![]() |
![]() |
![]() |
Adormirea Maicii Domnului |
Editura Agaton | August 2020 |
Credem că trăim în democrație, că avem libertate să/când alegem. Totuși, ne simțim nereprezentați de ceea ce se întâmplă în societate ca urmare a alegerilor noastre la nivel colectiv, dar și ca impact al alegerilor fiecăruia dintre noi. Cum știm dacă ne păcălim, dacă trăim un simulacru de libertate? Iată câteva răspunsuri:
Teoria Big Brother, caracterizată drept conspiraționistă, se adeverește din păcate, pe zi ce trece. Încă de acum 60 de ani se vorbea nu doar pragmatic, ci în mod cinic despre ea: Bertrand Russel, filosof, matematician, istoric și critic social britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, „profeţea” succedarea pandemiilor ca mijloc de control al populației: „Reducerea numarului populaţiei este un bine necesar pentru dezvoltarea lumii... Până acum razboiul n-a avut un efect prea mare asupra creşterii populaţiei, care a continuat pe parcursul a două războaie mondiale. Poate că războiul bacteriologic ar fi mai eficient. Dacă la fiecare generaţie s-ar răspândi în lume o ciumă neagră, supravieţuitorii ar putea să procreeze liber fără ca, totuşi, să populeze prea mult planeta. Poate că această stare de lucruri este neplăcută, dar ce dacă? Persoanele cu adevărat nobile sunt indiferente la fericire, în special a celorlalţi”.
De asemenea, sugera ca tactică de viitor controlul reproducerii umane, astfel încât deja din punct de vedere congenital să existe doua tipologii umane: superior și inferior, spre ușurarea sarcinii conducătorilor ticăloșiți: “În mod gradat, prin reproducere selectivă, diferenţele congenitale dintre conducători şi conduşi vor creşte până când vor deveni specii aproape diferite. O revoltă a plebei ar deveni la fel de negândită ca şi o insurecţie organizată a oilor împotriva practicii de a mânca carne de oaie... Dieta, injecţiile şi interdicţiile se vor combina, de la varstă foarte timpurie să producă acel tip de caracter şi tip de credinţe pe care autorităţile îl consideră dezirabil şi orice critică serioasă a puterii va deveni imposibilă psihologic.“
Manipularea colectivă nu poate fi contestată, deși culmea este că nu prea o mai resimțim, acesta fiind și scopul celor din spatele tristului scenariu pentru viitor: “Populaţia nu va cunoaşte felul în care i se inoculează convingerile. Cand tehnica se va fi perfectat, fiecare guvern care a educat generaţii de oameni în acest fel va putea sa controleze întreaga populaţie în mod eficient şi sigur, fără a fi nevoie de armate sau poliţie… Propaganda educaţională, cu ajutorul guvernului, va putea să obţină rezultate într-o singură generaţie."
Două pericole îi pasc pe liderii lumii în efortul lor de stabilirea unei noi ordini mondiale, care sunt și singura șansă de reziliență a oamenilor de rând. B. Russel le numește religia și patriotismul: "Există însă două puternice forţe care se opun unei astfel de politici: una este religia, iar cealalta este patriotismul… O societate ştiinţifică nu poate fi stabilă decat sub conducerea unui guvern mondial.” Vedem că astăzi se duce o luptă acerbă împotriv ambelor. Secularismul și globalizarea, reducerea numărului orelor de predare a istoriei, geografiei, limbii latine, sunt numai câteva metode brutale de a estompa identitatea de sine și pe cea națională. Academia Română nu a rămas indiferentă, comunicând că: "reducerea numărului de ore de istorie și geografie și eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar și a stimei de sine ca români și europeni. Fără conștiința rădăcinilor, a istoriei și a trunchiului lingvistic și civilizațional latin comun împărtășite de români cu celelalte națiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea națională, ci și de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spațiu cultural și de civilizație. Cultura generală, aceea pe care școala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtășită de toți membrii unei anumite societăți, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăți europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizațională – a identității noastre."
Perspectivele par sumbre, firesc ar fi să ne înfricoșăm, dar...!!! "Frica - vedem atât de grăitor în ultimele luni - ne schimonoseşte, ne caricaturizează, ne desfigurează, ne dez-omenşte, ne desfiinţează. Frica e o slăbiciune, urmare a mândriei, din care pornesc toate slăbiciunile noastre; este poarta deschisă unui demon care ne ia în stăpânire atunci când suntem slabi pentru că pierdem legătura cu Dumnezeu; ea nu e firească, nu e de la Dumnezeu, nu e a noastră. Noi nu am fost făcuţi fricoşi, deci în tiparul nostru ideal nu suntem fricoşi, aşa cum nu suntem nici răi, ci stăpâniţi de răutate, cum nu suntem nici lacomi, ci stăpâniţi de lăcomie şi aşa mai departe. De ce facem asta? De ce ne lăsăm, de ce ajungem să fim stăpâniţi de frică? Pentru că ne pierdem busola, ne pierdem reperul, ne pierdem steaua, lumina după care ne ghidam pe marea vieţii, privim în jos către valuri în loc să privim în sus, către Dumnezeu. Este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Petru atunci când corabia ucenicilor fiind prinsă de furtună şi văzându-l pe Domnul Hristos venind pe valuri şi auzindu-i chemarea: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi! a coborât şi el din corabie. Primii paşi au fost fără probleme, căci încerca să nu-l piardă din ochi pe Mântuitorul, dar apoi a privit către valuri, ptivirea i s-a desprins de cea a lui Dumnezeu, legătura s-a întrerupt, teama l-a cuprins şi a pornit a se scufunda. Înainte de a fi înghiţit de valuri şi-a adus aminte - aşa cum şi noi putem să ne aducem aminte în orice clipă, chiar dacă pare a fi irevocabil ultima - că nu suntem singuri; niciodată nu suntem singuri. Dumnezeu e întotdeuna, mereu fără nici o cuantică pauză, într-un continuu fluid, cu inima la noi, cu ochii pe noi, cu mâinile întinse către noi spre a ne ajuta în toată clipa. Doar să îndrăznim şi să nu ne temem! – Paul Ghițiu
Așadar, credința și încrederea în Dumnezeu, ca arme și ca puternice restauratoare ale ființei, ca purificatoare ale conștiinței, ne-ar facilita și alegerile din viața de zi cu zi, cu ajutorul unui mare atu: discernământul. Într-un mod profetic, problema este abordată și de Petru Creția în cartea sa Luminile și umbrele sufletului. Fără a face vreo referire concretă, nici nu avea cum la data scrierii acestei cărți, deopotrivă prin generalizare și sintetizare, Petru Creția face o anamneză care se potrivește foarte bine în zilele noastre. Citim rândurile lui Petru Creția prin prisma raportării noastre colective la pandemia care ne-a lovit în acest an, la autorități, la alegerea și legitimitatea lor, pornind de la calitatea și demnitatea noastră ca persoane.
Petru Creția - Demnitatea
"Ce înseamnă autonomia individului? Înseamnă nu că trăiește după bunul său plac, ci că el alege legea după care să existe. Oricât de înguste ar fi hotarele libertății, nimeni nu poate contesta că, între aceste hotare, noi, ca ființe libere, hotărâm suveran, în virtutea unei alegeri, ce anume lege să fie legea vieții noastre. Acest lucru nu-l poate hotărî în mod legitim nimeni în afară de noi, și acceptarea oricărei ingerințe sub acest raport antrenează o diminuare a demnității. Din ce direcție putem fi constrânși să procedăm altfel decât în termenii legii alese de noi? Răspunsul, limpede și hotărât, este acela că din nicio direcție, sub niciun imperativ. Cine alege servitutea este, alegând-o, tot atât de liber ca acela care alege nesupunerea. Diferența de demnitate între indivizi este aceea a calității sau valorii alegerilor lor. Facultatea care ne face să alegem potrivit demnității se numește discernământ, iar reacția emotivă în fața alegerilor degradante se numește indignare." – Astfel, a purta sau a nu purta mască, a te conforma sau a nu te conforma regulilor sociale, este alegerea liberă a fiecăruia, alegerea doar pare să fi fost influențată de factori externi, dar în fapt ea vine din noi. Este valabil și cât privește sentimentul de încălcare a vieții private, a libertăților, a diferitelor drepturi. Creția subliniază că este dictat din frică și din lăcomie, ambele nedemne de un individ stăpân pe sine, cu respect de sine. "Ce ne poate face să alegem împotriva demnității, care ar putea fi acum numită rezistență individului la orice formă de degradare a libertății sale? Evident, numai lăcomia și frica, deci dinăuntrul nostru. Și nu lăcomia ca apetit excesiv sau ca nevoie instinctivă de a-ți crea rezerve, ci erijarea scopului ei în scop ideal. Și nu teama de reacție naturală în fața primejdiei, ci lașitatea, căci ce altceva înseamnă lașitatea decât să consimți la propria ta frică, alegând-o în locul rezistenței și a curajului și a neînfricării, ca reacții ideale ale autonomiei și demnității?"
S-au conturat în societate două curente principale, atât pe durata pandemiei, dar și de fiecare dată când s-au organizat alegeri parlamentare, locale etc. Un curent îi cuprinde pe cei obedienți, regulamentari, alt curent îi adună pe potrivnici, pe sceptici, pe revoluționari. Ambele categorii au o anumită predictibilitate, dată de agresivitatea cu care își apără convingerile. Creția sancționează fanatismul ambelor categorii și îndeamnă la chibzuință, dreaptă judecată, calea de mijloc între mândria de a exista, care este altceva decât trufie, și smerenia de a-ți conștientiza limitele, dar nu falsa smerenie a celor cu o conștiință bolnavă: "Care este drumul care duce la servitute? Sunt mai multe, dar unul, important, nu ține de frică: consimțirea la valorile gregare, închinarea necugetată la idolii tribului și la duhul tribului, cufundarea în obscura trăire colectivă, renunțarea la principiul de individuare și la prerogativele suverane ale individualității... După cum este rezistența și, până la urmă, răzvrătirea împotriva oricărei încercări de forțare a alegerii tale. Căci dacă, în numele legii liber alese de noi, acceptăm autoritatea cuiva, a lăsa pe altul să hotărască cum vrea în locul tău este inacceptabil. În limitele existenței noastre de aici și de acum și din perspectiva demnității, aceasta este damnarea. Tot așa cum garanția ultimă a demnității este disponibilitatea individului pe deplin autonom ca, între indignare și moarte, să aleagă moartea. Nu trebuie să fim prea lacomi de viață, nici să ne temem pentru ea mai mult decât valoarea ei reală sub speciae dignitatis. Valoare de altfel nu mică dacă ne gândim că tot ceea ce este vrednic de om și specific lui s-a împlinit prin individul eliberat și nu prin lucrarea tiparelor întunecate ale colectivității. (...)
Individul pe deplin rațional și "detașat" poate fi capabil de cea mai de neclintit dârzenie, dar nu de un fanatism, care este o boală a stăruinței într-un crez și care implică, explicit sau nu, exilarea din spațiul omenescului a tuturor celor care nu-l împărtășesc. Orice fanatism este, latent, criminal și nu am fost chemați în lume ca să hotărâm arbitrar de viața (de sufletul) altora. Pe de altă parte, prin raportare la judecată, fanatismul operează întotdeauna în istorie ca mișcat de o prejudecată, deci de ceva care, neașteptând verificare sau nefiind sensibil la ea, este de inspirație irațională și are miros de tenebre. Dreapta judecată de sine. Raționalitatea (care nu este doar judecată corectă sau "sănătoasă", ci însăși sănătatea profundă a spiritului, cu toate puterile lui) se verifică cel mai bine în judecata de sine a individului. Dreapta judecată de sine este, prin definiție, incompatibilă cu manifestarea, fie și parțială sau intermitentă, a falsei conștiințe. Ea poate avea diferite forme, ca variante ale neîmpăcării cu sine: trufia, care este o elefantiază a sinelui și este cu totul altceva decât mândria aproape impersonală și abstractă de a fi ceea ce ești: este dorința de a fi mult mai mult decât ești, mințindu-te înainte de toate pe tine însuți. Și mai există smerenia bolnavă, martoră a unei conștiințe impure, o variantă a căreia este aceea care se bate cu pumnii în piept strigând: "Vai mie, păcătosului" pentru excesele sau nevredniciile sale de ieri și o face doar ca să-și ușureze conștiința printr-un simulacru retoric de penitență și pentru a putea, mai ușuratic și mai voios, să recidiveze."
Capcana celor care nu fac parte din niciuna dintre categoriile de mai sus, a celor aflați pe calea de mijloc, este lamentarea, victimizarea, of-ul și ridicatul din umeri ineficace, dătător de o stare bolnăvicioasă, de neputință, de akedie, de dezgust și de plictis. Creția are și pentru aceștia o evaluare corectă: "Dar să nu uităm mila de sine, care este, și ea, un sentimenti întemeiat pe o autoevaluare greșită. Omul care i se lasă pradă se socotește victimă, un persecutat de soartă și de oameni, un nedreptățit, prin raportare la calitățile sau intențiile sale. Cu alte cuvinte, se demite de la responsabilitatea actelor sale și de la asumarea, cu seninătate și demnitate, a ființei sale. Și foarte adesea acest om înduioșat de sine este un resentimentar, iar în văicăreala lui este aproape întotdeauna o undă de venin. Toate acestea sunt unele dintre formele cele mai respingătoare a indignității."
De dorit este să ne aflăm, indiferent că vorbim de regulile stării de urgență/alertă, de alegeri, de perspectiva asupra toleranței, educației, spiritualității etc, în barca celor care combină demnitatea și respectul de sine, intransigența față de compromis cu răbdarea. "Forma pe care o ia, din perspectiva demnității, dreapta judecată de sine este respectul de sine, care este sentimentul corect și nonemfatic al valorii personale, ca om generic și ca ins, și, implicit, al utilității acestei valori, convingerea neclintită a individului autonom că lucrurile în care crede și la care aspiră sunt legitime și merită să fie duse la bunul lor capăt. Cele mai notabile virtuți pragmatice ale omului autonom sunt răbdarea și intransigența. Răbdarea, înțeleasă și ca lipsă de precipitare, și capacitatea de a suferi fără a te grăbi să deznădăjduiești sau să te dai bătut. Deci, capacitatea de a dura și cea de a îndura. Intransigența, adică voința și putința de a nu face compromisuri, de a nu te lăsa abătut din drum, de a nu-ți face libertatea și demnitatea negociabile. Virtutea aceasta mai poate fi percepută și ca indisponibilitate la domesticire și dresaj. Cioran spunea: "De-am putea să ne facem de neuimilit!"
În încheiere, un îndemn al Pr. Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna:
"Aș vrea și vă îndemn pe toți, și monahi, și dumneavoastră credincioșii, să cugetăm cu toții la tot ceea ce se întâmplă în omenire în aceste zile. Ne-am îndoit și ne îndoim de puterea lui Hristos. De aceea parcă ne afundăm și tot ne afundăm. Și se creează distanțe sufletești între noi. Se creează distanța aceasta care nu trebuie să fie. Și cresc neîncrederea, suspiciunea, bănuiala și toate celelalte. Ce-avem de făcut? Nimic altceva decât ceea ce a făcut Petru. Să ne aruncăm în brațele lui Hristos. Cu încredere că el ne va prinde și ne va ține! Precum un prunc care se învață să meargă și întinde mâinile către tata sau mama, și acesta îi întinde brațele și el imediat se agață de brațele tatei și ale mamei, cam așa trebuie să fim și noi în toată această perioadă, în această nebunie prin care trecem. Căci e o nebunie. Trebuie să ne agățăm pe deplin de Hristos și cred că El va pune capăt. Să ne încredem în puterea Lui, în purtarea Lui de grijă, căci cred că astăzi, în aceste zile, Hristos – și noi, pe drept, ar trebui să fim mustrați de El, spunându-ne Puțin credincioșilor, pentru ce vă îndoiți de puterea Mea? Căci El, Hristos, pe cine nu a vindecat? Pe cine nu a izbăvit? Avem în mijlocul nostru atâtea icoane ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Alergat-am către Ea ca la o Maică? Alergat-am la Ea cu acea încredere de fiu adevărat? Întrebări pe care să ni le punem și să le căutăm răspunsul, să ni-l dăm fiecare dintre noi." – la Duminica potolirii furtunii 2020
Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a mulțumit Patriarhului României „din adâncul sufletului” pentru susținerea exprimată în cazul Basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol în contextul în care autoritățile turce au decis transformarea ei în moschee după 86 de ani.
„Din adâncul sufletului vă mulțumim pentru scrisoarea Preafericirii Voastre, prin care vă exprimați întristarea profundă atât personală cât și a Preasfintei Biserici din România cu privire la decizia recentă luată de autoritățile statale turce de transformare a muzeului Sfintei Sofia în moschee musulmană”, a scris Patriarhul Bartolomeu.
„Construirea de biserici creștine este o limbă teologică incomparabilă, care prin insuflarea arhitecturală exprimă dreapta credință a Bisericii în Dumnezeul Treimic, în întruparea atotmântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, în împlinirea eshatologică și în deplinătatea Dumnezeieștii Iconomii în Împărăția lui Dumnezeu. Acest adevăr îl reprezintă și îl propovăduiește într-un mod unic Sfânta Biserică a Înțelepciunii lui Dumnezeu”.
Patriarhul Ecumenic a atras atenția că „nicio intervenție la această clădire nu poate acoperi, schimba sau face să dispară mesajul binevestitor și misiunea Bisericii acesteia, despre care s-a spus cu înțelepciune că reprezintă întipărirea arhitecturală a dogmei de la Calcedon”.
Ca răspuns la scrisoarea Patriarhului Daniel, Patriarhul Constantinopolului a afirmat că doar utilizarea catedralei Sfintei Sofia ca biserică creștină „răspunde esenței și mărturiei izbăvitoare a ei”.
Cu privire la primele rugăciuni musulmane care au răsunat în interiorul catedralei Sfânta Sofia după 86 de ani, Patriarhul Ecumenic a spus că musulmanii s-au rugat „într-o biserică creștină, într-o atmosferă creștină în general și nu doar datorită icoanelor care au fost acoperite”.
Ultimele mozaicuri păstrate pe pereții Sfintei Sofia au fost acoperite cu draperii sau lasere în timpul primelor rugăciuni musulmane de vineri, 24 iulie.
„Singura utilizare care respectă și indică adevărul și sfânta misiune a Sfintei Sofia este funcționarea ca locaș de cult creștin”.
„Biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu ca amprentă arhitecturală a izbăvirii neamului omenesc și a întregii creații în Hristos aparține întregii omeniri”.
Patriarhul Bartolomeu a afirmat că includerea catedralei Sfânta Sofia pe lista monumentelor patrimoniului mondial UNESCO (1985) confirmă caracterul ei de simbol al credinţei şi civilizaţiei creştine şi al artei universal.
Construită de Binecredinciosul Împărat Justinian cel Mare în anul 537, Sfânta Sofia a fost transformată în moschee în 1453 de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, după ce otomanii au ocupat Constantinopolul şi şi-a păstrat acest statut până la decretul din 1934 al lui Mustafa Kemal Atatrk, părintele statului turc modern.
În 10 iulie anul acesta, Consiliul de Stat din Turcia, cea mai înaltă instanţă administrativă, a anulat decretul respectiv, iar după câteva ore, preşedintele Turciei a semnat un alt decret, prin care a retransformat edificiul în lăcaş de cult musulman.
Patriarhul ecumenic a avut o intervenție plină de semnificaţie și forță astăzi la Constantinopol, adresându-se mai multor persoane cu privire la problema Sfintei Împărtășanii. El a arătat limpede că Biserica Ortodoxă nu este dispusă să treacă sub negociere problema modului în care este oferită Sfânta Împărtășanie, informează Cuvântul Ortodox.
Patriarhul ecumenic s-a aflat la metocul mănăstirii athonite Sfântul Pantelimon din Galata, unde, conform calendarului iulian, a avut loc pomenirea sfântului. Acolo, el a spus: „Nu există niciun pericol de a contracta coronavirusul prin primirea Sfintei Împărtășanii.” El a amintit, de asemenea, că Patriarhia ecumenică nu a modificat modul în care Sfânta Împărtășanie este oferită credincioșilor.
„Vă felicit pentru că ați venit sa primiţi Sfânta Împărtășanie, cea mai importantă dintre Taine. Știți deja că în ultima vreme a existat o dezbatere despre Sfânta Împărtășanie. Credem cu tărie că nu există pericolul de a contracta coronavirusul la primirea Trupului și Sângelui Domnului. De aceea, noi, Patriarhia Ecumenică, nu am schimbat modul în care este oferită Sfânta Împărtășanie”, a spus Patriarhul Ecumenic credincioșilor la Biserica Sfântul Pantelimon.
Patriarhul s-a adresat de asemenea credincioșilor de origine rusă care, în ciuda deciziilor Bisericii Ruse de a se rupe de comuniunea deplină cu Patriarhia ecumenică din cauza problemei autocefaliei Bisericii din Ucraina, au venit să participe la cinstirea Sfântului Pantelimon. Patriarhul ecumenic a vorbit din nou, în semn de împăcare, despre o „binecuvântată întâlnire între părinte și copii”.
„Dacă toți rușii binecredincioşi sunt consideraţi fii duhovniceşti ai Bisericii-mame din Constantinopol, atunci voi, cei care trăiți aici, sunteți considerați drept copiii noștri, deoarece în acest loc națiunea rusă a îmbrățișat creștinismul și, prin urmare, a fost luminată și botezată. De aceea am venit astăzi la voi pentru a ne ruga împreună”, a adăugat Patriarhul ecumenic.
Se reamintește că Patriarhul ecumenic a cerut, într-o scrisoare pe care a trimis-o celorlalți capi ai Bisericilor Ortodoxe, să fie informat despre poziția pe care o vor lua cu privire la problema Sfintei Împărtășanii. În plus, el a afirmat că nu crede să existe vreun motiv pentru a schimba ceva. Conducatorii și Sinoadele locale au răspuns în același mod și, prin urmare, au încheiat oficial discuția pe această temă.
Singura Biserică ce a ales să urmeze o cale proprie, chiar și în prezent, a fost Biserica Rusă, care a introdus folosirea diferitelor linguriţe care vor fi dezinfectate cu alcool înainte și după oferirea Sfintei Împărtășanii fiecărui credincios (Arhiepiscopia ortodoxă greacă din Canada folosește lingurițe multiple pentru Sfânta Împărtășanie – n.r.).
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat o scrisoare Doamnei Prof. Monica-Cristina Anisie, Ministrul Educației și Cercetării, cu privire la asigurarea prezenței disciplinei școlare Religie în trunchiul comun, în noile Planuri-cadru pentru învățământul primar, gimnazial și liceal.
Patriarhul Daniel abordează și subiectul evaluării elevilor la această disciplină, pe bază de note, nu prin calificative.
„Evaluarea face parte din specificul oricărei materii şcolare; aşadar, este necesară şi la ora de Religie. Lipsa evaluării elevilor la ora de Religie sau găsirea unor soluţii alternative la notă constituie un afront adus statutului acesteia ca disciplină şcolară”, precizează Patriarhul Daniel.
Text integral:
Domniei Sale,
Doamnei Prof. Monica Cristina Anisie,
Ministrul Educației și Cercetării
Doamnă Ministru,
După cum vă este cunoscut, Legea nr. 221/18 noiembrie 2019 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929/19 noiembrie 2019, prevede reducerea numărului de ore, alocat disciplinelor din Planurile-cadru de învăţământ, începând cu anul şcolar 2020-2021. Acest aspect presupune modificarea Planurilor-cadru pentru învățământul primar, gimnazial și liceal.
În acest context, grupul de lucru al Ministerului Educației și Cercetării a realizat patru variante de Plan-cadru pentru învățământul gimnazial. În toate variantele propuse, disciplina Religie este păstrată în trunchiul comun, în conformitate cu Legea educației naționale nr. 1/2011. Cu toate acestea, varianta 1 propune ca evaluarea la disciplinele școlare Educație artistică (plastică/muzicală), Religie, Educație fizică și sport să se realizeze în mod diferit de celelalte discipline din trunchiul comun, prin calificative, deoarece „aceste discipline se bazează pe predispoziții native, aptitudini, înclinații, având un caracter vocațional explicit”.
Acest argument este eronat din punctul de vedere al științelor educației. Predispozițiile native – definite ca în psihologia clasică sau după curente mai recente – pot fi specifice oricărui domeniu de studiu (de exemplu, predispoziția pentru studiul matematicii, predispoziția pentru studiul științelor experimentale etc.). Pe de altă parte, evaluarea face parte din specificul oricărei materii şcolare; aşadar, este necesară şi la ora de Religie. Lipsa evaluării elevilor la ora de Religie sau găsirea unor soluţii alternative la notă constituie un afront adus statutului acesteia ca disciplină şcolară. Nota funcţionează ca un stimulent al învăţării atât în sens pozitiv („învăţ ca să iau o notă mare”), cât şi negativ („dacă nu mi se pun note, de ce să mai învăţ?”). Corelat cu acest rol de motivare, nota este apreciată de elevi şi profesori ca un barometru al strădaniei elevilor. Efortul depus de elevi în acumularea de cunoştinţe şi în formarea de atitudini şi conduite moral-religioase se cere răsplătit şi valorizat.
În acest sens, reafirmăm importanța prezenței disciplinei școlare Religie în trunchiul comun, în Planurile-cadru pentru învățământul primar, gimnazial și liceal, cu următoarele argumente:
Prin urmare, în conformitate cu prevederile constituționale, cu Legea educației naționale nr. 1/2011 și cu voința majorității părinților elevilor, vă rugăm să asigurați prezența disciplinei școlare Religie în trunchiul comun, în noile Planuri-cadru pentru învățământul primar, gimnazial și liceal, precum și evaluarea elevilor la această disciplină, pe bază de note, nu prin calificative. Totodată, în acord cu adresa nr. 8.711/08.04.2020 a Ministerului Educației și Cercetării, vă solicităm ca orice demers major în domeniul educației să se înscrie pe linia tradiţiei pedagogice româneşti, după o largă consultare cu organizaţiile de părinţi și cultele religioase, oficial recunoscute în România.
Vă asigurăm de toată deschiderea noastră în susținerea unei educații complete și de calitate pentru copiii și tinerii țării noastre.
Cu stimă și binecuvântare,
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Documentul în format PDF.
Patriarhia Română apreciază declararea zilei de 16 august ca Ziua Națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor și anunță că această comemorare va fi celebrată duminică în toate bisericile.
Ziua națională coincide anul acesta cu Duminica Migranților Români.
Redăm în continuare comunicatul de presă:
În contextul în care și astăzi în lume cei mai numeroși martiri pentru credință sunt creștinii, Patriarhia Română își exprimă aprecierea pentru declararea de către Parlamentul României a zilei de 16 august ca Ziua Națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor.
Pentru prima dată în România, această comemorare va fi celebrată în toate bisericile în data de 16 august, care în acest an coincide cu Duminica migranților români, zi dedicată lor începând cu anul 2009, în prima duminică după Adormirea Maicii Domnului.
Martiriul ca dovadă desăvârșită a iubirii lui Hristos este în mod exemplar ilustrat în istoria creștinismului românesc de către Sfinții martiri Brâncoveni. În acest sens, dedicarea unei zile naționale comemorative martiriului acestora trebuie să fie pentru noi prilej de conștientizare a violențelor actuale împotriva creștinilor. Aceste violențe îmbracă astăzi variate forme de persecuție, de la cristofobia noilor ideologii, până la execuțiile filmate ale unor persoane care nu poartă altă vină decât aceea de a fi creștini.
În acest context, Patriarhia Română îndeamnă la recuperarea memorială a martiriului creștin, la apărarea şi promovarea libertății religioase ca drept fundamental al persoanei.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Opt creștini sunt uciși în fiecare zi pentru credința lor la nivelul întregii lumi, arată statisticile Open Doors, o rețea mondială de ONG-uri creștine non-profit. Organizația a raportat un număr de peste 260 de milioane de creștini care au fost persecutați în perioada 01 noiembrie 2018 – 31 octombrie 2019.
În 16 august, Biserica bucureșteană „Sfântul Gheorghe” – Nou, ctitorită de Sfântul Constantin Brâncoveanu, va fi iluminată în roșu împreună cu mai multe clădiri din Capitală.
Foto: Cristina Roman
În contextul prelungirii stării de alertă, de către autorități, începând cu data de 16 august 2020, Cancelaria Sfântului Sinod a transmis următorul document:
Întrucât nu au fost aduse noutăți în ceea ce privește viața religioasă, Patriarhia Română reamintește următoarele îndrumări, date în 17 iunie a.c. și reluate în 17 iulie a.c., privind participarea credincioşilor la sfintele slujbe în interiorul şi în exteriorul lăcaşurilor de cult:
I. Accesul credincioşilor în lăcașurile de cult
1. Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe liturgice din timpul săptămânii, din duminici şi sărbători, se săvârşesc în interiorul bisericii, accesul realizându-se în așa fel încât între credincioși să fie o distanță de 2 m în orice direcție (4 mp pentru fiecare credincios). Dacă numărul credincioşilor este mai mare decât spațiul interior disponibil, ceilalți credincioşi vor asculta slujba stând în exteriorul bisericii, slujba fiind transmisă la difuzoare sau clericii vor săvârşi slujba în aer liber (în curtea bisericii).
2. Pentru credincioşii care urmăresc slujba în exteriorul bisericii, distanța între ei va fi de 1,5 m în orice direcț
3. În interiorul bisericii, folosirea măștilor de protecție este obligatorie pentru toți participanții la slujbe, cu excepția slujitorilor bisericești care rostesc rugăciuni, predică sau cântă la strană.
4. Lăcașurile de cult vor fi deschise zilnic credincioșilor pe întreaga perioadă a săptămânii, astfel încât preoții slujitori să poată răspunde tuturor solicitărilor credincioşilor privind Spovedania, Împărtășania individuală și citirea unor rugăciuni pentru diferite trebuinţe. Astfel, se va evita aglomerația credincioşilor la slujbele de sâmbătă şi duminică.
5. Persoanele care au acces în biserică, pentru rugăciune individuală şi Spovedanie, în afara perioadelor în care se desfășoară slujbe în biserică, vor respecta distanţa de 2 m, așteptând pe un singur râ Distanța de 2 m între două persoane urmează a fi respectată de la intrarea în biserică până la părăsirea ei.
6. Persoanele având COVID – 19, persoanele care prezintă simptome de infecție, persoanele aflate în carantină, precum şi persoanele care au avut contact cu o persoană infectată nu pot intra în biserică şi nici nu pot participa la vreo slujbă, acestea fiind rugate stăruitor să rămână acasă, pentru a nu răspândi boala. Însă, pot urmări slujbele acasă prin intermediul televiziunii sau internetului (online). Spovedirea şi Împărtășirea acestor persoane se va face la domiciliu sau la spital, cu respectarea tuturor reglementărilor sanitare aplicabile.
7. De asemenea, nu se permite accesul în lăcașul de cult persoanelor care prezintă simptome de infecție respiratorie (tuse, strănut, rinoree).
8. Ordinea, disciplina, igiena și respectarea acestor măsuri vor fi asigurate prin angajaţi sau voluntari desemnați ai bisericii respective.
9. Spovedania credincioșilor și citirea unor rugăciuni pentru aceștia în biserică se vor programa din timp, spre a evita aglomerările de persoane. Atât preotul duhovnic, cât și credinciosul care se spovedește vor utiliza mască de protecție și vor menține distanța fizică sanitară de 2 m. Se recomandă, date fiind dimensiunile reduse ale majorității bisericilor și caracterul secret al Spovedaniei, ca în biserică să rămână doar preotul și penitentul.
10. Credincioşii ortodocși români care nu pot participa fizic la slujbele Bisericii pot urmări Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe liturgice oficiate în Catedrala Patriarhală la posturile TRINITAS TV şi Radio TRINITAS ale Patriarhiei Române sau prin posturile care preiau transmisia.
II. Folosirea spațiului liturgic
11. La intrarea şi ieșirea din biserică să nu fie necesară atingerea/prinderea uşii cu mâna. Acolo unde este posibil, ușa de intrare trebuie să fie diferită de cea de ieșire, pentru a se evita intersectarea credincioș
12. La intervale de patru ore, potrivit dispozițiilor autorităților, lăcașul de cult urmează a fi bine aerisit.
13. La intrarea în biserică, vor fi amplasate soluții de dezinfectare, iar fiecare credincios care intră în biserică îşi va dezinfecta mâinile.
14. Până la normalizarea situației, nu se vor organiza agape în biserică sau în spațiile anexe ale acesteia, dar se pot distribui pachete cu hrană, ambalate igienic.
15. La pangarul bisericii va sta o singură persoană care va purta mască de protecţie şi mănuşi. Se va evita contactul direct al acestei persoane cu credincioşii din biserică. Ca măsură de siguranţă (acolo unde locul destinat pangarului nu este un spaţiu închis), se recomandă montarea unui panou protector din plexiglas cu o deschizătură la partea inferioară.
16. Pentru accesul la lumânărar, se va evita aglomerarea de persoane, prin păstrarea distanței fizice de 2 m.
III. Desfășurarea slujbelor, reguli pentru săvârşirea Sfintei Liturghii
17. Obiectele liturgice folosite la slujbe se vor curăța înainte și după terminarea slujbelor, iar stranele și pardoseala vor fi, de asemenea, curăţate.
*
18. Activitatea social-filantropică sau caritabilă a parohiilor şi mănăstirilor se va adapta la noile nevoi sociale şi medicale, respectiv sprijinirea persoanelor care nu se pot deplasa în vederea aprovizionării cu alimente sau medicamente, dar cu respectarea tuturor măsurilor de igienă şi protecție stabilite de autorităţi.
Măsurile prezente au ca scop să protejeze propria noastră sănătate şi sănătatea celor din jurul nostru. Viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, dar noi avem datoria de a le apăra și cultiva cu responsabilitate permanentă.
Basilica - 17 august 2020
Patriarhul Daniel a donat o icoană și 30.000 de lei centrului de consiliere în criza de sarcină „Sf. Împărăteasă Elena”
Centrul de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena” din București a fost inaugurat duminică, 16 august, în prezența Părintelui Ciprian Ioniță, Consilier patriarhal, care a oficiat slujba de sfințire și a oferit în dar, din partea Părintelui Patriarh Daniel, icoana Sfinților Împărați Constantin și Elena. Noul centru este destinat sprijinirii femeilor în criză de sarcină și a fost înființat de Asociația pentru Sprijinirea Femeii Însărcinate și a Familiei după ce capacitatea primului centru al organizației, „Sf. Alexandra Împărăteasa”, a fost depășită de numărul mare de cereri de ajutor. Campania de strângere de fonduri s-a desfășurat online, sub titlul „Redăm speranța pentru amândoi”. 300 de români din țară și din străinătate au donat 100.000 de lei – printre aceștia, și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Suma strânsă a permis deschiderea centrului și va susține funcționarea lui până în 31 octombrie 2020. Între 17 august și 17 septembrie au loc Zilele Porților deschise la Centrul de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”. Oricine poate vizita centrul în cadrul unui tur ghidat, în care va putea discuta cu lucrătorii despre activitatea lor. - Basilica
A apărut: Pecetea prezenței lui Hristos în inima omului, de Arhim. Zaharia Zaharou
Editura Basilica a publicat volumul „Pecetea prezenței lui Hristos în inima omului”, de Arhim. Zaharia Zaharou. Lucrarea apare printr-o colaborare dintre Editurile Patriarhiei Române și Mănăstirea din Tolleshunt Knights, deținătoarea drepturilor de autor. „Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să-i fim bineplăcuți și în tot ceea ce facem să-I aducem mulțumire. Însă, mai întâi, trebuie să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameșului și pocăința nestrămutată a fiului risipitor. Dumnezeu l-a zidit pe om în așa fel încât acesta să-și afle împlinirea și desăvârșirea în legătura sa unică și personală cu Ziditorul său”, scrie Părintele Zaharia Zaharou.
Arhimandritul Zaharia Zaharou este originar din Cipru. A părăsit ţara natală pentru a studia în Londra. Înainte de încheierea studiilor a devenit apropiat al Cuviosului Sofronie și al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” și în cele din urmă a ales să abandoneze studiile în chimie, preferând să răspundă chemării lui Dumnezeu prin urmarea căii monahale. În 1958 a ctitorit Mănăstirea din Tolleshunt Knights. În 1965, aşezământul monahal a trecut sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, devenind mănăstire patriarhală; mai târziu, ea va primi şi titlul de stavropighie. Volumul de față poate fi poate fi achiziţionat prin intermediul site-ului Librăriei Cărților Bisericești, prin comandă la tipografia@patriarhia.ro, editura@patriarhia.ro sau la numărul de telefon 021.335.21.28.
Clericii și credincioșii din Bucovina și-au primit noul Arhiepiscop
Duminică, 26 iulie, în istoria Bisericii de pe meleagurile Bucovinei s-a mai scris o pagină. În incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, credincioși, alături de oficialități locale și centrale, au participat la Sfânta Liturghie, săvârșită de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, împreună cu un sobor de ierarhi, urmată de ceremonia de întronizare a Preasfințitului Părinte Calinic ca noul Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. Ierarhul, fost Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, a fost ales în această nouă slujire în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 21 iulie 2020.
În cuvântul de final, noul Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților a mulțumit lui Dumnezeu pentru acest moment din viața sa, după care a evocat portretele luminoase ale unor ierarhi și sfinţi din istoria Bisericii noastre, adresând și câteva gânduri legate de noua sa slujire. „Doresc să-mi exprim bucuria de a fi, începând de astăzi, în duh de rugăciune, împreună cu clerul şi cu cinul monahal, precum şi cu toţi credincioşii şi credincioasele, de orice vârstă, din dulcea Bucovină. Îi am în vedere îndeosebi pe tineri, pe care îi pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, şi în a căror tinerețe şi entuziasm cred, mai ales atunci când sunt în slujba lui Dumnezeu şi a comunităţii din care fac parte. Nu-i trec cu vederea nici pe părinţii şi bunicii lor, care sunt chemaţi să continue, în duhul cuminţeniei şi bunei-aşezări bucovinene, trăirea şi vieţuirea creştinească a înaintaşilor. Vreau să vă asigur că, dincolo de severitatea mea, veţi găsi un suflet cald, care cu patru decenii în urmă a lăsat haina trupului acestei lumi la porţile Mănăstirii Putna pentru a o primeni cu haina Duhului, sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Iachint Unciuleac şi a Înaltpreasfinţitului Pimen, stâlpi ai Ortodoxiei bucovinene în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Vă îmbrăţişez pe toţi deopotrivă în Iisus Hristos şi vă asigur că veți găsi în persoana mea un ierarh cu care veţi putea lucra eficient în via Domnului, respectând întru totul Canoanele Sfinţilor Părinţi, Legiuirile Bisericii şi Hotărârile Sfântului Sinod”, a subliniat Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic. - Ziarul Lumina
Biserica Online: Resurse
Proiectul Biserica Online a fost dedicat parohiilor care doresc să îşi extindă misiunea şi în mediul virtual. Anul trecut în septembrie am început cu recomandările privind comportamentul unei parohii pe Facebook, în noiembrie am trecut la Instagram, iar anul acesta am scris despre Twitter.
În acest articol veţi regăsi toate materialele din Biserica Online grupate pe categorii, pentru a vă fi de folos în activitatea misionară:
Biserica Online: Facebook
Paşii pe care trebuie să-i urmeze o parohie
Parohia și ideea de comunitate
Modalități de promovare a paginii
Biserica Online: Instagram
Paşii pe care trebuie să-i urmeze o parohie
Calitatea imaginii nu este suficientă
Instagram Stories – eticheta unui cont activ
Biserica Online: Twitter
Pașii pe care trebuie să-i urmeze o parohie pe Twitter
Liste și hashtag-uri pe Twitter
Trending și conținut foto pe Twitter
Linkuri la știri:
5 lucruri mai puțin cunoscute despre Sfântul Ioan Iacob - Basilica
Tineri merituoși din Făgăraș vor primi burse de performanță - Basilica
Cruciada Pașnică: Ortodocșii români sunt majoritari în Occident
România se află pe locul trei în lume din punct de vedere al numărului de credincioși ortodocși canonici, iar cei mai mulți ortodocși din Occident sunt români. Acestea sunt concluziile spectaculoase ale analize realizate de Matthew Namee de la Societatea pentru istoria creștin-ortodoxă din cele două Americi, citată de site-ul Basilica. Pe primele trei locuri din lume, din punct al numărului de ortodocși se plasează Rusia, urmată de Ucraina și de România. Astfel, România este țara din Uniunea Europeană cu cea mai numeroasă populație ortodoxă. Estimarea a fost făcută ca o medie a mai multor date, fiind incluse doar Bisericile Ortodoxe canonice. Expertul a aproximat numărul total de credincioși al acestora la 192 de milioane.
În urma analizei realizate de Matthew Namee, reiese faptul că Italia are cea mai numeroasă populație ortodoxă dintre țările catolice – 2,2 milioane de credincioși ortodocși. Numărul este de aproximativ două ori mai mare decât cel din Spania sau Franța. În Italia se află mai mulți credincioși ortodocși decât în SUA și Canada la un loc. Cea mai mare parte a ortodocșilor din Italia sunt rezidenți străini. Dintre aceștia, majoritatea sunt românii. Italia găzduiește și cea mai mare parte din diaspora românească: 1,2 milioane, conform cifrelor Ministerului de Externe. Comunitățile ortodoxe românești din această țară funcționează în locașuri de cult puse la dispoziție sau cumpărate de la credincioșii catolici. Numai Episcopia Ortodoxă Română a Italiei deține 300 din cele peste 1.300 de parohii ale diasporei ortodoxe române din întreaga lume. Cu un secol în urmă, 20% dintre toți creștinii erau ortodocși, dar, în prezent, acest procent a scăzut la 12%, informează Pew Research Center. Acum un secol, 7% din populația lumii era ortodoxă. În prezent, procentul a scăzut la 4%, o evoluție corelată cu scăderea procentajului de ortodocși din Europa, continentul creștin, de la 91% la 77%. În timp ce numărul ortodocșilor din Europa scade, pe fondul scăderii ratei de fertilitate și a îmbătrânirii populației, numărul ortodocșilor din Africa crește rapid. Aproximativ 1,3 milioane de ortodocși trăiesc pe acest continent, dintre care jumătate numai în Kenya. - EVZ
GEORGIA: 53% din georgieni simt credința ca pe o pavăză în pandemie
Un studiu realizat la solicitarea Institutului Democratic Național din Georgia a descoperit că 53% din georgieni se simt protejați de credință în pandemia de coronavirus, informează Orthochristian. Studiul a cercetat atitudinea georgienilor cu privire la subiecte legate de pandemia de COVID-19, printre care: rolul credinței și al liderilor religioși, dezinformarea, atitudinea față de UE și NATO. 53% dintre participanții la studiu au răspuns afirmativ, iar 38% negativ când au fost întrebați dacă sunt de acord cu afirmația: „Credința îi protejează pe coreligionarii mei de COVID-19”. Mitropolitul Daniel de Chiatura și Sachkhere a vorbit luna trecută despre „miracolul georgian”: în această țară nu a existat o creștere a infectărilor, chiar dacă bisericile au rămas deschise pentru credincioși. Conform studiului, 10% dintre credincioși au participat la Sfânta Liturghie de Paști. Dar directorul Spitalului de Boli Infecțioase din Tbilisi, capitala Georgiei, a anunțat după eveniment că nu s-a înregistrat o creștere a numărului de infectări. Studiul a fost realizat între 26 și 30 iunie pe un eșantion de 1.550 respondenți. - Basilica
SERBIA: A fost descoperită o predică din 1938 semnată de Sf. Nicolae Velimirovici
O predică a Sfântului Nicolae Velimirovici a fost descoperită recent la Mănăstirea Studenica din Serbia. Documentul datează din 1938, este dactilografiat şi cuprinde notiţe ale sfântului, informează Orthochristian. Ierarhul a lăsat spaţii goale pentru a fi completat manual numele mănăstirii unde urma să fie citită predica, numele sfântului sărbătorit în ziua respectivă şi anul redactării. Omilia a fost scrisă la Mănăstirea Žiča, reşedinţa episcopală a sfântului Nicolae. Documentul este semnat şi sigilat de marele ierarh care a adăugat: „după citire să rămână în arhiva mănăstirii”. În omilie, Sfântul Nicolae subliniază că Dumnezeu oferă întotdeauna ajutor oamenilor şi îndeamnă să avem toată nădejdea la Tatăl ceresc. „Pune-ți încrederea în Dumnezeu Creatorul și nu te teme de nimeni sau de nimic. Dumnezeu este pavăza ta. Cel ce are încredere în Dumnezeu nu se va rușina niciodată, ci va fi slăvit în Cer şi pe pământ”, se menţionează în omilie.
Sfântul Nicolae s-a născut pe 23 decembrie 1880 în Serbia. Educația sa, începută în familie, a continuat la Mănăstirea Celie și la gimnaziul din Valievo. A urmat Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad, apoi a studiat la Universitatea din Berna, dar și la Oxford (Anglia) și la Universitatea din Geneva. În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae a hotărât să se călugărească. În 1919, arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sârbe. În aprilie 1915, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trimis de Biserica Sârbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul anului 1919 s-a întors în Serbia, iar în 1920 a fost strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Episcopul Nicolae a fost arestat şi torturat de nazişti. După război, în 1946 a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a început să predea în cadrul câtorva seminarii creştin-ortodoxe. A trecut cele veșnice în data de 18 martie 1956. În data de 19 mai 2003, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât trecerea episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în rândul sfinţilor. - Basilica
Republica Moldova: La Ocniţa a fost oficiată prima liturghie în limba română după jumătate de secol
Pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani, în localitatea Ocniţa din Republica Moldova a fost oficiată sâmbătă Sfânta Liturghie în limba română. Slujba a fost prezidată de Episcopul Antonie şi s-a desfăşurat într-un lăcaş de cult amenajat provizoriu într-un vagon. În oraş există o biserică, însă slujbele sunt ţinute în limba slavonă, fapt pentru care românii din localitate au cerut acces la cultul divin public în română. „Comunitatea Sfântul Ierarh Nicolae din oraşul Ocniţa a fost înfiinţată, cu binecuvântarea PS Antonie, Episcop de Bălţi, în toamna anului 2019. În data de 3 ianuarie 2020, comunitatea a fost recunoscută ca persoană juridică de către stat”, se menţionează pe site-ul eparhiei. Cu ajutorul preoţilor din Protopopiatul Botoşani, Arhiepiscopia Iaşilor, comunitatea din Ocniţa a cumpărat un teren, unde urmează să fie construită o biserică în stil moldovenesc. - Basilica
ITALIA: Președintele României îl decorează pe Arhiereul vicar al Episcopiei Italiei pentru activitățile filantropice din timpul pandemiei
Președintele Klaus Iohannis a semnat joi decretul de decorare a PS Atanasie de Bogdania (Tudor Rusnac), dar și a pastorului Lupu Corneliu Benone, coordonatorul Bisericii Adventiste Române din Italia. Președintele acordă aceste decorații „în semn de înaltă apreciere și recunoștință pentru solidaritatea și dăruirea de care au dat dovadă în intensa lor activitate social-filantropică destinată cetățenilor români aflați pe teritoriul Republicii Italiene, contribuind astfel la limitarea impactului pe care actuala criză epidemiologică a avut-o asupra comunității românești și în special asupra categoriilor sociale vulnerabile”. PS Atanasie este arhiereu vicar din 2018, dar slujește în Episcopia Italiei de mai bine de 12 ani. Preasfinția Sa are vârsta de 38 de ani și este originar din Chișinău. Vezi mai multe detalii biografice aici.
GERMANIA: Oficiali ai statului român au vizitat Aşezământul Românesc din München
Aşezământul Bisericesc din Munchen a primit săptămâna trecută vizita unor oficiali ai statului român. Delegaţia din partea Senatului României și a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni a fost întâmpinată de Episcopul vicar Sofian Braşoveanul. „Oaspeţii au apreciat mărimea Aşezământului şi frumuseţea lucrării, apreciind că Aşezământul va fi reprezentativ pentru România şi pentru Ortodoxia din Germania, un loc unde românii de pe aceste meleaguri vor găsi adăpost şi alinare. A fost apreciat în mod deosebit faptul că la construcţie s-au folosit multe materiale româneşti, precum şi acela că stilul arhitectural reflectă minunat tradiţia mănăstirească românească”, a notat episcopul vicar pe contul de Facebook. Centrul Bisericesc München este cel mai amplu proiect de infrastructură al Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale și de Nord. Situat la adresa Kastelburgstr. 84-88, 81245 München-Aubing, centrul cuprinde o biserică, o mănăstire și un centru comunitar parohial. Biserica are hramurile Înălțarea Sfintei Cruci și Sf. Ier. Calinic de la Cernica. Așezământul mai are o capelă dedicată Sf. Cuv. Siluan Athonitul, considerat ocrotitor al centrului. - Basilica
ANGLIA: Mănăstirile din România, printre locurile de vizitat recomandate de Prinţul Charles
Prinţul Charles, un promotor al României în lume, promovează mănăstirile între locurile de vizitat în ţara noastră în cel mai nou material realizat de Wild Carpathia. „România este o ţară uimitor de diversă, de la Delta Dunării, cea mai mare şi mai sălbatică zonă umedă a Europei, la pădurile, izvoarele şi mănăstirile Bucovinei, Moldovei şi Maramureşului, colinele Apusenilor sau întinderile nelocuite ale Harghitei, colecţiile nepreţuite din muzeele Bucureştiului sau frumuseţea sălbatică a defileului Porţile de Fier, castelele, munţii şi satele săseşti ale Transilvaniei sau văile retrase ale Banatului şi Crişanei”, a spus el. În materialul video, Prinţul de Wales aminteşte de perioada dificilă şi istorică pe care o traversăm şi îi încurajează pe români să-şi petreacă vacanţele în ţară. „Anul acesta trăim cu toţii momente de profundă schimbare, în care vieţile noastre au fost bulversate de prima pandemie majoră din istoria contemporană”. „Acum e momentul ideal să ne redescoperim rădăcinile şi să refacem legătura cu moştenirea noastră. Sunt convins că românii care vor face astfel vor găsi nenumărate motive să se bucure şi să fie mândri de ţara lor”, a afirmat Prinţul Charles. Anul acesta, Prinţul Charles nu a călătorit în România din cauza epidemiei cu noul coronavirus, manifestându-şi regretul pentru acest lucru. Dar el a reamintit că România ocupă un „loc deosebit” în inima sa şi a reiterat angajamentul de a pleda pentru „importanţa protejării şi celebrării comorilor unice ale României”. „Îi încurajez, deci, pe toţi românii să descopere bogăţiile de necrezut care se află între graniţele admirabilei voastre ţări, iar atunci când voi putea să călătoresc din nou în România va fi pentru mine o ocazie deosebită pe care o voi preţui”. „Să ne vedem cu bine!”, şi-a încheiat mesajul Prinţul de Wales. - Basilica
TANZANIA: „După botezul a 100 de oameni, simțeam cum se cobora harul peste noi”, spune Arhim. Nicodim Petre
Arhimandritul Nicodim Petre, Starețul Mănăstirii Bucium, este șeful Misiunii Ortodoxe în Tanzania a Arhiepiscopiei Iașilor. El a acordat de curând un interviu publicației Formula AS, în care vorbește despre contribuția Arhiepiscopiei Iașilor la Misiunea Ortodoxă din Kidamali, în Tanzania. La Centrul Misionar din Kidamali, coordonat de Episcopia greacă a locului, monahiile din Arhiepiscopia Iașilor slujesc prin rotație câte șase sau opt luni pe an îngrijind bolnavi, educând copii, ridicând adăposturi și consolând familii care-și pierd copiii în lupta cu numeroasele boli din Africa. Din donațiile credincioșilor ieșeni, în valoare de aproximativ 20.000 de euro anual, s-au făcut în Tanzania zeci de case, fântâni și aducțiuni de apă, precum și două biserici, iar acum se construiește și o mânăstire ortodoxă.
300 de copii primesc zilnic o masă caldă și peste 500 de copii au putut merge la școală: 40 de euro de copil costă un an la școala primară și 80 de euro la liceu. Despre experiența misionarului ortodox pe continent african, părintele arhimandrit povestește: „După ce săvârșeam botezul a peste 100 de oameni, simțeam cum se cobora harul peste noi, în chip lămurit, palpabil. Era o oboseală dulce în corp, care parcă mă făcea să plutesc într-o stare de beatitudine, de grație, de împlinire și de bucurie cum n-am simțit prea des”. Credincioșii din Arhiepiscopia Iașilor au donat anul acesta 26.000 de euro pentru misiunea din Tanzania. - Basilica
Linkuri la știri:
La Sulina este prima biserică din Europa pe care o vede soarele - Basilica
Misiunea Diaconia lansează Banca de Alimente în Republica Moldova - Basilica
Cartea Numerilor nu contenește să ne surprindă. Deși pare la prima vedere un conglomerat de texte care n-au mai încăput în marile serii legislative și narative din Pentateuh, Cartea Numerilor are propriul ei profil teologic. La o analiză mai atentă, găsim aici pietre de temelie pentru teologia biblică.
Unul dintre elementele surprinzătoare întâlnite în carte se află în Numeri 14, 21. Domnul îi spune lui Moise: „Viu sunt Eu și viu este numele Meu”. Trebuie să recunoaștem că este neobișnuit să se vorbească în Vechiul Testament de numele „viu” al lui Dumnezeu, mai ales în contextul monoteismului strict iudaic. Există un Nume viu al lui Dumnezeu pe lângă Domnul Însuși?
Textul ca atare există doar în Septuaginta. În Textul ebraic, se spune „viu sunt Eu”, continuându-se apoi cu ceea ce se găsește și în greacă: „și slava Domnului umple tot pământul”. Varianta scurtă din Textul ebraic, așadar fără „viu este numele Meu”, se regăsește și în traducerile antice, Peșitta și Vulgata. Biblia sinodală românească reține aici varianta mai lungă din Septuaginta: „Viu sunt Eu și viu e numele Meu”.
Ideea în sine este unică și deosebit de interesantă. Nu mai apare în nici un alt text faptul că, așa cum Domnul este viu, și numele Său este viu. Expresia poate fi interpretată în sensul strict al monoteismului, în sensul că „numele” și „Dumnezeu” sunt unul și același. Dar, la marginea monoteismului strict, expresia poate sugera și că Dumnezeu subzistă plural.
Numele lui Dumnezeu apare uneori ca o ipostază sau ca o subzistență distinctă de Domnul Însuși. De pildă, Domnul Se jură pe numele Său: „Iată, Eu M-am jurat pe numele Meu cel mare, zice Domnul” (Ieremia 44, 26), așa cum și oamenii se jură pe numele lui Dumnezeu: „Și dacă vor învăța ei căile poporului Meu, ca să jure pe numele Meu, zicând: «Viu este Domnul!»…” (Ieremia 12, 16). Domnul Își pune numele Său în sanctuarul din Ierusalim, ceea ce ar putea sugera că „numele” reprezintă tocmai prezența tainică pe pământ a divinității care altfel rămâne transcendentă. Se vorbește acolo de „locul pe care îl va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate semințiile voastre, ca să-și pună numele Său asupra lui” (Deuteronom 12, 5). La sfințirea Templului din Ierusalim, Solomon rememorează vorbele Domnului, Care spunea: „Din ziua în care am scos pe poporul Meu, Israel, din Egipt, nu Mi-am ales cetate în nici una dintre semințiile lui Israel, unde să fie zidită casa în care să petreacă numele Meu; dar apoi am ales Ierusalimul pentru petrecerea numelui Meu” (3 Regi 8, 16). Iar Solomon adaugă: „Am zidit templu numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel” (3 Regi 8, 20). Într-un mod asemănător, dar cu referire la numele omenesc, Abesalom dorise să-și înalțe un monument, pentru că, neavând copii, se temea că nu i se va păstra amintirea numelui (2 Regi 18, 18).
Toate acestea ne arată că putem vorbi de o „teologie a numelui” în Biblie. Pe lângă Domnul Cel unul, numele Său pare că Îi ține locul și, totodată, este deopotrivă cu Dumnezeu. Ceva similar se petrece în unele pasaje, în care Duhul lui Dumnezeu sau Înțelepciunea se manifestă ca o ipostază cvasi-independentă de Dumnezeu.
Revenind la textul din Numeri 14, 21, unii ar putea să bănuiască faptul că aici se ascunde o greșeală. Traducătorul în greacă ar fi putut citi în textul ebraic de două ori termenul „să se umple” (nevocalizat WYML’), prima oară puțin deformat WML’ sau WMLH, ceea ce îi putea sugera lectura „și cuvântul” (we-milla). „Cuvântul”, în variantă aramaică de milla, putea fi astfel asociat „numelui” divin, care este „cuvântul” prin excelență.
Totuși, este interesant că unul dintre targume (Neofiti), adică din parafrazele aramaice ale Vechiului Testament folosite în iudaism, are aproximativ aceeași variantă cu Septuaginta: „Dar viu sunt Eu și peren în cuvântul Meu (memra) în veac”. Aici se poate observa că în loc de „nume”, așa cum apare în Septuaginta, targumul folosește „cuvânt”. De altfel, în aramaică termenul milla sau melta este pus în legătură cu Cuvântul divin. În Peșitta, traducerea siriacă a Scripturii, Evanghelia după Ioan are: „La început era Cuvântul (melta) și Cuvântul (melta) era cu Dumnezeu și Cuvântul (melta) era Dumnezeu”.
Oricum ar fi, varianta din Septuaginta se deschide neașteptat către o înțelegere a Cuvântului/Numelui ca persoană. Teologia ioaneică a Cuvântului nu este o inovație creștină, ci are rădăcini mai vechi, chiar iudaice. Dacă - așa cum ne arată Cartea Numerilor - „numele” lui Dumnezeu este viu, Numele-Cuvânt subzistă ca o persoană alături de Dumnezeu Tatăl.
Sfântul Maxim tâlcuiește rugăciunea Tatăl nostru în această direcție. El spune, explicând începutul „Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vie Împărăția Ta”: „Prin cuvintele rugăciunii e arătat «Tatăl», «Numele» Tatălui și «Împărăția» Tatălui, ca să învățăm de la început să chemăm și să venerăm Treimea cea una. Căci «Numele» lui Dumnezeu și Tatăl care subzistă ființial este Însuși Fiul cel Unul născut” (Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia românească, vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 267).
Numele vechi-testamentar al lui Dumnezeu este Iahve, scris în ebraică printr-o tetragramă (patru litere): YHWH. Acesta este numele personal al divinității, după cum i-a fost revelat lui Moise pe muntele Sinai: „Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt» (ebr. ehye așer ehye). Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este (ebr. ehye) m-a trimis la voi!» Apoi a zis Dumnezeu iarăși către Moise: «Așa să spui fiilor lui Israel: Domnul (ebr. YHWH) Dumnezeul părinților noștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam” (Ieșire 3, 14-15). Numele personal al lui Dumnezeu, Iahve (YHWH), este astfel explicat ca însemnând „cel ce este”, de la rădăcina HWH sau HYH „a fi”. În Septuaginta sintagma „Eu sunt Cel ce sunt” este redată printr-un participiu de la verbul „a fi” (einai), ho ōn „fiindul, cel ce există”, scris în greacă cu trei litere: Ο ΩΝ. În iconografia răsăriteană, aceste trei litere sunt poziționate în haloul Mântuitorului, arătând prin aceasta că El este identificat cu numele cel viu al lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Hristos este astfel numele Domnului (ebr. YHWH, gr. Ο ΩΝ), „Fiul Tatălui, Care este în sânul Tatălui” și Care „Îl face cunoscut” pe Tatăl (Ioan 1, 18).
Rămâne surprinzător să regăsim asemenea rădăcini iudaice pentru conceptul creștin de Cuvânt și Nume. Expresia „viu este numele Meu”, care în această interpretare hristologică ar trebui scrisă cu majusculă „viu este Numele Meu”, transmite prin Septuaginta că așa cum Domnul are viața în Sine, existând prin Sine și dând viață tuturor, la fel și Numele Lui (Hristos) este viu, are viața în Sine și dăruiește la rândul Lui viață tuturor. - Ziarul Lumina
În epoca noastră, sistemul yoga este prezentat ca un panaceu pentru cvasitotalitatea problemelor cu care se confruntă omenirea. Pot fi auzite adesea lozinci promoționale de genul „Faceți yoga pentru sănătate și frumusețe!”
La început, cineva poate simți într-adevăr o stare de bună dispoziție și revigorare. Este imediat sfătuit să atribuie această îmbunătățire unor anumite „puteri ascunse” activate prin intermediul asanelor yoghine.
La fel de bine însă, această bună dispoziție și revitalizare pot fi atribuite mișcării, punerii în activitate a corpului care se „trezește” din sedentarismul aproape cronic impus de organizarea socială contemporană. De altfel, exact aceleași simptome le are orice persoană care începe să practice cu oarecare regularitate jogging, înot, fotbal sau orice tip de gimnastică. Cu atât mai mult dacă acea persoană renunță la anumite obiceiuri nocive precum fumatul, pierderea nopților, supraalimentație, alcool ș.a.m.d.
De asemenea, trebuie subliniat că acest sentiment reconfortant însoțește prima etapă a practicării exercițiilor yoga. Ulterior, apar în general probleme serioase, traduse prin dureri ale bazinului, ale coloanei vertebrale, ale genunchilor, ale articulațiilor. Asanele, aceste poziții yoghine ciudate, sunt absolut nefirești pentru corpul uman, ele imitând de obicei diverse poziții ale animalelor. Înseși denumirile lor sunt ilustrative în acest sens: Shalabasana „poziția lăcustei”, Bhujangasana „poziția cobrei”, Kukondasana „poziția cocorului”, Utthan pristasana „pozitia șopârlei” etc.
Unele dintre ele sunt mai accesibile, altele mai dificile. Oricum, rămânerea prelungită în aceste poziții necesită exercițiu îndelungat. Cu timpul, articulațiile corpului se vor destinde, permițând anumite contorsionări nefirești. Sunt totuși foarte mulți cei care se aleg astfel cu traumatisme mai ușoare sau mai grave. Faptul este adeverit, de altminteri, și de textele „sfinte”. Upanishadele, spre exemplu, proclamă că cel care se plânge sau se revoltă din pricina problemelor pe care le provoacă yoga, acela nu este vrednic de yoga.
În perioada în care practicăm cu asiduitate aceste exerciții, s-a întâmplat să urmăresc în Tesalonic conferința unui yoghin indian. Vrând să se arate cu orice preț superior celorlalți „concurenți spirituali” care își încep „vânătoarea” cu afirmații de genul „yoga = sănătate = frumusețe”, el a rostit un adevar: „Cine face yoga numai pentru a dobândi sănătate și frumusețe, e mai bine să facă înot. Nu are nici un motiv să se apuce de yoga. Yoga este pentru cei interesați să evolueze spiritual.” Să vedem în continuare care este natura și care sunt mijloacele de realizare prin yoga a acestui progres spiritual.
Ținta principală a gimnasticii yoghine, scopul asanelor nu este dezvoltarea sistemului muscular, nici dobândirea mobilității fizice. Obiectivul lor este modificarea echilibrului biochimic al organismului uman.
Prin practicarea acestor asane, se exercită o presiune constantă asupra organelor interne ale corpului (inimă, ficat, plămâni, intestine), dar, mai ales, asupra glandelor endocrine (chakrele, asa cum sunt cunoscute în jargonul yoghin). Această presiune produce hiperexcitarea glandelor, ceea ce determină de obicei o suprafuncționare a lor și, în consecință, o secreție mai mare de hormoni în corp. Alteori, însă mult mai rar, se întâmplă exact contrariul.
Fiecare grup de asane exercită presiune asupra anumitor glande. Un set de poziții excită, spre exemplu, glanda tiroidă, provocând o hipersecreție a hormonului tiroxina, care se varsă în sânge și modifică întregul metabolism de bază al corpului. Persoana respectivă devine hiperkinetică, lucru pe care îl socotește însă rezultatul unei „absorbții de energie din centrele superioare ale universului” ca urmare a tehnicilor yoghine.
În același fel, există asane menite să excite glandele suprarenalele, pancreasul, inclusiv hipofiza, care reglează funcționarea tuturor celorlalte glande. Medicina demonstrează că o asemenea stare de tulburare hormonală generalizată determină dereglări majore de percepție la nivelul tuturor simțurilor. Efectele sunt mai intense decât cele produse în urma consumului de alcool sau narcotice.
În ashramul din India al lui Satyananda, amicul meu englez, Tony, îmi spunea: „Exercițiile de Kriya Yoga mă fac să mă simt de parcă aș lua continuu L.S.D. (drog).” Simțea în el o energie debordantă, care se cerea consumată printr-o activitate permanentă și prin efort fizic susținut. Bietul om nu mai putea sta niciodată locului, fapt ce i-a atras multe neplăceri.
De asemenea, exercițiile yoga axate pe reprimarea prelungită a respirației se soldează în majoritatea cazurilor cu creșterea cantității de bioxid de carbon din sânge, fenomen pe care cele mai recente descoperiri medicale îl conexează cu producerea unor halucinații vizuale și auditive, între care senzația de decorporalizare, de comunicare cu entități din alte lumi, de materializare spontană a unor corpuri luminoase, ș.a.m.d.
Este foarte ușor pentru cineva neexperimentat duhovnicește să se rătăcească, în lipsa unui criteriu pe seama căruia să discearnă natura evenimentului pe care îl trăiește. Este de proveniență fiziologică? Este o festă jucată de simțuri? Este de sorginte psihică, precum halucinațiile psihopaților care „aud” voci și au „viziuni”? Sau este un eveniment spiritual? Iar dacă este un eveniment spiritual, de la cine provine? De la Hristos sau de la diavol (care are capacitatea de a lua chip de animal, de lumina sau chiar de înger, așa cum arată Scriptura, scrierile patristice și experiența ascetică a Sfintei Biserici)?
Iată ce declara Satyananda, vorbind despre tehnicile yoghine: „Împreună cu această șansă a eliberarii de îngrădiri și neplăceri, există pe de altă parte posibilitatea ca cineva să înnebunească și să-și petreacă restul zilelor într-un ospiciu psihiatric. Din nefericire, aceasta s-a întâmplat unor oameni care au urmat practicile yoghine fără povățuire sau n-au ascultat sfaturile profesorului lor.” (Extras din periodicul grecesc „Yoga”, nr. 15/1981, pp. 41-42).
Dincolo de încercarea evidentă de transfer a întregii responsabilități asupra discipolilor, această afirmație naște întrebarea: de vreme ce aceste exerciții sunt atât de primejdioase, de ce sunt promovate abundent, fără niciun fel de precizări și avertismente, în periodice, cărți și broșuri ilustrate care nu scot în evidență decât pretinsele lor rezultate binefăcătoare?
Eu însumi, influențat de elogiile cu care o asemenea revistă prezenta aceste exerciții, am început să execut Suria Namaskar („salutul soarelui”). Se spunea că este o metodă care redă rapid mobilitatea tuturor articulațiilor și masează extrem de eficient toate organele interne și toți mușchii corpului. Dacă se simte cineva obosit, în orice ceas al zilei iși poate redobândi vitalitatea fizică și mentală executând acest exercițiu. Citind că yoghinii îl practică în 12 cicluri pe zi, am făcut și eu întocmai. După câteva zile am început să simt că pieptul îmi „fierbe” și „hârâie”! De asemenea, temperatura corpului îmi creștea constant. „S-au deschis focurile spirituale”, m-am gândit eu în naivitatea celor 22 de ani ai mei, profund impregnat de mentalitatea și terminologia yoghină. Am început să mă simt însă tot mai rău și, din fericire, m-am oprit.
Ce se întamplase? Simptomele mele nu erau decât efectul unei supraactivări hormonale; nimic spiritual, cum îmi imaginam pe atunci. Am discutat mai târziu despre aceasta cu o swami, care mă simpatiza. S-a arătat foarte îngrijorată și m-a sfătuit să renunț definitiv la astfel de practici, fără să-mi ofere alte explicații.
Dar să revenim la gurul Satyananda, pentru a vedea cum justifica traumele fizice și psihice pe care le poate contracta cineva prin yoga. În continuarea textului prezentat mai sus, el spune: „Nu lăsați să vi se întâmple așa ceva. Dacă doriți să urmați calea către adevărata cunoaștere, trebuie să aveți un guru care să fie complet familiarizat cu această dimensiune aparte a conștiinței. Profesorul trebuie să o cunoască pe dinafară, trebuie ca el însuși să fi ajuns acolo. Un astfel de guru se numeste satguru. De ce să vă mulțumiți cu ceva mai puțin?”
În fața „concurenței” spirituale a celorlalți guru, Satyananda se autopropune indirect ca inițiat în tainele yoga, apt sa-i călăuzească fără riscuri pe cei interesați. Realitatea atestă însă destule cazuri de ucenici care l-au părăsit înfricoșați, dezamăgiți și dezechilibrați psihic. Când întâlneam anumiți swami și profesori de yoga trădând foarte grave probleme psihice și solicitam explicații asupra acestei stări de fapt, mi se spunea cu naturalețe că gurul le luase pur și simplu mintea întrucât aceasta le era piedica în evoluția spirituală. Iată până unde poate merge strădania de a oculta adevărul și de a justifica moral crima sufletească.
Același guru Satyananda relatează: „Mulți discipoli vin și îmi mărturisesc că au foarte multe probleme sexuale de când fac Kundalini Yoga. Se simt foarte vinovați pentru aceasta. Dacă nu eram eu acolo, ar fi înnebunit. Le spun: Uitați, aceasta este o chestiune pur fiziologică. Lăsați-o să se întâmple!” (Extras din cartea editată în Grecia „Învățături ale lui Paramhamsa Satyananda”, vol. VI, Ed. Septembrie, 1989, p. 397).
Cu alte cuvinte, disfuncționalități grave ale organismului, al căror impact se răsfrânge dramatic și la nivel psihic, trebuie ignorate ca niște evenimente „pur fiziologice”! Deși un asemenea punct de vedere frizează demența, el nu trebuie neapărat să șocheze. Este reflexul mentalității religioase hinduse, care consideră nebunia ca fiind „sfântă”. Am cunoscut în India un brahman care se mândrea că soția lui este nebună! Comentariile sunt de prisos.
Satyananda declară mai departe: „De multe ori, persoanele care primesc aceste unde din Kundalini vor să mănânce și iar să mănânce, ca niște epicurei. Eu le spun că acest lucru este absolut în regulă; altfel, vor avea multe complexe.”
Într-un alt context, Satyananda afirmă: „Totuși, oamenii spun că trezirea lui Kundalini este primejdioasă. De ce? Bineînteles, se pot întâmpla și accidente, este posibil să sfârșiți la psihiatrie pentru un timp. Dar totul pe lumea aceasta este un risc. Viața reprezintă un mare risc, și omul trebuie să fie un luptător îndrăzneț, gata oricând să riște. Ce se va întâmpla dacă eu exersez Kundalini Yoga și înnebunesc? Atunci veți începe voi să exersați și, dacă înnebuniți, va începe altul. În cele din urmă, vom îmblânzi Kundalini.” („Yoga”, nr. 5/1981, p. 8).
Prin urmare, Satyananda nu numai că le propune dezinvolt tuturor yoghinilor asumarea statutului de simpli cobai într-un experiment incontrolabil, ci recunoaște în plus că el însuși, marele guru, marele iluminat, marele inițiat, este expus exact acelorași riscuri!
Dincolo de faptul că existența lui Kundalini („șarpele sfânt care doarme la baza coloanei vertebrale a fiecărui om”) este iarăși o convingere eminamente religioasă, trebuie reținută din nou pledoaria pentru caracterul util și onorant al nebuniei, cel puțin când ea survine în urma practicării yoga. Mesajul nu lasă loc nici unui echivoc: „Vom continua până ce vom îmblânzi Kundalini, indiferent dacă aceasta ar însemna înnebunirea a milioane de oameni.”
Lipsa oricărui scrupul într-o atare atitudine nu este nici ea decât expresia concepției generale despre lume a hinduismului, care „educa” sistematic astfel de personalități. Este relevantă, în acest sens, și mărturia Teodorei Katelouzou, publicată de către ziarul „Orthodoxos Typos”, in 1976:
„Întrucât am aplicat intensiv timp de mai bine de doi ani metoda lui Maharishi, pot afirma cu toată sinceritatea și răspunderea că relaxarea prin meditație este o pasivitate în stil indian care paralizează orice putere de reacție și de luptă în viață; este foarte îndepărtată de adevărata liniște și împlinire sufletească.
Prin tehnica lui Maharishi, și prin toate celelalte tehnici hinduse sau buddhiste, omul se autohipnotizează și pierde orice urmă de voință și de inițiativă. Este o spălare a creierului care se impune treptat și care are drept rezultat final pierderea completă a personalitatii. Mi-a adus și mie serioase prejudicii sub aspect mental, căci nu mai puteam să mă concentrez în nici o împrejurare și îmi pierdusem toată energia.
Din clipa în care am încetat să meditez, mi-am putut continua fără probleme studiile. Metoda lui Maharishi făcea destule victime. Un tânăr care practica meditația transcendentală s-a sinucis în timp ce urmărea un seminar al lui Maharishi. Un altul și-a pierdut definitiv vocea. Un căpitan grec a început să prezinte tulburări psihice din ce în ce mai grave, până când l-au închis la psihiatrie. Mulți tineri pe care i-am văzut cu ochii mei începeau să schițeze mișcări spasmodice, gesturi din cele mai bizare și aveau numeroase alte reflexe pe care nu le puteau controla.”
Să încheiem acest tablou reamintind și faptul că, de obicei, executantul exercițiilor yoga este instruit să-și concentreze mintea în anumite puncte concrete ale corpului, care diferă în funcție de exercițiu.
Concomitent, el trebuie să repete în gând sau chiar și cu voce tare o anumită mantră, și am văzut deja că nu este altceva decât o formulă de invocare sau adorare a uneia dintre miile de zeități hinduse: Shiva, Krishna, Kali, Vishnu, ș.a.m.d. Este o altă probă peremptorie a caracterului profund religios al practicii yoga și un avertisment asupra implicațiilor duhovnicești ale practicării acestor exerciții.
Pentru un creștin, consecințele sunt similare cu cele ale apostaziei.
Dyonysios Farasiotis | crestinortodox.ro
Pentru a parcurge Postul Adormirii Maicii Domnului cu folos duhovnicesc, vă oferim mai multe resurse digitale:
Tipicul cel mare și Învățătura pentru posturi din Ceaslovul Mare prescriu în Postul Adormirii Maicii Domnului ajunare lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul IX (aproximativ ora 15:00), când se consumă mâncare uscată.
Marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica este dezlegare la untdelemn și vin.
De sărbătoarea Schimbării la Față este dezlegare la pește.
Paraclisul Maicii Domnului
Axionul Adormirii Maicii Domnului
Cântarea liturgică numită axion duminical reprezintă imnul de laudă ce se cântă în timpul Sfintei Liturghii în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Prohodul Maicii Domnului
Prohodul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria se cântă în seara de 14 spre 15 august, în jurul epitafului sau icoanei Maicii Domnului. Acest Prohod se săvârșește, acolo unde se face Priveghere, în cadrul Utreniei, după troparul obișnuit „Dumnezeu este Domnul”, iar la parohiile unde se face doar Vecernie, el se poate săvârși înainte de otpustul Vecerniei, fiind urmat sau nu de procesiune.
Sfântul Gherman al Constantinopolului
Căci nu fără martor este mutarea ta, nici mincinoasă adormirea ta. Căci cerul spune slava celor ce au alergat atunci la tine împreună, iar pământul înfățișează adevărul despre ei, norii strigă cinstea cu care te-au slujit, îngerii vestesc străjuirea ce a fost atunci la tine. Cum au venit la tine apostolii în Ierusalim, precum și Avacum proorocul din părțile ținutului muntos într-un singur ceas fiind răpit pe nor și sprijinit de dreapta îngerească până ce a stătut în Babilonul Persiei în groapa cu lei a lui Daniil. Dar așa cum picătura vărsată în mare nimic nu adaugă mării, nici punga săracului nu deșartă comoara bogatului, tot așa nici înălțimile laudelor tale nu poate cineva să le sporească prin cuvinte. Căci tu ai prin tine însăți propria laudă, fiindcă te-ai arătat Născătoare de Dumnezeu. (Integral aici)
Sfântul Ioan Damaschin
Ce voi spune despre tine, Doamnă? Cu ce cuvinte ne vom adresa ţie? Cu ce cântări de laudă vom încununa sfânt şi preaslăvit capul tău, dătătoarea de bine şi de bunătate, podoaba neamului omenesc, lauda întregii zidiri, care prin tine a fost cu adevărat fericită? (Integral aici)
Sfântul Antim Ivireanul
Căci, în numele de Mariam, după a mea modestă înțelegere, se cuprind trei lucruri:
1. numele fiind format din trei silabe, el ne indică faptul că ea a născut o persoană a Sfintei Treimi, adică pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu;
2. fiecare silabă a numelui având câte două litere, acest lucru ne dă să înțelegem cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească;
3. cuvântul având 6 litere, prin ele înțelegem 6 taine mari și mai presus de fire: Bunavestire, Nașterea, Botezul, Moartea pe Cruce, Învierea și Înălțarea [Domnului] la ceruri. (Integral aici)
Sursa reprezentării icoanei cu momentul Adormirii se află în Sfânta Tradiție.
În centrul icoanei este reprezentată Maica Domnului care se află într-o casă, întinsă pe un pat, cu mâinile încrucișate pe piept. La capătul patului, unde se află picioarele sale, este reprezentat Sfântul Apostol Petru. La capul Maicii Domnului se află Apostolul Pavel și Sfântul Ioan Teologul care o îmbrățișează. De asemenea, în partea stângă se află femei plângând.
De jur împrejur sunt prezenți toți Apostolii, despre care se cunoaște că au fost la acest moment, dar și unii sfinți ierarhi, precum Sfinții Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei. Ierarhii se recunosc datorită crucilor mari de pe veșmintele lor și țin deschise Sfintele Evanghelii. Numele lor nu sunt încrise. (Integral aici)
”Înaltă, peste mijlocie, foarte zveltă, cu mâini şi picioare delicate şi frumoase, culoarea pielii ca aurul, ochii ca măslina coaptă, ovalul feței desăvârşit; se purta în culorile fecioarelor: roşu şi vânăt; era foarte tăcută şi activă. Tot ce făcea era desăvârşit, se mişca cu o grație firească pe care anevoie o au chiar împărătesele născute în purpură. Cât am stat în casa ei nu a mâncat cu noi, ci numai seara se retrăgea cu femeile ei pentru a sta la masă. Ne-a vorbit despre Fiul ei multe lucruri tainice pe care le voi scrie altădată… Toată înfățişarea şi purtarea ei erau atât de dumnezeieşti, încât dacã n-aş fi ştiut că nu-i ea Dumnezeu, m-aş fi închinat în fața ei ca lui Dumnezeu.” - Descrierea Maicii Domnului făcută de Sfântul Dionisie Areopagitul (+96) care a vizitat-o pe aceasta la casa Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul din Ghetsimani.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului reliefează preacinstirea acordată de Biserică Maicii Domnului și în același timp cuprinde perspective legate de cel mai sigur lucru din viață: moartea. Sfârșitul pământesc al vieții, neprivit prin lentila firească a credinței autentice, denotă absurdul, teroarea și neîmplinirea, factori ce clatină serios abordarea creștină a morții. Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare mariologică a finalului de an bisericesc, poartă cu sine dimensiunea profundă a vieții prin imperiosul gând la moarte ce este surprins în mod tainic de această sărbătoare.
Pentru a evidenția caracterul sacru al vieții și perspectiva creștină față de moarte, Biserica numește această sărbătoare cu un termen ce învăluie o veritabilă taină a morții: adormirea. Prin acest cuvânt suntem provocați să privim, și mai ales să gândim, moartea ca pe o stare de repaus, de așteptare a dimineții veșnice a învierii. Dacă adormirea trupească, firească, este menită să revigoreze trupul de ostenelile de peste zi, moartea poate deveni prilej de revigorare a realităților pe care le propovăduiește credința creștină. Pentru oamenii aleși de Dumnezeu, în care Acesta Își face sălaș în diferite chipuri, moartea nu reprezintă o stare amorțită, ci una dinamică în care legătura lor cu viața pământească tinde să fie, în unele cazuri, foarte concret simțită. Cinstirea sfinților și îndeosebi preacinstirea Maicii Domnului accentuează legătura dintre viață și moarte, lămurind înțelesurile referitoare la taina vieții și morții lor. Se naște astfel o adevărată școală în care materia principală de studiu o constituie viața și continuarea acesteia dincolo de mormânt.
Înainte-prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, școala trecerii și a mutării
Slujba praznicului Adormirii Maicii Domnului, regăsită în Mineiul pe luna august, este precedată de o zi specială de înainte-prăznuire ce subliniază importanța sărbătorii tocmai prin pregătirea acesteia cu o anticameră menită să-l adapteze și să-l introducă pe cel credincios în atmosfera tainică a preacinstirii Fecioarei Maria la momentul trecerii sale din această lume: „În chimvale să glăsuim, în cântări să strigăm, începând Înainte-prăznuirea cea de mutare, și cântări deasupra gropii luminat să cântăm. Că Maica lui Dumnezeu, sicriul cel cu totul de aur, se gătește acum să treacă de pe pământ la cele de sus, la strălucirea cea pururea vie și dumnezeiască mutându-se” (prima stihiră de la Vecernia Înainte-prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, 14 august). Doi termeni pot sintetiza înțelesul acestei zile: trecere și mutare. Aceștia se vor regăsi treptat și în celelalte alcătuiri imnografice, atât ale slujbei de înainte-prăznuire, cât și în ziua praznicului însuși: „Toată firea pământenilor să dănțuiască; că iată Fecioara, fiica lui Adam, la cer se mută” (a doua stihiră de la Stihoavna zilei); „Popoare înainte dănțuiți, din mâini bătând cu credință și cu dragoste vă adunați astăzi bucurându-vă și luminat cântând toți cu veselie. Că Maica lui Dumnezeu urmează să treacă de la cele pământești la cele de sus cu preamărire” (troparul Înainte-prăznuirii): „Minunate sunt tainele tale curată: Celui de Sus scaun te-ai arătat, stăpână, și de pe pământ la cer te-ai mutat astăzi” (a doua stihiră de la Vecernia praznicului). Trecerea și mutarea devin astfel cuvintele-cheie spre înțelegerea creștină a morții. Chiar dacă acești termeni presupun și o despărțire, fapt ce întristează într-o primă etapă, ei au menirea de a argumenta o realitate de dincolo de mormânt, realitate înnobilată de o considerabilă taină.
Taina lumii nevăzute
Troparul acestui praznic introduce legătura lumii nevăzute cu cea văzută: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit de Dumnezeu Născătoare, mutatu-te-ai la Viață, fiind Maica Vieții, și prin rugăciunile Tale, izbăvești din moarte sufletele noastre”. Caracterul aparte al mijlocirii Maicii Domnului, întărit tocmai prin această trecere la cele veșnice, este surprins magistral. Implicarea Fecioarei Maria în viața credincioșilor devine lucrătoare prin această chemare a sufletului ei în lăcașurile cele cerești. Ca una ce a fost aleasă ca Născătoare a Domnului nostru Iisus Hristos, Maica Domnului primește, la trecerea ei în veșnicie, darul de a mijloci pentru oameni înaintea lui Dumnezeu. Legătura dintre lumea nevăzută și cea văzută devine posibilă: „A ta Adormire măresc: Stăpâniile, Scaunele, Căpeteniile, Domniile, Puterile, Heruvimii și Serafimii. Se bucură pământul, înfrumusețându-se cu dumnezeiască mărirea ta. Înaintea ta cad împărații, cu arhanghelii și cu îngerii, cântând: Cea plină de har, bucură-te, cu tine este Domnul, Cel ce dă lumii prin tine mare milă!” Accesibilitatea oamenilor către lumea nevăzută este înlesnită de trecerea în veșnicie a Maicii Domnului. Lucrarea ei mijlocitoare se împlinește: „Fericiți suntem și noi folositoare pe tine avându-te, că ziua și noaptea te rogi pentru noi, iar tăria poporului tău cu rugăciunile tale se întărește” (fragment din Ipacoi, Utrenia praznicului). Iată cum Adormirea Maicii Domnului dezvăluie realitatea lumii nevăzute din care activează mijlocitor Preacurata Maică. Cuvintele de mai sus pot certifica autenticitatea lumii nevăzute, precum și influența persoanelor de acolo asupra celor de aici, de pe pământ. Însă la profunzimea acestor gânduri se poate ajunge numai printr-o credință cu adevărat autentică, necesară fiecărui om care își dorește o limpezime a rostului vieții sale. O lume care se termină în moarte devine o lume chinuită, fără sens. Acumulările de tot felul de pe parcursul vieții, dar mai ales cele legate de împlinirile sau năzuințele duhovnicești se cer înnobilate cu astfel de gânduri prin care lumea nevăzută pare a-și ridica vălul tainic spre a se face prezentă și cunoscută. Adormirea Maicii Domnului oferă astfel prilejul fiecăruia de a fi conștient de această realitate a lumii nevăzute, de a înțelege perspectiva creștină față de moarte și a beneficia de mijlocirea Fecioarei Preasfinte.
Un alt fel de pedagogie
În marea Lui iubire de oameni, Dumnezeu permite ca noi, cei vii și dornici de o legătură autentică cu El, să cunoaștem, fie și în parte, tainele lumii nevăzute. A intui faptul că persoane aparte din istoria mântuirii pot contribui consistent la desăvârșirea noastră reprezintă un prim pas al actului pedagogic lăsat de Dumnezeu la îndemâna oamenilor. A gândi moartea ca o etapă din care rezultă o revelare a nevăzutului, precum și potențiala mijlocire a celor aleși de Dumnezeu pentru cei credincioși reprezintă o altă treaptă la care suntem chemați să medităm și să acționăm creștinește. Perspectiva ce se deschide odată cu înțelesurile Adormirii Maicii Domnului îmbogățește tezaurul ancestral al credinței. Moartea nu mai devine, din acest punct de vedere, înspăimântătoare sau înfricoșătoare, ci dezvăluie șansa ascuțirii simțurilor duhovnicești pentru a întrezări realități pe care suntem tentați să nu le luăm în seamă, fiind prea tributari unui mod de viață strict pământesc. Școala creștină despre moarte trebuie să cuprindă astfel de gânduri extrase din manifestarea cultică a credinței. Curajul de a mărturisi moartea ca perspectivă a cunoașterii lumii nevăzute cu toate mijlocirile ce pot rezulta din ea poate fi alimentat numai printr-o angajare sinceră pe acest drum al căutării lui Dumnezeu, brăzdat de multe încercări cu rol pedagogic. A rămâne credincios acestor valori poate echivala cu o adevărată sănătate duhovnicească, în special în zilele noastre, când moartea tinde să ne înspăimânte mai mult decât este cazul. Adormirea Maicii Domnului se propune așadar a fi o școală despre înțelesurile morții, o școală a realității mijlocirii Fecioarei Maria pentru noi: „Înălțându-ți mâinile cu care ai îmbrățișat pe Dumnezeu trupește, ceea ce ești cu totul fără de prihană, ai zis cu îndrăzneală ca o maică către Cel pe care L-ai născut: Pe cei pe care mi i-ai dat mie în veci îi păzește, că strigă către Tine: Pe Făcătorul singur să-L lăudăm cei mântuiți și să-L preaînălțăm în veci” (al treilea tropar de la cântarea a opta a Canonului praznicului Adormirii Maicii Domnului). - Un articol de Pr. Ic. Dr. Grigore-Alexandru Meșteroaie pentru Ziarul Lumina
„Domn cu atâta dor de frumusețe cum nu mai avusesem altul înaintea lui…” - Nicolae Iorga
“Nu este ușor să urmezi viața unui sfânt, dar încercarea este înălțătoare”, acesta este îndemnul sublim care ni-l oferă Sfântul Neagoe.
La 26 septembrie, în Sinaxarul românesc este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești, între anii 1512-1521.
Copilăria lui Neagoe s-a petrecut în familia Craioveștilor care începând cu propria-i mamă, i-a transmis tinerei mlădițe primele învățături legate de virtuțile credinței strămoșești. O parte din copilărie și tinerețe și-o petrece la mănăstirea Bistrița, aflând acolo multe din comorile duhovnicești și culturale, viu prezente prin monahii de acolo. La mănăstirea Bistrița, tânărul Neagoe a aflat multe din cărțile Vechiului și Noului Testament, precum și multe vieți de sfinți, dar și scrieri ale unor Sfinți Părinți, cum ar fi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Simeon Noul Teolog, Calist al Constantinopolului etc. sau multe alte scrieri religioase sau filosofice. Apoi în liniștea mănăstirilor deprinde și primele cunoștințe de limbă slavonă, turcă, maghiară etc.
Ca domnitor al Valahiei încheie o serie de relații cu Veneția și Papalitatea. Prin viața sa sfântă a adus liniște în relațiile cu vecinii și cu Poarta, toate acestea au adus binefaceri, prosperitate și bună rânduială în țară.
Prima faptă de seamă, indicată de Protosul Gavriil, a reprezentat-o aducerea în țară a moaștelor Sfântului Patriarh Nifon și săvârșirea unui adevărat ritual al unei împăcări postume între ierarh și Radu cel Mare.
Posibil ca nicăieri să nu mai apară această legătură strânsă și vie dintre Neagoe Basarab și mentorul său, Sfântul Patriarh Nifon, exprimând toată trăinicia unei legături în duh, care îi unea pe cei doi. Sfintele moaște au ajuns în cel din urmă la Catedrala Sfântul Dumitru din Craiova, mângâind sufletele creștinilor până astăzi.
Învățătura primită de la Sfântul Nifon a fost temelia pe care a zidit Sfântul Neagoe credința, nădejdea și dragostea; virtuți prin care a primit de la Domnul sfințenia.
„Fiule Neagoe, gătește-ți sufletul de ispită și în fiecare zi îmbrățișează cu dragoste Crucea Mântuitorului Hristos, înțelegând puterea și slava ei.
Ia aminte că Iov nu a fost lăudat pentru faptele lui bune, deși nu era nimeni drept ca dânsul pe fața a tot pământul, ci a fost lăudat pentru suferința și răbdarea lui.
Amintește-ți de cuvântul Hrisostomului, care spune că numai un singur lucru este înfricoșător, că numai de o singură tulburare trebuie să ne temem, anume de păcat! Basme sunt toate celelalte, chiar dacă ar fi vorba de dușmănie, de ură, de viclenie, de grăire de rău, de pierderea averilor, de surghiun, de ascuțișul sabiei, de boală și de moarte, de războiul întregii lumi! Oricum ar fi acestea, ele sunt vremelnice și pieritoare, se petrec într-un trup muritor și nu vatămă deloc sufletul care priveghează.
De un singur lucru să te temi, anume de a te despărți de dragostea lui Hristos. Iar de dragostea Lui nimeni și nimic nu ne poate despărți, decât numai păcatul.
Fiul meu, răbdarea suferințelor ne face mai tari ca diamantul și ne aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu.”
“Fiul meu nu uita de povețele mele atunci când Dumnezeu te va chema să cârmuiește țărișoara aceasta.
Păzește credința pravoslavnică și nu te amăgi cu basmele ereticilor. Să știi că pentru nimic altceva nu a căzut Constantinopolul, decât pentru aplecarea spre credința cea papistășească ce s-a făcut la Ferrara și Florența. Dar dacă tu vei păzi neschimbat adevărul credinței așa cum a fost el mărturisit la cele șapte Soboare, atunci Domnul îți va păzi țărișoara și nici un dușman nu te va birui”.
Viața sa duhovnicească îl așează într-o lumină aparte, întrecându-i pe mulți înaintași contemporani de-ai săi. Deși a trecut aproape o jumătate de mileniu de la sfârșitul său pământesc, steaua Sfântului Neagoe luminează cu strălucire pe cerul României.
După cum dovedesc documentele, mărturiile și duhul înmiresmat ce-l poartă numele său, Neagoe Basarab a fost un sprijin al Ortodoxiei de pretutindeni.
Iubirea și setea infinită după cuvântul revelat al Sfintei Scripturi, l-a impus în sfera tiparului bisericesc, tipărind astfel, în anul 1512, prima carte, și anume Sfânta Evanghelie.
Tetraevangheliarul tipărit de către Ieromonahul Macarie în primul an de domnie al Voievodului Neagoe cunoaște o rapidă și vastă răspândire peste hotarele Țării Românești, ajungând până în bibliotecile din Moscova și cele din Serbia, ale Mănăstirii Hopovo.
Însă una din cele mai impresionante dovezi, în care se oglindește personalitatea culturală a Voievodului român este geniul de scriitor filocalic. În opera sa nemuritoare, - Învățăturile lui Neagoe Basarab către Fiul său Teodosie, -Domnitorul român se dovedește un profund cunoscător al Sfintelor Scripturi, reușind pe această temelie să dezvolte o adevărată enciclopedie a identității și patriotismului neamului românesc. De aceea, marele Voievod Neagoe Basarab este pentru români un simbol unic, care nu poate fi explicat prin cuvinte.
Prin toată trăirea sa creștinească, domnul Neagoe Basarab a pășit aidoma tuturor sfinților, pe calea urcușului duhovnicesc, războindu-se cu patimile și biruindu-le, primind iluminarea harului și ajungând la măsura desăvârșirii în Hristos, la îndumnezeire.
Sprijinul total al acestor afirmații îl aflăm în textul Învățăturilor în care Neagoe Basarab prin cuvinte simple și smerite reflectă măreția unui văzător de Dumnezeu: „Eu, robul lui Dumnezeu, măcar de sunt și mai păcătos decât toți oamenii, ci însă ce am putut pricepe, despre orice parte, n-am putut afla alt rai mai bun și mai dulce decât fața Domnului nostru Iisus Hristos. Că acela, fraților și fiii mei, este Raiul și Acela este Domn. Acela, este veselia și bucuria tuturor bucuriilor”.
Despre rostul omului pe pământ
Cuvânt dăruit de sfântul Nifon, Domnului Neagoe și Doamnei Despina înainte de a lua drumul bejeniei, izgonit fiind de Domnul Radul cel Mare în mod cu totul nedrept.
„Fii mei, copilașii mei născuți în lacrimile surghiunului.
Fiecare om are sădită în sufletul său râvna de a-I închina toată viața lui Dumnezeu. Aceasta este rostul vieții pământești și așa spunem în Biserică, la sfintele slujbe: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Și tot poporul așa mărturisește, preotul, călugărul, împăratul și sluga cea mai de jos. Căci cine slujește acum lui Dumnezeu și mai încolo slujește diavolului, acela minte lui Dumnezeu și nicicând nu slujește Lui. Știu că nu vreți a vă despărți de mine dar voia lui Dumnezeu cu voi este alta. Rămâneți în mijlocul acestui neam și trăiți în țărișoara asta așa cum v-am învățat și nimic nu ne va despărți pe noi de dragostea lui Dumnezeu!
Despărțirea dintre Sfântul Nifon și Neagoe a fost foarte grea și dureroasă. Personal, Postelnicul Neagoe Basarab la acea dată, - i-a însoțit pe Sfântul Nifon și ucenicii săi, Macarie și Ioasaf, până ce s-au suit în corabia ce urma să-i ducă la Muntele Athos. Doamna Despina va găsi, târziu după plecarea Sfântului Neagoe la Domnul, în Orologhionul său această rugăciune, scrisă în ziua plecării Sfântului Nifon din Țara Românească; ‘’Slavă Ție, Doamne pentru toate! Astăzi m-am despărțit de Patriarhul Nifon, omul binecuvântat al lui Dumnezeu. Inima mea plânge fără putință de a fi mângâiată și nimeni nu o poate liniști. Și cum ar putea fi potolită arsura inimii mele? Plâng cu lacrimi fierbinți, ca un prunc îndepărtat de sânul maicii căruia i s-a luat sânul cel curgător al dragostei dumnezeiești. O, Doamne, oare voi putea eu păstra comoara pe care părintele mi-a lăsat-o în inimă? Voi păzi eu focul aprins de sfinția sa, încât nimic să nu mai iubesc mai mult decât pe Tine. Doamne, Tu știi neputința mea!.... “
Domnul Neagoe a izbutit cu o râvnă cum la puțini s-a mai întâlnit și a ajuns el însuși Sfânt. Prin dragostea care a primit-o de la Sfântul Nifon, Neagoe ajunge Domn al Țării Românești. Timp de 10 ani, Domnul Iisus Hristos îl ajută să aibă o domnie care va uimi prin înnoirea care a adus-o țării. Apoi a zidit Mănăstirea de la Argeș, comparabilă cu Sfânta Sofia de la Constantinopol.
Zidirea în chipul Crucii de la Curtea de Argeș are menirea de a opri timpul pentru țoți românii care o cercetează și de a-i transcende în Împărăția Veșniciei.
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.
A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.
Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii - Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu - Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.
Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.
Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania).
După ce a primit preoţia, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ținut în anchetă nouăzeci de zile, bătut și chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real.
După ani de detenție, de interminabile anchete și deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat și i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria” - Techirghiol, judeţul Constanţa, unde a putut fi întâlnit, pentru sfat duhovnicesc şi cuvânt de folos, până în urmă cu nouă ani – 19 iulie 2011...
În urmă cu doisprezece ani, în luna august 2008, am fost la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…
De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti de pretutindeni, care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, care şi în această zonă a fost de-a lungul istoriei destul de aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!...
Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc - originar din părţile Ialomiţei, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie, Îndumnezeire şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire...
Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii şase ani, numai anul acesta fiind deja trei (primii doi fiind Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania şi Părintele Petroniu Tănase), şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arsenie Papacioc – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate.
Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!...
Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!...
Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arsenie Papacioc a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!...
Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...
Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei, Îndumnezeirii şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc:
Ne împãrtãşim ca sã fim mereu cu Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãşire cu Sfintele Taine, ci si o împãrtãsire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezenţã a inimii noastre la Dumnezeu...
Interviu cu P.Cuv. Păr. Arhim. Arsenie Papacioc de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol, judeţul Constanţa
Steliaan Gomboş: - Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb pentru început: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: - Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, de opoziţie faţă de păcat şi patimă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
- Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?
- Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins - am fost amândoi în acelaşi lot - el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost - puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul - părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat - ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată de către toţi Părinţii ca fiind cerul coborât pe pământ?
- Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. Este cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu este o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul. Pentru că fiinţa umană - aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa - este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s-a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne este şi frică să amintim, n-ar fi fost aşa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale şi modalitate de salvare.
- Ce este Sfânta Împãrtãşanie, Preacuvioase Pãrinte Arsenie, şi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?
- Aceasta este întrebarea cea mai de vârf, cea mai importantă. Toţi credincioşii ştiu cã este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îşi menţine acest cuvânt divin: “Eu voi fi cu voi pânã la sfârşitul veacurilor”. El spune, de asemenea: “Cine nu va mânca Trupul şi nu va bea Sângele Meu nu va avea viaţã în el şi nici parte de Mine”. Se înţelege cã prin aceastã primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te duci pânã la El, ca dumnezeu dupã har. Şi când te duci la El, eşti mare ca El. Şi, de asemenea, atunci când te împãrtãşeşti, El vine la tine, este mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinţi. Deci o identitate de fiu, divinã. Nu este nici o teamã cã vorbim aşa. El este, nu e altul care s-a fãgãduit, şi-şi ţine fãgãduinţa. Pentru cã Dumnezeu poate sã facã orice, dar un lucru nu poate: sã-şi calce cuvântul. Şi iatã cã-şi ţine cuvântul, ca sã fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularitãţi, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu sã fie descoperiţi, ştim cã nu au putinţa pe care o are omul, de a se ridica pânã la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupã har. Sunt într-o fericitã ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au aceastã putinţã. Au şi ei un proces de despãtimire, dar nu în sens de despãtimire de la pãtimire, ci ei descoperã noi taine prin porunca care li se dã. Aceasta este un fel mai superior decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despãtimire pentru ca sã se înţeleagã cã noi ne despãtimim pentru cã am fost împãtimiţi. Vedeţi, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începãtorii, arhangheli, îngeri – sunt fãcute prin cuvânt. Însã fiinţa omeneascã nu, Dumnezeu a fãcut-o cu mâna lui, şi încã cum: chip şi asemãnare. Este usor sã spui chip şi asemãnare, pentru cã astfel ştim din învãţãtura Bisericii. Dar când te opreşti asupra acestor însuşiri, calitãţi, daruri, te vezi chip şi asemãnare. Şi atunci iatã cã noi avem o identitate divinã, şi prin restaurarea pe care a adus-o Iisus Hristos preţuim cât pretuieşte El. Ar trebui ca omul, într-o formã retrospectivã, sã se regãseascã pe sine şi sã rãspundã la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis sã se piardã un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a fãcut numai pentru El, deci ne va pretinde sã fim cu adevãrat prezenţi numai la El. Nu întrerupem treburile sociale şi ascultãrile pe care le avem, pentru cã chiar El ne porunceşte. El ne-a dat darurile sã le împlinim, sã le sãvârsim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.
Ei, iată şi un exemplu grăitor: S-au cãsãtorit doi tineri, Ioana şi Ionel. Dupã nuntã, Ioana a trecut la bucãtãrie – şi nu este o înjosire cã a trecut la bucãtãrie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bãrbatul sã poatã fi liber sã rezolve probleme în afarã. Şi Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepriceputã, emoţionatã, a afumat mâncarea şi se vãita cã ce o sã zicã Ionel. Conştiinciozitatea asta care este mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Şi a venit Ionel. Şi ea, cu plânset şi vaiet, i-a spus: “Dragã Ionele, am afumat mâncarea”. “Lasã, dragã, nu mã intereseazã. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toatã ziua? Asta mã intereseazã pe mine”. Ei, asta o sã ne întrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inimã puternicã ca sã pricepem cerurile, veşniciile, sã contrazicem rãul, sã biruim dracii, care ne-a dat aceastã putere de a fi dumnezei dupã har, veselia cã slujim marelui Adevãr – cãci aceasta este adevãrata veselie şi libertate –: De ce nu v-aţi gândit la Mine deloc? Este, fãrã îndoială, în mod logic, cã aşa va fi suna această întrebare. Şi mă tem că vom rãspunde foarte greu. Noi, ortodocşii, nu apãsãm pe pedala cunoaşterii atât de mult, cât neapãrat pe trãire, pe aceastã formare interioarã a noastrã, de smerenie, pentru ca sã fim scrişi şi noi sus, în cartea cea mare. Şi omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevãrat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raţionalã, ci o smerenie smeritã, trãitã.
Mã întreba cineva, la o altã înregistrare: “Pãrinte, cum sã scãpãm de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fãrã diavol?”, i-am rãspuns eu. Pentru cã e lãsat de Dumnezeu sã ne mai ispiteascã. Putea sã-L omoare Mântuitorul! N-a venit sã glumeascã, sã facã teatru şi demonstraţii. De ce, dacã i-a luat coarnele şi forţele şi pretenţiile, l-a mai lãsat – cum zic Sfinţii Pãrinţi – numai cu vârful cozii? L-a lãsat pentru cã este necesar sã ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, sã ne definim pe noi, sã cunoaştem mai bine marile adevãruri. El este un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greşealã a oamenilor, cã se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iatã, suntem mlãdiţe în tulpinã. De unde vine toatã seva, toatã puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o viţã. El nu este mlãdiţã. Totul este de la Dumnezeu: “Fãrã de Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta s-a ignorat şi neglijat în trãirea creştinilor. Dacã creştinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trãi o stare de prezenţã care-i mai plãcutã decât nevoinţa. Sinodul din anul 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legãturã cu aceste spuse ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Dacã crezi cã poţi sã fii ceva, anatema sã fii. Mi-a plãcut foarte mult pentru cã este un adevãr, dar şi pentru cã Biserica se ocupă sã ne trezeascã la faptul cã tot ce a spus Iisus Hristos este adevãrat şi vrednic de urmat. Nu-i nimic utopic, imaginar, nu-i nimic imposibil. El a spus cã va fi mai greu. O fi! Dar îţi rezolvi problemele cu forţele proprii? Asta-i greşeala. Trebuie sã ţi le rezolvi cerând permanent ajutorul lui Dumnezeu, pentru cã, dacã nu-i cu putinţã la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinţã. Asta mi-a plãcut la acest sinod, cã s-a gândit sã ne trezeascã la faptul cã suntem nişte mlãdiţe care nu putem rodi fãrã viţã. Cu nici un chip! Chiar cu nici un chip! Dacã o mlãdiţã stã fãrã viţã, se usucã într-un timp extrem de scurt. Şi atunci Domnul nostru Iisus Hristos S-a oferit sã-I mâncãm Trupul şi Sângele Lui ca sã fim mereu dumnezei.
Sã nu faci greşeala de a te compara cu marii trãitori. Cã nu prin nevoinţa şi trãirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenţa lor. Şi tu, dacã ai aceastã prezenţã, ai strãbãtut sorocul pentru împãrtãşit şi nu eşti altfel decât marii trãitori. Dar acum se pune o problemã cu aspect tehnic. Când ne împãrtãşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşealã. Hotăreşte intensitatea credinţei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gurã de Aur: Ani vrei sã-i dai? Vindecã-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Şi dacã îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Iisus Hristos, prin împãrtãşire. Nu ne împãrtãşim pentru cã au venit Paştile ori Crãciunul. Ne împãrtãşim ca sã fim mereu cu Iisus Hristos, pentru cã nu existã numai o împãrtãşire cu Sfintele Taine, ci şi o împãrtãşire duhovniceascã, adicã aceastã continuã prezenţã a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult în lumea trãitorilor, a oamenilor de credinţã şi a duhovnicilor, când sã te împãrtãşeşti. Unii spun cã la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregãtirea ta interioarã, pentru cã la un eveniment atât de mare, ca sã-L iei pe Dumnezeu, cu adevãrat îţi trebuie o pregãtire. Numãrul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnã numaidecât acest patruzeci? Dragã, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sã te pregãteşti pentru marele eveniment ce are în vedere veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Patruzeci de zile dureazã postul Crãciunului şi postul Paştelui. Este un timp suficient ca sã te pregãteşti pentru marele eveniment ce urmeazã, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi dupã zãmislirea pruncului se formeazã inima. A patruzecea zi dupã moarte putrezeşte inima. Noi am rãmas la patruzeci de zile într-o formã tradiţionalã, care nu este atât de recomandatã. Te împãrtãşeşti continuu cu Iisus Hristos, duhovniceşte, iar când te pregãteşti şi printr-o postire, abstinenţă şi înfrânare… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru cã ţi s-a spus s-o faci, ci ca sã te smereascã trupeşte, sã renunţi la o serie întreagã de porniri spre rãu: lãcomii, curvii, judecãţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Şi atunci, împãrtãşirea este în funcţie de curãţirea şi curăţia inimii tale. Inima este adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea sã spun cã e o fiinţã în plus în fiinta noastrã. De ce spune Dumnezeu: Am fãcut inima ta ca sã locuim în ea? El nu locuieşte oriunde? Dumnezeu, Care Se simte atât de lãudat în slãvile cerurilor, are plãcerea sã locuiascã într-o inimã de om. Este locul pe care l-a fãcut special ca sã fie gãzduit El. Mintea este subordonatã inimii. Fiinţa noastrã de rãspundere şi de adevãratã bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curãtirea inimii ar fi deci un motiv ce trebuie respectat în vederea sfintei împãrtãşiri cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A te împãrtãşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos înseamnã, repet, sã fii una cu El, sã fii cu adevãrat un împlinitor al cuvintelor Lui şi sã recunoşti cu adevãrat cã pierdut ai fost şi te-ai aflat, datorită Lui! Pentru cã, da, e nevoie sã te pierzi. Dar nu în sensul de a pãrãsi învãţãtura adevãratã, ci de a renunţa la o identitate moleşitã ori strict omeneascã şi de a te regãsi într-o personalitate îngereascã. Sfânta Împãrtãşanie este cu adevãrat dorirea cea mai grozavã din partea cerului, ca Dumnezeu sã-şi menţinã mai departe ceea ce a spus: “Eu voi fi cu voi mereu…” şi “Cine nu va mânca Trupul şi Sângele Meu, acela nu va avea viaţã veşnicã…”.
- Unii pãrinti duhovnici recomandã deasa împãrtãşire, alţii recomandã împãrtãşirea mai rarã, ambele pãrţi invocând argumente scripturistice şi patristice. Cum vã explicaţi existenţa acestor douã curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unitãţii ei? Care consideraţi cã este poziţia cea mai potrivitã trãirii Evangheliei în zilele noastre?
- Dragă, problema vieţii de trãire creştinã şi de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sã ne mãrginim ori sã ne priponim în istorie. Nu, este vorba de permanenţã. Nu recomand o stare de nevoinţã ca mijloc neapãrat de mântuire, ci recomand o stare de prezenţã continuã, ce nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sã ne orientãm dupã un lucru. Dacã trãieşti o sutã de ani, inima bate o sutã de ani neîncetat, zi şi noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca sã întreţinã o fiinţã fizicã, ci pentru ca noi, cu orice chip, sã simţim cã trebuie sã fim prezenţi, cu mintea şi cu totul, la Dumnezeu. În permanenţã! Aşa cum am spus, împãrtãşirea nu trebuie consideratã dupã idei fixe, numaidecât deasã sau rarã. Rarã, pentru cã e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sãu. Şi îţi trebui o pregãtire. Dacã n-ai hainã de nuntã… Pãi, Sfânta Scriptură spune cã te leagã şi te dã afarã. Aşadar, trebuie sã fii pregãtit. Şi dacã te împãrtãşeşti foarte des, începi, ca fiinţã omeneascã nerodatã, neşlefuitã, s-o iei ca un obicei, nu cu teamã şi cu fricã de Dumnezeu, ci cu nădejde, cucernicie şi evlavie. Dacã ai aceastã teamã de Dumnezeu cu adevãrat şi te gândeşti la importanţa acestui fapt, atunci eşti bun de împãrtãşit mai des. Dar dacã o iei din obşsnuinţã sau zilnic, cum am auzit cã se face în unele pãrţi, este o greşealã extrem de mare. Pentru cã nu postirea în sine hotăreşte, însă ea este necesarã, ca sã te mai strujeascã niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie sã existe şi sã împlineascã o serie de lucruri ale firii. Dar sã fim împotriva exagerãrii lucrurilor. Şi atunci este necesarã postirea, dar nu ea este comandatã calitativ. Iarãşi este o primejdie mare, tocmai pentru cã-i foarte mare lucru, mai mare decât a te împãrtãşi nu este nimic în viaţa noastră cu Dumnezeu... Aici intervine şi împãrtãşirea duhovniceascã, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Dar nu înlocuieşte împãrtãşirea aceasta pipãitã, simţitã. Vedeţi, de la început au fost tot felul de îndoieli. Dumnezeu a creat douã lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desãvârşite decât le-a creat El: A creat o femeie distinsã care a nãscut un Dumnezeu şi a creat preoţia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus şi-L naşte din nou pe Sfânta Masã.
La Heruvic, preotul citeşte o rugãciune: “…Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi…”. Se pune o problemã, aşa cum o datã mi-au şi pus-o nişte studenţi: “Dar eu ce sunt, pãrinte, dacã El este totul?”. Rãspunde Iisus Hristos: “Da, preote, dar fãrã tine nu pot sã fac lucrul acesta”. Aşadar Iisus Hristos împrumutã mişcarea şi glasul preotului. Deci nu-i de glumã. Sunt rugãciuni în care se cere sã intre şi îngerii cu noi. Altarul este plin de îngeri pentru cã este Iisus Hristos acolo. Preoţia trebuie primitã cu fricã mare, cu mare rãspundere. Când am fost hirotonit preot m-a impresionat un lucru. Spun aşa pentru cã erau multe care sã mã fi impresionat, dar mergeam şi pe principiul ascultãrii, când eu eram dus de mânã şi purtat aşa... Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agneţ în mânã, spunându-mi: “Ţi-L voi cere la judecatã aşa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu faţa la apus, cu El în mânã, pânã soseşte momentul împãrtãşirii”. Ei, ce ziceţi? Când te gândeşti ce ţii în mânã, ce rãspundere ai, deci cine eşti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor… Cred cã am repetat lucrul acesta despre Sfânta Împãrtãşanie, dar niciodatã nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sã ai o mare fricã de Dumnezeu, neapãrat iubire de Dumnezeu, şi sã fii conştient de identitatea ta creştinã...
- Preacuvioase Părinte Arsenie, în rugãciunile de dinainte de Sfânta Împãrtãşanie, ca şi în cele de dupã, se vorbeşte de iertarea pãcatelor. Dacã şi Sfânta Împãrtãşanie iartã pãcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
- Sfânta Împãrtãşanie nu iartã pãcatele. Sfânta Împãrtãşanie desãvârşeşte. Iertarea pãcatelor o primim în Taina Pocãinţei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fãrã mergerea înainte la dezlegarea pãcatelor, pentru cã Sfânta Împãrtãsanie poate sã fie foc, sã te ardã.
- Cu alte cuvinte, este întotdeauna necesarã Spovedania înainte de Sfânta Împãrtãşanie?
- Este, ca sã-ţi ierte pãcatele. Este nevoie sã te spovedeşti nu doar când te împãrtãşeşti, ci sã te culci mereu cu linişte, spovedit, cu cercetarea conştiinţei, care să fie una împăcată. Te duci la pansat de câte ori eşti rãnit. Sau, într-adevãr, sã o faci pentru cã sunt o serie întreagã de lucruri care ţi-au scãpat. Lumea este obişnuitã sã spunã nişte pãcate, dar sã ştiţi cã foarte puţini îşi pun problema unor pãcate, pe care noi le numim pãcatele lipsirii, adicã faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai fãcut. Vedeţi, şi asta înseamnã o curãţire. Şi eu recomand tuturor sã se spovedeascã bine, ceea ce înseamnã sã te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adicã sã-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit sã te duci pregãtit. Te-ajutã părintele duhovnic, cãci s-ar putea sã uiţi unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregãtit sau din obişnuinţã. Repet şi subliniez: Nu se poate sã mergi la împãrtãşit fãrã dezlegare. Acestea sunt şi rosturile vãmilor, care existã, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. Este ultima reprizã, când omul este cu desãvârsire stors. Se vor avea în vedere pãcatele şi faptele bune pe care puteai sã le faci, dar nu le-ai fãcut. Va fi multã înţelegere. Însã trebuie sã ştie lumea cã şi diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Însă ei nu vor depãşi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Însã fãrã discuţie, spun ce-au spus dracii odatã unui om: Mare îndrãznealã are curãţenia. Şi le-a scãpat din mânã.
- În afarã de spovedanie, cum se cuvine sã ne pregãtim pentru Sfânta Împãrtãşanie?
- Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregãtiri pentru veşnicie: milostenia. Sã rupi din tine ceva. Vedeţi, milostenie este toatã Scriptura. Sfânta Evanghelie din Duminica Dreptei Judecãţi vorbeşte numai de milã: de ce nu M-aţi îmbrãcat, de ce nu M-aţi adãpat, de ce nu M-aţi cercetat… Va sã zicã, de ce n-ati fãcut milã, milostenie? Se spune cã s-a ridicat mila împotriva dreptãţii şi a biruit mila. Atunci când vei fi bãgat în un singur lucru îţi va veni în minte, ori de te cãieşti, ori de te bucuri, şi anume de ce nu laşi din tine nimic afarã. Prin urmare asta ar fi o pregãtire continuã, neîncetată. Fiindcă existenţa noastrã, a celor care purtãm numele de creştini, este pregãtirea continuã. Şi când dormim sã fim treji. Deci cât se poate permanent...
- Preacuvioase Pãrinte, ce înseamnã a te împãrtãşi cu nevrednicie, cum îţi poate fi Sfânta Împãrtãsanie spre osândã?
- Dragul meu, cu nevrednicie se împãrtãşeşte un om împãtimit, necurãţit, nespovedit, fãrã grijã, care merge din obicei ori nu s-a spovedit cu adevãrat şi sincer. Pentru cã o spovedanie bunã este ca tu sã fii pe poziţia de a nu mai face, de a nu mai repeta. Nu sã te spovedeşti doar de formă şi sã spui cã, oricum, şi-aşa fac. Asta e o fraudã. Nu trebuie sã te îngrijoreze marile pãcate, pentru cã toate se iartã, dar sã fii pe o poziţie, o hotărâre şi o decizie de mare cãinţã şi pocăinţă. Şi în ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred cã este o greşealã sã se dea canoane care opresc de la Împãrtãşanie ori sunt cu mari nevoinţe. Este o greşealã deoarece credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurãri familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsã de mare trãire, şi atunci este mai bine sã dai un canon de simţire. Dar şi în aceste condiţii, dupã o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocãinţã adevãratã. Dar sã fim pe drum şi ne ajutã harul lui Dumnezeu. Altfel ne cautã harul şi nu ne gãseşte. Dacã nu-ţi poţi iubi vrãjmaşii, ţi-ai pus mãcar problema sã-i iubeşti sau ştii asta doar din literaturã? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Frãţiile voastre ştiţi cã Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca sã judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pãmântului, pentru cã are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morţi, mãsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, adică jertfa totalã. Aşadar poziţia, convingerea şi atitudinea noastrã sã fie mereu aceasta: de jertfã, cu orice chip, mai ales cã pot fi iertate orice fel de pãcate. Nici o nenorocire nu înseamnã ceva. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credinţa este în picioare. Când capul se ridicã, atunci sufletul nu abdicã. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Cã se întâmplã, este accident, dar nu este dorinţa şi deliberarea ta, nu-i nepãsarea ta, nu este pocãintã falsã, făţarnică şi ipocrită. Când te pocãieşti cu adevãrat, te duci ca sã nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare. Deci ca sã poţi sã fii pregãtit trebuie sã fii un om de jertfã. Aceasta-i poziţia creştinã: jertfa!
- Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Împãrtãsanie este o Tainã care se repetã în viaţa credinciosului. Harul primei Împãrtãşanii nu are putere de actualizare veşnicã asemenea Sfântului Botez?
- Sfântul Botez ne-a încreştinat şi ne-a scãpat de pãcatul strãmoşesc. De pãcatele noastre nu scãpãm decât prin alt botez, care este Taina Pocãinţei. Sunt mai multe botezuri: botezul credinţei din Vechiul Testament, botezul cu apã al lui Ioan, botezul cu Duh şi apã al Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi botezul morţii, adicã botezul sângelui, al muceniciei şi martirajului. Cu Iisus Hristos trebuie sã ne hrãnim permanent, deoarece trãim permanent. Are o foarte mare valoare cã te-ai împãrtãşit cândva, dar de atunci “cândva” ai trãit mereu cu gândul la “cândva” din viitor. Întotdeauna avem nevoie de El. El ni se dãruieşte: “Iar Eu cu voi sunt”. Dacã a fost odatã cu Sfinţii Apostoli, ce nevoie mai era ca sã mai fie încă odatã cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, cãci lupta este continuã, în tine, pentru desãvârşirea ta.
Pentru cã vorbeam de iubirea de vrãjmaşi: să ştii că n-ai sã poţi imediat, dar începând sã-ţi pui sincer problema cã vom rãspunde la Judecată de ce nu i-am iubit – şi acest lucru este o poruncã, nu este un sfat – atunci, încercând sã-i iubeşti, te trezeşti la un moment dat cã nu-i mai urãşti. De aici pleacã totul. Şi dacã nu-i urãşti, eşti deja pe o treaptã. Şi cu harul lui Dumnezeu şi cu marile simţiri duhovniceşti din noi ne agãţãm de altã treaptã, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine dacã tu eşti pe drum. Vreau sã spun cã mai întâi trebuie sã fie dorinţă, voinţă, iniţiativă şi mişcare, cãci în acest fel harul vine. Dacă stai, stã şi harul. Este în funcţie de atitudinea şi mişcarea ta. Nu te mântuiesc faptele tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
- Preacuvioase Părinte, Sfânta Împãrtãşanie îi uneşte pe credincioşi între ei, dar şi cu pãrintele liturghisitor. Cum se manifestã aceastã unire?
- Am vãzut şi vedeţi toti cã în pustie leii sunt cu leii, cãprioarele numai cu cãprioarele, fiecare cu semintia lui. Aşa-i şi aici. Existã o lege ce nu are nume, şi care este a lui Iisus Hristos, care ne uneşte pe toţi. Nu poţi vedea în privirea unui om cã-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinţa omeneascã, de percepere în timp, în spaţiu. În acealaşi fel şi în sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru cã este omul lui Dumnezeu, şi acela te atrage cu blândeţea lui. Îl are pe Iisus Hristos cu el. Din punct de vedere raţional n-avem cum sã rãspundem, decât cã se simte. Fiinţa omeneascã este mult mai frumos complicatã în ce priveşte relaţia cu marile adevãruri. Un mare adevãr este şi cu cei cu care trãieşti aicea şi îi simţi. Noi simţim când cineva nu este dupã Dumnezeu şi îl ocolim. Iacã, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Fiindcă este seminţia lor. Omul are o înţelepciune mai mare decât aceste animale, care au o inteligenţã instinctualã, un comportament instinctual, şi nu au conştiinţã. Noi, care suntem dupã chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu, simţim cine este omul lui Dumnezeu şi cine nu.
- Sfinţite Părinte, viaţa duhovniceascã a preotului liturghisitor îşi pune amprenta asupra deschiderii credincioşilor de a primi Sfânta Împãrtãsanie?
- Sigur că da. Duhovnicul joacã un rol de cer pe pãmânt. La el trebuie mers ca sã primeşti tot ce ţi-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Şi acesta este foarte accesibil. Nu este înger; este cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu pãrinţi, cu copii, cu naşi, cu bune şi cu rele. Însă are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacã nu şi nu, sã-ţi fie ţie ca un pãgân şi vameş, zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aceea-i altceva. Sigur cã îşi pune amprenta. Eu vãd ca duhovnic. Vin foarte mulţi şi, dacã nu-i ajuţi puţin… Ei, ce-ai mai fãcut? Pãi n-am fãcut nimic, pãrinte. Pãi de ce-ai venit la mine? Pãi sã vedeţi… Şi atunci îmi dau seama şi trebuie sã încep cu întrebãri. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. Este o discuţie în faţa lui Dumnezeu. Mã împrietenesc cu el ca sã-l fac sã spunã tot. Cã sunt pãcate ascunse, grele de tot. Sigur cã-şi pune amprenta. Şi atuncea zice: Vedeţi părinte, de-aia am venit eu la dumneavoastrã…
În altă ordine de idei, dragul meu, să ştii că este o satisfacţie, o bucurie şi o mulţumire sufletească dar este şi stare o obosealã, cãci nu e vorba de unu-doi, este vorba de mii de persoane.
- Preacuvioase Părinte, cuvântul “euharistie” înseamnã mulţumire. Cum se ajunge la aceastã stare de mulţumire?
- În discuţia noastrã s-a vorbit, cred, de mulţumirea aceasta, pentru cã spun: aceastã sfântã fiinţã omeneascã are putinţa de a discerne marele adevãr, marile lucruri, şi simte cã este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun şi eu: “Mãi, vom fi la Judecatã împreunã. Sã nu ascunzi ceva, sã nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine cã i-ai spus acuma sã nu facã cutare lucru, cã vei fi de faţã la Judecatã. Sigur cã are o mare influenţã asupra lor şi o mare putere de a pricepe dacã este sincer sau nu, recunoscător ori ba, pentru marea şansă şi marele privilegiu, al înveşnicirii, în comuniunea cea sfântă, cu El!....
- Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte frumos, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, pentru aceste zile binecuvântate aici şi pentru aceste convorbiri duhovniceşti, deosebite, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!...
Iar acum, după doisprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc dialog sau moment, şi totodată, acum, la sorocul şi răgazul împlinirii a nouă ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!...
După moartea lui Teofil, urătorul de Hristos și iubitorul de aur, a rămas ca moștenitoare a împărăției dreptcredincioasa și preaiubitoarea de Hristos, Teodora, soția lui. Ea a întărit dreapta credință și astfel Biserica noastră și-a luat iarăși, ca mai înainte, buna cuviință a sfintelor icoane. Deci, câtă vreme fiul ei, Mihail, a fost nevârstnic, ea, pururea fericita, a cârmuit împărăția; iar când el a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a voit să-l însoare și a trimis oameni în felurite părți, ca să afle vreo fecioară frumoasă, de neam bun și îmbunătățită, ca astfel să fie vrednică de împărăție.
În vremea aceea în partea Capadociei se afla o fecioară foarte frumoasă și îmbunătățită, născută din părinți de neam bun, cu numele Irina. Pe aceea au luat-o oamenii împărătești, bucurându-se și nădăjduind că ea are să se facă împărăteasă, pentru că era foarte împodobită și cu bună rânduială. Ea avea și o soră, care a mers împreună cu dânsa. Pe aceea a luat-o de femeie fratele împărătesei Teodora, care se numea Varda. Deci mergând la Vizantia, când treceau muntele Olimp, Irina a auzit de marele Ioanichie, care pustnicea în acel munte, că era om sfânt și cei ce erau vrednici îl vedeau, iar pentru ceilalți era nevăzut. Deci a rugat mult pe oamenii cei împărătești s-o ducă la cuviosul, ca să ia binecuvântare de la el, dar aceia abia au primit. Și ducându-se la munte, cuviosul i-a văzut de departe și, ca un mai înaintevăzător ce era, a cunoscut sporirea fecioarei ce urma să fie și i-a zis ei: „Bine ai venit, Irina, roaba lui Dumnezeu! Du-te în cetatea împărătească, bucurându-te, că locașul Hrisovalantului are trebuință de tine, să păstorești fecioarele ce se află într-însul”. Acestea auzindu-le fecioara, s-a minunat de mai înainte-vederea bărbatului, că i-a cunoscut numele ei și starea ce avea să fie. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a cerut binecuvântarea. Și, sculând-o pe dânsa cuviosul, a întărit-o cu cuvinte duhovnicești și cu rugăciuni și a petrecut-o cu binecuvântări, bucurându-se.
Deci, ajungând la împărăteasca cetate, au ieșit rudele ei care locuiau acolo în cetate, având felurite slujbe la curtea împărătească, unul patriciu, altul altă cinste în sfat. Cu aceia au ieșit și alți boieri prieteni ai lor și i-au primit cu multă cinste, după cum li se cuvenea. Iar împăratul celor ce împărătesc, Care cheamă pe cele ce nu sunt ca și cum ar fi, și pe cele nenăscute ca pe niște făcute, a rânduit ca împăratul cel pământesc să ia altă fecioară de femeie, cu puține zile mai înainte de a ajunge Irina la împărăție; pentru ca pe ea să o ia Cel veșnic și fără de moarte în cereasca Lui cămară.
De aceea și minunata fecioară nu s-a întristat de aceasta nicidecum, ci mai vârtos mulțumea lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, că a luminat pe împăratul de și-a luat altă soție. Deci mulți alți boieri mari ai cetății și cei dintâi din sfat și prea bogați din cetate o cereau pe dânsa de soție pentru marea ei frumusețe și pentru strălucirea neamului ei; dar ea nicidecum n-a voit, ci a dorit numai pe cerescul Mire, defăimând toate cele vremelnice și pământești. De aceea, totdeauna socotea și căuta loc potrivit să-și petreacă viața fără tulburare și cu plăcere de Dumnezeu.
Iar odată, târziu, și-a adus aminte de profeția Marelui Ioanichie și a trimis oameni să vadă cum se află locașul Hrisovalantului. Iar aceia, văzând așezarea locului, buna întocmire a văzduhului, minunata petrecere a fecioarelor și altele asemenea, s-au întors la stăpâna lor, povestind lucrurile cele preaalese ale mănăstirii și mai ales că era după dorința ei, la loc liniștit și bineplăcut. Iar ea, cum a auzit acestea, s-a bucurat și a împărțit săracilor cele ce avea, nu numai haine și scumpe podoabe, pe care le moștenise de la părinți, ci și multe lucruri neprețuite, pe care i le dăruise cu mărinimie împărăteasa.
Apoi, eliberând pe slugile și pe robii ei, s-a apropiat cu osârdie de zisa mănăstire și și-a tăiat părul capului, care era ca niște fir de aur galben și frumos, cu care împreună a lepădat toată deșertăciunea cea lumească și tot cugetul pământesc, și s-a îmbrăcat cu rasă de păr, ea care era gingașă, de bun neam și preafrumoasă, ridicând cu osârdie jugul cel ușor, cel bun și prea dulce al lui Hristos. Și se supunea prea înțeleapta tuturor surorilor cu minunată smerenie, slujind cu osârdie și fără pregetare la toate treburile mănăstirii, fără nici o împotrivă cuvântare, căci nicidecum nu socotea mărirea neamului său, ci făcea slujbele cele mai proaste fără cârtire. Deci avea în față multă veselie și în suflet umilință și bucurie; iar egumena, ca o îmbunătățită ce era și iscusită în duhovniceștile nevoințe, o sfătuia și o îndemna totdeauna la cele bune.
Și, mai înainte de toate, avea darul lui Dumnezeu, care o acoperea tăinuit și o învăța cele folositoare și fără de care omul nu poate săvârși nici un bine, după cum Însuși Domnul a zis: Fără de Mine nu puteți să faceți nimic! Și: Cel ce petrece întru Mine și Eu întru dânsul, acesta aduce mult rod…
Deci acestea a rodit întru Hristos de-a pururea pomenita Irina, ca un pământ bun și de bună treabă. Ea atât de mult a bineplăcut lui Dumnezeu și la toate surorile, încât toate se minunau de dânsa. Căci, ca și cum ar fi fost roabă cumpărată cu bani, așa se supunea tuturor cu smerenie neasemuită și pe nici una n-a smintit și n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau și o aveau după cuviință întru multă evlavie, căci nu numai la slujbele cele trupești era fără pregetare, ci și la cele duhovnicești și mai mult, nelipsind niciodată de la obșteasca slujbă. Iar la chilie ea citea viețile cuvioșilor celor îmbunătățiți, ca să urmeze petrecerii lor și să învețe pe surori, îndemnându-le la isprăvile cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viața marelui Arsenie și văzând cum stătea de multe ori rugându-se de seara până dimineața, a râvnit acelei minunate fapte bune – ca o următoare a îngerilor – și a cerut binecuvântare de la egumenă să săvârșească o nevoință ostenitoare ca aceea. Iar egumena întâi pregeta să-i dea binecuvântare, căci se temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinței; dar pe urmă, văzând-o că are neasemănată osârdie pentru aceasta, i-a dat voie, cunoscând multa ei smerenie și măsură.
Deci Sfânta Irina a început această nevoință ostenitoare și mai presus de om, neavând nici un an întreg de când venise în mănăstire, dar dumnezeiescul dar a împuternicit-o și atât a sporit în această nevoință, încât stătea de multe ori de seara până dimineața, având mâinile ridicate în sus ca Moise, și toată noaptea se ruga, și de multe ori de dimineață până la apusul soarelui. Altădată stătea toată ziua și toată noaptea și nicidecum nu se mișca, iar egumena și mai mult se minuna. Și au trecut trei ani din ziua în care a început o nevoință ca aceasta, și văzând-o diavolul, urătorul binelui, se scârbea prea mult și se amăra. Deci se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise pururea pomenita și atât a supus pe trup duhului, încât defăima toate cele trupești – desfătarea, slava, banii și îmbrăcămintea -, și le ura desăvârșit. Ea nu avea două haine, ci numai una pe care o îmbrăca la Paști, fiind nouă. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate nicidecum, nici nu o spăla, ci numai iarăși la Sfintele Paști lua alta nouă; iar pe cea veche o dăruia la vreun sărac.
Desfătarea ei era numai pâine și apă o dată pe zi, și puține verdețuri. Iar slava atât a defăimat-o, încât primea să curețe ieșitorile, și nu socotea câtuși de puțin mărirea neamului său. Deci, neputând diavolul s-o biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvârșească vreun păcat, semăna în mintea ei neghine, aducându-i aminte de desfătarea cea de mai înainte și îndemnând-o la dezmierdările trupești; dar în deșert se muncea neputinciosul, căci ea cunoștea bântuirea, ca o iscusită, și mărturisea egumenei asuprirea, și astfel se izbăvea de ispita diavolului, nevoindu-se ca și mai înainte.
Iar într-o noapte, rugându-se lui Dumnezeu după obicei, diavolul s-a închipuit și s-a făcut ca un arap negru și slut și o certa de departe, înfricoșând-o că-i va face rău, el, slabul și neputinciosul. El îi zicea fericitei Irina, fălindu-se: „Cu mine intri în război, femeie nenorocită și vrăjitoare? Așteaptă puțin ca să cunoști cine sunt eu și puterea mea cea mare!” Acestea și multe alte vorbe a zis diavolul, iar ea și-a făcut Sfânta Cruce și îndată cel văzut s-a făcut nevăzut. Iar în ziua următoare, i-au venit mai cumplite gânduri, tulburând-o foarte tare, și dușmanul i-a dat atâta război, încât a pus-o într-o mare nedumerire.
De aceea, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi către Domnul, chemând în ajutor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pe Arhanghelii Mihail și Gavriil, în al căror nume se zidise biserica acelui sfânt locaș. Și îi chema în ajutor nu numai pe aceștia, dar și pe toți sfinții, ca s-o izbăvească de diavoleștile bântuieli și de necuratele asupriri. Deci se ruga către Dumnezeu, zicând: „Intru tot Sfântă Treime, Atotputernice, cu mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și cu solirea Arhanghelilor Mihail și Gavriil, a tuturor cereștilor puteri și a tuturor sfinților, ajută roabei Tale și mă izbăvește de bântuirea diavolului”.
Astfel s-a rugat ea cu lacrimi prea fierbinți multe zile și nopți, până ce i-a venit de sus o strălucire dumnezeiască, care a umbrit sufletul ei și a gonit gândurile cele viclene. Deci, rămânând de atunci nesupărată, mai mult se nevoia și slujea lui Dumnezeu cu osârdie. Iar Domnul, văzând dorul ei cel mare, i-a răsplătit cu bogate daruri, că s-a făcut cu totul vas al alegerii ca marele Pavel și încăpere a Sfântului Duh, având în sufletul ei pe Hristos, viețuind și petrecând. Și nu mai trăia după trup, cu Hristos întru duhul și Hristos într-însa, după cum spune apostolul. Deci s-a făcut toată luminată, sau mai bine zis luminătoare. Și a povățuit multe suflete către lumina adevărului, aducând ca gura lui Dumnezeu pe cei nevrednici către Domnul. Și s-a făcut vestită la toți, dar mai ales femeilor și fecioarelor care alergau fără de număr la dânsa în fiecare zi, iar ea le învăța cu atâta plăcere și dulceață, încât multe s-au lepădat de lume și s-au trimis în acea sfântă mănăstire. Iar de atunci nici diavolii n-au mai îndrăznit a se apropia, ci fugeau de dânsa, fiind goniți ca de foc.
In vremea aceea s-a îmbolnăvit egumena și s-au adunat toate la chilia ei plângând, căci au cunoscut că îi venise sfârșitul și, fiind ea îmbunătățită, se întristau de pierderea ei. Iar mai mult decât celelalte se tânguia și plângea smerita cugetătoare Irina și toate plângeau nemângâiate. Dar bolnava a zis către dânsele cu blândețe: „Nu vă întristați pentru mine, că aveți bună egumenă, mai vrednică decât mine și mai pricepută, pe sora noastră, Irina; acesteia să vă supuneți din tot sufletul. Ea este fiica luminii, mielușeaua lui Hristos, vasul Sfântului Duh și cu hotărâre să nu faceți altă proiestoasă”. Poruncind aceasta în ceasul cel mai de pe urmă, a zis către Stăpânul Hristos: „Slavă, Doamne, milei Tale!” și așa și-a dat sufletul în mâinile sfinților îngeri care stăteau de față.
Iar Cuvioasa Irina nu era acolo când egumena a zis despre dânsa acele cuvinte. Dar nici monahiile nu i-au spus nimic, ca să nu fugă ca o smerită cugetătoare și fără slavă deșartă, că toate îi știau buna socoteală și multa smerenie. Deci numai după ce au îngropat pe cea răposată după cum se cuvenea, s-au adunat toate în biserică și s-au rugat să le lumineze Domnul, să aleagă pe cea care îi va plăcea împărăției Sale. Și după rugăciune, cele mai bătrâne au poruncit să meargă toate la patriarh, ca el să hotărască după cum îl va lumina Domnul.
Pe atunci era patriarh Sfântul Metodie Mărturisitorul, care pentru dreapta credință suferise multe chinuri de la luptătorii de icoane și purta pe sfințitul său trup rănile Domnului, făcând minuni, căci avea Duh Sfânt și cunoștea cele viitoare. Deci, când celelalte surori au purces să se ducă, Irina nu voia să le urmeze, punând fel de fel de pricini și de împiedicări; dar ele au luat-o cu sila. Și ajungând la patriarh și închinându-se, le-a întrebat: „Pe care din toate ați ales să fie egumenă?” Ele au răspuns: „Pe nici una, stăpâne sfinte; ci nădăjduim întâi la Dumnezeu, și al doilea la prea sfinția ta, care ai Duh Sfânt, să hotărăști pe care te va lumina darul Lui”. Iar purtătorul de Dumnezeu le-a zis: „Eu știu că toate doriți și voiți pe cinstita și încuviințata Irina; deci aveți socoteală bună și plăcută înaintea lui Dumnezeu. Fie slavă Domnului, Care mi-a arătat faptele cele îmbunătățite ale roabei Sale”.
Iar ele, auzind acestea, s-au minunat și i s-au închinat, zicându-i: „Cu adevărat, Dumnezeu locuiește în fericitul suflet al preasfinției tale și te luminează și-ți arată cele ascunse!” Atunci sfântul s-a sculat îndată de pe scaun, a luat cădelnița și, binecuvântând pe Domnul cu cuviincioasă cântare de laudă, a hirotesit pe Irina diaconiță a bisericii celei mari, știind prin Duhul Sfânt că era curată și fără prihană. Apoi a așezat-o egumenă și, învățând-o cum să umble, cum să se poarte și cum să povățuiască pe surori la pășunea mântuirii, a liberat în pace pe Irina și pe celelalte surori. Deci ele au plecat bucurându-se, iar Irina plângea, socotind, pentru marea ei smerenie, că a luat vrednicia cu nevrednicie. Iar celelalte se minunau și o mângâiau, zicând: „Stăpână, nu te întrista pentru această stăpânire, că noi nu vom ieși din ascultarea ta niciodată, și-ți vom ajuta după Dumnezeu, cât vom putea”.
Deci după ce au ajuns la mănăstire, au mulțumit Domnului și s-au ospătat, apoi au dus-o la chiliile egumenești, bucurându-se. Iar ea a încuiat ușa plângând, și, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi și zicea: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Păstorul cel bun, ușa oilor, Povățuitorul și Învățătorul nostru, ajută mie, roabei Tale, și acestei mici turme a Ta, și ne izbăvește de răpirea lupului cel gândit, căci știi neputința noastră, că noi nu avem putere de la noi să săvârșim bunătatea, fără darul și ajutorul Tău”.
Așa s-a rugat multă vreme către Domnul, apoi a întors cuvântul către sine, zicând: „Smerită Irino, cunoști oare sarcina pe care a pus-o Hristos pe umerii tăi? Ție ți s-au încredințat suflete, pentru care Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om și Și-a vărsat preacuratul și preascumpul Său Sânge. Deci dacă are să dea fiecare răspuns și pentru un cuvânt deșert și vătămător de suflet, lui Dumnezeu Cuvântul, în ziua judecății, câte chinuri vei lua tu, care ai luat grija și purtarea de grijă a atâtor suflete, dacă din neluarea ta aminte se va chinui vreun suflet, căruia nu-i este vrednică toată lumea, precum a zis Domnul. Deci priveghează, postește, roagă-te și ia aminte de astăzi mai mult, să nu se facă greșeala ta pricină de pierzare a vreunei surori. Căci se va împlini cuvântul lui Dumnezeu care zice: „Orb pe orb dacă se va povățui, amândoi cad în groapă”.
Deci așa se nevoia prea mult, postind și rugându-se multe zile. Și făcea atâtea plecări de genunchi și metanii, încât de multe ori petrecea toată noaptea, nedând trupului nici cât de puțină odihnă, ca Domnul să se milostivească spre multele ei osteneli și să-i dea pricepere să cârmuiască păstoria cu plăcerea lui Dumnezeu. Astfel Domnul o înțelepțea după dorința ei și cârmuia pe surori preaminunat și le învăța cu atâta înțelepciune, încât covârșea la vorbă pe dascăli și pe ritori. Spre încredințarea acestui lucru, ascultați câteva din multele porunci și dojeniri care le spunea:
„O, surori în Hristos și cinstite afierosiri ale lui Dumnezeu, știți bine că nu era cu cuviință și cu cale să vă învăț eu, nevrednica și necărturărița. Dar, fiindcă judecățile lui Dumnezeu sunt neîncercate și neînțelese, și darul Lui a rânduit să vă fiu egumenă, eu, proasta roabă a voastră, vă rog să vă supuneți mie și să ascultați cuvintele smereniei mele. Căci dacă nu vom păzi legile și rânduielile acestui chip care îl purtăm și nu vom face câte am făgăduit înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor, nimic nu ne folosim; precum și credința fără de fapte este moartă, după cum am auzit.
Domnul S-a făgăduit să ne dea, pentru puțina osteneală vremelnică, pe care vom răbda-o aici, împărăția cerurilor și viață fără de sfârșit, desfătare nestricăcioasă și bucurie veșnică. Noi am crezut Lui precum se cuvenea și am lăsat pe cele înveselitoare ale lumii, ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice, ca să moștenim pe cele adevărate și veșnice. Deci dacă nu vom păzi poruncile Domnului, noi, ticăloasele, apoi și pe cele vremelnice le-am pierdut și de cele veșnice ne lipsim, împreună cu fecioarele cele nebune, ca niște nebune și nevrednice!
Deci, fiindcă sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să avem desfătare și înfrânare, înaltă cugetare și smerenie, nici celelalte fapte bune nu le câștigăm, dacă nu vom lăsa și nu vom urî cu totul greșelile cele potrivnice, pe care să ne ostenim a le goni din sufletul nostru, asemenea și toată pofta lumească, ca să fie și cele dinlăuntru ale noastre, ca și cele din afară. Căci faptele bune ale sufletului sunt cinstite mai întâi decât cele trupești. Postirea și privegherea și alte rele pătimiri ale trupului nu ne folosesc la nimic dacă vor lipsi faptele bune ale duhului, adică smerita cugetare, întreaga înțelepciune, dragostea, milostivirea, milostenia către săraci și alte asemenea lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu; iar după acestea să ne ostenim și la faptele bune cele trupești și să postim după putere”.
Acestea și altele asemenea le zicea preaînțeleapta, învățând de multe ori cu milostivire de maică pe fiicele sale duhovnicești, care primeau cu osârdie cuvântul și dădeau rod preaminunat. Iar cuvioasa, văzând că făcea rod mult în sufletele lor cu sfătuirile sale, se bucura și mulțumea Domnului, pe care Il iubea din tot sufletul și puterea. Deci, având credință către Hristos, fără vicleșug, și către surori dragoste mai presus de măsură, a îndrăznit de a cerut un dar mare și mai presus de fire, adică s-o învrednicească darului mai înainte-vederii, ca să cunoască cu adeverire greșelile cele ascunse ale tuturor surorilor. Iar aceasta nu pentru lauda omenească, ci ca să le îndrepteze și să nu fie date la chinuri.
De aceea și Domnul, văzând că scopul ei era bun, a ascultat-o degrab și i-a trimis din cer un înger purtător de lumină, care a venit la dânsa în haine albe, fulgerând. Iar ea când l-a văzut, nu s-a tulburat, nici nu s-a înfricoșat deloc de preaslăvirea chipului, ci mai vârtos s-a bucurat. Iar îngerul a fericit-o, zicând: „Bucură-te, roaba Domnului preacredincioasă și adevărată. Domnul ne-a trimis spre slujba ta, după cererea ce i-ai făcut, pentru cei ce vor a se mântui prin tine. El mi-a poruncit să stau lângă tine totdeauna și în fiecare zi să-ți descopăr luminos cele ascunse”. Zicând acestea, îngerul s-a făcut nevăzut; iar cuvioasa a căzut la pământ, mulțumind Domnului cu veselie. Și de atunci îngerul n-a lipsit de la dânsa, ci i se arăta în fiecare zi – o, îndrăznire minunată a cuvioasei către Domnul! -, vorbind ca un prieten cu prietenul său. El îi descoperea lucrurile cele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale celor călugărițe, ci și ale celorlalți oameni care veneau s-o vadă și să audă cuvintele ei cele de aur.
Deci, dacă ar fi văzut pe cineva că a făcut vreun lucru nelegiuit, îl învăța și îi spunea despre munca cea veșnică, în care se osândesc cei ce mor nepocăiți și mai vârtos câți cad în cutare păcat, fie femeie, fie monahie, spunând păcatul în care era căzut cel ce vorbea cu dânsa. Dar nu mustra pe om la arătare, ca să nu-l rușineze către ceilalți, ci în chip iscusit îl aducea la pocăință. Și se ruga de seara până la vremea Utreniei și după Utreme dormea puțin până în zori. Apoi se ducea în biserică și chema pe surori una câte una la mărturisire. Și când se întâmpla vreuna de nu mărturisea păcatul său, i-l spunea cuvioasa cum o sfătuia îngerul mai înainte. De aceea, toate i se supuneau ca unei sfinte și mai presus de om. Deci a ieșit vestea despre ea în toată cetatea, și fiecare alerga să vadă fața ei cea cinstită și vrednică de cucernicie. Acolo se adunau în fiecare zi boieri, sfetnici, femei, fecioare, tineri și bătrâni, și îi învăța preaînțeleapta cu atâta pricepere și umilință, încât se pocăiau de păcatele lor și se mântuiau; și așa pretutindeni se auzea numele minunatei Irina.
Iar ea nu lipsea niciodată de la rugăciune și mulțumire către Domnul. Deci diavolii s-au supărat asupra sa și într-o noapte s-au adunat în chilia ei, unde se ruga stând drept, cu mâinile ridicate în sus. Și strigau cu glas tulburat și urât, încercând prea viclenii s-o oprească de la rugăciune, dar n-au putut. Iar unul din ei, mai obraznic decât ceilalți, s-a dus mai aproape și-și bătea joc de dânsa ca o maimuță, zicând: „Irino de lemn, pe care te țin picioare de lemn, până când vei necăji neamul nostru? Până când ne vei arde cu rugăciunile tale și ne vei face atâta întristare și răutate?” Asemenea și ceilalți se arătau că se tânguiau de primejdia lor și se băteau. Iar cuvioasa stătea fără de frică la locul său și nu se clintea deloc.
Atunci acel nerușinos diavol a aprins lumânare din candelă și i-a ars acoperământul sfintei și culionul, apoi, ajungând focul până jos, i-a ars nu numai hainele, ci și multe părți ale trupul ei, adică umerii, pieptul și spinarea. Și câte puțin ar fi ars tot trupul ei, dacă nu ar fi alergat o soră, care se întâmplase de se ruga și ea asemenea în chilia sa și, cum a simțit miros de carne și de haine care ardeau, a alergat la chilia sfintei și – o, minune! – a văzut-o arzând toată, dar din locul său nu se clintea, ci stătea nemișcată ca un stâlp.
Deci sora a stins îndată văpaia și a mișcat pe sfânta puțin, care, pogorând mâinile târziu, a zis: „De ce mi-ai pricinuit atâta răutate, fiica mea, și m-ai lipsit de atâtea bunătăți? Nu se cade a cugeta cele ale oamenilor, ci cele ale lui Dumnezeu. Până în ceasul acesta stătea înaintea mea un sfânt înger și-mi împletea o cunună din tot felul de flori, atât de prea mirositoare și minunate, încât unele ca acestea niciodată nu s-au văzut. Și când își întindea mâna ca să pună pe capul meu acea cunună de mult preț și frumoasă, ai venit tu și ai purtat grijă de mine cu socoteală bună mai rea decât socoteala Cea rea; drept aceea îngerul a fugit, văzându-te pe tine, și mi-ai dat această întristare și pagubă neasemănată”.
Iar ea auzind acestea, a plâns. Apoi, cum desprindea bucățile de haine, care erau jumătate arse și lipite de carnea ei, ieșea atâta miros, încât covârșea toate mirurile și aromatele cele scumpe. Mirosul acela a umplut toată biserica și toți miroseau și se minunau. Dar, deoarece cuvioasa nu mai avea altă haină, ucenița i-a adus una și a îmbrăcat-o. Și după câteva zile, Doctorul sufletelor și al trupurilor i-a vindecat rănile ce i se făcuseră, crescându-i și darul proorociei.
Venind odată la ea un famen al surorii sale, care era femeia chesarului Varda, l-a chemat sfânta în taină și i-a zis: „Chirile, spune surorii mele să-și gătească lucrurile, pentru că în puține zile îi va muri bărbatul, de bântuirea împăratului Mihail, iar după puțin timp și împăratul va fi bântuit de alții pe dreptate, pentru necuviincioasele lui fapte, ca astfel să-și piardă viața și împărăția. Să vă păziți însă de a spune aceasta cuiva și nici cineva din rudeniile noastre să nu îndrăznească a se împotrivi împăratului ce va să fie și să nu-l oprească cât de puțin, căci, deși este pricinuitor de ucideri, Dumnezeu l-a iubit ca pe un binecredincios și a binevoit întru el. Drept aceea, nu se va folosi vrăjmașul la dânsul”.
Auzind acestea sora cuvioasei, s-a biruit de dragostea bărbatului său și i le-a arătat. Iar el, ca un mândru și nepriceput, n-a înțeles și nici n-a alergat către Domnul cu lacrimi, ca să ceară milă; ci a rămas fără grijă, vrând numai să știe numele celui ce avea să împărătească. Și de multe ori a trimis vestitori la cuvioasa ca să i-l arate, dar nu a voit, până ce l-a ucis oastea după câteva zile. Asemenea și împăratul Mihail, fiind tăiat, și-a lepădat viața, iar după el a împărățit Vasile Machedon. Acestea ajung spre a arăta darul cel proorocesc al Cuvioasei Irina. Deci să venim la celelalte minuni ale ei.
O femeie frumoasă și de neam bun din cetatea cuvioasei, adică din Capadochia, era logodită cu un bărbat; dar, schimbându-și scopul, nu l-a mai voit și, ca să nu o mai supere, a fugit de acolo și s-a călugărit în mănăstirea sfintei. Iar diavolul a zavistuit-o și i-a înfierbântat logodnicul cu multă dragoste spre dânsa. Și neputând acela s-o scoată din mănăstire, s-a îmbătat atâta de dragoste rea, încât, aflând un fermecător, slujitor preaiscusit al diavolului, i-a făgăduit mulți bani dacă prin farmece va aduce pe acea femeie la voia lui, ca să-l ia de bărbat.
Deci, fermecătorul făcându-și meșteșugul în Capadochia, femeia și-a ieșit din minte și înconjura toată mănăstirea răcnind și strigând numele logodnicului său. Și se jura cu înfricoșate jurăminte că dacă nu-i vor deschide ușa să se ducă să-l afle, se va sugruma. Auzind Cuvioasa Irina acestea, plângea și, bătându-se peste obraz, zicea: „Vai mie, ticăloasa, pentru că din negrija păstorilor, lupii răpesc oile! Dar în deșert te ostenești, vicleanule diavol, că Hristos nu te va lăsa să înghiți pe mielușeaua Lui”. Atunci a adunat toată obștea și, învățându-le să se păzească mai dinainte de vicleșugurile diavolului, le-a sfătuit să postească toată săptămâna, rugându-se către Dumnezeu, și toate să facă pentru acea soră câte o mie de metanii cu lacrimi în fiecare zi. Deci astfel se ruga fiecare în chilia sa.
Iar a treia zi, acolo unde se ruga la miezul nopții, sfânta a văzut pe Marele Vasile, stând înaintea sa și zicându-i: „Pentru ce ne prihănești, Irino, că lăsăm să se facă în patria noastră urâciuni și necuviințe? Când se va lumina de ziuă, să iei pe ucenița ta cea bolnavă și să o duci la Vlaherna. Acolo va veni să o vindece Maica Stăpânului nostru Hristos, care are putere!” Zicând sfântul aceasta, s-a făcut nevăzut. Iar sfânta a luat pe aceea ce pătimea, împreună cu alte două surori mai alese și, ducându-se la numita biserică a Vlahernei, s-au rugat toată ziua cu lacrimi. Iar la miezul nopții sfânta a adormit de osteneală și a văzut în vis popor mult, care gătea drumurile cu haine aurite și prea luminoase, stropind cu flori prea mirositoare și tămâind. Deci sfânta i-a întrebat pe ei pentru ce fac atâta pregătire. Iar ei au zis: „Vine Maica lui Dumnezeu; deci pregătește-te a i te închina”. Atunci a venit și împărăteasa tuturor, urmându-i mulțime nenumărată de purtători de lumină, iar dumnezeiasca și cinstita ei față scotea atâta strălucire, încât omul nu putea să o vadă.
După ce Stăpâna a văzut pe toți bolnavii, a venit și la ucenița Irinei. Atunci sfânta, înfricoșată și cutremurată, a căzut la prea curatele picioare ale Intru tot sfintei Stăpâne și a auzit cum a strigat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe Marele Vasile, și l-a întrebat de Irina, ce-i trebuie. Iar el a spus toată pricina precum este mai sus. Atunci Stăpâna a zis: „Chemați pe Anastasia!” Și când a venit, a zis către dânsa: „Duceți-vă cu Vasile în Cezareea, cercetați cu sârguință, ca să vindecați această fiică, că Fiul și Dumnezeul meu v-a dăruit vouă darul acesta”. Atunci Anastasia și cu Vasile, închinându-se Născătoarei de Dumnezeu, s-au dus degrab să săvârșească cele poruncite. Apoi s-a făcut un glas către Cuvioasa Irina, zicându-i: „Du-te la mănăstirea ta și acolo se va vindeca!”
Deci deșteptându-se, a spus vedenia celorlalte, și au plecat bucurându-se. Și era Vineri, iar la ceasul Vecerniei s-au adunat toate în biserică. Și spunându-le cuvioasa vedenia sa, a poruncit ca toate să ridice mâinile și ochii spre cer și cu lacrimi să grăiască din toată inima: „Doamne miluiește”. Deci, după multă vreme, când s-a udat toată fața bisericii de lacrimi, s-a arătat în văzduh zburând – o, minunile Tale, Hristoase, Împărate Atotputernice! – Marea Muceniță Anastasia și Marele Vasile. Atunci s-a auzit un glas de la ei, zicând: „Irino, întinde mâinile tale și primește acestea, și nu ne mai prihăni pe nedreptate”.
Deci sfânta, întinzând sfintele sale mâini, a primit din văzduh o legătură care cântărea trei litre. Și dezlegând-o, a aflat într-însa fel de fel de farmece și lucruri rele, ață, păr, plumb, noduri și nume diavolești scrise. Și erau mai ales doi idoli mici de plumb, unul în asemănarea bărbatului, iar celălalt în al monahiei, și erau lipiți unul de altul, ca și cum păcătuiau. Iar monahiile s-au minunat și au petrecut toată noaptea mulțumind împărătesei celei Atotputernice. Apoi, de dimineață, sfânta a trimis la Vlaherna două monahii, împreună cu ceea ce pătimea și împreună cu lucrurile cele rele care s-au zis mai sus, încă și cu untdelemn și cu prescuri, ca preotul să slujească Sfânta Liturghie. Deci acela, după Sfânta Liturghie a miruit pe bolnavă cu untdelemn din candelă, apoi a pus farmecele pe jăratec, și acelea arzând, s-au dezlegat și nevăzutele legături ale monahiei, și așa și-a venit în minte, slăvind pe Dumnezeu, Care a izbăvit-o. Iar când idolii s-au topit desăvârșit, ieșeau niște glasuri mari de pe jăratec, precum răcnesc porcii când îi înjunghie; iar cei de față, văzând și auzind acestea, au fugit cutremurați, slăvind pe Dumnezeu, Care face niște lucruri prea slăvite ca acestea. După aceasta, monahiile s-au întors în mănăstire, povestind către celelalte și aceste minuni de pe urmă.
Iar smerita cugetătoare Irina, când vedea pe alții că i se plecau ei pentru sfintele sale fapte, atât se osândea pe sine, încât nu lipseau niciodată lacrimile din ochii ei, dar mai ales la Sfânta Liturghie, când preotul aducea jertfa cea fără de sânge; căci socotind ea, cum că Dumnezeu Cel nevăzut și fără de moarte a primit a se face om și a se răstigni pentru dragostea noastră și a pregătit aceste dumnezeiești Taine ca să ne împărtășim cu Dânsul, atât se umilea, încât nu putea să-și țină plânsul; deci își acoperea fața ca să nu o vadă celelalte și plângea, ca și cum ar fi fost un tâlhar sau un făcător de rele, care a făcut toate nelegiuirile.
Și petrecea nevoindu-se ca și mai înainte și de multe ori se ruga o zi și o noapte necurmat, altădată și două sau trei zile și chiar o săptămână întreagă. Iar când voia să-și lase mâinile în jos nu putea, că, de mult ce le ținea în sus, se înțepeneau din umeri și din coate; de aceea chema pe câte o soră de-i ajuta; și, când le cobora, încheieturile scrâșneau atât de tare, încât sunetul se auzea de departe.
Iar în Sfântul și Marele Post dânsa nu mânca pâine, nici altă mâncare până la Sfintele Paști, decât numai puține verdețuri o dată pe săptămână și bea puțină apă. De aceea, de multa ei înfrânare, rămăsese numai pielea și oasele. La praznicele împărătești priveghea toată noaptea și nu dormea nicidecum, ci se ruga deosebi și cânta. Și de multe ori ieșea în ogradă la miezul nopții și se ruga cu multă umilință, căci, văzând stelele, frumusețea cerului și mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atâta înțelepciune.
După dumnezeiasca rânduială, ca să nu rămână nemărturisită o minune mare, care de multe ori se făcea în ogradă, s-a întâmplat că o soră a ieșit încetinel într-o noapte din chilia sa și a văzut pe sfânta că se ruga, fără a i se atinge picioarele de pământ, ci stătea în văzduh înălțată ca la doi coți; iar lângă dânsa erau doi chiparoși foarte înalți, care și-au plecat vârfurile până la pământ și au stat așa – o, preaslăvită minune! -, câtă vreme s-a rugat sfânta!
Iar după ce și-a săvârșit rugăciunea, s-a dus la amândoi și, atingându-se de vârfurile lor, i-a binecuvântat cruciș, și atunci ei, înălțându-se, iarăși s-au întors la starea lor. Deci văzând monahia o minunată vedenie ca aceasta, s-a înfricoșat și tremura, socotind nălucire cele văzute, de vreme ce trecuseră trei ceasuri de când o vedea. De aceea, ca să se încredințeze, a alergat la chilia sfintei și, văzând că este adevărată, s-a încredințat că n-a văzut nălucire, ci adevărată minune; însă atunci s-a temut și n-a arătat nimănui.
După câteva zile, monahiile au văzut în vârfurile acelor chiparoși două basmale spânzurate, pe care, spre slava lui Dumnezeu, fericita Irina le spânzurase, fiindcă de multe ori își plecau vârfurile, închinându-i-se ei. Deci se întrebau una pe alta care, când și cum a putut să se suie la atâta înălțime ca să lege basmalele acolo. Atunci monahia care a văzut minunea a povestit celorlalte, care s-au înfricoșat și au lăcrimat de bucuria lor, și au certat-o că nu le-a deșteptat și pe dânsele să vadă o minune ca aceea. Iar sfânta, înștiințându-se că numita monahie a descoperit-o, s-a tulburat și a canonisit-o, zicând: „Dacă m-ai fi văzut păcătuind ca un om, ai fi arătat și păcatul meu?” Atunci ea a căzut înfricoșată la pământ, cerând iertare. Iar sfânta a zis cu grea certare Către dânsa și către celelalte, ca să nu mai îndrăznească altădată vreuna din ele să arate cuiva vreo minune, câtă vreme va trăi sfânta în această lume. Deci, ea săvârșind multe asemenea semne, nimeni nu le arăta, temându-se de certare.
In prima zi a lunii ianuarie, dânsa avea obicei să prăznuiască pe Marele Vasile, pentru că îl avea pe el spre mare evlavie, ca pe unul ce era dintr-o patrie cu ea. Într-acea zi, la a patra strajă a nopții, a venit un glas nevăzut, zicând către sfânta: „Primește pe corăbierul care îți aduce astăzi poame și mănâncă-le bucurându-te, că sufletul tău se va veseli!” Deci, când cântau Utrenia, a trimis două monahii, zicând: „Duceți-vă la poartă și băgați înăuntru pe corăbierul care se află afară”. Deci, venind omul acela la cuvioasa, s-au închinat unul altuia și, rugându-se, au șezut. Apoi l-a întrebat cum a venit acolo și el a zis către dânsa: „Doamna mea, eu sunt corăbier din insula Patmosului și am plecat cu corabia să vin aici în Constantinopol pentru oarecare trebuință a mea. Și călătorind pe lângă marginea insulei noastre, am văzut pe mal un bătrân frumos și cu chip dumnezeiesc, care ne-a strigat să-l așteptăm. Iar noi, neputând sta, fiind aproape de pământ și de stânci și vântul fiind bun, alergam. De aceea omul acela a strigat mai tare, poruncind să stea corabia. Atunci îndată – o, minune! – corabia a stat până ce bătrânul acela a venit umblând peste valuri și ajungând la corabie, a scos trei mere din sânul său și mi le-a dat mie, zicându-mi: «Cum vei ajunge în cetatea împărătească, să le dai patriarhului și spune-i că i le-a trimis din Rai Atotbunul Dumnezeu și robul Lui, Ioan!» Apoi, scoțând din sân alte trei mere asemenea, mi-a zis: «Acestea să le dai egumenei Hrisovalantului, cea cu numele Irina, și spune-i ei: „Mănâncă din acestea, pe care sufletul tău le-a poftit”. Căci acum am venit din rai și i le-am adus!» Așa zicând, ne-a binecuvântat și îndată corabia a plecat, iar el s-a făcut nevăzut. Deci am dat cele trei mere patriarhului, iar pe acestea le-am adus sfinției tale”. Acestea auzindu-le cuvioasa, a lăcrimat de bucurie și multe mulțumiri a dat Sfântului Ioan, iubitul ucenic și apostol al lui Hristos.
Atunci corăbierul a scos merele dintr-o basma de mătase țesută cu aur, căci le avea păzite cu cinste ca pe niște lucruri dumnezeiești, și i le-a dat cuvioasei cu multă evlavie. Iar merele acestea atâta covârșeau merele cele pământești și vremelnice prin aceste trei daruri: cu frumusețea, cu mirosul și cu mărimea, încât erau vedere de mirare. Și acesta nu este lucru de necrezut, fiindcă erau din Rai. Deci corăbierul acela, luând binecuvântare și iertare de la sfânta, s-a dus. Iar ea a postit o săptămână, mulțumind Domnului pentru darul ce i l-a trimis. Apoi, întru slava Lui, a început a mânca dintr-un măr, în fiecare zi câte o bucățică, fără a gusta pâine, verdețuri sau orice altă mâncare, nici măcar apă nu bea, până la patruzeci de zile.
Și atâta miros ieșea din gura ei în vremea când mânca, încât se umplea tot mirosul surorilor și întreaga mănăstire, ca și cum ar fi făcut în fiecare zi miruri și aromate de mult preț; deci tot văzduhul se umplea de această minunată veselie a Raiului. După acestea, când a venit Sfânta și Marea Joi, a poruncit tuturor surorilor să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine, iar după împărtășire a tăiat al doilea măr în bucățele și a dat fiecăreia câte o bucățică de a mâncat, însă ele nu știau ce este, numai mirosul și dulceața o simțeau în gură și se minunau; și mai ales simțeau în sufletul lor multă veselie și bucurie când mâncau. Iar pe celălalt măr l-a păstrat cu pază și multă cinste, și în fiecare zi îl mirosea spre îndulcirea și veselia sufletului ei.
Apoi, după multe alte minuni ce a făcut această cuvioasă, a scos de la moarte nedreaptă și pe o rudă a sa, care, fiind pârât la împărat de niște oameni răi, a fost închis și hotărât spre moarte. Atunci cuvioasa, arătându-i-se împăratului în vis, l-a îngrozit pe el, că de nu va elibera pe cel închis și hotărât spre moarte fără de vină, va porni spre răzbunare asupra lui pe Împăratul ceresc. Deci, arătându-se mai întâi în vis, apoi și la arătare, l-a făcut de l-a eliberat. Și voind el să intre în mănăstire și să vadă pe cuvioasa, a fost oprit de dânsa prin scrisoare, pentru multa ei smerenie.
Un om oarecare, prieten al ei și cunoscut bun, cucernic și iubitor de Hristos, cu numele Hristofor, venea de multe ori în mănăstire, unde ea îl primea cu dragoste și vorbeau împreună, știind că era îmbunătățit. Deci venind într-o zi și vorbind multă vreme, când voia să meargă, i-a făcut metanie după obicei, cerându-și iertare, iar sfânta i-a zis lui: „Mergi, fiule, Domnul să odihnească sufletul tău cu drepții”. Acestea auzindu-le el, a rămas înmărmurit și întristat, căci, ca un înțelept ce era, a înțeles că nu zicea sfânta acestea fără de vreo înțelegere. Iar ea, văzându-l tulburat, s-a prefăcut că mintea ei era îndreptată la altceva și de aceea a grăit acestea, apoi mângâindu-l din destul, l-a trimis la casa sa; iar el s-a dus fără să aibă cât de puțin vreun semn de boală. Și ajungând la casa sa, a mâncat bine, dar în vremea Vecerniei a căzut jos și și-a dat sufletul fără de veste. Aceasta nimeni altul nu o știa, decât numai Sfânta Irina, că pentru aceasta îi zisese lui cuvintele cele mai dinainte.
Iar una dintre surori, care se întâmplase acolo când cuvioasa grăise aceste cuvinte, o ținea de rău, zicând: „Pentru ce, doamna mea, ai zis cuvântul acela lui Hristofor, de s-a dus întristat?” Dar sfânta i-a răspuns: „Să nu socotești că am zis așa degeaba și la întâmplare, ci pentru că vedeam un tânăr strălucit care sta dinapoia lui și ținea în mână o seceră ascuțită și pe alți oarecare împrejurul lui, care îi numărau anii pe degete și au hotărât că ziua lui cea de pe urmă este ziua de astăzi. Și de nu crezi, cheamă pe roaba Evitia și trimite-o să se ducă în casa lui, să vadă că într-adevăr a murit”. Deci, trimițând-o pe aceea, l-a găsit mort. De aceea toate s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu că le-a învrednicit a avea o învățătoare ca aceea; și de atunci luau aminte mai mult la cuvintele ei și când zicea cuiva: „Dumnezeu să-l odihnească”, în acea zi se sfârșea.
Dar de vreme ce și ea era om, trebuia să-și împlinească datoria sa, pe care i-a arătat-o acel înger, zicându-i: „Să știi că în anul viitor, în 28 de zile ale acestei luni, după ce vei prăznui pe Marele Mucenic Pantelimon, vei veni să stai înaintea scaunului dumnezeirii”. Și era atunci în ziua de 26 iulie și se prăznuia în mănăstirea sfintei înnoirile hramului arhanghelului, căci în aceeași zi au zidit biserica și au sfințit-o. Deci, în anul următor, când a serbat această prăznuire și a Sfântului Pantelimon, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, postind mai întâi o săptămână după rânduială și, rugându-se, fără î gusta nici măcar puțină apă, ci numai minunatul acel măr, pe care i-l trimisese din Rai iubitul ucenic al Stăpânului Hristos, împreună cu celelalte două, după cum am zis mai sus. Deci numai pe acela l-a mâncat pentru slava lui Dumnezeu, când a cunoscut că i-a venit vremea să se ducă către doritul său Mire, căci n-a voit să-l mănânce mai înainte, ca să-l aibă în această petrecere pe pământ spre mângâiere de toate supărările care i s-ar fi întâmplat, ca oricărui om, fie vreo întristare, fie vreo nemulțumire de la surori.
Căci atunci când i se întâmpla ceva, îl lua în mâinile sale și de nemăsuratul lui miros se pierdea toată amărăciunea și se prefăcea multa ei întristare și mâhnire în bucurie și veselie. Și se bucura întru tot lăudata, aducându-și aminte ce fel de îndulcire avea să moștenească veșnic în cereasca împărăție. Deci, atunci când a mâncat acel măr, toată mănăstirea s-a umplut de un miros minunat; iar cuvioasa, după mâncarea lui, a venit întru frică, temându-se de moarte și, căutând spre cer, plângea. Iar monahiile, neștiind pricina mâhnirii ei, plângeau și ele și o întrebau ce are de se amărăște.
Iar ea le-a răspuns: „Fiicele mele preaiubite, astăzi mă duc din această lume și nu mă veți mai vedea, pentru că a venit ceasul să mă duc la viața cea veșnică; deci să puneți egumenă pe doamna Maria, că Dumnezeu a ales-o și vă va cârmui cu dumnezeiască plăcere. Să vă sârguiți a umbla pe calea cea strâmtă și necăjicioasă, ca să aflați lărgime în Rai. Urâți lumea și cele dintr-însa, pentru că toate acestea vremelnice sunt deșarte. Urâți sufletele voastre, ca să le dobândiți, după dumnezeiasca poruncă. Pe scurt, să nu faceți cât de puțin voia trupului, ci a lui Dumnezeu, pentru că numai Acela poate să vă ajute în ceasul judecății”.
Acestea și alte cuvinte folositoare de suflet zicând ea în ceasul cel mai de pe urmă, și-a ridicat mâinile și ochii spre cer și se ruga către Domnul, zicând: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Păstorule cel Bun, care ne-ai izbăvit pe noi cu Preasfântul și de mult preț Sângele Tău, în mâinile Tale cele sfinte dau această mică păstorie. Acoperă-o cu acoperământul aripilor Tale și păzește-o pe dânsa de supărările și ispitele diavolului, că Tu ești sfințirea și izbăvirea noastră și Ție mulțumire înălțăm și Te preamărim pe Tine totdeauna!”
Astfel rugându-se ea, a șezut și a început a zâmbi, văzând pe sfinții îngeri că o fericesc. Și îndată fața ei a strălucit ca soarele și atunci și-a închis ochii ca și cum ar fi dormit. Astfel și-a dat Domnului sfințitul ei suflet, trăind o sută și trei ani. Însă cu toate bătrânețile sale, întru nimic nu se stricase frumusețea ei, ci se arăta ca o tânără frumoasă, fie pentru darul fecioriei, că n-a cunoscut lumea împodobită și preaîncuviințată, fie pentru că avea dar deosebit de la Dumnezeu, ca să rămână până în sfârșit la dânsa acea frumusețe și podoabă a trupului, care să mărturisească frumusețea sufletului, precum se învrednicise și de alte daruri de la cerescul său Mire.
Deci s-a făcut de către surori plâns și bocet și toate se tânguiau după cuviință de lipsa unei maici ca aceasta, dar nu numai ele, ci și aproape toată cetatea Constantinopolului s-a adunat, și mai ales doamnele boierilor din sfat și cucoanele, și tot neamul și vârsta, toți alergau împreună, câți au auzit de sfânta ei mutare, ca să sărute spre sfințire sfintele și cinstitele ei moaște. Și atâta mulțime de bărbați și femei s-a adunat, încât nu-i încăpea mănăstirea; de aceea n-au putut s-o îngroape până ce nu s-a înnoptat, și atunci cu sila au săvârșit cele obișnuite îngropării, după rânduiala Sfintei Biserici. Și aveau miruri preamirositoare, aromate de mult preț și tămâieri, care le aduseseră arhiereii, după obicei, însă atâta mireasmă ieșea din cinstitele și prealăudatele ei moaște, încât covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămâierile cele pământești.
Deci după ce au prohodit-o, au pus-o într-o raclă pregătită mai dinainte, până ce i-au zidit mormânt nou în biserica Sfântului Teodor, care era acolo în mănăstire, lângă cea a Arhanghelului. Deci acolo au îngropat-o pe cea asemenea cu mucenicul și din mormântul ei ieșea în fiecare zi minunată mireasmă, mărturisind îndrăznirea cuvioasei cea către Domnul. Iar acel boier și rudenie a sfintei, pe care îl izbăvise de la moarte, precum am spus mai sus, aducându-și aminte de acea mare facere de bine, aducea mulțumită, prăznuind în fiecare an pomenirea sfintei, cu îmbelșugare și prea strălucit. Dar nu numai acesta a dobândit facere de bine de la Cuvioasa Irina, ci și oricare ar fi chemat-o cu credință, îi împlinea cererile cele de folos.
Și până astăzi face minuni cu mulți din cei ce au nevoie și mai ales cu cei nedreptățiți, care o cheamă în ajutor, luminând pe judecători să facă judecată dreaptă și cel nedreptățit să-și ia dreptatea. Asemenea lucrează și cu cei ce au vrajbă și ură între ei, căci le strică pe acestea sfânta cea de un nume cu pacea care covârșește toată mintea – Irina zic, cea cu numele înveselitor – căci mijlocește cu o negrăită putere dumnezeiască între câți se află pomenire de rău și ură din lucrarea diavolului și le înmoaie inimile lor, de ajung la dragoste și pace, împreună lucrând dumnezeiescul dar. Acest dar dăruiește Cuvioasa Irina celui ce o cheamă cu evlavie, ca să împace sminteala, să fie călcat urătorul binelui și să fie slăvit Domnul Cel întru tot bun, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. - Chilia Buna Vestire
Rugăciunile începătoare:
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni ești și toate plinești, vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluiește (de trei ori). Slavă… Şi acum…
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.
Troparele de umilință
Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de niciun răspuns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi păcătoșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.
Slavă…
Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.
Și acum…
Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.
Crezul
Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat; Și a înviat a treia zi după Scripturi; Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin Prooroci. Și într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor. Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să fie. Amin.
Doamne, miluiește (de 12 ori).
Slavă… Și acum…
Veniți să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Însuși Hristos, Împăratul și Dumnezeul nostru (cu trei închinăciuni).
Apoi Psalmul 142:
Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu se va îndrepta înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul cel drept. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.
Slavă… Și acum…
Aliluia, aliluia, aliluia, slavă Ție, Dumnezeule! (de trei ori)
Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (de trei ori).
Condacul 1
Ca pe o pârgă a Cuvioaselor și fecioarelor, fântână revărsând minuni cu adevărat, te prăznuim Irina, Cuvioasa Maică. Ci ca ceea ce ești mlădița Duhului păcii, în legătura păcii păzește pe cei ce strigă ție: Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii!
Icosul 1
Înger din cer a fost trimis într-ajutorul tău, Irina, să-ți arate pe cele nevăzute și împreună cu descoperirea celor ascunse și ascunsa ta iluminare să se facă tuturor cunoscută, prin care îi luminezi pe cei ce strigă:
Bucură-te, cea prin care Hristos s-a slăvit,
Bucură-te, cea prin care vrăjmașul s-a rănit,
Bucură-te, chipul curăției de Dumnezeu zugrăvit,
Bucură-te, stejarul bărbăției cel neclintit,
Bucură-te, înălțime slăvită a virtuților cerești,
Bucură-te, adâncime lăudată a darurilor duhovnicești,
Bucură-te, că slava cuvioșilor în tine o ai arătat,
Bucură-te, că și neasemuita curăție feciorelnică ai câștigat,
Bucură-te, cămara bunelor deprinderi,
Bucură-te, valul ușor al suferințelor aproapelui,
Bucură-te, cea prin care iubirea strălucește,
Bucură-te, cea prin care înșelăciunea se veștejește,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii!
Condacul 2
Mugur al bucuriei, cu totul fericită, desăvârșită lucrare a faptelor bune ai arătat, tânără fiind, aleasă, frumoasă cu trupul și preafrumoasă cu sufletul pe tine însăți în frica cea bună te-ai învățat strigând: Aliluia!
Icosul 2
A cunoscut în Duhul Sfânt, marele Ioanichie, cele viitoare ale vieții tale și ți-a zis: Mergi, bucurându-te, căci mânăstirea Hrisovalantului te dorește. Iar acum și noi grăim ție:
Bucură-te, trandafirul bucuriei,
Bucură-te, crinul fecioriei,
Bucură-te, icoana frumuseții cerești,
Bucură-te, că ai disprețuit îndemnurile omenești,
Bucură-te, podoaba nefurată a Mirelui sufletelor,
Bucură-te, diadema tinerelor curate,
Bucură-te, că fără stricăciune Cuvântului te-ai dăruit,
Bucură-te, că înțelepțește lumea ai părăsit,
Bucură-te, floare care înmiresmezi îngerii,
Bucură-te, cunună a fecioarelor,
Bucură-te, că ai dobândit frumusețe strălucitoare a sufletului,
Bucură-te, bună rânduială a luminoaselor virtuți,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 3
Slava lumească, plăcerile tinereții și cinstea neamului ales cu adevărat ca niște gunoaie le-ai socotit, ca pe Hristos să-L câștigi, Cel pe Care L-ai iubit cu dor dumnezeiesc, căci focul cel ceresc te-a aprins a cânta: Aliluia!
Icosul 3
Însetată ai alergat, fericită Irina, precum o căprioară, spre sfânta mânăstire a Hrisovalantului, unde cu credincioșie ai scos izvoare de apă și viață veșnică, din care adapi pe toți cei ce-ți cântă ție unele ca acestea:
Bucură-te, rază a cumpătării,
Bucură-te, veșmânt al nepătimirii,
Bucură-te, chip al vieții nematerialnice,
Bucură-te, lumină a slavei negrăite,
Bucură-te, mlădiță ce înflorește darul nestricăciunii,
Bucură-te, ogor care ai dat roade înțelegătoare,
Bucură-te, că te-ai arătat ca un izvor de viață dătător,
Bucură-te, că dăruiești mana cea cerească,
Bucură-te, izvor al bucuriei neîmpuținat,
Bucură-te, râu al minunilor dumnezeiești,
Bucură-te, vas al miresmelor nepământești,
Bucură-te, revărsare de vindecări trupești,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 4
Icoană vie și sfat dumnezeiesc te-ai arătat, grăind prin tăcere și obștea prin fapte minunate povățuind, învățând-o ca împreună cu tine să strige cu dinadinsul: Aliluia!
Icosul 4
L-ai rușinat pe Veliar și nebunia lui cea întunecată, cu puterea dumnezeieștii lumini, căci, ajutându-te prin Hristos, meșteșugurile aceluia îndată le-ai sfărmat; pentru aceea, ție celei biruitoare strigăm așa:
Bucură-te, cădere a vrăjmașilor fără trup,
Bucură-te, mărturie a multor biruințe,
Bucură-te, ceea ce îndrăzneala lui Veliar ai zdrobit,
Bucură-te, ceea ce cu harul lui Hristos te-ai slăvit,
Bucură-te, chip preafrumos al firii femeiești,
Bucură-te, priveliște slăvită a stării neclătinate,
Bucură-te, că arăți puterea dumnezeieștii frumuseți,
Bucură-te, că sfărâmi cursa celui viclean,
Bucură-te, stâlp al binecuvântatelor mânăstiri,
Bucură-te, însuflețire a cuvioaselor sihăstrii,
Bucură-te, auroră a păcii de sus,
Bucură-te, plinătate a blândeții de nespus,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 5
Dumnezeieștii profeție ai urmat cu adevărat, primind cu smerenie să îndrumi mânăstirea ta, spre cunoașterea și râvna celor bune, putere nouă dând celor ce cântă: Aliluia!
Icosul 5
Ai povățuit, Preafericită, către pământul făgăduinței a ta scumpă moștenire, pe mielușelele tale, care pacea cea mai presus de minte câștigându-o spre Cuvântul au fost călăuzite și au grăit ție Maică, unele ca acestea:
Bucură-te, povățuitoarea cea cu dreaptă socoteală,
Bucură-te, că ai mustrat cu înțelepciune,
Bucură-te, de Dumnezeu insuflată călăuzitoare a fecioarelor,
Bucură-te, cea întocmai cu îngerii și împreună cu ei viețuitoare,
Bucură-te, gură preadulce povățuitoare celor ce se învață în lucrare,
Bucură-te, a inimii zdrobite alinare,
Bucură-te, îndrumare a celor ce se nevoiesc înțelepțește,
Bucură-te, luminare a celor înțepeniți în întuneric,
Bucură-te, ceea ce însăți călăuzești sufletele curate,
Bucură-te, îndreptarea multor fărădelegi,
Bucură-te, a vrăjmașului puternică surpare,
Bucură-te, a patimilor trupești nimicitoare,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 6
Rămas-ai precum o rază sfântă, când ți s-a arătat Îngerul dumnezeiesc, cântând Vistierului luminii, Celui Ce ți-a dăruit ție cunoașterea celor ascunse și călăuzire îngerească, spre vindecarea celor ce strigă: Aliluia!
Icosul 6
În faptă și în contemplație și în priveghere de toată noaptea find, mâinile tale ca niște flăcări ardeau, strălucind asupra ta Lumina cea de sus, asemeni marelui Arsenie; tinde-le și acum și te roagă fierbinte către Ziditorul tău, pentru cei ce vin spre tine și îți strigă:
Bucură-te, raza Luminii de sus,
Bucură-te, vas al frumuseții curate,
Bucură-te, lumină a contemplației și faptei,
Bucură-te, privighetoarea harului,
Bucură-te, cea întocmai cu slăvitul Moise,
Bucură-te, bună asemănare a înțeleptului Arsenie,
Bucură-te, că limpezești cele ascunse ale inimii,
Bucură-te, că dăruiești îndoită vindecare,
Bucură-te, turturea sfântă și fără de pată,
Bucură-te, mielușeaua cea blândă a lui Hristos,
Bucură-te, albina faptelor bune,
Bucură-te, rândunica plină de dorul după Dumnezeu,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 7
Suflând cu ură crâncenă împotriva ta începătorul răutății, să te lovească a încercat cel fără de minte, dar de rușine și de râs s-a făcut, mai tare decât diamantul aflându-te; căci întru Hristos te întăreai, cântând fără de încetare: Aliluia!
Icosul 7
Pe tânăra din Cezareea, care cumplit suferea din meșteșugirea și lucrarea dracilor, ai vindecat-o, chemând într-ajutor pe binecuvântatul Vasile și pe marea muceniță Anastasia. Iar aceea ți-a strigat cu înțelepciune.
Bucură-te, tăria celor slabi,
Bucură-te, risipirea gândurilor rele,
Bucură-te, râul vindecărilor cel lin curgător,
Bucură-te, măslinul darului mult roditor,
Bucură-te, sălaș cinstit al lucrării dumnezeiești,
Bucură-te, tăioasă sabie împotriva lucrăturii diavolești,
Bucură-te, că strigăt de durere nu ai trecut cu vederea,
Bucură-te, că nebunia dracilor ai îngrădit,
Bucură-te, că înfricoșezi pe vrăjmașii cei fără de trup,
Bucură-te, că celor fără nădejde le ești scăpare,
Bucură-te, celor în nevoi caldă ocrotitoare,
Bucură-te, sprijin tare al celor zbuciumați,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 8
Virtuți minunate și minuni felurite te-ai arătat a lucra, de Dumnezeu purtătoare, căci auzul tuturor ai uimit, cele viitoare proorocind și cele încă nefăptuite înainte cunoscând, ca toți, credință tare dobândind, să strige: Aliluia!
Icosul 8
Cu totul s-a umplut de spaimă, de Dumnezeu înțelepțitul stăpânitor, văzându-te pe tine în chip de negrăit, căci l-ai înfricoșat spre a face cele bune după cum l-ai sfătuit, iar el, porunca înțelegând, a strigat insuflat unele ca acestea:
Bucură-te, slava Bisericii,
Bucură-te, ceea ce suferi pentru durerile noastre,
Bucură-te, jertfă de pace,
Bucură-te, asemănarea celor fără de materie,
Bucură-te, arvună a răsplătirii viitoare,
Bucură-te, limpede închipuire a vieții îngerești,
Bucură-te, a celor nepăstuiți grabnică ajutătoare,
Bucură-te, a nedreptei judecăți dezlegare,
Bucură-te, izbăvirea celui nevinovate,
Bucură-te, ceea ce în vis ne înștiințezi,
Bucură-te, că noi în veghe fiind, și tu veghezi,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 9
Pe ceea ce prin sfințenie la înălțime cerească s-a ridicat și neînsuflețiții chiparoși au cunoscut-o, căci ca niște ființe raționale vârfurile lor și-au înclinat, căci acestea spre înălțimea evlaviei călăuzește prin har pe cei ce strigă: Aliluia!
Icosul 9
Cel ce este Soarele curăției, pe tine, trandafirul fecioriei, văzându-te a fi cu totul sfântă, mere nepământești ți-a trimis, cu o mireasmă de bucurie, și de atunci cuvintele tale precum florile miroseau, bucurând și pe cei ce-ți strigă ție:
Bucură-te, pajiștea bunătății,
Bucură-te, revărsare a darului ce va să fie,
Bucură-te, vasul de preț al sfințeniei,
Bucură-te, îndrumătoare a științei sfinte,
Bucură-te, măr înmiresmat, dulceață a înțelepciunii,
Bucură-te, floare neveștejită, în rai răsădită,
Bucură-te, ceea ce ai secerat spicul nemuririi,
Bucură-te, ceea ce harul lui Dumnezeu ai primit,
Bucură-te, lumina simplității,
Bucură-te, lira bucuriei,
Bucură-te, cupa Domnului cea de mare preț,
Bucură-te, Sfânta Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 10
Căzând cu totul sub stăpânirea demonilor, Nicolae, slujitorul tău, din înfricoșata suferință l-ai scăpat prin rugăciunile tale către Dumnezeu, pentru care, slăvindu-te, cu pace a strigat: Aliluia!
Icosul 10
Văzându-i pe îngeri te-ai bucurat și îndată ai fost chemată spre slava cea dumnezeiască, iar fața ca soarele a strălucit îndreptându-te către Cuvântul, Mirele tău, luminând prin har pe cei ce luminos grăiesc ție, Maică:
Bucură-te, de Dumnezeu purtătoare,
Bucură-te, înțeleaptă fecioară,
Bucură-te, cea cinstită precum heruvimii,
Bucură-te, ceea ce în ceata cuvioaselor sălășluiești,
Bucură-te, desăvârșire a virtuților ascetice,
Bucură-te, mulțimea darurilor de multe feluri,
Bucură-te, că în ceasul plecării strălucești,
Bucură-te, că gândurilor celor rămași le limpezești,
Bucură-te, ceea ce ești în lumină neapropiată,
Bucură-te, ceea ce ești părtașă cereștii desfătări,
Bucură-te, moștenitoarea cămării de nuntă,
Bucură-te, ceea ce ne călăuzești ca o lumină,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 11
Cu imne și miresme înconjurând sfântul tău trup, mulțimea dreptcredincioșilor împreună cu arhierei și dregători, de mireasma viețiii tale s-au împărtășit și pe tine te slăveau strigând: Aliluia!
Icosul 11
În lumina cea negrăită desfătându-te neîncetat, te bucuri în slava Domnului; iar mormântul tău, precum o pajiște, veselește mulțimile credincioșilor, răspândind har spre vindecarea celor ce strigă:
Bucură-te, buna mireasmă a lui Hristos,
Bucură-te, risipirea urâtului miros al vrăjmașului,
Bucură-te, adierea miresmelor veșniciei,
Bucură-te, ostoirea suferințelor de tot felul,
Bucură-te, blândă alinare a durerii omenești,
Bucură-te, curățire tainică a petelor stricăciunii,
Bucură-te, că veselești inimile credincioșilor,
Bucură-te, ceea ce speli întinarea sufletului,
Bucură-te, ceea ce ne ești caldă adăpostire,
Bucură-te, a vrăjmașului pustiire,
Bucură-te, împreună luptătoare a lui Hristos,
Bucură-te, grabnică ocrotitoare a celor ce strigă:
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 12
Mulțumim ție, Maică, ce izvorăște pace ca o apă vie cu adevărat, căci precum cascadele spulberă nămolul apei, la fel îi curățești de patimile urii și a dușmăniei pe cei ce cântă: Aliluia!
Icosul 12
Cântându-ți în suferințele noastre, te binecuvântăm, Maică, mireasă a Mântuitorului, Cuvioasă: ci ca ceea ce prin viață curată te-ai apropiat de Hristos, împreună cu Acesta ajută-i să se sălășluiască pe cei ce cu sete neostoită strigă ție:
Bucură-te, aleasă sfântă a lui Hristos,
Bucură-te, mir neprețuit al faptelor bune,
Bucură-te, părtașă a luminii necreate,
Bucură-te, comoară a creștinătății,
Bucură-te, cunună de flori a nevoitoarelor,
Bucură-te, lauda monahiilor cu inimă neîmpărțită,
Bucură-te, risipire a gândurilor dușmănoase,
Bucură-te, belșug al bunei înțelegeri,
Bucură-te, că prin tine mă salvez de răutate,
Bucură-te, că dumnezeieștii iubiri mă faci părtaș,
Bucură-te, vindecarea sufletului meu,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii.
Condacul 13
O, cea aleasă între fecioare și dulce strălucire a cuvioaselor, Sfântă Cuvioasă Irina, slujitoare a Cuvântului, darul cuvintelor noastre primește-l drept tămâie înțelegătoare și din patima urii trage-ne pe cei ce strigăm: Aliluia! (de trei ori)
Icosul 1
Înger din cer a fost trimis într-ajutorul tău, Irina, să-ți arate pe cele nevăzute și împreună cu descoperirea celor ascunse și ascunsa ta iluminare să se facă tuturor cunoscută, prin care îi luminezi pe cei ce strigă:
Bucură-te, cea prin care Hristos s-a slăvit,
Bucură-te, cea prin care vrăjmașul s-a rănit,
Bucură-te, chipul curăției de Dumnezeu zugrăvit,
Bucură-te, stejarul bărbăției cel neclintit,
Bucură-te, înălțime slăvită a virtuților cerești,
Bucură-te, adâncime lăudată a darurilor duhovnicești,
Bucură-te, că slava cuvioșilor în tine o ai arătat,
Bucură-te, că și neasemuita curăție feciorelnică ai câștigat,
Bucură-te, cămara bunelor deprinderi,
Bucură-te, valul ușor al suferințelor aproapelui,
Bucură-te, cea prin care iubirea strălucește,
Bucură-te, cea prin care înșelăciunea se veștejește,
Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii!
Condacul 1
Ca pe o pârgă a Cuvioaselor și fecioarelor, fântână revărsând minuni cu adevărat, te prăznuim Irina, Cuvioasa Maică. Ci ca ceea ce ești mlădița Duhului păcii, în legătura păcii păzește pe cei ce strigă ție: Bucură-te, Sfântă Maică Irina, cea întocmai cu îngerii!
Încă de la începuturile existenței Sale, Biserica a mărturisit și a întărit adevărul revelat că Fecioara Maria este Născătoarea de Dumnezeu, ocupând astfel locul central în planul mântuirii și devenind povățuitoare către Hristos. Recunoscându-i mijlocirea și ajutorul ei pentru noi, Biserica Ortodoxă i-a închinat, din cele mai îndepărtate timpuri, laude, rugăciuni și diferite denumiri ca: „Împărăteasă”, „Stăpână”, „Doamnă”, „Mireasă, pururi fecioară”, „Biserică Sfințită”, „Stâlp al fecioriei”, „Rai cuvântător”, „Rug nears”, „Scară a Raiului” și altele. Mai mult, pe parcursul anului, îi sunt închinate patru sărbători mari – praznice împărătești – și anume: Nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (15 august), Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) și Adormirea Maicii Domnului (8 septembrie).
Dar locul pe care-l ocupă Maica Domnului atât în dogmă și în viața liturgică, cât și în inimile credincioșilor este recunoscut de Biserică, în special, prin marea varietate de icoane închinate ei. Icoana Maicii Domnului ocupă locul imediat următor după icoana Mântuitorului Hristos.
Învățătura despre Maica Domnului este la fel de veche ca și creștinismul. La început, mulți creștini care veneau în catacombe, se adunau în case și în Biserici pentru rugăciune împreună, nu știau să citească și de aceea istorisirile biblice li se înfățișau prin picturi, ajutându-i, astfel, să înțeleagă tainele mântuirii lumii. La jumătatea secolului al IV-lea, Biserica începe să iasă din catacombe, construindu-și propriile bazilici.
Împrejurările și necesitățile diferitelor perioade istorice au evidențiat progresiv caracterul sacru al imaginii, au dus la dispariția simbolurilor primitive și au detașat arta creștină de elementele străine, care îi mascau conținutul. Tradiția Bisericii menționează existența unei icoane a Mântuitorului încă din vremea vieții Sale pe pământ – imaginea de pe năframa Veronicăi -, iar a icoanelor Sfintei Fecioare pictate nu mult după aceea, mai exact după Pogorârea Sf. Duh.
Reprezentări din secolul al II-lea
Cele mai vechi și cele mai numeroase fresce reprezentând-o pe Maica Domnului s-au descoperit în catacombele Romei, care erau folosite de creștini la începuturi pentru a-și îngropa morții, în cimitirele obișnuite interzicându-li-se acest lucru.
De asemenea, reprezentări ale Maicii Domnului aflăm și pe pereții catacombei Domitillei (proorocul Isaia și Fecioara cu Pruncul – secolul al III-lea), pe pereții catacombei Sfinților Petru și Marcelin (Fecioara cu Pruncul, încadrată de doi magi – secolul al III-lea) și pe pereții Cimitirului Ostrian (Fecioara Orantă cu Pruncul – secolul al IV-lea).
Adesea, Maica Domnului era reprezentată singură, ca Orantă (rugătoare). Pe numeroase vase liturgice, găsite în catacombe, erau reprezentați alături de ea și Apostolii Petru și Pavel sau mama ei, Sfânta Ana.
În secolul al Vl-lea, icoanele Sfintei Fecioare deveniseră foarte răspândite. Și în Apus se aflau, în acest timp, câteva reprezentări ale Sfintei Marii, cum este Fecioara Orantă (rugătoare) din cimitirul „Sf. Agnes” din Roma și din biserica „Sf. Maria Maggiore” sau de pe porțile Sf. Sabina. O astfel de icoană se află la Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu sau Iviron.
Sfântul Evanghelist Luca, primul iconograf
Prima reprezentare în icoană a Maicii Domnului aparține Sfântului Evanghelist Luca.
Tot părintele Adrian Dinu, a cărui lucrare de doctorat s-a referit la cultul Maicii Domnului, ne-a explicat că potrivit Tradiției, sunt trei icoane ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, după Pogorârea Sfântului Duh: Maica Domnului Odighitria – „Îndrumătoarea”, în care este reprezentată cu pruncul în brațe, amândoi stând cu fața spre cel care privește la icoană; Maica Domnului Eleusa – „Mângâietoarea” (dulce-iubitoare). Pruncul este strâns lipit cu fața lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrățișează. Chipul mamei este îndurerat, prevestind suferințele viitoare ale Fiului. A treia icoană este Maica Domnului Oranta – „Rugătoarea”, fără pruncul Iisus. Apare în Deisis rugându-se Mântuitorului pentru omenire.
Se pare că Sfântul Evanghelist Luca a pictat aceste icoane în urma unor revelații. Potrivit Tradiției, el n-a pictat numai icoanele Maicii Domnului, ci și icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel și poate și altele. Alți iconografi l-au urmat apoi, pictând pe Maica Domnului, însă aceștia sunt aproape necunoscuți.
Originalele picturilor realizate de Sfântul Evanghelist Luca nu s-au păstrat până astăzi, însă ele au devenit prototipuri pentru iconografia bizantină de mai târziu.
Afirmațiile, potrivit cărora Sfântul Evanghelist Luca este primul iconograf se fundamentează pe mărturia lui Theodor Studitul (sec.VI), care spune că împărăteasa Eudoxia ar fi trimis Pulheriei un portret al Maicii Domnului, Theotocos, pictat de evanghelistul Luca. Și textele liturgice confirmă tradiția că Sfântul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului, pomenindu-l adesea: „Zugrăvind prea cinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale”.
De asemenea, în Biserica Patimilor (Martyrion sau Martyrium), construită de Constantin cel Mare pe Golgota, pelerinii din secolele IV-VI puteau admira, printre alte relicve sfinte, și o frumoasă icoană a Sfintei Fecioare, devenită celebră prin rolul determinant pe care l-a avut în convertirea Sfintei Maria Egipteanca.
O icoană pictată la începuturi, probabil din secolul al V-lea, se păstrează și astăzi în biserica Santa Maria Maggiore din Roma.
Cea mai veche icoană a Maicii Domnului
Cea mai veche dintre reprezentările Maicii Domnului, cunoscute nouă, se află în catacomba Sfânta Priscila din Roma și este socotită ca datând din veacul al II-lea. Pentru că în această catacombă au fost foarte multe reprezentări ale Maicii Domnului, ea a fost numită Catacomba sau Cimitirul Mariei.
Pr. lect. dr. Adrian Dinu, preot spiritual la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, ne-a arătat că, pentru a indica faptul că femeia zugrăvită este Maica Domnului, alături de ea este zugrăvit un prooroc din Vechiul Testament, care ține în mâna stângă sulul cu proorocia privitoare la Maica Domnului, iar cu mâna dreaptă arată la steaua zugrăvită deasupra capului Maicii Domnului. Această reprezentare a Maicii Domnului este, în același timp, un chip simbolic și istoric.
Alături de această frescă, mai sunt două reprezentări ale Sfintei Fecioare: Buna Vestire și Închinarea magilor. În prima scenă, Maria stă pe scaun, iar lângă ea, în picioare, se află Sfântul Arhanghel Gavriil, sub chipul unui tânăr fără aripi. În a doua, Maria este așezată pe un tron, ținând Pruncul pe genunchi, iar magii îi oferă daruri. Reprezentările acestei scene din urmă erau foarte frecvente, datând din perioada secolelor II-IV.
În Biserica Ortodoxă cinstim icoana nefăcută de mână omenească a Maicii Domnului. Despre „icoana cea nefăcută de mână”, a cărei copie se află, printre altele, în Rusia în orașul Kazan, aflăm din slujba zilei de 22 octombrie, când se cinstește praznicul icoanei numită Kazanskaia.
Sfinții Petru și Pavel, aflați în orașul Lida, lângă Ierusalim, au rugat-o pe Sfânta Fecioară să vină la sfințirea Bisericii de aici. Ea le-a promis că va fi acolo și i-a trimis înapoi la Lida. Întorși la Biserica ce urma a fi sfințită, sfinții apostoli au găsit, pe un perete, zugrăvit chipul Maicii Domnului. În timpul prigoanei iconoclaste, patriarhul Constantinopolului a trimis la Roma o copie a acestei icoane, ceea ce a făcut ca astăzi să poată fi încă cunoscută în întreaga lume creștină. De aceea, icoana Maicii Domnului din Lida s-a mai numit și „romană”, fiind sărbătorită la 26 iunie.
De-a lungul timpului, tradiția a reținut mai multe tipuri de icoane ale Sfintei Fecioare Maria: cele trei amintite, la care se adaugă „Cea care tronează” – Pantanassa; „Dulcea sărutare” – Glikofilousa, „Fecioara alăptând” – Galaktorophousa etc. Tipul de icoană Galaktorophousa – „hrănitoarea cu lapte” – se află pe pereții catacombei Sfânta Priscila din Roma.
Cele mai frecvente icoane
Încă din epoca lui Constantin cel Mare, iconografia închinată Fecioarei s-a orientat spre tipul impunător al Împărătesei (ca urmare și în paralel cu chipul de Împărat al Domnului Hristos). După Sinodul de la Efes (431), Fecioara Maria a fost recunoscută „oficial” ca Maica Domnului, dezvoltându-se iconografia ei cea mai cunoscută: „Fecioara cu Pruncul”. Fecioara Maria mai apare în icoane și singură: Îndurerata de la Diveevo, a Sf. Serafim de Sarov, Ocrotitoarea Athosului – Gherontița (Athos), Călugărința (Rohia), Oranta, Acoperământul Maicii Domnului (Pokrov-ul). Unele icoane poartă numele localităților din care provin: Kazan, Vladimir, Smolensk, Prodromița etc.
Tot de la începuturi, unele dintre icoanele Maicii Domnului au dovedit puteri miraculoase, devenind astfel cunoscute icoane făcătoare de minuni. Cea dintâi icoană „făcătoare de minuni” se pare că aparține tot Sfântului Luca. Despre aceasta s-a spus, de exemplu, că în secolul al X-lea a fost apărătoarea Constantinopolului, ori a polonezilor în luptă împotriva suedezilor din 1662.
La noi, cea mai vestită dintre icoanele făcătoare de minuni de astăzi este icoana de la Mănăstirea Neamț. În „Viața Preasfintei Fecioare Maria”, monahul Gamaliil Păvăloiu redă istoria acestei icoane. În jurul anului 35, pe când Sfântul Apostol Petru se afla la Lida, credincioșii au ridicat o sfântă Biserică. Au făcut icoane simbolice: semnul crucii (ca simbol al credinței), ancora (speranța creștină) etc. Minunea nu a întârziat și, pe stâlpul Bisericii, a apărut chipul Fecioarei Maria, cu toate că în acele timpuri Fecioara trăia în Ierusalim. Auzind despre această minune, ea a venit la Lida și a binecuvântat icoana creștină, aceasta primind astfel darul de a face minuni. Prima copie a acestei icoane a ajuns în Moldova fiind dăruită pe la 1400 de împăratul Ioan Paleologul Mitropolitului Iosif al Moldovei. Mai apoi Alexandru Mușat Vodă a dăruit-o Mănăstirii Neamț, unde se află și astăzi. Alte icoane ale Prea Sfintei Fecioare cunoscute ca fiind făcătoare de minuni sunt la Mănăstirea Hotin (1672), Mănăstirea Dintr-un lemn, Nicula, Bistrița (Neamț) ș.a.
Sursa: http://basilica.ro
HotNews.ro informează că România este listată de OSCE în grupul țărilor care au luat cele mai dure măsuri de restricționare a libertății religioase încă de la începutul pandemiei. Raportul OSCE și analiza lui integrală sunt disponibile la sursă și evidențiază:
Pandemia a făcut ca intersecția dintre deptul la sănătate și libertatea religioasă să evidențieze goluri legislative majore în special în țările cu democrații tinere, precum România.
Analizând cele 57 de țări membre, OSCE a alcătuit un top țărilor în funcție de restricțiile aplicate domeniului religios în perioada pandemiei:
A. Restricții severe în Cipru, Danemarca, Germania, România și Turcia;
B. Restricții moderate în Croația, Estonia, Finlanda, Franța, Italia, Letonia, Lituania etc.
C. Restricții ușoare în Cehia, Olanda, Polonia și Suedia,
D. Restricții foarte ușoare în Bulgaria, Ungaria sau Spania.
Majoritatea organizațiilor religioase au respectat măsurile impuse de autorități, au adoptat restricții voluntare specifice și chiar au sprijinit eforturile guvernelor la nivel de comunicare. Au făcut donații pentru spitale și s-au implicat în sprijinirea celor aflați în dificultăți materiale și spirituale. Au încurajat credincioșii să respecte măsurile autorităților și să nu dea curs știrilor false și conspiraționiste. În mod evident, au fost semnalate și derapaje de la trendul general, dar și cazuri, mai degrabă izolate, în care lideri religioși au fost arestați sau reținuți pentru refuzul explicit de a aplica restricțiile. Pandemia a fragilizat pacea confesională, a resuscitat și accentuat vechi temeiuri ale discrimănării, în special în zona minorităților religioase cu accent pe islamofobie și antisemitism. Mutarea serviciilor religioase și a cetehizării în on-line a democratizat accesul persoanelor la diferite tradiții teologice și a contribuit la o mai accentuată cunoaștere reciprocă dintre membri ai diferitelor comunități și implicit la îmbunătățirea gradului de alfabetizare religioasă.
Atât libertatea religioasă, cât și sănătatea sunt drepturi esențiale pe care guvernele trebuie să le garanteze. În mod legitim, pe timpul pandemiei guvernele au pus dreptul la sănătate în fața celorlalte drepturi și libertăți. Conform experților epidemiologici este foarte clar faptul că slujbele religioase au potențial de răspândire a virusului din moment ce implică cântat, vorbit și apropiere/atingerea de obiecte sfinte. Cu toate acestea, atât Curtea Constituțională Federală a Germaniei, cât și Consiliul de Stat din Franța au recunoscut faptul că măsurile de restricționare a vieții religioase au fost disproporționate față de obiectivul general de protejare a sănătății publice. Curtea Supremă a SUA și-a reafirmat cu această ocazie exigențele doctrinare: neutralitatea religioasă și aplicabilitatea generală a legislației care restricționează activitatea cultelor religioase.
Majoritatea formelor de discriminare practicate de guverne la adresa libertății religioase au fost mai degrabă stângăcii birocratice, decizii luate în grabă fără cunoașterea standardelor internaționale sau, pe alocuri, răbufniri ideologice anticlericale. Dincolo de aceste forme, se remarcă reanașterea unui nou tip de discriminare, mult mai subtilă și care disociază între ceea ce se consideră a fi un comportament teologic bun (ex: ceremonii religioase fără atingerea/sărutarea obiectelor sfinte), respectiv unul rău (ex. folosirea linguriței unice la împătășanie).
Nimeni nu a anticipat contextul pandemic. Însă, dacă într-o societate democratică cineva trebuie să anticipeze episoadele excepționale și să fie pregătit pentru orice scenariu, acela este statul, niciodată poporul, mediul privat sau organizațiile religioase.
Statul trebuia să meargă către centrele de expertiză internațională, unde pentru a fi acceptat ca partener, ar fi trebuit să fie deja parte din grupurile de lucru, grupurile parlamentare sau alianțele internaționale dedicate libertății religioase. În schimb, în loc să restricționeze viața religioasă în acord cu standardele internaționale, statul român a făcut încropeli ad-hoc asupra micro-managementului slujbelor religioase, a răscolit fiecare gest liturgic întrebându-se cam pe unde s-ar ascunde virusul și finalmente a emis recomandări în sensul articulării unei noi teologii, de data această bună și modernă, nu precară și medievală: evitarea linguriței unice la împărtășanie. Puși față în față, pare că Biserica și statul au făcut schimb de roluri. Biserica s-a comportat cum ar fi trebuit să se comporte statul: a apelat la consultață externă (Sfântul Sinod s-a consultat cu celelalte Biserici Ortodoxe în privința administrării Euharistiei, a emis recomandări riguroase și articulate către proprii credincioși, a dat mesaje publice pe cele mai diverse canale pentru protejarea oamenilor etc.).
Statul în schimb a răbufnit ieșind din matca de neutralitate religioasă impusă de lege și comportându-se ca o organizație privată aflată temporar și în mod nefericit la putere, a privit cu dezgust expertiza națională și internațională pe domeniu și a ales să facă ceea ce îi este cel mai nenatural, adică teologie. Asumându-și un anumit discurs teologic sau țintind doar anumite practici liturgice pe care le găsim doar la anumite Biserici, statul a arătat că nu nu-și asumă guvernarea întregii societăți, cel puțin în termenii raționali și democratici ai modernității, ci doar reglementarea anumitor segmente într-o logică ce amintește mai degrabă de corporatismul medieval.
Episodul pandemiei a reconfirmat faptul că statul nu are politici predictibile în domeniul libertății religioase. Poate că și de aceea, Biserica trăiește cu frica pierderii sprijinului statului și cu mentalitatea unei cetăți asediate. Mai mult decât atât, însăși cultura libertății religioase în cancelariile eparhiale este una destul de precară. Biserica nu riscă mai mult în a însufleți o cultură a libertății religioase și pentru că, de partea celaltă, la nivel de administrație centrală sau locală, fie nu identifică un partener de dialog care să propună politici publice concrete în acest sens, fie libertatea religioasă este echivalată strict cu dimensiunea ei negativă drept e-liberare de sub autoritatea religioasă.
- un articol de Catalin Raiu
N. Red: Cătălin Raiu este cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă la OSCE
Aspecte constituționale și teologice
I. Ce sunt stabilitatea și supremația Constituției?
În câteva din studiile anterioare am susținut unele propuneri privind completarea Legii Fundamentale a României în sensul ridicării conținutului normativ la tradițiile și valorile creștin ortodoxe ale poporului român [1]. Susținem propunerile noastre, pe care le supunem analizei celor interesați, în speranța că idealul va deveni mai devreme sau mai târziu realitate.
Totuși, procedura de modificare a Constituției este extrem de dificilă, aproape imposibilă în contextul social și politic actual, în condițiile așa zisei integrări a României în Uniunea Europeană, cu consecința subordonării Constituției și legilor voinței politice a celor ce conduc organismele Uniunii Europene și instrumentelor juridice ale acestei organizații suprastatale, dar și în condițiile în care creștinismul și mai ales dreapta credință ortodoxă sunt refuzate și chiar blamate în documente juridice internaționale și chiar în jurisprudența unor instanțe internaționale.
Această stare de fapt ne determină să analizăm în ce măsură actualul conținut normativ al Constituției poate fi interpretat și aplicat în scopul respectării demnității omului, a cerințelor statului de drept, al tradițiilor și valorilor creștin ortodoxe ale poporului român dar și în scopul eliminării excesului de putere al autorităților cu consecința restrângerii abuzive, nejustificate a exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale, măsuri restrictive care afectează grav viața și demnitatea omului, libertatea de comuniune a credincioșilor ortodocși, libertatea Bisericii Ortodoxe dar și a altor culte.
Pentru o bună înțelegere a demersului teoretic pe care îl încercăm este bine să analizăm succint unele aspecte privind raportul dintre stabilitate și inovație în materie constituțională precum și aspecte referitoare la principiul supremației Constituției
Una dintre cele mai controversate și importante probleme juridice o reprezintă relația dintre stabilitate și inovație în drept. Stabilitatea normelor juridice este incontestabil o necesitate pentru predictibilitatea conduitei subiectelor de drept, pentru securitatea și buna funcționare a relațiilor economice și juridice precum și pentru a da substanță principiilor supremației legii și a Constituției.
Pe de altă parte este necesar de a adapta norma juridică și în general dreptul la fenomenele sociale și economice care se succed cu atâta rapiditate. Este necesar ca permanent legiuitorul să fie preocupat de a elimina tot ceea ce este „vetust în drept”, a ceea ce nu corespunde realităților. Raportul dintre stabilitate și inovație în drept constituie o problemă complexă și dificilă ce trebuie abordată cu toată atenția luându-se în considerare o largă paletă de factori, care pot determina o poziție favorabilă sau defavorabilă modificării legislative [2].
Unul dintre criteriile care ajută la soluționarea acestei probleme este principiul proporționalității. Între norma juridică, opera de interpretare și aplicarea acesteia, iar pe de altă parte realitatea socială în toată complexitatea ei fenomenală, trebuie să se realizeze un raport adecvat, altfel spus dreptul să fie un factor de stabilitate și dinamism al statului și societății, să corespundă scopului de a satisface cât mai bine posibil cerințele interesului public, dar și acela de a permite și garanta persoanei posibilitatea unui comportament liber și previzibil, de a se realiza pe sine în context social. Prin urmare, dreptul, inclusiv în dimensiunea sa normativă, pentru a fi viabil și pentru a reprezenta un factor de stabilitate dar și de progres trebuie să fie adecvat realităților sociale dar și scopurilor pentru care norma juridică este adoptată sau, după caz, interpretată și aplicată. Acesta nu este o constatare nouă. În urmă cu multe secole, Solon, fiind chemat să elaboreze o constituție, a pus fruntașilor cetății sale întrebarea: „Spuneți-mi pentru care timp și pentru ce popor”, pentru că mai târziu același mare înțelept să afirme că nu a dat cetății o constituție perfectă ci numai una adecvată timpului și locului.
Relația dintre stabilitate și inovație în drept are o importanță deosebită atunci când se pune problema menținerii sau modificării unei constituții deoarece constituția este așezământul politic și juridic al unui stat [3] în baza căreia se structurează întreg eșafodajul statului și al societății.
Esențial pentru o constituție este stabilitatea sa în timp pentru că numai în acest fel se poate asigura în bună măsură stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat, certitudinea și predictibilitatea conduitei subiectelor de drept, dar și pentru a asigura stabilitatea juridică, politică și economică a sistemului social în ansamblul său. [4] Stabilitatea este o cerință pentru garantarea principiului supremației constituției și a implicațiilor sale. În acest sens, profesorul Ioan Muraru afirma că supremația constituției nu reprezintă numai o categorie strict juridică, ci una politico-juridică relevând că legea fundamentală este rezultatul realităților economice, politice, sociale și juridice. „Ea marchează (definește, conturează) o etapă istorică din viața unei țări, ea consfințește victoriile și dă expresie și stabilitate politico-juridică realităților și perspectivelor etapei istorice în care a fost adoptată” [5].
Pentru a asigura stabilitatea constituției au fost utilizate variate modalități tehnice de garantare a unui anumit grad de rigiditate a legi fundamentale, dintre care enumerăm:
a) stabilirea unor condiții speciale de exercitare a inițiativei de revizuire a constituției, cum ar fi limitarea subiectelor care pot avea o asemenea inițiativă, controlul de constituționalitate din oficiu asupra inițiativei de revizuire a constituției;
b) interdicția revizuirii constituției de către adunările legislative obișnuite sau, altfel spus, recunoașterea competenței revizuirii constituției numai în favoarea unei adunări constituante;
c) instituirea unei proceduri speciale de dezbatere și adoptare a inițiativei de revizuire;
d) necesitatea soluționării revizuirii prin referendum;
e) fixarea unor limite materiale pentru revizuire, în special prin stabilirea unor reglementări constituționale care nu pot fi supuse revizuirii [6].
Pe de altă parte o constituție, nu este și nu poate fi eternă sau imuabilă. Încă de la apariția fenomenului constituțional, legile fundamentale au fost concepute ca fiind supuse schimbărilor impuse inevitabil de trecerea timpului și dinamica realităților statale, politice, economice și sociale. Această idee a fost consacrată de Constituția franceză din 1791 potrivit căreia „Un popor are întotdeauna dreptul de a revedea, de a reforma și de a modifica constituția sa, iar în perioada contemporană atât „Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ”cât și cel privitor la drepturile civile și politice adoptate de O. N. U. în 1966 prevăd în art. 1: ”Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele își determină liber statul juridic. ’’
Reputatul profesor Constantin G. Rarincescu afirma în acest sens: ”O constituție deși este menită să reglementeze în viitor pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, viața politică a unei națiuni, ea nu este destinată a fi imobilă sau veșnică, perpetuă căci, pe de o parte, o constituție în mersul timpului își poate arăta imperfecțiunile, și nici o operă omenească nu este perfectă, imperfecțiuni a căror modificare se impune, pe de altă parte o constituție trebuie să fie în curent cu necesitățile sociale și cu concepțiunile noi politice, care se pot schimba mai frecvent în cadrul unui stat sau a unei societăți” [7]. Subliniind aceeași idee, profesorul Tudor Drăganu preciza: „Constituția nu poate fi concepută cu un monument peren destinat să reziste vicisitudinilor secolelor și nici măcar ale deceniilor. Ca toate celelalte reglementări juridice, constituția reflectă condițiile economice, sociale și politie existente într-o societate la un moment dat al istoriei și urmărește să creeze structurile și formele organizatorice cele mai adecvate dezvoltării ei ulterioare. Societatea umană este într-o continuă schimbare. Ceea ce este valabil astăzi, mâine poate deveni perimat. Pe de altă parte, una dintre caracteristicile reglementărilor juridice constă în faptul că ele prefigurează anumite făgașe menite să canalizeze dezvoltarea societății într-o direcție sau alta. Atât aceste direcții cât și modalități de înfăptuire a scopurilor urmărite se pot dovedi însă confruntate cu realitățile necorespunzătoare. Tocmai din acest motiv constituțiile, ca și alte reglementări juridice, nu pot rămâne imuabile, ci trebuie să se adapteze dinamicii sociale” [8].
În lumina acestor considerente apreciem că relația dintre stabilitate și revizuire constituțională trebuie interpretată și soluționată după cerințele principiului proporționalității. [9] Legea fundamentală este viabilă atâta timp cât este adecvată realităților statului și unei anumite societăți la un anumit moment istoric determinat. Mai mult – afirmă profesorul Ioan Muraru – „o constituție este viabilă și eficientă dacă realizează echilibrul între cetățeni (societate) și autoritățile publice (stat) pe de o parte, apoi între autoritățile publice și desigur chiar între cetățeni. Important este de asemenea, ca reglementările constituționale să realizeze ca autoritățile publice să fie în serviciul cetățenilor, asigurându-se protecția individului contra atacurilor arbitrare ale statului împotriva libertăților sale’’ [10]. În situațiile în care un asemenea raport de proporționalitate nu mai există, fie datorită imperfecțiunilor constituției sau datorită inadecvării reglementărilor constituționale la noile realități statale și sociale, apare necesitatea juridică și politică a revizuirii constituționale.
Cu toate acestea, în relația dintre stabilitate și revizuire constituțională, spre deosebire de relația generală stabilitate – inovație, în drept cei doi termeni nu au aceeași valoare logică și juridică. Este vorba de un raport de contrarietate (și nu de contradicție) în care stabilitatea constituției este termenul dominant. Această situație este justificată de faptul că stabilitatea este o cerință esențială a garantării principiului supremației constituției, cu toate consecințele sale. Numai prin primatul stabilității față de inițiativele de revizuire o constituție își poate exercita funcțiile sale și rolul de a asigura stabilitatea, echilibrul și dinamica componentelor sistemului social, afirmarea tot mai puternică a principiilor statului de drept. Supremația constituției conferită și de stabilitatea acesteia reprezintă o garanție împotriva arbitrariului și puterii discreționare, a autorităților statului, prin regulile constituționale prestabilite și predictibile, care reglementează organizarea, funcționarea și atribuțiile organelor statale. De aceea, mai înainte, de a se pune problema revizuirii constituției, important este ca autoritățile statului să realizeze interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor normative constituționale în litera și spiritul lor. Opera de interpretare a textelor constituționale realizată de instanțele constituționale dar și de celelalte autorități ale statului cu respectarea competențelor conferite de lege este de natură să releve sensurile și semnificațiile principiilor și reglementărilor constituției și în acest fel să contribuie la procesul de adecvare a acestor norme la realitatea socială, politică și statală a cărei dinamică nu trebuie neglijată. Justificarea interpretării se regăsește în necesitatea aplicării unei text constituțional general la o situație de fapt de fapt concretă [11].
Decizia de declanșare a procedurii de revizuire a constituției unei țări este fără îndoială una politică, dar în același timp trebuie să fie fundamentată juridic și să corespundă unei necesități istorice, a sistemului social organizat statal din perspectiva evoluției sale ulterioare. Prin urmare, actul de revizuire a Legii fundamentale nu trebuie subordonat intereselor politicianiste ale momentului, oricât de frumos ar fi prezentate, ci interesului general social, bine conturat și posibil de exprimat juridic. Profesorul Antonie Iorgovan preciza cu deplin temei: „În materie de revizuire a Constituției, îndrăznim să spunem că acolo unde există o viață politică normală, se dă dovadă de prudență de reținere, imperfecțiunile textelor la confruntarea cu viața, cu realitățile ulterioare, sunt corectate prin interpretările Curților Constituționale, respectiv prin uzanțele sau cutumele parlamentare, motiv pentru care în literatura occidentală nu se vorbește numai despre Constituție, ci despre blocul constituționalității” [12].
În România există în prezent o viață politică normală, în condițiile în care puterea exercitată abuziv a Președintelui, a Parlamentului, a Guvernului afectează grav valori esențiale ale ființei poporului român, dreapta credință ortodoxă, demnitatea omului, drepturi și libertăți esențiale pentru existența omului ca persoană creată ca fiind liberă? Mă tem că nu.
De aceea trebuie să ne gândim serios și să ne întrebăm: actualul conținut normativ al Constituției oferă suficiente garanții pentru afirmarea valorilor și tradițiilor creștin ortodoxe ale poporului român, a demnității și drepturilor omului și mai ales pentru a cenzura abuzul de putere din partea autorităților statului? Un alt aspect la care trebuie să reflectăm și să ne întrebăm: actualele mijloace instituționale și legale de garantare a supremației Legii Fundamentale sunt suficiente pentru a face față valului de exces pe putere al autorităților care încalcă cu nonșalanță valori, principii și norme constituționale invocând demagogic Constituția și scopuri sociale sau umanitare înalte?
Răspunsul la întrebarea dacă în acest moment istoric se justifică declanșarea procedurilor politice și juridice pentru modificarea Legii fundamentale a României poate fi nuanțat în raport cu motivele și scopul urmărit. Revizuirea Constituției nu poate avea ca finalitate satisfacerea intereselor politicianiste ale deținătorilor de moment al puterii în direcția de întărire a puterii discreționare a Executivului, cu consecința inadmisibilă a lezării unor valori și principii constituționale democratice, cu deosebire a pluralismului politic și instituțional, a principiului separației puterilor în stat, a principiului supremației legislative a Parlamentului.
Pe de altă parte, așa cum istoria celor două decenii de viață democratică în România a demonstrat, puterea, prin deciziile luate, de multe ori a denaturat principii și reguli constituționale prin interpretări contrare spiritului democratic al Legii fundamentale sau, și mai grav, nu a respectat dispozițiile constituționale pentru scopuri politice și susținerea unor interese conjuncturale. Consecințele au fost și sunt evidente: restrângerea sau încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale, generarea unor tensiuni sociale, nerespectarea rolului constituțional al instituțiilor statului, într-un cuvânt, acțiuni politice, unele îmbrăcate în haină juridică, contrare constituționalismului care trebuie să caracterizeze statul de drept în România. În aceste condiții, un posibil demers al revizuirii Legii fundamentale ar trebui să fie axat pe necesitatea întăririi și sporirii garanțiilor constituționale pentru respectarea cerințelor și valorilor statului de drept, a tradițiilor și valorilor poporului român, a dreptei credințe ortodoxe a libertăților religioase, pentru evitarea excesului de putere specific politicianismului subordonat exclusiv unor interese de grup sau organismelor și factorilor de decizie ai Uniunii Europene, de mulțe ori conjuncturale și contrare intereselor poporului român, care conform art. 2 alin. (1) din Constituție deține suveranitatea națională.
În opinia noastră, preocuparea clasei politice și a autorităților statului în perioada actuală, în raport de conținutul actual al Legii fundamentale, ar trebui orientat și în direcția interpretării și aplicării corecte a acesteia și respectarea finalității democratice a instituțiilor constituționale. Pentru consolidarea statului de drept în România, chiar și în actuala formă normativă a Constituției este necesar ca formațiunile politice, cu deosebire cele care dețin puterea, toate autoritățile statului să acționeze sau să-și exercite atribuțiile în limitele unui comportament constituțional loial ce implică respectarea sensului și semnificațiilor democratice ale Constituției, a tradițiilor și valorilor creștin ortodoxe ale poporului Român, a drepturilor și demnității persoanei.
Supremația constituției exprimă poziția supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic al fiecărei țări. În sens restrâns, fundamentarea științifică a supremației constituției rezultă din forma și conținutul acesteia. Supremația formală este exprimată de forța juridică superioară, de procedurile derogatorii față de dreptul comun privind adoptare și modificarea normelor constituționale, iar supremația materială rezultă din specificul reglementărilor, din conținutul acestora, în special din faptul că, prin constituție, sunt stabilite premise și reguli de organizare, funcționare și atribuții ale autorităților publice.
În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremației legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Și nici nu ar fi posibil altfel: Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat; ea conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicare; ea determină funcțiile și atribuțiilor ce revin autorităților publice, consacrând drepturile și datoriile fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; ea indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie: supremația materială a Constituției. Dar constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și inaccesibilă, care se atașează dispozițiilor ei, așa încât nicio altă lege în afara uneia constituționale nu poate abroga sau modifica dispozițiile așezământului fundamental, dispoziții care se sprijină pe ele însele, postulându-și supremația” [13].
George Alexianu considera că legalitatea este un atribut al statului modern. Ideea de legalitate în concepția autorului este formulată după cum urmează: toate organele statului funcționează în baza unei ordini de drept statuată de legiuitor și care trebuie respectată.
Același autor, referindu-se la supremația Constituției, afirma cu deplin temei și în raport cu realitățile de astăzi: „Când statul modern își organizează noua sa înfățișare, cea dintâi idee care-l preocupă este aceea a stăvilirii abuzului administrativ, de aici invențiunea constituțiilor și pe cale jurisdicțională instituirea unui control al legalității. Odată acest abuz stabilit apare unul nou, mult mai grav, acela al Parlamentului. Se inventează atunci supremația Constituției și diferite sisteme pentru garantarea ei. Ideea de legalitate dobândește astfel o puternică pârghie de întărire” [14].
Temeiul supremației Legii fundamentale este suveranitatea națională și a statului. Această calitate a Constituției de a fi supremă este absolută precum și suveranitatea națională este absolută, intangibilă. Cedarea unor atribute ale suveranității naționale, chiar și prin tratate internaționale, semnate, ratificate sau acceptate de guvernanți în numele României, ridică problema legitimității și constituționalității acestor documente deoarece încalcă cele două principii fundamentale, esențiale pentru existența societății române și a statului român și anume, principiul suveranității naționale și principiul supremației Constituției.
Principiul priorității dreptului Uniunii Europene trebuie să fie înțeles și aplicat în limitele respectării principiului supremației Constituției și nu supraordonat acestuia, cum din nefericire se întâmplă în prezent în România.
Conceptul de supremație a constituției nu poate fi însă redus la o semnificație formală și materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremația constituției este o noțiune complexă în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente (valori) politice și juridice, care exprimă poziția supraordonată a constituției nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei țări” [15]. Deci, supremația constituției reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituțiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal și exprimă poziția supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât și în tot sistemul social politic.
Temeiul juridic al supremației Constituției îl reprezintă dispozițiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Supremația Constituției nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituțională. Dimensiunea normativă a supremației constituției implică obligații juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancțiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituțional, consacrat normativ, supremația Legii fundamentale este și o obligație constituțională cu multiple semnificații juridice, politice, dar și valorice, pentru toate componentele sistemului social și statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligația (de a respecta supremația legii fundamentale n. n. ) se adresează cetățenilor români. În realitate, respectarea Constituției, inclusiv a supremației sale, precum și a legilor, era o obligație cu totul și cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice și juridice (naționale și internaționale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român” [16].
Semnificația generală a acestei obligații constituționale se referă la conformitatea întregului drept cu normele constituției. Prin „drept” înțelegem nu numai componenta sistemului normativ, dar și activitatea complexă, instituțională, de interpretare și aplicare a normelor juridice, începând cu cele ale legii fundamentale. „A fost intenția Parlamentului Constituant derivat din 2003 de a marca importanța decisivă a principiului supremației Constituției față de orice alt act normativ. S-a dat un semnal, în deosebi, instituțional public cu rol de guvernare de a respecta cu strictețe Constituția. Respectarea Constituției este inclusă în conceptul general de legalitate, iar termenul de respectare a supremației Constituției impune o ierarhizare piramidală a actelor normative în vârful cărora se află Legea fundamentală” [17].
Respectarea acestei obligații constituționale și realizarea ei nu numai în sfera strictă a sistemului normativ, dar în întreaga dialectică a mișcării și evoluției ordinii sociale și de drept, este temeiul pentru ceea ce se poate numi constituționalizarea dreptului, dar și a întregului sistem social organizat statal. Pentru a susține această afirmație, avem în vedere că, în mod constant, în literatura de specialitate, principiul supremației Constituției nu este redus numai la semnificația sa normativă, iar Legea fundamentală este considerată și din perspectivă valorică, cu implicații majore pentru întregul sistem social. În acest sens, Constituția este definită în doctrină ca fiind „un așezământ politic și social fundamental al statului și societății” [18].
În mod obișnuit, nerespectarea Constituției și a supremației sale se manifestă prin adoptarea de acte normative contrare principiilor și normelor constituționale. Sfera dreptului nu se reduce însă la actele juridice cu caracter normativ. Prin urmare, Constituția și supremația acesteia pot fi încălcate prin orice acte juridice ale unei autorități publice. Astfel, actele juridice emise cu exces de putere sau cele emise cu nerespectarea competenței materiale reglementate constituțional reprezintă unele din modalitățile prin care autoritățile publice pot încălca obligația stabilită de art. 1 alin. (5) din Constituție. Sancțiunea aplicabilă actelor juridice indiferent de caracterul acestora contrare Constituției și supremației acesteia nu poate fi decât nulitatea.
Există un sistem de garanții al respectării supremației Constituției care, în opinia noastră, are două componente. O garanție specifică și cea mai importantă este controlul de constituționalitate realizat de Curtea Constituțională. În acest sens, dispozițiile art. 142 alin. 1 prevăd în acest sens: „Curtea Constituțională este garantul supremației constituției”. Instanța constituțională a României, de la înființare în anul 1992 și până în prezent are o contribuție importantă la cenzurarea excesului de putere al parlamentului și Guvernului dar și a organismelor politice care la un moment istoric dețin puterea în stat. Chiar dacă unele dintre deciziile pronunțate de Curtea Constituționale sunt discutabile în ceea ce privește respectarea și garantarea tradițiilor și valorilor de credință ortodoxe ale poporului român, trebuie menționat totuși aportul important pe care această autoritate judiciară îl are la menținerea statului de drept, la aplicarea și respectarea corectă a dispozițiilor constituționale, la apărarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.
Actuala concentrare a exercitării puterii statale la Președinte, Parlament și Guvern cu consecința posibilității și realității adoptării de acte normative care încalcă principiul supremației Constituției, restrâng nejustificat exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale, contrarea intereselor legitime ale poporului român și mai ales cu încălcarea tradițiilor și valorilor dreptei credințe ortodoxe, impun în opinia noastră sporirea atribuțiilor Curții Constituționale privind controlul de constituționalitatea al legilor dar și pentru alte categorii de acte cu caracter normativ. Vom face cuvenitele propuneri într-un alt capitol al acestui studiu.
Cealaltă componentă a sistemului de garanții îl reprezintă controlul general al aplicării Constituției realizat de autoritățile statului în baza și în limitele competențelor materiale stabilite de lege. Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremației legii fundamentale, deoarece prin natura atribuțiilor pe care le au, instanțele judecătorești interpretează și aplică legea, ceea ce implică și obligația de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituției.
Stabilitatea constituțională și supremația Legii Fundamentale sunt principiile în baza cărora Constituția României poate fi interpretată și aplicată corect chiar și în actualul conținut normativ de către guvernanți, în sensul respectării și garantării omului ca persoană și a demnității sale, a drepturilor și libertăților fundamentale, a tradițiilor poporului român, a dreptei credințe ortodoxe, a libertății de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe, dar și a libertății religioase în general.
Există garanții instituționale privind respectarea principiului supremației Constituției prin care se poate cenzura excesul sau abuzul de putere și pot determina guvernanții să adopte un comportament constituțional loial.
II. Aspecte de practică judiciară constituțională privind garantarea supremației Constituției.
Considerăm că sunt binevenite unele exemple de practică judiciară din activitatea Curții Constituționale pentru a ilustra contribuția acestei autorități judiciare la garantarea supremației Constituției, a drepturilor fundamentale și la cenzurarea abuzului de putere din partea guvernanților.
Instanța constituțională a interpretat noțiunea de „lege” pentru a stabili sfera competenței controlului de constituționalitate asupra actelor normative. În jurisprudență s-a menționat că termenul de „lege” prevăzut la art. 146 lit. b din Constituție nu este folosit în sens larg cuprinzând toate actele normative, ci doar în sensul său strict, de lege, prin care se înțelege actul normativ adoptat de Parlament și promulgat de Președintele României. Totodată, în această sferă sunt incluse și ordonanțele care reprezintă acte normative adoptate de Guvern pe baza unei delegări legislative. ”Conceptul de lege rezultă din îmbinarea criteriului formal cu cel material, întrucât conținutul legii este determinat de importanța acordată de legiuitor aspectelor reglementate. . . soluționarea excepției de neconstituționalitate privind alte acte normative nu este de competența Curții Constituționale, aceste acte fiind controlate sub aspectul legalității, de instanțele de contencios administrativ” [19]. Este importantă această decizie a Curții Constituționale, deoarece rezultă că instanțele judecătorești, în mod deosebit cele de contencios administrativ în raport cu normele legale de competență, pot verifica legalitatea unui act normativ inclusiv sub aspectul constituționalității sale.
Curtea a stabilit că rolul său este acela de a stabili că prevederile de lege criticate sunt constituționale și totodată, dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile [20]. Această soluție a instanței noastre constituționale este importantă pentru că legitimează, din punct de vedere constituțional, așa numitele decizii interpretative ale Curții prin care textul de lege criticat pentru neconstituționalitate nu este înlăturat, ci interpretat în sensul normelor constituționale pentru a produce efecte juridice.
Mai multe decizii au fost pronunțate de instanța noastră constituțională în legătură cu stabilirea competenței sale de a se pronunța asupra constituționalității hotărârilor Parlamentului. Ne referim în acest sens, la un aspect important care rezultă din jurisprudență în legătură cu sfera controlului de constituționalitate în această materie. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că pot fi supuse controlului de constituționalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea acestei competențe de către legiuitor, care afectează valori, reguli și principii constituționale sau, după caz, organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional. [21]
Totodată, Curtea Constituțională a arătat că atribuția de control a hotărârilor Parlamentului „constituie o expresie a exigențelor statului de drept și o garanție a drepturilor și libertăților fundamentale... lipsa controlului jurisdicțional echivalează cu o transformare a majorității parlamentare în judecători a propriilor acte” [22] În același sens, s-a afirmat că acceptarea tezei contrare, cu consecința excluderii de la exercitarea controlului de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului date cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, ar avea drept consecință, plasarea organului reprezentativ suprem al poporului – Parlamentul – deasupra legii și acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată constituțional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel sancționată. [23]
Una dintre problemele importante care au format obiectul analizei Curții Constituționale se referă la competența acestei instanțe de a se pronunța asupra conformității unui act normativ cu un act juridic al instituțiilor Uniunii Europene. În acest sens, în mod constant s-a arătat în jurisprudență că instanța constituțională nu are competența de a efectua un control de conformitate între o directivă și actul normativ național prin care aceasta este transpusă. O eventuală neconformitate a actului național cu cel european nu atrage, în mod implicit, neconstituționalitatea actului național de transpunere. Revine legiuitorului competența de a conferi o protecție mai mare în dreptul național față de instrumentele juridice a Uniunii Europene. [24]
Curtea Constituțională identifică trăsătura fundamentală a statului de drept, respectiv supremația Constituției, și obligativitatea respectării legii. [25] Totodată, s-a afirmat în jurisprudența instanței constituționale că statul de drept, asigurând supremația Constituției, realizează și „corelarea tuturor legilor și tuturor actelor normative cu acesta” [26]
Cerințele statului de drept privesc scopurile majore ale activității statale, respectiv supremația legii, ceea ce implică subordonarea statului față de drept. În acest sens, dreptul asigură mijloacele prin care pot fi cenzurate opțiunile sau deciziile politice și să realizeze eliminarea eventualelor tendințe abuzive și discreționare ale structurilor statului. Totodată, statul de drept asigură supremația Constituției, existența regimului de separație a puterilor publice și consacră garanții, inclusiv de natură jurisdicțională, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în primul rând prin limitarea autorității statului, fapt ce reprezintă încadrarea activității autorităților publice în limitele legii. Jurisprudența Curții Constituționale exprimă astfel cerințele principale ale statului de drept în raport cu scopurile activității statale. Se realizează astfel prin jurisprudență o sinteză deosebit de elocventă a doctrinei privind noțiunea și trăsăturile statului de drept. Este semnificativă în acest sens Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 [27], prin care Curtea Constituțională conferă o explicație pertinentă caracterului de stat de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) teza I din Constituție: „Exigențele statului de drept privesc scopurile majore ale activității sale, prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce [28] implică subordonarea statului față de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opțiunile politice și, în acest cadru, să pondereze eventualele tendințe abuzive, discreționare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și a tuturor actelor normative cu acesta, existența regimului de separație a puterilor publice care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în limitele unei legi ce exprimă voința generală. Statul de drept consacră o serie de garanții, inclusiv jurisdicționale, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităților publice în coordonatele dreptului”. A se vedea în același sens și Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000.
Principiul stabilității și securității raporturilor juridice nu este consacrat în mod expres de Constituția României, dar, la fel ca și alte principii constituționale, este implicat de dispozițiile normative constituționale, respectiv art. 1 alin. (3), care consacră caracterul de stat de drept. În acest fel, instanța noastră constituțională acceptă deducerea, pe cale de interpretare, a unor principii de drept implicate de normele exprese ale Legii fundamentale. În acest sens, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, [29] Curtea Constituțională a statuat că: „Principiul stabilității și securității raporturilor juridice, deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa” [30]. Mai mult, instanța noastră constituțională a considerat că principiul securității raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept [31]
Curtea Constituțională se pronunță în mod constant pentru claritatea și predictibilitatea legii, acestea fiind cerințe ale statului de drept. Astfel, „existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea principiului securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și predictibilitate a normei, principii ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală [32]
Referitor la statul de drept, Curtea Constituțională a arătat că dreptatea și democrația socială sunt valori supreme. În acest context, autoritățile militarizate, în speță Jandarmeria Română, exercită, în condițiile legii, atribuții specifice cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, la prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism. În consecință, a statuat instanța constituțională: „Prin posibilitatea unor autorități militarizate de a constata contravențiile săvârșite de civili, nu este afectat în niciun fel art. 1 alin. (3) din Constituție, referitor la statul român, ca stat de drept, democratic și social” [33]
Demnitatea omului, alături de libertățile și drepturile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme ale statului de drept (art. 1 alin. (3)). În lumina acestor reglementări constituționale s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale că statului îi este interzis să adopte soluții legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect față de convingerile religioase sau filosofice ale părinților, motiv pentru care organizarea activității școlare trebuie să realizeze un just echilibru între procesul de educare și de predare a religiei, iar pe de altă parte cu respectarea drepturilor părinților, de a asigura educația în conformitate cu propriile convingeri religioase. Activitățile și comportamentele specifice unei anumite atitudini de credință ori convingeri filosofice, religioase sau non-religioase, nu trebuie să fie supuse unor sancțiuni pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivațiile de credință ale persoanei în cauză. „Ca parte a sistemului constituțional de valori, libertății de conștiință religioase îi este atribuit imperativul toleranței, în special cu demnitatea umană, garantată de art. 1 alin (3 ) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori” [34] Este interesant de subliniat și faptul că instanța noastră constituțională consideră demnitatea umană ca fiind valoarea supremă a întregului sistem de valori consacrate constituțional, valoarea care se regăsește în conținutul tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Totodată, este un aspect important ce impune tutore autorităților statului ca în întreaga lor activitate să aibă în vedere în primul rând respectarea demnității omului.
De remarcat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională identifică și componentele de conținut ale demnității umane, ca valoare morală, dar în același timp constituțională, specifică statului de drept: „Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relațiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul și obligația oamenilor de a le fi respectate și, în mod corelativ, de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor lor, precum și relația omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală. ” [35]
Curtea Constituțională subliniază legătura indisolubilă care există între libertatea conștiinței și libertatea de exprimare, aceasta din urmă făcând posibilă exteriorizarea prin orice mijloace a gândurilor, a opiniilor, a credințelor religioase sau a creațiilor spirituale de orice fel. În acest context, în legătură cu cele două drepturi fundamentale se află în libertatea de asociere. De altfel, și doctrina constituțională în materie grupează aceste libertăți fundamentale în categoria libertăților social politice (Decizia nr. 485 din 6 mai 2008, publicată în M. Of nr. 431 din 09. 07. 2008).
Exercitarea unei propagande naționalist-șovine reprezintă o manifestare abuzivă a libertății de conștiință și a libertății de exprimare. Tolerarea unor asemenea fapte contravine în mod evident dispozițiilor constituționale care garantează cele două drepturi fundamentale, dar și instrumentelor juridice internaționale în materie. În acest context, Curtea reamintește că libertatea, ca dimensiune esențială a existenței omului, este în același timp un principiu fundamental al statului de drept și reprezintă baza ontologică a tuturor principilor morale și juridice. Libertatea implică elaborarea unor norme de drept care să garanteze tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor opțiuni în relațiile cu ceilalți membri ai colectivității. Existența acestor norme juridice creează ordinea juridică specifică statului de drept, în care libertatea, dar și libertățile constituționale se manifestă. Existența acestei ordini juridice normative reprezintă principala garanție a evitării exercitării abuzive a oricărui drept fundamental, inclusiv a libertății de conștiință (Decizia nr. 67 din 3 februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 146/18. 02. 2005).
Conceptul de „autonomie a cultelor religioase” este o consecință a separației dintre stat și biserică, fiecare dintre aceste instituții având competențe specifice care nu interferează. În raport cu jurisprudența internațională în materie, existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă esențială în protecția libertății religioase, așa cum este garantată și de dispozițiile art. 29 din Constituția României (Decizia nr. 448 din 7aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 424/17. 06. 2011).
În materie electorală, legiuitorul are în vedere interesul general al societății și nu poate legifera în funcție de opțiunea religioasă a fiecărui cetățean. O astfel de abordare normativă nu încalcă prevederile art. 29 din Constituție și nu poate avea semnificația unei discriminări pe criterii de aparență religioasă, ci „exprimă mecanismul firesc al unui stat de drept, democratic și social, în care drepturile și libertățile cetățenilor sunt protejate, astfel încât să se realizeze un echilibru rezonabil între interesul general al societății, pe de o parte, și drepturile și libertățile individuale, pe de altă parte” (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 524/30. 07. 2009).
Se constată că instanța constituțională folosește și în acest caz un raționament de proporționalitate pentru a sublinia ideea de echilibru rezonabil care trebuie păstrat în ceea ce privește exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional.
Libertatea de conștiință implică și libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, aspect consacrat de dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (6) din Constituție. Referitor la exercitarea acestui drept, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are o obligație de neutralitate și imparțialitate. Această obligație este realizată în situația în care statul veghează la respectarea acestor libertăți, consacrând, printre altele, și posibilitatea părinților, a reprezentanților legali ai elevilor minori si, respectiv, posibilitatea elevilor majori de a solicita participarea la orele de religie (Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015).
Obligația de neutralitate și imparțialitate a statului nu echivalează cu neimplicarea autorităților statale sau cu pasivitatea acestora, în legătură cu exercitarea libertății de conștiință, inclusiv sub forma libertății de religie. Există obligația pozitivă a statului de a crea un cadru legislativ eficient, în raport de care această libertate să poată fi exercitată sub toate aspectele sale.
Această decizie este importantă pentru că instanța noastră constituțională arată clar obligația guvernanților, adică a Președintelui, a Parlamentului, a Guvernului de a nu interveni în exercitarea libertății de conștiință, mai ales sub forma libertății de comuniune a credincioșilor ortodocși, în libertatea de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe majoritare dar și a altor culte prin măsuri restrictive. Totodată Curtea Constituțională, interpretând dispozițiile constituționale înscrise în art. 29 din Constituție evidențiază și obligația pozitivă a guvernanților de a garanta libertatea de religie și de a sprijini inclusiv material cultele recunoscute și în mod deosebit Cultul creștin ortodox și Biserica Ortodoxă majoritare în România.
Din nefericire guvernanții actuali nu dau curs deciziilor Curții Constituționale. Au fost adoptate în ultima perioadă acte normative care cuprind măsuri restrictive drastice și sancțiuni severe aplicabile inclusiv exercitării libertății de credință a ortodocșilor și libertății de desfășurare a cultului ortodox. Acțiunile și măsurile statului de sprijinire, inclusiv materială a Bisericii Ortodoxe dar și a altor culte sunt aproape inexistente.
S-a subliniat în jurisprudența constituțională că nu există stare de incompatibilitate între calitatea de cetățean, în virtutea căreia o persoană are dreptul la vot, și cea de practicant al unui curs religios recunoscut de statul român. Nicio prevedere legală, conformă cu normele Constituției, nu poate reglementa o interdicție în ceea ce privește exercitarea dreptului de vot, pe considerente de apartenența unei persoane la un cult religios. Faptul că, prin modalitatea de organizare și desfășurare a Referendumului pentru demiterea președintelui României, reglementată prin lege, cu aplicabilitate generală pentru toți cetățenii țării, adepții unei minorități religioase din România au fost în imposibilitate de a-și exercita efectiv dreptul la vot, alegând, în schimb, ca, în același interval orar destinat scrutinului să-și îndeplinească obligațiile și practicile religioase specifice cultului, nu este motiv de neconstituționalitate și nici nu se constituie într-o restrângere, după caz, a exercițiului dreptului la vot sau a libertății religioase (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 524 din 30 iulie 2009).
NOTE
I. Semnificații ale obligației de loialitate constituțională
Obligația autorităților, respectiv a parlamentului și executivului de a avea un comportament constituțional loial a fost pentru prima data stipulată în jurisprudența Consiliului Constituțional Francez, care este instanța constituțională a Franței.
Această obligație este regăsită în atribuțiile pe care le au autoritățile statului de a interpreta și aplica normele constituționale. Ea nu se reduce numai la simpla cerință de legalitate a actelor și dispozițiilor guvernanților, adică la respectarea formală a legii. Activitatea normativă de elaborare a legii trebuie să fie continuată cu activitatea de aplicare a normelor; în vederea aplicării, prima operațiune logică de efectuat este interpretarea acestora.
Atât Constituția cât și legea se prezintă ca un ansamblu de norme juridice, însă aceste norme sunt exprimate sub forma unui text normativ. Ceea ce constituie obiect al interpretării nu sunt normele juridice, ci textul legii sau al Constituției. Un text de lege poate să cuprindă mai multe norme juridice. Dintr-un text constituțional poate fi dedusă o normă constituțională pe cale de interpretare. Textul Constituției este redactat în termeni generali ceea ce influențează gradul de determinare a normelor constituționale. Prin interpretare normele constituționale sunt identificate și determinate.
Mai trebuie subliniat faptul că o Constituție poate cuprinde anumite principii care nu sunt clar exprimate expresis verbis, dar ele pot fi deduse prin interpretarea sistematică a altor norme.
În sensul celor arătate mai sus, în literatura de specialitate s-a precizat: „Gradul de determinare al normelor constituționale prin textul legii fundamentale poate justifica necesitatea interpretării. Normele din Constituție se pretează foarte bine unei evoluții a cursului lor, pentru că textul este prin excelență imprecis, formulat în termeni generali. Superioritatea formală a Constituției, rigiditatea sa, împiedică revizuirea ei la intervale foarte scurte și atunci interpretarea rămâne singura cale de adoptare a conținutului normativ, de regulă mai vechi, la realitatea socială aflată în permanentă schimbare. Sensul normelor constituționale fiind prin însăși natura lor, acela de maximă generalitate, determinarea sa exactă depinde de voința interpretului” [1].
Justificarea științifică a interpretării rezultă din necesitatea de a asigura efectivitate normelor cuprinse atât în Constituție cât și în legi, prin intermediul unor instituții care desfășoară în principal activitatea de interpretare a normelor edictate de autor. Aceste instituții sunt în primul rând instanțele judecătorești și cele constituționale.
Este necesar să existe autorități publice independente care să aibă competența de a interpreta Constituția și în acest fel de a examina conformitatea dintre lege și Constituție. În cadrul modelului european de justiție constituțională aceste autorități sunt Tribunalele și Curțile Constituționale.
Verificarea conformității unui act normativ cu normele constituționale, instituție care reprezintă controlul de constituționalitate al legilor, nu înseamnă o comparație formală sau o juxtapunere mecanică a celor două categorii de norme, ci o operă complexă bazată pe tehnicile și procedeele de interpretare atât a legii cât și a Constituției.
Prin urmare, necesitatea interpretării Constituției este o condiție a aplicării acesteia și a asigurării supremației acesteia. Controlul de constituționalitate al legilor este în esență o activitate de interpretare atât a Constituției, cât și al legii.
Jurisprudența constituțională prin opera de interpretare și aplicare a normelor Constituției poate contribui la relevarea sensurilor și semnificațiilor conținutului normelor Constituției, unele dintre acestea fiind explicit cuprinse în conținutul normei interpretate iar altele numai implicit. Contribuția jurisprudenței constituționale la edificarea conținutului normelor Legii Fundamentale, o considerăm noi a fi o operă de construcție juridică a conținutului normei interpretate constând în noile valențe relevate ale formei explicite și mai ales implicite a normelor. Desigur opera de construcție a conținutului normelor constituționale nu reprezintă o adăogare la norma juridică a unor elemente care depășesc intenția legiuitorului constituant sau sunt contrare voinței acestuia. Curtea Constituțională, având în vedere caracteristicile sistemului nostru juridic nu poate crea norme juridice, nu poate să se substituie legiuitorului. Instanța noastră constituțională este, așa cum se afirmă în mod constant în literatura de specialitate un „legiuitor negativ” pentru că nu are competența de a crea norme de drept, ci numai de a constata neconstituționalitatea normei juridice analizate. Curtea Constituțională, la fel că oricare altă instanță, nu creează dreptul, ci „spune dreptul”, exprimă prin deciziile pronunțate conținutul explicit sau implicit al normei constituționale interpretate și aplicate.
În opinia noastră Curtea Constituțională nu poate fi caracterizată numai prin sintagma „legiuitor negativ”, ci are un rol pozitiv important prin opera jurisprudențială la construcția conținutului normativ al Constituției și în mod deosebit construcția conținutului unor principii generale ale dreptului formulate explicit sau implicit de normele Legii Fundamentale.
Explicația științifică a operei constructive pe cale jurisprudențială a conținutului normativ al Constituției dar și a unor principii generale ale dreptului constă, în opinia noastră în dialectica raportului abstract și concret, general și particular, care se manifestă în sfera raporturilor complexe dintre normele juridice iar pe de altă parte realitatea socială la care se aplică. Generalitatea normei juridice inclusiv a normei constituționale, caracterul abstract al formulării normative trebuie să se aplice și mai mult trebuie să corespundă, să fie adecvate realității sociale concrete și faptelor particulare. Aspectul contradictoriu constă în aceea că socialul în toate formele sale, inclusiv prin formele instituționale statale sau nestatale, este într-o continuă evoluție sau chiar involuție, într-o continuă schimbare, prezintă o diversitate existențială în permanentă mișcare, spre deosebire de caracterul relativ stabil al normei constituționale dat de generalitatea reglementării juridice, dar și de necesitatea garantării supremației Constituției, care deși se aplică individualului îl exclude din conținutul normativ. Aristotel spunea că noi putem cunoaște numai generalul, dar ceea ce există este numai individualul.
În vechea sa redactare, mai înainte de revizuirea Constituției, Legea nr. 47/1992 interzicea Curții Constituționale să interpreteze actele normative care fac obiectul controlului de constituționalitate. În mod firesc, actuala reglementare a eliminat această interdicție deoarece activitatea de verificare a conformității reglementărilor normative cu prevederile Constituției pe care o realizează judecătorul constituțional, este în esență și o operă de aplicare a dreptului care are la bază interpretarea normelor juridice.
Curtea Constituțională participă la realizarea funcției legislative în stat, dar nu ca legiuitor pozitiv, ci ca legiuitor negativ a cărui menire este să elimine „veninul de neconstituționalitate” dintr-un act normativ. De aceea, prin atribuțiile sale, Curtea nu se subrogă activității Parlamentului, deoarece modificarea, completarea sau abrogarea unei legi este un atribut exclusiv al Parlamentului.
Interpretare constructivă prin jurisprudență de către Curtea Constituțională a Legii Fundamentale rezultă și din rolul acestei instituții de a „sprijini buna funcționare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru și control reciproc”. Principiul separației și echilibrului puterilor în stat, cu toate criticile exprimate de unii autori, rămâne fundamentul exercitării democratice a puterii statale și principala garanție constituțională a evitării excesului sau abuzului de putere din partea vreunei autorități a statului.
Relațiile dintre autoritățile statului au un caracter complex, dar care trebuie să asigure și buna funcționare a acestora cu respectarea principiului legalității și a supremației Constituției. Pentru realizarea acestui deziderat este foarte important să se mențină echilibrul statal în toate formele și variantele acestuia inclusiv ca echilibru social.
Separația și echilibrul puterilor nu mai privește doar puterile clasice (legislativă, executivă și judecătorească). Acestor puteri li se adaugă altele care dau noi dimensiuni acestui principiu clasic. Relațiile dintre participanții la viața statală și socială pot genera și conflicte care trebuie să fie soluționate pentru a se menține echilibrul puterilor. Unele constituții se referă la litigii de drept public (Constituția Germaniei – art. 93), la conflicte de competență între stat și comunitățile autonome, sau conflicte de atribuții între puterile statului, între stat și regiuni și între regiuni (Constituția Italiei – art. 134). Constituția României vorbește de conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice (art. 146 lit. c) și reglementează funcția de mediere între puterile statului pe care o exercită Președintele.
Curtea Constituțională este un important garant al separației și echilibrului puterilor statului, deoarece soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice și prin atribuțiile pe care le are în materia controlului de constituționalitate prealabil legilor și verificarea constituționalității regulamentelor camerelor intervine în asigurarea echilibrului dintre majoritatea și minoritatea parlamentară, asigurându-se în mod efectiv dreptul opoziției de a se exprima.
Curtea Constituțională este un garant al respectării drepturilor și libertăților fundamentale. Acest rol fundamental al instanței constituționale în statul de drept este realizat prin interpretarea jurisprudențială a Constituției și a legilor În principiu, trei sunt garanțiile esențiale de ordin constituțional privind drepturile și libertăților cetățenești instituite prin Constituție:
În România, procedura excepției de neconstituționalitate asigură accesul indirect al cetățenilor la justiția constituțională.
Obligația de interpretare și aplicare corectă a Constituției și a legii revine și guvernanților, respectiv Președinte, Parlament și Guvern, în raport cu atribuțiile pe care le au. Activitatea de interpretare a normelor constituționale și în general a normelor legale realizată de guvernanți trebuie să corespundă unor imperative minimale formale:
Acestea sunt cerințe formale care se înscriu în noțiunea de comportament constituțional loial.
Constatăm că în activitate legislativă, interpretativă și de aplicare a normelor constituționale de multe ori Președintele, Parlamentul și Guvernul nu respectă aceste cerințe minimale ale unui comportament constituțional loial. Jurisprudența constituțională la care am făcut referire în prima parte a acestui studiu este un argument în acest sens, fără a fi singular.
Obligația constituțională pe care o au guvernanții de a avea un comportament constituțional loial față de conținutul normativ dar și scopul Constituției este și o expresie a cerinței de legitimitate pe care trebuie să o îndeplinească actele normative, precum și măsurile și dispozițiile guvernamentale adoptate. Pentru a fi expresia unui comportament constituțional loial, actele juridice și politice ale Parlamentului și ale executivului trebuie să fie nu numai legale, adică să corespundă formal Constituției, dar și legitime. Legitimitatea unui act juridic, individual sau normative relevă cerința potrivit căreia, actul în cauză trebuie să corespundă nu numai literei legii (Constituției), dar și spiritului ei.
Legalitatea, ca trăsătură ce trebuie să caracterizeze actele juridice ale autorităților publice, are ca element central conceptul de „lege”. Andre Hauriou definea legea ca o regulă generală scrisă stabilită de către puterile publice după deliberare și comportând acceptarea directă sau indirectă a guvernanților [2].
Ion Deleanu o definește drept „actul ce cuprinde reguli generale și obligatorii sancționate prin forța de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere și care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condițiile prevăzute în ipoteza ei” [3]. Starea de legalitate în activitatea autorităților publice se fundamentează pe conceptele de supremație a constituției și supremația legii.
Legalitatea actelor juridice ale autorităților publice implică următoarele cerințe:
„Legitimitatea” este o categorie complexă cu multiple semnificații și care formează obiectul de cercetare pentru teoria generală a dreptului, filozofia dreptului, sociologie și alte discipline. Semnificațiile acestui concept sunt multiple. Amintim câteva: legitimitatea puterii; legitimitatea regimului politic; legitimitatea unei guvernări; legitimitatea sistemului politic etc.
Conceptul de legitimitate poate fi aplicat și în cazul actelor juridice emise de autoritățile publice fiind legat de „marja de apreciere” recunoscută acestora în exercitarea atribuțiilor.
Aplicarea și respectarea principiului legalității în activitatea autorităților statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcțiilor statale presupune și puterea discreționară cu care organele statului sunt investite sau altfel spus dreptul de apreciere al autorităților privind momentul adoptării și conținutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreționară nu poate fi opusă principiului legalității, ca dimensiune a statului de drept.
În opinia noastră, legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimității actelor juridice ale autorităților publice. Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera marjei de apreciere recunoscută autorităților publice, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective și este adecvat situației de fapt care îl determină și scopului legii. Legitimitatea face distincția dintre puterea discreționară recunoscută autorităților statului, iar pe de altă parte, excesul de putere.
Nu toate actele juridice care îndeplinesc condițiile de legalitate sunt și legitime. Un act juridic care respectă condițiile formale de legalitate, dar care generează discriminări sau privilegii sau restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective sau nu este adecvat situației de fapt ori scopului urmărit de lege, este un act juridic nelegitim. Legitimitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităților administrației publice trebuie înțeleasă și aplicată în raport cu principiul supremației Constituției.
În consecință, un act juridic normativ sau individual, o măsură dispusă de guvernanți, pentru a fi legitimă și prin aceasta constituțională trebuie să fie nu numai legală, adică să corespundă formal normelor constituționale, dar și legitimă, în sensul de a fi adecvată situației de fapt la care se referă și totodată sensurilor explicite sau implicite ale normei constituționale, scopului Legii Fundamentale. Criteriul cel mai important pentru constatarea sau nu a condiției de legitimitate este principiul proporționalității la care am făcut referire și în alte studii.
Sunt semnificative preocupările doctrinarilor români contemporani de a stabili conotațiile proporționalități. [4] Autorul menționat consideră ca fiind propriu proporționalității sintagma „justul echilibru”. Se exprimă ideea că: „Proporționalitatea sau justul echilibru este forma obiectivă de tranșare in concreto a unei situații juridice determinate. Ea se poate înfățișa și in abstracto, dar astfel rămâne o exigență esențialmente sau exclusiv formală fără efect util„ [5] Răspunzând la întrebarea care sunt structurile constitutive ale proporționalității același autor subliniază ideea de „raport„ care este specifică proporționalității. Spre deosebire de matematică, în drept proporționalitatea nu este un raport cantitativ, ci este o problemă de ordin calitativ, „exprimând exigența unei adecvări între un obiectiv legitim …mijloacele întrebuințate pentru atingerea acestui obiectiv și rezultatul sau efectul produs prin punerea în operă a acestor mijloace. Proporționalitatea marchează trecerea de la un raționament bazat pe o logică binară la un raționament bazat pe o logică graduală„ [6]
Se poate vorbi astfel de un „raționament dialectic, consubstanțial de proporționalitate„ sau cum l-am numit noi „raționament de proporționalitate„ bazat pe un raport comparativ de natură calitativă, specific unui silogism juridic valoric menit să depășească formalismul dimensiunii abstracte și impersonale a normei juridice și să ridice astfel particularul la nivelul universalului concret. De exemplu, principiul egalității, consacrat ca unul dintre fundamentele dreptului și al oricărei societăți democratice, din perspectiva proporționalității care realizează un raport logic, valoric între elemente diferite în concretul lor, își depășește caracterul abstract și inevitabila tendință de uniformizare, regăsindu-se ca universal concret în legătura dialectică dintre norma juridică abstractă și diversul realității. Aplicând „raționamentul de proporționalitate” se poate spune că principiul egalității, privit în dimensiunea sa formal cantitativă este un caz particular al principiului proporționalității. [7]
În finalul acestei succinte analize doctrinare asupra principiului proporționalității menționăm concluzia profesorului Ion Deleanu, la care subscriem: „Astfel zis și pe scurt, punerea în operă a proporționalității – contextualizată și circumstanțiată – implică trecerea de la regulă la metaregulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în fața normei juridice la descoperirea și valorizarea sensului și a scopului ei. Criteriul de referință într-un astfel de raționament îl constituie, mai presus de toate, idealurile și valorile unei societăți democratice, ca unic model politic luat în considerare prin Convenție (Convenția „europeană” pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s.n.) și, de altfel, singurul care este compatibil cu ea„ [8].
Din nefericire, în stadiul actual al sistemului juridic românesc cerința de legitimitate a legilor și nu numai nu poate fi verificată prin controlul de constituționalitate al Curții Constituționale. Este trist să constatăm că în prezent, în exercitarea atribuțiilor de guvernare, cei care exercită puterea statală se preocupă prea puțin de corespondența formală a unui act juridic adoptat cu normele constituționale și foarte puțin sau de loc de îndeplinirea cerinței de legitimitate. Consecința unui asemenea comportament în exercitarea atribuțiilor de guvernare, care încalcă obligația de loialitate față de Constituție, dar în primul rând față de poporul român este excesul și abuzul de putere cu consecințe grave asupra respectării, apărării și promovării tradițiilor și valorilor de credință ortodoxe ale poporului român, afirmării interesului public și nu personal, exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale importante.
Aspectele mau sus prezentate nu epuizează obligația de loialitate constituțională. Ele se referă mai mult la conținutul juridic al acestei obligații. Este necesar, cum spune Mântuitorul’’ să mânăm mai la adânc’’. (Luca, 5, 4). Pentru a avea un comportament constituțional loial față de poporul român și față de Constituție ar trebui să se raporteze permanent la Dumnezeu, să ia aminte și să țină cont de dreapta credință ortodoxă a poporului român. Cei ce exercită în prezent temporar puterea statală ar trebui să aibă în minte și în inimă cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăoga vouă”. (Matei, 6, 33).
Pentru a nu rămâne în atotsuficiența părere de sine, pentru a nu se identifica cu însăși puterea pe care o exercită temporar, pentru a nu trăi și a se manifesta în viața publică prin orgoliul nemăsurat al interesului propriu dar și al fariseismului tot mai evident, pentru a nu fi contaminați de slava deșartă, guvernanții actuali ar trebui să aibă permanent în minte, în conștiință și în inimă cuvintele Mântuitorului: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15, 4-5).
Conduita creștin ortodoxă a celor ce exercită puterea statală ar trebui să fie conform cuvintelor Părintelui Teofil Părăian: „Mai întâi este Dumnezeu și apoi omul, iar omul numai prin Dumnezeu”.
De o astfel de conduită creștină și loială față de poporul român au dat dovadă mulți dintre voievozii și domnitorii români chiar și în vremurile când nu existau constituții sau legi scrise. Conștiința creștină ortodoxă era mai puternică la aceștia decât orice acte normative care să-i oblige, fapt care nu mai există în prezent. Câteva exemple sunt edificatoare.
Sfântul Neagoe Basarab rămâne peste veacuri ca un bun creștin și un bun conducător de țară, prin opera sa excepțională de ctitor de Biserici (în mod deosebit Mânăstirea Curtea de Argeș) și prin contribuția sa scrisă la spiritualitatea și cultura creștină a poporului român.
Sfântul Ștefan cel Mare, un exemplu de domnitor creștin atât prin opera sa pentru apărarea și promovarea dreptei credințe ortodoxe, prin bisericile ctitorite dar și prin lupta sa eroică pentru apărarea teritoriului și ființei poporului român.
Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a mărturisit și apărat cu prețul vieții lui, a băieților lui și a sfetnicului său, Ianache, dreapta credință ortodoxă, a fost un mare ctitor de biserici, deschizător de drumuri în cultura românească.
Matei Basarab în Țara Românească sau Vasile Lupu în Moldova și Dimitrie Cantemir sunt alte exemple de voievozi ortodocși, drepți conducători ai poporului și ai țărilor române, creatori de cultură autentică care va rămâne peste veacuri.
Casa Regală a României a avut ca deviză „Nihil Sine Deo - Nimic Fără Dumnezeu”. Contribuția Regilor României dar și a soțiilor lor la păstrarea și promovarea dreptei credințe ortodoxe, la construcția României moderne este deosebită, aspecte asupra cărora spațiul și tema discutată nu ne permit să ne ocupăm acum. Poate că este bine să reamintim că Regina Maria se afla permanent printre ostașii români răniți în luptele din primul război mondial, printre cei care erau bolnavi de tifos, pentru ai ajuta și ai mângâia. A făcut aceasta având o puternică și adevărată credință ortodoxă, fără să se teamă că s-ar putea îmbolnăvi.
Trebuie să menționăm cu venerație și recunoștință, pentru jertfa adusă, pe toți aceea care au suferit și au murit în temnițele comuniste pentru dreapta credință ortodoxă, pentru libertate, pentru poporul român, mulți dintre aceștia fiind oameni care au avut funcții importante în stat, oameni politici, preoți, profesori, filosofi, dar și oameni simpli. Toți au mărturisit dreapta credință, au suferit și au murit pentru că au crezut și au luptat pentru păstrarea unității Bisericii Ortodoxe, pentru tradițiile și valorile ortodoxe ale poporului român, pentru libertate, pentru adevărata democrație care poate exista numai pe temeiurile dreptei credințe ortodoxe.
Bineînțeles exemplele sunt mult mai numeroase.
Indiferența față de dreapta credință ortodoxă și ateismul guvernanților au apărut în România odată cu regimul comunist și putem afirma fără a greși că se manifestă și acum, mai ales că statele europene aflate în plin proces de globalizare refuză, exclud și blamează creștinismul.
Prin urmare greu se mai poate vorbi astăzi de loialitate creștin ortodoxă (a celor ce dețin puterea) față de popor, de tradițiile și valorile creștin ortodoxe pe care le avem, față de Biserica Ortodoxă, față de Constituție.
Subliniem, așa cum ne-am exprimat și în alte studii, că loialitatea creștin ortodoxă a guvernanților nu înseamnă transformarea puterii statale, a instituțiilor statului din laice în religioase. Dreapta credință ortodoxă întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos nu a fost și nu va fi o ideologie așa cum o consideră unii sau așa cum se întâmplă cu religia islamică în statele musulmane.
Este un fapt meritoriu că Parlamentul României a declarat ziua de 16 august „zi națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor”. Este un început bun pentru o posibilă întoarcere le ortodoxie a celor care exercită temporar puterea politică în stat.
Constituția României, ca de altfel toate constituțiile țărilor democratice stipulează principiul ”Nimeni nu este mai presus de lege” (art. 16 alin. 2). Legea este considerată ca fiind suverană și prin urmare nici omul, nici structurile societății civile și nici autoritățile statului nu pot fi mai presus de lege. Este un principiu clasic al constituționalismului, ale cărui origini le găsim în Grecia antică, la Socrate și Platon. Este o expresie a raționalismului iluminist din secolele XVIII-XIX, perioadă când au fost adoptate primele constituții scrise. Scopul acestui principiu constituțional este eliminarea oricăror privilegii și discriminări în societate, eliminarea puterii absolute, necondiționate a monarhilor, dar și constituirea regimului de legalitate în activitatea statului, a instituțiilor sale. Viabilitatea acestui principiu este evidentă și în perioada contemporană.
Totuși, nu trebuie să uităm că în această formulare principiul supremației legii a permis în perioada comunistă uniformizarea socială, omul fiind transformat în individ, a cărui existență și libertate erau subordonate în totalitate statului comunist și ideologiei comuniste, care au desființat persoana umană dar și autentica libertate a acesteia.
Expresia „Nimeni nu este mai presus de lege” se adresează în primul rând persoanei. Prin urmare, într-o interpretare literară rezultă că omul, ca persoană înzestrat cu rațiune, conștiință, voință și creat liber este subordonat legii abstracte. Altfel spus nu legea este pentru om ci omul pentru lege.
Definiția clasică a legii arată că aceasta este generală, abstractă și impersonală. Este impersonală pentru că se consideră că nu se adresează unei anumite persoane individualizată ci societății în ansamblu.
Un astfel de înțeles al legii este, considerăm noi, periculos pentru adevăratele valori ale democrației al căror creator este omul ca persoană și nu individul abstract. Aplicarea formală a principiului supremației legii a dus la ceea ce se numește astăzi „democrația maselor”, la ignorarea și excluderea valorilor spirituale din conținutul sau finalitatea legii, la dominația statului prin lege asupra persoanei umane coborâte la statutul de individ.
Comportamentul constituțional loial ar impune o regândire a acestui principiu constituțional, a sensurilor existențiale și valorice ale acestuia și care trebuie păstrate.
Noi spunem că mai presus de lege este omul ca persoană, înzestrat cu suflet nemuritor, cu rațiune, voință și libertate, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
„Eu am zis: Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt" (Ps. 81, 6).
Dacă guvernanții ar respecta această realitate existențială fundamentală pe care o putem numi supremația persoanei umane, atunci actele de guvernare și legile nu ar mai desconsidera persoana și demnitatea omului, nu ar mai fi destinate unui om abstract, impersonal, ar avea și un conținut valoric, ar putea avea ca finalitate cu adevărat binele concret al omului în fenomenalitatea existenței sale sociale.
Această dimensiune a comportamentului constituțional loial ar elimina, credem noi fariseismul din conduita statală și politică a guvernanților. Pentru realizarea acestui deziderat considerăm că nu este necesară o modificare a Constituției.
Interpretarea normelor și principiilor constituționale în spirit de loialitate față de poporul român, față de omul considerat ca persoană, cu respectarea demnității acestuia și în spiritul dreptei credințe ortodoxe, este posibilă chiar și în actuala structură și conținut normativ al Constituției.
Astfel, dispozițiile constituționale consideră ca valori supreme, demnitatea omului, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea, dar și tradițiile democratice ale poporului român (art. 1 alin. 3). Deși textul constituțional nu consacră și caracterul de stat creștin și ortodox, nimic nu împiedică guvernanții să își exercite atribuțiile pe care le au în raport cu valorile de credință ale poporului român, regăsite în tradițiile spirituale milenare ale acestuia, la care Constituția face referire expresă. Persoana omului, libertatea acestuia și demnitatea omului sunt enumerate printre valorile supreme ale constituționalismului și prin urmare, în cazul unui comportament constituțional loial, guvernanții ar trebui să le respecte, să le garanteze și să le apere.
Obligația respectării supremației Constituției este expres prevăzută în art 1 alin 5 din Legea Fundamentală. Nici un text constituțional nu prevede expres că principiul priorității dreptului Uniunii Europene se aplică mai presus de supremația Constituției sau că autoritățile statului pot ceda o parte din atribuțiile de suveranitate națională, unor puteri sau organisme internaționale străine așa cum se întâmplă din nefericire astăzi. Prin urmare, obligația de loialitate a autorităților față de poporul român și interpretarea Constituției în raport cu valorile pe care le cuprinde, le exprimă, le garantează și le apără explicit sau implicit, ar trebui să aibă drept consecință acceptarea unor decizii internaționale privind statul și poporul român numai dacă acestea respectă cu adevărat interesele poporului român, normele și valorile constituționale.
Și în actuala redactare a textului constituțional care consacră libertatea de conștiință și libertatea religioasă, autoritățile statului pot să respecte și să garanteze independența Bisericii Ortodoxe Române, ca Biserică majoritară pentru poporul român, să respecte și să apere cultul creștin ortodox. Constituția nu interzice expres o astfel de conduită a celor ce exercită puterea, cu toate că nu se referă în mod explicit la dreapta credință ortodoxă și nici la Biserica Ortodoxă. Este nevoie de un comportament constituțional loial față de Biserica Ortodoxă și cultul ortodox.
Dispozițiile art. 39 din Constituție garantează libertatea întrunirilor. Textul constituțional nu menționează expres și libertatea de comuniune a credincioșilor în Biserica Ortodoxă și în exercitarea cultului ortodox. Cu toate acestea interpretarea acestor prevederi constituționale cu loialitate față de dreapta credință ortodoxă, față de tradițiile și valorile creștin ortodoxe ale poporului român, permite realizarea deosebirii constituționale între întrunirile laice, în cadrul societății civile, iar pe de altă parte comunitatea și comuniunea credincioșilor ortodocși. Libertatea de întrunire este un termen generic, iar interpretarea corectă a normei constituționale conduce la garantarea implicită a comunității și comuniunii de credință a credincioșilor ca drept fundamental ocrotit de Legea Fundamentală. Consecința constă în existența unui regim juridic diferit pe dreptul la întrunire în sens laic și dreptul la comuniune religioasă care se bazează pe lucrarea Duhului Sfânt.
Comportamentul constituțional loial al autorităților statului, în cazul interpretării dispozițiilor art. 40 din Constituție care consacră și garantează dreptul de asociere ar permite să se facă deosebirea dintre dreptul la asociere în sens laic, materializat în forme organizatorice civile, organizații neguvernamentale, partide politice, asociații culturale, științifice, sportive și altele, iar pe de altă parte Biserica Ortodoxă, care nu este o simplă asociație umană ci o instituție divino-umană, așa cum și noi am argumentat pe larg în alte studii. Textul constituțional permite o astfel de interpretare corectă și necesară, deoarece formularea normei constituționale – dreptul la asociere - are un sens generic, iar enumerarea formelor de asociere la care se referă art. 40 din Constituției nu este limitativă ci numai exemplificativă. Consecința unei astfel de interpretări este evidentă, respectiv regimul juridic diferit garantat constituțional pentru Biserica Ortodoxă față de formele de asociere laice.
Dispozițiile art, 53 din Constituție reglementează situațiile și condițiile în care autoritățile statale competente pot aplica prin lege restricții exercitării drepturilor și libertăților fundamentale. Din nefericire, nicio dispoziție constituțională nu consacră expres caracterul absolut, inviolabil al dreptului la viață, demnității persoanei, și libertății conștiinței și libertății religioase. De aici intervențiile nelegitime și neconstituționale ale guvernanților în exercitarea acestor drepturi fundamentale.
Cu toate acestea, doctrina clasică privind conținutul normativ al constituției, doctrina drepturilor naturale sau doctrina contractului social, valabile și acceptate și astăzi se referă argumentat la caracterul, natural, absolut și inviolabil al acestor drepturi. Există și unele instrumente juridice internaționale, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU care explicit se referă la aceste caractere ale drepturilor mai sus enumerate. În același sens este și o parte din jurisprudența instanțelor internaționale în materie.
Legiuitorul constituant, indiferent care a fost acela în istoria contemporană și modernă, a preferat să declare în constituții sacră și inviolabilă proprietatea, bun aparținând acestei lumi, proprietatea putând să fie sau să lipsească unei persoane, ci nu viața, demnitatea, libertatea de conștiință, libertatea religioasă, care sunt, mai întâi de a fi drepturi constituționale, daruri dumnezeiești pentru firea umană dar și pentru fiecare om, însușiri ale sufletului omenesc nemuritor. Viața este sacră pentru că este veșnică în Iisus Hristos și prin Iisus Hristos Mântuitorul lumii.
Loialitatea constituțională față de adevărurile de credință mai presus de această lume, față de dreapta credință a poporului, dar și față de spiritul și finalitatea Constituției permit guvernanților, dacă ar avea o asemenea conduită să ajungă la această interpretare legitimă și dreaptă a textului constituțional și să se abțină de la adoptarea oricăror măsuri restrictive cu privire la exercitarea drepturilor mai sus enumerate, care nu sunt numai naturale, absolute și imuabile în sensul doctrinei dreptului natural, dar și sacre, fiind inerente ființei umane, și daruri dumnezeiești. Exemplele ar putea continua dar ne oprim aici.
În prezent comportamentul constituțional loial al guvernanților noștri este departe de a fi o realitate în înțelesul interpretării juste și drepte a normelor constituționale, interpretare care ar trebui să se bazeze nu numai pe cerințele formale minimale juridice la care am făcut referire, dar mai ales pe adevărurile de credință ale ortodoxiei, pentru că poporul român căruia îi este destinată Constituția este ortodox în ființa sa.
Guvernanții și noi toți trebuie să reflectăm stăruitor la avertismentul Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „ori ne întoarcem la creștinism, ori este mare pericol pentru poporul român”.
II. Propuneri legislative pentru îmbunătățirea sistemului de garanții ale supremației Constituției
Date fiind abuzurile și excesul de putere al actualilor guvernanți și inexistența perspectivei realizării unui comportament constituțional din partea acestora, menit să valorifice democratic și creștin ortodox conținutul normativ dar și finalitatea Constituției, dorim să prezentăm câteva propuneri legislative, care în opinia noastră permit mai eficient garantarea supremației Legii fundamentale față de abuzurile de tot felul al celor ce exercită puterea.
Față de politicianismul excesiv și acte ce reprezintă un vădit exces de putere al executivului contrare spiritului și chiar literei Constituției, cu consecința încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale, manifestate pe parcursul ultimelor trei decenii de democrație originală în România, apreciem că demersul științific și nu numai în materia revizuirii Legii fundamentale trebuie orientat spre a găsi soluții de garantare a valorilor statului de drept, ale dreptei credințe ortodoxe, de limitare a încălcării dispozițiilor constituționale în scopul unor interese particulare și pentru evitarea excesului de putere din partea autorităților statului.
1. Dispozițiile art. 114, alin. 1 din actuala redactare prevăd: „Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului în ședință comună asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. ”
Angajarea răspunderii Guvernului are un caracter politic și este un mijloc procedural prin care se evită fenomenul de „disociere a majorităților” [9] în situația în care în Parlament nu s-a putut întruni majoritatea necesară pentru a se adopta o anumită măsură inițiată de Guvern. Pentru a determina forul legislativ să adopte măsura, guvernul, prin procedura asumării răspunderii, condiționează continuarea activității sale solicitând un vot de încredere. Acest procedeu constituțional garantează că majoritatea cerută pentru demiterea guvernului, în cazul depunerii unei moțiuni de cenzură să coincidă cu aceea pentru respingerea legii, programului sau declarației politice de care guvernul își leagă existența sa.
Adaptarea legilor ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului are ca importantă consecință absența oricăror discuții sau deliberări parlamentare asupra proiectului de lege. În cazul în care Guvernul este sprijinit de o majoritate confortabilă în Parlament, prin această procedură poate obține adoptarea legilor prin „ocolirea Parlamentului”, ceea ce poate avea consecințe negative privind respectarea principiului separației puterilor în stat dar și în privința rolului Parlamentului așa cum este definit de art. 61 din Constituție.
În consecință, recurgerea la această procedură constituțională de către Guvern pentru adoptarea unei legi, trebuie să aibă un caracter excepțional, justificat de o situație politică și un imperativ social bine conturate.
Acest aspect deosebit de important pentru respectarea principiilor democratice ale statului de drept de către Guvern a fost bine evidențiat de Curtea Constituțională a României: „La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obișnuită sau în procedură de urgență nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura curentă sau de urgență” [10].
Practica politică a Guvernului din ultimii ani este contrară acestor reguli și principii. Executivul a recurs în mod frecvent la asumarea răspunderii nu numai pentru o singură lege, ci și pentru pachete de legi fără o justificare în sensul celor arătate de Curtea Constituțională.
Politicianismul guvernului clar exprimat prin frecvența mare a recurgerii la această procedură constituțională aduce atingere gravă principiului pluralismului politic care este o valoare importantă a sistemului de drept consacrat de dispozițiile art. 1, alin. (3) din Constituție dar și principiului dreptului parlamentar care arată că „opoziția se exprimă și majoritatea decide” [11]„A nega dreptul opoziției de a se exprima este sinonim cu negarea pluralismului politic care, potrivit art. 1, alin. (3) din Constituție, constituie o valoare supremă și este garantat… principiul „majoritatea decide, opoziția se exprimă” presupune ca în toată organizarea și funcționarea Camerelor Parlamentului să se asigure, pe de o parte ca majoritatea să nu fie obstrucționată îndeosebi în desfășurarea procedurii parlamentare, iar, pe de altă parte ca majoritatea să decidă numai după ce opoziția s-a exprimat” [12]. Cenzura Curții Constituționale nu s-a dovedit suficientă și eficientă pentru a determina Guvernul să respecte aceste valori ale statului de drept.
În contextul acestor argumente propunem ca în legea organică de organizare și funcționare a Guvernului, dar și în Regulamentele Parlamentului, să se limiteze dreptul Guvernului de a recurge la angajarea răspunderii sale pentru un singur proiect de lege într-o sesiune parlamentară. Totodată este util să se prevadă în mod expres în aceleași acte normative că această procedură nu se aplică legilor organice.
În opinia noastră aceste dispoziții pot fi înscrise în acte normative subsecvente Constituției, fără a fi necesară o revizuire a Legii Fundamentale, deoarece reglementările în cauză nu contravin dispozițiilor art. 114 din Constituție, ci sunt o concretizare și explicitare a acestora
2. Toate guvernele postdecembriste au recurs masiv la practica ordonanțelor de
urgență, fapt amplu criticat în literatura de specialitate. Condițiile și interdicțiile introduse prin Legea de revizuire din 2003 privind regimul constituțional al ordonanțelor de urgență se dovedesc în practică insuficiente pentru a limita această practică a executivului iar controlul Curții Constituționale s-a dovedit de asemenea insuficient și chiar neeficient. Consecința unei astfel de practici este încălcarea rolului Parlamentului ca „unica autoritate legiuitoare a țării” (art. 61 din Constituție) și crearea unui dezechilibru între executiv și legislativ prin accentuarea puterii discreționare a Guvernului care de multe ori s-a transformat în exces de putere.
Propunem, în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale, ca art. 115 alin. 6 din Constituție să fie modificat în sensul de a se interzice adoptarea ordonanțelor de urgență în domeniul legilor organice. În acest fel se protejează un domeniu important de relații sociale considerate de legiuitorul constituțional ca esențiale pentru sistemul social și statal, de excesul de putere al executivului prin practica emiterii de ordonanțe de urgență.
Dispozițiile art. 115 alin. 4 din Constituție arată că: „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.” Textul constituțional nu definește și nu enumeră situațiile excepționale care permit Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență care au forța juridică asemănătoare legii. Generalitatea normei constituționale, în lipsa comportamentului constituțional loial permite executivului să exercite abuziv atribuțiile pe care le are, să emită ordonanțe de urgență fără a exista o justificare suficientă în sensul dispozițiilor constituționale mai sus amintite. Prin aceasta, în mod nelegitim și neconstituțional Guvernul se subrogă Parlamentului în exercitarea funcției legislative în stat.
Este îmbucurător faptul că instanța noastră constituțională, recent schimbând practica judiciară în materie, a statuat că prin ordonanțe de urgență nu se poate afecta regimul juridic al drepturilor și libertăților fundamentale, mai precis nu poate fi restrânsă exercitarea acestor drepturi.
Pentru a limita excesul de putere al Guvernului prin ordonanțe de urgență, propunem, fără a fi necesară revizuirea Constituției, ca prin lege organică să se definească situațiile de urgență și să se enumere strict și limitativ situațiile care pot fi considerate ca fiind situații de urgență
3. În condițiile actuale caracterizate prin tendința executivului de a profita de
politicianismul evident și de a forța în mod nepermis și periculos limitele Constituției și ale constituționalismului democratic este necesar de a crea mecanisme de control ale activității executivului în măsură să garanteze în mod real supremația Constituției și principiile statului de drept.
În opinia noastră este necesar ca rolul Curții Constituționale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuții cu scopul de a limita excesul de putere al autorităților statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiției constituționale s-ar putea realiza prin reducerea atribuțiilor instanței de contencios constituțional. [13] Este adevărat, Curtea Constituțională a pronunțat unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției, prin asumarea rolului de legiuitor pozitiv [14]. Reducerea atribuțiilor instanței constituționale pentru acest motiv nu este o soluție cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuțiilor unei autorități a statului are ca și consecință eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuții. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecționarea activității unei autorități a statului, ci prin căutarea unor soluții juridice de realizare în condiții mai bune a atribuțiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal și social.
Fără a fi necesară revizuirea Constituției, în atribuțiile Curții Constituționale poate fi inclusă aceea de a se pronunța asupra constituționalității actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanțelor de contencios administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art. 126 alin. 6 din Constituție și dispozițiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social și statal. Prin urmare este necesar un control de constituționalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreționară a autorității administrative emitente este nelimitată cu consecința posibilității restrângerii excesive a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale sau a încălcării unor valori constituționale importante. Pentru aceleași argumente ar trebui ca instanța noastră constituțională să poată controla sub aspectul constituționalității și decretele Președintelui de instituire a procedurii referendumului.
Totodată în Legea organică de organizare și funcționare a Curții Constituționale propunem să se stipuleze competența și obligația instanței constituționale de a se pronunța din oficiu asupra constituționalității ordonanțelor Guvernului, dar și a tuturor actelor normative privind instituirea și regimul stării excepționale pe teritoriul țării mai înainte ca acestea să intre în vigoare.
Sunt necesare câteva explicații succinte: Curtea Constituțională, ca orice instanță de judecată, funcționează după principiul potrivit căruia nu se poate autosesiza pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, ci este necesară o sesizare din partea unuia dintre subiectele de drept la care se referă strict dispozițiile art. 146 din Constituție. În cazul controlului de constituționalitate al legilor există procedura controlului prealabil de constituționalitate al legilor, mai înainte de intrarea lor în vigoare și procedura controlului ulterior de constituționalitate al legilor Parlamentului și ordonanțelor Guvernului. Această din urmă procedură se poate realiza numai pe cale indirectă. Curtea nu poate fi sesizată direct decât de către Avocatul Poporului, pe calea excepției de neconstituționalitate invocată de către o parte interesată în fața unei instanțe de judecată într-un proces civil sau penal. În acest caz subiectul de drept care poate sesiza instanța constituțională este numai instanța de judecată, nu părțile implicate în proces.
Cu toate acestea prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale (Legea nr. 47/1972, modificată și republicată) se stabilește competența Curții Constituționale de a verifica din oficiu, fără existența unei sesizări constituționalitatea proiectelor de lege privind revizuirea Constituția. În virtutea acestui precedent considerăm că este posibilă extinderea acestei competențe a instanței noastre constituționale și la ordonanțele Guvernului, a actelor juridice normative emise în considerarea unei stări excepționale sau a celor exceptate de la controlul judecătoresc pentru motivele mai sus arătate.
Pentru aceleași rațiuni propunem să se stabilească prin lege organică competența instanței constituționale de a exercita controlul de constituționalitate din oficiu asupra legilor Parlamentului și actelor normative ale Guvernului de transpunere în dreptul intern a directivelor Uniunii Europene. Tot din oficiu Curtea Constituțională ar trebui să aibă competența de a verifica din oficiu constituționalitatea tratatelor și convențiilor internaționale ratificate de Parlament. Această reglementare normativă, care se poate realiza prin lege reprezintă o garanție importantă a respectării suveranității naționale și a supremației Constituției, în primul rând față de aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene și față de acceptarea de către Parlament a unor tratate și convenții internaționale contrare valorilor constituționale și tradițiilor democratice și ortodoxe ale poporului român, contrare intereselor poporului român și suveranității naționale.
Toate procedurile de control din oficiu al constituționalității acestor acte normative pe care le propunem, trebuie să se efectueze mai înainte de intrarea în vigoare a legilor Parlamentului și ordonanțelor Guvernului, a actelor normative privind starea excepțională și a legilor de ratificare a tratatelor internaționale și de transpunere a directivelor Uniunii Europene.
4. Instituția Avocatului Poporului a fost pentru prima dată reglementată în dreptul român prin actuala Constituție (art. 58-60). Ca natură juridică este o instituție administrativă independentă, dar care funcționează sub controlul Parlamentului.
În ultimii ani, prin exercitarea atribuțiilor conferite de lege, Avocatul Poporului a dovedit eficiența sa pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor în fața executivului și a altor autorități ale statului. În această privință eficiența instituției s-a demonstrat prin competența conferită de lege de a sesiza direct Curtea Constituțională pentru controlul de constituționalitate a legilor Parlamentului și ordonanțelor Guvernului privind restrângerea sau condiționarea exercitării drepturilor fundamentale consacrate de Constituție. Multe din aceste sesizări au fost admise de Curtea Constituțională care a constatat neconstituționalitatea actelor normative în cauză.
Potrivit dispozițiilor art. 58 alin 4 din Constituție, „Organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului se stabilește prin lege organică”. În baza acestui text constituțional considerăm că este posibil ca prin lege organică să se înființeze și instituția, pe care propunem a se intitula „Avocatul Poporului pentru Drepturi și Libertăți Religioase.”
Există țări europene în care instituția Avocatului Poporului este specializată pe diferite domenii ale vieții economico-sociale, spre exemplu Germania sau Spania.
Avocatul Poporului pentru Drepturi și Libertăți Religioase, prin competențele stabilite de lege, ar putea exercita un control eficient privind legalitatea și legitimitatea actelor Guvernului și ale executivului în general care afectează exercitarea acestor drepturi fundamentale și ar avea competența de a sesiza Curtea Constituțională pentru exercitarea controlului de constituționalitate asupra legilor Parlamentului și actelor normative ale executivului pentru garantarea exercitării drepturilor și libertăților religioase a românilor, a dreptei credințe ortodoxe și respectarea statului și independenței Bisericii Ortodoxe.
5. Potrivit actualelor reglementări normative, Secretariatul de Stat pentru Culte este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică și funcționează în subordinea Guvernului și în subordinea primului-ministru, prin Secretariatul General al Guvernului. Este finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului. Prin urmare această instituție foarte importantă pentru relația dintre stat și Biserica Ortodoxă și celelalte culte pentru promovarea și garantarea libertății religioase are o autonomie administrativă limitată și finanțare indirectă din bugetul Secretariatului General al Guvernului.
Considerăm că este util, pentru o bună relația dintre stat și Biserica Ortodoxă, obligația pozitivă a statului de a sprijini mai mult Biserica Ortodoxă Română financiar și nu numai. Astfel, exercitarea cultului ortodox și a celorlalte culte ar fi îndeplinită mai eficient. De asemenea, ar fi util ca statul juridic al Secretariatului de Stat pentru Culte să fie schimbat, fapt posibil prin modificarea legii și regulamentului de organizare.
Propunem ca Secretariatul de Stat pentru Culte să devină Departament de Stat pentru Culte, instituție autonomă a administrației publice centrale, aflată sub controlul Parlamentului, înzestrată cu personalitate juridică și beneficiind de buget propriu, parte a bugetului de stat. Se elimină subordonarea acestei instituții față de Guvern și ar putea avea un statut juridic asemănător instituției Avocatului Poporului în problemele moral-spirituale.
III. Concluzii
Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.
Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliu nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.
Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metanoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2).
Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:
„Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu, 10, 42-45).
Din nefericire această conduită, care nu este o recomandare ci o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos nu este prezentă la guvernanții actuali ai României.
La întrebarea Quo vadis, Domine – Încotro, Doamne, se poate răspunde cu spusele Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „La început a fost iubirea și în veci rămâne iubirea spre care trebuie să tindem”. Dumnezeu să ne ajute!
NOTE
Nu pentru că dorim să fim în trend cu vremurile sau să acordăm o atenție exagerată pandemiei mondiale generate de Covid-19, ci doar din nevoia de ne apropia de semenii noștri, în eventualitatea identificării unor soluții viabile la problemele momentului, am decis să stăm de vorbă, pe marginea acestui subiect delicat, cu personalități ale lumii literare și cultural-artistice românești, din țară și din diaspora, pentru a ne împărtăși din experiența proprie avută în această perioadă. O perioadă nu tocmai benefică sănătății multora dintre nou, dar, sper eu, benefică în redescoperirea identității de sine, a unor noi oportunități și posibilități de manifestare creativă și, de ce nu, de redimensionare a relației pe care fiecare dintre noi o are cu Dumnezeu. O încercare reușită, de reiterare a valorilor fundamentale pe care românul le are ca litere de căpătâi: familia, prietenia, credința.
Stăm de vorbă astăzi cu GHEORGHE A. STROIA - prozator, publicist, poet, exeget literar şi de artă, promotor literar şi cultural, editor român, și mai nou pictor, cu un parcurs literar de invidiat. La 1 aprilie 2010 debutează editorial cu un prim volum de literatură pentru copii, la 1 aprilie 2013 devine membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA), iar în 2018 membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE). Este distins cu VIRTUTEA LITERARĂ, medalie acordată de LSR, la propunerea președintelui acesteia, dl. Al. Florin Țene, pentru merite literare și editoriale deosebite. Are peste 50 de cărți publicate, multe dintre ele fiind premiate la diferite festivaluri naționale sau internaționale de profil. Scrie prefeţele sau postfeţele multor lucrări literare şi ştiinţifice ale autorilor din țară sau din diaspora şi publică cronici de artă despre opera unor renumiți artiştilor plastici români sau universali de pe toate meridianele globului (SUA, Iran, Ucraina, Rusia, Chile, Spania, Israel). În calitate de editor, girează peste 1500 de lucrări ale scriitorilor de limbă română și nu numai, revista și editura Armonii Culturale devenind branduri ale calității și valorii literare și științifice. Are un punct de vedere interesant legat de criza pandemică actuală și vă invit să îl urmărim împreună.
1. Ce știți sau ce nu știți despre acest virus - covid 19?
SGH: În primul rând, așa dori să te salut, dragul meu prieten și să îți mulțumesc, pentru că te-ai gândit și la mine, în abordarea acestei probleme, care ne-a dat viețile peste cap, pur și simplu. Despre COVID, în fața căruia fiecare dintre noi a fost prins complet nepregătit, știu multe, am primit sau chiar am cercetat surse diverse, dar am preferat dintotdeauna să mă informez din surse oficiale, însă am oarecare rezerve legate și de veridicitatea și exactitatea acestor surse. Nu poți crede chiar tot ce îți cade la îndemână, mai ales toate informațiile cu care ne bombardează internetul și rețelele de socializare, cu trucuri și vindecări miraculoase, cu medicamente minune, de parcă cineva ar dori să râdă de noi în toate modurile posibile. Nu e rău să facem haz de necaz, că așa a făcut românul dintotdeauna, e și asta o soluție de criză, dar, repet, nu putem ignora o problemă atât de gravă, care a îngenuncheat economia mondială. O fi vorba și despre o conspirație, dar indiferent de adevărurile sau neadevărurile spuse, treaba e cât se poate de serioasă...
2. Cum ați reacționat, gestionat, traversat și resimțit perioada de izolare și distanțare socială, sanitară, din perioada stării de urgenţă?
SGH: Bineînțeles că la început am simțit puțină îngrijorare, atât pentru mine, cât pentru cei dragi. Acum doi ani, am reușit să cumpărăm o casă, situată într-un sat idilic, liniștit și am înjghebat acolo o gospodărie frumoasă, zicem noi, în care domnește liniștea, pacea și înțelegerea, iar toate câte ni le-am propus, har Domnului, am reușit să le facem. Băieții mei au fost acasă, deoarece din martie școlile au mutat cursurile în online, soția mea, educatoare fiind, a fost tot în conexiune virtuală cu piticii ei, deci toată lumea era acasă, generând mai puține motive de îngrijorare. Eu, la Primărie, am lucrat tot timpul, uneori cu un program mai redus, alteori de acasă, astfel încât nu am riscat absolut nimic. N-am lăsat garda jos nicio clipă și nu am lăsat blestemăția de virus să ajungă la noi. Am descoperit în perioada aceasta de pandemie lucruri noi, ne-am dezvoltat abilități noi, așa că nu a fost foarte greu să ne adaptăm.
3. Ce credeți că aţi dobândit, câștigat, învățat său pierdut în toată această perioadă?
SGH: Am descoperit, în această perioadă, că îmi place foarte mult să mă joc cu culorile, am început să pictez. La început mai timid, cu rezerve, apoi mai încrezător, căutând și, de nu, descoperind tehnic de lucru noi. Am pictat portrete în creion, peisaje, icoane pe sticlă, tablouri mai mari sau mai mici, care au prins la public, iar oamenii cu sufletul frumos și generos, chiar au început să le aprecieze și să le caute. Am citit foarte mult în această perioadă, am scris, am finalizat două cărți de versuri, am realizat peste 72 de tablouri. Am ales să intru în jocul culorilor, fără să le cunosc, fără să le simt, fără să le fi fost măcar o clipă prieten. Ele m-au învățat aproape totul. M-au recunoscut, mi-au adulmecat sufletul și, cel mai probabil, și-au găsit acolo cerul, nuanțele, norii, soarele, vântul, stelele, universul, chipurile, florile, munții și marea, și le-au scos la iveală, așternându-le cuminte pe fiecare pânză. Îmi sunt deja dragi, îmi sunt deja foarte apropiate, am început să le simt, să le cunosc, să le fiu prieten fidel, să ne iubim într-o nebunească îngemănare. LE ADOR! Bombardați din toate părțile cu atâtea informații, știri negative, nu am putut să ne realizăm că suntem victimele unui atac, ale unei manipulări fără precedent. Media a avut un rol, evident în toate acestea și, vă rog să mă lăsați să spun, pentru toate televiziunile, campania declanșată de acest virus blestemat a fost mană cerească, i-au umplut de audiență și de rating. Am asistat la un spectacol trist și dureros, la care o parte din actori, unii jucând mai prost, alții mai bine, am fost chiar noi. Actori la curtea regelui Covid-19! Dar, chiar am avut activitate și mă bucur enorm pentru tot ce am reușit să fac în această perioadă. Ne-am bucurat împreună cu copiii și soția de mici amenajări în curtea casei, am pus la punct grădina de legume și livada de fructe, da, chiar am avut ce face! Astfel, ne-am cam ținut deoparte de toate alertele negative, am vrut doar să ne păstrăm tonusul, motivația, credința că va fi bine. Și va fi bine! De pierdut nu prea am avut ce pierde, poate ne-au lipsit întâlnirile cu prietenii, întâlnirile literar-artistice, cultura full-contact.
4. Ce învățăminte, concluzii sau observaţii ați deprins și reținut din și în această perioadă de pandemie, pentru prezent dar, mai cu seamă, pentru viitor?
SGH: S-a tot vehiculat în toată media (presă, televiziune) că vom ieși din pandemia asta mai buni. Cu siguranță, alt mit care trebuie desființat. Nu știu cât de „mai buni” ne-a făcut pandemia, însă și mai sigur știu (și văd) că pe unii chiar i-a schimbat și, nu neapărat în bine. Ar trebui să fim mai solidari, mai uniți, să fim atenți la nevoile celor din jur, să facem tot ce putem face din suflet, fără egoism, fățărnicie și interese ascunse. Din păcate, mai marii noștri nu cred că au învățat absolut nimic. Nu cred că vom putea schimba ceva la noi, atâta timp cât vom pune interesul nostru pe primul plan. Pandemia ne-a prins complet descoperiți, nepregătiți, fără materiale, echipamente, aparate, etc. Pe viitor, trebuie abordată o strategie serioasă privind posibilitatea unei pandemii și luate toate măsurile ce se impun în acest sens. Lucrurile nu sunt deloc simple și nici lipsite de costuri. Însă toate sunt de importanță majoră pentru întreaga populație a României, țara unde mai locuiesc, din fericire, Oameni!...
5. Din punct de vedere intelectual, cultural și spiritual considerați că aţi evoluat, ca v-ați îmbogățit sufleteşte sau nu?
SGH: Da, eu consider că m-am îmbogățit sufletește, că am evoluat, în primul rând, însă, am putut fi mai aproape de lucrurile și sufletele care mă fac cu adevărat un Om mai bun: familia, soția, copiii, ne-am simțit mai aproape unii de alții, am avut posibilitatea să ne dedicăm unii altora o bucățică de timp, pe care altfel nu am fi avut cum s-o facem. Am cunoscut, fie și virtual, oameni noi, scriitori, poeți, artiști, care ne-au primit în sufletele lor, care au avut cuvinte frumoase la activitățile noastre. Pentru toate acestea, cu mâna pe suflet, le mulțumim!
6. Acum, în acest moment, cum vedeți viitorul nostru, al tuturor, ce perspective intuiți, anticipaţi sau întrezăriţi, plecând de la evoluția acestei molime, epidemii sau pandemii?
SGH: Omenirea nu se va schimba niciodată, din păcate. Va repeta într-o buclă infinită aceleași erori, aceleași grave greșeli pe care le-a făcut cu perseverență. E clar pentru toată lumea că sunt și au fost la mijloc interese majore, politice, economice, de influență, cred cu tărie că harta politico-economică a lumii s-a schimbat deja. Una dintre loviturile grave date economiei mondiale a fost încercarea de distrugere a economiei Americii, un factor, de ce să nu recunoaștem, de stabilitate geo-politică de prim rang pe mapamond. Vizavi de România, am reușit să vedem cu mare tristețe ce înseamnă să nu mai produci absolut nimic, să depinzi aproape în totalitate de economiile altor state, să imporți totul, până și pâinea de pus pe masă. În pandemie, nu știu cum, brusc, ne-am dat seama că putem produce și noi măști, combinezoane, ventilatoare, etc... Ce interese ne-au oprit până acum să o facem? Am spus și mă repet, o strategie de țară, foarte bine realizată, ar fi soluția salvatoare. De Covid nu vom scăpa, doar vom învăța să trăim cu el, așa cum am învățat să trăim și cu TBC-ul, cancerul, diabetul, bolile cardiovasculare, doar că pentru unii dintre noi, va fi letal. Și apoi, cum mutațiile la viruși se produc foarte repede, cine știe ce vor fi sau ce vor putea face copiii și nepoții lui Covid-19?
7. Unde, când și cum sau, în ce mod, vedeți intervenția providenţei divine în toată această poveste?
SGH: Unul dintre cele mai triste lucruri pe care ne-a fost dat să-l trăim în această perioadă a fost închiderea bisericilor, de parcă sfintele altare aveau ceva în comun cu virusul. Să nu uităm că biserica era, prin bolnițele sale, locul unde erau primiți oamenii și îngrijiți în toate vremurile pline de ciumă, holeră, război. Nimeni în istorie (poate doar o dată sau de două ori) nu a închis bisericile, locul unde sufletul se întâlnește mai acut cu Dumnezeu. Să credem că a fost o pedeapsă divină? De ce oare îl învinovățim de Dumnezeu, pentru toate relele pe care oamenii și le fac cu mâna lor? Sigur că oamenii, care și-au păstrat credința au cerut ajutor divin și sunt sigur că acesta nu a întârziat să apară. Dumnezeu încă ne iubește, doar că noi am uitat să-l iubim cu adevărat. Poate că Dumnezeu a privit cu mare tristețe tot ce se întâmplă, dar, știi cum e: lăsăm copiii să-și învețe singuri lecția. Dacă o vor învăța. Tu, Stelian, cum l-ai perceput pe Dumnezeu în perioada asta? E izolat sau nu la domiciliu?
8. Felul în care gestionează autoritățile abilitate aceasta pandemie vă mulțumește ori ba și, de ce?
SGH: Nu, nu mă mulțumește. E dureros că în toată această perioadă, când ar trebui să facem un efort de voință comună („dai voință, iei putere”...), politicienii noștri se îngrămădesc să-și arate, fie de la putere, fie din opoziție, inteligența și capacitatea de a putea gestiona o astfel de criză. Să-și clameze priceperea în a face minuni pe care nu au fost în stare să le facă de 30 de ani. Să arunce unii asupra altora învinuiri de joasă speță, doar pentru a găsi țapi ispășitori pentru eșecuri notabile. De făcut, în pandemie, s-a făcut câte ceva, chiar dacă nu toate bune și frumoase, dar de ce se transformă totul în mascaradă politică, în campanie electorală mascată? A, știu, urmează alegerile, dar, oare, cine-i va mai alege? Eu, unul, nu!
9. Va (ne)liniștește ceva, astăzi și, dacă da, ce anume?
SGH: Mă neliniștește incapacitatea lumii de a-și reveni repede, de a nu lăsa loc, prin producerea acestei crize, a altor și altor crize, care să afecteze mapamondul și, de ce nu, viitorul copiilor noștri. Sună clișeic, poate, dar acesta e adevărul. Ce facem, să ne fie mai bine? Cine să se gândească și la viitorul nostru?
10. În încheierea acestui dialog, sincer și de suflet, vreau să vă întreb ceva: spre ce anume, spre ori către unde credeți că ne îndreptăm noi, atât din punct de vedere național cât și internațional?
SGH: România, din punctul meu de vedere, nu se îndreaptă către nicăieri. Vi se pare că am fost băgați în seamă mai mult decât de obicei? Că se îngrijorează cineva de soarta românilor sau a României? Să fim serioși!... România este și va rămâne o piață de desfacere pentru Uniunea Europeană, noi vom produce și exporta la fel de puține chestii ca și până acum, vom rămâne ruda mai săracă a Europei. Suntem în mijlocul unor interese mari, mult mai mari care, după pandemie de vor exponențializa... Pe plan internațional, se va continua globalizarea, va fi posibil ca în curând să nu mai vorbim româna sau engleza, ci poate... chineza?
Vă mulţumesc foarte frumos pentru tot!... Păstrăm legătura!... Dumnezeu să ne poarte de grijă și, să ne ajute, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!
„Hamor şi Atona. Măgăruşii lui Dumnezeu“, Editura Serafica, Roman, 2020
I. O familie de măgari
Tata? Un măgar pe nume Ayir! Mama? Nimeni alta decât Aton, o măgăriţă de culoarea cenuşii. Lângă ei este Hamor, o făptură de toată frumuseţea, cu blăniţa zbârlită şi roşcată, cu două urechi lungi şi cu o coadă puternică. După aproape un an de stat în pântecul mamei sale, într-o dimineaţă de iunie, s-a născut acest măgăruş care a sărit imediat în picioare, dornic să cunoască lumea.
Aton, mama lui, era foarte mândră că lui Hamor i-au apărut dinţişorii, după chiar două-trei zile de la naştere. Iar măgarul-tată urmărea cu interes năzdrăvăniile băiatului său jucăuş care ţopăia vesel, cu toate că ochişorii lui încă nu aveau o vedere clară.
Era o fiinţă tare curioasă acest pui de măgar. Alerga de colo-colo şi căuta cu privirea până în cele mai îndepărtate locuri. Tare ar fi dorit să vadă ce se află dincolo de gardul grajdului.
Adeseori, Aton îi spunea fiului său poveşti frumoase despre strămoşii lui. Ea îi vorbea lui Hamor despre Avraam, părintele multor neamuri, care a plecat, împreună cu Sara, soţia sa, şi cu Lot, fiul fratelui său, în căutarea Ţării Făgăduinţei. Ajuns în Egipt, Avraam a primit în dar de la oamenii acelui ţinut animale printre care se numărau chiar măgari şi măgăriţe. Aşadar, asinul a fost mereu alături de oameni, ajutându-i să care poveri sau să păzească turmele de oi.
Auzind poveştile, Hamor era foarte mândru de originea lui. De bucurie, alerga zglobiu de-a lungul şi de-a latul curţii. În momentele de linişte, îi plăcea să privească prin perdeaua pusă la ferestruica din spatele casei. Acolo zărea doi copii care stăteau la masa de lucru. Ei scriau pe caiete litere sau citeau cu glas tare:
― M…a…m…a. Mama. I…n…a. Ina. Ina are mere.
Şi Hamor era foarte atent. Şi-ar fi dorit să fie şi el în casă, alături de şcolari, să înveţe să scrie şi să citească. Îi urmărea cu privirea pe Nicuşor şi pe Măriuca, cei doi copii ai stăpânilor săi, cum se joacă în curte.
― Nicu! l-a strigat mama pe băiat. Lasă distracţiile pe mai târziu! Ia-o pe Măriuca şi faceţi împreună temele! Apoi, spuneţi rugăciunea de mulţumire şi luaţi o pauză, până când vă chem la masă!
Măriuca s-a întristat auzind cuvintele mamei. A privit cum Hamor mestecă de zor nişte iarbă şi i-a spus acestuia cu năduf:
― Ce-ţi pasă ţie? N-ai nimic de făcut! Toată ziua mănânci! Dar eu? Du-te la şcoală, vino acasă! Fă temele! Hai la biserică! Citeşte asta, citeşte-o şi pe cealaltă!
Nicuşor a chemat-o pe Măriuca, zicând:
― Ai auzit ce a spus mama?
― Ce să aud? l-a întrebat mezina, privindu-l ţintă.
În timpul acesta, femeia s-a apropiat de grajd, a pus coşul cu mâncare pe Ayir şi era gata să plece sus pe deal, să-i ducă merinde soţului său.
― Până mă întorc, a spus ea, să fie temele gata, ca să ne aşezăm împreună la masă!
― Bine! a răspuns băiatul zâmbind, căci nu avea de ce să se teamă.
Dar copiii nu şi-au respectat promisiunea. S-au dat la joacă. Apoi, făcându-li-se foame, au rupt câte o bucată mare de pâine şi au întins cu ea în oala cu tocăniţă. Sătui, au adormit pe o pătură, lângă agudul cel stufos.
După un timp, a sosit acasă şi femeia, obosită şi îngrijorată. Pentru că trebuia să se îngrijească şi de copii. S-a spălat, apoi a dorit să aşeze masa. Dar când a ridicat capacul de pe oală, a văzut că Nicuşor şi Măriuca mâncaseră, căci erau multe firimituri în tocană.
După ce copiii s-au trezit, i-a întrebat femeia:
― Temele voastre sunt gata? Le-aţi verificat?
― Nu, mămico! i-a răspunsul băiatul, îmbujorându-se de ruşine. Mai avem puţin!-
― De mâncat, aţi mâncat! Însă v-aţi spălat pe mâini înainte?
Măriuca s-a grăbit să răspundă:
― Mămico, noi am gustat, numai, din mâncare, căci ne era poftă!
― Bine, a mai adăugat femeia, dar aţi făcut rugăciunea înainte de masă, ca să Îi mulţumiţi Domnului pentru pâinea cea de toate zilele?
― Cred că am uitat! a mormăit Nicuşor.
― Dacă rugăciunile nu le-aţi făcut, înseamnă că nu aţi citit nici „Biblia”. Sunt îngrijorată, să ştiţi! Eu şi tatăl vostru muncim şi vă creştem în duhul blândeţii, al bunătăţii! Vrem să fiţi creştini adevăraţi! Dar şi voi trebuie să fiţi ascultători!
― Mamă, a spus Nicuşor cu sfială. Să ştii că nu e prima dată când am uitat să mă rog! Aş vrea să mă spovedesc, într-o zi, când mergem la biserică! Oare Domnul mă va ierta?
― Sigur! i-a răspuns mama! Căci El este un Dumnezeu al milei şi al iertării. Dar trebuie să Îi promiţi că nu vei mai păcătui.
Apoi, mama i s-a adresat fiicei sale:
― Dar tu? Când vei merge la spovedanie?
― Sunt prea mică, mamă! a răspuns Măriuca.
Mama s-a întristat. Căci oricât ar fi de mic, omul are nevoie de Dumnezeu.
Ayir şi Aton l-au făcut atent pe Hamor. Şi el îşi uita, nu de puţine ori, îndatoririle sale de măgăruş.
II. Copilăria
Ayir şi Aton se străduiau să-l înveţe pe Hamor cum să măgărească frumos, ca să devină un asin educat. Ei doreau ca fiul lor să fie discret şi cuminte, să nu îi facă de ruşine. Îl învăţau cum să aleagă iarba, ciulinii şi buruiana. Îi spuneau să nu se îndepărteze de casă. Iar Hamor ciulea urechile sale mari şi se străduia să fie ascultător. Dar, când auzea un zgomot în depărtare, alerga într-acolo, pe furiş.
Într-o zi, pe când se plimba pe malul unui râu, a văzut un pui de catâr care sorbea liniştit apă. Hamor, curios din fire, privea cu atenţie cum, pe undele şuvoiului, pluteau nişte frunze aduse de vânt. A sărit să prindă una. Catârul nu a înţeles gestul ghiduş al mânzului. Şi s-a repezit la măgăruş, gata să îl muşte. Hamor a ridicat picioarele din faţă, ca să se apere. Dar catârul, nervos, l-a izbit şi el. Atunci, Hamor s-a întors puţin şi, cu picioarele din spate, l-a săgetat pe duşman. Apoi a început să ragă din toţi plămânii. Grabnic, Ayir şi-a făcut apariţia. S-au întors împreună acasă, tăcând.
Aton l-a mustrat pe Hamor:
― Cu catârul te-ai răfuit? Nu ţi-am spus că neamul nostru nu trebuie să se amestece cu asemenea fiinţe? Căci doar tatăl catârului este măgar! Dar mama lui este iapă! Noi suntem dintr-un neam neamestecat, pe care încălecau împăraţii şi regii, în vreme de pace.
― Acum, a spus Ayir, te rog să îţi ceri frumos iertare pentru greşeala pe care ai făcut-o!
Hamor s-a întristat. Şi, ieşind furios din grajd, a plecat să găsească un loc ascuns, lângă o tufă de mărăcini. A rămas acolo. Era hotărât să nu cedeze până când mama nu-l va ierta, venind să îl alinte.
Însă din cer s-a pornit o ploaie rece, cu picături mici şi repezi. Hamor ura ploaia, căci nu avea blăniţa pregătită pentru a suporta umezeala. Totuşi a rămas afară, întrebându-se:
― Cu ce am greşit?
Stăpânul a ieşit în curtea casei, ca să acopere lădiţele cu mere. L-a zărit pe Hamor şi l-a băgat în grajd. Ayir şi Aton au lăsat capul în jos, de ruşine şi de supărare, privindu-l pe bărbat cum se străduia să şteargă blana măgăruşului şi să-i cureţe copitele ude.
Şi după ce omul a intrat în casă, Hamor i-a privit pe ai săi în ochi şi a spus:
― Mămică şi tăticule, vă rog frumos, iertaţi-mă!
― Eşti sigur, dragul meu, că ai înţeles de ce te-am certat? l-a întrebat mama lui.
― Nu! a spus Hamor, lăsând urechile să îi acopere ochii. Eu doar voiam să prind cu buzele o frunză care plutea pe apă. Nu am făcut nimic rău.
Aton i-a explicat:
― Îţi ceri scuze doar ca să te iertăm! De ce îl învinuieşti pe catâr pentru neatenţia ta? Trebuia să aştepţi! Să îi dai prioritate celui care fusese mai întâi la izvor.
Dar Hamor a început să bată uşor din copită, semn de nemulţumire. A ieşit plin de supărare. Pe măsuţa din curte, a văzut un tubuleţpe care Nicuşor şi Măriuca îl foloseau doar la insistenţa mamei lor. Măgăruşul a prins cu buzele acel obiect şi l-a strâns cu putere până când pasta de dinţi a explodat, împroşcându-i-se pe toată faţa. Strănutând într-una, Hamor şi-a căutat salvarea intrând în grajd.
― Mhî! a rostit Ayir, privind-o cu subînţeles pe Aton. Cred că va dura puţin până vom
şterge cu buretele greşeala ta. Vino, acum, lângă noi!
III. Codul unui măgar educat
Cu greu au acceptat Ayir şi Aton că fiul lor trebuie să meargă la şcoala vieţii. Nu doreau ca măgăruşul să fie folosit încă pentru purtat poveri. Totuşi, un măgar trebuia să se comporte ca un măgar. Aşa era frumos.
Hamor era inteligent şi educat. El ţinea minte imediat istoriile pe care i le depănau părinţii lui, şi de multe ori, le punea întrebări la care aceştia nu ştiau să răspundă. Îşi îndrăgea stăpânul care îl hrănea şi îl mângâia pe bot, învăţându-l să aibă încredere că va fi preţuit şi protejat.
Iar lui Hamor îi plăcea să-i ducă desaga omului, semn de prietenie. Mergeau împreună la câmp. Adora să fie în prezenţa lui. Când munca era în toi şi soarele strălucea cu putere, ţesând o perdea de foc peste lanurile de porumb, agricultorul se adăpostea sub umbra unui dud. Iar măgăruşul îşi mişca urechile pentru a-şi regla temperatura corpului. Pe la chindie, când soarele se ascundea jucăuş în spatele dealurilor, Hamor se pregătea să-şi poarte stăpânul, ducându-l în spinare câţiva kilometri, până acasă.
În drum, se opreau la o stână, de unde luau brânză şi lapte. Asta presupunea că Hamor avea să poarte o povară în plus. Dar era fericit. Pentru că acolo văzuse o măgăriţă care stăpânea peste o turmă de mioare.
Până când ţăranii făceau schimbul de mărfuri, Hamor stătea puţin de vorbă cu „stareţa” oilor:
― Cum te cheamă? s-a interesat el într-o zi.
― Numele meu este Atona! Sunt un animal de turmă. Odinioară trăiam alături de părinţii mei, printre oi şi capre, în coliba unui păstor destoinic. Dar am fost cumpărată şi adusă aici. Mi-e tare greu! a răspuns ea. Ciobanul acesta este un om aspru. Mă loveşte adeseori cu biciul.
Hamor i-a propus:
― Hai la noi! Stăpânul meu este un om cumsecade.
Atona l-a privit neîncrezătoare. Cum putea să îl părăsească pe oier?
Pe drumul către casă, Hamor s-a tot gândit la măgăriţă. Şi a înţeles că el avea o viaţă bună. Dar i se strecurase în suflet o teamă: „Dacă va rămâne şi el singur?”
Ajuns la părinţi, a vorbit cu ai săi despre măgăriţă.
― Deseori, negustorii vând oile, caprele, caii sau măgarii din gospodărie. Şi noi am fost separaţi de părinţii noştri. Ne-am întâlnit uneori, după ani de zile. I-am recunoscut, însă nu am putut să rămânem împreună. Asta este soarta noastră! i-a explicat Aton cu răbdare.
S-a întristat Hamor. I-a părut rău că Dumnezeu l-a făcut măgar. Şi, de atunci, un gând i-a încolţit în minte:
― Voi fugi de acasă, chiar dacă asta ar însemna să-mi părăsesc părinţii. Dar nu doresc să fiu vândut altui om. Vreau să fiu liber!
Întorcându-se de la câmp într-o zi, a încetinit pasul şi a rămas puţin în urma proprietarului. Privea în pământ. Se simţea ca un trădător. Ajungând la stână, a zărit-o pe Atona. Și a scos un răget, ca să o facă atentă, iar aceasta a înclinat capul, salutându-l. Hamor i-a împărtășit măgăriţei planurile lui:
― Lasă-ţi oile şi hai să ne găsim libertatea!
Însă Atona s-a uitat zăpăcită la el. Nu ştia ce să spună. Era de acord că măgarii nu avuseseră prea mult noroc. Dar îi era greu să ia o decizie aşa de riscantă.
Într-o noapte călduroasă de vară, Hamor dormea în grajd lângă tatăl şi mama lui, ca de obicei. Se ştia iubit cu adevărat şi de aceea stătea fără grijă, precum un prunc. Dintr-o dată, un zgomot fin s-a auzit lângă adăpost.
― Sper, mormăi Hamor ca pentru sine, să nu fi venit vreun lup!
Când a deschis ochii, a rămas fără grai. Atona se afla în faţa lui. A privit-o nedumerit, fără să-i poată spune ceva.
― Păcurarul m-a lovit astăzi iar. Călătoria pe care mi-ai propus-o nu mi se mai pare fără temei! a şoptit ea. L-am slujit pe oier cu fidelitate. Însă el mi-a provocat numai dezamăgire. După ce mi-ai vorbit atunci, nările mele au simţit parfumul plăcut al dezrobirii. Hai să fugim acum! Eu nu mă mai pot întoarce acasă!
Hamor s-a strecurat uşor pe poartă, dând să plece. Dar gândul că stăpânul său este aşa de iubitor l-a făcut să ezite. S-a oprit pentru o clipă şi a privit înăuntru, pe fereastra camerei unde omul, împreună cu soţia şi cu cei doi copii, stăteau în genunchi, la rugăciune.
Însă măgăriţa i-a făcut semn. Hamor şi-a întors privirea către grajduri, luându-şi rămas bun de la Ayir şi Aton.
― Voi aduce măgăruşul înapoi, vă promit! le-a şoptit Atona părinţilor lui Hamor.
Apoi, cei doi au pornit, în tăcere, de-a lungul drumului, simţind în suflete o mare nelinişte. Au plecat şi duşi au fost.
Ayir şi Aton s-au trezit cu mult înaintea ivirii zorilor, pregătiţi să-şi înceapă ziua cu un mic dejun copios. Deodată, Ayir s-a uitat jur-împrejur după mânz.
― Unde poate fi, dragă, Hamor al nostru? Parcă ar fi un măgar sălbatic! a rostit el nemulţumit, ca pentru sine.
― Ehei! Mi-ar fi plăcut să trăim vremurile de-altă dată, când măgarii erau liberi, oftă Aton, auzindu-l pe Ayir. Lasă-l! O fi plecat la câmp mai devreme! a zis ea, liniştită.
Dar, pe când vorbea, l-a zărit pe stăpân scoţând apă din fântână. Părea supărat. Apoi, după un timp, agricultorul a intrat în grajd, a pus desaga pe Ayir şi a plecat la treabă.
Timpul a trecut îngrozitor de greu. Aton şedea singură în curte şi nu ştia ce să creadă:
― Să-l fi vândut stăpânul pe Hamor?
Dintr-o dată, măgăriţa a început să necheze amar, provocând panică în sat şi făcându-i pe vecini să se uite cu mirare spre ea. Ştia, fusese nepoliticoasă, dar, pur şi simplu, nu îşi putea stăpâni sentimentele. Aşa era de îndurerată.
Către seară, Ayir s-a întors acasă. Părea mai scund, cu umerii aplecaţi şi cu pasul şovăitor. Înţeleseseră amândoi că fericirea lor de familie a fost prea scurtă.
― Ayir, i-a mărturisit măgăriţa soţului său, mi-aş fi dorit să fim oameni. Să încălecăm pe măgari şi să mergem la câmp. Să mâncăm hrană preparată la foc, folosind furculiţa, lingura şi cuţitul şi să putem învăţa carte. Frumos ar fi fost să ne putem aşeza în genunchi, precum fac stăpânii noştri, şi să rămânem aşa, nemişcaţi, minute întregi, în faţa icoanei. Dar Dumnezeu ne-a făcut măgari. De ce?
Fără a putea răspunde, Ayir s-a apropiat cu sfială de Aton. Amândoi şi-au ridicat fruntea spre cerul pistruiat cu stele. Şi, văzând ei frumuseţile aştrilor, şi-au dat seama că trebuie să înceteze a judeca planurile dumnezeieşti.
IV. Măgăruşii prizonieri
Era o primăvară ploioasă. Hamor şi Atona rătăceau prin lume, răbdând chinurile picăturilor de ploaie şi suportând în tăcere durerile copitelor care adunau tot noroiul drumurilor. Au apucat pe un prund, călcând prevăzători peste pietrişul din albia râului, fără să ştie încotro merg. Multă vreme au rămas cu privirea îndărăt. Ar fi fost bine să caute cărarea către casă. Totuşi, în faţă li s-a deschis o altă cale, sub feciorelnicul cer al dimineţii. Stelele se mistuiseră în sânul cerului şi o rază de soare clipocea peste o colibă. Osteniţi şi flămânzi, asinii noştri nu îşi doreau decât să poată intra la căldură şi să primească o mână de fân proaspăt, ori un blid mare cu grăunţe.
S-au apropiat cu sfială de staulul oilor, temându-se de câinii care i-ar fi putut pune pe fugă. De la distanţă, auzeau glasurile ciobanilor, dar nu reuşeau să desluşească sensul discuţiei lor.
Pe când stăteau ei aşa să cântărească lucrurile, iată că un bărbat voinic şi sprinten, care îi văzuse pe măgari de la început, s-a apropiat pe negândite şi i-a pus iute lui Hamor un căpăstru:
― Tii, ce chilipir! a zis el cu glas puternic, ţinându-i calea Atonei. Măgarii ăştia nu-s ai nimănui!
― Ai dreptate! l-a încurajat un ciobănel mai tânăr, care s-a ridicat să-l ajute pe cel mai în vârstă.
Când măgarii traşi de cei doi oameni au pătruns în staul, nişte dulăi au început să latre, încercând să-i sperie, arătându-le bacilor cât sunt ei de harnici şi de conştiincioşi. Pentru că erau paznicii oilor.
Deocamdată, măgarii au fost legaţi în grajd. Au mâncat împărăteşte. Ridicându-şi ochii, au văzut, printre zăbrele, nişte miei albi, cu dinţi strălucitori, care sugeau la mama lor. Alte oiţe, cu blana cafenie sau neagră, zburdau libere. Măsurau curtea, străbătând-o în joacă dus-întors de sute de ori, până oboseau. Oaia mamă, stând liniştită pe terenul înverzit, îi urmărea pe miei cu privirea:
― Nu vă îndepărtaţi! Rămâneţi lângă mine! le-a strigat ea. Dacă vă pierdeţi de turmă, nu veţi scăpa de colţii lupului!
Ploile cădeau necontenit peste ţinut. Ciobanii s-au hotărât să repare acoperişul colibei, care se năruise. Au înhămat măgarii şi au plecat să adune lemne din pădure. Au pus pe spinarea lor poveri foarte grele. Dar mânjii nu îndrăzneau să se mai plângă. Cel mai rău era că stăpânii lor se certau şi uneori chiar ajungeau la bătaie. Atunci, ei neglijau să le mai dea de mâncare. Aşa că Hamor şi Atona rămâneau înfometaţi.
Unul dintre păstori, cel mai tinerel, era un om sincer, cu multă bunătate. Nu îi plăcea că tovarăşii lui se mânie unul pe celălalt. Şi de ce se supărau? Unul, mai norocos, avea oi frumoase. Dar celuilalt i se născuseră câţiva mieluşei cu beteşug. Ce să facă el cu asemenea oi? Dezamăgit, a început să-l pizmuiască pe tovarăşul său.
Mintea invidiosului se îmbolnăvise. Căuta mereu pricină de ceartă. Aşa că a stricat prietenia cu cei doi oieri şi a zis într-o zi:
― De astăzi, măgarii sunt ai mei, căci eu i-am zărit primul. Să nu mai puneţi mâna pe ei!
Dar ciobanul norocos, nemulţumit că nu se mai poate folosi de măgari, a început să îl judece pe invidios:
― Ai văzut ce face Costică? l-a întrebat el pe cel mai tânăr. Vrea să fie singur pe proprietatea noastră.
Tinerelul a spus:
― Iartă-l şi tu, Vasile, că-i supărat. Nu vezi că are atâtea oi bolnave? O să-i treacă! Vorbirea în deşert nu e bună. De ce să-l judecăm? Lasă-l în plata Domnului! Ştii că el a fost înţelept la casa noastră şi ne-a sfătuit mereu. Acum e mâhnit. Asta e.
― Aşa, deci? a mai adăugat Vasile. Îi dau eu o lecţie de o să mă ţină minte! Iar tu să ştii că ţi-ai stricat prietenia cu mine. Îi ţii parte, nu-i aşa?
― Nu-i aşa! nea Vasile. Nu fi amărât.
Şi seara, înainte de culcare, păstoraşul se ruga lui Dumnezeu, după cum învăţase de la mama lui, zicând:
― Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!
Dimineaţa, Ion, păstorul cel tânăr, a plecat cu oile pe câmp. Cei doi tovarăşi au rămas acasă, dorind să termine acoperişul de reparat. Seara, când Ionel s-a întors cu turma, l-a chemat Vasile de-o parte şi i-a zis:
― Ionele, ştii ce spune Costică despre tine? Că eşti leneş! Că lucrezi puţin şi că nu eşti binevenit aici, la stână.
Păstorul i-a răspuns acestuia, surâzând:
― Contează mai mult ce părere are Dumnezeu despre mine, decât ce cred oamenii!
Apoi, căutându-şi de treabă, a cugetat aşa:
― De ce să mă încred eu în cuvintele pe care mi le spune cineva care îl vorbeşte pe altul de rău? Ia să stau eu cu mintea în cer, la Dumnezeu, ca să nu mă scald apoi în baia regretelor şi să-mi plâng păcatele cu lacrimi amare!
Într-o seară, pe când bezna coborâse peste sat, nea Vasile s-a furişat în grajd, a pus căpăstrul pe măgăruşi, i-a scos din curte şi dus a fost. Au mers ei aşa, cam zece kilometri. Umblau toţi trei prin perdeaua întunecată a nopţii şi doar ici-colo vedeau luminiţe pâlpâind la ferestre. Umbra lor se proiecta pe pământ, ca nălucile unor uriaşi. Hamor şi Atona simţeau că ceva urma să se întâmple. La un moment dat, ciobanul s-a oprit. A desfăcut un ştergar mare. În el străluceau nişte bani de aur.
― Sunt milionar! a zis Vasile râzând cu răutate. Acum, Costică şi Ionică, să văd ce mai aveţi de spus! V-am lăsat şi lefteri, şi fără măgari!
Însă Costel, simţind că Vasile a ieşit pe furiş din casă, l-a urmărit. Şi când a văzut că Vasile avea banii la el, a ţâşnit ca un iepure dintr-o tufă, cu sufletul la gură, ca să-l prindă pe hoţ. Şi alergând, au intrat ei în inima pădurii.
Măgarii au rămas pentru câteva ore singuri, lângă moviliţa de monede. Vasile şi Costel nu s-au mai întors.
― Am devenit milionari? a întrebat Hamor în glumă, neştiind ce să zică în liniştea profundă a întunericului.
― Da! i-a răspuns Atona, somnoroasă. Cred că ne putem numi „măgarlionari”. Hai, mai bine, să fugim cât mai avem timp. Că de nu, vin iar Vasilică şi Costică să ne ducă la stânică.
Şi au lăsat ei în urmă coliba ciobanilor, oile albe şi negre, au abandonat chiar şi movila de bani, ca să-şi capete libertatea mult visată.
(Va urma...)
Efrem Călinescu are trei ani și nouă luni și a trăit până acum o copilărie neliniștită. Până astăzi, micuțul a trecut deja prin două intervenții chirurgicale pe creier. Inițial, tumoarea, respectiv un epidemom anaplazic de gradul al treilea, a fost extirpată integral microscopic. Din păcate, după o vreme, aceasta a reapărut, iar în 9 iulie Efrem a fost reoperat. Din nou, tumoarea a fost extirpată integral. Viața lui costă acum 150.000 de euro, dar pentru a o trăi micuțul are nevoie de ajutorul nostru.
"Ca să aibă șansă la viață, doctorii din Franța de la Institutul Gustave Roussy au recomandat un tratament prin protonoterapie (terapie superioară radioterapiei standard, ce protejează țesutul sănătos din jurul tumorii, având reacții adverse mult mai puține, atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung). Din păcate, această terapie nu este acoperită de Casa de Asigurări de Sănătate. Pe data de 10.08.2020 deja suntem asteptați pentru începerea tratamentului, în Franța. Suma estimată de cei de acolo, aproximativ 150.000 de euro, reprezintă deplasarea, tratamentul și cazarea. Procedurile o să dureze minimum trei-patru luni, timp în care noi (și frațiorii lui Efrem – de un an, șase și respectiv opt ani) vom trebui să ne mutăm acolo pentru ca Efrem să facă tratamentul în regim ambulatoriu. Apelez la voi ca împreună să putem face ca ceea ce poate părea imposibil, să devină posibil. Fiecare leu contează, dar mai ales fiecare transmitere a mesajului mai departe poate să-l aducă mai aprope pe micuțul Efrem de tratamentul care-i poate salva viața", este apelul apropiaților
Cei care îl pot ajuta pe Efrem o pot face donând în conturile deschise pe numele George Calinescu: RON- RO16 RNCB 0318 0721 0630 0001, EURO: RO85 RNCB 0233 0721 0630 0002.
De asemenea, donații se pot face și prin Revolut, către numărul de telefon 0731310102 - la George Călinescu.
În plus, potrivit apropiațilorm donații prin redirecționarea a 20% din impozitul pe profit se pot face de către societățile comerciale (pe bază de contract de sponsorizare) în contul Asociatiei "Sus Inima", RO32BTRLRONCRT0329488002, deschis la Banca Transilvania Sibiu.
„Apusul ne înfăţişează o lume cu totul deosebită. El trăieşte cu principii deosebite, cu idei deosebite. Cu toată influenţa mare pe care el o exercită asupra vieţii noastre intelectuale, din punct de vedere religios-moral ni-i aşa de puţin cunoscut, încât nu ştim încă bine cum trebuie să ne raportăm către multe din fenomenele vieţii lui. (...)
În domeniul teologiei noastre, adesea se observă două curente; acestea, plecând din izvorul curat al Ortodoxiei, de multe ori trec peste frontiera acesteia şi intră în lumea ideilor eterodoxe, căpătând unul coloritul catolic, iar celalalt coloritul protestant. Adesea se observă că unii din ai noştri respiră aerul catolicismului papist, care se prezintă privirilor lor ca un moment inevitabil în dezvoltarea creştinismului, iar alţii plutesc în norii mistici ai pietismului, care de asemenea e străin de principiile confesiunii noastre. Aceste două direcţii influenţează mult viaţa noastră intelectuală şi socială.” - Episcopul Nicodim
”Un stâlp neclintit, iubitor de țară, de credință, de omenie, de datini cărturărești, este Părintele Patriarh Nicodim, om dăruit de Dumnezeu vremurilor noastre” - Cezar Petrescu.
CUPRINS
Orice călătorie ai face, este greu dacă nu te îndrumă cineva. Îți faci sfânta cruce și pornești la drum ocrotit de Dumnezeu, însă poți pierde din vedere locuri admirabile, dacă nu ai un ghid care să te atenționeze să le vizitezi.
De aceea, ne-am gândit să îți facem călătoria mai ușoară. Am adunat, în acest mic ghid, cele mai importante informații despre fiecare regiune istorică a României. Te îndrumăm să faci și tu unul asemenea, în care să-ți notezi frumusețile întâlnite, pe care noi încă nu le-am descoperit. Apoi, oriunde te va îndruma Dumnezeu, să vorbești despre ele, pentru că doar așa ne vom cunoaște împreună bucuriile și nevoile și vom uita de granițele, acum imaginare, ale fiecărei regiuni.
Pe unde vei călători, ți se va povesti despre oamenii de ispravă ai locului, care au vorbit prin faptele lor. Sfinți, domnitori, scriitori, inventatori, pictori, compozitori, viteji care au luptat pentru a-și apăra pământul, fiecare a lăsat o urmă de neșters în viața, cultura și tradiția românească, despre care s-a dus faima în toată lumea. Mărturii ale acestora sunt siturile arheologice, care te vor determina să devii un mic explorator al tainelor ascunse de vreme. Comorilor tăinuite de timpul neiertător în pământ li se vor alătura minunatele peisaje și bogățiile naturale de la suprafață, care îți vor vorbi despre frumusețea deosebită a României, pentru care a fost căutată de marile puteri ale lumii cu dorința de a o face parte din teritoriul lor.
Te invităm să nu fi i grăbit în drumul tău, ci să răspunzi ospitalității localnicilor, care te vor invita în casă, îți vor arăta tradițiile locului, te vor ospăta cu bucate ale căror rețete sunt scrise în inima fiecărei gospodine și îți vor povesti pe nerăsuflate legende știute din bătrâni.
Apoi, când pornești din nou la drum, adu-ți aminte că Cel Care îți poartă de grijă în călătoria ta este Dumnezeu. Adu-I mulțumire în bisericile și mănăstirile pe care le întâlnești în cale și roagă-te pentru cei care îți sunt frați în credință, dar și pentru cei care încă nu L-au întâlnit pe Dumnezeu. Iar când te vei închina la sfintele moaște ale sfinților care au trăit pe meleagurile noastre și care sunt așezate în biserică pentru a fi cinsti te, adu-ți aminte că Dumnezeu te cheamă și pe ti ne să fi i credincios, curat la suflet și la trup, cinstit, iertător, folositor celor din jurul tău așa cum au fost ei.
Autorii
CUPRINS
"Dacă facem un scurt excurs în istoria poporului român, descoperim numeroase personalități care au cercetat, cu gândul și profunda lor cugetare, cultura altor popoare, făcând dovada faptului că au știut să iubească sufletul românesc la fel de intens ca vasta cultură și civilizație a întregii lumi. În acest fel, au înnoit suflul de viață spirituală românească și l-au îmbogățit cu tot ce au putut găsi în florile rare, bogate și prețioase ale omenirii. Prin acest proces, unitatea sufletească a neamului a fost asigurată și a putut fi biruitoare în cele mai grele momente, când integriatea hotarelor patriei a fost primejduită."
Preot Mihail Bulacu
La sfârșitul secolului al VI‑lea – începuturile secolului al VII‑lea, Sfântul Ioan al Thessalonicului avea să alcătuiască cea dintâi scriere închinată minunilor Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir – printre cele dintâi de acest fel –, tălmăcită acum pentru prima dată în limba română, care prezintă o importanță aparte nu doar pentru faptul că privește în mod direct istoria poporului român și a Balcanilor acelei epoci îndepărtate și sumbre, ci mai ales pentru măiestria și arta cu care autorul reușește să ne înfățișeze adevăratul chip al credinței lucrătoare, biruitoare a toată boala, molima și încercarea abătute asupra noastră din pricina păcătoșeniei și a șubrezeniei viețuirii creștinești în vremuri de restriște.
„Pe care dintre virtuțile tale le voi lăuda mai întâi: pe cele de dinainte, pe cele din timpul sau pe cele următoare nevoințelor tale mucenicești? Căci trei laude deopotrivă îți datorez: pentru viețuirea ta curată, pentru nevoințele tale mucenicești și apoi pentru minunile pe care și înainte, dar și acum, din mormânt, neîncetat le săvârșești.”
Sfântul Roman Melodul
„Sfinte, preasfinte Dimitrie, purtătorule de chinuri și robule adevărate al lui Hristos, care ți‑ai dat sufletul pentru El și ai câștigat atâtea suflete, care ți‑ai văzut trupul împuns de sulițe pentru Domnul și ai fost mărit cu îmbelșugare, care până acum izbăvești pe mulți din gura leului, curățindu‑i printr‑o viețuire cinstită – căci, cu toate că nu ești de față trupește, învățătura și harul tău, coborându‑se asupra bisericilor închinate ție și a inimilor noastre, ca un glas viu și lucrător le înmoaie, însănătoșește, întoarce și, pline de credință și viețuire frumoasă, le aduce lui Dumnezeu, iar adumbrirea ta alungă nenumărate feluri de boli și molime –, sfinte, preasfinte, ia, așadar, aminte, stăpânul meu cel după Dumnezeu, și revarsă‑ți și asupra mea, noul paralitic, care alerg la scăldătoarea milostivirilor tale, harul vindecărilor dat ție de El.”
CUPRINS
Hristos-Omul a fost Cel dintâi care L-a numit pe Dumnezeu – Tată. Şi învăţându-ne această rugă-ciune, ne-a înmuiat sufletele şi ne-a umplut de nădejdea celei mai frumoase întâlniri de iubire. Peste veacuri, Sfântul Nicolae tâlcuieşte, verset cu verset, în Duhul lui Hristos, începutul unei iubiri ce pogoară peste noi din sânul Sfintei Treimi, cu fiecare rugăciune. Astfel de cuvinte, pline de duh, i-au adus Sfântului Nicolae Velimirovici numele „Noul Gură-de-Aur.
Daniel Mazilu
Timpurile sunt vitrege; un singur lucru ne mai rămâne: smerenia. Trebuie să te smerești! Acesta este lucrul cel mai de preţ şi cel mai de folos! Grăiește prorocul David: „Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”
Mai bine un păcătos smerit decât un drept plin de mândrie! Trebuie să petreci împreună cu Domnul prin rostirea Rugăciunii lui Iisus. În mintea ta, în inima ta, în cugetul tău și pe buzele tale pururea să fie: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă pe mine, păcătosul.”
Cât de fragile sunt cele pământești: și frumusețea, și sănătatea! Să-I aducem mulțumită Domnului și să ne mărturisim înaintea Lui neputința și nevrednicia, să Îi mulțumim cu smerenie.
Ieromonahul Nikon
Ediția de fața face parte din volumul "Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina" apărut la Editura Sophia în 2005.
În această carte sunt îmbinate trei bestseller-uri ale editurii „Nikeia” – trei cărți ale protoiereului Alexei Uminski: Ce vreau eu de la Dumnezeu, Ce vreau eu de la Biserică și Bazele vieții duhovnicești. Trei teme foarte importante sunt îmbinate pentru a ne introduce în mod succesiv în viața creștină conștientă. Trecând de la simplu la complex, cartea acoperă o gamă largă de subiecte: de la primele întrebări, apărute pe calea către credințăși Biserică– până la viața duhovnicească conștientă. Bine-cunoscutul propovăduitor, scriitor (publicist) și duhovnic caută împreună cu cititorul rezolvări la cele mai dificile probleme ale vieții lăuntrice. Părintele Alexei nu ne cheamă să învățăm norme de comportament, ci pune întrebări despre sensul vieții creștinului și dă exemple nu de o credință formală, ci de una vie și plină de bucurie în Dumnezeu.
Cuprins
Prefață
Ce vreau eu de la Dumnezeu
Ce vreau eu de la Biserică
Bazele vieții duhovnicești
Ideea – nu înţeleg cum, poate din insuflare dumnezeiască – de a strânge materialul acesta şi de a-l publica într-o carte mi-a venit în timpul unui pelerinaj la Locurile Sfinte. Acolo l-am întrebat pe duhovnicul meu cum i s-ar părea să strâng povestiri de folos adevărate şi mi-a dat binecuvântarea de a face aceasta. Între timp am arătat textele pe care le-am cules sau înregistrat la doi prieteni de-ai mei şi m-au încurajat să înaintez. E ceva care până acum lipseşte, cel puţin în această formă, mi-au spus, şi vor fi de mare folos.
Aşadar materialul acestei cărţi este pur şi simplu o mostră a tezaurului ascuns al Ortodoxiei noastre. Aş putea spune că este un limonariu contemporan format din cazuri şi informaţii ale vieţii duhovniceşti contemporane a elementului popular, îndeosebi, ale Bisericii şi, din loc în loc, şi ale unor clerici şi ale măicuţei Gavriila. Nu vă ascund că, atunci când am citit cartea Asceta iubirii, m-am entuziasmat de simplitatea vieţii acestei măicuţe, de smerenia, de deplina ei afierosire Domnului şi de iubirea ei adevărată; o iubire care răcoreşte, odihneşte şi inspiră; o iubire curată a lui Dumnezeu!
CUPRINS
Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) |
|
Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi "Fericit cel ce citeşte… |
Revista Porunca Iubirii Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) Consilier editorial: Preot Adrian Roman |