democrație într-o turmă de animale fără capacitate de decizie și de care te poți lipsi oricând.

Legislația vaccinării obligatorii și propaganda pro-vaccin nu au, așadar, un autentic temei științific, ci mai degrabă uriașe interese financiare, precum și agenda obscură a anumitor entități ce doresc să dețină controlul. Totul se bazează pe un climat de frică, creat și întreținut de mass-media.

Din punct de vedere duhovnicesc, se militează împotriva libertății trupești și sufletești a persoanei. Frica, dacă este orientată spre Dumnezeu, îi poate oferi omului îndrăzneală, curaj, luminare; fricile/fobiile induse în aceste zile, aduc omului și mai multă tulburare, neliniște și lașitate. Așa se explică și campaniile stăruitoare de desacralizare a Tainei Împărtășaniei, prin menționarea salivei, lingurițelor comune etc., anume pentru a înteți frica ce susține mitul vaccinului. Să nu uităm însă minunea vindecării orbului din naștere, când Domnul îi redă vederea cu un gest inacceptabil din punct de vedere igienic: a amestecat saliva Sa cu pământ și a uns cu această mixtură mucoasa conjunctivală a orbului – rezultat imposibil de reprodus științific! Astăzi, pe lângă farisei, pe Hristos L-ar fi acuzat și o ceată de specialiști infecționiști.

Sursa: sfantulmunteathos.wordpress.com

„Mulți dintre tinerii de azi trăiesc într-o lume a comunicării, se spune, în care tehnologia ar trebui să îi apropie de oameni, să-i facă să se simtă mai puțin singuri, să fie mai ușor înțeleși. Și totuși, butoanele pe care tastăm nu ne fac să ne simțim ascultați... Cu toții avem nevoie de căldura privirii îndreptate cu interes asupra noastră, de o voce calmă care să ne răspundă înțelept, de o mână întinsă real, nu virtual, la nevoie, de un sfat rupt din suflet, o îmbărbătare, o îmbrățișare la momentul potrivit.

- Coperti cartonate.

Volumul de față cuprinde tâlcuirea lui Gheronda Emilianos, făcută în primăvara anului 1987, la capetele Cuviosului Teognost Despre făptuire, contemplație și preoție. Ea se adaugă firesc și necesar la tâlcuirile Părintelui Emilianos deja editate, fiind întemeiată, în bună măsură, pe experiența sa personală și făcută cu scopul de a transmite învățătura patristică fiilor săi duhovnicești, monahii Sfintei Mănăstiri Simonos Petras și monahiile Sfintei Mănăstiri Ormylia, dar și pentru a-și tăinui trăirile personale în spatele cuvintelor Părinților.
În tâlcuirea sa, Gheronda Emilianos îl urmează pe Cuviosul Teognost, dar și învățătura Bisericii noastre despre preoția generală, adăgând și trăirile sale personale, prilejuite de întâlnirile sale tainice cu Sfântul Duh și de împărtășirea sa cu Trupul și Sângele lui Hristos la slujirea aproape zilnică a Dumnezeieștii Liturghii.
Gheronda se referă la făptuirea și la contemplația cu care trebuie să se împodobească atât fiecare credincios, în calitatea sa de preot, cât mai cu seamă preotul, care are preoția sacramentală

Arhim. Elisei

Detalii despre carte / COMANDA

"Aceasta a fost întotdeauna bucuria mea: să stau de vorbă cu oamenii despre Dumnezeu și să stau de vorbă cu Dumnezeu despre oameni."

Detalii despre carte / COMANDA

Bucuros, cu fața veselă și cu brațele deschise, părintele Serafim te primea la orice oră. Niciodată nu spunea că este obosit, că n-are timp. Răspundea prezent întotdeauna când era rugat să predice, să stea de vorbă cu credincioșii la birou, să mărturisească, să înlocuiască la Sfântul Altar pe vreun alt slujitor. Un singur lucru nu-i plăcea, să stea de vorbă cu reporterii mass-media și să meargă la conferințe. A slujit pe Dumnezeu și oamenii prin cuvânt, faptă, viețuire și mărturisire cu multă râvnă și iubire, dar tăcut și liniștit, smerit și blând.

Arhim. Macarie Motogna

Detalii despre carte / COMANDA

CUPRINS

Scrisorile sunt o parte importantă din moştenirea du­hovnicească lăsată de Sfântul Sofronie. Din mărturiile celor care l-au cunoscut aflăm că Sfântul Sofronie scria ca şi cum ar fi vorbit şi făcea astfel teologie la modul practic, nu teoretic. Avea cuvânt pentru fiecare în parte, dar niciodată nu scria ceva fără să se roage mai întâi, fără să ceară cuvânt prin rugăciune. Avea o mare seriozitate şi responsabilitate pentru fiecare cuvânt pe care-l scria cuiva şi spunea că, astfel, acele cuvinte vor rămâne pentru toată viaţa în inima persoanei respective, nimic fără rost sau în plus.

Corespondenţa Sfântului Sofronie, analizată în cartea de faţă, ne descoperă o dimensiune preţioasă: el grăia, din adân­cul inimii sale, cuvânt de credinţă, de slavoslovie adusă Marelui Dumnezeu, de înţelegere adâncă a tainelor vieţii trăite în dialog şi slujire cu Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA

Şi-a pierdut familia, şi-a pierdut rangul a înfruntat primejdii...

Romanul aduce la viaţă povestea unor oameni ca noi, puşi la un moment dat să aleagă între confortul trecător al lumii acesteia, cu toată slava ei deşartă, şi slava veşnică a vieţii viitoare.

Autoarea zugrăvește cu talent imaginea unei epoci de o mare adâncime duhovnicească, ale cărei roade sunt mucenicii Bisericii primelor veacuri. Firul epic surprinde subtil trezirea duhovnicească a eroilor şi urcuşul lor spre Cer în mijlocul unei societăţi care, neprimindu‑L pe adevăratul Dumnezeu, este cuprinsă de haos, confuzie generală şi frică.
Cu toate că acţiunea romanului se petrece în Anti­chitate, în Imperiul Roman, întâmplările nu sunt deloc străine de atmosfera și contextul „imperiului global” al secolului al XXI‑lea.

Mantii purpurii, de oameni făcute,
cum vă prefaceți în nimic,
ca toate cele ale lumii acesteia!

CUPRINS

Anexa: Lista alfabetica a sfintilor mucenici mentionati in roman, data pomenirii lor in calendarul ortodox si cateva scurte biografii ale sfintilor mari mucenici

Despre autoare

Detalii despre carte / COMANDA

Ascultarea...

Cel mai uşor şi mai scurt drum pentru apropierea de Dumnezeu. Este cea mai rapidă virtute, întrucât călătoreşte cu aripile smeritei cugetări... Conține în ea toate virtuțile și ne conduce sigur la mântuire.

Neascultarea de poruncile lui Dumnezeu a fost pentru întregul neam omenesc cel mai grav păcat. Din aceasta se poate vedea că cea mai mare virtute este ascultarea de dumnezeieștile porunci. Această ascultare o predau și Sfinții Părinți ai Bisericii noastre și este analizată practic și teoretic în paginile acestei cărți.

Detalii despre carte / COMANDA

Stareţul iubea foarte mult tineretul. În acele timpuri, tinerii aproape că nu umblau deloc la biserică şi el se bucura atât de mult când unii tineri veneau la el. Stareţul vorbea despre rolul important al tineretului

în viitoarea renaştere a Bisericii. El spunea că vor veni vremuri (şi deja au venit!!) când destrăbălarea şi decăderea moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape că nu vor rămâne din cei nedepravaţi. Ei vor considera că totul le este permis pentru satisfacerea poftelor şi plăcerilor, în bande şi găşti, vor jefui şi corupe.
Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va înţelege tineretul că în continuare nu se mai poate trăi aşa şi vor ajunge la credinţă pe diferite căi, se va întări râvna pentru nevoinţă.
Cei care erau până atunci păcătoşi, beţivi vor merge la biserică, vor simţi o mare sete de viaţa duhovnicească, mulţi se vor face monahi, se vor deschide mănăstirile, iar bisericile vor fi pline de credincioşi.
Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri, va fi o vreme slăvită. Iar pentru faptul că acum păcătuiesc, mai apoi se vor pocăi fierbinte. Ca şi lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai
luminos, luminând totul cu ultima lumină, aşa va fi şi viaţa Bisericii. Şi acest timp este aproape.

Detalii despre carte / COMANDA

„Omul este o făptură suferindă care rămâne plină de compasiune în această lume, fiind rănită de milă, iar în aceasta rezidă înălţimea firii umane”, a scris filosoful religios rus Nikolai Berdiaev. Din când în când, cu toţii simţim mâhnire sau ne întristăm împreună cu cei suferinzi, susţinându-i într-un moment dificil. Însă o facem într-un mod foarte diferit. Pentru unii oameni, empatia pare firească precum respiraţia însăşi. Ei nu întâmpină dificultăţi grave în comunicarea cu omul care suferă, pe când alţii sunt nevoiţi să depună eforturi considerabile în acest sens.

Totuşi, oricât de complexe şi contradictorii sunt opţiunile pentru astfel de relaţii, omul rămâne aceeaşi fiinţă suferindă şi plină de compasiune, fiind rănită de milă. Aceasta constituie măsura umanităţii noastre,
minimul ei necesar. Dacă omul coboară mai jos de această treaptă, încetează pur şi simplu să mai fie om. Prin urmare, pentru fiecare dintre noi există nevoia stringentă de dobândire a unei abilităţi, pe
care, din păcate, nu o are nici pe departe toată lumea. Este vorba despre capacitatea de a compătimi, fără a te prăbuşi din pricina durerii celuilalt şi fără a le provoca o suferinţă şi mai mare altora prin mila
ta. Înainte de a iniţia o conversaţie despre această calitate, ar fi necesar să abordăm un subiect la fel de important: graniţele personale. Respectarea graniţelor personale ale altei persoane reprezintă o condiţie
necesară a iubirii, în sensul ei creştin.

Detalii despre carte / COMANDA

Viata, minunile și acatistul Fericitei Eufrosina.

Detalii despre carte / COMANDA

Noi, toţi creştinii, suntem nebuni (nebuni pentru Hristos), şi acest lucru trebuie să ne smerească. Noi suntem chemaţi să reamintim ceea ce este evident, să mărturisim ceea ce este cert, iar acest lucru provoacă întotdeauna ori râs, ori neîncredere, iar alteori şi mânie. Dar cine îi va reaminti acestei lumi, înecate în uitare, despre Dumnezeu, cine o va trezi, fie şi în mod stângaci şi neiscusit? Oare oamenii nu ştiu că Dumnezeu există, că El este iubire şi că a fi împreună cu El este o mare bucurie? Ştiu, de aceea, ascultându-ne pe noi, sunt indignaţi, pentru că a vorbi despre aşa ceva  sau spre o pisică: „iată un copac”, „iată o pisică”, sau: „nu este bine să minţi”, „nu trebuie să jigneşti copiii”. Cine va suporta acest lucru? Dar fără aceste conversaţii, nu se ştie de ce, foarte curând noi uităm totul. Şi, chiar dacă aş fi un stâlp vechi putrezit, tot ar putea fi atârnată pe mine tăbliţa cu inscripţia „Dumnezeu există”, şi a sluji ca un astfel de pilon, care vesteşte nişte adevăruri vechi, dar veşnice, este un lucru modest, dar foarte nobil. Iar barbă tot îmi voi lăsa. Şi atunci vom vedea…

Detalii despre carte / COMANDA

Depăşirea emoţiilor negative:  mânia, enervarea, invidia, mândria, gelozia, timiditatea, frica, nerăbdarea, ura, descurajarea, deznădejdea...

Viaţa noastră lăuntrică constă în principal din emoţii – şi cu cât mai mare este proporţia emoţiilor negative, cu atât suntem mai puţin fericiţi.
O eroare foarte răspândită este aceea potrivit căreia toate emoţiile sunt fireşti şi că nu se poate face nimic în privinţa lor. Această eroare este secretul nefericirii multor oameni.
Oamenii fericiţi sunt tocmai cei care au învăţat să îşi controleze emoţiile şi, în primul rând, să le învingă pe cele negative.
Lucrarea de faţă, cu multe informaţii utile, vă ajută să înţelegeți de ce apar diverse emoţii negative şi cum puteți să le controlaţi. Cu pu­ţină practică, starea lăuntrică – iar odată cu ea şi viaţa noastră – va începe să se schimbe în bine.

Dmitry Semenik

Detalii despre carte / COMANDA

Parintele Filotei Zervakos, unul din marii parinti duhovnicesti ai veacului trecut, mergand pe linia altor mari parinti elini, unii dintre ei deja canonizati de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Elene, ne ofera in aceasta carte adevarate margaritare ale sufletului sau innobilat de darurile cele sfinte si sfintitoare ale celor curati cu inima si care au primit inca din aceasta viata prima inviere. Din preaplinul inimii sale, Parintele Filotei, care se traduce in limba romana prin iubitorul de Dumnezeu, ne calauzeste pasii, cu ajutorul povatuirilor sale duhovnicesti, pe cale sigura si bine batatorita de atatia si atatia vulturi ai inaltimilor duhului, pe calea cea stramta si cu chinuri, singura cale mantuitoare, calea Crucii si a suferintelor, dar care curata treptat sufletul, duhul, facandu-l partas dumnezeiescul har.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Mângâierea dragostei lui Dumnezeu:

Marea rânduială de rugăciune către Sfinții tămăduitori

Sfântul Apostol Luca • Sfântul Pantelimon
Sfântul Haralambie • Sfinții Cosma și Damian
Sfântul Columba al Ionei • Sfântul Sven din Arboga
Sfântul Efrem cel Nou • Sfântul Ioan Rusul
Sfântul Nectarie al Eghinei • Sfântul Nichifor cel Lepros
Sfântul Luca al Crimeii • Sfântul Sofronie Saharov

Ediţie îngrijită de L.S. Desartovici

Deschiderea omului către Sfinți, apelarea la ei prin rugăciuni, ne ajută să creștem ca niște ­prunci ascultători. Așadar ne rugăm Sfântului, iar el vine din adâncul întâlnirii sale cu Dumnezeu și cu suferința umană, vine în suferința mea și-mi aduce prezența lui Dumnezeu, dar îmi aduce și îmi împrumută capacitatea lui de a empatiza, de a împreună-pătimi cu mine, și atunci pu­terea vindecătoare a suferinței asumate vine și la mine. Puterea vindecătoare a suferinței asumate – aceasta este calea Sfântului și aici să-i cerem și noi Sfântului ajutor pentru a crește.
Recomand și binecuvântez această carte de rugăciune pentru că este o cale de a cunoaște mai adânc puterea numelui lui Dumnezeu în noi oamenii și ne îndrumă să dorim mai mult, să ne dăruim mai mult Lui. Sensul vieții noastre este unirea cu El, iar dorul de Dumnezeu este busola care ne orientează pe cale. Sfinții cărora ne rugăm aici aprind în noi acest dor.

Maica Siluana Vlad

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cel ce urcă muntele. Sensul suferinței:

În cuprinsul acestor pagini am schițat o seamă de teme filosofice, care formal fac jocul între notație și eseu. De aceea ele nu au caracter prea tehnic, de strictă specialitate, ci mai mult unul de mărturisire. Îndelung experimentate interior și controlate cu datele lumii externe, aceste însemnări încearcă să prindă pe scurt stări ale spiritului omenesc, spirit în continuă luptă pentru cucerirea unor zone fertile și pure.

Prefacerile profunde la care a fost supusă lumea contemporană au azi mai mult ca oricând, o atitudine lipsită de prejudecăți, o atitudine pozitivă și creatoare în fața problemelor ce ni se ridică și par să angajeze întreaga noastră răspundere în fața destinului uman și al civilizației. În acest fel vom ieși din impas și efortul nostru ne va purta acolo unde dorim să ajungem: la împlinirea unei formule superioare de viață.

CUPRINS

Prezentare Care e diferența dintre un copil și un laptop:

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice.

„Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“

CRISTIAN PRESURĂ

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Scurtă istorie a dezastrelor naturale:

CUPRINS

În ce măsură poate contracara omenirea amenințările majore care pot veni dinspre mediul natural? Dereglări climatice, radiații solare, epidemii, explozii vulcanice, tornade, secetă, cutremure, tsunami – lista e nesfârșită. Trăim de fapt într-o lume extrem de ostilă și avem atât de infime capacități de a o struni. În raport cu datele din anul de grație 1985, Lucian Boia face în această carte o trecere în revistă a diverselor dezastre care și-au pus amprenta asupra evoluției societăților și a civilizației, precum și o comparație cu momentul actual, când este evident că funcţionarea mecanismului om–natură suferă un dezechilibru, foarte probabil ireversibil. Într-adevăr, lumea nu se va sfârși, spune autorul, din pricina cutremurelor, sau a petelor solare, sau a variației axei Pământului. Nici chiar din pricina pandemiilor. Primejdia cea mare o reprezintă acum încălzirea climei și efectul de seră, fenomen global și potențial distrugător, a cărui răspundere o poartă cu precădere omul. Dar nu e deloc sigur că omenirea mai poate opri procesul, sau măcar că își dorește să-și schimbe modul de viață. Abia în acest punct specia umană riscă să dispară cu adevărat.

„Dacă ne vom mai încălzi cu câteva grade, să ne aşteptăm ca o teribilă criză de civilizaţie să lovească omenirea. Se va petrece – cine ştie? – o mare migraţie spre Nord, Africa revărsându‑se asupra Europei. Migraţia actuală determinată de sărăcie şi de conflicte armate se va amplifica din motive climatice. Lumea va fierbe, atât la propriu, cât şi la figurat.  Dar dacă lucrurile vor merge și mai departe? Va mai exista scăpare? Să emigrăm în spaţiul cosmic? Nici o altă planetă a Sistemului Solar nu oferă condiţii de viaţă cât de cât asemănătoare cu cele de pe Terra. Deocamdată, odată ce am ajunge în situaţia ca Pământul să nu ne mai suporte, nu avem nici un fel de soluţie de rezervă.“

LUCIAN BOIA

Pe copertă: Simon de Myle, Arca lui Noe pe Muntele Ararat (detaliu), 1570

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol:

Ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu

Prezentare Cum vrei Tu, Doamne! Să fie binecuvântat!:

CUPRINS

Extras/ Prefata – Cum o vrea Dumnezeu! Sa fie binecuvantat! – 15 ianuarie 2021, Pomenirea Cuviosului Pavel Tebeul, Preot prof. Constantin Coman

 Aveam in casa de mai mult timp o brosurica scrisa de Parintele Simeon Kraiopoulos, intitulata Sa fie binecuvantat! In Grecia, aceasta brosurica a cucerit pe toata lumea, avand un succes de neinchipuit. O tot rasfoiam, cand si cand. O tineam aproape, pe birou, cu gandul ca intr-o buna zi sa o traduc. Domnul astepta, se vede, un moment potrivit. Si momentul a venit, dupa ce inchisi in casa, datorita contaminarii cu virusul Sars Cov 2, si eu, si sotia mea, am trecut prin momente foarte tensionate sufleteste. Dand peste brosura, m-am hotarat sa o traduc. Am invatat dupa atatia ani sa citesc un gand sau un imbold hotarator. Aveam sa constat ca era chiar un semn de la Dumnezeu si de la Parintele Simeon, trecut la Domnul de cativa ani, de care ne simtim foarte legati, traducandu-i si editandu-i cartile in limba romana.

Experienta trecerii prin contaminarea cu virusul molimei Covid 19 nu a fost deloc usoara, desi formele nu au fost severe. Am trait-o ca pe o mare incercare. Pentru prima data, ne confruntam cu eventualitatea neprevazuta a agravarii infectiei si cu spectrul infricosator al sfarsitului. Oricat ne-am feri sa spunem acest lucru, trebuie sa-l marturisim. [...] Sigur ca, in astfel de situatii, nadejdea se duce la Dumnezeu, la Maica Domnului si la rugaciunile sfintilor. Sigur ca sporeste ravna la rugaciune si sufletul se trezeste si striga cu mai multa putere la Dumnezeu. Rugaciunile noastre cereau lui Dumnezeu izbavire, vindecare, sanatate, sfarsitul incercarii pentru noi si pentru ceilalti asemenea noua.

Carticica Parintelui Simeon avea sa ne descopere ca la aceste rugaciuni, toate indreptatite, trebuia sa mai adaugam una la sfarsit, care ar fi schimbat radical si atitudinea noastra si starea noastra si care ne-ar fi izbavit si ne-ar fi eliberat fara intarziere. Parintele Simeon spune ca este bine si indreptatit ca omul, aflat la ananghie, la vreme de incercare, sa ceara lui Dumnezeu sanatate si izbavire, dar cu conditia ca la sfarsitul rugaciunii sa se predea cu totul lui Dumnezeu, sa se lase cu totul in voia si in mainile lui Dumnezeu, spunand Sa fie cum vrei Tu, Doamne!

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Tâlcuire la Epistolele I și II către Timotei, către Tit și către Filimon:

Volumul 6 din colecția „Biblioteca Paisiană” cuprinde tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Timotei, Tit și FIlimon.

Traducerea este realizată de mitropolitul cărturar Veniamin Costachi, unul dintre membrii școlii de traducere înființate de Sfântul Paisie de la Neamț.

Textul a fost adaptat la limbajul vorbit astăzi sub coordonarea lui Ștefan Voronca.

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare Cuviosul Iosif Isihastul în căutarea rugăciunii inimii:

- Coperti cartonate.

Tânărul Francisc, viitorul Gheron Iosif Isihastul, aproape că-și realizase visul său de a deveni un negustor bogat. Însă, toate s-au schimbat, când într-o seară a văzut în vis un Împărat nepământesc Care îl chema să-I slujească. Era Hristos! Le-a lăsat pe toate și a fugit în Sfântul Munte, unde s-a făcut monah. Acolo a trăit întâmplări cerești: s-a împărtășit din mâna Îngerului, a fost mângâiat de Maica Domnului și chiar Hristos Însuși i-a mângâiat fața! În această carte vei afla despre nevoințele lui și despre lupta prin care a reușit să păstreze vie marea lui dragoste pentru Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA