Descarca Revista

Sf. Proroc Ilie

Editura Agaton Iulie 2020
Sumar:
Fervoarea demolării
Je suis Aghia Sofia
Știri interne - Iulie 2020 (RO)
Știri externe - Iulie 2020 (RO)
Sfânta Împărtășanie a fost interzisă în Toronto - Canada
Toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor
S-a încheiat ședința de lucru a Sfântului Sinod: hotărârile adoptate
După prelungirea stării de alertă, rămân valabile îndrumările bisericești transmise în 17 iunie
Credinţa unui păgân Îl uimeşte pe Dumnezeu
Teologie cu lingurița (I, II, III)
Rugați-vă cum nu v-ați rugat niciodată!!!
CONFERINȚA ONLINE SUSȚINUTĂ DE ARHIM. EFREM VATOPEDINUL (25 IUNIE 2020)
Biserica, comuniunea celor care răspund chemării lui Dumnezeu
Mintea între inteligență și înțelepciune
Mărturii de credință în secol XXI cu Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană (Video)
Pr. Arsenie – Călăuză pe Cărarea Împărăţiei (Video)
„Prin părintele Arsenie am învăţat să aduc puterea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor“
Rugăciuni către Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (2 iulie)
Familia conjugală e indispensabilă
Părinți ai zilelor noastre, să fiți stânci!!
Strategii antihristice de rupere a creștinilor de Biserică și de Dumnezeu
O încercare de a ridica Constitutia României la valorile dreptei credințe ortodoxe (I)
O încercare de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe (II)
Misiunea simbolică a omului în lume şi univers
Sfântul Dimitrie cel Nou ți-a dăruit răspuns bun la rugăciuni? Trimite mărturia ta!
Carte de învățătură - Muntele Athos
Omenia și frumusețea cea dintâi - Gheorghe Racoveanu (CARTE)
Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui ortodox vol. V - Serghei Nilus (CARTE)
Cum să dobândim pacea sufletească - *** (CARTE)
Flavian. Vol. 3 - Pr. Alexandru Torik (CARTE)
Anne. Învățătoare în Avonlea. vol. 4 - L.M. Montgomery (CARTE)
O muscă în Sfântul Munte - Vasilis G. Frangopulos (CARTE)
O dată pentru toată viața - *** (CARTE)
Credința în Evanghelie. Suta de capete de la Liubostinia - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
Ai biruit patima, ai biruit tristețea - Staretul Tadei (CARTE)
Învățături despre rugăciune - Sfantul Teofan Zavoratul (CARTE)
Tâlcuire la Cartea Prorocului Daniil - Fericitul Theodorit (CARTE)
Fericiţii nebuni pentru Hristos - Serghei Nilus (CARTE)
Doi sfinți ocrotitori ai familiei: Sfântul Simon Canaaneul, Sfânta Sofia din Suzdal - *** (CARTE)
Icoana, chipul nevăzutului - Egon Sendler (CARTE)
Icoana, lumina Feței Tale - Daniel Rousseau (CARTE)
Despre Rugăciunea lui Iisus - Sfantul Ignatie Briancianinov (CARTE)
Cunoașterea de Dumnezeu și cunoașterea de sine - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
Cum ne pregătim pentru venirea Împărăţiei cerurilor - Arhim. Spiridonos Logothetis (CARTE)
Despre grija față de suflet - Cuviosul Bonifatie de la Teofania (CARTE)
Despre educație - Mitropolitul Kievului Vladimir (CARTE)
Învățături - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
Primejdia păcatului mic - Gheorghe Alexandrovici Znamenski (CARTE)
Căile vieții creștine - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
Tainele vieții de după moarte - Gheorghe Alexandrovici Znamenski (CARTE)
Lumină în taina suferinţei - Asterios Haginikolau (CARTE)
Depresia - boala inimii - Gavriil G. Athanasiadi (CARTE)
Șoptirile inimii către Dumnezeu - Cuviosul Iosif Isihastul (CARTE)
Poezie cu mireasmă de pustie - Adela Maria Calistru (CARTE)



Tema lunii
Fervoarea demolării - Acad.prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop
 

În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuți și nevăzuți, mai ales cei situați pe poziții politice extreme.

Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea țară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor.

Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției SUA (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă. Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția SUA (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate.

Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963).

Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați.

În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei.

În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc. Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările.

Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul SUA și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor.

Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.

Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru acest roman (cu titlul originar Gone with the Wind, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor.

La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă. Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite, care erau în favoarea sclaviei.

Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un război așa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul.

Oare toți oamenii de pe planetă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, acești oameni și acești autori plini de talent? Oare generații de tineri, de maturi și de seniori, care le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță?

În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest își va atinge ținta.

Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII-lea (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei moderne.

În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării și nici o probă de vigilență pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației.

Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală – nu neapărat istorică – știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți. De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani.

Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi.

Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă.

Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut.

Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică.

Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui? Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii morale care nu existau în vremea sa?

Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun. Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui.

Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și universuri false.

Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”.

Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă. Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană.

Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia. Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de distruge, ci în arta de a construi.

Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

„Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant.

Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini dintre noi au în minte informațiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm.

Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani.

Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze premise de a fi și arhitecți/ constructori. De planurile de construcție se ocupă alții.

Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului și al omenirii, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere.

Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății.

În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă.

Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoși mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni!

Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile. - Facebook



Je suis Aghia Sofia - Cristina Roman
 

Vasilis Stavros, fost ofițer de poliție și teolog dă mărturie despre prorocirea Sfântului Paisie Aghioritul. Conform acestuia, încă din 1991 părintele Paisie i-a spus despre soarta Turciei și a Instanbulului (Constantinopol): „Sfârșitul Turciei va începe când vor transforma Sfânta Sophia în Moschee. Eu nu voi vedea, voi tinerii DA”…”Turcia se va dezmembra. Această dezmembrare, nouă, grecilor, ne va fi de folos. Atunci ținuturile noastre vor fi eliberate. La fel și Constantinopolul, va fi eliberat și va redeveni oraș grecesc. Biserica Sfânta Sofia se va deschide și se va sluji din nou în ea”…  - Activenews

Deloc întâmplător, “sultanul” Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, a ales data de 24 iulie pentru a (re)transforma bazilica Sfânta Sofia în moschee. Pe 24 iulie 1923 a fost semnat Tratatul de la Lausanne prin care practic s-a pus capăt Imperiului Otoman și a început istoria Turciei ca stat modern, sub conducerea lui Mustafa Kemal – Ataturk (“părintele turcilor”). A fost un moment decisiv în istoria turcilor, când aceștia au pierdut numeroase teritorii stăpânite sute de ani de Imperiul Otoman și au trecut brusc la un stat mult mai redus ca întindere, național, laic și modern. De când a ajuns la putere, Erdogan face tot ce poate să distrugă lucrarea lui Ataturk de modernizare și laicizare și să întoarcă Turcia la un trecut imperialist, neo-otoman, inclusiv prin contestarea Tratatului de la Lausanne, la fel de dureros pentru Turcia precum Tratatul de la Trianon pentru Ungaria. În acest plan grandios al celui care se consideră un nou sultan al unui nou imperiu turc islamist, data de 24 Iulie 2020 reprezintă un moment simbolic important. Alegerea acestei date pentru transformarea marii catedrale ortodoxe în moschee simbolizează contestarea noii ordini de după 1923 și întoarcerea Turciei în perioada marilor cuceriri, a statului expansionist și islamist – după modelul lui Mahomed Cuceritorul, care a cucerit prima oară Sfânta Sofia în 1453. Dacă continuă pe acest drum, Turcia va deveni un pericol pentru Grecia și pentru alte țări din vecinătate și un factor de instabilitate chiar și pentru UE și NATO. - Chilia Buna Vestire

Αγια Σοφια (Aghia Sofia) „Sfânta Înțelepciune”, a fost Catedrala Patriarhiei de Constantinopol. Prima Biserică de pe acest loc a fost construită de Împăratul Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Teodosie al II-lea în anul 415, Biserica a fost din nou arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 537 sub Împăratul Iustinian I. Templul însuși era atât de bine decorat artistic încât se crede că Iustinian ar fi zis: „Νενίκηκά σε Σολομών” („Solomon, te-am depășit”). Slujbele ținute în Sfânta Sofia erau grandioase, iar participarea la una din aceste slujbe a determinat delegația cneazului Vladimir I să opteze pentru creștinarea rușilor de către Patriarhia de Constantinopol. Sfânta Sofia a fost cea mai importantă catedrală a creştinătăţii timp de 900 de ani, înainte de a fi transformată în moschee, timp de 500 de ani, până în anul 1934, când a devenit muzeu. Ultima ceremonie creștină a fost ținută la data de 29 mai 1453. Constantinopolul fusese cucerit de turci, iar Sfânta Sofia a fost transformată în moschee. -  Chilia Buna Vestire

PS Ambrozie de Giurgiu: "Transformarea Aghiei Sophia în moschee, schimbându-i statutul din muzeu în spațiu al rugăciunii, e răspunsul pe care îl dă Turcia tuturor dilemelor Convenției de la Istanbul, privind educația de gen și scoaterea religiei din școală. Pentru cititorul atent, filmul evenimentelor religioase din 2011, când s-a semnat la Istanbul Tratatul privind Convenția patronată de Consiliul Europei asupra chestiunii delicate a omului, cuprinde o cronologie care ar trebui să ne dea de gândit: Convenția de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței domestice a fost semnată pe 11 mai 2011; un eveniment premergător al acestui moment a fost acel zdruncinător 11 septembrie 2001 care a schimbat fața lumii și a declanșat o luptă acerbă cu final încă neprevăzut, prin spulberarea turnurilor gemene World Trade Center din New York. Atunci a fost inoculat în mentalul colectiv al societății civile de pretutindeni groaza de terorism, virusul fricii. Guvernele pregăteau în culise un mare joc politic și militar pe tabla de șah a războiului, cu milioane de figuranți, investiții în logistică, aparatură ce nu mai e detectată de radar, dar emițând ultrasunete timpanului nostru sufletesc. Tot 11, acest număr impar și auster.

Puțin mai târziu, toată lumea urla Je suis Charlie, dar nu am auzit pe nimeni spunând – timid măcar – Je suis Aghia Sophia. În ianuarie 2015, s-au auzit împușcături la Paris, asupra persoanelor aflate în birourile săptămânalului satiric ,,Charlie Hebdo”. Odată cu ,,Je suis Charlie” am intrat în era logo-urilor, în care nu mai aparții unui partid politic, de fapt, partidele s-au decolorat ca substanță, doctrina lor a devenit aridă. Sahara s-a mutat în Occident. În țarcul troian al acestei convenții de la Istanbul au fost invitate toate țările membre, încât Convenția e un joc de societate al statelor care vor să fie agreate. ONG-urile au apărut din neant și, ca ciupercile după ploaie, ori iedera, au paralizat organismul viu al țării, l-au sufocat cu pretenții cu substraturi și interese perverse în multe cazuri. România ieșea din sufocarea pitonică a comunismului și a îmbrățișat exorcizată creștinismul, ortodoxia înflorind, în timp ce Europa devenea o damă de lux, obosită și cu expresia dezgustului pe chip, începând să cocheteze, dând frâu liber falsei politici și lupte privind sexulitatea. Răsfoind site-urile oficiale am rămas pe gânduri asupra termenilor folosiți în Tratat: femela și masculul pot decide dacă vor să fie femeie, bărbat sau de genul neutru.

A izbucnit exodul sirian, poarta prin care s-au refugiat în Occident comunități din Orient, nu doar din Siria, constituind valul migrator ce a schimbat geografia Europei contemporane. Palid, presa a început să consemneze situația catedralelor din Apus – demolate, transformate în săli de concert, bar, mall, abandonate, schingiuite, siluite, mutilate și deturnate din misiunea lor sacră, vândute și transformate în moschei, de bună voie. Călugării și catolicii practicanți – ultimi mohicani ai unei rezervații dintr-un paradis terestru în destrămare. Citând articolul ,,Distracție și afaceri în altar. Biserica Angliei a tranformat lăcașurile de cult”, aflăm că între 1969-2011, Biserica Angliei a închis 500 de lăcașuri de cult, alte 1000 au fost desacralizate, biserica prezbiteriană din Muswell Hill Londra devenind un bar, chiar dacă învelișul ei extern strigă la cer ca biserică. Din articolul Antoniei Hendrik, din 2017, numit ,,Încotro Europa? ” aflăm că 3000 de biserici vor fi demolate în Franța, Anglia, Germania, pe locul lor construindu-se moschei. Cităm ,,teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunitățile nu pot influența pentru că guvernanții sunt autiști”. Senatul francez, continuă articolul, a dispus ca 2800 de biserici să fie demolate, deși au o vechime de secole pentru că ,,e mai ușor să demolezi decât să restaurezi”. The Guardian anunța că 394 de temple creștine sunt disponibile pentru renovare și alte destinații, între care predilectă e islamizarea. În Germania – 350 de biserici închise, iar proiectul unui politician de stânga Joachin Reinig cerea integrarea cât mai rapidă a miilor de refugiați musulmani care sosesc în fiecare săptămână. Conform propunerii, bisericile creștine trebuie demolate pentru ca moschei să fie construite pe respectivele locuri. Conform Senatului din Hamburg ce a redactat un raport similar ,,ideal ar fi o moschee în fiecare cartier”. În noiembrie 2019, municipalitatea din Rouen, Franța, transforma patru biserici în hoteluri de lux.
Undeva în sud, în Grecia, în 2015 era ales Alexis Tsipras, primul premier grec care a depus jurământul de investire în funcție prin ceremonie civilă, declarându-se ateu. În 2018, în iulie Grecia era zguduită din temelii de incendii cutremurătoare, prin focarele de la Kineta, Rafina, iar satul Mati a fost distrus 98%, au murit 91 de oameni, după ce în 2007 muriseră 84 în Peloponez, cauza fiind incendiile de vegetație. Pe 27 iulie 2018, autoritățile susțineau că focul a fost provocat, iar ministrul grec Panos Skourletis a declarat că ,,incendiile sunt o tragedie națională, un dezastru de proporții biblice”. În 2019 are loc incendiul de la Notre Dame, 15-16 aprilie, Paris; în Săptămâna Mare din Biserica Romano-Catolică ardea o catedrală simbol al inimii europene autentice, ce respira încă din secolul XII. Va fi greu de uitat imaginea turnului fleșă al catedralei în flăcări, ca o ființă arsă pe rug.

În România, am simțit din plin presiunea enormă, oribilă, a campaniilor de denigrare a Catedralei Mântuirii Neamului, campaniile de presă urmate de denaturarea hărților google fără decența reparării gestului prin care era jignită o comunitate importantă și fără intenția de a restabili numele adevărat. În perioada pandemiei, am asistat la denigrarea Euharistiei, lingurița și Sfânta Taină a Împărtășaniei fiind ținta unor campanii ce frizau infernul dat cu lingurița mediatică, au urmat procesele intentate ierarhilor ortodocși care au îndrăznit să împărtășească, interdicția enoriasilor la slujbele din interiorul bisericilor, interdicția enoriașilor de a participa la slujbe în exteriorul bisericilor, închiderea cu lacăt a cimitirelor în noaptea de Înviere și prezentarea în presă a gesturilor creștine ale autorităților comparând lumina candelelor aprinse la morminte cu iluminatul din Las Vegas, confiscarea Învierii, ferocitatea cu care s-a oprit inclusiv gestul de a împărți lumina credincioșilor, ridiculizarea mediatică a eforturilor BOR în perioada pandemiei. Apoi a fost războiul statuilor în SUA, campanie stinsă astăzi. A fost și războiul infanticid al purității, promulgând legea educației sexuale la copii, de la nivel de grădiniță, apoi pseudoicoanele covid antiortodoxe, murdărind evident simbolistica icoanei adevărate, o formă de iconoclasm modern. Huruitul presei la adresa a tot ceea ce este românesc, antiortodoxismul agresiv, intimidant, strident, vitriolic. Acum e liniște. Acum e liniște și pe malul Bosforului. Decât muzeu sau viitor mall, Aghia Sophia își poartă cu demnitate lanțurile captivității ca o domniță bizantină. Sora ei mai tânără, Catedrala de la București, mezina împărătițelor bizantine, e în prezent cea mai mare catedrală ortodoxă din lume. Abia acum înțeleg de ce era nevoie ca ea să fie prezentată drept monument nu al coagulării naționale și comuniunii ortodoxe, ci monument al prostului gust, al oribilității, denigrată și discreditată.

Nu întâmplătoare e data la care s-a luat decizia reluării rugăciunilor în Aghia Sophia, 10 iulie fiind ziua în care la Damasc se comemora moartea celor 3000 de creștini din Catedrala Mariamită, împreună cu sf Iosif Damaschin martirul, căci în noaptea dintre 9-10 iulie 1860 au fost uciși peste 60000 de creștini, jumătate din creștinii din Damasc, 3000 fiind prezenți în catedrala oraşului. În acea noapte, biserica a ars, ruinele ei în fotografiile de epocă fiind impresionante. Un lider musulman bun a adăpostit în casa sa 2400 de creștini, salvându-le viața. Desigur, această dată este una cunoscută în Orientul Mijlociu și nu întâmplător la Ankara se lua o decizie istorică privind destinația bisericii ortodoxe din Istanbul. Ruinele catedralei Mariamite arse amintesc de ruinele catedralei Notre Dame și de ale celei din Nantes,dar sunt o pură coincidență. Pură coincidență e și faptul că Moscheea Umanyyazilor din Damasc e la origini marea Bazilică bizantină Ioan Botezătorul, unde se află capul Sfântului Ioan, considerat în lumea musulmană profet. Cu 18 ani în urmă, fostul patriarh al Antiohiei a încercat să scoată capul Sfântului Ioan din moscheea Umanyyazilor, dar capul sfântului a sângerat atât de mult și nu s-a oprit sângerarea decât când au lăsat capul sfântului să vegheze mai departe din biserica închinată lui. Atrocitățile și prigoana împotriva creștinilor și a populației din Siria sunt inevaluabile, iar prin legea Cesar țara a fost izolată față de orice ajutor umanitar extern. Și totuși, acolo sunt încă vetrele monastice de la Maaloula unde se mai vorbește aramaica, limba Mântuitorului.
Europa e prea preocupată de genul neutru, de ofensiva sexuală, încât să mai privească ce mesaj a transmis Recep Erdogan, împreună cu soția sa, îmbrăcată tradițional, în basilica transformată în capiște idolească, în templu păgân. Simbolic, prof. dr. Ali Erbaș a urcat în amvonul din Aghia Sophia cu o sabie în mână, gestul învingătorilor după tradiția otomană, simbolul biruinței și mi-am adus aminte că Moldova are zălog la turci sabia lui Ștefan cel Mare. Mi-am amintit că la ‘Stanbul, Brâncoveanu a devenit martir, cu pruncii și Ianache sfetnicul, mi-am amintit de bucla soției domnitorului Ieremia Movilă, care a murit roabă în harem și răpită fiind cum și-a tăiat o buclă din păr spre a fi pusă în necropola domnească, alături de soțul său. Maicile o păstrează în muzeul mănăstirii Sucevița, într-o casulă de argint, iar cine privește izvorul acela arămiu observă că el plânge și astăzi.

Goya ne spunea: Somnul rațiunii naște monștri!

E duminica vindecării celor doi orbi și a unui mut din Capernaum, repet, a celor doi orbi (Matei IX, 27-35). Acum înțeleg într-o lumină nouă rolul domniței bizantine de pe Colina Bucuriei de la București. Avem Aghia Sophia noastră, tânără, zveltă, frumoasă și liberă.Să plângem cu ochii larg deschiși ai minții pentru sora ei mai mare, pentru toate catedralele martirizate, siluite, pângărite, robite, desacralizate de pretutindeni. Dacă va urma subit o perioadă de carantinare, de reintrare forțată în cuști, aș vrea să spun doar atât: în lume și în istorie, au existat multe grădini – grădinile Semiramidei, grădinile suspendate, grădinile Baha’i din Haifa, dar să nu uităm: România este grădina Maicii Domnului, iar după cum spunea un monah sirian, pelerin în țara noastră – ,,ortodoxia română e tânără, e vie” și poate constitui punctul de echilibru al creștinismului actual, purtând pe umeri crucea lui Hristos. Ar îndrăzni cineva să se scălămbăie în fața Aghiei Sophia, spunând c-ar vrea să vadă căzând o cărămidă din ea, cum s-a întâmplat la București? Ar îndrăzni cineva să modifice Istanbul Google Maps și să scrie Moscheea prostirii neamului turcesc, cum s-a scris despre Catedrala Națională? Ar îndrăzni cineva să spună despre Aghia Sophia că e urâtă? Despre Catedrala Națională s-a spus că e urâtă, uitându-se faptul că, doar pentru fațada Domului din Florența s-a lucrat 100 de ani, iar la Roma, pe fiecare stradă e câte o catedrală. Despre Catedrala Națională s-au spus multe lucruri, dar nu totul, iar președintele în exercițiu a refuzat să participe la sfințire. Ar fi îndrăznit Recep Erdogan să-i numească pe credincioșii din țara sa fanatici, extremiști, când, aflat în Aghia Sophia, a intonat el însuşi prima rugăciune?

Avem un patriarh biblic – teolog și ctitor. Restul, e pentru corbi. Triturări inconsistente. Cine nu plânge pentru Aghia Sophia nu știe că acolo se încoronau marii împărați creștini, că acolo a predicat apologetul Logosului, Ioan Gură de Aur, Hristostomul, atletul lui Hristos. Câte fete de boier și domn, cât os domnesc nu pardosește Bosforul și câte doamne și domnițe de ieri și de azi nu au ajuns roabe turcite, că fără un Ștefan cel Mare eram purtători de botniță încă din secolul XVI și nu erau voievodate, ci califate. Campaniile militare actuale din Siria, anexarea teritoriilor Antiohiei, Idliebului, dispunerea unor porțiuni de pământ sirian sub autoritate turcească, presiunile asupra spațiului maritim elen dau fiori și insomnii unei Europe occidentale care a adormit în turnul Babel pe care l-a construit și care nu vrea să își aducă aminte de singurul cuvânt etern al lumii: Dumnezeu. Andre Malraux spunea că ,,secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. ” Aghia Sophia moschee e răspunsul pe care a înțeles Turcia să îl ratifice privind educația de gen, marxismul și neomarxismul ce virusează coloana vertebrală a Europei. Suntem martorii acestui eveniment crucial istoric. O singură întrebare ne va pune Hristos: tu ce ai făcut? N-am fost acolo, Doamne! Ba da, am un răspuns: să nu mai lăsăm niciodată bisericile noastre închise la îndemnul unor lideri de alte religii, să ne catehizăm copii să știe de Crăciun, nu de Halloween și să păzim Euharistia care a fost la fel de denigrată și pângărită precum Aghia Sophia. E un început al demnității, de reconstrucție morală. Să ne creștinăm încă o dată, botezându-ne copiii, că orbi tot am fost din martie și muți, cu botnița peste cuvinte și gânduri. Să ne întoarcem la Hristos, adică acasă." - Ziaristi Online

Decizia președintelui Erdogan – analiză și comentarii

În primul rând, președintele turc își ridică autoritatea în interiorul țării, care a fost recent destul de zguduită în legătură cu dificultățile economice din țară. O dovadă a căderii popularității lui Erdogan în rândul populației este rezultatul alegerilor locale din Turcia care au avut loc cu câțiva ani în urmă, când sprijinului partidului de guvernare a căzut semnificativ. În al doilea rând, se răzbună pe Europa pentru umilirea sa din ultima perioadă, când Uniunea Europeană a acceptat cererea Turciei de aderare la această organizație, dar a fost chinuită literalmente cu amânări și formulări de noi cerințe pentru aderare. În al treilea rând, se răzbună pe Statele Unite pentru posibila organizare a tentativei de lovitură de stat din 2016. Se știe că Statele Unite au încercat destul de recent să facă lobby pentru redobândirea statutului de biserică ortodoxă pentru Sfânta Sofia. În 2007 a fost creat "Consiliul pentru eliberarea Sfintei Sofia" (Free Agia Sophia Council), care a putut organiza audieri în Congresul SUA pe această temă. În al patrulea rând, ceea ce este probabil cel mai important, R. Erdogan cu pași practici își consolidează declarațiile sale privind neo-otomanismul și întâitatea în lumea musulmană. Desigur, pentru Turcia există atât dezavantaje, cât și riscuri semnificative. Evidente. Și o creștere a tensiunii în relațiile cu Europa și Statele Unite. Dar această tensiune exista deja și nu poate fi înlăturată prin abandonarea planurilor de a transforma Sfânta Sofia într-o moschee. Între Europa și Turcia există o problemă nerezolvată a migranților. Turcia consideră că autoritățile europene împiedică accesul mărfurilor turce pe piața europeană și că încalcă drepturile turcilor care locuiesc în Europa. Turcia este în conflict cu Statele Unite din cauza sprijinului american pentru kurzi și pentru predicatorul de opoziție F. Gullen, pe care Erdogan îl acuză că a organizat tentativa loviturii de stat în 2016. Există multe alte probleme, care le permite autorităților turce să acționeze fără a ține cont de opiniile Europei și ale Americii. - spzh.news 

Ce a vrut să demonstreze Erdoğan?

Calculele politice sunt din ce în ce mai simplu de deslușit. Pe arena relațiilor internaționale, președintele turc și-a concentrat atenția pe Orientul Mijlociu și zona balcanică. Aici, trecutul, mentalitatea islamică cât și cooperarea benefică din primele mandate ale președintelui turc constituie argumente clare pentru politica turcă, adeptă și nostalgică a otomanismului. Într-o Europă cu o Franța potrivnică politicii externe turce, cu Marea Britanie care a schimbat strategic și cu o Germanie care constituie mai mereu motive de dispute și din cauza minorității turce l-au făcut pe președintele turc să construiască punți pe zona menționată. Mai ales de când și-a revitalizat relațiile cu Statele Unite și Federația Rusă. Pentru el cât și pentru turci ce este rău în a-și dori măreția de altădată? Dacă Statele Unite, Franța sau Marea Britanie au influență la nivel mondial, Turcia de ce nu ar avea? Pe când Imperiul Otoman conducea lumea, Statele Unite nici că se formaseră!

Președintele Erdogan a promis și că va „elibera moscheea al-Aqsa” din Israel, după ce „a înviat Hagia Sophia” ca moschee, ca efect al unei agende religioase din ce în ce mai autoritare. Cu Frăția Musulmană al lui Erdogan, Turcia s-a transformat în cea mai mare închisoare din lume pentru jurnaliști și disidenții acuzați de terorism. Turcia joacă, de asemenea, un rol extern accentuat ca apărător internațional și promotor al mărcii sale islamice. Această îmbinare a naționalismului turc cu o conștiință islamică evidențiază tendința de seducție ideologică care însoțește neo-otomanismul. De aceea, Erdogan inițiează invaziile militare din ce în ce mai frecvente în țările vecine. El susține terorismul în Siria, Libia, Irak, Pakistan și acum se pregătește să invadeze Yemenul, Libanul și Palestina alături de mercenarii săi fideli. Regimul totalitar turc a susținut multă vreme o versiune fără compromisuri a cauzei palestiniene, exprimând atacuri extremiste asupra Israelului, catolicilor și evreilor. A rămas celebru modul în care Erdogan a părăsit stadiul Davos în 2009, în timpul unui discurs al președintelui de atunci, Shimon Peres. În anul următor, Turcia a trimis nava Mavi Marmara, care transporta teroriști din grupul islamist turc IHH, pentru a încălca blocajul anti-Hamas israelian al Fâșiei Gaza. În ultimii ani, autoritățile religioase și politice turce au luat poziții din ce în ce mai ostile față de Europa și Occident, mobilizând imami cu discursuri de ură față de instituțiile internaționale și misiunile diplomatice, precum și amenințând să inunde Europa cu milioane de migranți și refugiați.

Legând explicit schimbarea provocatoare a Catedralei Sfânta Sofia cu statutul Ierusalimului, Ankara demonstrează că ambițiile sale depășesc cu mult doar o restabilire a rugăciunilor islamice în catedrală, acum moschee, din Istanbul. Decizia face parte din agenda islamistă cu privire la întreaga regiune, renașterea Imperiului Otoman sub un nou nume: Statul Islamic. Strategia Ankara urmărește o influență din ce în ce mai mare în regiune, datorită grupărilor teroriste și țărilor cu idei similare, cum ar fi Qatar și Guvernul libian al acordului național (GNA) condus de Fayez al-Sarraj. Turcia încearcă să submineze Arabia Saudită și alte țări din regiune, cum ar fi Egiptul și Iordania, în calitatea de interpret al a ceea ce este cu adevărat islamic. În acest sens, pentru conducerea Ankara, convertirea lui Catedralei Sfânta Sofia nu este decât un pas în cadrul unui program mai larg de militarism religios în Orientul Mijlociu și în Occident. Canalele sale de media însetate de sânge, inclusiv posturile de radio, imami cu antecedente infracționale care îi sunt fideli au spălat creierele a mii de refugiați de război. El le-a exploatat fragilitățile, nevoia lor economică, pentru a planta sămânța urii în ei. Adesea, condamnându-i la moarte, ca în cazul mercenarilor sirieni trimiși în Libia. El se proclamă apărător al islamului, când, de fapt, îl folosește pentru a-și atinge scopul. Nu ratează niciodată o ocazie de a provoca lumea care rămâne să-i urmărească amăgirile de atotputernicie, care l-au făcut cel mai urât om din istoria modernă după Adolf Hitler. - Ortodoxinfo 

Statele lumii și liderii religioși reacționează faţă de transformarea bazilicii Sfânta Sofia în moschee

Bisericile ortodoxe din Grecia se aflau vineri, 24 iulie, „în doliu”, în momentul în care mii de musulmani au participat la prima rugăciune în fosta catedrală Sfânta Sofia din Istanbul, transformată în moschee, relatează AFP și Agerpres. În întreaga Grecie, clopotele bisericilor au bătut în toate lăcaşurile de cult, iar steagurile lor au fost coborâte în bernă pentru a protesta împotriva a ceea ce arhiepiscopul Ieronymos, şeful Bisericii Ortodoxe greceşti, a numit un „sacrilegiu” al fostei bazilici a Imperiului bizantin. Astăzi „este o zi de doliu pentru întreaga creştinătate”, a spus Patriarhul. Sfânta Sofia este „un simbol al credinţei noastre şi un monument universal al culturii”, a adăugat arhiepiscopul Ieronymos. „Pentru noi, grecii ortodocşi, Sfânta Sofia este astăzi mai mult ca oricând în mintea noastră. Inima noastră bate acolo”, a declarat vineri premierul grec Kyriakos Mitsotakis pentru jurnalişti. „Ceea ce se întâmplă astăzi la Constantinopol nu este o manifestare a puterii, ci dimpotrivă, un semn de slăbiciune”, a adăugat el, acuzând Turcia că „insultă patrimoniul secolului XXI”. Organizaţii religioase şi naţionaliste au anunţat manifestaţii începând cu ora 16:00 la Atena şi Salonic.

Papa Francisc s-a declarat duminică îndurerat de decizia Turciei de a transforma muzeul Hagia Sofia din Istanbul în moschee, relatează Reuters. ”Gândurile mele se îndreaptă spre Istanbul. Mă gândesc la Sfânta Sofia şi sunt foarte îndurerat”, a rostit suveranul pontif în timpul discursului săptămânal de binecuvântare din Piaţa Sf. Petru din Roma.

Consiliul Mondial al Bisericilor i-a solicitat lui Erdogan să revină asupra deciziei, pe care patriarhul Bartolomeu din Istanbul, liderul spiritual al creştinilor ortodocşi din întreaga lume, a numit-o dezamăgitoare.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, în data de 8 iulie, a adresat o scrisoare Sanctităţii Sale Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă, în care exprimă susţinerea Patriarhiei Române pentru menţinerea statutului actual al Basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), ca muzeu. Demersul Patriarhiei Române are în vedere valoarea inestimabilă a acestei basilici, unanim recunoscută ca simbol al credinţei şi civilizaţiei creştine şi al artei universale, ceea ce a determinat înscrierea sa de către UNESCO în patrimoniul cultural universal în anul 1985.

Constantinos Alexandris, secretar general pentru Diplomație Publică și Afaceri Religioase și Consulare din Ministerul de Externe al Greciei: Este destul de clar că nicio scuză logică sau plauzibilă nu ar putea justifica violarea unui simbol – pentru că exact asta înseamnă decizia privind transformarea catedralei Hagia Sophia. Acest gest nu înseamnă numai o disprețuire a istoriei sau a UNESCO sau a unui tratat internațional: este o violare. Hagia Sophia nu este o catedrală oarecare, este un simbol. Este o emblemă a unei perioade istorice îndelungate, a unei întregi civilizații, la fel ca Taj Mahal, Sfântul Petru, Partenonul, Masjid Al-Haram, Mausoleul Rumi; și transformarea ei într-o moschee este un atac la adresa acestei civilizații. Dar, mai important, este și un atac împotriva la adresa a ceea ce lumea modernă consideră acum realizările sale, cum ar fi respectul pentru diversitate. Care este scopul tuturor acestor lucruri? Ca guvernul Erdogan să certifice, după șase secole, căderea Constantinopolului? Chiar simte că trebuie să facă asta? Sau vrea să demonstreze, poate, dominația islamică asupra Imperiului Roman de Răsărit care a dăinuit o mie de ani? Ambele tentații duc spre o pantă periculoasă și alunecoasă. Ele toarnă gaz pe focul naționalismului și al fundamentalismului religios. De asta are nevoie guvernul turc în acest moment? Are nevoie să joace cartea celor care au fantezii despre noi cuceriri și despre aruncarea dușmanilor în mare? Sau a celor care visează să vadă steagul Islamului fluturând la Roma, la Cordoba, la Viena și în alte părți? Este aceasta Turcia pe care o proiectează sau Islamul pe care speră să îl conducă? În orice caz, fiecăruia după faptele sale… - Evz

Europa Liberă comentează că Uniunea Europeană și guvernele din Occident au înțeles semnalul și au răspuns pe diferite tonalități, în vreme ce Vladimir Putin, amicul președintelui turc din ultimii ani, i-a transmis chiar lui Recep Tayyip Erdogan „dezaprobarea semnificativă provocată în Rusia de decizia de a schimba statutul bisericii Sfânta Sofia din Istanbul''. Moscova folosește din nou un discurs pe mai multe voci, mai ales că are mai multe fronturi deschise cu Turcia: dincolo de Siria, Libia, nici problemele de la Marea Neagră nu sunt clare, în ciuda unor favoruri făcute de turci rușilor. Liderul de la Kremlin i-a ”atras atenţia lui Recep Tayyip Erdogan cu privire la dezaprobarea semnificativă provocată în Rusia de decizia de a schimba statutul bisericii Sfânta Sofia din Istanbul”, a semnalat preşedinţia rusă într-un comunicat după o discuţie telefonică purtată luni de cei doi lideri. În această discuţie, conform Kremlinului, Erdogan ”a dat explicaţiile relevante şi a semnalat că accesul la acest monument unic al civilizaţiei mondiale va fi garantat pentru toţi, inclusiv pentru cetăţenii străini, şi vor fi prezervate sanctuarele creştine”.

Biserica Ortodoxă Rusă a reacţionat imediat avertizând că acest pas poate avea ”consecinţe grave pentru întreaga civilizaţie umană”. Cu puţin timp înainte ca Erdogan să anunţe decizia sa, patriarhul Bisericii Ortodoxe ruse, Kiril, a insistat faţă de preşedintele turc să menţină statutul neutru al bazilicii, amintind că aceasta este ”unul dintre cele mai mari monumente ale culturii creştine”.

Germania şi Luxemburg au criticat, luni, decizia unei instanţe din Turcia de a transforma Hagia Sophia, monument înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în moschee, transmite DPA. Ministrul luxemburghez de externe, Jean Asselborn, a declarat că decizia Turciei de a reveni la statutul de moschee pentru Hagia Sophia, care din 1935 şi până în prezent a funcţionat ca muzeu, reprezintă un pas înapoi făcut de Ankara în relaţiile sale cu Uniunea Europeană, dar şi în ceea ce priveşte poziţia Turciei în lume. „Este o lovitură împotriva Alianţei Civilizaţiilor”, a susţinut el. Organizaţia Alianţa Civilizaţiilor, susţinută de ONU, a fost înfiinţată în 2005 la iniţiativa fostului premier spaniol Jose Luis Rodriguez Zapatero şi a liderului politic turc Recep Tayyip Erdogan, pe atunci premier, în prezent preşedinte al Turciei, pentru a sprijini dialogul intercultural şi inter-religios. Obiectivul acestei organizaţii a fost de a aduce laolaltă Orientul şi Occidentul. „Prin acest gest, Turcia a şters cu buretele paşii făcuţi (în cadrul Alianţei Civilizaţiilor)”, a mai susţinut Asselborn, luni, înainte de o întrunire a miniştrilor de externe din cadrul UE.

Criticile autorităţilor germane au fost mai nuanţate, purtătorul de cuvânt al guvernului, Steffen Seibert, limitându-se să precizeze că Berlinul „a luat la cunoştinţă cu regret” decizia instanţei turce. „Hagia Sophia are o semnificaţie istorică şi culturală uriaşă şi este un simbol atât pentru creştinism cât şi pentru islam, şi considerăm că dialogul dintre aceste două religii este extrem de valoros”, a declarat Steffen Seibert pentru presă. Statutul de muzeu le permitea oamenilor, indiferent de religie, să viziteze liberi acest sit special, a adăugat el. Nu în ultimul rând, purtătorul de cuvânt a precizat că Guvernul de la Berlin aşteaptă acum pentru a vedea cum va fi implementată decizia instanţei de revenire la statutul de moschee pentru Hagia Sophia.

Grecia a condamnat decizia, ”cu cea mai mare fermitate”, după cum a declarat vineri seara premierul grec Kyriakos Mitsotakis.

SUA s-au declarat vineri ”dezamăgite” de schimbarea statutului de muzeu al fostei catedrale creştine Sfânta Sofia din Istanbul în cel de moschee, cerând autorităţilor turce să garanteze accesul egal pentru toţi vizitatorii. „Suntem dezamăgiţi de decizia guvernului turc de a schimba statutul Sfintei Sofia”, a declarat purtătoarea de cuvânt a diplomaţiei americane, Morgan Ortagus.

Despre reacția Greciei și a Fanarului

Grecii s-au situat într-o poziție foarte dificilă. Guvernul acestei țări a făcut o delarație foarte dură de condamnare a intențiilor Turciei și a declarat că transformarea Sfintei Sofia în moschee va agrava vădit relațiile dintre cele două țări. Dar, din nou, aceste relații bilaterale sunt deja tensionate până la limită. Una dinte prinicipalele pietre de poticnire este exploatarea de către Turciea a hidrocarburanților în apropierea litoralulului Republicii nerecunoscute a Ciprului de Nord. Grecia a făcut și aici declarații beligerante, dar în realitate ea nu poate contrapune nimic Turciei. Grecia și în acest caz demonstrează declarații diplomatice dure, în spatele cărora stă o neputință reală de a de un răspuns.

Partea cea mai afectată, în cazul în care intențiile turcilor vor deveni o realitate, va fi Patriarhia Constantinopolului și Patriarhul Bartolomeu personal. Dacă (când) în catedrala Sfânta Sofia se va oficia serviciul musulman, prestigiul Patriarhiei Constantinopolului va avea de suferit foarte mult. Pretențiile sale la supremația pan-ortodoxă vor primi o lovitură gravă. O daună și mare prestigiului Patriarhului Bartolomeu a fost cauzată de tăcerea sa de o lună la acest subiect, care a devenise deja pur și simplu indecentă. După ce planurile guvernului turc au fost criticate de multe state și organizații internaționale, și totodată de numeroase organizații religioase, Patriarhul Bartolomeu a făcut în sfârșit o declarație care arată mai mult ca o linguşire decât un protest adevărat. Mai întâi capul Fanarului a declarat pentru ziarului american "Washington Post" că este "întristat" din cauza posibilei transformări a Sfintei Sofia în moschee, iar puțin mai târziu în predica sa a spus următoarele: "Sfânta Sofia poate funcționa ca loc și simbol al întâlnirii, al dialogului și coexistenței pașnice a popoarelor și culturilor, a înțelegerii mutuale și solidarității între creștinism și islam, ceea ce este extrem de important și benefic pentru lumea contemporană <...> Transformarea Sfintei Sofia în moschee va dezamăgi milioane de creștini din întreaga lume, iar catedrala Sfintei Sofia, care datorită sfințeniei sale este un centru de importanță vitală, unde Orientul se întâlnește cu Occidentul, va dezbina aceste două lumi". Dar până și aceste cuvinte extrem de prudente au fost percepute de Turcia ca o amenințare la adresa musulmanilor. "L-am sfătui pe Bartolomeu să își exprime regretul pentru toate operele musulmane care au fost distruse în multe părți ale lumii, și în special în Grecia. El ne avertizează despre atacul planificat al Occidentului asupra islamului și a musulmanilor", a declarat secretarul general al Partidului Acțiunii Naționaliste din Turcia Ismet Buyakutaman.

Despre reacția Rusiei și a Bisericii Ortodoxe Ruse

Este interesantă reacția Rusiei și a Bisericii Ortodoxe Ruse la intențiile Turciei. Este diferită. Ministerul Rus de Externe s-a exprimat foarte tolerant. "Credem că orice decizie cu privire la statutul acestui monument unic va fi echilibrată, și că se va ține cont de sensibilitatea ridicată a acestei probleme pentru credincioși, binecunoscutul context interconfesional și practica stabilită privind reglementarea juridică internațională a gestionării obiectelor care fac parte din patrimoniul mondial UNESCO", a declarat Maria Zaharova, purtătorul de cuvânt al Ministerului Rus de Externe. În traducere din din limba diplomatică – nu salutăm acest gen acțiuni, dar nu vom protesta în mod special.

Patriarhul Bartolomeu a făcut o greșeală strategică, întrând în conflict cu Biserica Ortodoxă Rusă și indirect cu Rusia în problema ucraineană. În loc să obțină un aliat în persoana ei, ce ar corespunde tradiției istorice seculare, Fanarul a preferat să se confrunte cu ea. Dar, probabil, numai Rusia ar fi putut influența intenția lui R. Erdogan privind catedrala Sfânta Sofia. Dar Fanarul a făcut imposibilă mijlocirea Rusiei. Iar acum, din compromiterea imaginii Patriarhiei Constantinopolului, Rusia va avea doar de câștigat. S-ar părea că Biserica Ortodoxă Rusă va avea de câștigat și ea. Dar ea exprimă un protest hotărât. "Credem că acest act în împrejurările actuale este o încălcare inacceptabilă a libertății religioase și aceasta, desigur, nu este doar o problemă internă a Turciei, cum afirmă mulți oficiali turci. Acest monument are o semnificație creștină universală", a declarat șeful Departamentului pentru Relații Bisericești Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse Mitropolitul Ilarion (Alfeev). Apropo, este util să comparăm această afirmație cu declarația Patriarhului Bartolomeu. O tonalitate atât de severă a Bisericii Ortodoxe Ruse se datorează înțelegerii faptului că, în pofida conflictului dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Patriarhia Constantinopolului în problema ucraineană, transformarea Sfintei Sofia în moschee reprezintă o lovitură pentru întreaga Ortodoxie și necesită mobilizarea întregii Biserici.

De ce tace România?

Tăcerea României pare să aibă mai multe explicații după cum observă profesorul de științe politice, Cătălin Avramescu pentru România Liberă: - legături ascunse cu Turcia ale diverșilor oficiali; - standardele scăzute ale diplomației autohtone. În primul caz, profesorul Avramescu vorbește depsre necesitatea unei anchete parlamentare care să cerceteze dacă „statul turc face lobby agresiv în România”: „Să vedem cine ce câștigă, cine cum profită din legăturile cu Turcia, cine sunt marii apologeți ai relației cu Turcia, cât de sus duc firele afacerilor cu Turcia”. Pe de altă parte, Cătălin Avramescu, fost ambasador, vorbește despre reflexele diplomației românești care „este condusă de un grup de oameni fără standarde morale și care admiră autocrațiile orientale.”

Сonsecințe ale transformării Sfintei Sofia în moschee

De exemplu, după apelul fără echivoc al Departamentului de Stat al SUA de a abandona intențiile de a schimba statutul Sfintei Sofia, departamentul diplomatic turc și-a permis să răspundă foarte dur: "Catedrala Sfânta Sofia este proprietatea Turciei, la fel ca toate valorile noastre culturale situate pe pământul nostru. Orice intenție a autorităților cu privire la Sfânta Sofia este, de asemenea, o problemă internă în cadrul drepturilor de suveranitate ale Turciei". În traducere din limba diplomatică, aceasta înseamnă: vom face tot ce dorim și nu ne pasă de părerea dumneavoastră. Cu câțiva ani în urmă nicio țară nu și-ar fi permis să converseze cu autoritățile americane pe un ton similar. Dar timpurile se schimbă …

S-a menționat deja că este vorba despre o scădere a prestigiului Patriarhiei Constantinopolului și a influenței sale în Lumea Ortodoxă. Probabil, se vor relua discuțiile referitoare la faptul că Patriarhul Constantinopolului nu mai are nimic de făcut în Istanbul și că este timpul să își schimbe locul de reședință. Pe Muntele Athos, de exemplu, sau în Statele Unite. Vor suporta o lovitură semnificativă planurile Fanarului de a-și afirma primatul autorității, și nu doar al onoarei, în rândul Bisericilor Ortodoxe Locale. Ce fel de primat, dacă nu a putu apăra pentru Sfânta Sofia nici măcar statutul de muzeu?

Putem presupune că recunoașterea de către Bisericile Locale a creaturii Fanarului – așa-numita Biserică Ortodoxă a Ucrainei (BOaU) – va înceta sau chiar va lua o direcție inversă. Consecința acestui fapt va duce la o amplificare a conflictului în cadrul aceleiași BOaU, între "episcopii" săi dornici de putere. Iar Filaret Denisenko va primi câteva argumente în favoarea existenței Patriarhiei sale de la Kiev.

Tensiunea dintre Turcia, pe de o parte, și Statele Unite și Europa, pe de altă parte, va crește, dar nu prea mult. Probabil, vor fi introduse câteva sancțiuni de care nimeni nu se mai teme.

Dar cel mai neașteptat răspuns pentru R. Erdogan, în calitate de pretendent la statutul de conducător al lumii musulmane, poate veni din ... Israel. Pentru a înțelege acest lucru, vom apela la argumentele Turciei, pe care aceasta le folosește pentru a răspunde tuturor protestatarilor împotriva transformării catedralei Sfintei Sofia în moschee. Ministerul Turc de Externe: "Catedrala Sfâta Sofia este proprietatea Turciei, la fel ca și toate valorile noastre culturale situate pe pământul nostru. Orice intenție a autorităților cu privire la Sfâta Sofia este, de asemenea, o problemă internă în cadrul drepturilor de suveranitate a Turciei". Președintele Turciei R. Erdogan: "Acuzațiile împotriva țării noastre din cauza Sfintei Sofia sunt o revendicare directă asupra dreptului nostru de suveranitate".

Cu alte cuvinte, argumentarea autorităților turce privind dreptul de a transforma catedrala Sfânta Sofia în moschee decurge din suveranitatea asupra acestui obiect. Însă astăzi Israelul își revendică suveranitatea asupra Ierusalimului și Muntelui Templului, pe care sunt amplasate principalele locuri sfinte ale creștinismului, islamului și iudaismului. Prin urmare, Israelul poate proceda la fel cum Turcia a procedat cu catedrala Sfânta Sofia în privința sfintelor lăcașuri situate pe Muntele Templului, adică să acționeze în propriile sale interese și să nu acorde atenție opiniei altor state și organizații religioase. O mare agitație în acest an a fost provocată de adresarea unui grup de lideri religioși evrei către autoritățile israeliene pentru a obține permisiunea de a sacrifica mielul de Paștele evreiesc. Și în general în planurile evreilor ortodocși intră reconstruirea Templul lui Solomon, care a fost distrus în anii 70 și din care a rămas doar Zidul Plângerii.

Planurile existente de restaurare a templului Iudeu prevăd atât varianta distrugeri Kubbat as-Sahra, cât și posibilitatea de a-i păstra integritatea. Dar în orice caz lumea musulmană se va opune puternic împotriva unei astfel de construcții. Și iată că pentru Israel vor fi utile argumentele pe care R. Erdogan le folosește în prezent: țara noastră, suveranitatea noastră, facem ceea ce dorim. Pentru unii toate acestea pot să pară incredibile, dar cine și-ar fi putut imagina că statul Israelian va renaște după aproape două mii de ani de la distrugerea sa? - spzh.news

 

Istoria Hagiei Sofia




ACTUALITATEA religioasă
Știri interne - Iulie 2020 (RO)
 

Patriarhia Română susține păstrarea statutului de muzeu pentru Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a transmis Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, că Patriarhia Română susține păstrarea statutului de muzeu pentru Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul). În Turcia se rediscută statutul acestei clădiri-simbol pentru creștinism. Patriarhia Ecumenică a cerut autorităților din Turcia să păstreze statutul actual de muzeu pentru acest monument. Redăm în continuare comunicatul integral al Sectorului relaţii bisericeşti, interreligiose şi comunităţi bisericeşti externe cu privire la mesajul Părintelui Patriarh: "În data de 8 iulie 2020, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat o scrisoare Sanctităţii Sale Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului  – Noua Romă, Patriarh Ecumenic, în care exprimă susţinerea Patriarhiei Române pentru menţinerea statutului actual al Basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), ca muzeu. Demersul Patriarhiei Române are în vedere valoarea inestimabilă a acestei basilici, unanim recunoscută ca simbol al credinţei şi civilizaţiei creştine şi al artei universale, ceea ce a determinat înscrierea sa de către UNESCO în patrimoniul cultural universal, în anul 1985. În acest context, Patriarhul României îşi exprimă solidaritatea cu toţi cei care apără acest simbol al Bisericii Ortodoxe universale. Prin demersul Bisericii Ortodoxe Române, membrii Sfântului Sinod, clerul şi întregul popor român dreptcredincios din România exprimă un sprijin concret faţă de Patriarhia Ecumenică, în apărarea statutului actual al Basilicii Sfânta Sofia." - Sectorul relaţii bisericeşti, interreligiose şi comunităţi bisericeşti externe

Un proiect de lege recunoaște, în premieră pentru România, specificul și nevoile familiilor numeroase

Un proiect legislativ propune, pentru prima dată în România, recunoaștere socială și măsuri de sprijin pentru familiile numeroase. Inițiativa, inspirată din modelul altor state europene precum Spania, Franța și Belgia, definește familiile numeroase ca familii care au cel puțin trei copii cu vârste de maximum 18 ani, sau, dacă aceștia își continuă studiile, de cel mult 21 de ani. „Criza economică provocată de pandemia de Covid-19 afectează cel mai puternic familiile vulnerabile, adică cele cu mulți copii și cele monoparentale, dat fiind că veniturile acestora se reduc considerabil, în timp ce cheltuielile legate de necesitățile de hrană, educație și sănătate cresc”, a anunțat inițiatorul, deputatul Matei Dobrovie.

Proiectul său propune sprijinirea familiilor numeroase și a celor monoparentale afectate economic de pandemie. „Instituirea unor măsuri de sprijin pentru familiile numeroase reprezintă nu doar un ajutor pe termen scurt, ci o investiție strategică, pe termen lung a statului român în redresarea demografică și în viitoarea generație de forță de muncă”, argumentează deputatul. Inițiativa prevede acordarea de carduri publice și private prin care membrii familiilor numeroase să beneficieze, de la administrația locală și partenerii privați, de următoarele: burse, premii, reduceri de taxe în domeniul educației și sănătății, vouchere pentru acoperirea cheltuielilor pentru copiii nou-născuți sau oferirea de scutece, trusou, lapte praf, cărucior, alocarea de fonduri pentru achiziția de cărți și materiale didactice, reduceri la activități și servicii culturale, sportive și de agrement, abonamente gratuite pentru parcări publice și rezidențiale, tichete de reducere pentru achiziționarea mașinilor de familie cu mai mult de cinci locuri (family cars), reduceri sau gratuități la medicamente și tratamente medicale, la produse farmaceutice și articole pentru copii; la proteze auditive, ortopedice, tratamente oftalmologice, stomatologice sau logopedie, reduceri la achiziționarea de locuințe pentru familiile numeroase sau la chiriile aferente locuințelor, programe speciale de creditare pentru familiile numeroase. Pentru a beneficia de aceste facilități, familiile trebuie să îndeplinească anumite condiții: cel puțin unul dintre părinți să aibă loc de muncă, cel puțin unul să aibă capacitate de exercițiu și să se ocupe de îngrijirea copiilor, iar copiii trebuie să fie școlarizați, cu restricții clare privind numărul de absențe. - Basilica

Federaţia Filantropia formează consilieri în domeniul adicțiilor. Un modul este dedicat combaterii dependenţelor digitale

„Consilier în domeniul adicțiilor” este, în prezent, singurul curs de acest tip autorizat de Autoritatea Națională de Calificări – Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Iniţiat de Federaţia Filantropia a Patriarhiei Române, cursul are ca obiectiv specializarea a 60 de profesioniști în domeniul adicțiilor. Unul dintre module este dedicat combaterii şi prevenirii adicțiilor digitale în rândul copiilor și tinerilor. Cursul se adresează persoanelor licențiate în domeniul socio-medical, care vor să lucreze sau care sunt angajate în Centre de zi, Centre de plasament în regim de urgență și rezidențiale, Școli de reeducare, Așezăminte sociale și alte instituții, care au ca beneficiari copii și tineri cu diverse adicții. Prima sesiune de formare a fost organizată săptămâna aceasta la Centrul Național de Formare Continuă „Dumitru Stăniloaie” din Bucureşti.

„Prin parcurgerea acestui tip de curs, aceștia vor dobândi competențe/abilități specifice cu privire la: competențe informatice, sociale și civice; menținerea integrității și siguranței beneficiarilor; planificarea activităților; comunicarea cu beneficiarii; participarea la lucrul în echipa multidisciplinară; gestionarea actelor și documentelor beneficiarilor; prevenirea și informarea tinerilor și adulților privind problematica dependenței; consilierea persoanelor afectate direct sau indirect de dependență etc”, a anunţat Federaţia Filantropia. Certificatul de absolvire obținut este recunoscut la nivel naţional şi este autorizat de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale şi Ministerul Educației Naționale. Autorizarea și organizarea programului de formare profesională a fost posibilă prin finanțarea oferită de International Orthodox Christian Charities (IOCC). Sesiunea de formare care s-a încheiat în 8 iulie va fi urmată de alte trei întâlniri organizate la București, Alba Iulia și Baia Mare. Cursurile organizate de Federaţia Filantropia se vor desfăşura în conformitate cu măsurile de prevenire a răspândirii infecției cu noul coronavirus SARS-CoV-2. Federaţia Filantropia este o organizaţie privată non-profit care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și reuneşte 23 din cele mai active asociaţii şi fundaţii care lucrează în domeniul social în eparhiile Patriarhiei Române. Misiunea Federaţiei este să sprijine Biserica în lucrarea ei social-filantropică săvârşită pentru oameni şi comunităţile lor, în spiritul învăţăturii creştine. - Basilica

Starețul Efrem Vatopedinul a petrecut peste două ore online răspunzând la întrebările credincioșilor români

Asociația Pemptousia din Grecia și ASCOR Iași au organizat joi seară o întâlnire online cu Părintele Arhimandrit Efrem, Starețul Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos. Acesta a ținut o cuvântare de o jumătate de oră și apoi a petrecut alte două ore în dialog cu credincioșii ortodocși din România. Întâlnirea, intitulată „Creștinul în vremurile noastre” și transmisă în direct pe pagina de Facebook a portalului Doxologia.ro, a fost deschisă cu o binecuvântare oferită de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. În continuare, starețul a vorbit despre viața în Biserică astăzi. El a spus că numai în Biserică moartea este biruită. „Așa cum Hristos cu moartea a călcat pe moarte, așa și noi, cu ajutorul lui Hristos, depășim moartea și trăim Învierea. Și această Înviere este Lumina care a izvorât din Mormântul gol și nou al lui Hristos”, a spus Arhimandritul Efrem. „Hristos ne-a adeverit că Lumina este Persoană: «Eu sunt Lumina lumii»… Cu această certitudine, cu această credință, să înaintăm în viața Bisericii. Numai înlăuntrul Bisericii. Și atunci vom dobândi apa veșnică, cea care nu se schimbă, și vom simți această plinătate a harului.” La final, participanții au putut dialoga cu arhimandritul. Ei au avut întrebări despre cum să trăiască și să-și mărturisească credința. Traducerea a fost asigurată în timp real de un monah român din Sfântul Munte. - Basilica

Ziua națională de conștientizare a violențelor asupra creștinilor, stabilită de Sărbătoarea Martirilor Brâncoveni

Plenul Camerei Deputaților a adoptat miercuri o lege pentru declararea zilei de 16 August drept Ziua  națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor. În această zi vor fi iluminate în roșu, între orele 20.00-24.00, următoarele clădiri: Parlamentul României, Guvernul României, sediile autorităților publice centrale și locale, Arcul de Triumf din București și Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, în apropierea Capitalei. Aceasta se va face „în semn de conștientizare de către cetățenii români a violențelor și persecuțiilor la care au fost și sunt supuși și astăzi creștinii în lume”, se menționează în lege.

Cu prilejul acestei zile se pot organiza manifestări publice și pot avea loc slujbe religioase, în locurile în care se desfășoară evenimente comemorative autorizate. Evenimentele pot fi finanțate din bugetul autorităților centrale și locale, iar organizațiile neguvernamentale interesate pot acorda sprijin logistic și financiar pentru manifestări. Societatea  Română  de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune și Agenția Națională de  Presă  AGERPRES  pot difuza  cu  prioritate  emisiuni  și  materiale informative despre persecuția creștinilor în trecut și în prezent. Inițiatorul, deputatul Daniel Gheorghe, afirmă în expunerea de motive că a creat proiectul de lege pentru a informa publicul, inclusiv tinerii, despre rolul creștinismului în istoria României și despre natura și amploarea persecuției creștine, care continuă și în prezent. El speră ca legea să încurajeze creștinii să-și apere dreptul de a-și practica credința fără frică sau obstrucție. Organizația Open Doors avertizează că 1 din 8 creștini trăiesc în țări cu un înalt nivel de persecuție. Într-un top realizat de organizație, pe locul întâi din punct de vedere al intensității și cruzimii persecuției creștinilor se situează Coreea de Nord, în care „credința” oficială este ateismul combinat cu un fel de cult al personalității conducătorului de stat. - Basilica

 

Linkuri la știri

Studiile de gen sunt îndoctrinare politico-stângistă - Știri pentru viață 

Comunicat de presă privind centenarul Tratatului de la Trianon - Basilica 

Ideologia de gen este una toxică, Vasile Bănescu - Doxologia 



Știri externe - Iulie 2020 (RO)

 

RUSIA: Patriarhul Chiril a cerut Turciei să dovedească „prudență” în chestiunea statutului bazilicii Sfânta Sophia din Istanbul

„O amenințare pentru Hagia Sophia este o amenințare la adresa întregii civilizații creștine”. Intenția președintelui turc Recep Tayyip Erdogan de a reconverti în moschee fosta bazilică Hagia Sophia din fosta capitală a Imperiului Bizantin (Constantinopol, astăzi Istanbul -n.r.) a stârnit îngrijorarea Patriarhului Chiril al B.O.RU., care a emis luni un comunicat, îndemnând la „prudență” din partea Ankarei, potrivit AFP, citate de Agerpres. Patriarhul Chiril s-a declarat „profund preocupat” de o posibilă schimbare de statut a „unuia dintre cele mai mari monumente ale culturii creștine”, „deosebit de drag Bisericii Ortodoxe Ruse”, moștenitoare a tradițiilor bizantine. „Orice încercare de a umili sau de a călca în picioare moștenirea spirituală milenară a bisericii din Constantinopol este percepută de către poporul rus - în trecut ca și azi - cu amărăciune și indignare”, a avertizat patriarhul B.O.RU. „O amenințare pentru Hagia Sophia este o amenințare la adresa întregii civilizații creștine și, prin urmare, la adresa spiritualității și istoriei noastre”, a adăugat acesta, solicitându-i guvernului turc să dea dovadă de „prudență”. La rândul său, șeful diplomației americane, Mike Pompeo, s-a pronunțat deja cu privire la menținerea statutului de mzeu al edificiului.

Cea mai înaltă instanță administrativă din Turcia a analizat joi, 2 iulie, o cerere de transformare a fostei bazilici Sfânta Sophia într-o moschee, măsură pe care președintele Recep Tayyip Erdogan a solicitat-o în ciuda faptului că riscă să stârnească tensiuni cu mai multe țări, în special cu cele ortodoxe. Judecătorii turci își vor face cunoscută decizia în termen de 15 zile. Operă arhitectonică majoră, construită în secolul al VI-lea de bizantini, bazilica Hagia Sophia este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, fiind totodată una dintre principalele atracții turistice din Istanbul. Convertită în moschee după căderea Constantinopolului în 1453, aceasta a fost transformată în muzeu în 1935 de liderul tinerei Republici Turce, Mustafa Kemal, care a dorit să „o ofere umanității”. - Activenews

AUSTRALIA: Episcopia Australiei și Noii Zeelande construiește prima mănăstire ortodoxă românească din emisfera sudică

Episcopia Română a Australiei și Noii Zeelande desfășoară, în statul australian Victoria, un proiect complex, care include prima mănăstire ortodoxă românească din emisfera sudică, un centru social și unul cultural, un paraclis episcopal și o biserică ce va purta hramul „Sfinții Trei Ierarhi Români: Andrei Șaguna, Grigorie Dascălul și Teodosie de la Brazi”. Acestea sunt „proiecte deosebit de importante pentru lucrarea pastoral-misionară din Australia si Noua Zeelandă. Maica Domnului ne-a ajutat să găsim această proprietate”, a spus Părintele Episcop Mihail despre terenul găsit la Melton, în statul australian Victoria.

Mănăstirea, cu hramul Izvorul Tămăduirii, a fost înființată în 2011, iar capela cu același hram a fost sfințită în 2012, când s-a pus și piatra de temelie pentru Centrul Social-Pastoral „Sf. Împărați Constantin și Elena”. De atunci, se slujește Sfânta Liturghie neîncetat. Acolo funcționează și sediul centrului eparhial. La sfârșitul anului 2013 a fost pusă piatra de temelie pentru Paraclisul Episcopal „Sf. Mihail și Gavriil” și Centrul Cultural-Misionar „Preot Dumitru Stăniloae”, iar în 2017 s-a încheiat amenajarea parcării pentru autovehicolele credincioșilor. După ce se vor încheia lucrările la acest complex, care va include spații pentru locuire și pentru birouri, se va începe zidirea bisericii mari, dedicată celor trei sfinți români. Biserica va fi un simbol al unității românilor de pretutindeni. La Capela „Izvorul Tămăduirii” a mănăstirii există deja o raclă cu fragmente din moaștele celor trei sfinți. Astfel, la Melton va funcționa un centru al ortodoxiei românești din regiune. „Este necesar să creeze condiții pentru activitatea pastoral-misionară din cuprinsul eparhiei, pentru a păstra credința creștină, cultura și tradițiile românești din Australia și Noua Zeelandă”, a spus Preasfințitul Părinte Mihail. Episcopia Română a Australiei și Noii Zeelande a fost înființată în 2008, iar Părintele Episcop Mihail a fost întronizat în același an, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care este și hramul Catedralei Ortodoxe Românești din Melbourne, Australia. - Basilica

ITALIA: Continuă lucrările la capela singurului cimitir ortodox român 

Continuă lucrările la capela cimitirului din Torino, singurul cimitir ortodox dedicat comunităţii româneşti din Italia. Lăcaşul de cult va avea hramurile „Învierea lui Lazăr” și „Sf. Mc. Efrem cel Nou”. Lucrările au fost oprite timp de două luni şi jumătate din cauza epidemiei Covid-19, după care au fost reluate. Actualmente, se lucrează la finalizarea zidurilor externe din cărămidă aparentă. Apoi, se va continua cu construcția structurii de rezistență a celor două cupole, principală și cea de deasupra sfântului altar, precum și zidirea bolților capelei. Piatra de temelie a capelei din incinta cimitirului a fost aşezată în 29 iulie 2019 de Preasfințitul Părinte Atanasie de Bogdania, Arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Cimitirul a fost amenajat prin eforturile părintelui Lucian Roșu care a trecut la cele veşnice în 2 ianuarie 2020. - Basilica

ISRAEL: Noi descoperiri despre o veche așezare din Leagănul Creștinătății

Ediția de luna trecută a revistei israeliene de arheologie Atiqot prezintă noi descoperiri despre o veche așezare bizantină din Galileea, care a fost distrusă de invadatorii persani în 613 d. Hr. Arheologii au încheiat recent o analiză care evidențiază caracterul creștin al așezării parțial dezgropate în 2007 la Pi Mazuva, în nord-vestul Israelului. „Deși nu avem surse istorice creștine care să ne vorbească despre această așezare, toate izvoarele sugerează că aproape întreaga populație era creștină”, a declarat pentru cotidianul Haaretz Gilad Cinamon, cercetător la Autoritatea Israeliană pentru Arheologie. Situl arheologic cuprinde iconografie creștină, o casă mare și un mozaic parțial păstrat, de foarte bună calitate și realizat în culori vii. Pe lângă mozaic, arheologii au mai descoperit vase de lut, o cruce de bronz, monede arabo-bizantine, o greutate din bronz lucrată în mod deosebit și pietre însemnate cu cruci sculptate. Camera cercetată conținea obiecte creștine, dar nu pare a fi fost o capelă, ci sala de ospețe a unei familii bogate. Așezarea a fost descoperită și parțial excavată în 2007, odată cu lucrările pentru construirea unui drum. O așezare din apropiere păstrează denumirea din epoca bizantină: Kibbutz Metzuba. Istoricii scriu că, în epoca respectivă, în regiune existau 140 de așezări creștine și 63 de biserici și mănăstiri. Alte 13 așezări aveau o populație amestecată: păgâni și creștini. Multe dintre așezările creștine din Galileea au fost distruse de invazia persană. Mozaicul viu colorat și foarte bine păstrat demonstrează statutul social al stăpânilor casei. Basilica

 

Linkuri la știri

Mitropolitul Calinic al Edessei va fi canonizat de Patriarhia Ecumenică - corortodox.blogspot

Informații statistice despre Covid-19 - Sassciv 



Sfânta Împărtășanie a fost interzisă în Toronto - Canada
 

Din păcate, iată că profeția Pr. Elpidie privind interzicerea Sfintelor Taine începe să se adeverească. Iată ce avertiza părintele Elpidie:

 „Să știți că în acele zile, deoarece Satana știe că doar Sfintele Taine vor da oamenilor această putere, Lucifer va interzice prin lege Împărtășania. Va veni vremea cand cei ce vor vorbi impotriva homosexualilor si a homosexualitatii va fi luptat si va fi persecutat. Acestea le pregătesc conducăatorii satanici ai lumii și din păcate în alte țări se întâmplă lucruri mai groaznice. De aceea, copii, să aveși mare dragoste și credință în Dumnezeu.”

Pe 20 iunie, guvernul orașului Toronto a emis noile măsuri COVID-19 revizuite, conform cărora toate lăcașurile de cult trebuie să respecte următoarele cerințe: se interzic toate activitățile cu privire la oferirea Sfintei Împărtășanii credincioșilor, la recomandarea medicului șef de sănătate din Ontario, informează Ortodoxinfo.ro.

Avizul COVID-19 al Ministerului Sănătății din Ontario solicită „Suspendarea [activității] care crește riscul de transmitere a bolii, inclusiv, „împărtășirea sau distribuirea de materiale sau obiecte, care pot include, dar nu se limitează la: cărți, Împărtășanie, microfoane, covorașe de rugăciune, șaluri de rugăciune, apă etc.”

Conform noilor îndrumări, se suspendă de asemenea, „activitățile de cântare interioară și serviciul de cor” și se limitează numărul credincioșilor la slujbele religioase la cel mult 30% din capacitatea Bisericii. De asemenea, Departamentul de Sănătate Publică din California a interzis săptămâna trecută cântările bisericești.

Mitropolia ortodoxă greacă din Toronto, a Patriarhiei Constantinopolului, a publicat pe YouTube un videoclip al slujbei de duminică, 5 iulie, de la Biserica Sf. Nicolae din Toronto. În videoclip se poate vedea cum părintele Fanourios Pappas transmite vizibil emoționat enoriașilor săi că, chiar cu o seară înainte, fusese informat de autoritățile eparhiale, că nu mai are voie să ofere credincioșilor Sfânta Împărtășanie. Metropola greacă din Toronto este condusă de mitropolitul Sotirios. Deși videoclipul complet nu mai este disponibil, partea în care părintele Fanourios face acest anunț a fost repostat.

Referindu-se la „persecuția Bisericii”, părintele Fanourios le spune enoriașilor săi:

„Frații mei, astăzi, am o mare tristețe. Noaptea trecută, ni s-a spus de la Arhiepiscopia noastră că orașul Toronto a interzis Sfânta Împărtășanie pentru zona Toronto și se pare că persecuția Bisericii continuă. Nu am cuvinte să-mi exprim dezamăgirea și tristețea. Și simt că nu pot să împărtășesc cu voi astăzi nicio predică, deoarece simt că nu pot vorbi despre credință, nu pot vorbi despre Hristos. Simt doar, ca în acest moment să-i cer lui Dumnezeu să ne ierte, să ne ierte mica credință, să ne ierte slăbiciunea, să ne ierte, pentru că nu suntem vrednici să păstrăm marea binecuvântare a credinței ortodoxe.”

În videoclipul complet, s-a putut vedea cum părintele Fanourios s-a întors în altar, a adus potirul și cu glasul tremurând de emoție a spus: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă! ”, apoi s-a întors imediat în altar.



Toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţă de lucru, a transmis marţi că a luat act de „răspunsurile întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale adresate Patriarhului României referitoare la modalitatea de împărtășire a credincioșilor în cadrul Sfintei Liturghii în contextul pandemiei cu noul coronavirus”.

„Toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță sfințită”, se precizează în comunicatul remis de Biroul de Presă al Patriarhiei Române.

Reamintim că Sfântul Sinod a transmis în urmă cu două luni faptul că Biserica Ortodoxă Română, potrivit tradiţiei sale liturgice multiseculare, „nu poate accepta, nici în vreme de pandemie, utilizarea potirului şi linguriței de unică folosință pentru împărtășirea comună a credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii”.

În acest sens, a anunţat că va hotărî modalitatea de împărtășire comună a credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii, în vreme de pandemie, în consens cu celelalte Biserici Ortodoxe.

Basilica



S-a încheiat ședința de lucru a Sfântului Sinod: hotărârile adoptate - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În ziua de marți, 21 iulie 2020, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfăşurat şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În ziua 11 iulie 2020, Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în consultare cu Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, a desemnat prin vot secret doi candidaţi pentru scaunul vacant de Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților:

În data de 21 iulie a.c.,  Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preasfințitul Părinte Calinic Botoșăneanul cu 30 de voturi din 46 de voturi valid exprimate.


Arhiepiscopul ales al Sucevei și Rădăuților, primele declarații


Alte hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române:

  1. La solicitarea Episcopiei Devei și Hunedoarei a fost aprobată înființarea unui post de arhiereu-vicar.
  2. A fost aprobată înscrierea în Calendarul bisericesc pentru anul 2021, în secțiunea „Zile și date importante”, a Duminicii Mironosițelor (a treia Duminică după Paști) ca Duminica Femeilor creștine și Duminica Familiei Creștine în apropierea zilei de 15 mai.
  3. A fost apreciată declararea de către Parlamentul României a zilei de 16 august ca Ziua Națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor.
  4. A fost aprobată înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfintei Xenia din Petersburg (24 ianuarie).
  5. Au fost aprobate mai multe texte liturgice: Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului Grabnic ascultătoarea; Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului Potirul nesecat; Acatistul Maicii Domnului „Potolește întristările noastreAcatistul Maicii Domnului  îndrumătoarea și ocrotitoarea copiilor; Acatistul și Paraclisul Sf. Cuv. Paisie Aghioritul (12 iulie); Acatistul Sfinților Ierarhi Atanasie și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei (18 ianuarie), precum și includerea acestor texte în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române.
  6. A fost aprobat Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Vicariatului Ortodox Ucrainean din Biserica Ortodoxă Română.

Sfântul Sinod a luat act de:

În perspectiva alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale din toamna anului 2020, Sfântul Sinod a reiterat faptul că Biserica Ortodoxă Română rămâne neutră din punct de vedere politic, dar îi îndeamnă pe toţi cetăţenii ortodocși să-și manifeste dreptul la vot având în vedere criterii care vizează realizarea binelui comunitar şi promovarea valorilor creştine în societate.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mulțumit tuturor ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române care au sprijinit pe plan local dialogul cu autoritățile și au respectat îndrumările Cancelariei Sfântului Sinod în contextul pandemiei cu noul coronavirus (SARS-COV-2). Sfântul Sinod cere respectarea regulilor sanitare pe toată perioada pandemiei.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



După prelungirea stării de alertă, rămân valabile îndrumările bisericești transmise în 17 iunie

 

Întrucât, în contextul prelungirii stării de alertă, începând cu data de 17 iulie 2020, nu există reguli noi în ceea ce privește viața religioasă, Patriarhia Română reamintește îndrumările date în 17 iunie a.c., privind participarea credincioșilor la sfintele slujbe în interiorul şi în exteriorul lăcașurilor de cult:

I. Accesul credincioșilor în lăcașurile de cult

  1. Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe liturgice din timpul săptămânii, din duminici şi sărbători, se săvârşesc în interiorul bisericii, accesul realizându-se în așa fel încât între credincioși să fie o distanță de 2 m în orice direcție (4 mp pentru fiecare credincios). Dacă numărul credincioşilor este mai mare decât spațiul interior disponibil, ceilalți credincioşi vor asculta slujba stând în exteriorul bisericii, slujba fiind transmisă la difuzoare sau clericii vor săvârşi slujba în aer liber (în curtea bisericii).
  2. Pentru credincioşii care urmăresc slujba în exteriorul bisericii, distanța între ei va fi de 1,5 m în orice direcție.
  3. În interiorul bisericii, folosirea măștilor de protecție este obligatorie pentru toți participanții la slujbe, cu excepția slujitorilor bisericești care rostesc rugăciuni, predică sau cântă la strană.
  4. Lăcașurile de cult vor fi deschise zilnic credincioșilor pe întreaga perioadă a săptămânii, astfel încât preoții slujitori să poată răspunde tuturor solicitărilor credincioşilor privind Spovedania, Împărtășania individuală și citirea unor rugăciuni pentru diferite trebuinţe. Astfel, se va evita aglomerația credincioşilor la slujbele de sâmbătă şi duminică.
  5. Persoanele care au acces în biserică, pentru rugăciune individuală şi Spovedanie, în afara perioadelor în care se desfășoară slujbe în biserică, vor respecta distanţa de 2 m, așteptând pe un singur râ Distanța de 2 m între două persoane urmează a fi respectată de la intrarea în biserică până la părăsirea ei.
  6. Persoanele având COVID – 19, persoanele care prezintă simptome de infecție, persoanele aflate în carantină, precum şi persoanele care au avut contact cu o persoană infectată nu pot intra în biserică şi nici nu pot participa la vreo slujbă, acestea fiind rugate stăruitor să rămână acasă, pentru a nu răspândi boala. Însă, pot urmări slujbele acasă prin intermediul televiziunii sau internetului (online). Spovedirea şi Împărtășirea acestor persoane se va face la domiciliu sau la spital, cu respectarea tuturor reglementărilor sanitare aplicabile.
  7. De asemenea, nu se permite accesul în lăcașul de cult persoanelor care prezintă simptome de infecție respiratorie (tuse, strănut, rinoree).
  8. Ordinea, disciplina, igiena și respectarea acestor măsuri vor fi asigurate prin angajați sau voluntari desemnați ai bisericii respective.
  9. Spovedania credincioșilor și citirea unor rugăciuni pentru aceștia în biserică se vor programa din timp, spre a evita aglomerările de persoane. Atât preotul duhovnic, cât și credinciosul care se spovedește vor utiliza mască de protecție și vor menține distanța fizică sanitară de 2 m. Se recomandă, date fiind dimensiunile reduse ale majorității bisericilor și caracterul secret al Spovedaniei, ca în biserică să rămână doar preotul și penitentul.
  10. Credincioșii ortodocși români care nu pot participa fizic la slujbele Bisericii pot urmări Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe liturgice oficiate în Catedrala Patriarhală la posturile TRINITAS TV şi Radio TRINITAS ale Patriarhiei Române sau prin posturile care preiau transmisia.

    II. Folosirea spațiului liturgic

  11. La intrarea şi ieșirea din biserică să nu fie necesară atingerea/prinderea uşii cu mâna. Acolo unde este posibil, ușa de intrare trebuie să fie diferită de cea de ieșire, pentru a se evita intersectarea credincioșilor.
  12. La intervale de patru ore, potrivit dispozițiilor autorităților, lăcașul de cult urmează a fi bine aerisit.
  13. La intrarea în biserică, vor fi amplasate soluții de dezinfectare, iar fiecare credincios care intră în biserică îşi va dezinfecta mâinile.
  14. Până la normalizarea situației, nu se vor organiza agape în biserică sau în spaţiile anexe ale acesteia, dar se pot distribui pachete cu hrană, ambalate igienic.
  15. La pangarul bisericii va sta o singură persoană care va purta mască de protecţie şi mănuşi. Se va evita contactul direct al acestei persoane cu credincioşii din biserică. Ca măsură de siguranţă (acolo unde locul destinat pangarului nu este un spaţiu închis), se recomandă montarea unui panou protector din plexiglas cu o deschizătură la partea inferioară.
  16. Pentru accesul la lumânărar, se va evita aglomerarea de persoane, prin păstrarea distanței fizice de 2 m.

    III. Desfășurarea slujbelor, reguli pentru săvârşirea Sfintei Liturghii

  17. Obiectele liturgice folosite la slujbe se vor curăți înainte și după terminarea slujbelor, iar stranele și pardoseala vor fi, de asemenea, curăţate.

    *

  18. Activitatea social-filantropică sau caritabilă a parohiilor şi mănăstirilor se va adapta la noile nevoi sociale şi medicale, respectiv sprijinirea persoanelor care nu se pot deplasa în vederea aprovizionării cu alimente sau medicamente, dar cu respectarea tuturor măsurilor de igienă şi protecție stabilite de autorităţi.

Măsurile prezente au ca scop să protejeze propria noastră sănătate şi sănătatea celor din jurul nostru. Viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, dar noi avem datoria de a le apăra și cultiva cu responsabilitate permanentă.

Cancelaria Sfântului Sinod

17 iulie 2020




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Credinţa unui păgân Îl uimeşte pe Dumnezeu - Arhim. Nichifor Horia
 

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13 

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi ­zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se ­cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi ­slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în ­întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

 Minunea vindecării de către Mântuitorul Hristos a slugii unui sutaș roman este atât de relevantă pentru credincioșii din toate timpurile, încât atât Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, cât și Luca o descriu în amănunt, iar Biserica ne cheamă să adâncim înțelesurile ce răzbat din cuvântul acestei pericope și să îi înțelegem folosul chiar și în zilele noastre.

Știm ce însemna sutașul acelor timpuri: un comandant al unei oști de 100 de soldaţi care avea o autoritate și care era în slujba stăpânirii romane. Arareori între exponenții stăpânirii romane și iudei era o relație de bunăvoință sau de respect. Pentru a păstra adevărul de cre­dință, învățătorii de lege și cărturarii au cultivat în rândul ­poporului credincios o teamă de a intra în relație cu cei care nu păstrau cu strictețe Legea, cu cei de alte credințe sau cu cei care amestecau în slujirea lor elemente sincretiste. Adeseori față de păgâni se cultivau un dispreț fățiș și o distanțare protectivă. Era de negândit de pildă ca un iudeu dreptcredincios să vorbească cu o femeie samarineancă sau cananeancă, cu atât mai puțin să intre în casa lor sau a unui sutaș roman, precum cel care ­este descris în pericopa de astăzi. Și totuși Hristos o face. O face nu pentru că ar îndemna să se relativizeze Legea, nu pentru că ar disprețui grija învățătorilor de lege pentru păstrarea nealterată a adevărului de credință, ci pentru a demonstra atât lor, cât și poporului că și păgânii, în apropierea lor de Dumnezeu, pot arăta multă râvnă și o credință curată care nu trebuie dis­prețuite. Nu întâmplător, atunci când intră în relație cu păgâni, Mântuitorul caută să descopere înaintea poporului credința, răbdarea și cinstirea lor adâncă față de Dumnezeu.

Astfel, atunci când o femeie cananeancă din ținutul Tirului și al Sidonului a ieșit în calea lui Hristos, zicând: „Miluiește-mă Doamne, fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon”, Mântuitorul nu i-a răspuns nici un cuvânt, vrând ca  prin această tăcere ostentativă să le dea un alt înțeles iudeilor care rămâneau blocați într-o atitudine de refuz al oricărei relații cu cei de alt neam. Pentru a impune ­poporului o distanță fără excepție față de cei de alt neam, învăță­torii de lege afișau un dispreț față de ei ca față de animale, plin de mândrie. Mântuitorul Însuși o întâmpină pe femeie cu astfel de cuvinte: „Nu este bine să iei pâinea copilului și să o arunci câinilor”. Stăruința femeii, care recunoștea prin întreaga ei atitudine în lucrarea Mântuitorului Hristos semnul lui Dumnezeu pentru toți oamenii, vădind nu doar smerenie, ci și o mare credință, se descoperă în chiar cuvintele ei: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este cre­dința ta! Fie ție după cum voiești. Și s-a tămăduit fiica sa din ceasul acela” (Matei 15, 21-28).

Din aceste cuvinte de mirare trebuie să înțelegem așteptarea Mântuitorului pentru iudeii de atunci și pentru noi, creştinii de astăzi, ca - asemenea femeii ­cananeence - să ne apropiem de Dumnezeu cu încredere nezdruncinată, cu răbdare și cu smerenie adâncă.

Minunea vindecării slugii desăvârşeşte înţelegerea credinţei stăpânului ei

Sutașul la care face referire pericopa din această duminică se apropie el însuși cu această credință puternică: recunoscând în Mântuitorul Hristos ceea ce iudeii nu au putut, sau mai bine spus nu au vrut să recunoască: semnul deplin pus de Dumnezeu cel în Treime cunoscut și închinat pentru ca oamenii să Îl recunoască și să Îl cinstească pe Dumnezeu-Cuvântul. Sfântul Evanghelist Luca arată că atât de mare i-a fost sfiala, încât nu a îndrăznit să vină el însuși către Hristos, ci a trimis pe câțiva „bătrâni ai iudeilor” să mijlocească pentru el. Aceștia, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: „Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca, 7, 3-5).

În Evanghelia după Matei se spune că, pe când intra Mântuitorul în Capernaum, sutașul însuși s-a apropiat de el rugându-l și zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”. Cel mai probabil, următor rugăminții făcute de bătrânii iudei, sutașul a venit întărind el însuși această cerere. De aceea Hristos nu a arătat rezervă sau amânare, sau punere la încercare, așa cum a făcut-o cu femeia cananeancă, ci a spus: „Venind, Îl voi vindeca”. Ceea ce urmează este impresionant. Sutașul i-a răspuns: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea, căci și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași, și spun acestuia «du-te și se duce» și celuilalt «vino și vine», și slugii mele, «fă aceasta și face».” Auzind Iisus, S-a minunat și a zis celor care veneau după el: „Adevărat grăiesc vouă, la nimeni în Israel nu am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”. Astfel, Hristos nu doar confirmă cuvântul sutașului, ci și arată că ­adevărata credință nu presupune numai păstrarea strictă a unor cutume, ci ajungerea la o asemenea înțelegere.

Atenția lui Dumnezeu, așadar, este, după cum ne vădește Evanghelia de astăzi, și spre cel credincios și spre cel păgân, și spre cel sfânt și spre cel păcătos, care însă caută să vină spre adevăr. Și de aceea Dumnezeu lasă, ­deopotrivă, oameni buni și oameni răi în istorie și între noi, nu ca să ne chinuim unii pe alții, ci, pe de o parte, pentru ca și cel rău, înțelegând zădărnicia răutății sale și neputința răutății sale de a-l împlini, să vină la adevăr și viața lui să se schimbe. Dumnezeu se apropie și de cel necunoscător, neînțelegător în ale credinței, așa cum este sutașul de astăzi. Dar ne gândim oare că sutașul de astăzi a rămas la fel după această minune? Iată, în el fusese deja o tresărire bună. Faptul că ajutase pe iudei să-și înalțe sinagoga arăta că înțelegea, cunoștea credința lor, aprecia această credință, o descoperise ca fiind lucrătoare, ca fiind mântuitoare. De aceea, și acest argument al bătrânilor care vin către Mântuitorul cu acest cuvânt, că „a ajutat să ne facem sinagoga”, arată că avea o cinstire pentru neamul iudeu, nu pentru că erau un alt neam în mod deosebit, ci pentru că, în credința lor, vădeau un temei adevărat al cunoașterii de Dumnezeu. Înțelegem că minunea făcută va fi desăvârșit în el o înțelegere adevărată.

Dumnezeu atunci când Se apropie de om, acela ajunge să cunoască dreapta credință, se întărește în ea și înțelege că această dreaptă slăvire nu este o învățătură omenească, ci reprezintă ceea ce Dumnezeu i-a descoperit. Dacă Duhul Sfânt lucrează și în inima păgânilor, Evanghelia de astăzi ne cheamă pe noi să înțelegem, cu cât mai mult, în viața noastră, a celor care mărturisim dreapta credință, și ne împărtășim cu Dumnezeul cel Viu, cu Trupul și Sângele Lui. Așadar, Evanghelia acestei duminici ne cheamă și pe noi să înțelegem puterea dreptei credințe de a învia sufletele noastre. Nici femeia cananeancă nu a mai rămas la fel, nici sutașul nu a mai rămas la fel după această minune a vindecării. Inima lor s-a schimbat și au înțeles puterea Dumnezeului celui Viu, puterea dreptei credințe.

În Vechiul Legământ ni se descoperă o vindecare minunată a lui Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei, care era lepros. Ca sirian nu cunoștea credința iudeilor, era păgân, dar a mers la prorocul Elisei, cunoscut ca făcător de minuni, cu nădejde. Minunea vindecării sale se petrece într-un fel neașteptat de el: este pus să se spele în apa Iordanului, fără ca Elisei să fi ieșit să se fi rugat în chip vădit sau măcar să îl fi atins. Minunea vindecării lui Neeman sirianul are anumite asemănări cu cea a vindecării slugii sutașului din pericopa de astăzi. Neeman s-a apropiat cu nădejde de Elisei, dar nu avea încă o prețuire pentru credința acestuia. Odată însă vindecat, Neeman se curățește nu doar trupește de boala de piele, ci se și luminează sufletește. El este încredințat că această minune a fost posibilă numai ca semn al dreptei credințe a prorocului.

Și atunci când se desparte de Elisei, cere doi saci de pământ pentru ca să se închine Dumnezeului celui Viu. Ca să se închine în fața acelui pământ în care oamenii cinstesc pe Dumnezeul cel Adevărat, singurul Care poate face asemenea minuni mari: „Atunci să se dea robului tău pământ atât cât pot duce doi catâri, pentru că de aici înainte robul tău nu va mai aduce arderi de tot și jertfe la alți dumnezei afară de Domnul” (IV Regi 5, 16).

Un lucru greu de înfăptuit în acele timpuri: să schimbi din temelii viziunea și trăirea unui demnitar precum Neeman. Însă și mai cutremurător este un alt lucru. Neeman cere prorocului îngăduință ca Dumnezeu cel viu, căruia avea să I se închine pe viitor, să îi ierte un compromis, o situație pe care o vede fără ieșire: „Iată ce să ierte Domnul robului tău: Când va merge stăpânul meu în templul lui Rimon, ca să se închine acolo, şi se va sprijini de mâna mea, şi mă voi închina şi eu în templul lui Rimon, atunci, pentru închinarea mea în templul lui Rimon, să ierte Domnul pe robul tău la asemenea întâmplare” (IV Regi 5, 18).

Mărturia credinţei nu are voie să fie una constrângătoare 

În calculele învățătorilor de lege de atunci, dar și ale multor zelotiști din zilele noastre care se consideră pe ei înşişi singuri mărturisitori și învățători ai tainelor lui Dumnezeu, acest lucru este o blasfemie de neîngăduit, de negândit. Și totuși cuvântul prorocului, sau mai bine zis cuvântul lui Dumnezeu prin profet, este neașteptat: „Mergi în pace!”. Neeman se schimbase desă­vârșit, iar mărturia lui în mijlocul unui popor păgân, precum era atunci cel sirian, trebuia păstrată, ocrotită chiar. De aceea i se îngăduie ceva de neîngăduit: să își trăiască viața în lumina adevăratei credințe, chiar dacă în fața împăratului nu aducea o mărturie pe care acela nu putea sau nu voia să o primească. Asta nu înseamnă că Neeman nu i-a vorbit împăratului de credința prorocului, de minunea întâmplată, de transformarea lui chiar, pe care evident că nu şi-o putea ascunde.

A dialoga cu cel care nu este ortodox, a-ți mărturisi credința, nu înseamnă a o impune celuilalt furibund, cu dispreț și cu îngrădiri. A mărturisi credința ortodoxă înseamnă a-l convinge pe cel care încă nu este credincios prin răbdarea ta, prin smerenia ta, prin îngăduința ta. Îngă­duință care nu înseamnă pact cu compromisul, ci răbdare ca rodul credinței să se coacă desăvârșit. Adevăratul credincios nu practică un prozelitism agresiv, ci are capacitatea de a se uimi, asemenea lui Hristos, de manifestarea credinței chiar şi a celui necreștin, spre a-l povățui la credința adevărată, la credința deplină, precum a spus apostolul: „Vino și vezi!”.

Puterea de a vindeca a Domnului depăşeşte timpul şi spaţiul

Sutașul s-a apropiat de Mântuitorul nu ca de un simplu tămăduitor. El, care ajutase pe iudei să-și construiască sinagoga, era cinstitor al credinței lor, vedea dincolo de această putere de tămăduire, sfințenia celui care făcea acestea, vedea că nu era doar un simplu om, un simplu proroc. El își mărturisește nevrednicia de a intra Iisus în casa lui pe de o parte, pentru că înțelegea taina pe care Dumnezeu o împlinea în ­zilele lor, iar pe de altă parte, și pentru a nu-L pune pe Hristos într-o situație stânjenitoare față de ceilalți iudei, de a fi văzut că intră în casa unui om netăiat împrejur, adică a unui om necredincios după legea mozaică. Dar adaugă: „Zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea, că și eu sunt pus sub stăpânirea altora și am sub stăpânirea mea ostași și spun acestuia du-te și se duce și celorlalți vino și vine și slugii ­mele: fă acestea și face”. Ce înseamnă acest cuvânt? Că sutașul era încre­dințat că puterea de ­vindecare pe care Hristos ca Dumnezeu o avea nu stătea doar într-o întâlnire fizică cu cel bolnav, ci era o putere ce trecea de timp și de spațiu.

Hristos a vindecat în multe chipuri: uneori, făcând tină din scuipat și punând pe ochii orbului; alteori atingându-Se de cei bolnavi. Acum însă vindecă pe sluga sutașului după credința acestuia, doar prin puterea cuvântului. Prin aceasta nu doar arată că puterea tămăduirii este mai presus de orice bariere, ci vădește celorlalți că această credință a sutașului era o credință pe care Însuși Duhul Sfânt i-o inspira. Era o credință care vădea inima lui curată prin care a putut să lucreze Duhul Sfânt și să-i ­descopere această putere a lui Dumnezeu. Și Mântuitorul se miră spunând: „Adevărat grăiesc vouă. La nimeni din Israel n-am găsit atâta credință”.

Această putere a credinței ni se cere și nouă și ni se dă ca mărturie că ea însăși lucrează în viața noastră și a celor apropiați nouă vindecare și viață și întâlnire dreaptă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Putere a credinței care ne face să înțelegem, precum sutașul, că și astăzi, fără să intre în chip văzut în casa noastră, Hristos, în chipul în care a intrat în casa soacrei lui Petru și în casa lui Matei vameșul și a celorlalți, intră prin Tainele Sale, intră de fiecare dată când preotul vine și sfințește casa, de fiecare dată când ne spovedim curat și când ne împărtășim. Intră în casa sufletului nostru și ne tămă­duiește.

Evanghelia de astăzi ne cheamă să înțelegem că, mai mult decât sutașul de atunci, noi suntem datori să mărturisim puterea lui Hristos în viața noastră și să Îl chemăm în fiecare zi, poate și numai prin rugăciunea aceasta scurtă, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, mărturisindu-L ca Dumnezeu, Singurul care cunoaște izvorul păcatului și neputința noastră de a identifica și de a înăbuși acest izvor al păcatului, dar și singurul care, Dumnezeu fiind, poate să vindece desăvârșit sufletul nostru, poate să vindece desăvârșit trupul nostru și toate celelalte ale noastre. Așadar, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă ca, în același chip al credinței sutașului, și noi să-L chemăm, de data aceasta în casa sufletului nostru, să intre nu pentru că am fi vrednici, după cum însuși sutașul mărturisește că ­este nevrednic a intra Domnul în casa lui, ci că, nevrednici fiind, Îl chemăm ca să ne învrednicească a fi mai credincioși, a fi mai înțelegători, a fi buni așa cum El a fost și așa cum pe noi înșine ne vrea, a fi iubitori și încrezători și cinstitori de oameni, a fi iubitori de Dumnezeu din tot sufletul nostru și a mulțumi cu recunoștință pentru lumina adevăratei credințe care schimbă viața noastră și ne face să trăim zilele pribegiei noastre pe pământ cu nădejdea că la capătul acestei vieți stă nu moartea, ci Învierea, întâlnirea deplină cu Dumnezeu. Să ne rugăm, așadar, cât de des putem, cu această rugăciune scurtă prin care Îl mărturisim ca Dumnezeu, prin care ne vădim neputința și ­nevrednicia noastră: „Doamne ­Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Să-L chemăm ca, intrând, să ne lumineze, să ne curățească și, precum a tămăduit pe sluga sutașului și pe fiica femeii cananeence, tot astfel să ne tămăduiască și nouă toată neputința, ba chiar și toată necredința ce va mai fi fiind în sufletele noastre.

Dumnezeu să ne ajute să ne împărtășim de această putere dumnezeiască și să credem astăzi mai mult decât sutașul, mai mult decât femeia cananeancă, că Hristos Cel ce a înviat ­
din morți va învia sufletele noastre încă din această viață, dându-ne pace și putere și înțelegere în măsura în care și noi vom crede Lui și vom fugi de toată pofta și slava mincinoasă a lumii acesteia. Dumnezeu să ne ajute. Amin! - Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Teologie cu lingurița (I, II, III) - Pr. Constantin Sturzu

„Teologie cu lingurița” – pentru că acesta este acum subiectul de maximă actualitate în Biserică, unul declanșat de așa-numita dispută a „linguriței euharistice”. Nu în ultimul rând, „teologie cu lingurița” pentru că, prin lingurița sfințită și consacrată cuminecării primim, de secole, Însuși Trupul și Sângele Domnului. Și a purta o discuție teologică, indiferent de nivelul său, înseamnă a te raporta mereu la Dumnezeu și la modul lucrării Sale în lume.

Teologie cu lingurița I

De când s-a declanșat această criză generic numită „Covid-19”, discuțiile pe teme teologice au luat o amploare fără precedent în istoria recentă. Studii ale unor teologi, articole publicate pe internet, postări pe rețelele de socializare, emisiuni TV dedicate - din toate se constată un uriaș interes mai ales cu privire la slujba Sfintei Liturghii și la ceea ce constituie miezul său, adică împărtășirea cu Sfintele Taine. S-a născut, în chip firesc, o serie lungă de întrebări: Are dreptul statul să intervină într-o problematică eminamente religioasă, de dragul (sub pretextul?) respectării unor măsuri sanitare? Lingurița euharistică poate fi „virusată” și, prin urmare, poate deveni mediu de transmitere a unor boli infecțioase? Este sau nu cazul să luăm în discuție schimbarea modalității de împărtășire? Se poate sluji Sfânta Liturghie fără a fi împărtășiți credincioșii? Cum se împărtășeau creștinii în primele veacuri? În cele trei zile cât a stat în mormânt, până la Înviere, Trupul Mântuitorului a cunoscut stricăciunea? Sau – ca să reformulez, citând dintr-un studiu care circulă printre teologi –, „trebuie să ne temem de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a lui Hristos, Trupul Său Euharistic”? Se duce, la nivel mondial, un război împotriva Euharistiei (prin interpuși) de către satana? Până la urmă, de ce este atât de important să ne cuminecăm cu Sfintele Taine? Ce reprezintă această Sfântă Jertfă a Domnului și de ce este ea esențială pentru mântuirea noastră?

Iată doar o parte dintre întrebările care frământă nu doar pe cei cu preocupări teologice constante, ci și pe mulți dintre credincioșii mai puțin sau deloc catehizați, ba chiar și pe unii din afara Bisericii. Voi încerca să sistematizez posibile răspunsuri la întrebări precum cele de mai sus și, printr-o serie de articole, să vă (re)aduc în atenție acele texte, argumente, opinii față de care eu am o anumită încredințare.

Mai întâi, scurtă lămurire a titlului. De ce „teologie cu lingurița”? Pentru că, deși nu toți ajung să pătrundă tainele teologiei, toți sunt chemați măcar să guste puțin din ele – cu o simbolică „linguriță”. Adică prin texte catehetice sau prin articole scrise cât mai accesibil. „Teologie cu lingurița” – pentru că acesta este acum subiectul de maximă actualitate în Biserică, unul declanșat de așa-numita dispută a „linguriței euharistice”. Nu în ultimul rând, „teologie cu lingurița” pentru că, prin lingurița sfințită și consacrată cuminecării primim, de secole, Însuși Trupul și Sângele Domnului. Și a purta o discuție teologică, indiferent de nivelul său, înseamnă a te raporta mereu la Dumnezeu și la modul lucrării Sale în lume.

Euharistia ca jertfă

Este esențial să pornim discuția noastră de la „problema ființei Euharistiei ca jertfă”. Reper ne este admirabila lucrare de doctorat susținută de un teolog mai puțin cunoscut - Dr. Olimp N. Căciulă („Euharistia ca jertfă”, Deisis, Sibiu, 2016). Această teză de doctorat a fost susținută la doar 26 de ani, în 1931, la Facultatea de Teologie din Atena. Părintele Profesor Ioan Ică sr. consideră că tânărului teolog buzoian îi revine „meritul precursor de a fi introdus prima dată în dezbaterea teologică ortodoxă contemporană tema centrală a jertfei euharistice” (p. 26). Încă din debutul lucrării, autorul subliniază faptul că „nu există popor la care jertfa să nu aibă o importanță primordială: jertfeau politeiști indieni, greci și latini, jertfeau și încă jertfesc idolilor lor animiștii și fetișiștii din America, Africa și Australia. În Vechiul Testament, jertfa ocupă locul cel mai important în viața religioasă publică și privată a evreilor; în Noul Testament, împăcarea se bazează pe Jertfa de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, iar prezentarea ei nesângeroasă și sacramentală zilnică pe altarul creștin face din ea sufletul Bisericii creștine și izvorul de viață dătător al cultului creștin” (p. 59).

Prin Jertfa de pe Cruce, „Domnul nostru Iisus Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu” (p. 125). Doar în Cruce se întâlnesc orizontala umanității cu verticala divinității. Altă cale nu este către Dumnezeu decât aceasta. Numai Cel Ce este Dumnezeu adevărat și Om adevărat poate să constituie „inel de legătură” și Mijlocitor pentru noi. Numai în Hristos (Dumnezeu-Omul) putem fi înfiați de Dumnezeu-Tatăl. Dar pentru aceasta trebuie să ne facem părtași Jertfei Sale, care este una permanentă, chiar dacă istoric este consemnată la un anumit moment, acum două mii de ani. „Domnul se găsește în Cer în stare de jertfă și așa mijlocește la Dumnezeu mântuirea oamenilor pentru fiecare în parte” (p. 394). Blaise Pascal constata, în lungile sale frământări pe această temă: „Iisus Hristos va fi în agonie până la sfârșitul veacurilor; noi nu trebuie să dormim în tot acest timp”. Desigur, jertfă este un cuvânt mai adecvat decât agonie - care are nuanțele sale tragice. Dar ideea e cumva aceeași.

Teologia Jertfei euharistice este paradoxală în formulare: într-adevăr, Domnul a biruit moartea, a înviat și S-a înălțat întru slavă cu Trupul la Cer și șade acum de-a dreapta Tatălui. Dar El este, totodată, și „Jertfă pe jertfelnicul/ altarul Bisericii”, iar acesta este „adevărul sublim care trebuie să umple de bucurie negrăită inima oricărui fiu adevărat al Bisericii” (p. 130). Așadar, Domnul este prezent în Biserica Lui și încă la modul cel mai viu și real cu putință. Sub ce formă? A Jertfei euharistice. Într-una din rugăciunile rostite de preot la Sfânta Liturghie, adresate Mântuitorului, se spune: „vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”. Hristos devine accesibil în Euharistie tuturor, de la pruncul abia botezat la venerabilul albit de înțelepciune. Vom vedea însă, în articolul următor, că această Jertfă nu acționează magic, ci că este nevoie de o acțiune din partea noastră pentru ca ea să devină lucrătoare în noi.

Teologie cu lingurița II

În articolul precedent subliniam faptul că, în conștiința ortodoxă, Hristos Domnul este și „de-a dreapta Tatălui”, și în stare de Jertfă, pe altarul la care se slujește Sfânta Liturghie. Părintele Olimp N. Căciulă concluziona, în lucrarea despre care am vorbit data trecută, că „ființa jertfei de pe Cruce a Domnului constă în junghierea neprihănitului Său trup și în vărsarea preascumpului Său sânge”. Această jertfă „rezumă în sine toată mântuirea neamului omenesc, pentru că șterge păcatul strămoșesc care împiedica mereu pe oameni să se afle în comuniune reală cu Dumnezeu” („Euharistia ca jertfă”, Deisis, Sibiu, 2016, p. 391). Se ridică aici o întrebare extrem de importantă: cum a dat Mântuitorul ucenicilor Săi din Trupul și din Sângele Său înainte de Răstignire, la Cina cea de Taină? Cum poți primi o jertfă înainte de a fi... jertfită? În acest punct al analizei sale, Părintele Căciulă evidențiază faptul că, „dacă în natura umană Domnul era supus timpului în așa fel încât, fiind la Cina cea de Taină, avea încă nevoie de timp ca să se găsească în starea de jertfă de pe Cruce, în natura Sa divină, ca Dumnezeu, înaintea Căruia timpul nu înseamnă nimic, avea din momentul Întrupării întipărite în Sine toate lucrurile cumplite pe care avea să le suporte mai târziu, ca și Jertfa Crucii” (p. 393-394). Este foarte important acest aspect pentru a întări ideea că, la Sfânta Liturghie, cu adevărat primim Trupul și Sângele Domnului, deși ea succede temporal Jertfei de pe Cruce, așa cum apostolii s-au împărtășit cu adevărat la Cina cea de Taină care a precedat Răstignirea. În gândirea teologică occidentală, pâinea și vinul euharistic sunt uneori considerate ceva simbolic, alteori ajung să fie adorate „în sine”. Euharistia nu trebuie nici redusă la aspectul său material (real, de altfel!), dar nici idolatrizată. Euharistia nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu este Cel ce Se oferă în Euharistie!

Jertfa Domnului este, așadar, o jertfă reală, permanentă, dar o „jertfă pasivă”. Ca ea să devină activă, adică lucrătoare în viața noastră, „e nevoie de contribuția noastră personală” (p. 395). Este nevoie ca jertfa noastră personală să fie una reală, prin rugăciune, postire, milostenie, lepădare de sine, binecuvântarea celor ce ne blestemă etc. Astfel, „mântuirea noastră nu este dobândită în chip necesar și magic, cum își închipuie mulți ci, din contră, e rezultatul, pe de o parte, al bunătății lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, al conlucrării personale a omului” (p. 395). Deci, participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine nu sunt o chestiune de modă religioasă, de ritual, nu vorbim despre ceva ce poate fi amânat, eventual sine die„Pe Dumnezeu Îl ai în suflet” și acasă, și oriunde ai fi, într-adevăr, dar numai participarea la Jertfa euharistică îți deschide porțile Împărăției. A spune că poți amâna pentru un timp participarea la Sfânta Liturghie sau împărtășirea cu Sfintele Taine e totuna, teologic vorbind, cu a spune că mai poți amâna mântuirea și pocăința. Or, toată Evanghelia, toată teologia liturgică este plină de acest imperativ, de acest acum! Mântuirea nu este ceva ce se poate amâna de azi pe mâine sau pe poimâine. E vorba de viață și de moarte aici. Nu din sfera biologică, ci din sfera veșniciei!

Bine, vor zice unii, dar cum e cu multele momente în care, deși au posibilitatea, credincioșii nu participă la Liturghie sau asistă fără a se împărtăși? Mai mult, uneori ei sunt opriți de preoți de la împărtășanie chiar pe ani de zile. Sau, pe de altă parte, există pustnici care se împărtășesc și participă rar la Liturghie. Mai întâi, vizavi de prima obiecțiune. Dezinteresul unora (sau multora!) pentru Sfânta Liturghie sau indolența față de Euharistie, chiar și dacă ar fi generalizate, nu contrazic acest adevăr imuabil: nu putem trăi în Hristos decât dacă suntem în permanentă comuniune euharistică, iar nu „din an în Paști”.

Faptul că unii sunt opriți de la cuminecare nu înseamnă decât că li se acordă un timp de pocăință, de pregătire tocmai în vederea (re)apropierii de Sfintele Taine. Deci accentul nu cade pe interdicție, ci tocmai pe șansa acordată ca, printr-o lucrare duhovnicească și fapte vrednice de pocăință, credinciosul să poată fi reintegrat în comunitatea euharistică. „Împacă şi‑l uneşte pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru” – spune duhovnicul atunci când pune epitrahilul peste capul celui ce tocmai s-a spovedit și-i rostește rugăciunea de dezlegare. Și apropos de aceasta... Această punere a epitrahilului și a mâinilor preotului este izvor de har și de ușurare de păcate, de izbăvire de toată necurăția. Unde lucrează Dumnezeu, oare mai poate lucra vreun virus? Pot cei doi – Dumnezeu, Creatorul a toate, și o creatură precum microbul sau virusul –, să lucreze „cot la cot”, în același timp, în viața unui om? Personal, sunt uimit chiar și de faptul că am ajuns să ne punem astfel de „probleme”.

În ceea ce privește pustnicii care participă rar la Sfânta Liturghie... Aceștia sunt deja împărtășiți când ajung acolo și trăiesc în mod permanent realitatea unirii cu Sfintele Taine. E o măsură duhovnicească la care puțin ajung. Dar și unii ca aceștia au nevoie de Euharistie, mai ales înainte de a trece la cele veșnice (a se vedea cazul sfintelor Teodora de la Sihla și Maria Egipteanca, cea din urmă împărtășindu-se și la început, când a trecut Iordanul în pustie, la nici 24 de ore după ce părăsise păcatul în care stăruise vreme de 17 ani).

Poate vi se pare că am insistat prea mult pe înțelegerea Tainei Euharistiei, riscând să transform „lingurița” de teologie în „polonic”. Dar, dacă nu înțelegem realitatea și centralitatea Jertfei lui Hristos în Biserică, indispensabilă pentru ca „trupurile noastre să fie mădularele lui Hristos” (cf. I Corinteni 6, 15), atunci nu-și au rost celelalte discuții. Sau ele se poartă pe piste false. Acesta este miezul credinței noastre – că avem Mântuitor și Mijlocitor pe Dumnezeu-Omul, Cel Care pentru noi S-a jertfit, pentru ca noi să putem (re)intra în comuniune cu El – contemporanul nostru! De această conștiință a prezenței reale a lui Dumnezeu în Biserică, Cel Care lucrează cu harul Său în multe feluri, dar mai ales prin Sfintele Taine, depinde și atitudinea noastră față de orice dezbatere teologică sau vizavi de orice ingerință a vreunei autorități lumești. Voi continua, pe cât va fi cu putință, în rubricile viitoare, să abordez și celelalte probleme presante, amintite în debutul textului de săptămâna trecută.

Teologie cu lingurița III

V-o puteți închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însă de pe hainele sale vreun microb ucigaș? Sau pe cea care i-a spălat cu lacrimi picioarele Lui și I Le-a sărutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteți închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine știe de unde? Și lingurița euharistică e un soi de „haină” ce-L poartă pe El spre cei ce caută cu credință la Sfintele Taine. Și noi, când ne împărtășim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci și pe cea ce este în proximitatea acestuia.

Circulă un studiu semnat de un profesor universitar de Teologie, care conchide că „da! – trebuie să ne temem de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a lui Hristos, Trupul Său Euharistic”. Fiul lui Dumnezeu Și-a asumat firea omenească, devenind și Fiul Omului. Suferințele Sale pe Cruce au fost reale, ca și moartea Sa. Dar asta nu înseamnă că, în mormânt, trupul Său ar fi cunoscut vreun fel de stricăciune. Iată ce spune o cântare din Sâmbăta Mare: „Prin moarte ai prefăcut omorârea, prin îngropare, stricăciunea; că nestricăcios ai făcut trupul pe care l-ai luat, cu dumnezeiască cuviință făcându-l nemuritor; că trupul Tău, Stăpâne, n-a văzut stricăciune; nici sufletul Tău n-a rămas în iad, care este lucru necuvenit”. Când Și-a dat duhul pe Cruce (Luca 23, 46), sufletul și trupul s-au separat dar, așa cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin și alții, dumnezeirea nu s-a despărțit nici de suflet, nici de trup. În sensul că și unul, și celălalt au rămas ale Aceluiași Ipostas, adică ale Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul.

E nevoie, în acest punct, a evoca o distincție fundamentală în hristologie între pătimire și stricăciune: „Cuvântul pătimire desemnează așa-numitele patimi nepăcătoase, adică foamea, setea, oboseala, semnele cuielor sau moartea, care este despărțirea sufletului de trup. Hristos le-a avut pe toate acestea, fiindcă a luat de bunăvoie trup curat și fără de pată, dar supus morții și pătimirii, cu intenția de a pătimi și de a muri pentru a pune capăt stăpânirii diavolului. (...) Cuvântul stricăciune înseamnă descompunerea trupului, adică întoarcerea sa la cele din care a fost făcut, după ce sufletul iese din el. (...) Trupul lui Hristos nu a fost atins de putrezire, adică nu a cunoscut stricăciunea, tocmai pentru că era unit cu dumnezeirea” (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 209).

Mântuitorul a pătimit și a murit pe Cruce nu pentru că nu avea încotro, în virtutea vreunei necesități sau constrângeri a firii Sale omenești, ci pentru că a ales să pătimească astfel din dragoste pentru noi, voind a ne izbăvi din robia păcatului și a morții. Sfântul Chiril al Alexandriei „a făcut din deşertarea de Sine a Cuvântului, care consta în acceptarea voluntară de către Cuvântul a limitărilor Întrupării şi restrângerea puterii divine, punctul de plecare al tuturor deliberărilor sale despre Întrupare. Cuvântul Şi-a impropriat experienţe omeneşti prin transformarea lor dinăuntru: ceea ce era violent, involuntar, tragic, fără scop şi fatal pentru orice fiinţă omenească obişnuită a devenit voluntar, cu scop mântuitor şi de viaţă dătător în slujirea Cuvântului” (Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, Doxologia, Iaşi, 2013, p. 267).

Așadar, trupul lui Hristos nu a cunoscut, în cele trei zile cât a stat în mormânt, stricăciunea - adică nici o formă de descompunere nu a afectat trupul Lui. Dar cât a viețuit pe pământ, în cei 33 de ani, a cunoscut acest trup boala? Știm din Evanghelii că Iisus a flămânzit, a însetat, a obosit, a suferit. Toate acestea, cum s-a spus, sunt slăbiciuni ale firii omenești de după căderea protopărinților Adam și Eva. Fire pe care El a asumat-o integral. Dar se poate ca Iisus, ca Om, să se fi îmbolnăvit? Cel ce a vindecat atâția bolnavi, inclusiv de boli grave precum lepra, Cel ce a dat vedere orbului din naștere putea, El Însuși, să aibă vreo slăbiciune de acest gen? Evident, nu. Cu atât mai puțin putea fi transmițător de boli. Spre exemplu, v-o puteți închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însă de pe hainele sale vreun microb ucigaș? Sau pe cea care i-a spălat cu lacrimi picioarele Lui și I Le-a sărutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteți închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine știe de unde? Și lingurița euharistică e un soi de „haină” ce-L poartă pe El spre cei ce caută cu credință la Sfintele Taine. Și noi, când ne împărtășim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci și pe cea ce este în proximitatea acestuia.

Trupul Domnului nu poate fi, așadar, sursă sau prilej de răspândire a ceva rău. Nici de la Sine (în privința aceasta există oarecare unanimitate), dar nici prin preluarea a ceva dăunător de la alții. După prima pescuire minunată vă aduceți aminte, desigur, de reacția unui Simon Petru copleșit de această prezență divină: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Cu adevărat, ca dânsul și noi gândim adesea. Cunosc persoane ce nu acceptau să intre în biserică spunând că ar spurca-o prin prezența lor, la câte păcate se știau că au săvârșit. Dar oare noi putem spurca pe Dumnezeu? Nu cumva „contactul” cu El este cel care ne curățește pe noi? Când spun asta, nu am în vedere, desigur, ideea că Euharistia ar putea fi vreun dezinfectant minune. Nici vorbă. Ci doar mut perspectiva din plan sanitar în plan soteriologic. Ceea ce este mântuitor și aduce „viață veșnică” poate fi, concomitent, și sursă de infecție, de îmbolnăvire? Desigur, asta nu înseamnă că cei ce sunt credincioși nu pot fi și vulnerabili în fața bolii. Ci doar că această boală nu poate fi transmisă de sau prin cele sfinte.

Dar iată că iar m-am întins la vorbă și nu am reușit să răspund la toate interogațiile rostite în prima parte a acestui text în serial. Promit să mă opresc data viitoare, când voi încerca să sintetizez ceea ce cred că este relevant pentru discuția noastră, cu mai mult accent pe aspectele practice ale problemei.

Doxologia



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Rugați-vă cum nu v-ați rugat niciodată!!! - Ierom. Savatie Baştovoi
 

În lumea cifrelor și a bazelor de date nu sîntem decît statistică. Ați lucrat vreodată cu programe de editare? Știți cum se corectează notele false sau cum se înlocuiesc zonele nedorite în Photoshop? Marchezi, tragi, întinzi sau strîngi, poți să pulverizezi pe oricine. Exact așa fac cei în ale căror programe de editare sînteți voi cu țara voastră, familiile voastre, visele și planurile voastre. V-a agățat cumva cursorul? Vă simțiți tras spre nicăieri? Simțiți un blur peste afacere? Simțiți bine. Doar că ei nu simt, pentru ei sînteți doar o zonă nedorită pe grafic.

După primul discurs către națiune a lui Merkel am înțeles că totul este hotărît și că circul nu se va opri pînă nu vor omorî 75 milioane de oameni pe plan global. Am spus asta prietenilor mei cu toată seninătatea. Nu contează cum vor muri – in special prin neacordare de îngrijire medicală bolnavilor cu boli grave sau cronice. Țările care și-au îndeplinit planul au voie la plimbare și joacă în curte. Planul de morți pentru fiecare țară nu este dictat de numărul populației, ci de locul pe care îl ocupă ca importanță pe harta viitorului. Cifra e cu estimarea morților pînă în martie-aprilie anul viitor.

Rugați-vă cu psalmi. Aveți grijă de sănătate. Medicină nu mai există. Mai există medici, dar medicina a abdicat. Bucurați-vă de orice om bun pe care îl cunoașteți. Păziți-vă de deznădejde. Nu lăsați focul să se stingă. Nimic din ce nu trebuie să se întîmple nu se va întîmpla. Multe poate rugăciunea dreptului. Rugați-vă cum nu v-ați rugat niciodată, știind că doar rugăciunea poate schimba mersul Universului, așa cum l-a schimbat în vremea lui Noe. Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și Tată, și împărtășirea Sfîntului Duh să fie cu voi cu toți.

18 iunie:

Întotdeauna am crezut că atunci cînd Hristos a zis: “Ochi au și nu vor vedea, urechi au și nu vor auzi se referă la înțelesurile de taină ale credinței. Astăzi constat că orbirea și nepriceperea oamenilor răi se manifestă în toate aspectele vieții. Cei care nu cred în Hristos nu văd războiul cînd vine asupra lor, iar pe cei care le fură copiii și le ucid părinții îi numesc salvatori.

Trebuie să știți că aceste cuvinte spuse de Hristos sînt de fapt un citat din Psalmii lui David, rostite cu mai bine de o mie de ani înainte de Hristos. Dacă le vom citi în contextul zis de marele proroc, vom înțelege că orbirea aceasta este boala celor care au căzut în idolatria aurului și a prosperității și că ea este un blestem prorocesc de care acest soi de orbi nu pot scăpa:

12. Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti:
13. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea;
14. Urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi;
15. Mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor.
16. Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei. (Ps. 113)

Înțelegeți acum și vă cutremurați de ce vedeți în jur atîția care, deși au gură, nu glăsuiesc cu gîtlejurile lor, nu văd și nu aud, scoțînd doar duhul hulii din burțile lor, asemenea unui fum care iese din idoli.

Hristos nu încalcă acest blestem prorocesc și încheie cu cuvintele “ca nu cumva, văzînd și crezînd, să se întoarcă și Eu să-i mîntuiesc” (Ioan 12, 40).

15 iunie

Panica moldovenească întreținută în jurul virusului ridică mai multe probleme de deontologie, atît în media, cît și la medici.

1. Spaima – ca singurul instrument salvator

Unii jurnaliști, acompaniați de doamne absolvente de medicină, strigă disperați că iaca iaca toți vom muri de virus. Cel mai mare triumf al lor a fost ziua cu 406 infectați, atunci cînd toată această flotă feisbucistă bombarda de după profilurile lor, de altfel lipsite de audiență, cu graficul în care Moldova a fost prima în Europa la numărul de infectați. Nimeni nu a răspuns la întrebarea cîți din acești 406 sînt în stare gravă și cîți stau acasă cu ceai și lămîie. În schimb s-a făcut un reportaj în sala de intubați (mă mir că nu de la morgă), așa încît populația să asocieze cifrele cu intubarea. Impresia transmisă din percutarea concomitentă cu cifre mari ilustrate cu poze de la terapia intensivă a fost aceea că toți cei peste 1000 de oameni constatați pozitiv în trei zile sînt internați și intubați, iar moartea lor depinde de discuțiile pe Facebook. Doar că lucrurile nu stau așa. Un alt grafic, cel al mortalității, publicat de cineva a doua zi, arată că Moldova are o mortalitate cu mai mult de jumătate mai mică decît media pe Europa, adică 5,8 pe lîngă 13,6. Asta în condițiile în care Belgia are 36,8, iar Franța 28, 8 din numărul de infectați. România are 8,2 și este țara care deschide zborurile libere cu Franța, dar nu le deschide cu Moldova (și acesta este unul din efectele isteriei din ultimile zile). Așadar, primul act de manipulare constatat: insistența pe numărul mare de infectați ilustrat cu imagini de la terapia intensivă, fără a oferi tabloul real al momentului prin alăturarea informațiilor cinstite despre starea subiecților și numărul mic de morți. Manipularea se face cu scopul declarat de a “trezi” populația, adică de a-i speria, în speranța că spaima îi va face pe oameni să poarte măști și să respecte tot pachetul de restricții.

2. Doctorii sînt disperați, fac caca în pamperși pentru că stau toată ziua în scafandre, în timp ce noi nu vrem să purtăm o nenorocită de mască

Sîntem chemați insistent să salvăm doctorii care, din cauza neglijenței noastre, stau zi și noapte în scafandre, transpiră și nu-și văd familia. Situația doctorilor este într-adevăr gravă, dar e gravă nu din cauza bolnavilor (de cînd e lumea doctorii au treabă cu bolnavii), ci din cauza aceluiași teatru absurd al normelor care nu au legătură cu medicina. Cine a impus aceste scafandre? Dacă virusul se transmite doar pe nas și gură, de ce trebuie să ai și pampers? Dacă doctorii au nevoie de scafandre, la ce ne mai folosește nouă masca? Și de ce nu se duc la copii? Ca să nu-i infecteze? Dar apa cu săpun, miile de tone de dezinfectant, nu dau nici o gatanție? Atunci de ce le mai folosim? De ce noi, dacă purtăm mască și ne spălăm pe mîini biruim virusul și salvăm doctorii din infern, iar scafandrele și spirtul nu garantează doctorilor că sînt păziți de virus astfel ca să poată merge după tură acasă? Ceva nu e în ordine cu aceste ordine și pare că și scafandrele, și regimul oprimant la care sînt supuși doctorii fac parte din același scenariu de amplificare a panicii.

3. Panica nu știe să aleagă între sănătoși și bolnavi. Frica este irațională și nu poate duce la nimic bun

De ce se crede că speriind populația cu cele mai sinistre scenarii se va obține disciplinarea lor? Este total fals, chiar și pentru faptul că frica nu e medic și nu își alege cu grijă subiecții: s-ar putea să se sperie unul sănătos, iar altul bolnav să umble nestingherit fără mască. Dar ce facem cu cardiacii, care pot muri de frică? Cunosc cazuri cînd oamenii au picat în ipohondrie, au închis poarta, strigau la oricine încerca să îi viziteze, de frică să nu aducă virusul, ca pînă la urmă să moară de infarct. Toți doctorii ne recomandă să păstrăm calmul și să ne păzim de orice informație care ne poate tulbura, știut fiind că psihicul declanșează reacții în tot sistemul nostru digestiv, sangvinic etc. Oamenii cu afecțiuni grave mor de panică mai des decît de virus. Aceasta o știe orice doctor, de aceea nici un doctor responsabil nu va face declarații alarmiste. Și e adevărat, nici un doctor respectabil din Chișinău nu a ieșit să semene panică. Panica este opera doctoreselor de facebook și a colegilor oengiști și jurnaliști care se numesc așa singuri.

3. Numărul infectaților a scăzut în trei zile de la 406 la 250, chiar dacă corul isteroid anunța moartea națiunii pe care o vor aduce discuțiile libere despre coțcăriile Covid. După cum se vede, virusul nu se amplifică de la libertate, ci scade. Dacă este vreo legătură directă între discuțiile fără frică și scăderea virusului, va arătă timpul.

Toată dragostea și prietenia pentru oamenii care fac din adevăr un scut, nu o sperietoare.

Bună dimineața!

26 iunie:

De multe ori am fost întrebat pe ce mă bazez cînd fac anumite afirmații care contrazic evidențele propagate de media. Vă răspund.

Lumea a fost educată să facă ipoteze reieșind din informații, de aceea atunci cînd informația e ascunsă, oamenii nu mai pot gîndi. Eu prefer să-mi construiesc ipoteze în baza cărora alții să caute informațiile – urăsc detectivismul și tot ce gîndesc gîndesc la modul abstract și detașat.

Deoarece este practic cu neputință ca cineva să dețină toată informația despre un fenomen, ipotezele pe care se construiește interpretarea sînt, de multe ori, năucitoare și false. O interpretare logică operată pe informații nu înseamnă o interpretare adevărată – toate minciunile media sînt logice și operează cu informații de regulă adevărate, dar incomplete și ascund adevăratul scop al campaniilor. Toate campaniile media ascund adevăratul scop.

Am adresat 10 întrebări despre campania Covid din Chisinău și, în loc de răspunsuri, am fost năvălit de o invazie de domnițe care se pozează cu bonete albe și măști și mă acuză că eu lovesc în doctori. Purtătorul de cuvînt al Ministerului Sănătății, care pînă atunci comenta în ritm de chat la postările din zona infectată a facebookului moldovenesc (acolo cînd am intrat m-am învrednicit de un răspuns imediat mai mult decît aberant) acum a dispărut. Mulți cititori, descurajați, comentau că răspunsurile nu vor urma. Eu, mai optimist, am zis că vor urma cu certitudine. Doar că nu de la purtătorul de cuvînt, ci de la experți. Așadar:

Șapte din cele 10 clinici care au efectuat teste Covid nu sînt acreditate să le facă. Declarația aparține Doamnei Ala Halacu, șefa Direcției diagnostic de laborator în sănătate publică al Agenției Naționale pentru Sănătate Publică pentru sanatateinfo.md – Acest fapt anulează validitatea a zeci de mii de teste care nu aveau cum să fie incluse în cifrele oficiale raportate în Moldova.

Din cei peste 10.000 de infectați covid, doar 27 erau conectați la aparate în zilele cînd presa anunța că Moldova a devenit țara cu cea mai mare rată de infectare din Europa. Nu există nici o știre cum că măcar un bolnav covid nu a putut fi internat la Urgență pe motiv că Urgența ar fi suprasolicitată.

Toți morții de pe site ul Ministerului Sănătății au comorbidități și vîrste înaintate.

Știu că răspunsurile la celelalte întrebări se formulează de către cei care știu să caute informații și că în scurt timp vor lămuri mai multe. Mulțumesc prietenilor mei din presă care au investigat situația, mulțumesc medicilor neaserviți mafiei de oengeuri care se joacă de-a “țara-n bumbi” în Moldova.

19 iunie:

Un nou fenomen media se remarcă la Chișinău. Pentru prima dată de la căderea presei sovietice și apariția presei libere asistăm la o campanie media menită să demonstreze că în medicină nu există mită, că medicii nu pot și nu au scheme de spălare de bani și deturnare de fonduri. Foarte interesant fenomen orchestrat de cei care ne-au obișnuit să credem că Moldova este cea mai coruptă țară din Europa.

Campania pică pe alte campanii cu titlu social făcute de organizații orientate unilateral. Este interesant să constați că între publicațiile implicate în campania de combatere a gîndului cum că medicii ar putea face bani pe Covid și organizațiile citate au existat colaborări anterioare cu plăți făcute în schimbul plasării mesajelor lor ideologice. Aceste plăți au fost făcute publice (nu și suma lor) și se fac cu titlu de campanii sociale sau de sensibilizate a populație cu privire la un subiect. În România Guvernul a “sensibilizat” presa cu 40 milioane de euro oferiți tot așa, cu scop de educare a populației. Unele puncte media de la Chișinău au aripi românești, dar în ce măsură firimituri de la masa Fratelui mai mare au putut cădea și aici, urmează a se afla.

Deci, ce este această campanie? De cînd presa a devenit un bun prieten al schemelor din medicină și cum se explică schizofrenia de a demonstra nevinovăția absolută a unui sistem unde se învîrt în această perioadă bani cum nu s-a mai pomenit? Chiar de ar fi toți doctorii îngeri, așa cum era cerul la facerea lumii, tot se găsea unul care să se facă drac și să bage mîna în bani.

Știu, demonstrația era nu că au luat, ci că nu au dat bani pentru a trece morții la Covid. “De unde să dea doctorii bani și ce rost ar avea?”, se întreabă jurnaliștii lovindu-se peste frunte. Răspuns: din testele vîndute care în ultimile zece zile depășesc suma de un milion de euro. La ce le trebuie să scrie morți falși? Răspuns: pentru că numărul mare de infectați a produs un număr foarte mic de morți, iar morții în creștere contribuie la isteria populației care va alerga să facă teste, deci va crește vînzarea de teste și banii. Mulți bani.

Orice efort de a camufla ceea ce s-a întîmplat deja este inutil. Cele întîmplate vor fi cercetate mai devreme sau mai tîrziu. Nu pașii procurorilor mă preocupă acum, ci starea presei ce își zice liberă. Liberă la comandă.

16 iunie:

Testele pentru detectarea Covid sînt niște simple jucării care indică prezența sau lipsa virusului cu precizia cu care termometrele de la intrarea în supermarketuri arată temperaturi precum 31 sau 62 grade.

Pentru a salva evidența minciunii, au fost inventați asimptomaticii – asimptomatic e orice om perfect sănătos care, dus la test de către patron sau din motive personale, arată pozitiv. Numărul majoritar al “asimptomaticilor” arată clar marja de eroare a acestor teste.

De aceea se impune întrebarea: cine răspunde moral și științific pentru precizia testelor? Ce alte probe de laborator se fac care să confirme rezultatele testului?

Dacă se fac studii de laborator, de ce mai e nevoie de sute de milioane de euro aruncate pe teste și nu se folosesc laboratoarele existente? Dar dacă nu se fac analize de laborator, oare se cuvine să credem pe cuvînt chinezăriile inventate peste noapte să identifice un virus despre care tot ei ne spun că nu se știe nimic?



CONFERINȚA ONLINE SUSȚINUTĂ DE ARHIM. EFREM VATOPEDINUL (25 IUNIE 2020)

 

Video disponibil la sursă: Mărturie athonită

 

 



Biserica, comuniunea celor care răspund chemării lui Dumnezeu - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 

Creştinismul reprezintă unul dintre fundamentele culturii şi civili­zaţiei europene. În acest context, este foarte important să ştim ce este Biserica. Biserica s-a constituit în chip văzut la Cincizecime. După predica Apostolilor, s-a format prima comunitate creştină în Ierusalim. De atunci şi până astăzi, misiunea Bisericii în această lume este mântuirea celor care-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn şi Dumnezeu şi devin membri ai comunității credin­cioșilor prin Taina Sfântului Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Biserica nu este doar o instituţie din lumea aceasta, ci este, după învăţătura de credinţă ortodoxă, „mireasa” lui Hristos, având, pe lângă caracterul uman, şi un caracter divin, deoarece Capul ei este Hristos, Dumnezeul nostru.

Devenim membri ai Bisericii prin harul Sfintelor Taine, îndeosebi prin Sfântul Botez, Taina Mirungerii şi Sfânta Împărtă­şanie. Prin Sfântul Botez devenim făpturi noi în Hristos şi mădulare ale Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Taina Mirungerii, nou-botezatul pri­meşte diversitate de daruri pentru întărirea şi creşterea în viaţa cea nouă primită la Botez, iar prin Sfânta Împărtăşanie se realizează deplina încorporare a omului în Hristos şi unirea cu El începută în Taina Botezului şi întărită în Taina Mirungerii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce mă­nâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine, şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Numai prin toate aceste trei Sfinte Taine omul se încorporează deplin în Hristos, devenind membru al Trupului Său, Biserica, şi obţine calitatea plenară de creştin.

În calitatea Lui de Cap nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos conduce Biserica, iar Duhul Sfânt, ca „Domnul de viaţă făcătorul”, o însufleţeşte. Asemenea Mântuitorului, Cel în două firi, Biserica, în calitatea ei de comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, are o constituţie teandrică, divino-umană.

Biserica este trupul tainic al lui Hristos, care transcende spațiul și timpul, deschizându-le oamenilor o comuniune supratemporală și transcendentă cu Dumnezeu, unde toate sunt prezente în Sfântul Duh. În Biserică sunt răscumpărate întregul timp și întreaga lume. Ceea ce Dumnezeu a oferit lumii se află în Biserică și se predă omului spre mântuirea și înnoirea lui. Despre ea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbâr­citură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5, 25-27).

Descoperirea dumnezeiască din Sfânta Scriptură ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „... şi L-a dat pe El cap Bise­ricii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23); „Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 18-20). Acelaşi Apostol al Neamurilor, adresându-se romanilor şi corintenilor, prezintă Biserica în calitatea ei de comunitate concretă de credincioşi, organizată ierarhic, prin imaginea unui trup cu multe membre, fiecare dintre acestea avându-şi vocaţia şi lucrarea proprie: „Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora, şi avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat...” (Romani 12, 4-6). În Biserică, credincioşii formează un singur trup, subliniază Sfântul Apostol Pavel: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27), „pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Corinteni 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (I Corinteni 12, 25).

În Crezul ortodox, mărturisim credinţa noastră „Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Ea este spaţiul existenţei noastre cu Hristos, spre dobândirea vieţii veşnice, scopul existenţei creştine.

Biserica este apostolică pentru că a fost întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe temelia Sfinţilor Săi Apostoli: „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20). A fost răspândită în lume şi organizată de către Apostolii Domnului, cu ajutorul Duhului Sfânt, Care sălăşluieşte de la Cincizecime şi păstrează neschimbată învăţătura dată de Domnul Iisus Hristos: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu“ (Ioan 14, 26); „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 13). Este apostolică pentru că păstrează darurile Sfântului Duh care s-au transmis de la Sfinţii Apostoli prin succesiune; adică păstrează legătura harului neîntreruptă de la aceştia până astăzi, succesiune numită apostolică.

Biserica este aşezământ sfânt şi în această calitate este comuniunea şi comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, întemeiată de Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, plină de viaţă şi lucrare a Duhului Sfânt, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor.

Biserica este locaş sfânt, public al creştinilor, ale cărui începuturi le avem chiar de la Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, în care este preamărit Dumnezeu, săvârşindu-se Sfânta Liturghie, precum şi toate Tainele, slujbele, rugăciunile cultului public, şi multe dintre ierurgii, în care, adunându-se credincioşii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac părtaşi adevărurilor şi ­darurilor mântuirii ce se mijlocesc prin rugăciunile episcopilor şi preoţilor.

Pe baza învăţăturii de credinţă ortodoxă mărturisim că Biserica este adunarea celor chemaţi de Dumnezeu, comuniunea celor care răspund chemării lui Dumnezeu la mântuire, la viaţă veşnică, primind Taina Sfântului Botez. Aceştia formează Trupul lui Hristos, umanitatea răscumpărată şi renăscută prin Botez în care Hristos S-a sălăşluit şi în care, prin lucrarea Sfântului Duh, fiinţează, după chipul lui Dumnezeu, în comuniune de iubire. - Ziarul Lumina




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Mintea între inteligență și înțelepciune
 
Ascetic Experience:
Mintea (nous): definiție Mintea (νους – nous) este cea mai fină atenție, focalizarea umană, focusul uman, ochiul sufletului. Dacă cineva este concentrat pe Dumnezeu și razele Lui – adică pe energia necreată a lui Dumnezeu numită har, atunci mintea umană are proprietatea de a primi lumină, de a fi luminată ca o oglindă parabolică pură pe care cad aceste raze. Atunci întreaga existență umană devine luminată. Este un fenomen similar cu lumina naturală, adică omul începe să vadă ce să facă, unde să meargă sau, în general, cum să se comporte. Când mintea este atrasă afară de un centru de plăcere sau de durere, atunci mintea se înfășoară (concentrează) în jurul acestui centru și se îngustează – atunci ființa umană „își iese din minți” având ca efect procesul numit întunecarea minții. Atunci mintea se află ca într-o groapă cu smoală, încercând să lupte cu această situație pentru a-și recăpăta lumina de la Dumnezeu. Problema este că, de obicei, încercăm să ne ocupăm direct de întuneric, care, fiind o distorsiune existențială, nu poate fi răsturnat prin lupta directă. Soluția este să ne concentrăm pur și simplu pe Hristos, punând „băgându-ne mințile în cap”, prin rugăciune și o inimă zdrobită astfel încât să intre iarăși lumina. Caracteristici, comportament Mintea nu funcționează în pași, precum logica, ci simte. Mintea este deasupra logicii și face distincția între bine și rău. O lucrare logică (energie) înaltă se numește inteligență și (singură) nu ne salvează sufletele. O lucrare noetică (energie) înaltă – o lucrare înaltă a minții – se numește înțelepciune și aceasta ne salvează sufletele, deoarece înțelepciunea este cooperarea minții cu harul lui Dumnezeu. Comportamentul corect al minții luminate se numește bun simț. Cel care este complet ieșit din minți este insensibil din cauza dependenței sale care poate fi momentană, temporară sau permanentă. De exemplu, a oferi flori iubitei noastre soții nu este logic, deoarece aceste flori vor muri în câteva zile. Totuși, acest gest este de bun simț, este nobil, așa că trebuie să facem acest lucru. Să fim înțelepți și să ne concentrăm asupra lui Hristos pentru a ne salva sufletele. Bazat pe Sfântul Grigore Palama
 
Doxologia:
Coborârea minţii în inimă Dobândită prin nevoinţe, lacrimi şi mărturisire a păcatelor, pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseţile dumnezeieşti. În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minţii în inimă şi despre întoarcerea energiilor spre esenţă. Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile Cel Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară, şi nici nu se împrăştie prin simţuri în toată lumea, se retrage în sine însăşi. Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire. Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminţii, îşi va îndrepta întreaga râvnă către dobândirea bunătăţilor celor veşnice”. (...) Coborârea minţii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie vindecarea minţii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeşti, şi numai după aceea a celei metafizice sau duhovniceşti. Nevoitorul „coboară în adâncurile inimii sale, la început în inima trupească, şi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului. Îşi găseşte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinţei sale pe care, scrutându-l, vede că existenţa omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinţei sale, ci e întru totul împletit cu propria sa fiinţă” (Arhimandritul Sofronie de la Essex). Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o împreunare a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti: „Lacrimile de smerenie din timpul rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minţii cu inima şi al faptului că rugăciunea curată şi-a aflat locul său de obşte, aceasta constituind primul pas al urcuşului spre Dumnezeu. De aceea, asceza aşază lacrimile la temelia vieţii duhovniceşti” (Arhimandritul Sofronie). Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală, cât şi mentală. Uşile inimii se închid oricărui lucru străin, iar „sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit înaintea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). (...) Coborârea minţii în inimă se dobândeşte, aşadar, prin rugăciunea minţii atunci când mintea, eliberată de gânduri şi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu: „Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ”. (Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 163-166) - via Român Ortodox în Franța

Preot Ioan C. Teșu: Împărtășirea duvnicească sau mintală cu Hristos

În vremuri de încercare și cumpănă, să luptăm spre a ne împărtăși cât mai des și cu sufletul cât mai curat, mintal sau duhovnicește, de Hristos – prin cercetare nemincinoasă de sine și pocăință, prin lectură duhovnicească și făptuire, prin fapte bune și rugăciune, pentru a fi vrednici să ne împărtășim, atunci când vremurile vor îngădui, cu Însuși Trupul și Sângele Domnului, spre tămăduirea trupească și spre fericire veșnică!

Poate că nu întâmplător, Sfinții Părinți au comparat Biserica cu o corabie – iar viața, cu o mare. Marea aceasta nu a fost niciodată prea liniștită pentru că, de-a lungul istoriei creștine, valuri puternice au lovit-o, când dintr-o parte, când din alta, căutând să o scufunde. Prigoane și persecuții, erezii și apostazii, toate au lovit trupul Bisericii, căutând să sfâșie „cămașa lui Hristos”. Avându-L, însă, pe Mântuitorul drept Cârmaci, ea a străbătut valurile tot mai înalte și tot mai înspăimântătoare în itinerariul ei spre țărmul fericit al mântuirii.

Un astfel de freamăt se resimte și în zilele în care trăim, zile de pandemie ce face victime tot mai multe și la noi – la nivel fizic, psihic și moral. Nu cunoaștem încă amplitudinea frământării. Nu știm exact cum vom petrece „Sărbătoarea Sărbătorilor” – Învierea Domnului – și nici cum vom duce la casele și în familiile noastre Lumina Pascală.

Sfânta Liturghie care, prin însăși denumirea ei, este o lucrare sau o slujire în folosul poporului, se săvârșește în biserici doar în prezența slujitorilor bisericești. Spovedania și Împărtășania se oferă în condiții speciale. Din acest motiv, și mai ales în astfel de clipe, când omul conștientizează neputința sa personală și, adesea, chiar și pe cea a științei medicale, nădejdea lui trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, Părintele Ceresc. O vorbă înțeleaptă spune că „doar experiențele care ne provoacă suferință ne educă”.

Efectele acestei crize globale și personale, medicale și sociale le vom contabiliza mai târziu. Acum trebuie, însă, să dăm dovadă de luciditate și discernământ, de credință puternică și rugăciune, cu nădejde în mila și ajutorul lui Dumnezeu.

Una dintre cauzele de mâhnire a bunilor creștini este interdicția de a participa, în persoană, fizic și real, la Sfânta Liturghiede a nu se putea apropia decât în situații excepționale de scaunul de spovedanie și, în  consecință, de a nu-L putea primi pe Hristos Cel euharistic.

În privința interzicerii de a participa la Sfintele Slujbe ale Bisericii, recomandarea de a încerca să ne transformăm propria familie într-o „Biserică mică” sau un „altar” de rugăciune și mai stăruitoare pentru sănătatea și pacea ei și a lumii aduce o oarecare mângâiere.

Pentru cei care caută, în aceste clipe de încercare, răspuns și ajutor din partea Bisericii – o sfătuire duhovnicească spre alinare și liniștire – este utilă cunoașterea învățăturii unor Sfinți Părinți normativi pentru credința și spiritualitatea noastră, privitoare la modurile, treptele sau gradele Împărtășirii noastre cu Hristos.

Unul dintre aceștia este Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809). Precum și numele o mărturisește, a trăit în Sfântul Munte Athos, „Grădină a Maicii Domnului” și „redută” a credinței ortodoxe. Lui i se datorează editarea Filocaliei (Veneția, 1872), o comoară a scrierilor Sfinților Părinți neptici, care „ne arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. În limba română, în graiul „vechilor Cazanii”, Filocalia a fost tâlcuită de Părintele Dumitru Stăniloae, supranumit și „Sfântul Filocaliei”.

În lucrarea sa, Războiul nevăzut, Sfântul Nicodim Aghioritul vorbește despre „împărtășirea duhovnicească și mintală”. Prin Sfânta Taină a Împărtășaniei ne împărtășim cu Însuși Trupul și Însuși Sângele Domnului, spre tămăduirea sufletului și a trupului nostru, spre iertare de păcate și spre viață veșnică. Însă, potrivit Sfântului Nicodim, ne putem împărtăși de Hristos „în orice oră și în orice minut, prin săvârșirea tuturor virtuților și a poruncilor, îndeosebi a dumnezeieștii rugăciuni – mai ales cea mintală”[1].

Sfântul Diadoh al Foticeii învăța că „Hristos Se află ascuns în poruncile sale”, iar calea descoperirii Lui o constituie împlinirea lor. Sfântului Nicodim adaugă: „Cine face o virtute ori îndeplinește o poruncă primește îndată, în sufletul său, pe Domnul Cel ascuns într-însele, căci El a rânduit a locui cu Tatăl în cel ce va păzi poruncile Lui”[2].

Despre această formă de Împărtășire și unire cu Hristos, același sfânt aghiorit spune că „nu poate fi luată de la noi de vreo creatură – decât de lene ori altă greșeală a noastră”[3]. Ea este „atât de roditoare și bineplăcută lui Dumnezeu, încât întrece multe împărtășiri tainice primite cu nevrednicie”[4].

Referitor la pregătirea și modul realizării acestei împărtășiri mintale și duhovnicești, Sfântul Nicodim Aghioritul ne învață că este de folos a ne pregăti pentru aceasta cu o seară înainte, prin nevoință și înfrânare, prin cugetare la păcatele noastre și la mila lui Dumnezeu. „De cu seară, spune el, propuneți asprele petreceri, îndeplinirea virtuților și orice ai face spre această țintă: să primești duhovnicește pe Domnul”[5].

„Pregătirea acestei împărtășiri mintale, recomandă Sfântul Părinte, fă-o astfel: întoarce-te cu gândul la Dumnezeu. Aruncă o scurtă privire, de o parte, la păcatele tale, iar de alta, la Dumnezeu, întristează-te pentru mâhnirea ce I-ai făcut și, cu toată smerenia și credința, roagă-L să primească a veni în sufletul tău cel sărac, cu nou har, pentru a-l tămădui și împuternici contra vrăjmașilor”[6].

Alte forme de apropiere în vederea unirii mistice cu Hristos pot fi socotite: lectura din Sfânta Scriptură, „cuvântul lui Dumnezeu” și din operele Sfinților Părinți; participarea în duh, chiar și prin intermediul tehnologiei, la slujbele religioase; hrănirea din cuvintele marilor duhovnici și, la modul general, oricare lucrare săvârșită în vederea mântuirii personale și în slujba aproapelui, spre slava Milostivului Dumnezeu.

Această împărtășire de Hristos este o pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii, adică a Mântuitorului Hristos sub forma Pâinii și a Vinului prefăcute în Trupului și Sângele Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii. Ea pregătește și sensibilizează sufletul creștinului pentru participarea, atunci când timpurile sau vremurile vor fi favorabile și duhovnicul îi va acorda dezlegarea, la Cina Domnului, Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, spre sănătate trupească și mântuire sufletească.

În vremuri de încercare și cumpănă, să luptăm spre a ne împărtăși cât mai des și cu sufletul cât mai curat, mintal sau duhovnicește, de Hristos – prin cercetare nemincinoasă de sine și pocăință, prin lectură duhovnicească și făptuire, prin fapte bune și rugăciune, pentru a fi vrednici să ne împărtășim, atunci când vremurile vor îngădui, cu Însuși Trupul și Sângele Domnului, spre tămăduirea trupească și spre fericire veșnică!

[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 177

[2] Ibidem, p. 177

[3] Ibidem, p. 178

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

Sursa: http://doxologia.ro



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Mărturii de credință în secol XXI cu Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană (Video)
 


Pr. Arsenie – Călăuză pe Cărarea Împărăţiei (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


„Prin părintele Arsenie am învăţat să aduc puterea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor“ - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Emisiune cu părintele Constanin Necula, realizată la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus de Alexandru Gherghe - Televiziunea Făgăraș:



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni către Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (2 iulie)
 

O, Sfinte Ierarhe Ioane, părintele nostru, bunule păstor și tainicule văzător al sufletelor omenești, acum te rogi înaintea Prestolului dumnezeiesc, precum singur ai zis: „Deși am murit, sunt viu”. Roagă-L pe Dumnezeu Cel Atotmilostiv să ne dăruiască iertare de păcate, să ne recăpătăm puterea duhovnicească, să scăpăm de amărăciunea acestei lumi și să strigăm către Domnul să ne dea smerenie și inspirație duhovnicească, cuget dumnezeiesc și duh evlavios în toate căile noastre.

Tu, care ai fost ocrotitor milostiv al orfanilor și îndrumător încercat pe pământ, fii acum călăuză și pentru noi, ca un nou Moise, iar în discordiile bisericești, povață atotcuprinzătoare a lui Hristos. Ascultă plângerea tinerilor descumpăniți și de îndrăcire cuprinși; scutură lâncezeala plictiselii abătută asupra păstorilor, slăbiți de atacurile lumii acesteia și care zac țintuiți de duhul toropelii zadarnice. Cu lacrimi te rugăm pe tine, o, închinătorule înflăcărat, vino și la noi, cei care în negura patimilor suntem afundați, așteptând îndrumările tale părintești. Luminează-ne cu lumina neînserată în care te afli tu acum, rugându-te pentru fiii tăi împrăștiați pe toată suprafața pământului, dar îndreptați cu iubirea lor plăpândă către lumină, acolo unde sălășluiește Dumnezeul nostru.

O, preaiubite Ierarhe Ioane, cât ai trăit printre noi ai văzut cu adevărat viitorul ca și cum ar fi fost prezent, lucrurile depărtate ca și cum ar fi fost apropiate inimii și cugetele oamenilor ca și cum ar fi fost ale tale. Știm că în acestea ai fost luminat de Dumnezeu, cu Care ai fost de-a pururi unit împreunat în rugăciune și cu Care șezi acum pe veci. Așa cum odată ai auzit plângerile turmei tale celei împrăștiate dinainte ca ei să îți poată vorbi, așa și acum ascultă cererile noastre și le du în fața Domnului. Ai trecut la viața veșnică, în cealaltă lume, și totuși nu ești, cu adevărat, departe de noi, căci Raiul este mai aproape de noi decât sufletele noastre.

Arată-ne nouă, care ne simțim înspăimântați și singuri, aceeași milostivire pe care odată ai arătat-o celor orfani și înfiorați. Dă-ne nouă, celor care am căzut în păcat, rătăcire și deznădejde aceeași aspră, dar iubitoare povață pe care ai dat-o odată turmei tale celei alese. În tine vedem asemănarea vie a Făcătorului nostru, duhul viu al Evangheliei și temeiul credinței noastre. În viața curată pe care ai dus-o în vremurile noastre păcătoase vedem o pildă de virtute, un izvor de călăuzire și inspirație. Văzând harul ce s-a revărsat asupra ta, știm că Dumnezeu nu și-a părăsit slujitorii. Noi suntem cei ce ne-am îndepărtat de El și noi trebuie să redobândim asemănarea cu Dumnezeu, așa cum tu ai făcut.

Cu rugăciunile tale, o, binecuvântate, încredințează-ne că o să sporim în năzuința noastră către lăcașul cel ceresc, îndreptându-ne dorul către lucrurile cele de sus, lucrând în rugăciune și virtute, războindu-ne cu atacurile firii noastre celei căzute. Cere mila Domnului ca, într-o zi, să ne alăturăm ție în Împărăția Sa. Pentru că dorința noastră cea mai adâncă este să viețuim de-a pururi cu El, cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. - Sursa 

O, preaiubite ierarhe Ioane, cât ai trăit printre noi ai văzut cu adevărat viitorul ca şi cum ar fi fost prezent, lucrurile depărtate ca şi cum ar fi fost apropiate inimii şi cugetele oamenilor ca şi cum ar fi fost ale tale.

Ştim că în acestea ai fost luminat de Dumnezeu, cu care ai fost de-a pururi unit împreunat în rugăciune, şi cu care şezi acum pe veci.

Aşa cum odată ai auzit plângerile turmei tale celei împrăştiate dinainte ca ei să îţi poată vorbi, aşa şi acum ascultă cererile noastre şi le du în faţa Domnului.

Ai trecut la viaţa veşnică, în cealaltă lume, şi totuşi nu eşti, cu adevărat, departe de noi, căci Raiul este mai aproape de noi decât sufletele noastre.

Arată-ne nouă, care ne simţim înspământaţi şi singuri aceeaşi milostivire pe care odată ai arătat-o celor orfani şi înfioraţi.

Dă-ne nouă, celor care am căzut în păcat, rătăcire şi deznădejde aceeaşi aspră, dar iubitoare povaţă pe care ai dat-o odată turmei tale celei alese.

În tine vedem asemănarea vie a Făcătorului nostru, duhul viu al Evangheliei şi temeiul credinţei noastre.

În viaţa curată pe care ai dus-o în vremurile noastre păcătoase vedem o pildă de virtute, un izvor de călăuzire şi inspiraţie.

Văzând harul ce s-a revărsat asupra ta, ştim că Dumnezeu nu şi-a părăsit slujitorii.

Noi suntem cei ce ne-am îndepărtat de El şi noi trebuie să redobândim asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum tu ai făcut .

Cu rugăciunile tale, o, binecuvântate, încredinţează-ne că o să sporim în năzuinţa noastră către lăcaşul cel ceresc, îndreptându-ne dorul către lucrurile cele de sus, lucrând în rugăciune şi virtute, războindu-ne cu atacurile firii noastre celei căzute.

Cere mila Domnului, ca într-o zi să ne alăturăm ţie în Împărăţia Sa.

Pentru că dorinţa noastră cea mai adâncă este să vieţuim de-a pururi cu El, cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, şi acum , şi pururea , şi în vecii vecilor. Amin. - Sursa




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Familia conjugală e indispensabilă
 
Cei care susțin fluiditatea formelor familiale aduc de obicei două argumente împotriva familiei întemeiate pe căsătorie – în primul rând că ar fi un simplu punct pe radarul istoriei, iar în al doilea rând că, în mare măsură, nu ar avea nici o legătură cu bunăstarea indivizilor (mai ales a copiilor). În ambele cazuri, obiectivul e minimalizarea importanței pe care o are familia conjugală. Deși populare, nici una dintre ipoteze nu rezistă unei analize critice.
Nu e o noutate faptul că în majoritatea Occidentului familia conjugală sau „tradițională” s-a destrămat cu repeziciune. Dispariția acestei structuri – formată din bărbat și femeie, căsătoriți și credincioși unul altuia, și din copiii lor – a devenit un lucru atât de comun încât o viață familială intactă și de durată a ajuns deseori să ne surprindă. În plus, mulți consideră că fragmentarea ei într-o mulțime de combinații amestecate și artificiale e ceva mai mult decât o trăsătură banală a vieții moderne: o văd chiar drept o exprimare virtuoasă a autonomiei individuale.

Elita considera deja de mult că familia conjugală nu e cu nimic superioară celorlalte tipuri de familie și că declinul ei reprezintă, în cel mai rău caz, un fenomen vag deranjant pentru cei care trec prin el. Societatea modernă e arhiplină de astfel de teorii, făcându-i pe mulți să creadă că familiile pot fi aranjate și rearanjate ca niște blocuri de Tetris. Concluziile progresiștilor moderni sunt atât de ubicue încât și unele voci conservatoare consacrate s-au lăsat convinse de felul acesta sceptic de a evalua familia formată din doi părinți biologici, considerată acum sursă-cheie a dezbinării și atomismului din societate.

Cei care susțin fluiditatea familiei aduc de obicei două argumente împotriva familiei conjugale – în primul rând, că ar fi un simplu punct pe radarul istoriei, iar în al doilea rând că, în mare măsură, nu are nici o legătură cu bunăstarea indivizilor (mai ales a copiilor). În ambele cazuri, obiectivul e minimalizarea importanței pe care o are familia conjugală ca formă valoroasă de structură de rudenie. Deși populare, nici una dintre ipoteze nu rezistă unei analize critice.

Familia conjugală: o etapă trecătoare?

Să începem cu teoria neadevărată conform căreia familia conjugală a apărut relativ de curând. Ideea e frecvent întâlnită și adusă în discuție atât de ușor încât a căpătat un statut de fapt inatacabil. Însă, cu toată plauzibilitatea lui superficială, argumentul se îndepărtează mult de adevărul istoric. Chiar și numai o lectură rapidă a cărții Brigittei Berger, The Family in the Modern Age, ar trebui să lecuiască pe oricine de ideea că familia conjugală, cel puțin în formula ei vest-europeană, ar fi o aberație istorică. Merită să cităm un fragment mai amplu:

„Acest grup de specialiști [istoricii europeni pomeniți mai înainte de Berger] documentează cu suficientă certitudine faptul că familia conjugală… a fost un element esențial în procesul de modernizare. Urmărind existența familiei [conjugale] până în secolul al XIII-lea, au reușit să demonteze complet teoria larg răspândită conform căreia ea ar fi un produs al industrializării. Din contră, studiile lor arată în mod neechivoc că genul acesta de familie a descătușat forțele sociale care au condus la formarea instituțiilor economice și politice moderne.”

Un istoric citat de Berger în cartea ei este englezul Peter Laslett, a cărui analiză despre trecut în relație cu familia a contribuit mult la răsturnarea „credințelor greșite și smintitoare” din prezent. El a arătat clar că grupurile de familii mici, cu structură simplă, au predominat Europa de Vest și produsele ei culturale încă din secolul al XIV-lea. Comentariile la astfel de studii subliniază faptul că familia conjugală a înflorit ca mod de aranjare a vieții intime încă din Evul Mediu european – cu mult înainte de Revoluția Industrială, Al Doilea Război Mondial sau alte repere istorice suspecte folosite pentru a o marginaliza drept o formă nouă de „îndepărtare de la o tradiție mult mai veche”.

Conform specialiștilor, așadar, familia conjugală există de multe secole. Bineînțeles, dacă longevitatea ar fi singurul aspect care asigură legitimitatea unei instituții atunci ar trebui cu toții să încurajăm sclavia – totuși, faptul că familia conjugală a supraviețuit o perioadă atât de lungă ne dă motive puternice să o susținem: dincolo de tendința conservatorilor de a prețui lucruri care au rezistat cernerii timpului și istoriei, avem motive să credem că acest tipar familial atinge un aspect esențial din atașamentele naturale dintre părinții uniți și copiii lor.

Mascarea importanței pe care o are familia conjugală

Ajung astfel la al doilea aspect esențial. Ipoteza conform căreia familia conjugală ar fi o anomalie istorică merge mână-n mână cu argumentul că ea nu ar prezenta vreun avantaj față de oricare altă structură familială, pentru că toate celelalte tipologii nu ar reprezenta decât colocări de părți contractante autonome. Însă dacă unii comentatori sunt convinși că familia nucleară e un artefact dispensabil al Occidentului modern, a cărui dispariție va avea doar o importanță minoră, dovezile aduse de științele sociale arată în mod consecvent opusul.

Bineînțeles, e adevărat că familia tradițională a fost atrasă uneori în furtuna războaielor culturale din ziua de azi. Majorități morale și politicieni cinici au politizat în repetate rânduri viața familială, transformând-o într-un fel de talisman al Dreptei. Însă această situație nu ar trebui să ascundă două adevăruri incontestabile: că familiile compuse din părinți căsătoriți și copiii lor biologici i-au îmbogățit și pe indivizi, și societățile în care trăiau acești indivizi și că – lucru confirmat de o multitudine de date oferite de științele sociale – această formă de rudenie rămâne superioară multor forme rivale.

Experiențele copiilor, analizate pe scara largă a tendințelor, confirmă limpede aceste afirmații. Investigațiile istorice de genul celor pe care le-am pomenit sunt susținute de dovezile sociologice actuale cu privire la beneficiile pe care familiile intacte, biologice, formate din doi părinți, le aduc dezvoltării sociale, emoționale și intelectuale a celor mici. De fapt, se poate stabili o legătură puternică între tiparele „cultivării preocupate” vizibile astăzi în cadrul familiilor conjugale și practicile de îngrijire și atenție care au evoluat în iterațiile ei mai timpurii.

Kay Hymowitz, de exemplu, a argumentat pertinent că, dintre toate formele de familie din Europa de Vest, familia conjugală a fost mai bine pregătită să-și crească odraslele în timpul schimbărilor economice și sociale majore de la sfârșitul perioadei medievale și începutul celei moderne. Spre deosebire de grupurile de rudenie extinse, familiile conjugale erau formate deseori din cupluri care se căsătoriseră târziu, ceea ce în mod normal ar fi însemnat mai puțini copii. Prin urmare, copiii născuți în acest cadru se bucurau de o mai mare atenție din partea părinților.

În timp ce familiile extinse funcționau uneori sub forma unor coaliții relativ laxe – lucru care ducea, de exemplu, la așteptarea ca frații mai mari să aibă grijă de cei mici –, copiii din familiile conjugale pășeau în cămine puternic integrate, „cufundate deja în etosul hărniciei, al planurilor de viitor și al ingenuității”. Aceste aptitudini erau necesare într-un peisaj economic aflat în continuă schimbare, iar contextul intim în care se petrecea această modelare le permitea copiilor să înflorească. Familia biologică parentală a jucat, așadar, un rol esențial atât în socializarea indivizilor, cât și în evoluția societăților occidentale.

Mai multe studii recente despre familiile biologice, unite, formate din doi părinți, duc mai departe și dezvoltă aceste descoperiri. Sociologii au aflat, de exemplu, că acei copii crescuți în structura relativ sigură a familiei conjugale excelează la mai multe capitole-cheie care indică dezvoltarea, depășind copii de aceeași vârstă care au crescut în alte tipuri de familie. În plus, nu doar copiii din primul caz au de câștigat – și societatea în mare prosperă, pentru că acest tipar de familie acționează deseori ca pat germinativ pentru cultivarea cetățenilor productivi, responsabili și bine șlefuiți.

Ca să nu credeți că numai activiștii conservatori susțin avantajele familiei conjugale, și unii liberali îi recunosc valoarea inestimabilă. Don Browning – care nu a fost vreun tradiționalist – a scris convingător despre importanța familiei conjugale, chiar în contra încercărilor progresiste de a o ridiculiza sau abandona. Abordând precaut subiectul, Browning a prezentat un adevărat catalog de statistici pe întinsul mai multor lucrări, demonstrând clar legături între familiile biologice intacte și bunăstarea copiilor.

Una dintre multele observații esențiale ale lui Browning cu privire la tendințele familiale a fost importanța deseori fundamentală a înrudirii biologice drept condiție „pre-morală” pentru buna îndeplinire a funcției de părinte. Desigur, acest lucru nu le garantează copiilor un cămin cald și formator – mulți oameni pot depune mărturie că părinții lor naturali nu s-au purtat bine cu ei –, însă rămâne adevărat că astfel de legături constituie deseori o condiție necesară pentru crearea unui mediu domestic înfloritor, din simplul motiv că natura biologică exercită o influență puternică asupra gamei și puterii obligațiilor omenești. S-a constatat că astfel de medii stimulează apariția caracteristicilor prosociale, ca de pildă „angajamentul, prezența, dârzenia și aprecierea pozitivă”.

Chestiunea nu se limitează doar la faptul că un tată tinde să asigure echilibrul financiar al familiei: implicarea sănătoasă a tatălui e esențială pentru dezvoltarea emoțională și cognitivă a copilului.

Se pare că acest lucru e esențial mai ales în cazul taților. Atât sociologii, cât și cei care scriu pe baza descoperirilor făcute de aceștia au arătat cât de importante sunt contribuțiile taților la bunăstarea copiilor. Chestiunea nu se limitează doar la faptul că un tată tinde să asigure echilibrul financiar al familiei: implicarea sănătoasă a tatălui e esențială pentru dezvoltarea emoțională și cognitivă a copilului. Studii peste studii au recunoscut cât de neprețuită e prezența tatălui biologic în toate aspectele, de la reușite academice până la evitarea criminalității. La fel de bine documentată este și tendința deprimant de comună a absenței paterne, lucru care face parte din fenomenul mai larg al dizolvării structurii intacte care este familia conjugală. Din nou, nu este vorba despre retorica unor conservatori înfierbântați – chiar și persoane cu o viziune mai degrabă liberală asupra relațiilor umane sunt dispuse să recunoască aceste adevăruri.

Prinși la înghesuială

Elitele progresiste moderne vor să pună multe dintre molimele societății moderne, precum și răul făcut copiilor, pe seama mediilor domestice nepotrivite. Dar ei ignoră corpusul uriaș de dovezi care trasează parcursul acestor patologii – măcar parțial – până la dispariția familiei conjugale. Banalizând importanța familiei biologice parentale, ei denigrează o instituție care a supraviețuit îndelung în societățile occidentale și a reprezentat un incubator principal pentru indivizi stabili, bine adaptați și conștienți social. În mod similar, fetișul lor pentru individul suveran și „autodescoperirea” acestuia a creat fundamentul filosofic pentru o mulțime de consecințe – divorțul ușor obținut, infidelitate, nașteri în afara căsniciei ș.a.m.d. – care, laolaltă, distrug familia și pun în pericol bunăstarea celor vulnerabili.

Între timp, fictivele aranjamente de rudenie moderne pe care mulți progresiști le ridică în slăvi sunt frecvent (dar nu mereu) rezultatul năruirii formelor mai tradiționale de familie, al căror colaps conduce inevitabil la haosul, durerea, instabilitatea și neglijența pe care aceiași progresiști le condamnă în mod justificat. Grăbindu-se să aplaude așa-numitele familii „falsificate” sau alternative, par să nu dea importanță studiilor care sugerează că, în ciuda presupuselor atracții pe care le întrupează, noile forme rămân în urma „echivalentului” conjugal în privința unor elemente-cheie, ca de pildă creșterea copiilor. Pe de altă parte, ascensiunea lor e asociată deseori cu dizolvarea mai amplă a legăturilor sociale.

Respingerea superficială a discuțiilor oneste nu face decât să ascundă numeroasele legături dintre anumite tipuri de familie și aceste realități larg recunoscute. Asta nu doar îngreunează și mai tare formularea politicilor publice și sociale, ci și consolidează maladiile la apariția cărora a contribuit îndepărtarea de familia conjugală.

Mișcarea progresistă modernă se face deseori vinovată de încercarea de a răsturna realitatea socială și chiar biologică. Nicăieri acest lucru nu e mai adevărat decât în privința eforturilor ei de a transcede complet instituția familiei parentale biologice și legăturile profunde de iubire și afecțiune pe care aceasta e concepută să le ocrotească. Chiar dacă mulți susținători ai mișcării duc vieți domestice relativ convenționale, credințele pe care le susțin și de care s-au legat au avut o influență seismică – ca să nu mai spunem pernicioasă – asupra ultimelor două generații din societățile occidentale. Influența nu va dispărea prea curând, iar „cateheza” progresistă s-ar putea să dea roade încă mult timp de-acum încolo.

Cu toate acestea, dacă se dorește crearea unor comunități înfloritoare, e esențial ca virtuțile larg recunoscute ale familiei conjugale să fie prezentate. Adevărul – ca să nu mai spunem bunăstarea generațiilor viitoare – nu presupune nimic mai prejos.

 

Despre autor

Scott Buchanan este asistent social calificat și lucrează în sectorul sănătății mintale. Scott are și o diplomă de licență în Relații Internaționale de la Universitatea din Melbourne, iar actualmente lucrează la un masterat în Teologie la Ridley Theological College din Melbourne. Îi puteți citi o parte dintre articole la adresa scottlbuchanan.wordpress.com. Traducere și adaptare după The Public Discourse.
 
Sursa: Cultura Vieții


Părinți ai zilelor noastre, să fiți stânci!! - Cristina Roman
 

Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune Apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Corinteni 4, 8)?

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?”. Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. - (Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 245-246)

Anul 2020 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor. Prin această iniţiativă, Patriarhia Română a dorit evidenţierea importanţei educaţiei creştine în societatea contemporană: "Într-o lume marcată profund de individualism şi secularizare, Familia, Biserica şi Şcoala sunt chemate astăzi să ofere copiilor ajutorul necesar dezvoltării lor atât în plan personal, cât şi comunitar, să cultive libertatea, responsabilitatea şi demnitatea copiilor, deoarece aceştia sunt dar al lui Dumnezeu pentru familie şi umanitate." La momentul deciziei BOR nimeni nu ar fi anticipat evoluția evenimentelor legate de noul coronavirus, dar în atotștiința Sa Dumnezeu a trimis Harul Său asupra membrilor Sfântului Sinod, care au avut inspirația de a alege această temă în chiar anul marcat în mod surprinzător de creșterea fortuită a timpului petrecut împreună în familie. Mai mult ca oricând s-a simțit în aceste ultime luni nevoia unui ghid de conviețuire armonioasă între părinți și copii, în biserica de acasă, după cum a numit Sfântul Ioan Gură de Aur familia creştină, în care se cultivă iubirea conjugală, părintească, fiască şi frăţească. Zăvorârea bruscă și pe nepregătite în propria cămară ne-a provocat la experierea concretă a pildei celor 10 fecioare. Uleiul de pe rafturile cămării a fost achiziționat cu sârg și din abundență, dar cu untdelemnul pentru candela sufletului de unde să ne mai fi aprovizionat? Biserici închise, Sfinte Taine temporar interzise și o dureroasă distanțare au scos la iveală dacă am fost chibzuiți, dacă ne-am facut rezerve și dintre cele care nu se strică, care nu se fură, care nu sunt mâncate de molii, care țin aprinse candelele inimilor noastre în vremuri de restriște. Părinții îmbunătățiți ai zilelor noastre au afirmat că anul 2020 este un an al examenelor duhovnicești, un an al cernerii, al verificării cunoștințelor și trăirilor noastre de creștin ortodocși în plan practic. S-au conturat câteva concluzii pentru viitor, dat fiind că autoritățile insistă că pandemia nu a trecut, măsurile restrictive la adresa libertății noaștre de mișcare continuă, școala va fi reluată cel mai probabil în format online, viața bisericească suferă și ea de schimbări suprinzătoare. Așadar:

Familia rămâne stâlpul vieţii pe pământ

Familia este cel dintâi aşezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl Ceresc, după modelul tainic al Preasfintei Treimi. "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facere 2,18). Femeia este soţie, femeia este mamă, femeia este soră de viaţă şi sprijin bărbatului, dar şi el femeii sale, în lupta vieţii, în naşterea şi creşterea de copii, în boli şi în necazuri, de la cununie până la moarte. Omul singur rodeşte mai greu, dar mai durabil. Rodeşte şi se desăvârşeşte numai pe el, precum sunt cei ce renunţă la căsătorie, tinerii, fecioarele, călugării, bătrânii şi văduvele ce trăiesc în curăţenie. Toţi aceştia cresc duhovniceşte în măsura în care se roagă şi se nevoiesc singuri pentru dragostea lui Hristos şi ajută după putere pe aproapele. Cei căsătoriţi pot naşte viaţă firească, copii, prin care se perpetuează viaţa pe pământ. Iată, aşadarmarele rost al familiei: naşterea de copii şi creşterea lor în frica şi în dragostea de Dumnezeu. Vedeţi ce este familia? Vedeţi că ea a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai, având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu? Vedeţi ce mare rol are familia? Nu adunarea de averi. Nu plăcerea desfrânării şi a beţiei. Nu desfătarea mâncărurilor şi luxul hainelor. Nu uitarea de Dumnezeu și osteneala pentru trup până la moarte. Nu ura şi uciderea de copil. Nu paza de a nu avea mulţi copii. Nu divorţul şi schimbarea soţiei şi a soţului după capul fiecăruia, mai rău decât păgânii. Nu depărtarea de Dumnezeu, lipsa de la slujbele bisericii, necredinţa şi uitarea de moarte, care ucid pe cei mai mulţi creştini astăzi. Ci căsătorie după legea lăsată de Dumnezeu, numai pentru naştere de copii şi uşurare în necazurile vieţii. Apoi înfrânare de la plăceri, post, buna creştere şi educare a copiilor în dreapta credinţă, milostenie la săraci şi împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Iată adevăratul scop al familiei creştine! - (Părintele Ioanichie Bălan, Cuvinte duhovnicești I, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, p. 17-18)

În căsătorie și familie culegem ce am semănat

În vremuri precum cele pe care le trăim avem mare nevoie de două lucruri: de mângâiere ca să nu cădem în descurajare şi de răbdare multă ca să treacă valul. De unde luăm această mângâiere şi duhul răbdării? Din Sfânta Scriptură, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte «izvor de mângâiere şi de răbdare», îndeamnă ÎPS Teofan al Moldovei și Bucovinei. Înțeleaptă este primirea acestei perioade atipice în viața noastră cu mulțumire, cu recunoștință, cu pocăință, cu înmulțirea rugăciunii, acceptând să culegem roadele după cât de vrednici am fost la semănat. Am avut o bună ocazie de a testa înțelepciunea cu care ne-am ales soțul sau soția, de a vedea cu adevărat dacă putem rezista împreună și la greu nu numai la bine. "Aşa cum în viaţa noastră comunitară, abia după încercare şi experienţă ne alegem ceea ce ne este de folos şi suntem atenţi să nu fim furaţi de evenimente şi să ne înşelăm, la fel şi în foarte serioasa şi neschimbabila taină a căsătoriei se impune atenţia potrivită. Nici demnităţile, nici bogăţia, nici visurile fanteziste, nici provocarea înfăţişării chipului nu trebuie să ne ademenească în alegerea tovarăşului de viaţă, dacă dintru început nu există o dovadă pentru înţelegere, pentru aceeaşi cugetare şi primire a hotarelor şi canoanelor curatei însoţiri. Ambii viitori miri trebuie să creadă în valoarea paternităţii şi a maternităţii, graţie cărora şi noi existăm. Dacă părinţii noştri ar fi fost indiferenţi în privinţa naşterii de prunci, oare am mai fi existat noi astăzi?" - (Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 116)

Un studiu larg, realizat în urmă cu câteva decade, consemna că, la întrebarea „Ce își doresc copiii pentru ei înșiși?”, aceștia au răspuns că pe primul loc se află iubirea, în sensul de a avea părinți care să-i susțină permanent, iar în aprecierea lor această iubire sună astfel: „Să fiu iubit, indiferent de ceea ce fac”, „Să simt o strânsă legătură cu pă­rinții mei”, „Să simt că părinții mei mă acceptă așa cum sunt”. În al doilea rând, copiii doreau o mai bună comunicare cu părinții lor. În al treilea rând, doreau să petreacă mai mult timp cu aceștia. În al patrulea rând, doreau să aibă parte de mai mult respect din partea acestora și, în fine, în al cincilea rând, doreau o mai mare apropiere emoțională de părinți și familie. Iar temerea cea mai mare a copiilor era aceea ca părinții să nu divorțeze și, în consecință, ­doreau să-i vadă pe aceștia arătându-și mai multă dragoste și mai mult respect. Un bun cunoscător al acestor trebuințe de natură afectivă ale copiilor considera că noțiunea și cuvântul IUBIRE, după care tânjesc ei atât de mult, nu se pronunță pe litere I-U-B-I-R-E, ci T-I-M-P, adică timp efectiv, real, de calitate, petrecut alături de aceștia, ascultându-i și susținându-i, iubindu-i și îndrumându-i. știn de excepție al zilelor noastre, care a moștenit testamentar de la Cuviosul Sofronie Saharov grija pentru catehizarea copiilor, spune atât de profund că „maternitatea este un exemplu de dragoste chenotică. - Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu 

În mesajul transmis cu ocazia zilei de 1 Iunie, Părintele Patriarh Daniel a atras atenția asupra faptului că personalitatea şi caracterul copiilor „nu se formează numai prin vorbe şi sfaturi, ci şi prin viaţa şi exemplul părinţilor”, fapt pentru care „părinţii sunt chemaţi să trăiască adevărata credinţă, prin rugăciune şi fapte bune, şi să cultive iubirea şi dărnicia în familie, după chipul iubirii milostive a Preasfintei Treimi, astfel încât familia să fie mereu izvor de iubire şi de bucurie pentru copii”. "Cu ajutorul părinţilor, copilul începe să simtă iubirea lui Dumnezeu pentru el şi să cultive iubirea faţă de cei din jurul său. În contextul pandemiei actuale, s-a evidenţiat mai intens importanţa primordială a familiei, ca mediu natural de creştere şi de formare a copiilor pentru viaţă. În această perioadă, a fost apreciat foarte mult timpul petrecut de părinţi alături de copiii lor, precum şi efortul de a-i ajuta pe aceştia în împlinirea diferitelor sarcini şcolare online. Părinţii sunt chemaţi să ocrotească viaţa încă de la zămislire şi să îi înveţe pe copii să preţuiască sănătatea, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a creşte în comuniune cu familia şi cu alţi copii."

Copiii să fie aduși de mici la biserică

"Dragi părinţi, să ştiţi că dacă vă veți duce copiii de timpuriu la Biserică, la Sfântul Potir, aceasta va pune o temelie trainică pentru zidirea vieţii lor de mai târziu. Cu timpul, în ei se va naşte nevoia să meargă mai des la slujbele bisericeşti. Cum se vor bucura şi se vor linişti copiii noştri, văzând lumina domoală a candelelor şi a lumânărilor de ceară curată şi simţind aroma de tămâie din candelă! Părinţii le vor explica simplu învăţătura de credinţă copiilor care merg pe calea Bisericii, pe înţelesul lor, ca ei să se simtă întăriţi şi să afle mântuirea, ca să se deprindă să caute rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Nu prin alte mijloace (ceea ce pare întotdeauna mai uşor), ci în Biserică, unde primesc binecuvântare, iertare, întărirea nădejdii în mântuire." - (Preot Maxim Kozlov, Spovedania copiilor. Sfaturi practice pentru preoţi, părinţi şi copii, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, 2014, p. 10)

„Părinţilor - zice Sfântul loan Hrisostom - nu mâniaţi voi pe Dumnezeu împotriva voastră când în toate celelalte zile aveţi vreme şi sunteţi slobozi; iar când să faceţi cele ale lui Dumnezeu, socotiţi că este supărăcios şi nepotrivit pentru copii? Nu mai faceţi aceasta, fraţii mei! Că mai mult în această vârstă trebuie să asculte cuvintele lui Dumnezeu”. Creştini, când mergeţi la Sfânta Biserică luaţi cu voi şi copiii, învăţându-i să se închine pe la Sfintele Icoane, să asculte slujba sfântă şi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel îi pot face să devină: credincioşi, cuviincioşi şi luminaţi. Fiind ei fragezi, cu înlesnire primesc în mintea lor cele zise şi ca o pecete pe ceară se lipesc de auzul lor cuvintele acestea. Căci din această vârstă încep să se plece: ori spre răutate, ori spre fapta bună. (Protosinghel Nicodim Măndiţă, Cum să ne purtăm în Sfânta Biserică, Editura Agapis, Bucureşti, 2006, p. 30)

ÎPS Ierotheos Vlachos subliniază că încă din pântece li se sădește copiilor un ADN duhovnicesc, cu atât mai vizibil după naștere, în perioadele de criză, cu cât părinții, îndeosebi mama, au frecventat Sfintele Taine și s-au rugat. Astfel, având în suflet sămânța credinței și a evlaviei, familiaritatea cu Sfintele Taine, în ciuda greutăților vieții copiii vor avea mereu un reper puternic și un liman. Înregistrarea video este disponibilă la sfârșitul articolului.

Pastorația se va face după o nouă metodologie, inclusiv on-line

Ghidajul pastoral și duhovnicesc de care am avut atâta nevoie în perioada de izolare la domiciliu ne-a parvenit dinspre Biserică în format electronic, online, mod cu care ne-am familiarizat deja (cam) mult. Biserica s-a adaptat vremurilor și a folosit noua tehnologie pentru eficacitatea unei noi metodologii, apropiate de înțelegerea contemporană. Părintele episcop Benedict Bistrițeanul explică această „nouă metodologie”: "Dincolo de elementele de echilibristică ascetică, această nouă cale presupune, în limbaj comercial, obținerea profitului maxim, de data aceasta duhovnicesc, din fiecare lucru aproape banal pe care îl trăim sau facem în viața zilnică. Tradus, acest lucru ar însemna a te trezi în prezența lui Dumnezeu, a mânca în prezența lui Dumnezeu, a lucra în prezența lui Dumnezeu, a face totul în lumina lui Dumnezeu. Aceasta este lecția pe care o oferă și Arhiepiscopul Ioan Maximovici (pomenit la 2 iulie) omului contemporan – sfințenia ca cel mai firesc lucru, pornind de la viața zilnică în toată concretețea ei, fără necesitatea a ceva extraordinar. Ne aducem aminte în acest cadru de cele trei sfaturi de bază date ucenicului cu privire la accederea pe calea mântuirii, un soi de „rețetă”, deși tradiția ortodoxă nu apreciază un astfel de concept – în orice loc vei merge să Îl ai pe Dumnezeu în fața ta, orice lucru vei face să iei mărturie din Scripturi, și în orice loc te vei așeza să nu te miști degrabă (stabilitatea). Tradus în limbajul nostru, acest principiu înseamnă acordul dintre voia lui Dumnezeu și voința noastră. Nu aduce noutăți, ci invită la o disciplină simplă, verificată de generații și generații, dar care stă la baza vieții duhovnicești – „Arată-mi calea pe care voi merge… Învață-mă să fac voia Ta” (Psalmul 142, 8, 10). La modul practic, această căutare este dublată de capacitatea de a-i mulțumi lui Dumnezeu atât pentru cele bune, cât și pentru cele rele, condiție pentru primirea Duhului Sfânt în suflet, medicamentul pentru vindecarea unei inimi zdrobite și contextul pentru simțirea mângâierii de sus. Pentru noi, în mod special, acest lucru înseamnă redescoperirea acelei intuiții a omului firesc care nu făcea nimic fără să se închine, fără să ceară ajutor dumnezeiesc și fără să mulțumească." - 

În mod cert, odadtă cu reluarea slujbelor în sfintele locașuri, este nevoie de o revigorare a familiei, de coborâre din nou a preotului în cetate şi de a aduce familia din nou în biserică prin intermediul modelului personal şi al faptei concrete, se arată în acest interviu din Ziarul Lumina. Putem crea din nou comuniunea şi comunitatea prin relaţionarea directă, să punem în practică, de ce nu, agapa creştină ce se practica odată, pentru a ne bucura astfel împreună în Hristos. Noi ne întâlnim la biserică, dar nu ne cunoaştem cu adevărat. Şi asta trebuie să facem: un efort minim de a cunoaşte bucuria sau suferinţa celui de lângă noi, cu care ne rugăm împreună în biserică. Astfel se creează comuniunea între oameni, iar copilul meu, venind cu mine în biserică, va învăţa că aici găseşte tot ce are nevoie din punct de vedere spiritual, hrana vie Care este Hristos, prin Sfintele Taine, soluţii la probleme, dar şi din punct de vedere material, pentru că în biserică ne ajutăm reciproc. Şi de aici, din biserică, se va îndrepta şi spre şcoală ideea clară de comunitate, că trebuie să lucreze spre binele copiilor atât profesorii, cât şi părinţii. Faptele personale, comuniunea între oameni - de acolo trebuie plecat, să mutăm, dacă vreţi, agapa creştină de pe Facebook în realitate, în Biserică. Modelul personal poate schimba în bine societatea şi cred că asta vrea Dumnezeu de la noi: faptele să vorbească pentru noi. 

Închiși în case, dar cu ochii deschiși în societate

Ni s-a cerut putere de concentrare, de organizare și răbdare pentru gestionarea reușită a zilelor petrecute exclusiv acasă. Unii au mizat că prinși fiind cu noile provocări nu vom mai vedea uscăturile din cauza copacilor și au lansat cu avânt legea vaccinării obligatorii și legea educației sexuale în școli, două inițitive legislative mârșave, față de care nu putem rămâne pasivi. ÎPS Teofan al Moldovei și Bucovinei: "Ni se amintesc tot felul de lucruri pe care ar trebui, după dorinţa lor, să le îmbrăţişăm cu grabă: să supunem copiii noştri la educaţia sexuală în şcoli, să acceptăm tot felul de forme de căsătorie, să acceptăm sinuciderea asistată, pentru că bătrâneţea este grea – iată ce ne şopteşte, ca un cântec de sirenă, duhul acestei lumi, ca noi să ne aruncăm disperaţi întru adâncuri. Euharistia, rugăciunea şi familia proprie sunt cei trei stâlpi care ne ajută să nu fim luaţi de valul acestei lumi. «Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu». (I Petru 2, 16) Lumea vă făgăduieşte libertate, fiindcă oamenii lumii «sunt ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte». (II Petru 2, 19) Cel mai mare dar al lui Dumnezeu este libertatea, pe care omul o dobândeşte mărturisind Adevărul. Libertatea cea adevărată – în statura de rob al lui Dumnezeu. Însă diavolul, vicleanul prin excelență, doreşte ca cel mai mare dar – darul libertății – să îl transforme în libertate neasumată corespunzător – adică tirania libertăţii: „fac ce vreau”, „trupul este al meu, fac ce vreau cu el”. De aici decurg desfrâul pe de o parte, avortul pe de altă parte. Diavolul doreşte ca cel mai mare dar să îl transforme în libertate neasumată corespunzător – tirania libertăţii. Libertatea cea adevărată este dobândită în relaţie cu Domnul Hristos, când omul primeşte putere să domnească peste patimi.”

Educația copiilor: să insistăm pe bunele maniere, să nu uităm de feminitate, de feciorie

„Dați-mi o generație de mame bune creștine și voi schimba fața lumii... Nu încetez a vă ruga cu lacrimi ca, înainte de toate celelalte, să dați copiilor voștri o bună educație. Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația pe care i-o dai. […] Crește un atlet pentru Hristos și, fiind în lume, învață-l evlavia din fragedă vârstă”-  Sfântul Ioan Gură de Aur. În sinteticul, dar profundul său tratat intitulat Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră educarea prin virtute a copilului a fi cea mai dificilă artă, însă ale cărei roade sunt cele mai frumoase şi bogate. În cuvinte memorabile, Sfântul Părinte arată: „Şi doar nu este o artă mai mare ca aceasta. Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului? Cel care practică această artă trebuie să fie mai priceput şi mai talentat decât un pictor şi decât un sculptor”. În învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, preocuparea faţă de creşterea fizică şi dezvoltarea morală a copiilor îi situează pe părinţi şi pe educatori la cea mai înaltă demnitate posibilă, aceea de împăraţi. Precum aceştia trebuie să vegheze la paza cetăţii şi liniştea supuşilor lor, tot astfel şi părinţii au chemarea nobilă, împărătească, de a se îngriji de binele fizic şi spiritual al copiilor lor. Mai mult chiar, prin însuşi actul naşterii copiilor, părinţii devin creatori secunzi sau împreună-lucrători cu Dumnezeu, Cel care, din iubire infinită, le-a adus pe toate de la nefiinţă, la fiinţă. Precum Dumnezeu creează, tot astfel şi părinţii concreează sau împreună-creează cu El. - Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu 

Bunele maniere, politețea. Arta conviețuirii armonioase depinde și de modul în care petrecem timpul împreună la masă, mai ales cand aceasta redevine regulă cotidiană, nu excepție duminicală. Nu numai că ar trebui să nu uităm de rugăciune și de binecuvântarea bucatelor, dar câte tensiuni nu s-ar evita astăzi dacă nu ar mai exista așa de multe mofturi ale copiilor, ori prea multă dezinvoltură în atitudinea și comportamentul lor... Iată câteva sfaturi mereu valabile, nedemodate, actuale și valoroase ale Sf. Clement Alexandrinul: „Este semn de cu­min­țenie să mănânci și să bei mai puțin, să mănânci încet, nu repezit, să fii nepasionat și la începutul mesei și în pauzele de la masă și să termini primul de mâncat. Scriptura spune: «Mănâncă ca un om cele ce-ți sunt puse înainte; încetează cel dintâi pentru buna-cuviință; iar dacă stai între mai mulți, nu întinde mâna înaintea lor» (Eccleziasticul 31, 18-20).” Tinerii să-și țină ochii ațintiți pe masă, fără să se miște încoace și încolo; să se sprijine pe coate și să fie prezenți numai cu urechile; după ce s-au așezat la masă, să nu țină picioarele unul peste altul, să nu le fie apropiate coapsele și nici să-și sprijine bărbia în mâini. Că este urât să nu-și poată ține capul drept; și aceasta este o ocară pentru tânăr. Iarăși este semn de ușurătate pentru tânăr dacă se mișcă mereu și-și schimbă po­ziția”. „Bătrânii trebuie să se uite la tineri ca la copiii lor; pot să se joace cu ei - foarte rar, dar totuși din când în când - să glumească cu ei în așa fel încât glumele să țintească la buna lor creștere. Față de cei cărora le place să glumească, trebuie să tăcem și să nu ținem seamă de cuvintele de prisos, așa cum nu turnăm în paharele pline. Glumele de acest fel sunt primejdioase.” (Clement Alexandrinul, „Pedagogul”, în: Scrieri I [Părinți și Scriitori Bisericești, 4], trad., introd., note și indici de pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 262). Clement Alexandrinul, „Pedagogul”, în: Scrieri I, p. 263). 

Feminitatea, floare rară. În educaţia fetelor din zilele noastre s-a întâmplat ceva paradoxal: în lupta pentru drepturi egale, femeile au ieşit victorioase, iar ca rezultat au început să joace pe un teren străin, abandonând poziţiile lor şi pierzând astfel blândeţea feminină, puritatea şi delicateţea. Stilul contemporan este energic, agresiv, îndrăzneţ, arată psihologul rus Tatiana L. Şişova. - ( Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de preot Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 227-228)

Psihologul Dana Alecu sintetizează că un rol important în acest aspect îl are educaţia primită din familie, aspectele pentru care fiica, viitoarea adolescentă, este valorizată. Într-o familie cu frică de Dumnezeu, îmbrăcămintea decentă va fi promovată încă din copilărie. Apostolul spune „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ.” (1 Timotei 2, 9) De multe ori, pentru părinţii care se simt vinovaţi că nu petrec suficient timp cu fiica, nu au suficientă disponibilitate pentru aceasta, e mult mai simplu să cedeze nediscriminativ cererilor, în special celor de ordin material, ale acesteia. Educaţia, discuţiile părinte-fiică, timpul disponibil pe care i-l acordă părintele transmite de multe ori pentru aceasta din urmă mesajul că este iubită, că i se acordă atenţie în mod necondiţionat şi toate acestea nu pot fi înlocuite cu bani. Mesajul de încredere de la părinţi o va ajuta pe viitor să îşi clădească încrederea în sine şi să se aprecieze pe ea însăşi, nu doar prin aspecte de ordin exterior – vestimentaţie, accesorii – ci şi pentru calităţi interioare, sufleteşti. Până la vârsta majoratului şi a câştigării independenţei de ordin material, părinţii sunt încă responsabili de alegerile făcute de fiicele lor, putând avea o influenţă pozitivă asupra acestora. Pentru a putea oferi astfel de îndrumări, e nevoie de efort din partea părinţilor, de comunicare cu copilul, pentru a vedea care sunt preferinţele lui, de a încerca să-l înţeleagă, nu să-l condamne la modul general ori să condamne aprioric.

Premisele decenţei se seamănă din copilărie. Este în cea mai mare parte rolul părinţilor să modeleze o atitudine responsabilă faţă de bani, de modul în care aceştia sunt cheltuiţi, precum şi de faptul că aceştia nu reprezintă valoarea supremă. Dacă în calitate de părinte vom încerca să contracarăm aceste tendinţe abia când copilul ajunge la vârsta adolescenţei, va fi aproape imposibil. De aceea, dacă de la vârsta copilăriei şi a preadolescenţei părinţii se îngrijesc de nevoile de bază ale copilului, referitoare la îmbrăcăminte, iar în ceea ce priveşte eventualele dorinţe – de exemplu aceea de a avea o haină la modă – să îl deprindă pe acesta să economisească, din sumele primite periodic de la părinţi, acesta va avea o altă perspectivă asupra cheltuirii banilor. Implicat fiind în mod treptat, în limitele vârstei, în anumite decizii financiare ale familiei – spre exemplu planificarea şi economisirea banilor pentru o ieşire cu părinţii în oraş – copilul va deveni mai responsabil şi mai cumpătat şi când va veni vorba de propriile cumpărături.

Fecioria tinerilor. Dacă în urmă cu 30-40 de ani fecioria încă era privită ca fiind o calitate de care depindea onoarea familiei, astăzi nu mai reprezintă o valoare care trebuie respectată. Dacă în trecut aceasta era o virtute, iar pierderea ei înainte de căsătorie nu era bine văzută, astăzi trăim vremuri în care, mai mult ca niciodată, valorile creştine au fost minimalizate. Să nu ne mirăm că, pornind de aici, asistăm la răsturnarea ierarhiei valorilor în ansamblu. Lipsa moralei creştine aduce criza morală. Foarte puţine sunt familiile care le explică tinerilor ce înseamnă şi ce implică relaţia dintre bărbat şi femeie. Ei renunţă la feciorie încă de la vârste foarte fragede, fără să fie pregătiţi în prealabil, cu repercusiuni în plan psihologic, emoţional, fizic şi moral, pierzându-şi astfel curăţenia trupească şi sufletească. Majoritatea consideră că este demodat să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie. Ei sunt sfătuiţi să se cunoască mai bine în cuplu, înainte de a întemeia o familie şi, astfel, a apărut moda "căsătoriei de probă". Învăţătura Bisericii îndeamnă la castitate şi consideră mare păcat întreţinerea relaţiilor intime înaintea căsătoriei. Cei care se iubesc sunt sfătuiţi să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor prin Sfânta Taină a Căsătoriei. Morala creştină a subliniat permanent frumuseţea curăţiei înainte de căsătorie, considerând-o ca pe o ofrandă pe altarul noii familii, un dar reciproc pe care şi-l oferă cei doi tineri. Cine caută iubirea adevărată şi doreşte o familie fericită ştie că nu o întâlneşte decât o singură dată în viaţă, este irepetabilă şi, de aceea, o aşteaptă pentru a i se dărui integral, trup şi suflet, iar iubirea şi dăruirea trebuie să fie binecuvântate în Biserică. Prin participarea la Nunta din Cana Galileii, Mântuitorul Iisus Hristos ridică legătura dintre bărbat şi femeie la nivelul de Sfântă Taină şi arată respectul Său faţă de această legătură ce trebuie facută în curăţie. - Cristina Constanţa Chiriţă 

Educarea morală a copilului este capodopera părinţilor

În învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, copiii reprezintă „cea mai mare mângâiere” pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor, după pierderea nemuririi, „toiag” ostenelilor şi bătrâneţilor părinţilor lor, osteneli datorate grijii faţă de copiii lor, nopţilor de nesomn şi clipelor de veghe, privării din partea părinţilor chiar şi de cele mai elementare şi indispensabile bunuri şi lucruri, pentru a oferi copiilor ceea ce este mai bun, mai frumos şi mai înalt. Şi aceasta pentru că părinţii trăiesc prin copiii lor. Bucuriile copiilor au o rezonanţă mai adâncă în inima părinţilor, după cum, parcă, nimic nu loveşte şi nu răneşte sufletul acestora, precum o fac suferinţa, boala, nereuşita sau nefericirea copiilor lor. Ar fi capabili, ei, părinţii, să îşi dea întreaga viaţă pentru a adăuga chiar câteva clipe vieţii copiilor, să se uite pe ei, spre creşterea şi împlinirea copiilor lor. Asemenea artiştilor de geniu, părinţii trebuie să îşi dea silinţa să desăvârşească operele sau tablourile lor, făcând din acestea icoane minunate, care să reflecte frumuseţea Creatorului, iscusinţa şi responsabilitatea educatorilor. Sfântul Părinte explică astfel ­înalta vocaţie ce le-a fost adresată părinţilor: „După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel; dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Or, aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a ­sculpta statui minunate lui ­Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi ­uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al ­copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta. Cu multă grijă, în primul rând, alungaţi din sufletul lor desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii, când spune sau face ceva”.- Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu 

Semnele vremurilor pot părea în continuare descurajante. Numai credința, nadejdea și dragostea ne pot călăuzi prin aceste ape tulburi. Epidemia de coronavirus este departe de a se fi încheiat, revenirea copiilor la școală așa cum o știam este improbabilă, implicarea părinților în educația morală și școlară a copiilor poate face diferența. Responsabilitatea este imensă, recompensa va fi pe măsură. Putem fructifica timpul pentru a împleti rugăciunea cu sfatul cel bun. Pornind la drum cu binecuvântarea ceruta de la Dumnezeu prin rugăciune vom primi harul și inspirația de a-i ajuta pe copiii noștri atât la temele pentru școală, cât mai ales în a discuta și a le arăta cum să trăiască frumos împotriva amăgirilor acestei lumi înșelătoare. Cel mai probabil vom fi, părinți și copii deopotrivă, considerați ciudați, retrograzi, demodați, habotnici, intoleranți, dar nimeni nu va putea submina demnitatea, tăria caracterului, noblețea sufletului, frumusețea lăuntrică ale oamenilor lui Dumnezeu. Însiși Mântuitorul,  Maica Domnului și sfinții ne vor fi scut și prieteni, tovarăși de drum pe marea învolburată a vieții. Nu suntem singuri, deși părem destul de izolați. Apa trece, pietrele rămân, ia pe (aceaste) piatre ale credinței și ale mărturisirii s-a clădit Biserica lui Hristos, care nu va fi biruită nici de porțile iadului.

 

 

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Strategii antihristice de rupere a creștinilor de Biserică și de Dumnezeu - Preot Tudor Ciocan
 

Hristos a înviat!

Așa, încetul cu încetul, ajungem să revenim la normalitate, prin mila lui Dumnezeu. Să ne rugăm mai departe lui Dumnezeu să ne întărească pe calea aceasta spre firescul nostru creștin. Deși știm că istoria, așa cum este, așa cum am învățat-o, nu se repetă. Se repetă patimile omenești, dar istoria în sine nu se repetă. Patimile și virtuțile. Fiecare generație are oamenii ei de vârf, fie pozitivi, fie negativi, după cum într-un fel am spus că fiecare generație a avut antihriștii ei și sfinții ei. În timpul Bisericii primare, Nero a fost considerat primul dintre antihriști. Sunt convins că și prin alte zone ale lumii acesteia unde cuvântul Evanghelia a ajuns să fie propovăduit au fost stăpânitori ai lumii care s-au opus. Și totuși, iată că Biserica a supraviețuit. Nu numai că a supraviețuit, a înflorit! Înflorirea Bisericii nu înseamnă neapărat propășirea ei în lumea aceasta. Nu înseamnă c-o ducem bine în lumea aceasta. Nu pentru aceasta a venit Hristos, ca să ne dea binecuvântarea unei vieți îmbelșugate. Aceasta a fost o concepție parazitară care a crescut în Vechiul Testament și nu numai acolo, ci și în lumea protestantă. Cu cât ești mai bogat, cu atât se vede mai mult, spun ei, binecuvântarea lui Dumnezeu peste tine, uitând practic – mă refer la protestanți [calviniști, în special, n.n.] – de cea de a treia ispită a Mântuitorului, ispitirea Mântuitorului de către diavol în Carantania, când i S-a pus la picioare toată lumea aceasta și i S-a spus de către diavol, satana: Închină-Te mie și toate acestea vor fi ale Tale!

Deci Hristos n-a venit ca să ne dăruiască sănătatea trupească. Nici bunăstarea trupească. Hristos a venit ca să ne dăruiască mântuirea și cele de folos mântuirii. Că sănătatea trupească ne este de mare folos pentru mântuire e evident. Pentru noi, care suntem sănătoși. Dar am cunoscut destul de mulți bolnavi ajunși la înțelepciunea cea duhovnicească, care fără a-și fi dorit boala, pentru că era boală cruntă și care s-a și terminat cu moartea, au mulțumit lui Dumnezeu pentru că abia în timpul bolii au învățat să se roage cu adevărat. N-o spun, Doamne-ferește, să ne dorim boala! O spun doar dintr-o constatare. Până atuncea – îmi spunea respectiva persoană, dar am auzit de mai multe ori – părinte,  mergeam tot timpul la biserică, eram tânăr, eram cu soțul împreuna, mergeam la biserică, ne rugam frumos, stăteam la priveghere, eram tineri mulți, mergeam la mânăstiri… De-abia în momentul în care am aflat că am cancer și de-abia în momentul în care am realizat că nu mă voi vindeca și că voi muri repede de cancer, de-abia atunci am început să mă rog cu adevărat. E bună sănătatea trupească, e bună liniștea lumească. Dar s-ar putea ca în această sănătate trupească și în această liniște lumească să ne jucăm de-a rugăciunea, să ne jucăm de-a trăirea cu Dumnezeu. În loc să fim cu adevărat dornici să ne întâlnim cu Hristos, să ne așezăm în fața lui Hristos, să ne jucăm de-a creștinismul. Or, lumea aceasta nu ne este dată pentru o joacă de copii. E bine să fim copii nevinovați cu virtutea și cu inima, dar e bine și trebuie să fim înțelepți cu mintea. Să nu fim copii, prunci la minte, cum  ne învață Sf. Apostol Pavel, ci să ajungem la vârsta bărbatului desăvârșit cel în Iisus Hristos.

Am trecut și suntem într-o perioadă grea. Faptul că stăm afară, faptul că încă avem obligația de a sta cu masca pe figură în magazine, faptul că trebuie să stăm la distanța aceasta unii de alții, faptul că încă nu ne putem mișca chiar liberi, toate acestea arată că nu suntem încă în normalitate. Bineînțeles că întrebarea este de ce nu suntem în normalitate și dacă noi, creștinii, putem să tragem o învățătură din aceasta. Unora le-au prins bine cele două luni în care n-au putut participa la Sfânta Liturghie. Altora, nu. Am învățat cu toții în aceste două luni cât n-am putut să fim împreună că a fi creștin însemnă să-ți asumi și niște riscuri. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârșitul lumii acesteia, cu atât riscurile respective sunt mai mari.

Pentru că au fost în fiecare generație sfinți și antihriști, dar la sfârșitul lumii va fi Antihristul acela, cu A mare, cel care va căuta în tot chipul să-l scoată pe Hristos din sufletele oamenilor. Pe Hristos a doua oară nu mai poate să-l omoare. Asta știe prea bine și satana, și antihristul. Hristos, Care a murit o dată, nu mai poate să moară și a doua oară. A murit o dată pe cruce, a înviat, este intangibil de-acum pentru cei care vor să-I facă rău. Însă pot să ne omoare pe noi, lipsindu-ne pe noi de Hristos. Anume lipsindu-ne pe noi de Sfânta Biserică. Pentru că nu este Hristos în altă parte mai vădit decât în Sfânta Biserică. Că poate unul sau altul, cine știe cum, au ei întâlniri, descoperiri minunate, dar harul desăvârșit este lăsat de către Mântuitorul la Cincizecime, în Sfânta Biserică. Sfânta Biserică nu înseamnă numai lăcașul, numai clădirea. Sfânta Biserică însemnă o credință și o altă structură a Bisericii. Cum a fost la început: apostolii și credincioșii. Apoi Apostolii, diaconii și credincioșii. Apoi Apostolii, episcopii, preoții, diaconii și credincioșii. De clădire ne putem lipsi. Nu ne putem lipsi de acea structură vreme îndelungată.

Iar Antihristul, dacă va lupta cu noi ca să-l scoată pe Hristos din inimile noastre, ca să ne omoare de fapt, pe de-o parte ne va ispiti cu îndulcirile. ”Orice este mai bine decât să fii creștin. E mai simplu. E mai dulce”. E mai ușor să stai la televizor sau în realitatea virtuală când s-o da drumul la așa ceva mult mai mult. ”De ce să te duci la biserică? Simte-te bine acasă la tine. De ce să faci efortul de a merge la biserică? De ce să faci efortul de a te trezi dimineața? Poți să-ți pui slujba și la 2 după-amiaza. O ai înregistrată”. Sau îndulciri mai grosolane: ”uită-te la sport, la filme, la show-uri de divertisment, la documentare. Fii un om inteligent!” Mulți vor cădea. Va mai fi cealaltă ispită: ”De ce să fii creștin ortodox așa cum te învață Sfânta Biserică și așa cum au fost din neam în neam aicea, la noi, părinții noștri, moșii și strămoșii noștri. Fii tu creștin [în felul tău] , să ai credința ta! Ce, nu te mântuiește credința ta? Crezi că trebuie s-asculți neapărat de ce spun popii și de toate obiceiurile astea din Evul Mediu întunecat?!” Alții vor cădea. Și vor considera că credința lor este mai importantă decât credința cea adevărată, propovăduită de Biserică. Și, în cele din urmă, cei puțini care nu vor cădea, vor începe să fie amenințați din ce în ce mai mult și se va ajunge la acea celebră marcare cu 666, care trebuie înțeleasă [și] duhovnicește [în sensul că va implica și o lepădare de credință]. […]

Problema mea este că în momentul acesta se lucrează asupra psihicului nostru, al fiecăruia dintre noi. S-a cultivat demult, cu mult înainte de aceste zile ale pandemiei, sentimentul acesta al nevoii de cunoaștere medicală. Filme, seriale pe care le vedeți și dumneavoastră la televizor, cei care vă uitați, sunt vreo 3-4 chiar și zilele astea. (…) Cultivându-se toate acestea, oamenii încep să se uite și au impresia că știu câte ceva în zona de medicină. Însă cei care au rude directe studenți la medicină, știu că mai toți studenții au impresia că trec prin toate bolile pe care le învață. Cam asta se întâmplă și cu noi. Am fost pregătiți de zeci de ani cu toate serialele astea, cu tot felul de boli, le vedem și se întâmplă: „Aoleu! Dacă am și eu așa ceva?! Cum să mă feresc de asta? Ați văzut ce-a pățit ăla acolo!”. Filme! Au la fel de multă legătură cu realitatea istorică, ca un film, dacă vă uitați, din zilele noastre, cu realitatea noastră. Filmul e artistic. E făcut special ca să impresioneze, să te marcheze afectiv, să-l urmărești, să te tenteze. N-are legătură cu realitatea. În momentul în care am fost astfel pregătiți, s-a ajuns la momentul acestei gripe. Și iată că acuma unii dintre noi care oricum aveau acestă ispită de a se considera mai bolnăvicioși – poate [unii chiar] erau mai bolnăvicioși – de a considera că trebuie să ia niște măsuri suplimentare ca să se păstreze sănătoși, acelora li s-a dat foarte multă apă la moară. Bineînțeles că s-a încercat și se încearcă să fim cu toții convinși de necesitatea de a fi [protejați] de această boală. E un virus. Pe noi, pe fiecare dintre dumneavoastră, oricât ne-am spăla, avem 2kg de microbi, bacterii, viruși. Oricare dintre dumneavoastră poate declanșa oricând… Dacă eu încep să mă gândesc la el mai mult la el decât la Hristos, atunci am o mare problemă. Dacă am impresia că exagerând – nu că nu fac nimic, că mă spăl pe mâini, strănut în șervețel, normal – dar exagerând cu măsurile de sănătate pot să-mi păstrez eu viața sănătoasă, sunt în mare înșelare. Mai ales că aceste măsuri încep încetul cu încetul să mă preocupe mai mult decât gândul la Hristos. Și uite cum, dintr-o măsură aparent bună, se ajunge la ruperea noastră de Hristos. Și mă trezesc nu deodată, nu mâine, nu poimâine, într-o lună, într-un an, în cinci ani că Hristos e o poveste undeva, departe, mintea mea și preocupările mele sunt ca să-mi păstrez sănătatea trupească. Și încă mă mai trezesc și la sfârșitul vieții, pentru că oricum voi fi muritor, cu mască sau fără mască, poate mor în câteva ore sau poate mor într-o sută de ani, la sfârșitul vieții mă trezesc că toată viața sau o mare parte din viață, din atenția mea mi-am dus-o ca să-mi păstrez sănătatea trupească, și de fapt mi-am pierdut cu totul sănătatea sufletească.

Întreg Occidentul – nu în sens de 100%, totdeauna or să existe și acolo nuanțe, or să existe oameni sfinți și acolo – dar mentalul occidental este concentrat pe  lumea aceasta, pe bunăstarea de-aici și pe sănătatea de-aici [din lumea aceasta]. De aceea, acum au ajuns să aibă bisericile goale, să fie transformate în cluburi, în biblioteci, Doamne-ferește și în altele mai rele, să scoată la vânzare biserici, pentru că Hristos nu-ți asigură bunăstarea trupească. Iar dacă interesul meu este pentru lumea aceasta, atunci de ce să mă mai ocup de Hristos? Pentru că a fi cu Hristos înseamnă un efort. Și un efort mare. La început, mai ales, și în anumite momente ale vieții. E greu să fii creștin. Sunt multe alte tentații, aparent benigne în lumea aceasta, decât a fi cu Hristos: să citești o carte frumoasă, să te uiți la un film frumos, să ieși la plimbare, să te uiți chiar și la sport, așa, distant, fără să strigi pe-acolo, să asculți un concert, dar nu este Hristos acolo. Că Hristos poate fi în adâncul oricăror dintre acestea, da. Dar dacă acestea devin pentru mine centrul preocupărilor, deja mă împiedică de a mă apropia de Hristos.

Și acum ce se va întâmpla? Pe de o parte, Antihristul va bate și va încerca să spargă Biserica. Așa cum a încercat să vă rupă pe dumneavoastră de Sfânta Împărtășanie și încearcă mai departe, va încerca să rupă Biserica și în structura ei, încrederea dumneavoastră în Biserică. Totul în Biserică se bazează pe încredere. De fapt, multe în lumea aceasta se bazează pe încredere. Când pun masca, am încredere că masca mă ferește, [deși] nimeni nu mi-a demonstrat asta. Am dovezi? Am „dovezi” citite, ascultate… Iarăși, am încredere în acele „dovezi”. Când iau [un medicament], am încredere că [medicamentul acela] îmi folosește. […]. Deci totul în lumea asta se bazează pe încredere. Or, ceea ce încearcă Antihristul acuma a încercat dintotdeauna și va încerca mai acut este să surpe încrederea dumneavoastră și a noastră, a tuturor, în Hristos așa cum este El în Sfânta Biserică și să mute această încredere pe altceva. Încrederea în Știință, în știința medicală, de pildă. Care știință medicală a dat un mare rateu, având în vedere că n-a avut altceva mai bun de făcut decât să ne închidă pe toți două  luni în casă. Asta nu-i știință medicală, e… știința penitenciarelor. Încrederea în descoperirile științei. Oamenii de știință au arătat că o să fie și mai rău [au avut niște predicții și estimări catastrofice despre pandemie, care s-au dovedit cu totul false – n.n.]. Oamenii de știință au arătat că dacă vrei să-ți fie bine, trebuie să faci asta. Eu am fost nu om de știință, dar am avut și am și eu o pregătire tehnică și am de-a face cu oameni de știință. Să nu vă închipuiți că oamenii de știință sunt așa un corp omogen în care au toți aceeași părere. În știința înaltă, și mă refer la fizică, la matematică, deci științe precise, nu mai vorbesc de medicină, sunt teorii diferite și dacă înțelegi puțin mai bine cum se impun aceste teorii, uneori vezi că nu au nicio legătură cu realitatea științifică.

În ce voi avea încredere? În ce mă-nvață unul sau altul sau în ce mă învață Sfânta Biserică? Voi avea încredere în Hristos, sau Îl pun pe Hristos deoparte și mai degrabă am încredere în masca mea pentru că așa mi s-a spus? Și mai departe. Am văzut în vremea comuniștilor, mai ales în prima perioadă, pe care eu n-am trăit-o, dar o știm foarte bine, ceva ce se cheamă ”lupta de clasă”. Și știți foarte bine că muncitorimea era clasa muncitoare care trebuia să zdrobească burghezia. Și știți pre bine că asta a generat în tot răsăritul comunist, [deci] și la noi, sute de mii de victime, dacă nu milioane, și sute de mii de morți la noi, și în Rusia mult mai mulți. Dar era o luptă de clasă falsă. Nimeni n-a crezut efectiv în ea. Era clar că este o ideologie și mulți au aplicat-o, dar n-au crezut cu adevărat. De data asta, lupta de clasă s-a mutat în altă parte, mult mai ușor de crezut: lupta pentru sănătatea mea! trebuie să-mi păzesc sănătatea și sănătatea celui de lângă mine. Așa este. Sănătatea este bunul cel mai de preț. Așa este?  Nu! Hristos este bunul cel mai de preț. Dacă eu cred că sănătatea este bunul cel mai de preț și pe Hristos îl ”rezolv” pe urmă, am o problemă. În momentul Judecății voi avea o problemă. Sănătatea trupească nu-mi va fi de niciun folos. Dar pentru acest gând că sănătatea este bunul cel mai de preț, care este adânc intrat în mulți din societatea noastră, se ajunge la această luptă de clasă pe bază de sănătate: cei care poartă mască față de cei care nu poartă mască.  Pentru că cei care poartă mască sunt buni, sunt pozitivi, sunt cei care respectă sănătatea, în timp ce ceilalți trebuie să fie disprețuiți, eventual anihilați. Sunt mecanisme care au funcționat în istorie și au dat mari drame. Antihristul, Satana din spatele Antihristului devine și el nu mai înțelept, ci mai șmecher. Și dacă așa-zisa lupta de clasă n-a putut să țină decât vreo 10-15 ani propriu-zis – pe urmă nu s-a mai putut vorbi despre lupta  de clasă, deși comunismul a continuat să fie – lupta pentru sănătate atinge o coardă mult mai intimă a fiecăruia dintre noi. Și dacă noi cu adevărat ne lăsăm manipulați, iarăși o spun, ne vom trezi la un moment dat fără Hristos, ba uitându-ne chiar urât la cei care ne explică că Hristos e mai presus decât sănătatea noastră.

Am vorbit despre toate acestea ca să știți spre ce ne îndreptăm. Pe de o parte, spre învrăjbirea noastră, între cei care poartă mască cu mult spor, ascultând de indicațiile celor care ne cer să avem încredere în ei, dar, de fapt, nu dau dovadă că merită încrederea noastră, și cei care nu poartă mască, pentru că se uită și deschid ochii.

Și vom mai vedea, în al doilea rând, [ceea ce] am avut parte și avem parte mai departe, din păcate: ruperea dumneavoastră de Sfânta Împărtășanie.

Și vom vedea și următorul [pas], încercarea de discreditare totală a oamenilor Bisericii pentru păcatele unora dintre ei, așa încât să nu mai aveți încredere în Biserică, să nu mai veniți  la biserică, să trăiți fiecare cu „dumnezeul” dumneavoastră.

Cu multă luare aminte, nu vă pot sfătui decât să țineți foarte strâns legătura cu duhovnicul dumneavoastră. Dacă nu aveți duhovnic, căutați-vă unul în care să aveți încredere. Dacă acel duhovnic vă trădează încrederea, sfătuiți-vă cu un alt prieten, alt preot, alți 2-3. Căutați oameni în care să aveți încredere. Oameni! Nu televizor, nu net. Oameni! Că l-ați auzit pe net, poate ați auzit predica la un moment dat de la un prieten, ”vreau să-l văd și eu pe părintele acela, vreau să-l cunosc”. Încrederea noastră și mântuirea noastră stau în Hristos. Dar ca să pot cu adevărat să mă apropii de Hristos, trebuie să am dragoste pentru cel de lângă mine și trebuie să am încredere în cel de lângă mine. Și dacă am încredere în cel de lângă mine în numele lui Hristos, să știți că Hristos ne va da ceea ce este de folos pentru noi aici.

Dacă va trebui să suferim boală și neputință cum a fost orbul de astăzi, vom suferi boală și neputință. Dar la sfârșitul vieții Îl vom putea dobândi pe Hristos. Viața aceasta este trecătoare. Ea ne este dată ca să ne apropiem de Hristos, să creștem în credința noastră în Hristos și în dragostea noastră pentru Hristos și pentru cei din jur. Este trecătoare viața, dar, spre deosebire de cei care nu cred, noi avem această mare nădejde. Chiar dacă avem aici căderi și neputințe, dacă încercăm să ne ridicăm, dacă încercăm să avem inimă bună și curată, dacă nu ne lăsăm manipulați, atunci cu adevărat căutarea lui Hristos pe care o facem în viața aceasta își va dobândi o pregustare încă de-aici, dar își va dobândi desăvârșita împlinire în viața viitoare.

Amin!

Cuvântul Ortodox



O încercare de a ridica Constitutia României la valorile dreptei credințe ortodoxe (I) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

Unele aspecte privind noțiunea de constituție, apariția și evoluția constituțiilor

 În istoria lumii, începând cu secolul al VIII‑lea, s‑a impus alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale, politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care şcoala dreptului natural îl denumea „societatea civilă”.

 La sfârşitul secolului al XVIII‑lea, în doctrina şi practica constituţională ameri­cană, Constituţia era definită astfel: forma de guvernământ izvorâtă din forţa poporului, în care sunt stabilite o serie de principii fundamentale de drept.

 Cuvântul constituţie derivă din latinescul „constitutio”, care înseamnă aşezare cu temei, stare a unui lucru.

 În dreptul roman din timpul Imperiului, cuvântul „constituţie” a fost folosit pentru a desemna legile care emanau de la împărat, chiar dacă ele nu se refereau la organizarea şi funcţionarea statului. În Evul Mediu, acest cuvânt desemna rigorile monahale.

 În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 se stabilea că: „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită nu are constituţie”.

 În această concepţie, forma de adoptare a normelor constituţionale este mai puţin importantă, în schimb conţinutul lor trebuie să corespundă idealurilor filosofiei liberale dominante în perioada revoluţionară, care au dus la limitarea sau răsturnarea absolutismului monarhic. Acest mod de a înţelege noţiunea de constituţie a fost întâlnit în Anglia, unde este folosit şi astăzi, în sensul că exista un număr de reguli juridice care, deşi nu erau consacrate într‑o lege sistematică de organizare a statului, aduceau limitări puterii monarhului şi garantau anumite drepturi individuale.

 Sensul noţiunii a evoluat în procesul istoric care a urmat în America şi pe continentul european, dobândind caracteristici noi. Revoluţiile americane şi franceze din a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, pe lângă proclamarea necesităţii limitării puterilor guvernanţilor şi recu­noaşterea unor drepturi fundamentale pentru om, au căutat să găsească şi proceduri juridice cât mai eficace pentru rezolvarea acestui scop.

 În acest sens apare şi se dezvoltă ideea potrivit căreia normele trebuie cuprinse în legi scrise şi sistematice astfel încât să includă într‑un cadru ordonat şi unitar toate reglementările relative la organizarea şi funcţionarea puterii politice şi a raporturilor cu cetăţenii. Se afirmă nu numai necesitatea constituţiei scrise, dar şi supremaţia ei juridică faţă de orice alte norme juridice. Pentru a se asigura această supremaţie juridică a apărut ideea rigidităţii constituţionale. În aplicarea aces­tei idei s‑a considerat că actele juridice normative cu valoare de constituţie nu pot fi modificate de corpurile legiuitoare obişnuite, ci numai de o adunare constituantă, adică de un organ anume ales în scopul adoptării constituţiei.

 Se face distincţie între puterile constituite, adică adunările legiuitoare alese pe baza constituţiei în vederea adoptării legilor ordinare, puterea exe­cutivă şi cea judecătorească, pe de o parte, şi puterea constituantă, pe de altă parte, aceasta fiind singura competentă să adopte şi să modifice constituţia. Totodată s‑a stabilit că adunarea constituantă, atunci când procedează la adoptarea sau modifi­carea constituţiei, trebuie să respecte anumite formalităţi procedurale mai complicate decât cele stabilite pentru modificarea legilor ordinare.

  În scopul de a consolida supremaţia constituţiei s‑a încercat apoi să se găsească un mijloc pentru a asigura respectarea ei nu numai de organele administraţiei publice şi de justiţie, dar şi de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia să i se recunoască competenţa de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituţional. Apare şi se dezvoltă astfel teoria constituţionalităţii legilor.

 În epoca modernă se afirmă mai puternic preocuparea pentru promovarea şi ocrotirea drepturilor fundamentale, preocupare care devine aspectul cel mai important al teoriei constituţionalismului. În consecinţă, teoria constituţionalismului modern are mai multe valenţe, care ar putea fi sistematizate în următoarele trăsături:

‑ existenţa unor acte juridice normative adoptate după proceduri specifice dero­gatorii de la dreptul comun de către puterea constituantă;

‑ asigurarea supremaţiei juridice a actelor constituţionale în raport cu aceleaşi sistem de drept, rolul ei structurant;

‑ garantarea respectării şi aplicării constituţiei de către toate organele statului prin instituirea controlului constituţionalităţii legilor;

‑ afirmarea principiului constituţionalismului modern, flexibilitatea separaţiei puterilor în stat şi, în acelaşi timp, consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

‑ afirmarea şi protejarea juridică prin normele constituţionale a valorilor supreme în societatea modernă, respectiv: pluralismul politic şi instituţional, democraţia, statul de drept şi libertăţile cetăţeneşti, inclusiv accesul liber la justiţie;

‑ recunoaşterea existenţei unor raporturi sociale şi politice de importanţă primor­dială care formează obiectul special de reglementare al normelor constituţionale.

 Profesorul univ.dr. Ion. Deleanu, arăta: „Constituţia este şi trebuie să fie aşezământul politic şi juridic funda­mental, care reflectă cucerirea puterii în stat, noile structuri sociale şi politice, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeni­lor”.[1]

 Conceptul de constituţie poate avea două accepţiuni:

 Deşi termenul de constituţie este foarte vechi, el fiind adesea folosit în accep­ţiunea sa de lege, actuala sa semnificație s‑a conturat în epoca modernă.

   Așa cum am arătat , constituţia este considerată ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea pe care o modelează prin ordinea juridică ce o impune.

   În constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, astfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „fiecare popor îşi are constituţia care se potriveşte şi care i se cuvine”.

   Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani, în Constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului.

   Încă de la apariţia sa constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istoriei el propunându-şi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

   Poate că cel mai bine idealul constituţionalismului este exprimat de noţiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost şi este încă un proces îndelungat şi anevoios înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic la fundamentarea construcţiei statului de drept se află ideea de raţionalizare a sistemului dreptului şi de accentuare a eficacităţii lui. Cerinţa esenţială a idealului constituţional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului faţă de drept şi limitarea puterii statului prin drept.

   Într-adevăr, constituţiile prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legalităţii şi a ordinii de drept, protecţia individului şi a cetăţeanului în raporturile lui cu puterea, desfăşurarea întregii activităţi statale pe baza şi în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală iar respectul faţă de ele devine o datorie pentru guvernanţi.

   Idealul constituţiei dar şi al constituţionalismului este exprimat şi prin conceptul de supremaţie a constituţiei. Supremaţia legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din constituţie sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic. Consecinţele cele mai importante ale supremaţiei constituţiei sunt conformitatea întregului drept cu normele constituţionale şi obligaţia fundamentală a autorităţilor statului de a-şi exercita atribuţiile în limita şi spiritul constituţiei.

   Desigur supremaţia constituţiei ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista şi garanţii specifice care în esenţă permit controlul puterii şi evitarea evoluţiei acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanţii două sunt mai importante: controlul constituţionalităţii legilor care reprezintă o contrapondere importantă faţă de puterea discreţionară a parlamentului şi a executivului, iar cea de-a doua se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiţie. Întru-un sistem constituţional bazat pe supremaţia constituţiei controlul realizat de către instanţele judecătoreşti reprezintă o garanţie importantă a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în raporturile cu autorităţile executive ale statului.

   Esenţa şi finalitatea constituţiei dar şi a constituţionalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realităţi şi forţe diferite dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale şi interesul public. În sensul celor de mai sus profesorul univ.dr.Ioan Muraru afirma: „În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte:

a) receptarea în constituţie a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa) privind statul de drept şi democraţia, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor;

b) receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale.

Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura concordanţa între regulile constituţionale şi practica politică.”[2].

   Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Realizarea unui raport adecvat între constituţie şi realităţile statale, politice, ideologice şi economice este o problemă complexă care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituţia poate defini atât un regim liberal cât şi unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar, există o constituţie, nu se poate susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional, ci numai în statele unde legea fundamentală consacră și garantează principiile democratice de instaurare, exercitare și menținere a puterii statale precum și drepturile fundamentale ale omului.

    Trăsăturile regimului constituţional existent la un moment istoric într-un stat, dar şi modul în care este receptată şi respectată constituţia, determină realitatea legii fundamentale şi a constituţionalismului.

  Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale, gradul de dezvoltare economică şi gradul de democratizare. Evoluţia nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societăţii. Este marcată de acte normative cu valoare constituţională prin care, în decursul tim­pului, au fost reglementate relaţiile sociale privind puterea şi drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinţei gu­vernanţilor este determinată în mod direct de realităţile sociale exis­tente la un moment dat

   În România, ca şi în alte state europene, evoluţia constituţională semnifică democratizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreţionare ale statului, afirmarea principiului democraţiei privind organizarea socială, politică, juridică în stat şi consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Dezvoltarea constituţională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradi­ţiile, dar şi influenţele internaţionale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea.

   Din punct de vedere ştiinţific, începutul este marcat de adoptarea primelor consti­tuţii, respectiv a actelor normative care, din punct de vedere formal, dar şi al conţinu­tului, răspund criteriilor generale de definire a constituţiei. În literatura de specialitate evoluţia constituţională în România este analizată în funcţie de actele normative care au fost considerate că au valoare constituţională. Autorii au propus diferite sisteme de clasi­ficare a perioadelor istorice ale dezvoltării constituţionale a statului ro­mân.

   Apariţia şi dezvoltarea constituționalismului în România este marcată de unele caractere specifice sistemului economic, cultural, politic şi istoric ale societății, dar și de dominaţia altor puteri asupra statului. Astfel, structurile instituționale moderne ale statului au fost consacrate mai târziu și au evoluat mai lent faţă de alte ţări. Spre deosebire de Franţa, ideile de­mocratice ale constituţiei au fost receptate mai puţin de populaţie care avea un nivel de trai și de instrucție școlară redus. Reprezentanții burgheziei au fost aceia care au preluat şi transpus în primele documente constituționale și Constituții ideile organizării democratice ale statului, consacrarea drepturilor fundamentale ale omului, elimi­narea privilegiilor, exercitarea puterilor statale în conformitate cu principiul sepa­raţiei puterilor în stat etc.

   Unii autori susţin că ideile constituţionale ce au stat la baza adoptării unor consti­tuţii sunt preluate exclusiv din occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea o formă constituţională fără a schimba conţinutul. Această afirmaţie nu este fundamentată ştiinţific, deoarece constituțiile române al căror conținut normativ este influențat sau chiar determinat de constituționalismul european, au totuși și numeroase elemente de originalitate care reflectă realitățile sociale, culturale, economice și politice din momentul în care au fost adoptate. Trebuie subliniat faptul că spre deosebire de legile obișnuite care sunt rezultatul voinței legiuitorului, a deținătorului puterii în stat de la un anumit moment istoric, conținutul normativ al unei constituții este determinat de realitățile, caracterul, specificul societății și a statului din momentul adoptării lor .

   În cele ce urmează prezentăm succint evoluția constituționalismului în România[3].

  Constantin Mavrocordat la 7 februarie 1741 adopta un act normativ, considerat de unii autori ca fiind un veritabil act constituţional, cunoscut sub denumirea de Constituţia lui Mavrocordat. Acest document reglementa „adunarea obştescă” această instituţie dorindu‑se a fi un organ reprezentativ consultativ la care aveau acces boierii. Prin acest document se afirmau unele principii democratice privind încasarea taxelor, dar şi echi­librul ce trebuia să caracterizeze impunerea fiscală.

  Şcoala Ardeleană, la finele secolului al XVIII‑lea, milita pentru consacrarea, recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului pentru românii din Transilvania. Supplex Libellus Valachorum este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892.

 Prin Supplex Libellus Valachorum se consacră printre altele: dreptul la pro­prietate, la iden­titatea şi conservarea fiinţei umane; echilibrul ce tre­buie să existe între interesele fiecărui cetăţean – comunitate – stat. Este proclamat dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot poporul român. De aceea poate fi considerat ca un veritabil document constituțional.

 Primul document ce se află la originea organizării moderne a    Statului Român este un proiect constituţional al lui Dimitrie Sturdza din1802.

 Doctrina liberală şi teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în Prin­cipatele Române după 1820. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu se redactează un document politic ce încorporează multe din ideile şi concepțiile democratice și constituționale ale vremii. Ne referim la Constituţia Cărvunarilor din 1822, care nu a fost niciodată adoptată rămânând în formă de proiect. Constituţia Cărvunarilor a fost un proiect de constituţie care încerca introducerea unui sistem modern de guvernare în Principatele Române. Ea formula pentru prima dată principiul constituţional al domniei legilor şi al separării puterilor în stat. A fost elaborată la Iaşi şi supusă dezbaterii. Numele de "Cărvunari" face aluzie la carbonarii italieni (Carboneria). Constituţia prevedea principii și drepturi inspirate din ideologia Revoluţiei franceze: liber­tatea individuală a persoanei, a întrunirilor, a comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învă­ţământului, organizarea statului, restrângerea puterii domneşti şi instituirea sfatului obştesc, alcătui pe criterii reprezentative, format numai din boieri și care avea atribuții legislative. Ioan Sturza, domnitorul Moldovei a acceptat Constituția, dar ea nu a putut fi adoptată datorită opoziției Turciei și Rusiei.

 Un moment istoric important în dezvoltarea constitu­ţională a României îl constituie Revoluţia din 1848. Au fost procla­mate mai multe documente politice prin care erau consacrate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi principiul statului modern. Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era adopta­rea unei constituţii a statului. Proclamaţia de la Izlaz care este o veritabilă declarație de drepturi a românilor.

 Faţă de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice din 1831, 1832 sunt opera în principal a marii boierimi a Principatelor Române. Nicolae Iorga afirma că Regula­mentele Organice sunt adevă­rate constituţii, fiind în cea mai mare parte o creaţie a românilor. Adoptarea acestor documente politice şi juridice s‑a realizat la iniţiativa Rusiei, dar şi cu colaborarea marilor boieri din Prin­cipatele Române.

 Convenţia de la Paris din 1858 este actul internaţional prin care s‑au stabilit normele fundamentale referitoare la situaţia juridică şi politică a Principatelor Române și care apus bazele unirii Tării Românești cu Moldova realizată în 1859.

 Primul act considerat ca fiind o constituţie în România este Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864). În acest document cu valoare politică şi juridică sunt consacrate primele reguli constituţionale privind organizarea statului. Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparţine naţiunii şi era încredinţată spre exercitare domnului şi reprezentanţei naţionale. Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Cele două camere erau formate din membri aleşi şi membri de drept. Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional nu făcea referire expres la acest lucru.

 Constituţia din 1866 este considerată a fi una dintre cele mai demo­cratice legi fundamentale ale unui stat european din perioada respectivă. Era inspirată după Constituţia Belgiei din 1831, cuprindea 133 de articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea şi funcţionarea instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile cetăţeneşti, principiile de organizare a activităţilor economico‑sociale. Pentru prima dată în România sunt reglementate și garantate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

 Constituţia consacra faptul că puterea şi suveranitatea aparţin popo­rului, precum şi caracterul indivizibil al statului. Totodată, se acorda o atenţie deosebită drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Erau consacrate şi garantate drepturile civile, libertatea individuală, libertatea de conştiinţă, inclusiv cea religioasă, libertatea de exprimare, precum şi drepturile politice fundamentale, inclusiv dreptul de a alege şi de a fi ales. O atenţie deosebită se acorda proprietăţii, care era declarată sacră şi inviolabilă, şi se stabilea că nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii. Constituţia se referea pe larg la organizarea şi exercitarea puterii. Stabilea în acest sens că toate puterile în stat emană de la naţiune, iar puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor).

 Constituţia din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel, mulţi teoreticieni în drept constituţional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut valoarea de constituţie a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile şi pro­cedeele prevăzute de Constituţia din 1866. Cu toate acestea, constituţionaliştii moderni, având în vedere conţinutul acestui act constituţional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă. Constituţia cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri. Multe reglementări erau preluate din Constituția din 1866, dar există și numeroase elemente de noutate. În ceea ce priveşte puterea, se stabilea, la fel ca şi în constituţiile precedente, că aparţinea naţiunii. De asemenea, constituţia consacra caracterul statului român ca fiind un stat naţional, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ, era consacrată ca fiind monarhia constituțională și ereditară în linie masculină. Puterile statului erau exercitate de către reprezentanţii naţiunii.

 Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezen­tanţa naţională formată din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Se­natul. Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin Guvern. Consiliul legislativ avea rolul de a sistematiza legislaţia existentă. Sistemul instanţelor fiind organizat pe grade de juris­dicţie, la vârf se situa Înalta Curte de Casaţie. Constituţia face expres referire la controlul de constituţionalitate, încredinţând această funcţie Curţii de Casaţie. Pentru prima dată, constituţia face referire la organizarea contenciosului admi­nistrativ adică la controlul actelor administrative de către instanțele judecătorești

  Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret şi obliga­toriu şi se renunţa la orice sistem cenzitar. Ambele ca­mere erau alese pe baza votului egal, direct şi secret, dar Senatul cuprindea şi membri de drept, numiţi pe viaţă de către rege, fie din rândul foştilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităţilor reli­gioase. Frontierele statului nu puteau fi schim­bate decât prin lege. Organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune şi judeţe. Constituţia făcea referire şi la modul de dobândire a cetăţeniei române, în sensul că aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituţiei.

 Un capitol important este cel privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Conținutul normativ privind drepturile și libertățile fundamentale era în mare parte identic cu cel al Constituției din 11866. Constituţia consacra egalitatea între cetăţeni fără deosebire de naţionalitate, avere şi alte asemenea criterii.

 Premisele istorice ale adoptării Constituției din 1938 sunt exprimate de noile orientări politice intervenite în România după 1935. Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al II‑lea. Acest eve­niment a însemnat şi o transformare radicală a democratismului tradi­ţional instaurat în baza constituţiei din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunţarea la unele drepturi şi libertăţi fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituţiei şefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului şi, practic, s‑a eliminat din viaţa statală pluralismul politic, limitându‑se activitatea partidelor politice. Expresia juridică constituţională a regimul politic instaurat a reprezentat‑o Constituţia adoptată la 28 februarie 1938 din iniţiativa regelui Carol al II‑lea. Acest document constituţional avea 100 de articole gru­pate în 8 titluri. Naţiunea putea să‑şi exercite atribuţiile numai prin reprezentare. Puterea legislativă era exercitată de către rege şi Parlament. De asemenea, erau consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul naţional unitar şi indivizibil şi inalienabilitatea teritoriului. Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere de lege, care nu erau supuse controlului parlamentar. Puterea executivă era încredinţată regelui, care o exercita prin Guvern. Totodată, regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul armatei, numea şi revoca miniştri, putea dizolva par­lamentul, avea dreptul de graţiere a pedepselor.

 Parlamentul avea o structură bicamerală. Desemnarea deputaţilor se realiza prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor. Durata mandatului pentru deputaţi era de 6 ani. Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respec­tiv senatori de drept. Durata mandatului era de 9 ani.

 Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casaţie şi Justiţie şi cele­lalte instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra prin­cipiul legalităţii privind organi­zarea instanţelor judecătoreşti

 Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile Constituţiei din 1923. Acestea puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor aducea atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui Carol al II‑lea.

 Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, mo­ment în care sunt reduse prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline în stat Preşedintele Con­siliului de Miniştri.

 Ajungând în acest moment istoric al evoluției constituționalismului în România remarcăm că toate documentele cu caracter pre-constituțional, constituțional și Constituțiile adoptate au consacrat juridic și au mărturisit spiritual caracterul creștin ortodox al poporului Român și poziția majoritară a Bisericii ortodoxe în raport cu alte religii, confesiuni sau credințe existente și recunoscute de stat prin lege. Aceste reglementări constituționale nu au fost considerate ca fiind contare sau că ar fi adus atingere unor principii sau drepturi fundamentale recunoscute și garantate în mod deosebit de Constituțiile din 1866,1923 și 1938 precum: principiul egalității în drepturi a românilor, eliminarea privilegiilor și discriminărilor, libertatea de conștiință și libertatea religioasă, drepturile și protecția minorităților dar și principiul toleranței privind exercitarea unor drepturi.

   Tradiţiile democratice ale constituţionalismului românesc din perioada analizată marchează istoric consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă, ca drept fundamental. Ne referim în special la dispoziţiile cuprinse în Constituţia României din 1866, care pentru prima dată în ţara noastră oferea o recunoaştere juridică a libertăţii de conştiinţă. Astfel, dispoziţiile art. 21 cuprindeau o formulare de esenţă prin care libertatea conştiinţei era considerată ca un drept natural: „Libertatea conştiinţei este absolută”. Conţinutul acestui drept fundamental avea în vedere în mod explicit garantarea libertăţii religioase. Mai mult decât atât, religia ortodoxă şi biserica ortodoxă erau consacrate constituţional: „Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea ca biserică ecumenică a răsăritului în privinţa dogmelor”. Acestea sunt formulări juridice care exprimă realitatea socială, specificul cultural şi religios al poporului român, fără însă a se îngădui exclusivismul religios şi intoleranţa interconfesională. De altfel toată istoria poporului român, spiritualitatea sa, tradiţiile culturale afirmă clar şi elocvent toleranţa şi respectul faţă de toate confesiunile religioase.

   Reglementări similare existau și în Constituția din 1923 la art. 22, alin. 3 precum și în Constituția din 1938 la art. 19 alin. 2.[4]

   Un alt fapt istoric important este acela că niciunul dintre actele juridice , actele politice și juridice pre constituționale și nici cele trei Constituții Române de care am făcut vorbire mai sus nu au prevăzut separația Bisericii de stat și nici autonomia Bisericii în raport cu statul .  Istoria demonstrează iar documentele politice și juridice consemnează că începând din evul mediu până în perioada contemporană în care au fost adoptate Constituțiile din 1866, 1923 și 1938, mitropoliții Țarii Românești și ai Moldovei au fost membrii în divanurile voievozilor și în adunările obștești, având un rol important în guvernarea țărilor Române. În perioada contemporană antebelică importanți membrii ai Bisericii Ortodoxe au ocupat funcții înalte în stat .

   Un exemplu pe care îl considerăm relevant este acela al Patriarhului Miron Cristea care a fost Prim Ministru al României în perioada februarie 1938 - martie 1939 și a făcut parte din Regența instituită pentru Regele Mihai I, minor la aceea dată, respectiv 1927-1930.

   Aceste realități istorice și constituționale considerăm că fac parte din tradițiile de spiritualitate ortodoxe ale poporului român și totodată din tradițiile democratice constituționale de organizare și funcționare a statului.

  Perioada 1944-1947 este caracterizată printr‑o puternică instabili­tate socială şi econo­mică și politică, de inexistenţa unui sistem constituţional în sensul tradiţional al conceptului. Au fost adoptate acte juridice normative cu valoare constituțională prin care se reglementau exercitarea puterii în stat, precum şi dreptu­ri fundamentale ale cetăţenilor. Dintre acestea menționăm două: Decretul nr. 1626 din 1944 privind drepturile românilor în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1866 şi modificările Cons­tituţiei din 28 martie 1923, act normativ prin care a fost repusă din nou parțial în vigoare Constituția din 1923, și Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, un act normativ de tristă amintire deoarece prin acesta a fost schimbată forma de guvernământ, monarhia a fost abolită și s-a instaurat republica populară.

 Este actul constituțional prin care s-a înlăturat, ca formă de organizare a puterii statale, separația puterilor în stat, fiind înlocuită cu principiul centralismului democratic, adică subordonarea tuturor instituțiilor, inclusiv a justiției statului față de o autoritate unică, care în curând avea să fie Partidul Comunist Român. Structura bicamerală a Parlamentului a fost înlocuită cu Parlamentul unicameral. Este actul constituțional care marchează începutul instaurării statului totalitar comunist în România.

 Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forţă care nu a avut nimic de‑a face cu un raţionament juridic constituţional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni ultimative din partea Partidului Comunist sprijinite din afara ţării. Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional, întrucât instituţia abdicării nu era prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea oricum să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare unor prezumtivi şi viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II‑a a abdicat în septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului.

 Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură pentru a avea legitimitate constituţională. În realitate, Legea nr. 363/1947 nu foloseşte termenul de „abolire”, ci doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.

 Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să‑i urmeze declanşarea procedurii prevăzute în art. 79 din Constituţie referitoare la vacanţa tronului. Pentru a se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin Legea nr. 363/1947 s‑a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a căzut de la sine, iar abolirea monarhiei a fost un act politic şi nu unul juridic, deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.

 Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Republica Populară şi apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un regim politic iniţial opresiv şi apoi fals sau parţial demo­­cratic.

 În intervalul de timp istoric 1948-1989 au fost adoptate trei constituţii, respectiv: Constituţia României din 13 aprilie 1948, Constituţia României din 24 septembrie 1952 şi Constituţia României din 21 august 1965. Trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului ro­mân în această perioadă sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului condu­cător al unui singur partid, renunţarea la principiile tradiţionale ale democraţiei consti­­tuţionale, cum ar fi: pluralismul politic şi instituţional, principiul separaţiei puterilor în stat, al independenței justiției, al libertății economice, precum şi garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanţa naţio­nală organizată unica­meral, respectiv Marea Adunare Naţională.Puterea executivă subordonată celei legislative şi instituţiei şefu­lui de stat era exercitată de către Consiliul de Miniştri, precum şi de autorităţile administrative centrale şi locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.

 Prin Constituţia din 1965 se instituie un regim ideologic unic, al materialismului dialectic ateu care exclude religia și dreapta credință ortodoxă şi se impune principiul centralismului în organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale. Activitatea economico‑socială a statului este organizată în baza principiului planificării, desfiinţându‑se practic, după 1952, proprietatea privată în domeniul economic. Se renunţă la regula valorii şi la principiile concurenţiale. Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând proprietatea cooperatistă şi pe ultimul loc, ca importanţă juridică, pro­prietatea personală, care este limitată în ceea ce priveşte conţinutul său.

 Constituţiile se refereau la drepturi şi libertăţi fundamentale, dar acestea puteau fi restrânse oricând discreţionar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre valorile ideologice acceptate. Autonomia organelor administraţiei locale era mult limitată datorită organizării în baza centralismului şi a unei subordonări stricte.

 Deși Biserica Română Ortodoxă și-a continuat existența și activitatea, libertatea religioasă nu mai era garantată, era supusă unor îngrădiri și restricții ample și controlată de autoritățile de stat și comuniste. Din punct de vedere constituțional s-a instituit implicit, deși nu explicit ca în Albania, statul comunist ateu .

 Din nefericire consecințele și influențele regimului constituțional ateu comunist se resimt și astăzi.

  Ca urmare a transformărilor politice, economice şi sociale radicale intervenite după decembrie 1989 în sistemul constituţional român se produc transformări de esenţă. Au fost adoptate mai multe acte normative cu valoare constituțională, prin care s-a pus bazele reinstaurării constituționalismului democratic în România. Sunt consacrate politic şi juridic principii constituţionale, precum: separaţia puterilor, pluralismul politic, libertatea economică statul de drept, principiul democraţiei, consacrarea și recunoașterea drepturilor fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii, inclusiv prin referendum, răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare.

  Dintre aceste acte constituționale menționăm Decretul Lege nr. 92 din 14 martie 1990 Este un important act normativ constituţional prin care au fost puse bazele sistemului constituţional actual al României. Principalele dispoziţii normative se referă la organizarea puterii legislative şi executive, după cum urmează:

 Totodată s-a instituit și organizat Adunarea Constituantă, formată din cele două camere reunite ale Parlamentului care trebuiau să eleboreze viitoarea Constituție a României, actul final al adoptării fiind procedura referendumului.

 Actuala Constituție a fos adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Referendumul național din 8 decembrie 1991.

 În anul 2003 Constituția a fost revizuită prin Legea nr 429/2003, lege ce a fost aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, când a fost publicată în Monitorul Oficial. În urma revizuirii, Constituția a fost republicată, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial nr 767 din 31octombrie 2003. Este Constituția cu cea mai mare stabilitate dintre toate constituțiile României deoarece a fost revizuită o singură dată .

  Au mai existat două încercări de revizuire, ultima tentativă a avut loc în 2018, când în baza unei inițiative cetățenești s-a propus revizuirea art 48 alin 1 , în sensul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie”. Au fost parcurse cu succes toate etapele procedurale, dar actul final al aprobării revizuirii, dar Referndumul național a eșuat, întrucât nu a fost atins pragul de validare. Conform Biroului Electoral Central, 21,1% dintre românii cu drept de vot s-au prezentat la urne în cele două zile dedicate consultării. Referendumul din 6 și 7 octombrie 2018 a înregistrat astfel cea mai slabă prezență la vot din 1990 și până în prezent. Modificarea Constituției a fost susținută de 91,56% dintre cei prezenți la urne. Aceasta este prima inițiativă cetățenească demarată în România de la căderea comunismului în 1989.

  Acest Referendum este un exemplu elocvent al indiferenței majorității electoratului român față de Constituție și în special pentru includerea în conținutul normativ al Legii Fundamentale a unui principiu privind constituirea familiei axat pe tradițiile și valorile dreptei credințe ortodoxe a poporului român a căror valabilitate și viabilitate se apropie de 2000 de ani. 

- Vezi partea a II-a -

NOTE


[1] Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale - în dreptul român și comparat, Editura C.H.Beck, București, p. 410
[2] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2015, Vol. I p. 126
[3] Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale. Jurisprudență constituțională, ediția a III-a, Editura C.H.Beck,București, pp. 165-193
[4] Pentru dezvoltări a se vedea Ansdreescu Marius, Cum este posibilă dictatura în democrație. Aspecte juridice, filosofice și teologice, publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton Făgăraș, mai 2020.


O încercare de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe (II) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Propuneri pentru o posibilă revizuire constituțională în vederea consacrării tradițiilor și valorilor ortodoxiei românești

 Lumea de astăzi, omul societatea și statul se adâncesc într-o secularizare din ce în ce mai accentuată. Creștinismul și mai ales valorile dreptei credințe sunt abandonate, refuzate și chiar blamate și prigonite. În occident multe biserici au fost închise din lipsa credincioșilor.

Omul contemporan l-a uitat și chiar îl renegă pe Dumnezeul Cel adevărat, Unul în ființă și întreit în Persoane, și dreapta credință. Cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” ( Matei 6,33) și „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) sunt uitate sau neglijate. Omul, societatea și statul se cred suficiente lor înșile. Tehnologia a depășit umanismul, iar pragmatismul și raționalismul exacerbat devin „noua religie” a vremurilor noastre. Societatea contemporană nu este marcată atât de mult de ateism, cât mai ales de politeism. Dumnezeul adevărat, Cel personal, este înlocuit cu dumnezei creați de om, cu idoli moderni ai vremurilor noastre, în sensul că materia, trupul, pragmatismul raționalizat și lumea aceasta sunt unica realitate.

 Din nefericire și unitatea creștinismului, a Bisericii au fost afectate de politeism. Părintele Arsenie Boca deplângea faptul că la vremea lui existau peste 300 de confesiuni și secte care se considerau creștine. Astăzi se pare că sunt peste 3000 de astfel de grupări care de fapt îl disprețuiesc pe Dumnezeu, Sfânta Cruce, pe Maica Domnului, Sfintele Taine, pe sfinți și sfintele icoane.

 Orice referire la originile și tradițiile creștine ale Europei (la creștinism și dreapta credință ortodoxă) este refuzată de stat, de politicieni, ele nefiind înscrise în instrumentele juridice internaționale și în Constituțiile statelor Europene. Jurisprudența internațională dar și internă în materia drepturilor omului are aceleași caracteristici. Se consideră în mod aberant că referirea la creștinism, la dreapta credință ortodoxă, prezența icoanelor în sălile de clasă, amfiteatre sau locuri publice sunt ofensatoare pentru cei de altă credință sau pentru atei. Și totul în numele principiului toleranței înțeles și aplicat eronat, exprimind de fapt raționalismul pragmatic și laic al timpurilor noastre.

 Dar care este sensul adevărat al principiului toleranței? Toleranța este o însușire importantă a manifestărilor de conștiință în spațiul public. Dar mai înainte de a fi consacrată juridic adevărata semnificație a toleranței este legată de conștiință ca dar a lui Dumnezeu. Toleranța este o trăsătură importantă a poporului român și mai ales a ortodocșilor. Toleranța semnifică printre altele, coexistență în diversitate, blândețe, o atitudine înțelegătoare, de compătimire și ajutor față de neputințele de tot felul ale oamenilor. A fi tolerant nu înseamnă a renunța la credința ortodoxă a strămoșilor tăi, la valorile și manifestările spirituale ale ortodoxiei, la valorile și tradițiile existențiale ale poporului român, la demnitate. În lipsa recunoașterii și respectării sensurilor ortodoxe ale adevăratei toleranțe, soluțiile juridice sau normative care s-au impus în unele cazuri în legătură cu libertatea de conștiință sunt lipsite de autenticitate, noi am spune absurde și contrare vieții noastre ortodoxe. Nu dorim să insităm acum asupra acestui aspect, dar considerăm că sunt semnificative cuvintele vrednicului de pomenire, Patriarhul Miron Cristea: “Nu uita că porunca creștină este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Aceasta nu însemnează, că pe tine însuți să te neglijezi, să nu te aperi de cei cei care ca niște lipitori, îți sug vlaga, să le cedezi vatra și pământul, să-ți părăsești căminul, să-ți corcești limba, să-ți înveninezi sufletul, să-ți lepezi comorile sufletului, iubirea de patrie, de tron, de credință, de datini și de propria-ți viață națională cu toate ale ei”.[1]

Din nefericire, în societatea de astăzi din ce în ce mai secularizată și dominată de un umanism raționalizat care îl refuză pe Hristos, acțiunile unor politicieni, soluțiile juridice sau chiar faptele săvârșite în numele unei false toleranțe și a libertății de conștiință denaturată de la sensurile profunde conferite de revelația supranaturală dăruită de Dumnezeu omului, reprezintă atitudini și manifestări tot mai aprige împotriva creștinismului și creștinilor și mai ales împotriva ortodocșilor și ortodoxiei. Cât de actuale sunt cuvintele Mântuitorului:

“Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei, 10, 22). Mesajul Sfântului Apostol Pavel este cât se poate de actual pentru creștinii care suferă din cauza manifestărilor politice sau juridice anticreștine și antiortodoxe: ”De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (Corintieni II, 10). Dar și în aceste situații, de multe ori tragice, adevărații creștini nu renunță la demnitatea de fiu a lui Dumnezeu după har și la libertatea întru Hristos.

După cuvântul Sfântului Marcu Ascetul cauzele păcatului, ale răului ale laicizării societății și statului, ale egoismului și egocentrismului care domină lumea de astăzi sunt: „nepăsarea, uitarea și neștiința”.

 Nepăsarea față de Dumnezeul Cel unic în ființă și întreit în Persoane, Creatorul a toate câte sunt, față de Sfânta Cruce, Maica Domnului, sfinții părinți, nepăsarea față de valorile și tradițiile milenare ale creștinismului, dar și nepăsarea față de cultură, față de aproapele. În pragmatismul și raționalismul exacerbate, cei mai mulți dintre oamenii zilelor noastre se raportează numai la ei înșiși și la fel se întâmplă și cu statul și societatea.

 Neștiința care înseamnă refuzul cunoașterii existențiale, prin iubire și trăire profundă a lui Dumnezeu, dar și a aproapelui și a naturii create. Se consideră în mod greșit că numai cunoașterea rațională, abstractă și demonstrativă conferă cunoștiințe necesare dar și puterea de a domina și subordona natura.

 Se uită, prin modul de existență al societății contemporane precum și prin paradigma propusă pentru a explica originea și evoluția omului și a universului, originea divină a omului, acesta fiind creat după chipul lui Dumnezeu și chemat la desăvârșire în Dumnezeu, la îndumnezeire prin har. Se uită chemarea sfântă de a-și restabili puritatea noblețea și curăția printr-o tot mai accentuată asemănare cu Dumnezeu. Teoriile evoluționiste, științifice oricât de elaborate ar fi nu pot explica originile lumii și nu pot demonstra ce este viața și nici sufletul nemuritor al omului sau conștiința sa, nu pot oferi o explicație rațională ființei umane și nici libertății existențiale a omului. Totodată se uită vocația și misiunea omului de a se spiritualiza pe sine și toată creația, de a descoperi sensurile rațiunii divine în creație, de a conferi sensuri spirituale universului prin propria sa operă creatoare de valori. Se uită că nu omul este pentru lege, ci legea este pentru om, la fel și statul.

Este cunoscută celebra și controversata afirmație a scriitorului și politicianului francez Andre Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Unii comentatori spun că nu este clar dacă Malraux a avut în vederea orice fel de religie, confesiune sectă etc. sau s-a referit numai la creștinism. Se pare că scriitorul francez prin afirmația sa nu a avut în vedere exclusiv creștinismul și cu atât mai puțin dreapta credință ortodoxă, ci orice formă de misticism, de care, trebuie să recunoaștem că nu ducem lipsă în zilele noastre.

Încercând să parafrazăm această afirmație spunem că: „Fără creștinism, fără dreapta credință ortodoxă, fără recunoașterea, consacrarea și respectarea de către om, societate și stat a valorilor și tradițiilor creștine, secolul 21 se îndreaptă sigur spre neantul lipsei de sens al existenței, spre închidere în determinismul natural și temporal al acestei lumi”.

Omul este o ființă socială. Existența socială a omului exprimă starea juridică în care se află deoarece legea juridică este aceea care creează ordinea fenomenalității existențiale a omului. De aceea este important dacă prin legea juridică, prin conținutul normelor juridice se consacră explicit, se recunosc și sunt respectate valorile și tradițiile creștine ale existenței autentice în care omul, societatea și statul ar trebui să fie. Această recunoaștere și consacrare normativă trebuie să se regăsească mai întâi în conținutul legii supreme, cu forța juridică superioară, care este Constituția.

*

În cele ce urmează sugerăm câteva posibile completări în conținutul unor reglementări normative ale Constituției României, care, în opinia noastră ar ridica Legea Fundamentală la tradițiile, adevărul și valorile creștin ortodoxe ale poporului român și ar putea genera o stare de constituționalitate a statului și societății care să aplice aceste valori. Propunerile „de lege ferenda” intenționăm să respecte cerințele normativismului constituțional contemporan și principiile democratice ale statului de drept.

 

 Articolul 1, alin. 1 din Constituție consacră caracterele statului român: „România este stat naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil”.

Caracterele sau trăsăturile statului reprezintă însușiri, elemente proprii statului și poporului Român prin care se individualizează față de alte state și popoare. Fiecare dintre aceste caractere sunt consacrate constituțional nu numai ca rezultat al voinței politicienilor, a legiuitorului constituant, ci se impun ca realități istorice la care statul și poporul român au ajuns prin multe vicisitudini ale istoriei și multe jertfe. De aceea consacrarea acestora în Legea Fundamentală este de necontestat având caracter de permanență juridică. De altfel art. 152 din Constituție stabilește că aceste caractere ale statului român nu pot forma obiectul revizuirii constituționale, în sensul modificării sau abrogării lor. Dar pot fi adăugate și alte caractere.

Propunem să se adauge și caracterul de: „Stat creștin ortodox”.

Acest caracter al statului și poporului roman are o evidență istorică mai accentuată decât celelalte. Creștinismul, ca trăsătură fundamental existențială a poporului roman este de necontestat. Așa cum se știe, față de alte națiuni, poporul roman nu a fost încreștinat prin forță sau prin voința vreunui conducător, ci s-a format creștin, păstrându-și și întărindu-și această trăsătură în întreaga sa istorie. Prin urmare, o astfel de mențiune în Constituție se impune poate înaintea altor caractere ale statului și națiunii, deoarece creștinismul se identifică cu însăși ființa poporului român și stă la originea celorlalte caractere.

Recunoașterea juridică și constituțională a faptului că România este un stat creștin ortodox ar reprezenta premiza majoră pentru interpretarea și aplicarea altor prevederi constituționale în spiritul și cu respectarea acestei trăsături.

Consemnarea în Legea Fundamentală a caracterului creștin ortodox al statului Român nu ar aduce nici un fel de atingere și nu ar îngrădi în niciun fel libertatea altor culte, drepturile minorităților religioase sau de altă natură, care de altfel sunt garantate constituţional. Nu contravine principiului separării statului de biserică, atât de îndrăgit de către unii politicieni și unii doctrinari, deoarece prin caracterele statului, nu se au în vedere instituțiile statului, ci în primul rând poporul român. Noțiunea de stat este identică cu aceea de popor.

Putem oferi un exemplu relevant pentru a susține propunerea noastră. Art. 13 din Constituție stabilește că „În România limba oficială este limba română”. Așa cum este cunoscut, această reglementare constituțională a fost contestată în mod nejustificat de către unii politicieni ai minorităților naționale la fel și caracterul național sau unitar al statului român. Limba română este o caracteristică existențială a poporului român, un fapt istoric de necontestat la fel ca și caracterul creștin ortodox al statului și poporului.

Această reglementare constituțională nu a împiedicat în nici un fel minoritățile naționale să-și folosească limba proprie în viața cotidiană, în instituțiile statale și sociale de orice fel. Atât Constituția cât și legile speciale prevăd garanții și facilități pentru minoritățile naționale în vederea utilizării limbii pe care o vorbesc.

Dacă limba română, care are aceeiași evidență istorică și existențială de necontestat (la fel ca și creștinismul ortodox - credința și religia stornică a poporului român) și este consacrată constitutional ca limbă oficială în România, cu atât mai mult Caracterul de stat creștin ortodox ar trebui să fie consacrat în Legea Fundamentală. Art.1 alin.1 ar avea următorul conținut: „România este stat creștin ortodox, naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil”.

 

Art. 1 alin. 3 din Constituție consacră atributele regimului politic și de guvernământ, precum și valorile considerate supreme în stat: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Pentru argumentele expuse mai sus propunem să se menționeze că printre valorile supreme la care se face referire în conținutul normativ al articolului citat se regăsesc și „virtuțile creștine de bază - credința nădejdea și dragostea”. Aceste valori supreme fiind înțelese, interpretate și respectate „în spiritul tradițiilor democratice și ortodoxe ale poporului român”.

 Referirea expresă la virtuțile creștine dă eficiență și concretizează propunerea noastră de a se consacra în Constituție caracterul de stat creștin ortodox. Menționarea celor trei virtuți teologice nu are un caracter exaustiv sau limitativ ci numai exemplificativ. Nu este posibil de a se înscrie în textul constituțional totalitatea virtuților ortodoxe.

În raport cu propunerile noastre art.1 alin. 3 din Constituție ar avea următorul conținut: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, virtuțile creștine de bază - credința, nădejdea și dragostea -, drepturile și libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice și ortodoxe ale poporului român și idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, și sunt garantate”.

În acest fel valorile supreme existențiale ale credinței ortodoxe, tradițiile ortodoxe ale poporului român ar deveni criterii pentru înțelegerea, respectarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, a liberei dezvoltări a personalității umane, a dreptății și pluralismul politic .

Suntem conștienți de faptul că în contextul actual al secularizării și laicizării tot mai accentuate a societății și statului, când se invocă tot mai insistent principiul raționalizat al toleranței atee, când creștinismul este refuzat și chiar prigonit, propunerile noastre reprezintă un ideal greu de înfăptuit, dar care merită afirmat și susținut, deoarece exprimă însăși dimensiunea profund spirituală și existențială a poporului român.

Consacrarea constituțională a carcterului creștin ortodox al statului ar putea creea opinia că România nu mai este un stat laic, iar religia creștin ortodoxă devine o ideologie dominantă în stat.

 Evident o asemenea opinie este eronată. Religia creștin ortodoxă nu a fost și nu va deveni nicicând o simplă ideologie, o teorie, așa cum din nefericire o consideră unii atei, inclusiv politicieni. Creștinismul ortodox este revelat și întemeiat de însăși Mântuitorul nostru Iisus Hristos și nu este nicidecum o creație a omului așa cum este cazul atâtor confesiuni, culte și secte existente în prezent. Ortodoxia este mediul existențial de viață al popurului român în care acesta s-a format, a existat și există în istorie.

Noțiunea de „stat” la care se referă textul constituțional are o semnificație sociologică și nu se referă exclusiv la instituțile și autoritățile statului. Statul este echivelent în acest caz cu noțiunea de țară și este caracterizat prin trei elemte constitutive, regăsite la orice formă sau tip de societate organizate statal și anume: „populația, teritoriu și suveranitatea.” În lipsa unuia dintre aceste trei elemnte, sub aspect constituțional statul nu există și nu poate fi recunoscut ca formă de organizare a societății. Prin urmare, caracterul de stat creștin ortodox se referă la conceptul sociologic de țară și nu afectează caracterul laic al puterii și instituțiilor statale.

Totuși, pentru a evita confuziile sau erorile de interpretare propunem ca după aliniatul 3 al acestui articol să se adauge un nou alineat care să prevadă:’’Cracterul laic al puterii statale și al instituțiilor statului este consacrat și garantat’’

 

 Art. 1, alin. 4 din Legea Fundamentală se referă la modalitatea de organizare și exercitare a puterilor în stat: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Propunem să se adauge un nou alineat la acest articol: „Exercitarea puterii statale trebuie să respecte valorile și tradițiile creștine ale poporului român, demnitatea omului, principiul proporționalității și să nu fie discriminatorie”.

Așa cum am arătat în alte studii, principiul proporționalității, care în esență impune corecta adecvare a măsurilor dispuse de guvernanți, inclusiv prin acte normative, la scopul legitim urmărit și la situația de fapt avută în vedere, reprezintă un criteriu esențial pentru a demarca exercitarea legitimă și nu numai legală a puterii statale de excesul de putere. În acest fel ar exista un criteriu constituțional important care ar permite Curții Constituționale dar și instanțelor judecătorești să cenzureze excesul de putere al guvernanților mai ales în privința exercitării drepturilor și libertăților fundamentale inclusiv a libertății religioase și în special al libertății credinței ortodoxe și a cultului ortodox în Biserică și în alte forme.

 

Articolul.1 alin 5 din Constituție are următorul cuprins: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale și a legilor este obligatorie”.

Rezultat al globalizării accentuate a statelor europene, s-a reglementat în constituții, inclusiv în Constituția României (art 148), principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul intern, inclusiv în raport cu reglementările constituționale. Este cunoscut faptul că procesul de integrare europeană mai ales în cadrul Uniunii Europene și prioritatea dreptului Uniunii Europene față de legislația internă a generat multe comentarii și luări de poziție oficiale în unele state împotriva tendințelor de a impune standardele și legislația Uniunii Europene, ca organizație internațională în raport cu legislația și decizia politică internă a statelor. Pentru acest motiv Anglia a generat procedura de părăsire a Uniunii Europene.

Nu dorim să insistăm asupra acestor aspecte, menționăm însă faptul că aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene și în raport cu normele Constituției reprezintă o limitare clară a suveranității statului și națiunii române, o modalitate prin care se impun standarde, sau principii internaționale în detrimentul realităților, valorilor și tradițiilor românești, care formează identitatea și specificul poporului român, o modalitate prin care laicizarea statului, a societății și a dreptului pătrund tot mai mult în România și devin tot mai evidente.

Propunem ca după alineatul 5 al art 1 din Constituție să se adauge un nou alineat care să prevadă: „Respectarea supremației Constituției este obligatorie în raport cu dreptul Uniunii Europene și a organizațiilor internaționale din care România face parte”.

În acest fel suveranitatea statului și a poporului sunt mai bine garantate, iar participarea României la organizația Uniunii Europene se realizează cu respectare identității și particularităților naționale. Se crează posibilitatea consacrării caracterului creștin ortodox al statului român în Constituție și a Bisericii Ortodoxe ca fiind majoritară față de alte culte.

Referindu-se la integrarea României în Uniunea Europeană, vrednicul de pomenire, Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și al Sătmarului consemna cu multă profunzime și cu adevăr: „Anul 2006 este un an în care trebuie să ne rugăm mult toată țara, toți românii. Trăim un an de vârf, după care vom intra sau nu în Uniunea Europeană. Guvernanții se luptă cu tărie să intre în această uniune. Poporul este indiferent, nu-l preocupă. Nu are încredere în ceea ce fac politicienii. Pentru mine această problemă face parte din cele de jos, din cele trecătoare și deșarte pentru că sunt necurate și în mare parte necinstite, mincinoase, spurcate de către cei ce stau în fruntea statelor. Este adânc dureros rolul pe care l-a avut statul în istoria omenirii”.[2]

Dispozițiile art. 2 consacră suveranitatea națională. Redăm mai jos textul constituțional:

1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.

(2) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

 În doctrina dreptului constituțional prin categoria de „suveranitate” se înțelege supremația și independența statului, a puterii statale față de orice altă autoritate sau putere străină. În mod tradițional în doctrina constituțională se subliniază caracterul inviolabil al suveranității, faptul că atributele de suveranitate națională nu pot fi cedate sau partajate altor puteri străine.

 Conceptul politic actual de globalizare și integrare a țărilor europene a impus ideea de partajare a exercitării atribuțiilor de suveranitate națională între state și organizațiile internaționale, în mod special Uniunea Europeană. Conceptul de „suveranitate partajată” exprimă competența organismelor Uniunii Europene de a exercita atribuții de putere suverană statală proprii statelor, inclusiv statului Român, atribuții materializate în „decizii, directive, regulamente” și alte asemenea acte juridice normative care sunt obligatorii pentru România fără a mai fi necesară ratificarea lor de către Parlament.

 „Suveranitate partajată” înseamnă de fapt supunerea României față de interesele altor puteri europene care au o poziție dominantă și controlează organizațiile internaționale, inclusiv organizația Uniunii Europene.

 În cei aproape 14 ani de când România este membră a Uniunii Europene, îngrădirea suveranității naționale prin obligativitatea actelor juridice normative ale unor instituții ale Uniunii Europene pe teritoriul țării noastre, a avut de cele mai multe ori consecințe negative și chiar dezastruoase pentru poporul român. Multe din aceste documente internaționale au afectat grav specificul național al poporului român, valorile și tradițiile sale, cultura și spiritualitatea română și nu în ultimul rând ortodoxia și Biserica Ortodoxă Română.

 Pentru a se stopa această situație propunem ca la articolul 2 din Constituție să se adaoge un nou alineat care să prevadă că:

 ’’Suveranitatea națională nu poate fi îngrădită, cedată sau partajată cu o altă putere sau organizatie internațională.

 Atribuțiile de suveranitate națională nu pot fi exercitate în numele și pentru poporul român de nicio o altă putere sau organizație internațională.’’

 

Titlul al doilea al Constituției cuprinde reglementări normative privind drepturile, libertățile și obligațiile fundamentale.

Demnitatea este o trăsătură fundamentală a omului prin care acesta nu mai este un simplu individ supus legilor determinismului material și social, ci este considerat, în raporturile sale cu sine însuși, cu ceilalți și cu Dumnezeu ca Persoană, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat de creatorul său cu suflet nemuritor, cu rațiune cunoscătoare, cu libertate, având capacitatea de a aprecia, de a discerne, de a crea și valoriza. Demnitatea, ca trăsătură constitutivă, ontologică a ființei umane este mai mult decât o valoare morală, exprimând apartenența fiecărui om la umanitate, dar și faptul că umanitatea se regăsește în toată deplinătatea ei în fiecare om. Totodată demnitatea exprimă caracterul unic, unificator și irepetabil al fiecărui ipostas uman. Omul demn este acela care este persoană conștientă și liberă, ci nu un individ supus determinismului social și natural.

Demnitatea omului trebuie să fie respectată și în mediul social în care acesta trăiește și trebuie să fie respectată și de către stat. Iată de ce constituțiile democratice și alte instrumente juridice referitoare la statutul social al omului, la drepturile și libertățile fundamentale ale acestuia, fac referire la demnitate ca fiind o valoare morală importantă ce trebuie respectată în raporturile juridice.

În opinia noastră este necesar, sub aspect normativ constituțional, mai mult decât atât și anume consacrarea demnității ca drept fundamental al omului. Astfel, calitatea omului ca persoană ar fi mai bine evidențiată juridic, s-ar contura mai clar dreptul acestuia la demnitate în raporturile cu sine, cu alții și cu statul și se generează obligații juridice, în mod deosebit obligația statului, a oricăror instituții sociale, a celorlalți oameni de a respecta demnitatea persoanei, în toate formele de relații juridice și sociale .

Acestea sunt principalele argumente pentru care propunem ca în Titlul al II-lea, Capitolul I al Constituției referitor la principiile constituționale ce caracterizează drepturile omului, primul articol să prevadă că:Dreptul persoanei la demnitate este garantat, inviolabil și nu poate fi îngrădit”.

 

Articolul 23 consacră și garantează libertatea individuală. Sunt cuprinse reglementări constituționale având un caracter procedural deoarece sunt prevăzute cazurile limitative în care, în procesul penal libertatea omului poate fi restrânsă. Alin. 1 al acestui articol prevede că: „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”. Pentru a se conferi din punct de vedere constituțional o mai mare valoare libertății omului, nu ca individ, ci ca persoană, libertatea existențială fiind un dar al Creatorului și nu o categorie construită juridic, ci numai recunoscută juridic, propunem ca textul constituțional să se refere la libertatea omului în calitatea acestuia de persoană și nu de simplu individ. Astfel, alin 1 ar avea următorul conținut: „Libertatea persoanei și siguranța acesteia sunt inviolabile”.

 

Art. 29 consacră libertatea de conștiință, libertatea cultelor și libertatea religioasă Conținutul normativ al articolului nu face niciun fel de referire la credința ortodoxă sau la Biserica Ortodoxă Română așa cum era în Constituțiile din 1866, 1923 și 1938. Așa cum am arătat mai sus acest fapt este o consecință a laicizării societății și statului și mai ales a refuzului politicienilor de a considera creștinismul, dar în special ortodoxia, ca realitate istorică și caracter esențial al statului și societății.

Aliniatul 5 al acestui articol prevede: „Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate”.

În spiritul celor arătate mai sus, în conformitate cu realitatea istorică de necontestat a creștinismului poporului român și în baza tradițiilor constituționale la care am făcut referire, propunem ca după acest alineat să se adaoge unul nou care să consemneze: „Creștinismul ortodox este religia majorității poporului român. Biserica Ortodoxă este majoritară în stat și independentă”.

Această consacrare constituțională a credinței ortodoxe majoritare și a poziției dominante a Bisericii Ortodoxe în raport cu alte culte, nu ar aduce atingere libertății altor confesiuni sau credințe religioase, dimpotrivă ar consolida sub aspect juridic libertatea religioasă și libertatea de conștiință și, ce este foarte important, ar recunoaște constituțional credința ortodoxă și Biserica ortodoxă ca fiind dominante în conștiința poporului român dar și în realitatea socială. Se creează totodată obligația constituțională ca statul să respecte credința ortodoxă și Biserica ortodoxă, care nu sunt simple forme de cult religios.

Consemnarea independenței Bisericii Ortodoxe Române ar exprima faptul că Biserica nu este aservită statului, dar nici deasupra și în afara legii, ci integrată ordinii sociale și juridice instituite prin Constituție și legi. Independența nu este similară nici cu separația bisericii de stat, concept mult teoretizat în doctrină și nu numai și care duce la secularizare și laicizare. Numai pentru că este independentă față de orice interese politice sau de altă natură și are o poziție de egalitate cu statul, Biserica Ortodoxă își poate îndeplinii misiunea divină și socială pe care o are, misiune primită nu de la puterea statului, nici de la om, ci de la Dumnezeu, care a creat și susține Biserica Sa. Independența Bisericii Ortodoxe consacrată constituțional ar evidenția din perspectivă juridică că aceasta nu este o simplă instituție socială, ci are o natură cu totul diferită față de orice organizație a societății și a statului, fiind o instituție divino-umană.

În alte studii am arătat că autonomia cultelor de care se face vorbire în cuprinsul normativ al articolului 29, este în fapt un grad de libertate redus care nu exclude intervenția statului. În plus Biserica Ortodoxă nu este un cult oarecare.

 De aceea propunem ca la un alt aliniat al art. 29 să se prevadă: „Statul garantează libertatea instituțională, organizatorică și funcțională a Bisericii Ortodoxe și a cultelor recunoscute”.

Pentru a se evita orice încercare de aservire sau de intervenție a statului în activitatea Bisericii și pentru a se da eficiență principiilor democratice ale relațiilor dintre stat, Biserica Ortodoxă și celelalte culte, propunem ca într-un alt alineat la acest articol să se menționeze: „Relațiile statului cu Biserica Ortodoxă și celelalte culte recunoscute se bazează pe principiile loialității și respectului reciproc”.

 

 Dreptul la învățătură este consacrat de dispozițiile art. 32 din Constituție. Alin. 1 al acestui articol prevede că: „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”, iar alin. 7 se referă la învățământul religios: „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”.

 În opinia noastră aceste reglementări nu sunt suficiente pentru a garanta învățământul ortodox în școlile de stat, având în vedere că majoritatea populației este de credință ortodoxă. În ultima perioada au fost destul de multe luări de poziții din partea unor politicieni sau alte categorii profesionale pentru limitarea și condiționarea învățământului religios în școli, pentru interzicerea sfintelor icoanei și a Sfintei Cruci în sălile de clasă. Mai mult, sunt și decizii ale Curții Constituționale în acest sens.

 Dar împotriva acestor încercări de denigrare, condiționare și limitare a predării religiei în școli, în mod special a religiei ortodoxe, orele de religie continuă să existe în programa școlară datorită atitudinii ferme în acest sens a părinților, pentru a nu fi lipsiți copiii lor de educația în dreapta credință ortodoxă.

 Pentru a se garanta prezența învățământului ortodox în școli și pentru a se evita alte încercări politice sau juridice de eliminare sau condiționare a acestuia, propunem ca la art 32 din Constituție să se adauge un nou aliniat care să prevadă că: „Statul asigură, sprijină și garantează învățământul creștin ortodox și a altor culte în școlile de stat”. Astfel se asigură și în plan constituțiuonal educația școlară creștin ortodoxă a tinerilor și copiilor, fapt ce constituie o condiție importantă pentru stoparea procesului accentuat de globalizare a societății românești și pentru continuitatea prin generațiile viitoare a spiritualității, credinței și valorilor ortodoxe ale poporului rămân.

 

 Prin dispozițiile cuprinse în art. 39 din Constituție este consacrată libertatea întrunirilor: „Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme”.

 Textul constituțional cuprinde în conceptul de „întrunire” orice miting sau demonstrație specifice societății civile, dar și comuniunea credincioșilor în Biserică. Această generalizare, permite guvernanților să interzică sau să limiteze dreptul la comuniune a credincioșilor ortodocși la fel cum procedează cu orice fel de întrunire civilă. În opinia noastră măsurile restrictive dispuse de stat cu privire la desfășurarea comuniunii de cult a credincioșilor ortodocși, inclusiv în Biserică, reprezintă un abuz, posibil totuși datorită confuziei create de textul constituțional.

            Așa cum am arătat și în alte studii și cum afirmă marii teologi și dogmatiști români comuniunea credincioșilor în Biserică nu este o întrunire civilă, ci o manifestare solemnă a credinței și a iubirii generate de prezența și lucrarea Duhului Sfânt și nu numai de voința umană a credincioșilor. Comuniunea de credință și iubire a credincioșilor ortodocși este o realitate divină și umană de natură diferită față de întrunirile civile. De aceea propunem ca la art. 39 să se adauge un nou alineat care să prevadă: „Statul garantează libertatea de comuniune a credincioșilor în Biserică și în toate formele cultului ortodox”.

 

Articolul 40 din Constituție garantează dreptul la asociere a cetățenilor. Aliniatul 1 arată că: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.

 Textul constituțional nu face nicio diferență între formele de asociere civilă a cetățenilor și Biserică, considerată ca fiind tot o modalitate civilă de asociere a cetățenilor. Este o gravă confuzie, dar care permite guvernanților să generalizeze măsurile de condiționare sau limitare a exercitării dreptului la asociere și pentru Biserică.

 Sfânta Evanghelie, Sfinții Părinți, dar și teologii ortodocși au demonstrat că Biserica este Trupul lui Hristos iar credincioșii sunt membrele acestui Trup. Biserica Ortodoxă este constituită și susținută de Sfânta Treime care împreună cu Sfânta Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria și cu toți sfinții sunt prezenți nevăzuți în Biserică. Prin urmare nu se poate ca Biserica să fie inclusă sub aspect juridic în rândul formelor și tipurilor de asociere specifice societății civile[3].

 Pentru aceste considerente propunem ca la articolul 40 să se adauge un nou alineat care să prevadă: „Dreptul de comuniune a credincioșilor ortodocși și de unitate a Bisericii Ortodoxe sunt garantate și inviolabile”.

 Prin propunerile făcute privind completarea articolelor 39 și 40 din Legea Fundamentală, „comuniunea credincioșilor ortodocși” devine și o categorie juridică garantată constituțional.

 

Dispozițiile art. 48 din Legea Fundamentală consacră dreptul cetățenilor de a avea o familie. Alineatul 1 arată că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

 Susținem inițiativa populară care a avut ca scop revizuirea Constituției și propunem următoarea formulare a acestei reglementări constituționale: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

 Precizarea în textul constituțional că orice căsătorie este posibilă numai între un bărbat și o femeie este esențială pentru a se consacra și prin Legea Fundamentală familia creștină pe care o binecuvântează prin Sfânta Taină a căsătoriei Biserica Ortodoxă. Încercările unora de a se recunoaște prin lege homosexualismul și relațiile homosexuale este o atingere gravă adusă tradițiilor și dreptei credințe ortodoxe ale poporului român.

 

 Dispozițiile articolului 53 reprezintă temeiul constituțional prin care statul poate să aplice prin lege măsuri restrictive pentru exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Redăm conținutul normativ integral al acestui articol:

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Pentru a se conferi o protecție mai ridicată drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional și a da posibilitatea Curții Constituționale și instanțelor judecătorești să cenzureze măsurile discreționare ale guvernanților și care reprezintă exces de putere, ar trebui să se menționeze în art.53 din Constituție că: „Exercitarea dreptului la viață, a libertății de conștiință și a libertății de religie nu poate fi restrânsă. Orice măsură restrictivă nu poate afecta demnitatea omului”.

În acest caz dispozițiile normative din legile speciale care permit guvernanților să dispună restrângerea exercitării dreptului fundamental la comuniune religioasă a credincioșilor ortodocși în Biserică și în alte forme ale cultului ortodox ar deveni evident neconstituționale, respectându-se în acest fel natura juridică de drept natural absolut, inviolabil al libertății de conștiință și al libertății religioase[4].

 

Capitolul al III lea din Titlul al II-lea al Constituției reglementează îndatoririle fundamentale ale cetățenilor și străinilor, corelative drepturilor și libertăților fundamentale consacrate. Articolul 57 se referă la îndatoririle privind exercitarea drepturilor și libertăților după cum urmează: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Noțiunea de „bună-credință” este interpretată și aplicată în practica judiciară în sens laic ca valoare morală și juridică. Pentru a conferi o mai mare consistentă bunei credințe la care se referă textul constituțional propunem ca aceasta să fie înțeleasă explicit ca bună credință în spiritul valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român care au la bază Porunca iubirii și exclud răul și dezbinarea sau exacerbarea egoismului, a interesului personal, acestea din urmă îngăduite de legea juridică.

Propunem următoare formulare a textului constituțional: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, în spiritul și cu respectarea valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

În acest fel se creează o bază constituțională pentru promovarea încrederii în relațiile juridice, în special cele economice și pentru eliminarea formalismului exacerbat în contractele comerciale. Să nu uităm că în tradiția poporului român, inclusiv în perioada contemporană, forma consensuală, nescrisă a contractului era regula generală. Un contract de vânzare-cumpărare, chiar și a unor bunuri importante se încheia printr-o simplă strângere de mână.

 

Nu avem pretenția că propunerile noastre sunt infailibile sau singurele posibile pentru a ridica conținutul normativ al Legii Fundamentale la tradițiile și valorile credinței ortodoxe.

Am dorit să oferim un subiect de meditație și analiza pentru orice cititor interesat de o astfel de temă. Este util să subliniem câteva aspecte:

Procedura de revizuire constituțională este foarte dificilă și aproape imposibil de realizat în condițiile sociale și politice actuale. Acest fapt nu împiedică opiniile și discuțiile în acest domeniu, aspect pe care l-am avut și noi în vedere prin acest studiu.

Starea de constituționalitate se realizează nu numai prin conținutul normativ al Constituției, dar și prin interpretarea și aplicarea ei de către guvernanți și cetățeni, prin modalitatea de receptare a Constituției de către societatea civilă. Chiar și în actuală configurație normativă, Constituția și constituționalismul în România ar putea fi ridicate la consistența valorilor și tradițiilor ortodoxe ale poporului român, dacă s-ar ajunge la un comportament constituțional loial, în spiritul adevărurilor de credință ale ortodoxiei din partea guvernanților în primul rând, dar și de către cetățeni.

 

 Unele concluzii

            Încercarea noastră de a ridica Legea Fundamentală la valoarea și demnitatea ortodoxiei constitutive pentru poporul român este un ideal greu de înfăptuit astăzi. Voltair afirma cu profunzime că‚ „în realitate existăm și în ideal trăim”. Cât de frumos este să trăiești în idealul spiritual și autentic al ortodoxiei, singurul care te poate duce prin cuvântul și harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Biserica Ortodoxă la adevărata și singura realitate care transgresează limitele și neputințele acestei lumi, într-un cuvânt la viața cea după Hristos!

Referitor la creștinism în societatea contemporană, vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și Sătmarului spunea: „Mulțimea care cercetează pe alocurea bisericile este un semn că mileniul trei va fi un mileniu profund religios. Tehnica se va dezvolta într-un mod foarte mare, înspăimântându-i pe oameni, știința de asemenea va face mari progrese, fără însă să le aducă liniște și bucurie. Oamenii nu vor fi fericiți, ei vor fi tot mai neliniștiți și mai chinuiți de propriile invenții și cu toate acestea omul va simți nevoia de religie, de credință, de o viață mai liniștită și pe toate acestea oamenii le vor găsi în biserică, în sfintele biserici divine prin care vor simți că se apropie de lumea spirituală, de lumea în care este prezentă lumina lui Dumnezeu.

 Paralel cu aceasta se va dezvolta și o lume străină total de Dumnezeu. Vor apărea mulți martiri și cuvioși care vor fi profund pătrunși de dragoste și dor după Hristos, Dumnezeu Tatăl. Dor care astăzi este aproape necunoscut. Dragoste care astăzi s-a împuținat foarte mult. Puțini, foarte puțini sunt astăzi cei ce plâng de dor după Hristos, după Dumnezeu cel în Treime adorat”.[5]

 Este de actualitate întrebarea pe care Sfântul Petru o adresează Domnului: „Qvo vadis, Domine?” – Încotro, Doamne?

 - vezi prima parte -

NOTE


[1] A se vedea în, Sfântul Ioan Gură de Aur, Predica de pe Munte, Editura Credința strămoșească, Episcopia Buzăului, 2010, p. 265
[2] Bogdan Eduard, Justinian, Editura Dacia, Cluj Napoca 2006, p. 158
[3] Pentru dezvoltări a se vedea: Andreescu Marius, Biserica și libertatea de conștiință la vreme de încercare, în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, aprilie, 2020
[4]. Pentru dezvoltări a se vedea: Andreescu Marius, Cum este posibilă restrângerea unor drepturi într-o societate democratică? Aspecte teologice și constituționale, în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, iunie 2020
[5] Bogdan Eduard, op. Cit., pp. 263-264


Misiunea simbolică a omului în lume şi univers - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Consideraţii motivaţionale introductive

a) Lupta de azi se dă împotriva simbolurilor. S-a început cu icoanele şi cu crucile şi s-a ajuns la demolarea statuilor cu Iisus şi cu Maica Domnului pentru că reprezintă, chipurile, “supremaţia omului alb”. Mai deunezi am auzit despre dinozaurii de la Timişoara care purtau în derâdere pe capete cruci creştine. De atacul împotriva Potirului şi a Liturghiei Euharistice nu mai spun ... Sunt ofensate în egală măsură şi simbolurile istorice ale Drapelului unei comunităţi, cum s-a întâmplat în statul american Mississippi.

b) Toate aceste lucruri se întâmplă tocmai pentru că omul supratehnologizat din post-modernism şi post-creştinism şi-a pierdut capacitatea exerciţiului simbolic, autonomizându-şi existenţa în numele unei autoatotputernicii invocate propagandistic. Omul a uitat tot mai mult de Dumnezeu, fapt soldat cu înlocuirea Lui prin post-umanism sau trans-umanism orizontalizat. Căci, pierind Dumnezeu din conştiinţa umanităţii, existenţa omului se schematizează, reducându-se la funcţionalitatea raţională şi economică pură şi fără vreo legătură cu responsabilitatea. Faţă de cine să mai fie omul responsabil?! Cineva a numit epoca aceasta ca fiind şi post-morală.  

c) Îndemnul care se degajă din materialul de faţă este tocmai încercarea de relectură a lumii şi a misiunii omului la nivel simbolic. După Lucian Blaga, omul ucide cu mintea tainele ce le întâlneşte şi misterul existenţei are de suferit. Ori cantitatea de fanic (ceea ce este supus cercetării raţionale) şi cantitatea de criptic (misterul care rămâne ascuns raţiunii, dar deschis simbolicului) ar trebui să rămână în echilibru pentru o existenţă sănătoasă.    

d) În continuarea materialului vom oferi degradeuri ale simbolismului, aplicate mai multor domenii şi preocupări umane. Astfel, sunt atinse inductiv conotaţiile simbolice ale Sfintelor Taine ale Bisericii, ale Praznicelor Împărăteşti, ale cuvântului meşteşugit între slova de foc şi slova făurită, ale evenimentelor istorice în sine. Exact din acest punct de interpretare reiese şi răspunderea omului pe care o are de asumat înaintea lui Dumnezeu pentru darul creaţiei şi pentru harurile/talanţii cu care Creatorul l-a înzestrat pe el. Practic, omului îi este mai mult decât necesară revenirea la funcţionalitatea sa sacerdotală, aşa cum a fost chemat la existenţa misionară prin creaţie: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28).    

 

I. Decăderea omului de la înălţimea gândirii simbolice la un vârf al raţiunii autonome

Omul este o fiinţă simbolică pentru că uneşte în sine sufletul cu trupul, cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. Ca purtător al chipului lui Dumnezeu, el nu poate face abstracţie de verticalitatea misiunii lui (Lemeni, 2014, p. 299). În eforturile şi activităţile sale, el absoarbe raţiunile şi sensurile lucrurilor şi fiinţelor pe care, totuşi, nu el le-a pus în creaţie, valorificându-le în folosul lui şi al ecosistemului. De aceea, omul este o fiinţă doxologică, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru toate. Responsabilitatea lui este pe măsura misiunii lui. Fiinţa umană preia sensul existenţelor la care adaugă priceperea minţii lui curăţite de egoismul (auto)distructiv, pentru o dinamică creatoare şi mântuitoare pentru el şi izbăvitoare pentru cosmos.

Locul fundamental în care omul ca fiinţă personală, liturgică, doxologică şi euharistică îşi disponibilizează la maximum funcţiile regeneratoare asupra lumii sale interne şi externe, este Biserica – Trupul lui Hristos. Găsit accidental în afara Bisericii ca mod de asumare existenţială a vieţii în Hristos, omul se condamnă la ezitare şi nesiguranţă permanentă în spaţiul nedefinit şi, deci, în schimbare continuă a ofertelor de viaţă care vizează preponderent activarea dorinţelor şi instinctul supravieţuirii. Sunt vizate conştientul şi subconştientul persoanei (Lemeni, 2014, p. 359). Prin faptul că ştie de toate şi ritmul producerii lucrurilor tot mai noi şi atrăgătoare este ameţitor în urma tehnologiei atotputernice, el îşi trăieşte viaţa prin comparaţie şi, prin psihologia publicităţii invazive, este “dresat” să-şi dorească tot mai mult şi… mai nou.

Ceea ce este esenţial pentru om, dar şi care îl poate deturna pe acesta de la sensul adevărat al vieţii şi misiunii lui, este că, infinit fiind, el nu se poate mulţumi niciodată cu stadiul atins şi ca atare revine reduplicativ asupra sporirii posesiunilor şi capitalului său material, social şi spiritual. Astfel, el devine lacom, narcisic, mândru, egoist şi îngust preocupat de cele existenţiale, de singurul lucru care contează cu adevărat, scheletizându-şi viaţa şi schematizându-şi portofoliul existenţial până la autonomizare şi, pe termen lung, până la autoaneantizare. Omul poate ajunge să piardă dimensiunea simbolică a existenţei, căci “adevărata credinţă e consimţire la o pierdere”, la fel cum Luca şi Cleopa la Emaus L-au descoperit pe Hristos Euharistic abia când El a dispărut de dinaintea lor în forma trupească în care L-au cunoscut mai înainte (Ică jr., 2008, p. 64).

Astăzi se vorbeşte tot mai mult de post-umanism şi trans-umanism. “Omule”, zice Arghezi, “Îţi trebuiesc palate şi veşminte/ Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte./ Morminte, omule, morminte”. Preocupat quasi-exclusiv de cele materiale, falsul simbolism al aurului  se comportă ca o sugativă anti-existenţială şi care-i răpeşte până şi ultima picătură de sânge şi viaţă: “Nădejde, sânge, har, ca un burete,/ Le soarbe aurul cu sete,/ Şi-n beciul tău zidit înghiaţă/ Neprihănita oamenilor viaţă,”. Omul, deşi lui i se pare altfel, devine un cadavru ambulant în camera rece a egoismului nebucuros dar rânjit, reactiv dar entuziast faţă de nimic altceva decât faţă de mândria de pe urma posesiei materiei brute, neprelucrate teocentric: “Avântul, bucuria, puse bine/ De stârvul tău, păstrate pentru tine./ Îmi e ruşine, omule, îmi e ruşine” (“Omule” – Tudor Arghezi).

 

II. Sfintele Taine – sunt și simboluri ale unirii harului cu creaturalul prin omul îmbisericit   

Doar în Biserică îşi descoperă omul “e-chip-amentul” teocentric şi se poate reînscrie pe drumul ascendent al adevăratei sale misiuni. Poate că Sfintele Taine care renasc, hrănesc, păzesc, vindecă, sfinţesc şi însoţesc Biserica în calitate de Trup viu întru Hristos, sunt entităţile simbolice prin excelenţă ale reconfigurării noastre interioare ca mădulare ale Trupului Celui Viu şi Care viază în noi sau, mai degrabă, noi viem în El, deoarece “în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28).

Gândirea simbolică este ce care salvează şi de data aceasta lucrarea lui Dumnezeu în lume prin Sfintele Taine. Într-adevăr, Dumnezeu se uneşte cu creaţia întreagă şi cu omul în mod real. Deoarece nu-I este imposibil realităţii spirituale supreme să Se coboare şi să sfinţească din interior lumea şi omul. Oricum lumea conţine în adâncimea ei de semnificaţie şi existenţă raţiunile sau gândurile divine. Aşadar, întrupându-Se în lume, Cuvântul sau Raţiunea vine la ale Sale dintru ale Sale. Toate vin din El şi se întorc în El prin lucrarea omului. Omul însuşi este unire între suflet şi trup şi raţiunea lui spirituală ajunge prin simţuri în atingere cu întreaga creaţie şi, în plus, prin intermediul organelor sau instrumentelor ştiinţifice poate pătrunde distanţe de ani lumină până spre originile lumii şi cosmosului. Ba chiar prin formule matematice de un înalt grad de specificitate, omul poate ajunge până la T 0, momentul originar prin excelenţă. Iar dacă energia minţii sale se poate apropia atât de mult de începuturile lumii, tot astfel şi creierul său trupesc se întinde şi amprentează prin spiritul raţiunii cosmosul întreg.

În Biserică omul este o taină şi ca atare prin el se lucrează Tainele Bisericii ca tot mai profunde adâncirii ale lucrării divine în lume dar prin trupul însufleţit al omului care poate mijloci întâlnirea harică a lui Dumnezeu cu creaţia în simbolurile Tainelor. “El (omul s.n.) e chipul şi organul principal al tainei celei mari şi dinamice a unirii Logosului cu întreaga creaţiune, întrucât pe de-o parte chiar fiinţa lui e unirea spiritului cu materialul, iar prin aceasta uneşte în sine toată creaţiunea şi pe aceasta cu Dumnezeu” (Stăniloae, 1978, vol. III, p. 9).

În Sfintele Taine se întâlnesc două persoane care mărturisesc aceeaşi credinţă şi una (preotul) săvârşeşte Taina pe care cealaltă persoană o primeşte în ambianţa Bisericii. Ca instituţie divino-umană sau ca Trup al lui Hristos, Biserica împlineşte aceeaşi lucrare cu Dumnezeu. Mântuirea omului şi sfinţirea lumii reprezintă unicul obiectiv al lui “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. La fel cum Dumnezeu a adus la existenţă lumea şi pe om, le susţine în existenţă prin har şi le poartă de grijă pentru a le aduna pe toate cu Sine, tot aşa este şi lucrarea sfinţitoare a Bisericii care le adună pe toate întru sine unindu-le cu Hristos, Capul ei veşnic şi îndumnezeitor. Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Precum Dumnezeu făcându-le toate şi aducându-le la existenţă cu puterea Sa infinită, le ţine, le adună şi le circumscrie pe toate şi le strânge întreolaltă şi cu Sine, prin providenţă…, în acelaşi fel Biserica se arată făcând aceleaşi cu Dumnezeu, ca un chip cu arhetipul” (Mistagogia).

Biserica nefiind doar zidurile în interiorul strict al cărora se desfăşoară mistere ezoterice care se adresează numai iniţiaţilor, ci fiind Trupul viu al lui Hristos Cel viu, Trup format din toţi oamenii botezaţi şi care se hrănesc şi cresc spiritual şi sacramental în Biserică, se întinde prin har peste tot în lume. Prin Taine, Cuvântul lui Dumnezeu Se adânceşte în creaţie ajungând la raţiunile lucrurilor şi sfinţind-o din interior. Sau, cum spune Schmemann, “… esenţa Bisericii se împlineşte tocmai în neîntrerupta legătură a Cuvântului şi a Tainei, ca Întruparea Cuvântului care se împlineşte în timp şi în spaţiu, încât, referindu-se la Biserica însăşi, în Faptele Apostolilor se spune – “şi Cuvântul creştea…” (F. A. 12, 24). Prin Taină, noi devenim părtaşi Aceluia Care vine şi rămâne cu noi în Cuvânt: destinaţia Bisericii constă în a binevesti pe Acela. Cuvântul consideră Taina împlinirea sa, căci în Taină Hristos Cuvântul devine viaţa noastră. Cuvântul adună Biserica pentru a se întrupa în ea” (Schmemann, 1993, p. 74).

Această misiune a omului îmbisericit sau scopul lucrării lui Hristos prin Trupul Bisericii Sale în lume, care sunt unul şi acelaşi lucru, se adevereşte şi se împlineşte prin om ca “inel” al creaţiunii sau ca “macrocosmos”, cum spune acelaşi sfânt Maxim. “Astfel omul realizează mai mult decât orice unitate din lume caracterul paradoxal al tainei, unind în sine spiritul ca raţiune conştientă cu materia ca raţiune plasticizată inconştientă, simplitatea cu compoziţia, subiectivitatea ci obiectivitatea, definitul cu indefinitul, ba chiar creatul cu necreatul. Prin aceasta el e creat să aducă şi din partea făpturii o contribuţie hotărâtoare la menţinerea şi desăvârşirea tainei atotcuprinzătoare a unirii lui Dumnezeu cu creaţiunea, sau să fie mijlocul conştient şi voluntar prin care Dumnezeu menţine şi desăvârşeşte această unire” (Stăniloae, 1978, p. 10).

Lucrarea aceasta a omului este înscrisă în constituţia sa de spirit şi trup, chemat fiind să devină scară către Dumnezeu, ca lumea să urce prin trupul lui deschis spiritului cu care împreună alcătuiesc realitatea personală şi simbolică a omului, spre Existenţa Spirituală şi Personală Supremă în veci.

 

            III. Simbolismul cosmic al Praznicelor Împărăteşti

Misiunea simbolică a omului se ridică la un anumit nivel de semnificaţie spirituală şi prin anumite obiceiuri şi tradiţii care sunt strâns legate de marile sărbători sau Praznicele Împărăteşti. Ramificaţiile cosmice ale slujbelor din aceste zile pline de încărcătură harică şi spirituală a evenimentelor importante din viaţa pământească a Mântuitorului Hristos, sunt răspândiri ale razelor harului în afara zidurilor propriu-zise ale Bisericii. Efectele sfinţitoare ale Sfintei Liturghii curg în aceste zile de sărbătoare spre ogoarele şi hotarele pe care oamenii le lucrează pentru întreţinerea vieţii pământeşti, spre porţile şi în casele lor. Binecuvântarea divină se revarsă astfel peste întreaga creaţie. Simbolismul liturgic pune împreună materialul şi spiritualul într-o configuraţie nouă şi sfinţitoare, dincolo de orice separaţie a existenţei autosuficiente a divinului faţă de materie, aşa cum de pildă se poate întâmpla în religiile dualiste şi gnostice în care parcă principala lucrare a divinului imaculat este lupta de a se păstra cât mai departe de lume şi neatins de impuritatea materiei ei care în timp se descompune şi piere.

Dimpotrivă, simbolismul liturgic al slujbelor se adânceşte dincolo de aspectele perisabile ale existenţelor şi fiinţelor din lume, ajungând până la raţiunile lăuntrice ale lor, la gândurile pe care Dumnezeu le-a pus în creaţie şi care conţin, ca un cod de bare dacă vreţi, identitatea scopului pentru care au fost aduse la existenţă de către Creator.

În momentul în care persoanele umane conştientizează sâmburele simbolic sau divino-creatural al existenţelor pământeşti, ele devin fiinţe personale euharistice, recunoscătoare înaintea lui Dumnezeu pentru darul lumii. Atitudinea şi comportamentul doxologic al omului izvorăşte acum din inima lui plină de conştienţa şi conştiinţa că “toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3) şi că toate converg conform ADN-ului lor raţional spre starea finală în care “Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Corinteni 15, 28).

Exemplificăm acum prin semnificaţia sfinţitoare care se degajă din obiceiurile şi tradiţiile româneşti care îmbracă în haine cosmice de sărbătoare conţinutul teologic al praznicului.

Anul Nou vine şi cu un nou şi bogat conţinut simbolistic. Ursul, Capra, Pluguşorul, Semănatul, Strigatul peste sat, Sorcova sunt tot atâtea acţiuni populare care se încheagă în urări de bine pentru anul care vine. Anul Vechi moare şi de la 00.00 noaptea Anul Nou răsare şi creşte. În aceasta noapte cerurile sunt deschise şi rugăciunea trebuie să fie cu atât mai intensă cu cât este şi un moment al bilanţului celor bune şi al celor rele. Prin obiceiul Strigatului peste sat se susţine ideea de gura lumii în sensul că de pe dealuri şi de pe movile se strigă toţi cei care s-au abătut într-un fel sau altul de la legea nescrisă a moralităţii populare: leneşii, beţivii, hoţii etc. Umblatul cu Pluguşorul şi cu Sorcova  ( de la „surov” – „verde fraged”) amintesc de vremurile când anul nou începea la întâi martie, adică primăvara când natura renăştea. De aceea, sorcova este acum confecţionată artificial dintr-un băţ împodobit cu flori de hârtie colorată, pe când mai înainte se foloseau pe post de sorcovă ramuri înmugurite. Belşugul şi prosperitatea sunt cuvintele de ordine ale urărilor care se fac cu acest prilej. De aceea Anul Nou începe prin oficierea Sfintei Liturghii, originea sfântă şi organizatorică a tuturor acţiunilor publice ale comunităţii.

Crăciunul sau Naşterea Domnului este legat în tradiţia populară românească de naşterea Soarelui. Solstiţiul de iarnă („sol” înseamnă „soare”) marchează creşterea puterii soarelui, tot aşa cum Hristos Domnul născându-Se „creştea şi se întărea cu duhul” (Luca 1, 80) spre izbăvirea lumii de păcate şi de rău. Colindatul pe la casele oamenilor reprezintă acum activitatea publică cu cele mai adânci valenţe de întărire a comunităţii sociale. Pacea şi bunăvoirea între oameni sunt aduse acum în casele gospodarilor de către colindători, martori ai Naşterii Domnului. Împodobind bradul care este veşnic verde, semnificând tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, oamenii îşi fac tot felul de cadouri, iar când merg unii pe la alţii să se colinde se omenesc cu preparate specifice. Crăciunul este sărbătoarea convieţuirii paşnice şi a dăruirii.     

Cu o săptămână înainte de praznicul Paştilor este Praznicul împărătesc al Floriilor. Dincolo de regenerarea naturii, Floriile sunt pregustarea Învierii Domnului prin faptul că în sâmbăta Floriilor este comemorat Lazăr cel înviat din morţi. În Duminica Floriilor sunt aduse ramuri de salcie la biserică şi ele sunt binecuvântate de preot după care credincioşii le duc acasă şi împodobesc cu ele porţile, prispele, uşile, ferestrele, icoanele spre binecuvântarea caselor. Prin faptul că salcia îşi leapădă florile înainte de a lega rodul – simbol al castităţii dar şi al mortificării, dar şi prin faptul că salcia are o putere uriaşă de regenerare şi adaptabilitate la mediu – simbol al biruinţei vieţii, deci prin toată această semnificaţie paradoxală, salcia ne poartă spre moartea şi Învierea Domnului, spre Primăvara dulce a Învierii.    

De Paşti spectacolul îl dau Plugarii. Prima persoană care a scos şi a folosit plugul este plugarul anului respectiv. E aici un simbol al întâietăţii care lasă apoi loc ritualului de îmbelşugare în acel an. În a doua zi de Paşti, Plugarul este îmbrăcat în grâu verde împletit de fete în prima zi a sărbătorii, urmând apoi să fie dus în văzul comunităţii săteşti pe o grapă de lemn spre o apă unde este scufundat în cele patru puncte cardinale. Apoi ca semnificaţie a fertilităţii şi belşugului, oamenii care sunt de faţă sunt stropiţi cu apă de către plugar. Să nu uităm şi că mai înainte de tot acest ritual public, plugarul se ascunde în propria ogradă iar

grapa de asemenea este ascunsă în grămada de bălegar din curtea acestuia. De aceste momente se leagă şi simbolistica morţii şi a învierii naturii dătătoare de hrană şi asupra căreia reverberează harul îmbelşugat al Învierii din morţi al lui Hristos Domnul.  

De Rusalii alte elemente creaturale se aduc în biserică pentru a fi sfinţite. Frunzele de nuc poartă cu ele un suport intuitiv deosebit deoarece seamănă cu limbile de foc despre care Sfânta Scriptură ne spune că s-au pogorât peste Sfinţii ucenici şi apostoli în Duminica cea Mare, cum mai sunt numite Rusaliile. De asemenea, cu aceste frunze stropite cu apă sfinţită se împodobesc porţile, pragurile, uşile, ferestrele, icoanele. Amintim şi că nucul mai este numit şi „farmacia verde” datorită utilizării terapeutice a tuturor părţilor sale. Frunzele de nuc au multiple aplicaţii medicale şi igienice, de la efectele hipoglicemice şi eliminarea diferitelor afecţiuni ale pielii şi până la punerea lor în dulapul cu haine sau în aşternut pentru a alunga puricii şi insectele.

Sigur că roate aceste referinţe etno-psihologice şi spiritual-tradiţionale româneşti pe care le-am făcut despre un anumit simbolism semi-creştin sunt în măsură să demonstreze percuţia creştinismului ortodox în viaţa de zi cu zi a omului, însă, pornind de la aceste premize, nu putem trage concluziile unei angajări lăuntrice total transformate a persoanei în viaţa în Hristos. Pentru evidenţierea contrastului, vom apela la un text care scoate în relief vocaţia de înţelegere creştină la care persoana umană este chemată în Hristos: „Dumnezeu vine acum în Poporul Său nou alcătuit din evrei şi păgâni convertiţi nu prin Lege sau Templu, ci prin Hristos şi Duhul Sfânt. Este un cult nou, paradoxal, care produce sfinţire fără sacralizare şi mijlocire fără intermediere şi al cărui subiect e Biserica întreagă, popor sacerdotal unic, devenit Corp al lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt şi Casă a Tatălui, şi care la Liturghie primeşte în credinţă de la Dumnezeu prin slujitorii speciali, care sunt icoane ale lui Hristos, darul prezenţei lui Hristos Cel Înviat prin cuvântul şi trupul Său, dar căruia îi răspund prin contradarul mărturiei şi iubirii zilnice care transformă întreaga lor existenţă în sacrificiu viu şi liturghie permanentă, iar Biserica întreagă în templu viu al Celui Preaînalt” (Ică jr. 2008, p. 65). 

În concluzie, misiunea învăţătorească şi profetică a Bisericii constă tocmai în a recupera decalajul care s-a strecurat de-a lungul vremii între a fi/a fi bine; a fi spre Împărăţie.

                                   

IV. Funcţia simbolică a cuvântului

Simbolul este supraraţional. Nu anti-raţional. Numai că raţiunea umană îşi are limitele ei şi nu poate exprima orice. Mai ales sentimentele şi trăirile nu pot fi exprimate suficient de cuvinte. De asemenea, şi lucrurile diafane şi supranaturale pot rămâne departe de puterea de cuprindere a cuvântului omenesc. Cuvintele sunt scheletul schematic al cărui sens se împlineşte în “carnea” vieţii pe care o poartă. Fără schelet trupul nu poate exista, fără trup scheletul este oribil. Menirea cuvintelor stă în sensul lor. Ele pornesc prin a exprima un fapt de viaţă sau indică spre un fapt viu. Cuvintele (nu) sunt vii, doar sensul lor este viu. Una este să vorbeşti despre iubire şi cu totul altceva să o trăieşti. Cuvintele goale sunt ideologii, schelete neînsufleţite.

Cea care mai poate salva cuvântul de la o existenţă scheletică este tocmai funcţia simbolică a lui. Dar ce este simbolul? El pune la un loc entităţi care altfel, adică raţional, n-ar putea fi concepute împreună. Să luăm ca exemplu un cuvânt simbol, o metaforă în cazul de faţă: la apus soarele e o portocală uriaşă. Sau, altă metaforă: la răsărit soarele e un zâmbet de copil. Raţional şi rece interpretând lucrurile, nici portocala şi nici copilul nu au ce căuta lângă soare. Însă, paradoxal vorbind, viaţa noastră se îmbogăţeşte cultural prin noi sensuri, în primul caz prin aceea că apusul soarelui are gust de portocală şi răsăritul lui are faţă de copil zâmbind. Astfel, sunt potenţate noi senzaţii, trăiri şi sentimente.

Iată un exemplu poetic de cuvânt simbolic cu o forţă evocatoare plină de simţire: “Doamne,/ Închide-mă-n floare/ să pătez iubirea/ de culori.// Ascunde-mă-n mare/ să mângâi/ trupul ţărânii/ cu valuri.// Presară-mă-n vânt/ să alin patima/ cu adieri.// Scrie-mă-n cuvânt/ să sting aşteptarea/ cu înţelesuri.// Doamne,/ închide-mă-n floare/ ascunde-mă-n mare/ presară-mă-n vânt/ mă scrie-n cuvânt!” (“Rugă” – Ovidiu Oana-Pârâu).

Deşi ştiinţa fizicii de ultimă oră consideră că sunt cam 100 de atomi comuni în întreaga existenţă fizică a lumii şi că totul reprezintă combinaţii originare ale acestor atomi-mamă, totuşi este supraraţional să spui de-a dreptul că omul poate fi floare, mare, vânt şi cuvânt.

Aceasta este funcţia simbolică a cuvântului.

Cuvintul românesc “doină” şi, odată cu el, cel de “dor”au intrat chiar în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. Doina şi dorul sunt cuvinte româneşti de-o forţă simbolică incomensurabilă cu raţiunea simplă şi cuprind în ele cele mai puternice trăiri şi sentimente pe care românul le-a încercat de-a lungul vremii pline de tot felul de bucurii şi suferinţe. Şi acestea nu sunt singurele cuvinte de forţă simbolică. Pragul, prispa, uşa, icoana sunt alte cuvinte-realităţi care unesc întâlnirea cu despărţirea, exteriorul cu interiorul, materialul cu transcendentalul: “Şi ca să pui tot sărutul fierbinte,/ pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ţi ies înainte,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (“Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” – Radu Gyr). Atât de puternică a fost simbolistica acestor cuvinte încât comuniştii l-au condamnat la moarte în 1958  şi l-au băgat la zdup pe autor pentru ele. Mai sunt şi alte cuvinte ca “slobod”, “neam”, “casă”, “sfânt”: “Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-şi fie drag/ Şi casa ta să-şi fie zilnic sfântă” (“Inscripţie pe o uşă” – Tudor Arghezi). Alte cuvinte vii ar fi “suflet”, “grai”, “vatră”, “trai”, “dar”, “mândră”, “rai”: “Suflet şi grai/ vatra de trai,/ darul ce-l dai,/ mândra ce ai,/ praguri de rai” (“Inscripţie pe o grindă” – Lucian Blaga).   

Acestea sunt cuvintele/realităţi  care ne definesc drumul de jertfă de-a lungul istoriei. Nici un cuvânt dintre cele pe care le-am evidenţiat până acum nu conţine absolut nimic rasist, nimic ofensator, nimic împotriva vreunei minorităţi de un fel sau altul. Românii şi-au trăit experienţele pentru ei înşişi, pentru a se bucura de comuniunea dintre ei, în limba lor, sub stindardul lor, îmbrăcaţi în ia lor şi rugându-se în faţa icoanelor cu care şi-au împodobit protector casele.

De aceea, existenţa istorică românească este plină de simboluri pe care le comemorează cu sfinţenie, deoarece aceste simboluri/realităţi ne unesc nu doar cu nepoţii şi strănepoţii, ci şi cu moşii şi strămoşii noştri a căror moştenire simbolică o purtăm mai departe. În poezia “Testament”, Arghezi ne spune: “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.”, o carte în care “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite” şi în care “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.

Simbolurile sunt atât de importante pentru noi pentru că ele sunt plătite cu preţ de sânge. Pe Drapelul nostru tricolor naţional, atunci când a fost arborat oficial la 1848, erau înscrise cuvintele “Dreptate şi frăţie”. În plus, cele trei culori ale Drapelului se regăseau şi pe steagurile lui Mihai Viteazul şi al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi tocmai pentru că simbolul Drapelului naţional reprezintă semnul continuităţii româneşti neîntrerupte pe aceste meleaguri, s-a şi ajuns ca ziua de 26 iunie să fie Ziua Drapelului Naţional. De aceea, pe 24 iunie este Ziua Internaţională a Iei, pe care românii au purtat-o întotdeauna cu respect, îmbrăcând ia asemeni icoanelor în procesiune solemnă. De fapt, şi-au înveşmântat casele cu icoane şi trupurile cu ia-icoană. De aceea, sărbătorim Ziua Culturii Naţionale pe 15 ianuarie, dată la care ne aducem aminte de maestrul cuvântului românesc, Mihai Eminescu. De aceea, avem o zi a Imnului Naţional pe 29 iulie şi şi o zi a Limbii Române pe 31 august.

A păstra cu sfinţenie cuvintele/simboluri fondatoare ale existenţei româneşti de totdeauna şi de pretutindeni, este slujirea sacerdotală de la care nu se face rabat decât cu preţul lepădării de credinţă, de “legea românească”. În poezia “Cuvântul”, Vlahuţă aşa spune: “Voi, căror vi s-a dat solia sfântă/ De preoţi ai acestei mari puteri,/ Voi, în al căror suflet se frământă/ Întunecate valuri de dureri,/ Şi gânduri de-un popor întreg gândite,/ Nu duceţi minunatul vostru dar/ Ofrandă mâinilor nelegiuite,/ Ci, ca pe sfânta masă din altar,/ A-mpărtăşirii taină preacurată,/ Aşa cuvântul să vi-l pregătiţi/ Ca mii de inimi la un fel să bată,/ Şi miilor de veacuri să vorbiţi”. Da, cuvântul/simbol reflectă realitatea sfinţeniei neamului. 

   

V. Simbolismul istoric românesc

Spre deosebire de Wittgenstein care socotea că în spatele lucrurilor care par a fi totuna sunt de fapt diferenţe, Hegel aprecia că diferenţele între lucruri sunt doar aparente, în fapt, realitatea fiind unitară. Preferăm perspectiva hegeliană atunci când vorbim despre istoria românească şi despre câteva momente/monumente simbolice ale ei. În acest context folosim simbolismul ca interpretare de profunzime a evenimentului istoric, ca pe o adâncime unitară a lucrurilor care depăşeşte jocul contradictoriu al vălurelelor de suprafaţă.

A. Ce altceva decât înălţimea viziunii unitare şi simbolice a fost Sinodul General de la Blaj pe care episcopul Inochentie Micu Klein l-a convocat în 1744 şi care i-a pus la aceeaşi masă rotundă şi pe ortodocşi întru interesul românilor transilvăneni? A fost atunci un adevărat Congres Naţional Românesc.

B. Sau ce altceva decât simbolism pur de adâncime a fost realizarea actului fundamental al naţiunii române transilvănene la 1791/1792 – acel Supplex Libbelus Valachorum la care au conlucrat Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei, şi episcopul greco-catolic Ioan Bob de la Blaj?

C. Sau cât de bine s-au înţeles cei doi preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 1848, mitropolitul sfânt Andrei Şaguna şi episcopul unit Ioan Lemeni, atunci când au cerut drepturi pentru românii transilvăneni. Chiar dacă împăratul de la Viena considera că este nevoie de doi comisari şi de o mică armată care să ţină în frâu manifestările conflictuale interconfesionale, lucrurile nu au stat deloc aşa, dimpotrivă petiţia românilor ardeleni fiind alcătuită sub cele mai bune auspicii ale înţelegerii reciproce.   

D. Mişcarea Memorandistă (1881 – 1894), de asemenea, s-a făcut în numele şi pentru drepturile religioase şi sociale ale Transilvaniei profunde, de dincolo de dinamica activism-pasivism, ori de disocierea confesională dintre ortodocşi şi greco-catolici.

E. În sfârşit, este îndeobşte cunoscut contextul istoric din jurul marelui eveniment al Unirii Transilvaniei cu Regatul României de la 1 decembrie 1918. Atunci se pare că episcopul Iuliu Hossu, viitor cardinal, şi episcopul Miron Cristea, viitor patriarh, s-au îmbrăţişat şi primul a spus nişte vorbe memorabile: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”.   

În interpretarea părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Liturghie este cea care i-a ţinut pe români împreună indiferent de vicisitudinile istorice prin care au trecut. Se pare că chiar evenimentul de la 1700 n-a fost practic o ruptură la nivelul de profunzime al românităţii, de vreme ce românii au cerut atunci ca „toată legea şi sărbătorile şi posturile să stea pe loc”. Iar ceea ce apoi s-a întâmplat la 1948 prin întregirea administrativ-bisericească n-a fost decât o consfinţire formală a unei realităţi existente. Sau, după spusele părintelui academician: „Am putea spune că dacă vârful unor ramuri s-a clătinat, sub suflarea unor vânturi străine, între învăţătura mărturisită liturgic de întreg poporul şi unele idei calvine într-o scurtă vreme, sau unele învăţături catolice în vremea mai îndelungată a unui sfert de mileniu, trunchiul stejarului românesc a rămas totdeauna neclătinat, cu rădăcinile adânc înfipte în Liturghia şi în slujbele dreptei credinţe răsăritene, în legea lui care, precum a fost una şi aceeaşi până la 1700, <<a stat pe loc>> prin voinţa lui şi după 1700” (Stăniloae, 2004, p. 192).

Posibilitatea de existenţă istorică şi simbolică a poporului român s-a întins şi dincolo de graniţele confesionale şi etnice, având în vedere că, de-a lungul timpului, românii au fost în stare să lege prietenii profunde cu naţionalităţile conlocuitoare. Învăţătura de credinţă creştină care s-a propovăduit cu ocazia fiecărei Liturghii le-a adus întotdeauna în faţă românilor că iubirea, răbdarea şi iertarea sunt virtuţile de bază ale oamenilor chemaţi în Hristos să moştenească nu o stăpânire vremelnică, ci o Împărăţie veşnică unde „nu mai este iudeu, nici elen; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

 

Concluzii:

▪ omul trebuie să reînveţe lectura simbolică a lumii şi a propriei misiuni existenţiale.

▪ teocentrismul, nu transumanismul şi post-moralitatea, reprezintă premiza de la care pleacă reconsiderarea misionară, liturgică şi simbolică a existenţei umane personale.

▪ Liturghia euharistică şi Sfintele Taine reprezintă concentrarea simbolică de unde se inspiră iniţiativele umane de sfinţire a mediului înconjurător, sub forma tradiţiilor şi obiceiurilor populare.

▪ cuvintele/simbol, cuvintele/forţă, cuvintele/realitate, vin de la atitudinea poietică a omului faţă de complexitatea misterioasă e existenţei umane şi cosmice.

▪ în condiţii de vitregie sub vremi sau în pragul marilor realizări istorice de sine, românul a putut să-şi reactiveze gândirea unificatoare, simbolică adică, şi să depăşească dezbinările de suprafaţă care oricum sunt mai uşor de înfăptuit decât identificarea intereselor comune, armonioase. 

Bibliografie:

  1. ARGHEZI, Tudor, (2004). Versuri, Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român.
  2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, Bucureşti: Editura Minerva.
  3. ICĂ jr., Ioan, (2008). Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al primelor secole, vol. I, Sibiu: Editura Deisis.
  4. LEMENI, Adrian (coord.), (2014). Apologetica Ortodoxă. Dialogul cu ştiinţele contemporane, vol. II, Bucureşti: Editura Basilica.
  5. OANA-PÂRÂU, Ovidiu, (2017). Doina: Dorul: Dumnezeu: poezii: 2007 – 2017, Bucureşti: WWW.CORESI.NET.
  6. SCHMEMANN, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăţiei, traducere de pr. Boris Răduleanu, Bucureşti: Editura Anastasia.
  7. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
  8. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.            



Evenimente, Apeluri, Promoții
Sfântul Dimitrie cel Nou ți-a dăruit răspuns bun la rugăciuni? Trimite mărturia ta!
 

Catedrala Patriarhală pregătește o carte despre minunile Sfântului Dimitrie cel Nou și îi invită pe credincioși să trimită mărturii despre minunile lucrate de sfânt în viața lor. Din mesajele primite până acum reiese că ajutorul acestuia vizează mai ales sănătatea și viața de familie.

La adresa de email cancelaria@catedralapatriarhala.ro au început să sosească mărturiile credincioșilor cărora sfântul le-a dăruit răspuns bun la rugăciuni – fie că a fost vorba de o schimbare în bine a vieții lor, fie de o vindecare minunată.

„Cele mai multe dintre mărturiile primite arată că binefacerile sfântului vin sub formă de vindecări și de sprijin pentru familii”, informează paracliserul Mihai Grigoriu, membru al echipei care lucrează la volum.

Când tatăl vârstnic al unei credincioase a căzut în foc, medicii de la Spitalul de Arși din București i-au spus că acesta, care avea și alte probleme medicale cronice, nu va supraviețui. „Să vă pregătiți să îl luați mâine, că nu va rezista mai mult!”, au avertizat doctorii. Dar toată familia a citit acatistul sfântului, iar tatăl credincioasei trăiește și în ziua de azi, povestește paracliserul.

Într-o altă mărturie transmisă pentru carte, o româncă din America a scris despre împăcarea pe care i-a adus-o sfântul în familie. Ajunsese la neînțelegeri atât de mari cu soțul, încât se gândea să divorțeze. Venită singură, cu copiii, în țară, a ajuns întâmplător la racla Sfântului Dimitrie cel Nou și s-a rugat: „Sfinte Dimitrie, ajută-mă! Să se schimbe ceva sau să divorțez, că nu se mai poate!”

Întoarsă acasă, a găsit situația radical schimbată și astfel a înțeles că sfântul răspunde imediat la rugăciuni și are puterea de a schimba inimile și viața oamenilor.

În semn de recunoștință față de sfânt și de Dumnezeu, care ne vorbește și ne ajută prin el, suntem chemați să mărturisim despre minunile pe care le-am primit în dar.




CĂRŢI NOI / Produse noi
Carte de învățătură - Muntele Athos
 


Omenia și frumusețea cea dintâi - Gheorghe Racoveanu (CARTE)
 

Prezentare Omenia și frumusețea cea dintâi :

 

Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos și totuși concis, aproape laconic! Nu mă indoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităților românești, semnate de nume ilustre, de la MIhai Eminescu și Hașdeu la Lucian Blaga și Mircea Vulcănescu.

Nu voi încerca să rezum iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu. NU voi știorbi bucuria cititorului de a o descoper singur. Prin asemenea contribuții se pregătește ziua în când se va putea scrie adevărata istorie a neamului și culturii românești. Și de-abia atunci vom putea intereasa, în mod sincer și profund, Occidentul, a cărui atenție o jinduim atât.

Mircea Eliade


Consemnând printre virtuțile omeniei românești însușiri înalte, precum: iubirea de oaspeți (o formă particulară a filoxeniei avraamice), facerea de bine, mărinimia, spiritul dreptății, ținerea cuvântului dat, jertfelnicia, modestia, onoarea și, nu în ultimul rând, credința, George Racoveanu subliniază originea evanghelică a acestei trăsături definitorii a poporului român.

Ba mai mult, autorul arată că omul de omenie, creștin în esența sa, chiar dacă nu identifică omenia cu sfințenia, se raportează corect la violență (ca unul care știe că judecata este privilegiul exclusiv al lui Dumnezeu), ,,se teme de rușine" (ține la onoarea sa, așadar nu se lasă înjosit prin fapte și vorbe de rușine) și, mai presus de orice, este conștient de originea sa divină (e chip al slavei dumnezeiești celei negrăite), drept care însetează și suspină mereu după ,,frumusețea cea dintâi". Pe scurt, omenia e, nici mai mult, nici mai puțin, decât trăirea particulară, românească, a Adevărului Evangheliei.

Salutat cu entuziasm de Mircea Eliade, încă de la publicarea lui, în 1961, eseul lui George Racoveanu despre omenie, ca trăsătură definitorie a spiritualității românești, se înscrie printre proiectele curajoase și meritorii ale editurii Predania, de repunere în circulație a câtorva texte fundamentale, de mică întindere, dar concise, care încă ne mai oferă o cheie de lectură și de înțelegere corectă a valorilor perene ale acestui neam.

Așadar, în aceste vremuri pline de confuzie ideologică, dacă ni se pare greu, ba chiar imposibil să ajungem sfinți, să ne străduim, după puteri, să fim măcar oameni de omenie.

Cosmina Tămaș

Detalii despre carte / COMANDA



Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui ortodox vol. V - Serghei Nilus (CARTE)
 

Prezentare Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui ortodox vol. V:

 

Volumul 5 din seria de autor Serghei Nilus a fost scris într-o perioadă în care, așa cum afirmă autorul, răul începuse să capete puteri din ce în ce mai mari în lume și mulți oameni se gândeau din ce în ce mai des la venirea Antihristului.

Ediția originală în limba rusă a beneficiat de sprijinul și binecuvântarea Sfântului Ioan din Kronstadt, bucurându-se de un succes neașteptat. Volumul consemnează minuni, vise și cuvântări ale Părinților cu viață sfântă cu privire la venirea Antihristului pe pământ, persecuția la care vor fi supuși creștinii, cea de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos și sfârșitul lumii.

Serghei Alexandrovici Nilus (1862-1929) este un scriitor rus remarcabil. Fiul unei familii de emigranţi elveţieni, Nilus a studiat dreptul și, după ce a absolvit la Universitatea din Moscova, a ajuns magistrat în Transcaucazia. Întâlnirea cu Sfântul Ioan de Kronstadt, care i-a vindecat o infecție în gât, l-a transformat profund. În 1907, Nilus s-a mutat la Mănăstirea Optina, unde a trăit până la 1912. În acest timp el a publicat mai multe cărţi duhovniceşti, inclusiv Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui ortodox.

Detalii despre carte / COMANDA



Cum să dobândim pacea sufletească - *** (CARTE)
 

Prezentare Cum să dobândim pacea sufletească:

„În Rusia există multe mănăstiri, dar o singură Optina.” Mănăstirea Optina s-a arătat – mai ales în secolul al XIX-lea – drept leagăn al renașterii tradiției creștine pravoslav­nice a Rusiei, tărâm neostoit al minunilor și maică a nenumărați nevoitori și părinți îmbunătățiți, rămânând până astăzi călăuza purtătoare a speranței reînvierii duhovnicești, făclia din sfeșnic care luminează spre slava lui Dumnezeu.

Sfaturile marilor stareți de la Optina, ce au biruit nu doar timpul, ci și pe toți potrivnicii văzuți și nevăzuți, se află adunate în acest volum, organizat alfabetic și tematic, pentru a picura în sufletele cititorilor harismele, spre tămăduire, ocrotire, luminare și mântuire, din cămara cea fără de preț a isihiei agonisite întru „Domnul păcii” (II Cor. 13, 11), „pe calea păcii” (Rm. 3, 17) și pentru „Evanghelia păcii” (Ef. 4, 3).

Detalii despre carte / COMANDA



Flavian. Vol. 3 - Pr. Alexandru Torik (CARTE)
 

Prezentare Flavian. Vol. 3:

Ceva s‑a întâmplat cu mine acolo, sus în munte, pe vârful Athonului: un fel de „metamorfoză” – o transfigurare. Parcă sunt tot eu, aşa cum eram înainte de urcuş, dar nu sunt întru totul la fel...

Nu ştiu cum să vă explic, dar acel duh de pace care s‑a pogorât peste mine după rugăciunea din biserica Schimbării la Faţă nu m-a părăsit nici până în ziua de azi. „Dumnezeu este al meu! Eu sunt al lui Dumnezeu!” – această convingere de nezdruncinat îmi dă putere în orice situaţie de viaţă, în orice problemă şi necaz...
Trebuie doar, căzând, respirând greu din cauza efortului, sfârșit de epuizare, să continui urcuşul înlăuntrul meu, urcuş lung cât viaţa întreagă, repetând la fiecare inspirare şi expirare, odată cu bătaia inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!”.

Detalii despre carte / COMANDA



Anne. Învățătoare în Avonlea. vol. 4 - L.M. Montgomery (CARTE)
 

Prezentare Anne. Învățătoare în Avonlea. vol. 4:

Anne este cel mai îndrăgit personaj din operele de ficţiune destinate copiilor, de la nemuritoarea Alice încoace. (Mark Twain)

Anne este la cei 17 ani ai săi un boboc ce se deschide delicat spre lume, înfrumusețând-o cu parfumul trăirilor sale pe cât de adânci, pe atât de curate și de autentice.
Tânăra învățătoare modelează sufletele celor mici, hrănindu-i din preaplinul unei inimi ce nu cunoaște alt ritm decât cel al implicării și al dăruirii totale. Debordând de fantezie și entuziasm, Anne își croiește pas cu pas drumul către propria sa menire, influențând hotărâtor viețile tuturor celor ce au bucuria să o cunoască. Chiar și pe cele ale cititorilor săi.
Căci reperele pe care această copilă visătoare a reușit la anii ei să și le stabilească deja, sunt astăzi mai actuale și mai necesare ca niciodată: „să trăiască grațios, frumos, în adevăr, delicatețe și generozitate, ținându-se departe de neadevăr, răutate și vulgaritate.’’

Detalii despre carte / COMANDA



O muscă în Sfântul Munte - Vasilis G. Frangopulos (CARTE)
 

Prezentare O muscă în Sfântul Munte:

O poveste tulburătoare despre descoperirea credinței

***

O călătorie în Muntele Athos – între zidurile sfințeniei îngerești și sub mantia ocrotitoare a Maicii Domnului.
O poveste tulburătoare despre depășirea certitudinilor umane și descoperirea Adevărului.
O fascinantă căutare lăuntrică, istorisită cu talent, umor și sensibilitate.

***

– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”
Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:
– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.
Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

***

Lectura acestei cărți constituie o binefacere atât pentru cititorul fami­liarizat cu lumea credinței, cât și pentru cei mai puțin apropiați de spațiul Bisericii. Îndeosebi cei care nu s‑ar apropia cu ușurință de o carte cu conținut teologic vor avea neașteptata surpriză a unei lecturi parcurse dintr‑o răsuflare, care te introduce treptat și cu măiestrie într‑o lume plină de frumusețe și taină.
Din paginile cărții, ­dominate de ­dialoguri savuroase, cititorul, mai mult sau mai puțin sceptic, află răs­pun­­suri pertinente și cuceritoare prin firescul și justețea lor la întrebările mereu actuale cu privire la existența lui Dumnezeu, iar cel deja credincios redescoperă un univers pe care îl credea cunoscut, învățând modul de a purta un dialog cu cei care nu îi împărtășesc convingerile.
Această extraordinară carte con­sti­­tuie un prilej pentru fiecare cititor de a trăi propria minune pe tărâmurile credinței.

Detalii despre carte / COMANDA



O dată pentru toată viața - *** (CARTE)
 

Prezentare O dată pentru toată viața:

Aceste convorbiri au apărut ca un strigăt de disperare la vederea a tot ceea ce se întâmplă în familia din zilele noastre. De unde capătă tinerii cunoștințe despre familie și căsnicie? Privindu-i pe proprii părinți, gata întotdeauna de scandal, de pe micile ecrane și din filme. Ei pot numai să viseze la faptul că o căsnicie poate fi eternă, că iubirea adevărată și fidelitatea se pot întâlni și astăzi, întrucât nu văd întâmplându-se aceste lucruri în realitatea în care trăiesc.

Sarcina pe care mi-am propus-o, mergând la conferințele organizate pentru elevii clasei a XI-a, era una foarte simplă: să le mărturisesc că toate acestea sunt cu putință și în realitate, că vor putea iubi cu adevărat și că, la rândul lor, pot fi iubiți în aceeași măsură. Dar iubirea presupune, bineînțeles, strădanie.
Mi-aș dori să cred că, într-o bună zi, va fi reintrodusă în școli o materie care s-ar putea numi Etica și psihologia vieții de familie (dar care, spre deosebire de vechea disciplină comunistă, ar fi o variantă a viziunii ortodoxe asupra familiei). Până la urmă, fizicieni și chimiști vor deveni unul dintr-o mie, deși aceste discipline sunt studiate ani la rând. O familie însă vor întemeia aproape toți, iar în școli nu li se vorbește nimic despre lucrul acesta, în cel mai bun caz (de fapt, în cel mai rău caz) le este introdusă Educația sexuală.
Convorbirile de față au fost adresate elevilor din clasa a XI-a dintr-un liceu din orașul Taldom. Însă unele subiecte legate de latura intimă a căsniciei au putut fi abordate abia cu elevii claselor absolvente.
Textele convorbirilor din această carte sunt mai ample decât orice conferință reală ținută la școală. În funcție de auditoriu și de întrebările adresate, discuțiile se axau doar pe o anumită parte a subiectului. Cartea conține și ceea ce s-ar fi putut spune și nu s-a spus acolo.

Detalii despre carte / COMANDA



Credința în Evanghelie. Suta de capete de la Liubostinia - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare Credința în Evanghelie. Suta de capete de la Liubostinia:

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sfântul Nicolae Velimirovici nu a căutat să se refugieze din ţară, ci a rămas să sufere alături de poporul său, a fost arestat şi i s‑a stabilit domiciliu forţat la Mănăstirea Liubostinia. Era începutul unui drum al crucii care avea să se sfârşească abia după patru ani în cumplitul lagăr de la Dachau, de unde episcopul Nicolae avea să fie eliberat de trupele americane.

Războiul era purtat şi împotriva sutelor de mii de sârbi care nu aveau altă vină decât că nu doreau să renunţe la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor, împotriva clerului şi împotriva locaşurilor sfinte. Erau orori comise de reprezentanţii unor ţări care se pretindeau creştine, dar care în practică nu se deosebeau de ateii sovietici sau de împăraţii păgâni din vechime. Fiind sub pază, Sfântul Nicolae nu va putea interveni ca în alte dăţi, ci, asistând din mănăstirea sa la măcelurile comise de reprezentanţii „înaltei” civilizaţii apusene depărtate de Hristos, va scrie pentru a mărturisi pentru adevăr şi pentru credinţa sa. Din suferinţele şi lacrimile sale din acea vreme s‑a născut şi această mică scriere.

Detalii despre carte / COMANDA



Ai biruit patima, ai biruit tristețea - Staretul Tadei (CARTE)
 

Prezentare Ai biruit patima, ai biruit tristețea:

De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.
Dacă în noi se ivește plinătatea dragostei, cu adevărat de toți vrăjmașii se va alege praful. Căci cine îndrăznește să lupte împotriva dragostei? Nu este nicio armă care poate să lupte împotriva dragostei. De ce? Căci Dumnezeu este dragoste, iar acolo unde se ivește plinătatea dragostei dumnezeiești, de acolo fuge orice răutate!
De aceea să vă străduiți, precum și singuri vedeți, când le iubim pe toate și nouă ne este bine, căci atunci gândurile noastre sunt pașnice, pline de dragoste și bunătate. Să vă rugați zi și noapte și pe copii învățați-i să se roage Domnului cu inima, să caute cele bune, să fie plini de dragoste dumnezeiască, să simtă bucuria vieții și pacea dumnezeiască.

CUPRINS

Savarsirea duhovniceasca nu are sfarsit
Sa incredintam totul in mainile lui Dumnezeu
Raului nu se poate si nu trebuie sa ii raspundem cu rau
Samanta misiunii ortodoxe este semanata in intrega lume
Dumnezeu voieste sa faca din noi, oamenii, dumnezei
Cu Dumnezeu toate sunt cu putinta
Urma in timp
In viata duhovniceasca totul este insemnat
Sfaturi despre sanatate si vindecarea bolilor
Povetele staretului Tadei pe felurite teme din viata crestinului
Sa iertam tuturor toate
Sa fim buni pentru noi si pentru altii
Detalii despre carte / COMANDA


Învățături despre rugăciune - Sfantul Teofan Zavoratul (CARTE)
 

Prezentare Învățături despre rugăciune:

Lucrarea rugăciunii este pe primul loc în viaţa creştină. Rugăciunea e respiraţia duhului. Dacă există rugăciune, duhul trăieşte; dacă nu, duhul nu are viaţă.

A sta în faţa icoanei şi a bate metanii nu este încă rugăciune, ci doar o latură a rugăciunii; a spune rugăciuni pe dinafară, sau a le citi din carte, sau a le asculta nu este încă rugăciune, ci numai o unealtă pentru rugăciune sau un mijloc de înteţire a ei. Rugăciunea este, ca atare, ivirea pe rând în inima noastră a simţămintelor evlavioase faţă de Dumnezeu – a simţământului defăimării de sine, devotamentului, recunoştinţei, slavoslovirii, cererii, străpungerii inimii, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu, căderii cu osârdie la picioarele Lui.
Toată grija noastră trebuie să fie aceea ca în timpul rugăciunii noastre aceste simţăminte şi altele asemănătoare să ne umple sufletul, ca inima să nu fie pustie. Atunci când în ea se află toate aceste simţăminte sau vreunul dintre ele, rugăciunea noastră este rugăciune adevărată; dacă nu, nu este încă adevărată.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Detalii despre carte / COMANDA



Tâlcuire la Cartea Prorocului Daniil - Fericitul Theodorit (CARTE)
 

Prezentare Tâlcuire la Cartea Prorocului Daniil:

Citit‑am tâlcuirea fericitului episcop al Kirului la ­Daniil. Acest bărbat înțelept întrece cu mult prin tâlcuirea și deslușirea cuvintelor prorocești nu doar pe Ipolit, ci și pe mulți alții, cu rostirea strălucind ca nimeni altul, prin curăția și limpezimea cuvintelor scoțând la lumină cele ascunse în umbră și prin dulceața lor mai râvnitori făcând oamenii spre citire; ferindu‑se a bate câmpii, nu lasă pe cititor să se plictisească, să amețească și să se răspândească, făcându‑i lesnicioasă osteneala.

Prin alegerea cuvintelor și prin meșteșugita alcătuire nu e departe de odraslele nobleții atice, ferindu‑se totuși de ceea ce‑i prea pretențios și străin pentru urechea celor mai mulți. Și, îndeobște, e tot ce poate fi mai de soi între tâlcuitorii Scripturii: nu vei găsi lesne pe cineva care să lămurească mai bine spusele ei. Și alții au rostire curată și urmăresc înțelesul celor cercetate, dar a grăi limpede și pe scurt fără a lăsa nimic din cele de trebuință, nici a se abate spre podoabe deșarte ale vorbirii ori spre altele care fură fără folos luarea‑aminte a cititorului, n‑o face nimeni cu stăruința vrednicului Theodorit – și nu doar în lucrarea asta, ci cam în toate (și multe sunt) unde se ostenește cu deslușirea Sfintelor Scripturi.
Sfântul Fotie cel Mare

Detalii despre carte / COMANDA



Fericiţii nebuni pentru Hristos - Serghei Nilus (CARTE)
 

Prezentare Fericiţii nebuni pentru Hristos:

Nebunia pentru Hristos rămâne una dintre cele mai grele și mai mărețe ne­voin­țe ale evlaviei ortodoxe, pe care, din iubire de Dumnezeu și de oameni, au luat‑o asupra lor unii dintre creștinii cei mai râvnitori. Nebunia pentru Hristos este o nevoință creștinească pe cât de rară, pe atât de anevoioasă și de înaltă, la care sunt chemați de Domnul Dumnezeu numai bărbați și femei dintre cei mai aleși, puternici cu trupul și cu sufletul.

Părintele Teofilact Avdeev și iero­schi­mo­na­hul Sera­fim sunt doi dintre acești apropiați ai Împără­ți­ei lui Dumnezeu, în ale căror cuvinte și fapte cău­tă­to­rului de cele nepământești i se descoperă din plin strălucirea cea mai presus de minte a vieții harice.
Călătoria lor duhovnicească pe acest pământ ne este zugrăvită în culori vii prin condeiul ves­titului Serghei Nilus, ucenicul de o viață al Stareți­lor Optinei și pictorul neobosit al priveliștilor sfințeniei.

CUPRINS

Unul dintre cei de care lumea nu era vrednica

Fericitul nebun pentru Hristos, Părintele Teofilact Avdeev

Sa ne punem nadejdea in necazuri, sa le induram de bunavoie si fara cracnire

Egumenul Manuil (Serafim ieroschimonahul)
Cuvantul autorului
Egumenul Manuil
Dumnezeului nostru slava!
Renasterea asezamantului monahal de la Terkovscina
Schitul Sfantului Gheorghe - loc de nevointa duhovniceasca
Fragmente din insemnarile fratelui Sava Burenko
Detalii despre carte / COMANDA


Doi sfinți ocrotitori ai familiei: Sfântul Simon Canaaneul, Sfânta Sofia din Suzdal - *** (CARTE)
 

Prezentare Doi sfinți ocrotitori ai familiei: Sfântul Simon Canaaneul, Sfânta Sofia din Suzdal :

El – evreu de neam umil din Galileea; ea – prinţesă şi soţie de domnitor, mlădiţă de neam mare, crescută în mijlocul puterii şi avuţiilor. El – apostol şi mucenic; ea – muceniţă fără sânge, prin răbdarea cea de zi cu zi în nevoinţe cuvioase. El – mire binecuvântat de Hristos Însuşi, Care şi de minune l‑a învrednicit la nunta lui; ea – soţie greu încercată cu povara nerodirii celei trupeşti, dar roditoare cu pri­so­sinţă în cele duhovniceşti. El – Simon, care se tâlcuieşte „ascultător”, precum a şi ascultat de chemarea Mântuitorului, lăsând casă şi mireasă ca să urmeze Lui; ea – Sofia, care se tâlcuieşte „înţelepciune”, nume pe care şi l‑a îndreptăţit şi între mireni, şi între monahi.

Rugăciunile îndreptate către aceşti doi sfinţi, precum şi pilda traiului lor cu adevărat iubitor de Dumnezeu, vor aduce folos şi celor ce se luptă cu ispitele în căsătorie, şi celor ce se pregătesc spre a intra cu vrednicie sub jugul ei binecuvântat.

CUPRINS

Sfantul Apostol Simion Canaaneul - rugator pentru fericirea sotilor
Acatistul Sfantului Simion Canaaneul
Rugaciunea catre Sfantul Apostol Simion Canaaneul
Sfânta Sofia din Suzdal - ajutatoarea celor in nevoi
Acatistul Sfintei Sofia din Suzdal
Rugaciune catre Cuvioasa Sofia din Suzdal
Detalii despre carte / COMANDA


Icoana, chipul nevăzutului - Egon Sendler (CARTE)
 

Prezentare Icoana, chipul nevăzutului:

Icoana reprezintă în esența sa o artă religioasă, dar formu­la în sine este, poate, nesatisfăcătoare: se cade să vorbim de o artă teologi­că. Apărută la începutul creștinismului, în secolele de persecuție, îm­bo­gățită prin anevoioasa cer­cetare dogmatică a Sinoadelor, purificată prin în­cercările generate de iconoclasm, icoana face parte din marele curent al Tradiției, din însăși viața lăuntrică a Bisericii, ca o pre­lungire a tainei În­trupării Domnului. În consecință, icoa­na este legată în chip intim de Evanghelie și de Liturghie; din acestea ea își trage ea seva.

Reunim aici un triplu studiu: o teologie a icoanei îm­pre­u­nă cu istoria sa; o estetică a icoanei împreună cu structurile sale; și, în cele din urmă, o tehnică a icoanei împreună cu etapele sale. Această carte nu se dorește numai o prezentare teoretică a icoa­nei, ci și un instrument de lucru pentru iconografi și pentru toți cei care vor să picteze icoane.
Mulți dintre contemporanii noștri sunt atrași de icoane, mulți dintre ei presimt în ele o bogăție pe care o doresc chiar catalogată, și tocmai pen­tru a-i ajuta să pășească în acest uni­vers de frumusețe și credință pro­pun acest studiu, care nu pretinde să fie mai mult decât un îndrumar sau o încerca­re destinată celui ce dorește să înțeleagă ce este icoana.
Egon Sendler

Detalii despre carte / COMANDA



Icoana, lumina Feței Tale - Daniel Rousseau (CARTE)
 

Prezentare Icoana, lumina Feței Tale :

 

ICOANA – dar al lui Dumnezeu, dar al chipului ­dumnezeiesc, dar al chi­purilor îndumnezeite în Biserică – este ziditoare de credință înce­pând de la Întrupare. Ade­vă­ratul Dumnezeu, Care S-a făcut văzut în Iisus Hristos, răspunde che­mării ochilor credinței în arta icoanei – teologie a Frumuseții.
Multe cărți descriu pe larg istoria, tehnica și chiar arta icoanelor, pe care le și reproduc. În ceea ce ne privește, alegem o altă cale, în­cer­când să le deslușim impactul religios și să pătrundem astfel înlăuntrul lor. Vom încerca să lăsăm icoana să ne dezvăluie în Iisus Hristos prea­slăvit – sau în omul mântuit – realitatea sa esențială, plinătatea și adevărul său.
Aici, Sfânta Scriptură și textele liturgice ale Bisericii, precum și învățătura Părinților, ne vor introduce în inima fiecăreia dintre icoa­ne­le de care ne vom apropia. Fie ca această apropiere să fie cea a Lu­mi­nii necreate și să împlinească în noi dorința lui Hristos: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).

Pr. Daniel Rousseau

CUPRINS

Partea intai: Icoana ieri
Geneza icoanei
Primele reprezentari iconografice
Icoana si iconoclasmul
De la Sinodul VII Ecumenic (787) la trimful Ortodoxiei (842)
Temeiurile teologice ale icoanei la Sfintii Parinti
 
Partea  a doua: Semnificatia icoanei astazi
Icoana, taina a chipurilor
Puterea suprafireasca a icoanei
Criza limbajului si limbajul iconic
 
Partea  a treia: Cateva icoane: Sfanta Treime, Hristos si Maica Sa
Icoana Sfintei Treimi
Maica Domnului, o icoana: Fecioara din Vladimir
Schimbarea la Fata
Icoana Invierii
Icoana Cincizecimii
Icoana Sfintei Fete
Hristos Pantocrator
Detalii despre carte / COMANDA


Despre Rugăciunea lui Iisus - Sfantul Ignatie Briancianinov (CARTE)
 

Prezentare Despre Rugăciunea lui Iisus:

Simţământul de po­că­inţă face să amu­ţească toate celelalte simţăminte. Pentru ca jertfele celorlalte simţăminte să se facă bineplăcu­te lui Dum­nezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse bu­­năvoi­rea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai înainte să se reclădească zidurile Ierusalimului nos­tru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: numai jert­­fele drepte, curate, pe care e în stare să le aducă fi­rea omenească abia după în­noirea sa, sunt bineplăcute Dom­­nului Celui Drept şi Atot­sfânt. Jertfele şi arderile de tot pân­gă­rite El nu le va binevoi. Să ne îngrijim a ne cu­răţi prin pocăinţă! Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, pri­nosul şi ar­de­rile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei (Ps. 50, 21): sim­ţirile renăscute ale omului înnoit prin Sfântul Duh. Cea dintâi poruncă dată de Mân­tu­itorul lumii tuturor oa­menilor, fără deosebire, este po­run­ca pocăinţei: A început Iisus a propovădui şi a spu­ne: Pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat îm­părăţia ce­rurilor (Mt. 4, 17). Porunca aceasta cu­prinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci.

Sf. Ignatie Briancianinov

Detalii despre carte / COMANDA



Cunoașterea de Dumnezeu și cunoașterea de sine - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
 

Prezentare Cunoașterea de Dumnezeu și cunoașterea de sine:

Această lucrare, una dintre ultimele cărţi ale Sfântului Ioan de Kronstadt publicate încă din timpul vieţii acestuia, reprezintă o chintesenţă a înţelepciunii practice dobândite de marele duhovnic şi ascet în urma unei jumătăţi de veac de slujire adusă lui Dumnezeu şi aproapelui, adevărată „şcoală a vieţii duhovniceşti”, cum a şi dorit‑o autorul.

Poate că cea mai exactă apreciere a însemnătăţii scrierilor sfântului a fost făcută de către părintele Gheorghe Florovsky, celebrul teolog rus: „Acesta este jurnalul unui contemplativ, nu al unui moralist. Şi rugăciunea nu este lirism, nu este doar năzuinţă a sufletului, ci tocmai întâlnire cu Dumnezeu, suflare a Duhului, realitate duhovnicească... La părintele Ioan se deschide din nou calea uitată a cunoaşterii lui Dumnezeu prin experienţă, şi în această experienţă, duhovnicească şi euharistică, este depăşit orice psihologism teologic.

Detalii despre carte / COMANDA



Cum ne pregătim pentru venirea Împărăţiei cerurilor - Arhim. Spiridonos Logothetis (CARTE)
 

Prezentare Cum ne pregătim pentru venirea Împărăţiei cerurilor:

Nădejdile omeneşti de bunăstare pământească sunt puse acum sub semnul întrebării de către noile probleme, crize, tulburări sociale și economice, care ne restrâng posibilităţile lumeşti. Spectrul sărăciei şi al lipsei de perspective ne corectează forţat miopia duhovnicească, aducând în actualitate învăţătura ortodoxă de­spre viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu, despre Împărăţia cerurilor, care a fost dintotdeauna alfa si omega, scopul si finalitatea oricărei propovăduiri a Bisericii cu privire la rostul omului.

Bazându-se pe scrierile Sfinţilor Părinţi, arhimandritul Spiridonos Logothetis răspunde la întrebarea ce răsare de la sine în sufletul oricărui om lucid: ”Dar apoi ce va fi?”, încercând să satisfacă, pe cât se poate, legitima sete de adevăr cu privire la rosturile ultime ale lumii.
Scopul cărţii de faţă este cel de a ne aminti, pe de o parte, că adevărata şi singura noastră finalitate e intrarea în Împărăţia cerurilor, şi, pe de alta, că menirea noastră pe pământ constă în pregătirea pentru primirea acestei Împărăţii.

Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a volumului: "Împărăţia ceru­rilor şi semnele vremurilor din urmă", apărută la Editura Sophia în 2011.

CUPRINS

Exista viata vesnica?
Dumnezeu va muri?
Dumnezeu este imparatul vietii vesnice
Ce este Imparatia cerurilor?
Cum va fi viata viitoare?
Cum vom trai in ceruri?
Unde este Imparatia cerurilor?
Unde nu este Imparatia lui Dumnezeu?
Ce va fi acolo?
Cine va merge in Rai?
Ce va fi si cum va fi iadul?
Cand va veni?
Care vor fi semnele dinainte venirii Imparatiei ?
Va veni mai intai Antihrist?
Cum va veni?
Cum ne pregatim pentru venirea Imparatiei cerurilor?
Detalii despre carte / COMANDA


Despre grija față de suflet - Cuviosul Bonifatie de la Teofania (CARTE)
 

Prezentare Despre grija față de suflet:

Într‑un colţ de rai din împrejurimile Kievului – numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu – s‑a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX‑lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă l‑a canonizat în anul 2011, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul.

Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria Ortodoxiei trăite și despre grija pentru suflet – „lucrul cel nemuritor”, cea mai mare avuție a noastră.

Volumul de faţă reprezintă ediţia a doua a cărții: Cuviosul Bonifatie de la Teofania, "Bucuria de a fi ortodox", apărută pentru prima dată la Editura Sophia în 2011.

Detalii despre carte / COMANDA



Despre educație - Mitropolitul Kievului Vladimir (CARTE)
 

Prezentare Despre educație:

O, părinți, sădiți și faceți să crească în inimile ­copiilor voștri tot ce este bun. Învățați-i de la cea mai fragedă vârstă cu evlavia îna­intea lui ­Dumnezeu și cu rugăciunea, cu ­ascultarea și cu acuratețea, cu drepta­tea și cu sinceritatea, cu răbdarea și cu lepă­darea de sine – și fiți încredințați că odraslele voastre, începând prin a săvârși binele în mod inconștient, vor continua la maturitate în mod conștient buna ­purtare în care s-au exersat, copii fiind, din deprindere.

Pregătindu-i pe copii pentru Dumnezeu și Cer, veți afla în ei bucurie și mângâiere și aici, pe pământ.
Sfântul Vladimir

Detalii despre carte / COMANDA



Învățături - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare Învățături:

Cum să‐I răspundem lui Dumnezeu cu dragoste pentru dragoste și cum să ne arătăm vrednici de acest dar dumnezeiesc? Pentru aceasta există o știință, care se cheamă știința duhovnicească. Aceasta este știința mai presus de toate celelalte științe, așa cum duhul de viață al lui Dumnezeu este mai presus de toate făpturile. Această știință nu este de la om trupesc, ci de la Însuși Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Însuși Dăruitorul celui mai de preț dar i‐a învățat pe oameni cum să se învrednicească de acest dar. Dacă dorești să pătrunzi această luminoasă și dulce știință, binecuvântată fie dorința ta!

Sfântul Nicolae Velimirovici

Detalii despre carte / COMANDA



Primejdia păcatului mic - Gheorghe Alexandrovici Znamenski (CARTE)
 

Prezentare Primejdia păcatului mic:

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.
Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.

CUPRINS

Primejdia păcatului mic
Despre râs
Despre furt
Dragostea si increderea
Despre mila fata de lume
Cautati binele
Sa nu furi
Slabiciunea si puterea omului
Agonia singuratatii ( pnevmatologia fricii)
Bogatia este in noi
Ceea ce trebuie sa tinem minte
Despre pacatosii din Evanghelie si din afara Evangheliei
Pecetea adevarului
Elogiul dreptatii
Psihologia insultei
Valoarea si personalitatea
Semnul dragostei
Memoria si uitarea
Despre stiinta (cunoastere)
Activitatea de invatator
Detalii despre carte / COMANDA


Căile vieții creștine - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
 

Prezentare Căile vieții creștine:

Sunt oameni pe care Domnul i-a recuperat din adâncurile deznădejdii, oameni de vârste diferite, cu moduri variate de viaţă, care nu L-au avut în viaţa lor pe Dumnezeu şi nici nu L-au întâlnit vreodată, dar care au înfruntat viaţa cu bogăţia, mizeria, suferinţa şi bucuria ei. Dar, cu toate acestea, nu au fost învinşi de rău, dar nici nu s-au mulţumit cu binele relativ pe care îl presupune viaţa fără Dumnezeu. Oamenii aceştia au ajuns la un moment dat la limita în care au realizat că nu mai pot continua să trăiască în felul acesta, dacă nu există un sens ultim şi veşnic al vieţii. Şi pe unii ca aceştia îi găseşte Domnul. Prin urmare, nu există o cale a sufletului omenesc, nicio cărare pe care poate merge omul şi să nu-L poată întâlni pe Dumnezeu. Voi spune chiar că nu există vreo cărare pe care ar fi putut să nu-L întâlnească. Îl putem întâlni şi cunoaşte pe Dumnezeu numai din adâncurile unui suflet însetat de multă vreme. Deşi pare un paradox, tocmai de aceasta ne temem. Ne este frică să constatăm foamea şi tânjirea noastră interioară, ne temem să privim în noi înşine şi să vedem: „Ce abis de pustietate!”.

Tocmai atunci, precum ni se spune la începutul capitolului al XI-lea din Epistola către Evrei, credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Dacă dobândim încredinţarea aceasta, conştiinţa faptului că nu există nimic lumesc care să umple goliciunea, foamea, căutarea şi tânjirea duhovnicească cu conţinut şi sens, dacă încrederea aceasta devine un fapt constatat şi dacă credinţa înfloreşte prin asceză (în nevoinţa credincioşiei prin rugăciune, în asceza credincioşiei prin păzirea poruncilor vieţii) – atunci omul înaintează tot mai mult în profunzimea credinţei, iar sufletul
său se deschide până la limitele infinitului.

CUPRINS

Prefata editorilor rusi
Caile lui Dumnezeu
Despre caile credintei
Tacerea interioara
Despre viata crestina
Mantuirea in lume
Pretuiti timpul, pentru ca zilele rele sunt
Drumul Crucii lui Hristos
Credinta lui Dumnezeu in om
Intrebarea si indoiala
Continutul ultim al vietii
Despre monahism
Adancurile vesniciei
Cum sa imbatranim cu demnitate
Detalii despre carte / COMANDA


Tainele vieții de după moarte - Gheorghe Alexandrovici Znamenski (CARTE)
 

Prezentare Tainele vieții de după moarte:

Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morţilor, ci un Dumnezeu al celor vii şi viaţa noastră pământească este doar un început, o pregătire pentru viaţa veşnică, fără de sfârşit. Nu a existat şi nu există niciun popor care să nu aştepte viaţa viitoare: acest sentiment este inerent sufletului omenesc.

Această aşteptare a vieţii veşnice, care de când e lumea şi pământul a existat în duhul omenesc, ca ceva de sus înnăscut în el, a căpătat deplină şi desăvârşită dezvoltare în creştinism. Cu o uimitoare putere de convingere, vorbeşte, de exemplu, Apostolul Pavel despre înviere şi viaţa viitoare în primele sale epistole către corinteni şi tesaloniceni. Viaţa de dincolo a devenit pentru apostoli un obiect al încrederii
depline şi neclintite, pentru că lor le-a fost dat să vadă cu proprii ochi această viaţă de după moarte în persoana lui Hristos Cel înviat.

Oamenii care se apropie de desăvârşire, care au dobândit curăţia inimii şi au dobândit Duhul lui Dumnezeu, aflându-se încă în această lume, au îndrăzneală faţă de Atotţiitorul şi vor intra în cămara Lui, unde sunt Îngerii şi duhurile sfinţilor. Fiind încă în trup, ei ştiu bine că vor împărăţi cu Hristos, pentru că încă de aici, de pe pământ, au cunoscut dulceaţa luminii dumnezeieşti şi efectul puterii Lui.

Detalii despre carte / COMANDA



Lumină în taina suferinţei - Asterios Haginikolau (CARTE)
 

Prezentare Lumină în taina suferinţei:

Suferinţa vădeşte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Suferinţa explică încercările din partea milei lui Dumnezeu, Care încearcă, cu marile şi cele mai de pe urmă suferinţe, să ne conducă la veşnica mântuire şi bucurie.
În mâinile noastre stă puterea de a ne folosi corect de suferinţa noastră.
Să o facem aripă, nu lanţ. Să nu ne folosim de ea ca să ne trimită legaţi în locul chinului nespus şi a durerilor insuportabile şi a suspinelor, ci să o valorificăm astfel încât
să ne deschidă drumul şi să ne înalţe la Raiul luminos al lui Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Detalii despre carte / COMANDA



Depresia - boala inimii - Gavriil G. Athanasiadi (CARTE)
 

Prezentare Depresia - boala inimii:

Depresia nu este folositoare la nimic. Doar pagubă aduce. Niciodată nu aduce ceva bun. Doar rău aduce. Nu rezolvă nicio problemă, ci doar generează probleme. Să nu ne îndreptățim că noi nu vrem să fim deprimați, ci că depresia vine de la sine. Suntem și noi de vină fiindcă îi deschidem larg ușa să intre.

Să învățăm să nu vedem jumătatea goală a paharului, ci pe cea plină. Și dacă plouă torențial, să zicem: „Ce vreme frumoasă se face!”. Cu calm și optimism, cu credință și nădejde în Dumnezeu, cu încredere în buna Sa purtare de grijă să înfruntăm și micile, și marile noastre depresii, și micile, și marile noastre probleme și evenimentele tulburătoare ale vieții noastre. Să combatem depresia cu toate mijloacele harului pe care Biserica ni le oferă din belșug, ca să se risipească norii negri ai depresiei și să primim ca o rouă din cer roadele binecuvântate ale păcii și ale odihnei sufletelor noastre.

În principal, să învățăm să fim oameni ai iubirii și ai păcii, iertând din lăuntrul inimii noastre pe aceia care ne-au greșit. Îndată ce îi iertăm pe cei care ne-au mâhnit, tristețea noastră se transformă în bucurie, iar necazul în veselie. Simțim veselie în inima noastră chiar și în suferința noastră. Prin iertare se liniștesc inimile noastre, diavolul este rușinat, iar Dumnezeu este slăvit!

Depresia: o boală sufletească generală

Care este deprimarea pe care o condamnă Sfântul Apostolul Pavel?

1. Deosebirea dintre necaz și deprimare

2. Întristarea, un sentiment patogen

3. O stare a voinței

4. „... moarte lucrează”

5. Roadă a puținei credințe

6. Stare fatalistă/Fatalismul

7. Este păcat

Pricinile depresiei
Așa-zisele încercări ale vieții
Problemele insolubile
Chestiunile legate de sănătatea noastră
Așteptările noastre neîmplinite
Diferențele noastre față de ceilalți
Căderile noastre
Observațiile celorlalți
Pricinile imaginare
Tipul de temperament
Timpul liber
Diavolul și depresia


Roadele amare ale depresiei
„Nedumerire cruntă și întuneric”
Ne omoară harismele
Alungă pacea sufletului
Ne face viața problematică
Lipsă de armonie în relațiile cu ceilalți
Vrăjmaș al sănătății noastre
Depresia și viața duhovnicească


Combaterea depresiei


„Toate le pot în Hristos, Care mă întărește” (Filip. 4, 13)
Recursul la pocăință
Cunoașterea de sine și hotărâri mântuitoare
Izbăvirea de fatalism
Venirea cu picioarele pe pământ
Împăcarea cu realitatea
„Umblăm prin credință”
Gândul la moarte
„Aveți nevoie de răbdare” (Evr. 1, 36)
Combate răul la rădăcina lui
Exerciții de destindere

Detalii despre carte / COMANDA



Șoptirile inimii către Dumnezeu - Cuviosul Iosif Isihastul (CARTE)
 

Prezentare Șoptirile inimii către Dumnezeu:

Sfântul Iosif Isihastul

viața • acatistul • paraclisul • rugăciuni

Ediţie îngrijită de L.S. Desartovici

Sfântul Iosif Isihastul a cunoscut că tot ceea ce a fost, este sau va fi el vreodată, nu poate să fie decât în Dumnezeu. Pentru aceea, cu o încordare neasemănată a cuprins Numele lui Dumnezeu în lăuntrul său și nu L-a mai lăsat din brațele inimii pe Cel Ce Este. De aceea s-a și făcut asemenea Lui, vitejia sa fiind a celui care nu vrea cu nici un chip să se despartă de Domnul în nici unul din gândurile, simțirile și făptuirile sale.
Toți cei care voim, îi putem urma Sfântului Iosif începând prin a nu mai ascunde de Dumnezeu nici un gând, cuvânt sau faptă de a noastră, ci a le trăi pe toate dimpreună cu El. Aceasta poate să ne fie început al rugăciunii. Unde ne va duce această strădanie, această simțire, depinde de fiecare dintre noi.

Detalii despre carte / COMANDA



Poezie cu mireasmă de pustie - Adela Maria Calistru (CARTE)
 

Prezentare Poezie cu mireasmă de pustie:

Ilustratii color.

Iată că-și croiește drum
Și al patrulea volum
Cu istorisiri rimate
Despre broaște înecate,
Despre capre, pitpalaci,
Cimpanzei și carcalaci.
Citind titlul, nu cumva
Să socoată cineva
Că-i o carte dedicată
Pustnicilor de-altădată;
Căci pustia, zic Părinții,
E a inimii și-a minții,
Când nu mai trăiesc în ele
Înclinări și gânduri rele,
Ci doar Domnul stăpânește.
Atunci omul se sfințește
Și chiar în New York de-ar fi,
Ca-n pustie va trăi!

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567