Părintele Constantin Necula: Dacă într-o dimineață Sfânta Parascheva, da, chiar ea, sătulă de spectacolul de zeflemea politic și din media la care este supusă an de an, ca la o apăsare de telecomandă căreia numai în prag de Pelerinaj i se schimbă bateriile, se va ridica din raclă și va pleca? Pur și simplu. Chemând cu sine pe Filofteia și Dimitrie cel Nou, cel din Basarabi, pe Iosif de la Partoș ori pe Șaguna, Mitropolitul din racla Catedralei din Sibiu. Dacă ne vor părăsi Sfinții? Și dacă din icoane va fugi Lumina Învierii și iconostasele vor purta – ca niște ochi goi – găvanele locurilor unde cândva au fost ei, protectorii noștri? Dacă zvonul clopotelor se va topi în geamăt de munte zdrobit sub cutremur și reci ca niște păstrăvi putrezi se vor strecura printre noi agenții groazei și delațiunii vor fi fericiți oare dușmanii credinței smerite și răbdătoare? Cum își vor înfrunta ei zilele dacă nu aducându-ne pe toți în racle nevăzute, sidefii ca valul de ploaie tristă ce îngheață acum mâinile pelerinilor care nu mai pleacă de acasă.
Am așteptat cuminți să recunoașteți că nu lingurița liturgică ne omoară ci foarte grava degringoladă dintr-un sistem în care viețile noastre sunt cobaii intereselor pecuniare ale unor mașiniști păpușari. De cea mai joasă speță. Am râvnit la un Stat care din februarie până în toamnă să nu-și bată joc de noi ci să-și transparentizeze fițele de comunicator și să ne scrie, negru pe alb, unde poate și unde nu poate să ne ajute. Și unde nu poate să ne unim, să dăm o mână de ajutor. Conducerea Țării – indiferent de nuanța partinică a morfologiei sale – nu poate fi un jenant dans de balerine sensibile la vânturile din platoul în care truchează repetițiile boleroului discursiv ci strașnica încleștare a unor oameni care respectă Constituția cu prețul vieții lor nu doar cu prețul vieții altora. Când am aflat de disponibilizarea a 1000 de oameni care ne-au purtat de grijă prin voluntariatul lor în pandemie – la porțile noastre când sunăm la 112 nu veniți voi ci ei, amărâții pe care i-ați umilit fără nici un gest de mulțumire publică măcar – mi-am dat seama că, de fapt, senzația că nu mai contăm ca oameni nu este doar senzație. Rezerviștii trecuți înapoi în frontul nelucrării, ca și cum totul este minunat – că de roz se pare că este tot mai mult – m-au făcut să mă simt tot mai în nesiguranță. Nu doar trupește ci și sufletește.
Am stat cuminți în casă de Paști și am primit Lumina și Pâinea sfințită. Dinaintea catedralelor în noaptea de Înviere, fix la miezul Nopții, girofarurile Poliției și Jandarmeriei ne-au arătat că nu aveți încredere în noi și că vă păstrați dreptul de a ne controla cumințenia. Slavă lui Dumnezeu că am fost cuminți pentru că așa suntem nu pentru că am avea nevoie de Jandarmerie să fim oameni liniștiți. Acum ne dovediți că nu știți să gestionați nici liniștea unui popor. Pentru că deseori ne-ați dovedit lipsa de bravură în gestionarea violenților și băieților deștepți din popor. O slăbiciune pentru care, credeți-mă, chiar ar trebui să cerem ajutorul Sfinților. Doar ei ne-ar mai putea ajuta. Nădejdea în oameni și sistem este diminuată copleșitor. Nu vă mințiți. Vedem unde sunt focarele de Covid. Și unde au rămas profesioniștii fără ajutor, fără echipamente și mijloace uzuale de lucru. Vedem grija pentru bănci și uciderea oricărei speranțe pentru mii de alți angajatori. N-ai cum să nu vezi ce se întâmplă. Efortul nu se claxonează pe străzile informației ci se transmite tăcut, în preaplinul de luciditate al hotărârilor prin care un popor se simte un popor nu iobagii unei aristocrații auto-instituite.
Mă tot gândesc. Dacă într-o dimineață pleacă Hristos Domnul din viețile noastre? Și își ia cu El Sfinții și scotocește pe pereții de răsărit ai caselor noastre și-și ia icoanele în Rai? Ai cui rămânem? Cu cine rămânem? Cine crede mai mult în puterea urnei de vot decât în racla sfinților riscă, oricând, să tulbure pacea poporului său cu atitudini nesăbuite. Nu e vorba de frâna pusă pelerinajului Sfintei Paraschiva. Să ne înțelegem. Ci de lovirea într-un singur loc, continuu și fără scrupule. În nădejdea omului simplu și curat. Zeflemit și el, asemeni sfinților, de toți cei care cred că singura putere care ține un popor este puterea politică. Chiar. Dacă într-o dimineață pleacă din Țară toți oamenii simpli, toți cei care cred cu adevărat în sfințenie și în Dumnezeu? Fiți liniștiți. Știu. Veți vinde casele goale și câmpiile și tot ce poate fi vândut. Și din raclele sfinților veți face niște urne de vot, desigur netransparente, ca să rămâneți la putere. Dar puterea față de cine o să vă o mai manifestați? Pentru că în dimineața în care Sfinții și oamenii lor părăsesc Țara nu veți mai avea Țară. Veți jura pe un drapel fără culori și veți publica manuale de istorie cu foi albe pe care nu vor mai scrie copiii. Ei sunt plecați cu sfinții și cei simpli. Și mamele lor vor refuza să-i lase singuri. Iar tații nu vor putea trăi fără ei.
M-aș bucura dacă în zilele acestea măcar unii s-ar abține de la zeflemeaua aruncată peste Sfânta Paraschiva. Uite noi ne abținem. Nu mergem la ea. Voi reușiți?
Chiar. Cum ar fi dacă într-o dimineață... (doxologia.ro)
Părintele Constantin Sturzu: Ne întrebăm adesea: până în ce punct suntem datori să facem ascultare? Limitele ascultării de orice fel de autoritate, bisericească sau lumească, sunt păcatul și apostazia (lepădarea de credință). Este extrem de important să avem aceste repere mai ales astăzi, când suntem chemați să evităm două extreme. Prima este a celor care absolutizează ascultarea, prefăcând-o în supunere oarbă. Din frică, din comoditate sau din alte motive, aceștia încetează a se mai întreba care este voia lui Dumnezeu și împlinesc militărește voia oamenilor. În cea de a doua extremă cad aceia care își caută voia și se încred propriilor păreri. Din multa lor mândrie, ajung să judece pe ceilalți, văzând păcate și erezii acolo unde nu sunt decât închipuiri și răstălmăciri.
Culmea e că ambele categorii invocă adesea un același pasaj noutestamentar: „Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 15-21). Cu mici diferențe, acest dialog este relatat și de ceilalți doi evangheliști sinoptici, Marcu și Luca. Ceea ce înseamnă că se atinge aici o învățătură esențială pentru mântuirea noastră.
Pentru cei ce absolutizează supunerea, cezarul devine tot un soi de dumnezeu. Ceilalți, din extrema opusă, Îl reduc pe Dumnezeu la ipostaza unui cezar (sau țar?!), un împărat peste cele lumești. Fiecare mută limita unde îi convine. Unii sunt prea conectați la cele ale lumii și pierd reperele cerești. Ceilalți, în zborul lor nesăbuit către cele înalte, se trezesc că se află, de fapt... în aer!
În fond, lucrurile nu sunt deloc complicate. Mântuitorul rezolvă dilema printr-un recurs la „principiul proprietății”: „cele” aflate în discuție ale cui sunt? Banul de dajdie era al Cezarului. Trebuia dat acestuia, conform legii imperiale. Cum se întâmplă și astăzi, când plătim impozite cu monedă emisă de stat. Dar Sfânta Împărtășanie, de exemplu, a cui este? Evident, a lui Dumnezeu. Înseamnă că actul cuminecării nu intră în sfera de competență a cezarului/ statului. Reglementările care vizează aspecte civile, economice, sanitare etc. sunt din „ograda” cezarului și creștinul este îndemnat să le respecte. Nu la modul absolut, desigur, ci până în momentul în care ele ar aduce atingere adevărurilor de credință. Avem sfinți trecuți în calendar, precum marii mucenici Gheorghe ‒ purtătorul de biruință și Teodor Stratilat. Aceștia au slujit unor împărați păgâni, închinători la idoli și persecutori de creștini, până în clipa în care li s-a cerut să se lepede ei înșiși de credință. Atunci s-a atins limita ascultării de puterea lumească.
Pe Iisus, acum două mii de ani, o parte dintre iudei au vrut „să-L ia cu sila, ca să-L facă rege” (Ioan 6, 15). Nu a primit, ci S-a dus „în munte, El singur”. A acceptat osanale și primire împărătească doar când a intrat în Ierusalim și doar pentru că venea „spre patima cea de bunăvoie”. A dovedit că putea să preia oricând puterea lumească. Dar nu a făcut-o, pentru că El nu a venit ca să ne conducă prin forță, prin constrângeri exterioare, ci să ne cucerească lăuntric, prin iubire jertfelnică. Metodele lui Dumnezeu sunt diferite de ale cezarului. E nevoie de o dreaptă socoteală pentru a distinge între ele, un discernământ care nu se poate dobândi decât prin mijloace duhovnicești. Iar ceea ce trăim în aceste vremuri de criză ne ajută să cernem inima noastră. Să ne scuturăm de închipuiri și de falsă râvnă, dar să ne și trezim din amorțeală și din comoditate. Să-L aducem pe Dumnezeu în viața noastră, nu în disputele noastre. Dumnezeu este Persoana cu care intrăm în comuniune, nu argumentul invocat pentru a desființa pe cineva. Numele Lui să fie pe buzele și în mintea noastră, iar nu în sloganuri sau amestecat în sudalme. (doxologia.ro)
Părintele Nicolae Steinhardt (cuvânt foarte actual): Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate (orbire) şi paraplegie.
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Ţiţ. 1, 8: “să fie treaz la minte” şi mai îndeosebi: “Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemâna să fim prosti.
Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]
“Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confunda religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul.
Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona,când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).
Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare. (Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.)
Lumina nu este numai Beatitudine ci şi Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică arma diavolească.
Părintele Nicolae Steinhardt
Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002 – fragment
Lideri religioși ai lumii s-au reunit pe 20 octombrie la Roma, sub patronajul papei Francisc, pentru a se ruga pentru pace și fraternitate și a semna o declarație comună. Au participat atât toate confesiunile de origine creștină (inclusiv Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și IPS Iosif al Mitropoliei Europei Occidentale din partea BOR), cât și budiștii, musulmanii, sikh, evreii și hinduiștii. Agenția de presă greacă Romfea.gr, a scris că tema acestei întruniri a fost: „Nimeni nu se mântuiește singur – fraternitate și pace” și a fost organizată de Comunitatea laică Sant’Egidio ca parte din evenimentul anual „O întâlnire de rugăciune pentru pace în spiritul Assisi”.
Am urmărit reacțiile din presă și am constat că Patriarhia Română nu a emis niciun comentariu, nici vreo preluare a știrii prin agenția sa de presă. Așadar, subiectul ar trebui să treacă neobservat pentru noi, creștinii ortodocși, dar nu este nici de ignorat. Figurile proeminente ale evenimentului au fost papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, lideri care încă de la începutul pastorației papei Francisc au avut diferite prilejuri de a se întîlni, stârnind deseori controverse și temeri cu privire la o unire pentru care Biserica nu este încă pregătită.
Trebuie să subliniem că liderii bisericilor nu s-au rugat împreună, ci fiecare conform dogmelor proprii, după cum informează Vatican news, astfel: ”Rugăciunea pentru pace” a evreilor s-a desfășurat în sinagogă, în timp ce musulmanii s-au rugat în ”Sala Rossa” din Primăria Romei. Budiștii s-au rugat în biserica ”Sfânta Rita”, iar aparținătorii religiilor sikh și hinduismului, în două locații diverse dintr-un convent franciscan. Rugăciunea creștinilor a fost condusă de papa Francisc în bazilica ”Sfânta Maria în Aracoeli”, la doi pași de Piazza del Campidoglio, printre participanți aflându-se patriarhul ecumenic Bartolomeu, pe care papa l-a numit ”fratele meu”, și episcopul Heinrich din partea Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Pontiful a subliniat că primatul Comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Justin Welby, ”nu a putut veni din cauza pandemiei”. La omilia ”Rugăciunii pentru pace” a creștinilor, papa Francisc a făcut un comentariu la pericopa din Patima Domnului în care lui Iisus, aflându-se pironit pe cruce, i se spune: ”Salvează-te pe tine însuți!” (Marcu 15,30).
Important fapt de remarcat de către Orthochristian.com este, după cum citim pe theodosie.ro, că a participat la eveniment și un episcop rus, anume Ambrozie de Bogorodsk, vicar al Exarhatului Patriarhal al Europei Occidentale din cadrul Patriarhiei Ruse. Aceasta în ciuda faptului că Moscova a întrerupt comuniunea cu Constantinopolul atât liturgică, dar și în ce privește participarea la Adunări și Conferințe comune spre finele anului 2018. De atunci dialogul ecumenic a intrat într-un impas fără prezența rușilor, dar astăzi a fost trecut acest obstacol în mod inexplicabil. Mai mult, reprezentantul rus a reacționat și pe Facebook într-un contrast izbitor cu duhul și învățătura ortodoxe, scriind: „Toți avem nevoie să iertăm și să fim iertați. Nedreptățile lumii și istoriei nu sunt vindecate de ură și răzbunare, ci prin dialog și iertare. Fie ca Dumnezeu să ne inspire o implicare în aceste idealuri și în călătoria pe care o facem împreună. Fie ca ea să atingă fiecare inimă și să ne facă vestitori ai păcii”. Apoi a adăugat într-un comentariu: „Orice ar spune fundamentaliștii, chemarea Domnului nostru să ne rugăm și să facem tot posibilul să-i ajutăm pe cei în suferință rămâne o prioritate de bază”.
Chiar dacă nu este filmată rugăciunea rostită de episcopul rus, este surprins momentul în care și-a spus „rugăciunea” Mitropolitul român Iosif al Europei Centrale (min. 59:11). Textul acesteia este următorul: „Celor care exercită puterea asupra națiunilor deschide-le, Doamne, o viziune unică pentru familia umană pentru că demnitatea fiecăruia este foarte fragilă, Te rugăm îndeamnă-i să construiască o lume dreaptă!”. Ce-i drept, e scurtă, nu se compară cu intervențiile Patriarhului de Constantinopol, dar rămâne inacceptabilă și fără comentarii.
În predica la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, părintele Tudor Ciocan sublinia: "Într-adevăr, am văzut zilelea acestea, din păcate, şi multe transmisii de la Roma, unde s-au adunat mai-mari din toate religiile lumii şi toţi, acolo, cu masca pe figură, au semnat nu-ştiu-ce tratat, nu-ştiu-ce acord privitor la pacea lumii sau privitor la cine ştie ce alte probleme, ce-or fi discutat ei acolo. Am primit din multe părţi aceste mesaj şi alarmant: Iată, ne îndreptăm spre o religie unică? Suntem, oare, cu adevărat în preajma a se săvârşi o singură religie? Adică să fie şi islamul, şi iudaismul, şi creştinismul de toate culorile, protestant, catolic, ortodox… – bine, şi islamul, nu vă închipuiţi că e de un singur fel; există islam şiit, islam şiit duodeciman, există multe variante şi în islam. De asemenea, şi în iudaism există cel puţin trei-patru curente majore, nu vă închipuiţi că ei sunt compacţi, numai noi suntem împărţiţi. Dar mesajul este să fie o religie unică.
Noi, fiind creştini ortodocşi, ne dorim să fie o religie unică, dar aceasta să fie creştinismul ortodox. Pentru aceasta a venit Mântuitorul în lume, ca să mântuiască lumea. dar mântuirea lumii nu se poate dobândi decât dacă El este crezut ca fiind Dumnezeu-Fiul, Cel Care a adus mântuirea şi Care poate fi apropriat în taina vieţii noastre prin pocăinţă, prin schimbarea vieţii, prin Taina Botezului şi prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Deci devenind membru al Bisericii. Altfel, alte religii…, nu fiecare religie îşi doreşte să devină universală – iudaismul nu şi-a dorit să devină universală în sensul acesta. Ca să fii părtaş religiei iudaice trebuie să fii iudeu; ceilalţi sunt nişte convertiţi, niciodată nu au fost consideraţi iudei. Trebuie să fii iudeu prin sânge, prin ADN. Altfel nu poţi să fii părtaş religiei iudaice şi legămintelor iudaice. Deci ei nu-şi doresc să fie o religie universală, dar îşi doresc să-şi împlinească menirea, cum o consideră ei, biblică, de altfel, de a fi stăpânii lumii acesteia. Asta e menirea lor biblică şi trebuie spusă ca atare, fără patimă şi fără a crea resentimente. Că stăpânii aceştia sunt responsabili pentru lume în faţa lui Dumnezeu, ceea ce este iarăşi adevărat, există o componentă care spune lucrul acesta, alţii – doar stăpâni, dar există această superioritate a iudaismului. Islamul îşi doreşte să fie o religie universală, budismul îşi doreşte să fie o religie universală, hinduismul îşi doreşte să fie o religie universală, creştinismul îşi doreşte să fie o religie universală.
Şi îşi mai doreşte cineva să fie o religie universală: secularismul sau ateismul. Adică să creadă fiecare ce vrea el, dar să avem un crez comun. Fiecare ce vrea el acasă la el, dar să avem un crez comun. Nu putem să avem un crez comun dacă vrem să fim cu adevărat conform a ceea ce ne-a învăţat Hristos. Nu putem să-i împăcăm pe toţi, dacă vrem să fim conform a ceea ce ne-a învăţat Hristos. Bineînţeles, în spaţiul public trebuie să coexistăm unii cu alţii – asta este, iarăşi, una dintre invăţăturile fundamentale ale lui Hristos. Nu i-a dat afară din sinagogă pe farisei, cu atât mai puţin pe vameşi, pe prostituate, pe păcătoşi. I-a primit pe toţi, i-a învăţat, unii au vrut să creadă, alţii n-a vrut să creadă, a fost fiecare după voia lui, după alegerea lui. Dar Hristos îi spune lui Pilat că Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Ca atare, nici noi, ca creştini, nu putem să avem pretenţia să-i convertim pe ceilalţi cu forţa. Şi ca atare, spaţiul public putem să-l lăsăm public. Public înseamnă să exist şi eu, şi musulmanul, şi iudeul, şi hindusul, şi ateul, şi new-age-istul, oricine să poată exista în spaţiul acesta public, în bună-înţelegere, să ne putem manifesta în felul nostru fiecare. Un tratat de pace în felul acesta n-ar afecta cu nimic credinţa noastră. Dacă acolo, cei prezenţi la Roma au tratat problema în felul acesta, n-ar afecta cu nimic credinţa noastră. Da, în spaţiul public toţi luptăm pentru pace – cu toate că într-un fel înţelege islamul pacea, într-un fel înţelege iudaismul pacea, altfel hindusul şamd. Toţi vrem să trăim într-o lume mai bună, n-ar afecta religia. Dar, dacă vreau să fiu cu adevărat credincios, trebuie să mărturisesc că Hristos este Dumnezeu-Fiul făcut Om. Şi că El este Mântuitorul lumii acesteia – cu M mare şi articulat. Nu este unul dintre mântuitori, nu este unul dintre profeţi. Este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Fiul făcut Om, Care a venit în lume pentru mântuirea lumii. Deci, în momentul când am venit cu această mărturisire de credinţă, la care nu pot să renunţ dacă vreau să fiu creştin, nu mai pot să fiu nici cu iudeul împreună, nici cu musulmanul, nici cu budistul, nici cu hindusul, nici cu new-age-istul. Din momentul în care eu am această mărturisire de credinţă, deodată încep să trăiesc altfel. Să conştientizez că eu pot să fiu în relaţie cu Hristos. În momentul respectiv, deodată am libertatea pe care Hristos ne-o dă. Pentru că Hristos ne dă pacea Lui: Pacea Mea o dau vouă! În El, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa, cu adevărat avem libertatea absolută. Cum avem libertatea absolută? În măsura în care ne apropiem de El, în măsura în care credem Lui, în măsura în care încercăm să fim cu El împreună, în măsura în care încercăm să-I urmăm. ... Amin.”
Redacția Cuvântul Ortodox a emis la rândul său următorul comentariu: "Un sincretism calp, o ceremonie pseudo-religioasă, cu un ritual nou, în numele unui dumnezeu incert, căci a-confesional și chiar a-religios, și un ideal proclamat pe care și un elev de seminar ar trebui să-l poată recunoaște ca atare: hiliasm. Acesta a fost „momentul istoric” din Roma, un eveniment sincretist bine popularizat, pus oarecum în umbră de afirmațiile Papei Francisc despre uniunile civile pentru gay.
Tradiția Bisericii ne spune că Antihrist va veni în numele unor frumoase idealuri: pacea, armonia cu „celălalt”, ajutarea săracilor, fraternitatea întregii lumi*. Va veni ca singurul capabil să rezolve conflictele mondiale și frământările sociale. Adică exact acele idealuri utopice invocate de liderii religioși adunați la Roma, care, păstrând „diversitatea religioasă”, s-au unit pentru idealul comun al „păcii”. Desigur, se vor găsi mulți care să întrebe – dar ce e rău cu a proclama și a încerca să faci pace pe pământ (să fie paaace în luuume, acest șlagăr din Epoca de Aur)? Cum a și răspuns episcopul Ambrozie de Bogorodsk, trimisul Patriarhiei Moscovei la eveniment: „indiferent ce ar spune fundamentaliștii, porunca Domnului nostru de a ne ruga și de a face tot ce e posibil pentru a ajuta pe cei în suferință rămâne o prioritate fundamentală.”
Și pentru asta e nevoie de un eveniment sincretist, de rugăciune anti-canonică cu heterodocși, de ceremonii bizare și semnături pe Apeluri care instituie noi crezuri? Nu mai este suficientă ectenia pentru pacea întregii lumi pe care o rostește orice preot în cadrul oricărei liturghii? Și de când este pacea universală și realizarea unei unități mondiale politice asemănătoare cu Uniunea Europeană un obiectiv care răspunde poruncilor evanghelice? Oare „fraternitatea” nu se poate realiza decât prin astfel de structuri globale?
De fapt, nicăieri în Sfintele Scripturi, precum și în Tradiția Bisericii, nu transpare vreo așteptare pozitivă cu privire la realizarea păcii și fraternității universale în această istorie. Dimpotrivă. Hristos ne avertizează că istoria de până la a doua sa Venire va cunoaște o degradare tot mai accentuată, că vor fi războaie, calamități, plăgi, până la apogeul antihristic căruia El Însuși îi va pune capăt. Pacea adevărată, dreptatea adevărată, frățietatea, toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt și, prin urmare, nu pot fi dobândite decât în Biserica Sa, ca realități duhovnicești. Abia în Ierusalimul ceresc, după ce va avea loc A Doua Venire, Judecata acestei lumi, aceste realități duhovnicești vor fi complete, depline, cuprinzătoare. Nicăieri, niciodată, nu spune Hristos că pacea lumii va fi dobândită printr-o „arhitectură” complicată care va cuprinde toate religiile lumii.
Inițiativa de la Roma trebuie pusă și în contextul său catolic. Papa Francisc a inițiat o serie de acțiuni sincretiste, ce au debutat cu semnarea unui document despre „fraternitatea umană” cu imamul din Egipt. În acel document, contestat dur de aripa tradiționalistă a Bisericii Catolice, se proclama ca pluralismul religios este voia (nu îngăduința) lui Dumnezeu. Așadar, o abdicare clară de la porunca lui Hristos dată apostolilor, de a propovădui și a boteza în numele Sfintei Treimi, precum și de la crezul de bază niceean: cred într-una Sfântă Biserică, ce oglindea și mărturia Apostolului Pavel despre un Domn, o credință, un botez.
A urmat enciclica Fratelli Tutti, din care Papa a citat copios în intervențiile sale de mai sus, și care, de altfel, inspiră întregul eveniment din Roma. Arhiepiscopul catolic tradiționalist Schneider a descris documentul ca fiind unul „lipsit de orizont supranatural” și amplificând confuzia deja creată prin documentul „fratern” de la Abu Dhabi semnat de Papa cu imamul Egiptului. Schneider observa „colapsul spiritual al Bisericii Romei” și constata eforturile Papei de a „renaște aspirația universală către o fraternitate din această lume și naturală”.
„Noua enclicică, a continuat Schneider, agravează naturalismul (se referă la lipsa dimensiunii eshatologice, la imanentizarea și istoricizarea misiunii Bisericii- n.n.) ce domină astăzi în Biserică, ce poate fi descris drept o lipsă de dragoste pentru Crucea lui Hristos, pentru rugăciune, o lipsă de conștientizare a gravității păcatului și a necesității îndreptării.”
Mai mult decât atât, arhiepiscopul arăta că „similaritățile și suprapunerile ideilor francmasonice despre fraternitate și cele propuse în Fratelli Tutti sunt izbitoare. Papa Francisc prezintă o fraternitate lumească și temporală la nivel natural. În ultimă instanță, este o fraternitate bazată și născută din primul Adam (cel căzut – n.n.), nu din noul Adam, Hristos.” Arhiepiscopul Vigano a fost și mai tranșant în analiza făcută enciclicei papale. Pentru cunoscutul cleric catolic, enciclica ține de o „viziune sucită a unui manifest ideologic ce se află în slujba Noii Ordini Mondiale”, după cum a afirmat într-un interviu acordat lifesitenews. „Pacifismul globalist și ecumenist din Fratelli Tutti propune un paradis terestru care își are fundamentul în refuzul recunoașterii Împărăției lui Hristos asupra tuturor societăților și întregii lumi.” Arhiepiscopul Vigano a mai spus că aparenta speranță a enciclicei de aduce speranță tuturor este înșelătoare, de vreme ce „a dori cu adevărat binele omului modern înseamnă a-l trezi din vraja hipnotică a facerii-de-bine, ecologismului, pacifismului, ecumenismului, globalismului. A vrea binele omului păcătos și răzvrătit înseamnă a-l face să înțeleagă că prin depărtarea sa de Creatorul și Domnul său va ajunge rob al Satanei.” Vigano conchide în analiza sa asupra enciclicei Fratelli Tutti: pretenția Papei că o religie care nu Îl mărturisește pe Iisus Hristos ar putea fi bună pentru societate exclude proclamarea Acestuia ca Rege al umanității, după cum explica Papa Pius al XI-lea în enciclica sa Quas Primas. „O asemenea fraternitate care, astfel, se opune lui Dumnezeu, de vreme ce nu recunoaște Domnia lui Hristos asupra pământului – nu poate fi decât neplăcută lui Dumnezeu, consideră Vigano, chiar blasfemiatoare.”
Am citat pe larg din cardinalii catolici tradiționaliști deoarece, așa cum am precizat deja, limbajul Apelului pentru Pace este legat direct de Fratelli Tutti, întregul eveniment fiind inspirat de filosofia socială a Papei Francisc. Trebuie însă precizat că, în această privință, Papa Francisc nu este neapărat un inovator. Apelul pentru o nouă ordine mondială are deja istoria sa – și recomandăm această analiză asupra ideilor globaliste expuse chiar de mult mai conservatorul Papă Benedict în enciclica Caritas in Veritate. Noul sincretism propovăduit mai ales de papă și asumat de ceilalți lideri religioși nu presupune, așadar, o renunțare la propriul ritual, dimpotrivă. Liderii religioși și reprezentanții bisericilor sunt îndemnați să își păstreze specificul, de vreme ce una din virtuțile sincretismului este „diversitatea religioasă”. Doar că pe ici, pe colo, prin locurile esențiale, adică în ceea ce privește crezul, li se cere să adere la un surogat eshatologic, un ersatz comun, acele nobile idealuri, invocate în numele acelui dumnezeu capabil să edifice o arhitectură a noii lumi pacifiste.
Revenind la Apelul pentru pace de la Roma – nu ar trebui să treacă neobservată – dimpotrivă – simbolistica Covidiană a întregii ceremonii. Pe lângă faptul că toți au purtat mască, inclusiv Papa, în premieră (ceea ce denotă importanța de a fi toți la unisonul măștii), într-o stranie contradicție cu mesajul de iubire și deschidere față de celălalt (despre implicațiile filosofice ale măștii, vezi acest text de Giorgio Agamben), Apelul conține în chiar conținutul său o validare a propagandei lockdownismului, adică a acelei variante de reacție față de Covid bazată pe suspendarea vieții „normale” până la izbăvitorul vaccin. De altfel, respectivul fragment e uimitor de ateu – combaterea pandemiei este un demers pur omenesc, nu avem nevoie de Dumnezeu pentru asta, ci doar de eforturile noastre: „Să începem cu obiective posibil de atins: să ne unim încă de astăzi eforturile pentru a limita răspândirea virusului până când nu vom avea un vaccin care să fie potrivit și accesibil tuturor. Această pandemie ne amintește că suntem frați și surori de sânge”. În plus, papa Francisc a dat mesaje clare prin care arăta că criza pandemică trebuie tratată ca o oportunitate de a o rupe cu trecutul: „În continuarea catehezei, papa a amintit că în timpul perioadei de izolare, a venit spontan gestul de aplauze pentru medici și asistenții medicali ca ”semn de încurajare și de speranță”. Același gest, a spus pontiful, ar trebui extins ”la orice mădular al corpului social, la toți, la fiecare, pentru contribuția lui prețioasă, oricât ar fi de mică”. Cu toate acestea, ”să nu ne oprim doar la aplauze. Speranța este îndrăzneață și de aceea să ne încurajăm reciproc ca să visăm lucruri mari, căutând idealurile de justiție și de iubire socială care se nasc din speranță”. Papa Francisc: «Să nu încercăm să reconstruim trecutul. Trecutul a trecut, ne așteaptă lucruri noi. Domnul ne face această promisiune: Eu voi face noi toate lucrurile. Să ne încurajăm să visăm lucruri mari, căutând aceste idealuri, să nu încercăm să reconstruim trecutul, mai ales trecutul care era inechitabil și deja bolnav, pe care l-am numit deja ca injustiție. Să construim un viitor în care dimensiunea locală și cea globală să se îmbogățească una pe alta (…), în care frumusețea și bogăția grupurilor mai mici, chiar a celor marginalizate, să poată înflori pentru că și acolo este frumusețe, și în care cel care are mai mult să se străduiască să slujească și să dea mai mult celui care are mai puțin».”
Ce a căutat Mitropolitul Iosif în acest sfat blasfemic și hiliast? Era neapărată nevoie de semnătura sa pe Apelul pentru Pace? A salvat măcar un suflet amărât de yemenit de la crunta foamete de acolo sau un suflet de copil african măcelărit de războaiele inter-tribale și inter-religioase? Evident, nu. A participat la un simandicos eveniment pentru elite, cu multe vorbe frumoase, cu o pseudo-ideologie a păcii, de aceeași valoare cu pacea proclamată de statele socialiste, și a fost, cu excepția Patriarhului Bartolomeu, „frate” cu Francisc în cine știe ce cult, probabil cel mai important arhiereu ortodox de la acea adunare. Oricum la Paris s-a constatat, la vedetele clericale, o mare acomodare cu noua normalitate covidică și un mare entuziasm în a reforma până și practicile liturgice ale distribuirii euharistiei cu această ocazie. De ce să nu bifeze în agendă și evenimente antihristice?
PS: *Din profeția Sfântului Ipolit, episcop al …Romei: „La inceput se va arata bland, plin de dragoste, linistit, evlavios, plin de pace, urator al nedreptatii, cu sila de daruri si potrivnic idolatriei. Va spune ca ii face placere sa mediteze asupra Sfintelor Scripturi, ca ii va cinsti pe preoti, va cinsti batranetea, ca nu va accepta desfraul, curvia, ca ii este sila de adulter si nu va da atentie acuzelor (impotriva altora), nu va accepta juramintele, va fi iubitor de straini, prietenul celor nevoiasi si milostiv. Va face indemnuri la dragoste si nu va avea in general bogatie”.
Iar unitatea pentru care Domnul s-a rugat Tatălui ceresc este cea întru El, în Biserica Lui, prin Trupul și Sângele Lui! Este cu totul altceva decât acea unitate a marelui „noi” în diversitate și presupune credința în Hristos. Cuvintele Domnului sunt clare. „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”
Fraternitatea întru diversitate propovăduită de papa Francisc nu salvează, nu mântuiește! Ea are ca scop final doar o pace politico-socială, iar nu mântuirea aproapelui. Deci, într-adevăr,„nimeni nu se salvează singur” dar despre ce salvare mai e vorba când în numele diversității pe cxare o celebrezi îl lași cu nepăsare pe fiecare într-ale lui, în idolatrie și alte păcate grozave? Despre ce mântuire poate fi vorba când nu se vorbește despre păcat care este cauza tuturor relelor din lume, a bolilor, a morții și a războaielor?! Poate fi pace în aceste condiții? Cel care are la inimă mântuirea aproapelui nu poate să-l lase pe acesta în eroare, știind că își va pierde sufletul. La acea întrunire nu s-a rostit măcar odată numele lui Iisus Hristos ca singurul Mântuitor, Cel ce a ridicat păcatele lumii! Când lumea geme chinuită din pricina patimilor care au dospit în om ducând la înmulțirea fărădelegilor pe care le vedem peste tot, despre ce salvare comună poate fi vorba fără Hristos?
Papa ne arată în Enciclica Fratelli tutti, 231 că ar trebui să ajungem la „convingerea că ne salvăm numai împreună, întâlnindu-ne, negociind, încetând a ne mai combate”! Iată, deci, rețeta pe care papa ne-o oferă pentru a ajunge la pace! Să ne întâlnim, să negociem și să încetăm a ne mai combate! Când anume a spus Domnul nostru Iisus Hristos așa ceva? Ce să negociem? Credința? Adevărul? Ce să încetăm a combate? Minciuna? Asta ar însemna încetarea propovăduirii noastre, în numele unei păci sociale! Înseamnă renunțarea la Hristos în numele concordiei. „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” ne îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului în Psalmul 33, dar nu este vorba despre pacea cu prețul încetării mărturisirii lui Hristos, negociind adevărul, tolerând păcatele împotriva firii, iar acum încuviințând politicile și măsurile celor care au orchestrat marea escrocherie, crimă și inginerie socială Covid19. O astfel de pace e de la diavol, iar dacă o urmăm ea va avea un preț : sufletele noastre.
Ni se propune o nouă arhitectură a păcii prin fraternitatea de sânge întru diversitatea religioasă. Toți oamenii am fost întotdeauna frați întru Adam. Nu am fost și nu suntem opriți de la a le face bine păgânilor! Din contră! Ne arată Mântuitorul în plida samarineanului milostiv. Dar binele trebuie să îl facem în numele lui Hristos! Nu suntem opriți nici de la dialogul cu ei. Din contră, dialogul e necesar pentru a-i aduce la Hristos. Însă, modelele noastre în acest sens rămân Sfinții Apostoli. Nu avem nevoie de modelul nou al papei. Ne spune Scriptura că toți idolii neamurilor sunt demoni și de aceea, suntem opriți de Dumnezeu de la însoțirea ritualică cu cei care îi venerează pe aceștia. A participa la ritualuri bizare care au avut loc la ceremonia întrunirii, în jurul unui „candelabru al păcii” (un nou obiect cultic?) aprins cu un soi de lumânări-făclii, cu masca covidiană pe figură, într-un cadru dominat în fundal de zeități păgâne, cu scopul, chipurile, de a lansa acest apel la pace, dar și o nouă idee de salvare, nu mai este dialog și cu atât mai puțin propovăduire.
În acest discurs anti-propovăduire papa cheamă, voalat, la pace, prin lepădarea de Hristos. Vorbește înșelător despre salvare (mântuire) schimbându-i sensul. Este un discurs care ar trebui să zgârie urechile oricărui ortodox. Să nu uităm că papa este un lider religios, dar și un om politic. Ca șef de stat el subordonează Evanghelia convingerilor și țelurilor sale politice lumești. Evenimentul acesta este unul cu precădere politic și deloc benign. Așa cum arată adminii, el merge în perfect tandem cu toate politicile și acțiunile globaliste de instituire a NOM. Întrebarea este de ce trebuie să ne lăsăm noi ortodocșii antrenați în acțiunile politice ale papei? Susținem că Biserica Ortodoxă (cel puțin cea Română) nu face politică și ezităm să ne implicăm local în vreun fel în politică, adeseori cu renunțarea rușinoasă de a denunța politicile care contravin pricipiilor creștine. De ce participăm la asemenea acțiuni, făcând politica altora, cu atât mai mult cu cât vedem că, de fapt, papa lucrează cu sârg în favoarea forțelor antihristice, netezindu-le calea? Oare ne-am pierdut cu totul discernământul?
Să urmăm îndemnul Sf. Apostol Pavel : “Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?”(II Corinteni 6, 14-16)
În urma deciziei autorităților de a interzice pelerinajele, participarea la slujbe fiind permisă doar localnicilor, Arhiepiscopia Iașilor a transmis un nou comunicat de presă, care îl anulează pe cel vechi, în care sunt precizate toate măsurile pregătitoare în vederea siguranței participării la Pelerinajul Cuvioasei Parascheva. Arhiepiscopia își exprimă regretul că legea permite intrarea în oraș pentru orice alt motiv, mai puțin pentru pelerinajul sfintei. De asemenea, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei române, Vasile Bănescu, a atras atenția asupra pericolului încălcării libertății religioase.
Grija pentru trup, nu cu prețul neglijării sufletului | Comunicat de presă
În contextul pregătirilor pentru hramul Sfintei Cuvioase Parascheva din 14 octombrie și al interdicției anunțate de autorități pentru pelerinii din afara Iașului de a participa la această sărbătoare, Mitropolia Moldovei și Bucovinei aduce la cunoștința credincioșilor și, în general, a opiniei publice, următoarele:
1) Începând cu anul 1641, pelerinajul la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva s-a desfășurat cu participarea credincioșilor care și-au asumat acest act de credință. Sfintele moaște, element esențial de mărturisire a credinței creștin ortodoxe, reprezintă dovada concretă că atunci când omul dobândește harul Duhului Sfânt, trupul său primește darul sfințeniei de care se pot bucura, apoi, cei ce se închină cu credință.
2) Astăzi, precum de secole, Biserica, prin întreaga sa implicare în domeniul social și medical, a dovedit că se preocupă de sănătatea trupească a oamenilor. Deopotrivă, Biserica este îndatorată să se îngrijească și de sănătatea sufletească a credincioșilor ei în tot timpul, dar mai ales în momente precum cele actuale, când au apărut tot mai multe forme de neliniște, deznădejde, frică și confuzie lăuntrică. Participarea la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva constituie pentru mulți un prilej de întărire în vremurile de cumpănă prin care trec.
3) De la începutul pandemiei, Biserica a sprijinit acele eforturi ale autorităților depuse în slujba sănătății oamenilor, respectând măsurile specifice acestei perioade. Organizarea hramului Sfintei Cuvioase Parascheva întărește această atitudine constantă a Bisericii, pelerinii având de respectat reguli dintre cele mai stricte. În acest context, ni s-ar fi părut normal ca și autoritățile să mizeze pe un comportament responsabil al credincioșilor, în continuarea aceleiași încrederi cu care au fost învestiți, în calitatea lor de cetățeni, la recentele alegeri locale. Este necesar să se înțeleagă de către toți că între libertățile fundamentale se numără și dreptul oamenilor de a-și manifesta liber și neîngrădit convingerile religioase.
4) Este evident că întreaga societate se află într-un moment dificil, în care se impun măsuri pentru ocrotirea sănătății oamenilor. În același timp, nu se poate ușor trece cu vederea mâhnirea celor care constată că au libertatea de a veni la Iași pentru orice alt motiv, mai puțin pentru a participa la pelerinajul prilejuit de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva.
5) Credincioșii care nu vor putea veni la sărbătoarea din 14 octombrie sunt rugați să folosească timpul pe care l-ar fi dedicat pelerinajului în timp de rugăciune, să participe la Sfânta Liturghie în parohiile lor, să convertească în fapte de milostenie pentru cei bolnavi resursele pe care le-ar fi folosit pentru pelerinaj.
Organizatorii sărbătorii Sfintei Parascheva cer iertare lui Dumnezeu, precum și pelerinilor care nu pot veni la Iași din cauza restricțiilor impuse, exprimându-și nădejdea că pentru aceștia va veni cât mai curând și clipa în care vor putea să ajungă la racla cu sfintele moaște.
Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte.
Este rănită, dar nu cade. Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă.
Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită.
Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit.
Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine.
Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc?
Apel la coresponsabilitate şi cooperare, pentru a evita constrângeri excesive: Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu toți credincioșii ortodocși care în aceste zile doresc să se roage ca pelerini Sfintei Cuvioase Parascheva, precum și cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei, gazda profund responsabilă a pelerinajului anual de la Iași.
Interzicerea în acest an a pelerinajului la Sfânta Cuvioasă Parascheva pentru credincioşii care nu locuiesc în municipiul Iaşi este o măsurădisproporționată, discriminatorie şiluată fără o consultare prealabilăcu Biserica Ortodoxă Română.
Arhiepiscopia Iaşilor, în calitatea sa de organizator al acestui pelerinaj, s-a pregătit intens și foarte temeinic pentru întâmpinarea pelerinilor din acest an, ținând cont de toate măsurile sanitare aflate în vigoare. Această pregătire temeinică şi o strânsă cooperare cu autoritățile locale erau o garanție că pelerinajul de la Iași sau apropiatul pelerinaj de la București, prilejuit de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, constituie, în acelaşi timp, un exerciţiu de protejare responsabilă a sănătăţii şi o manifestare a libertăţii religioase a unui popor eminamente religios.
Măsurile restrictive ce se impun ca absolut necesare trebuie să aibă un solid temei legal, să fie justificate în mod transparent, argumentat şi nediscriminatoriu. Înţelegem că, în contextul epidemiologic de azi, regulile stricte referitoare la igienă, la purtarea măștii și la păstrarea distanței de 1,5 m între persoane se impun atât în spațiile liturgice, cât şi în afara acestora, pentru toţi credincioşii care participă la pelerinajul organizat oficial.
Ne exprimăm speranța că, pentru cinstirea demnă şi responsabilă a Sfintei Cuvioase Parascheva, se va reveni cât mai curând asupra măsurii excesive de interzicere a pelerinajului de la Iași, printr-o înţeleaptă modalitate de coresponsabilitate şi colaborare între Stat şi Biserică, astfel încât toți pelerinii să se poată ruga Sfintei Parascheva în mod liber în aceste zile, cu respectarea strictă a tuturor măsurilor sanitare dispuse de autorităţile competente.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Comunicat al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei:
Moldova trăiește în aceste zile una dintre cele mai triste perioade din istoria sa. La durerea provocată de faptul că mulți semeni de-ai noștri sunt atinși de noua epidemie se mai adaugă și decizia autorităților de a interzice celor care nu au domiciliul în Iași să pătrundă în spațiul Mitropoliei, unde se află racla cu sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva. Interdicția este respectată până-ntr-atât încât s-a ajuns ca în jurul Mitropoliei să fie mai mulți reprezentanți ai forțelor de ordine decât închinători. Este efectul unei măsuri discriminatorii, care încalcă numeroase prevederi legale și principii internaționale ce protejează libertatea de manifestare religioasă.
Este o situație foarte greu de înțeles și de acceptat. Credincioșii care vin în Iași cu diferite motive – la spital, la cumpărături, la instanțele judecătorești sau la locul de muncă – dacă nu au domiciliul în Iași, nu se pot închina la Sfânta Parascheva. Părinții care sunt pentru câteva zile în vizită la copiii lor nu pot să-și împlinească dorința închinării la sfintele moaște, deși au venit la Iași și pentru aceasta. Nici studenții și elevii aflați în Iași care nu au încă viza de flotant, nu se pot apropia de Catedrala Mitropolitană.
Este pentru prima dată, cred, în istoria Moldovei, când se întâmplă așa ceva. Au fost invazii, războaie, molime de tot felul, regimuri totalitare. Sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dintotdeauna izvor de alinare, de vindecare și de întărire, iar oamenilor li s-a permis să se apropie de ele. Astăzi, au ajuns să fie considerate sursă de contaminare.
De șapte luni, Biserica s-a implicat cu toate forțele sale pentru ocrotirea sănătății oamenilor. Și o va face în continuare. Credincioșii au suportat restricții severe privind libertatea de manifestare a convingerilor religioase în numele luptei împotriva molimei. Totul are, însă, o limită peste care, dacă se trece, nu este bine pentru nimeni.
Îi rog pe preoții și credincioșii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, precum și pe toți închinătorii care obișnuiau să vină în această perioadă la sfintele moaște ale Sfintei Cuvioasei Parascheva să mă ierte pentru neputința de a le facilita accesul la închinare, după rânduiala Bisericii. Îi rog pe toți să transforme această durere în vreme de pocăință, de rugăciune și de fapte bune.
Pe preoți îi îndemn să slujească zilnic Sfânta Liturghie în această perioadă. În bisericile de parohie și mănăstiri să se săvârșească slujba Paraclisului și Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva. Psaltirea, mare izvor de mângâiere în vreme de încercare, să fie hrană sufletească pentru tot creștinul, mai ales în miez de noapte. Sărbătoarea Sfintei Parascheva să fie precedată și urmată de câteva zile de post, dacă se poate, ajunare până la apusul soarelui din partea celor sănătoși, precum și de multe fapte de milostenie. Totul pentru ca Dumnezeu să-și întoarcă privirea spre noi, Sfânta Parascheva să ne ierte, personalul medical să fie încurajat și apreciat cum se cuvine, oamenii să împlinească ceea ce trebuie pentru ocrotirea sănătății lor și a semenilor, iar autoritățile să aibă înțelepciunea unor decizii care să țină cont și de amploarea epidemiei, dar și de faptul că există și numeroase persoane în această țară care au credință în Dumnezeu și în puterea tămăduitoare a rugăciunii sfinților.
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Comunicat al Episcopiei Hușilor: Credincioșii din Episcopia Hușilor trăiesc aceeași dezamăgire ca și cei din Arhiepiscopia Iașilor și din întreaga Moldovă, privind imposibilitatea participării la sărbătoarea ocrotitoarei lor. Catedrala Mitropolitană din Iași și racla Sfintei Cuvioase Parascheva sunt locul spre care ei se îndreaptă ori de câte ori vin în Capitala Moldovei, fiind unul din reperele esențiale de pe harta trăirii actului credinței. Acolo se simt ca acasă, chiar și fără actul de identitate.
Măsurile luate, în contextul pandemiei, pentru ocrotirea sănătății oamenilor, au fost constant susținute de Biserică, cu conștiința faptului că sănătatea este darul lui Dumnezeu. Din nefericire, observăm obstinația cu care ni se transmite mesajul explicit că slujbele sau manifestările religioase ar deveni spații predilecte de răspândire a virusului și gesturi incompatibile cu sănătatea și vecine cu iresponsabilitatea.
De aceea, suntem solidari și împărtășim întru totul mesajul transmis, în duh părintesc, de Părintele nostru Mitropolit Teofan, în preajma hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, intitulat „Durere adăugată la durere”, subscriind afirmaţiilor Înaltpreasfinţiei Sale, care pot fi uşor de constatat de către cei oneşti, că: „de șapte luni, Biserica s-a implicat cu toate forțele sale pentru ocrotirea sănătății oamenilor. Și o va face în continuare. Credincioșii au suportat restricții severe privind libertatea de manifestare a convingerilor religioase în numele luptei împotriva molimei. Totul are, însă, o limită peste care, dacă se trece, nu este bine pentru nimeni”.
În acelaşi duh părintesc al Mitropolitului nostru, îndemnăm ca solidaritatea să se manifeste prin intensificarea rugăciunii, a curăţirii sufletului şi prin înmulţirea faptelor bune: „Totul pentru ca Dumnezeu să-și întoarcă privirea spre noi, Sfânta Parascheva să ne ierte, personalul medical să fie încurajat și apreciat cum se cuvine, oamenii să împlinească ceea ce trebuie pentru ocrotirea sănătății lor și a semenilor, iar autoritățile să aibă înțelepciunea unor decizii care să țină cont și de amploarea epidemiei, dar și de faptul că există și numeroase persoane în această țară care au credință în Dumnezeu și în puterea tămăduitoare a rugăciunii sfinților”.
Rugăm pe toţi preoţii din Episcopia Huşilor să slujească zilnic Sfânta Liturghie şi Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva, iar acest acatist să fie introdus şi în programul personal de rugăciune al fiecărui creştin. Astfel, întreaga Moldovă va fi în rugăciune.
Reiterăm îndemnul de a trata cu maximă responsabilitate, fără a lăsa loc la panică, măsurile de protecţie sanitară împotriva infectării cu noul coronavirus, protejându-ne pe noi, dar și pe cei din jurul nostru. Îl rugăm pe Milostivul Dumnezeu să aibă grijă de cei bolnavi, de cei sănătoşi, de bătrâni, de tineri, de copii, precum și de medici, de asistenţii medicali și de toți cei implicați în îngrijirea celor aflați în suferință. - Biroul de presă al Episcopiei Huşilor
Comunicat al Episcopiei Romanului și Bacăului:
Înaltpreasfinția Voastră,
Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit Teofan,
Cu frățească dragoste și firească tristețe, mă adaug și eu sentimentului de durere sufletească a Înaltpreasfinției Voastre, sentiment pe care îl exprimați în cuvântul-mesaj adresat pelerinilor care în aceste zile sunt împiedicați să ajungă să se închine la racla cu moaștele Sfintei Cuv. maicii noastre Parascheva de la Iași.
Într-adevăr, imaginea de azi a Catedralei Mitropolitane, în aceste momente de pregătire a sărbătorii din 14 octombrie, s-a schimbat total. Pare a fi mai curând o redută strașnic păzită de forțe militare, care în orice clipă pot interveni pentru a îndepărta pe cei ce ar veni să o cucerească.
Cunosc acest pelerinaj de mai bine de 40 de ani. Oricât de restrictive erau normativele conducerii atee a orașului din timpul comunismului, nu s-a întâmplat niciodată așa ceva.
De aceea atitudinea exprimată în cuvântul Înaltpreasfinției Voastre o susțin întru totul, iar sfaturile duhovnicești, transmise clerului și credincioșilor pelerini, ni le însușim și noi, sperând să aducă în inimile și sufletele tuturor pacea lui Hristos și mângâiere duhovnicească.
Cu frățească dragoste,
Arhiepiscop Ioachim
Şi prin sufletul tău, popor român, va trece sabie! Cuvânt de solidaritate al IPS Calinic al Sucevei și Rădăuților:
Însă, cert este că în urma testelor din ultimele sute de ani, Sfânta Cuvioasă Maica noastră Parascheva de la Iaşi a dovedit că în firavul ei trup are într-un procent foarte mare pe Duhul Sfânt; aşa se şi explică faptul că mâinile ei sunt mereu calde, iar relicvele ei, frumos mirositoare, sunt făcătoare de minuni.
Ar fi de prisos să vă spun că ceea ce se întâmplă la ora actuală la Iaşi cu pelerinajul la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva este împotriva Legii şi a bunului simţ. Însă trebuia ca, odată şi odată, şi rugăciunile unor pseudo-intelectuali, care îi numeau în anii trecuţi pe pelerinii închinători „pupători de oase”, să ajungă la dumnezeul lor. Şi iată că dorinţa lor, susţinuţi fiind şi de cei fără credinţă, neam şi ţară, s-a împlinit. De altfel, era lesne de înţeles că se va ajunge aici; în Scriptură găsim scris că „va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi” (Matei 27, 64). Ne-au lăsat fără slujba de Înviere, trebuie să ne lase şi fără cea de Crăciun! Fiecare perioadă îşi are Diocleţienii şi Maximilienii ei. Uneori chiar mai zeloşi decât aceia! Din păcate, numele unora ca aceia au rămas în istorie ca nişte nume de ocară.
Ceea ce nu pot astfel de oameni înţelege este faptul că cinstirea, cultul sfintelor moaşte este o instituţie a Bisericii, care este aşezată pe dogma existenţei lui Dumnezeu şi a lucrării Duhului Sfânt în viaţa omului şi care nu are nimic în comun cu cultul morţilor din Egiptul antic. Ştiut este faptul că Apostolii, după Pogorârea Duhului Sfânt, au primit puterea de a face minuni prin trupurile lor, aşa încât, văzând aceasta, oamenii „îi scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” (Fapte 5, 15). Până şi lucrurile purtate de Apostoli erau făcătoare de minuni, încât peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel şi bolile se depărtau de la ei (Fapte 19, 11-12). Iar în IV Regi 13, 21 se povesteşte despre un cortegiu mortuar care de frica moabiţilor şi-a aruncat mortul în mormântul profetului Elisei şi mortul a înviat.
Incoruptibilitatea trupurilor sfinţilor este o minune a lui Dumnezeu în viaţa lor, pe care persecutorii Bisericii din toate timpurile nu au înţeles-o şi nici nu o vor putea înţelege. Este imposibil pentru cineva cu mintea desacralizată să înţeleagă cum este posibil să te poţi vindeca de boli incurabile atingându-te de racla unui sfânt sau de o icoană făcătoare de minuni, când întreaga ştiinţă medicală nu ţi-a rezolvat suferinţa. Şi, totuşi, se poate! Da, v-o spun răspicat, SE POATE! Minunile sunt dincolo de capacitatea noastră de înţelegere. Citiţi cartea „Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva” sau „Minunile Maicii Domnului prin Icoana sa cea Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Hadâmbu” şi vă veţi convinge. Sunt mărturiile celor care au fost beneficiarii unor asemenea minuni, în care cei infestaţi cu Covidul marxismului NU cred!
Cum să împiedici vizita cuiva la cel mai bun prieten al său? Chiar şi sub pretextul că îi vrei binele, antepronunţându-te că acesta nu este capabil să respecte nişte norme, neînvestindu-l cu încredere în responsabilitatea lui.
Şi totuşi, ca această sărbătoare a Moldovei, care nu a putut fi oprită nici în timpul celor mai aprige momente prin care a trecut ţara, să iasă de sub incidenţa interdicţiilor – beneficiari fiind doar cei din Municipiul Iaşi – aş propune, sigur, este doar o propunere, ca racla cu sfintele moaşte să fie purtată, începând de duminică, 11 octombrie, într-un pelerinaj prin toate oraşele, comunele, satele şi cătunele din întreaga Moldovă. Astfel, precum a făcut şi în timpul marii procesiuni din 1947, Sfânta noastră dragă ar putea aduce mângâiere şi pace tuturor celor ce o iubesc, dar nu pot veni să îi aducă prinosul lacrimilor şi al rugăciunilor, alături de mănunchiul de flori şi busuioc.
Să i se ceară oare sfintei de către forţele de ordine, la trecerea dintr-un judeţ în altul, cartea de identitate sau buletinul de analize? Rămâne de văzut! De ce nu? Te poţi aştepta şi la aşa ceva! Însă, cert este că în urma testelor din ultimele sute de ani, Sfânta Cuvioasă Maica noastră Parascheva de la Iaşi a dovedit că în firavul ei trup are într-un procent foarte mare pe Duhul Sfânt; aşa se şi explică faptul că mâinile ei sunt mereu calde, iar relicvele ei, frumos mirositoare, sunt făcătoare de minuni.
Însă, din păcate, nu poţi să ceri cuiva să creadă în cruce şi icoane pe care le consideră idoli ori să cinstească pe sfinţi atâta timp cât acestea la acela lipsesc cu desăvârşire.
O apoftegmă populară spune: „Când şi-o face omul cu mâna lui ....”; de aceea, este nevoie de multă căinţă, post şi rugăciune. Oricum, fiţi tari în credinţă, căci lupta împotriva Ortodoxiei este în plină desfăşurare. Parafrazându-l pe dreptul Simeon, aş încheia spunând: „Şi prin sufletul tău, popor român, va trece sabie” (cf. Luca 2, 35). Doamne, nu ne părăsi!
† Calinic,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
Comunicat al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului: „Având în vedere situația creată de adoptarea noilor măsuri prin Hotărârea 47/2020 a CNSU, potrivit cărora:
„Articolul 2: Organizarea de sărbători religioase este permisă numai cu participarea persoanelor care au domiciliul sau reședința în localitatea unde se desfășoară activitatea, fără participarea persoanelor / pelerinilor din alte localități”;
Pentru a fi evitate situații similare cu cea de la Iași, când, urmare aplicării acestor măsuri, a fost practic anulat pelerinajul la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, considerăm că, pentru alinarea credincioșilor, se cuvine a fi luate în considerare următoarele măsuri de către Mitropolia Moldovei și Bucovinei:
1. Scoaterea în procesiune solemnă a moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva, la Vecernia din sâmbăta aceasta, așezarea lor pe baldachinul împodobit și transmiterea permanentă a imaginii pe rețelele de socializare, cu mesajul că Sfânta așteaptă pelerinii la închinare pentru a-i vindeca de noua boală molipsitoare;
2. Revenirea asupra mesajului care a lăsat să se înțeleagă faptul că Mitropolia nu mai organizează sărbătoarea Sfintei în chip solemn, ca în fiecare an;
3. Chemare către creștinii din Moldova și din toată țara să vină la Iași, la sărbătoare, deoarece sunt așteptați de Sfânta care, acum, are ea nevoie de ajutorul lor pentru a o elibera din această mare strâmtorare;
4. Apel către autoritățile județene și locale să-și retragă măsurile de verificare a identității personale și să folosească forțele de ordine doar cu scopul de a supraveghea buna desfășurare, cu respectarea regulilor sanitare impuse de pandemie, a închinării pelerinilor la racla cu Sfintele Moaște;
5. Transmiterea unui mesaj care să afirme că nu există nici o dovadă medicală că întrunirile creștinilor și pelerinajele au produs focare de infectare (vezi cele din Ardeal: de la Nicula, Rohia și Moisei din 15 August - Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului).
În final, această situație fără precedent, în care Sfânta Cuvioasă Parascheva este „izolată la domiciliu”, este un act absurd și abuziv, neconstituțional, care restricționează dreptul la manifestarea credinței religioase și libera circulație, act profund jignitor la adresa credinței poporului român, care se vede astfel discriminat de către conducătorii statului.
Discriminarea este evidentă și rezidă în aceea că se restricționează în mod absolut libertatea de mișcare a cetățenilor în cazul manifestărilor religioase (așa cum s-a întâmplat cu ocazia Sărbătorilor Pascale și recent în cazul Pelerinajului la racla Sfintei Parascheva), cu motivația prevenirii răspândirii epidemiei, în condițiile în care toți cetățenii României se bucură de libertate de mișcare în cazul transportului în comun (spre exemplu, cu Metroul, caz în care sunt deplasate mase mari de persoane zilnic, comparabile cu numărul persoanelor care ar fi participat la pelerinaj).
Acest act de discriminare nu ține seama de punctul de vedere exprimat de expertul în libertate religioasă al OSCE, Cătălin Raiu și anume:
„Conform standardelor internaționale (ale ONU, OSCE, UE, Biroul pentru Libertatea Religioasă Internațională din cadrul Departamentului de Stat al SUA ș.a.), statele nu pot suspenda libertatea religioasă nici în stare de război și nici în stare de urgență. Libertatea religioasă în dimensiunea ei externă poate fi restrânsă pentru restabilirea ordinii și securității publice sau în situații de pandemie ca măsură excepțională, cu îndeplinirea următoarelor condiții: 1. să fie prevăzută de lege […]
În afara acestor principii minimale, intruziunea statului în viața bisericească este o atitudine anti-democratică și are potențialul de a crea pe termen lung atât precedente periculoase, cât și gesturi de ură la adresa membrilor comunităților religioase”.
Prin urmare, constatăm că măsurile luate astfel prin Hotărârea nr. 47/2020 a CNSU încalcă grav autonomia asigurată de Constituție și de legea nr. 489/2006 a cultelor religioase din România, în principal prin aceea că se restrânge libertatea religioasă, libertatea de mișcare a cetățenilor. În condițiile în care municipiul Iași nu a fost declarat oraș în carantină și închis, s-a interzis enoriașilor care nu aveau domiciliu în acest oraș să participe la pelerinaj (punct de vedere exprimat și prof. dr. Vasile Astărăstoae). De asemenea, autonomia este încălcată în mod incorect prin impunerea unor măsuri care nu sunt luate prin lege, precum și prin crearea unei grave discriminări în exercitarea drepturilor fundamentale.
Rugăm pe Bunul Dumnezeu, pe Maica Domnului și pe Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva, să lumineze pe conducătorii României creștine spre a nu fi împotriva poporului român dreptcredincios și iubitor de Hristos!”
Comunicat al PS Macarie al Nordului:
Biserica neamului nostru a răspuns restricțiilor severe cu care s-a confruntat în această perioadă cu tot binele filantropiei sociale pe care a putut să-l facă. Și a respectat întocmai toate măsurile și recomandările legale impuse de autorități!
Aceasta să fie, oare, recunoștința? „Sechestrarea” polițienească și abuzivă a sfintelor moaște ale Cuvioasei Parascheva și oprirea creștinilor care vor să o cinstească pe motivul derizoriu al domiciliului din buletin? Mai înainte, însă, de a fi cetățeni ai României cu domiciliul într-un oarecare oraș, suntem cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Iar de drepturile acestei cetățenii nu ne poate lipsi nicio autoritate lumească.
Frate și soră pelerini care ani la rândul ați avut ca mângâiere cinstirea sfintelor moaște și închinarea la Cuvioasa Parascheva, sunt alături de voi și iau asupră-mi durerea voastră! Vă îmbrățișez cu rugăciunea!
Fraților împreună slujitori ai altarului, care plângeți acum în fața catedralei din Iași păzită de gardieni, împreună pătimesc și eu cu voi și îmi cer și eu iertare de la credincioși pentru neputința de a le păstra acestora bucuria atingerii icoanelor și sfinților. Cu toată inima mea, sunt alături de Părintele Mitropolit Teofan și de toți slujitorii altarelor din Moldova.
Stimați oficiali ai statului român, boala nu se combate cu metode polițienești, ci se poate combate cu înțelepciune, fără a pune poveri suplimentare pe umerii oamenilor. Suedia, țara în care își are sediul Episcopia noastră a Europei de Nord, este o dovadă în acest sens.
Să ne rugăm Sfintei Cuvioase Parascheva să ne dea luminare, iertare, sănătate și mântuire!
✝ MACARIE,
Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord
Comunicat al Episcopiei Spaniei și Portugaliei:
Împărtășim și noi tristețea Înaltpreafințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, precum și a tuturor credincioșilor care în acest an nu pot să ajungă să se închine la moaștele Preacuvioasei Maicii noastre Paraschiva, din cauza măsurilor discriminatorii impuse în România, și care încalcă flagrant libertatea de manifestare religioasă a credincioșilor ortodocși și nu numai, dat fiind că Sfânta Paraschiva este cinstită și de alți credincioși de alte religii.
În această perioadă de pandemie s-a văzut că Biserica a arătat foarte multă disponibilitate, grijă și implicare în respectarea normelor sanitare, atâta vreme cât acestea nu au adus știrbire tradiției ei, implicându-se activ și în ajutorarea celor aflați în dificultate. De asemenea clerul a dat dovadă de înțelepciune și de multă maturitate iar credincioșii de multă cumințenie. Acest lucru s-a văzut și a fost demonstrat cu ocazia Praznicului Adormirii Maicii Domnului de la Mânăstirea Nicula, un alt mare pelerinaj.
Din Spania, cu multă îngrijorare, ne exprimăm dezacordul față de aceste decizii, luate unilateral de către autorităților competente din România, și le cerem imperios acestora să revină asupra lor, astfel încât drepturile credincioșilor ortodocși să nu fie încălcate și îngrădite, nici cu ocazia Pelerinajului de la Iași la moaștele Sfintei Cuvioase Paraschiva, nici la cel de la București cu ocazia Sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov, și nici cu ocazia altor sărbători religioase.
† Timotei Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei
† Teofil de Iberia, Arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei
„Împreună ridicăm o casă” | ASCOR Iași construiește locuință pentru o mamă singură și copiii ei
ASCOR Iași a anunțat că începe construirea unei case pentru o văduvă și cei cinci copii ai ei. Este a treia locuință pe care organizația o construiește pentru o familie numeroasă și vulnerabilă social în cadrul proiectului „Împreună ridicăm o casă”. Familia se află în parohia Vlădeni, județul Iași, în parohia părintelui Cătălin Adumitroaie. Doi dintre copii suferă de probleme de sănătate, conform anchetei sociale primite din partea primăriei. Luna trecută, Mitropolitul Teofan a sfințit cea de a doua casă construită de ASCOR Iași în satul Pleșani, în comuna Călărași, județul Botoșani. Prima, construită pentru doi copii fără mamă și cu tatăl bolnav la Glodenii Gândului, în județul Iași, a fost sfințită de Preasfințitul Ignatie în vara aceasta. „Scopul campaniei «Împreună ridicăm o casă» este acela de ajuta familiile să se integreze în societate și de a le oferi șansa la o viață normală”, a declarat Andrei Mocanu, coordonatorul acesteia. Pentru donații: Andrei Mocanu: 0756 277 365
RO61BRDE240SV95235282400 – subcont ASCOR Iași (BRD – sucursala Iași)
A fost amenajată o casă memorială a Pr. Dumitru Stăniloae în capitală
Cel mai mare teolog al secolului al XX-lea are un spaţiu muzeal chiar în inima Bucureştiului, în proximitatea kilometrului 0 al Capitalei. Muzeul dedicat Părintelui Stăniloae a fost amenajat de Parohia „Sfântul Gheorghe Vechi” şi este situat la parterul casei parohiale din curtea locașului de cult. Părintele Paroh Sorin Tancău a explicat pentru basilica.ro de unde a venit ideea proiectului şi a prezentat câteva aspecte importante privind utilitatea muzeului. În prezent, parohia lucrează la realizarea unui tur virtual in imagini, precum și a unui scurt film, în mai multe limbi de circulație internațională, cu scop de prezentare pentru vizitatori. Proiectul muzeal: Amenajarea muzeului a început în primăvara anului 2019, pe cheltuiala parohiei, dar cu sprijinul unei echipe de voluntari care a început să transforme încăperile, „într-un loc adecvat cinstirii memoriei marelui teolog”. Imaginile de arhivă în care este prezentat părintele Dumitru Stăniloae au reprezentat o sursă de inspiraţie pentru organizarea muzeului. Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în data de 16 noiembrie 1903, în Vlădeni, judeţul Braşov. Opera sa teologică ni-l arată ca unul dintre cei mai de seamă gânditori creştini din lume, un părinte al Ortodoxiei secolului XX. Părintele John Meyendorff spunea despre el că „este cel mai mare teolog ortodox din întreaga lume a secolului trecut”.
Ministerul Culturii încurajează diaspora să citească în limba română
Ministerul Culturii a anunţat lansarea unei campanii de promovare a lecturii în limba română pentru cei din diaspora. Intitulată „Diaspora citește românește”, campania oferă acces gratuit persoanelor aflate departe de ţară la peste 2 000 de cărți digitale (ebook, audiobook, videobook, fișe de lucru) prin intermediul platformei diaspora.citeste.ro. Cititorii pot accesa volume din mai multe domenii, „de la literatură românească și străină, ficțiune pentru copii și adulți, cele mai noi și mai căutate cărți ale momentului, bestselleruri, până la atlase și enciclopedii electronice National Geographic, Dorling Kindersley, videobookuri Disney, materiale educaționale Macmillan Education, Oxford University Press, Harvard University Press, teste MENSA sau STEM, manuale și auxiliare școlare”.
Platforma se adresează doar persoanelor din afara graniţelor, cărora le dă posibilitatea să citească în limba română de pe orice dispozitiv cu acces la internet (telefon, tabletă sau computer). „Acest proiect îi poate ajuta în dezvoltarea lor personală. Încurajăm cititul oriunde și pentru oricine“, a declarat Bogdan Gheorghiu, Ministrul Culturii. Proiectul implementat în parteneriat cu Grupul Editorial Litera va ajuta la îmbunătățirea limbajului copiilor care merg la școală peste hotare, dar și la păstrarea identității naționale, anunţă cele două instituţii. „Limba maternă este unul dintre cele mai importante repere de identitate în viața fiecăruia dintre noi. Indiferent în ce parte a lumii s-ar afla, românii vor să citească românește și să ofere copiilor lor povești românești sau cărți in limba română“, a declarat Dan Vidrașcu, directorul general al Grupului Editorial Litera. – basilica
Platforma e-religie.ro, un instrument util pentru profesori și elevi
Profesorii de religie din județele Dolj și Gorj au creat o platformă de e-learning utilă atât cadrelor didactice, cât și elevilor din toată țara. Platforma e-religie.ro a apărut în urma colaborării dintre Arhiepiscopia Craiovei, Inspectoratul Școlar Județean Dolj, Inspectoratul Școlar Județean Gorj și Facultatea de Teologie din Craiova. În data de 4 august a avut loc prima sesiune de instruire și formare a cadrelor didactice, iar în 22 septembrie lansarea oficială, notează Mitropolia Olteniei. Platforma urmărește să acopere toată programa școlară, de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a și cuprinde manuale și auxiliare didactice, exerciții de consolidare a lecției predate în ziua respectivă și teste de evaluare. Site-ul se dorește a fi instrument pentru învățarea la distanță într-un mediu educațional bazat pe colaborare, care va îmbina metodele didactice tradiționale cu metode bazate pe mijloace IT, folosind Google Forms și Learning Apps. Coordonatorul științific al proiectului este Mitropolitul Irineu al Olteniei. Vezi mai mult pe e-religie.ro.
Clujul pentru Viață înființează un centru de sprijin în criza de sarcină
Asociația Clujul pentru Viață desfășoară, între 1 octombrie și 31 decembrie, campania „Ajută o mamă, salvează un copil de la avort”. Fondurile strânse vor permite înființarea unui centru de sprijin pentru familii și mame singure care se confruntă cu o criză de sarcină. Profesioniștii le vor consilia pe femeile în criză de sarcină și pe cele traumatizate de experiența unui avort. Centrul va mai putea oferi și consiliere familială, educație pentru sănătate și parentală, educație în puericultură, consultanță în alăptare și, la nevoie, consiliere juridică. Campania își propune să atragă 190.000 de lei, care să asigure fondurile necesare înființării și funcționării centrului în următoarele 12 luni. Acestea vor acoperi obținerea acreditării, avizelor și autorizațiilor de funcționare, amenajarea sediului, angajarea personalului, salarizarea și formarea lui. În spitalele de stat din județul Cluj au loc zilnic 16 avorturi la cerere, conform statisticilor oficiale. Cifrele oficiale la nivelul întregii țări nu includ însă avorturile din clinicile particulare și nici pe cele chimice, induse prin pastile abortive. Astfel, statistica reală ar putea fi chiar dublă față de cea oficială.
GRECIA: Viaţa Sfântului Paisie Aghioritul devine serial tv
Viaţa Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul este pe cale să devină serial tv. Sfântul a trăit în cea mai mare parte a vieţii sale în Koniţa, Grecia, şi a devenit monah în Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului din Stomio – Konița. În Koniţa au început deja filmările. „Filmările au loc în diferite locații ale municipiului nostru, valorificând și promovând frumusețea naturală inestimabilă a locului, cu actori greci de renume și cu participarea mai multor concetățeni”. „Încă de la primul contact pe care l-a avut cu echipa de producție a filmului, în urmă cu câteva luni, Municipalitatea Koniţa a îmbrățișat întregul proiect și oferă tot ajutorul pentru succesul producției”, transmit reprezentanţii Primăriei Koniţa. Sfântul Paisie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în data de 13 ianuarie 2015, la 21 ani de la moartea sa. În calendarul liturgic românesc a fost trecut începând cu anul 2016. Sfântul Paisie Aghioritul s-a născut în iulie 1924. În 12 iulie 1994, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat la mănăstirea din Suroti, lângă Tesalonic, potrivit dorinţei sale. – Basilica
SUA: Prin har și puterea Crucii | Mesajul de speranță al episcopilor ortodocși canonici
Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din SUA a transmis miercuri clerului, credincioșilor și tuturor oamenilor de bună credință, un „mesaj de speranță și încurajare spirituală” în criza sanitară care continuă în această toamnă. „Pandemia de coronavirus a traumatizat fiecare om de pe planetă într-un fel sau altul: prin pierderea unei vieți, printr-o boală debilitantă, prin despărțirea de cei dragi, prin dificultăți financiare sau emoționale, prin oboseală”, transmit episcopii ortodocși canonici din Statele Unite. „Și totuși, rămâne adevărat că prin Cruce a venit bucurie la toată lumea.” „Această criză de sănătate a creat și o creștere nesănătoasă a opiniilor polemice cu privire la chestiuni din știință, medicină și cu privire la directivele civice și ecleziastice”, precizează Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din SUA (ACOB-US).
„Așa cum se întâmplă când patimile erup la suprafață, aceste polemici au contaminat și alte zone ale societății, după cum o demonstrează creșterea tensiunilor rasiale din țara noastră, a conflictelor ideologice și a polarizării politice.” „Noi, ca și creștini ortodocși trecători prin această lume, nu suntem chemați să ne bazăm viața pe convingeri efemere care sunt obișnuite în politică, economie sau ideologie, ci suntem mai degrabă chemați… să ne încredem în Evanghelia Domnului nostru, Iisus Hristos și să împlinim Sfânta Lui Voie prin efortul de a respecta poruncile Sale dătătoare de viață”, scriu episcopii. „Cea mai mare provocare a vremii noastre este cea de a ține calea de mijloc între două forțe care sunt opuse, rațiunea lipsită de credință, pe de o parte, și o falsă duhovnicie, pe de altă parte.” Dar, continuă mesajul, „calea demnă de chemarea creștină și testată de-a lungul timpului este ațintirea ochilor noștri asupra lui Hristos și a iubirii Sale jertfelnice pentru întreaga lume, însoțită de adoptarea unei atitudini de smerenie cu privire la opiniile personale”. Episcopii mai transmit cuvântul Sf. Ap. Pavel, care spunea că suntem chemați să ne purtăm sarcinile unii altora, ceea ce înseamnă că „suntem chemați la o viață autentică de ascultare răbdătoare, smerenie sinceră, compasiune reală și iubire jertfelnică, inclusiv față de cei cu care nu suntem de acord”. Prin har și puterea Crucii, ierarhii americani îndeamnă credincioșii să „rămână neclintiți în Tradiția Bisericii, chiar dacă se găsesc acum pe tărâmul modernității, incertitudinii și confuziei”. – Basilica
VATICAN: Primul „milenial” beatificat de Biserica Catolică. Era supranumit „influencerul” lui Dumnezeu
Un adolescent italian răpus de leucemie acum 14 ani este primul „milenial” beatificat de Biserica Catolică. Carlo Acutis avea 15 ani când a pierdut lupta cu boala. Adolescentul se făcuse remarcat ca un mic geniu al informaticii. Era supranumit „influencerul” lui Dumnezeu. Dar pe lângă o minte strălucitoare, avea și un suflet blând. A atras atenția prin multiplele sale acțiuni caritabile. Carlo Acutis era din Milano, un tânăr profund religios şi pasionat de computere, care a considerat că internetul este o modalitate de răspândire a credinţei catolice. Acutis i-a ajutat pe preoţi să realizeze site-uri de internet pentru parohiile lor şi a creat o expoziţie online despre miracolele religioase din lume. Tânărul obişnuia, de asemenea, să iasă noaptea şi să ofere pături şi hrană persoanelor fără adăpost, participa în fiecare zi la slujbe şi îşi dona banii de buzunar unei organizaţii catolice caritabile.
Minunea pe care a făcut-o Carlo Acutis: În 2019, Papa Francisc l-a menţionat drept model pentru generaţiile mai tinere care sunt expuse riscului de „egoism, izolare şi plăceri trecătoare” odată cu expunerea la lumea digitală. Carlo Acutis „a ştiut să folosească noile tehnici de comunicare pentru a transmite Evanghelia, nu a căzut în capcană”, a spus Papa. În februarie, Papa Francisc a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge o serie de noi decrete pentru beatificare după ce Vaticanul a recunoscut drept o minune vindecarea din 2013 a unui băiat brazilian care suferea de o rară afecţiune pancreatică în urma rugăciunilor adresate lui Acutis. După decesul survenit în 2006, inima adolescentului a fost păstrată ca relicvă și așezată lângă altarul unei biserici. În perioada premergătoare ceremoniei de beatificare, trupul îmbălsămat al lui Acutis a fost expus spre a fi venerat de credincioşi. Acesta era îmbrăcat în jeanşi, bluză din flanel şi pantofi sport, ţinând în mână un rozariu. La ceremonia beatificării, etapă premergătoare sanctificării în Biserica Catolică, au participat duminică familia și mai mulți tineri. – Digi24
SUA: 2021 va fi Anul Tineretului în diaspora ortodoxă din SUA
Adunarea Episcopilor Ortodocşi Canonici din Statele Unite ale Americii (ACOB-US) a declarat anul 2021 Anul Tineretului. Decizia a fost luată la întrunirea anuală, care s-a desfășurat online în perioada 6-7 octombrie. Scopul deciziei este de a acorda tinerilor recunoaștere, deoarece ei sunt viitorul Bisericii. „Tinerii noști au nevoie să lucrăm împreună în interesul lor și sunt recunoscător pentru munca depusă în crearea de proiecte misionare inovative”, a spus IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Grec al Americii. Arhiepiscopul a adăugat că își dorește ca acțiunea „să depășească vorbele și clișeele și să realizeze cu adevărat ceva special pentru tineri… ceva care să se deschidă către viitor cu realism și credință într-o lume tot mai complexă și complicată”. Prima acțiune în acest sens va fi crearea unei noi Agenții pentru Tineret. La reuniunea online a reprezentanților bisericilor canonice din SUA au participat 38 din cei 51 de membri. A fost prima ediție prezidată de Arhiepiscopul Elpidofor. De la începutul pandemiei de COVID-19, Comitetul Executiv al ACOB-US, în care este membru și Mitropolitul Nicolae al celor două Americi, se întrunește săptămânal. - Basilica
Ungaria și Polonia își fac institut comun privind statul de drept pentru a contracara acuzațiile UE: Ca să nu fim luați de proști!
Ungaria și Polonia vor înființa un institut comun pentru a evalua respectarea statului de drept de către țări membre în întreaga Uniune Europeană și pentru a contracara astfel acuzațiile de încălcare a statului de drept, a anunțat, luni, ministrul de Externe ungar, Peter Szijjarto. După ce s-a întâlnit cu ministrul polonez de externe Zbigniew Rau la Budapesta, Szijjarto a declarat că raportul UE privind statul de drept, care va fi discutat în curând la Bruxelles, se anticipează să fie mai degrabă o declarație politică, decât o evaluare bine întemeiată, informează Reuters, citată de Agerpres. "Scopul institutului comparativ va fi să nu fim luați de proști", a spus Szijjarto, adăugând că există "destui politicieni occidentali care ne folosesc pe post de sac de box". Institutul va examina cum a fost respectat statul de drept în UE, pentru a evita aplicarea unor "standardele duble" Poloniei și Ungariei, a spus el. Guvernul Partidului Lege și Justiție (PiS) din Polonia, la fel ca și executivul aliatului său ungar Viktor Orban, este angrenat de mai mulți ani într-o luptă cu UE din cauza acuzațiilor de diminuare a standardelor democratice. Deși ambele state foste comuniste beneficiază de alocări generoase din fondurile UE, conducătorii lor sunt sub presiune pentru că au plasat tribunalele și judecătorii, media și mediul academic, ONG-urile și grupurile care militează pentru drepturile omului sub control guvernamental direct. – Activenews
Linkuri la știri:
Călătoria spre Ortodoxie a început în România - Basilica
Despre Icoana Maicii Domnului, minuni și credință - Basilica
Mănăstire în Franța pentru mamele în criză de sarcină - Basilica
În ședința de lucru a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, care a avut loc la Deva, s-a decis ca cinci schituri transilvănene să fie ridicate la rangul de mănăstire, iar la Şmig să fie înfiinţat un aşezământ monahal.
Astfel:
Schitul Hristos Pantocrator Alba Iulia devine „Mănăstirea Ortodoxă Hristos Pantocrator Alba Iulia”.
Este situată pe hotarul de vest al municipiului Alba Iulia, într-o frumoasă zonă rezidențială, aflată la liziera pădurii de la poalele unei coline a Munților Metaliferi. Istoria așezământului este legată de numele celui de-al doilea episcop al Armatei, Ioan Stroia, din inițiativa căruia, în anul 1937, a fost înființat Schitul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Odată cu instaurarea regimului comunist și desființarea Episcopiei Armatei, în anul 1948, aici au viețuit episcopii Policarp Morușcă al Americii și Veniamin Nistor al Caransebeșului.
Ansamblul monahal este construit în formă de cetate semideschisă, având în mijloc două frumoase locașuri de rugăciune: biserica mică „Sfântul Lazăr” și biserica mare „Sfântul Mare Mucenic Mina”. La inițiativa Părintelui Arhiepiscop Irineu, în urma unor ample lucrări, aici au s-a construit: Cripta Ierarhilor, Căminul bisericesc Peregrinus și Centrul cultural-misionar.
Schitul Sfântul Ioan Botezătorul Livezile devine „Mănăstirea Ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul Livezile”.
Situată la 10 km de municipiul Aiud, a fost înființată după anul 1990, ca urmare a dorinței și a credinței jertfelnice manifestate de către binecredinciosul Petru Irimie din localitatea Livezile. Biserica acestui așezământ a fost ridicată din lemn, piatra de temelie fiind așezată în anul 1996.
Locașul de închinare a primit haina picturii între anii 1998-1999, lucrarea fiind realizată în tehnica tempera de către pictorul George Dăscălescu. Biserica a fost târnosită la data de 13 august 2000, în prezența a numeroși credincioși din împrejurimi.
Schitul Sfânta Cuvioasă Parascheva Sub Piatră devine „Mănăstirea Ortodoxă Sfânta Cuvioasă Parascheva Subpiatră”.
Pe vatra unui vechi aşezământ mănăstiresc, în anul 1991 avea să fie reînfiinţat Schitul Sub Piatră. Cătunul Sub Piatră sau Ocnăşeşti e posibil să aibă aceeaşi vechime ca şi satul Sălciua de Jos, adică aproximativ şase sute de ani. Biserica de lemn a schitului, declarată monument istoric, a fost edificată în anul 1797. Acest lucru se poate constata din inscripţia cu cifre chirilice şi româneşti care sunt încrustate deasupra uşii de la intrare.
Potrivit tradiţiei orale, biserica de lemn actuală a fost zidită pe locul unei biserici mai vechi, numită schitul Maicii Domnului. Viaţa monahală a început să se recontureze în acest loc după 1991. S-a început construirea unei noi biserici şi construirea de chilii.
La Aiud, loc de întemnițare și exterminare, comuniștii au îngropat, în cimitirul denumit de localnici „Râpa Robilor”, elita rezistenței românești. Puținii supraviețuitori ai închisorilor comuniste au luat decizia în 1992 de a ridica în acest loc (denumit în „47-”64 „Râpa robilor”) un monument, ca simbol al biruinței lui Hristos și a credintei creștin-ortodoxe. Construcția s-a finalizat în anul 1999, iar în anul 2000 Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania (trecut și el prin temnița Aiudului) a sfințit Sfânta Masă din interiorul monumentului.
În anul 2001, revine în Aiud la „Râpa robilor“, pentru prima dată de la eliberarea din 1964, părintele Iustin Pârvu, starețul mănăstirii Petru Vodă. În septembrie 2004, Înaltpreasfințitul Andrei, episcopul Alba Iuliei, dă binecuvântare părintelui Iustin să înființeze un schit cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci“, în care să fie pomeniți toți martirii neamului românesc.
Schitul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și Sf. Maxim Mărturisitorul din Ohaba devine Mănăstirea „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și „Sf. Maxim Mărturisitorul” din Ohaba.
A fost înființată Mănăstirea „Sf. Gherasim” în localitatea Șmig, jud. Sibiu.
Potrivit Art. 75, alineatul 1, din Statutul pentru Organizarea și Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, „Înfiinţarea, desfiinţarea şi transformarea mănăstirilor de călugări în mănăstiri de călugăriţe sau a mănăstirilor de călugăriţe în mănăstiri de călugări, precum şi ridicarea schiturilor la rang de mănăstiri se aprobă de către Sinodul Mitropolitan la propunerea motivată a chiriarhilor eparhiilor sufragane, după o atentă şi riguroasă evaluare a motivelor, a existenţei bazei materiale şi a personalului monahal necesar, precum şi a condiţiilor misionare locale”.
Tot în aceeaşi şedinţă, a fost hotărâtă reactivarea publicației „Mitropolia Ardealului”, ca revistă oficială a Mitropoliei ardelene.
Nota Redacției:În acest context tulbure, în care pe motiv de pandemie drepturile creștinilor au fost îngrădite peste măsură, după cum confirmă chiar și instituțiile internaționale care au competența de a raporta obiectiv acest fenomen, în care a apărut și șocul sabotajului din interior, reprezentat de recenta declarație halucinantă a papei Francisc, privind susținerea față de legalizarea parteneriatelor civile între homosexuali, Președintele Donald Trump se dovedește mai catolic decât Papa, prin declarații și fapte concrete care dovedesc mărturisirea și susținerea drepturilor creștinilor, venite de altfel de la Dumnezeu, nu de la oameni, nu de la cei vremelnic aflați la putere.
ACTIVENEWS: Donald Trump ÎN APĂRAREA CREDINȚEI: "America este alături de credincioșii din fiecare țară care nu cer decât libertatea de a trăi în conformitate cu credința lor. Și vom continua să facem acest lucru atât timp cât voi fi președinte. Bisericile, deschise!”
Președintele Donald Trump a acordat un interviu pentru Religion News Service, o agenție de știri din SUA care acoperă probleme de religie, etică, spiritualitate și morală. Trump vorbește despre cum a contribuit în mandatul său la sprijinirea creștinilor persecutați, apărând dreptul la libertatea de credință. Trump amintește că, așa cum a spus la ONU liderilor lumii, ”drepturile noastre nu provin din guvernare, ci de la Dumnezeu” și spune că alături de administrația sa dorește ca bisericile să rămână deschise.
Publicăm mai jos interviul integral transmis de Casa Albă:
- Săptămâna trecută i-ați mulțumit lui Dumnezeu că v-ați infectat cu COVID. Ce ați învățat spiritual în timpul acestei experiențe?
Trump: A fost uimitor să văd atâția americani care și-au întins mâinile și au spus că se roagă pentru mine și familia mea. Această țară este plină de oameni minunați, cu o credință puternică în Dumnezeu. Eu și Melania am simțit rugăciunile americanilor din toată țara, și chiar din întreaga lume. Când eram în (spitalul Walter Reed) am spus: „Sunt minuni venite din cer”. Am vrut să spun că și eu și Melania îi suntem foarte recunoscători lui Dumnezeu că a avut grijă de familia noastră și ne-am făcut bine.
- Sunteți asociat frecvent cu lideri evanghelici influenți. Ce ați învățat de la ei din punct de vedere spiritual?
Trump: Sunt onorat să lucrez cu mulți americani buni credincioși, inclusiv cu marele nostru vicepreședinte Mike Pence, consilierul pentru credință Paula White și cu mulți alții. Acești oameni iubesc cu adevărat America și Îl iubesc pe Dumnezeu. La începutul acestei luni, Franklin Graham și alți oameni credincioși au venit în Biroul Oval pentru a se ruga pentru mine și țara noastră, așa cum fac deseori. Acești oameni uimitori iubesc SUA și au o dorință puternică de a lucra împreună pentru a face mai bună viața americanilor. Sunt pasionați de valorile tradiționale ale Americii și doresc ca bisericile noastre să fie deschise. Le apreciez rugăciunile și sunt încurajat de marea lor credință.
- Având în vedere sprijinul pe care l-ați primit în special de la creștinii evanghelici, vă considerați un creștin evanghelic?
Trump: Am crescut mergând la biserică cu familia mea, în New York. Părinții mei m-au învățat de mic importanța credinței și a rugăciunii. Deși în copilărie mergeam la o biserică presbiteriană, acum mă consider un creștin neconfesional. Eu și Melania am ajuns să vizităm câteva biserici uimitoare și să ne întâlnim cu mari lideri credincioși din întreaga lume. În timpul pandemiei, am ascultat slujbe bisericești în mediul virtual și știu că milioane de americani au făcut același lucru. Din fericire, multe biserici sunt acum din nou deschise, iar oamenii pot merge. Week-end-ul trecut am vizitat Biserica Internațională din Las Vegas și m-am bucurat de o slujbă minunată.
- Ce ați făcut pentru a-i ajuta pe creștinii persecutați din întreaga lume?
Trump:Sub conducerea mea, SUA vor susține întotdeauna libertatea religioasă. L-am adus pe pastorul Andrew Brunson acasă, dintr-o închisoare din Turcia. Am sancționat comuniștii și socialiștii din Cuba și Venezuela, deoarece nu respectă libertatea religioasă. Departamentul de Stat a organizat cel mai mare eveniment din domeniul drepturilor omului din istorie, în timpul căruia am primit mai mulți supraviețuitori ai persecuțiilor religioase în Biroul Oval. Luna trecută, am evidențiat importanța libertății religioase chiar în primul paragraf al Acordurilor Abraham.
Anul trecut am fost mândru că am devenit primul președinte al Statelor Unite care a găzduit o reuniune la Organizația Națiunilor Unite privind protejarea libertății religioase din întreaga lume. În discursul meu, am reamintit liderilor lumii că drepturile noastre nu provin din guvernare , ci de la Dumnezeu. Și am cerut în mod explicit statelor să pună capăt persecuțiilor religioase. Acel eveniment l-am continuat cu un ordin executiv privind promovarea libertății religioase internaționale, care a consolidat angajamentul Americii față de această problemă critică, numindu-l drept o prioritate de politică externă a Statelor Unite. Administrația mea a protejat libertatea religioasă la nivel mondial prin creșterea finanțării pentru programele care ajută comunitățile religioase persecutate. Așa cum am spus la ONU, America este alături de credincioșii din fiecare țară care nu cer decât libertatea de a trăi în conformitate cu credința lor. Și vom continua să facem acest lucru atât timp cât voi fi președinte.
- Ați continuat eforturile administrațiilor trecute pentru a avea „o administrație bazată pe credință”. Care sunt rezultatele Inițiativei Credință și Oportunitate, de când ați înființat-o în 2018?
Trump: Am semnat un ordin executiv în mai 2018 prin care s-a instituit Inițiativa „Credință și Oportunitate” a Casei Albe. Aceasta servește drept poartă de intrare pentru comunitatea creștină. Sub administrația mea, am stabilit pentru prima dată un birou sau o persoană de legătură în fiecare agenție a cabinetului. Acest birou a găzduit mii de lideri credincioși pentru briefing-uri la Casa Albă, pentru a le asculta ideile și a lucra alături de ei pentru conservarea libertății religioase, protejarea valorilor noastre, ameliorarea sărăciei, consolidarea căsătoriilor și a familiilor, reducerea consumului de droguri și a dependenței, protejarea persoanelor fără adăpost, reducerea criminalității și reformarea închisorilor. Condusă de pastorul Paula White, această inițiativă lucrează pentru a elimina barierele care au împiedicat pe nedrept organizațiile bazate pe credință să lucreze sau să primească finanțare de la guvernul federal. Sunt foarte mândru de munca pe care am făcut-o pentru a proteja valorile americane și pentru a proteja marele nostru Prim Amendament.
Nota Redacției: În cadrul sinaxelor online pe care le-a susținut cu credicionșii ortodocși din România, Părintele Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped, fiu duhovnicesc și ucenic al Sfântului Iosif isihastul, a fost întrebat adesea despre noul vaccin anti-Covid. Părintele Efrem a răspuns că deocamdată nu există un astfel de vaccin, că nu trebuie să dăm crezare firmelor de cercetare care spun că au descoperit un vaccin eficace, pentru că nu este adevărat. De asemenea, Părintele Efrem a mai afirmat că dacă se va găsi un astfel de vaccin, fiecare Biserică locală va trebui să se consulte cu medicii creștini și să emită un îndemn propriu către credincioși, iar acesta să fie cel urmat. Sinaxa în care Pr. Efrem vorbește cel mai recent despre acest subiect poate fi vizionată aici. Părintele Efrem a afirmat și că: “Ceea ce trăiește acum întreaga planetă sunt SEMNELE VREMURILOR DE PE URMĂ. Pe seama acestui virus, au lovit cu putere și cu turbare în Biserica Ortodoxă și în cea mai sfântă Taină a Bisericii, Euharistia.”
„Acesta este pentru mine ultimul pas al satanismului: faptul că Satana și guvernul mondial – în cele din urmă guvernul mondial masonic – îi vor obliga pe toți, chiar și Biserica, să accepte avortul în acest fel. Și, prin urmare, trebuie să rezistăm foarte puternic împotriva acestui lucru, dacă el va veni.”
2 octombrie 2020 (LifeSiteNews) – Episcopul Athanasius Schneider, episcop auxiliar de Astana în Kazahstan, a fost în Franța pentru o scurtă vizită la sfârșitul lunii trecute. El a răspuns la întrebările LifeSite News cu privire la actuala criză COVID-19, pe care episcopul Schneider a descris-o drept „o dictatură sanitară”. El a insistat asupra acestei opinii, avertizând despre „sclavia” care este pusă în aplicare prin măsuri „absurde” care împiedică oamenii chiar și să își folosească rațiunea.
În Franța, acum este obligatoriu să purtați măști în toate locurile închise, deschise publicului, la locul de muncă, în biserici și în mijloacele de transport în comun și chiar afară în anumite centre ale unor orașe, și chiar în orașe întregi (uneori inclusiv în suburbiile lor rurale), cum ar fi Paris, Rennes, Bordeaux, Lyon și Nisa, indiferent dacă ești înconjurat de oameni sau complet singur.
Vorbind despre măștile obligatorii, episcopul Schneider a spus:„Semnul exterior al măștii pe care toată populația trebuie să-l poarte este disproporționat. Este un semn exterior care arată că întreaga populație este supusă și că aceia care ne guvernează au acum în mâinile lor întreaga populație, într-adevăr ca sclavi ascultători și marionete. Acest lucru este foarte periculos și ar trebui să ne provoace profunde îngrijorări.”
Episcopul Schneider a declarat pentru LiteSite News că se teme că pandemia COVID-19 este utilizată ca un pas către „Guvernul Global” prin „control” într-o situație pe care nu a ezitat să o compare cu propria sa experiență de copil care a crescut sub guvernarea sovietică. El a subliniat în special gradul de ateism la care se ajunge prin preocuparea exclusivă pentru realitățile corporale. El a făcut apel la catolici nu numai să se roage și să se unească cu toți cei care se opun absurdității măsurilor care depășesc igiena corectă și normală într-o situație epidemică, dar să depună mărturie despre adevărata speranță a vieții veșnice:„Există încă o viața veșnică: nu vă panicați atât de mult în privința aspectelor care se leagă doar de viața temporală! Trebuie să oferim o viziune care să conțină speranța și încrederea, că suntem în mâinile lui Dumnezeu. Acum guvernul spune: tu ești în mâinile noastre, complet, te protejăm. Acest lucru este foarte periculos”, a spus episcopul Schneider.
De asemenea, el le-a cerut credincioșilor catolici să continue cruciada euharistică pe care a lansat-o în iulie anul acesta pentru a face reparație pentru toate „ofensele” împotriva Sfintelor Taine, aduse de criza COVID. Pe viitor, episcopul Schneider suspectează că, într-un fel, toate guvernele și toți oamenii vor fi obligați să devină părtași la avort prin administrarea obligatorie a vaccinurilor folosind celule prelevate de la bebeluși avortați.
„Nu afirm acum că acest lucru se va întâmpla în mod cert, dar asta este suspiciunea mea: mi se pare realist că acest lucru ar putea să survină. Acesta este pentru mine ultimul pas al satanismului: faptul că Satana și guvernul mondial – în cele din urmă guvernul mondial masonic – vor obliga pe toți, chiar și Biserica, să accepte avortul în acest fel. Și, prin urmare, trebuie să rezistăm foarte puternic împotriva acestui lucru, dacă el va veni. Trebuie chiar să acceptăm să fim martiri”, a spus episcopul Schneider.
Mai jos puteți citi interviul complet al episcopului Athanasius Schneider. A fost înregistrat pe 29 septembrie, sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail.
LifeSite: Excelență, ați răspuns deja la întrebări în alte interviuri despre situația sanitară actuală, pe care ați numit-o „dictatură sanitară”. De ce credeți că este o dictatură, în timp ce este prezentată ca fiind o situație favorabilă sănătății și bunăstării oamenilor?
Episcopul Athanasius Schneider: Pentru că este un lucru evident. Trebuie să ne folosim rațiunea și bunul simț. Niciodată în istoria recentă nu s-a întâmplat o astfel de situație în care la nivel global, în aproape toate țările, cu foarte puține excepții, toți trebuie să respecte reguli de comportament exterioare foarte stricte, chiar și sub amenințări cu pedepse. Într-o anumită măsură, ceea ce era evident este acum dovedit după prima perioadă COVID la începutul acestui an: este dovedit că numărul de victime nu a fost mai mare la nivel general în comparație cu epidemiile de gripă din alți ani. Prin urmare, trebuie să vă întrebați, de ce nu au făcut reguli similare guvernele în anii precedenți, când în unele cazuri au existat și unele epidemii foarte puternice de gripă? De exemplu, în Germania a existat o epidemie de gripă foarte puternică în urmă cu doi ani, iar cifrele oficiale publicate de guvern au indicat 20.000 de victime. Acum, în 2020, același nivel nu a fost atins, cel puțin în Germania, cu COVID. Acestea sunt faptele simple, dovezile.
Nu neg epidemia COVID, ea există, dar trebuie să vă întrebați de ce au făcut acest lucru acum și este evident că au folosit o epidemie care nu depășește excesiv epidemiile anterioare de gripă pentru a impune măsuri atât de disproporționate întregii populații, astfel încât ai senzația că locuiești într-un fel de închisoare sau un fel de sclavie. Am ajuns chiar la un nivel de detaliu în care guvernul prescrie unde trebuie să stați, ce distanță trebuie să păstrați, chiar și la nivel de centimetri; trebuie să vă acoperiți fața continuu, chiar dacă este dovedit chiar de mai mulți oameni de știință independenți, savanți și medici, că aceste măști nu sunt foarte eficiente în prevenirea acestui tip de boală.
În acest fel, semnul exterior al măștii pe care toată populația trebuie să-l poarte este disproporționat. Este un semn exterior care arată că întreaga populație este supusă și că cei care ne guvernează au acum în mâinile lor întreaga populație, chiar ca sclavi ascultători și marionete. Acest lucru este foarte periculos și ar trebui să ne provoace profunde îngrijorări, deoarece acesta este un semn pentru politicieni cu privire la măsurilor viitoare pe care le pot produce sau inventa în situații similare sub pretextul unei boli, a unei epidemii. Este un semn că acum oamenii sunt deja dresați, astfel încât pot în orice moment să închidă literalmente gura întregii populații și să-i țină pe toți în casele, închiși, astfel încât să poată face ceea ce vor ei.
Acesta este într-adevăr un semn evident al dictaturii globale care merge în direcția Guvernului Unic, despre care am văzut deja câteva mărturii și despre care au vorbit mai multe personalități în urmă cu câțiva ani. O personalitate renumită din lumea finanțelor a spus că ar fi suficient să avem o epidemie și aceasta să se răspândească la nivel global pentru a înființa un Guvern Unic pentru întreaga lume.
[Nota traducătorului: Omul de finanțe francez, consilier al unor guverne franceze succesive și mentor al președintelui Emmanuel Macron, Jacques Attali, a avertizat în 2009, la momentul epidemiei de gripă H1N1, despre o previzibilă „pandemie majoră” din viitor: „Înainte de următoarea pandemie, inevitabilă, noi nu trebuie să uităm să punem în aplicare mecanisme de prevenire și control, precum și procedurile logistice pentru distribuirea echitabilă a medicamentelor și vaccinurilor. Pentru a realiza acest lucru va fi necesar să se stabilească o poliție globală, stocuri globale și, prin urmare, un sistem fiscal global. Vom ajunge apoi să punem, mult mai rapid decât ar fi permis simpla rațiune economică, bazele unui guvern mondial autenic.”]
Am văzut deja aceste afirmații înainte de COVID-19, dar poate că în acei ani nu le-am acordat atât de multă atenție. Dar acum ne confruntăm cu acest lucru și cred că trebuie să ne apărăm drepturile. Desigur, trebuie să fim prudenți și atunci când cineva se infecteză, trebuie să ne comportăm într-un mod normal și responsabil, dar nu la măsura recțiilor actuale, care demonstrează deja că se depășește normalitatea.
Cu câteva zile în urmă, ministrul francez al sportului, Roxana Maracineanu, a declarat public: „Astăzi deciziile nu se iau în conformitate cu realitatea, care ar fi aceea a circulației virusului… ci pentru a spune că trebuie să rămâi în continuare disciplinat”.Acest lucru este foarte revelator: ei mărturisesc că nu doresc, în primul rând, atât eficiența pentru sănătate, ci controlul, ca noi să fim supuși unui singur cod de comportament.
LifeSite: În copilărie ai locuit în Kârgâzstan și ați trăit sub guvernarea sovietică. Vedeți o paralelă între ceea ce ați trăit atunci și ceea ce trăim astăzi?
Desigur. În vremea comunismului, îmi amintesc foarte bine: totul era comandat de la guvern. Nu la măsura pe care o avem acum, este mai rău acum decât în comunism evident, dar toată viața publică avea un singur model, un singur cod. Așa că trebuia să te comporti mereu în acest fel. La școală sau la locul de muncă, în public, și așa mai departe, trebuia să respectați regulile de comportament comuniste. Erau simboluri comuniste, erau statui ale lui Lenin și Marx, trebuia să le respecți. Deci erai deja foarte limitat în ceea ce privește modul tău de viață. Nu i te puteai opune în nici un fel fără să fii acuzat că ești un negaționist al comunismului; dacă exprimai orice fel de îndoieli, erai acuzat de conspirație cu Occidentul capitalist sau de spionaj. Într-un fel, erai marginalizat ca o persoană care nu era sănătoasă din punct de vedere mental. Se știa chiar că mai mulți disidenți împotriva dictaturii comuniste au fost închiși în clinici pentru bolnavi mintali.
Și așa pot înțelege cum astăzi poate exista o puternică rezistență împotriva măsurilor disproporționate de limitare a libertății personale sub pretextul apărării sănătății, și că acești oameni pot fi acuzați de negare, ca și cum ar nega Holocaustul, de exemplu. Acești oameni vor fi acuzați de conspirație, așa cum au făcut comuniștii în privința disidenților care se ridicau împotriva comunismului. Acei oameni au fost acuzați de conspirație și, de asemenea, de negarea Paradisului comunist. Marx, Engels și Lenin au spus „Vom realiza Paradisul comunist”; iar Lenin chiar a spus că Uniunea Sovietică a devenit deja Paradisul, însă lucrurile stăteau exact pe dos: era plină de închisori și lagăre de concentrare. Acesta a fost așa-numitul Paradis și oamenii au trăit cu toții sub apăsarea fricii, într-un fel sau altul.
Îmi amintesc, de exemplu, de părinții mei: ei erau, desigur, împotriva comunismului, dar uneori chiar și cu noi copiii erau foarte prudenți, pentru că, în calitate de copii, vorbeam la școală și lucrurile ar fi putut să ia o turnură rea, și pentru noi, și pentru ei. Trăiau într-o atmosferă de intimidare, de control. Și senzația asta că erai controlat am avut-o foarte clar. Îmi amintesc că am părăsit Uniunea Sovietică când aveam 12 ani și jumătate, așa că îmi pot aminti foarte bine acest lucru: senzația că trăiai sub control.
LifeSite: Și exact asta se întâmplă acum …
Acum suntem complet controlați, dar este mai rău pentru că aceste măsuri, aș spune, ne fac mai proști. Guvernele ne fac să înnebunim. Aceasta este o metodă a dictatorilor: să ne oblige să ne orbim inteligența, să ne oprim gândirea cu mintea noastră, chiar și în ciuda dovezilor evidente.
De exemplu, este cu adevărat incredibil în ce măsură suntem acum deja obișnuiți cu această stare de fapt nebună. Zburam de la Viena la Zurich săptămâna trecută. Era un avion mic, așa că stăteam cu toții umăr lângă umăr; avionul era plin. Stewardesa a făcut un anunț – este incredibil, veți râde de acest lucru: „Aș dori să vă reamintesc că trebuie să purtați întotdeauna masca și să păstrați o distanță de 1 metru și jumătate față de ceilalți invitați, și, de asemenea, față de personalul însoțitor de la bord.” Apoi au venit să ne aducă băuturi. Era complet ridicol și absurd: să menții distanța de un metru și jumătate în timp ce stăteam umăr lângă umăr. Și nimeni nu a râs. Toți au acceptat acest lucru ca pe ceva normal. Acest lucru mă frapează foarte mult: oamenii încep să accepte absurdul ca normal. Acesta este un fel de spălare a creierului: te obișnuiești cu un absurd evident. Și acestea sunt pentru mine, toate, semne ale unei dictaturi.
LifeSite: Ați spus că este normal să acceptați măsuri rezonabile împotriva contagiunii, de exemplu în cazul în care cineva este fragil acea persoană să fie protejată, dar credeți că există încă timp pentru a rezista acestor măsuri absurde?
Trebuie să rezistăm, pentru că încă avem o rațiune pe care să o folosim. Trebuie să punem de acord măsurile rezonabile de igienă și securitate cu rezonabilitatea însăși; trebuie să subliniem acest lucru. De exemplu, în Germania, la Berlin, a avut loc recent o uriașă demonstrație împotriva acestor măsuri absurde și toate mass-media, agențiile de știri oficiale au numit manifestanții „negaționiști”, oameni nebuni sau Corona-leugner, așa cum oamenii care neagă Holocaustul sunt numiți Holocaust-leugner.
LifeSite: Când citești Cartea Facerii, îți dai seama că dintre Poruncile pe care ni le-a dat Dumnezeu la Creație sunt multe care sunt atacate frontal astăzi de cultura morții: viața umană prin avort, căsătorie, familie, dar mă frapează și faptul că Dumnezeu spune : „Nu este bine ca omul să fie singur.” Am impresia că, prin noile restricții COVID, ideea este de a obliga oamenii să fie singuri. Ați fi de acord cu asta?
Exact. Ideea este să izolăm oamenii unii de alții, astfel încât să devenim suspicioși unul față de celălalt; astfel încât, atunci când întâlnesc o altă persoană, deja sunt neîncrezător, deoarece acea persoană ar putea fi un potențial pericol pentru mine, pentru sănătatea mea. Așadar, suntem spălați în mod continuu pe creier de către mass-media: aveți grijă, este posibil să fiți infectat, iar acest lucru ar putea fi din cauza unei persoane pe care o întâlniți. Este ceva ce provoacă o distanțare psihologică.
Expresia distanțare socială nu este bună, pentru că ne distanțăm unii de alții; termenul pentru mine este deja unul periculos, deoarece creează persoane izolate și le face mai egoiste: „Numai pentru mine, trăiesc doar pentru mine, pentru sănătatea mea”. Toate aceste semne, după cum ați menționat, arată că mergem împotriva Poruncilor lui Dumnezeu. Pentru mine, rădăcina culturii morții și, de asemenea, a bătăliei împotriva Poruncilor divine este egoismul. Fiecare încălcare a Poruncilor lui Dumnezeu, în special poruncile foarte importante, a 5-a, a 6-a și prima – „nu-i adora pe idoli” – îi face pe oameni mai egoiști, creează egoism și acest lucru creează cea mai proastă societate: o societate de egoiști. Acesta este pericolul pe care îl văd.
LifeSite: Și toate acestea se fac sub pretextul „solidarității”.
Da, totul este o minciună. Trăim într-o societate a minciunii și, prin urmare, oamenii care își folosesc încă rațiunea, chiar și ateii, trebuie să se unească pentru a protesta împotriva pericolelor evidente ale unei dictaturi.
LifeSite: Am locuit în Bretania în timpul blocării. Supermarketul nostru local avea un anunț mare al guvernului care spunea că sunt vremuri dificile și erau afișate niște numere de telefon în cazul în care aveți nevoie de contracepție sau avort. În același timp, bisericile au fost închise și există încă restricții asupra bisericilor, chiar dacă unele biserici li se opun. Credeți că există o anumită dimensiune anti-catolică în această dictatură sanitară?
Anti-catolic da, însă, în general, este anti-religioasă, deoarece au închis și toate celelalte lăcașuri de cult. Există o tendință spre ateism și aceasta este pentru mine ultima etapă a comunismului, ateismul suprem. Acești lideri elimină complet din societate toate aspectele religiei.
LifeSite: Mai ales „lucrurile esențiale?” Au dispărut. Acum singurul bine este să trăiești.
Da, realitățile supreme. Este vorba despre viața corporală, temporală. Și, din păcate, atât de mulți păstori din biserică – preoți, episcopi și chiar mai mari – susțin foarte mult acest accent unilateral asupra trupului și asupra acestei vieți temporare, de scurtă durată. Este un soi de naturalism. Am comentat acest lucru în cartea mea: acesta este marele pericol al timpului nostru. Acum asistăm, chiar și în interiorul Bisericii, la colaborarea cu acest naturalism sau materialism extrem, eliminând orice vedere și viziune a vieții supranaturale, a vieții veșnice. Trebuie să restabilim supranaturalul în Biserică și să le oferim oamenilor – din nou, și aceasta este pentru noi și pentru Biserică o provocare în cadrul crizei COVID – pentru a le transmite oamenilor o viziune asupra Veșniciei. Există încă o viață veșnică: nu vă panicați atât de mult strict în privința grijilor legate de viața temporară!
Trebuie să oferim o viziune de speranță și încredere chiar, viziunea că suntem în mâinile lui Dumnezeu. Acum guvernul spune: tu ești în mâinile noastre, în mod complet, te protejăm. Acest lucru este foarte periculos.
LifeSite: Ați spus că trebuie să rezistăm prin rațiunea noastră. În calitate de catolici, ce ar trebui să facem? Evident, ar trebui să ne îndreptăm spre rugăciune, dar există ceva anume pe care credeți că ar trebui să îl facem?
Acum câteva luni, am lansat o cruciadă de răscumpărări euharistice. Acest lucru este pentru mine foarte important și ar trebui făcut și continuat, deoarece în acest timp de restricții COVID, Domnul nostru prezent în Euharistie a fost profanat și chiar mai rău: a fost ofensat. Așa că trebuie să-L îmblânzim și să facem o răscumpărare. Acesta este un lucru important. Și apoi, trebuie să dăm dovadă de ceva curaj, pentru a fi, chiar și atunci când mergem la biserică, mai normali; în loc să arătăm în spațiul bisericii că respectăm noua sclavie pe care statul o impune asupra noastră. Desigur, repet, chiar și în biserică putem respecta măsuri precum dezinfectarea: acest lucru este bun într-un mod firesc, se pot dezinfecta stranele, de exemplu, dar nu într-un mod exagerat.
Cred că am putea, noi, catolicii, să facem o coaliție, chiar și cu persoane necatolice din alte religii, chiar și cu persoane laice, pentru a urma pași inteligenți în relația cu autoritățile pentru a arăta, măcar, absurdul actual și pentru a spune că nu suntem pregătiți să fim într-adevăr înrobiți, spălați pe creier și tratați ca niște proști.
Așadar: răscumpărare, comportați-vă normal – desigur, repet că normele igienice normale sunt bune – și faceți o coaliție și luați măsuri în forme juridice, fără violență, dar cu multă judecată, și poate cu ajutorul juriștilor, al oamenilor de știință și așa mai departe, pentru a arăta guvernelor și publicului că există semne evidente de absurditate și de sclavie.
Poate mă înșel, dar am suspiciunea că parțial această situație COVID a fost creată nu numai pentru a pune în aplicare o nouă dictatură și o formă de control al populației, ci într-un fel pentru a legaliza avortul la nivel global – uciderea copiilor nenăscuți – astfel încât întreaga planetă va colabora în procesul de ucidere a bebelușilor prin vaccinul care va folosi părți ale copiilor avortați.
Vaccinul va fi impus și obligatoriu – astfel încât să nu puteți lucra, călători, merge la școală fără el, obligând întreaga populație să primească vaccinul, dar singurul vaccin va fi cel făcut cu celule de la copiii avortați. Poate că nu vor accepta alte vaccinuri și vor minți, spunând că acestea nu sunt eficiente, că singurul vaccin eficient va fi de la copiii avortați. Nu afirm acum că acest lucru se va întâmpla, dar asta este suspiciunea mea: mi se pare realist că acest lucru ar putea veni. Acesta este pentru mine ultimul pas al satanismului: faptul că Satana și guvernul mondial – în cele din urmă guvernul mondial masonic – îi vor obliga pe toți, chiar și Biserica, să accepte avortul în acest fel. Și, prin urmare, trebuie să rezistăm cu multă tărie împotriva acestui lucru, dacă el vine. Trebuie chiar să acceptăm să fim martiri.
Din păcate, unii episcopi, chiar și episcopi și preoți buni, prezintă deja ceea ce pentru mine este un sofism pentru justificarea faptului că puteți accepta acest vaccin dezvoltat pe baza unor celule de copii avortați fără să intrați în contradicție cu principiile morale creștine. Ei construiesc o întreagă filosofie, pentru mine într-un mod sofistic, despre principiul cooperării care este strict morală, fără voia ta, fără acordul tău. Dar acest lucru este pentru mine un sofism care nu poate fi aplicat acestui caz concret, deoarece este evident pentru bunul simț că atunci când știi acest lucru – că acest vaccin a fost dezvoltat folosind părți ale copiilor avortați – atunci nu poți aplica acest principiu moral sau teorie în acest caz concret. Prin urmare, trebuie să fim foarte atenți să nu fim induși în eroare din cauza acestui argument sofistic, chiar și atunci când vine de la preoți buni, tradiționaliști. Acesta este pericolul și trebuie să îi rezistăm.
Dar sper că acest lucru nu se va întâmpla la nivel global. Dacă aceasta se va întâmpla, vom intra în timpul Apocalipsei. Într-un timp al Apocalipsei despre care avem deja câteva semne, trebuie să îi invocăm tot mai mult pe Sfinții Îngeri, pe Sfântul Arhanghel Mihail, și mesajul Fecioarei Maria de la Fatima, care devine din ce în ce mai actual și mai necesar.
LifeSite: În ultima dvs. carte, Christus Vincit, aveți un capitol foarte frumos despre Îngeri. Traduceam acea parte a cărții dvs. în limba franceză în timpul lockdownului și m-am gândit: „Sunt închis, nu pot merge la biserică, nu aș putea să-i cer îngerului meu păzitor să meargă la biserică pentru mine?”
Desigur, aceasta este o observație foarte bună. Îngerii sunt ființele supranaturale prin excelență. Trebuie să le invocăm mai mult. În unele situații când nu putem merge la Liturghie –- și nu știm care va fi viitorul, poate vor exista noi lockdownuri și poate că va trebui să ne obișnuim cu ele – atunci ne putem trimite Îngerul Păzitor la biserică, să-l salute și să-L slăvească pe Domnul Nostru Iisus Hristos în numele nostru. Putem, de asemenea, să îi trimitem pe Îngerul nostru Păzitor prietenilor sau rudelor noastre și să ne rugăm pentru el, ca să le poată aduce un ajutor spiritual. În general, putem invoca Sfinții Îngeri pentru a proteja omenirea – așa cum ne amintim astăzi, de sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail și a tuturor Sfinților Îngeri.
După ce a relatat, de Sfântul Dimitrie cel Nou, cum, în 1989, autoritățile comuniste au vrut să interzică pelerinajul pentru că în actuala reședință patriarhală se desfășurau lucrările Marii Adunări Naționale, iar după numai câteva luni, regimul ceaușist a căzut, Patriarhul Daniel a fost ținta unor atacuri fără precedent împotriva sa.
Purtătorul de cuvânt al Patrarhiei Vasile Bănescu a reacționat în temeni duri la ceea ce el numeşte ”deversarea în spaţiul mediatic a unor atacuri suburbane la adresa Bisericii si a Părintelui Patriarh”, numindu-i pe cei care au criticat afirmaţiile Patriarhului cu ocazia Sărbătorii de Sfântul Dumitru ”pseudo-jurnalişti trăitori în bula lor de fiere”, analfabeţi cultural, ”inşi desfiguraţi de grimase de ură incontrolabile care nu au nici cea mai vagă idee despre istoria reală, frecvent însângerată a României creştine, a creştinismului şi a Bisericii Ortodoxe”, oameni mici şi veninoşi, oameni împuţinaţi moral, doldora de sine, săraci cultural şi pustii sufleteşte, care fac din invectivă, ironie obraznică, ridicolă paradă etică şi schimonosire a realităţii instrumente de analiză „jurnalistică”.
Vasile Bănescu:"Cum să comentezi altfel decât în dificila cheie a compătimirii creștine, colcăiala cripto-socialistă din câteva nuclee mediatice infestate de cristofobie anti-ortodoxă și din care se ițesc capetele pleșuve și deloc limpezi, analfabete cultural și religios ale unor pseudo-jurnaliști trăitori în bula lor de fiere, nu în realitatea obiectivă și imediată care îi contrazice constant?”...
"Atacurile furibunde și imunde la adresa Bisericii, numită obsesiv-compulsiv „goldporație”, la adresa unei personalități ca cea a Patriarhului, numit în mod agramat „Înalt Preafericitul”, zvârcolirea unor inși desfigurați de grimase de ură incontrolabile care nu au nici cea mai vagă idee despre istoria reală, frecvent însângerată a României creștine, a creștinismului și a Bisericii Ortodoxe, ipocrizia convenabil camuflată cameleonic, dar constant monstruoasă a acestor oameni mici și veninoși care în anul de răscruce morală a României, 1990, îi demonizau și răstigneau public de pe pozițiile gazetărești ale „adevărului” pe protestarii reali și curați din Piața Universității, unde comunismul travestit pervers în democrație era denunțat lucid, toate acestea, dar și multe altele (ne)păstrate în memoria noastră comună, spun tot ce e cu adevărat important despre acești oameni împuținați moral, doldora de sine, săraci cultural și pustii sufletește, care fac din invectivă, ironie obraznică, ridicolă paradă etică și schimonosire a realității instrumente de analiză „jurnalistică”.
Să ne rugăm, firește, și pentru ei, pentru acești jalnici campioni ai fentării adevărului și ai grosolanei înjurăturii publice mascate nătâng în critică semidoctă a unor lucruri pe care, orbiți de furie anticreștină, sunt incapabili să le înțeleagă! Acești oameni foarte sărmani caracterial au mai multă nevoie de rugăciunea noastră a tuturor și a Bisericii spre care scuipă în sus decât pot ei crede.
Credința în Adevăr (nearticulat), credința în Hristos mărturisit de Biserica vie, reală, neidealizată, dar nici strâmb imaginată de simplii gazetari eșuați în vedetism, această credință ne va dărui claritatea și frumusețea morală ce ne vor salva și ne vor înălța dincolo de „bâlciul deșertăciunilor” în care diavolul cu chip de om cumsecade, cap limpede, omniscient și neobosit justițiar ne invită permanent să trăim. Pe unii chiar cu un suspect și, desigur, vremelnic succes.”
În predica rostită marți, Patriarhul Daniel a prezentat două aspecte ale prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume prin Sfântul Dimitrie cel Nou: pe de o parte delicatețea și ajutorul minunat oferit credincioșilor, iar pe de altă parte, „medicamentele amare” administrate pentru îndreptarea oamenilor. Patriarhul României a subliniat că „lucrarea Împărăției lui Dumnezeu în lume se vede în mod deosebit prin viețuirea sfinților, prin credința lor dreaptă și viețuirea lor curată, potrivit voii lui Dumnezeu. De aceea, psalmistul a putut spune, profetic ‹Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!›”. „Ceea ce vedem în viața Sfântului Dimitrie cel Nou este exact modul de lucrare al Împărăției lui Dumnezeu în lumea aceasta. Împărăția lui Dumnezeu nu este izbitoare, nu frapează, nu face zgomot, ea vine tainic în sufletul omului”.
Părintele Patriarh a explicat că poarta de intrare a Împărăției lui Dumnezeu în lumea aceasta este inima fiecărui om, de aceea sfinții cuvioși au practicat cel mai mult rugăciunea inimii („Doamne Iisuse…”). „Acești sfinți cuvioși, de Dumnezeu purtători – cum îi numește calendarul sau cărțile noastre de slujbe, sunt receptaculele cele mai sensibile ale prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume”. „Această Împărăție vine tainic, nu forțează libertatea omului, nu intimidează, nu sperie, ci este o prezență blândă, smerită. De aceea, Mântutorul Iisus Hristos spune că ‹Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru›”.
Cât de delicat și sensibil a fost Sfântul Dimitrie
Vorbind despre viața Sfântului Dimitrie, care a fost păstor de oi și de vite, Patriarhul a adus în atenție o întâmplare ce arată delicatețea și sensibilitatea cuviosului: „Se spune că a fost atât de sensibil și de milos încât odată, când din greșeală a călcat cu piciorul un cuib de pasăre și a strivit un pui, s-a autopedepsit: timp de trei ani nu s-a mai încălțat. A mers desculț…”.
„El trăia mult în natură. A înțeles că cerul și pământul sunt creația lui Dumnezeu și casa lui Dumnezeu pentru oameni și de aceea considera că toate făpturile sunt iubite de Dumnezeu care le menține în existență”.
Minunile Sfântului Dimitrie
Preafericirea Sa a evidențiat faptul că deși în timpul vieții a fost necunoscut, după moarte Sfântul Dimitrie a fost foarte cinstit pentru că a ajutat mulțime de oameni prin minunile sale.
Moaștele sfântului au fost aduse în țara noastră în timpul Războiului ruso-turc, în 1774.
„De atunci și până acum, moaștele sale au fost pavăză, scut, izvor de bucurie și de pace, de mângâiere și de binecuvântare pentru locuitorii orașului și pentru toți cei care au venit să-l cinstească aici”, a spus Patriarhul.
„Minunile sale erau izvorâte din iubire milostivă față de oamenii aflați în suferință”, a spus Patriarhul.
„De pildă, în anul 1814, în vremea domnitorului Ioan-Vodă Caragea orașul București a fost cuprins de o puternică epidemie de ciumă. Atunci, moaștele sfântului au fost scoase din biserică, a fost înconjurat orașul cu ele și, începând din acea zi, ciuma a încetat să mai facă victime”.
„În anul 1827, în vremea domnitorului Grigorie Ghica al 4-lea a fost o secetă îndelungată și foametea amenința orașul și împrejurimile. Lipsiți de orice ajutor, oamenii au nădăjduit iarăși în rugăciunile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Racla sa a fost scoasă în procesiune și, ca urmare, Dumnezeu a dăruit ploaie din belșug”, a amintit Părintele Patriarh.
„În 1831, orașul București a rămas aproape pustiu din cauza molimei, sau epidemiei de holeră. În 15 septembrie 1831, de asemenea, moaștele au fost scoase la Câmpia Filaret – Parcul Carol de astăzi, unde Generalul Pavel Kiseleff (…) a organizat o mare procesiune religioasă. Sfântul a fost purtat de clerici pe această câmpie Filaret, astfel încât, prin rugăciunile adresate lui, numărul morților, care până atunci atingea un total de 160 pe zi, a scăzut repede, în cele din urmă încetând molima”.
”Dumnezeu nu se lasă batjocorit!
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a semnalat că „lumea l-a cinstit pe Sfântul Dimitrie mai ales în anii grei ai comunismului, când Biserica era persecutată”.
„În toamna anului 1989, cu prilejul hramului Sfântului Dimitrie cel Nou, în 27 octombire, autoritățile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie motivând că în aceeași zi, în clădirea de alături, unde era sediul Marii Adunări Naționale, ar avea loc o ședință importantă. Astfel, patriarhul Teoctist a fost obligat să transfere racla de pe Dealul Mitropoliei, de la Catedrală, dar nu a dus-o prea departe, ci la Biserica Sf. Nicolae-Vlădica din apropiere”, a amintit PF Daniel.
„Această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut, iar în clădirea de alături, care a devenit Palatul Patriarhiei, în 27 octombrie în anul 2007, chiar de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, a fost înființat Centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române, care prin radio și televiziune transmite de la Catedrala Patriarhală în fiecare zi slujba Sfintei Liturghii și slujba Vecerniei spre bucuria credincioșilor ortodocși români din țară și din diaspora”.
Prin aceasta vedem că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6:7). „Fraților, Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, a continuat Patriarhul. „El este îndelung-răbdător, dar este și drept. Mai întâi iubirea Sa milostivă copleșește dreptatea Sa. Dreptatea Sa se arată atunci când El dorește îndreptarea oamenilor, folosind uneori și medicamente amare, nu numai dulci pentru îndreptarea oamenilor și așa îngăduie ca ei să fie certați cu diferite încercări”.
Liturghia de marți a fost punctul central al pelerinajului de Sf. Dimitrie desfășurat în acest an în condiții speciale. Au slujit alături de Patriarh doar cei trei episcopi vicari din București, câțiva preoți și diaconi. Au putut participa doar credincioși din municipiul București. Aproximativ 200 de persoane au putut lua parte la slujbă în spațiul special amenajat conform măsurilor sanitare de siguranță. În jur de 30.000 de persoane au reușit să aducă cinstire sfintelor moaște. Pe lângă cinstitele moaște din Catedrala Patriarhală – ale Sfinților Dimitrie, Nectarie, Constantin și Elena – au fost aduse în acest an și moaștele Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor.
Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor) Luca 6, 31-36
„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”
Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii este plină de semnificații duhovnicești, deși textul acesteia cuprinde doar șase versete din capitolul al șaselea al Evangheliei după Luca.
Din pericopa evanghelică a acestei duminici desprindem câteva din învățăturile lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor și celor care căutau în preajma Lui cuvinte de mângâiere și încurajare, precum și tămăduire pentru bolile lor sufletești și trupești. Textul Evangheliei de azi îl provoacă pe omul tuturor timpurilor să conștientizeze cât de greu este să își depășească pornirile firii păcătoase, în urcușul duhovnicesc. Acest text face parte din ceea ce este cunoscut sub numele de Predica de pe munte, unde Mântuitorul enunță una dintre cele mai importante legi ale creștinismului, Legea iubirii.
„Mai fericit este a da decât a lua”
Stabilirea acestei legi a respectului și prețuirii celuilalt vine ca un firesc în viața omului care caută să își găsească starea de fericire, de aceea Legea iubirii este anunțată după ce Mântuitorul expune adevărata definiție a fericirii, a aceleia care depășește bogățiile, slava deșartă, foamea și setea, sau chiar și disprețul celor care ne vor urî sau prigoni pentru numele lui Hristos (Luca 6, 21-22). Știind că printre cele mai sensibile puncte în relaționarea socială a omului cu semenul său este acela al îndreptățirii de sine, Domnul Hristos le descoperă celor care Îl urmau o altă abordare a relației cu sinele, în termeni care surprind cutumele sociale și raporturile stabilite de legea mozaică. Tocmai de aceea, pentru a înțelege la cel mai simplu nivel că fericirea omului se definește prin desprinderea de lucrurile materiale și de dreptatea proprie (îndreptățirea de sine), sunt înșirate comparații sensibile pentru omul de atunci și de acum, între omul drept și omul păcătos. Omul drept, virtuos, care își trăiește viața după preceptele religioase și se ferește de încălcările legii, nu dorește a fi în preajma celor păcătoși, cu atât mai mult nu își dorește să fie comparat. Însă Mântuitorul arată celor care Îl urmau, și prin textul Evangheliei, și nouă celor de azi, că problemele omului, fie el religios sau nu, pleacă cel mai adesea din inima lui.
Binele e cu adevărat bine atunci când se face bine, adică din dragoste de Dumnezeu și cu discreție
Prin creație, omul făcut după chipul lui Dumnezeu este o făptură bună și minunată, cu puțin micșorată față de îngeri (Psalmul 8, 5), însă prin neascultare imprimă în firea lui păcatul și înclinația spre păcătuire, astfel încât Hristos Domnul caută să vindece prin cuvânt și fapte toate aceste neputințe și boli ale omului căzut. Iată de ce, după învățătura Mântuitorului, omul nu trebuie să se vadă superior semenului doar pe criteriul ascultării legii, ci mai ales prin cel al împlinirii ei. Omul păcătos este un om suferind, însă cu toate acestea caută și el comuniunea și atenția celorlalți, așa cum o face și omul virtuos („Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac?” Luca 6, 32).
Desigur, se va putea spune că prezența în preajma păcătoșilor atrage după sine și îmbolnăvirea, sau împătimirea și a celor sănătoși, însă învățătura divină așază în ordinea logicii umane conștientizarea că fapta bună pe care o face omul virtuos poate fi regăsită și în orânduirea socială a celor păcătoși: echitatea, datoria, afectivitatea. Fapta bună devine ziditoare atunci când este însoțită de iubirea față de semeni, pentru ca din ea să se folosească atât primitorul acesteia, prin efectele ei imediate, cât și făptuitorul, prin împlinirea datoriei morale.
Reciprocitatea pozitivă - un principiu evanghelic de urmat
Pericopa Evangheliei acestei duminici pornește de la principiul reciprocității pozitive: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Este o abordare cu totul nouă a prescripțiilor vetero-testamentare, care amintea de obligativitatea săvârșirii binelui în Decalog, pe care Hristos o îmbogățește cu accentul pe semenul de lângă noi, privit prin perspectiva binelui propriu. De aici se dezvoltă o nouă orânduire socială, care nu are la bază nici o obligație, în afară de cea a iubirii și a respectului față de semen ca față de sine. În această nouă așezare dintre oameni, se regăsește mai bine valoarea iubirii. Iubirea nu mai este doar un concept abstract, filosofic sau pur senzorial, ci se desprinde din ideea de prezență personală aflată în imediata apropiere a celui de lângă noi.
Problema omului de atunci și de acum o reprezintă incapacitatea noastră de a ne detașa de stima de sine axată pe cultul persoanei și al propriei bunăstări. De altminteri, e foarte greu să acceptăm renunțarea la îndreptățirea de sine și la imaginea pe care o cultivăm câteodată chiar și o viață întreagă. Însă pierdem din vedere că tot ceea ce realizăm în viața noastră nu se face în concurență sau în comparație cu ceilalți, ci numai cu noi înșine, cu devenirea noastră prin urcușul personal și profesional.
Iubirea nu e filosofie, ci o trăiești atunci când te doare pentru cel de lângă tine
Duminica aceasta vorbește și despre iubirea vrăjmașilor. Dacă nouă ne este greu să ne comparăm cu ceilalți semeni, mai ales cu cei păcătoși - deși Hristos Domnul ne-a arătat cât de ușor putem fi asimilați acestora -, să îi iubim pe vrăjmași devine aproape imposibil. Pentru a putea înțelege și împlini legea iubirii lui Hristos, e nevoie să nu îi mai percepem pe cei de lângă noi vrăjmași. Istoria duhovnicească a Bisericii a arătat că trebuie și putem să ne rugăm și pentru luminarea și liniștirea oamenilor care ne sunt potrivnici. Nu oamenii ne sunt dușmani, ci diavolul, care umblă să îl piardă și să îl depărteze pe om de iubirea lui Dumnezeu (I Petru 5, 8)! Oamenii se lasă prinși în plasa demonică pentru a deveni, cel mai adesea involuntar, instrumente ale celui rău. Însă lupta cu duhurile nevăzute nu se dă după strategii omenești, ci cu rânduială și putere de la Dumnezeu (Efeseni 6, 11-12). Puterea primită de la Dumnezeu îl ajută pe om nu doar să biruie vrăjmașii nevăzuți, ci chiar îl ajută pe om să îi iubească pe vrăjmașii văzuți. Cum altfel am putea explica atitudinea tuturor sfinților mucenici, începând cu Arhidiaconul Ștefan, care se rugau pentru cei care îi torturau?! Cel mai adesea însă, noi pierdem din vedere că prin atitudinea noastră egoistă, foarte comodă și hiperprotectivă, devenim propriii noștri vrăjmași. Ne suntem vrăjmași pentru că nu ne eliberăm de acele contingențe, patimi și dependențe, care ne țin departe de Dumnezeu și de devenirea noastră în libertatea noastră. Vrăjmășia noastră față de sine se poate analiza în fiecare zi prin citirea rugăciunilor de seară, în cadrul cărora cea de-a treia reprezintă o spovedanie cotidiană, ce ne descoperă propriile slăbiciuni și neputințe.
Dacă reținem din această pericopă evanghelică faptul că virtutea iubirii, ca izvorâtoare din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, este remediul bolii păcatului, înțelegem și că putem realiza ceea ce aparent pare imposibil prin iubirea vrăjmașilor. Să ne învingem propriile vrăjmășii, pentru a nu ne mai lăsa afectați de vrăjmășiile celorlalți, și astfel să conștientizăm darul vieții în fiecare zi, pe care îl primim nu spre risipire, ci spre înveșnicire! - Ziarul Lumina
HOTĂRÂREA DOGMATICĂ A CELUI DE-AL ŞAPTELEA SFÂNT SINOD ECUMENIC
Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă aprovinciei Bithinia, în sfânta Biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează:
Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei a făcut-o şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).
Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului şi, precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea…” (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti. De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească. Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstrăm neschimbate toate cele bune ale Bisericii Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, şi împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de Dumnezeu ocrotită a Constantinopolei.
(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor…
Ne lepădăm şi dăm anatemei: pe Arie şi pe cei care cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire luptători împotriva Duhului Sfânt; mărturisim şi că Stăpâna noastră, Sfânta Fecioară Maria, este pe deplin şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a introdus învăţătura despre doimea de persoane. Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim, urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol. Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi aceştia fiind oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă asemenea lor. Şi, rezumând, zicem: păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă cu sfinţenie, între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana] este spre mărirea amândurora.
Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi urmând învăţătura de Dumnezeu insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele Biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi. Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile icoanelor şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci tot aşa cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini lumânări, după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea acordată chipului urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.
În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, Biserică ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, şi întregii cete dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te, fiică a Sionului! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul a înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna potrivnicilor tăi; Domnul este împărat în mijlocul tău; nu vei mai vedea nicio nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu tine totdeauna. [Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau îndrăznesc să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].
Moartea este – şi va rămâne, totuşi – una dintre originile istoricităţii şi ale identităţii ontologice ale omului. De altfel, unul dintre sensurile principale ale filosofiei şi înţelepciunii greceşti a fosta aceasta: filosofia este pregătire demnă pentru moartea umană.
Moartea este singura certitudine
În ciuda certitudinii morţii, ea rămâne totuşi nedeterminată: nu putem şti nici când şi nici cum vom muri! În general, se spune că moartea este un fenomen ce li se întâmplă numai celorlalţi. Ştiu că voi muri, dar nu cred acest lucru. Şi totuşi... Cu toate că, în linii mari, despre moarte se poate afirma că s-a spus aproape tot esenţialul, că nimic nu ne poate surprinde, totuşi, majoritatea oamenilor trăiesc ca şi cum n-ar şti nimic despre ea.
Moartea este o evidenţă, de fapt, naturală şi familiară. Şi, totuşi, de fiecare dată când întâlnim această evidenţă, ea ne pare la fel de şocantă! „Nu mai există teamă pentru că nu mai există moarte!” sunt penultimele cuvinte ale lui Ivan Ilici. În locul morţii era lumină. „Cât e de bine şi cât e de simplu”, murmură Ivan Ilici înainte de a-şi da sufletul.
Nu vă temeţi de moarte!
Moartea, de fapt, este cea care ne învaţă cum să ne trăim viaţa. Să trăim clipa de acum ca şi cînd ar fi ultima. Ea ne arată cum să murim, dar mai ales cum să înţelegem lucrurile acestei lumi. Iată de ce gândul la moarte şi la Judecata de Apoi ar trebui să-l însoţească pe creştin în fiecare zi.
Eubul, marele filosof al Alexandriei l-a întrebat într-o zi pe fostul coleg de şcoală, Vasile cel Mare: “Spune-ne nouă, minunatule, care este cea mai înaltă filosofie a creştinismului?”. Şi Marele Vasile i-a răspuns: “Cea mai înaltă filosofie de sub cer, iar nu doar a creştinului, este să avem pururea moartea înaintea ochilor”. Adevărata mângâiere nu este nimic altceva decât trecerea de la moarte la viaţă. [...] Fiindcă, în cele din urmă, în atâta osteneală, în atâta nevoinţă şi priveghere, mergând adeseori dincolo de capacitatea de îndurare a firii omeneşti, se naşte un vlăstar, un vlăstar al unei vieţi noi şi neveştejite, ce rodeşte însutit. Şi atunci binecuvântezi toate durerile şi suferinţele. Jertfeşti toate lucrurile, fiindcă bucuria ce s-a arătat e o scânteiere a veacului viitor, care dă lumină şi viaţă atât prezentului, cât şi viitorului. Ajungi astfel, să cauţi în mod spontan ceea ce e mai aspru, mai greu, mai sever şi mai auster, spre a înainta în direcţia adevăratei mângâieri care nu amăgeşte, spre lumina cea neînserată care îl face pe om în stare să iubească întreaga omenire şi toate lucrurile.
„Moartea nu este un fenomen, ci o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Noi, creştinii ortodocşi, cunoaştem că sufletul omului nu moare, ci se transformă dintr-un mod de existenţă în altul, ştiut numai de Dumnezeu. Moartea este relativă, e o punte de trecere dintr-o stare în alta. Noi credem în învierea morţilor şi în propria noastră înviere”, ne învață regretatul Părinte Bartolomeu Anania.
Omul moare singur
Omul abordează moartea în stare de surprindere, de improvizaţie sau de nepregătire. Omul vine pe lume singur şi pleacă din această lume tot singur. Cu toate acestea, este bine ca în ultimele clipe de viață să fie cineva lângă tine, pentru consolare și pentru a trece mai ușor puntea din lumea aceasta. Este vrednic de amintit faptul că, atât în drumul spre Cruce, cât și în ceasul în care și-a dat duhul în mâinile Tatălui, Iisus nu a fost singur, ci însoțit de mama lui, Maria și un grup de femei adepte ale învățăturii Sale, printre care și Maria Magdalena. Pentru devotamentul și loialitatea față de El, Maria Magdalena a fost răsplătită fiind prima martoră a Învierii Domnului.
Vai! Înfăptuim solitar pasul pe care nimeni nu-l face în locul nostru, dar pe care fiecare îl va face când îi va veni ceasul. A muri nu face zgomot. „Nu am auzit nimic”. După ce omul îşi dă ultima suflare, se dovedeşte, înainte de toate, mizerabila noastră neputinţă: supravieţuitorii nu ştiu ce să facă, nici cu ce să se ocupe, dar nu, nu se va spune că totul s-a sfârşit...
Ce se petrece însă dincolo de mormânt?
Indiferenţii faţă de fenomenul religios şi ateii, desacralizând moartea, se vor repezi să spună că totul se termină aici. Însă lucrurile stau cu totul diferit. De altfel, noi, creştinii credem în Învierea Domnului Iisus Hristos, în învierea morţilor şi în propria înviere. În clipa morţii, dacă sufletul credinciosului îşi va afla mântuirea, el se va muta din viaţă în adevărata Viaţă.
Cea mai bună încredinţare, în această privinţă, ne-o dă cel mai mare ostenitor şi mărturisitor al Învierii − Apostolul Pavel: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”.
Moartea ca sfetnic
Mergi tu, iubitorule de lume, de bogăţie şi de înfrumuseţare, la mulţimea trupurilor morţilor şi umblă printre ele şi vei învăţa inima ta, cea care înainte era iubitoare de lume că toate sunt deşertăciune. Ia-ţi prieten şi sfătuitor apropiat moartea şi te vei umple de înţelepciune. Dacă vei trăi după sfatul ei în toată viaţa ta, mulţi oameni se vor minuna de petrecerea ta îmbunătăţită şi toţi vor întreba ca şi marele Isaia: cine a fost sfetnicul lui?
Noi, oamenii murim, dar spectacolul lumii continuă. Istoria trece mai departe, cu noi sau fără noi... Trist este faptul că odată cu plecarea la Ceruri a celor dragi ne dăm seama, din păcate cam târziu, cât de puţin i-am preţuit. De aceea, Biserica are şi rolul de a continua „dialogul” dintre cei rămaşi şi cei plecaţi dintre noi.
Aşadar, de ce mor oamenii? Pentru că numai aşa vor afla bucuria cea mare a întâlnirii, faţă către faţă, cu Domnul Vieţii, Iisus Hristos.
Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane făcătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane făcătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.
Cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât Biserica va fi mai marginalizată, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viaţa noastră creştină nu e uşoară, cu muzică şi petreceri şi altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferinţă, este, în sfârşit, prigoană. …Ai o mărturisire, depui şi tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri aşa, oricum! …Prigoana este buletinul nostru spre Rai. Aceasta este pregătirea noastră pentru dincolo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite şi în camilafce călcate şi puse la steif. Ne-am zidit în suferinţe şi necazuri.
Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfăţişeze curat, gata spre Înviere. Acolo nu o să meargă nici bogatul, nici împăratul, nici sluga, nici ostaşul, acolo va merge numai cel ce va purta haina de nuntă a Creştinătăţii. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3:28),
Creştinul nostru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi. Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsam. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus. Iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii, în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că, aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a simţit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul veacurilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc? „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea?
Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc. Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată hotărâtoare asupra acestei situaţii grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a avut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi diferenţa? Dumnezeu şi-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, decât pe cei care s-au pocăit!
Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.
(Fragmente preluate din volumele Ne vorbește Părintele Justin, Fundația Justin Pârvu) -Sursa: http://www.atitudini.com
„DUMNEZEU NU SE LASĂ BATJOCORIT”. Predică-avertisment fără precedent a PATRIARHULUI DANIEL, care a invocat „UMILIREA” Sfântului Cuviosului Dimitrie de regimul comunist cu puțin înainte de căderea din 1989 - Cuvântul Ortodox
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi-a exprimat marţi recunoştinţa faţă de pelerinii care au participat la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.
„În modul cel mai călduros, vă mulţumim dumneavoastră, iubiţi pelerini, care aţi participat la Slujbele de Priveghere, la Sfintele Liturghii. Vă mulţumim şi pentru răbdare, dar şi pentru înţelepciune, pentru că în mod exemplar aţi arătat rânduială”.
„În această situaţie dificilă de pandemie, credincioşii pelerini s-au adaptat, au respectat regulile sanitare cerute de autorităţi, au păstrat distanţa fizică şi au purtat mască; au fost foarte înţelegători”, a spus Patriarhul în ziua de cinstire a Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor.
Preafericirea Sa şi-a manifestat părerea de rău pentru cei care şi-au propus să participe la sărbătoarea Sfântului Dimitrie 2020, dar nu au reuşit din motivul crizei sanitare.
„Regretăm că alţi credincioşi decât bucureştenii nu au reuşit să participe din cauza condiţiilor sanitare impuse. Sperăm ca anul viitor să nu mai avem această situaţie limitativă şi întristătoare pentru cei care nu au putut participa în mod direct”.
Părintele Patriarh a vorbit la superlativ despre pelerini.
„Sunt oameni care caută în lumea aceasta [realitatea] ce nu se află în lumea aceasta, dar care realitate are semne ale prezenţei sale în lumea aceasta”.
„Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, însă Împărăţia lui Dumnezeu prin Iisus Hristos s-a apropiat de lumea noastră, a oamenilor, de aceea, predica Sa, ca şi a Sfântului Ioan Botezătorul, începe cu aceste cuvinte: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4:17)”, a afirmat Preafericirea Sa.
În predica rostită marți, Patriarhul Daniel a prezentat două aspecte ale prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume prin Sfântul Dimitrie cel Nou: pe de o parte delicatețea și ajutorul minunat oferit credincioșilor, iar pe de altă parte, „medicamentele amare” administrate pentru îndreptarea oamenilor.
Patriarhul României a subliniat că „lucrarea Împărăției lui Dumnezeu în lume se vede în mod deosebit prin viețuirea sfinților, prin credința lor dreaptă și viețuirea lor curată, potrivit voii lui Dumnezeu. De aceea, psalmistul a putut spune, profetic ‹Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!›”.
„Ceea ce vedem în viața Sfântului Dimitrie cel Nou este exact modul de lucrare al Împărăției lui Dumnezeu în lumea aceasta. Împărăția lui Dumnezeu nu este izbitoare, nu frapează, nu face zgomot, ea vine tainic în sufletul omului”.
Părintele Patriarh a explicat că poarta de intrare a Împărăției lui Dumnezeu în lumea aceasta este inima fiecărui om, de aceea sfinții cuvioși au practicat cel mai mult rugăciunea inimii („Doamne Iisuse…”).
„Acești sfinți cuvioși, de Dumnezeu purtători – cum îi numește calendarul sau cărțile noastre de slujbe, sunt receptaculele cele mai sensibile ale prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume”.
„Această Împărăție vine tainic, nu forțează libertatea omului, nu intimidează, nu sperie, ci este o prezență blândă, smerită. De aceea, Mântutorul Iisus Hristos spune că ‹Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru›”.
Cât de delicat și sensibil a fost Sfântul Dimitrie
Vorbind despre viața Sfântului Dimitrie, care a fost păstor de oi și de vite, Patriarhul a adus în atenție o întâmplare ce arată delicatețea și sensibilitatea cuviosului:
„Se spune că a fost atât de sensibil și de milos încât odată, când din greșeală a călcat cu piciorul un cuib de pasăre și a strivit un pui, s-a autopedepsit: timp de trei ani nu s-a mai încălțat. A mers desculț…”.
„El trăia mult în natură. A înțeles că cerul și pământul sunt creația lui Dumnezeu și casa lui Dumnezeu pentru oameni și de aceea considera că toate făpturile sunt iubite de Dumnezeu care le menține în existență”.
Minunile Sfântului Dimitrie
Preafericirea Sa a evidențiat faptul că deși în timpul vieții a fost necunoscut, după moarte Sfântul Dimitrie a fost foarte cinstit pentru că a ajutat mulțime de oameni prin minunile sale.
Moaștele sfântului au fost aduse în țara noastră în timpul Războiului ruso-turc, în 1774.
„De atunci și până acum, moaștele sale au fost pavăză, scut, izvor de bucurie și de pace, de mângâiere și de binecuvântare pentru locuitorii orașului și pentru toți cei care au venit să-l cinstească aici”, a spus Patriarhul.
„Minunile sale erau izvorâte din iubire milostivă față de oamenii aflați în suferință”, a spus Patriarhul.
„De pildă, în anul 1814, în vremea domnitorului Ioan-Vodă Caragea orașul București a fost cuprins de o puternică epidemie de ciumă. Atunci, moaștele sfântului au fost scoase din biserică, a fost înconjurat orașul cu ele și, începând din acea zi, ciuma a încetat să mai facă victime”.
„În anul 1827, în vremea domnitorului Grigorie Ghica al 4-lea a fost o secetă îndelungată și foametea amenința orașul și împrejurimile. Lipsiți de orice ajutor, oamenii au nădăjduit iarăși în rugăciunile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Racla sa a fost scoasă în procesiune și, ca urmare, Dumnezeu a dăruit ploaie din belșug”, a amintit Părintele Patriarh.
„În 1831, orașul București a rămas aproape pustiu din cauza molimei, sau epidemiei de holeră. În 15 septembrie 1831, de asemenea, moaștele au fost scoase la Câmpia Filaret – Parcul Carol de astăzi, unde Generalul Pavel Kiseleff (…) a organizat o mare procesiune religioasă. Sfântul a fost purtat de clerici pe această câmpie Filaret, astfel încât, prin rugăciunile adresate lui, numărul morților, care până atunci atingea un total de 160 pe zi, a scăzut repede, în cele din urmă încetând molima”.
”Dumnezeu nu se lasă batjocorit!
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a semnalat că „lumea l-a cinstit pe Sfântul Dimitrie mai ales în anii grei ai comunismului, când Biserica era persecutată”.
„În toamna anului 1989, cu prilejul hramului Sfântului Dimitrie cel Nou, în 27 octombire, autoritățile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie motivând că în aceeași zi, în clădirea de alături, unde era sediul Marii Adunări Naționale, ar avea loc o ședință importantă. Astfel, patriarhul Teoctist a fost obligat să transfere racla de pe Dealul Mitropoliei, de la Catedrală, dar nu a dus-o prea departe, ci la Biserica Sf. Nicolae-Vlădica din apropiere”, a amintit PF Daniel.
„Această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut, iar în clădirea de alături, care a devenit Palatul Patriarhiei, în 27 octombrie în anul 2007, chiar de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, a fost înființat Centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române, care prin radio și televiziune transmite de la Catedrala Patriarhală în fiecare zi slujba Sfintei Liturghii și slujba Vecerniei spre bucuria credincioșilor ortodocși români din țară și din diaspora”.
Prin aceasta vedem că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6:7).
„Fraților, Dumnezeu nu se lasă batjocorit”,a continuat Patriarhul. „El este îndelung-răbdător, dar este și drept. Mai întâi iubirea Sa milostivă copleșește dreptatea Sa. Dreptatea Sa se arată atunci când El dorește îndreptarea oamenilor, folosind uneori și medicamente amare, nu numai dulci pentru îndreptarea oamenilor și așa îngăduie ca ei să fie certați cu diferite încercări”.
Liturghia de marți a fost punctul central al pelerinajului de Sf. Dimitrie desfășurat în acest an în condiții speciale. Au slujit alături de Patriarh doar cei trei episcopi vicari din București, câțiva preoți și diaconi.
Au putut participa doar credincioși din municipiul București. Aproximativ 200 de persoane au putut lua parte la slujbă în spațiul special amenajat conform măsurilor sanitare de siguranță. În jur de 30.000 de persoane au reușit să aducă cinstire sfintelor moaște.
Pe lângă cinstitele moaște din Catedrala Patriarhală – ale Sfinților Dimitrie, Nectarie, Constantin și Elena – au fost aduse în acest an și moaștele Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor.
“Nu-i mai răbda, Sfinte Dimitrie! Nu-i mai răbda!” – STAREȚUL ANTIM DAVID MUSTRĂ CU ÎNDRĂZNEALĂ, la Trinitas TV : “Autoritățile şi-au cam întrecut măsura, şi la pelerinajul de la Iași şi la cel din Bucureşti
Transcrierea unor fragmente:
[…] Constantin Bacalbaşa, un parlamentar liberal la vremea respectivă, care a scris nişte memorii absolut superbe, Bucureştii de altădată – este tipărit în cinci volume, le găsiţi în librării, şi ar trebui să le citească fiecare bucureştean, să vadă cum arăta viaţa acestui oraş şi, în primul rând, viaţa duhovnicească – relata ce se întâmpla concret dpdv spiritual în oraş. Şi încheie tot episodul acesta al Primului Război Mondial, că pe bucureşteni două lucruri i-au scos din răbdări: în primul rând furarea moaştelor Sfântului Dimitrie – şi pe buzele tuturor a stat la vremea respectivă cum Sfântul Dimitrie era să-i părăsească, iar atunci, la întoarcerea moaştelor înapoi, ca să-şi arate evlavia faţă de sfântul, trei zile şi trei nopţi au stat moaştele în curtea catedralei şi după aia încă o lună pelerinaj la sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie ca fiecare să-şi ceară iertare de la sfântul ocrotitor şi să-i ceară în continuare protecţia. Adică să le rămână alături în această legătură de suflet care se stabilise. Deci asta i-a scos pe bucureşteni din minţi, nu faptul ca oraşul era devastat. Şi încă ceva mai spune Constantin Bacalbaşa: rechiziţionarea clopotelor. Pentru ca să se facă tunuri şi să poată avea maşinăria de război gloanţe şamd, clopotele din Bucureşti au fost luate şi topite. Una dintre frumuseţilor oraşului, descrie Bacalbaşa, era că la 8 dimineaţa, duminică sau în sarbătoare, când începeau să sune toate clopotele oraşului, să auzi acel sunet de clopot la atâtea sute de biserici în acelasi timp. Deci asta era supărarea bucureştenilor: cum de i-a părăsit Sfântul Dimitrie. Nu alte lucruri, ce s-a întâmplat sau nu cu palatul sau clădirea nu-ştiu-care sau celelalte lucruri.
Sărbătoarea Sfântului Dimitrie este marcată aşa în Bucureşti de la 1774. Unele momente au fost de efervescenţă duhovnicească mai mare şi altele mai estompate, cum a fost perioada comunistă. Dar să nu uităm că şi atunci hramul Sfântului Cuvios Dimitrie se ţinea în Bucureşti, chiar dacă Marea Adunare Naţională era în aceeaşi curte cu catedrala şi erau restricţii de tot felul.
De pildă, ţin minte că Patriarhul Teoctist, Dumnezeu să-l odihnească, povestea cum în 1989, înainte de căderea regimului comunist, în octombrie, la pomenirea Sfântului Dimitrie, comuniştii au cerut evacuarea sfintelor moaşte din curtea Patriarhiei, ca să nu se ţină în acelaşi timp şi în acelaşi loc hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cu Congresul al XIV-lea al patridului. Îmi aduc aminte, eram atunci licean şi noi am fost scoşi în faţa televizorului pentru că era o tovarăşă reprezentantă a comunei noastre şi trebuia să vedem cum se desfăşoară. Nu ni se spunea nimic despre Sfântul Dimitrie, dar credincioşii veneau. Şi atunci au venit şi ţin minte că mi-au povestit câţiva dintre bătrânii oraşului, care urcau colina Patriarhiei să se închine permanent la Sf. Dimitrie, şi îmi spuneau: Părinte, eram în mulţimea aceea care însoţea procesiunea de la catedrala patriarhală la Biserica Sf. Nicolae Vlădica, biserica din spatele catedralei, de pe bd. 11 Iunie de astăzi. Şi îmi povesteau cum, la vremea respectivă, bucureştenii care însoţeau procesiunea respectivă au început să strige:“Nu-i mai răbda, Sfinte Dimitrie! Nu-i mai răbda!”, încât unii, mai fricoşi, au început să fugă, să iasă din rând, de teama represaliilor, de teama anchetelor. Şi acest lucru l-au strigat în perioada Liturghie de la hramul din 1989. Şi n-a mai fost mult şi s-au dus. S-au dus, pentru că Sf. Dimitrie nu rabdă lucrurile de genul acesta.
[…]
Bucureştenii vin la sfinţi şi dacă presa reflectă lucrurile într-un fel sau în altul. Nu m-am uitat zilele acestea la ştiri, ca să pot să-mi fac o părere, o imagine. Legat însă de atitudinea autorităţilor, eu nu sunt atât de binevoitor cu ei, aşa cum este domnul Bănescu. Are toate motivele domnia sa. Din punctul acesta de vedere, eu aş dori să scot în evidenţă că şi la pelerinajul de la Sfânta Parascheva şi la cel din Bucureşti, şi-au cam întrecut măsura. În sensul în care, sigur, avem o societate secularizată, înţeleg până într-un punct şi vreau să fac un exerciţiu ca să pot înţelege ce se întâmplă cu adevărat. Însă, vedeţi, sunt două păreri aici discordante in joc: e vorba de părerea creştinilor ortodocşi care vin în zilele acestea sau în orice zi de pelerinaj şi se închină şi ştiu că nu se îmbolnăvesc, ba, din contră, vin să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti, şi o părere mai atee de la autorităţile laice, cum le numiţi dvs., care nu mai cred în Dumnezeu şi care, sigur, văd răspândiţi microbi prin trupul sfântului şi de acolo mai departe, adică nu cred nimic din ceea ce inseamnă harul lucrător al Duhului Sfânt prin sfintele moaşte. Şi de aici toată grija aceasta câteodată supărătoare, supărătoare de-a dreptul…
Pentru că, dacă este să ne uităm în istoria minunilor pe care le-a săvârşit Sf. Dimitrie aici, în oraşul acesta, tocmai acest lucru trebuie să-l scoatem în evidenţă: că în momentele de grea cumpănă, de încercare, prin care a trecut oraşul acesta în ultimele sute de ani de când il ocroteşte, tocmai intervenţia sa miraculoasă a făcut ca poporul să arate o evlavie şi mai mare faţă de cel care i-a ocrotit, i-a scos din multe rele. Şi, dacă ar fi să ne gândim aici numai la epidemia de ciumă din timpul lui Caragea. Când domnitorul Caragea ajunge atunci la Bucureşti, într-o noapte, când ajunge, arde reşedinţa domnească, apoi de a doua zi începe epidemia de ciumă, boală necruţătoare de altfel, şi omul acesta, a cărui imagine a fost asociată, până la urmă, cu ciuma – „ciuma lui Caragea” – a înţeles repede că Sfântul Dimitrie este cel care poate salva oraşul. Şi atunci a scos repede moaştele Sfântului Dimitrie în oraş. Avem mărturii ale vremurilor respective, cum Sf. Dimitrie a făcut această minune negrăită a contenirii numărului de îmbolnăviri în oraşul Bucureşti. Şi putem continua cu minunile de genul acesta pe care Sfântul Dimitrie le-a făcut.
Omul de rând înţelege lucrurile acestea. Omul de rând înţelege că vine să se vindece şi că sfântul nu poate să împrăştie microbi. Ateul sau mai puţin credinciosul nu poate să înţeleagă lucrurile acestea şi de aici măsurile acestea exagerate. Poate vina noastră, a autorităţilor bisericeşti, de data aceasta, este că le-am dat prea mult loc să se bage în sufletul nostru.
Credinţa se manifestă. Dacă credem cu adevărat că sfântul este cel care ne vindecă de bolile de genul acesta, atunci unde mai încap microbii? Ar fi trebuit ca, în aceste vremuri, autorităţile să lase pe fiecare credincios în parte şi să vină şi să se închine liber şi nestingherit la sfintele moaşte.
Deci logica aceasta, pe care o văd drăcească – iertaţi-mi duritatea termenului, dar e drăcească – atâta vreme cât crezi că vii până la Sfântul Dimitrie şi de acolo te îmbolnăveşti şi de acolo crezi că mai este sau nu mai este ceva şi te duci acasă într-un autocar ticsit sau mai puţin ticsit şi iarăşi te îmbolnăveşti – nu face bine nici pe departe nimănui.
[…]
Trebuie să ne întărim noi credința, să întărim credința și în ceilalți și să determinăm și autoritățile să înțeleagă o dată pentru totdeauna că un pelerinaj nu poate fi îngrădit. Pentru că tocmai aici stă secretul: oamenii aceștia vin să se tămăduiască, aceasta este credința lor, iar dacă credința aceasta este vie și lucrătoare, nu ai cum să o îngrădești cu niște măsuri din acestea laice. Dacă spunem că suntem credincioși, și persoanele care reprezintă puterea laică trebuie să înțeleagă că în astfel de momente trebuie să aibă măcar bunul-simț să se oprească acolo unde trebuie și să-i lase pe oameni să se manifeste liniștit în credința lor, chiar dacă ei [autoritățile] cred mai puțin sau chiar deloc”. Sursa - Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor – Ediție specială la Trinitas TV, 26.10.2020, cu Iulian Bobârnea – invitat Arhim. Antim David, starețului Schitului Măgureanu, București
PS Părinte Episcop Macarie: „Să strângem în inima noastră, precum furnica, merinde duhovnicească pentru iarna care se apropie!”
(Sărbătoarea Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, 27 oct. 2020, Mănăstirea Ikast, Danemarca)
„[…]… Nu întâmplător Cuviosul Dimitrie cel Nou a îngăduit ca moaștele sale să fie așezate în București atunci, în acele vremuri de restriște, în acele vremuri de încercare, nu doar pentru războiul dintre frați, pentru acel război cumplit, ci și pentru faptul că Bucureștiul de atunci a fost greu încercat printr-o molimă, printr-o ciumă, printr-o boală molipsitoare. Și tocmai moaștele Cuviosului Dimitrie cel Nou au fost așezate atunci în cetatea Bucureștilor pentru a aduce tămăduire și alinare celor care erau bolnavi. Și hagiograful ne mărturisește că atunci când au fost așezate moaștele în București, și ciuma a încetat. Așadar Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou are și această harismă, de a izbăvi de boli molipsitoare, de epidemii pe cei care sunt greu încercați.
Iată, tocmai de aceea, alergăm cu și mai multă osârdie la moaștele sale în aceste vremuri de criză, de restriște, de încercare, însă ne întristăm că și de data aceasta s-au pus bariere. Nu toți credincioșii pot să ajungă la moaștele sale în București, ci numai cei care au domiciliul în capitală. Ne doare faptul că s-a pus această îngrădire credincioșilor pelerini, însă sigur, avem certitudinea că harul sfinților nu poate fi îngrădit. Însă iată, s-a întâmplat ca nu toți credincioșii care doresc să primească alinare și tămăduire în aceste vremuri de încercare să poată ajunge și să se închine moaștelor pline de har și de mireasmă ale Cuviosului Dimitrie cel Nou.
Sfântul Dimitrie face parte din istoria noastră și din identitatea noastră. Nu putem concepe Bucureștiul fără Sfântul Dimitrie cel Nou, așa cum nu putem concepe Iașiul fără Sfânta Cuvioasă Parascheva. Fiindcă moaștele acestor doi sfinți sunt dătătoare de rod și de binecuvântare și de tămăduire. Aceasta este credința noastră, aceasta este mărturisirea noastră.
În aceste vremuri grele, tot mai mulți sunt obligați să poarte măști. Paradoxal este că, oamenii fiind obligați să poarte măști, multe măști cad. Fiindcă omul este o ființă socială. Omul este făcut pentru comuniune. Noi avem nevoie de om cu chipul întreg, așa cum l-a creat Dumnezeu. Pentru că chipul celuilalt oglindește și ne oglindește. Chipul celuilalt se oglindește și ne oglindește și avem nevoie de celălalt în lumină cu chipul lui întreg, pentru că suntem făcuți să ne privim unii pe ceilalți.
Îmi amintesc că un occidental a ajuns în Muntele Athos și a văzut icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos Pantocrator Atotțiitorul în cupola centrală a bisericii mănăstirii în care se închina. Și l-a întrebat pe un călugăr bătrân îmbunătățit: „Părinte, așa arată Dumnezeu, așa cum Îl vedem în icoană? – Da, așa arată. – Și când dorim să-L vedem, trebuie să-L privim în icoană? – Da”.
Îl privim în icoană, dar trebuie să ne privim și unii pe alții, fiindcă cu toții purtăm chipul Său, ca să ajungem în dragoste frățească la asemănarea cu El. Iată, mai spunea bătrânul, Hristos îmi vorbește acuma prin tine. Prin tine îl văd pe El atunci când îți privesc fața, pentru că însuși psalmistul ne spune: Fața Ta, Doamne, am căutat.”
Așadar privim la icoană cu nădejde, la icoana Mântuitorului și la icoana tuturor celor care au purtat chipul lui Hristos și au ajuns la semănarea cu El, Maica Domnului și toți sfinții mijlocitori pentru noi, în frunte cu Sfântul Dimitrie cel Nou. Sfântul Dimitrie să ne ajute să putem da neîncetat o bună și dreaptă mărturie spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre.
Și, așa cum spuneam și ieri la Liturghia de la Esbjerg, să strângem în inima noastră orice mărturie adevărată, orice bob de rugăciune, orice bob al dragostei noastre, orice lacrimă de pocăință. Toate să le strângem, pentru că aceasta este merindea noastră duhovnicească. Să strângem așa cum strânge furnica merinde pentru a trece iarna fiindcă și noi avem nevoie de această merinde duhovnicească pe care s-o strângem pentru iarna care se apropie.
Sfântul Dimitrie cel Nou să ne ajute ca să putem să le biruim pe toate, toate greutățile, toate ispitele, toate încercările, și să ajungem cu toții la limanul cel neînviforat al mântuirii. AMIN!”
Toate patimile primejduiesc mântuirea omului, dar cea mai rea, mai demonică este mândria. Sentimentul de superioritate se poate manifesta fie în relația noastră cu Dumnezeu, când credem că am devenit mai buni, mai virtuoși datorită calităților noastre, nu prin mila și ajutorul pe care l-am primit, din preaplin, de la El, fie în raporturile noastre cotidiene cu semenii. În acest caz, păcătuim prin faptul că nu îl mai percepem pe aproapele nostru ca pe un egal, ca pe o creație a Domnului, asemănătoare nouă, ci ca pe o ființă inferioară, de rangul doi.
În literatura ascetică pe care ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Părinți, mândria și slava deșartă au fost privite fie ca sinonime care desemnează aceeași boală spirituală, fie ca patimi îngemănate.
La nivelul simțului comun, putem face următoarea distincție: sentimentul mândriei este, de obicei, provocat de un gând ivit într-o anumită împrejurare. Slava deșartă, superbia, în schimb, este într-o măsură semnificativă produsul imaginației. Este bovarică în esența ei: ne închipuim anumite situații în care îi orbim pur și simplu pe semenii noștri prin curajul, inteligența sau frumusețea noastră. Din punct de vedere psihologic, mândria sau slava deșartă sunt produsul nevoii de a fi recunoscuți de către ceilalți, de a fi acceptați în societate, de a primi un feedback pozitiv din partea semenilor.
Care este însă granița dintre nevoia firească de a ne oglindi în ceilalți, de a primi aprobarea lor, și patima mândriei, atât de dizgrațioasă și de primejdioasă pentru mântuirea noastră? Răspunsul îl aflăm de la Sfinții Părinți.
Lanțul oțelit al patimilor
Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, la originea tuturor patimilor stă iubirea trupească, excesivă de sine (filautia, în limba greacă). De aceea, marele teolog și ascet al Bisericii ne sfătuiește: „Păzește-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerațională a trupului, fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimașe, care sunt și cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei deșarte, iar din ele se naște toată lista patimilor”.
La rândul lor, ne învață Sfântul Ioan Scărarul, mândria și slava deșartă generează alte patimi, alte boli spirituale: „Maica desfrânării este lăcomia pântecelui, iar a trândăviei, slava deșartă. (...) Hula (blasfemia) este în primul rând odrasla mândriei, deseori însă vine din judecarea aproapelui sau din nebuna pizmă a demonilor. (...) Viclenia se trage din mândrie și mânie”.
În scrierile sale ascetice, Evagrie Ponticul a surprins memorabil versatilitatea duhului slavei deșarte, care poate transforma fiecare cucerire duhovnicească a monahului sau a creștinului de rând într-o victorie personală: „Gândul slavei găunoase (kenodoxia) e un gând extrem de subtil, care se insinuează cu ușurință în cei care izbândesc (în virtuțile lor) vrând ca aceștia să-și facă publice luptele și vânând slavele de la oameni; pe unul ca acesta îl fac să-și închipuie demoni țipând, femeiuști vindecate și o mulțime atingându-se de hainele lui; îi prezice chiar și preoția și-i aduce la uși oameni care-l caută (pentru aceasta), iar dacă nu vrea, va fi adus fedeleș. Și înfumurându-l astfel cu nădejdi goale, zboară lăsându-l să-l ispitească fie demonul mândriei, fie cel al întristării, care-i aduc și alte gânduri potrivnice nădejdilor lui; iar uneori îl predă chiar și demonului desfrânării pe el, care, cu puțin înainte, era preot sfânt adus la preoție legat fedeleș”.
Cum ne tămăduim de mândrie și slavă deșartă?
Pentru a ne vindeca de ele, trebuie să urâm patimile. Iar motivul intim, profund, nu trebuie să îl reprezinte suferința pe care în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, ne-o provoacă ele, ci dorința arzătoare de a intra și de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, avva Dorotei ne învață că nu trebuie să tânjim după izbăvirea de patimi „pentru a scăpa de chinuri, ci pentru că le urâm din toată inima, după cum e scris: Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani“ (Psalm 138, 22). Noi trebuie să ne războim patimile, dar trebuie să fim conștienți că de sub tirania lor doar Domnul, în realitate, ne poate elibera. La Sfântul Macarie Egipteanul găsim următorul cuvânt: „Datoria omului este să se opună, să se lupte și să se bată cu păcatul, însă singurul care-l poate dezrădăcina este Dumnezeu... După cum nu este posibil ca ochiul să vadă fără lumină, să vorbească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare și să lucreze fără mâini, tot așa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să intre în Împărăția cerurilor”.
În articolele anterioare, am amintit principiul des întâlnit în scrierile și în practica ascetică a Sfinților Părinți - cele contrare se vindecă prin cele contrare. Evident, acest principiu se verifică și în cazul patimii mândriei, precum și în cazul gemenei sale, slava deșartă. Astfel, mândria fiind o maladie a părții raționale a sufletului, prin care omul, autonomizându-se, rupe comuniunea cu Dumnezeu, cea mai eficientă cale de tratare a ei este cultivarea iubirii de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale și, despărțind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpânește iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să disprețuiască nu numai lucrurile ce cad sub simțuri, ci și însăși viața noastră vremelnică”.
Biserica, prin Sfintele Taine, ne oferă șansa de a ieși de sub tirania tuturor patimilor, de a ne recâștiga libertatea îndelung visată. Dragostea de Dumnezeu sporește mai ales dacă ne împărtășim des cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Conștientizarea stării de cădere în care ne găsim, părerea de rău pentru păcatele săvârșite, mărturisirea lor înaintea duhovnicului, efortul și promisiunea de a nu ne mai lăsa în voia lor, toate vor contribui la refacerea comuniunii cu Dumnezeu creatorul nostru, Cel ce conferă sens și plenitudine întregii noastre existențe. Sfântul Ioan Sinaitul, în celebra sa Scară, ne îndeamnă: „Descoperă-ți rana ta medicului, spune-i și nu te rușina”. Spovedania, continuă el, trebuie făcută prin asumarea vinovăției: „A mea este rana, părinte, a mea este buba. Din trândăvia mea s-a făcut, iar nu din pricina altuia. Nimeni nu este de vină, nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai nepăsarea mea”. Nu ne putem aștepta însă ca vindecarea de patimi să se producă spontan și ușor. Trebuie să avem îndelungă răbdare, iar în cazul mândriei și al slavei deșarte este necesar să luptăm cu firea noastră, cultivând virtutea care li se opune, și anume smerenia. Trebuie să ne dovedim starea de smerenie, fiindcă, așa cum spune Cuviosul Nichita Stithatul, „patimile săvârșite cu fapta, cu fapta se și tămăduiesc”.
În final, merită să ne amintim, așadar, valoarea mântuitoare a smereniei. Prin ea ne vindecăm partea rațională a sufletului. Sfântul Grigorie Palama așază smerenia ca temelie a vieții duhovnicești: „Patimile trupești nu pot fi vindecate altcumva decât prin asceza trupului și rugăciunea izvorâtoare din inima înfrântă și smerită, adică prin sărăcia cu duhul”. În Patericul egiptean citim următoarea apoftegmă a Sfântului Antonie cel Mare: „Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și, suspinând, am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea?» Și am auzit glas, zicându-mi: «Smerenia!»” - Ziarul Lumina
Într-un interviu acordat Radio Trinitas, Părintele Profesor Ștefan Buchiu, de la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” a Universității din București, a prezentat contribuția Părintelui Dumitru Stăniloae la teologia și cultura română și universală.
Noutatea și forța teologiei Părintelui Stăniloae este dată de ieșirea din academism și deschiderea ei către spiritualitate, a spus Părintele Ștefan Buchiu.
El a numit această teologie „personalistă”, pentru că este „o teologie a persoanei și a comuniunii, o teologie existențială, în care te întâlnești cu Hristos, nu doar citești despre Hristos. Nu este un Hristos al discursurilor, ci un Hristos care îți aduce din planul veșniciei iubirea Tatălui și puterea ca să te învrednicești de această iubire, care te transformă”.
O teologie personalistă
Este o teologie „iconică”, a mai spus Părintele Ștefan Buchiu, „în sensul că are un caracter profund personalist: ești «agrăit», cum spunea Părintele Stăniloae, ești chemat la dialog ca persoană”.
„Deci, pui unicitatea ta, specificul tău, în evidență slujind pe ceilalți, pentru că Însuși Hristos te-a slujit pe tine. Și atunci, doar slujind te întâlnești cu Hristos, doar în Crucea Lui te întâlnești cu El, ca apoi să te întâlnești în Înviere”, a mai explicat profesorul.
Acest tainic proces nu poate însă avea loc în afara Bisericii, a precizat Părintele Ștefan Buchiu.
„Toate acestea concomitent, și întrupare, și jertfă, și înviere, noi le trăim efectiv în Biserică. De aceea, noi pregustăm Împărăția lui Dumnezeu, care începe cu putere, și în Biserică, și începe și în noi, ca persoane”, a adăugat profesorul.
Hristos ne asumă și ne schimbă prin iubire
„Din dogma Sfintei Treimi, Părintele Stăniloae a reținut în special iubirea altruistă care este între cele trei Persoane, o iubire jertfelnică, o promovare a celuilalt”, a spus profesorul. În Sfânta Treime, marele teolog vedea modelul și paradigma Bisericii, a adaugat el.
Iar „noi suntem chemați să trăim ca și persoanele Sfintei Treimi, într-o unitate diversă, sau o diversitate unitară”.
Părintele Stăniloae a înnoit nu doar învățătura despre Sfânta Treime, ci și hristologia, arătând că „Hristos este iubirea Tatălui, El este revelatorul Treimii și Cel Care împărtășește dragostea lui Dumnezeu Tatăl și ne împărtășește și pe Duhul Sfânt”, a precizat Părintele Ștefan Buchiu.
„E o hristologie vie, un Hristos pe Care Îl simți aproape de tine, Care te asumă, pentru că acest Hristos, Care are chipul evanghelic, dar și un chip eclezial, experimentat în comunitățile creștine, de la primii apostoli și până astăzi, te revendică și, odată unit cu El, te conduce pas cu pas și te trece prin tot ceea ce a trecut El”, a comentat profesorul.
„Deci, nu te simți singur pe drumul acesta către Dumnezeu”, a adăugat el.
Dialog cultural
O altă contribuție importantă a Părintelui Stăniloae a fost deschiderea teologiei către dialogul cu societatea și cultura. Era nu numai un bun cunoscător al Sfinților Părinți, ci și al filosofiei secolului XX.
Aceasta explică locul binemeritat al marelui teolog printre membrii Academiei Române și admirația oamenilor de cultură pentru el.
„Părintele Stăniloae a polemizat adesea cu oamenii de cultură români, din dorința de a arăta că tradițiile noastre Românești sunt profund creștine, că noi am avut teologie înainte de teologia de școală, că noi am moștenit, am preluat de la Bizanț filonul patristic, dar în același timp i-am pus și o pecete a noastră, românească, care este foarte echilibrată”, a spus Părintele Ștefan Buchiu.
Profesorul a mai remarcat că astăzi aceasta este recunoscută în celelalte teologii ale bisericilor surori ca fiind una „într-adevăr echilibrată, existențială, dar și angajată în social, nu doar contemplativă”.
În încheierea interviului, Părintele Ștefan Buchiu a menționat că „Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este nu numai cel mai de seamă discipol pe care l-a avut Părintele Stăniloae, dar este un continuator al gândirii lui și ne-a dăruit opera integrală a Părintelui Stăniloae”.
Ediția integrală a Operelor complete ale Părintelui Dumitru Stăniloae este în curs de publicare la Editurile Patriarhiei Române.
Părintele Adrian s-a născut în data de 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, com. Deleni, jud. Cernăuţi, Ucraina de astăzi, din părinţii Mihail preot şi mama sa, prezbitera Aurora. Alexandru, după numele de Botez, primeşte o aleasă educaţie creştină, provenind dintr-o familie cu generaţie de preoţi, bunicul de pe mamă fiind tot preot. Mama a fost cea care l-a educat foarte mult în iubirea de Dumnezeu, atât pe el cât şi pe sora lui mai mică. Tatăl îi pune primele baze catehetice şi dogmatice ale teologiei Ortodoxe, precum şi bazele culturale, studiind mai mulţi învăţaţi, filosofi şi oameni de ştiinţă. Despre tatăl său Părintele Adrian avea să spună: „Tatăl meu a fost preot şi el mi-a explicat prima dată ce înseamnă ortodox. Mi-a explicat atât de bine încât numai profesorul meu, decanul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, Vasile Gheorghiu, care era respectat şi peste hotare – chiar Patriarhul Bulgariei a fost coleg cu mine la acest profesor – a putut să mai adauge ceva”.
În 1918 a intrat la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1922. După aceea a urmat cursurile liceului Dimitrie Cantemir din oraşul Cosmeni, iar în 1927 a trecut la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. Încă din copilărie, Părintele Adrian nutrea sentimente nobile, patriotice, pornite dintr-o inima iubitoare de neam şi strămoşii pământului bucovinean, mult încercat şi obidit. Aflând de la mama sa că străbunicul său, Vasile Blându, a fost gazda celor care au luptat ca Bucovina, acre era sub austro-ungari, să aparţină României, înfiinţând societatea „Arboroasa”, alături de părintele Pangratie Sidorovici, Ciprian Porumbescu, cu istoricul Dimitrie Onciu. Arestaţi şi condamnaţi de regimul austro-ungar ca spioni în favoarea României, înfiinţează mai târziu societatea „Junimea”, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu. Aşadar micul Adrian își formează calitățile de luptător în societatea „Junimea”, al cărei membru era. „În Junimea am avut preşedinte un profesor de germană, Arcadie Dulgan. Era şi bun creştin şi bun român şi în ea am cunoscut foarte mulţi intelectuali: şi poeţi şi scriitori şi profesori care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional”.
Mai puternic decât moartea
Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele însuşi cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate şi adevăr. Aşa se face că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât moartea. La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, suit într-o căruţă împreună cu părinţii săi – erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp – şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata calului i-a trecut peste burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se vedeau intestinele risipite pe prundiş. „Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi oprind căruţele în dreptul nostru o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi să-l înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut. Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire. Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste încăpere şi cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: Babo, închide fereastra! Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era închisă, atunci de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului? a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz”.
În slujba dreptăţii
Odată tatăl meu m-a întrebat: „Pe cine iubeşti tu cel mai mult?” Tata credea că am să spun: „Pe bunica de pe mamă, pentru că ea, când venea la noi, ne aducea saci întregi de bunătăţi”. Eu am răspuns: „Cel mai mult ţin la ţăranul care munceşte din zori până în noapte şi nimeni nu-l apără, nu-i dă dreptate şi neavând bani să-şi ia un avocat, nu câştigă procesele”. „Măi, băiete, dacă e adevărat ce spui tu că simţi, după ce termini liceul, să studiezi dreptul, să te faci avocat şi să-i aperi pe cei necăjiţi.
Se înscrie astfel la Facultatea de Drept din Cernăuţi pe care a absolvit-o în 1937. Duce ca student o intensă activitate politică şi culturală. Face parte din Asociaţia „Junimea”, participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. Se simte tot mai apropiat de Mişcarea Legionară. Participă la un congres legionar la Suceava în 1935, însă nu devine deocamdată membru. Pleacă la Fălticeni unde unchiul său avea o funcţie importantă în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi dă concurs pentru unul din posturile Ministerului de Interne. A fost comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, trece apoi la Judiciar, iar între 1939 – ian. 1941 este şeful biroului de Siguranţă.
Este arestat şi condamnat pentru „rebeliune” de Tribunalul Militar Iaşi, sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la 5 ani închisoare corecţională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti, Braşov.
Luptător pe front împotriva comunismului
În urma decretului de „reabilitare”, al lui Antonescu, pleacă pe front în linia întâi. Intră ca voluntar în Regimentul 82 Infanterie dorind să lupte pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Pe linia frontului aproape de Stalingrad a fost rănit grav, aproape de moarte, la maxilarul inferior, în 1942. „Când s-a declarat război împotriva comuniştilor din Rusia, eram secretar la o primărie urbană şi am făcut cerere la un regiment din Alba-Iulia că vreau să plec voluntar pe front să lupt împotriva ateismului. Ei m-au primit şi am plecat cu un detaşament de voluntari, cei mai mulţi ardeleni, pentru că ni s-a spus că dacă reuşim să câştigăm războiul împotriva marxismului din Rusia, atunci vom recâştiga cele trei judeţe din Ardeal.
Când am ajuns cu detaşamentul de voluntari peste Nistru, primele detaşamente româneşti erau deja acolo şi am dat de generalul Dragalina, fiul eroului Dragalina. El m-a folosit în problemele grele, mă trimitea în spatele frontului. Odată mi-a dat un plic şi mi-a spus: Să duci plicul acesta la alt general de corp de armată. Şi eu am spus: Dar ce scrie acolo? Şi el m-a lovit uşor cu palma: Prostuţule, nu trebuie să ştii ce scrie pentru că dacă eşti prins, te vor bate până ce vei spune ce ştii. Dacă nu ştii, nu ştii. Dacă te prinde careva, întâi dai foc la scrisoare şi apoi înghiţi cenuşa! …
Mulţi ruşi, văzându-mă că-mi fac cruce, mă întrebau dacă sunt pravoslavnic şi le răspundeam că sunt. Apoi îmi spuneau secretele lor şi am îngropat multe icoane valoroase în beciurile lor. În război am fost salvat de Dumnezeu deşi eu singur nu mă feream de moarte şi eram încrezut. Nu eram atent să respect nici cele mai elementare reguli, cum ar fi să nu scoţi capul din tranşee. Eram prea încrezut şi am fost pedepsit pentru asta. Am fost rănit de moarte. Când am fost rănit, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi aveam desprins maxilarul stâng, desfigurat complet, iar medicii nu puteau să mă ajute şi nici să mă trimită decât seara la spital, un avion care era să se aprindă în aer, a aterizat forţat lângă mine. Iar un ofiţer pe care eu l-am salvat când o bombă a explodat şi l-a acoperit cu ţărână, iar eu l-am dezgropat de sub pământ – s-a dus la aviatori cerându-le să mă ia şi pe mine. Ei au spus că este imposibil, că nu au voie să ia nici 10 kg. peste ce au ei la bord şi el le-a pus pistolul în tâmplă, somându-i să mă ia. Ei s-au înţeles să mă ia 300-400 de metri – pistolul după 400 de metri nu mai are putere – şi apoi să mă arunce în mare. Nu m-au aruncat. Au telegrafiat la aeroportul lor, aeroportul la spitalul militar unde eram aşteptat să fiu operat. Dumnezeu m-a salvat mereu şi foarte interesant că salvările mele au fost cam la aceeaşi dată: 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”.
În două ore avionul a parcurs o sută de kilometri după care rănitul a fost dus repede la un spital unde deja era pregătită sala de operaţii. În tot acest timp, spune părintele, „m-am gândit la multe. Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau de altceva: era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat sau şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, primul meu drum a fost la Putna, în faţa altarului”.
Se călugăreşte. „Tot aşa şi tu când vei fi aruncat la fiare omeneşti să nu te lepezi de Hristos”.
Drept recunoştinţă s-a hotărât să-şi dedice restul vieţii lui Dumnezeu, intrând în mănăstire la Putna, ctitoria de suflet a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care l-a preţuit şi iubit foarte mult.
Logodnica însă îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratele său la Mănăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca… În această mănăstire a fost tuns în monahism în ziua de 2 februarie 1944, dându-i-se numele de Adrian şi părintele care l-a tuns în monahism i-a spus, în chip prorocesc: „Părinte, în ziua aceasta îl prăznuim pe Sf. Mc. Adrian care a fost aruncat la fiare. Tot aşa şi tu când vei fi aruncat la fiare omeneşti să nu te lepezi de Hristos”.
„Am fost tuns în monahism pe 2 spre 3 februarie 1944, la Putna şi când mitropolitul Olteniei a plecat la Iaşi în Moldova m-am cerut şi eu la Putna ca să aparţin de el. Am venit la Putna şi părintele stareţ şi alţi părinţi de acolo au început să mă laude. Când au venit nişte arhierei din Ucraina şi au întrebat pe cine aveţi aici cu o viaţă mai sfântă, ei s-au apucat să spună de mine şi am spus părintelui Macarie: Nu stau niciun minut, nicio jumătate de minut aici, pentru că spun cântările noastre: Certa-mă-va dreptul şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu”.
Şi avea să cunoască multe fiare omeneşti de-a lungul vieţii sale, mai ales în cei 13 ani de detenţie petrecuţi la Braşov, Târgu-Jiu, Slobozia, Suceava, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Periprava.
Cât timp a vieţuit în mănăstirea Putna a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava, 1943-1947.
În vara lui 1945 este arestat pentru activitatea de poliţist şi internat în lagărul de la Slobozia, Ialomiţa, de unde este eliberat în august 1946. În aceste momente grele devine membru al Mişcării Legionare, înfiinţând cu alţi doi colegi un cuib, „Reînvierea”, care-şi propunea să lupte împotriva comunismului.
În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, pleacă la Bucureşti să studieze filosofia. În iunie primeşte acceptul stareţului de la Antim, Vasile Vasilache, să locuiască la această mănăstire. Aici va avea ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins”, să-l cunoască pe Sandu Tudor, care va exercita asupra lui o influenţă covârşitoare. Aici a cunoscut mulţi părinţi înduhovniciţi: Arhim. Benedict Ghiuş, Vasile Vasilache, Sofian Boghiu de care a fost legat mai apoi toată viaţa, Petroniu Tănase, Roman Braga, Arsenie Papacioc şi părintele profesor Dumitru Stăniloae.
În 1947 monahul Adrian se retrage la mănăstirea Govora şi renunţă la facultate. La Govora stă în preajma marelui stareţ Gherasim Bica. Este hirotonit ieromonah pe seama mănăstirii Govora la 2 mai 1948. Aici slujeşte până în martie 1950 când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna.
Securitatea însă îl arestează pe Sandu Tudor în iulie 1950, iar pe el în decembrie, ajunul Crăciunului când a fost arestat şi condamnat la şase ani de temniţă grea.
Trece pe la Făgăraş, apoi la Jilava. Condamnat la 31 martie 1952, la 8 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică. Va fi dus în mai 1952 la Canal. În 1953 este transferat la Aiud, în iunie 1954 revine la Făgăraş, din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 sept. 1956. În 1956, după ce a fost rejudecat şi găsit cu unanimitate de voturi nevinovat, nemaifiind dorit la Crasna, a fost îndrumat către mănăstirea Lainici, găsind ajutor şi sprijin în părintele stareţ Calinic Caravan.
Întâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit Ieroschimonahul Daniil, acesta l-a convins pe părintele Adrian să se stabilească la Slatina, dar nu a mai ajuns deoarece a fost arestat din nou la 25 februarie 1958 şi dus la Suceava. Prin sentinţa 125/1958, este condamnat în lotul Rugului Aprins la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 20 ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Cel mai mult a stat la Aiud, unde L-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Eliberat în urma decretului din 1964, va reveni în viaţa monahală.
Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!
Pe toată perioada detenţiei Părintele Adrian s-a arătat dârz, intransigent, neşovăielnic în a mărturisi fără de teamă adevărul ortodox. „Când un gardian mi-a luat crucea de la gât şi a aruncat-o la coş, eu am luat-o de acolo. El iar a aruncat-o, eu din nou am luat-o. Tot aşa de 8 ori, până când a obosit şi a zis: Ăsta e nebun. Fiecare om, chiar când îi slăbeşte credinţa, rămâne cu nădejdea. Şi e bine că o are”. Cu toate că a suferit chinuri îngrozitoare, trecând prin atâtea morţi, Părintele Adrian nu s-a dezis niciodată de credința lui, ba chiar simţea bucuri în chinuri şi întărire în mărturisire. Un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, brutele nu s-au mulţumit sa-l pedepsească băgându-l la carceră. Pe un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul său firav, iar în câteva ore apa a îngheţat pe el. Oare ce îi dădea atâta putere? „Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea”.
„Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă[1]”.
„Şi eu am fost bătut, pus în cearceafuri umede ca să-mi recapăt cunoştinţa şi să recunosc că am luptat în munţi. Eu nu am luptat în munţi, ci pe front. După ce eram distrus şi chiar medicii declarau că nu mai am salvare, Dumnezeu avea grijă să mă salveze”.
În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă
„Eu am învăţat de la cineva metoda matematică Gaus. Fără să am calendar puteam fixa data Paştelui. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Gardienii ne descurajau că nu se mai fac slujbe în Biserică şi atunci m-am gândit să dau puţin curaj fraţilor din închisoare şi am strigat la geam care era puţin întredeschis: Hristos a înviat! şi am început să cânt cu voce puternică. Şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nicio fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă[2]”.
Părintele, ager la minte şi cu discernământ, cunoştea bine situaţia politică şi nu nădăjduia deloc n nici un sistem politic, ce le-ar putea aduce salvarea. „Nu ne făceam iluzii, majoritatea dintre noi. Numai naţional-ţărăniştii lui Maniu tot timpul spuneau că vin americanii să ne scape. Am aflat mai târziu că atunci când românii căutau înţelegere cu Stalin, Antonescu şi alţii au apelat la diferite persoane să le facă legătură cu Stalin ca să încheie un armistiţiu. Stalin n-a vrut să asculte pe niciunul. A trimis o scrisoare în care spunea: Discut numai cu comandantul armatei, pentru că nu pot să fac armistiţiu cu un om politic. Scrisoarea a ajuns la Maniu şi el a făcut ca în O Scrisoare pierdută, lasă că o ţin eu să o dau americanilor, în loc să i-o dea lui Antonescu ca să facă armistiţiu. Americanii nu au mai venit. Dimpotrivă au dat arme sofisticate ruşilor şi abia atunci, ruşii ne-au biruit”.
Eliberarea
„Când am fost eliberat din închisoare prin decretul din 1996, prin amnistia dată de Ceauşescu, mi se cerea să mă prezint la mănăstirea de unde am fost arestat. Asta era mănăstirea Crasna-Gorj şi eu m-am dus acolo. Când am intrat pe poartă şi m-am apropiat de stareţul care era iubit de comunişti, el mi-a zis: Dacă în cinci minute n-ai ieşit pe poartă, îţi rămâne capul pe butucul de spart lemne. Eu abia mă ţineam pe picioare, atât eram de anemic şi de slăbit. Un ţăran bătrân a auzit lucrul acesta şi îmi spune: Văd că eşti slab şi prăpădit. Eu deşi sunt ţăran aproape analfabet, îţi dau un sfat: Du-te la Lainici. Acolo este un stareţ, omul lui Dumnezeu şi ai să vezi că el o să te îngrijească, o să te scape şi de boală şi de slăbiciune şi de toate. Şi aşa am făcut. Am mers la Lainici şi am dat de stareţul Calinic Caravan care când m-a văzut mi-a zis: Omule, nu poţi să fii de folos cu nimic, nici să slujeşti, nici nimic. A băgat mâna în buzunar. Du-te la Târgu-Jiu la spital şi te înzdrăveneşte şi abia când ai să fii în putere să vii la mine! Aşa am făcut. Medicii m-au întremat şi când a văzut părintele că pot să slujesc a făcut raport la Craiova la mitropolitul Firmilian care m-a făcut şi duhovnic”.
„Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic – doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în faţa mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie grozavă la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare”.
În 1967 a fost trimis ca preot misionar în Episcopia Clujului, slujind în mai multe locuri: Chilia de Jos, Piatra Fântânele, Dorişoara unde a şi ctitorit o biserică. În iunie 1972 a fost transferat la Schitul Cheia Prahova, iar în 1973 la mănăstirea Ciorogârla până în noiembrie 1975 când a revenit la mănăstirea Căldăruşani. În anul 1979 avea să schimbe din nou locul de vieţuire, fiind preot slujitor la mănăstirea Viforâta stând aici până în mai 1981, când revine la mănăstirea Antim din Bucureşti.
Cât timp a stat la mănăstirea Antim, 21 de ani, a ctitorit mănăstirea de călugări Piteşteanu-Balaciu, pe care a refăcut-o în mare parte ca şi biserica Sf. Andrei din Bucureşti. Dedicat slujirii la Sf. Altar şi la scaunul de spovedanie, a slujit neîntrerupt până în iulie 2003 când se retrage la schitul Locurele aparţinând de mănăstirea Lainici. În ianuarie 2008, în urma unei întâmplări ce i-a afectat grav sănătatea, este nevoit să coboare la mănăstirea Lainici pentru îngrijirea sănătăţii sale.
Apostol al Bucureştilor
„Ca duhovnic, eu am fost mai riguros aşa cum şi Sf. Vasile a fost mai riguros ca alţii”. Se cunoaşte acrivia Părintelui privind dogma Bisericii Ortodoxe, pe care nu a trădat-o niciodată. Adesea mustra pe cei care se abăteau de la canoanele Bisericii, fie ei şi episcopi. A fost un luptător aprig împotriva ereziei ecumenismului şi a tuturor rătăcirilor religioase. A fost cel care ne-a izbăvit de lupii văzuţi şi de cei nevăzuţi, arătând pe faţă faptele ruşinoase ale antihriştilor din vremea noastră. Se ştie îndemnul Părintelui Adrian de a nu accepta actele biometrice, ca unele ce sunt premergătoare peceţii antihristice şi încuraja păstrarea simplității şi a tradiţiei creştine. Era neostenit în scaunul de spovedanie şi a îndrumat mulţime de credincioşi.
Venea dimineaţa de la ora 4 şi spovedea până pe la 8, mărturiseşte Părintele Mihail Stanciu, ucenic apropiat al Părintelui, apoi începea Sf. Liturghie şi ani de zile a slujit zilnic Sf. Liturghie, aici la Mănăstirea Antim, pe când părintele Sofian era plecat prin America sau prin Siria, la pictură prin ţară să zugrăvească biserici. Părintele Adrian îi ţinea locul şi nu ştiu dacă i-aţi cunoscut, dar atunci când mergeau împreună, se completau: părintele Sofian cu o blândeţe şi o bucurie lină pe care o iradia aşa continuu, iar părintele Adrian cu o trezvie şi cu o hotărâre în a mărturisi credinţa pe care n-am văzut-o la alţii. Spre finalul vieţii când suferea la spital, l-am întrebat acum câteva zile: „Părinte care-i cea mai mare virtute a omului, cea mai mare comoară a sufletului omenesc, cel mai mare dar până la urmă de la Dumnezeu?” Şi el a zis: „Smerenia. Căutaţi să agonisiţi smerenia!” Şi a continuat: „Şi jertfa, adică jertfelnicia. Iar apoi, spune el, dacă te-ai supărat cu cineva, nu sta aşa! Mergi cu părere de rău şi împacă-te cu el! Să nu apună soarele peste mânia voastră”. Deja după suferinţa din noiembrie, anul trecut, starea de sănătate a părintelui Adrian se şubrezea pe zi ce trecea şi această aşteptare a trecerii lui din această viaţă în veşnicie devenea tot mai apăsătoare. Îl şi vedeam pe părintele cum slăbea din ce în ce mai mult cu trupul, cum înainta în vârstă şi cred că i-a rânduit Dumnezeu ca după acel accident cerebral să se lepede de grijile şi de frământările şi de consumul legat de lucrurile din această lume. Se înnoise aproape ca un copil şi se bucura atunci când mergeam să-i cerem binecuvântare, când ne vedea şi ne dăruia prin zâmbetul lui bucuria unei întâlniri pe care o doream cât mai prelungită.
Cu 13 luni înainte de a împlini vârsta de 100 de ani, trece în Împărăţia Tatălui ceresc, sub oblăduirea sfântului său drag, Antim Ivireanul, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale vieţi multpătimitoare. Nu întâmplător, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost eliberat din închisoare în ziua de prăznuire a Sfântul Antim Ivireanul în’56, a fost duhovnic în mănăstirea ce poarta numele sfântului Antim şi a plecat la Domnul tot în această zi, de ziua Sfântului Antim Ivireanul (27 septembrie 2011). A fost înmormântat la mănăstirea Lainici de Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), dorind să fie îngropat alături de stareţul său mult iubit, Părintele Calinic.
Iubitor şi lucrător al rugăciunii isihaste, Părintele Adrian, alături de Sfântul Irodion, Părintele Calinic, s-a dus să întregească ceata sfinţilor rugători pentru neamul românesc şi ajutători în nevoi tuturor celor le cer ajutorul.
„Părintele Adrian alături de părintele Sofian au fost Apostolii Bucureştilor. Au fost atâtea mii de oameni care au descoperit credinţa la picioarele lor, la Sf. Spovedanie şi prin cuvintele lor de învăţătură şi prin tot ceea ce au lucrat ei… Spunea cineva că se scutură duhovnicii noştri în ultima vreme, cum se scutură florile din copac şi rămâne pustiit toamna. Dar nu este aşa. Nu rămâne pustiit pentru că acolo unde au fost florile, apar pe urmă fructele, roadele, iar aici ar trebui să răsară mult mai multe roade pentru că mulţi au fost fii duhovniceşti. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru părintele Adrian până în clipa în care ne vom ruga părintelui Adrian să se roage pentru noi. Amin”[3].
Bibliografie:
Predica de la înmormântare, a Părintelui Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul mănăstirii Lainici.
Predica de la priveghi, a Părintelui Mihail Stanciu, ţinută la mănăstirea Antim.
Interviu cu Părintele Adrian, în emisiunea de la Mondo Tv, Am rămas printre ultimii în viaţă, ca să dau mărturie, DVD, vol1.
Fabian Seiche, „Martiri şi mărturisitori români din secolul XX”.
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
Condac 1:
Preacuvioasei noastre Maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilință îi aducem noi, nevrednicii păcătoși, pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăți al Mântuitorului nostru, și să-i cântăm: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Icos 1:
Îngerii din cer cu laude primind duhul tău cel fecioresc din pământeștile lăcașuri, de bucurie te-au încununat pentru vredniciile tale; că femeiesc trup purtând și fire slăbănoagă, ai știut a birui toate puterile vrăjmașilor prin buna înțelepciune; pentru aceasta îți cântăm:
Bucură-te, înțeleaptă fecioară;
Bucură-te, porumbiță cuvântătoare;
Bucură-te, suflet îngeresc în trup fecioresc;
Bucură-te, vrednică mijlocitoare către Domnul;
Bucură-te, mângâierea oamenilor;
Bucură-te, alinarea de suferință;
Bucură-te, nădejdea noastră cea tare;
Bucură-te, întărirea credincioșilor;
Bucură-te, liman lin și neînviforat;
Bucură-te, pilda bunei cucernicii;
Bucură-te, luminarea celor nepricepuți;
Bucură-te, scăparea celor deznădăjduiți;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 2:
Așa Împăratul tuturor răsplătește biruințele. Așa mâna proniei cea nevăzută întărește neamul omenesc, îmbrățișând cu credință cele de dânsa rânduite spre mântuire. Pentru aceasta să ne depărtăm de nelegiuiri; până când vom petrece în păcate? Doamne, întărește inimile noastre ca să-Ți cântăm în fapte bune cântarea îngerească: Aliluia!
Icos 2:
Preacinstită fecioară, către tine am năzuit, către tine care de multe ori ai luat pe sfinți și pe îngeri în ajutor la pământeștile ispite; fii acum și pentru noi grabnic folositoare, căci te-ai învrednicit a intra înăuntrul casei Mirelui cu candela luminoasă, precum ne-a povățuit Mântuitorul Hristos, și primește cântarea aceasta:
Bucură-te, mărgăritar neprețuit al vistieriei noastre;
Bucură-te, floare nevestejită a Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, temelie neclintită a creștinătății;
Bucură-te, a fecioarelor înzestrătoare și rugătoare către Maica lui Dumnezeu;
Bucură-te, ascultătoare a preoților cucernici;
Bucură-te, grabnică ajutătoare a străinilor;
Bucură-te, fierbinte mângâietoare a prigoniților;
Bucură-te, milostivă povățuitoare a văduvelor;
Bucură-te, învingătoarea dușmanilor;
Bucură-te, izbăvirea tuturor celor ce te cheamă spre ajutor;
Bucură-te, mare folositoare a sufletelor;
Bucură-te, vindecătoarea de răni ale trupurilor;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 3:
Spre tine pururea nădăjduim; de multe boli și primejdii s-a izbăvit țara aceasta, alinând și prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în bună și milostivă îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar și acum, îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuți, ca să scăpăm din primejdii și să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 3:
Epivata, văzând lauda pământului ei răsărind dintru ale sale, cu bucurie te-a întâmpinat, preacuvioasă, mărturisindu-te cu mare cucernicie; iar noi, care în urmă ne-am învrednicit a dobândi moaștele tale, cum vom putea îndestul a propovădui minunile pe care le-ai făcut, de nu cântăm acestea:
Bucură-te, luminătoarea Moldovei;
Bucură-te, sprijinitoarea Epivatei;
Bucură-te, învățătoarea părinților tăi;
Bucură-te, ceea ce n-ai adunat averi pământești;
Bucură-te, adunătoarea cereștilor daruri;
Bucură-te, ceea ce n-ai primit hainele cele scumpe;
Bucură-te, cinstitoarea hainei smereniei;
Bucură-te, îndreptătoarea mândriei;
Bucură-te, cinstitoarea fecioriei;
Bucură-te, sprijinitoarea bătrânilor;
Bucură-te, osânditoarea dușmanilor;
Bucură-te, miluitoarea săracilor;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 4:
Preacurată Fecioară Marie, Maica lui Dumnezeu, primește și ale noastre datornice rugăciuni de la noi nevrednicii, pe care prin mijlocitoarea noastră sfântă ți le aducem spre iertarea păcatelor și ne dă nouă pace și mare milă de la Fiul tău, Căruia Îi cântăm neîncetat: Aliluia!
Icos 4:
Celei după vrednicie și cu credință următoare a cuvântului lui Dumnezeu, care pentru buna cucernicie a primit darul vindecărilor și plată cerească, prin glasul Mântuitorului zicând: slugă bună și credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău, îți aducem cântarea aceasta:
Bucură-te, sămânță nerătăcită;
Bucură-te, trup neobosit;
Bucură-te, hrană duhovnicească;
Bucură-te, aur lămurit;
Bucură-te, foc arzător plevilor;
Bucură-te, pământ de îndestulare;
Bucură-te, rodul pocăinței;
Bucură-te, îmblânzirea relelor cugetări;
Bucură-te, risipitoare de furtuni;
Bucură-te, aducătoare de mană;
Bucură-te, dătătoare de mângâieri;
Bucură-te, mijlocitoarea tuturor creștinilor către Domnul;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 5:
Obosiți de truda gândurilor lumești ne-am deșteptat acum noi, ticăloșii, lăcrimând, că nu avem încotro întinde nădejdile după faptele noastre spre a ne liniști, nefăcând nici un lucru vrednic de mântuire și temându-ne de tăiere ca smochinul neroditor, cădem înaintea ta plângând, Sfântă Parascheva, și strigăm: miluiește-ne, ca dimpreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu cântarea de mântuire: Aliluia!
Icos 5:
Cine nu te va ferici pe tine, Cuvioasă, că te-ai învrednicit a potoli prin nevoințele tale zburdălnicia trupului și a dobândi mântuirea sufletească cu cinstea cea neluată de mâini omenești a cereștii măriri? Sau cine nu te va ferici că ai străbătut prin viteazul tău cuget împletiturile vicleanului cele amăgitoare, și l-ai rușinat? Pentru aceasta, primește următoarea cântare:
Bucură-te, turnul biruinței;
Bucură-te, ușa mântuirii;
Bucură-te, pavăza credinței;
Bucură-te, lăcașul statorniciei;
Bucură-te, chipul bunătăților;
Bucură-te, apărarea cinstitei cruci;
Bucură-te, închinătoarea ei vrednică;
Bucură-te, că prin al ei ajutor ai fost izbânditoare;
Bucură-te, că printr-însa te-ai făcut lui Hristos următoare;
Bucură-te, a biruinței frumoasă stâlpare;
Bucură-te, învingătoare a stăpânirii iadului;
Bucură-te, moștenitoarea cereștii măriri;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 6:
Dar cum vom cânta mai cu vrednicie sau cu ce cuvinte vom lăuda mărirea faptelor tale, noi nevrednicii? Căci nici faptele, nici credința nu ne apropie de preacinstitele tale lucrări; dar mărturisind slăbiciunea noastră, ne rugăm ție a ne ajuta și a mijloci către Dumnezeu să primească cântarea: Aliluia!
Icos 6:
Ne-au cuprins acum dureri de negrăit, nici un ajutor omenesc de la nimeni nu așteptăm, toți ne-au părăsit deodată, până și plăcerile ce odinioară ne desfătau acum se luptă cu noi; vai de ticăloșia noastră, nu avem altă nădejde decât mila lui Dumnezeu și al tău ajutor sfânt. Pentru aceasta, ne rugăm ție a ne ajuta, vindecându-ne, ca să cântăm ție:
Bucură-te, leacul durerii;
Bucură-te, mâna vindecării;
Bucură-te, casa ocrotirii;
Bucură-te, raza mângâierii;
Bucură-te, cortul îndestulării;
Bucură-te, rourarea fierbințelii;
Bucură-te, mântuirea de boli;
Bucură-te, scăparea celor înspăimântați;
Bucură-te, izgonitoarea pagubelor;
Bucură-te, privighetoare neadormită;
Bucură-te, stea luminoasă;
Bucură-te, scară izbăvitoare;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 7:
Doamne, cercetează și vindecă pe robii Tăi cei cuprinși de durere, zice Preacuvioasa, rugându-se neîncetat, că nu au reazem, nici mângâiere. Iar zilele grele sunt, și pentru că ne-am mântuit, să ne bucurăm și să cădem la Dumnezeu, pocăindu-ne și cântând: Aliluia!
Icos 7:
Nelegiuirile noastre, mulțimea strâmbătăților pe care le-am pricinuit aproapelui nostru, astăzi ne osândesc și nu știm ce vom răspunde mergând la judecată, unde toți ne prigonesc, toți se ridică asupra noastră să ne împileze; tu însă, o, preabună Maică, care asculți mărturisirea noastră, mijlocește către Domnul să prefacă starea osândirii noastre în bunătăți, scoțând din inimile vrăjmașilor noștri toată urâciunea și te vom preamări cu laude ca acestea:
Bucură-te, mijlocitoarea celor greșiți;
Bucură-te, folositoarea celor asupriți;
Bucură-te, îndreptătoarea judecătorilor răi;
Bucură-te, doveditoarea celor clevetiți;
Bucură-te, scăparea celor judecați și osândiți;
Bucură-te, contenire a patimilor;
Bucură-te, nesprijinitoarea celor ce caută numai folosul lor;
Bucură-te, neizbândire a mijlocitorilor celor vicleni;
Bucură-te, domolire a celor puternici;
Bucură-te, înlesnire a slăbănogilor;
Bucură-te, stârpitoare a răutăților;
Bucură-te, izvorâtoare a milostivirii;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 8:
Acestea grăind, ne liniștim, ne veselim și ne bucurăm; saltă sufletele noastre că nu-și vor râde de noi vrăjmașii noștri. Nu ne va părăsi Dumnezeul nostru până la sfârșit, pentru rugăciunile tale, Preacuvioasă, ci trimițând mila Lui asupra poporului, precum este obișnuit, și noi, nevrednicii, ne vom împărtăși cu el de ale Sale bunătăți, cu care dimpreună vom cânta lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 8:
La toți vom spune minunile tale, în glas vom cânta prăznuirea ta, după datoria obștii care ți-aduce spre mulțumire: mărire laudei tale, mărire îndelung-răbdării cu care te-ai încununat, nevoindu-te prin credință, mărire faptei celei cu statornicie urmată după pilda Iubitorului de oameni; pentru acestea, grăim către tine:
Bucură-te, mireasă duhovnicească;
Bucură-te, cununa adevărului;
Bucură-te, toiagul biruinței;
Bucură-te, mărirea monahilor;
Bucură-te, povățuitoare a obștii;
Bucură-te, cinstitoare a cuvioaselor;
Bucură-te, păzitoare a sihaștrilor;
Bucură-te, pomenitoare a veacurilor;
Bucură-te, propovăduitoare a dreptei credințe;
Bucură-te, surpătoare a eresurilor;
Bucură-te, dobândire a slavei dumnezeiești;
Bucură-te, următoare a Cuvântului ceresc;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 9:
Pe sfânta folositoare a celor ce sunt întru nevoi, toți cu bucurie să o lăudăm, pe cinstita Parascheva, că aceasta viață nestricăcioasă a luat în veci; pentru aceasta mărire a aflat și darul de minuni, cu porunca lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!
Icos 9:
Rău-cugetătorii, prin tine mustrați fiind, se înspăimântă văzând slava lui Dumnezeu, cea gătită omului depărtat de păcate, în tine luminând, văzând taina cea necuprinsă a chipului măririi, asupra ta, Cuvioasă, că astăzi strălucește aducând credincioșilor daruri de vindecări; pentru aceasta, ei s-au rușinat, pocăindu-se și noi ne-am veselit, cântându-ți ție:
Bucură-te, izbăvitoarea noastră;
Bucură-te, povățuitoare;
Bucură-te, îndreptătoare;
Bucură-te, izgonitoare de rele;
Bucură-te, aducătoare de bun miros;
Bucură-te, otrăvitoarea jivinelor;
Bucură-te, stârpitoarea insectelor;
Bucură-te, ferirea de năluciri;
Bucură-te, risipitoarea de grindină;
Bucură-te, aducătoarea de ploi mănoase;
Bucură-te, îmbelșugătoarea de roade bune;
Bucură-te, veselitoarea plugarilor;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 10:
Niciodată nu vom înceta a vesti minunile tale, Preacuvioasă, că de n-ai fi stat tu, rugându-te pentru țara aceasta pe care o păzești cu preacuratele tale moaște, cine ne-ar fi izbăvit din atâtea primejdii, sau cine ne-ar fi ușurat de bolile care au venit asupra noastră, pentru păcatele noastre cele multe? Deci dimpreună cu tine cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 10:
Zidurile casei părinților tăi n-au fost puternice, nici îndestulătoare pentru a te opri de la mărimea hotărârii ce ai luat, făgăduindu-te a îmbrățișa viață monahicească; pentru aceasta și depărtându-te de toată dezmierdarea și plăcerile lumești, haina cea scumpă cu a cerșetorului, venind de la biserică, ai schimbat-o, părăsindu-ți părinții ce te certau cu mustrări de la asemenea plecare. Deci cu smerenie dobândind cele preaînalte, de la toți auzi:
Bucură-te, trandafir neatins de viermele trufiei;
Bucură-te, crin răsădit în grădina de sus;
Bucură-te, patul nevinovăției;
Bucură-te, scaunul domniilor;
Bucură-te, sceptrul celor ce conduc;
Bucură-te, ocrotitoare neobosită;
Bucură-te, apărătoare neînfruntată;
Bucură-te, mustrătoare a celor ce ne ispitesc;
Bucură-te, cinstitoare a celor ce ne miluiesc;
Bucură-te, întăritoare a celor ce ne slujesc;
Bucură-te, luminătoare a celor ce ne mângâie;
Bucură-te, împreună-lucrătoare cu cei ce ne hrănesc;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 11:
Suntem plini de păcate, Îndurate Doamne, și greu se luptă sufletele noastre gândind la judecată, căci ce vom face noi păcătoșii, năpădindu-ne deodată neprevăzutul sfârșit? Milă cerem, Doamne, milă Hristoase al nostru, căci nu avem chip de îndreptare; nu trece cu vederea rugăciunile noastre și pocăința, care în tot ceasul după păcate ne-a cuprins și primește ca pe o chezășie a bunei noastre voințe și a temerii de Tine, rugăciunea aceasta, pe lângă care Ți-aducem mijlocitoare și pe Maica noastră Parascheva, cântând cu dânsa dimpreună: Aliluia!
Icos 11:
Mulți păcătoși mai înainte de noi și-au dobândit mântuirea umilindu-se. Cum, dar, noi ne vom depărta de această nădejde? Către tine însă năzuim, Preacuvioasă Maică, și nu vom fi rușinați, nedepărtându-te de noi ca de păcătosul acela care lângă tine a fost înmormântat fără a i se cunoaște nevrednicia sa și pentru care ai cerut prin vedenie să i se mute trupul cel stricat de lângă moaștele tale. Deci ne rugăm, primește rugăciunile și lacrimile noastre, mijlocind iertarea păcatelor noastre pentru că îți cântăm:
Bucură-te, smerenie înaltă;
Bucură-te, fecioară neîntinată;
Bucură-te, comoară nedeșertată;
Bucură-te, maică prealăudată;
Bucură-te, mântuirea cea smerită;
Bucură-te, lauda celor cinstiți;
Bucură-te, mângâierea celor nenorociți;
Bucură-te, povățuitoarea celor rătăciți;
Bucură-te, buna mea sfătuitoare;
Bucură-te, preablândă îndreptătoare;
Bucură-te, a sufletelor veselitoare;
Bucură-te, grabnică ajutătoare;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 12:
Nespusă este mângâierea noastră, privindu-te, cu noi petrecând, ca un dar al lui Dumnezeu trimis țării acesteia; că de ce boli am fost cuprinși și nu ne-ai vindecat; în care întristări și nu ne-ai bucurat; de câte ori lipsiți, prigoniți și în războaie și tu ne-ai ajutat nouă, în totul plinind cuvântul Mântuitorului din Evanghelia Sa! Pentru aceasta, cu smerenie dobândind dreapta cea preaînaltă la scaunul măririi, îți cântăm ție: Bucură-te! și lui Dumnezeu lauda cea cerească: Aliluia!
Icos 12:
Izbăvește-ne pe noi, Maică, de lăcuste, de gândaci și de toată răutatea; izbăvește-ne pe noi, Maică, de foc, de grindină și de fulger; izbăvește-ne pe noi, Maică, de chinul cel de veci și de ceasul osândirii și ne învrednicește a dobândi prin rugăciunile tale starea de-a dreapta în ziua judecății, prin mântuirea sufletelor noastre, ocrotindu-ne și hrănindu-ne în pace până la răsuflarea cea mai de pe urmă, ca să-ți cântăm:
Bucură-te, alăută duhovnicească;
Bucură-te, trâmbiță apostolească;
Bucură-te, făclie luminoasă;
Bucură-te, rază cerească;
Bucură-te, nădejdea oamenilor;
Bucură-te, izgonirea demonilor;
Bucură-te, tămăduirea rănilor;
Bucură-te, feritoarea de răutăți;
Bucură-te, aducătoarea de bunătăți;
Bucură-te, luminătoarea casnică a Moldovei;
Bucură-te, izbăvitoarea lui Vasile Voievod și a altor miluitori;
Bucură-te, sprijinitoarea și a mea, a smeritului păcătos;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 13:
Ne închinăm lui Dumnezeu și cinstim sfintele tale moaște, Cuvioasă Maică Parascheva, propovăduind cu mărire și cântări toate minunile tale pe care prin darul lui Dumnezeu și pentru a noastră mântuire le-am dobândit; bine primită fă rugăciunea noastră, sfântă, și grăbește totdeauna a ne ajuta ca să cântăm cu bucurie faptele tale și slava lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).
Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Îngerii din cer cu laude... și Condacul întâi: Preacuvioasei noastre Maici...
Icos 1:
Îngerii din cer cu laude primind duhul tău cel fecioresc din pământeștile lăcașuri, de bucurie te-au încununat pentru vredniciile tale; că femeiesc trup purtând și fire slăbănoagă, ai știut a birui toate puterile vrăjmașilor prin buna înțelepciune; pentru aceasta îți cântăm:
Bucură-te, înțeleaptă fecioară;
Bucură-te, porumbiță cuvântătoare;
Bucură-te, suflet îngeresc în trup fecioresc;
Bucură-te, vrednică mijlocitoare către Domnul;
Bucură-te, mângâierea oamenilor;
Bucură-te, alinarea de suferință;
Bucură-te, nădejdea noastră cea tare;
Bucură-te, întărirea credincioșilor;
Bucură-te, liman lin și neînviforat;
Bucură-te, pilda bunei cucernicii;
Bucură-te, luminarea celor nepricepuți;
Bucură-te, scăparea celor deznădăjduiți;
Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Condac 1:
Preacuvioasei noastre Maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilință îi aducem noi nevrednicii păcătoși pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăți al Mântuitorului nostru, și să-i cântăm: Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare!
Rugăciune către Sfinta Cuvioasă Parascheva
Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis și s-a făcut toată făptura, nu întoarce fața Ta de la noi păcătoșii, ca să nu vină asupră-ne mânia cea groaznică și înfricoșătoare a durerilor, care este rodul păcatelor noastre, ce în toată ziua, nenumărate, cu nesocotință le săvârșim. Noi suntem păcătoși, netrebnici și plini de răutate; iar Tu ești izvorul vieții și al milostivirii. Nu ne lăsa, Doamne! Nu trece rugăciunea noastră, a păcătoșilor, nici ne răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci pentru că nu suntem vrednici a câștiga milostivirea prin sârguința cea de toate zilele, dăruiește-ne-o Tu ca un îndurat mult-Milostiv.
Doamne, pentru rugăciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, dăruiește-ne nouă sănătate și viață ferită de toată răutatea și ne întărește cu Duhul Tău cel stăpânitor, ca din adâncul inimilor, cu bucurie să slăvim preasfânt numele Tău în veci. Amin.
Binecuvântat este Dumnezeul nostru... Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule..., Prea Sfântă Treime..., Tatăl nostru..., Că a Ta este împărăția..., Doamne miluiește (de 12 ori) , Slavă..., Și acum..., Veniți să ne închinăm..., Psalmul 142: Doamne, auzi rugăciunea mea..., Dumnezeu este Domnul (de trei ori).
Troparul Sfintei Cuvioase Parascheva
Troparul, glasul al 4-lea
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
Slavă... Tot acesta. Și acum...
Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu...
Apoi: Psalmul 50
Cântarea 1:
Glasul al 8-lea;
Irmos: Apa trecând-o...
Aproape de scaunul Atotțiitorului stând, o, Maică, rugăciuni pentru noi adu Acestuia, ca să dea tuturor iertare de păcate.
Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Otrava șarpelui bând, de ușa iadului m-am apropiat cu adevărat, ci tu ceea ce te desfătezi de izvorul vieții, cu rugăciunile tale înviază-mă, preaslăvită.
Slavă...
Nestatornicia minții mele și viforele necuviincioaselor mele cugetări alină-le Cuvioasă și mă mântuiește prin rugăciunile tale, ca să nu mă duc în adâncul iadului.
Și acum...
Viața mea toată în dulceți și vicleșuguri cu adevărat s-a îndeletnicit, ci tu care ai născut pe Mântuitorul, mai înainte de ieșirea mea, miluiește-mă prin rugăciunile tale.
Cântarea a 3-a:
Irmos: Doamne, Cel ce ai făcut...
Valuri de tot felul de boli și scârbe, cu dureri cumplite înălțându-se, afundă ticălosul meu suflet în peștera iadului, ci tu cu rugăciunile tale Maică întinde-mi o mână de ajutor.
Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Picături de lacrimi a scoate din adâncul inimii prin care să-mi spăl necuratele patimi ale sufletului și ale trupului, cu rugăciunile tale dăruiește-mi Maică, pururea pomenită.
Slavă...
Cunoscând în mine însumi mulțimea păcatelor mele, fără de pâră și mai înainte de judecată, judecat și osândit sunt eu, ticălosul, ci Ție ca Mântuitorul tuturor, fie-Ți milă de mine, pentru rugăciunile Preacuvioasei Parascheva.
Și acum...
Fecioară plină de dar, ceea ce ai născut bucuria care s-a dat în dar la toată zidirea, întunericul întristării, pe care vrăjmașul îl aduce asupră-mi ca să mă piardă, degrabă îl risipește.
Mântuiește din nevoi...
Mântuiește din ispita vrăjmașului pe robii tăi, că Ziditorul te-a arătat, o, prea frumoasă fecioară, apărătoarea și păzitoarea turmei Sale.
Cercetează bolile noastre cu milostiv ochiul tău, căci apărarea ta o avem, Prea Cuvioasă, adevărată doctorie de mântuire.
Sedealna, glasul al 2-lea:
Făcând rugăciunea ta către Domnul, tămăduiește bolile noastre cele sufletești și trupești, pururea pomenită și de toată primejdia ne izbăvește, miluind pe cei ce te roagă de nevoi și de stricăciunea cea pierzătoare.
Cântarea a 4-a:
Irmos: Am auzit, Doamne...
De tânguirea cea veșnică cu mijlocirea ta, o prea frumoasă fecioară, mântuiește pe robii tăi, pe cei ce au lucrat fapte vrednice de lacrimi.
Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Ceea ce din toată inima ai iubit pe Domnul, pe mine care pentru faptele mele cele rele sunt cu totul urgisit, prin mijlocirea ta, tu iarăși mă împacă.
Slavă...
Fiind rănit prin cumplite săgeți înveninate ale potrivnicului, plâng ticăloasa soartă a sufletului meu, ci Tu, Hristoase, mântuiește-mă.
Și acum...
Ceea ce ai născut pe doctorul Care a tămăduit rana cea mare a oamenilor, nu trece cu vederea inima mea cea care este chinuită de boli grele.
Cântarea a 5-a:
Irmos: Luminează-ne pe noi...
Fiind căzut în groapa stricăciunilor și zăcând cumplit, prin rugăciune strig către tine: O, Prea Cuvioasă Maică, nu mă lăsa să pier.
Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Prea frumoasă mireasă a lui Hristos cea neîntinată, cu rugăciunile tale, miluiește-mă pe mine cel rănit cu rănile poftelor, ștergând greșelile mele.
Slavă...
Nu mă lepăda, Iisuse, de la fața Ta, pentru mărimea îndurărilor Tale, ci în dar mă mântuiește, prin mijlocirea Preacuvioasei Tale Parascheva.
Și acum...
Tămăduiește, Curată, neputința sufletului meu, cercetării tale învrednicește-mă și-mi dăruiește sănătate cu rugăciunile tale.
Cântarea a 6-a:
Irmos: Rugăciunea mea voi înălța...
Ticălosul meu suflet s-a făcut ca pă-mântul neplouat, neavând putere a da roade bune, ci picurând roua milei Tale, de toată greutatea, Stăpâne, îl vei izbăvi pe el prin rugăciunile Preacuvioasei Tale Parascheva.
Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Întinând, o, suflete, veșmântul nunții, cum vom cuteza să intrăm împreună cu chemații cei aleși în cămara cea cerească a lui Hristos? Cum nu vom fi urgisiți de Dumnezeu? Ci, o, Preacuvioasă, cu rugăciunile tale mântuiește-ne.
Slavă...
Nu primi, Stăpâne, a intra la judecată sluga Ta, căci dacă nimeni viețuind întru această lume nu se va îndrepta înaintea Ta, cum mă voi arăta eu cel ce am întrecut pe toți în păcate?
Și acum...
Stinsu-s-a viața mea, Stăpână, în dureri și anii mei toți în suspinuri; virtutea mea, Fecioară, de multă lipsă a slăbit, căci am mâniat pe Dumnezeu, pe Care cu rugăciunile tale îmblânzește-L spre mine.
Mântuiește din nevoi...
Mântuiește de ispita vrăjmașului pe robii tăi, căci Ziditorul te-a arătat, o, prea frumoasă fecioară, apărătoarea și păzitoarea turmei Sale.
Cercetează bolile noastre cu milostiv ochiul tău, căci apărarea ta avem, Prea Cuvioasă, adevărată doctorie de mântuire.
Condacul Sfintei Cuvioase Parascheva
Condacul, glasul al 2-lea
Cele de sus căutând...
Cu multă postire trupul subțiindu-ți, ți-ai ridicat mintea către Dumnezeu și viață netrupească în trup ai viețuit, pururea pomenită Parascheva, lepădând materialnica tulburare, pentru aceasta acum te veselești cu cetele îngerești.
Prochimen: Pomeni-voi numele Tău întru tot neamul și neamul.
Stih: Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta...
Evanghelia
Diaconul: Înțelepciune drepți...
Din Sfânta Evanghelie de la Marcu, citire: (XI, 22-26)
Slavă, glasul al 2-lea:
Pentru rugăciunile Preacuvioasei Parascheva, Milostive...
Și acum...
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive...
Stihira, glasul al 6-lea:
Miluiește-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta...
La tine, prea frumoasă fecioară Parascheva, aduc rugăciunile mele, pe acestea ascultă-le și le du înaintea Ziditorului, căci toată îndrăzneala de la mine s-a depărtat, cunoscând răutatea necuvioaselor mele fapte și a cumplitelor cugete și cuvinte, cu care milele Acestuia spre mânie le-am întărâtat și acum trebuindu-mi tare ajutorul Lui, a-l cere nu îndrăznesc, ci tu Prea Cuvioasă fii mijlocitoare.
Cântarea a 7-a:
Irmos: Tinerii cei ce au mers...
Cu statornicie de gând s-a socotit de tine, Maică, aurul ca gunoiul, pentru aceasta pleacă inima mea cu rugăciunile tale la curată mărturisire către Dumnezeu, ca să nu cad în cumplitul adânc al lăcomiei.
Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Cu frica Domnului îngrădește, Maică, pornirile trupului meu, care năzuiesc fără de cale ca să surpe ticălosul meu suflet în adâncurile iadului.
Slavă...
Cine mă va izbăvi de focul gheenei și de întunericul neluminos, pe mine cel ce am păcătuit, vrednic de toată pedeapsa, fără numai tu, apărătoarea mea, miluiește sufletul meu cel amărât, Cuvioasa lui Hristos.
Și acum...
Cu puterea ta, Fecioară, sufletul meu păcătos cel mult slăbănogit întărește-l, căci m-a lăsat virtutea mea, nemaipovățuindu-mă la căile Domnului.
Cântarea a 8-a:
Irmos: Pe Împăratul ceresc...
Cela ce înfrumusețezi cetele cuvioșilor cu străluciri îngerești, Mântuitorul meu, primește rugăciunile acestora care se aduc Ție pentru noi.
Preacuvioasă Maică Parascheva, milostivește-te și ajută la cererea robilor tăi.
Sufletul meu cel cuprins de spinii poftelor umple-l, Prea Cuvioasă, de dorul Stăpânului și-l arată pe dânsul aducător de roadă.
Binecuvântăm pe Tatăl...
De rea-credința ereticilor și de mânia vrăjmașilor care ne asupresc, păzește pe robii tăi cu rugăciunile tale, Preacuvioasă Parascheva.
Și acum...
Grijile cele deșarte depărtează-le de la sufletul meu totdeauna, Fecioară, pentru ca să laud pe Fiul tău cu osârdie.
Cântarea a 9-a:
Irmos: Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu...
Greșit-am, Mântuitorul meu, și cu fărădelegi toată petrecerea vieții am cheltuit, mărturisind, Hristoase: Fie-Ți milă de robii Tăi, cu mijlocirile Prea Cuvioasei Tale.
Pe apărătorii credinței, împărații și domnitorii noștri, pe cununa preoților și pe tot poporul, Preacuvioasă Parascheva, în pace îi păzește.
Slavă...
Cei ce ne închinăm ție cu credință, Sfântă Treime, în singură ființa Dumnezeirii, cu despărțirea Fețelor, toți să ne mântuim.
Și acum...
Ceea ce ai născut pe Mântuitorul, mântuiește-mă Fecioară, pe mine, care am viețuit în fapte rele și nu am afară de tine altă nădejde de mântuire.
Cuvine-se cu adevărat..., Sfinte Dumnezeule..., Prea Sfântă Treime..., Tatăl nostru..., Troparele: Miluiește-ne pe noi..., Slavă..., Doamne miluiește-ne pe noi..., Si acum..., Ușa milostivirii..., Ectenia în care se pomenesc cei ce fac Paraclisul și apolisul.
Noul context în care a început anul școlar ridică astăzi multe semne de întrebare profesorilor și părinților. Școala, educația, învățarea nu mai corespund imaginii pe care aceștia o au în minte: copii așezați în bănci, mai cuminți sau mai năstrușnici, ore încheiate cu sunet de clopoțel și culoare aglomerate de copii în pauze, scris în caiete, liniște și mâini ridicate pentru a răspunde.
E școala on-line o școală „onorabilă”? Este învățarea facilitată de tehnologie o învățare „bună”, „serioasă”? Marea încercare pentru adulții în mintea cărora există un set de reprezentări fixe despre educație și școală este să re-imagineze școala în acest context. Să accepte că și această școală on-line este tot școală și că învățarea mediată de tehnologie poate fi învățare valoroasă, transferabilă în comportamente și atitudini în viața de zi cu zi, încercată de pandemie în această perioadă.
În acest context apar o serie de condiții și schimbări de roluri și comportamente. Profesorii și părinții au nevoie să accepte și să cadă de acord, împreună, că școala on-line sau varianta hibrid (grupe care merg la școală și grupe care urmăresc on-line lecțiile din clasă, sincron - adică în același timp toți elevii, împreună cu profesorul, dar din locuri diferite) este tot școală și că, undeva pe glob, acest mod de a „face școală” este chiar la ordinea zilei - sunt locuri în care copiii nu pot ajunge la școală din cauza distanțelor sau a distrugerii unor căi de acces, sunt insule prin diferite arhipelaguri în care nu există școală fizică, dar toți copiii au acces la modalități de a învăța, prin educație la distanță, mediată tehnologic și prin internet. Este doar o imagine fixă în mintea noastră că școala trebuie să fie doar clădirea dintr-o curte mare, îngrădită, eventual cu un teren de sport alături. Școala este orice spațiu care facilitează accesul la învățare și care este structurat și sistematizat în direcția unor obiective de învățare explicit formulate.
Părinții se reîntorc la rolul de prim-educatori: asigură spațiul de acasă dedicat învățării (un birou, o masă, o cameră specială - acolo unde se poate asigura, un loc luminos și liber de alte obiecte, loc ce devine banca de la școală); asigură conectarea și tehnologia (acolo unde e cazul; astăzi, mai multe școli vor primi și vor distribui elevilor, fie prin administrația locală, fie prin Ministerul Educației, tablete sau laptopuri); se asigură că elevii sunt pregătiți de școală - au luat masa, sunt îmbrăcați corespunzător, au realizat rutina de dimineață și sunt în starea de învățare; se asigură că elevii sunt conectați psihologic cu procesul din sala de clasă, adică: sunt conectați și au camera video deschisă; sunt atenți și concentrați; își iau notițe; contribuie sau adresează întrebări profesorilor din sala de clasă; se asigură că elevii iau pauză și nu stau tot pe computer în această pauză (accesând alte site-uri), ci beau apă, se mișcă, se relaxează puțin cu alte activități; părinții verifică la finalul zilei ce s-a întâmplat la școală, dacă elevii și-au lucrat temele, dacă au fixat lecția, dar și elementele psiho-emoționale: cum se simt, reușesc să participe suficient la ore, sunt obosiți, sunt antrenați și entuziasmați de ceea ce au învățat.
Profesorii acceptă că, și în situația în care locul în care își practică profesia nu mai arată la fel cum știau și s-au obișnuit, rolul lor rămâne același: de a oferi educație de calitate, în condițiile date. Se schimbă mediul de învățare (în clasă și în on-line), se schimbă modul în care interacționează cu copiii (direct, cu cei din clasă, on-line, cu cei de acasă), se schimbă instrumentele de lucru (tabletă, computer, cameră video, conexiune internet, platforme dedicate pentru învățarea la distanță ș.a.) și modul în care ei trebuie să facă aceste lucruri, integrându-le cu competențele lor didactice, de predare-învățare-evaluare. De asemenea, au nevoie să accelereze achiziția competențelor digitale (atât folosirea tehnologiei, cât și proiectarea activităților de învățare în mediul on-line) și să fie mai deschiși către conversații cu părinții (monitorizare, suport, feedback) și cu elevii (pentru a-i coopta în activitate în mod real, participativ), iar din punctul de vedere al eficientizării învățării on-line, să se asigure că activitățile sunt interactive (nu doar prelegere, ci și interacțiuni, întrebări-răspunsuri, accesare platforme cu resurse, filme/video etc.) și colaborative (copiii pot colabora între ei, se pot forma grupe mai mici, pot discuta și lucra împreună).
Preocupările prioritare pentru profesorii și părinții din viața copiilor sunt: starea de bine (sănătate fizică și emoțională), incluziune, relații sănătoase; învățarea și progresul în învățare; păstrarea sau dezvoltarea relațiilor cu ceilalți colegi, cu profesorii, cu prietenii, păstrând și respectând măsurile de igienă și siguranță specifice perioadei; comunicare sănătoasă, eficientă, proactivă și orientată către menținerea în starea de învățare a elevilor, dar și a profesorilor (evitarea negativității, a agresiunilor verbale, explorarea oportunităților de dezvoltare personală și profesională).
Părinții și profesorii au nevoie să comunice mai mult, mai intens și mai profund în această perioadă, să se sprijine reciproc, atât în utilizarea tehnologiei, cât și în susţinerea elevilor, să se acomodeze cu noul mod de învățare și cu noua școală. Ambele categorii de roluri se vor ajusta în această perioadă și e nevoie de un timp pentru acomodarea la schimbare și integrarea noilor moduri de lucru.
Să nu uităm, învățarea este un proces foarte personal, la nivelul creierului celui care învață. Se întâmplă pe multe paliere și este dependentă de mediu și de stare. Dacă mediul poate fi organizat, fie și on-line, starea de învățare se cultivă și se exersează în timp, cu înțelegerea faptului că se poate întâmpla oriunde, oricând, dacă este asumată dorința de învățare. Iar această dorință de învățare pornește de la modelul adulților din jur și din exprimările acestora cu privire la școală, învățare, educație.
Recomand părinților și profesorilor ca în această perioadă, mai mult ca oricând înainte, să exprime importanța și semnificația învățării pentru reușita în viață, pentru împlinirea și dezvoltarea continuă a elevilor. Dacă ei exprimă aceste valori și le întăresc în fiecare zi, mai ales prin exemplul personal, sunt șanse mai mari ca elevii să îi urmeze în aceste obiective, care devin ținte comune.
Într-o eră de noi și abundente opțiuni, de tentații și așteptări tot mai mari, de consistentă anxietate și incertitudine endemică, nimic din ce privește căsătoria nu mai poate fi luat ca de la sine înțeles – chiar și printre cei care aparțin unei credințe care a promovat-o de mult timp. Într-o eră a independenței, a deveni în mod intenționat interdependent pare din ce în ce mai riscant.
În 2020, căsătoria a devenit un act de rebeliune și imprudență. Multe nunți au fost fie amânate, fie puternic restricționate. Dar nu virusul a fost cel care a deteriorat impulsul conjugal: de patruzeci de ani încoace, Occidentul dezvoltă, încet-încet, imunitate de turmă la căsătorie. Potrivit Biroului de recensământ (din SUA, n.tr.), doar 35% dintre bărbații americani din grupul de vârstă 25-34 de ani s-au căsătorit în 2018, o scădere abruptă de la 50% în 2005.
Având în vedere privilegiul de lungă durată acordat căsătoriei în creștinism, m-am întrebat dacă credincioșii vor rezista mult timp la îndepărtarea de această instituție. După ce am intervievat împreună cu o echipă de cercetători aproape 200 de tineri creștini adulți din șapte națiuni, concluzia a fost clară. Căsătoria scade în importanță și în rândul creștinilor, de la Mexico City la Moscova, de la Beirut în Lagos. Într-o eră a opțiunilor noi și abundente, a tentațiilor și așteptărilor tot mai mari, o epocă de consistentă anxietate și incertitudine endemică, nimic din ce privește căsătoria nu mai poate fi luat ca de la sine înțeles – chiar și printre cei care aparțin unei credințe care a promovat-o de mult timp. Într-o eră a independenței, a deveni în mod intenționat interdependent pare din ce în ce mai riscant.
Teama de căsătorie
S-ar putea crede că Ander, un medic rezident spaniol în vârstă de douăzeci și cinci de ani care se pregătește să se căsătorească după ani de relație, are mai multă încredere. Nu e așa. L-am întrebat pe Ander de ce se teme. „Mă tem că nu am să fiu liber”, a spus el. „Că am să fiu legat de cineva. De compromis. De lucruri pe care nu știi că nu le știi. Poate că suntem bine acum, dar nu și mai târziu”. Când l-am întrebat ce anume se teme el că o să se întâmple, Ander a fost de părere că „Apar diferențe într-un cuplu. Celălalt este diferit față de ce credeai că este.” Am subliniat că el și partenera sa au o relație de 6 ani și m-am întrebat cu voce tare: „Nu este suficient de mult timp?” La care el a răspuns: „Simt că nu o cunosc așa de bine, după șase ani”.
Acestea nu sunt doar semne ale obișnuitei nervozități premaritale. Chiar și Ander recunoaște că îndoielile sale au au căpătat substanță. „Teama asta este de-acum patologică și ne împiedică, într-un fel, să facem un lucru bun”, a spus el, „și ne împiedică sau ne întârzie din a o înfrunta”. Din păcate, Ander a simțit că resursele creștine care să-l ajute să facă față îngrijorării sunt mai degrabă modeste, chiar dacă el are o credință puternică.
În teorie, căsătoria ar trebui să reducă incertitudinile. În realitate, adesea, mai degrabă le prelungește. Când așteptările despre căsătorie cresc în timp ce opțiunile relaționale se extind, incertitudinea e cea care domnește. Acest lucru este valabil mai ales într-o eră a conexiunilor online. Căsătoria trebuie să fie cu adevărat bună sau mai bine lipsă, așa funcționează gândirea multor tineri creștini. Și, cum nu sunt siguri, preferă „să aștepte și să vadă”.
Unii coabitează, gândindu-se că poate asta le va spori încrederea, chiar dacă le erodează credința. Jenna, o globetrotter-iță în vârstă de douăzeci și patru de ani, s-a mutat în Austin pentru a fi alături de iubitul ei Stephen, care a făcut-o să-și regândească ambivalența cu privire la căsătorie. Dar încă nu se grăbesc: „Măcar 30 de ani să avem amândoi”. După ce a experimentat incertitudinile inerente sexului lipsit de orice angajament, Jenna preferă mult aranjamentul său actual. O minoritate tot mai importantă de creștini încep să vadă lucrurile la fel; sprijinul pentru coabitare a crescut chiar și printre evanghelicii din Statele Unite – de la 16 la sută în 2014, la 27 la sută la sfârșitul anului 2018.
Dar concubinajul nu a liniștit temerile Jennei: „Devin foarte, foarte nervoasă și neliniștită și uneori mă îndoiesc că Stephen și cu mine am putea face lucrurile să meargă.”
Nu este vorba doar despre bani
Sociologii încă dau vina pe salariile mici și pe instabilitatea pieței muncii pentru scăderea nupțialității. Dacă salariile bărbaților și femeilor ar fi mai mari și mai sigure, se spune, cuplurile s-ar căsători – pur și simplu pentru că așa au făcut întotdeauna. Dar, chiar dacă mariajul ar fi doar despre bani, ar fi vorba de mult mai mulți bani decât a fost vreodată: un studiu realizat în 2019 asupra căsătoriei americane a estimat că veniturile bărbaților necăsătoriți ar trebui să crească cu 55%, iar gradul de ocupare a forței de muncă cu 26% pentru ca ei să se căsătorească în această eră a egalității.
Mai important încă: de ce ar trebui să presupunem că mai există un impuls puternic, răspândit și primordial al omului de a se căsători într-o eră a egalității? La nivel global, această presupunere nu are prea mult sens astăzi. Există o nouă ordine, în care algoritmii oferă relații, dar totul este „de unică folosință”. „Găsești pe cineva foarte rapid”, a remarcat un intervievat.
A face relația durabilă, însă, este o altă poveste. Estella, o tânără de douăzeci și opt de ani din Guadalajara, îl așteaptă pe iubitul ei, care amână planurile până când va fi mai încrezător în stabilitatea afacerii familiei sale. El îi respectă valorile, inclusiv conservatorismul sexual, și participă săptămânal la Liturghie, deși „nu este atât de important pentru el”, recunoaște ea. Instabilitatea economică nu trebuie să submineze căsătoria în sine, deoarece căsătoria este de fapt construită pentru a dura. Dar acest lucru este puțin confortabil pentru Estella, care mărturisește: „Simt că ne pierdem pe drum. Ne gândim că este mai important să avem decât să fim”. Estella crede că va fi logodită într-un an și apoi se va căsători după încă unul. Până atunci, ea se va apropia de treizeci și unu de ani. Sperase că va fi mai devreme.
Viitorul mariajului creștin
Întrucât o relație este acum la îndemână, cine mai este dispus să își asume angajamentul total, monogamia, așteptările de fidelitate și anticiparea unei familii? Creștinii. Nu exclusiv, desigur, și nu la fel de clar ca în trecut. Însă, după cifre, non-religioșii sunt acum mai puțin probabil să se căsătorească decât monoteiștii dedicați – evrei, musulmani și creștini – care își iau religia în serios. În datele din World Values Survey, creștinii care participă în mod regulat la liturghii au o probabilitate mai bună de a fi căsătoriți în toate țările în care am intervievat, cu excepția a două. Dar șansele au variat între ele. În Statele Unite, 68% dintre femeile care frecventează săptămânal biserica s-ar putea aștepta să fie căsătorite până la vârsta de treizeci de ani, mult peste cele 45% dintre femeile mai puțin religioase. Un model similar apare în Spania, Liban, Polonia și Mexic. Nici nu este vorba doar despre întârziere; non-religioșii nu ajung la aceeași situație nici la patruzeci de ani.
Creștinii au solide motive teologice pentru a protesta împotriva noii tendințe către independență și carierism. Iubirea, la urma urmei, dorește binele celuilalt. Sacrificiul – o temă biblică și un imperativ biblic central – devine banal în căsătorie, mai degrabă decât excepțional. Dăruirea a ceea ce am pentru ceea ce are celălalt nevoie și invers devine rutină de zi cu zi. Pentru mulți creștini, acest lucru încă atrage. Paweł, un absolvent de douăzeci și patru de ani din Cracovia, a rezistat „noilor norme” căsătorindu-se cu Marta, care are douăzeci și nouă de ani și acum este „mamă cu normă întreagă”. Cum a zădărnicit el convenționalismul? Prin credință și maturitate. „Știam că vreau să fac ceva serios”, a spus Paweł. „Eram sătul de relații pasagere.” Au plătit un preț, totuși. Pentru a economisi bani, au trebuit să limiteze cheltuielile, ceea ce înseamnă că sunt mai puțini invitați la nuntă în orașul natal al Martei. „A fost un pic un scandal”, agreează tinerii. Dar cei doi sunt suficient de încrezători pentru a se descurca, iar copiii au felul lor de a șterge amintiri neplăcute. Paweł și Marta sunt unii din rarii „naturaliști” ai căsătoriei, într-o lume în care majoritatea au devenit ceea ce sociologii numesc „planificatori” ai căsătoriei.
Pentru alții, este nevoie de o „conversie” pentru a face căsătoria și interdependența atractive. Katerina, o profesoară moscovită de 28 de ani, necăsătorită și neangajată în vreo relație, găsește relațiile ca fiind o sursă de anxietate și întrebări fără răspuns: „Unde vom trăi? Cum ne vom câștiga existența? Nu avem propria noastră casă. Nu avem suficienți bani pentru a crește un copil”. Astăzi, Katarina este dispusă să se abandoneze providenței lui Dumnezeu, orice ar fi. Ea a găsit în Ortodoxie o pace interioară pe care nu o cunoștea. Cu toate acestea, ea evită, încă, mariajul.
De două milenii, creștinismul a considerat căsătoria ca fiind de natură divină și i-a propovăduit semnificația ca taină a credinței. Nu mă îndoiesc că mariajul dintre creștini își va continua reculul, în concordanță cu normele mai relaxate ale relațiilor și cu secularizarea în ascensiune astăzi. Cu toate acestea, numeroși creștini nu se vor împiedica de aceste tendințe și vor continua să se căsătorească. La fel ca Paweł și Marta, acești „rezistenți” sunt aproape întotdeauna profund încorporați în rețelele sociale creștine. Nu vorbesc despre parohii mari sau despre mega-biserici populare. Mai degrabă, despre grupuri mici, congregații strâns legate și comunități religioase, care sunt sursele unei subculturi conjugale vibrante, ca și o permanentă „pepinieră” de potențiali soți și soții.
Asta nu înseamnă că mariajul ar trebui să aibă statutul de „cel mai favorizat” în viața congregațiilor. Mai degrabă, înseamnă că se întâmplă lucruri bune atunci când înlocuim simplista „blestemare a întunericului” cu aprinderea unei lumini. În cartea sa Culture Making, autorul evanghelic Andy Crouch explică: „Dacă încercăm să schimbăm cultura, va trebui să creăm ceva nou, ceva care îi va convinge pe vecinii noștri să pună deoparte un set deja existent de bunuri culturale pentru a le folosi în noua noastră propunere.” Acest lucru, afirmă Crouch, începe în mod invariabil prin ceva mărunt: „Cultura creștină crește prin rețele, dar nu este o rețea. Este o chestiune de comunitate – un grup relativ mic de oameni a căror viață comună are în centrul său dragostea”.
Cuvintele lui Crouch îmi amintesc de rețeaua de tineri care s-a format în jurul și care a fost încurajată și cultivată de Karol Wojtyła pe când era preot paroh în Cracovia – cu mult înainte de a deveni arhiepiscop și, mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea. El o numea Środowisko, ceea ce se traduce prin „mediu”, deși el prefera mai degrabă ceva asemănător cu „atmosferă” (termenul original precizat de dr. Regnerus este „milieu”, ceea ce înseamnă ambianță, atmosferă, climat – în sensul figurativ de loc și stare favorabile pentru a se petrece ceva, n.tr.). A fost vorba de încurajarea unui mediu social în care formația creștină putea prospera, în mijlocul opoziției autorității. Grupuri particulare se formau în jurul unor conversații și interese comune cărora Wojtyła le oferea apoi un fundament filosofic și un sprijin pastoral. Grupurile făceau excursii împreună, adesea în munții din apropiere, unde se află și locul în care Paweł și Marta s-au căsătorit. Simpatia și deschiderea rețelei Środowisko contrastează cu sărăcia spirituală și cu falsa libertate din societatea comunistă poloneză. Acesta a fost un nucleu de „rezistență veselă”, o evadare din atmosfera toxică a universităților, unde teama de informatori era o cauză constantă de anxietate. Având în vedere toxicitatea și popularitatea „culturii vigilenței” de astăzi, această idee sună ca foarte îmbietoare. Nu promovarea căsătoriilor era scopul rețelei Środowisko, dar pentru mulți dintre tinerii săi adulți, aceasta a constituit un efect secundar binevenit.
Când creștinii își creează în mod formal sau informal propria lor cultură publică, nu numai credința lor devine mai profundă, de obicei, dar oamenii se întâlnesc, se formează prietenii, apar și sunt aplanate conflicte, copiii învață și cuplurile se îndrăgostesc. În timp ce Biserica se extinde, fără îndoială, prin evanghelizare și se poate sprijini pe noile mijloace de informare pentru a ajunge mai departe, un viitor sănătos pentru creștinism este inevitabil unul comunitar, i-mediat și va depinde, în continuare, de cei care își spun „Da”.
Despre autor
Mark Regnerus este profesor de sociologie la Universitatea din Austin, Texas și cercetător principal la Institutul pentru Studiul Familiei și Culturii. Ariile sale de cercetare sunt comportamentul sexual, familia, căsătoria și religia. Este autor al 3 cărți și peste 40 de articole de specialitate. Cel mai recent volum este Cheap Sex and the Transformation of Men, Marriage, and Monogamy (Oxford, 2017) în care descrie transformările pe care sexualitatea le-a suferit sub influența tehnologiei. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
”Documentarul urmărește să arate frumusețea familiilor numeroase, în care părinții sunt modele de viață pentru copiii lor, dar și pentru comunitățile în care trăiesc. Mesajul filmului este că nu banii sunt cheia susținerii familiilor cu mulți copii, ci dragostea, dăruirea și bucuria de a forma o celulă din care bunul mers al societății să fie hrănit. De altfel, antidotul deznădejdii este familia, iar dragostea membrilor ei reprezintă cel mai mare echilibru emoțional”, precizează realizatorii Răzvan Mihai Clipici și Cristina Teleanu
Al doilea dialog despre primejdiile lumii noastre, în exclusivitate pentru Activenews:
Victor Roncea: Am început un dialog despre primejdiile lumii la ceasul acesta al istoriei. Ați sugerat că lumea însăși este în primejdie și ați propus să continuăm dialogul pe această temă, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Intru direct în subiect: ce alte fațete are primejdia veacului nostru?
Ilie Bădescu: Una dintre fațete, anunțată chiar de Dumnezeu, este triumful minciunii, al profețiiilor răsturnate și deci asensiunea la cârma lumii a profeților mincinoși. Toții gânditorii lumii noastre anunță, unii cu fast, alții apocaliptic, desăvârșirea globalizării ca pe un triumf planetar al lumii deschise. Este prima monumentală minciună, profeție răsturnată, fiindcă, în realitate, globalizarea în esența ei reprezintă o multiplicată închidere a lumii, o scufundare în solipsism homofren [sinele prin el însuși – nota. red.]. Iată, în pură enumerare, fațetele multiplicatei închideri induse de globalizare, ca expresii ale acesteea:
1) închiderea omului în sine însuși, rupt de Dumnezeu, unica și tainica oglindă a chipului uman și deci singura șansă a omului ca ființă dialogală. Ruptura de Dumnezeu înseamnă triumful monologului, a narcisismului, a solipsismului, a omului paranoic, fiindcă nu-și mai poate controla trufia;
2) închiderea față de semen, atomizarea și abstractismul, induse de universul digital, de comunicarea virtuală: aceasta anulează frumusețea și eficacitatea chipului, comunicarea totală, față către față;
3) închiderea omului față de lumea naturală în ciuda intensificării turismului. Turismul este expresia omului rupt de natură, fiindcă peste tot unde apare drumeția, călătoria, în forma ei turistică, apar în ritm precipitat hotelul, entertainment-ul turistic, încât întâlnirea cu natura naturans (cu mirificul natural) este ratată;
4) închiderea individului în cutia de imagini a televizualului și a facebook-ului etc. fiind astfel ratată socializarea în forma ei genuină, precum interacțiunea cotidiană dintre soți, dintre părinți și copii etc. (fiecare în parte este absorbit de cutia televiziuală ori de canalele social media fiind mutat instantaneu din familie în alte câmpuri, într-un mod arbitrar, tiranic);
5) cerebelizarea activității creierului, care este redusă la dinamismele cerebelului, ale creierului arhaic, ca urmare a rupturii punților interemisferice, adică a sinapselor care leagă cele două emisfere cerebrale; o asemenea ruptură induce o contracție a funcțiilor creierului prefrontal etc.;
6) contracția creierului social sau mediocrizarea lui prin abstractismul relațiilor virtuale;
7) închiderea comunicării prin contracția sau ruptura de comunicarea naturală în favoarea comunicării virtuale; h) ruptura popoarelor de propria lor ființă profundă, fiind atrase spre moduri de viață hedoniste, superficiale și omogenizante, care comprimă conștiința de sine în favoarea tiraniei plăcerilor. Acestea au semnificația tehnicilor care ne scot din relația cu sinele nostru mai adânc spre a ne livra dependenței ludice, de feluritele plăceri, preschimbând astfel obiectele, bunurile rîvnite, în stăpânii noștri capricioși;
8) închiderea elitelor prin ruptura totală de popoarele peste care superfetează fără de nici o considerare a realităților care transcend socotințele proprii: când 5% dintre bogații lumii își însușesc 95% din rodul bogăției popoarelor avem dovada acestei monstruoase rupturi. Globalizarea nu numai că n-a deschis relațional societatea dar a accentuat polarizarea săracilor și a bogaților, a generalizat subdezvoltarea la scară planetară, astfel că mondializarea capitalistă n-a adus și mondializarea dezvoltării ci globalizarea subdezvoltării. Este evident că lumea este prost întocmită și că globalizarea n-a reparat proasta tocmire ci a agravat închiderea universurilor sociale, a generalizat fracturile, a finalizat închiderea planetei într-un sistem de tip concentraționar;
9) generalizarea închisorii datoriei. Îndatorarea a devenit stăpâna lumii, încât nu există colț al planetei liber de îndatorare. Creditul monetizat a concentrat puterea în posesia celor ce stăpânesc mașina de bani, care alimentează datoria, umflând-o la proporții astronomice. Lumea este toată închisă în celula sufocantă a îndatorării. Etc. Exemplificările pot continua.
Lumea lui Orwell și „vocile de sirenă” ale falșilor profeți
V.R.: Înțeleg că profeția mincinoasă se folosește de tehnica „întoarcerii pe dos”: a face din negru alb, din închidere deschidere etc. , ceea ce noi trăim zilnic prin mass media și politicul actual: lumea lui Orwell...
I.B.: Exact. Concluzionând pentru discuția noastră, vom sesiza că toate acestea ne arată că globalizarea definită de aproape toate teoriile globalizării ca deschidere planetară ilustrează, în realitate, unul dintre modurile extreme ale profețiilor mincinoase, semnul înfricoșătoarei ascensiuni a profeților mincinoși. Aceștia falsifică și universul vieții obișnuite, proorocind ambigenismul, o expresie luciferiană a mitului omului androgin. Transgenismul, adică schimbarea identității de gen, și răspândirea acestui fenomen reprezintă o exemplificare.
V.R.: În dialogul anterior v-ați referit la primejdia care vine prin negarea postulatului național sugerând că în spatele oricărui postulat identitar pulsează îndrumări nescrise pentru conduita noastră. Ați vrea să reveniți, pentru cititorii noștri?
I.B.: Primejdia cu adevărat înfricoșătoare vine, într-adevăr, de la dărâmarea postulatelor care sunt pilonii gândirii ordonate și maxim economicoase. Genul, socialitatea, naționalitatea, în genere, identitățile sunt realități postulate, adică asumpții la care nu se cere demonstrație, sunt primite ca atare, instantaneu, complet etc. fiind folosite ca fundamente pentru ceea ce urmează a fi demonstrat sau dovedit. Ce sunt identitățile și de ce este primejdios să mistificăm caracterul postulat al asumpției identitare? Identităție sunt referențialele noastre „naturale” postulate. Când te înfățișezi cuiva cu identitatea ta de gen, de vârstă, de neam etc., nu ți se cere să dovedești asta. Ești acceptat ca atare. Dar, ca să răspund la întrebarea ta, voi preciza că identitățile sunt cele care se exprimă prin noi, în toate actele noastre, ca un fel de îndrumători, de învățători tăcuți, din fundalul gândurilor noastre. Precum am discutat în dialogul nostru anterior, prin faptul că împărtășim spontan toate categoriile conștiinței colective (naționale), religioase, mitologice etc., facem dovada legăturilor noastre cu acel învățător și sfătuitor tăcut încât putem spune cu neostructuraliștii că atunci când formulăm enunțuri cruciale despre noi și despre semeni și vremuri, nu noi vorbim, ci Dumnezeu și poporul din care facem parte vorbesc prin noi. Atunci când „vocea” îndrumătorului ceresc nu răzbate sub bolta conștiinței noastre este semn de mare primejdie. Vocea lui Dumnezeu și a poporului răzbat la noi sub forma vocației, a harului, a sentimentului datoriei, a jertfei de sine, a credincioșiei, a inspirației etc.
Această „inspirație” din fundalul gândurilor noastre este singura energie capabilă să susțină apariția unei elite organice sau „adevărate”, adică în stare să răspundă eficient (în consens cu marele număr) marilor întrebări ale timpului. Într-un atare unghi de înțelegere a chestiunii, experți ai Băncii Mondiale au avertizat atâția analiști închipuiți că cei mai buni specialiști ai sărăciei sunt săracii înșiși. Dintre aceia prin care se propagă energia națională se pot recruta, prin filtrele înaltei chemări (ale vocației), elitele organice sau naționale. Ele vor intra fatalmente în conflict cu toți cei ce ascultă „vocile de sirenă” ale falșilor inspiratori care superfetează deasupra popoarelor doar spre a se folosi de ele nu spre a le sluji. Aceștia sunt falșii profeți și când privim lucrurile din acest unghi ne dăm seama cât de primejdioasă este falsa propovăduire, falsa îndrumare. Ea intră în conflict cu îndrumările așezate de Dumnezeu în matricea persoanei umane prin postulatele identitare.
Condiția popoarelor-pivot
V.R.: Postulatul are sens normativ și de normalitate...
I.B.: Întocmai. Postulatul este un fel de regulă universală a conduitei noastre, care menține omul în comuniune cu cele zidite de Dumnezeu pentru buna conviețuire. Aceasta este regula asumării apartenenței la dumnezeire și la comunitatea spirituală a poporului (iudeo-creștin, în cazul Europei), regula comuniunii. Despre ticăloși, omul obișnuit spune că sunt prototipul „omului fără Dumnezeu”. „Ăsta n-are nici un Dumnezeu”, este sentința gândirii colective în dreptul unui asemenea om. Forma pe care-o capătă comuniunea cu poporul este «spiritul național» și oricine-l contestă se condamnă la rătăcire și expune colectivitatea la riscuri. Negarea, neasumarea postulatului identitar are însă și un neașteptat înțeles geopolitic, la care nu ne-am referit. O asemenea neasumare slăbește puterea timpului fiindcă rupe omul de tradiții și deci de trecut diminuîndu-i puterea de propulsare în timpul ce va să vină, fiindcă cel fără de trecut este ca omul fără umbră, o făptură spectrală. Popoarele care au reușit să îmbine învățăturile revelației cu ansamblul tradițiilor proprii devin, prin aceasta, popoare pivot ale unei regiuni. În Europa de Sud-Est, popoarele de substrat au realizat o asemenea sinteză pe care Mircea Eliade denumit-o „creștinism cosmic” fără de care nu se poate zidi nimic durabil în cadrul acestei subregiuni europene. Mai la nord, succesele rușilor în spațiul eurasiatic se leagă, probabil, în mare măsură, de condiția lor de popor pivot al regiunii și numai în al doilea rând de condiții și particularități politice, militare sau demografice. Ori de câte ori această unitate dintre învățăturile revelate și etnocultură este afectată, urmează fenomene ale declinului. Condiția de popor-pivot a evreilor se explică în mare măsură prin tenacitatea cu care-au știut să apere o asemenea unitate (noologică) zidită ab originem pe fundamentul Pentateuhului. Ridicarea unui popor la condiția de popor pivot în istorie este principala datorie a elitelor și unicul criteriu prin care pot fi ele judecate istoricește. «Drama neamurilor», cum o numea Iorga (sau a «popoarelor», am putea spune), se joacă în mare măsură pe cartea elitelor. În și prin ele se propagă ori se blochează «inspirația etnică» a marilor colectivități și deci se pavează drumul destinului creator al popoarelor.
Îndemnul crucial al Școlii Gusti: "nu înceta niciodată să gândești rostul sociologiei în strânsă legătură cu postulatul național"
V.R.: Sociologia și geopolitica românească au aprofundat aceste idei dar a și pătimit pentru ele, dacă ne referim la gândim la sociologi ai Școlii lui Gusti care a dat și martiri ca Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția, ca să dăm doar două exemple. Puteți explicita?
I.B.: Sociologia românească s-a înălțat în istoria afirmării sale la un prag de referință universală prin două mari experiențe ale ei: aceea a lui Spiru Haret și aceea a Școlii lui Dimitrie Gusti. Inspirat de teoria sociologică a rolului ce revine factorului intelectual în evoluția civilizației umane, Spiru Haret a creat primul sistem coerent de formare și promovare a elitelor organice ale statului român și astfel a influențat decisiv destinul istoric al latinilor carpatici pe lunga durată modernă. Fără de sistemul haretian putem presupune că statul român ar fi fost un edificiu mult prea vulnerabil în fața încercărilor prin care-a trecut poporul carpato-danubiano-pontic pe durata unui singur secol. Presiunea acestui secol cu evenimentele și bulversările lui, marile dezastre colective, de la cele naturale la războaiele barbarelor imperii de substituție ale acestei părți de lume, au fost biruite toate printr-o extraordinară putere de reacție și de renaștere a statului, grație unui fond moral la edificarea căruia contribuise major haretismul. Ce-ar fi fost satul românesc fără de exemplaritatea celor două figuri – pivot ale lui, dascălul și preotul, nu e greu să ne imaginăm, căci avem azi atâtea sate în care după ce comunismul a lovit edificiul haretist al statului român, a urmat o rătăcire pe care-o măsoară azi fenomenele dezastrului rural: sate părăsite, sate îmbătrânite, sate care pot fi etalate ca tot atâtea eșantioane asupra progresului nefiresc al bolilor, alcoolismului și al mortalității. Rezumatul reformelor învățământului din ultimii 30 de ani ne descoperă continuitatea de maximă alarmă a schimbărilor care zădărnicesc orice șansă de reconstrucție a edificiului haretist în statul român, sporindu-i astfel vulnerabilitatea. Al doilea mare moment de glorie, al sociologiei românești se leagă de numele lui Dimitrie Gusti și a celor care s-au adunat în jurul lui, în frunte cu Henri H. Stahl, cu Anton Golopenția, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Ernest Bernea, Constantin Brăiloiu și lista include atâtea alte nume ilustre, pe care, vai, generațiile mai tinere le știu tot mai puțin și nu le comemorează mai niciodată. Arareori se regăsesc în procesele formative ale specialiștilor domeniului aceste nume mari, ideile și paradigmele propuse prin opera lor. De momentul Dimitrie Gusti se leagă prima mare mișcare sociologică dedicată cunoașterii și promovării comunităților locale și primul avertisment asupra importanței și gravității postulatului național în știința societății. Suntem chemați să reexaminăm cu maximă urgență condiția unei științe și a unei comunități profesionale în lumina acestui postulat socotind și noi astăzi ca și Dimitrie Gusti ieri că datoria axială a sociologului și a sociologiei este aceea față de comunitatea națională care devine astfel însăși rațiunea existenței acestei științe și a unei asemenea profesii. Exemplul paradigmatic gustian conduce la îndemnul crucial: nu înceta niciodată să gândești rostul sociologiei în strânsă legătură cu postulatul național. Intensificarea proceselor de globalizare și escaladarea feluritelor strategii integraționiste confirmă convingerea că postulatul național rămâne cel mai puternic temei al sociologiei într-o lume ca cea în care ne este dat să trăim. Sociologul este dator să cerceteze în câte forme și cu ce gravitate este încălcat acest postulat într-o lume împinsă în primejdioasele deconstrucții (derive) ale globalizării. Redescoperirea insemnătății subiectivității umane într-un atare proces confirmă actualitatea imperativă a postulatului național în toate tipurile de manifestări ale unui stat responsabil. Într-un asemenea context vom discuta chestiunea crucială a războaielor culturale ale popoarelor pe care o abordare geopolitică este datoare să le cerceteze. Asupra acestei chestiuni putem dialoga în viitor nu înainte de a examina o altă fațetă a primejdiei care vine prin propovăduirea mincinoasă și anume aceea a celui prin care vine sminteala în lume. La această chestiune îți propun să ne referim în dialogul următor pentru a insista apoi asupra războaielor culturale ale românilor.
Alfred Hitchcock a rămas în memoria populară drept „Maestrul suspansului”, filmele sale emblematice pentru acest gen fiind La Nord prin Nord-vest (1959), Psycho (1960) și Păsările (1963). Dar Alfred Hitchcock are și o față mai puțin cunoscută, pe care ne-o dezvăluie în filmul The Wrong Man (cea mai potrivită traducere ar fi Confuzie de persoană), din 1956. Un film despre care nu știam mai nimic.
Martin Scorsese îi face o introducere foarte potrivită, în stilul lui timid, dar prolix în același timp: „Este despre un om obișnuit, un om decent aș spune, cu familie, copii, care deodată se trezește arestat. Și totul pare a arăta spre el ca fiind vinovatul. Dar noi știm că nu este el”.
Realizat în plină epocă McCarthy, a vânătorii de comuniști de la începutul Războiului Rece, când scriitori și cineaști americani erau încarcerați și multe vieți erau distruse (vezi Lista neagră de la Hollywood), The Wrong Man este un film aparte, chiar unic în filmografia Maestrului, pentru că se bazează pe un caz real. Încă din primul cadru, care constituie un prolog inedit, Hitchcock (care dorea să apară fulgurant în propriile filme), în penumbră, cu un reflector în spate, ne anunță că de data aceasta ne oferă altceva: o poveste adevărată, „în fiecare cuvânt din ea”. Scenariul se bazează pe un caz de confuzie petrecut în New York cu câțiva ani înaintea filmării. Christopher Balestrero (Henry Fonda, în film) a fost ridicat de poliție, fiind confundat de niște martori cu un jefuitor de magazine și bănci.
The Wrong Man este neinteresant din punctul de vedere al spectaculosului tradițional din filmele lui mai „ușoare”. Nimic din grotescul ucigașului cu perucă din Psycho, nimic din trepidația aventurilor lui Cary Grant în La Nord prin Nord-vest, unde este atacat de un avion agricol, în câmp deschis. Și acolo aveam de-a face cu o confuzie de persoană, dar fictivă.
În multe din filmele sale, Hitchcock pleacă de la transferuri de identitate și de culpabilitate, așa cum observă Arnaud Desplechin în documentarul Hitchcock/Truffaut (2015). „Sunt acuzat de un rău pe care nu l-am făcut, dar oare nu am făcut niciodată un rău?”, întreabă Desplechin. În The Wrong Man, eroul este nevinovat. Hitchcock ne-o comunică aproape subliminal, în ciuda unui suspans care persistă până spre finalul filmului. Poate că e prea nevinovat, muncind noapte de noapte într-un restaurant din New York, unde cântă la contrabas. Singurul viciu al instrumentistului Balestrero este pariul imaginar la curse de cai, pe marginea unei pagini de ziar, înainte să se întoarcă acasă cu metroul. Tocmai statutul social al personajului principal amplifică intensitatea dramei. Nu este vorba despre un singur om asupra căruia cad necazurile, ci despre o întreagă familie, cu 2 copii și o bunică inclusiv.
The Wrong Man vorbește despre vinovăție, injustiție, dar și despre fragilitatea ființei umane în fața cursului implacabil al unor evenimente. Soția lui Balestrero, Rose, interpretată de Vera Miles, este cea care are grijă de copii și chivernisește gospodăria cum poate. Ea declanșează intriga filmului, prin nevoia de a se împrumuta cu bani de la o societate de asigurări, pentru… dentist. Acolo, soțul ei va fi confundat cu un răufăcător. În actul final al dramei, Rose se învinovățește pe sine pentru conjunctura pe care a creat-o din lipsa banilor, lipsă care o determinase și în trecut să se împrumute. Regăsim în aceste discuții dintre Christopher și Rose vechea simpatie a Hollywoodului pentru nevoințele familiilor americane din clasa de mijloc (lower-middle-class mai exact). Este începutul unei spaime paranoide, care o va duce pe Rose la internarea într-un sanatoriu. Deteriorarea psihică mai este cauzată și de eșecul consolidării unui alibi pentru proces. Cei doi soți încearcă să găsească, pe rând, doi martori care ar fi putut confirma absența lui Christopher Balestrero de la locul primelor jafuri. Dar ambii martori au decedat între timp! Fără să le transforme în ingredientele unui banc, Hitchcock adaugă aceste improbabile neajunsuri la dimensiunea fatalistă a dramei. Soția (Rose), copleșită de perspectiva pierderii procesului și de presiunea întregii situații, are un moment de cădere în care își lovește soțul. Jean-Luc Godard analizează montajul acestui gest, o lovitură spartă în 4 cadre rapide, din care „privitorul înțelege doar începutul și sfârșitul gestului” (Le cinéma et son double). Dar eu adaug: nu vedem lovitura în întregime, pentru că se petrece mai mult în planul mental decât în cel fizic. O filmare directă, într-un singur cadru, ar fi trivializat momentul și i-ar fi diminuat impactul emoțional. Rose nu este ea însăși când își atacă soțul, ci dublura (ipostaza) ei alienată, dintr-un vis urât.
Jean-Luc Godard a publicat în Cahiers du Cinema (iunie 1957) un studiu intitulat „Le cinéma et son double, despre The Wrong Man”, în care scria: „Psihologia, în sensul ei uzual, contează mai puțin. Tot ce contează în acest film sunt răsturnările destinului. (…) Singurul supans în The Wrong Man este cel al șansei înseși”. Hitchcock închide pe rând soluțiile raționale ale problemelor eroului său pentru a deschide ușa către alt plan, unii l-ar numi supranatural sau dincolo de rațional. Personajele nu par a deține controlul propriilor vieți sau, mai exact, par a-l pierde inevitabil, pentru ca anecdota polițistă să se transforme într-o pildă… creștină. Da, cred că The Wrong Man e singurul film creștin al lui Alfred Hitchcock, dar, nevăzându-i toate filmele, aștept să fiu contrazis… Îl consider un film creștin pentru că soluția dramei nu este determinată exclusiv de acțiunile personajelor, ci de conlucrarea acțiunii umane cu voința lui Dumnezeu. La final, situația nedreaptă în care se găsește captiv Christopher Balestrero devine mai puțin importantă.
În prim-plan este adusă atitudinea lui în fața acestei nedreptăți, care va defini și eliberarea sa. Christopher Emmanuel, ale cărui prenume se traduc prin „purtător de Hristos” și „Dumnezeu este cu noi”, vorbește cu mama sa, care îl sfătuiește să se roage. „M-am rugat pentru ajutor”, îi răspunde fiul. „Roagă-te pentru putere”, îi spune bătrâna înlăcrimată. Ea speră că ajutorul va veni, dar este nevoie de răbdare și încredere. Mai exact, de credință. Doar un pic de credință va schimba totul, iar această minune concretă este descrisă de Hitchcock printr-un efect vizual banal, dar memorabil, un alt exemplu al măiestriei sale stilistice. Christopher vede o icoană a Mântuitorului pe peretele camerei sale. Această icoană, cu umbra eroului acoperind-o parțial și printr-o transfocare (zoom in), ni se înfățișează ca și când Balestrero ar vedea-o cu adevărat pentru prima oară. În timp ce își leagă cravata, bărbatul începe să murmure o rugăciune. Atunci, peste chipul lui începe să se suprapună cadrul larg al unei străzi întunecoase, în profunzimea căruia se poate desluși o siluetă: un bărbat în pardesiu, cu pălărie de fetru, care se apropie până când chipul lui se potrivește cu cel al eroului. Este tâlharul cu care fusese confundat eroul nevinovat, adevăratul tâlhar care se pregătește pentru un nou jaf. Din acest moment simțim că izbăvirea este aproape.
Asemenea Cărții lui Iov din Vechiul Testament, dar și altor pilde despre răbdare și credință, acest film se încheie cu reașezarea lucrurilor în ordinea lor inițială, dinaintea șocului care le bulversase aparent ireversibil. Confuzia se deslușește, adevăratul vinovat este arestat, iar Christopher Balestrero își regăsește viața, acea viață pe care aproape că o pierduse. Mi se pare important de observat cadrul final, unde Hitchcock ne livrează un happy-end categoric, dar sub formă de text: „Doi ani mai târziu, Rose Balestrero a părăsit sanatoriul, vindecată complet. Azi, ea trăiește fericită în Florida, alături de Christopher și de cei doi băieți, iar ceea ce li s-a întâmplat pare un coșmar pentru ei… doar că s-a întâmplat cu adevărat”. Printre rânduri, citim că acest final fericit a fost posibil și datorită oamenilor buni din jurul eroului, începând cu copiii săi, care l-au încurajat permanent, pentru că ei știau că este nevinovat (nu aveau nevoie de dovezi), continuând cu avocatul, gata să pledeze pro bono, și terminând cu însuși detectivul care l-a arestat pe nedrept și care, până la urmă, l-a identificat pe adevăratul răufăcător.
Cred că acest curajos film-școală, așa cum îl considera și Jean-Luc Godard, ne dezvăluie un Hitchcock mai puțin cunoscut, altul decât cineastul comercial neluat foarte în serios de critica epocii sale. Un regizor care, privindu-și personajele cu compasiune și delicatețe, nu doar expune niște dileme morale, ci încearcă să le înțeleagă.
Ce este existența? Ce este viața? Ce este omul? Care este sensul existenței și al vieții? Ce rost are omul în existență, de unde vine și încotro se îndreaptă? Acestea sunt întrebările esențiale pe care conștiința și rațiunea omului le formulează de mii de ani și la care încercă să răspundă prin puterea sa cognitivă exprimată în știință și în filosofie. Deplinătatea cunoașterii și a adevărului privind întrebările fundamentale existențiale ale omului nu se află în teoriile științelor și nici în doctrinele filosofice. Existența și viața rămân totuși taine, ce nu pot fi cunoscute în întregime prin facultățile cognitive și raționale ale omului, dar pot fi înțelese. Revelația supranaturală și cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Evanghelie sunt adevărul despre existență și viață și dezvăluie pentru omul dreptcredincios înțelesuri mai presus de cunoașterea umană ale tainei existenței și a vieții, fac cunoscute sensul vieții și al morții precum și rosturile omului în această lume și destinul lui: viața veșnică.
Marele filozof german Kant, în celebra sa lucrare Critica rațiunii pure, consideră că metafizica și știința trebuie să răspundă la trei întrebări fundamentale ale omului: ce pot ști? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper?
Omul este singura ființă creată înzestrată cu sensibilitate și rațiune capabile de cunoaștere. Dorința și vocația cunoașterii sunt temelia științelor, a artelor, a filosofiei, a moralei, a teologiei, sunt esența oricărei creații umane. Obiectul cunoașterii îl formează realitatea exterioară omului, iar pe de altă parte sinele propriu, cunoașterea de sine.
Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că în actul cunoașterii omul este singurul subiect în timp ce existența la care se raportează devine obiect al cunoașterii.
Progresul cunoașterii umane din cele mai vechi timpuri până în prezent este impresionant și determină schimbarea radicală a mediului în care omul există și chiar a ființei umane. Cunoașterea este sursa culturii și a civilizației și a oricărui act creator al omului.
Cogito, ergo sum („cuget, deci exist”). Plecând de la Descartes, s-a crezut mult timp că gândirea este în întregime rațională. Ultimele cercetări în domeniul neuropsihiatriei au arătat că procesul gândirii conștiente atinge modesta valoare de 2%. Restul de 98% reprezintă gândirea inconștientă. Chiar dacă gândirea lui Descartes a fost dominată de raționalism, asta nu înseamnă că nu a fost pusă sub semnul îndoielii, dar și al revelației. „Mă îndoiesc de adevărul tuturor credințelor mele. De îndoiala mea însă nu m-aș putea îndoi, afirmă el. Iar întrucât mă îndoiesc, cuget, nici aceasta n-aș putea-o nega. Și de vreme ce cuget sau gândesc însemnează că exist ca ființă cugetătoare sau gânditoare. Pot să mă îndoiesc de existența tuturor lucrurilor din natură. Pot să mă îndoiesc de existența propriului meu corp: de unde știu că nu este o simplă închipuire? Cât timp însă am această neîncredere, gândesc, și ca atare exist ca o ființă gânditoare, independentă de corpul material”.
Prin urmare îndoiala, dar și incertitudinea caracterizează orice proces de cunoaștere rațională. Omul dorește să aibă certitudini. Din nefericire nici matematica sau logica și nici oricare altă știință nu îi conferă evidența și certitudinile dorite. Încrederea nemărginită a omului în puterea rațiunii sale, care a început o dată cu iluminismul și continuă și astăzi, este dezmințită chiar de rezultatele cercetării științifice. Poate că unul din meritele importante ale matematicii, fizicii, biologiei și a altor științe constă în descoperirea și afirmarea acestor limite ale rațiunii și cunoașterii umane, limite ce nu sunt determinate de capacitatea actuală de investigarea și cercetare, ci obiectiv de însăși natura materială și deterministă a omului și a existenței.
Cunoașterea existențială nu se bazează pe mijloacele demonstrative și experimentale ale rațiunii. Este o cunoaștere revelată, a harului la care omul este chemat să participe cu viața și cu trăirea sa profundă și autentică. Este cunoașterea care se bazează pe iubirea milostivă creștină. Iubesc deci exist spunea Arhimandritul Sofronie Saharov. Prin urmare nu îndoiala și rațiunea, ci iubirea oferă certitudinea existenței și a vieții.
Una dintre cele mai tulburătoare dileme existențiale ale omului și ale omenirii este întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi”. Omul este singura formă de existență care are conștiința vieții și conștiința morții, conștiința de sine și conștiința existenței care îl înconjoară. Omul este, așa cum spune Mircea Eliade o ființă religioasă, este singura formă de existență care se raportează conștient la divinitate, are vocația și dorința transcendentului.
Cât privește conștiința vieții și conștiința morții, în om se manifestă, clar, distinct și puternic dorința de a trăi, conștiința vieții și nu aceea a neantului, a nimicului, a neființei, a morții așa cum încearcă să susțină unele secte religioase sau gândirea filozofică existențialistă. Ființa umană a fost creată pentru viață și nu pentru moarte. Părintele Teofil Părăian remarca cu profunzime că bătrânii nu se simt mai aproape de moarte decât cei tineri. Dorința lor de a trăi este la fel de mare ca și în tinerețe. Explicația o conferă chiar cuvintele Mântuitorului: „Cât despre Învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mat.29-32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și a morții și să ne împace cu Părintele Universului.
Dumnezeu a creat existența și viața din nimic, din iubire și prin cuvântul său: „Să fie”. Creația lui Dumnezeu nu se poate întoarce în neant, în neființă. Sensul dialecticii existenței și al vieții este tot spre existență și spre viață. De altfel nici cunoașterea umană, inclusiv preocupările științelor nu sunt îndreptate spre cunoașterea neantului, a neființei (ar fi un nonsens), ci spre cunoașterea, explicarea și înțelegerea existenței și a vieții, a formelor de manifestare ale acestora și a modalităților în care realitatea există.
În expunerea noastră încercăm câteva reflecții asupra existenței și asupra vieții, desprinse din știință, filosofie și teologia ortodoxă. Niciuna din teoriile elaborate de știință nu pot răspunde la întrebarea „ce este viața?”. Cunoaștere științifică poate explica cel mult, cu mijloacele specifice de investigare pe care le are numai condițiile vieții, formele și unele dintre modalitățile biologice de manifestare ale acesteia.
Viața omului este mai mult decât existența sa în trup, pentru că omul este și suflet nu numai trup și este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Concepțiile filosofice raționaliste surprind unele din înțelesurile și sensurile vieții în general și ale vieții omului, dar fără să ofere o explicație suficientă și convingătoare.
Numai ortodoxia, dreapta credință, care se întemeiază pe cuvintele Mântuitorului, ale Sfintei Scripturi ale sfinților părinți oferă o înțelegere adevărată și profundă asupra vieții, a vieții omului, a complexității existenței.
Juridicul, în special prin intermediul constituțiilor, consacră și garantează dreptul la viață numai în accepțiunea sa biologică. Dar și sub aspect biologic protecția juridică este limitată. Normele constituționale nu protejează viața intrauterină și nu interzic practica abuzivă a avortului, ceea ce este contrar sensului creștin ortodox al vieții. Mai sunt și alte aspecte care țin de protecția constituțională a vieții și care trebuie îmbunătățite, cum ar fi protecția copiilor și a tinerilor sau a persoanelor cu handicap. Este necesar ca legiuitorul, chiar și prin abstracția normei constituționale, să ofere o protecție mult mai bună vieții omului, apropiindu-se astfel de sensurile și înțelesurile ortodoxe ale vieții și ale omului, care așa cum spunea Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae este „taină și lumină”.
II. Aspecte științifice, filozofice și teologie privind răspunsul le întrebarea ce este existența?
A.Fizica, chimia, biologia, astronomia și alte științe, prin teoriile și explicațiile lor, expresie a puterii de cunoaștere a omului, relevă măreția existenței și a omului, armonia, simplitatea și ordinea microcosmosului și a macrocosmosului, descoperă legi ale existenței, unicitatea omului în univers, diversitatea impresionantă a formelor de existență și a formelor vieții, mecanisme care fac posibilă viața și așa cum spuneam mai sus încep să conștientizeze limitele obiective ale puterii raționale de cunoaștere a omului.
Descoperirile științei privind existența și viața sunt impresionante. Multe dintre acestea sunt în măsură să sporească uimirea omului aflat față în față cu universul dar și cu sine însuși. Cu cât mai mult cunoașterea științifică relevă realitatea microcosmosului și a macrocosmosului dar și a vieții și a omului cu atât mai mult se întărește convingerea că simțul comun sau cunoașterea senzorială și rațională nemijlocită nu pot oferi adevărata cunoașterea privind existența, viața și omul. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că lumea nu este ce pare a fi. O altă concluzie importantă a științei este valabilitatea și perenitatea universală a legilor microcosmosului și macrocosmosului. Totodată știința demonstrează caracterul obiectiv al existenței și legilor universului. Savantul spune că a descoperit o formă de existență sau o lege a existenței. Prin urmare existența și legile ei preexistă cunoașterii științifice de care este capabil omul.
Cunoașterea științifică, sensibilă sau rațională este întotdeauna o relație între subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut, relație în care omul este întotdeauna subiect, chiar și atunci când efortul cognitiv se îndreaptă spre sine însuși. Noi nu putem cunoaște prin intermediul investigației științifice lumea așa cum este, ci numai ca un rezultat al interacțiunii dintre instrumentele și experimentele prin care se realizează cunoașterea și fenomenul de cunoscut. Filosofia raționalistă, kantiană afirmă și știința contemporană confirmă că omul poate cunoaște numai fenomenalitatea existenței, nu existența în sine așa cum este. Afirmația este pe deplin dovedită în special în domeniul cunoașterii microcosmosului.
Omul, în calitatea sa de subiect cunoscător are menirea de a transfigura existența de a o subiectiviza, de a căuta sensuri și de a conferi sensuri existenței. Este suficient să ne gândim că omul nu este numai un subiect capabil de cunoaștere, dar și un subiect capabil de creație, științifică, filosofică, artistică, tehnică etc., este singura ființă creată care are vocația și puterea de a crea cultură și civilizație. Este important să subliniem această caracteristică existențială a omului pentru a înțelege afirmația Părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloae:
„Nu omul există pentru natură, ci natura există pentru om”.
Fără a insista asupra descoperirilor științifice privind existența și viața dorim să evidențiem unele aspecte care au un caracter contraintuitiv sau depășesc convingerile simțului comun. La nivelul microcosmosului lumea stranie a moleculelor și particulelor elementare prezintă legi deosebite de legile care se aplică existenței noastre comune. Complexitatea și dimensiunile microcosmosului uimesc pe cel care se apleacă asupra lui. De exemplu, în 18 gr. de apă numărul moleculelor, dacă ar putea fi rânduite una lângă alta ar acoperii de 100 de ori distanța dintre Pământ și Soare. Un centimetru cub de aer conține 3x10/19 molecule. Numărătoare acestora, în ritmul de una pe secundă ar fi de 100 de ori mai mare decât viața universului, estimată de știință la aproape 14 miliarde de ani. Viața nucleului atomului este de 1 urmat de 17 zerouri, ceea ce în alți termeni comparativi înseamnă repetarea întregii istorii a universului de 6 milioane de ori.
Și la nivelul structurii microcosmice a materiei vii, a vieții cercetarea științifică descoperă aceeași lume fascinantă în comparație cu ceea ce percepem și cunoaștem în lumea ce ne înconjoară. De exemplu, structura moleculară a ADN-ului fiecărui om, o alcătuire biologică indispensabilă pentru viață, dacă ar fi desfășurată ar acoperi de 100 de ori distanța de la Pământ la Soare. Problematica vieții va constitui obiectul nostru de reflecție în partea a doua a acestui studiu.
Particulele elementare, atomii, electronii, protonii, neutronii etc., au legi cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi la nivelul simțului comun în lumea înconjurătoare. De exemplu mișcarea de rotație a unui electron în jurul nucleului, este nelimitată în timp, echivalentă cu vârsta universului. Un aspect contraintuitiv important este acesta: cu toate că diferența de masă între nucleul atomului și un electron este imensă, nucleul fiind mult mai greu decât atomul, între cele două particule elementare există o echivalență de sarcină electrică aproape perfectă. Nucleul atomului este pozitiv iar electronul este negativ, dar perfect echivalente cantitativ în ceea ce privește sarcina electrică. Fizicienii au demonstrat că această echivalență face posibilă existența lumii a universului. Dacă nu ar fi așa tot ceea ce există nu ar fi, deoarece forțele electromagnetice la nivelul microcosmosului ar face imposibil ca lumea, universul, viață și omul să existe. Diversitatea infinită a formelor de existență ale lumii create sunt posibile datorită faptului că această echivalență de sarcină electrică nu este perfectă, ci prezintă mici variații.
Există particule elementare care au caracteristici și un comportament straniu față de ceea ce cunoaștem noi la nivelul simțului comun De exemplu fotonul, particula luminii, are o viteză constantă indiferent de sistemul de referință și anume de aproape 300 000 de km pe secundă. Viteză care nu poate fi atinsă sau depășită. Fotonul este o particulă fără masă de repaus, fără materie, în înțelesul obișnuit al conceptului. Oamenii de știință spun că fotonul este particula elementară asupra căreia timpul nu are influență. O altă particulă elementară, neutrino, nu are sarcină electrică, prin urmare, aceste particule pot străbate universul fără să interacționeze cu alte particule. Desigur, exemple ar putea continua dar ne oprim aici.
Existența antimateriei a fost demonstrată științific. Este vorba de particule elementare de aceiași natură cu cele ce formează universul cunoscut dar cu sarcină electrică opusă. De exemplu, electronul este pozitiv iar protonul are sarcină electrică negativă.
Limitele obiective ale cunoașterii științifice la nivelul microcosmosului sunt evidențiate de teoriile mecanicii cuantice. Fizicienii au demonstrat că orice particulă elementară este în același timp și corpuscul dar și undă electromagnetică. De exemplu, în unele situații fotonul, particula luminii, se comportă ca un corpuscul, iar în altele ca o undă. Este ceea ce se numește în fizica microcosmosului fenomenul complementarității. Cunoașterea științifică poate nu va putea explica niciodată acest comportament dual al particulelor elementare, comportament contraintuitiv. O altă limită obiectivă a cunoașterii științifice privind microcosmosul a fost evidențiată de fizicianul Max Plank prin principiul incertitudinii. Potrivit acestui principiu cunoașterea științifică nu poate determina în același timp impulsul (viteza) și poziția unei particule elementare. Așa cum spuneam, aceste a sunt limite obiective, absolute ale posibilității de cunoaștere a omului asupra microcosmosului, deoarece nu sun cauzate de imprecizia sau de lipsa temporară a mijloacelor de cercetare, ci limite firești ale capacității cognitive a omului. Oamenii de știință sunt aproape unanimi de acord că existența la nivelul microcosmosului este și va rămâne o taină ce nu poate fi descifrată rațional niciodată, dar poate fi înțeleasă prin alte mijloace, la un alt nivel al cunoașterii decât cel al cunoașterii științifice.
Măreția, armonia și frumusețea macrocosmosului relevate de cunoașterea științifică sunt impresionante și uimesc pe oricine se apleacă asupra descoperirilor științifice din acest domeniu. Nu intenționăm să insistăm asupra descoperirilor astrofizicii și fizicii și ne vom rezuma la câteva aspecte care evidențiază și la acest nivel frumusețea, armonia, perfecțiunea lumii create.
Oamenii de știință consideră că universul a avut un început situat în urmă cu aproximativ 14 miliarde de ani. Este vorba de teoria big-bang care afirmă că universul a luat naștere în urma unei explozii de materie, de energie și de atunci existența a început să aibă actualele forme și legi atât la nivelul micro cât și macrocosmosului. Tot din acel moment universul se află în expansiune. Teoria big-bang-ului este controversată deoarece nu explică aspecte precum: ce a existat înainte de explozia generatoare a universului, ce anume a provocat big-bang-ul, de ce o astfel de explozie a avut loc în acel moment temporar indicat de astrofizică, ci nu mai devreme sau mai târziu? Menționăm că această teorie face parte din cadrul teoriilor evoluționiste asupra existenței prin care știința încercă să explice creația inclusive creația omului, fără ca vreuna dintre aceste teorii să fie confirmate pe deplin științific. Evoluția, devenirea este evident o particularitate a existenței, dar care nu este însăși explicația creației.
Trebuie să avem în minte cuvintele Mântuitorului: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez (Ioan: 5,17)” pentru a înțelege corect, mișcarea, transformarea, evoluția și devenirea în lumea creată.
Pentru a pune în evidență măreția, frumusețea, ordinea și armonia macrocosmosului dăm câteva exemple: Galaxiile sunt formațiuni stelare complexe, adevărate elemente ale universului. Oamenii de știință apreciază că în universul cunoscut sunt în jur de 200 de miliarde de galaxii. Sistemul nostru Solar face parte din galaxia Calea Lactee care este o galaxie spirală. Văzută de pe Pământ, apare ca o bandă strălucitoare și difuză vizibilă pe cerul nopții format din stele, care nu pot fi distinse în mod individual de către ochiul liber. Termenul Calea Lactee este o traducere a latinescului via lactea, din greaca veche (galaxías kýklos, „cerc lăptos”). De pe Pământ, Calea Lactee apare ca o bandă, deoarece structura sa în formă de disc este privită din interior.
Vârsta sa estimată este mai mare de treisprezece miliarde de ani, perioadă în care a trecut prin mai multe faze evolutive până la atingerea formei sale actuale. Are un diametru între 150.000 și 200.000 de ani-lumină formată din 100-400 miliarde de stele și peste 100 de miliarde de planete. Sistemul Solar este situat pe o rază de aproximativ 27.000 de ani-lumină de centrul galactic, pe marginea interioară a brațului Orion și face o rotație completă a galaxiei în aproximativ 240 de milioane de ani. Stelele și gazele aflate la o distanță mare de centrul său galactic se deplasează cu aproximativ 220 km/s față de acest centru. Legile lui Kepler nu pot explica viteza de rotație constantă și s-a sugerat că o mare parte (aproximativ 90%) din masa galaxiei este invizibilă pentru telescoape, deoarece nici nu emite și nici nu absoarbe radiații electromagnetice. Această masă conjecturală a fost denumită „materie întunecată”. Calea Lactee în ansamblu se deplasează cu o viteză de aproximativ 600 km/s în raport cu cadrele de referință extragalactice.
In univers există și alte formațiuni cosmice deosebit de interesante: stele neutronice, supernove, precum și găuri negre, concentrări enorme de materie formate ca urmare a imploziei unei stele, cu o gravitație uriașă încât nici lumina nu poate să iasă din câmpul gravitațional al acestei formațiuni cerești. Universul cunoscut se întinde pe aproximativ 14 miliarde de ani lumini.
Un aspect important cu semnificații teologice este acela că noi nu putem cunoaște universul la timpul prezent, deoarece lumina și radiația electromagnetică care se deplasează cu 300,000 de km/secundă are nevoie de un interval de timp impresionant pentru a străbate spațiul. De exemplu lumina de la ceea mai îndepărtată galaxie cunoscută și descoperită relativ recent a avut nevoie de 13,2 miliarde de ani pentru a ajunge la noi. Vârsta sistemului solar este de aproximativ 5 miliarde de ani. Nici Soarele nu îl vedem așa cum este în prezent, ci în trecut în urmă cu aproximativ 8 minute. Cu toate acestea sub aspect existențial noi suntem simultani cu tot universul, dar nu putem formula conceptual această simultaneitate. Simultaneitatea formelor de existență a fost totuși dovedită experimental. Există situații în microcosmos când două particule elementare sunt generate simultan, ca urmare a unei interacțiuni la nivel cuantic. Chiar dacă particulele astfel generate vor avea traiectorii diferite și se vor afla le distante măsurate în ani lumină una față de alta, modificarea stării uneia dintre aceste se va resimți și asupra celeilalte. Este ca și cum timpul și spațiul nu ar mai exista între cele două elemente constitutive ale existenței.
„Într-un fel, începutul universului este ascuns în viitorul nostru, tot așa cum, din perspectivă teologică, începuturile noastre se vor dezvălui în eshatologie (viața veșnică n.n.)” [1].
Oamenii de știință au ajuns la concluzia că materia întunecată din univers, care nu emite și nici nu absoarbe radiații electromagnetice formează aproximativ 72 % din masa universului. Este iarăși o limită obiectivă a cunoașterii, deoarece omul nu va putea ști niciodată pe calea demonstrației raționale ce este această materie.
Teoria relativității formulată de Einstein a dovedit ca la nivelul macrocosmosului spațiul și timpul nu mai sunt absolute, ci relative. De asemenea nu au un caracter omogen așa cum percepem noi la nivelul cunoașterii simțului comun. Același genial fizician a demonstrat dependența dintre materie și energie și faptul că, în anumite condiții, materia devine în totalitate energie, o descoperire importantă care are și semnificații teologice. Materia și energia, spațiul și timpul sunt inseparabile.
Ca o concluzie la cele arătate mai sus dorim să subliniem următoarele aspecte. Primul se referă la posibilitatea cunoașterii raționale, științifice și demonstrative a existenței de către om. Explicația constă în corespondența, compatibilitatea dintre dimensiunea obiectivă a existenței, legile ei, modul de a fi iar pe de altă parte structura rațională a omului. Această compatibilitate este exprimată cel mai bine de matematică și logică
Știința nu poate explica prin mijloacele de care dispune ordinea, armonia, legile existenței. Omul poate cunoaște formele existenței până la o anumită măsură nu poate explica științific ordinea, frumusețea și armonia desăvârșite ale universului, precum nu poate răspunde la întrebarea de ce universul există așa și nu altfel. Toate aceste aspecte nu pot fi cunoscute prin mijloacele demonstrative și experimentale ale naturii umane deoarece sunt mai presus de cunoașterea rațională. Un exemplu. Kepler a încercat să descopere legea potrivit căreia Pământul se află la 148 de milioane distanță de Soare, distanță care face posibilă viața. Încercarea sa a eșuat pentru că această realitate nu poate fi explicată rațional de către om.
„Caracterul finit al vitezei luminii împarte Universul în zone care sunt în afara contactului cauzal una cu alta. Putem aduna informații despre Univers doar din regiunea aflată în interiorul orizontului pe care viteza luminii îl definește pentru noi. Aceasta ne împiedică de a putea răspunde vreodată chestiunilor profunde legate de originea sau de structura globală a întregului Univers” [2].
Kant a demonstrat limitele puterii de cunoaștere a omului. În primul rând prin distincția dintre fenomen și lucrul în sine. Omul poate cunoaște rațional numai fenomenul. Totodată a arătat că nu pot fi cunoscute rațional și demonstrate existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și libertatea omului. În celebrele sale antinomii același filosof a arătat că judecata rațională, în unele situații poate demonstra și teza și antiteza. De exemplu se poate demonstra atât caracterul finit al universului cât și contrariul, caracterul infinit. Incertitudinea obiectivă a rațiunii cunoscătoare este prezentă și aici.
Kurt Gödel, un mare logician, a demonstrat limitele logicii formale, arătând că logica nu poate demonstra caracterul necontradictoriu al unui sistem argumentativ și nici caracterul complet al acestuia.
Oamenii de știință care s-au aplecat în cunoștința adevărului asupra lumii create au recunoscut limitele firești ale posibilității omului de a cunoaște prin demonstrație și raționament realitatea în toată complexitatea și adevărul ei. Nu sunt suficiente teoriile și experimentele științei pentru a explica și înțelege existența. Cunoașterea științifică trebuie să se sprijine pentru a fi adevărată pe dreapta credință și pe recunoașterea evidenței că lumea are un Creator prin care toate câte există au sens, iar prin credință cunoștința rațională se întregește în mod fericit. Celebrul fizician Heisenberg, laureat al premiului Nobel, spunea că: „Prima sorbitură din paharul științei te face ateu iar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”. În același sens Einstein afirma că: „Știința fără religie este neconvingătoare”.
În fața măreției, armoniei, frumuseții desăvârșite a lumii create, atât cât este cu putință omului să o cunoască prin sensibilitatea, percepția și rațiunea sa, orice om trebuie să exclame uimit împreună cu psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps. 103: 24), sau „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.
Existența cuprinde lumea sensibilă și lumea inteligibilă. Omul are acces prin mijloacele raționale și demonstrative ale cunoașterii științifice numai la fenomenalitatea lumii sensibile. Cele inteligibile, entitățile nemateriale și spirituale create, sufletul și spiritul omului, nu pot forma obiectul cunoașterii senzoriale, perceptive și raționale ale omului. Viața de după viață, viața veșnică nu poate fi dovedită științific, deși există numeroase situații în lumea sensibilă care arată că există viața de după viața.
Cunoașterea științifică se bazează pe dovezi, fie ale sensibilității și percepției, ale experimentului fie demonstrative ale raționamentelor logice și matematice. Pentru a cunoaște și a ne încredința de existența celor inteligibile de existența sufletului și caracterul sau nemuritor, de existența lui Dumnezeu și a îngerilor este nevoie de alt instrument decât cel al rațiunii care caută dovezi pretutindeni cu scopul de a dobândi certitudini și adevărul, dar care în mod fatal rămâne tot în incertitudine și chiar în îndoială. Cunoașterea celor inteligibile este o cunoaștere existențială care se bazează pe credința statornică și profundă pe care o poate conferi omului numai dogmele revelate ale dreptei credințe ortodoxe după cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan: 20,29).
Cu toate acestea chiar și pentru existența lumii inteligibile, a adevărului revelat de către Biblie și de către Dumnezeu în mod deosebit prin Sfânta Evanghelie, prin tradiția Bisericii Ortodoxe, prin scrierile sfinților părinți există nenumărate dovezi sensibile pe care de multe ori le ignorăm și nu le vedem pentru că nu avem formați ochii credinței, nu vrem sau nu știm să cunoaștem existențial.
B. Perspectiva filosofică asupra existenței are importanța și frumusețea ei dar și limite firești Drama, dar și măreția rațiunii umane, constă în încercarea de a rezolva celebra dilemă hamletiană „a fi sau a nu fi”. Este un răspuns esențial pentru ca omul să înțeleagă sensul existenței sale în această lume, pentru înțelegerea sensului și rațiunii vieții și, eventual, sensul vieții de după viață. Dilema persistă și în prezent, cel puțin la nivelul cunoașterii metafizice, deoarece nici unul din răspunsurile pe care filosofii le-au formulat în decursul istoriei tumultoase a metafizicii nu par să fie întrutotul satisfăcătoare pentru a ajunge la o rezolvare deplină, rațională, a sensului existenței și, în special, a existenței umane. Cu toate acestea, contribuția filosofiei este remarcabilă în încercarea de a conceptualiza existența, de a identifica formele acesteia, raportul dintre existență și nonexistență. Dacă aceasta ar fi singura preocupare a metafizicii ar merita pe deplin statutul de știință fundamentală a spiritului, atât de contestat.
Problema ontologică în filosofie face parte din însăși esența meditației metafizice, prezentă în mod constant în întreaga istorie a gândirii umane. Întrebări fundamentale, precum: ce este existența; de ce există această lume și în această formă; ce este realitatea; ce este nonexistența; care sunt sensurile existenței umane, de unde venim și unde ne îndreptăm; ce este lumea și ce este omul în această lume, sunt numai câteva din problemele metafizice, dar în același timp și teologice, ce formează conținutul ontologiei în accepțiune filosofică și spunem noi și în accepțiune teologică.
Evident, în modesta noastră încercare nu vom putea analiza în întregime concepțiile despre existență și nici nu vom fi în măsură să furnizăm un răspuns în plan filosofic, ci numai să arătăm o posibilă rezolvare a problemei ontologice, însă nu la nivelul puterii rațiunii metafizice a omului, ci în planul dogmaticii teologice. Meditația și cunoașterea metafizică asupra acestei teme nu poate fi ignorată și nici înlăturată pentru că poartă în sine puterea de înțelegere a rațiunii umane care, în esență, este fundamentată pe revelația naturală, după caz în mod voit, sau numai implicit, așa cum este cazul gândirii filosofice din antichitate
Rămânând în sfera gândirii metafizice, remarcăm dualitățile conceptuale întâlnite în diferitele orientări filosofice și conceptele care sunt elaborate și folosite în legătură cu înțelesurile verbului de „a fi”, privit din punct de vedere ontologic. Categorii precum: existența, realitatea, ființa, conceptul de lume, devenirea, cunoașterea sunt numai câteva din temele întâlnite în teoriile metafizice ontologice. Este interesant de constatat și explicarea în plan recesiv sau prin dualități a existenței. În acest sens, remarcăm în gândirea filosofică raporturi conceptuale duale, uneori recesive, cum ar fi: existență – nonexistență; existență – realitate; realitate – ideal; ființă – devenire. Problematica este și mai amplă pentru că tot ceea ce înseamnă existență se raportează într-un fel sau altul la om, la specificul existenței umane. Într-o astfel de considerare, care implică indiscutabil și problematica gnoseologică, intervin aspecte precum relația dintre subiect și obiect sau relația dintre om și lume.
Desigur, problema esențială a gândirii asupra existenței constă în dualismele fundamentale: existență-nonexistență și ființă-devenire. Reflecții asupra acestei problematici întâlnim începând cu zorii gândirii metafizice cu deosebire la filosofii greci.
Astfel, problema naturii ființei și implicit a existenței devin teme explicite în filozofia lui Parmenide în celebrele sale dihotomii logice între ființă și neființă. Parmenide, care este și unul dintre întemeietorii școlii eleate, postula în acest sens „ceea ce este nu poate să nu fie și ceea ce nu este nu poate să fie”. Acest enunț echivalează cu negarea trecerii de la ființă la neființă, un aspect foarte important care, mai târziu, este exprimat și în gândirea teologică ortodoxă. Parmenide și, în general, reprezentanții școlii eleate au negat posibilitatea oricărui tip de schimbare, de în-ființare, pentru că, dacă admiteau o asemenea idee, respectiv devenirea, ar fi trebuit să fie acceptată și ideea trecerii de la neființă la ființă și de la ființă la neființă, ceea ce pentru gândirea promovată de Parmenide și reprezentanții școlii sale era imposibil.
Platon, în celebrul său dialog Timaios, afirma că „ființa” este singurul obiect al adevăratei cunoașteri, în timp ce devenirea aparține numai opiniei (doxa). Platon este unul dintre cei mai importanți gânditori care încearcă să dea o rezolvare dualismelor existențiale mai sus amintite, în primul rând acela dintre ființă și devenire. Pentru gânditorul atenian ființa reprezenta lumea ideilor, singura care putea fi considerată ca existentă, în timp ce realitatea era lumea fenomenală, supusă schimbării, pentru care existența nu era un concept potrivit.
La Platon, trecerea de la individual la general, de la fenomenal la esențial, vor fi analizate într-o veritabilă teorie a ființei, care în esență este o teorie a trecerii de la realitatea fenomenală în devenire la ființă. În concepția filosofică a lui Platon, ființa este distinctă și separată de realitate, iar cercetarea ideilor are loc în sine și pentru sine. Ideea că există ipostaze ale realității, separate de realitatea însăși, care marchează „teoria ideilor” este formulată pentru prima dată de Platon în dialogul Phaidon.
La nivelul cunoașterii, dubla configurare a lumii, realitatea fenomenală, iar pe de altă parte lumea ideilor, așa cum este ea vehiculată în ontologia platonică, se regăsește și în concepția epistemologică a unei duble cunoașteri: prin opinie – la nivelul lumii sensibile fenomenale și, respectiv, știință – la nivelul lumii inteligibile. În cazul opiniei, este vorba de credință, când se referă la obiecte, și conjunctură, când se referă la imaginile lucrurilor sensibile. În cazul științei, avem facultatea de a raționa, iar pe de altă parte intuiția intelectuală. Față de rațiune, care este o descindere de la idee, de la ființă către toate consecințele ei, și care este ipotetică și demonstrativă, intuiția intelectuală (noesis) are un caracter neipotetic, fiind act pur și simplu prin care se contemplă, rațional, inteligibilul, adică ființa, lumea ideilor. Modul în care subiectul cunoscător poate depăși lumea sensibilă pentru a avea acces la cea inteligibilă este o problemă de natură pur rațională. Mintea umană caută o rațiune pentru ordinea pe care o descoperă în tot ce formează lumea sensibilă. Diversitatea manifestată în datele sensibilității presupune un principiu comun care este „ideea”, concept similar ființei, singura care există.
„Ideea” are o existență autonomă, fiecărei multitudini fenomenale îi corespunde o idee distinctă care în mod esențial este una dintr-o multitudine și care constituie o lume de unități diverse, existând tot atâtea unități diverse câte multitudini de idei există.
Pentru Platon, ideea are caracteristica ființei, fiind universalul prin care diversitatea sensibilă este surprinsă într-o unitate rațională. Exprimarea ideii prin definiție presupune parcurgerea mai multor etape de unificare a diversității în unități raționale din ce în ce mai vaste până la surprinderea esenței, care echivalează cu definirea ideii. La Platon, ierarhia ideilor ajunge la o ultimă identitate rațională, presupusă de toate celelalte idei, dar care nu mai presupune altceva decât Binele - idee unificatoare, temeiul existenței și al ființei alături de Adevăr și Frumos.
Ideile și, implicit, ființa sunt eterne și imuabile, principii ale lucrurilor, dar și principii ale întregii cunoașteri. În consecință, știința presupune depășirea lumii sensibile și cunoașterea lumii ideilor, printr-un act de natură intuitivă a cărei posibilitate este indusă prin „teoria anamnezei”.
Am insistat asupra concepției platoniciene asupra existenței din mai multe considerente: temele filosofiei lui Platon sunt reluate, regăsite, discutate și, după caz, combătute de toată gândirea filosofică ulterioară privind ontologia și cunoașterea. Un alt aspect se referă la legătura pe care Platon o stabilește dintre ontologie și cunoaștere, de asemenea o temă comună în gândirea filosofică și care se dezvoltă în două direcții, una ar fi dependența realității de cunoaștere și cealaltă independența celor două fenomene existențiale. Ar mai fi de adăugat și teoria ființei, care implică dihotomia dintre inteligibil și sensibil, dar și între ființă, unicul existent, lumea ideilor, imuabilă, iar pe de altă parte realitatea fenomenală, supusă transformării și devenirii.
Modelul ontologic al lui Aristotel și concepția sa despre existență sunt impresionante. Prin urmare, chiar și o simplă prezentare a ideilor Stagiritului ar necesita o analiză aprofundată și un spațiu mult mai larg. La Aristotel, onticul este, indiscutabil, o consecință a logosului, chiar dacă sub aspectul unui raport de determinare substanța este primordială. Problematica ființei la Aristotel este axată pe ideea de raționalitate a existenței și tratată ca atare prin cele zece categorii propuse. Cu toate acestea, spre deosebire de Platon, în concepția aristotelică, existența nu poate fi redusă la o sferă transcendentă ideatică, ci este însăși realitatea.
Încercăm să subliniem câteva din conceptele fundamentale care definesc în opera marelui filosof problematica ființei și, în general, a existenței. Incontestabil, categoria centrală a logicii existențiale a lui Aristotel o constitute „substanța”, înțeleasă ca ființă în sine, imuabilă, întotdeauna identică cu sine. Este acea dimensiune a realității ce nu depinde de o altă formă. În acest sens, „substanța” poate fi particulară sau „substanță primă” (înțeleasă ca individual) sau ca „substanță secundă”, respectiv universalul. Aristotel afirma că ceea ce poate fi cunoscut este numai universalul, dar ceea ce există este individualul.
Materia și forma sunt de asemenea categorii esențiale pentru ontologia aristotelică.
„Materia” este considerată ca „potențialitate pură”, adică ființă în potență, în stare nedeterminată, pură virtualitate. „Forma” este ființa în act, adică materia determinată, individualul ca atare.
Este important în filosofia aristotelică și conceptul de „primului motor”, respectiv cauza mișcării în lume, definit de către Aristotel ca fiind „mișcătorul nemișcat”, act pur imaterial, gândire pură, sau în termeni contemporani divinitatea supremă. Evident, pentru a înțelege legătura dintre materie și formă, Aristotel elaborează o concepție deterministă, axată pe cauzalitate, și identifică patru categorii de cauze, dintre care considerăm că este importantă, și pentru gândirea contemporană, cauza finală.
Aristotel se ocupă și de existența omului în mediul social, dar și ca ființă individuală, prin urmare, elaborează o concepție etică asupra existenței. În operele sale, stagiritul înțelege omul ca fiind o substanță ce are ca formă sufletul intelectiv. Omul este un compus din materie și formă. Corpul nu este materie, decât într-un sens metaforic, deoarece, ca substanță primă, și corpul trebuie înțeles tot ca un compus, respectiv formă și materie. Astfel, tot ceea ce este perceptibil ca și corp este „act al corpului”, adică formă în act. Sufletul individual este la rândul său un compus care are drept formă intelectul.
În mediul social, existența omului este analizată de către Aristotel în trei dimensiuni importante: ca ființă morală, capabilă de acțiuni în vederea binelui; un al doilea sens, ca ființă socială „zoon politikon”, respectiv ca ființă ce tinde în mod natural să trăiască în societatea organizată statal, iar statul este un instrument în vederea realizării scopurilor pe care omul înțelege să le aibă la un anumit moment istoric determinat; un al treilea sens este acela de ființă care caută frumosul, arta fiind o imitație a realității, cu rol de purificare a sufletului prin disciplinarea pasiunilor.
Problematica existenței în filosofia contemporană este marcată în mod profund de concepția carteziană asupra realității. Este celebră afirmația marelui filosof Rene Descartes, apărută în lucrarea sa „Discurs despre metodă”: „cogito ergo sum”. Pentru analiza noastră prezintă importanță faptul că existența, în concepția filosofului, are un temei subiectiv, rațional dar și îndoielnic în același timp
Îndoiala ca atitudine epistemologică este la Descartes radicală și, în același timp, ea se desfășoară în mod metodic și controlat în vederea unui scop pozitiv, respectiv atingerea certitudinii în cunoaștere și a demonstra cum este posibilă lumea ca realitate ontologică Îndoiala carteziană cere renunțarea la orice concepție acceptată în mod nemijlocit a prioric ca a fiind adevărată. Este cerința de a pleca de la gândire pentru a ajunge numai prin gândire la ceva ferm, la certitudinea existenței
Îndoindu-se de tot și de toate, Descartes observă faptul că el, cel care cugetă, se îndoiește, și deci trebuie să existe: „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”. Aceasta este finalitatea îndoielii metodice, respectiv deducerea din gândirea ipotetică a însăși existenței subiective. O astfel de concepție nu semnifică nicio deducție rațională, pentru că, în cadrul unui raționament deductiv, s-ar încălca îndoiala metodică. Fiecare din propozițiile „Eu mă îndoiesc”, „Eu cuget” și „Eu exist” sunt intuitiv adevărate. În felul acesta Rene Descartes a deschis porțile raționalismului în filozofie, existența fiind înțeleasă sau chiar dedusă din considerente subiective și, prin urmare, formele existențiale nu sunt o realitate în sine, ci depind de subiectul cunoscător. Se stabilește astfel și legătura dintre rațiune și existență. Mai târziu Hegel a susținut că tot ceea ce există este rațional, având în vedere, spre deosebire de concepțiile subiectiviste, spiritul absolut.
Remarcăm totuși că Descartes nu a putut ajunge la o certitudine a existenței, așa cum își propunea, și nici la certitudinea cunoașterii, cu excepția acelei certitudini subiective a propriei sale existențe, a eului individual, și acesta rămânând totuși într-o îndoială metodică accentuată în raport cu lumea și cu propria sa gândire.
Filosofia germană, prin reprezentanții săi, și avem în vedere în primul rând gândirea kantiană, a încercat să rezolve problema ontologică, pornind însă de la specificul rațiunii umane și puterea ei de cunoaștere. Kant face distincția dintre fenomen, iar pe de altă parte esența existenței, aceasta din urmă fiind considerată un „lucru în sine” care nu poate fi cunoscut. Lumea fenomenală este accesibilă cunoașterii prin intermediul intuițiilor sensibile și a categoriilor rațiunii, fapt ce implică până la urmă o concepție subiectivistă asupra existenței. Lumea fenomenală, reală, este definită în raport cu puterea de cunoaștere a omului, iar lucru în sine rămâne un domeniu neabordabil pentru rațiunea umană.
Categoriile rațiunii pure și ale rațiunii practice sunt pentru Kant temeiul dimensiunii etice a existenței. În concepția kantiană, existența umană este, prin excelență, una morală și opusă prin aceasta existenței naturale, deși nu o exclude. Existența morală a omului nu mai prezintă dihotomia specifică cunoașterii realității naturale, respectiv dintre fenomen și lucru în sine, deoarece raționalitatea morală, care este de fapt și forma existențială specifică pentru om, este bazată pe categorii ale rațiunii practice care au valoare existențială prin ele însele. Astfel, Kant își constituie morala sa și implicit concepția despre existența omului, pe trei postulate dintre care două se află deasupra relațiilor interumane. Acestea sunt: Dumnezeu; sufletul nemuritor și libertatea. Pentru a construi nu numai o simplă morală teoretică, dar și o existență a omului, bazată pe categoriile rațiunii practice și implicit pe cel trei postulate mai sus amintite, conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil datorită asocierii sale cu ființa rațională, respectiv sinele, adâncimea existențială a omului. Ascendentul moral al libertății face ca celelalte două idei despre Dumnezeu și nemurirea sufletului să nu mai rămână într-un plan transcendent și să fie implicate în structura existențială, rațional morală, a omului. Prin aceasta, ideile devin realitate obiectivă și există totodată posibilitatea de a fi demonstrate. Cum spunea Kant, „în limitele rațiunii” se poate demonstra și existența nemuririi sufletului și existența lui Dumnezeu pornind de la categoria rațională de libertate, ca fundament al existenței morale a omului.
Hegel, încercând să rezolve dualismul dintre ființă și devenire și, implicit, problema ontologică, a considerat că devenirea este o unitate a existenței și nonexistenței, și care are ca sens transformarea dialectică din treaptă în treaptă, prin evoluția Spirtului obiectiv a existenței, nonexistența rămânând întotdeauna în plan recesiv.
Modelul ontologic hegelian realizează unitatea dintre ființă și devenire, ceea ce pentru vechii filosofi greci nu era posibil. Pentru Hegel, existența este rațională, obiectivă și independentă de om. În același timp, este o creație a Spiritului absolut aflat într-o continuă transformare sau devenire. Spiritul absolut nu este static imuabil, ci devine, și devenirea Spiritului, a ideii, se exprimă în termen logici, deoarece resortul acestei deveniri este contradicția și, în special, negația, altfel spus, lupta dintre nonexistență și existență, dintre afirmativ (teza) și negativ (antiteza) unite prin devenire în sinteza ontologică Fiecare sistem filosofic reprezintă, în concepția gânditorului german, un moment în devenirea Spiritului obiectiv, de aceea orice sistem filosofic, orice creație a gândirii umane, orice realitate este adevărată numai parțial, ca o etapă spre sistemul total, care este realizarea deplină a Spiritului absolut.
Ceea ce se manifestă în istorie exprimă întotdeauna o idee eternă, sau mai bine spus un moment al Spiritului absolut care se dezvoltă din interior. De aceea, pentru a ajunge la o astfel de cunoștință, trebuie să se înlăture factorii contigenți și neesențiali. Hegel consideră că orice sistem filosofic, orice fapt existențial, spiritual sau material, orice moment istoric existențial, omul prin conștiința de sine reflexivă își păstrează valoarea ca moment necesar în procesul cosmic divin, de explicitare treptată a Spiritului absolut. Gândul cuprins într-un sistem filosofic cu influență istorice nu este unul pur individual, ci un gând supraindividual, eliberat de particularitățile și precaritățile obișnuite ale existenței. De aceea, orice sistem filosofic exprimă în concret universalul ca existență.
Pentru Hegel timpul pierde acțiunea lui distrugătoare deoarece este încadrat în eternitate. De aceea, istoria, ca realitate în sine, își are temeiul în supraistoric. Într-o asemenea viziune, unitatea este constituită din multiplicitatea momentelor contradictorii în devenirea Spiritului absolut, de la nonexistență la existență. Nimic nu este fals dacă este considerat ca un aspect explicitat al Spiritului. Așa cum arată Hegel în lucrarea sa fundamentală „Știința logicii”, falsitatea stă în transformarea aspectului parțial în totalitate. Dar nu numai filosofia, ci și orice formă de existență materială sau culturală, cum ar fi morala, dreptul, arta, religia, exprimă un moment rațional și adevărat al Spiritului absolut în devenire al ideii.
Subliniem rolul fundamental al negației în modelul ontologic hegelian și în dialectica propusă de acesta. Spre deosebire de filosofii existențialiști care i-au succedat, Hegel a făcut din negație nu moartea, ci „viața realității”. Dar tot el a adăugat că realitatea nu este pură negație, antiteză, ci este și armonie, sinteză, așadar o afirmație superioară. Contradicția trebuie să fie rezolvată, căci ea exprimă un aspect tragic și instabil al realității și, ca atare, nu poate dura. Prin urmare, lumea, concepută în permanentă transformare, nu este posibilă nici fără contradicție, nici numai în contradicție, ca pură negație. Reținem afirmația lui Hegel: „a trece prin acest proces de opoziție, de contradicție și de soluționare a contradicției, este privilegiul superior al naturilor vii (…), viața se prelungește în negația și durerea acesteia, și abia prin distrugerea opoziției și a contradicției ea este afirmativă pentru sine însuși. Desigur, dacă ea persistă în pura contradicție, fără a o soluționa, atunci ea se ruinează din cauza contradicției” [3].
În concluzie, putem spunem că modelul ontologic propus de Hegel este conștiința de sine a absolutului, a lui Dumnezeu, este o teofanie a Spiritului absolut, dar nu în static, ci în devenirea lui.
Școlile filozofice post-kantiene au remarcat și problematica deosebită a idealului valoric a existenței în plan etic. S-a adâncit distincția pe care Kant o făcea între „ceea ce este” și „ceea ce trebuie să fie”. Într-o astfel de considerare, „existența autentică”, un concept care este întâlnit pentru prima dată în gândirea filosofică post-kantiană, este una valorică, respectiv a binelui materializat într-un sistem de valori unitare, existent în sine, și care se suprapune peste realitatea materială. De altfel, relațiile complexe dintre materie și spirit sau dintre trup și suflet formează o preocupare constantă a gândirii filosofice.
Reprezentanții școlii filozofice din Baden, și avem în vedere în principal pe Windelband, afirmă existența unei lumi suprasensibile a valorilor, ceea ce implică și contradicția dintre existență și ideal, respectiv valoare și realitate. Se susține că valoarea nu este niciodată în concordanță cu realitatea. Lumea valorilor și lumea realității se raportează reciproc una la alta, fără însă a se putea identifica vreodată. Dualitatea dintre valoare și realitate este o problemă de nedezlegat pentru filozofie, ea este „misterul sfânt, grație căruia noi aflăm granițele ființei și ale cunoașterii noastre”. În același sens, filosoful afirma că: „Sensul adânc al temporalului constituie deosebirea între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie și, pentru că această deosebire, reprezentată în voința noastră, constituie condiția fundamentală a vieții omenești, cunoașterea noastră nu poate să o depășească niciodată și să ajungă la înțelegerea originii ei” [4].
Referindu-se la problema transcendentală și, implicit, la problema existenței lui Dumnezeu și a nemuririi, Windelband afirma că „a fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite și veșnice” [5].
Am insistat asupra concepțiilor filosofice valorice asupra existenței pentru a realiza în acest fel o legătură conceptuală între gândirea filosofică și gândirea teologică ortodoxă, temă care va fi dezvoltată în studiul următor
Este util să avem în vedere și școala existențialistă și fenomenologică în filozofie, a căror întemeietori de prestigiu sunt, fără îndoială, Edmund Husserl și Martin Heidegger.
Martin Heidegger dezvoltă o concepție, în esență, fenomenologică având ca centru problema existenței și a ființei. Filosoful a remarcat că, în gândirea lui Platon, Aristotel sau chiar Hegel, ființa este o categorie abstractă și care nu este legată de existență, este, așa cum îl numește Heidegger „conceptul cel mai gol”. Prin urmare, este necesar a redescoperi legătura dintre existență și ființă. Astfel, problema ființei are o structură bogată, de fapt cea mai bogată dintre ceea ce se poate considera forme ale realității, însă și cea mai ascunsă.
Ontologia clasică, axată pe concepția filosofică greacă, își are punctul de plecare în considerarea lumii exterioare a lucrurilor care ne înconjoară. Se observă însă că „lucrurile” nu sunt decât punctul de intersecție al relațiilor noastre cu ele. Dezvăluirea „ființei lucrurilor” nu se poate realiza decât în dependență cu subiectul cunoscător, iar esența acestora depinde în întregime de existența noastră proprie. Spunea Heidegger că „esența se sfârșește odată cu existența”. În consecință, numai existența poate să dezvăluie sensurile ființei.
Ființa în sine are nevoie pentru ca sensul ei să fie înțeles de o dezvăluire a întregii sale problematici. Aceasta nu poate fi făcută, după Heidegger, decât căutând „sensul de a fi” al ființei într-o existență a cărei esență însăși este de „a fi”, altfel spus, a unei existențe exemplare în care ființa și existența se pot identifica. O astfel de realitate privilegiată este însăși omul, existența omului.
Sensul ființei, al existenței omului, este ascuns. Totuși el se relevă în formele obișnuite al existenței noastre, respectiv simțire, acțiune, înțelegere în limbaj, etc., toate fiind subsumate verbului „a fi”, adică a ființei. Manifestările existențiale ale omului sunt accesibile cercetării fenomenologice, pentru că o cunoaștere fenomenologică permite să se vadă fenomenele așa cum sunt, ceea ce înseamnă că fenomenul este însăși existența.
Prin urmare, afirmă Heidegger, ontologia nu este posibilă decât ca fenomenologie, remarcând totuși că structurile obișnuite, fenomenologice ale existenței noastre, au un sens ascuns. În ele, sensul existenței și sensul de „a fi” nu se relevă în mod imediat, este de multe ori ascuns, iar în alte ocazii revelat. De aceea, cum spunea Heidegger, „câtă aparență, atâta ființă”.
Cercetarea fenomenologică nu este însă suficientă pentru a releva sensurile ființei. O astfel de analiză permite să ajungem numai la esența structurilor fundamentale pe care le găsim în existența noastră, nu însă la sensul lor ascuns. De aceea, trebuie să se facă distincția între existența obișnuită, respectiv existența noastră banală de toate zilele, iar pe de altă parte, momentele în care trăim profund sensul autentic, unic, al existenței, fiecăruia dintre noi. Acestea din urmă sunt situații limită în care simțim întreaga noastră existență, cum ar fi realitatea morții și a suferinței, realitatea neantului, golul absolut Prin urmare, Heidegger consideră că situațiile limită în care se află omul și care indiscutabil generează angoasă sunt cele mai în măsură să determine ceea ce el numește existența autentică și sensul de ”a fi” în general. Omul este definit de Heidegger ca o ființă aruncată în lume, care, aflat în fața unor situații existențiale tragice, este în măsură să își cunoască dimensiunile libertății atât în raport cu lumea exterioară, cât și cu sine însuși. În final, omul nu poate depăși existența sa tragică, pentru că numai în această situație se realizează legătura dintre ființă și existență.
În filosofia românească unul dintre cele mai remarcabile modele ontologice propuse existenței este acela elaborat de filosoful Constantin Noica. Fundamentul conceptual al acestui model ontologic îl constituie devenirea întru ființă.
Fără a insista asupra caracteristicilor concepției marelui filosof român asupra existenței, remarcăm totuși că în plan central se află ființa, ca și categorie existențială, precum și opozițiile semnificative ale acesteia, respectiv:
1. ființă și neființă;
2. ființă și existență;
3. ființă și conștiință;
4. ființă și putință;
5. ființă și manifestare;
6. ființă și vremelnicie;
7: ființă și fire;
8. ființă și petrecere.
La fel ca și Mircea Vulcănescu, Noica amintește și analizează ceea ce numește „sentimentul românesc al ființei”. [6]
Alături de aceste opoziții sunt semnificative și alte categorii existențiale pe care Noica le folosește în modelul său ontologic. Amintim în acest sens conceptele de: rost și rostire; sinele și sinea; firea și lumea. Dialectica propusă de Noica este de fapt o dezvoltare a legăturii dintre individual și general. În al doilea rând, spre deosebire de Platon și de alți gânditori, ființa nu rămâne numai în cadrul imuabil al ideilor, ci se realizează în existența obișnuită. Devenirea întru ființă are ca aspect și această transpunere a esenței existenței, întotdeauna ideatică, în formele concrete ale acesteia. [7]
De aceea, pentru Constantin Noica „ființa” este un principiu de viață, un factor activ al realității. Realizarea ființei la nivelul realității sau al existenței rămâne întotdeauna în precaritate, deoarece niciodată nu se va putea acoperi prin însăși fenomenalitatea concretului, întreaga dimensiune a ființei. Între materie și idee există o legătură indisolubilă, cum afirmă Noica, situațiile logice care se întâlnesc pe drumul devenirii întru ființă, respectiv precaritățile existențiale ale ființei, „pregătesc ființa care va să vină, așa cum este promisiunea făcută creștinilor, pentru venirea lui Mesia”. Aceste situații îl pregătesc pe „a fi” ca deplinătate și ca ființă și, recurgând la specificul limbajului românesc, Noica le analizează în șase modalități:
1. n-a fost să fie;
2. era să fie;
3. va fi fiind;
4. ar fi să fie;
5. este să fie;
6. a fost să fie.
Desigur, acesta nu este singurul model ontologic asupra realității elaborat de filosofii români. Merită a fi amintit, cu titlu exemplificativ, modelele ontologice ale lui Lucian Blaga sau Mircea Florian. Primul propune o viziune ontologică asupra existenței, bazată pe relația dintre subiect și obiect, asemănător cu modelul kantian, deoarece și Lucian Blaga acceptă existența „necunoscutului”, al misterului existențial, inaccesibil cunoașterii umane. Este în esență un model spiritualist, dar care afirmă totuși existența independentă a lumii față de subiectul cunoscător.
Ontologia propusă de Mircea Florian are la bază realismul filosofic, materializat de asemenea în independența realității față de subiectul cunoscător. Elementul de noutate constă în așa numita recesivitate a structurii lumii, bazată pe dualisme fundamentale, spunem noi de natură existențială, cum ar fi, cu titlu de exemplu: acțiune - cunoaștere; schimbare - evoluție și progres; viață - moarte; animal - om; existență - realitate; determinism - indeterminism sau istorism - supraistorism [8].
Pentru Mircea Florian, realitatea poate fi structurată în trei nivele: realitatea materială;suprarealismul, constând în categorii și concepte abstracte cum sunt cele matematice, de exemplu, și realitatea ideală, ce cuprinde lumea valorilor, toate având o existență obiectivă. Gânditorul român consideră că realitatea este supusă transformării, schimbării, devenirii, însă nu pe baza unei dialectici contradictorii, ca la Hegel, ci prin considerarea raportului recesiv dintre conceptele existențiale fundamentale. Pentru Mircea Florian, modelul ontologic realist are la bază subiectele ontologice participante la raportul recesiv și relația dintre aceste subiecte, ea însăși fiind o existență obiectivă.
Sumara expunere de mai sus este departe de a epuiza varietatea ideilor și modelelor ontologie propuse de gândirea filosofică. Temele centrale ale oricărei concepții și meditații asupra realității se pare că rămân aceleași: raportul dintre nonexistență și existență, relația dintre spirit și materie, precum și raportul dintre suflet și corp. Problema fundamentală ontologică o considerăm a fi aceea dintre existența imanentă și existența transcendentă, respectiv problema existenței lui Dumnezeu. Istoria filozofiei demonstrează că nu s-a putut ajunge la un răspuns cert, rațional, cu posibilitățile de gândire ale metafizicii, la niciuna dintre dualitățile fundamentale ale existenței mai sus expuse. Transcendentalul este o temă constantă în gândirea filosofică, iar problema existenței lui Dumnezeu este, de regulă, tratată în următoarele moduri:
a) refuzul acceptării transcendentalului și construcția unei concepții filosofice, materialiste, bazată pe ideea că realitatea imanentă, această lume, este unică;
b) soluția panteistă a existenței lui Dumnezeu, potrivit căreia Persoana Supremă se identifică cu natura, așa cum credea Spinoza;
c) concepțiile raționaliste și - am adăuga noi - idealiste, după caz, subiective sau obiective, care încearcă să demonstreze existența realității de dincolo de această lume și implicit a lui Dumnezeu, în raport cu posibilitățile cognitive ale rațiunii umane. De aceea, așa cum se întâmplă și în filosofia lui Hegel, de exemplu, Persoana Supremă este de cele mai multe ori o ideea abstractă, un Spirit universal absolut, care se manifestă în realitatea concretă a acestei lumi sau, la Kant, numai în limitele rațiunii umane;
d) concepțiile filosofice existențialiste, care admit posibilitatea existenței Persoanei Supreme, însă consideră că nu există nici o posibilitate pentru om de a înțelege și de a fi în comuniune cu Dumnezeu, realitatea transcendentală fiind inabordabilă pentru existența umană, uneori chiar ostilă omului, aceasta din urmă aflându-se într-un permanent tragism determinat de apăsarea neantului, a grijilor cotidiene a vieții, a morții și chiar de libertate deoarece lumea nu are nici un sens.
Remarcăm totuși că modelele ontologice ale existenței propuse de concepțiile filosofice raționaliste, în general, nu acceptă ideea de nonexistență, de neant, decât - așa cum se întâmplă în cazul lui Hegel, - ca simplă supoziție metodologică pentru a demonstra dialectica Spiritului absolut. Bergson afirma că neantul are numai o existență logică, nu una ontică. Este importantă o astfel de concepție și pentru teologia ortodoxă care, așa cum vom vedea, nu acceptă un timp în care nu ar fi existat nimic. Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar existența Ființei Supreme este necreată și eternă.
Este evident că orice gândire filosofică rămâne totuși în limitele rațiunii umane și încercă să demonstreze adevăruri fundamentale ontologice numai pe baza posibilităților cognitive ale spiritului uman, ori rațiunea umană este și ea mărginită la fel ca și existența umană. Așa cum spunea părintele Arsenie Boca, filosofia sau știința nu pot demonstra nici existența lui Dumnezeu și nici inexistența acestuia.
Este inevitabil că orice concepție filosofică asupra transcendentului se oprește la o construcție abstractă. Niciunul dintre marile sisteme filosofice nu a ajuns la concluzia că Dumnezeu, ca realitate, nu este o abstracție, ci o persoană care se află în comuniune cu toată creația, inclusiv cu omul, dacă omul acceptă și el această comuniune.
Este interesat de subliniat și faptul că însăși cercetările științifice contemporane arată nivelul ultim energetic și spiritual al realității acestei lumi. Astfel, studiile recente de mecanică cuantică au demonstrat că la nivelul microcosmosului, la nivelul subatomic, nu se mai aplică legea cauzalității și nici determinismul întâlnit în macrocosmos, iar realitatea ca atare este una energetică, am spune noi prespirituală.
Prin urmare, gândirea autentică privind transcendentalul și existența lui Dumnezeu au la bază, așa cum se afirmă în adevărurile de credință ale teologiei ortodoxe, revelația naturală și revelația supranaturală și nu numai puterea rațiunii umane. Dar despre aceste aspecte, și anume concepția teologică ortodoxă asupra existenței, ne propunem să insistăm într-un viitor studiu.
Bunul simț filosofic și raționalitatea oamenilor de știință ajung totuși, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri existențiale: această lume nu este unica realitate și, al doilea, lumea nu își are cauza în ea însăși.
Dincolo de orice comentariu, propunem spre meditație cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta” [9].
Adevărurile existențiale fundamentale presupun, pentru a ajunge la ele, simplitatea spiritului și puritatea inimii, dar despre aceste aspecte tot în următorul studiu.
Între gândirea rațională, științifică sau filosofică, iar pe de altă parte, adevărurile de credință ale ortodoxiei și teologia ortodoxă privind existența, remarcăm deosebiri fundamentale care, în esență, vizează trecerea de la relativismul și limitele oricărei elaborări conceptuale în limitele rațiunii umane, la valoarea absolută și la certitudinea pe care o conferă adevărurile de credință și dogmele ortodoxe în ceea ce privește răspunsurile pe care omul încearcă să le găsească la întrebările sale: ce este lumea și existența; care este sensul existenței; de ce existăm și în primul rând referitor la existența lui Dumnezeu.
În elaborările conceptuale, științifice sau filosofice, ale rațiunii, se întâlnesc mai multe categorii, care fac parte din ceea ce s-a numit concepția ontologică, după caz, științifică sau filosofică. Diversitatea categoriilor utilizate, precum: lume, realitate, irealitate, suprarealitate, existență, nonexistență etc., reprezintă tot o expresie a relativismului oricărei elaborări teoretice a gândirii umane, deoarece omul, prin el însuși, nu își poate depăși propria sa condiție a firii, ca ființă mărginită într-o lume mărginită, supusă legilor determinismului material și temporal.
C. Spre deosebire de filozofie, teologia ortodoxă, bazată pe adevărurile de credință și dogmele ortodoxe, simplifică această structură conceptuală. Problematica existenței este înțeleasă în trei dimensiuni: existența lui Dumnezeu, existența lumii și existența omului. Remarcăm de asemenea că diferitele structuri dualiste recesive sau contradictorii specifice gândirii filosofice, dintre care poate cea mai semnificativă este distincția dintre subiect și obiect și care duce inevitabil la alte dihotomii cum ar fi: omul și lumea, omul și natura, spiritul și natura, materia și sufletul sau existența imanentă și respectiv transcendentă, în gândirea teologică ortodoxă, sunt subsumate unui concept unic de existență care cuprinde ființa și firea.
Categoriile existențiale teologice cele mai semnificative sunt:
existența;
ființa (ființa lui Dumnezeu incognoscibilă, și ființa omului);
firea (firea dumnezeiască și firea omenească);
lumea cu două accepțiuni: lumea în sens de creație a lui Dumnezeu, universul în întregul său și lumea, în înțeles de existență căzută a omului prin păcatul original și, în general, păcatele săvârșite;
viața, reprezentând viața în această lume și voința în eternitate;
existența spirituală transcendentă acestei lumi, dar care se revelează în această lume prin energiile necreate, divine, și care este, în esență, viața spirituală;
devenirea, al cărui sens este spiritualizarea întregii existențe, iar devenirea umană, condiție și factor de determinare a devenirii universale, este drumul spre desăvârșire de la chip la asemănare cu Dumnezeu continuând în eshatologie ca nesfârșită adâncire în comuniunea de iubire a lui Dumnezeu.
Concepția ortodoxă despre existență are la bază revelația naturală și revelația supranaturală, adică manifestarea energiilor necreate, divine, în lume, și revelația supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Incontestabil, cunoașterea teologică ortodoxă este una dogmatică, care are la bază dogmele revelației naturale, dar în mod deosebit a revelației supranaturale. Dogmele creștine nu închid și nu limitează gândirea, ci, dimpotrivă, îi conferă deschiderea spre certitudinea nu numai a unor categorii raționale, dar și a trăirilor privind existența și manifestările ei. În acest sens, Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma că: „Dogmele creștine sunt singurele asigurări că lumea și persoana umană nu sunt supuse unor legi fără rost, care le duc pe toate la moartea definitivă, ci le arată pe toate în stare să sporească în sens și lumină, prin iubirea unui Dumnezeu liber de astfel de legi fatale și inexplicabile (…). Dogmele se referă la planul spiritual al existenței, care nu este supus unor legi ce se repetă în mod uniform, ca procesele din planul material. Planul spiritual al vieții se susține prin acte de alegere liberă, prin relații alese liber, și dezvoltate de persoane prin acte, atitudini, într-o anumită măsură libere față de planul material” [10].
Prin urmare, concepția ortodoxă despre existență, față de concepțiile raționalist filosofice sau științifice implică dimensiuni noi, cea mai importantă fiind comuniunea de iubire între Dumnezeu, ca existență și Persoană Supremă, și om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune transferă problematica existenței din relativismul și finalitatea determinismului temporar și cauzal al lumii materiale, bazat pe legi repetitive într-o dimensiune spirituală, ontologică, a cărui sens nu mai aparțin determinismului cauzal, material, transgresează această lume, fiind expresia eternității vieții, ca relație personală între Dumnezeu, și om. Părintele Arsenie Boca sublinia foarte bine acest aspect prin cuvintele: „Nu sunt născuți din timp, ci din veșnicie”.
Dogmele creștine cuprind, ca element determinant al existenței, iubirea ca fiind sensul suprem al creației, dar și al existenței. Același distins autor menționat mai sus spunea: „Numai iubirea dă sens și valoare, deci lumină tuturor. Și trebuie să fie un astfel de izvor suprem al iubirii sau luminii” [11]. Alături de iubire, libertatea este un alt element fundamental al existenței la care se referă dogmatica ortodoxă Iubirea nu este numai un simplu sentiment descris la nivelul stărilor psihofizice; iubirea este ontologică și factor creator existențial.
Dincolo de orice comentarii redăm mai jos cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care sintetizează - spunem noi -, în concepte memorabile, esența problematicii existenței din perspectiva dogmaticii ortodoxe: „Libertatea trăită în anumite margini de persoanele umane în relațiile și în actele lor trebuie să-și aibă însă originea într-o existență supremă a cărei libertate nu poate fi restrânsă de nimic. Această existență este cugetată de învățătura creștină, ca o unitate în trei Persoane, de o singură ființă, care are în ea viața nemărginită de veci și fără sfârșit, Persoanele ale căror nume le arată ca aflându-se între Ele într-o relație de iubire desăvârșită și eternă. Căci una dintre Ele este Unicul Tată, iar alta Unicul Fiu, și cine e mai iubitor și mai iubit decât un Tată Suprem și unic în relație cu un Fiu Suprem și unic și viceversa?, iar o altă Persoană este Sfântul Duh, care de la Tatăl purcede și Se odihnește peste unicul Fiu. Tatăl și Fiul au astfel pe cel care arată bucuria fiecăruia de celuilalt, avându-și plenitudinea și în participarea la ea a unui al treilea. Numai acest mod de a fi e un mod cu adevărat de suprem bine și deplin liber (…). O existență care n-ar fi o existență a iubirii totale libere, ar fi o existență supusă mai mult sau mai puțin legii, a cărei existență superioară nu poate fi explicată și care, prin lipsa ei de bunătate și libertate conștientă, nu poate fi o existență supremă. Deci, în acest caz, n-ar exista nicio realitate supremă, fapt care nu poate fi cugetat. Iar niște Persoane, care n-ar fi eterne, ci provenind de la o lege și supuse unui sfârșit sau trebuinței de a fi urmate de altele, n-ar fi complet libere nici nemărginite în iubire. Dar, deasupra tutore trebuie să fie o libertate, nu o lege de origine inexplicabilă” [12].
Prin urmare, dogmele ortodoxiei se referă nu numai la aspectul material al existenței, ci, în primul rând, la planul spiritual al acesteia, care nu este guvernat de legi uniforme și repetitive ca procesele din planul material. Dimensiunea spirituală a existenței nu este abstractă ca în filozofie, este personală, concretă este de fapt viața și se fundamentează pe libertate și pe iubire, dezvoltate de persoane prin acte și atitudini, care astfel, într-o anumită măsură, se distanțează și devin libere în raport cu determinismul material și cauzal.
Este ceea ce sublinia și Nikolai Berdiaev: Spiritul este viața, experiența, destinul, o metafizică rațională a duhului fiind imposibilă, viața nu se descoperă decât în experiență. Spiritul este viață și nu obiect. În consecință, nu poate fi cunoscut decât într-o experiență concretă, într-o experiență de viață duhovnicească, în împlinirea destinului (…). Viața nu se deschide decât vieții. Cunoașterea vieții e însăși viața [13].
Același autor subliniază alte două aspecte importante ale existenței spirituale: „Dumnezeu este duh și duhul este activitate. Spiritul este libertate” [14]. Într-o astfel de înțelegere se depășește dualismul care a caracterizat multe concepții filosofice, acela dintre existență și mișcare sau existență și devenire. Spiritul, fiind expresia absolută a existenței este viață, mișcare și devenire. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea de „mișcarea stabilă” a vieții în eternitate.
Al doilea aspect pe care Nikolai Berdiaev îl sublinia se referă și la o anumită gradație a existenței, aspect asupra căruia vom mai reveni. Autorul afirma că viața spirituală este viața cea mai reală [15].
În acest context este bine să ne referim și bazele concepției ortodoxe despre existență, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:
„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3: 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuși, absolut și liber. De aici distincția dintre necreat și creat în existență. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creație, așa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palamas. Creația nu are existența prin ea însăși, ci numai o existență participativă a cărui izvor și finalitate este Persoana supremă
„Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11: 25). În consecință, existența nu poate fi redusă la această lume și la materie, ea este în primul rând viață și mai este și viața care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viața, ca existență, și învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.
„Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14: 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenței. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru ființă sau o devenire în granițele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Prin aceasta, existența, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârșirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „ Adâncul smereniei este desăvârșirea”.
Întruchiparea existențială absolută a smereniei este însăși Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale și al acceptării de bună-voie a morții pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu și nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har „
„Eu sunt ușa. De va intra cineva prin mine, se va mântui. Va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10: 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material și temporar, de finalitatea acestei lumi și, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existența materială a lumii și să o aducă la existența desăvârșită, spirituală și eternă, pentru care omul a fost creat.
„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8: 12). Existența este lumină și transfigurare, este spirituală și omul poate să acceadă la lumina vieții, la adevărata existență, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia și ascultarea ; omul trebuie să-și taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu
„Și iată un învățător de lege s-a ridicat, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești? Iar El, răspunzând, a zis: Să iubești pe Domul Dumnezeu tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iar El a zis: Drept ai răspuns. Fă aceasta și vei trăi” (Luca 10: 25 - 28). Prin urmare, condiția vieții, a existenței în această lume, dar și în eshatologie este îndeplinirea poruncilor dumnezeiești, prima fiind porunca iubirii; iubirea după poruncă, mai presus de iubirea firească așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Acestea sunt numai câteva dintre adevărurile de credință pe care cuvintele Mântuitorului ni le relevă și care exprimă adevărata existență a cărei dimensiuni fundamentale sunt lumina, iubirea și libertatea a căror izvor veșnic și nesecat este Dumnezeu.
Toate aceste adevăruri existențiale în mod obișnuit nu pot fi întâlnite în gândirea filosofică și rațională științifică. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate sau înlăturate teoriile științifice, concepțiile filosofice despre lume și existență. Valoarea acestora există în măsura în care sunt subordonate adevărurilor de credință și dogmaticii spirituale creștine, privind existența. În caz contrar, orice astfel de concepție ajunge la soluții paradoxale care, în esență, exprimă finitudinea lumii, lipsa de sens a existenței omului, neantul, drama omului aruncat în această lume. Este remarcabil că unii dintre marii savanți ai lumii au descoperit că oricât de departe ar ajunge cunoașterea științifică sau de altă natură în limita rațiunii nu va putea prin ea însăși să explice definitiv existența, să descopere sensurile și rațiunile existenței, să își însușească adevărurile fundamentale că: aceasta nu este ultima realitate și lumea nu își are cauza în ea însăși. Cunoașterea rațională științifică și filosofică trebuie să se raporteze și accepte adevărurile de credință revelate, mai presus de această lume și care sunt în măsură nu numai să confere certitudine cunoașterii, dar să și transfigureze existența materială. Celebrul fizician Heisenberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, spunea că: „Prima sorbitură din paharul științei te face ateu, la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”.
Dificultatea pentru omul angajat pe drumul cunoașterii, în primul rând a cunoașterii științifice sau metafizice, este de a descoperi în marea tumultoasă a legilor acestei lumi stropul de credință aflat pe fundul paharului care dă sens întregii existențe și întregii cunoașteri. Pentru a înțelege rațiunile și sensurile existenței este totuși nevoie de a porni de la credință, pe care nu o realizăm prin propriile noastre forțe, ci este un dar, o lucrare a Duhului Sfânt, și totodată de a rămâne în credință pe tot parcursul efortului de a cunoaște și de a înțelege lumea în care trăim.
Teoriile metafizice, în mare majoritate, în mod deosebit cele existențialiste, acordă un loc important neantului, neființei, ca și realitate opusă existenței. Credința și teologia ortodoxă exclud neființa și, în general, inexistența, ca și realități, ceea ce reprezintă evident un element esențial opus concepțiilor filosofice, care utilizează categoria neființei pentru a explica drama omului aruncat în această lume. Optimismul existențial ortodox este baza bazat pe revelația naturală și revelația supranaturală.
Spre deosebire de toate cosmologiile antichității, dar și față de teoriile cosmologice, filosofice sau științifice moderne, numai teologia creștină afirmă că lumea întreagă a fost creată din nimic (creația ex nihilo),excluzând preexistența materiei, intervenția vreunei ființe intermediare cu rol de demiurg sau contribuția vreunui principiu. „Rogu-te fiule, ca la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut” (2 Macabei 7: 28),sau „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acestea vor pierii, iar Tu vei rămâne și toți ca o haină se vor învechii și ca un veșmânt îi vei schimba și se vor schimba” (Psalmi 102:26-28).
Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre rolul Fiului lui Dumnezeu în creație: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1: 1.3). Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei acest text clarifică distincția dintre Creator și creație: „Nimic nu este mai vechi ca începutul, dacă ne gândim la definiția începutului. Căci nu va exista niciodată un început al începutului…” [16]
Părintele Dumitru Stăniloae remarcă faptul că Sfântul Ioan Evanghelistul a socotit necesar să arate pe Unul-Născut ca fiind Creator, încercând să pună capăt erorii că lumea ar exista prin ea însăși. Oamenii trebuiau să vadă că lumea este creată, ca să nu o consideră ca fiind ultima realitate. Pe de altă parte existența lumii nu este necesară. Dacă lumea ar fi trebuit să fie creată de Dumnezeu, propriu-zis, Dumnezeu nu ar fi fost cu adevărat atotputernic.
„Creația ei n-ar fi fost propriu-zis creație din nimic, în baza atotputerniciei Lui, ci ar fi rezultat din El în mod necesar, în sens panteist. În acest caz Dumnezeu n-ar avea nici o putere asupra lumii”. [17]
Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistența, ca și realitate, adică un momente temporare în care existența să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existența fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existența fără început n-a putut fi fără să știe de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naște, cu vremea, din sine, o conștiință de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conștiință de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existență fără de început, ar însemna că până la această apariție a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Și dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existența fără de început a ajuns la conștiința de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită țintă a evoluției unei existențe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existența fără de început a ajuns prin evoluție la o conștiință de sine, se afirmă că de ființa ei ține în mod necesar împlinirea prin conștiința de sine. Și atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariția în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoașterea unei existențe fără început, având trebuința înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparține în mod potențial, trebuie să implice în ea recunoașterea că conștiința de sine aparține existenței fără început” [18].
Sensul și finalitatea existenței nu este neființa ci existența în Dumnezeu, care în eshatologiei este transfigurată, spiritualizată și eternă. Omul deși cunoaște nu poate accepta nu poate trăi gândul morții și al neființei
„Existența, ființa și afirmația sunt un dat, așa cum sunt un dat adevărul și lumina. Datul nu are nevoie de afirmare, el poate fi eventual negat. Dar nu poate fi negat decât ceea ce există. Întunericul nu există în sine, ci este negarea luminii; minciuna nu există în sine, ci este negarea adevărului; negația nu există în sine, ci este negarea afirmației; tot astfel neființa nu poate exista în sine, ci este negarea ființei. Dar ceea ce este dat este indiscutabil. Astfel oricum ar fi pusă și argumentată problema neființei ea nu poate afecta ființa însăși” [19]
Existența necreată întrunește în sine, așa cum susține Părintele profesor Dumitru Stăniloae, trei elemente: absolutul, persoana și iubirea, prin aceasta se exprimă perfecțiunea existenței necreate, unitatea de ființă, dar și înțelegea lui Dumnezeu ca Persoană Supremă.
Dialectica dintre necreat și creat este un element existențial al gândirii teologice ortodoxe. Nu insistăm asupra acestui aspect deosebit de interesant, însă subliniem că în teologia dogmatică ortodoxă nu există o separație rigidă între cele două dimensiuni existențiale. Existența necreată este prezentă, se manifestă în existența creată, prin energiile divine, aspect teoretizat de către Sfântul Grigorie Palamas. Prin urmare, legătura dintre creat și necreat se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului. În lipsa unei astfel de înțelegeri nu s-ar putea concepe raportul dialectic dintre cele două dimensiuni ale existenței și nici sensurile sau semnificațiile spirituale ale creației. Fără lucrarea Duhului Sfânt și mai ales fără întruparea Fiului lui Dumnezeu între necreat și creat ar fi o separație rigidă, rațiunile și sensurile creației nu ar fi.
Spre deosebire de conceptele filosofice, chiar și de cele existențiale, pentru care viața și spiritul sunt în esență abstracțiuni ale rațiunii, în credința ortodoxă existența este legată de persoană și întotdeauna concretă este viața care se manifestă: „De fapt, existența concretă nu poate fi cugetată ca o abstracțiune lipsită de orice calitate. A fi înseamnă numaidecât a fi ceva. Existența fără de început și plenară înseamnă a fi o existență a valorilor supreme. Existența fără de început este existența valorilor spirituale celor mai înalte (…). Cu cât este o existență mai înaltă, cu atât implică însușiri mai înalte” [20].
O altă dimensiune importantă a meditației teologice ortodoxe despre existență se referă la raportul dintre om și lume. Spre deosebire de alte culte, creștinismul ortodox recunoaște valoarea deosebită a lumii și a omului ca fiind creația lui Dumnezeu. Lumea și omul nu sunt existențe căzute, așa cum le considera Origen, ci poartă în sine iubirea lui Dumnezeu, pentru că lumea și omul au fost create din iubire.
Lumea (universul) are o valoare deosebită; este un adevăr care rezultă din cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3: 16).
Recurgem din nou la cuvintele Părintele profesor Dumitru Stăniloae pentru a sublinia această concepție a valorii lumii și a omului potrivit gândirii teologice ortodoxe: „Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiul al Omului, dar necoborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întăriră în Dumnezeu” [21].
Cu toate acestea, omul are o valoare mai mare decât lumea, în sensul ei de univers creat a lui Dumnezeu: „Ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16: 26).
Gândirea teologică ortodoxă subliniază adevărul existențial, potrivit căruia nu omul este pentru lume, ci lumea este pentru om, deoarece omul are misiunea de a spiritualiza întreaga existență prin ridicarea sa de la realitățile determinismului temporar la spiritualitatea vieții în Dumnezeu. Parcurgând drumul devenirii pe care sfinții părinți îl marcau prin trei momente existențiale: curățirea, desăvârșirea și iluminarea, omul se transfigurează spiritual pe sine dar și întreg universul.
Părintele Teofil Părăian, în cuvinte frumoase, se referea la acest aspect: „Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiți la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu știm noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Și, într-adevăr, e mare. Pe grecește, lumea mare se numește „macrocosmos”. Și totuși, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…). Adevărul e că omul e macrocosmos și lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare și lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea față de om” [22].
În dogmatica ortodoxă existența este privită în mod gradat. Astfel, în teologie se discută despre „existență”, „existența bună” și „veșnica existență fericită”. Sfântul Maxim Mărturisitorul este acela care a teoretizat primul despre gradația și progresul existenței. Fără a încerca aici o dezvoltare a acestei teme foarte interesante, tratate în „Ambigua”, scriere importantă Sfântului Maxim Mărturisitorul, redăm cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „Lumea aceasta își are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creația pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură inițială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-și aducă și natura contribuția ei, ca punct de plecare de la starea de existență, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existență bună, pe care o dobândește prin mișcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voința ei, la veșnica existență fericită, ca darul ultim și etern a lui Dumnezeu” [23].
Este trecerea de la existența așa cum este la existența așa cum trebuie să fie, temă pe care a tratat-o și Kant, dar în limitele rațiunii omenești. Existența bună este întregirea existenței ca dat cu iubirea și binele cu valorile dumnezeiești ale virtuților și înțelepciunii prin care omul poate să se învrednicească să primească darul îndumnezeirii prin har și lumea să se transfigureze spiritual. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea: ”Omul bun e tare. Săvârșirea binelui este o întărire a existenței”.
III. Concluzii
Gândirea carteziană încerca să deducă existența rațional prin îndoiala metodică. Spre deosebire de elaborările metafizice, ce nu pot depăși incertitudinea, nesiguranța și drama existențială, teologia ortodoxă pornește de la certitudine și rămâne în certitudine pentru a fundamenta existența.
Spre deosebire de Descartes, Arhimandritul Sofronie Saharov postula certitudinea existenței afirmând că: ”Iubesc, deci exist”. Acesta este sensul adevărat, peren, al existenței, iar iubirea dă certitudinea vieții atât în limitele acestei lumi, cât și viața în eshatologie.
Infirmând îndoiala metodică a lui Descartes, putem să demonstrăm, fără sofismele metafizicii, că: „Dacă iubesc, exist”. De asemenea, putem înțelege cum iubirea și trăirea acestui frumos sentiment poate conferi omului nu doar existența vremelnică și temporară, dar și viața, ca eternitate. Evanghelia ne arată că iubirea nu este doar afirmată teoretic, gândită și vorbită, ci trebuie simțită și trăită, este un mod de viață pentru creștini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa pe Golgota, unde, pe cruce fiind răstignit, ne-a îmbrățișat pe toți cu o iubire și o libertate nemăsurată.
Existența și viața sunt iubire pentru că: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, 16).
NOTE
[1] Diacon Adrian Sorin Mihalache, Lumina Celui Nevăzut, Editura Basilica,București,2016, Vol. I, p. 230
[2] John D. Barrow, Despre imposibilitate. Limitele științei și știința limitelor, Ed. Tehnică, București,1999,p. 158
[3] Hegel, Prelegeri de estetică, Vol. I, Editura Academiei Române, 1967, p. 124
[4] Pentru dezvoltări a se vedea: Istoria filozofie moderne. Omagiu profesorului I.Petrovici, Vol. III, București, 1938, p.170-182
[6] Pentru dezvoltări a se vedea: Constantin Noica: Devenirea întru ființă, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982 și Sorin Lavric, Ontologia lui Noica –o exegeză, Editura Humanitas, București 2005
[7] A se vedea, Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, București, 1996
[8] Pentru dezvoltări a se vedea Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Ed. Eminescu, București, 1987, vol. I și II
[9] Antonie Plămădeală, Tatăl nostru. Nu suntem singuri, Ed. Sofia București, 2016, p. 41
[10] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos. Lumina lumii și îndumnezeirea omului, Opere complete, vol. 6, Editura Basilica, București, 2014, p.142
[22] Arhimandrit Teofil Părăian, Calea spre bunătate, Editura Sofia, București, 2014, p. 146
[23] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, Vol. 3, p. 260
Ce este viața? Ce/cine este omul? Sunt întrebări care urmează firesc atunci când omul, prea mult ancorat în lumea materială, găsește totuși timp de reflecție, după actul de uimirea cuprins în întrebarea fundamentală „Ce este existența?”.
Mulți dintre noi, atunci când ne gândim la sensurile și semnificațiile vieții, vedem reprezentarea vieții, după caz, din perspectiva cunoașterii științifice sau ca drept fundamental al omului, consacrat apărat și garantat prin constituții. Mai puțin conștientizăm și medităm la înțelesurile profunde ale vieții ca dar al lui Dumnezeu în această lume și la viața veșnică făgăduită de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Secularismul social și statal tot mai accentuat, înstrăinarea de Dumnezeu și ateismul raționalist se regăsesc din plin în conștiința și gândirea acelora care consideră că această lume este singura realitate și moartea este limita vieții după care urmează neantul. Moartea sperie pe raționaliștii, sectanții și ateii lumii în care trăim ,pentru că le lipsește dreapta credință și refuză evidența pe care o dă numai credința ortodoxă, Sfânta Evanghelie, evidența nemuririi sufletului, a vieții de după moarte, a vieții eterne, a vocației omului la îndumnezeire prin har, la misiunea omului aflat în această existență vremelnică supusă legilor determinismului și finitudinii timpului, de a se pregăti pentru viața de după viață, de a fi demni să primească de la Dumnezeu darul de mare preț al mântuirii și fericita existență eternă. Mulți dintre aceștia consideră că viața pământească este ultima și singura realitate și prin urmare sunt preocupați excesiv de trup, de acumularea bogățiilor, de slava acestei lumi, trăiesc în indiferență și egoism și mai mult se consideră atotștiutori și atotputernici prin raționalismul ateu promovat.
Omul contemporan este mai mult preocupat „de a avea, decât de a fi”, de a trăi autentic și creștinește în această viață pentru a fi fericit în viața care va veni și care este eternă.
Cunoașterea științifică încearcă să afle care este originea și evoluția vieții. Se crede că viața a început pe Pământ cu peste trei miliarde de ani în urmă și a evoluat, de la nivelul celor mai simple bacterii, într-o diversitate complexă de necuprins. Dar ce anume să fi determinat dezvoltarea în supa primordială a primelor organisme din singura lume cunoscută în Univers care găzduiește viață?
Experții au dezvoltat șapte mari teorii care ar putea explica această manifestare până acum unică. Niciuna dintre teorii nu este confirmată și dovedită prin datele științei . Iată câteva încercări ale biologie de a explica originile vieții pe Pământ:
Scântei electrice (fulgere)
O cercetare din anul 1953, experimentul Miller-Urey, a demonstrat că scânteile electrice pot genera aminoacizi și zaharuri într-o atmosferă încărcată cu apă, metan, amoniac și hidrogen. S-a speculat, de aici, posibilitatea ca fulgerele să fi contribuit la începuturile formării vieții terestre, versiune incipientă din care, milioane de ani mai târziu, molecule mai complexe s-ar fi putut dezvolta. Studii recente au amenințat teoria, demonstrând că atmosfera tânără a Pământului era săracă în hidrogen, dar tot știința a sugerat că norii vulcanici din aceeași perioadă puteau conține acest element, dimpreună cu metanul și amoniacul. Iar descărcările electrice îi traversau nemijlocit.
Din pământ am ieșit…
Potrivit unei idei elaborate de chimistul Alexander Graham Cairns-Smith, de la Universitatea Glasgow, din Scoția, primele molecule de viață s-ar fi putut forma în pământ, cu ajutorul cristalelor minerale de argilă. Mediul argilos ar avea capacitatea nu doar de fi concentrat laolaltă compuși organici, dar a ajutat și la organizarea lor în tipare, aproximativ după modul în care genele ADN-ului procedează astăzi. Rolul principal al ADN-ului este să stocheze informații despre cum ar trebui aranjate alte molecule. Secvențele genetice din ADN sunt instrucțiuni ale modului în care aminoacizii trebuie aranjați în proteine. Cairns-Smith sugerează că cristalele minerale din argilă ar fi putut ordona moleculele organice în tipare organizate. După un timp, moleculele organice au preluat această sarcină și s-au organizat autonom.
Izvoarele hidrotermale
Mai multe experimente au demonstrat cum un gaz vulcanic, oxisulfura de carbon (COS), ar fi putut instrumenta formarea “prebiotică” a peptidelor, cele mai scurte secvențe de aminoacizi din componența proteinelor. Acum trei miliarde de ani, COS ar fi putut fi generat pe fundul mărilor și oceanelor prin erupțiile izvoarelor hidrotermale, bogate în nutrienți. Deoarece oxisulfura de carbon se depreciază rapid în mediul acvatic, cercetătorii speculează că lanțurile de aminoacizi s-ar fi format pe roci din apropierea surselor de COS. Este posibil ca, din acest punct, moleculele organice să se fi concentrat și amestecat încât să genereze catalizatorii minerali necesari reacțiilor critice apariției microorganismelor elementare. Un indiciu al faptului că această teorie are o bază destul de solidă este faptul că și în prezent, izvoarele hidrotermale, bogate în energie chimică și termică, întrețin ecosisteme foarte active.
Debut înghețat
Cu trei miliarde de ani în urmă, Soarele strălucea cu aproximativ o treime din puterea lui actuală. De aceea, este posibil ca oceanele, sau oceanul planetar, să fi fost acoperite de gheață. Acest strat ar fi putut avea o grosime de zeci, poate de sute de metri și ar fi protejat fragilii compuși organici din apa de dedesubt, sau chiar din gheață, de lumina ultravioletă ce ajungea pe Pământ nefiltrată de o atmosferă și de distrugătoarele impacturi cosmice. Frigul ar fi putut ajuta aceste molecule să supraviețuiască mai mult, făcând posibilă manifestarea reacțiilor necesare formării vieții. Ideea că viața și-ar avea originile în gheață este destul de nouă și întrucâtva contradictorie cu teorii mai larg acceptate. Totuși, potrivit cercetătorului Stanley Miller, care a sugerat teza de față, gheața înglobează anumite proprietăți ce o recomandă ca fiind un mediu potențial de formare a primelor molecule prebiotice.
Lumea ribonucleică
ADN-ul necesită proteine pentru a se forma, iar proteinele au nevoie de ADN pentru a exista, deci cum s-au putut alcătui aceste elemente fundamentale vieții unul fără ajutorul celuilalt? Răspunsul ar putea fi ARN-ul, sau acidul ribonucleic, cel care poate stoca informații precum ADN-ul, servi ca enzimă, asemenea proteinelor și ajuta atât la crearea primului cât și a celor din urmă. Cu timpul, ADN-ul și proteinele au înlocuit ARN-ul, deoarece ambele sunt mai eficiente, în termeni de genetică. ARN-ul mai există încă și îndeplinește unele funcționalități în organisme, inclusiv rolul de întrerupător pentru unele gene. Mulți oameni de știință sunt de acord că viața a trecut printr-o perioadă când ARN-ul (acid ribonucleic) era molecula dominantă, cea care a coordonat stagiile incipiente ale vieții. Totuși, această ipoteză nu explică modul în care ARN-ul în sine a fost posibil pe Pământ.
Molecula mică
Esența teoriei pe care chimistul american Robert Sharpiro și alți cercetători o denumesc “modelul moleculei mici”, pentru a explica originea vieții pe Pământ, constă în ideea că viața primordială a apărut oriunde condițiile au permis reacții chimice ciclice, consumatoare de energie, în “containere” naturale, ca de exemplu în cavitățile rocilor. Majoritatea acestor reacții nu erau foarte productive și rezistente, dar unele dintre ele ar fi putut forma sisteme chimice autosustenabile. Eventual, pe măsură ce alți compuși s-au alăturat, unii catalizatori s-au format, pavând drumul acestui tip de sisteme către un proces evolutiv. Altfel spus, în loc să evolueze din molecule complexe, așa cum este ARN-ul, viața ar fi putut demara cu molecule mai mici care au interacționat între ele în cicluri. În timp, de aici ar fi evoluat molecule mai complexe, care au preluat funcția executării acestor reacții, îndeplinind-o mai bine decât cele inițiale.
Panspermia
Poate că viața nici măcar nu a început pe Terra, ci a fost adusă aici din alte zone ale spațiului cosmic, o noțiune cunoscută drept „panspermie”. De exemplu, adesea, fragmente stâncoase sunt împrăștiate de pe suprafața planetei Marte în urma diferitelor impacturi cosmice. De asemenea, mai mulți meteoriți marțieni au fost descoperiți pe Pământ, iar cercetătorii au sugerat că ei ar fi adus microbi aici, cu miliarde de ani în urmă, teorie care ne-ar face pe toți să fim, de fapt, marțieni la origine. Alți oameni de știință au sugerat că viața ar fi putut călători pe Pământ „la bordul” unor comete ce au venit din sisteme solare îndepărtate. La această teorie însă, chiar dacă ar fi confirmată, misterul privitor la felul în care viața a început ar rămâne în picioare, doar că ar viza, în schimb, orice alt loc din Univers.
Desigur ,încercările cercetării științifice de a descoperi misterul vieții sunt importante și nu trebuie neglijate. Totuși cunoașterea științifică rămâne în incertitudine, în îndoială deoarece nu există dovezi științifice clare și concludente care să confirme vreuna din aceste ipoteze. Unii ar spune că această situație este relativă și determinată de limitele și imperfecțiunile mijloacelor prezente de investigare pe care le posedă știința, de insuficiența datelor cunoscute și observabile pe care să se bazeze o astfel de teorie. Încercările cunoașterii științifice de a explica originea vieții prin trecerea evolutivă de la materia anorganică la cea organică au eșuat. Evoluția în univers pare o realitate, dar nu poate explica originea universului, a vieții sau a omului. Încercările de a crea viață în eprubetă sau de a clona forme de viață s-au dovedit a fi iluzorii și în cele din urmă un eșec al științei. Astronomia nu a dovedit existența vieții și pe alte corpuri cerești în univers și de aceea teoria conform căreia viața ar fi fost importată pe Pământ din cosmos este cu siguranță greșită.
Noi credem că această limită a științei este una ontologică, este o limită a puterii rațiunii umane care, cu mijloacele specifice cunoașterii (observație, experiment, demonstrație, teorie) nu poate accede vreodată la descifrarea tainei vieții.
Mulți oameni de știință dar și filosofi, care sunt convinși de limitele cunoașterii raționale afirmă că știința poate descrie numai condițiile și formele vieții anumite aspecte ale evoluției organismelor vii a speciilor, dar nu este în măsură să descopere originile vieții sau să confere o definiție riguroasă din punct de vedere logic vieții.
Menționăm un exemplu pe care îl considerăm concludent: Johannes Kepler, astronom și matematician din secolul al XVI-lea este cel care a descoperit celebrele legi care descriu mișcarea planetelor în jurul Soarelui a dorit să descopere și legea potrivit căreia Pământul se află la distanța ideală de 148 milioane de kilometrii față de Soare distanță care ar fi condiția apariției și evoluției vieții. Celebrul matematician și astronom nu a reușit să descopere o astfel de lege, nu pentru faptul că nu avea date suficiente, ci pentru că o asemenea lege nu există. Armonia, unitatea și frumusețea Universului, a existenței și a vieții pot fi înțelese de om pe alte cale decât cunoașterea științifică și anume pe cale cunoașterii prin credință.
Știința nu poate explica diversitatea formelor de viață care există în prezent. Se presupune că există peste un milion de specii. La fel știința nu a putut explica nici diversitatea formelor de viață care au existat în trecut și nici nu a reușit să determine concludent cauzele evoluției acestora, apariția și dispariția speciilor. Nu există explicații științifice convingătoare nici pentru complexitatea și armonia desăvârșită a unui organism viu și în mod deosebit a omului care este cununa creației, așa cum consideră sfinții părinți.
Cu atât mai mult cunoașterea rațională, științifică nu poate explica în termeni raționali și demonstrativi ce sunt sufletul, duhul și nici conștiința omului, după cum nu are și nu va avea nici o reprezentare care ar putea fi numită cunoaștere rațională a vieții de după viață, a vieți veșnice. Kant a ajuns la acest adevăr potrivit căreia nu se poate cunoaște rațional nemurirea sufletului.
Încercările de a defini viața și de a exprima științific trăsăturile vieții, precum și deosebirile față de materia anorganică, nu s-au dovedit a fi un succes al rațiunii. Definiția vieții a fost și rămâne una dintre cele mai dificile probleme la care oamenii au încercat să găsească un răspuns pe calea cunoașterii științifice. În aparență, a răspunde la această întrebare pare un fapt banal. Viața este viața! Eu sunt în viață, tu ești în viață, animalele noastre de companie sunt în viață, iar musculițele care bâzâie uneori atât de supărător în jurul nostru sunt în viață (deși, probabil, nu pentru mult timp).
De asemenea, ceașca de cafea nu este vie, ventilatorul din cameră nu este viu, iar rocile din grădină nu sunt vii. Cu toate acestea, atunci când ne gândim la ce este viața, constatăm că există tot felul de sisteme „non-vii” care se comportă într-un mod asemănător sistemelor vii. Focul este un astfel de exemplu, ca și furtuna, dar acestea nu pot fi considerate sisteme vii.
Răspunsul la întrebarea „Ce este viața?” are o deosebită importanță în definirea graniței dintre materia anorganică și cea organică, dintre inteligența artificială și viață. Pe scurt, nu avem încă un răspuns la această întrebare. Viața ne surprinde în mod constant, iar biologii de multe ori sunt în dezacord unii cu alții în ce privește definirea frontierei dintre viață și non-viață.
Chiar și în aceste condiții, în rândul comunității științifice viața este definită prin intermediul a 7 caracteristici specifice. Pentru a fi declarat viu, un sistem trebuie să îndeplinească următoarele cerințe sau cât mai multe dintre ele:
1. Adaptare
Evident, viața nu poate exista fără a avea posibilitatea să se adapteze la condițiile de mediu. Viteza cu care formele de viață se adaptează este esențială pentru supraviețuirea lor.
2. Creștere
Sistemele vii cresc în mărime, aceasta fiind o caracteristică evidentă a organismelor.
3. Homeostazie
Pe scurt, homeostazia este o proprietate a organismului de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului intern, cum ar fi temperatura sau pH-ul. Ea reprezintă echilibrul dinamic ce ne menține în viață.
Sistemele homeostatice pot fi deschise sau închise. De exemplu, fiecare dintre noi este un sistem homeostatic închis. Această caracteristică evolutivă reprezintă un avantaj, deoarece astfel organismele homeostatice pot să trăiască în diferite condiții de mediu.
4. Metabolism
Metabolismul este un proces complex care descrie totalitatea transformărilor biochimice și energetice care au loc în organismele vii. Viața necesită energie, iar metabolismul descrie transformările chimice care susțin viața.
5. Organizare
Sistemele vii trebuie să aibă o anumită organizare sau structură internă. Pe Pământ viața este formată din una sau mai multe celule care lucrează împreună. Fără a avea o anumită organizare viața nu poate înflori.
6. Reproducere
Supraviețuirea speciilor este condiționată de capacitatea de reproducere a organismelor din cadrul lor.
7. Sensibilitate la stimuli
Organismul trebuie să aibă capacitatea să răspundă la stimuli și din acest motiv acesta are nevoie de un sistem senzorial care să includă organe care să recepționeze stimulii din mediul înconjurător.
Ce putem spune însă despre foc. Focul crește, are „metabolism”, precum și un nivel de organizare. El „răspunde” într-un fel la stimuli, în sensul că dacă punem în calea sa o ramură umedă și o ramură uscată, focul va „alege” ramura cea mai favorabilă pentru a se răspândi. De asemenea, focul menține un anumit nivel al homeostaziei, dar nu se adaptează foarte bine. În consecință, deși focul se comportă în anumite condiții similar sistemelor vii, el nu îndeplinește cerințele necesare pentru a fi considerat viu.
Ce putem spune însă despre viruși? Ed Rybicki de la University of Capetown a definit virușii drept „organisme aflate la marginea vieții”. În prezent cei mai mulți oameni de știință nu consideră virușii drept o formă de viață, ci mai degrabă un tip de proto-viață, deoarece virușii nu se reproduc și nu au metabolism.
Virușii nu se pot reproduce în modul obișnuit (adică pe cale sexuată sau asexuată). În schimb, ei invadează un organism gazdă ale cărui celule le programează pentru a sintetiza moleculele necesare producerii unui nou virus. Mulți oameni de știință cred că viața a început în acest mod, sub forma unui grup de organisme care s-au înmulțit prin autoreplicare.
Mai mult, James Hutton a propus, în anul 1785, ideea existenței unor „super-organisme”. El a postulat că Pământul poate fi considerat viu. De atunci, această idee prin care sistemele mari, cum ar fi Pământul, pot fi analizate ca un întreg a devenit tot mai populară în rândul oamenilor de știință. Astăzi, se poate demonstra că ceea ce se întâmplă într-o parte a lumii afectează întreaga planetă.
Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract si nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viața și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el.
Primul care a încercat să definească viața este filozoful antic Aristotel. El afirma că viața este ceva care apare, se dezvoltă singură și se reproduce. In 1944, fizicianul austriac Erwin Schrodinger definea viața drept ceva care rezistă în fața degradării. Este o definiție care are legătură cu a doua lege a termodinamicii, care afirmă că sistemele închise dobândesc entropie în mod natural (sau dezordine în timp). Absorbim nutrienți și metabolizându-i, ființele vii pot contracara aceasta tendința de degradare. Dar cum am putea să spunem că, de exemplu, cristalele sunt vii? Căci ele preiau energie și creează ordine atunci când elaborează anumite structuri de particule. Putem spune oare că este viață ceea ce se poate reproduce? Atunci, din acest punct de vedere, catârii, care se nasc sterili, nu reprezintă viața. Tot din acest punct de vedere, focul ar fi definit drept viață. Daca spunem că este viață ceea ce poate metaboliza, atunci și mașinile pot fi considerate vii, căci si ele dezvoltă un proces similar.
In 2004, Chris McKay, cercetător NASA, scria că "Cea mai simpla lista cu ceea ce are nevoie viața este compusă din: energie, carbon, apă lichidă și alte câteva elemente ca nitrogenul si fosforul".
Tot mai mulți cercetători spun că avem nevoie de o definiție solidă a vieții. În concluzie, înțelegerea noastră de natură științifică cu privire la ce este viața va evolua în mod constant pe măsură ce aflăm tot mai multe despre Univers dar nu va fi niciodată deplină și suficientă.
Viața este un dar de la Dumnezeu. Acesta este un adevăr fundamentat pe care dreapta credință ortodoxă îl afirmă și pe care știința, mult prea închisă în limitele raționalismului, încă nu îl acceptă. Sigur, excepție fac marii savanți care au conștientizat pe deplin acest adevăr. Viața este un dar de la Dumnezeu oferit în fiecare clipă de Creator, inclusiv omului. De aceea viața are dimensiunea continuității neîntrerupte pe Pământ, prin succesiunea formelor de viață și a speciilor, de aceea omul credincios este dator să mulțumească și să se roage neîncetat Domnului pentru viață, în dimensiunea ei temporară și în veșnicie.
Există oameni de știință și filosofi care văd viața ca fiind un mediu în care omul și toate celelalte viețuitoare se află, așa cum este de exemplu aerul. Viața, prin continuitatea ei poate fi considerată ca fiind și un mediu, dar nu unul natural, ci unul al harului dumnezeiesc.
Viața este și rămâne o taină pentru cunoașterea științifică, dar o taină care se deschide și care poate fi înțeleasă printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă temeiul de înțelegere duhovnicească a vieții: „Căci Dumnezeu este Ziditorul a toată viața, nemurirea, sfințenia și virtutea. Iar El este deasupra ființei tuturor celor ce sunt cugetate sau numite”. [1]
Sfântul Antonie cel Mare arată că: „Viața este unirea și legătura minții cu sufletul și cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoștinței lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează și după desfacere”. [2] Este o cugetare importantă pentru că arată că sensul vieții nu este neantul, neființa așa cum cred unii filosofi existențialiști, ci darul existenței și al vieții nu se ia înapoi de către Dumnezeu, ci continuă în eshatologie. În acest context este bine să ne referim și bazele concepției ortodoxe despre existență și viață, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:
„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3, 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuși, absolut și liber. De aici distincția dintre necreat și creat în existență. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creație, așa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palama. Creația, inclusiv viața nu există prin ele însele, ci numai prin participarea la viața și iubirea Persoanei supreme
„Eu sunt învierea și viața” (Ioan, 11, 25). În consecință, existența nu poate fi redusă la această lume și la materie, ea este în primul rând viață și mai este și viața care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viața, ca existență, și învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.
„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.” (Mat.22,32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și morții și să ne împace cu Părintele Universului.
„Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenței. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru ființă sau o devenire în granițele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Prin aceasta, existența, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârșirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „Adâncul smereniei este desăvârșirea”.
Întruchiparea existențială absolută a smereniei este însăși Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale și al acceptării de bună-voie a morții pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu și nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har„.
„Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui. Va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material și temporar, de finalitatea acestei lumi și, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existența materială a lumii și să o aducă la existența desăvârșită, spirituală și eternă, pentru care omul a fost creat.
„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan, 8, 12). Existența este lumină și transfigurare, este spirituală și omul poate să acceadă la lumina vieții, la adevărata existență, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia și ascultarea; omul trebuie să-și taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu. [3]
O altă dimensiune importantă a vieții, pe care știința nu o poate explica și descrie este trăirea omului în viață sau, altfel spus, trăirea conștientă a vieții de către om. Omul este singura ființă creată care are conștiința vieții și conștiința modului de a trăii viața, autentic sau nu, cu Dumnezeu sau refuzându-L pe Dumnezeu și aceasta pentru că omul a fost înzestrat de către Creatorul său cu libertate.
Horațiu spune în poemele sale: „Carpe diem, quam minimum credula postero”, în traducere: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine” (Ode I, 11, 8).
Eminescu, în ultima poezie pe care a scris-o, pe patul sanatoriului pe care se afla, cu o oră înainte de moarte venera clipa vieții: „Nu e păcat /Să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?”. Clipele vieții sunt mai mult decât semnele timpului, sunt elementele infinitezimale ale vieții în care trăim fiecare dintre noi, sunt clipa cea repede pe care nu trebuie să nu o pierdem, trebuie să o trăim întru ceva care să ne definească ca oameni, pentru ca timpul și viața noastră să nu se piardă în zadar. Clipa cea repede a vieții poate să rămână în eternitate dacă o trăim în, prin și pentru Hristos. Altfel viața și moartea noastră sunt zadarnice.
Viața poate să ne trăiască pe noi atunci când rămânem în precaritățile acestei lumi finite și când considerăm că a avea este mult mai important decât a fi sau putem noi trăi viața dacă valorificăm autentic fiecare clipă și o transpunem în eternitate și trăim în autenticul nostru existențial, ca fii ai lui Dumnezeu după har. Este un fapt al libertății noastre.
Abraham Lincoln are cuvinte sugestive privind timpul, viața și trăirea vieții: ’’Nu contează câți ani ai în viață, ci câtă viață ai în ani’’.
Spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci eu prin Lege am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine (Galateni 2,19-20)”.
Dumnezeu a creat pe om cu suflare de viață și cu suflet nemuritor nu pentru a rămâne în indiferență, neștiință, pasivitate, sursele oricărui păcat, ci pentru a folosi acest dar de mare preț în sensul și finalitatea dorită de Creator și revelată nouă de Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos. Omul trebuie să trăiască în viață, să împlinească poruncile lui Dumnezeu, să dea sens existenței prin propria sa capacitate cognitivă și creatoare cu care a fost înzestrat, să transfigureze existența. Fiind liber, fiecare om poate să alegă pentru a trăi autentic în viață conform voii lui Dumnezeu, pentru a fi, acum și în eternitate, în bucuria și fericirea harului dumnezeiesc, sau să trăiască în puținătatea lumii materiale nu pentru a fi ci pentru a avea.
Omul nu trăiește doar aici și acum (moment și loc despărțite de istoria lumii și de viitorul ei), traversând doar succesiunea de momente ce țâșnesc dintr-un viitor opac, complet necunoscut, și dispar într-un trecut ce împletit din amintiri inaccesibile, fără relevanță pentru prezentul vieții lui. Dimpotrivă, viețuind în creația lui Dumnezeu, rânduită de El pentru creșterea lui spirituală, omul trăiește într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viață, către planuri ce depășesc perimetrul lumii fizice.
Omul are un loc și un rol special în creație. Aceasta se poate vedea chiar din textul biblic al Facerii. Spre deosebire de tot ceea ce fusese creat până la el, omul a fost creat printr-o intervenție directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ca să stăpânească tot pământul" (Facerea 1, 26), iar în Facerea (2, 7) se precizează că "luând țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață...".
Iată câteva sensuri științifice și duhovnicești ale vieții înțeleasă ca trăire conștientă a omului:
Împăratul intră în creație când toate au fost rânduite
Pe de o parte, textul biblic referitor la crearea omului scoate la iveală o anumită conformitate între om și Dumnezeu – cu referire directă la "chip" și la "asemănare". Pe de altă parte, deosebit de semnificativ este faptul că omul este creat la sfârșit, în urma tuturor celorlalte existențe, aceasta evidențiind scopul Creației și locul omului în ea. "Pentru el au fost create cerul și pământul, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, marea și toate celelalte", adică pentru "omul pe care Dumnezeu a dorit atât de mult să-l mântuiască, încât nu la cruțat nici pe unicul Său Fiu". [4]. Era necesar deci ca omul să fie creat la sfârșit, pentru ca împăratul care intră în lume să găsească împărăția gătită să-l primească. Omul intră în lume ultimul, ca unul ce are o constituție recapitulativă în raport cu Creația. Are trup precum celelalte viețuitoare din lumea creată, și suflet care îl leagă de cele inteligibile, are simțuri precum animalele și putere înțelegătoare precum îngerii, poartă trup din pământ, dar a fost făcut la sfatul Sf. Treimi, primind suflare de viață de la Însuși Dumnezeu.
Omul are deci o constituție recapitulativă (prin trup și suflet) și un rol privilegiat în Creație, fiind singura ființă creată după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta el adună în sine toată Creația; în Dumnezeu și în om "se unește toată zidirea".
Omul este mai mare decât lumea
Ținând cont de cele relatate în Facerea, Nemesius și mai apoi Sf. Maxim Mărturisitorul vor înțelege că lucrarea paradisiacă a omului va fi aceea de a unifica toată Creația: Omul, spune Nemesius, "trebuie să unească fenomene opuse: făpturile muritoare cu făpturile nemuritoare, ființele raționale cu cele neraționale etc. În acest mod, omul trebuie să funcționeze ca o lume în miniatură; din acest motiv, el a fost creat drept chip care reflectă întregul cosmos". [5]
În același sens Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae a spus că, „nu omul există pentru lume, ci lumea există pentru om”. Părintele Teofil Părăian are o frumoasă predică în care afirmă cu temei că „în raport cu Universul omul este macrocosmos, iar creația este microcosmosul”.
Semnificativ aici este faptul că omul nu reprezintă doar un microcosmos ce "rezumă" în el lumea. El o poate cuprinde și cu simțurile sale și poate aduna în mintea lui înțelesurile ei. De aceea, în viziunea Sfinților Părinți, omul și lumea se situează într-un raport răsturnat. Lumea este pentru om, nicidecum omul pentru lume, omul este macrocosmos și lumea este microcosmos. El este cel ce descoperă înțelesurile Creației, nicidecum lumea nu este cea care îl determină pe el, în mod ultim. El este lumea mare situată în cosmosul văzut ca lume mică. Omul e mai mare ca lumea pentru că o poate cuprinde și stăpâni. Îngerii și lumea sensibilă laudă pe Dumnezeu în tăcere: îngerii pentru că nu au trup, lumea sensibilă pentru că nu are înțelegere. Numai omul e ființă cuvântătoare, având minte și trup. El e cuvântător pentru că e rațional, privind conștient și distinct rațiunile lucrurilor.
Printr-o lectură adecvată, universul este cartea creației
Astăzi știm că Universul posedă "telescoape naturale", porțiuni dense ce curbează spațiul însuși în forma unor lentile gravitaționale gigantice ce "apropie" imaginile îndepărtatelor galaxii mai mult decât reușesc să o facă oricare dintre dispozitivele construite de om. Mai mult decât atât, ajungând cu întârziere din diferite puncte ale spațiului, radiația care se propagă cu o viteză finită pune la dispoziție oricărui observator o "mărturie" despre stadiile trecute ale acestor procese. Universul livrează omului istoria lui, imprimată în lumină, tot așa cum pământul "înregistrează" istoria evenimentelor sale în straturile geologice. O "lectură spectrografică" (în legătură cu spectrografia – arie de lucru ce cuprinde legitățile care reglementează emisia și absorbția radiației electromagnetice la nivelul atomic), dezvăluie un anumit înțeles în orice fărâmă de lumină sau de materie din imensitatea lumii. Modelul cosmologic computațional prezintă întreg Universul ca un imens flux de date convertit în radiații electromagnetice care izvorăsc de pretutindeni și care scot la iveală evenimentele unor vremuri și locuri foarte îndepărtate.
Cosmosul și lumea vieții omenești
Plecând de la aceste aspecte, s-ar putea spune că Universul se deschide spre om, atunci când simțurile sau dispozitivele tehnice sunt depășite. Lumina îl transportă de la distanțe inimaginabile, până la suprafața lentilelor de telescop, ca el să poată intra în raza privirii noastre. Prin lumină, imensul Univers ajunge până la pragul simțurilor noastre și poate "pătrunde" odată cu "înțelesurile" acestor semnale în mintea noastră, devenind material de reflecție pentru noi. E un fel de a spune că întreg cosmosul devine parte a spațiului nostru de viață.
Suntem "prezenți" și prin locurile pe care doar le privim
Într-o primă instanță, dacă ar fi să ținem seama de observațiile lui Merleau-Ponty, omul ia în stăpânire lumea înconjurătoare, cu precădere prin simțul tactil. Totuși, Merleau Ponty remarcă și faptul că experiența vizuală este cea care împinge obiectivarea mai departe decât experiența tactilă, întrucât prin ea conferă omului "iluzia" că este, într-un fel, "prezent" peste tot prin locurile dinspre care el receptează semnale luminoase: "experiența vizuală ne prezintă un spectacol etalat la distanță în fața noastră, ne dă iluzia că suntem prezenți peste tot". Această reflecție cu privire la simțul vizual este semnificativă, dacă viața omenească este privită în fundalul cosmic conturat de datele cosmologiei.
Am văzut că universul fizic se prezintă ca un imens flux de semnale luminoase, care se revarsă către om din toate direcțiile. Ploaia aceasta de lumină arată că viața omului este scufundată într-un cosmos deschis, care nu încetează să se destăinuie, "povestind" evenimentele istoriei lui. Faptul că vederea oferă omului șansa, chiar și aparentă, de a fi într-un fel "prezent" prin locurile pe care le poate privi extinde așadar, considerabil, spațiul prezenței omenești, dincolo de marginile teritoriului în care trăiește și se mișcă prin prezența trupească efectivă.
Cosmologia, ca rest al preocupărilor privind taina creației
Dacă ținem seama de faptul că cercetarea radiației luminoase ce provine din galaxiile Universului înseamnă o călătorie tot mai adâncită în trecutul lui, s-ar putea spune că întregul efort cosmologic reface, în planul preocupărilor științifice la scară largă, căutarea originilor vieții și ale lumii. Cercetarea cosmologică începe prin întrebări referitoare la fenomenele fizice din univers și se extinde tot mai mult, până pune în chestiune întreaga lui existență. Și, cum pe măsura trecerii timpului, omul receptează semnale luminoase dintr-un trecut tot mai îndepărtat al Universului, s-ar putea spune că întrebările științei privind trecutul Universului sunt ascunse tocmai "în viitor", în cele ce urmează să se întâmple în cercetarea științifică.
Dar, pe de altă parte, este semnificativ faptul că în planul vieții creștine avem de-a face cu un raport răsturnat! Viitorul vieții omenești și al lumii este ascuns de fapt în trecut, pentru că "învierea morților" și "viața veacului ce va să fie" își au temelia în actul Întrupării lui Hristos.
Condiția temporală a vieții omenești și a lumii
Această condiție temporală a omului și a umanității, cu situările ei paradoxale, în care trecutul (cosmologic al) universului este ascuns în viitorul explorat științific de umanitate, și în care viitorul (eshatologic) al creației este ascuns în istoria mântuirii ei (în actul creării lumii, al Întrupării și Învierii lui Hristos) arată cum, în planul mântuirii, viața omului și istoria umanității nu sunt închise în temnița unui timp liniar. Viața omului și istoria umanității nu sunt condamnate la un prezent exilat, fără deschidere spre trecut și viitor.
Omul nu trăiește doar aici și acum - moment și loc despărțite de istoria lumii și de viitorul
ei -, traversând doar o succesiune de momente ce țâșnesc dintr-un viitor opac, complet necunoscut, și dispar într-un trecut împletit din amintiri inaccesibile, fără relevanță pentru prezentul vieții lui. Dimpotrivă, aceste situații paradoxale arată că omul trăiește într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viață. Lumina fizică, am văzut deja, deschide depărtările spațiale și temporale ale universului, făcând accesibil trecutul îndepărtat. Inspectând cu mintea structura și constituția universului, omul îl impropriază, universul devenindu-i mai familiar, mai ușor de resimțit ca lume a vieții lui. Prin acestea se vădește că ființa umană, călăuzită de razele de lumină din univers, are acces la evenimentele cosmice petrecute foarte departe (temporal) de prezentul în care trăiește, putând cu rațiunea ei și prin raționalitatea lui să strângă, în mod simbolic, în minte, în scurta lui viață, îndelungata istorie a lumii create, putând să-l resimtă mai intens ca lume în același timp imensă - indicând, prin aceasta, puterea Creatorului, dar și ca lume dăruită lui - persoană ce resimte o dorință neostoită de cunoaștere și o nevoie ființială de sens și de iubire.
Iubirea care primește răspuns suspendă timpul
Totuși, omul nu tinde să depășească doar condiția lui temporală, marginile vieții lui, printr-o deschidere spre istorie, spre un timp liniar mai extins. Noi tindem să ne depășim pe noi înșine și tindem spre nemurire, resimțind timpul ca durată chiar în mișcarea aceasta extatică, întrucât întreaga noastră viață se desfășoară între trecut și viitor, cu tendința de a fi mai mult și de a ne dărui mai mult, de la naștere până la moarte, cu năzuința neîntreruptă de a fi nemuritori. Pe de altă parte, condiția temporală a vieții omenești își dezvăluie și o altă față, diferită de cea evidențiată în cosmologie, în relația de iubire față de semeni, înțeleasă ca oferire de sine celuilalt. Aceasta pentru că, în răspunsul imediat și deplin al celui iubit adresat celui ce iubește, este îndepărtată orice așteptare, orice interval temporal.
Timpul liturgic deschide pe om spre veșnicia lui Dumnezeu
Toate aceste situații paradoxale, în care timpul vieții nu mai are structura unei simple succesiuni liniare de momente prezente, dar și întreg fondul condiției temporale omenești pot fi resemnificate și, în ultimă instanță, transfigurate, dincolo de planul fizic, psihologic sau simbolic, în timpul liturgic, care deschide și aduce pe om la o nouă condiție extatică, deschis spre evenimentele trecute și viitoare din istoria și din planul mântuirii, care-l ridică, în ultimă instanță, deasupra timpului, în comuniune cu Dumnezeu. Situațiile paradoxale ce intervin în condiția temporală a omului se luminează și se împlinesc în timpul liturgic; toate împreună fiind posibile tocmai pentru că întreg universul este parte a unei Taine. Lumea și timpul au fost gândite din veșnicie și au fost făcute de Dumnezeu (taina creației), în așa fel încât creația să poată intra, prin lucrarea liberă a omului împreună cu El, în comuniunea cu El, împărtășindu-se de har, depășind regimul temporalității.
Dar Cel Veșnic intră în timp, fără să fie cuprins de timp (Taina Întrupării Fiului), încât, prin Întruparea, Pătimirea, Moartea și Învierea Lui, firea omenească, supusă după căderea lui Adam temporalității și morții, este unită acum, în Ipostasul Lui, cu firea dumnezeiască; firea omenească este îndumnezeită, deschisă spre veșnicie, anticipând condiția, starea nouă a vieții omenești, în comuniune cu Dumnezeu, stare în care timpul este deplin transfigurat.
Tainele săvârșite în Biserică (Taina Bisericii) sunt acum cele ce transfigurează timpul, dinlăuntrul condiției temporale a lumii și a vieții omenești. "Euharistia, repetată și prin aceasta neschimbată și oricând posibilitate prezentă de comuniune, suspendă trecutul și viitorul, în nemijlocirea prezenței: oferirea și realizarea Euharistiei reprezintă un act de unitate existențială universală, care desființează orice diferență existențială, morală sau temporală: cei vii și cei morți, cei de aproape și cei de departe (...) sunt toți prezenți aici (s.a.) și acum (s.a.), "dinaintea" lui Hristos și în Hristos – în nemijlocirea relației personale cu El. (...) Timpul liturgic al Bisericii transformă succesiunea temporală în mărturisire sărbătorească a prezentului mântuirii. (...) Timpul liturgic (...) este timpul Împărăției lui Dumnezeu, (...) este faptul relației omului cu Dumnezeu...". [6]
În acestea se vădește cumva că omul și lumea traversează, în istoria pe care o trăim aici, între marginile creației sfințite de Duhul Sfânt, prin lucrarea Bisericii lui Hristos, un regim temporal vremelnic, în care prezentul este dezmărginit, deschis către evenimentele trecute și viitoare, și în care viața omului și creația sunt chemate la înnoire, la o existență bună, tot mai mult sfințită de har, în vederea dobândirii unei veșnice existențe bune, care nu va mai fi afectată de trecerea timpului și care va fi trăită deplin în prezentul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu.
„Ești contemporan (ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care-l iubești. Asta e tot - și înseamnă înfrângerea umană a timpului. Toți teologii spuseseră că ființa nu este Dumnezeu, ci este iubirea Lui” [7].
Viața și cunoașterea existențială
Ridicarea omului și a vieții sale temporale la măsurile cunoașterii existențiale, care este de altă natură decât cunoașterea rațională (bazată pe observație, experipent și demonstrație), are trei condiții:
dreapta credință neîndoielnică și statornică,
dobândirea cunoașterii lui Dumnezeu prin împreuna lucrare a Duhului Sfânt și a omului
viața trăită în Hristos. Viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu, posibilă și în această lume finită în care sufletul și trupul coexistă.
Mântuitorul ne asigură de această evidență: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17,3).
Referitor la cunoașterea existențială, Părintele Arsenie Boca spune: „Oamenii fug cât pot mai mult de fiorul cunoașterii - al unei cunoașteri de ei însăși în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele și răul. Cu un cuvânt fug până la moarte de orice cunoaștere existențială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniți de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt și dorm vremea viții pământești pe urechea aceea. Situația se schimbă brusc în momentul morții. Toate lucrurile pe care trebuia să le cunoască în vremea vieții, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidență de neînlăturat”.
Creștinismul și trăirea vieții
Creștinismul nu este o simplă credință formală instaurată și propovăduită de un om care uneori se autointitulează profet. Creștinismul este instaurat și propovăduit de însuși Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a noastră mântuire și a răscumpărat toată creația. Creștinismul nu este un ritual formal sau „o afacere de duminică”, așa cum ne atrage atenția Părintele Arsenie Boca, ci este însăși concepția de viață a Domnului Iisus Hristos și care trebuie să fie și a noastră.
„Când ajungem la cunoștința a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuiește chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepții de viață de care să ne ținem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela și luminează toată viața noastră cu concepția creștină despre lume și viață (din Cărarea Împărăției p. 148)
„Viața aceasta (pământească) nu are scopul în sine, ci în cealaltă. A trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veșniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Iisus din tine, să alungi Sensul și să rămâi cu nonsensul (diavolul). A trăi așa înseamnă să răspunzi lui Iisus: Toate îți sunt date Ție, afară de mine, eu m-am dat altuia...” ( din Cuvinte Vii, p. 158) [8].
Gândire, credință și viață
Legătura existențială dintre gândire, credință și viață o găsim exprimată în cuvintele Părintelui duhovnic Teofil Părăian :
„Toată viața omului trebuie să fie o rugăciune.
Mintea trebuie să fie sfințită. Dacă e sfințită mintea, e sfințită toată viața omului. E sfințită toată ființa omului prin minte. De aceea gândirea noastră trebuie să ne fie la minte, să avem o minte binecuvântată de Dumnezeu, o minte în care lucrează Dumnezeu.
Să ne trăim viața în așa fel încât să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu, ca o rugăciune, ca o Liturghie, ca un cult pe care îl aducem Mântuitorului nostru Iisus.
Cum ți-e viața, așa ți-e credința! Deci, dacă vrei să-ți arăți credința înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, trăiește în așa fel, încât să se vadă din faptele tale că tu ai credință în Dumnezeu.
Măsura vieții este măsura credinței… Măsura credinței este măsura iubirii.
Măsura iubirii de Dumnezeu este să iubești fără măsură.
Iar Părintele duhovnic Arsenie Boca spune cu temei: „De la cârma minții atârnă încotro pornim și unde ajungem”.
Viața trăită în Hristos, temei al libertății noastre
Libertatea este un dar neprețuit a lui Dumnezeu pentru om, nu numai un drept constituțional al omului, așa cum o consideră adepții raționalismului ateu. Libertatea existențială de care se bucură omul îi conferă acestuia posibilitatea să își aleagă cum dorește să trăiască viața în lumea aceasta. Omul poate să aleagă să îl refuze pe Dumnezeu, să trăiască exclusiv pentru a avea bogății, slavă deșartă, să trăiască numai pentru sine în închiderea absolută a egoismul și să considere că această lume este ultima realitate și bucuria de a acumula, bunuri, slavă etc este adevărată fericire.
Omul, care a cunoscut pe Hristos, care este înrădăcinat în dreapta credință ortodoxă alege să trăiască viața sa în această lume pentru Hristos. O astfel de trăire înseamnă în primul rând eliberare de patimi, trecerea de la închiderea eului în egoism și slava deșartă, la deschiderea sinelui mai adânc spre iubirea poruncită de Hristos, înseamnă eliberare de tot negativul acumulat în existența noastră. Eliberarea de patimi nu se poate realiza numai din puterea omului, ci prin împreună lucrarea omului și a Duhului Sfânt și este calea pentru a avea o inimă curată prin care putem cunoaște pe Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei, 5, 8).
Eliberarea este temeiul care duce la trăirea vieții în Hristos, la libertatea adevărată a omului care a ajuns la credința lucrătoare în iubire, la săvârșirea binelui și lucrarea virtuților, a omului care trăiește nu pentru a avea, ci pentru a fi.
Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae spune că „Omul bun este tare, liber și stăpân pe sine, iar săvârșirea binelui este o întărire a existenței”. Fapta bună nu este numai morală, ci este existențială.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăiește în Hristos. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic”.
II. Gânduri de final
Dialectica vieții și a morții este o realitate acestei lumi care cuprinde tot ce este viu, inclusiv omul. Moartea este trecere tainică de la viața în timp la viața de veci. Frica de moarte poate fi transfigurată de om prin dreapta credință ortodoxă și prin iubirea de Dumnezeu și de aproapele, prin trăirea vieții în virtuțile dreptei credințe ortodoxe care sunt „forme umane ale însușirilor dumnezeiești” așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. De altfel mesajul plin de speranță al Mântuitorului este „Nu vă temeți… Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” ( Matei 28,19).
Felul în care omul drept stă în viață și în fața morții este exprimat încă înainte de Hristos de filosoful atenian Socrate, care fiind condamnat la moarte, pe nedrept pentru ideile sale mărturisite celor care-l ascultau, spune atenienilor:
„Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii, înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu cumva este cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea ca și cum ar fi siguri că este cel mai mare rău. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreț - de a crede că știi ceea ce nu știi? Eu însă, atenieni, poate că tocmai prin aceasta și în acest punct mă deosebesc de cei mai mulți (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privință sunt mai înțelept decât altul), și anume că, dacă nu știu mare lucru despre cele din Hades, îmi dau seama că nu știu. Dar a face nedreptăți și a nu te supune celui mai bun, fie el om sau Zeu, știu că aceste sunt fapte rele și rușinoase. Așadar de niște lucruri despre care nu știu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme și nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care știu sigur că sunt rele…
Pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte, iar Zeul are grijă de soarta lui…
Dar acum e timpul să plecăm, eu ca să mor, iar voi ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decât Zeul. [10]
La această întrebare a lui Socrate răspunde peste veacuri Sfântul Apostol Pavel
„Căci, dacă trăim pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim fie că murim, noi suntem ai Domnului” (Romani,14,8).
NOTE
[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezei I,50, în Protosinghel Teodosie Paraschiv, Maxime și cugetări filocalice , Ed. Adenium,2013 p. 541
[3] Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Ființă și existență. Viața ca dar al lui Dumnezeu, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, octombrie 2020
[4]Sermon sur la Genčse II, 1, SC 433, pp. 184-187, apud Laurence Brottier, Sf. Ioan Hrisostom: o creație oferită ca spectacol omului, în vol. Creația, Editura Anastasia, 2003, p. 53.
[5]Despre cele două voințe în Hristos, P. G., 95, col. 168, apud Preot dr. Dumitru Stăniloae, nota 71, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Editura Bizantină, București, 2011
[6] Pentru dezvoltări a se vedea: Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, București 2004 pp 359-494
[7] Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Ed. Humanitas, București, p 26
[8] Citate în Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Ed. Agaton, Făgăraș, 2014, p 264
[9] Citate din Să gândim frumos ca să trăim frumos, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, pp 306, 310-312
[10] Platon, Opere, Vol I, 1974, Apărare lui Socrate, p 29,43-44
Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei le vine în întâmpinare creștinilor care nu au buletin de Iași și sunt privați de autoritățile pandemice de bucuria de a participa la pelerinajul în cinstea Sfintei Parascheva. Din producția proprie, editura pune la dispoziție gratuit spre lectură online cărțile dedicate Sfintei Cuvioase Parascheva și minunilor ei asupra credincioșilor.
„Dragi cititori!
Zilele acestea ne-am gândit să fim mai aproape de voi prin intermediul cărților Doxologia, în format electronic. De aceea, în perioada 8-15 octombrie, vă așteptăm pe site-ul Editurii Doxologia, unde puteți descărca și citi gratuit cărțile dedicate Sfintei Cuvioase Parascheva. Un mic dar pentru pelerinii care de-a lungul anilor au făcut ca această sărbătoare să fie ca o zi Națională a Ortodoxiei Românești”, este comunicatul transmis de Editura Doxologia.
Titluri precum „Cuvioasa Parascheva, Sfânta populară a Ortodoxiei în istoria și evlavia poporului român”, „Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva” (volumele 1-3), „Viața și Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva”, „Cântări din slujba Sfintei Preacuvioase Parascheva de la Iași”, „Viața Sfintei Cuvioase Parascheva după versiunea în limba greacă a lui Matei Smeritul, Mitropolitul Mirelor”, „Viața Sfintei Cuvioase Parascheva după versiunea arabă a Patriarhului Macarie al Antiohiei” se regăsesc pe raftul digital oferit gratuit de Editura Doxologia.
Biblioteca Pelerinului 2020 poate fi accesată și descărcată pe telefon, tabletă sau computer în perioada 8-15 octombrie 2020, adică exact pe durata obișnuită a pelerinajului istoric de la Iași, restricționat în acest an. O dată salvate în format PDF, cărțile puse la dispoziție gratuit de Editura Doxologia pot fi citite în voie și după expirarea valabilității adresei de descărcare.
Într-un bizar exercițiu de autosabotaj politic și de imagine, Guvernul a transmis, în vară, Curții Constituționale o sesizare privind neconstituționalitatea legii de modificare a Codului Penal prin care infracțiunile sexuale comise contra minorilor devin infracțiuni imprescriptibile.
În susținerea legii și contra sesizării făcute de Guvern, PRO VITA București și Alianța Familiilor din România au transmis Curții un memoriu juridic prin care solicitau Curții să constate că modificările aduse regimului juridic al pedepselor se situează în marja de apreciere permisă legiuitorului de dispozițiile constituționale, în raport cu gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor.
Astăzi, Curtea Constituțională a respins, cu majoritate de voturi, sesizarea de neconstituționalitate formulată de Guvernul României, legea urmând să fie trimisă pentru promulgare Președintelui.
De asemenea, ieri, CCR a amânat pronunțarea pe sesizarea de neconstituționalitate formulată de Președintele României asupra legii care interzice în instituțiile de învățământ a activităților „în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași”.
Și la acest dosar avem înregistrat un punct de vedere, de asemenea favorabil legii contestate, pe care îl puteți găsi aici.
Vă mulțumim pentru sprijinul pe care ni-l acordați. Vă rugăm să rămâneți aproape de noi. Ducem această luptă în numele tuturor copiilor și părinților din România.
Prezentare Pledoarie pentru Ortodoxie - îndemnuri și lămuriri:
Titlul este disponibil cu PRECOMANDĂ. Livrarea se va face după 16 octombrie 2020.
„Preotul și psihologul Rafael Vintilă, pe înțelesul tuturor, face o prezentare a esenței creștine. Capitolașele se pot citi fie consecutiv, fie consultând cuprinsul și identificând subiectele.
Creștinii vor afla cum să se pregătească pentru înduhovnicire, întrucât unii frați ortodocși s-ar putea să nu-și cunoscă elementele fundamentale ale credinței, sau, unii dintre ei, să se
afle sub influența dezinformării care ne asaltează pe toți. Frazele și propozițiile scurte, expunerea limpede oferă posibilitatea de a citi ușor lucrarea, fără dicționare explicative.”
† Calinic Argeșeanul
Arhiepiscop de Argeș și Muscel
Titlul este disponibil cu PRECOMANDĂ. Livrarea se va face după 16 octombrie 2020.
Virgiliu GHEORGHE: Dependența de Internet și efectele sale. Rețelele de socializare. Smartphone-ul și tableta. Jocurile online. Fenomenul Selfie. Hărțuirea virtuală. Pornografia. Cultul amatorismului și relativizarea adevărului. Tehnologia mobilă și efectele sale asupra sănătății. Efectele asupra vieții lăuntrice. Deficitul de natură. Toate sunt analizate în cartea de față, scrisă de lect. univ. dr. ing. Andrei Drăgulinescu. Cartea, cu o bibliografie ce include 33 de cărţi, 35 de studii ştiinţifice și numeroase alte articole pe temele tratate, constituie în acest sens o poartă către înțelegerea faptului că excesele folosirii tehnologiei o transformă într-o armă cu tăișul îndreptat spre noi. Cartea nu pledează pentru eliminarea acestor tehnologii, nici nu le înfierează. Sunt însă evidențiate pericolele la care sunt expuşi oamenii prin folosirea excesivă a mediilor de socializare online, cu precădere copiii.
Ce se poate face? În primul rând trebuie să fim mai bine informaţi privind nocivitatea noilor tehnologii – în cazul nostru cele ce emit radiații electromagnetice – pentru sănătatea noastră în general. Din cartea de față putem afla nu numai efectele folosirii în exces a telefonului mobil, ci şi modalităţile prin care putem reduce aceste efecte.
Toate soluțiile propuse în această carte sunt echilibrate și nu sunt cu neputință de pus în practică, pentru a birui o dependență deja instalată sau a o preveni. În acest sens, recomandăm cartea de faţă ca pe un îndemn către o viață mai bună, mai de calitate, în care utilizarea tehnologiilor de toate felurile să fie caracterizată de un discernământ sănătos și de înțelepciune.
Cuprins
1. Utilizarea noilor tehnologii – de la moderație la dependență
Putem deveni dependenți nu doar de o substanță chimică, ci și de un comportament
Un experiment neobișnuit
2. Dependența de Internet: apariție, cauze, efecte
Factori cauzatori
Caracteristici ale persoanelor dependente de Internet
Este mai mult decât o dependență: este o obsesie
Cauzele dependenței la copii și adolescenți
Cum pot să-și dea seama părinții dacă copilul lor a devenit dependent de Internet?
Românii – în topul popoarelor dependente de tehnologie
Totuși, nu toți utilizatorii de Internet devin dependenți
3. Utilizarea Internetului și scăderea performanțelor școlare
Principalii factori care contribuie la apariția dependenței de Internet în rândul studenților
Efectele Internetului asupra atenției, memoriei, concentrării și performanțelor școlare
Școala online – alternativă la educația clasică?
4. Speranțe exagerate și promisiuni neîmplinite
Utilizarea computerelor ajută sau inhibă dezvoltarea cerebrală a copiilor de vârstă preșcolară și școlară?
Computerele și sănătatea copiilor noștri
Riscuri cumulate
Computerele în școli, în universități și la locul de muncă
5. Internetul și cititul
Internetul și declinul cuvântului tipărit
Cartea sau monitorul computerului?
Internetul este pretutindeni, iar cărțile nicăieri – sau de ce nu mai citesc copiii noștri
Viitorul cărții în era Internetului. Cum ne diminuează Internetul dorința și putința de a mai citi
Mărturia unui jurnalist american despre propria sa experiență a efectelor Internetului asupra minții umane
Există și beneficii?
6. Rețelele de socializare
Camerele de chat
Instrumentele media de socializare ne înstrăinează unii de alții
Efectele psihosociale și comportamentale ale rețelelor de socializare asupra copiilor și adolescenților
La 13 ani: mediile de socializare și lumea ascunsă a adolescenților
Rețelele de socializare – fabrici de dependențe și depresii
Capcanele căutării dragostei pe Internet
7. Smartphone și tabletă
Smartphone-ul
Tableta
8. Jocurile pe computer și smartphone
Jocurile electronice și violența
Decesul unui sud-coreean survenit în urma unei sesiuni prelungite de jocuri pe computer
„Supradoze de jocuri pe Internet”
Angry Birds – sau cum poți deveni dependent de un joc pe smartphone
Un vrednic succesor al Angry Birds: Flappy Bird
Pokémon Go – monștrii virtuali pătrund în viața reală
Second Life
Internetul și jocurile de noroc
Ispita de a deveni o legendă vie a jocurilor pe internet
“To be or NOT to be DEAD… To be or NOT to be GAMER … That is the question …”
9. Fenomenul „Selfie” – o nouă adicție
Un scurt istoric al termenului
Boala selfitis
Selfie și tulburarea narcisistă a personalității
Prinși în propriile lanțuri...
...și câteva studii
„Selfie” și viața duhovnicească
Câteva soluții
„Trebuie să fim izbăviți de self, pentru a fi cu adevărat noi înșine”
10. Cyberbullying – hărțuitorii din spatele ecranului
Hărțuirea (bullying) și hărțuirea online (cyberbullying)
„Dintre elevii de liceu, unul din doi este cyberbully, victimă sau martor”
Câteva statistici cu privire la amploarea fenomenului
Ce forme poate îmbrăca hărțuirea virtuală a copiilor noștri
Portretul agresorului (bully și cyber-bully)
Motivațiile din spatele comportamentului unui cyber-bully
Victimele cyberbullying-ului: cine sunt și care sunt consecințele
Teoria ne învață, dar exemplele ne pun în mișcare
Abordări greșite din partea educatorilor, părinților, autorităților în fața hărțuirii virtuale
Soluții pentru combaterea cyberbullying-ului
Cinci sfaturi pentru copiii voștri în lupta contra cyberbullying-ului
11. Pornografia – o altă adicție semnificativ amplificată de lumea virtuală
Pornografia pe Internet
Dependența de pornografie distruge viețile adolescenților și pre-adolescenților
Pornografia pe tabletă și coruperea minților copiilor
“Fiul meu în vârstă de 7 ani a găsit pornografie pe smartphone-ul său, deși instalasem un filtru”
12. Cultul amatorismului și relativizarea adevărului
Internetul și cultul amatorismului
Internetul și relativizarea adevărului
13. Internetul și infracționalitatea
Phishing, hacking și alte forme de cyber-criminalitate
Internetul și pirateria muzicală
Internetul și furtul digital
14. Desființarea vieții private
15. Tehnologia și efectele sale
Copiii și utilizarea în exces a telefoanelor mobile
Wi-Fi – agresiunea invizibilă
5G: de ce va crește tehnologia 5G expunerea la radiații
Inteligența artificială (AI)
Calculatorul cuantic (QC)
16. Deficitul de natură
Copilul învață mai bine când stă la calculator sau când se joacă în natură?
„Tulburarea cu deficit de viață în natură”
„Ultimul copil în pădure”: sindromul deficitului de natură
17. Efectele asupra vieții lăuntrice
18. Soluții
Înfrângerea dependenței de tabletă și smartphone
Cum să limităm timpul petrecut de copiii noștri pe rețelele de socializare
Beneficiile contactului cu natura: terapie pentru ADHD și alte afecțiuni
Cât timp petrec copiii programatorilor pe computer, tabletă și telefon
Cu ce se ocupă în timpul liber copiii programatorilor
Eliberarea de lanțurile virtuale
Părinți conștienți și responsabili, copii fericiți și împliniți în viață
Detoxificarea digitală
Wi-Fi și 5G: soluții
Utilizarea cu discernământ a rețelelor sociale – comunicat al Patriarhiei
Dumnezeu joacă multe jocuri. Diavolul este repetitiv. Se repetă. Dumnezeu este felurit. Este Dumnezeul neaşteptărilor. „Dumnezeu Se ascunde mult; atât de mult încât socotim că nu există”12, ne spune din nou Bătrânul Porfirie. Iar acolo unde tace şi Se ascunde, Se arată „ca o adiere subţire” sau Îşi face intensă prezenţa, într-un fel minunat, acolo unde nu-L aşteaptă nimeni. Dar Isaia îndrăzneşte şi zice: Celor ce nu Mă căutau M-am arătat, celor ce de Mine nu-ntrebau M-am fost aflat. Oricât ne-am îndepărta de El, oricât ne-am îndoi de El, oricât ne-am lepăda de El, oricât L-am prigoni, El tot timpul ne aşteaptă la o răspântie, ne urmăreşte cu mâinile întinse: Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor nesupus şi cârtitor (Romani 10, 20-21).
Ar fi nevoie de mii de volume în care să poată fi scrise „jocurile” lui Dumnezeu, vânătoarea iubirii Sale pentru fiecare om, fără excepţie. Cum lucrează Dumnezeu şi ce ocazii îi dă fiecărui om.
Deci, până la urmă, Dumnezeu nu e deloc o chestiune simplă. E un „potrivnic” crunt. Iertaţi-mă! Dar Dumnezeu nu Se dă bătut! Nu te joci cu El. Te lupţi cu El o viaţă întreagă. Şi ce aştepţi? Să birui?
Teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii Ortodoxe. El nu a introdus un nou sistem de învățătură și cunoaștere a lui Dumnezeu, ci a trăit, după care a exprimat ceea ce a întâlnit în Biserică și în Sfântul Munte, trăind ascetic viața în Hristos.
Se știe că teologia ortodoxă este empirică. Asta înseamnă că Sfinții Părinți au teologhisit nu prin speculații și filosofie, ci prin intermediul experienței și al Revelației. Dumnezeu a descoperit adevărul Său Profeților, Apostolilor și sfinților, iar aceștia au povățuit poporul Domnului cu ajutorul acestei descoperiri. Sfântul Grigorie Teologul spune că sfinții teologhisesc asemenea pescarilor, nu aristotelic, adică teologhisesc precum Apostolii, nu în felul în care a făcut-o Aristotel, prin imaginație și speculație.
Tocmai acest lucru îl întâlnim și la Sfântul Grigorie Palama. Sursa teologiei sale a fost Revelația lui Dumnezeu.
Prin urmare, teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii, a Profeților, a Apostolilor și a sfinților, este teologia empirică, teologia Luminii și a Revelației. Aflându-ne pe acest făgaș, putem spune că era teologia aghiorită. Pozițiile sale teologice și modul în care le-a expus trebuie văzute din această perspectivă, adică din perspectiva monahului aghiorit isihast.
Prezentare Merinde duhovniceşti pentru călătoria spre cer:
CUPRINS
Ce au uitat oamenii
Despre suferinta si voia lui Dumnezeu
Despre rugaciune si pocainta
Despre sensul vietii si pronia divina
Despre Dumenzeu si Maica Domnului
Despre Biserica si Sfanta Scriptura
Despre Liturghie si Euharistie
Despre neputinte si intristare
Despre gandurile necurate
Despre razboiul nevazut
Despre relatia cu aproapele
Omule, precum este lumânarea care arde în faţa ta, la fel este şi viaţa ta. Cu cât lumânarea arde mai mult, cu atât se micşorează mai tare. La fel şi tu, cu cât mai mult trăieşti, cu atât mai mult se scurtează vremea vieţii tale. Dacă lumânarea arde până la sfârşit şi se stinge, la fel se va termina şi viaţa ta omenească şi vei muri. După cum, stingându-se lumânarea, ni se pare că nici nu ar fi fost, aşa şi atunci când omul moare şi este înmormântat, se pare că nici nu a existat. Vezi, omule, ce este omul şi ce este viaţa lui! Adu-ţi aminte că aşa şi viaţa ta se va stinge, precum vezi lumânarea care fumegă în faţa ta şi pregăteşte-te din timp pentru sfârşitul tău, ca să ai unul fericit.
Prezentare Ucenicii lui Evagrie - Capete filocalice traduse si comentate de Ieromonah Agapie Corbu:
- Coperti cartonate.
Traducere, introducere, note și comentarii de Ieromonah Agapie Corbu.
Editura Sfântul Nicolae și traducătorul mulțumesc domnului Paul Gehin și Editurii Le Cerf pentru generozitate cu care ne-au pus la dispoziție textul grec în format electronic și au încuviințat prezenta lui editare și traducere în românește.
Capetele filocalice editate bilingv în acest volum provin de la nişte ucenici indirecţi şi îndepărtaţi ai Avvei Evagrie, fiind redactate în Palestina secolului al V-lea. Aflate astăzi doar într-un manuscris grecesc atenian, descoperit în 1978, aceste Capete au fost intens folosite de Sfântul Maxim Mărturisitorul la redactarea faimoaselor sale Capete despre dragoste.
Traducerea, realizată acum pentru prima oară în româneşte, este însoţită de un amplu corpus de note şi comentarii, care lămuresc termeni şi idei din cuprinsul Capetelor şi evidenţiază legăturile textului cu marea tradiţie teologică şi filocalică răsăriteană, atestând felul în care gândirea şi scrierile pre-evagriene şi evagriene, de la care autorul nostru se revendică, au fost asimilate, reorganizate şi dezvoltate în cele mai diverse epoci şi contexte, până azi. Astfel structurată, cartea este şi o iniţiere în universul bogat şi peren al Filocaliei.
Mary Lennox este o copilă născută într-o bogată familie britanică ce trăia în India. Acaparați de iureșul petrecerilor luxoase și al multelor îndatoriri sociale, părinții o ignoră lăsând pe mâna servitorilor bine plătiți toate neplacerile legate de creșterea şi educaţia micuței nedorite. Fără iubirea și căldura familiei, Mary ajunge un copil bolnăvicios, arogant și răutăcios.
Rămasă singura supraviețuitoare a familiei ei, după o epidemie de holeră, fetița este trimisă în Anglia, la reședința izolată a unui bogat unchi. Copleşită mai întâi de sentimentul de respingere totală față de toți și toate, Mary ajunge să aprecieze mai întâi compania Marthei, tânăra și inimoasa servitoare, apoi pe cea a lui Dickon, fratele mai mic al Marthei. Provenind, la rândul lor, dintr-o familie pe cât de numeroasă, pe atât de strâmtorată material, Martha și Dickon s-au bucurat de iubirea unei mame ce a știut cu înțelepciune să răsădească în fiecare dintre copiii ei semințele virtuții. Aceasta o va ocroti într-un chip minunat și pe Mary, a cărei viață la conacul misterios se schimbă încetul cu încetul.
Dorința de a reînvia grădina, strălucitoare odinioară, dar care zăcea acum într-o amorțită părăginire, îi dă aripi lui Mary, dar și puterea de a-și smulge verișorul din temnița unei boli închipuite și de a-l face și pe el să-și dorească să se bucure de viaţă. Mary și Colin învață să lucreze pământul și să ajute florile să iasă la lumină, încântându-le ochii și bucurându-le sufletele. Amândoi se simt inundați de o putere nebănuită și necunoscută lor până atunci, Puterea cea mai presus de fire, Puterea Celui Preaînalt care transformă uscăciunea și pustiul lăuntric în bogată și rodnică grădină.
Grădina secretă a fost citită pe nerăsuflate, trăită cu intensitate și iubită din adâncul inimii de generații întregi de cititori, care și-au regăsit în paginile ei lujerii firavi ai propriilor aspirații către lumină. Citiți-o împreună cu copiii și veți dori cu siguranță voi înșivă să lucrați în grădina secretă a inimilor voastre!
Prezentare Postul intermitent. Remediu împotriva bolilor:
CUPRINS
Postul intermitent, reglarea hormonala, regenerarea celulara si sanatatea
Postul intermitent - un instrument eficace pentru pierderea in greutate
Probleme ca urmare a postului
Intrebari frecvente
Cateva exemple de programe nutritionale
Epilog: Un stil de viata benefic si simplu
Addenda: Celula, organele si definitiile de baza
Organele
Nemâncare/hrănire
Postul între epitimie si epithymie (deziderat)
Discreditat de modernitate (mai ales de spiritul consumist), postul se dovedește a fi o practică ancestrală, de aceeași vârstă cu omenirea, însumând funcții ascetice, religioase și (cel mai important!) medicale, terapeutice.
Reunind rezultatele cercetărilor ultimilor decenii, cartea de față ne prezintă concluziile demersurilor științifice, care ne confirmă valabilitatea și justețea practicii bisericești a postului (și e probabil singura situație în modernitate când știința susține cu atâta forță modul de viață propus de Biserică), demonstrându-ne că sensul său uitat nu e acela de a consuma „mâncăruri de post”, ci de a ne abține de la hrană.
Prin „redescoperirea” soluției tradiționale a postului bisericesc autentic (abandonat nu doar de modernitate, ci și de toate celelalte culte așa-zis creștine), știința ne arată că, în pofida demersului său privativ, acest efort ascetic ascunde, asemenea unui adevărat panaceu, o mulțime de beneficii, printre care se numără pierderea în greutate, reglarea hormonală, optimizarea capacității regenerative a celulelor, dar și a sănătății creierului, precum și a sistemelor cardiac și digestiv, efectul anticancerigen și, nu în ultimul rând, sporirea longevității.
"Postul intermitent" este un îndrumar esențial pentru creștinul contemporan, care‑l va ajuta să‑și afle calea ascetică proprie, la măsura evlaviei și a dorului după Dumnezeu, dar și a vigorii sale somatice.
Prezentare Sfântul Mucenic Pantelimon și mama sa, Euvula:
- Pagini color, hartie lucioasa.
Cu ocazia Anului omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor, departamentul Carte pentru copii şi tineret al Editurilor Patriarhiei Române a iniţiat o colecţie de cărţi, numită „Chipuri ale sfinţeniei”, ce prezintă vieţile sfinţilor care au propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu şi şi-au mărturisit credinţa fără frica de a-şi da viaţa pentru Hristos.
Unii dintre aceştia sunt Sfântului Mare Mucenic Pantelimon şi mama sa, Euvula, cea care i-a dat Sfântului prima învăţătură creştină şi i-a fost exemplu de blândeţe şi de milostenie. Supranumit „Doctor fără de arginţi”, Sfântul a fost doctor de boli trupeşti şi sufleteşti fără să ceară răsplată lumească, ci a făcut totul spre slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta, el este un model atât pentru copii, cât şi pentru părinţi.
Îi invităm pe micii cititori să lectureze cartea „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon şi mama sa, Euvula” şi să-şi îndrepte şi ei atenţia spre cei nevoiaşi, mărturisindu-şi credinţa prin fapte bune.
Capitolul 4: Iisus Hristos, prietenul nenorociților: circari, proști sau nebuni, cerșetori, vagabonzi, umiliți, dezmoșteniți sau excluși
Capitolul 5: Iisus Hristos, prietenul nenorociților: curvari, bețivi sau drogați, mincinoși, hoți, escroci sau tâlhari
Capitolul 6: Iisus Hristos, prietenul nenorociților: dezaxați, disperați, sau sinucigași, criminali, sau monștri
Capitolul 7: Iisus Hristos, prietenul fiecăruia și al tuturor
Religiile, credințele și rugăciunile lumii constituie un muget sau un urlet suprem de suferință și de dor, care interpelează și asaltează Absolutul. De aceea, este o glorie, o noblețe și o frumusețe să ai credință, să aparții unei religii și să te numești muslim, mozaic, buddhist sau creștin.
Dar suprema glorie, noblețe și frumusețe sau supremul nume al unui om pe pământ este acela de creștin. Căci a te numi și a fi creștin nu înseamnă numai a crede în Dumnezeu și a împlini o credință, ci mai ales a fi frate cu Dumnezeul Iubirii Absolute, sacrificat pentru ca oamenii să devină destine absolute și prietenii săi eterni. - Autorul
Prezentare Sfântul Gavriil Georgianul. Eu sunt nebunul care niciodată n‑a înnebunit:
Cred că numai nebunia în Hristos poate uni, fără amestecare, în orice condiții, meritata certare cu nemeritata mângâiere a Milostivului Dumnezeu.
Și mai cred că, de ne vom rușina cu pocăință de întunecata noastră „cumințenie”, Sfinții nebuni ai Domnului ne vor trece cu îndrăzneală prin vămile cele grele ale duhurilor, în a căror nămolire ne-am afundat atât de des în viața de aici.
Sfinte Gavriile, îți mulțumim, slăvindu-L pe Domnul, pentru iubirea ta jertfelnică și te rugăm, nu ne părăsi în rugăciunile tale acum și în ceasul cel greu al despărțirii de viața pământească. - Maica Siluana Vlad
Vă simţiţi copleşiţi de emoţii negative? Vă răscolesc mereu gânduri întunecate? Enervarea, resentimentele şi invidia vă fură clipele neprețuite ale vieţii, pe care ar trebui să o umple în chip binecuvântat liniştea, mulţumirea sufletească şi recunoştinţa?
Arhimandritul Vasilios Bacoianis, binecunoscut cititorului român prin cărţile sale pline de simplitate şi înţelepciune, care apar de o bună vreme la editura Tabor, vă va da sfatul necesar pentru a scăpa de aceste patimi care parazitează resursele sufleteşti. Pentru cei urmăriţi de griji, cu un program zilnic încărcat şi cu puţin timp liber la dispoziţie, învăţăturile şi istorisirile concise şi limpezi ale părintelui Vasilios sunt, fără îndoială, sprijinul de care au nevoie în rezolvarea conflictelor şi dobândirea liniştii sufleteşti.
Prezentare Nutriție și rețete culinare pentru copii:
- Hartie lucioasa, color.
CUPRINS
Idei principala despre diversificarea alimentatiei copiilor
Retete pentru 6 luni
Retete pentru 7 luni
Retete pentru 8-11 luni
Retete pentru 1 an
Mixuri de dimineata
Gustari si feluri principale
Informatii nutritionale despre alimentele regasite in retete: Legume, fructe, seminte, cereale, lapte vegetal, miere, siropuri naturale, lactate de capra, oua de prepelita si de gaina, peste
Combinatii gresite de alimente
Acesată carte dorește să fie un pas important spre obișnuințe alimentare sănătoase. După ce vă veți familiariza cu aceste reguli de alimentație, vă va fi tot mai ușor să faceți propriile voastre combinații și mâncăruri în amestecuri corecte.
Am dorit să fac o sinteză a lucrurilor de bază în ceea ce privește nutriția eficientă și sper din tot sufletul că am reușit. Să nu uităm că 70% din sistemul imunitar este reprezentat de tractul digestiv.
Deprinderile ce se sedimentează acum cu ajutorul nostru în copiii vor rămâne în ei toată viața. Nu degeaba sunt atăt de importanți cei șapte ani de acasă. Copiii sunt oglinda părinților. Dacă mâncăm sănătos și corect, vom fi sănătoși și vom reprezenta exemple demne de urmat de către copiii noștri!
Admirația pentru monahul Efrem - acest om harnic, talentat și smerit - mi-a crescut în mod vizibil pe măsură ce l-am cunoscut, ce l-am descoperit. Dar, în mod particular, m-a surprins prin surâsul bonom, prin implicarea directă la "coada cratiței", prin varietatea propunerilor culinare, prin simplitatea rețetelor, prin costurile reduse de a obține respectivele feluri de mâncare, prin timpul de execuție scăzut.
O minune de om (e bun la desert!) care răspândește arome, care-și colorează proximitățile cu pastelul combinațiilor sale culinare și care face mănăstirea un loc al împăcării cu semenii și cu lumea, în care îți dorești să (îți) revii. Da, împăcarea se poate face și prin masa de obște, prin "liturghia după liturghie", prin comuniunea în jurul unui blid aburind. Mâncarea călugărească în sine, cât ar fi de bună ca gust, dacă nu are o țâră de rugă în spate, e doar o efemeridă calorică. Rugăciunea, ca ingredient duhovnicesc, îi dezvoltă partea nebănuită, o face "hrană vie", o îmbogățește sufletește, o transformă în energie comunitară. Iar aici părintele Efrem este stăpânul acestei transformări, are know-how-ul respectivei tehnici culinar-duhovnicești!
CAPITOLUL I. De la teatrul spontan la teatrul terapeutic
CAPITOLUL II. Introducere în psihodramă și în conceptul de spontaneitate creatoare
Definiții
Ce este psihodrama?
Grupul
Spontaneitatea
Condițiile unei ședințe reușite, care acționează în profunzime
Partea a doua
Tehnica psihodramei
CAPITOLUL III. Câteva aspecte tehnice
Generalități
Instrumente
Cine interpretează?
Forme de producție sau de acțiune dramatică
Organizarea ședințelor
CAPITOLUL IV. Punerea în mișcare și apariția protagonistului
Considerații generale
Diversele forme de punere în mișcare
Modalități de punere în mișcare
Agenții punerii în mișcare
CAPITOLUL V. Acțiunea
Pregătirea protagoniștilor pentru acțiune
Jocul dramatic, producția
CAPITOLUL VI. Participarea auditoriului, ecourile grupului, revenirea la grup
Scopurile revenirii la grup
Ecouri personale
Discutarea sesiunii
Partea a treia
Observarea unui grup și exemple de psihodramă
CAPITOLUL VII. Probleme și implicații ale observației în grupuri
De ce să observăm?
Dificultățile observației
Obiectivitatea în observare este posibilă în științele umane?
A fi implicat fără a te implica
Ce grupuri observăm în psihologia socială și în terapia de grup?
Observarea grupurilor de formare sau grupurilor de sensibilizare
Exemple de observare
CAPITOLUL VIII. Câteva exemple de psihodramă
CAPITOLUL IX. 130 de tehnici clasice de psihodramă
Glosar de concepte și câteva tehnici psihodramatice dezvoltate de Moreno și de psihodramatiști americani și francezi
Concluzie
Postfață la prezenta ediție
Câteva referințe istorice referitoare la psihodramă
IAGP – Asociația Internațională de Psihoterapie de Grup
Istoricul începuturilor psihodramei în Franța și în Europa de Vest
Lista „directorilor de psihodramă“ de la Institutul Moreno (1968)
Dificultăţile şi tensiunile care apar între diferite persoane semnalează adeseori prezenţa unor conflicte neformulate. Printre metodele care fac posibilă abordarea acestor probleme, psihodrama ocupă un loc privilegiat, fiind în primul rând un instrument terapeutic prin care individul se eliberează de inhibiţii sau traume, urmărindu-se readucerea lor la suprafaţă, prin jocuri de rol, într-o acţiune improvizată, un fel de commedia dell’arte, aplicată unei situaţii trăite.
Punând în dinamică ansamblul fenomenelor psihice, psihodrama este fie o terapie – prin deblocarea şi eliberarea unor sentimente refulate sau inhibate, fie o pedagogie a relaţiilor interpersonale – prin antrenarea spontaneităţii, a formării unei percepţii corecte asupra celorlalţi şi a relaţiei cu aceştia, fie o accedere la propria persoană, la sinele nostru profund.
Anne Ancelin Schützenberger a colaborat timp de peste 20 de ani cu Jacob L. Moreno, fondatorul psihodramei, fiind considerată o adevărată pionieră a acestei metode de terapie în Europa, cu o contribuție covârșitoare la dezvoltarea și popularizarea ei.
„După părerea mea, psihodrama este magică. Sper că și vouă vi seva părea la fel.“
Anne Ancelin Schützenberger
Anne Ancelin Schützenberger a creat două mari școli: Școala Franceză de Psihodramă și metode de grup și Școala de Psihogenealogie Clinică Anne Ancelin Schützenberger. Publicațiile sale au la bază lucrul practic cu pacienții. Din 1970, începe să se formeze în metodele complementare de tratare a cancerului și de asistență psihologică a bolnavilor și a familiilor acestora. În 1985, publică Mă vindec: ghid în ajutorul bolnavilor de cancer și se ocupă de pacienți oncologici în fază terminală, dintre care unii încă mai trăiesc.
În calitate de profesor emerit, Anne Ancelin Schützenberger a coordonat mai bine de patruzeci de ani laboratorul de cercetare în psihologie socială al Universității din Nice. În plus, a susținut conferințe și a activat ca formatoare de specialiști pe toate continentele. Începând din anii ’70, a fost consultant al Națiunilor Unite.
Anne Ancelin Schützenberger a colaborat timp de peste 20 de ani cu Jacob L. Moreno, fondatorul psihodramei, fiind considerată o adevărată pionieră a acestei metode de terapie în Europa, cu o contribuție covârșitoare la dezvoltarea și popularizarea ei.
Prezentare Risipitorii. Meditații la Evangheliile Duminicilor de peste an:
Ceea ce veti citi sunt ganduri de amvon asezate in coloana ziarului Tribuna din Sibiu timp de un an liturgic. De la Duminica Fiului Risipitor din 2020. Am spus an liturgic, nu an calendaristic. Adica un an ingaduit de ritmul respiratiei bisericesti a vietilor noastre.
Originând din dinamica liturgică și sintaxa scripturistică, lucrarea aceasta vine din zona mărturisirii apologetice, din vitalitatea și validarea unor foi de parcurs ale unei curse de apărare prin Cuvânt a demnității Ortodoxiei, cum o definea însuși autorul, cu altă ocazie. Sunt pagini-îndemn construite în jurul unui demers de tâlcuire a textelor Apostolelor duminicilor de peste an, meditații apărute pe parcursul anului 2016 în saptămânalul local Sibiu 100%. Intervenții scurte, circumscrise spațiului alocat (2.500 de semne, în adecvare a tehnicii editoriale), însă care poartă în ele indicatorii previzionari ai conștiinței și proprietății termenilor de certitudine ai Bisericii.
Prezentare Antifoane omiletice. Meditații la Evangheliile Duminicilor de peste an:
La vremea cand scriu prefata cartii Antifoane omiletice lumea trece prin cumpana Coronavirusului COVID-19. Mii de oameni pare ca si-au pierdut nadejdea. Tare m-as bucura daca randurile cartii ar intari viata de credinta a romanilor. Pentru ca stiu bine ca unde este nadejde, si unde este nadejde sporeste si dragostea....
Prezentare Povești de ocazie sau cum m-am ispitit să devin narator:
M-am lăsat înduplecat de cîțiva prieteni să adun în acest mic volum șase exerciţii mai vechi de proză scurtă, scrise în tot atîtea registre stilistice. „Fenomenul Omega” (ilustrînd genul fantastic) şi „Ion Teleagă” (ilustrînd genul satiric) sînt pilonii de bază ai cărţii (ce rămîne mai degrabă o glumă de vacanţă decît expresia serioasă a vreunei ambiţii literare). Avem atîţia prozatori – şi grozavi, şi mai puţin grozavi – încît sigur nu mai este nevoie de unul în plus. Ca glumă, însă, demersul îşi are gratuitatea lui pasabilă, în sfera generoasă a ocazionalului, unde nu strică să ne mai odihnim, din cînd în cînd, de ambiţii şi de orgolii. Dacă ştiţi de glumă, atunci nu-mi rămîne decît să vă doresc, făcîndu-vă cu ochiul, o plăcută pierdere de timp!
"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
Revista Porunca Iubirii
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului
Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese
Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean
---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567