Descarca Revista

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Editura Agaton Iunie 2020
Sumar:
Duhul lui Dumnezeu și fragilitatea lucrărilor omenești
Platforma ÎMPREUNĂ apără juridic practica liturgică milenară a Bisericii
Scrisoarea a 118 medici din România către deputați privind vaccinarea obligatorie
Dr. Vasile Astărăstoae: Nu mă voi vaccina împotriva coronavirusului. Împotriva poliomelitei, da!
Vasile Bănescu: Oficierea slujbelor și în interiorul lăcașurilor de cult este deplin justificată
Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, cu privire la modul de distribuire a Sfintei Împărtășanii
Știri interne - Iunie 2020 (RO)
Știri externe - Iunie 2020 (EXT)
Comunicatul Patriarhiei Ecumenice referitor la Sfânta Impărtășanie
Calea sfințeniei, o alergare stăruitoare pe drumul îndepărtării de păcat
Patriarhul Ecumenic și Patriarhul României au propus o poziție comună în combaterea atacurilor asupra Bisericii și a Sfintei Euharistii
Acum este judecata acestei lumi (Ioan 12:31)
Satana duce un război aprig împotriva Sfintei Împărtășanii
Mărturii de credință în secolul XXI (Video)
Sfântul Luca al Crimeei (VIDEO)
7 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu
Cetatea Maicii Domnului din Athos, Axion Estin (Video)
Sfântul Ioan Botezătorul - omul cu aripi îngereşti, arhanghelul cu chip omenesc şi dascălul pocăinţei
Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
Rugăciune către Sfinții Apostoli Petru și Pavel, împreună cu toți sfinții apostoli
Jos labele de pe copii!!!
Poziția noastră de creștini nu poate fi supusă negocierii
Cum este posibilă restrângerea exercițiului unor drepturi într-o societate democratică? Aspecte teologice și constituționale
Capitalul lui Marx se întoarce ca eveniment cuantic şi ucide pisica lui Schrodinger - feţe ale absurdului
Neopăgânismul dacic în contextul noilor mişcări religioase (Video)
Dialogul autentic între știință și credință este în inima omului
REDĂM SPERANȚA PENTRU AMÂNDOI - campanie pentru criza de sarcină
Pollyanna – datoria de onoare - Harriet Lummis Smith (CARTE)
Sfaturile unui rugător pentru întreaga lume - Gheorghe Zavoratul (CARTE)
Minunile Maicii Domnului - *** (CARTE)
Teologia bolii - Jean-Claude Larchet (CARTE)
Patericul Sarovului - *** (CARTE)
Trepte către cer - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
Predici la Octoih - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
Toma, omul-lup - Andrei Drăgulinescu (trad.) (CARTE)
Omul liber - Dan Puric (CARTE)
Călăuzire către viața duhovnicească - Sfantul Teofan Zavoratul (CARTE)
Înşelări şi bucurii - Ioan Buliga (CARTE)
Cum să ne purtăm în biserică, familie şi societate - Sfantul Serafim de Sarov (CARTE)
Sfântul Sofronie Saharov: Viața, acatistul, paraclisul, rugăciuni - Arhim. Sofronie Saharov (Staretul Sofronie de la Essex) (CARTE)
Creştinul ortodox în veacul XXI - Marius Vasileanu (CARTE)
Lacrimi preschimbate în bucurie - *** (CARTE)
Buna-Vestire (poezii) - Marius Buianu (CARTE)
Cum ne rugăm? În ce credem? Spre ce ne îndreptăm? - Andrei Drăgulinescu (CARTE)



Tema lunii
Duhul lui Dumnezeu și fragilitatea lucrărilor omenești - Alexandru Ojică
 

Turnura evenimentelor din ultimele luni ne arată că dinamismul societății în care trăim este, adeseori, imprevizibil. Idei precum repetarea unei carantine sau izolări la domiciliu în fiecare an, până în 2030, pentru îndeplinirea obiectivelor climatice deja au fost lansate. Modul de viață întâlnit în marile orașe europene, începând de la transportul în comun până la locurile de muncă, s-a adaptat atât de mult, încât nu este exclus să devină din excepție o regulă. Antagonismul între evoluția tehnologică și științifică, pe de o parte, și fragilitatea vieții, pe de altă parte, ne arată că, împotriva așteptărilor, me­dicina este în 2020 în urma bolilor, nu înaintea lor.

Despre posibilele cauze ale acestei pandemii s-a scris mult, din nenumărate puncte de vedere, unele mai avizate decât celelalte. Cu toate acestea, înțelegerea teologică a vieții, a lumii în care trăim, ne poate trimite și către un episod din Vechiul Testament când fiii lui Israel au cerut un rege. Vorbim de una dintre primele îndepărtări ale umanității, deja căzută în păcat, de Creatorul ei: „Și a zis Domnul către Samuel: «Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea când i-am scos din Egipt, până astăzi, părăsindu-Mă și slujind la dumnezei străini, așa se poartă și cu tine. Ascultă deci glasul lor, dar să le spui și să le arăți drepturile regelui care va domni peste ei»” (1 Regi 8, 7-9). Imaginea lui Dumnezeu în calitatea Sa de conducător al poporului Său este intim legată de alianța Vechiului Testament. Însă, după cum am văzut, abandonarea lui Dumnezeu și cererea unui rege, adică a unui alt conducător, pentru a fi aidoma celorlalte popoare, duce în cele din urmă la o construcție politică șubredă, imperfectă. 

De la Pax romana la pax Europaea

În 2017, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, tratate care au înființat Comunitatea Economică Europeană (CEE, predecesoarea Uniunii Europene) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), liderii europeni aveau să proclame solemn aceste ultime șase decenii ca fiind cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei. O perioadă în care cooperarea economică între cele șase țări fondatoare la care, pe parcurs, s-au adăugat încă 22 a dat roade și a adus un nivel de prosperitate la care alte țări doar visau. Acest construct economic s-a dezvoltat într-unul administrativ și, firesc, a căpătat și viziuni politice în care armonizarea dintre țările membre e rezultatul negocierilor diplomatice și departe de a mulțumi pe toată lumea. Departe de a fi o construc­ție ideală, ci perfectibilă, UE și instituțiile europene și-au dovedit limitele și au arătat cât de fragilă este, de fapt, solidaritatea clamată de politicieni. „În fine, chiar şi în societăţile noastre prospere, riscul de sărăcie rămâne semnificativ. Se estimează că aproape un sfert din populaţia UE-27 este expusă riscului de sărăcie sau de excluziune socială. Sărăcia în rândul copiilor rămâne, de asemenea, ridicată şi este în creştere în mai multe state membre. Acest lucru înseamnă că respectivii copii au un acces limitat la asistenţă medicală şi prezintă un risc mai ridicat de abandon şcolar, iar ulterior, ca adulţi, sunt într-o mai mare măsură susceptibili să se confrunte cu şomajul şi sărăcia”, se precizează într-un document de pe site-ul Comisiei Europene.

Un barometru la nivelul UE-28 din 2017 arată că mai mult de 8 din 10 europeni consideră că primele trei provocări pentru Uniune sunt șomajul, inegali­tățile sociale și migrația. Ei cred că economia de piață ar trebui să fie strâns legată de niveluri ridicate de protecție socială. Conform aceluiași sondaj din 2017, 7 din 10 europeni consideră că șomajul și politicile sociale sunt slab ges­tionate și preferă ca deciziile să fie luate atât la nivel na­țional, cât și la nivelul UE. Putem vorbi așadar de o lipsă a unei soli­darități reale, resimțite la nivelul fiecărui om, cetățean al unui stat din UE. Sentimentul aparte­nenței comune cere o solidaritate reală. Dar vedem una ce se pretinde a fi reală și prezentă în viețile cetățenilor, dar o solidaritate fără Dumnezeu, ci doar cu o latură exterioară, adeseori lipsită de empatie. Iar pandemia de ­Covid-19 trăită în aceste ultime trei luni ne arată că doar Biserica este capabilă de o adevărată solidaritate. Viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat solidaritatea este una foarte actuală: „Nimeni (…) nu-i atât de bun prieten al lui Dumnezeu ca acela care trăiește spre folosul celor din jurul său. De aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, mâini, picioare, tărie trupească, minte și pricepere, ca toate acestea să fie spre mântuirea noastră și spre folosul aproapelui. Cuvântul nu ne este de folos numai la înăl­țarea de cântări și mulțu­miri lui Dumnezeu, ci de folos și pentru a învăța pe alții și a-i sfătui. De-l întrebuințăm în acest scop suntem următorii lui Dumnezeu”.

Rolul Bisericii în actuala agora europeană

Ceea ce s-a putut lesne constata în aceste ultime luni a fost șubrezimea instituțiilor umane și desacralizarea valorilor ce ar trebui să stea la baza unei societăți democratice ce, teoretic, se află în slujba cetățeanului. În condițiile în care varianta cea mai simplă, aceea a închiderii totale, inclusiv a spațiului Schengen, a fost adoptată, ne putem întreba dacă și ce viitor mai pot avea aceste construcții când își arată fragilitatea și egoismul. Consiliul Europei a preluat recent câteva reflecții ale grupului tematic pentru „Educație, Demo­crație, Diversitate” din cadrul Conferinței Bisericilor Europene în care a fost amintit aportul pe care Bisericile îl pot avea în cadrul regândirii viitorului Uniunii Europene. Astfel, se stipulează în declarație: „Actuala criză nu se va încheia pur și simplu astăzi și nu va dispărea mâine. Cu toate că nu cunoaștem încă amploarea acestei crize, suntem chemați să ne gândim la ziua de mâine. Speranța unui «nou Ierusalim» nu ne dă dreptul să devenim spectatori la ceea ce se întâmplă acum. Dimpotrivă, ca Biserici, ar trebui să contribuim activ la modelarea viitorului Europei. Aceasta include o discuție sinceră și deschisă în Bisericile noastre, într-un spirit fratern, care ia în considerare marile provocări legate de construirea unei Europe juste și unificate social. Trăim speranța creștină că «Dumnezeu face toate lucrurile noi». Speranța noastră ne unește și ne încurajează să împărtășim și să contribuim la o lume dreaptă prin tra­dițiile noastre creș­tine, expe­riența noastră în democrație și aprecierea valorii drepturilor omului”. Tot în aceleași document se arată că „guvernele din întreaga lume au răspuns cu restrângeri masive ale libertăților, cum ar fi libertatea de circulație, călătorie și de adunare - acestea din urmă afectând, în mod special, libertatea religioasă și de practicare a credinței, Bisericile fiind obiș­nuite să se întâlnească regulat și să-și practice credința în cadrul adunărilor cultuale. Aceste libertăți sunt elemente constitutive esențiale ale socie­tăților democratice. Deși aceste res­tricții temporare, instituite pentru protejarea oamenilor, sunt de înțeles, acestea ar trebui să existe doar atât timp cât este necesar. În această situație de urgență, care depășește toate frontierele, încurajăm creștinii din întreaga lume să își consolideze legăturile și să coopereze. Acum nu este momentul să fim introvertiți și retrași, fie ca națiune sau Biserică, ci mai degrabă să privim cum putem ieși din asta împreună”.

Pogorârea Sfântului Duh ­peste Apostoli la Cincizecime ne arată că lucrarea lui Dumnezeu în lume și în istorie continuă ­prin Biserica Sa. Însă această lucrare - chiar dacă nu poate fi niciodată oprită - poate fi îngreunată sau deviată atunci când nu este cunoscută realitatea ce ține de spațiul eclesial. „Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțe­leagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește” (1 Cor. 2, 14). - Ziarul Lumina




ACTUALITATEA religioasă
Platforma ÎMPREUNĂ apără juridic practica liturgică milenară a Bisericii
 
Platforma Civică ÎMPREUNĂ a depus la Ministerul Sănătății și la MAI o solicitare de anulare în parte a Ordinului 875/80/22.05.2020 prin care se impun de către Guvern măsuri privind desfășurarea slujbelor bisericești în perioada stării de alertă, informează Activenews. Astfel, sub pretextul limitării răspândirii coronavirusului, admițând reluarea slujbelor cu public doar în aer liber, autoritățile impuneau un set de măsuri igienico-sanitare. Printre ele, se hotăra că „în cadrul ritualurilor religioase în care se vor folosi obiecte de cult care intră în contact cu credincioșii, acestea se vor dezinfecta după fiecare utilizare”, ceea ce constituie o imixtiune a statului în practica liturgică a Bisericii. Aceasta deși BOR anunțase într-un comunicat că amână împărtășirea credincioșilor până la o consultare panortodoxă asupra subiectului și că respectă în rest toate măsurile de protecție specifice actualului context epidemiologic.
 
În acțiunea pentru „apărarea juridică a practicii liturgice milenare”, Platforma ÎMPREUNĂ informează Ministerul de Interne și cel al Sănătății că edictarea de reguli care să schimbe practica liturgică a unui cult religios nu intră nici în ipoteza „accesului” în lăcașurile de cult și nici în ipoteza „distanței minime de siguranță”.

Acțiune pentru apărarea juridică a practicii liturgice milenare
 
Către
Ministrul Sănătății și Ministrul Afacerilor Interne
Ministerul Sănătății
Ministerul Afacerilor Interne
 
Platforma Civică ÎMPREUNĂ, prin președinte Mihai Gheorghiu, în termen legal solicităm ANULAREA în parte a Ordinului 875/80/22.05.2020 în ceea ce privește măsura dezinfectării unor obiecte de cult care, de două mii de ani, sunt folosite în practica liturgică fără a se concepe măcar idea de dezinfectare a lor, întrucât este de esența creștinismului caracterul sacru al practicii liturgice în care aceste obiecte sunt folosite.
 
Ordinul contestat este emis de Ministrul Sănătății și Ministrul Afacerilor Interne pentru aprobarea regulilor privind accesul în lăcașurile de cult, distanța minimă de siguranță și măsuri sanitare specifice pentru desfășurarea activităților religioase, iar obiectul prezentei contestații privește măsura sanitară specifică prevăzută la art. II pct. 1 din anexa la Ordin, pentru argumentele mai jos expuse.
 
Astfel, în preambulul acestui Ordin este prevăzut faptul că este emis ”în considerarea prevederilor art. 45 și 71 din legea 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19”.
 
În realitate ordinul 875/80/2020 este emis cu încălcarea chiar a dispozițiilor Legii 55/2020 după cum urmează:
Potrivit art. 45 alin. 1 din Legea 55/2020 ”pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU și cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne”, iar potrivit art 45 alin. 2 din aceeași lege ”regulile prevăzute la alin. 1 vor cuprinde măsuri privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță”.
Cu alte cuvinte, activitățile religioase puteau fi reglementate prin ordinul comun al celor doi miniștri numai în limitele prevăzute în art. 45 alin. 1 și 2 din Legea 55 /2020, respectiv doar accesul si distanța.
Cu exces de putere și cu depășirea acestor limite, ordinul contestat stabilește reguli ce cuprind și alte măsuri decât cele privind accesul în lăcașurile de cult și distanța minimă de siguranță.
Astfel, în art. 1 din Ordin se prevede că pe durata stării de alertă se aprobă regulile prevăzute în anexa care face parte integrantă din ordin, iar anexa este structurată în două părți:
 
I. Reguli privind accesul și desfășurarea activităților
II. Măsuri sanitare specifice care cuprind două subpuncte.
 
Ordinul excede grav dispoziției art. 45 alin. 2 din Legea 55/2020 atunci când intră pe practica liturgică și stabilește drept măsură sanitară specifică faptul că:
 
"II.1. în cadrul ritualurilor religioase în care se vor folosi obiecte de cult care intră în contact cu credincioșii, acestea se vor dezinfecta după fiecare utilizare.”
 
Aceasta presupune dezinfectarea unor obiecte de cult care, de două mii de ani, sunt folosite în practica liturgică fără a se concepe măcar idea de dezinfectare a lor întrucât este de esența creștinismului caracterul sacru al practicii liturgice în care aceste obiecte sunt folosite.
 
Astfel, de două mii de ani, toți creștinii se împărtășesc în comuniune din același Sfânt Potir, în biserici, în spitale ori în leprozerii.
Practica liturgică nu este o formă, ci ține de esența mărturisirii actului de credință și anume că actul împărtășirii în comun (folosindu-se aceleași sfinte obiecte) este dovada credinței înseși în Dumnezeu.
 
Mai mult decât atât, identitatea de creștin se exprimă numai prin raportare la săvârșirea întocmai a actului de împărtășire în comuniune, aceasta indiferent dacă, temporar ori circumstanțial, un creștin se împărtășește sau nu.
 
Potrivit disp. art. 53 alin 1 litera a din Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, miniștrii sunt ținuți de respectarea legii și limitelor de autoritate, în atribuțiile pe care le desfășoară în ceea ce privește organizarea modului în care o lege este aplicată.
 
Astfel, un ordin ca cel contestat prin prezenta cerere trebuie să fie emis numai pe baza, în executarea și în limitele legii, în cazul nostru art. 45 din Legea 55/2020.
 
Or, edictarea de reguli care să schimbe practica liturgică a unui cult religios nu intră nici în ipoteza ”accesului” în lăcașurile de cult și nici în ipoteza ”distanței minime de siguranță”.
 
De altfel și art 71 din legea 55/2020 prevede în mod clar că ordinul se emite ”în vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege”.
 
Probe: Înscrisuri
În drept, art. 7 din legea 554/2004
 
Mihai Gheorghiu
Presedinte
Platforma Civică ÎMPREUNĂ”
 
 
 


Scrisoarea a 118 medici din România către deputați privind vaccinarea obligatorie
 

În condițiile în care s-au intensificat discuțiile despre o posibilă adoptare a Legii Vaccinării Obligatorii a Persoanelor, 118 medici români reuniți în cadrul Asociației „Medici pentru Consimțământ Informat” au redactat o scrisoare deschisă adresată deputaților și pe care ActiveNews o redă în exclusivitate pe siteul propriu.

În textul lor, medicii le cer deputaților „să respingă proiectul de lege privind vaccinarea obligatorie a persoanelor în România(PLx 399/2017)”. Aceștia precizează că „nu suntem împotriva vaccinării în sine, suntem împotriva obligativității vaccinării, suntem pentru consimțământul informat al pacientului”.

În sprijinul memoriului lor, medicii aduc argumente medicale, legislative dar și etice.

Dintre acestea, spicuim: „Siguranța vaccinurilor este o problemă reală, recunoscută chiar de organizația mondială a sănătății;legislația actuală a UE permite punerea pe piață a vaccinurilor după o procedură simplificată de studii preclinice; frecvența și tipul reacțiilor adverse postvaccinale sunt practic imposibil de evaluat cu acuratețe dar și că vaccinurile sunt produse biologice cu înalt potențial de contaminare genetică”

De asemenea, medicii atrag atenția că „proiectul de lege transformă vaccinarea dintr-un act medical într-un act pur administrativ”, că „îngrădește exprimarea opiniei profesionale a medicilor, asistenților medicali și farmaciștilor” dar și că „proiectul de lege prevede vaccinarea obligatorie a personalului medical cu un număr necunoscut de vaccinuri, lăsând deschisă posibilitatea condiționării exercitării profesiei medicale de statusul vaccinal”.
 

Reamintim că la începutul lunii martie, 50 de medici, între care dr. Vasile Astărăstoae și dr. Pavel Chirilă, au semnat un text asemănător.  Din motive de siguranță, dar și pentru a proteja identitatea celorlalte cadre medicale de eventuale presiuni din partea anumitor persoane din comunitatea medicală, nu vom dezvălui identitatea celorlalți  semnatari. Numele acestora, precum și datele de identificare de pe parafă, apar însă pe scrisoarea care a fost trimisă parlamentarilor.

Proiectul Legii Vaccinării Obligatorii a fost adoptat de Senat în octombrie 2017.

Comisia pentru Sănătate a Camerei Deputaților a votat pentru adoptarea proiectului vaccinării obligatorii, în martie 2020, după o ședință stabilită pe ascuns, unde nici măcar parlamentarii care depuseseră amendamente la proiect nu au fost invitați.
Proteste naționale împotriva legii vaccinării au avut loc în România pe 7 martie, la care au luat parte mii de persoane în mai multe orașe.


Dr. Vasile Astărăstoae: Nu mă voi vaccina împotriva coronavirusului. Împotriva poliomelitei, da!
Prof.Univ.Dr.Vasile Astărăstoae, fost  președinte al Colegiului Medicilor din România, a declarat că deși susține vaccinarea, în cazul anumitor boli această procedură nu este eficientă, iar riscurile și efectele adverse au devenit mai frecvente. Astărăstoae susține că unele vaccinuri nu sunt atât de sigure și acuză marile companii farmaceutice că au introdus tehnologii care fac ca unele vaccinuri să nu fie sigure.
 
„Se discută despre siguranța vaccinurilor, pentru că-s din ce în ce mai periculoase, pentru că apar accidente, incidente, reacții adverse. Eu am vaccinat peste 4000 de persoane când făceam medicină clinică și nu am avut nici un accident și nici un incident.  Acum, când am auzit că există o mișcare anti-vaccinistă, am vrut să sar 10 metri în sus să o combat. După care am spus să mă interesez întâi. Și am văzut că numărul de accidente, incidente grave a crescut foarte mult din cauza schimbării modului de producție a vaccinurilor. Pentru a crește productivitatea, firmele de medicamente au introdus alte tehnologii, trialurile clinice sunt făcute pe un număr mai mic de oameni și atunci poate să apară un risc, așa cum s-a întâmplat cu vaccinul pentru așa-numita grupă porcină de tip A H1N1, când au apărut multe accidente. De exemplu în Marea Britanie au fost peste 120 de cazuri de narcolepsie din cauza acestui vaccin”, a spus Vasile Astărăstoae la Medika TV.
Specialistul a spus că vaccinurile trebuie administrate după ce se ia în calcul raportul dintre beneficii și riscuri. Din acest punct de vedere, vaccinul anti polio sau anti difterie trebuie acceptat fără rezerve, dar nu același lucru se poate spune și despre coronavirus.

Profesorul Astărăstoae este unul dintre semnatarii de marcă ai apelului medicilor care cer deputaților să nu voteze o lege a vaccinării obligatorii, așa cum ActiveNews a informat în aprilie. De asemenea, fostul șef al Colegiului Medicilor din România și-a exprimat, de mai multe ori, îndoiala privind gravitatea noului coronavirus.



Vasile Bănescu: Oficierea slujbelor și în interiorul lăcașurilor de cult este deplin justificată - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a declarat joi, 11 iunie, că „revenirea grabnică la oficierea slujbelor religioase și în interiorul lăcașurilor de cult (cu respectarea subînțeleasă a regulilor de distanțare fizică și de igienizare a spațiilor liturgice stabilite de autoritățile competente) este deja deplin justificată și adecvată actualei realități sociale românești”.

Declaraţia vine în contextul discuţiilor referitoare la oficierea slujbelor în interiorul lăcaşurilor de cult cu participarea unui număr mai mare de credincioşi.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a explicat că „au fost făcute, inclusiv recent, firești și consistente demersuri către autorități, însoțite de speranța intensă a unui răspuns realist și înțelept”.

„Revenirea la ritmurile adânci ale organismului comunitar este esențială în păstrarea echilibrului moral și spiritual al acestuia. Istoria universală a umanității relevă indubitabil că, indiferent de gradul de secularizare, resorturile cele mai profunde ale vieții personale și sociale rămân cele de natură religioasă și că gradul de claritate morală din interiorul unei societăți este conferit de viața spirituală a acesteia”.

„România este o țară eminamente creștină, o largă majoritate a societății sale (civile) fiind implicată în viața reală a Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a arătat cu prisosință, în cel mai practic și evident mod, că este implicată real în apărarea și promovarea sănătății publice, atitudinea sa, ca și a celorlalte culte religioase din România, fiind una exemplară pe tot parcursul perioadelor de stare de urgență și de alertă impuse de pandemie”.

„Oamenii cei mai implicați în situația de criză prin care a trecut recent și încă trece România au fost cei care și-au dovedit prin fapte concrete ale credinței solidaritatea cu cei afectați de pandemie, cu instituțiile medicale și cu autoritățile înseși. Acești oameni care dau suflu moral societății românești, care promovează prin viața lor valorile fertile social ale credinței creștine și care au contribuit major prin atitudinea lor civică la diminuarea rapidă a efectelor pandemiei, doresc în mod justificat participarea la slujbele Bisericii în biserică”. - Basilica

Răspunsul Prim- ministrului Ludovic Orban:
„Am discutat în zona religioasă cu Prefericitul Patriarh și cu alți lideri religioși. Le-am spus că vom deschide la un moment dat, că e important pentru oameni, dar această decizie trebuie luată cu precauție maximă și când extinderea virusului e foarte scăzut. La biserică e spațiu închis, în care oamenii stau aproape. Nu poți să te duci cu jandarmii să verifici dacă e respectată distanțarea fizică. E și o chestie de autoreglementare a Bisericii”, a spus premierul, la B1 Tv, citat de Mediafax.
 
„Preoții nu pot să oficieze slujba cu masca pe figură. Cei care cântă în cor nu pot cânta cu masca pe figură. Dacă unul e bolnav, poate răspândi virusul. (...) Eu am încredere în biserici că au putere de organizare, dar există acest risc”, a mai spus Orban.


Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, cu privire la modul de distribuire a Sfintei Împărtășanii
 

Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, cu privire la modul de distribuire a Sfintei Împărtășanii Preafericirea Sa, Patriarhul Ecumenic, urmând dorința Bisericii Mame de a exista o coordonare și, pe cât posibil, uniformitate în Bisericile Ortodoxe locale cu privire la chestiunea extrem de importantă a Sfintei Împărtășanii și a modalității de a o distribui credincioșilor, a trimis tuturor fraților săi, Preafericiții Întâistătători, scrisoarea de mai jos, din data de 17 mai:

„Preafericirea Voastră, Hristos a înviat! Am trăit în mod dureros circumstanțele care au apărut în viața Bisericii din cauza gravei pandemiei a noului coronavirus și, de pretutindeni, ne-au parvenit noi date locale și diverse schimbari, prin scrisori, sau sub formă de întrebări și preocupări. Noi înșine, animați de un spirit de solidaritate și cooperare, în vederea protejării sănătății credincioșilor și a binelui comun, am acceptat oficierea slujbelor liturgice, pentru o anumită perioadă de timp, fără prezența credincioșilor în biserici, având însă ca primă preocupare păstrarea credinței Părinților noștri, care de-a pururi luminează întreaga lume.

Întrucât, cu toate acestea, după interesul lăudabil al autorităților și stimabila prevenire din partea conducătorilor în timpul pandemiei COVID-19, s-au auzit anumite păreri profund străine cu privire la abordarea Preasfintelor Taine, ne este imposibil să rămânem tăcuți și absenți față de o astfel de situație, atât de ambiguă, și inactivi în fața dezvoltării, reglementărilor și interdicțiilor guvernamentale aferente. Ne-am supus îndemnurilor autorităților de sănătate și politice și, așa cum este firesc, ne supunem până în punctul în care, totuși, nu este atins miezul și esența credinței noastre. Pogorământul Bisericii merge până la cruce, dar totuși refuză să se coboare de pe ea, ascultând de magistrații și autoritățile acestei lumi, atunci când se pune la îndoială taina tainelor vieții ei, Sfânta Împărtășanie. În viața Bisericii este cunoscut de toți că interpretul îndemnurilor și noțiunilor evanghelice și apostolice, dar, de asemeni, și al duhului și literei dumnezeieștilor și sfintelor canoane, este Sfânta Tradiție, indisolubil întrețesută cu practica eclezială cotidiană și experiența kenotică. Recurgând la această practică consacrată a Bisericii, vedem și constatăm că într-adevăr ea trăiește în lume prin Sfânta Împărtășanie și în Sfânta Împărtășanie sau, altfel spus, Sfânta Împărtășanie este revelația și experierea tainei divino-umane a Bisericii. Însuși Domnul, Cel ce „în chip nevăzut, împreună cu noi este”, Care  „aduce şi Se aduce, Cel ce Se împarte”, ne dă în Sfânta Împărtășanie Preacurat Trupul Său și Preascump Sângele Său, făcând din noi „deplinătatea împărăției cerurilor”.

În acest duh și în acestă simțire, comunicăm cu Preafericirea Voastră, preaiubită de Noi, declarând cu toată conștiința că nu avem nicio intenție de a renunța la ceea ce a fost legiuit nouă tuturor de binecuvântații noștri Părinți. În fața circumstanțelor care au apărut, dorim să auzim părerea Voastră frățească și gândurile Voastre, pentru a putea găsi o cale comună în abordarea pastorală a controverselor asupra modului stabilit al distribuirii Sfintei Împărtășanii. Acestea fiind spuse, îmbrățișăm, cu dragoste în Hristos și sfântă sărutare Preafericirea Voastră preaiubită, rămânând, scump frate, împreună-slujitori și împărtășindu-ne din același și unul Potir, din care bând nu vom înseta niciodată în veac. Amin ”.

 

Traducere din franceză de Român Ortodox în Franța din Ortodoxie.com. 


 



Știri interne - Iunie 2020 (RO)

 

Patriarhia Română a primit cu bucurie decizia de a permite oficierea slujbelor religioase în interiorul bisericilor

„Patriarhia Română a primit cu bucurie decizia intens așteptată și integral justificată a autorităților de a permite oficierea slujbelor religioase în interiorul bisericilor, cu participarea credincioșilor, în condițiile respectării unor reglementări limpezi și încă necesare”, a transmis marţi Vasile Bănescu prin intermediul Basilica.ro. Decizia de permitere a oficierii slujbelor religioase şi în interiorul lăcaşurilor de cult, în anumite condiţii care vor fi comunicate ulterior, a fost anunţată marţi de Premierul Ludovic Orban, după şedinţa de Guvern. În acest context, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a afirmat că Biserica Ortodoxă Română, ca şi până acum, „va respecta exemplar regulile de natură sanitară și le va reitera constant în recomandările pe care le va face credincioșilor săi”.

Conform lui Vasile Bănescu, „este esențial să recuperăm constant, dar cu discernământ, deplina normalitate a vieții noastre sociale”, explicând că acest lucru „ne privește pe fiecare în parte și ne solicită responsabilitatea personală”. „Credința autentică civilizează, rodește atenție morală, grijă și respect față de celălalt. De aceea, credința onorează în cel mai înalt grad. Ca și respectarea ei”, a subliniat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Slujbele în lăcaşurile de cult au fost restricţionate parţial pe perioada stării de urgenţă şi a celei de alertă introduse din cauza Covid-19, fiind permise doar slujbele legate de evenimente familiale care au fost condiţionate de un număr limitat de participanţi. - Basilica

Pomenirea de 7 ani a părintelui Iustin Pârvu | Episcopul Hușilor: 3 calități de-o ființă cu marele duhovnic

Episcopul Hușilor a oficiat sâmbătă o slujbă de pomenire la mormântul Părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă. Evenimentul comemorativ a avut loc în apropierea zilei de 16 iunie, când se vor împlini 7 ani de moartea cunoscutului duhovnic. Înainte de parastas, Preasfințitul Părinte Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie. La predică, ierarhul a surprins personalitatea părintelui Iustin în 3 mari calități.

1. Păstorul adevărat care are grijă de oameni

„În primul rând, l-am perceput ca pe păstorul adevărat care are grijă de oameni. Păstorul care se răstignește pentru oameni și întrupează în viața lui ceea ce Hristos ne-a împărtășit prin jertfa Sa pe Cruce”, a spus PS Ignatie.

2. Unificator al poporului risipit

În al doilea rând, PS Ignatie a spus despre Părintele Iustin că „a reușit prin trăirea și smerenia sa să adune poporul risipit, poporul împrăștiat și mânat de alte gânduri care sunt străine de Evanghelie și de neam”. „Pe câți nu i-a întors la Hristos?” a întrebat retoric ierarhul.

3. Păstor frumos al poporului lui Dumnezeu

Ultima calitate atribuită de Episcopul Hușilor Părintelui Iustin Pârvu s-a referit la faptul că el „a fost un păstor frumos al poporului lui Dumnezeu pentru că a avut smerenie, discernământ și foarte multă dragoste”. „Așa l-am cunoscut fiecare dintre noi pe părintele Iustin: ca cel care a avut grija lui Hristos pentru oameni, cel care s-a luptat și cel care a împărtășit prin viața sa dorința de unitate a neamului acestuia, dorința după unitate a copiilor lui Dumnezeu împrăștiați și dispersați din cauza păcatului. Părintele Iustin este păstorul frumos, cel care a înțeles cel mai bine misiunea aceasta înaltă de a fi slujitor al Lui”. „Să ne ajute Domnul pe fiecare dintre noi să întrupăm, să ne asumăm duhul părintelui mai ales în vremurile acestea atât de delicate, atât de esențiale pentru Biserică!”. Vezi mai multe imagini de la eveniment pe site-ul Doxologia. Patriarhul Daniel l-a numit pe Arhim. Iustin Pârvu „Un mărturisitor al credinţei în vremuri de prigoană şi un luminător de suflete în timp de libertate”.

VIDEO. Legea vaccinării: Mesajul asociației „Medici pentru consimțământ informat” către deputații români
 
Membrii asociației „Medici pentru consimțământ informat” transmit un mesaj deputaților români referitor la proiectul de lege privind vaccinarea obligatorie a persoanelor în Romania, care urmează să intre la vot în plenul Camerei Deputaților:

„Ne opunem obligativității vaccinării ca act medical. Vă solicităm să respingeți acest proiect de lege care încalcă consimțământul informat al pacientului și principiile de deontologie profesională medicală!”

Iată argumentele lor:

Patriarhul subliniază importanţa familiei în timpul pandemiei: Un mediu natural de creştere şi de formare a copiilor pentru viaţă
 
În mesajul prilejuit de Duminica Părinţilor şi Copiilor (7 iunie), Părintele Patriarh Daniel subliniază rolul fundamental pe care familia l-a avut în perioada pandemiei. Preafericirea Sa a numit familia „un mediu natural de creştere şi de formare a copiilor pentru viaţă”. „În această perioadă, a fost apreciat foarte mult timpul petrecut de părinţi alături de copiii lor, precum şi efortul de a-i ajuta pe aceştia în împlinirea diferitelor sarcini şcolare online”, notează Preafericirea Sa. De asemenea, Părintele Patriarh atrage atenţia asupra faptului că personalitatea şi caracterul copiilor „nu se formează numai prin vorbe şi sfaturi, ci şi prin viaţa şi exemplul părinţilor” fapt pentru care „părinţii sunt chemaţi să trăiască adevărata credinţă, prin rugăciune şi fapte bune, şi să cultive iubirea şi dărnicia în familie, după chipul iubirii milostive a Preasfintei Treimi, astfel încât familia să fie mereu izvor de iubire şi de bucurie pentru copii”. - Basilica

 

Linkuri la știri:

Mihail Neamțu critică ultima carte a lui Gabriel Liiceanu - Activenews

Diaconul Ionuț Mavrichi, consilier patiarhal, propus în Comisia pentru combaterea discriminării - Activenews

 

 

 

 


Știri externe - Iunie 2020 (EXT)
ONU: 4 iunie: Ziua Internațională a copiilor victime ale agresiunii

În fiecare an, la 4 iunie, în statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) este marcată Ziua Internațională a copiilor victime ale agresiunii, informează Agerpres. Scopul acestei zile este de a atrage atenția asupra suferinţelor pe care conflictele armate le provoacă asupra copiilor din întreaga lume, care devin victime ale abuzurilor fizice, mentale şi emoţionale. Această zi confirmă angajamentul ONU de a proteja drepturile copiilor. În perioada conflictelor armate, cei mai vulnerabili membri ai societăţii sunt copiii, care sunt şi cei mai afectaţi de consecinţele războiului. Cele şase încălcări mai frecvente în timpul conflictelor sunt: recrutarea şi folosirea copiilor în război, uciderea, violenţa sexuală, răpirile, atacurile asupra şcolilor şi spitalelor, refuzul accesului umanitar. 

În cadrul unei sesiunii speciale de urgenţă în problema Palestinei, din 19 august 1982, membrii Adunării Generale ONU, s-au declarat „şocaţi de numărul mare de copii palestinieni şi libanezi, care au căzut victime ale actelor de agresiune din partea Israelului” şi au decis să marcheze această zi adoptând Rezoluţia ES-7/8. Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă furnizează un Masterplan universal pentru a asigura un viitor mai bun pentru copii. Noua agendă include, pentru prima dată, obiectivul de a pune capăt tuturor formelor de violenţă împotriva copiilor, iar încetarea abuzului, neglijării şi exploatării copiilor constituie parte integrată în mai multe alte obiective legate de violenţă. - Basilica 

ONU: Pandemia de coronavirus a dus la extinderea malnutriției în lume. Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, trage un semnal de alarmă despre o posibilă criză alimentară globală
 
Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a avertizat marți asupra riscului unei „crize alimentare mondiale” din cauza repercusiunilor pandemiei pe termen lung pentru „sute de milioane de copii și adulți”, relatează AFP, citată de Agerpres. „Sistemele noastre alimentare nu mai funcționează și pandemia de COVID-19 agravează situația”, a estimat el într-un comunicat care a însoțit un studiu al ONU, reamintind că astăzi „peste 820 de milioane de persoane nu mănâncă suficient”. „Circa 144 de milioane de copii cu vârsta sub 5 ani suferă de o întârziere în creștere, respectiv mai mult de un copil din cinci în lume. În acest an, încă 49 de milioane de persoane ar putea cădea în sărăcie extremă din cauza crizei” provocate de pandemie, a avertizat secretarul general al ONU. „Numărul persoanelor în situație de insecuritate alimentară gravă sau care suferă de malnutriție severă va crește rapid”, a avertizat Antonio Guterres, solicitând o mobilizare „prioritară acolo unde riscul este mai acut”.
Antonio Guterres solicită în special o protecție pentru lucrătorii din sistemul alimentar, menținerea ajutorului umanitar și consolidarea susținerii pentru industria alimentară și schimburile comerciale pentru a evita întreruperea lanțurilor de distribuție. Totodată, secretarul general al ONU pledează pentru dezvoltarea de alimente sănătoase și nutritive pentru eradicarea foametei în lume și cere să fie pus un mai mare accent pe programe nutriționale, în special instituindu-se ajutoare pentru copiii care nu au acces la alimentație în cadrul școlilor. Organizația Națiunilor Unite a mai avertizat și în aprilie asupra riscului de creștere semnificativă a numărului de persoane care suferă sever de foame din cauza pandemiei, notează AFP. - Activenews
 
AUSTRIA: Prima liturghie la „Voroneţul” din Viena
Mitropolitul Serafim a oficiat duminică prima liturghie la Biserica „Sfântul Ştefan cel Mare din Viena” şi a binecuvântat clopotele lăcaşului de cult construit după modelul Mănăstirii Voroneţ. Piatra de temelie a lăcaşului de cult a fost sfinţită în urmă cu trei ani, iar lucrările au fost demarate în 2018, urmând a se încheia în luna august a acestui an. Locaţia viitoarei biserici se află la punctul de întâlnire al străzilor Norbahnstraße și Taborstraße. Lângă biserică, prin implicarea părintelui Emanuel, a fost construit un bloc de locuinţe pentru românii din capitala Austriei. Cele 47 de familii de români au primit cheile la finalul anului trecut. La parterul blocului  vor funcționa o grădiniță creștină, un magazin bisericesc și unul de produse tradiționale românești, un birou al Agenției de Pelerinaje al Patriarhiei Române, precum și spații comune pentru socializare. - Basilica
 
SUA: Administrația Trump statuează regula prin care genul e definit de sexul biologic
 
Departamentul pentru Sănătate și Servicii Umane (HHS) a finalizat vineri o reglementare care anulează o regulă din ObamaCare ce urmărea să protejeze „drepturile” transgenderilor și accesul la avort, informează Tribuna Românească din Chicago. Schimbarea de politică identifică genul cu sexul biologic al unei persoane, în timp ce regula din era Obama definea sexul unei persoane ca fiind „un simț intern al genului, care poate fi bărbat, femeie sau o combinație de bărbat și femeie”. Practic, la alegere și fără fundament biologic.

Legile federale privind drepturile civile previn discriminarea pe bază de rasă, culoare, origine națională, dizabilitate, vârstă și sex, așa cum este definit el. Sub regula federală a lui Barack Obama, un spital ar fi putut fi solicitat să efectueze proceduri de „tranziție de gen”, cum ar fi histerectomii, dacă unitatea medicală ar fi oferit astfel de tratament pentru alte afecțiuni medicale. 
Scopul regulii era să pună în aplicare secțiunea anti-discriminare din Affordable Care Act, care restricționează discriminarea pe bază de sex în îngrijirea medicală, dar care nu folosește termenul „identitate de gen”. În baza vechii reglementări, avortul și identitatea de gen erau strecurate printre protecțiile împotriva discrimiării sexuale. În conformitate cu noua politică, spitalele și asiguratorii, pe baza libertății religioase, pot refuza să ofere servicii precum avorturi și proceduri de „tranziție de gen”. - Activenews

Linkuri la știri:

Războiul dintre fiii luminii și fiii întunericului - Sascciv

Schitul românesc de la Iordan ar putea fi redeschis - Basilica 

 

 



Comunicatul Patriarhiei Ecumenice referitor la Sfânta Impărtășanie
 

Comunicat

Între 23 și 25 iunie 2020, Sfântul și Sacrul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a fost convocat pentru ședința sa periodică din luna curentă la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice din Chambésy, Geneva. În prima zi, președinții comisiilor sinodale au fost implicați în activitatea lor de colaborare. De asemenea, mulți dintre Ierarhi ai Tronurilor (Patriarhale) din Europa au fost prezenți.

În cadrul acestei întâlniri, Scrisorile oficiale ale Preafericiților Patriarhi ortodocși primite până acum ca răspuns la scrisoarea Patriarhului Ecumenic către aceștia din 17 mai a acestui an, cu privire la problema referitoare la modul de administrare a Sfintei Împărtășanii, care a apărut după pandemia de coronavirus au fost citite și discutate. S-a stabilit în mod satisfăcător că opinia lor coincide cu cea a Patriarhiei Ecumenice.

Aceasta constă în următoarele:

a) Taina Euharistiei divine nu este negociabilă, deoarece credem că prin ea este transmis credincioșilor Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos „spre iertarea păcatelor și a vieții veșnice” și este imposibil ca prin aceasta Taină a Tainelor ar putea fi transmisă orice fel de boală celor care iau parte la ea. Din acest motiv, Biserica rămâne neclintită și neschimbată în privința învățăturilor sale referitoare la esența Tainei Sfintei Împărtășanii.

b) În ceea ce privește modul de administrare a negrăitelor Taine către credincioși, Biserica, respectând Sfânta Tradiție care este împletită în mod inextricabil cu practica ecleziastică de zi cu si și cu experiența chenotică, și ca pazitor și păstrător atent al acestor tradiții transmise de la Sfinții Părinti, nu găsește că are vreo nevoie de schimbare a acestui mod, mai ales sub presiunea factorilor externi.

În același timp, Biserica-mamă, conștientă de nevoile speciale ale copiilor ei din Diaspora, îi îndeamnă pe păstorii Ierarhi care slujesc în Diaspora ca, facând dovadă de sensibilitate, responsabilitate și conștiință pastorală, să găseasca temporar, prin iconomie, solutii pentru situațiile problematice care decurg din legile locale ale statului respectiv, spre folosul spiritual al poporului creștin, întotdeauna în coordonare cu Centrul Patriarhal al Fanarului.

Geneva, 25 iunie 2020
De la secretariatul șef
al Sfântului Sinod

Patriarhia ecumenică: Fără binecuvântare pentru mai multe lingurițe de împărtășanie

Printr-un gest rar și fără precedent din partea Patriarhiei Ecumenice, a fost emisă astăzi (26 iunie, n.n) o a doua declarație (în grecește, în original), care urmează celei dintâi, emise ieri, pe tema Sfintei Împărtășanii și a modului de administrare a acesteia.

Clarifică, pentru puținele persoane care au pervertit sensul declarației inițiale, că utilizarea mai multor lingurițe nu este „binecuvântată”, ci este interzisă. Cea de-a doua declarație afirmă în mod explicit că trebuie menținută administrarea tradițională a Sfintei Împărtășanii, „transmisă de Sfinții Părinți”.

Acest lucru contrazice complet interpretarea inițială oferită de Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă din America în comunicatul său emis în urma primei declarații a Sfântului și Sacrului Sinod.

Cu declarația de astăzi, Patriarhia Ecumenică a lămurit lucrurile pentru toată lumea, în conformitate cu învățăturile ortodoxe, umilindu-l (în mod indirect) pe arhiepiscopul Elpidophoros prin această luare de poziție.

A doua declarație arată în mod clar că sunt necesare două criterii pentru a exercita orice tip de „iconomie” în ceea ce privește Sfânta Împărtășanie. Primul este că trebuie să existe o lege națională sau statală care să interzică Sfânta Împărtășanie și, chiar dacă lucrurile ar sta așa,ar fi în continuare necesare consimțământul și permisiunea Bisericii Mamă din Constantinopol… nu există „libertate pentru preoți” așa cum a afirmat AOGA.

În timp ce unii au deformat prima declarație în avantajul lor, această a doua declarație nu lasă loc de negocieri.

Poziția de ieri a Arhiepiscopului Elpidophoros:

Ce este mai important pentru noi toți? Împărtășania, trupul și sângele Domnului Nostru Iisus Hristos, sau felul în care primim trupul și sângele? Răspunsul este simplu. Nu este felul în care le primim. Împărtășania însăși este cea care ne salvează și ne dă viață veșnică. 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Calea sfințeniei, o alergare stăruitoare pe drumul îndepărtării de păcat - Pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană
 

Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților) Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

Duminica întâi după Rusalii este dedicată pomenirii Tuturor Sfinților, câți au existat și câți există în istorie: știuți și neștiuți, de toate categoriile și vârstele, învățați sau neînvățați, bogați sau săraci, trăind în lume sau în sihăstrii, virtuoși sau foşti păcătoși etc. De aceea, ea și poartă acest nume de „Duminica Tuturor Sfinților”. Nimic mai firesc ca, după Rusalii, să fie pomeniți toți aceia care au atins sfințenia tocmai pentru că au conlucrat cu harul Sfântului Duh, care s-a revărsat peste ­lume, după evenimentul Cincizecimii. Toți aceștia sunt astăzi pentru noi pilde sau dovezi concrete ale faptului că sfințenia poate fi realizată de fiecare creștin și că ea nu este o stare ce poate fi atinsă doar de anumiți oameni, cu anumite calități sau chemări.

Idealul sfințeniei este o datorie pentru fiecare

Toți suntem chemați la sfințenie! Porunca se află în textul sfânt: „Fiți sfinți!” (1 Petru 1, 16; Levitic 11, 44). Iar Mântuitorul ne îndeamnă: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5, 48). A fi desăvârșit înseamnă a fi sfânt. Aceste afirmații ne dau prilejul să ne întrebăm: Ce este un sfânt?

Despre sfințenie, oamenii și-au făcut părerile cele mai ciudate și mai confuze, de cele mai multe ori departe de adevăr. Unii cred că sfinții au fost sau sunt aceia care au puterea de a face minuni. Alții cred că sfântul este pustnicul care părăsește lumea și trăiește în singurătate. O altă categorie de oameni consideră că sfântul este un om fără de păcat. Dar să nu facem judecăți pripite! Nici minunea nu este un criteriu al sfințeniei, nici retragerea în singurătate. Este adevărat că o bună parte din marii oameni ai vieții religioase au săvârșit minuni, au avut descoperiri de la Dumnezeu, au fost înzestrați cu daruri speciale. Dar ei au fost canonizați de către Biserică nu numai pentru aceste daruri. Factorul miraculos, în declararea lor ca sfinți, a fost de mică importanță.

În istoria creștinismului au trăit, după cum se știe, mii și mii de oameni, acum venerați ca sfinți, care n-au făcut nici o faptă miraculoasă, n-au trăit în sihăstrii, nu s-au retras din lume, n-au fost scutiți de păcat. Spre exemplu, Fecioara Maria n-a făcut nicio minune în timpul vieții, afară de faptul de a fi considerată cea mai mare minune, nașterea din pântecele ei a Dumnezeu Omului, Iisus Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul, la fel, n-a făcut nici o minune și, totuși, despre el a spus Mântuitorul Hristos că este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie” (Matei 11, 11). La fel, cu privire la viața ascetică, numai puțini oameni au fost pustnici și monahi. Cei mai mulți sfinți au trăit în mijlocul semenilor lor, în societate, au avut profesii profane, precum negustori, meseriași, militari, vameși etc. Ba, unii, chiar împă­rați sau demnitari de curți imperiale.

Cât despre păcat, este suficient să spunem că sfinții au fost oameni ca și noi, supuși ispitelor și păcatului. Mulți dintre ei, înainte de a se întoarce la Dumnezeu, au păcătuit, uneori chiar mult și greu. Este de-ajuns să ne gândim la Saul din Tars, la Maria Egipteanca sau la Fericitul Augustin. Și atunci, desigur, ne întrebăm: Ce este un sfânt?

Cinci pași spre sfințenie

Textul Evangheliei Duminicii întâi după Rusalii ne oferă o parte din răspuns. Ea este o Evanghelie a unor sentințe pronunțate de Iisus, deloc ușor  de înțeles și de răspuns la ele. Sunt categorice, severe și greu de pus în practică. Iată care sunt acestea: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 32-38).

Aceste cinci sentințe i-au nedumerit pe Apostoli atunci când aceștia le-au ascultat. Trebuie să recunoaștem că nici pentru mintea noastră nu sunt mai confortabile. Astfel că ceilalți Apostoli l-au pus pe Petru să-L întrebe pe Iisus: „Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi?” (Matei 19, 27). Și Mântuitorul le răspunde, dându-le parcă o satisfacție: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19, 28). Apoi, a mai adăugat un cuvânt, nu numai pentru ei, ci pentru noi toți: „Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni” (Matei 19, 29).

Comentând aceste cuvinte, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, zice: „Ca să nu socotească cineva că numai pentru ucenici a zis acestea, întinde făgăduința peste toți cei care fac cele asemenea, că vor avea în locul rudeniilor celor trupești frăția și apropierea cea către Dumnezeu. Iar în locul «țarinilor», raiul, și în locul «caselor» de piatră, Ierusalimul cel de Sus. În loc de «mamă», bătrânele din Biserică; în loc de «tată», pe preoți, în loc de femeie, pe toate femeile credincioase, dar nu cu nuntire. Să nu fie aceasta! Ci cu așezare și dragoste duhovnicească și cu grija cea iubitoare de oameni către acestea. Iar Domnul nu ne poruncește să ne despărțim de ai noștri nicidecum, ci numai atunci când aceștia ne-ar împiedica de la buna cinstire a lui Dumnezeu” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. „Sofia”, București, 2007, p. 320; a se vedea și Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în Col. „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB), vol. 23, București, 1994, p. 737).

După ce Mântuitorul a rostit toate aceste sentințe, face o încheiere, cam neașteptată față de speranțele pe care le dăduse ucenicilor Săi mai înainte: „Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30).

Sfântul Teofilact spune, din nou, că aici Mântuitorul îi arată pe iudei și pe neamuri. Căci iudeii, „întâi” fiind au ajuns „cei de pe urmă”; iar noi, neamurile, „cei de pe urmă” fiind, ne-am făcut „cei dintâi” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 320).

Un portret biblic

Nu insist acum asupra explicării acestor sentințe, ci aș dori să mă opresc puțin asupra semnificației textului cu privire la întrebarea pusă mai la început: Ce este un sfânt? Sau, altfel spus, cum se atinge sfințenia? Și aceasta pentru că textul Evangheliei Duminicii Tuturor Sfinților ne spune ceva în acest sens. Nu ne spune în mod direct ce este un sfânt, dar ne arată ce trebuie făcut ca să devenim sfinți, prezentându-ne înainte de toate câteva dintre condițiile sfințeniei, și anume: mărturisirea lui Iisus în fața oamenilor și nelepădarea de El, adeziunea totală la Persoana Sa, precum și luarea Crucii și urmarea Lui. Nu le analizăm nici pe acestea în amănunt, dar la două dintre ele m-aș opri, încercând să le găsim un tâlc. 

Nelepădarea de Iisus în fața oamenilor

Mărturisirea lui Iisus în ­fața tuturor înseamnă, înainte de toate, a-L recunoaște ca Dumne­zeu. Recunoscându-L ca Dumnezeu, nu ne considerăm autosu­ficienți, ci dependenți de El, atât cu privire la începutul, cât și cu referire la sfârșitul nostru. De aceea le vine unora greu să creadă în El, pentru că acest crez presupune depen­dența de Dumnezeu. Or, depen­dența de cineva nu-ți permite să faci tot ce vrei.

Dependența de cineva înseamnă apartenența la un sistem de reguli și de principii, toate impuse de persoana respectivă sau de instituția de care depinzi. Trebuie să le asculți, să le respecți, să te conformezi lor. Prin analogie, dependența de Iisus înseamnă să-I asculți și să-I urmezi cuvântul și poruncile, să te conformezi regulilor trupului mistic, pe care l-a creat și în care te-ai născut prin botez, și anume Biserica. Și această urmare, sau conformare, nu este deloc ușoară. Ea presupune renunțări, sacrificii, curaj, demnitate.

Când nu-I respecți poruncile, te lepezi de El; când îți este rușine să te închini în autobuz, tren, mașină sau pe stradă trecând pe lângă o biserică, locul special al prezenței Lui, te lepezi de El; când nu accepți dependența de El, te lepezi de El, socotindu-te atunci pe tine în centrul lumii și crezând că totul se învârte în jurul tău. Și aceasta este o mare nebunie! De aceea, părinții să-L mărturisească pe Iisus în fața copiilor lor prin viața lor morală; copiii să-L mărturisească pe Iisus în fața colegilor lor prin a vorbi despre El și a nu se rușina de numele Lui. Într-un cuvânt, noi toți, prin demnitate și curaj, să ne asumăm ca directivă de viață valorile creștine și să luăm atitudine în fața acelora care le neagă deliberat, spunând răspicat acest lucru, ca o declarație publică. Corectitudinea, demnitatea, curajul mărturisirii adevărului sunt căi ale sfințeniei. Iată unde trebuie să-i vedem și să-i căutăm pe sfinți!

Să știți că, în rândul lașilor, al tăgăduitorilor, al trădătorilor, al oamenilor cu două fețe, nu există sfințenie, chiar dacă asemenea atitudini sunt, uneori, doar de formă și nu de convingere. De astfel de oameni lumea nu are nevoie, iar Hristos se leapădă și El de ei. O spune răspicat: „De cel care se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor, și Eu Mă voi ­lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 33). Curajul de a-L mărturisi pe Hristos și demnitatea de a fi creștin l-au făcut, spre exemplu, pe voievodul Constantin Brâncoveanu sfânt. Iar pe fiul său Mateiaș, care la un moment dat era tentat să se lepede de Hristos de frica martiriului, privirea plină de demnitate a tatălui și cuvântul lui încurajator l-au făcut să primească senin moartea și să devină și el un sfânt. Acesta este exemplul părinților pentru copiii lor! Doar aceste exemple îi întăresc și îi fac demni în viață, ajutându-i să pășească pe calea sfințeniei.

Luarea smerită a Crucii și urmarea lui Hristos

Luarea Crucii înseamnă a-ți asuma viața chiar și atunci când nu este „roz”, adică a-ți asuma fără cârtire greutățile, bolile, încercările de tot felul ale vieții. Toate acestea pot fi asumate doar prin smerenie, însă nu o smerenie care se etalează, căci aceasta nu duce la sfințenie, ci la slavă deșartă. Sfântul care se știe sfânt nu este sfânt! Cu alte cuvinte, cel care se crede virtuos, care își arogă sfințenia, acela nu e sfânt. Opusul smereniei îl reprezintă mândria și slava deșartă. Mândria se manifestă când te lauzi tu, iar slava deșartă când te lași lăudat de alții. Nu cumva, uneori, ne smerim ca să fim lăudați?

Se spune că, într-o mănăstire, un călugăr, arătând multă smerenie, îi mărturisea mereu stare­țului: „Părinte stareț, sunt un păcătos! Sunt mai rău decât toți ceilalți și nu sunt bun la nimic!”. Și pe acestea le repeta de fiecare dată când îl întâlnea. Dar, într-o zi, starețul s-a gândit să-i pună smerenia la încercare. Voia să vadă dacă e autentică sau nu. Și astfel, odată, de față fiind și alți frați, i-a zis: „Am auzit, frate, că nu prea îți faci datoria, că lipsești de la pravilă, că te porți arogant față de ceilalți, că mănânci prea mult și pe ascuns, că dormi prea mult, că ești clevetitor și invidios. Frații, toți, spun că ești ticălos și că nimeni nu se poate bizui pe ­tine”. Dintr-odată, tânărul călugăr s-a aprins de furie și-i replică starețului: „Nu se poate, părinte! Cum adică? Eu nu-mi fac datoria? Cum, ceilalți, care ei sunt leneși, clevetitori etc., sunt mai buni decât mine? Cum, eu sunt chiar cel mai rău? Nu se poate!”. Și s-a supărat. Atunci starețul i-a răspuns: „Du-te! Nu ești smerit cum ai spus, ci mândru cum te arăți. Smerenia devine virtute când îndreaptă slăbiciunile și păcatele, nu când doar le afirmă și le ascunde! Și smerit nu e cel care zice despre sine că este smerit, cum spui tu, ci acela care rabdă cu smerenie și adevărul și neadevărul spuse de către alții despre sine”.

O astfel de atitudine, însă, nu înseamnă că trebuie să capitulăm în fața calomniilor, neadevărului, acceptând pasiv tot ceea ce se spune rău și nedrept despre noi. Nu! Trebuie să replicăm! Și Mântuitorul a replicat în fața nedrep­tății, răspunzând însă fără ură slugii arhiereului: „Dacă am făcut rău, dovedește! Dacă nu, de ce mă bați?” (Ioan 18, 23).

Așadar, cei care le fac pe acestea, aceia sunt sfinții. Iată cât de puțin trebuie să facem pentru a deveni sfânt! Un text din Epistola către Evrei este ilustrativ în acest sens: „Să dăm la o parte orice piedică și păcatul, care ne ține așa de strâns, și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (12, 1).

Calea sfințeniei presupune, așadar, o alergare stăruitoare pe drumul îndepărtării de păcat și o luptă asiduă în eliminarea piedicilor pe care acesta le ridică în fața virtuții, nu doar astăzi, ci și mâine!



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Patriarhul Ecumenic și Patriarhul României au propus o poziție comună în combaterea atacurilor asupra Bisericii și a Sfintei Euharistii
 

Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei s-a întrunit pe 3 iunie 2020 în prima ședință de când bisericile din țară au fost redeschise pentru slujbe în prezența credincioșilor, după două luni de restricții din cauza Covid-19. Potrivit informațiilor Orthodoxia News Agency, membrii Sinodului au primit o scrisoare de la Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu, și de la Patriarhul României, Daniel, asupra nevoii stabilirii unei poziții comune în fața atacurilor continue, deseori la limita blasfemiei, ce s-au dat asupra Bisericii și a Sfintei Euharistii. A fost emis un comunicat oficial, care abordează și chestiunea practicării Yoga și a masoneriei:

„Am luat la cunoștință de Scrisoarea din 17-5-2020 a SS Patriarhul Ecumenic Bartolomeu cu privire la subiectul unei căi comune în înfruntarea pastorală a modului de administrare consfințit al dumnezeieștii Împărtășanii, precum și de Scrisoarea din 19-5-2020 a PF Patriarh Daniel al României pe aceeași temă.

Sinodul Permanent a decis unanim să trimită Scrisori Sinodale corespunzătoare de răspuns, în care va fi înfățișat din nou faptul că Biserica Greciei rămâne în încredințarea dogmatică și teologică exprimată de la început că «Taina Sfântă a dumnezeieștii Euharistii rămâne de nenegociat, după cum ne-a fost predată de învățătura din Tradiția Ortodoxă și a Sfinților Părinți ai Sfintei noastre Biserici», precum și că «procedura administrării dumnezeieștii Împărtășanii credincioșilor rămâne precum este și după cum ne-a fost predată de Sfinții Părinți și de Sfânta noastră Tradiție».”

Totodată, a „decis să reamintească pliromei creștine că «[tehnica] Yoga» „reprezintă un capitol de bază al religiei hinduse și dispune de o felurime de școli, ramuri, aplicații și rânduieli și nu constituie un «fel de gimnastică»”. Cu alte cuvinte, este de evitat această practică și sincretismul în general. Pe lângă faptul că este denunțată Uniunea Misionară Grecească ca fiind o mișcare de prozelitism neoprotestant, „a recomandat printr-o Notiță Enciclică Preasfințiților Mitropoliți și sfântului cler al Bisericii Greciei să se abțină de la orice manifestare care este organizată de organizațiile Rotary și Lions deoarece nu se limitează doar la manifestări sociale, ci se extind și la activități cu caracter religios, de vreme ce dispun de un ritual de ceremonie de admiterea noilor membri și stabilesc rugăciune care se adresează nedogmatic unui dumnezeu cu înțelesul general al termenului, și nu conform credinței noastre ortodoxe.

Cu privire la Yoga, reamintim și acest cuvânt al Sfântului Iosif Isihastul:

Harul lui Dumnezeu nu este magie, nici yoga, nici vreun alt mod de vedere simțită sau închipuită, ci descoperire dumnezeiască, sălășluire și întâlnire personală a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu dă și omul primește, dacă va crede deplin și se va supune dumnezeieștii voiri și în consencință, dacă va tăgădui și se va întoarce de la orice răutate.

În rânduiala începătorilor în cele duhovnicești, invocarea numelui stăpânesc trebuie să fie însoțită de o cât mai mare silință cu putință, chiar și atunci când mintea nu poate rămâne la cuvintele rugăciunii. Și aceasta fiindcă este cu neputință ca mintea să fie ținută la cuvintele rugăciunii, la începutul acestei încercări, mai ales fiindcă suntem păcătoși și avem atâtea patimi și suntem lipsiți de energia unică a dumnezeiescului har. În această situație, se impune stăruitoarea chemare a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, până când bunul obicei se va înstăpâni și va micșora truda acestei încercări. Când cu harul lui Dumnezeu va reuși bunul obicei să se impună, atunci mintea se oprește de la împrăștierea ei de la început, fiindcă cu cât noi Îl chemăm pe Domnul nostru, cu atât Acela, puțin câte puțin, ne descoperă razele harului Lui și, văzând mintea dulceața harului, rămâne mai ușor la cuvintele rugăciunii. Dacă, în continuarea rugăciunii, credinciosul se atașează în toate de supunerea și ascultarea de voia lui Dumnezeu, atunci harul se apropie de minte și în chip simțit și îi arată gustul și al celorlalte virtuți și se realizează acel verset din psalm: „Ca de seu și de grăsime să se sature sufletul meu și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea” (Psalmul 62, 6). Așa cum orice încercare pentru un scop oarecare are nevoie și de mijloacele potrivite lui, același lucru se petrece și în această mare știință a rugăciunii. Fiindcă prin aceasta ni se cere „să ne supunem orice cuget ascultării lui Hristos” și cu harul Lui putem să dobândim „mintea lui Hristos”, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel.

Un termen necesar și datoria oricui voiește să se ocupe cu această lucrare îngerească este pocăința corectă și sinceră, fiindcă „în sufletul supus păcatului Dumnezeu nu sălășluiește” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 4). Harul lui Dumnezeu nu este magie, nici yoga, nici vreun alt mod de vedere simțită sau închipuită, ci descoperire dumnezeiască, sălășluire și întâlnire personală a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu dă și omul primește, dacă va crede deplin și se va supune dumnezeieștii voiri și în consencință, dacă va tăgădui și se va întoarce de la orice răutate. Cei care vor, așadar, ca printr-un mod mai înalt, să intre în acest laborator sfințitor al harului, și să vadă cu simțirea Împărăția Tatălui lor care este în ei, să vină mai întâi în laboratorul pocăinței, în dreptatea inimii și să aibă în minte cuvântul lui David: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta, după mulțimea îndurărilor Tale, caută spre mine” (Psalmul 68, 19). Să țină neîncetat invocarea rugăciunii Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă din rugăciunea aceasta se va scoate, Fiule al lui Dumnezeu, și va rămâne numai „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, cred că acest lucru îi va ajuta mult pe cei ce nu pot să-și agonisească neîmprăștierea, fiindcă mintea rămâne mai ușor ațintită pe puține cuvinte. Scopul este ca mintea să rămână ațintită la Dumnezeu, de unde obține două lucruri unul mai bun ca celălalt: cel dintâi este că mintea, prin rămânerea ei în dumnezeiasca pomenire, se oprește de la orice răutate, și al doilea că, prin rămânerea ei acolo, se sfințește, se luminează și se îndumnezeiește.  Traducere și adaptare: Laura Enache, Sursa.

Anunț oficial al Bisericii din Creta despre modalitatea de primire a Sfintei Împărtășanii

„Sfantul sinod eparhial al Bisericii din Creta, cu prilejul discutiei ce s-a ivit, dar și din cauza dezbaterii publice din mediile online și a diferitelor poziții și opinii exprimate cu privire la Taina Tainelor, la Sfânta Împărtășanie cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, cu un profund simț al responsabilității pastorale, în unanimitate, anunță că Taina Atotsfântă a Dumnezeieștii Euharistii nu este negociabilă, precum atestă experiența ecleziastică, și în ceea ce privește modalitatea de împărtășire, așa cum a fost stabilită pânaă astazi, de secole, cu Preasfântul Trup și Sânge al Hristosului nostru, pentru credincioși nu este cauza a nici unei boli, prin urmare, nu este o chestiune negociabilă sau de dialog.

Biserica din Creta, departe de fanatisme, excomunicări și experiențe periculoase, exprimă, încă o dată, necesitatea întăririi credinței în Dumnezeul Treimic, pentru a rămâne neclintiți, fără niciun compromis și credincioși față de învățăturile „care au fost lăsate de Părinșii noștri”, pentru a rămâne neclintiți în Credința Sfinților, fără exagerări și frică. Să respectăm Taina Tainelor și să nu fim distrași de voci panicate și avand anumite scopuri, care provoacă confuzie și zgomot.

La urma urmei, apropierea în libertate de Taina Tainelor a Sfintei Euharistii are ca precondiție, printre altele, credința adevărată și autentică a oamenilor, fără  temeri și îndoieli, astfel ca împărtășirea lor cu  Preasfântul Trup și Sange al Domnului nostru, să fie izvor pentru „iertarea păcatelor și viața veșnică”.

Poate fi necesar, mai mult ca oricând, în aceste situații dificile și vremuri schimbătoare, să  ne întărim și să ne consolidăm credința, să ne vindecăm neputințele, pentru a rămâne neclintiți în corabia Sfintei noastre Biserici, și pentru a ne apropia de ea în cuvioșie și nadejde, precum și cu rugăciune din inimă, astfel ca Harul și mila Preasfântului Dumnezeu să ne întărească să ieșim puternici și întăriți din încercarea prin care trecem cu toții.

Iraklion, 27 mai 2020

Sfantul Sinod Eparhial al Bisericii din Creta

Scrisoarea-apel a credincioșilor din America adresată episcopilor lor și de pretutindeni cu privire la Împărtășania din aceeași linguriță

31 mai 2020 – Duminica Sfinților Părinți

Către dragii noștri ierarhi și clerici ai Bisericilor Ortodoxe din America și de pretutindeni:

În mai 1848, Patriarhii Răsăriteni au scris o enciclică profundă către Papa în răspuns la pretențiile lui șubrede de primat papal. Spre finalul acestei lucrări foarte importante și profunde, Sfinții Patriarhi i-au transmis Papei că, spre deosebire de modul de guvernare totalitar din „Biserica” lui, în Ortodoxie „la noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi”.

Sfinți Părinți, suntem credincioși creștini ortodocși care își doresc să facă tocmai asta, să fie mereu conștienți de mustrarea Domnului: „Deoarece ești căldicel și nu ești nici fierbinte, nici rece, te voi scuipa din gura Mea” (Apoc. 3:16). Astfel, ne simțim obligați să răspundem la schimbările propuse care sunt pe cale să intervină în directivele voastre pentru Taina Sfintei Împărtășanii, precum și la informațiile teologic inexacte care sunt răspândite, din păcate, de preoți și teologi ortodocși în Biserica noastră.

În mod regretabil, în aceste zile, creștinii ortodocși care stau în apărarea credinței lor sunt etichetați drept „fundamentaliști” și „tradiționaliști” sau chiar radicali pur și simplu pentru că doresc să-și păstreze credința neamestecată și nestricată de capriciile imperativelor seculare și sociale. Doctrinele credinței ortodoxe ar trebui să nu fie la cheremul nimănui; ci mai degrabă Biserica Sfântă Ortodoxă ar trebui să rămână adevărată față de învățăturile lui Hristos, Sfinților Părinți ai Bisericii și celor șapte Sinoade Ecumenice.

Sfinți Părinți, vă cerem respectuos să ne explicați cum se poate ca Dumnezeu să întineze sau să dăuneze omului în vreun fel prin primirea Sfintei Împărtășanii dintr-o linguriță comună, când acea linguriță a venit în contact chiar cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Care este un foc a-toate-mistuitor, potrivit Rugăciunilor noastre de la Sfânta Împărtășanie? Biserica a folosit lingurița comună pentru darea Sfintei Împărtășanii în decursul a mii de molime și boli cu grad ridicat de transmitere de-a lungul a sute de ani și nu a fost NICIODATĂ sursă de contaminare. Totuși acum, dintr-o dată, pretindem că „oamenii sunt impacientați și înspăimântați pe drept”. După cum declară Pr. Calivas în discursul său, „coronavirusul pune pe mulți oameni pe gânduri și în dubii cu privire la uzul continuu a unei lingurițe comune pentru Sfânta Împărtășanie”. Cine pune această întrebare mai exact și de ce clerul și ierarhii noștri nu răspund la aceste frici și îndoieli cu învățături corecte despre credința noastră ortodoxă, care vor împrăștia fără tăgadă orice impacientare pe care ar putea să o aibă credincioșii? Părintele Calivas merge mai departe și scrie următoarele: „Fricile, rezervele și impacientările reale ale oamenilor ar trebui să nu fie expediate… ca și cum actul împărtășirii este gol de aprecieri omenești și de limitările ordinii create”. Dimpotrivă, tocmai contrariul este adevărat! Toate fricile pe care le-ar putea avea cineva AR TREBUI să fie respinse cu dragoste prin învățăturile corecte ale credinței noastre. Creștinii noștri ortodocși ar trebui învățați adevărurile Bisericii noastre și minunile nenumărate făcute de-a lungul istoriei bisericești, care servesc drept dovadă pentru a demonstra că actul împărtășirii AR TREBUI să fie lipsit de orice cugetări lipsite de credință. Dacă noi CREDEM cu adevărat în Taină, nu poate și nu ar trebui să fie nici o limitare fizică pusă asupra Tainei dumnezeiești a Sfintei Împărtășanii.

Nu zdruncină Părintele Calivas înțelegerea ortodoxă despre îndumnezeire prin următoarea supoziție raționalistă – anume: „Lingurița comună este un obiect material imperfect. Nu participă la nestricăciunea Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este prezent real pentru noi prin elementele euharistice. În sine, lingurița este o simplă linguriță, o ustensilă”? Ce argument nefericit din partea unui teolog reputat, ca să vorbim pe departe!!! Lemnul pe care a fost răstignit Hristos a fost o simplă cruce de lemn… cuiele bătute în mâinile și picioarele Sale au fost pur și simplu făcute din fier… Brâul Fecioarei Maria a fost o simplă haină… moaștele Sfinților sunt simple oase… totuși Sfântul Duh al lui Dumnezeu a țâșnit și țâșnește mereu prin aceste materiale, obiecte sfinte pentru că ele servesc drept dovadă a vindecării a numeroși oameni cu credință.

Sf. Simeon Noul Teolog, spre sfârșitul Rugăciunii sale pentru Sfânta Împărtășanie, se simte nedeplin ca o iarbă, dar „după ce ia parte la Focul Domnului [Sfânta Împărtășanie], devine ca rugul (tufișul) pe care l-a văzut Moise”, care, deși aprins, nu ardea. Slava dumnezeiască a lui Hristos de la Schimbarea la Față a slăvit și desăvârșit totul în jurul Lui. Da, chiar și obiectele participă la slava lui Dumnezeu! Potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, „Unde intervine Sfântul Duh al lui Dumnezeu, orice stricăciune încetează”. După cum vedem în nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, unde voiește Dumnezeu, cursul firesc al lucrurilor este biruit. Dacă banala umbră a Apostolului Petru putea vindeca deficiențele trupurilor omenești, ar putea fi vreo îndoială că Preacuratul Trup și Scumpul Sânge ale Fiului și Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu pot sfinți și desăvârși sfânta Linguriță în timpul împărtășirii din Sfintele Taine? Părintele Calivas nu ar fi rămas viu și sănătos până astăzi, după ce a consumat restul din Sfântul Potir care a venit în contact cu saliva a sute de mii de guri în decursul a  de ani de preoție activă, dacă nu ar fi fost la mijloc tocmai faptul că Taina Sfântă a Sfintei Împărtășanii a fost și este absolut, categoric și ontologic leacul nemuririi și NICIODATĂ nu va fi sursă de transmitere patogenică.

Repetăm respectuos că această formă de catehism ar trebui să fie una din principalele sarcini ale clerului și ierarhilor noștri. Li s-a spus creștinilor ortodocși dimpreună cu noi despre preotul din Creta care a vizitat și împărtășit colonia de leproși care locuia în Insula Spinalonga cel puțin zece ani? Lepra a fost o boală foarte contagioasă; totuși, acest preot credincios a fost singurul preot care a dorit să oficieze Sfânta Liturghie zilnic și să împărtășească pe acești sărmani leproși. Spre uimirea multora, el a consumat cu credință restul din Sfântul Potir după fiecare Sfântă Împărtășanie. A adormit în Domnul de bătrânețe fără să fi luat vreodată boala foarte contagioasă a leprei (boala Hansen). Am folosit exemplul Sf. Ioan Maximovici, care a împărtășit o femeie care avea turbare? După primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfântul Ioan, femeia a început să spumege la gură și apoi a scuipat Sfintele Daruri. Sfântul Ioan a cules și a pus în gură Sfintele Daruri care fuseseră vomate de femeia bolnavă! Cei care erau cu el au fost îngroziți și au exclamat: „Vlădica, ce faci? Turbarea este îngrozitor de contagioasă!”. Dar Vlădica a răspuns cu liniște: „Nu se va întâmpla nimic; acestea sunt Sfintele Daruri”. Și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic!

După cum vine știți, Sfinți Părinți, acestea nu sunt basme; totuși am ajuns să ne întrebăm și să deplângem de ce, în loc să povestească credincioșilor aceste minuni și alte adevăruri cu privire la Taina Sfintei Împărtășanii, recurgem la prelungirea fricilor și îndoielilor lor prin modificarea modului de primire a Sfintei Împărtășanii și prin implementarea unor măsuri care nu fac nimic altceva decât să falsifice și să întineze învățăturile și doctrinele credinței noastre. De ce este preocupat un teolog reputat ca Părintele Calivas de temperarea „transmiterii microbilor paraziți periculoși” sugerând eliminarea și/sau curățarea linguriței comune, când acest „obiect material imperfect” este afundat în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos după împărtășirea fiecărui creștin ortodox? Este alcoolul sau oțetul mai tămăduitor decât Vindecătorul tuturor bolilor? Nu are puterea de a curăța un obiect creat „Curățitorul tuturor” când El Însuși curăță pe credincioși de toate păcatele și fărădelegile?

Pentru motivele pe care le-am enunțat mai înainte și pentru adevărurile necontenite ale sfintei noastre credințe ortodoxe, nu poate fi adus pur și simplu nici un argument convingător pentru eliminarea linguriței comune ca o modalitate prin care credincioșii creștini ortodocși să primească Sfânta Împărtășanie.Vom afirma mai departe că, în aceste circumstanțe, o asemenea schimbare este hulitoare. Sfânta Împărtășanie este Sfânta Taină care ne este dată liber de Hristos pentru curățirea trupurilor și sufletelor și pentru unirea noastră cu El. Nu este absolut NICI O breșă pentru știință sau pentru rațiunea umană să intre necuviincios pe tărâmul sfânt al lui Dumnezeu, în Sfintele sfinților (pentru cei sfinți) ale lui Dumnezeu, în Sfintele Taine și minuni ale credinței noastre scumpe ortodoxe. Biserica noastră ar trebui să fie în afara limitelor „științei” sau oricărei ale organizații care s-ar putea strădui să înlocuiască minunile inexprimabile ale credinței noastre cu limitele empirice ale științei. Pentru un creștin ortodox, nu este loc pentru frică. Oricum, pentru a interveni această lipsă binecuvântată de frică, creștinul trebuie să înțeleagă ce a învățat și a făgăduit Hristos celui care este dispus să-„și ia crucea și să-I urmeze”. Suntem dispuși să ne luăm crucea și să-I urmăm sau este mai ușor și mai convenabil să cedăm în fața îndoielii și să urmăm orice noțiune distorsionată și eronată care ne domolește fricile?

În aceste luni din urmă, lumea a fost copleșită de frică și guvernanții noștri și mass-media au făcut o treabă ultra în a controla și pune limitări maselor prin folosirea fricii. De ce sunt bisericile noastre transformate în bastioane iluzorii ale retoricii politice seculare, când ar trebui să fie sporească în a fi locuri în care sălășluiește Trupul lui Hristos, ai Cărui reprezentanți ierarhici ar trebui să alunge fricile oamenilor prin dogmele și învățăturile dumnezeiești emise de credința în Hristos, pentru că Biserica este un loc tocmai „din afara acestei lumi”!De ce eșuează atât de mulți dintre preoții și ierarhii noștri să catehizeze pe credincioși și să-i ajute să înțeleagă Tainele dumnezeiești ale Sfintei Biserici Ortodoxe, așa încât credincioșii să se apropie liber și cu încredere să primească Sfintele Taine fără frică și ezitare? Numai când credincioșii noștri înțeleg credința lor sfântă și dezvoltă o relație cu Domnul nostru Iisus Hristos, se poate ca fricile lor să fie îndepărtate și înlocuite cu pacea care vine din cunoașterea Lui!

Noi, fiii voștri, facem apel la voi, Sfinți Părinți, să împrăștiați acest virus al fricii, idolul Thanatophobiei (fricii de moarte), prin a-i învăța pe credincioși adevărurile pe care le ținem drept sfinte (sacre) și adevărate. Adevărurile care au fost pecetluite cu sângele Sfinților și Mucenicilor Bisericii noastre. Adevărurile care trebuie să rămână neschimbate și nefalsificate acum și pururea și în vecii vecilor.

Rămânem cu respect,

Ai voștri profesori de școala de duminică, cântăreți, dirijori de cor, membri ai corului, membri ai fundațiilor de ajutorare a săracilor, membri ai Consiliilor parohiale și toți fiii voștri credincioși în Hristos.

Sursa: Cuvântul Ortodox

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Acum este judecata acestei lumi (Ioan 12:31) - Arhim. Zaharia Zaharou
 
Video: Pemptousia Cuvânt ținut la St. Tikhon's Orthodox Theological Seminary pe 29 mai 2020 

 
Transcriere și traducere din limba greacă de Român Ortodox în Franța:
 
Judecata
În ultimele capitole din Evangheliile după Matei și după Luca, Domnul ne înștiințează prin cuvinte grele și înspăimântătoare despre judecata ce va avea loc înaintea venirii Sale. El ne spune că răul va fi de nestăvilit (Vezi Apoc. 22:11), că necazurile oamenilor vor fi de nepurtat încât se vor ruga ca munții să îi acopere (Cf. Lc. 23:30) ca să nu vadă înfricoșata zi a venirii Domnului: „Căci va fi în ţară mare strâmtorare şi mânie împotriva acestui popor și vor cădea de ascuţişul sabiei” (Lc. 21:23), „iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume”(Lc. 21:26). Chiar și pentru aleșii lui Dumnezeu chinul va fi copleșitor, iar durerea pentru starea lumii care îi înconjoară, de nesuferit. Însă, cu toate că aceste cuvinte ale Domnului sunt atât de tragice, Atotputernicul Iisus adaugă deodată: „Și când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”(Lc. 21:28), iar prin Apostolul Său adeverește că Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiți peste puteri, ci împreună cu ispita va aduce și scăparea din ea (1 Cor. 10:13).
Chiar și la Apocalipsă, care multora le stârnește spaimă, se vorbește în esență despre biruința de pe urmă a Mielului Hristos și a aleșilor Săi, care „nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte”(Apoc. 12:11) „și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului”(Apoc. 7:14). Semnele înfricoșătoare și nenorocirile apocaliptice au devenit deja un fapt din clipa Răstignirii lui Hristos: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morții s-au sculat, ș.a.m.d. Acest eveniment proorocesc s-a repetat de multe ori de-a lungul istoriei.De câte ori, din primele veacuri creștinești și până în zilele noastre, ura „ucigătorului de oameni”(Ioan 8:44) nu a încercat cu nemăsurată cruzime și răutate să nimicească orice urmă a sămânței lui Hristos?De câte ori călăii, acești diavoli în trupuri omenești, nu au supus pe creștini la crâncene chinuri? Și câți nevoitori de-a lungul veacurilor, așa cum mărturisește și pilda mai recentă a Părinților noștri Siluan și Sofronie, nu s-au osândit pe sine să fie aruncați acolo unde este satana și să fie arși în focul cel din afară? Însă cu toate acestea, Sângele lui Hristos de pe Cruce, sângele mucenicilor și nesfârșitele lacrimi ale cuvioșilor s-au făcut în Biserică putere a biruinței.
În lume, oamenii care nu Îl cunosc pe Hristos încremenesc de spaimă înaintea semnelor vremurilor. Este neîndoielnic faptul că această dinamică a căderii s-a înverșunat în lumea întreagă, iar șuvoiul uciderii de frate a lui Cain caută răcirea și nimicirea cu desăvârșire a dragostei evanghelice, dar și a duhului smereniei, care au puterea de a mântui. Patimile necinstei au fost ridicate la nivel de artă, străduindu-se să zădărnicească până și viața aleșilor lui Dumnezeu. Lumea pătimește „foamete de auzit cuvintele Domnului”(Cf. Amos 8:11-14; )[1], nu pentru că acest cuvânt nu mai este, ci pentru că oamenii nu se mai întorc către el pentru a-și afla pacea. Preferă mai degrabă să alunge impasurile și încercările vremii cu „pâine și circ”.
Din mândrie și îndreptățire de sine, mulți numesc epoca noastră post-creștină. După părerea mea umilă dar și plină de îndrăzneală, lumea nu a cunoscut niciodată un creștinism adevărat, nici duhul sfințeniei cel mai presus de orice minte și înțelegere la care duce acesta, făcându-l pe om „făptură nouă”, după chipul și asemănarea Sfintei Treimi, și preoție împărătească ce înfățișează înaintea lui Dumnezeu toată făptura în rugăciunea sa de mijlocire. Când suntem amenințați de moarte din toate părțile și credința noastră este în pericol de a se împuțina din cauza răcirii dragostei și a slăbirii așteptării mântuirii care trebuie să însoțească credința, dacă și atunci rămânem statornici și spunem cu îndrăzneală Domnului, „Da, vino Doamne Iisuse” pentru izbăvirea noastră, atunci Dumnezeu ne va da acea credință care biruiește lumea și va arăta prin puterea Lui că credința noastră este mai puternică decât moartea care amenință tot ce ne înconjoară. Atunci vom înțelege drept cuvântul Marelui Apostol, „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”(Rom. 5:20. ), care nu înseamnă că păcatul este binecuvântat, ci că atunci când răul se va mări foarte, credincioșii vor lupta cu mai multă încordare împotriva lui.Criza și apăsarea acelor zile va sili pe unii să se întoarcă spre „Cel Ce singur poate mântui din moarte” (Cf. Evr. 5:7) și cu siguranță în această luptă li se va dărui harul cel mare.
Cei care recurg la mijloace omenești pentru a ieși din impas, fie vor deveni ei înșiși nelegiuiți, fie vor cădea în întunecată deznădejde. Totul va fi polarizat, iar durerea o sabie cu două tăișuri: fie scăpare pentru cei care urmează calea Mielului, fie cădere în deznădejde și răutate pentru cei care își cruță viața.„Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă”(Apoc. 22:11). Cu toate acestea, năpastele și descurajarea generală vor fi urmate de venirea Domnului celui Preaiubit, Care va aduce tot harul Său, viața cea veșnică, acea viață pe care o așteptăm și care „este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3:3). Domnul va aduce atunci bucurie pe care „nimeni nu o va lua de la noi” (Cf. Ioan 16:22). Văzând că se apropie sfârșitul, fie el general sau al nostru personal, ne întoarcem privirea minții către Dumnezeu spunând: „Cine este destoinic pentru aceasta? (Cf. 2 Cor. 2:16) Tu însuți ajută-ne nouă spre a fi gata pentru orice ne va rândui pronia Ta. Nu ne putem mântui decât prin puterea și harul Tău. Nu putem face nimic bun pe pământ. Degrab vino, Doamne.”
Mântuirea
Starețul Sofronie vorbea despre sfârșitul veacurilor în chip pozitiv, însuflat fiind de trăirea și simțirea vie a mântuitorului Dumnezeu. Nu a vorbit niciodată despre semnul antihristului. Mintea îi era cu totul înrobită de semnul lui Hristos, de tăierea împrejur a inimii pe care o aduce preacurată dragostea Sa. Nu voia să îi sperie pe oameni cu sfârșitul iminent, cu durerile ce vor veni, cu ura vrăjmașului față de cei care urmează „de la întemeierea lumii Mielului celui înjunghiat” (Cf. Apoc. 13:8 și 17:8), lui Hristos celui blând și smerit. Dimpotrivă, el însuși afla și în același timp împărtășea însuflare prin nădejdea puternică a venirii Întemeietorului credinței noastre astfel încât, cu capul sus, să putem alerga în întâmpinarea Domnului Iisus, Care va veni, așa cum S-a înălțat, adică binecuvântând (Cf. Lc. 24:51), chemând pe toți ai Săi spre a fi „pururea cu Domnul”(Cf. 1 Tes. 4:17), spunând: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu” (Mt. 25:34). Așadar, criza zilelor noastre nu este decât un privilegiu și o provocare ce ascunde înlăuntrul ei marele dar al credinței. Este un prilej unic pentru a ne dovedi credința și a-I da Domnului Atotputernic putința să Își arate puterea în slăbiciunea și sărăcia noastră. Cu alte cuvinte, nu există împrejurări în această viață care să ne poată prăda de nădejdea mântuirii.
Pe lângă aceasta, faptul de a păstra credința în asemenea împrejurări grele și apocaliptice este un dar neprețuit al Sfântului Duh. Acest lucru, de altfel, îl întărește și Avva Ishirion prin cuvintele sale: „Frații părinți ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Și răspunzând unul din ei, mare cu viața și cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Și răspunzând frații au zis: dar cei după noi, oare ce vor face? Și a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Și au zis frații: dar cei după dânșii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului și rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Și cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari decât noi și decât părinții noștri se vor afla”[2]. Așa cum spune Sfântul Sofronie, Hristos, pilda noastră, „nu este o figură tragică. Până şi suferinţelor Sale cosmice le este străin acest element… Nu în El este tragismul, ci în noi”[3]. De altfel, citind Evanghelia, ne încredințăm că în persoana Domnului se îmbină armonios două stări diametral opuse: tragismul lucrării Sale pentru mântuirea noastră și izbânda biruinței Sale iminente. În ultimele clipe ale vieții Domnului auzim cuvintele Sale atât de pline de înțeles: 1) Urcând spre Golgota, S-a întors către femeile care Îl urmau și le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri” (Lc. 23:28). 2) „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”(Mt. 27:46) și în același timp i-a spus tâlharului: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”(Lc. 23:43). 3) „Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ”(Lc. 22:44) și apoi iarăși, „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”(Lc. 23:34). 4) „Întristat este sufletul Meu până la moarte”(Mt. 26:38; Marc. 14:34)și după aceea, „Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului”(Marc. 14:61-62).
Domnul se grăbea către Patima Sa cea de bunăvoie și către moartea Sa de ocară pentru a lua asupra Lui tragedia, păcatul și durerea întregului Adam. Țelul Său neclintit era să ne deschidă Cerurile și să ne ducă la praznicul iubirii Sale. De aceea, în perspectivă eshatologică, impasurile și tragedia încetează a mai exista și nu este loc pentru deznădejde. „Celor credincioși Domnul le dă a mai-nainte-gusta viziunea veșnicei biruințe a lui Iisus; tragedia căderii – negrul hău al morții – se biruiește de către Hristos, Care nu ne leapădă, ci ne primește în sânul Său”[4]. Cu puțin înainte de Patima Sa, Domnul le dădea ucenicilor Săi pacea Sa. Și, după cum explică Părintele Sofronie, „Esența păcii lui Hristos constă în desăvârșita cunoaștere a Tatălui. Asemenea și cu noi: dacă cunoaștem Veșnicul Adevăr care zace la temelia a toată existența, atunci toate îngrijorările noastre nu vor atinge decât periferia vieții noastre, dar înlăuntru va împărăți pacea lui Hristos. Nici o bunăstare vremelnică nu ne poate da adevărata pace dacă vom rămâne în necunoașterea Începutului tuturor începuturilor”[5]. La fel și în vremea noastră, în care vuiește „stăpânirea întunericului”(Lc. 22:53), Domnul strigă cu glas de tunet: „Ridicați capetele voastre”(Lc. 21:28) pentru harul ce se apropie și nu vă descurajați din pricina împietririi apăsătoare care vă înconjoară.
Văzând nedreptatea din lume și că păcătosul sporește (Ps. 72:3) potrivit proorociei Domnului „…lumea vă urăște” (Ioan 15:19), creștinul este stăpânit de setea după dreptate. Fără încredințarea din Apocalipsă „Iată, vin curând și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apoc. 22:12), el și-ar pierde toată însuflarea. Credinciosul trăiește cu așteptarea venirii Domnului, căci fără așteptare nu există nădejde, fără nădejde nu există mântuire „căci prin nădejde ne-am mântuit”(Rom. 8:24) și fără mântuire nu există creștinism. Adevăratul creștinism este așteptarea venirii Domnului și fără ea omul se lasă pradă desăvârșitei acedii despre care vorbește Apostolul: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”(1 Cor. 15:32). La începuturile creștinismului, întreaga Biserică trăia în fiecare zi cu așteptarea celei de a Doua Veniri.
Primii creștini trăiau așteptarea eshatologică la cea mai înaltă măsură. Fața le era neîncetat îndreptată către răsărit. Nădejdea venirii lui Hristos îi ținea într-o mare încordare și le împărtășea un asemenea har încât deveneau în stare de jertfa muceniciei. Rugăciunea pe care o purtau pe buze și în inima lor era „Să vină harul Tău și să treacă lumea aceasta!”[6], nu pentru că nu iubeau zidirea ci pentru că, pregustând Cerul în inima lor, cunoșteau că nu au fost plăsmuiți pentru cele nestatornice și trecătoare. Duhul lor, zidit pentru veșnicie, înseta după nemărginirea ei. Trăind în prezența lui Dumnezeu neîncetat, harul Său le punea înainte sfârșiturile veacurilor. Ei se rugau să vină sfârșitul tragicei istorii a omului, însă în slavă, prin intrarea în nesfârșita veșnicie a lui Dumnezeu. Până când Atotputernicul Mântuitor va veni din nou în această lume, neghina va crește împreună cu grâul lui Dumnezeu. Din clipa în care vrăjmașul a semănat-o prin păcat, niciun bine nu se poate săvârși fără nevoință, fără luptă și biruință. Uneori lupta este chiar până la sânge, după cum ne-a arătat în Persoana Sa marele Începător al luptei. El însă privea cu îndrăzneală la sfârșitul căii Sale, Învierea și mântuirea întregii lumi. Când trâmbița va suna sfârșitul lumii, atunci „Domnul îl va nimici (pe satana) cu suflarea gurii Sale și-l va nimici (pe cel fără de lege) cu strălucirea venirii Sale”(2 Tes. 2:8).
După cum Domnul le-a vorbit dinainte ucenicilor Săi despre judecata acestei lumi ce avea să aibă loc în Persoana Sa, pentru ca ei să nu se smintească atunci când ea va veni, așa și acum trebui să cunoaștem că toate cele despre Judecată au fost deja proorocite și trebuie să le așteptăm cu bărbăție. „Nu lepădați dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiți făgăduința. Căci mai este puțin timp, prea puțin, și Cel ce e să vină, va veni și nu va întârzia”(Evr. 10:35-37). Sluga netrebnică spune „Stăpânul meu întârzie” (Mat. 24:49) și fecioarele cele nebune, când întârzia Mirele, „au ațipit și au adormit” fără să ia „untdelemn în vasele lor”(Mat. 25:4-5). Însă cununa aparține „celor ce au iubit arătarea Lui”(2 Tim. 4:8) și celor ce așteaptă cu răbdare „ca cel care vede pe Cel nevăzut”(Evr. 11:27).
Stăpânul nu zăbovește: „Domnul nu întârzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toți să vină la pocăință”(2 Pet. 3:9). În vremea crizei, când neamurile se deznădăjduiesc și fărădelegea se înmulțește, în credincioși se zămislește darul credinței și a nădejdii. Fericită sluga care va spune cu încredere „Amin! Vino, Doamne Iisuse!”(Apoc. 22:20). Criza din zilele noastre mai are ceva măreț. Este un adevărat privilegiu și o mare provocare pentru Biserică: bună vestirea și înnoirea duhovnicească a oamenilor. Încercările ce însoțesc criza vor sili o mulțime de suflete să caute un Mântuitor din Cer și să afle calea mântuirii. Criza este o provocare mai ales pentru noi, preoții, în sfânta slujire pe care o avem către lume. Spune Domnul prin prooroc: „Preoți, mângâiați, mângâiați pe poporul Meu”(Isaia 40:1)]. Cum putem însă oferi noi, preoții, celor din jurul nostru nestricăcioasa mângâiere a Noului Israel, mângâiere care nu este alta decât Însuși Hristos? Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Romani că „înlăturarea” evreilor din pricina necredinței lor s-a făcut prilej pentru „împăcarea lumii”(Rom. 11:15). Ar putea deveni oare și acum amara priveliște a lepădării lumii de Dumnezeu prilej de reînnoire prin credință? Și dacă acest lucru are deja loc în câțiva oameni și grupuri de oameni, nu ar putea aceasta să se generalizeze și să aducă înnoirea întregii lumi? A Domnului este puterea, însă acest lucru cere și smerita noastră împreună-lucrare.
În vremurile în care trăim, de suferință, sărăcie, deznădejde și mari dureri, oamenii au nevoie de mângâiere. După cum am spus mai devreme, Hristos este nestricăcioasa mângâiere și mântuirea lumii. Creștinii și mai ales noi, preoții lui Dumnezeu, suntem smeritele instrumente ale Lui pentru a oferi lumii această mângâiere. Hristos se pleacă ușor asupra „celor bolnavi”(Mat. 9:12), asupra celor necăjiți. Din fire, El este Dumnezeu al îndurărilor și a toată mângâierea (2. Cor. 1:3). Trebuie să îi învățăm pe oameni să se apropie de El cu duh smerit și inimă zdrobită și atunci cu siguranță vor putea să intre în legătură cu El și să afle odihna pe care o dă harul mântuirii Lui. Biserica ne-a dat mijloace foarte puternice pentru a putea mângâia pe poporul lui Dumnezeu: Mai întâi, putem să îi încurajăm să se roage cu Numele Lui, căci nu există alt Nume sub Cer descoperit oamenilor pentru mântuirea lor(Fapt. 4:12). Prin chemarea Numelui Domnului intrăm în Prezența Sa, pentru că Numele Lui este nedespărțit de Persoana Sa, și atunci puterea Prezenței Sale ne reînnoiește. Numele Domnului devine izvor de mângâiere și de reînnoire. Mai ales acum, când credincioșii nu pot participa la slujbele Bisericii, Numele preface inima în biserică nefăcută de mână omenească, în care Hristos ne împărtășește putere și pace. În al doilea rând, să îi încurajăm pe credincioși să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu. Atunci vor învăța limba lui Dumnezeu, în care El ne-a vorbit nouă și astfel Îi vor vorbi și ei cu aceleași cuvinte însuflate de Duhul Sfânt. În acest fel, Duhul Se va ruga în ei cu aceleași cuvinte.
După cum prin cuvântul Domnului au venit toate la ființă (Ps. 32:6), așa și acum, prin puterea cuvântului Domnului Iisus, credincioșii se vor reînnoi. De asemenea, cuvântul lui Dumnezeu nu a fost dat pentru a înspăimânta, ci pentru a îndruma, a însufla și a aduce în suflet curaj. Celui care cercetează cuvântul lui Dumnezeu cu credință în Cel Care l-a dat, îi împărtășește negrăită pace și mângâiere, credința vie că „Domnul a biruit lumea”(Ioan 16:33) și că „este cu noi până la sfârșitul veacului”(Mat. 28:20). Cuvântul Său nu va trece niciodată. Prin urmare, Domnul ne adresează și nouă cuvintele pe care le-a spus poporului Său celui ales: „Tu ești robul Meu, pe tine te-am ales și nu te-am lepădat; nu te teme, că Eu sunt cu tine, că Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta”(Isa. 41:9-10 și 13). În cele din urmă, în împrejurări normale, îi mângâiem pe oameni oferindu-le Sfânta Liturghie. Este important ca în parohiile noastre sau oriunde slujim, să creăm un nucleu de oameni care să cunoască puterea marii Taine a Dumnezeieștii Euharistii. Noi oameni se vor adăuga necontenit acestui nucleu, iar numărul credincioșilor va crește. Este necesar să-i încurajăm pe credincioși să vină la Liturghie pregătiți, dăruindu-I lui Dumnezeu întreaga lor viață împreună cu cinstitele Daruri. Atunci când Domnul răspunde jertfei poporului Său spunând „Sfintele sfinților”, credincioșii vor primi ca răsplată însăși viața Domnului Înviat. Ei vor avea prilejul prin intermediul Liturghiei de a schimba viața lor stricăcioasă și plină de dureri cu viața nestricăcioasă și binecuvântată a Marelui Dumnezeu.
Cu adevărat inegal și înfricoșat este acest schimb, însă în același timp și cel mai plin de iubire pentru om. Atunci credincioșii vor putea înălța cântarea de recunoștință și a biruinței duhovnicești: „Am văzut lumina cea adevărată; am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată. Nedespărțitei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pre noi.” Aceasta este cântarea de biruință pururea nouă a fiilor lui Dumnezeu, care ies de la Liturghie asemeni celor „umpluți de mângâiere”(Ps. 125:1). Iar atunci când nu este cu putință să participăm la Liturghie, acceptăm aceasta și ne străduim să facem ca strigătul rugăciunii noastre să ajungă la tronul Împăratului Cerurilor ca o jertfă „fără de sânge, înțelegătoare și bine primită” înaintea Lui. Așa cum spunea Sfântul Siluan: „Bisericile ne sunt date să ne rugăm în ele, iar în biserică sfintele slujbe se săvârșesc după cărți. Însă nu putem lua biserica cu noi, iar cărțile nu se află întotdeauna la îndemână, însă rugăciunea lăuntrică este cu putință întotdeauna și oriunde… sufletul este cea mai frumoasă biserică a lui Dumnezeu, iar omul care se roagă în inima sa, are întreaga lume ca biserică”[7].
Atunci când împrejurările nu ne îngăduie să participăm la Liturghie, Dumnezeu nu este nedrept, ci dăruiește din belșug harul Său celor ce însetează după împărtășirea cu El și se străduiesc din toate puterile să afle căi de legătură cu El. Însă atunci când există posibilitatea să participăm la Sfânta Liturghie, ar fi o mare amăgire să socotim că rugăciunea noastră personală poate înlocui bogata comuniune a darurilor aleșilor lui Dumnezeu din cer și de pe pământ. În esență, ca preoți, îi putem mângâia pe oamenii ce vin la noi prin toate mijloacele prin care noi înșine dobândim mângâiere dumnezeiască și pace în inimă de fiecare dată când în slujirea noastră intrăm în prezența vie a Răscumpărătorului: „Binecuvântat este Dumnezeu… Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei ce se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu”(2 Cor. 1:4). Este nevoie însă de atenție dacă dorim ca slujirea pastorală pe care Biserica ne-a încredințat-o să fie bine-primită și roditoare înaintea Domnului, împărtășind însuflare și viață oamenilor apăsați de suferințe din vremurile noastre. Există o condiție absolut necesară pe care noi, preoții, trebuie să o îndeplinim. Fiecare lucrare a noastră trebuie să fie după cuvântul Domnului, care ne înțelepțește într-un chip minunat: „Cel ce slujește este mai mare decât cel ce stă la masă”(Lc. 22:27). Adică slujirea noastră va avea un caracter proorocesc și vom sluji fără de prihană, „fiind îmbrăcați cu harul preoției”, atunci când urmăm pașilor Celui Ce a spus: „Nu am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc, și să-Mi dau viața răscumpărare pentru mulți”[8].
Noi, ca preoți, trebuie să ne smerim întotdeauna și să ne punem mai prejos decât oamenii pe care îi slujim, care vin să ne ceară ajutorul, pentru ca aceștia să se poată simți prețuiți și să-și deschidă inimile cuvântului harului (Fapt. 20:32). Cel mai desăvârșit exemplu de împărtășire a Evangheliei celor lepădați este dat de către Domnul în întâlnirea Sa cu femeia samarineancă, o eretică cu viață păcătoasă. Arătându-i cinstire prin iubirea Lui smerită, El a arătat-o ca fiind apostol al Evangheliei Sale. Nu ar trebui niciodată să ne purtăm ca cei ce au putere ci, dimpotrivă, ca cei ce mângâie, dăruiți lucrării lui Dumnezeu și jertfei smerite a iubirii. Atunci vom îndreptăți denumirea de „Părinte” cu care creștinii ni se adresează și vom împărtăși nădejde fraților noștri care se află în nevoi și necazuri, reînsuflețind darul credinței în viața lor.
Ca și considerație finală asupra subiectului nostru, ne vom referi la cuvântul Sfântului Siluan Athonitul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Zdrobit de deznădejde și de iadul năvălirilor diavolești, Siluan a auzit acest cuvânt în inima sa, care în mod normal ar fi trebuit să-l zdrobească și mai mult și să-l arunce într-o totală deznădejde. Și totuși, puterea precumpănitoare a credinței l-a întărit pe sfântul nevoitor pentru a intra în perspectiva principală a Evangheliei, care este: moarte – înviere, deznădejdea iadului – Împărăția cea purtătoare de lumină. Sfântul spune cu simplitate, „Am început să fac așa cum m-a învățat Domnul, și mintea mi s-a curățit, iar Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”[9]. Pentru a ajunge la lumină, este esențial ca omul să treacă mai întâi prin întuneric de bunăvoie, cu încredere în cuvântul lui Hristos. Astfel, pentru a intra în viață, trebuie să trecem prin moarte, urmând lui Hristos, iar această viață să o străbatem „ca cei înviați din morți”(Rom. 6:13), pentru că doar aproape de Hristos putem să ne pierdem viața și s-o aflăm din nou.(Cf. Mat. 10:39, Marc. 8,35; Lc. 9:24) Cel ce se judecă pe sine de bunăvoie și necontenit în lumina poruncilor lui Hristos, devine mai puternic decât orice altă judecată. Dacă întâmpinăm cele dureroase ale acestei vieți cu înțelepciune evanghelică, acestea se pot preschimba într-o „trambulină” pe care sărim pentru a afla intrare îmbelșugată în viața veșnică. Prin urmare, dacă îi încurajăm pe credincioși să se întoarcă spre Dumnezeu cu durerea inimii lor în acele zile, ei se vor încredința că harul Sfântului Duh este îmbelșugat, roditor și simțit în viața lumii, pentru că veșnicia se deschide larg înaintea lor. Tocmai pentru acest eveniment ne pregătește cuvântul Domnului, „Ridicați capetele voastre…” Marea și ultima încercare vine pe pământ, însă vine totodată și harul cel mare care însoțește venirea Domnului și care va da putere pentru ca cei vii să fie preschimbați și cei morți să învieze, pentru a primi toți laolaltă desăvârșirea făgăduită de Atotputernicul Iisus în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.
 
[1]. Arhim. Sofronie, Despre Rugăciune, trad. Ierom. Rafail (Noica), ed. Accent Print, Suceava, 2019, p. 109. 
[2] „Patericul”, tipărit de Episcopia ortodoxă română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1997, pag. 119.
[3]. „Despre Rugăciune”, pp. 65-66.
[4] Arhim. Sofronie, „Taina vieții creștine”, Editura Accent Print, Suceava, 2014, pag. 233.
[5] Arhim. Sofronie, „Vom vedea pre Dumnezeu precum este”, Editura Accent Print, Suceava, 2015, pag. 65.
[6] „Învățătură a celor Doisprezece Apostoli” în PSB vol. 1, Scrierile Părinților Apostolici, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1979, 10:5, pag. 30.
[7] Arhim. Sofronie, „Cuviosul Siluan Atonitul”, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pag. 308. [8] Vezi Mat. 20:28 și Marc. 10:45. [9] Arhim. Sofronie, „Cuviosul Siluan Atonitul”, pag. 444 și 472.
 
 
 



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Satana duce un război aprig împotriva Sfintei Împărtășanii - Pr. Elpidie Vaianakis
 

 

Astăzi ți se cere să nu crezi că Hristos este mântuirea ta și curățirea sufletului tău de orice boală și păcat


 

- Părinte, în ultima vreme observăm că Satana duce un război aprig împotriva Sfintei Împărtășanii. De ce credeți că se întâmplă aceasta?

- Copilul meu, Satana se teme foarte tare de Hristos. De aceea vrea să vină într-o zi ca să conducă lumea în locul lui Hristos, ca Antihrist. Însă Sfânta Împărtășanie este Însuși Hristos! Atunci când preotul îi împărtășește pe oameni, ce le dăruiește? Trupul și Sângele lui Hristos sub forma pâinii și a vinului! Satana se teme de aceasta. De Trupul și Sângele lui Hristos, de Însuși Hristos! De altfel, ca să vină Antihrist, fiul lui Lucifer, să conducă lumea, va trebui să nu mai fie Sfânta Împărtășanie. Pentru că, atâta vreme cât se face Liturghie și creștinii se vor împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, Satana nu poate să pună în practică lucrările lui, nu poate să predomine, nu poate să conducă. De aceea spunea odată un mare părinte duhovnicesc: „Atunci când vedeți că vor începe lupta împotriva Sfintei Împărtășanii, să știți că Antihrist se află pe drum.” Am întrebat însă, de ce se va lupta așa de mult împotriva Sfintei Împărtășanii. Pentru că Sfânta Împărtășanie nu îl lasă pe Satana să-și exercite puterile demonice asupra oamenilor. Mai este vorba încă de un lucru, pe care atunci nu am putut să-l înțeleg. Dar acum pricep! Va veni vremea în care, în lupta lui împotriva Sfintei Împărtășanii, Satana va găsi o modalitate prin care nu se va mai găsi nici măcar vin. Nu știu ce se va întâmpla, și dacă se va petrece asta - pot să dea o lege să se oprească producția vinului. Asta a spus acel părinte duhovnicesc, că: "la sfârșitul veacurilor, la venirea lui Antihrist, nu va mai exista Sfânta Împărtășanie. Nu va mai exista nici vin pentru Sfânta Împărtășanie". Pricepeți ce se întâmplă? Copilul meu, Hristos, Sfânta Împărtășanie, este viața noastră. Însuși Hristos este Împăratul nostru, este Împăratul inimii noastre. Însă, inima Bisericii este Sfânta Împărtășanie. Însuși Hristos unește pe toți oamenii. Dacă nu există Sfânta Împărtășanie, nu există unire. De aceea este un lucru lipsit de minte atunci când conducătorii Bisericii spun că unitatea se face doar în Sfântul Potir, și acum [vin] să spună că nu trebuie să ne împărtășim. Sau să se împărtășească unii preoți, până va trece pandemia, așa cum s-a spus de unii mitropoliți. Care pandemie? Hristos a venit să ne curețe de greșeli, de păcate, de orice rău, de fiecare boală și păcat. Iar acum Îl au pe Hristos ca pricină de molipsire! Este posibil așa ceva? Dar, dacă crezi că Hristos te va molipsi, că Hristos nu te va binecuvânta și nu te va mântui, atunci de ce te împărtășești? Bine ar fi să nu te împărtășești! Copilul meu, dacă în vremurile vechi martirii Îl mărturiseau pe Hristos - Și ce le spuneau eparhii, împărații, toți cei care stăpâneau? „Jertfiți idolilor, aruncați puțină tămâie, iar apoi vă vom elibera îndată. Nu vă vom omorî!” Iar ei, considerând acel lucru ca pe o trădare satanicească, spuneau: „Noi în Hristos credem, pe Hristos Îl iubim și nu vom aduce în niciun chip tămâie drept jerfă dumnezeilor mincinoși.” Dar astăzi, ce ni se cere? Ceva cu mult mai rău! Îți cer să nu crezi că Hristos este mântuirea ta și curățirea sufletului tău de orice boală și păcat. Și numai acest lucru pe care îl spun, fie mireni, fie preoți, reprezintă o mare greșeală și un mare păcat!

 - Și toate aceste măsuri pe care le iau în anumite Biserici pentru împărtășire, nu aduc ofensă Sfintei Împărtășanii? Adică să ne temem, să folosim lingurițe de unică folosință, procovețe de unică folosință - nu contestăm Taina în acest fel?

- Mai bine să nu se împărtășească, căci fac un păcat îndoit! Pe de o parte nu cred, iar pe de altă parte merg cu obrăznicie să se împărtășească cu Acela - despre care spun că este iubirea lor, credința lor, Împăratul lor-, iar Acesta acum îi va molipsi. E posibil așa ceva? Nu mergem bine!  Din păcate astăzi stăpânesc în lume cele trei arme înfricoșătoare ale lui Satana (toate încep cu litera a(n.n. - în limba greacă)).

- Si care sunt acestea, Părinte?

1. Lipsa de respect, față de cele sfinte, a politicienilor. Nu începe cu a?

2. Apatia conducătorilor bisericești. Ați văzut luare de poziție a Bisericii oficiale? - Din păcate, nu. - Din contră, îi sfătuiesc pe oameni să asculte de legi anticreștine!

3. Indiferența multor creștini. Lipsa de evlavie, apatia și indiferența sunt cele trei arme prin care Satana va stăpâni. Doresc ca noi să nu le primim pe acestea, să le lepădăm de la noi.

- Așadar, o prigoană sub acoperire!

- Da, copilul meu, este o prigoană mușamalizată! Eu doresc să-L iubim pe Hristos din toată inima noastră și să credem că în Sfânta Împărtășanie este Însuși Hristos, Însuși Împăratul inimii noastre. Hristos este inima Bisericii! Iar atunci când scoatem inima, nu mai există viață. Nu-i așa?

 – Da!

- Urez tuturor ca Iisus al nostru, inima noastră, să fie permanent credința noastră, dragostea noastră, adorarea noastră! Și acest lucru ne va dărui putere și credință să putem răbda tot ce va veni acum. V-am mai spus și altă dată că acum începe ultima prigoană a Bisericii. Vom reintra în catacombe, dar de altă natură. Iubirea noastră pentru Hristos să nu ne părăsească nicicând, iar credința noastră să fie puternică, așa încât Hristos să se bucure și să spună: „ Acești copii ai Mei Mă adoră și Mă iubesc!”

- Amin!

- Amin! Sfânta Împărtășanie este Însuși Hristos, Cel care nu molipsește pe nimeni, ci doar mântuiește.

 

Pr. Elpidie Vaianakis: "Să lăsăm toate fricile în urmă și să îmbrățișăm Lumina adevărului, care este Însuși Hristos, Lumina Iubirii"


- Părinte, care credeți că este cea mai mare armă a diavolului? Prin ce armă va putea să-i înrobească pe oameni în această prigoană?

- Cred că este frica. Frica este cel mai cumplit lucru pentru suflet, îl face să se predea ușor vrăjmașului. Frica! Aș vrea să mă întrebi care este și antidotul fricii.

- Care este, așadar, antidotul fricii?

- Antidotul fricii este iubirea! Frica este arma Satanei ca să-i subjuge pe creștini, iar iubirea este puterea lui Hristos care dăruiește bucurie și fericire creștinilor.

- Pe de altă parte, Dumnezeu este Iubirea prin excelență.

- Desigur! Opusul iubirii nu este ura, ci frica! De aceea spune că "iubirea desăvârșită alungă frica" (I Ioan 4, 18). Toți vom cunoaște venirea lui Antihrist din cauza fricii pe care o va împrăștia în inimile noastre. Va face lucrurile în așa fel încât vor părea înfricoșătoare, negre și întunecoase. Și prin conducătorii noștri ne va aduce multă, multă frică.

- Așadar, o frică plăsmuită?

- Firește! Frică! Frică pentru tot! Frică să nu faci asta, frică să nu te îmbolnăvești, frică să nu săruți icoana pentru că te vei molipsi, frică să nu te împărtășești. De ce? Pentru că te vei îmbolnăvi. Și acestea le spun politicienii, miniștri și alții... Însă, să știți că frica este cea mai mare putere în mâinile Satanei, ca să-i subjuge pe oameni. Noi trebuie să ne aducem aminte de un lucru practic. Atunci când într-o familie - care este cel mai important component a societății noastre - intră frica între bărbat și femeie, mai este loc pentru iubire?

- Nu. Foarte greu! Se poate dezbina familia. Cu toată iubirea care a existat, se poate distruge căsnicia.

- Vezi tineri căsătorindu-se din dragoste și sunt fericiți. Dar, deodată, din cauza unei probleme sau neglijențe, unul începe să se teamă de celălalt. Din acel moment a luat sfârșit dragostea, bucuria și fericirea. Înțelegeți? Acolo unde pătrunde frica, nu vor să se mai vadă unul pe altul. Este posibil să se întâmple și acest lucru provocat de Satana, ca să ne fie frică să ne apropiem de celălalt, ca nu cumva să ne molipsim, să ne îmbolnăvim. Ce sunt toate acestea? Meșteșugirile Satanei! Mai târziu ne va înfricoșa cu alte lucruri. Îți faci cruce în văzul lumii? Vei fi prigonit. Săruți icoana? Vei fi prigonit. Vei merge la biserică? Vei fi prigonit. Pricepi? Prin intermediul fricii vor face pe oameni apoi să se ferească de izvoarele bucuriei, fericirii și mântuirii, care sunt Sfintele Taine, Biserica. Nu aș vrea să mai insist asupra acestor lucruri.

Vreau doar să țineți minte că frica este cea mai puternică armă în mâinile Satanei, ca să subjuge un suflet creștin. Iar iubirea este cea mai mare putere duhovnicească a noastră, ca să ne luptăm cu frica și să-l alungăm pe Satana. Așadar, trebuie să ne pregătim încă de pe acum, ca să vedem ce vom alege. Vom trăi cu frica, sau vom trăi cu iubirea? Copilul meu, iubirea este precum soarele. Atunci când răsare soarele, se risipește tot întunericul. Dar, dacă va pleca soarele, atunci ce se întâmplă? Stăpânește frica, ne închidem în casele noastre. Acest lucru se va întâmpla la nivel duhovnicesc, în sufletele noastre. Eu doresc să lăsăm toate fricile în urmă și să îmbrățișăm Lumina adevărului, care este Însuși Hristos, Lumina Iubirii. Să fim oameni ai iubirii, ai luminii! Atunci vom avea bucurie și fericire, și nu ne vom mai teme de nimic altceva!

- Să facem loc, așadar, în inima noastră Iubirii, care este Hristos, ca să fugă frică, care este Satana.

- Să vă temeți de frică! Aș vrea să aveți doar această frică: să vă temeți de frică! Și să adorați Iubirea și Lumina. Domnul să fie cu voi! Să ne temem de frica pe care o împrăștie Satana și să căutăm iubirea, care este Dumnezeu!

Transcrierede  Român Ortodox în Franța



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Mărturii de credință în secolul XXI (Video)

 

 

 



Sfântul Luca al Crimeei (VIDEO)

 

 

 

 

 



7 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu - Dr. Stelian Gomboş
 
 

Împlinirea a şapte ani de când Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…

 

            Duminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 - 1964, iar între anii 1966 - 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între anii 1975 - 1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Neamţ.

De la sfârşitul lunii martie anul 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin "reeducarea de la Piteşti!".

În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici. 

Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ.

În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă - Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin, judeţul Neamţ.

În anul 2003 înfiinţează publicaţia creştină "Glasul Monahilor", care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă publicaţie creştină, "Atitudini". Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul lunii mai 2013, la Cluj Napoca.

În rândurile de mai jos supunem atenţiei cititorilor un interviu mai vechi realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul 2009), întru amintirea şi pomenirea sa, acum – la împlinirea a şapte ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească şi veşnică:

 - Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon    Noul    Teolog  încoace, povăţuitorii   duhovniceşti   se   tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii    unei    mari    secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea.

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea  multă  bătaie  de  cap  ca  să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel   care   caută   cu   adevărat  un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele  Paisie  Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani   nu   m-am   mai   despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

Preacuvioase Părinte Justin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

- Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

- Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător,  dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

- Dar până la vremurile acelea?

- Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.

- Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

- N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat rugăciunea inimii. Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei nu cunoşteau nici rugăciunea Tatăl nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor - au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la 50-60 de ani.

- Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce - se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul - toate se răsfrâng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor.

După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la... bec. Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Iisus Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, viaţa duhovnicească

- Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?

- Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase... Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.

- Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?

- Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare - de trei ori pe zi, ascultare - dacă poţi lasă-l pe fratele - şi aşa mai departe...

- Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?

- Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?

- Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?

Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită... Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

- În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?

Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că ... tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las ca pe ei.

- Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că, de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre".

Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti... Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de utrenie...

- Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Justin, şi binecuvântaţi!

- Domnul!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. Amin!...

Dr. Stelian Gomboş

Update
 
 


Cetatea Maicii Domnului din Athos, Axion Estin (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 
 


Sfântul Ioan Botezătorul - omul cu aripi îngereşti, arhanghelul cu chip omenesc şi dascălul pocăinţei - Dr. Stelian Gomboş
 

Şirul ori panoplia sărbătorilor de vară din cursul anului bisericesc se încheie cu cinstirea sau prăznuirea adormirii  Sfântului Ioan, Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos. Viaţa acestui sfânt, al cărui nume îl poartă peste două milioane de români, se poate rezuma la un singur cuvânt: pocăinţa. Numele Sfântului  Ioan arată esenţa vieţii sale: Dumnezeu a avut milă (în limba ebraică Jo (Jahve) + Hanan). Toată mila lui Dumnezeu se poate cuprinde în faptul că El a dorit şi iniţiat împăcarea Sa cu noi.

Pentru aceasta, şi-a rânduit  Înaintemergător, Prooroc şi Botezător. Om cu aleasă viaţă sfântă, despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” Motiv pentru care, în iconografie, este singurul sfânt reprezentat cu aripi, ca de înger. Căci pocăinţa înalţă pe om chiar mai presus de înălţimea spirituală a îngerilor. Căci nici un înger nu a fost numit vreodată fiu al Domnului, în Duhul Sfânt. Sfântul Ioan este Înaintemergător deoarece el deschide calea pe care Mântuitorul Iisus Hristos însuşi o va întări şi consolida: calea îndreptării morale prin pocăinţă. Încă, înainte cu vreo şapte secole sau veacuri de Hristos, Proorocul Isaia va profeţi nu doar venirea lui Mesia, ci şi apariţia lui Ioan, spunând: „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” Altfel spus, în aceste condiţii, predica lui din pustia Iordanului o arată cu prisosinţă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă!...

 Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” De aceea, practica la râul Iordan botezul pocăinţei, o anticipare/o prefigurare a ceea ce Iisus Hristos va institui mai târziu ca Taina Spovedaniei, a mărturisirii păcatului: „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Și ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele”.  Apoi, Sfântul Ioan este Prooroc, deoarece el însuşi va profeţi despre Mesia, dar nu doar la modul verbal, ca toţi proorocii de până la el, ci arătându-L lumii întregi: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” Iar la momentul întâlnirii la Iordan dintre el şi Iisus Hristos, va da mărturie zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”

În sfârşit,  Sfântul Ioan este şi Botezătorul Domnului, deoarece el se va învrednici să boteze în râul Iordan pe Iisus Hristos, aşa cum frumos spune un vechi imn al Bisericii: mâna robului s-a atins de creştetul Stăpânului. Prin această formulare aparent discriminatorie, cu iz sclavagist poate pentru unii, se arată, practic, marea dragoste a lui Dumnezeu, căci El este Cel ce se smereşte şi iniţiază împăcarea cu noi, arătându-şi toată deschiderea ori disponibilitatea de a reintra în comuniune cu omul. După cum şi Iisus Hristos va spune: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.” Prin urmare, dacă Dumnezeu ne cheamă la împăcarea şi la iertare, ce vom face? Vom refuza o asemenea ofertă, menită a restabili frumuseţea şi armonia creaţiei? Depinde doar de noi.

Tocmai de aceea, şirul sărbătorilor de vară din cursul anului bisericesc se încheie într-un mod educativ, oferindu-ne pe calea vieţii noastre, puterea restauratoare a pocăinţei, înţeleasă ca îndreptare morală, ca zbor către înălţimile virtuţilor. Însă cinstirea Sfântului Ioan nu se opreşte aici, deoarece, de-a lungul anului, îl mai cinstim de cinci ori, semn al faptului că îndreptarea morală nu este un act izolat, ci o coordonată a vieţii creştine: Soborul (07 ianuarie), Zămislirea (23 septembrie), Naşterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Prima şi a doua aflare a capului său (24 februarie) precum şi a treia aflare a capului sau (25 mai). În altă ordine de idei, da, este posibil ca mândria, orgoliul, vanitatea, care lucrează prin decăderile de zi cu zi,  să nu ne lase să ajungem la capătul drumului, ratând împăcarea cu noi înşine,  cu aproapele şi, prin aceasta, cu Dumnezeu. Dar, să nu ne descurajăm. Sfântul Ioan ne-a învăţat că se poate. Mai mult, este necesar.

Sfântul Ioan Botezătorul sau despre curajul de a descoperi şi denunţa răul

Într-o lume descurajantă şi descurajată se impune a se vorbi despre curaj şi bărbăţie, curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabilă. Da, curajul, nu tupeul, nu impertinenţa, nu insolenţa, nu indolenţa, nu obrăznicia ori nesimţirea!... Altfel spus, chiar merită să ai curaj, acolo şi atunci când trebuie şi, mai mult, să-i admiri pe oamenii curajoşi, hotărâţi, fermi şi demni, raportându-te la ei ca la nişte exemple, pilde şi modele vrednice de urmat. Căci, ce altceva au fost Sfinţii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Mucenicii acestei lumi şi acestui neam sau popor dacă nu nişte oameni plini de bărbăţie şi curaj, care au avut tăria sufletească şi capacitatea morală de a spune binelui bine şi răului rău, de a spune da acolo unde era da şi de a spune nu acolo unde era nu, adică de a accepta şi admite numai ce trebuia primit şi de a refuza sau respinge ceea ce trebuia îndepărtat şi înlăturat. Şi noi trebuie să procedăm la fel, cu tărie, cu responsabilitate, cu dreptate, cu fermitate şi cu dreptate, ba, mai mult, încurajând şi îmbărbătând. Cu alte cuvinte, o caracteristică special, deosebită, fundamentală a desăvârşirii umane este curajul denunţării răului, indiferent de forma sa de manifestare. Noi, toţi, aşadar, suntem chemaţi la curajul mărturisirii, la curajul asumării, la curajul îndreptării şi amendării, întoarcerii şi convertirii, sancţionării şi corectării.

Prin urmare, noi suntem chemaţi să avem curaj, chiar cu riscul de a deveni incomozi, apărând, propovăduind şi mărturisind adevărul, care, de foarte multe ori, deranjează şi chiar supără, însă tot el este acela care „ne va face liberi!” În (tot) acest context, un exemplu, un reper şi un model, concret şi elocvent, găsim în persoana Sfântului Ioan Botezătorul. În ziua de 29 august cinstim Adormirea sa. Bine ar fi dacă i-am putea urma Dascălului pocăinţei în frumoasa ori nobila nebunie a curajului denunţării!... Altiminteri, există două mari tipuri de denunţare a răului: denunţarea exterioară, când răul este condamnat public şi denunţarea interioară, un auto-denunţ în faţa propriei conştiinţe. Ambele au ca efect identificarea şi părăsirea răului. Însă denunţul exterior nu funcţionează corect fără cel interior. mai exact/mai precis, nu poţi să demaşti răul din jurul tău până nu ai terminat mai întâi cu cel din tine. Doar aşa, adică în aceste condiţii, denunţul public poate ajuta şi folosi societăţii. Altfel spus, el se transformă în concurs de acuze şi scandal pe dosare şi „scheleţi în dulap”. Nu poţi scoate, sigur şi eficient, paiul din ochiul aproapelui tău dacă nu ai învăţat temeinic să scoţi bârna din propriul tău ochi. Da, într-adevăr, de aceea, deci, Sfântul Ioan Botezătorul este un foarte bun şi relevant, exemplu, model şi reper, în acest sens. Predica, cuvântarea sa publică arată atât curajul de a denunţa răul cât şi priceperea sau înţelepciunea de a oferi soluţii reale, adevărate, veritabile şi eficiente. Drept urmare, cuvintele sale aveau rostul de a trezi conştiinţele corupte. „Pui de vipere”, „pocăiţi-vă”, „aruncarea în foc” sunt câteva expresii consemnate în Biblie sau Sfânta Scriptură, pe care Sfântul Ioan le adresa celor care aveau nevoie de îndreptare.

 Scutiţi de asemenea „gingăşii” nu erau nici aristocraţii timpului, fariseii şi saducheii şi nici măcar tetrarhul Irod Antipa, care a luat de nevastă pe cumnata sa, Irodiada. De altfel, osândirea în public a acestei relaţii va fi şi motivul pentru care Sfântul Ioan va fi decapitat şi martirizat. Nimic nou sub soare însă. Asemeni Sfântului Ioan au păţit mulţi din cei care au demascat în mod public răul, viciul, patima, mafia şi corupţia, devenind, astfel eroi, martiri şi mucenici. Aceasta nu face decât să pună şi mai mult în lumină curajul de a sluji Adevărul şi, Adevărului, iar nu minciuna sau, minciunii. Dar nu poate oricine să împlinească, să realizeze aşa ceva, cu toate că, toţi suntem chemaţi la acest lucru. Pentru a reuşi, însă, trebuie mai întâi să te cureţi pe tine însuţi de corupţie şi (de) tendinţa ori ispita de a negocia Adevărul. În lumea noastră, tăcerea se poate cumpăra şi negocia, doar pentru simplul motiv că în noi zac aliaţii corupţiei morale: parvenitismul, laşitatea, comoditatea, confortul, poziţia socială, condiţionările materiale, interesul propriu sau de grup etc.

De-abia când vom purifica „partea din interior a paharului”, abia atunci vom reuşi să curăţăm şi pe cea din exterior sau din afară. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” scria Sfântul Apostol Pavel celor ce se plângeau că lupta cu răul este grea şi produce suferinţă şi neplăceri. În alt loc, arată, clar şi limpede, cu cine trebuie dusă această luptă: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Cu alte cuvinte, minciuna, manipularea, viclenia, „tovărăşiile rele” sunt cele ce trebuiesc evitate, dacă vrem să reuşim desăvârşirea noastră şi a celor din jur. În acest context, denunţarea mafiei, a corupţiei şi a mizeriilor de orice tip  ca fiind „excomunicate”, nu poate decât să aducă o speranţă în sufletele celor ce aşteaptă din partea oficialităţilor măsuri mai clare şi mai ferme pentru eliminarea tuturor relelor sociale.

Prin urmare, este uşor de înţeles, de ce (ne) dorim şi aşteptăm o asemenea eradicare a corupţiei, mafiei şi a tuturor ticăloşiilor acestui veac dacă ţinem seama că astfel de structuri mafiote iau în stăpânire nu grupuri izolate de oameni, ci întregi ţinuturi şi structuri administrative. Însă, din păcate, în vremurile de acum, la noi, situaţia pare ireală şi răsturnată. Denunţul public a ajuns aproape un sport naţional, mai ales în lumea politică, mass-media fiind inundată de declaraţii tăioase şi alarmiste la adresa pericolului în care sunt puse adevărul, corectitudinea, cinstea şi onoarea. Noi chiar avem inflaţie de denunţuri şi denunţători. Uneori, cu înregistrări video şi stenograme. Din nefericire însă, efectele, urmările sau consecinţele nu sunt pe măsură, căci faptele cotidianului adeseori nu sunt decât sursa de alimentare a noi denunţuri. Tindem să devenim o naţiune captivă în rele, asemeni şoarecelui care alergă într-un cilindru şi nu ajunge nicăieri. Nu producem decât un masiv circ mediatic, uneori cu impact planetar (a se vedea, între altele, şi cazul Caracal) şi, totodată, palide rezultate în domeniul îndreptării concrete a ceea ce numim, generic, „stat de drept”.

Paradoxal însă, uneori, din dorinţa de îndrepta lucrurile, se pornesc „războieli” isterice şi curse panicarde contra unor duşmani iluzorii. Şi, totuşi, cu toate acestea, bineînţeles că, sunt şi excepţii, care reuşesc să decripteze cotidianul duhovnicesc pe înţelesul oamenilor, dar tocmai aici este problema: vorbim despre excepţii şi nu despre regulă. Se pare că, încă, lipsa curajului, veritabil şi autentic, frica, teama de a „deranja” prin polemici, concrete şi constructive, pe anumite teme, probleme ori subiecte, reale şi adevărate, nu imaginare şi nici închipuite, este mai puternică decât curajul de a demasca răul din societate. Oare de ce? Căci, “nu ne interesează” n-ar fi un răspuns lămuritor şi convingător pentru Sfântul Ioan Botezătorul. Aşadar, acum, în încheiere, vom reţine şi sublinia, în acelaşi duh cu Părintele Nicolae Steinhardt că „curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Prin urmare, să nu uităm faptul că „Curajul conţine geniu, putere şi magie” (Goethe); „Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici şi să vorbeşti. Curajul înseamnă, de asemenea, să te aşezi şi să asculţi” (Churchill) şi, „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”. De aceea, haideţi oameni buni, să fim, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, curajoşi, fermi, hotărâţi şi demni, căci, curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi. Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înşine, în tot locul, în tot ceasul şi în toată vremea.

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
 
Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Condacul 1

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!

Icosul 1

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat Făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preaales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea, cântăm ţie:
   Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
   Bucură-te, al Tainelor lui Hristos tăinuitorule;
   Bucură-te, mai mare decât toţi cuvântătorii de Dumnezeu;
   Bucură-te, întâiule între iconomii duhului;
   Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
   Bucură-te, că pe Acesta adevărat Dumnezeu L-ai propovăduit;
   Bucură-te, piatră preanesfărâmată a Bisericii;
   Bucură-te, temelie preaîntemeiată a mărturisirii;
   Bucură-te, începătura cea puternică a credinţei;
   Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
   Bucură-te, cel prin care Hristos S-a slăvit;
   Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
   Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 2-lea

Vederea ta cea înţelegătoare curăţind-o, ai intrat în sânurile părinteşti, o, minune, şi într-însele ai văzut, fără ochi, Petre, pe Hristos Dumnezeu, împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, propovăduindu-L pe Dânsul şi cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Luminat fiind de fulgerări neapropiate înţelegerii, când ţi s-a arătat din cer lumină, care biruia lumina soarelui, atras ai fost, Pavele, spre credinţă îndumnezeită, şi vas alegerii te-ai făcut. Pentru aceea cântăm ţie:
   Bucură-te, privitorule al luminii celei nemărginite;
   Bucură-te, tăinuitorule al Tainelor lui Hristos;
   Bucură-te, binecuvântătorule al Bisericii;
   Bucură-te, preaînţelepte propovăduitor al lumii;
   Bucură-te, că întru tine vieţuieşte Hristos, Care pentru lume S-a răstignit;
   Bucură-te, că până la al treilea cer te-ai suit;
   Bucură-te, că la înălţimea raiului ai fost răpit;
   Bucură-te, mare învăţător al neamurilor;
   Bucură-te, al credincioşilor prin duhul născător;
   Bucură-te, cel prin care lumea s-a luminat;
   Bucură-te, cel prin care întunericul s-a alungat;
   Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 3-lea

Trecând toată firea celor ce sunt, o, Pavele, te-ai lipit de Hristos Cel iubit al tău şi te-ai arătat împreună cu Dânsul un duh, numai lui Hristos vieţuind, pe Hristos îndrăgind, pe Hristos socotindu-L răsuflare, lumină şi dragoste şi cântându-I: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Intrând în norul cel mai presus de lumină al privirii, ţi-ai muiat buzele tale, Petre, şi umplându-te întâi de Dumnezeu, ne-ai împărtăşit pe noi de dumnezeiescul dar, cu învăţăturile tale cele de Dumnezeu scrise. Pentru aceea, zicem ţie acestea:
   Bucură-te, îndumnezeitule, cu Dumnezeu unitule;
   Bucură-te, născutule al luminii celei neînserate;
   Bucură-te, pescarule, al pescarilor mai întâiule;
   Bucură-te, cerule, decât cerurile mai înaltule;
   Bucură-te, că te-ai arătat al dumnezeieştii firi părtaş;
   Bucură-te, că pe fiii oamenilor i-ai unit cu Dumnezeu;
   Bucură-te, sfătuitorule de trebuinţă al Bisericii;
   Bucură-te, bătrân folositorule al turmei lui Hristos;
   Bucură-te, îndulcire preadesfătată a minţilor;
   Bucură-te, dumnezeiască desfătare a oamenilor;
   Bucură-te, prin care credinţa s-a mărit;
   Bucură-te, prin care rătăcirea s-a zădărnicit;
   Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 4-lea

Învăţături despre viaţa veşnică a rostit Petru către Piatra Vieţii, zicând: „La cine, afară de Tine, vom merge şi să fim vii?”. Arătând astfel dragostea cea către Stăpânul, a zis către El cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ai fost răpit la înălţimile cele veşnice şi ai trăit, Pavele, în afară de cele simţite şi gândite, nu cu gândul, ci întru Duhul care era unit cu trupul sau era fără de trup, Dumnezeu ştie. Pentru aceea, zicem ţie acestea:
   Bucură-te, îndrăgirea lui Hristos cea neoprită;
   Bucură-te, prietenul lui Dumnezeu cel curat;
   Bucură-te, cel ce ai cunoscut taina răpirii;
   Bucură-te, cămara tăcerii celei înţelegătoare;
   Bucură-te, că, pentru Hristos, pe toate gunoaie le-ai socotit;
   Bucură-te, că toate le-ai lucrat ca pe cei mulţi să-i mântuieşti;
   Bucură-te, al înţelepciunii lui Dumnezeu vas mult încăpător;
   Bucură-te, apostole al darului celui din lege arătător;
   Bucură-te, al lui Hristos deasă îndeletnicire;
   Bucură-te, a lui Iisus dulce gândire;
   Bucură-te, mireasmă de viaţă pentru unii;
   Bucură-te, miros ucigător pentru alţii;
   Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 5-lea

Luminile cinstitelor tale trimiteri în toate zilele îndumnezeiesc pe oameni, o, Pavele, prin care cei înţelegători cu adevărat ajung la îndumnezeire şi oglindesc slava lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Nu ai purtat la brâu aur sau argint al tău, pe pământ, o, Simone Petre, ci având înfricoşător numele lui Iisus, ai împărtăşit zestre fericită şi printr-Însul minunile lucrai celor ce zic acestea:
   Bucură-te, străină hrană a sufletului;
   Bucură-te, preadulce băutură a trupului;
   Bucură-te, dumnezeiască alifie a celor orbiţi;
   Bucură-te, neauzită doctorie a celor bolnavi;
   Bucură-te, că pe Tavita, ceea ce murise, vie ai ridicat-o;
   Bucură-te, că pe Safira dintr-odată moartă ai arătat-o;
   Bucură-te, cel ce pe Anania dintr-odată mort l-ai făcut;
   Bucură-te, cel ce numai cu un cuvânt pe slăbănog l-ai îndreptat;
   Bucură-te, izvor care revarsă sănătate;
   Bucură-te, fântână izvorâtoare de vindecări;
   Bucură-te, cel ce ai gonit cu umbra bolile;
   Bucură-te, cel ce cu rugăciunea pe Simon ai omorât;
   Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 6-lea

Tras ai fost, Petre, de frumuseţea dumnezeirii lui Hristos, care a strălucit pe munte. Pentru aceea, văzând-o împodobită ca pe o cămară de nuntă cu strălucirile luminii celei nemărginite, „bine este a petrece aici”, înspăimântat ai zis cântând: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Cuvintele cele ascunse ale dogmelor celor preaînalte ale iconomiei lui Hristos, o, Pavele, scoţându-le din cele neapuse, le tâlcuieşti mai presus de tine, ridicând pe cei credincioşi cu minune a zice ţie:
   Bucură-te, minunea apostolilor cea lăudată;
   Bucură-te, frumuseţea cea încuviinţată a Scripturii celei noi;
   Bucură-te, adâncimea cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu;
   Bucură-te, noianul înţelegerilor celor înţelepţite de Dumnezeu;
   Bucură-te, înaltule tâlcuitor al Dumnezeieştii Întrupări;
   Bucură-te, carte închipuită de Dumnezeu, minţii la vedere înspăimântătoare;
   Bucură-te, cămară dumnezeiască a cereştilor comori;
   Bucură-te, materia cea trebuincioasă a învăţătorilor;
   Bucură-te, cel ce ai luat spre propovăduire neamurile;
   Bucură-te, cel ce săvârşeşti minuni dese;
   Bucură-te, cel ce numele lui Hristos ai purtat;
   Bucură-te, cel ce te-ai arătat mare meşter al cortului nou;
   Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 7-lea

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat cu săltările, ca şi cu nişte cântări, lăudând Treimea aşa: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Popor nou ai făcut, prin Dumnezeiescul Duh, pe poporul cel vechi al iudeilor, cu baia naşterii de Dumnezeu înnoindu-i pe ei, Petre, şi locaşuri darului arătându-i, aşa zicând:
   Bucură-te, surpătorule al umbrei legii;
   Bucură-te, stâlp întăritor al adevărului;
   Bucură-te, cel ce pe Israel din slavă l-ai schimbat;
   Bucură-te, cel ce întru duhul pe acesta cu Hristos l-ai legat;
   Bucură-te, că în Tabor lumina Dumnezeirii ai văzut;
   Bucură-te, că alt soare cu totul luminos te-ai făcut;
   Bucură-te, cel ce ai intrat înăuntrul luminii norului;
   Bucură-te, că ai fost martor al glasului părintesc;
   Bucură-te, cel ce legea duhului ai luat;
   Bucură-te, cel ce ai fost numit „fericit” de Hristos;
   Bucură-te, cel ce în cuvinte te-ai îmbogăţit de stăpânire;
   Bucură-te, cel ce pe credincioşi în răbdare i-ai mântuit;
   Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 8-lea

Singur pe munte, îndoită patimă ai pătimit, după simţire şi gândire, Petre, căci biruite fiind de asupreala luminii cele fireşti ale tale, singur Dumnezeu Se vedea prin suflet şi prin trup, Căruia şi căzând, îndumnezeit ai cântat: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cer înţelegător te-ai arătat, tuturor istorisind, Pavele, slava lui Dumnezeu, şi vestirea ta a ieşit în tot pământul, propovăduind Treimea cea nezidită şi pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, neamurilor celor ce glăsuiesc aşa:
   Bucură-te, cel ce cu adâncurile duhului te îmbogăţeşti;
   Bucură-te, cel ce cu cunoştinţa cea bine dobândită te mândreşti;
   Bucură-te, casa cea preacinstită a Treimii;
   Bucură-te, Biserica firilor doimii;
   Bucură-te, necuprinsa lăţime a dragostei celei îndoite;
   Bucură-te, lungime a Dumnezeieştii rânduieli celei mai înainte de veci;
   Bucură-te, neapropiată înălţime a teologiei;
   Bucură-te, nevăzută adâncime a iconomiei;
   Bucură-te, văzătorule al sfaturilor lui Dumnezeu;
   Bucură-te, minte ascuţită a descoperirilor;
   Bucură-te, focul atotvederii de Dumnezeu;
   Bucură-te, fântână adâncă a înţelepciunii de Dumnezeu;
   Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 9-lea

Cu dor pipăind tainele cele nemăsurate ale adâncului celui preaînalt, o, Pavele, ai aflat în acestea mărgăritare, tăcere înţelegătoare, spaimă şi uimire, odihnă şi bucurie, împreună a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Pe oratorii cei înţelepţi şi zadarnici în cuvinte, ca pe nişte neînţelepţi i-a arătat Petru cel simplu, luând grai al înţelepţirii de Dumnezeu şi limbă de foc a Dumnezeiescului Duh, şi ridicând pe cei ce cred, au cântat lui din inimă:
   Bucură-te, a Mângâietorului gură cinstită;
   Bucură-te, limbă cu foc îngrădită;
   Bucură-te, doborârea înţelepciunii celor înţelepţi;
   Bucură-te, lepădarea priceperii celor pricepuţi;
   Bucură-te, Petre, porumbiţa cea albă a bucuriei;
   Bucură-te, de Dumnezeu închipuită tăbliţa tuturor fericiţilor;
   Bucură-te, primitorule al cheilor Împărăţiei cerurilor;
   Bucură-te, vistierul Tainelor lui Hristos;
   Bucură-te, cugetarea cea veche a credincioşilor;
   Bucură-te, podoaba darului cea preamărită;
   Bucură-te, sărătură a focului ceresc;
   Bucură-te, învăţătură a Luminii celei neasemănate;
   Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 10-lea

Semn al dragostei Sale arătând Hristos paşterea oilor, „dacă Mă iubeşti, Petre”, ţi-a zis ţie, „paşte cu osârdie oile Mele!”. Pe care le-ai şi păscut, bucurându-te pentru dumnezeiasca dragoste şi cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

„Ce-mi este mie bogăţia şi slava şi desfătarea, care se strică?” Biserica lui Hristos vorbeşte: „A mea bogăţie şi slavă şi desfătare este Pavel”, dulce zicând şi preaînalt istorisind, pe care şi sărutându-l zicem unele ca acestea:
   Bucură-te, trâmbiţa adevărului;
   Bucură-te, chitara teologiei;
   Bucură-te, privighetoarea cerului cea dulce viersuitoare;
   Bucură-te, rânduneaua lui Hristos, cea mult glăsuitoare;
   Bucură-te, vioară care ai viersuit Evanghelia lui Luca;
   Bucură-te, organ insuflat de suflările Mângâietorului;
   Bucură-te, limbă de foc suflătoare, care faci să răsune cele dumnezeieşti;
   Bucură-te, canon, alăută şi muză a duhului;
   Bucură-te, îndulcire încuviinţată a urechilor noastre;
   Bucură-te, odihnă a tâmplelor noastre;
   Bucură-te, cel prin care de idoli ne-am eliberat;
   Bucură-te, cel prin care lui Hristos ne-am logodit;
   Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 11-lea

Covârşind doimea materiei cea care este cu nerânduială, ai cunoscut doimea firii lui Hristos. Şi curăţându-ţi cele trei părţi ale sufletului, singur văzător nematerialnic al Treimii te-ai văzut, fără materie unindu-te, şi Acesteia din inimă cântând, Pavele: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Lumina cea dintâi, care din Fecioară a strălucit, lumina a doua, pe tine, Petre, te-a arătat lumii, cu fulgerele cele prealuminoase ale cunoştinţei de Dumnezeu luminând şi ridicând pe toţi cu laude mulţumitoare a cânta ţie:
   Bucură-te, lumina celor întunecaţi;
   Bucură-te, calea celor rătăciţi;
   Bucură-te, al minunilor lui Hristos mai întâiule propovăduitor;
   Bucură-te, al patimilor Lui preaalesule mărturisitor;
   Bucură-te, că tu singur lămureşti a iadului golire;
   Bucură-te, că tu întâi ai vestit popoarelor Învierea;
   Bucură-te, cel ce ai cuvântat revărsarea Mângâietorului asupra popoarelor;
   Bucură-te, cel ce ai învăţat Evanghelia pe Marcu;
   Bucură-te, primul luminător al neamurilor;
   Bucură-te, calul lui Hristos cel preaales alergător;
   Bucură-te, disc luminos al soarelui;
   Bucură-te, urmare a neurmăritului Dumnezeu;
   Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 12-lea

Te bucuri în chip de negrăit întru cele înalte, o, Petre, cu Hristos iubitul învăţător ca un Dumnezeu, fără mijlocire cu Dumnezeu Cel din fire unit, care cu punerea acum stai, şi de slava cea dumnezeiască te umpli cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cânţi lui Dumnezeu-Treimii, cu preadulce viersuire, cântarea cea întreit sfântă, Pavele, şi cu duhul, cu cuvântul şi cu mintea, unite fiind, vezi pe minte, pe cuvânt şi pe duh, prin închipuire pe cel dintâi chip, Dumnezeu spre Dumnezeu. Pentru aceea auzi:
   Bucură-te, icoană a frumuseţii celei întâi închipuite;
   Bucură-te, stăpânirea dogmelor lui Dumnezeu;
   Bucură-te, a lumii celei gândite încă o dată descoperire;
   Bucură-te, arătare a celor gândite;
   Bucură-te, gura cea grăitoare de Hristos, răsuflarea lui Gură de Aur;
   Bucură-te, preaîndumnezeită zare a minţii lui Dionisie;
   Bucură-te, privitorule al vederilor celor nevăzute;
   Bucură-te, auzitorule al graiurilor celor neauzite;
   Bucură-te, cel plin de roadele duhului;
   Bucură-te, îndestulatule de darurile lui;
   Bucură-te, cel prin care Treimea a fost propovăduită;
   Bucură-te, prin care Unimea a fost preaslăvită;
   Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 13-lea

O, preadulce Petre şi preaiubite Pavele, părinţii cucerniciei noastre, primiţi această scurtă cântare, ca pe o gângurire de prunci, şi slavei celei veşnice învredniciţi pe cei ce glăsuiesc: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi iarăşi se zic Icosul 1: Fără de început fiind..., Condacul 1: Pe cei ce împreună cu oamenii...,

Icosul 1

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat Făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preaales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea, cântăm ţie:
   Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
   Bucură-te, al Tainelor lui Hristos tăinuitorule;
   Bucură-te, mai mare decât toţi cuvântătorii de Dumnezeu;
   Bucură-te, întâiule între iconomii duhului;
   Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
   Bucură-te, că pe Acesta adevărat Dumnezeu L-ai propovăduit;
   Bucură-te, piatră preanesfărâmată a Bisericii;
   Bucură-te, temelie preaîntemeiată a mărturisirii;
   Bucură-te, începătura cea puternică a credinţei;
   Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
   Bucură-te, cel prin care Hristos S-a slăvit;
   Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
   Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul 1

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!



Rugăciune către Sfinții Apostoli Petru și Pavel, împreună cu toți sfinții apostoli
 
Rugăciune către Sfinții Apostoli Petru și Pavel, împreună cu toți sfinții apostoli, pentru ajutor în lucrarea de apostolat din aceste vremuri grele (a Episcopului Macarie Drăgoi)
 
Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Andrei cel întâi chemat, Evangheliștilor Matei, Marcu, Luca și Ioan Teologul dimpreună cu Iacov cel Mare, Filip, Bartolomeu, Toma, Iacov al lui Alfeu, Iuda Tadeul (numit și Levi), Simon Zelotul (numit și Natanael), Matia, Iacov cel Mic, Cleopa, Lazăr, Zaheu, Timotei, Tit, Filimon, Arhip, Onisim, Barnaba, Sila, Silvan, Crescent, Epenet, Andronic, Acvila, Anania, Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, cu toți sfinții apostoli și cu toți cei întocmai cu apostolii, rugați-vă Preamilostivului Dumnezeu ca să dea iertare de păcate, sufletelor noastre!
Voi, cei ce sunteți stâlpii Bisericii întemeiate pe piatra Hristos, luați aminte la rugăciunea noastră pe care cu umilință o aducem înaintea voastră! Cei care v-ați pus sufletul pentru turma pe care ați păstorit-o pentru Hristos și întru Acesta v-ați îmbogățit sărăcind lumii, luați aminte și la starea noastră a creștinilor din aceste vremuri de pe urmă! Întăriți pe păstorii noștri duhovnicești și întru cinste îi păziți, pe monahi și monahii întru curată nevoință îi ajutați, iar poporului cel evlavios, vă rugăm, credință și pocăință să îi insuflați. Apărați-ne de bântuiala ereziilor, de sminteli și de rătăciri, de schisme și de dezbinări, de răcirea credinței și a dragostei dintre noi. Trezvie duhovnicească ne dăruiți și de duhul lui antihrist ne păziți, ca să nu ne prindă înșelătorul în cursele sale cele viclene. Astfel încât, prin rugăciunile voastre, să aflăm milă de la Hristos, Dumnezeul nostru, și mântuire să dobândim. Amin.
 
Note:
[
1] Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt sărbătoriți la 29 iunie. Capul Sfântului Apostol Petru se păstrează la Roma, în Catedrala San Giovanni in Laterano, iar alte fragmente din moaștele sale se află în Basilica San Pietro de la Vatican. Capul Sfântului Apostol Pavel se păstrează la San Giovanni in Laterano, iar cea mai mare parte din moaștele sale se află la Roma, în Catedrala San Paolo fuori le Mura. Soborul Sfinților 12 Apostoli se sărbătorește la 30 iunie, iar Soborul Sfinților 70 de Apostoli se sărbătorește pe 4 ianuarie.
[2] Sfinții Apostoli, menționați cu numele în această rugăciune, sunt sărbătoriți astfel: Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat (30 noiembrie); Sfinții Apostoli, fiii lui Zevedeu, Iacov cel Mare (30 aprilie) și Ioan Evanghelistul (8 mai și 26 septembrie); Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, numit și Vameșul sau Levi (16 noiembrie); Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu (25 aprilie); Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (18 octombrie); Sfântul Apostol Filip (14 noiembrie); Sfântul Apostol Bartolomeu (11 iunie și 25 august); Sfântul Apostol Toma, numit și Geamănul (6 octombrie); Sfântul Apostol Iacov a lui Alfeu (9 octombrie); Sfântul Apostol Iuda Tadeul, rudenia Domnului, numit și Levi (19 iunie); Sfântul Apostol Simon Zelotul, numit și Natanael, mirele din Cana Galileei (10 mai); Sfântul Apostol Matia (9 august); Sfântul Apostol Iacov cel Mic, rudenia Domnului, fiul Dreptului Iosif, logodnicul Maicii Domnului (23 octombrie); Sfântul Apostol Cleopa, călătorul spre Emaus (30 octombrie); Sfântul și Dreptul Lazăr Apostolul, prietenul Domnului din Betania, cel înviat a patra zi din morți (Sâmbăta din ajunul Duminicii Intrării Domnului în Ierusalim și 17 octombrie); Sfântul Apostol Zaheu Vameșul din Ierihon (20 aprilie); Sfântul Apostol Timotei (22 ianuarie); Sfântul Apostol Tit (25 august); Sfinții Apostoli Filimon, Arhip și Onisim (22 noiembrie și 19 februarie); Sfântul Apostol Barnaba, numit și Iosif (11 iunie); Sfinții Apostoli Sila, Silvan, Crescent, Epenet și Andronic (30 iulie); Sfântul Apostol Acvila (13 februarie și 14 iulie); Sfântul Apostol Anania din Damasc (1 octombrie); Sfinții Apostoli și Diaconi Ștefan (27 decembrie și 2 august); Filip (11 octombrie); Pro-hor, Nicanor, Timon și Parmena (28 iulie). - Sursa



BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Jos labele de pe copii!!!
 

Camera Deputaţilor a votat proiectul privind educaţia sexuală în şcoli, cu modificări, materia urmând a se numi „educaţie sanitară”, nu sexuală și va fi predată doar cu acordul părinților. Proiectul a fost votat cu modificările aduse în comisia pentru muncă, astfel încât predarea să se facă doar cu acordul părinţilor. Materia nu se va numi educaţie sexuală, ci sanitară, potrivit unui amendament adoptat, inițiat de liberalii Robert Sighiartău, Florica Cherecheş şi social-democraţii Elena Hărătău, Adrian Solomon, Nicuşor Halici şi Titus Corlăţean.

Profesor Universitar Dr. Tudorel Butoi psiholog criminalist despre legea 45/2020: Jos labele de pe copii, ticăloșilor!

Top 5 motive pentru RESPINGEREA Educației Sexuale

de Cătălin Sturza, Facebook

Din ce se poate observa în ieșirile publice ale taberei „progresiste” din politica românească, susținătoare a legii ce a introdus educația sexuală obligatorie în școli, argumentul de bază este acela că există un număr semnificativ de mame adolescente, iar ora de educație sexuală va diminua fenomenul sarcinilor la adolescente și al transmiterii bolilor sexuale.

La o minimă analiză a acestui așa-zis argument, câteva obiecții îl demontează cu totul:

1. Cele mai multe mame adolescente (14-20 ani) provin din rândul fetelor care nu mai frecventează școala din motive ce țin de mediul social – sărăcie, familii dezorganizate – sau din rândul tinerelor care au un alt model cultural – respectiv din comunitățile rrome tradiționale, unde măritișul are loc adesea la vârste fragede. În studiul studiul Sarcinile şi căsătoria timpurie în „Cazul tinerelor roma” – raport elaborat în cursul anilor 2000 pentru Centrul Educaţia 2000+ – se constata o creștere a ponderii tinerelor roma măritate și/sau însărcinate anterior vârstei de 18 ani. Chestiunea e culturală, nu ține de învățământ. E limpede că nu lipsa orei de educație sexuală a fost motivul pentru care aceste fete au rămas însărcinate și nu ora de educație sexuală va rezolva ceva, câtă vreme aceste segmente de populație oricum nu vor veni la școală pentru a asista la ora de educație sexuală. Mai degrabă aducerea lor pur și simplu la școală, chiar și fără educație sexuală, precum și creșterea nivelului de trai ar rezolva mai multe; ora de educație sexuală nu rezolvă, în schimb, nimic.

2. La 12-13 ani copiii știu deja și cum se fac copiii și la ce folosesc prezervativele pe care le văd prin toate magazinele și farmaciile; dacă se întâmplă să rămână însărcinate unele adolescente asta nu se întâmplă pentru că nu le-ar fi predat cineva la școală că urmarea actului sexual poate fi o sarcină. Ca o paranteză, din studiul la care am făcut referire mai sus reiese că 80% dintre fetele roma sunt informate cu privire la metodele contraceptive și că 60% folosesc astfel de metode – ceea ce înseamnă că adesea, în rândul lor, sarcinile timpurii sunt asumate și consimțite. În tinerețe am avut uneori contacte sexuale neprotejate. Am făcut-o nu pentru că nu aș fi învățat la școală că așa se poate concepe un copil sau că aș risca să contractez vreo boală – știam oricum lucrurile astea – ci pentru că atunci când se ivea prilejul eram prea înfierbântat pentru a mă opri. Nu pretinsa ignoranță a adolescenților e problema (toți știu care sunt riscurile contactului sexual, chiar dacă nu învață la școală!), ci hormonii și cultura sexualizantă care îi înconjoară și-i stimulează.

3. Educația sexuală școlară nu diminuează, ci validează cultura sexualizantă a mediului actual – și sexualizează adolescenții pentru că legitimează cu autoritatea școlii comportamente pe care ei altminteri le consideră instinctiv oarecum rușinoase și pune presiune și pe cei care nu și-au început viașa sexuală să o facă cât mai repede, pentru a fi în rândul lumii. Stimularea sxualizării nu va rezolva problema sarcinilor la adolescente sau a bolilor cu transmitere sexuală. Degeaba faci demonstrații la catedră cum se rulează un prezervativ pe un mulaj de penis. ”Pornografia științifică” din manual – alături de cea de pe Internet – nu are cum să rezolve problema. Degeaba îi predai copilului să nu facă ce vede, el va face ceea ce vede, nu ce îi predai.

4. Dacă miza ar fi doar aceea de a-i învăța pe copii că prin contactul sexual se poate ajunge la sarcină sau la boli cu transmitere sexuală, aceste lucruri pot fi predate într-o singură oră; de fapt, chiar sunt predate deja în cadrul orelor de biologie (anatomie) sau dirigenție, nu mai e necesară o disciplină nouă. Dar ceea ce nu ni se spune e că de fapt alte lucruri se urmăresc prin introducerea acestei ore în școli: acceptarea și promovarea homosexualității sau transsexualismului ca fiind comportamente firești, încurajarea culturii plăcerii etc. Însă pentru că astfel de lucruri nu pot fi rostite deocamdată public, sunt băgate în față mamele adolescente.

5. În fine, toată lumea vede din statistici că din școală 40% ies analfabeți funcțional. V-ați gândit cum ar putea fi unii profesori într-o materie care necesită multă delicatețe, precum educația sexuală? Sau cum poți discuta lucruri delicate cu 30 de copii în clasă, fără să rănești sensibilitatea unora? De ce credeți că în materia educației sexuale școala va fi un succes și nu va face mai mult rău?...

 

Vă recomandăm să citiți și:

Educația sexuală, un simptom al eșecului educației adevărate - Știri pentru viață

Prof. Ionuț Tudose, contraargumente la educația sexuală în școli - Știri pentru viață 

 

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Poziția noastră de creștini nu poate fi supusă negocierii
Material preluat din Revista Familia Ortodoxă, Mai 2020
 
Oameni de știință din domeniul medicinii și biologiei iau poziții ferme împotriva propagandei atee care pretinde că participarea la slujbele Bisericii și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos ar putea fi cauza molipsirii de boli. Potrivit unui reputat epidemiolog grec de talie internațională, doamna Eleni Giamarellou, „problema Dumnezeieștii Împărtășanii nu este științifică, ci pur teologică. Cel care crede în Dumnezeieștile Taine și crede că prin Dumnezeiasca Împărtășanie primește Trupul și Sângele lui Hristos nu are de ce să se teamă”.

Vă prezentăm punctele de vedere a doi cercetători greci, care, alături de sute de colegi din Grecia și Cipru, dau mărturia credinței, dar și a conștiinței lor profesionale, prin declarații publice și petiții în care, ca medici creștini, contestă pozițiile antiecleziale ale autorităților. (T.P.)

Apostolos Hatzitόlios, profesor la Facultatea de Medicină a Universității Aristoteliene din Tesalonic, Director al Clinicii de Patologie din cadrul Spitalului Universitar din Tesalonic (AHEPA), vicepreședinte al Societății Elene de Patologie și vicepreședinte a Uniunii Patologilor din Grecia

– Domnule Profesor, în ultima vreme s-a vehiculat ideea că prin Dumnezeiasca Împărtășanie ne putem îmbolnăvi de coronavirus. În calitate de medic, care este poziția dumneavoastră față de acest lucru?

 Cu adevărat, trăim vremuri nemaiîntâlnite. Nu știu dacă ceea ce se întâmplă acum este un mesaj al lui Dumnezeu pentru ca societatea să se întoarcă spre bine. După cum vedem, în gestionarea situației de către factorii oficiali există eșecuri peste eșecuri, dintre care unele lezează Biserica, fără să existe din partea noastră reacția care ar trebui să existe.

Cât privește măsurile care s-au luat, ce pot să vă spun? Au închis bisericile, de parcă bisericile erau problema ‒ nu piețele și supermarketurile, cărora li s-a acordat privilegiul de a rămâne deschise, respectându-se anumite reguli, în așa fel încât să nu existe îmbulzeală. Același lucru se putea face și cu bisericile! Putea să existe o înțelegere între preoți și enoriași, să se stabilească o participare limitată, pe zile, să se distribuie lumea. Acest lucru trebuia făcut mai ales de Paște! De cea mai mare sărbătoare a creștinătății au închis bisericile, când foarte bine puteau să rămână deschise dacă erau bine aerisite, cu credincioșii așezați în așa fel încât să existe distanțe de siguranță. Și nu numai că au fost închise, ci ni s-a interzis să stăm chiar și în afara bisericii!

Sunt lucruri inadmisibile, iar din punct de vedere medical nu au nici o bază, pentru că bolile contagioase pot fi ținute în frâu prin anumite măsuri de siguranță. S-a ajuns din rău în mai rău, până la interzicerea Dumnezeieștii Împărtășanii, a Sfintei Cuminecături ‒ care, așa cum o spune și cuvântul, este comuniune a omului cu Dumnezeu, cu Viața. Noi am interzis Dumnezeiasca Împărtășanie ca să nu se răspândească virusul ‒ prin ce, prin Trupul și Sângele lui Hristos?… Atâta timp cât credem că ne împărtășim cu Însuși Trupul și Sângele lui Hristos, este oare cu putință ca prin Trupul și Sângele lui Hristos să ni se transmită boli?

De altfel, chiar dacă l-am aborda strict științific, un astfel de lucru nu s-a mai consemnat până acum. Ani de-a rândul nu s-a consemnat nici un caz de preot care să se fi molipsit de ceva, pentru că la sfârșitul Liturghiei a consumat Sfântul Potir! Și, cu toate că spunem că ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos „spre tămăduirea trupului și a sufletului”, am ajuns să contestăm lucrul acesta în logica probabilității molipsirii. Și vin și vă întreb: „Bun, dacă nu era coronavirus, nu există și alte boli?!”. În logica asta, o să se interzică de tot Dumnezeiasca Împărtășanie, pentru că există pericolul să se transmită și alte boli, nu? Știe cineva, când merge la biserică, dacă omul de lângă el nu-i transmite ceva? Poți să știi ce istoric medical are?

Acest demers lasă loc unor lucrări demonice. Nu este doar faptul că s-a interzis acum participarea la slujbele bisericii, dar se induce un anume mod de gândire, de răsturnare a ceea ce este cu adevărat Dumnezeiasca Împărtășanie. Este inadmisibil! Nu există nici un motiv pentru care să fie interzisă Dumnezeiasca Împărtășanie! Cel mai mare pericol este că pătrunde neliniștea în mintea credinciosului, care se apropie „spre tămăduirea sufletului și a trupului” ‒ i se creează suspiciunea că, în loc de tămăduire, va primi boală!1

Theologos Papadopoulos, cercetător în Biologie moleculară al Universității Aristoteliene din Tesalonic, co-fondator al Centrului Experimental de Diagnoză moleculară și biotehnologie din Tesalonic, care a avut bunăvoința să acorde un interviu în exclusivitate pentru revista noastră.

– Cum apreciați măsurile luate cu privire la slujbele Bisericii?

– Slujbele Bisericii sunt un capitol aparte, și biserica nu ar trebui comparată în mod superficial cu celelalte spații unde se adună oamenii, cum ar fi supermarketurile, cafenelele, teatrele etc. E greșit! Pentru mulți oameni, Liturghia e centrul vieții lor, piatra de temelie a existenței lor și singurul lor reazem în greutățile vieții. Frații noștri ortodocși din Serbia, Bulgaria și Georgia nu au încetat să se roage în biserici și și-au continuat obiceiurile liturgice. Cu siguranță, au fost luate măsuri în ce privește modul de slujire și de așezare a lor în interiorul bisericilor. Era absurd să nu se respecte niște reguli, dar cu discernământ și credință au reușit să echilibreze totul în mod excepțional. Fie cazurile de îmbolnăviri au fost mult mai reduse față de restul Europei, încurajând continuarea vieții liturgice, fie nu au întâmpinat obstacole administrative insurmontabile.

În orice caz, consider că nu există și nici nu vor exista date care să demonstreze că mersul la biserică ar putea fi marele responsabil pentru răspândirea CoViD-19.

– În situația stării de urgență datorată pandemiei, am fost nevoiți să rămânem acasă și să urmărim slujbele Bisericii la televizor sau prin internet, am fost îndemnați „să facem din casele noastre biserici”, urmând modelul primilor creștini care își aveau biserica acasă. Cum vedeți folosirea noțiunii de „biserica de acasă” în actualele condiții?

– Slujbele Bisericii nu reprezintă niște acte comemorative, pe care să le trăim de 2-3 ori pe an, nici niște exponate de muzeu, care pot fi reconstituite în fața echipelor de televiziune. Slujba ortodoxă de pe Youtube, Facebook sau de la televizor nu are un caracter religios, cu atât mai puțin bisericesc. Se difuzează pentru a se suplini o lipsă ‒ lucru acceptabil până într-un punct, dar există pericolul să devină regulă, nu excepție. Viața Bisericii e mistagogică, tainică, euharistică, este o viață liturgică de aducere a Jertfei și presupune prezența și participarea noastră. Este o comuniune a persoanelor reale, nu prin subscribe sau login de pe conturile de Google.

Pentru primii creștini, „biserica de acasă” făcea referire la casele unde se adunau și se săvârșea Taina Dumnezeieștii Euharistii, în lipsa lăcașelor de cult și a libertății religioase. Consider că ne situăm la limitele acceptabile ale povățuirii pastorale dacă tot continuăm să vorbim despre „bisericile de acasă”. Ne aflăm în pericolul de a contribui la formarea unui ethos străin de tradiția ortodoxă și în afara învățăturii patristice. Mai ales în Grecia se folosește abuziv acest termen, la fel ca și cel de „cult individual”, care din 4 mai a fost permis în biserici. Nu există „cult individual”. Din punct de vedere teologic, conceptul nu se susține.

– Ce ne puteți spune despre revenirea la normalitatea vieții liturgice, având în vedere pericolul unui al doilea val de Co-ViD19?

– E nevoie de realism și de credință, mai ales de credință în atotputernicia lui Dumnezeu. Am depus o propunere amănunțită despre cum se poate realiza acest lucru2. Însă poziția noastră de creștini ortodocși nu poate fi supusă negocierii, iar această poziție se regăsește în comunicatele oficiale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, având în frunte Biserica noastră Mamă, Patriarhia Ecumenică, apoi Biserica Greciei, potrivit cărora Taina Dumnezeieștii Euharistii este o Taină a Vieții, Sfințirii și Mântuirii, iar Dumnezeiasca Împărtășanie este Trupul și Sângele lui Hristos, pe care o primim „spre iertarea păcatelor și viața de veci”. Împărtășania nu transmite boli virale sau de altă natură infecțioasă, nu transmite nici boală, nici moarte! Orice speculație sau modificare a modului de împărtășire constituie o blasfemie împotriva acestei Sfinte Taine. Dacă avem cuget ortodox și bisericesc, putem înfrunta orice ispită, orice atac absurd și nefondat, orice contrafacere pătimașă a Adevărului.

Am mai spus și cu alte prilejuri: dacă Dumnezeiasca Împărtășanie ar fi o cale de transmitere a bolilor, atunci noi, creștinii, am fi dispărut de mult! Spre necazul multora însă, iată, trăim. Pentru că Dumnezeiasca Euharistie este Viață, Sfințire și Mântuire, nu moarte și boală. Nu poate fi explicat prin termeni științifici ceea ce e mai presus de rațiune, mai presus de fire, mai presus de înțelegere. Istoria de două ori milenară a Bisericii noastre ne-a demonstrat că nimeni niciodată nu s-a îmbolnăvit împărtășindu-se cu Trupul și Sângele lui Hristos. Dacă ajunge să fie incriminată participarea noastră la Preacuratele Taine, fie! Dar închisorile și prigoanele niciodată nu au speriat Biserica și credincioșii. În cele din urmă, adevărul va ieși la lumină.

Cred, dimpotrivă, că cea mai bună protejare a noastră în aceste vremuri grele este tocmai deasa împărtășire cu Dumnezeieștile Taine, nu lipsirea de ele! Desigur, acest lucru este cu neputință să-l înțeleagă cineva care nu participă la viața Bisericii, căruia i se pare ceva fără noimă și nebunesc. Va trebui însă să ne respecte, așa cum și noi respectăm orice om, chiar dacă nu suntem de acord cu modul lui de viață.

– Există o amplă discuție în mass-media despre o eventuală vaccinare a populației împotriva coronavirusului. Cât de eficientă considerați că este această măsură în viitorul apropiat?

– Am afirmat și public faptul că un vaccin sigur presupune 10-15 ani de testare, ca să fie trecut prin fiecare procedură de verificare de către organismele competente, înainte de a fi pus în circulație. Singurul caz în care acest interval de timp a fost diminuat a fost cel al virusului Ebola, când specialiștii au reușit ca în patru ani și jumătate să producă un vaccin sigur, care totuși este în permanență evaluat.

Mă neliniștește mult această presiune pusă asupra procesului de cercetare, care fără doar și poate îi afectează pe cercetători. Mă întreb cum pot avea certitudinea că un asemenea vaccin este sigur în astfel de condiții. Personal, am rezerve.

– În România se propune ca imperativ legiferarea obligativității vaccinării. Ca om de știință, cercetător în biologie moleculară, dar și ca cetățean, cum vedeți acest proiect?

– În condițiile mai sus-amintite, este anti-deontologică și, din punct de vedere bioetic, lipsită de etică orice obligativitate și impunere, care va aduce după sine și sancțiuni penale împotriva celor care nu se vaccinează. Este necesară o informare corectă a opiniei publice ‒ și aici intervine și datoria noastră, a oamenilor de știință, a medicilor, să spunem lucrurilor pe nume. Trebuie să se supună în dezbatere publică toți parametrii implicați. Desigur, nimeni ‒ nici măcar statul ‒ nu poate obliga pe nimeni să accepte nici un fel de terapie sau medicament sau vaccin fără consimțământul expres al bolnavului.

Material realizat de Tatiana Petrache

1 orthodoxianewsagency.gr.

2 www.romfea.gr/katigories/10-apopseis/36759-orthodoji-latreia-sta-xronia-tou-covid19

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/mai 2020



Cum este posibilă restrângerea exercițiului unor drepturi într-o societate democratică? Aspecte teologice și constituționale - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

 

  1. Despre libertate și libertăți

Omul în individualitatea sa, respectiv în relațiile sociale, se raportează și la problema libertății. Este firesc să se întâmple așa deoarece libertatea este esențial legată de ființa umană, dar și de fenomenalitatea existențială a omului. Existența omului nu are sens fără a lua în considerare libertatea prin care omul devine din individ persoană și creator de sensuri și semnificații. Importanța acestei realități existențiale constă și în faptul că omul este singura ființă creată a cărei dimensiune ontologică fundamentală este libertatea. Prin aceasta el fiind nu numai o ființă naturală, dar și o ființă spirituală. Libertatea, ca determinare ontologică, face diferența dintre individ și persoană. Numai omul ca persoană este o ființă liberă, nu și individul. Constantin Noica spunea în acest sens că „unde nu este libertate este număr”, deoarece numărul este expresia conceptuală a generalității abstracte și nedeterminate ce caracterizează orice structură existențială umană, bazată numai pe fenomenalitatea „eului”, nu și pe „sinele” mai adânc al ființei umane

 Părintele Dumitru Stăniloae spunea că omul „este taină și lumină, este o taină a luminii”. Am putea încerca să spunem că omul este și o taină a libertății, deoarece prin această trăsătură a sa, de a fi liber, se diferențiază și se opune determinismul natural și temporar, necesității legilor repetitive ale naturii, transfigurează existența de la „ce este” la ce „trebuie să fie” adăugând acesteia valoare și sens. Prin libertatea ca dar a lui Dumnezeu se poate concepe și înțelege toată măreția și splendoarea existenței umane, atât în raport cu sine însuși, cât și în relație cu societatea, în relație cu Dumnezeu și cu întreg universul.

 O întrebare tulburătoare la care au încercat și încearcă să răspundă filosofi, moraliști, juriști și, nu în ultimul rând, teologi se referă la natura și înțelesurile libertății omului, formele acesteia, până unde se întinde libertatea, dacă are limite sau granițe, cum poate fi ocrotită și mai ales garantată juridic? Există două explicații.

 Prima, cea juridică, filosofică și morală potrivit căreia ordinea normativă, după caz, a determinismului natural, a valorilor morale sau culturale sau a normelor juridice, reprezintă surse ale libertății.

Cea de-a doua concepție, ortodoxă, înțelege libertate umană, nu prin ordinea creată de necesitatea de orice fel a unui determinism natural și social sau juridic și nici exclusiv prin categorii raționale sau morale, ci prin aspecte de profunzime, de esență, care aparțin numai ființei și realității omului ca persoană creată liberă. Este vorba de libertate ca dar a lui Dumnezeu. Spre această explicație înțelegem să ne îndreptăm prin câteva modeste referiri.

 Libertatea ca dar al lui Dumnezeu este libertatea spiritului, libertatea originară a omului. În lumea spiritului libertatea nu este un termen recesiv față de necesitate, pentru simplu motiv că necesitatea sub orice formă a determinismului natural specific aceste lumi nu se mai manifestă, a fost depășită și transfigurată de bogăția valorică de necuprins a spiritului. Libertatea ca deplinătate și împlinire spirituală nu mai este libertatea unei ordini, nu are limitele impuse de lege și nici condițiile specifice existențiale ale acestei lumi. Singura ordine compatibilă cu libertate spiritului este ordinea iubirii și a poruncilor lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este condiția libertății spiritului atunci când omul se așază statornic, existențial în bine și în adevăr. Faptele libertății spiritului chiar dacă definite și conturate sunt deschideri spre infinitatea adevărurilor spirituale. Libertatea spiritului nu este o libertate a legii este o libertate a harului, a împreună lucrării a omului și a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt libertatea spiritului este libertatea omului ca persoană care este în această lume, dar nu în granițele lumii. Omul este unic și unificator, este creat cu suflet nemuritor, este o ființă spirituală care are menirea de a se adânci în cunoașterea de Dumnezeu și care se spiritualizează pe sine însuși și tot universul. Mai trebuie subliniat că spiritul nu este rațiunea întotdeauna abstractă, limitată și impersonală, ci trăirea autentică prin simțirea înțelegătoare în adevăr și în viață. A spus Domnul Iisus: ”Eu sunt calea, adevărul și viața (Ioan, 14,6). A fi cu Dumnezeu, aceasta este libertatea spiritului ca împlinire, ca deplinătate, este libertatea existențială originară.

Adevărurile de credință, regăsite în toată gândirea teologică ortodoxă, afirmă și susțin că „omul a fost creat ca ființă liberă”. Este vorba de libertatea ontologică, inerentă ființei umane, și nu libertatea valorică a categoriilor raționale sau a normelor juridice.

Sensurile libertății ca dar a lui Dumnezeu, prin excelență o libertate a spiritului, sunt ilustrate în gândirea teologică ortodoxă. În lucrările sale Sfântul Augustin face distincția dintre așa numita libertate minoră iar pe de altă parte libertatea majoră a omului. Libertatea posedă două sensuri diferite: „Prin libertate se înțelege atât libertatea inițială, irațională, ce precedă binele și răul, determinând alegerea lor, cât și libertatea inteligentă, libertatea finală în bine și în adevăr [1]. Este vorba de libertatea omului de a alege între bine și rău, între adevăr și minciună, între valoare și nonvaloare și, în final, de a alege între lumea supusă determinismului natural și biologic, cu toate precaritățile ei, iar pe de altă parte, viața adevărată și veșnică în Dumnezeu.

 Cea de-a doua formă a libertății originare a omului, dăruită de Dumnezeu exprimă un principiu spiritual suprem: libertatea adevărului și a binelui, ordinea firească în care omul ar trebui să fie. „Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Iar cunoașterea spirituală, cunoașterea lui Dumnezeu nu are granițele gândirii cum sublinia Părintele profesor dr. Galeriu.

Și tot Mântuitorul a spus : „Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr„ (Ioan.8,36) Această libertate este cea conferită de Logosul întrupat, un dar al lui Dumnezeu și se regăsește în posibilitatea oferită omului prin lucrarea Duhului Sfânt de a cunoaște pe Dumnezeu, care este „calea, adevărul și viața”. Este libertatea spirituală absolută a vieții în comuniune de iubire cu Dumnezeu și, în același timp, a vieții încărcate de energiile necreate ale divinității. Sfântul Apostol Pavel spunea că „Unde este duhul Domului, acolo e libertatea” (II, Cor. 3,17).

 Gândirea teologică a analizat numeroase aspecte privind relația dintre cele două forme ale libertății respectiv: libertatea de a alege, care implică libertatea conștiinței umane, și discernământul de a deosebi binele de rău iar pe de altă parte libertatea supremă, ca scop final al existenței umane în această lume dar și în veșnicie, și anume acela de a trăi efectiv în bine și în adevăr.

S-a spus că acceptarea libertății de a alege, inclusiv de a alege rău, și a de a refuza binele dăruit de Dumnezeu este contrară naturii umane și ca urmare nu poate fi acceptată. Este concepția teologică promovată în deosebi de gândirea catolică și de unele forme ale protestantismului. Criticând această concepție, Nikolai Berdiaev observa că: „libertatea omenească nu e numai libertatea în Dumnezeu, ci și libertatea față de Dumnezeu. Omul trebuie să fie liber în privința lui Dumnezeu, a lumii și a propriei naturi” [2]. Prin urmare, posibilitatea de a alege între bine și rău, ca și determinare a ființei umane, este esențială pentru a explica comuniunea dintre om, ca persoană, și Dumnezeu. Această legătură între om și Dumnezeu nu este impusă, nu este un rezultat al unui determinism normativ inexorabil, sau a unei ordini la care omul participă ca un simplu element. Dacă ar fi așa, nu ar exista posibilitatea legăturii și, mai mult decât atât, a comuniunii de credință și iubire dintre om și Dumnezeu, iar omul ar fi un simplu element supus unui determinism absolut, fie el chiar și spiritual, și nu persoană liberă, înzestrată cu conștiință.

Același autor sublinia: „Dacă nu admitem decât libertatea dată prin adevăr, dată prin Dumnezeu, și respingem libertatea alegerii și primirii adevărului, noi suntem antrenați fatal spre tiranie și libertatea spiritului este înlocuită cu determinarea lui” [3]. De altfel, ideea unei libertăți singulare a ordinii binelui și adevărului a avut consecințe în planul gândirii filosofice și teologice. Este de fapt expresia unei libertăți care izvorăște din necesitatea, fie a unei ordini divine impusă omului sau a unei ordini sociale, de asemenea impusă, în ideea binelui și fericirii depline. Trebuie să observăm că orânduirea comunistă a dorit să impună omului propria sa ordine pe care o considera a binelui, a adevărului și a fericirii absolute. Prin urmare, orice încercare de a înțelege spiritul, prin constrângere și necesitate normativă, nu poate fi acceptată ca și modalitate a libertății originare a omului înțeleasă ca dar a lui Dumnezeu. „Teocrația catolică și bizantină, ca și socialismul ateu, sunt înclinate firesc să nege libertatea omului, să constrângă și să organizeze viața umană în bine, adică să identifice libertatea, fie cu necesitatea unei organizări divine, fie cu necesitatea organizării sociale a vieții [4]. Consecința este că omul devine un simplu element al determinismului natural în care conștiința sa este practic anihilată din dorința manifestată de a considera libertate numai în sfera binelui și adevărului și a exclude posibilitatea răului, ca alegere liberă a omului. Pe bună dreptate, același autor citat mai sus observa că „omul lipsit de libertatea răului nu ar fi decât un automat al binelui [5].

 Libertății existențiale a omului ca dar a lui Dumnezeu, libertate a spiritului dar și a trupului constă în îmbinarea celor două forme ale sale: libertatea de a alege și, respectiv, libertatea de a trăi în bine și în adevăr care este împlinirea și deplinătatea libertății.

 Libertatea alegerii nu poate fi negată ca dimensiune specifică ființei umane, prin care omul poate să se desăvârșească. Cuvioșii Varsanufie și Ioan afirmau în acest sens: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată înclina spre bine. Dar înclinând spre bine, prin voie liberă, nu e în stare să-l împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Nu e de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește” (Rom. 9, 16). Dacă, deci, își apleacă omul inima spre bine și cheamă pe Dumnezeu în ajutor, Dumnezeu, luând aminte la dorința lui cea bună, dăruiește putere lucrării lui. Și așa se întâlnesc amândouă; libertatea omului și puterea lui Dumnezeu. Căci binele vine de la Dumnezeu, dar se împlinește de către sfinții Lui. Și așa se slăvește Dumnezeu în toți și El îi slăvește pe ei” [6].

Acesta este explicația sintetică, dogmatică și rațională a unității libertății existențiale a omului, respectiv libertatea de a alege și libertatea de a trăi în bine și în adevăr. Este, de fapt, și explicația lucrării teandrice între om și Duhul Sfânt pentru a ajunge la trăirea libertății în adevăr. Înseamnă, totodată, caracterul dinamic al libertății care este în esență devenirea omului în Hristos, cu Hristos și spre Hristos. Această devenire mai implică un aspect important propriu libertății spiritului și pe care nu îl întâlnim în formele juridice ale libertății omului. Este eliberarea ca moment constitutiv a libertății existențiale. Este eliberarea de patimi, este tăierea voii proprii și supunerea necondiționată voii lui Dumnezeu, este eliberarea omului care a înlocuit gândurile proprii cu gândurile lui Dumnezeu. Eliberarea este sinonimă cu dobândirea virtuții, smereniei ca temelie pentru celelalte virtuți.

 Omul este și o ființă socială deoarece este condamnat să trăiască în societate, așa cum spunea un filosof. Existența socială a omului nu este un fapt prin natura lui peiorativ, contrar ființei sale, ci dimpotrivă este mediul firesc de afirmare a omului și personalității. Cultura și civilizația și chiar religia au fost și există ca forme ale existenței sociale a omului. Omul nu a fost creat să trăiască singur, ci în societate.

 Filosofi, precum J.J. Rousseau au explicat trecerea de la starea naturală la starea socială a omului. Am analizat în alte articole aceste aspecte de aceea nu dorim să intrăm în amănunte. J.J. Rousseau susținea în lucrarea sa fundamentală ’’Contractul Social’’ că starea naturală este preferabilă stării sociale a omului deoarece aceasta din urmă se bazează pe puterea constrângătoare a statului, pe ordinea juridică impusă care limitează, îngrădește libertatea naturală, originară a omului. În plus, în concepția ilustrului filosof starea socială are numeroase precarități, evoluții și involuții la fel și civilizația. Este o stare în care fericirea originară a omului izvorâtă din libertatea sa naturală, absolută se poate pierde. La prima vedere aceste afirmații susținute de Rousseau par contrare evoluției firești a omului, ca ființă socială, de la o stare naturală, primitivă, lipsită de cultură, la starea socială a existenței în cultură și civilizație, care ar conferi adevărata libertate omului. În opinia noastră considerăm că prin starea de natură, Rousseau nu înțelege primitivismul ca stadiu al istoriei umanității, ci natura omului creat de Dumnezeu ca ființă înzestrată cu libertatea absolută, neîngrădită.

 Libertatea existențială a omului în mediul social se manifestă în formele sale fenomenale, determinate, garantate dar și controlate de puterea statului, creatorul ordinii sociale prin legi. Este deci o libertate al cărui conținut se exprimă prin formele culturii și civilizației, o libertate creatoare, dar o libertate limitată, condiționată, posibil a fi supusă restricțiilor impuse de stat. Este o libertate a normei juridice. De aceea, în starea socială sau juridică a omului, nu mai operăm cu libertatea existențială, naturală a omului, ca dar a lui Dumnezeu, ci cu libertăți consacrate și garantate juridic.

 Pentru a fi legitime aceste libertăți și mai ales protecția sau ingerințele statului în ceea ce privește exercitarea lor, nu trebuie să fie contrare libertății omului ca dar a lui Dumnezeu.

 Există deosebiri fundamentale între libertatea originară existențială a omului și libertățile juridice. Temeiul libertăți omului ca dar a lui Dumnezeu este iubirea, care nu poate fi exprimată în concepte sau norme juridice. Este o libertate care unește. Spre deosebire, starea socială și implicit juridică a omului se bazează pe distincția dintre al meu și al tău de care amintea și Kant, care divide, împarte și limitează. Așa a părut conceptul filosofic și juridic de coexistență a libertăților. Se poate spune că sistemul normativ juridic, care are drept componentă necesitatea ca ordine normativă. Libertățile omului consacrate de această ordine prezintă următoarele caracteristici:

1. Nu este consacrată libertatea existențială, imposibil de analizat prin norma juridică, ci numai libertățile construite de însăși norma juridică, ca expresie a voinței legiuitorului la un moment istoric determinat. În acest context este interesant să semnalăm totuși că prima Constituție a lumii, respectiv cea a Statelor Unite ale Americii, în forma sa inițială, nu consacra și, deci, nu exprima normativ niciuna dintre libertățile juridice. Doctrinarii spuneau la vremea respectivă că Legea Fundamentală nu poate să reglementeze libertăți pentru că ea însăși exprimă libertatea. Ulterior, prin amendamentele adoptate, această situație s-a schimbat și în ceea ce privește Legea fundamentală a Statelor Unite ale Americii. În sfera libertăților și drepturilor constituționale desigur libertatea individuală este cheia de boltă. Dacă studiem Constituția României, constatăm aceleași aspecte pe care le-am menționat mai sus, anume imposibilitatea definirii normative sau explicării raționale a libertății individuale. Art. 23 alin. (1) din Constituția României consacră libertatea individuală, siguranța persoanei și inviolabilitatea acestora: „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”. Inviolabilitatea rămâne totuși în sfera relativismului fenomenologic juridic, deoarece însăși norma juridică constrânge libertatea și, mai mult decât atât, exercitarea libertății individuale poate fi restrânsă prin mijloace statale;

2. Libertățile juridice care, spunem noi, își au sursa în libertatea existențială a omului, sunt caracterizate prin expresii negative, adică obligația generală a statului de a nu le îngrădi și, mai rar, prin obligațiile pozitive ale statului de a le promova. Mai sunt arătate uneori și situații concrete în care libertatea este îngrădită. Altfel spus situații legitime în care statul, în conformitate cu legea poate restrânge exercitarea unor drepturi sau libertăți.

3. Libertățile juridice sunt întotdeauna limitate și condiționate. Întreaga construcție a sistemului de libertăți juridice se bazează pe conceptul „coexistenței libertăților”, firesc pentru fenomenologia ordinii juridice și în același timp și sociale.

4. Libertățile juridice consacrate normativ sunt expresia demnității omului în cadrul societății organizate statal. Titularul lor, omul, sau „individul” cum se spune în doctrină, poate să opună aceste libertăți puterii statale, poate să ceară respectarea lor. Eficiența unei astfel de conduite specifice demnității umane în mediul social este condiționată de două aspecte majore : a) gradul de conștientizare a libertăților juridice de către titularul lor; b) eficiența mijloacelor juridice de garantare a acestor libertăți.

5. Mai este un aspect important pe care îl regăsim mai ales în instrumentele juridice internaționale privind drepturile și libertățile omului, și anume expresia folosită în preambulul acestora, în sensul că statele semnatare „recunosc” drepturile și libertățile pe care le consacră. Această expresie este foarte importantă pentru că evocă ideea de libertate existențială a omului, anterioară libertăților juridice și în raport de care drepturile și libertățile specifice stării juridice a omului își găsesc legitimitatea. „A recunoaște” înseamnă a admite că libertatea este un dar divin și nu numai o construcție juridică;

6. Norma juridică, mai ales în condițiile voinței de „normare juridică” pe care societatea contemporană o cunoaște, se depărtează din ce în ce mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală și impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci a unei recunoașteri formale în cadrul sistemului normativ avut în vedere. Abandonarea valorilor inclusiv a celor creștine are drept consecință relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voința pură a legiuitorului.

7. Există totuși un aspect pe care concepțiile filosofice sau de altă natură despre libertate, nu au posibilitatea să îl realizeze și pe care libertatea unită cu norma juridică îl poate înfăptui. Este vorba de garantarea libertăților juridice, evident nu a libertății existențiale. Normele juridice, care consacră libertăți, împreună cu justiția, au această menire de a putea garanta libertățile individuale în fața ingerințelor sau abuzurilor de tot felul ce pot exista într-o societate organizată statal. Numai sistemul normativ și, în special, cel constituțional, poate să garanteze fiecărui om libertățile recunoscute sau consacrate de lege și că pot fi apărate în primul rând în fața puterii statului, care oricând poate deveni discreționară, dar și față de imixtiunile altor subiect de drept în sfera propriei libertăți. Garantarea libertăților individuale, prin norma juridică, este o cerință a statului de drept. Realitatea garanțiilor și eficiența mijloacelor juridice de apărare a drepturilor și libertăților subiective este o chestiune care ține de particularitățile fiecărui stat, sistemul de guvernământ, formele concrete de realizare a puterii statale, raporturile dintre stat și cetățeni și, nu în ultimul rând, eficiența actului de justiție.

 Biserica, mai presus de justiție sau norma juridică trebuie să apere și să cultive libertatea existențială a omului și prin aceasta implicit și libertățile sociale.

 8. Libertatea existențială ca dar a lui Dumnezeu pentru om nu poate fi restrânsă, condiționată sau limitată. Dumnezeu nu își ia darurile înapoi. ’’Căci darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi’’, spune Sfântul Apostol Pavel ( Romani 11, 29). Tot omul primește daruri de la Dumnezeu, indiferent de credința sau necredința lui. "Ca și un nevrednic să ia harismă sau dar de la Dumnezeu nu este ceva extraordinar", spune Sfântul Vasile cel Mare. Diferența între cei mântuiți si cei osândiți nu este primirea sau neprimirea darurilor, ci modul în care acestea au fost primite și lucrate, adică, cu mulțumire, spre slava lui Dumnezeu, sau cu egoism, spre slava de sine. La fel se întâmplă și cu libertatea existențială pe care fiecare om o primește în dar de la Dumnezeu odată cu sufletul său. Omul a abuzat de libertatea sa existențială și a păcătuit față de Dumnezeu, căci păcatul este numai față de Dumnezeu și nu se confundă cu greșeala omenească. De aceea numai Dumnezeu poate să ierte păcatul dacă omul se pocăiește și se smerește.

 Spre deosebire, constituțiile consacră posibilitatea restrângerii exercitării drepturilor și libertăților juridice. Dar și în sfera juridicului există principiul că orice restrângere a unui drept fundamental nu poate să afecteze însăși substanța lui, nu îl poate desființa, ceea ce înseamnă că originea și temeiul libertăților juridice sunt exterioare dreptului, este libertatea existențială a omului ca dar a lui Dumnezeu. Mai mult, doctrina, dar și practica judiciară consacră și recunosc drepturi naturale, esențiale pentru existența socială a omului a căror exercitare nu poate fi restrânsă sau condiționată. Avem în vedere printre altele dreptul la viață sau libertatea conștiinței.

În ceea ce privește relația complexă dintre sistemul juridic normativ, iar pe de altă parte societate, se poate constata că în contemporaneitate sistemul juridic are tendința de a avea propria sa autonomie funcțională, în afara determinărilor obiective sau subiective pe care le transmite societatea. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică și ideatică, într-una cu realitate proprie, cu puterea de a impune ordinea sa ordinii sociale și naturale. În acest context, libertățile juridice consacrate normativ încearcă să determine libertatea existențială a omului, explicând-o, ordonând-o și condiționând-o. Este o situație contrară realității firești; fenomenologia juridicului trebuie să fie condiționată, determinată, de existența omului, ca persoană, și de particularitățile existenței sociale și nu invers. Este o expresie a dictaturii prin drept chiar și în societățile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice se află, într-o astfel de situație contrară firii, doar în voința și interesele guvernanților care se exprimă, paradoxal, în numele poporului.

Realitatea mai sus descrisă, specifică societății contemporane, are consecințe negative, în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertății existențiale, nu își mai conștientizează propria sa libertate și așteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiția, să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o asemenea situație, ne-conștientizându-și propria sa libertate, omul contemporan nu există autentic, ci trăiește prin delegație, existența sa fiind determinată exterior de normativismul statal și juridic, abstract, impersonal și, de multe ori, lipsit de sens valoric.

 Concepțiile jus naturaliste consideră libertatea ca dat ontologic al ființei umane și încearcă să realizeze trecerea de la libertatea ca esență ontologică la libertățile ca fenomen social, specific stării juridice a omului și determinate normativ. [7] Spunem noi că niciuna dintre formele concepțiilor jus naturaliste nu reușește să facă pe deplin o asemenea trecere, iar încercarea de a păstra în cadrul libertăților juridice imuabilitatea și prestigiul libertății este de cele mai multe ori nereușită.

Reținem, în acest context ideatic, că libertățile juridice, ca element structural al stării juridice a omului, au ca temei metafizic principiul coexistenței libertăților, postulat de altfel și de jus naturalism, dar și de Declarația franceză a drepturilor omului din 1789. Este o expresie firească a existenței sociale a omului, înțeleasă prin limitele și nu prin absolutul libertății existențiale. Altfel spus, în acest plan fenomenal juridic, libertatea omului, ține până la limita libertății aproapelui său. Este vorba de distincția specifică dreptului dintre „al meu” și „al tău”, prin care libertatea juridică nu se constituie ca o deschidere spirituală, ci ca o închidere în limitele individului. Credem că norma juridică, în acest fel, nu se poate adresa persoanei, axată pe ideea ontologică de libertate, ci numai omului ca individ, cuprins în structurile multiple ale eșafodajului social.

Evident că o asemenea realitate nu este prin ea însăși negativă, deoarece dimensiunea fenomenalității sociale a omului este o realitate prin care se manifestă esența umană iar afirmarea, recunoașterea, consacrarea normativă și garantarea drepturilor și libertăților fundamentate ale omului, fapt realizat relativ târziu în istorie, este un act remarcabil de cultură și civilizație, care situează omul aflat în individualitatea sa socială în relație de egalitate cu puterea statului și pune limite puterii absolute și discreționare a celor care exercită puterea statului. Consacrarea constituțională a libertăților și drepturilor omului, reprezintă faptul cel mai important în istoria contemporană a umanității, o reașezare a raportului dintre stat și om, în sensul că nu omul este pentru stat, ci statul pentru om. Dar și acesta este un dar al lui Dumnezeu. Din nefericire, în societatea contemporană această realitate fundamentală a juridicului este alterată și denaturată de manifestări abuzive ale puterii, care nu întotdeauna pot fi controlate și eliminate eficient prin mijloace juridice.

Momentul de început care marchează consacrarea juridică și implicit normativă a drepturilor omului îl reprezintă ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului” adoptată la 26 august 1789. Este punctul de început al raționalismului iluminist în domeniul dreptului, raționalism care culminează în prezent prin a considera că puterile rațiunii umane sunt nelimitate, că omul este rezultatul evoluției naturale, iar drepturile și libertățile juridice au originea și temeiul în norma juridică și formează ceea ce s-a numit ”o nouă religie”. Acest raționalism exacerbat îl exclude pe Dumnezeu și legătura omului cu Dumnezeu, considerând eronat, dar cu consecințe dezastruoase pentru om și umanitate, că existența își are cauza și sensul în ea însăși.

 Articolul IV al Declarației exprimă celebrul principiu juridic al coexistenței libertăților: „Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”

 Altfel spus, libertatea mea ține până unde începe libertatea altuia. Desigur, acest principiu este valoros deoarece consacră regula juridică potrivit căreia exercitarea libertății mele nu poate afecta libertatea similară a altora. În esență, coexistența libertăților, așa cum este concepută în doctrina juridică, este un principiu care divide și nu unește, deoarece este expresia aceleiași dihotomii fundamentale pentru drept și starea juridică a omului de care am amintit. Este un principiu rațional.

 Credem că principiul coexistenței libertăților, pentru a depăși dihotomia juridică amintită, pentru a cuprinde în sine adevărul fundamental că libertatea este un dar neprețuit de la Dumnezeu, iar darurile lui Dumnezeu sunt oferite omului din iubirea Sa nemărginită, care unește și nu divide, ar trebui să fie enunțat altfel: Eu sunt liber numai dacă și celălalt este liber; exercitarea libertății mele este condiționată de exercitarea libertății de către ceilalți oameni. O astfel de abordare, în opinia noastră ar schimba modul de consacrare și garantare juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, deoarece ar ține seama de libertatea existențială ca dar a lui Dumnezeu și orice interpretare juridică s-ar raporta direct sau indirect și la Dumnezeu. Deocamdată această perspectivă juridică este un simplu ideal, dar prin voia lui Dumnezeu ar putea deveni realitate.

 

 II. Limite, restrângeri și derogări privind exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale

Un autor român sublinia că libertatea are sens numai în condițiile existenței limitei, deoarece pentru a se manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate. “Libertatea umană se interpretează într-un mănunchi de limite care sunt condiția exercițiului ei.” [8]

Consacrarea și garantarea drepturilor omului prin reglementări interne și internaționale nu exclude posibilitatea limitării acestora. De altfel, existența unor drepturi necondiționate, teoretic, nu poate fi admisă într-un sistem constituțional democratic. Absența limitelor și a condițiilor de exercitare, prevăzute de lege, constituții sau instrumente juridice internaționale poate să ducă la arbitrariu sau la abuz de drept, deoarece nu ar permite diferențierea comportamentului legal de cel ilegal. Această idee este exprimată de art.4 din Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului: “exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om, nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalți membrii ai societății posibilitatea exercitării acestor drepturi.” De asemenea, doctrina juridică a reținut că în raporturile dintre titularii de drepturi “libertatea unuia se oprește acolo unde începe a celuilalt, deoarece condiția inerentă persoanei este relația ei cu alții.” [9]

Ordinea și stabilitatea socială presupun toleranță și respect reciproc între subiectele care participă la relațiile sociale. Exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viața socială: coexistența libertăților și protecția socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv.” [10] Dificultatea constă în a găsi soluțiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale și interesul public și să garanteze totodată drepturile și libertățile fundamentale în situațiile în care s-ar putea limita sau restrânge exercițiul acestora.

În relația dintre drepturi și libertăți, pe de o parte, și societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor și libertăților în interesul ordinii sociale, sau preeminența drepturilor și libertăților, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele și ordinea socială. [11] Nici una dintre aceste soluții nu este justificată de imperativele unei autentice democrații și cerința realizării echilibrului și armoniei sociale. Reglementările constituționale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetățeni și autoritățile publice, apoi între autoritățile publice și desigur, cetățeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecție individului contra ingerințelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor și libertăților sale. [12] De aceea, limitele impuse drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecția societății, a ordinii sociale, economice și politice, a ordinii de drept, sau pentru protecția drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conținut drepturile însăși, ci să garanteze exercitarea acestora în asemenea situații.

Existența unor limite pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de protecția constituțională sau de protecția prin instrumente juridice internaționale a unor importante valori umane sau statale. Cu toate acestea, nu este admisibil ca în numele acestor valori autoritățile statale să limiteze discreționar și abuziv exercitarea drepturilor care la rândul lor sunt garantate constituțional. În acest caz s-ar putea ajunge la distrugerea democrației sub pretextul apărării ei.

Principiul proporționalității, înțeles ca relație adecvată între măsurile prin care se limitează exercițiul drepturilor și libertăților omului, situația de fapt și scopul legitim urmărit reprezintă un criteriu pentru determinarea acestor limite, evitarea excesului de putere, dar și o garanție a drepturilor consacrate constituțional. [13]

În doctrină, instrumente juridice și jurisprudență, limitele drepturilor și libertăților fundamentale au fost diferențiate după mai multe criterii. O primă distincție este aceea dintre limită și limitarea drepturilor fundamentale. [14] Astfel, limita este un element de conținut al dreptului și este necesară pentru exercitarea sa. Spre deosebire, limitarea (restrângerea) îngrădește exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autoritățile statale competente în vederea unui scop legitim. Un alt autor [15] consideră că sunt limite impuse drepturilor și libertăților fundamentale pentru a facilita realizarea lor, iar pe de altă parte, limite care au ca scop “protecția societății, a ordinii ei social-economice și politice, precum și a ordinii de drept”. [16] Limitele care derivă dintr-un astfel de scop pot fi absolute, impuse de exigențele vieții sociale, în toate situațiile pentru protecția valorilor esențiale ale statului și societății, iar pe de altă parte relative, cele care nu se aplică de o manieră generală și permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi și libertăți, fie numai într-un anumit timp sau într-o situație determinată, fie numai anumitor subiecte. [17]

 În opinia noastră putem distinge:

a) condiții de exercitare a drepturilor și libertăților care se regăsesc în chiar conținutul juridic și definiția constituțională a acestora;

b) restrângeri, derogări, suspendări, pierderea dreptului, care au un caracter de excepție și temporar, fiind măsuri dispuse de autoritățile statale în vederea protejării sau realizării unui scop legitim. Ingerința statului în exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale se poate realiza în principiu prin restrângerea și suspendarea exercițiului unor drepturi sau prin derogări. Aceste modalități sunt reglementate în constituții și instrumente juridice internaționale. Evitarea oricărui abuz al autorităților statului și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale în astfel de situații, impune reglementarea constituțională, dar și în instrumente juridice internaționale a condițiilor care justifică aplicarea unor astfel de măsuri.

 Există constituții care reglementează instituția restrângerii exercițiului unor drepturi în anumite situații [18], posibilitatea suspendării unor drepturi sau libertăți [19] sau cazurile în care datorită exercitării abuzive a unui drept se pierde exercițiul acestuia. [20] Constituția României impune condiții privind exercitarea unor drepturi sau libertăți. Astfel, libertatea de circulație se exercită în condițiile stabilite de lege (art.25, alin.(1)). Persoana fizică poate să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică, sau bunele moravuri (art.26, alin.(2)); dreptul persoanei de a avea acces la informații de interes public nu poate fi îngrădit, dar nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională. (art.31 alin.(3)); dreptul la grevă poate fi exercitat numai în condițiile legii, care stabilește limitele acestuia (art.43, alin.(2)); conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (art.44, alin.(1)); libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei sau dreptul la propria imagine (art.30, alin.(6)); întrunirile se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme (art.39).

Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este reglementată de dispozițiile art.53 din Constituție. Acestea sunt dispoziții de principiu, care se referă la măsurile dispuse de stat prin lege sau ordonanțe de guvern, ce reprezintă ingerințe în exercitarea unor drepturi garantate constituțional. Pentru a nu aduce atingere substanței dreptului, aceste măsuri sunt temporare și de asemenea, pentru a fi constituționale, trebuie să respecte cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art.53. Există însă și dispoziții constituționale care restrâng exercițiul unor drepturi, restrângerile având un caracter permanent. Restrângerile sunt de regulă specifice conținutului juridic al dreptului consacrat constituțional. Astfel, exercitarea libertății individuale poate fi restrânsă prin percheziție, reținere sau arestare (art.23). Inviolabilitatea domiciliului poate fi restrânsă în condițiile prevăzute de art.27, alin.(2). Dispozițiile art.36, alin.(2), interzic unor categorii de persoane dreptul de vot. Dispozițiile art.40, alin.(3), interzic unor categorii profesionale dreptul de a face parte din partide politice.

Există diferențe între restrângeri, iar pe de altă parte derogări care pot viza exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Restrângerile sunt măsuri considerate necesare într-o societate democratică, aplicate în scopul realizării unui interes public sau pentru a ocroti drepturile și libertățile altora. În acest sens, dispozițiile art.18 din Convenție, arată că: “restrângerile … nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”

Cu toate aspectele particulare, rezultate din Constituție sau din instrumente juridice internaționale, pot fi identificate condiții comune pentru legitimitatea restrângerilor: să fie prevăzute de lege, să fie necesare într-o societate democratică, să nu fie discriminatorii, să fie adecvate cel puțin unuia dintre scopurile prevăzute expres de lege precum și situației care le justifică. Respectarea acestor condiții trebuie realizată cumulativ. În acest fel drepturile fundamentale sunt garantate și se înlătură ingerința arbitrară a autorităților statale în exercitarea lor.

Derogările sunt îngrădiri mai ample ale drepturilor și libertăților fundamentale și pot fi dispuse de către state în situații excepționale. Restrângerile pot viza, în principiu, orice drept fundamental, spre deosebire de măsurile derogatorii care pot avea ca obiect numai unele drepturi ale omului, garantate de instrumente juridice internaționale. Din instrumentele juridice internaționale, în materie rezultă că derogările, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să respecte următoarele condiții: să fie aplicate numai în situații excepționale; să fie strict adecvate la situația de fapt; să fie compatibile cu celelalte obligații pe care statele părți le au potrivit dreptului internațional public; să nu fie discriminatorii; statele care fac uz de dreptul de derogare să anunțe forurile internaționale competente.

Există și drepturi garantate în mod absolut (drepturi absolute) în sensul că nu se admit restrângeri sau derogări. Evident, ne referim la dreptul la viață; dreptul de a nu fi supus torturii, nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Principiul proporționalității reprezintă o garanție în toate situațiile în care exercitarea unui drept sau a unei libertăți fundamentale este supusă unei condiții, restrângeri, suspendări sau derogări. Principiul proporționalității, aplicat în această materie are în vedere și realizarea unui just echilibru între interesele individuale și interesul public sau între diferitele interese private care corespund drepturilor subiective fundamentale, consacrate și garantate constituțional.

Referitor la dispozițiile constituționale românești privind restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, în literatura de specialitate s-a făcut distincția între împrejurări comune de restrângere a exercițiului unor drepturi care formează obiectul de reglementare a dispozițiilor art.53 din Constituție, iar pe de altă parte împrejurări speciale, proprii unor drepturi și libertăți. Împrejurările comune de restrângere au un caracter temporal, sunt esențialmente fortuite, pe când împrejurările speciale au un caracter permanent [21]. Autorul citat subliniază că aceste împrejurări trebuie să fie consacrate expres “neputând să fie produsul convenționalismului” [22].

Deși aceste împrejurări sunt comune, ele pot justifica restrângerea ținând seama de natura dreptului sau libertății. Astfel, nici o împrejurare nu poate justifica restrângerea exercițiului dreptului la viață sau a dreptului de a nu fi supus torturii.

Constituția României folosește un procedeu simplu și eficient pentru reglementarea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți (împrejurări comune), prin dispozițiile unui singur articol. Dispozițiile art.53 permit restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, dar numai condiționat. [23] Problematica interpretării și aplicării dispozițiilor art.53 prezintă o complexitate deosebită deoarece restrângerile pot viza exercițiul oricărui drept sau libertate fundamentală consacrate și garantate de Constituție, cu excepția celor considerate ca fiind absolute. Complexitatea este datorată și diversității situațiilor concrete care justifică restrângerea exercițiului unor drepturi.

Regulile instituite de dispozițiilor art.53 au valoarea unui principiu constituțional, deoarece sunt aplicabile tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În redactarea anterioară revizuirii Constituției, dispozițiilor art.49 arătau că restrângerile se pot înfăptui numai prin lege, dacă se impune, în considerarea următoarelor scopuri: “apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ori ale unui sinistru deosebit de grav.” În același timp, restrângerea trebuia să nu afecteze existența dreptului sau a libertății și să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

În cazul unei analize comparative între dispozițiile constituționale românești și cele cuprinse în unele instrumente juridice internaționale, care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți, pot fi constatate unele diferențe. Pentru studiul nostru prezintă interes faptul că dispozițiilor art.53 alin.(2) din Constituție consacră expres proporționalitatea ca o condiție ce trebuie respectată în cazul restrângerii exercițiului unor drepturi, pe când în majoritatea instrumentelor juridice internaționale această condiție rezultă implicit din conținutul reglementărilor și este dedusă, pe cale de interpretare, de jurisprudența instanțelor internaționale.

Curtea Constituțională și instanțele judecătorești sunt principalele instituții statale care au competența pentru a garanta respectarea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, pentru a verifica conformitatea actelor normative cu Legea Fundamentală și sub aspectul constituționalității limitelor, condițiilor și restrângerilor exercitării drepturilor și pentru a cenzura excesul de putere al Parlamentului și Guvernului atunci când adoptă măsuri restrictive.

În opinia noastră intervenția Curții Constituționale dar și a instanțelor judecătorești a contribuit semnificativ în anii democrației noastre originale pentru a tempera și stopa manifestările discreționare ale guvernanților și a impune acestora respectarea Constituției și a legii care consacră drepturi și libertățile omului.

 Nu intenționăm să realizăm o analiza a jurisprudenței Curții Constituționale în materie, ci numai să prezentăm câteva aspecte :

 Curtea Constituțională a reținut că prevederile art.53 au în vedere drepturile și libertățile fundamentale incluse în Capitolul al II, Titlul I din Constituție, nu și alte drepturi. [24] Instanța noastră constituțională, interpretând dispozițiilor art.53 prin raportare la dispozițiile art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a făcut distincția între pierderea și restrângerea unui drept. Ultima situație este avută în vedere de dispozițiile art.53. “Curtea constă că invocarea prevederilor art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu are incidență în cauză, deoarece aceste prevederi se aplică lipsirii de libertate iar nu restrângerii libertății.” [25]

Totodată, instanța noastră constituțională a decis că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să aibă caracter temporar fiind instituită doar pentru o perioadă în care acționează cauzele ce au determinat-o și care sunt consacrate limitativ la alin.(1) din art.53 din Constituție. [26]

În situația în care restrângerea exercițiului unui drept se realizează în scopul apărării unor drepturi ale cetățenilor, măsurile restrictive sunt legitime numai în considerarea unui anume drept, întrucât fără această restrângere dreptul respectiv ar fi afectat. [27] Restrângerile aduse exercițiului dreptului nu trebuie să atingă substanța acestui drept. Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că prin lege pot fi dispuse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, dar ele nu trebuie să atingă substanța acestui drept. Aceste îngrădiri se pot stabili în privința obiectului dreptului sau a unor atribute ale dreptului, pentru apărarea unor drepturi ale unor persoane sau a intereselor sociale și economice generale. [28]

Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerință a statului în exercitarea acestor drepturi și libertăți, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrariului sau a excesului de putere din partea autorităților statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanții asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituțională urmărită, aceea de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, în situațiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporționalității este o astfel de garanție constituțională care permite sancționarea de către instanța constituțională a ingerințelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturi Prin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forță juridică legii, dar și legitime (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporționale cu situația care le determină și să nu afecteze substanța dreptului. Proporționalitatea și necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât și pentru judecător, a legitimității restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.

Instanța noastră constituțională a invocat aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului privind constituționalitatea unor măsuri de restrângere a exercitării drepturilor fundamentale: măsurile restrictive sunt proporționale cu scopul legitim urmărit dacă sistemul legislativ și instituțional național, are garanții adecvate și suficiente contra abuzurilor. [29] Există deosebire între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecățile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactității lor. [30] Prin urmare, respectarea condiției de proporționalitate a măsurilor restrictive aplicate libertății de exprimare este apreciată diferit în funcție de natura afirmațiilor. Proporționalitatea poate fi apreciată ca o adecvare strictă a măsurii restrictive la scopul propus, sau poate să existe o marjă mai mare de apreciere a autorităților atunci când scopul legitim urmărit este morala publică, de exemplu. [31]

Prin mai multe decizii, Curtea Constituțională a stabilit că are competența de a verifica respectarea condiției de proporționalitate în cazul restrângerii exercițiului unor drepturi. Instanța constituțională își asumă această competență numai dacă proporționalitatea este condiție de constituționalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului. “Incontestabil, că verificarea proporționalității intră în competența de control a Curții, cât timp proporționalitatea restrângerii cu situația care a determinat-o constituie o condiție de constituționalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului”. [32]

Această constatare a Curții Constituționale este importantă pentru mai multe aspecte: proporționalitatea este considerată ca o condiție de constituționalitate pe care legea, care a instituit restrângerea dreptului, trebuie să o respecte. În acest fel principiul proporționalității nu este numai o simplă stare de fapt, apropiată de oportunitate, ci este o condiție de drept care intră în competența de control a Curții. De asemenea, Curtea realizează o distincție între principiul general al proporționalității, proporționalitatea aplicată în alte ramuri de drept și principiul constituțional al proporționalității aplicat în materia restrângerii exercițiului unor drepturi. Competența instanței constituționale se referă numai la principiul constituțional al proporționalității, consacrat de dispozițiile art.53 alin.(2). Remarcăm și interpretarea instanței noastre constituționale privind conținutul principiului proporționalității aplicat în această materie: adecvarea restrângerii cu situația care a determinat-o.

Recent, Curtea Constituțională prin două decizii, Decizia nr 152/2020 și Decizia nr 152 din 13 mai 2020 a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții din Ordonanța de urgență a Guvernului NR 1/1999 și respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situaților de Urgență, cu privire la acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de urgență privind restrângerea exercițiului unor drepturi.

Din nefericire aceste decizii sunt ignorate de guvernanți, deși ele sunt general obligatorii inclusiv sub aspectul motivării lor. Consecința este că, în prezent se restrâng prin diferite acte normative exercitarea unor drepturi și libertăți, inclusiv a libertății de conștiință și a libertății religioase cu toate că acestea sunt drepturi existențiale absolute a căror exercitare în plan social nu poate fi restrânsă. În opinia noastră unele dintre măsurile restrictive dispuse nu sunt adecvate scopului legitim urmărit, nu respectă demnitatea persoanei, ca valoare existențială dar și constituțională și totodată nu respectă principiul proporționalității de care am amintit.

Pentru a se conferi o protecție mai ridicată drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional și a da posibilitatea Curții Constituționale și instanțelor judecătorești să cenzureze măsurile discreționare ale guvernanților și care reprezintă exces de putere, ar trebui să se menționeze în art. 53 din Constituție că: ‘’Exercitarea dreptului la viață, a libertății de conștiință și a libertății de religie nu poate fi restrânsă. Orice măsură restrictivă nu poate afecta demnitatea omului.’’

În același scop ar fi util ca la articolul 1 din Constituție să se adauge un nou aliniat care să prevadă că: ”Exercitarea puterii statale trebuie să respecte valorile și tradițiile creștine ale poporului român, demnitatea omului, principiul proporționalității și să nu fie discriminatorii”.

Sancțiunile penale și contravenționale aplicate, prin natura și finalitatea lor restrâng exercitarea unor drepturi și libertăți. Ele sunt necesare pentru restabilirea ordinii sociale încălcate pentru apărarea unor valori sociale importante. Există teorii ample care explică natura și finalitatea sancțiunilor juridice. Nu doresc să insist asupra acestui aspect.

Ca judecător în materie penală, în cariera mea, prin hotărârile pronunțate am aplicat astfel de sancțiuni, în concret pedepse penale. În anii de început ai activității mele de magistrat, am fost intransigent față de inculpați și infracțiunile săvârșite de aceștia iar pedepsele pe care le aplicam au fost mai mari. La vremea respectivă această conduită a mea ere apreciată de comunitate și am primit aprecieri publice.

În anii târzii a carierei mele am constatat că nu atât fermitatea sau intransigența sunt importante în realizarea actului de justiție, cât mai ales înfăptuirea dreptății, care este mai mult decât abstractul normei juridice, decât caracterul formal și impersonal al legii. În consecință, prin hotărârile pronunțate am dorit să realizez această convingere de conștiință și să înfăptuiesc echilibrul juridic dintre părțile implicate, iar pedepsele aplicate să fie conforme nu numai legii dar și dreptății ca valoare ortodoxă și nu numai morală sau juridică. Uneori am reușit și atunci bucuria că am realizat un act de dreptate și nu numai unul formal, legal, a fost foarte mare.

 Cred că actul de justiție, mai ales când sunt restrânse drepturi și libertăți fundamentale ale omului trebuie să fie nu numai unul legal ci mai ales unul drept.

 În calitate de judecător, pentru a realiza acest deziderat am dorit ca în actul de judecată să nu judec niciodată omul, ci numai faptele lui, să respect demnitatea acestuia indiferent dacă era inculpat sau parte vătămată și mai ales să fiu un bun creștin, în sensul de a mă teme de Dumnezeu și a respecta omul. Nu am reușit întotdeauna să realizez acest deziderat, dar atunci când am avut convingerea de conștiință că prin activitatea mea și mai ales prin hotărârile pronunțate am îndeplinit sau m-am apropiat de o astfel de conduită a unui magistrat drept bucuria spirituală pe care am resimțit-o a fost incomparabil mai mare decât toate recunoașterile și aprecierile publice primite anterior.

 

Unele Concluzii

 Părintele dr. Dumitru Stăniloae afirma: „Căci omul are o libertate care se poate lăsa robită, care poate renunța mai mult sau mai puțin la ea. Dumnezeu a dat omului o libertate legată de ființa lui, lăsată să crească în ea însăși, ca și ființa lui, spre desăvârșire sau spre unirea cu Dumnezeu. El a lăsat și omului demnitatea să se păstreze în libertate, să se întărească în ea. Omul poate spune „Eu sunt liber când vreau să fiu liber”. Dar poate fi liber prin voința de a fi liber pentru că are libertatea și ca dar legat de ființa lui (ontologic). Libertatea este și un dar, însă și o operă a lui. De aceea, oricând în viața pământească omul poate să-și piardă și să-și recâștige libertatea. Însă pentru că libertatea absolută nu o are decât Dumnezeu, ființele create nu o pot avea, menține și recâștiga decât în unire cu El [33].

 Subliniem că orice formă a libertății umane își are sursa în libertatea existențială a omului ca dar a lui Dumnezeu. Aceasta este concluzia noastră și pentru libertățile juridice ale omului, a căror legitimitate nu este însăși normativismul juridic care le consacră, ci libertatea existențială a omului a omului.

Se pune întrebarea, în raport cu aceste considerente, cât de liberi suntem noi astăzi, chiar și în precaritățile libertății sociale?

Măsura libertății, în sens existențial, este dată de cultură și credință. Marin Voiculescu spunea că: „Robii culturii sunt fiii libertății”, iar părintele Arsenie Boca sublinia că „un om care se roagă, este un om liber”, și tot Părintele spunea: „Creștinismul i-a făcut pe oameni conștienți de libertatea lor”. Trebuie să reținem ceea ce spune Sfântul Isaac Siriul: „Păzește-te de libertatea care duce la robia cea rea”. [34] Astfel vom putea afla cum suntem așezați în libertate, care este măsura libertății fiecăruia dintre noi.

Biserica ortodoxă are o misiune foarte importantă în a afirma și garanta libertatea existențială a omului dar și libertățile sociale. Pentru ca această misiune divină a Bisericii să fie îndeplinită și împlinită credem că este necesar printre altele să fie reașezate raporturile dintre Biserica Ortodoxă ca instituție și stat în sensul că Biserica să nu fie subordonată statului în cadrul unei autonomii limitate și dirijate, ci egală și în același timp loială statului. Iată ce spunea în acest sens vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și Sătmarului: ‘’Biserica Ortodoxă este loială pentru că așa ne-a poruncit Hristos: orice stăpânire este a lui Dumnezeu, așa zicea apostolul Pavel. Este loială dar nu aservită. Biserica Ortodoxă nu este niciodată aservită niciunui regim, niciunei puteri, față de niciun stat nu este aservită, ci loială, cinstită. Și aceasta mi s-a iertat, chiar dacă, de multe ori, în predici sau chiar în scris am publicat materiale de care mulți s-au mirat că au fost publicate. Era cuvânt cinstit, curat, nu de lingușeală sau de aservire față de timpurile în care trăiam’’. [35]

 

NOTE


 [1] Nikolai Berdiaev, Spirit și libertate. Încercare de filozofie creștină, Ed. Paideia, București, 2009, p.145
 [2] Op. cit., p.147
 [3] Op. cit., p.146
 [4] Op. cit., p. 160
 [5] Op. cit., p. 150
 [6] Teodosie Paraschiv, Maxime și cugetări filocalice, Ed. Adenium, 2013; Varsanufie și Ioan, Scrieri duhovnicești, p.281
 [7] Pentru dezvoltări a se vedea: Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor Dan Claudiu Dănișor, Filosofia dreptului, Marile curente, Ed. All Beck, București,pp.97-129 și 152-203; Istoria Filosofiei Contemporane. Perioada contemporană, Vol. 3, București,1938, pp 82-316, Marius Andreescu, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2007, pp17-36
 [8] Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 11.
 [9] Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura Servo-Sat,Arad,1998 vol. I, p. 269-270.
 [10] Jean Rivero, Les Libertés publiques, P.U.F., (Ed.1973), p. 106.
 [11] Ion Deleanu, op.cit. vol. I, p..205.
 [12] Ioan Muraru, Protecția constituțională a libertăților de opinie, Editura Lumina Lex,București,1999, p. 16-17.
 [13] Pentru dezvoltări a se vedea : Andreescu Marius, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Editura CH.Beck,București,2007 și Andreescu Marius, Andra Puran, Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale, Editura CH. Beck,București,2016,pp 132-137
 [14] Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Editura All Beck,București,1998,. p. 141.
 [15] Ion Deleanu, op.cit., vol.I, p.205.
 [16] Ibidem, pg. 205.
 [17] Ibidem, pg. 205. A se vedea și Jean Rivero, op.cit., p. 171-175.
 [18] Amintim în acest sens dispozițiile art.18 din Constituția Portugaliei; art.19, alin.1 și 2 din Constituția Germaniei și dispozițiile art.53 din Constituția României.
 [19] Art.55 din Constituția Spaniei.
 [20] Art.18 din Constituția Germaniei.
 [21] Ion Deleanu, op. cit, vol. II, p.123. Jurisprudența consacră și ea această deosebire. A se vedea Decizia nr.13/ 1999 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr.178/1999.
 [22] Ion Deleanu, op.cit., vol. II, p.123.
 [23] Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura All Beck,București,2003, vol. I, pp.174-176.; Marius Andreescu. Andra Puran,op cit pp.,254 -268
 [24] Decizia nr.19/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.308
 [25] Decizia nr.239/2001, publicată în M. Of. nr.838/2001.
 [26] Decizia nr.83/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.582.
 [27] Decizia nr.139/1994, publicată C.D.H., 1994, p.84.
 [28] Decizia nr.19/1993, publicată în C.D.H., 1992-1993; decizia nr.147/1997, publicată în C.D.H., 1998.
 [29] A se vedea Cauza Leander versus Suedia.,1999
 [30] Cauza Lingens versus Austria, 2002
 [31] Cauza Wingrove versus Regatul Unit, 2001.
 [32] Considerentul nr.3 din Decizia nr.71/ 1996, publicată în M. Of. nr.131/1996.
 [33] Dumitru Stăniloae, Filocalia, Editura. Humanitas, București, 2009, Vol. 11, p357
 [34] Filocalia, Editura. Humanitas, București, 2008, Vol. 10, p.78
 [35] Bogdan Eduard, Justinian, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006, p.61


Capitalul lui Marx se întoarce ca eveniment cuantic şi ucide pisica lui Schrodinger - feţe ale absurdului - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Cu respect, Domnului profesor Cornel Teulea

Introducere

Ca şi contingenţă istorică, piesa aceasta a apărut în preocupările autorului din anul 2008, odată cu declanşarea “crizei finaciare şi economice globale, când, pe fundalul ei, nostalgici ai comunismului, socialişti şi marxişti de pretutindeni, de toate nuanţele şi de toate vârstele, au început să chiuie de bucurie la căpătâiul <>” (Teulea, 2016, p. 7). În 2012 – 2014 povestea fost aşternută pe hârtie după un travaliu creator care s-a întins iniţial pe 1000 de pagini, în cinci variante ale piesei. Noi o considerăm o piesă reparatorie care nu ar trebui să lipsească din semnificaţia largă a unui dosar al comunismului.  

Teatrul profesorului de filosofie Cornel Teulea este, indiscutabil, şi unul politic. Tocmai prin aceasta realismul mesajului este inevitabil. În plus, e deosebit de actual. Şi, mai mult decât atât, sub cupola unui “prezent continuu” care caracterizează prezenţa doctrinei marxiste, trecutul, prezentul şi viitorul îşi fluidizează graniţele până la extincţie în faţa liniei de forţă a unei realităţi care sfidează, deopotrivă, graniţele temporale şi spaţiale.

Pentru a da garnaţie explicativă supravieţuirii şi saltului cuantic al marxismului din trecut în prezent şi, după toate probabilităţile, şi în viitor, dramaturgul se foloseşte de invocarea unor principii din fizica modernă şi care, pe de-o parte, sunt crud şi realist confiscate, reduse, adaptate şi utilizate ideologic, iar, pe de altă parte, aşa cum vom arăta, sunt menite să devină mijloace artistice ale absurdului prin încărcătura de tensiune emoţională pe care o aduc în sufletul revoltat al cititorului care nu poate să nu constate evidenţa cotidiană a mesajului transmis. Parazitismul neomarxist se bazează în egală măsură pe insinuare şi violenţă.

Ca abordare critică şi metodologică, ne-am gândit atât să lăsăm opera să vorbească prin sine – dovadă citările textuale largi, şi, în acelaşi timp, având în vedere că nu reprezintă un studiu istorico-ştiinţific ci o operă de dramaturgie, o să subliniem câteva dintre feţele absurdului aşa cum se reflectă ele din (sub)text. În interesul acestei idei, am evidenţiat semantica onomasticii, congruenţa limbajului cu personajele dramatice înseşi, persuasiunea constrângerii, ciopârţirea ştiinţei în numele ideologiei, reducţia umanului la biologia sexo-marxistă.      

 

1. Ştiinţă cuantică şi neomarxism

Domnul profesor Teulea nu urmăreşte spirala interiorizării, particularizarea psihologică. Între fizica cuantică şi ideologia neomarxistă care încearcă să o confişte adaptativ pe prima tocmai pentru a-şi putea perpetua supravieţuirea, omul rămâne în parametrii funcţionării biologice. Existenţa lui e una de-psihologizată şi des-transcendentalizată. Frustă, frugală, brută, stihială, imaginea omului trăieşte prin asumarea rolului de marionetă. Iar aici asumare înseamnă conformism, adaptavism primar, tropism vegetal. Fiinţa umană nu răspunde decât la stimulii fizico-chimici. Frica de durere şi, dacă mai rămâne timp fizic, căutarea plăcerii, rămân coordonatele bazale ale orientării individului care nu mai poate accede la statutul de persoană. Se produce, astfel, efectul unei reducţii a umanismului între plăcere şi durere. Personajele supuse unei astfel de presiuni istorice basculează în identităţi fluide cu o consistenţă diluată (Calion, 2002, p. 9).

Mecanismele schimbării sau convertirii omului pe eşichierul vechii/noii ideologii ţin de fizica exterioară a constrângerii. Ca o reflexie concretă a modului teluric în care (neo)marxismul parazitează relevările cuantice ale fizicii moderne, două personaje dramatice se confruntă în regie contextuală specifică:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Althusser a spus la <> ţinut în 1967 la Şcoala Normală Superioară, că <<în orice om de ştiinţă doarme un filosof>>.

CERCETĂTORUL: În mine nu doarme nimeni.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Doarme un filosof, bătrâne. Este timpul să-l trezeşti.

CERCETĂTORUL: Nu insista, bătrâne. Este inutil.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trezeşte-l pe filosof, haide! Trezeşte-l!

CERCETĂTORUL: Nu insista, te rog.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Zgâlţâie-l! Hai, zgâlţâiel! E nevoie de el în Partid.

CERCETĂTORUL: În ce partid?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Partidul Curat Uriaş Refăcut Revoluţionar. Ca atare. Este de la sine înţeles, nu?

CERCETĂTORUL: Cu o siglă în formă de batistă însângerată?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Fericitule, trebuie să te înscrii în Partid.

CERCETĂTORUL: Nu pot.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trebuie, amice.

CERCETĂTORUL: Nu pot să fac aşa ceva, trebuie să mă crezi, prietene.

MARXINA SUPREMUL CA ATARE: Poţi. Trebuie doar să-l zgâlţâi pe filosoful din tine. Haide, fă-o odată!

CERCETĂTORUL: Nu-i cazul, zău aşa. Mă cunosc bine. N-am ce zgâlţâi.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Ba nu te cunoşti deloc. (În zgâlţâie cu putere pe celălalt.)

CERCETĂTORUL: Ce dracu’ faci?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Ceea ce nu vrei să faci singur. (Îl zgâlţăie mai tare.)

CERCETĂTORUL: Încetează, pentru numele lui Dumnezeu.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (dă de pământ cu Cercetătorul): Dumnezeu! Ha, ha, ha!

CERCETĂTORUL: Lasă-mă în pace!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trebuie să te scap urgent de dumnezeu. Nu pot să te las cu otrava aia mizerabilă în sânge. (Cu un picior pe trupul Cercetătorului aflat la pământ.) Trebuie să te eliberez de drogul pe care ţi l-ai injectat în sânge ca un iresponsabil.

CERCETĂTORUL: Lis, ce faci?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Îţi fac o cură de dezintoxicare, nenorocitule!

CERCETĂTORULE: Opreşte-te.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (loveşte cu piciorul în trupul celuilalt): Lis? Cu cine crezi că vorbeşti, nenorocitule?

CERCETĂTORUL: Cu tine, Lis Marxina.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (lovituri succesive): Nu eşti numai drogat, ci şi nebun.

CERCETĂTORUL: Nu m-am drogat în viaţa mea.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Eşti drogat cu opiul mortal numit dumnezeu, tâmpitule. De câte ori să-ţi mai spun? (Lovituri nemiloase.)

CERCETĂTORUL (sângerează): Au, nu mai da!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Idiotule!

CERCETĂTORUL: Au! Dumnezeu nu este opiu. Este adevărul absolut.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Dumnezeu este minciuna absolută.

CERCETĂTORUL: Este necesitatea de care depind toate istoriile posibile ale Universului.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Gura! (Lovitură puternică.) Acum ascultă cu atenţie. Toate istoriile posibile ale Universului se vor înclina până la pământ în faţa Istoriei Uriaşe ca Atare al cărui început îl constituie negarea lui dumnezeu. Lumea creată de el trebuie distrusă. S-a mai spus lucrul acesta, dar nu s-a făcut. Eu, Supremul, o distrug, vezi?

CERCETĂTORUL: Vai de tine!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (lovituri zdravene): Astea-s pentru că m-ai compătimit.

CERCETĂTORUL: Auuu!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (loveşte cu sete): Iar astea-s pentru că m-ai tutuit. (Lovituri repetate.). Na! Ţine! Mai vrei?

CERCETĂTORUL (sângerează abundent): Nu, încetează, te rog!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE (lovind): Nu aşa, ci <>! Hai, roagă-mă. Imploră-mă!

CERCETĂTORUL: Vă rog, nu mai daţi, domnule Marxina Supremul ca Atare.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Am spus să mă implori. (Lovituri.)

CERCETĂTORUL: Vă implor, nu mai daţi în mine!

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Încetez abia după ce-mi dai un exemplu de juxtapunere a mecanicii cuantice pe marxism (s.n). Vreau să mă conving că ai înţeles cum stau lucrurile în Superinstitutul meu. (Lovitură.)” (fragment din Capitalul lui Marx…).

 

Cel puţin două concluzii se pot desprinde din acest episod:

 

A) Manipulare ideologică a omului şi a ştiinţei

Aici avem, printre altele, şi o mostră de anchetă ideologică împotriva omului: Aşa cum consemnează şi Preasfinţitul Ignatie, episcopul Huşilor, “în perioada comunistă, atunci când vroiau să manipuleze şi să desfigureze o anumită realitate, să desfiinţeze adevărul, este chemată persoana în cauză la anchetă, la interogatoriu, încât să fie determinată să gândească ca şi cel care o interoga, să spună lucrurile pe care vroia să le audă anchetatorul. Acesta încerca să îi spele mintea şi să îl convingă să îşi asume realitatea în care el credea, iar nu cea de care era omul foarte convins. Această atitudine se numeşte ideologie” (IPS Ignatie, 2020).

Această ideologizare a ştiinţei, supunerea sub papucul politicului invaziv care apasă pe gâtul ei, este ajutată indirect şi de paradoxurile pe care domeniul ştiinţei le trăieşte în sine. Să nu uităm principiul enunţat mai sus că în perspectiva dramatică de faţă neomarxismul caricaturizează ştiinţa. Astfel, în faţa existenţei paradoxale a naturii înseşi şi pe care ştiinţa o urmează ca atare, domeniul cercetării ştiinţifice poate rămâne într-o zonă de relativitate care lasă loc suficient coincidenţei celor opuse şi coexistenţei probabilităţilor multiple.

În acest sens, situaţia poate fi reflectată şi narativ prin întâlnirea dintre un rabin cu două persoane care i-au cerut să-i ajute în rezolvarea unei dispute. Rabinul, însă, le dat dreptate amândurora. Soţia rabinului care însă nu putea depăşi abordarea logicii clasice, i-a reproşat uimită: “Dar nu pot avea dreptate amândoi!” Rabinul i-a răspuns: “Ai dreptate şi tu” (Rovelli, 2016, p. 54).

Uneori, ştiinţa fizicii cuantice permite existenţa simultană a mai multor adevăruri, fapt care poate “îngădui” unui regim totalitar speculant şi castrator să se folosească de aceste “fărâmiţări” ale adevărului pentru a-şi alimenta spiritual “revoluţionar”. Dar, fără îndoială, forţa sau forţarea ideologică a argumentelor ştiinţifice rămâne în picioare în continuare. În plus, sunt multe fragmente din opera profesorului Teulea ale căror reverberaţii evocatoare revivifică dramatic lecţii de Socialism Ştiinţific.      

 

B) Noua antropologie atee, “revoluţionară”

Nimic filosofic, teologic şi aproape nimic uman. Un antropocentrism dezumanizant. De problematizarea existeţei lui Dumnezeu nici nu poate fi vorba atât timp cât El trebuie pur şi simplu eliminat din ecuaţia vieţii. Locul divinităţii ucise ideologic trebuie rapid înlocuit cu ceva sau cu cineva; de data asta cu omul auto-gonflat maxim. Exact în acest punct, istoria devine un suprapersonaj (Calion, 2002, p. 7). Marxina Supremul ca Atare îl înlocuieşte pe Dumnezeu care în discursul ideologic al Partidului devine dumnezeu:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Trebuie să te scap urgent de dumnezeu. Nu pot să te las cu otrava aia în sânge. (Cu un picior pe trupul Cercetătorului aflat la pământ.) Trebuie să te eliberez de drogul pe care ţi l-ai injectat în sânge ca un iresponsabil…

Eşti drogat cu opiul mortal numit dumnezeu, tâmpitule. De câte ori să-ţi mai spun? (Lovituri nemiloase.)…

Gura! (Lovitură puternică.) Acum ascultă cu atenţie. Toate istoriile posibile ale Universului se vor înclina până la pământ în faţa Istoriei Uriaşe ca Atare al cărui început îl constituie negarea lui dumnezeu. Lumea creată de el trebuie distrusă. S-a mai spus lucrul acesta, dar nu s-a făcut. Eu, Supremul, o distrug, vezi?” (Capitalul lui Marx…).

Paradigma despre om suferă modificări vectoriale substanţiale în secolul XX, care a început cu proclamarea nietzscheană a“morţii lui Dumnezeu” în 1882 şi continuată apoi cu “exaltarea dionisiacă a supra-omului, derularea parcursului săvârşindu-se “în umbra sinistră a celei mai gigantice negări ideologice şi suprimări fizice a omului (adevărată apoteoză negativă a inumanului, veritabil triumf <>) în numele clasei, rasei ori ideologiilor” (Ioan I. Ică jr. 2002, p. 5).

Onomastica este încă un mijloc prin care autorul îşi propagă absurdul unei vieţi abia schiţate. Chiar şi cei care par a trăi în alte orizonturi, să zicem, mai spirituale, de fapt nu au fost convertiţi… încă. Personajele dramei se consumă într-o quasi-animalitate sui-generis, fără perspectiva verticalităţii. Cred că de-teologizarea fiinţei şi existenţei umane oferă posibilitatea de existenţă a răului în toate formele lui.

Pentru că “este inacceptabil ca fiinţa care se laudă că l-a descoperit pe Dumnezeu să rămână doar un animal dotat cu inteligenţă, gata să-şi suprime semenii pentru orgolii, interese meschine sau din plăcere” (Dulcan, 2014, p. 160). Practic, reducerea omului pâna la scheletul unei existenţe minimale, se poate constitui într-un mecanism explicativ al absurdului.   

Ca să-l parafrazăm pe Nae Ionescu, omul profesorului Teulea nu duce nici măcar pe acel “călugăr mort” în spinare, pentru că acest om nu mai are în numele Cui să-şi asume dimensiunea ascetică a vieţii. E omul masificat, proletarizat, egalitarizat, dez-individualizat şi al cărui centru de echilibru nu este în sinele lui, ci este dat de exterioritatea autorităţii idolatrizate în lipsa lui Dumnezeu.

Iar fără Dumnezeu, ne-a spus-o Dostoievski, totul este permis. Inclusiv înlocuirea atotputerniciei Lui cu autoritatea totalitară (in)umană.

 

2. “Matematica” supunerii condiţionate la început şi apoi necondiţionate

Valoarea epistemicului în limbajul de lemn al ideologiei se reduce la simplul şi rudimentarul conformism (super)matematic decerebrat:

“TITINA: Desigur. Aşa se explică şi faptul că după ce domnul Marxina Supremul l-a găsit vinovat de tentativă de omor pe Adam, toţi ceilalţi au fost de acord 100% cu el.

ONEL: Mi s-a părut că Niri n-a fost 150% cu Supremul.

TITINA: 150% e prea puţin Onele.

ONEL: Iar mă contrazici, Titino?

TITINA: Nu te contrazic, numai că tu uiţi că eu sunt de fizică.

ONEL: Hai să nu ne mai contrazicem.

TITINA: Cum spui tu, Onele.

ONEL: Aşa e bine, Titino.

TITINA: Niri e dat naibi. Adam n-a avut nici o şansă.

ONEL: Era inevitabil din punct de vedere istoric. Şi democratic.

TITINA: Ce anume a fost democratic?

ONEL: Să i se aplice un spor de vinovăţie din partea celorlalţi.

TITINA: De fapt cine sunt ceilalţi?

ONEL: Ceilalţi sunt fidelii (s.n.)…” (Capitalul lui Marx…).

Fidelizarea de-personalizează şi masifică omul dresându-l prin mecanismul fricii. Obedienţa devine a doua natură. Organică şi 150% conformistă cu Supremul Marxina.

În acest proces de reeducare, nomenclatura include şi limbajul. Repetiţia unor expresii şi cuvinte cheie – şi ea mijloc de implementare a absurdului dramatic teulean – susţin formalismul supunerii faţă de autoritatea totalitară. Însă aici formalismul nu are nimic de-a face cu fentarea sistemului, ci, dacă vreţi, cu auto-fentarea de sine, de vreme ce sclavii ideologici ajung să creadă cu toată fiinţa lor în convingerile de partid repetate la nesfârşit, oricât de neacceptabile logic ar fi.

Conformismul ajunge la un asemenea grad de interiorizare încât “supuşii” cred 200% ceea ce transmit celorlalţi. Deşi aceasta nu este o scuză, frica poate face astfel de “minuni”.

De aici şi până la scoaterea din funcţie a discernământului cognitiv al persoanei devenită astfel individ al speciei, nu mai e decât un pas.

Cuvintele îşi pierd noima. Ca de altfel şi personajele. Cuvintele nu sună deloc fals în gura personajelor. Este o sinonimie aproape perfectă între ceea ce spune cineva, cum o spune şi propria lui identitate fluidă, gelatinoasă.  Mă gândesc acum la mesajul pe care îl transmite o caricatură din revista Science et vie de prin anii ’70; erau desenate două tribune care purtau siglele de EST şi VEST, iar din gurile celor doi vorbitori ieşeau aceleaşi cuvinte: “Libertate, Pace, Democraţie. Fiecare dintre vorbitori era convins că este singurul deţinător al adevărului” (Dulcan, 2014, p. 162).

La fel ca şi respectul pentru om, raportarea la cuvânt decade simultan şi echivalent.

 

3. Omul redus la schema instinctuală de funcţionare

În teatrul teulean prezenţa sexualităţii are cel puţin două motivaţii:

În primul rând, aşa cum se poate subînţelege din textul citat anterior din “Capitalul lui Marx…”, modul de sugestie este legat de un nou mijloc de exprimare a absurdului, având în vedere butaforia ideologic-totalitară care reduce omul la limitele degradante ale unui furnizor de servicii de orice fel peste şi dincolo de voia sa personală şi umană. Omul devine fantoşă în faţa puternicilor momentului totalitar.

Asta înseamnă să ai “conştiinţa pe moaţe”. Într-un exces de metaanaliză a sistemului, Onel,  soţul, i se adresează reproşator Titinei, adică soţiei:

ONEL: “Puteai şi tu să nu-ţi vopseşti părul.

TITINA: De ce să nu-l vopsesc?

ONEL: Ca să eviţi atacul sexual.

TITINA: Taci. Ah!

ONEL: A mai profitat şi Supremul de părul tău vopsit.

TITINA: Ce vrei să spui?

ONEL: Vreau să spun că Supremului i-a fost uşor să-ţi pună conştiinţa pe moaţele tale vopsite.

TITINA: Onele!” (Capitalul lui Marx…).

Omul virusat ideologic de sistem prin frică şi manipulare este bun doar de produs şi reprodus. Totul devine o marfă de consum. Sexo-marxismul asta face până la urmă şi nu este altceva decât “… transpunerea ideilor egalitarist-revoluţionare marxiste în domeniul sexelor, astfel încât lupta de clasă e completată cu războiul sexelor … Avansul obscenităţii (rezervată odinioară intimităţii şi inacceptabilă în public) nu este doar rodul pornografiei şi al decăderii moravurilor odată cu eliminarea normativităţii creştine din centrul societăţii, ci este mai ales un produs ideologic, rezultat din revoluţia sexuală, o mişcare stângistă radicală predicată de Herbert Marcuse şi alţii” (Papahagi, 2020).

 

În al doilea rând, dimensiunea erotismului apare şi în calitatea de factor determinant al opţiunilor individuale alături de agresivitatea folosită multifacial pe scara largă de evoluţie a umanităţii. E semnul asumării dramatice a unei antropologii psihanalitice complete, dar schematice.

Piesa “Un lucru clasic” este o bucată de viaţă quasi-brută descărcată de pe trunchiul existenţei umane reduse la biologia destranscendentalizată, deci schematizată instinctiv. Astfel, pudibonderia dulceagă este străină demersului dramatic de faţă, tocmai pentru că reprezintă un efect indirect al unei viziuni idealizate despre omul post-pecatorial şi supus regimului.  

Lucrul esenţial pe care îl lăsăm deoparte şi de la care ar trebui să pornim de fiecare dată atunci când vorbim despre restaurarea de sine demnităţii omului, este tocmai stadiul real(ist) al existenţei lui actuale în care, psihologic şi biologic vorbind, suntem identici cu Adam şi cu Eva “dar după ce au săvârşit păcatul înfruptării din măr” (Dulcan, 2014, p. 21). Altfel, somnul raţiunii poate naşte monştrii recunoaşterii unei identităţi trunchiate de sine, echivalând cu o autocunoaştere exclusiv idealizată. Pe asta se pot baza totalitarismele de tot felul. Ori omul, aşa cum îl are în vedere profesorul Teulea, este omul post-pecatorial întreg şi, pe deasupra, şi ideologizat, reeducat.

Cum am putut vedea, culmea degradării până la nivel stihial a omului a atins cotele ideologice maxime prin autoproclamarea sa ca dumnezeu: “…omul se aseamănă mai mult cu Adam cel vechi, decât cu Adam cel nou. Or, aceste fapte ale întunericului sunt şi consecinţa directă a confuziei pe care omul o face între Dumnezeu – om – lume…” (Lemeni, 2014, p. 269). De aceea Marxina Supremul ca Atare, lovindu-l în neştire pe cercetător, cere să fie implorat ca dumnezeu al prezentului istoric.    

Rupt de transcendent, omului nu-i mai rămâne decât instinctualitatea şi imanentul. Fericirea se circumscrie în orizontul unei culturi a exteriorităţii (Lemeni, 2014, p. 252). În aceste condiţii “lumea modernă face din sexualitate sursă de voluptate, comerţ, viciu şi politică” (Dulcan, 2014, p. 109). Ideologizată şi autonomizată, marxizată dacă vreţi, sexualitatea îşi pierde profunzimea semnificaţiei şi statutul de sanctuar, coborâtă fiind de pe soclu “în numele ideii de sinceritate biologică” (Dulcan, 2014, p. 116).

Faptul că (neo)marxismul şi sexualitatea au coexistat teluric şi ideologic nu este o noutate. Felul în care este înveşmântată acum această noutate este specific teulian:

“GINA: Ne îndrăgostim permanent.

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Cum?

INA: Chestie de chimie.

GINA: Chestie de emisii de dopamină, noradrenalină, prolactină, luliberină şi occitocină.

INA: Hormonii ăştia fac minuni, domnule Marxina ca Atare.

GINA: Sunt atât de minunaţi, domnule!

INA: Au o viteză de rotaţie ameţitoare, domnule.

GINA: Sunt ca un titirez sacru, domnule.

INA: Sunt devastatori, domnule.

GINA: Sunt de-a dreptul răvăşitori, domnule.

INA: Titirezul ăsta devastator şi răvăşitor ne-a împins în braţele mecanicii cuantice….

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Am înţeles, domnişoarelor. Chestia cu titirezul mi-a plăcut. Şi aceea cu coincidenţa dintre chimie şi fizica cuantică mi-a plăcut. Este de-a dreptul seducătoare dacă suprapunem peste ea marxismul ca atare” (Capitalul lui Marx…).

A-propos de titirezul sacru, erosul uman este desacralizat, rupt de conţinutul său revelaţional şi, în cele din urmă, idolatrizat stricto sensu în imanentul materialist neomarxist. Să nu uităm şi că “titirezul” poate fi folosit ca suport intuitiv pentru a accede raţional-simbolic la adevărurile fizicii cuantice (Rovelli, 2016, p. 13).

În numele noii ştiinţe ideologizate omul se distanţează şi mai tare de sinele propriu pentru un adevăr şi o fericire distopică (Dulcan, 2014, p. 165). “Mulţimea celor conduşi are nevoie, ca şi în trecutul precreştin, de idoli. Ea rămâne inofensivă atâta vreme cât persistă în adoraţia <<ştiinţei mântuitoare>>, a morţii medicalizate, dar şi a mărfurilor, începând cu acelea din sfera înaltei tehnologii, care leagă strâns indivizii, refuzându-le însă calea spre conţinut” (Baconsky, 2007, p. 45).

În piesa pe care o avem în atenţie acum, ideologia de partid calchiază interesat şi simplist ştiinţa. Noul limbaj ştiinţific este neasumat de personajele prinse la mijlocul necunoscutei supravieţuirii fizice ca atare.

 

4. Noul limbaj ştiinţific, noua paradigmă, noul marxism.

Limbajul este un semnificant în slujba neomarxismului cultural un alt mijloc de realizare a absurdului dramatic. Cuvintele sunt folosite economic. Dialogul face loc acţiunii dramatice. Floricele de limbaj, tropii, subtilităţile de exprimare nu-şi au locul aici unde mesajul şi ideea sunt cu atât mai importante cu cât sunt mai explicite. Filosofia personajelor este una rudimentară şi nu depăşeşte pretenţiile de înţelegere ale manualului de Socialism Ştiinţific din “lumea cealaltă”, adică din comunism. Aşa cum spune şi Wittgenstein, limitele lumii noastre sunt limitele limbajului pe care îl folosim.

“ONEL: Da. (Pauză.) Chestia e că Adam a ...

TITINA: Era inevitabil din punct de vedere istoric.

ONEL: Era inevitabil şi din punct de vedere epistemic.

TITINA: La urma urmelor ce înseamnă <> ăsta?

ONEL: Să nu-mi spui că nu ştii.

TITINA: Toată lumea îl pronunţă aici după moartea lui Marxina bătrânul.

ONEL: Nu pot să cred că nu ştii.

TITINA: Sigur că ştiu, este o teorie întreagă, dar vreau ceva mai scurt şi précis.

ONEL: Epistemic vine de la epistemologie, iar epistemologia…

TITINA: Scurt, Onele, scurt de tot.

ONEL: Înseamnă cunoaştere ştiinţifică. Ceea ce ţine de ea, înţelegi?” (Capitalul lui Marx…).

În dramaturgia politică teuleană ştiinţa e confiscată ideologic. Nici vorbă de esenţă ştiinţifică a mecanicii cuantice aici. Nu asta interesează. Ştiinţa se supune politicului ca unei divinităţi:

“ONEL: Domnule Supraveghetor, eu sunt convins că nici Dumnezeu nu poate fi deasupra domnului Marxina. Domnia sa este Supremul …

SUPRAVEGHETORUL: Pentru cineva ca mine – care supraveghează transformarea indivizilor, devenirea lor socială şi mai nou cuantică –, nimic nu este întâmplător”.

Inevitabil, ştiinţa se cuantifică marxist:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE (despre CERCETĂTORUL în fizică cuantică s. n.): În omul acesta mi-am pus toate speranţele. De la bun început mi-am dat seama că este capabil să susţină ştiinţa cea mai modernă asupra societăţii – marxismul ca atare –, cu o epistemă nouă, de tip cuantic.

SUPRAVEGHETORUL: Cum?

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: Prin juxtapunerea lor reală şi necontradictorie. Acesta este şi motivul pentru care, în clipa de faţă, omul acesta îmi este aliat şi prieten. Era inevitabil din punct de vedere istoric şi uman”.

“Căsătoria” dintre neomarxism şi fizica cuantică aparţine oportunismului clipei. Faptul că “în universul cuantic obiectele se pot afla simultan în locuri diferite şi pot face lucruri diferite” nu face decât să sprijine “ştiinţific şi obiectiv” cameleonismul comunist în plină democraţie postdecembristă:

MARXINA SUPREMUL ca ATARE: “… Da, da, da! Nu încape nici o îndoială că aici este vorba de ştiinţă exactă şi magie curată. Bietul meu unchi (MARXINA ÎNTÂIUL care a murit între timp) n-a ştiut să citească bine cartea aceasta (Capitalul lui Marx, s.n.). (Cercetătorului.) Era inevitabil din punct de vedere istoric şi epistemic să te întâlnesc, prietene. Vino să te pup! (Îi sare de gât şi-l pupă apăsat de câteva ori.) Bravo! Eşti genial” (Capitalul lui Marx…).

“Prietenia” dintre cuante şi comunism ţine de registrul relaţiei lui Iuda cu Hristos. Concret, din creştinism (dacă pot să mă exprim aşa), neomarxismul a reţinut şi şi-a asumat doar non-exemplul lui Iuda Iscarioteanul.

Nu de fizică cuantică este vorba aici, ci de faptul că supravieţuirea marxismului în epoci diferite şi aparent distincte este “explicată” dramatic prin intermediul interpretării vulgare a unui principiu de fizică cuantică de altfel demn de tot respectul ştinţific ca atare. De aceea, la domnul profesor Teulea, aducerea în discuţie a ştiinţei cuantice este tot un mijloc de expresie a absurdului dramatic. Şi exact în acest punct al filosofiei dramatice, absurdul nu exclude realitatea istorică:

“CERCETĂTORUL (deschide la întâmplare cartea, citeşte ceva, apoi improvizează pe marginea celor citite): Dacă fetişismul mărfii de pildă, descris de Marx, nu e stropit cu câţiva atomi sau cu particule subatomice, nu mai este credibil… Astfel determinismul economic al lui Marx se combină cu determinismul cuantic într-un  sistem de maximă raţionalitate care va elimina orice urmă de magie şi de mister. Totul va fi pe gustul tău. Numai că, în acest caz, faimoasa pisică a lui Schrodinger va muri”. Fie vorba între noi, pisica moartă a lui Schrodinger nu este decât iluzia unei “lepădări” a mâţei moarte în curtea vecinului. Mai mult orwelliană decât epistemică, mâţa moartă poate fi cuantic vorbind şi vie în acelaşi timp:

“MARXINA SUPREMUL ca ATARE: M-ai convins. Refacerea este concept fundamental. Acum se poate spune de pe poziţii teoretice absolute noi, că marxismul este singura filosofie cool rămasă în viaţă. Celelalte sunt naşpa. Moarte sau muribunde. Marxismul meu ca atare este singura filosofie care ţine pasul cu dezvoltarea ştiinţei moderne, în speţă, cu mecanica cuantică” (Capitalul lui Marx…).

Ceea ce profesorul Teulea reauşeşte în opera dramatică este nu numai supralicitarea unui smbolism al absurdului care să uimească prin abstractul lui de dincolo de realitate, ci să “mijlocească” artistic vederea limpezită a prezenţei absurdului în “carnea” de zi cu zi a vieţii. De acum ironia lui dramatică şfichiuieşte macabru. Sardonicul auctorial ne apare acum şi mai evident dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţie, ipostaziem virtual piesa dramatică “Capitalul lui Marx…” într-o pereche de ochelari cu infraroşu cu ajutorul cărora putem identifica idea de sub epiderma lucrului de azi şi, posibil, de mâine.

Pentru a înţelege “sângele motivaţional” cu care a scris a scris această piesă profesorul Teulea, se impune să ştim din propriile-i cuvinte: “Am scris Capitalul lui Marx… din respect şi preţuire pentru victimele comunismului… Am scris piesa aceasta din respect şi preţuire pentru toţi aceia care acceptă inegalitatea economică generată de piaţa liberă, pentru că ea, inegalitatea, <> (Hayek), şi nu intră în conflict cu individul care se bucură de şanse subiective egale cu oricare semen al său, fiecare putând să-şi afirme libertatea şi creativitatea” (Teulea, 2016, p. 10).   

Ca să subliniem realismul şi capacitatea profetică a textului teulian, în loc de concluzii, aş încheia cu trei întrebări extrem de actuale:

  1. Ceea ce se întâmplă în aceste zile în SUA nu ţine cumva de marxismul recosmetizat prin înlocuirea luptei de clasă cu lupta de rasă?
  2. Ceea ce se întâmplă azi cu Educaţia sexuală care se vrea a fi introusă în şcoală şi la noi, nu susţine aceeaşi atitudine neomarxistă care prevede înlocuirea revoluţiei permanente cu revoluţia sexuală?
  3. După feminism şi homosexualitate, oare spiritul revoluţionar neomarxist nu este în căutare de noi grupuri minoritare sexuale sau rasiale care să fie emancipate revoluţionar în continuare?               

Bibliografie:

  1. BACONSKY, Teodor, (2007). Despre necunoscut, Bucureşti: Editura Humanitas.
  2. DULCAN, Dumitru, Constantin, (2014). Somnul raţiunii, Cluj-Napoca: Editura Eikon.
  3. IGNATIE, (2020). https://www.stiripesurse.ro/ps-ignatie-traim-in-epoca-post-adevăr-pe-om-nu-il-intereseaza-adevarul-ci-doar-interpretarea-pe-care-o-da-fiecare_1467910.html.
  4. LEMENI, Adrian, (coord.), (2014). Apologetica Ortodoxă. Dialogul cu ştiinţele contemporane, vol. II, Bucureşti: Editura Basilica.  
  5. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – Animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, traducere de Ioan, I. Ică jr., Sibiu: Editura Deisis.
  6. PAPAHAGI, Adrian, (2020). https://www.marginaliaetc.ro/adrian-papahagi-glose-trecătoare-la revoluţia-permanentă-cu-poze/.
  7. ROVELLI, Carllo, (2016). Şapte scurte lecţii de fizică, traducere de Vlad Zografi, Bucureşti: Editura Humanitas.
  8. TEULEA, Cornel, (2016). Capitalul lui Marx se întoarce ca eveniment cuantic şi ucide pisica lui Schrodinger, Bucureşti: Editura Eikon.
  9. TEULEA; Cornel, (2002). La început roşu, galben şi albastru, apoi roşu şi la urmă gri, Cluj-Napoca: Editura Grinta.
  10. TEULEA, Cornel, (2017). Teatru minut, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană.


Neopăgânismul dacic în contextul noilor mişcări religioase (Video)
 
<iframe width="962" height="541" src="https://www.youtube.com/embed/932B_8OCnl0" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Dialogul autentic între știință și credință este în inima omului
 
Legătura dintre religie și știință a cunoscut de-a lungul timpului perioade diferite. Astăzi, nu mai este o excepție ca un cercetător să fie drept-credincios. Un studiu din anul 2015, realizat în Marea Britanie, arată că doar 32% dintre oamenii de ştiinţă au caracterizat raportul dintre religie şi ştiinţă ca fiind de natură conflictuală. „Prin credință se poate ajunge la o cunoaștere divină, în timp ce prin știință se ajunge la cunoașterea energiilor create.”

 

Părintele astronomiei, Johannes Kepler, îl considera pe Dumnezeu „Creatorul plin de bunăvoinţă care a adus în fiinţă natura din nimic”. El a mai scris: „Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi înţelepciunea Lui nu are sfârşit” și „văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu”. Isaac Newton a spus și el: „Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris de oameni insuflaţi de Dumnezeu. Studiez zilnic Biblia”, adăugând tranşant: „Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd Pământul aflat la distanţa potrivită de Soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs din întâmplare!”

Samuel Morse, Robert Boyle, Michael Faraday sunt alți oameni de știință care L-au mărturisit pe Dumnezeu. Louis Pasteur susținea că „știința îi apropie pe oameni de Dumnezeu”. James Joule a fost semnatar al „Declaraţiei studenţilor în ştiințele naturale şi fizice” (Londra, 1864), prin care 717 oameni de ştiinţă militau pentru conviețuirea pașnică a adevărurilor științei și cele ale Sfintei Scripturi.

Am adresat trei întrebări pe această temă unui om de ştiinţă şi unui părinte profesor: Care este astăzi relația dintre religie și știință? Respinge Biserica realizările științei și ale tehnologiei? Poți fi om de știință și să crezi în Dumnezeu? 

„Nu este nici o contradicție între a şti şi a crede”

Magda Stavinschi, doctor în matematică, specialitatea Astronomie, a fost vreme de 15 ani director al Institutului Astronomic al Academiei Române şi deține, între multe alte recunoaşteri, titlul de Officier de l’Ordre National du Mérite, acordat de statul francez. Ea spune că prima întrebare și-a pus-o şi ea. „Profesia mea de astronom şi educaţia ateist-ştiinţifică m-au făcut să încerc singură să aflu răspunsul. Și asta până pe la începutul acestui secol, când am reuşit să pun la aceeaşi masă, dacă pot spune aşa, teologi şi oameni de ştiinţă. Primul răspuns? Nu a existat niciodată un conflict între religie şi ştiinţă, ci doar între reprezentanți ai celor două. Venise momentul să găsim în primul rând limbajul comun pentru a ne exprima ideile. Aşa a apărut Asociaţia pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din România (www.asdtr.ro). De atunci repetăm întruna că «a crede şi a nu cerceta» este doar o sintagmă care provine fie din ignoranţă, fie din rea-voință. Nicăieri nu este scris aşa ceva, nici în Biblie şi nici la Sfinții Părinţi. Iar Biserica a ţinut dintotdeauna pasul cu vremurile.

Sunt celebre situaţii aparent paradoxale când un om de știință, ca Hrisant Notara, a trecut de la observaţii profesioniste, făcute la Observatorul Astronomic din Paris, la cariera teologică, în care a ajuns Patriarh al Ierusalimului. Sunt astronom și nu pot să nu remarc că un număr foarte mare de colegi de breaslă s-au aplecat asupra întrebărilor teologice. Cum să nu te întrebi stând faţă în faţă cu imensitatea cerului, încercând să mergi până la începutul universului, cel pe care-l cunoaştem azi, cine a fost Creatorul, de unde vine şi încotro merge lumea în care trăim? Dacă vrei să afli tainele universului, trebuie să te apropii de Tainele lumii.

Nu este nici o contradicție între a şti şi a crede. Este adevărat că, dacă adevărurile ştiinţifice trebuie demonstrate, în religie crezi sau nu crezi. Chiar şi necredincioşi iluştri au fost frământați de tainele Creaţiei, de tainele lui Dumnezeu. Mă gândesc, de pildă, la Einstein. Oare admiraţia lui nesfârşită faţă de natură nu era admiraţia faţă de Creatorul ei?”

Iisus Hristos are ceva de transmis și oamenilor de știință

Preotul Radu Petre Mureşan este doctor în teologie, conferenţiar universitar în cadrul departamentului de Teologie Sistematică, Practică şi Artă Sacră al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” și paroh al Bisericii „Izvorul Tămăduirii”-Mavrogheni. El spune că, „în mod tradițional, relația dintre religie și știință a fost privită în termeni de contradicție, care a pendulat între simple divergențe de opinii și stări conflictuale. În spațiul occidental, conflictul a fost resimțit cu virulență, în timp ce tradiția răsăriteană consideră că avem de-a face cu o falsă problemă. Între religie și știință nu poate fi vorba nici de război, nici de concurență, ci de două realități care se construiesc diferit, dar care pot avea vocația unei întâlniri benefice. Pentru că orice știință se construiește pe baza unui sistem axiomatic, care poate suferi transformări, modificări de la o epocă la alta. Și, chiar dacă aceste modificări nu sunt radicale, este vorba totuși de o evoluție. Din contră, religia și în mod special creștinismul se bazează pe credință, care este un dar al lui Dumnezeu și o pregustare a Împărăției Lui. Religia ține, așadar, de credință, de ceva care se petrece în partea cea mai tainică a inimii omului.

Biserica a manifestat întotdeauna o deschidere în fața tainei vieții și a existenței cosmosului. Prin credință se poate ajunge la o cunoaștere divină, în timp ce prin știință se ajunge la cu­noaș­terea energiilor create.

Suntem chemați să ne situăm cu curaj în centrul intersecției dintre aceste două forme de cunoaștere: una orientată către Dumnezeu, cealaltă orientată către lume. Dar este nevoie de mult discernământ duhovnicesc în acceptarea realizărilor științei, ca să nu ajungem cu orice preț la convergențe între concluziile actuale ale unor discipline, cum sunt genetica și învățătura Bisericii.

Biserica este singura instituție care își propune educarea sufletului omenesc și înălțarea lui spre țeluri superioare. De aceea este nevoie ca religia și știința să fie repuse într-o legătură cu dimensiunea euharistică, înțeleasă ca ofrandă de creație către Dumnezeu prin artă, știință sau tehnologie.

Mântuitorul Iisus Hristos are ceva de transmis tuturor oamenilor, în toate epocile, inclusiv oamenilor de știință. Cel mai autentic mod în care se poate realiza dialogul între știință și credință este în inima omului, înainte de a se exterioriza și de a se formaliza în societate sau prin viața Bisericii. Dacă un om de știință își desfășoară activitatea dintr-o perspectivă duhovnicească, atunci se naște un dialog autentic între teologie și știință. Sfinții Părinți s-au aflat într-un dialog creator cu reprezentanții culturii și filosofiei din vremea lor, apelând la metoda selectivă, care s-a repetat în fiecare epocă și care ar trebui să fie normativă și în zilele noastre. Procedând astfel, au realizat inculturația Evangheliei, au respins falsele ideologii și teorii care denaturează raporturile dintre teologie și știință și au contribuit la transfigurarea lumii”. - Tudor Călin Zarojanu, Ziarul Lumina 




Evenimente. Apeluri. Petitii
REDĂM SPERANȚA PENTRU AMÂNDOI - campanie pentru criza de sarcină
 
Asociația pentru sprijinirea Femeii însărcinate și a Familiei derulează campania REDĂM SPERANȚA PENTRU AMÂNDOI, de strângere de donații pentru noul Centru de consiliere în criza de sarcină „Sfânta Elena” din București. 
 
Din cauză că Centrul de consiliere „Sfânta Alexandra Împărăteasa” pentru femeile aflate în criză de sarcină funcționează la capacitate maximă, neputând angaja noi lucrători, s-au făcut demersuri pentru întemeierea unui nou centru, complementar celui existent și axat pe consilierea cu impact rapid a beneficiarelor. Acesta va purta numele „Sfânta Elena Împărăteasa”. Echipa de luptători pentru viață a folosit răstimpul stării de urgență la găsirea unui sediu și la întocmirea procedurilor necesare demarării proiectului.
 
Începând de la 1 iunie 2020 (de Ziua Copilului), a fost lansată campania „Redăm speranța pentru amândoi” pentru finanțarea înființării Centrului „Sfânta Elena”. Campania se desfășoară până la 1 iulie și are ca țintă strângerea a 100.000 de lei, necesari pentru a facilita deschiderea și funcționarea noului centru până la 31 octombrie.

Dacă toate vor merge conform graficului, cu ajutorul lui Dumnezeu și al sponsorilor, Centrul de consiliere și informare pentru femeile în criză de sarcină „Sfânta Împărăteasă Elena” va fi inaugurat duminică, 16 august 2020, la o zi după prăznuirea Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare). Pentru ca această lucrare să poată fi dusă la bun sfârșit, este nevoie de implicarea cât mai multor oameni de bine, care să susțină acest proiect cu donații frecvente, indiferent de cuantumul acestora. De aceea, Asociația pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei vă pune la dispoziție 5 modalități de a contribui pentru a face ca viața fiecărui copil să conteze.
 
Redăm integral comunicatul de presă emis de Centrul Alexandra, care conține toate detaliile necesare.
 
„Dragi susținători ai vieții,
În perioada 8 martie–29 mai, activitatea Centrului de consiliere „Sfânta Alexandra Împărăteasa” s-a desfășurat online, din cauza restricțiilor impuse de noul coronavirus COVID-19.
Cum am folosit noi cele 81 de zile de izolare?
  • 550 de ore de consiliere gratuită pentru femeile în criză de sarcină și sprijin material în valoare de 23.000 RON a fost o parte din ajutorul oferit în această perioadă;
  • am inițiat un grup de sprijin online pentru femeile în criză de sarcină;
  • am organizat un curs online de alăptare;
  • am organizat 4 webinarii susținute de un doctor și un psiholog pentru sprijinul femeilor însărcinate și al familiilor în perioada de izolare.
Ce înseamnă sprijinul pe care îl oferim?
95% dintre femeile care primesc sprijin din partea Centrului „Sfânta Alexandra Împărăteasa” ALEG VIAȚA pentru copiii lor nenăscuți.
Una dintre poveștile adevărate: „Dacă nu ne-ați fi ajutat, aș fi făcut avort, pentru că nu vedeam nici o cale de ieșire”
Iată una dintre poveștile de viață din această perioadă, care ne-a umplut sufletele de bucurie.
a începutul lunii mai, Ana și Bogdan (numele au fost schimbate pentru anonimizare) au aflat că Ana este însărcinată cu al doilea copil. Vestea acestei sarcini neașteptate a apărut la câteva zile după ce Bogdan a rămas fără serviciu din cauza pandemiei. Puținii bani pe care îi aveau se terminau văzând cu ochii, iar viitorul era foarte incert. Li se părea că singura soluție este avortul. Trecând prin tot felul de stări și frământări, Ana a căutat pe Google informații despre sarcină și a descoperit site-ul centrului nostru.
Când părea că totul se prăbușește și că nu au nici o soluție, a fost ca și cum ar fi zărit luminița la capătul tunelului. S-a decis să sune și să ceară ajutor.
Un consilier i-a spus ceea ce spunem tuturor celor care ne cer sprijinul: „Ana, nu ești singură. Suntem alături de voi. Vă vom sprijini”.
Prima discuție a durat o oră. Ana a simțit că poate să fie mai puternică decât teama care o copleșise și că are putere să lupte pentru viața copilului ei.
În scurt timp, Ana și Bogdan au primit din partea Centrului un pachet de alimente de care aveau mare nevoie în acel moment.
Imediat după încheierea stării de urgență, Bogdan și-a găsit un serviciu bun și situația familiei a devenit stabilă. M-am întâlnit cu amândoi în urmă cu câteva zile și Ana mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Copilul nostru trăiește datorită vouă. Dacă nu ne-ați fi ajutat, aș fi făcut avort, pentru că nu vedeam nici o cale de ieșire. Vă mulțumesc din suflet!”
 
Solicitările au depășit capacitatea Centrului
Această poveste adevărată și foarte frumoasă nu a fost singura din această perioadă. De fapt, solicitările venite de la femei în criză de sarcină și părinți aflați în situații dificile au depășit capacitatea centrului nostru de a prelua cazuri noi!
 
De ce s-a întâmplat aceasta?
Pe lângă acutizarea multor probleme sociale în timpul pandemiei, a fost vorba și de faptul că Centrul Sfânta Alexandra este proiectat să ofere sprijin de lungă durată, pe parcursul sarcinii și după nașterea copilului, nu pe termen scurt.
În plus, conform normelor legale după care funcționăm există un număr maxim de beneficiari, pe care nu avem voie să îl depășim.
De exemplu, ședințele de consiliere sunt oferite de un psiholog și un asistent social, 7 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Acest lucru înseamnă că maxim 70 de persoane pot beneficia într-o lună de consiliere săptămânală.
Dar, în prezent avem 100 de cazuri active la centru, care primesc consiliere psihologică gratuită și sprijin material timp de mai multe luni. Acest lucru înseamnă că lucrăm la o capacitate de aproape 143%.
Am dorit să mai angajăm un psiholog, dar autorizația de funcționare a unui centru social se dă pe un sediu anume, cu distribuirea spațiul specificată. Conform autorizației, în Centru nu se mai poate amenaja un alt birou de consiliere în care să-și desfășoare activitatea încă un psiholog.
 
Soluția? Un nou centru de sprijin
Am analizat posibilitățile de rezolvare a numărului tot mai mare de solicitări împreună cu mai mulți specialiști și există o singură soluție: Asociația pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei (din care face parte Centrul Sfânta Alexandra) să deschidă un nou centru, cât de repede posibil.
Ca urmare, în ultima lună am lucrat intens pentru a pregăti înființarea acestui nou centru:
  • am identificat un spațiu ușor accesibil beneficiarilor și conform cu cerințele legale, format din: sală de așteptare, birou de consiliere, birou de asistență socială, birou de personal, sală de activități, toaletă pentru public, toaletă pentru personal;
  • am început să lucrăm la procedurile de lucru și am făcut schema de personal;
  • am obținut primele fonduri necesare organizării;
  • am pregătit o parte din documentația necesară obținerii aprobărilor, care va fi depusă imediat ce spațiul va fi închiriat (16 iunie);
  • am ales numele noului centru: Sfânta Împărăteasă Elena;
  • Pe 1 iunie am lansat campania „Redăm speranța pentru amândoi” pentru finanțarea înființării Centrului Sfânta Elena ce se va desfășura în perioada 1 iunie-1 iulie 2020.
De ce un centru cu numele Sfintei Împărătese Elena?
Viața Sfintei Elena este impresionantă și pilduitoare. Ea a făcut parte din medii sociale diferite, a cunoscut crize și ridicări, a avut o contribuție importantă în formarea copilului ei, care a marcat istoria Europei și a lumii întregi.
Pe lângă dimensiunea politică și religioasă, Sfântul Constantin cel Mare, fiul Sfintei Elena, este binecunoscut și pentru actele sale de sprijinire a persoanelor aflate în dificultate, mai ales a femeilor și copiilor, și pentru mai multă echitate în societate. În toate acestea el a fost sprijinit în mod direct de mama lui. Mai mult, Sfântul Constantin a încredințat Sfintei Elena să organizeze multe acte de binefacere.
 
Specificul noului centru este consilierea cu impact rapid pentru femeile în criză de sarcină
Centrul Sfânta Elena va fi complementar Centrului Sfânta Alexandra, în sensul că va oferi servicii mai ales beneficiarilor care au nevoie de sprijin pe termen scurt, nu pe termen lung. În fiecare an 1.500 de femei în criză de sarcină vor putea să se bucure de nașterea copilului lor.
e ce fel de sprijin vor putea beneficia femeile aflate în criză de sarcină la Centrul de consiliere și informare „Sfânta Împărăteasă Elena”:
 
  • o ședință inițială de informare la telefon (30 de minute);
  • o ședință de consiliere pentru depășirea crizei de sarcină oferită în cadrul Centrului;
  • o sesiune de informare despre opțiunile de sprijin;
  • o sesiune de informare despre comportamente de risc și încurajarea unui stil de viață sănătos;
  • o sesiune de coaching, care să ajute femeia în criză de sarcină să găsească soluții pentru a depăși problemele, pentru a deveni independentă economic etc.;
  • 3 sesiuni de informare despre naștere, alăptare și îngrijirea copilului;
  • cinci săptămâni în care participă la un grup de sprijin pentru femeile în criză de sarcină;
  • ședințe de terapie psihologică pentru situații de depresie, abuz, traume;
 
  • trusou și produse de îngrijire a copilului pentru primele 3 luni după naștere.
 
Schema de personal
 
Posturile Centrului Sfânta Elena sunt următoarele:
 
a) asistentul social
  • va realiza documentele de asistență socială obligatorii din punct de vedere legal pentru oferirea sprijinului (evaluarea nevoilor și planul de intervenție);
  • va oferi sesiuni de informare despre opțiunile de sprijin existente la nivelul Centrului și la nivelul comunității locale;
  • va realiza sesiunile de informare pentru prevenirea comportamentelor de risc;
  • va coordona grupul de sprijin pentru femeile în criză de sarcină.
b) consilierul va oferi ședințe de consiliere gratuite femeilor în criză de sarcină care vor solicita sprijinul Centrului „Sfânta Împărăteasa Elena”;
 
c) psihoterapeutul va oferi ședințe gratuite de terapie psihologică pentru femeile care au depășit criza de sarcină, dar sunt afectate de depresie, abuzuri, violență și alte tipuri de traume;
 
d) coordonatorul
  • va organiza și coordona activitatea personalului; va întocmi rapoarte de activitate;
  • se va asigura că persoanele care solicită sprijin primesc serviciile prevăzute în planul de intervenție;
  • se va asigura că procedurile și ghidurile de lucru sunt respectate;
  • se va ocupa de comunicarea și promovarea Centrului în comunitatea locală;
  • va fi persoana responsabilă în relația cu autoritățile locale din domeniul asistenței sociale;
 
e) recepționerul
  • va prelua solicitările telefonice;
  • se va ocupa de programări și de ședințele de informare inițiale;
  • va primi femeile în criză de sarcină care ajung la Centru;
  • va realiza documentele necesare derulării activității Centrului.
 
Cost lunar de funcționare
 
În tabelul de mai jos se găsesc cheltuielile lunare necesare pentru funcționarea Centrului Sfânta Elena astfel încât să ofere sprijin profesionist pentru beneficiari în mod gratuit:
 Chiria pentru sediu 5.700 RON/lună, inclusiv plata utilităților
 Asistent social 5.128 RON brut (3.000 RON net) 
Consilier  4.273 RON brut (2.500 RON net) 
Psihoterapeut part-time (16 ore pe săptămână)  2.100 RON brut (1.275 RON net) 
Coordonator  Va lucra ca parte a programului de dezvoltare a Asociației 
Coach profesionist  Va lucra ca voluntar 
Recepționeră  3.409 RON brut (2.000 RON net) 
Pază și monitorizare video  300 RON 
Telefonie + Internet + Birotică  210 RON + 60 RON + 200 RON = 470 RON 
TOTAL cheltuieli lunare 

21.380 RON 

 
Pentru o femeie în criză de sarcină sprijinul este „acum ori niciodată”, deci mergem înainte!
 
Când am decis înființarea Centrului Sfânta Elena am fost conștienți că pandemia a generat o criză economică ce a afectat mulți oameni. Și că această criză ar putea fi un impediment pentru asigurarea finanțării centrului, care se face exclusiv din donații, căci toate serviciile oferite beneficiarilor sunt complet gratuite.
 
Am ales să mergem înainte dintr-un motiv puternic și clar: dacă un copil nenăscut își pierde viața acum, ca urmare a faptului că mama lui nu a avut unde să primească sprijin în criza de sarcină, el nu va putea fi înlocuit de nimeni, niciodată.
 
Reușita de a strânge fără campanie publică fondurile și o parte din dotările necesare înființării Centrului Sfânta Elena ne dă speranța că, prin campanie publică, vom putea continua.
 
Ținta campaniei „Redăm speranța pentru amândoi” este strângerea a 100.000 RON, necesari pentru a deschiderea și funcționarea până la 31 octombrie 2020 a Centrului Sfânta Elena.
 
Mai avem o motivație pentru înființarea noului centru și un argument că ceea ce ne propunem este posibil, cu darul lui Dumnezeu. În SUA există circa 2.800 de centre de sprijin în criza de sarcină, adică un centru la circa 115.000 de americani. Toate oferă servicii complet gratuite. Ele sunt finanțate din sponsorizări – doar în ultimii ani unele state au început să aloce fonduri publice. În România sunt 13 centre, ceea ce înseamnă un centru la circa 1.500.000 de români. Nu credem că românilor le pasă de 13 ori mai puțin de femeile în criză de sarcină decât le pasă americanilor, ci credem că în viitor, cu sprijinul celor care iubesc binele, se vor înființa și în România noi centre de sprijin!
 
Calendarul activităților pentru înființarea și deschiderea Centrului Sfânta Elena:
 
1-15 iunie 2020
  • strângere de fonduri pentru derularea activității;
  • semnarea contractului de închiriere și plata chiriei pentru prima lună;
  • angajare asistent social (CV-ul și contractul lui de muncă trebuie să fie incluse în dosarul care va fi depus la Ministerul Muncii și Protecției Sociale pentru obținerea licenței de funcționare);
  • continuarea lucrului la cele 30 de registre, formulare și proceduri necesare pentru îndeplinirea standardelor minime obligatorii în asistență socială.
 
15-30 iunie 2020
 
  • strângere de fonduri pentru derularea activității;
  • recondiționarea spațiului;
  • amenajarea sediului;
  • depunerea actelor pentru avize ISU și DSP;
  • depunerea dosarului pentru obținerea licenței de funcționare la Ministerul Muncii și Protecției Sociale;
  • scrierea ghidurilor de intervenție;
  • pregătirea sesiunilor de formare a personalului.
 
1 iulie-15 august 2020
 
  • angajarea consilierului, a psihologului și a recepționerului;
  • promovarea centrului în comunitate;
  • obținerea autorizațiilor și a licenței de funcționare;
  • pregătirea Centrului pentru deschidere.
 
Duminică, 16 august 2020: deschiderea oficială a Centrul de consiliere și informare pentru femeile în criză de sarcină „Sfânta Împărăteasă Elena”!
 
Redăm speranța pentru amândoi!
 
5 modalități de sprijin:
 
  • setați o donație lunară recurentă de 10 RON/3€/3$ în conturile de mai jos;
  • donați ziua de naștere pentru deschiderea noului centru prin platforma Galantom (pentru detalii tehnice vă rugăm să ne scrieți la alexandra.nadane@centrulalexandra.ro);
  • redirecționați 3,5% din impozitul pe venit datorat statului către Asociația pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei, prin completarea formularului 230 până la 30 iunie 2020. Formularul este disponibil aici
  • donați cu cardul prin aplicați Mobilpay, dând click pe acest link
 
Asociația pentru sprijinirea femeii însărcinate și a familiei
 
Cod fiscal: 36913780
 
Conturi:
 
RO79RNCB0082153361040001 LEI
 
RO52RNCB0082153361040002 EURO
 
RO25RNCB0082153361040003 USD
 
Deschise la BCR Unirii
 
Vă mulțumim!”, este mesajul transmis de Alexandra Nadane, director executiv al Asociației pentru sprijinirea Femeii însărcinate și a Familiei.



CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Pollyanna – datoria de onoare - Harriet Lummis Smith (CARTE)
 

Prezentare Pollyanna – datoria de onoare:

Jocul bucuriei continuă cu cel de-al cincilea volum, apărut la câțiva ani după Pollyanna și comorile ei.
Pentru cei din familia Pendleton lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult, și totuși în casa de peste drum de ei se mută niște vecini noi – tânăra Lorraine împreună cu tatăl ei. În ciuda reticenței și a aparentei timidități ale tinerei, Pollyanna reușește s-o cunoască și să și-o facă prietenă, fiind hotărâtă s-o ajute să-și depășească necazurile.
Ce poate fi mai nobil și înălțător decât a te dărui cu bucurie și încredere celorlalți?
Pollyanna ne surprinde ca întotdeauna prin ma­tu­­ri­­­­tatea gândurilor și inocența sufletului, prin in­tuiție și blândețea caracterului, moralitatea con­­vingerilor și păs­tra­rea idealurilor, care sunt repere perene și mai actuale ca niciodată.
Eroina ne învață cum egoismul se preface în al­tru­ism, greșeala – în virtute, indiferența – în grijă și res­ponsabilitate față de cei din jur și cum aceste valori înfrumusețează și influențează nu numai viețile per­so­najelor, ci și ale cititorilor săi din toate timpurile.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfaturile unui rugător pentru întreaga lume - Gheorghe Zavoratul (CARTE)
 

Prezentare Sfaturile unui rugător pentru întreaga lume:

Cuviosul Gheorghe din Zadonsk – vestitul zăvorât contemporan al Sfântului Serafim din Sarov – şi scrierile sale nu pot avea o prezentare mai bună decât mărturia Sfântului Ignatie Briancianinov: „Iată un scriitor duhovnicesc ce i‑a lăsat cu mult în urmă pe toţi ceilalţi scriitori duhovniceşti din vremea noastră. Boier, ostaş, a lăsat armele materiale ca să intre în arena luptei duhovniceşti, a petrecut în zăvorâre şaptesprezece ani şi s‑a săvârşit din această viaţă la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, înlocuind mulţimea anilor prin sporirea duhovnicească. Din condeiul lui curg râuri de har... Scrierile sale au ajuns una dintre cărţile mele de căpătâi... Ele au acelaşi duh şi aceeaşi îndreptare ca scrierile Sfântului Tihon din Zadonsk. Îmi îngădui să spun că au acelaşi duh şi ca păcătoasele mele scrieri... Au mare preţ duhovnicesc, căci au fost scrise cu harul lui Dumnezeu.”

„Scrise cu harul lui Dumnezeu”, aşa cum afirma fără umbră de îndoială însuşi Sfântul Ignatie Briancianinov, cuvintele marelui zăvorât din Zadonsk au puterea de a le aduce acelora care le primesc cu credinţă sănătatea duhovnicească, înţelegerea dreaptă a lucrurilor care se întâmplă în viaţa lor şi tăria de a urma calea care duce în veşnicia cea fericită.

Ediția de față reproduce lucrarea "Despre căile mântuirii" de Cuviosul Gheorghe din Zadonsk, apărută la Editura Sophia în 2014.

Detalii despre carte / COMANDA



Minunile Maicii Domnului - *** (CARTE)
 

Prezentare Minunile Maicii Domnului:

Minunile cuprinse în acest volum sunt asemenea unui buchet înrourat a cărui mireasmă se revarsă spre noi, umplându-ne viețile cu parfumul și lumina strălucirii cerești a Preacuratei Fecioare. De aceea, suntem încredințați că toate aceste mărturii ale minunilor vor încălzi și alina inimile tuturor celor care caută sprijin și ajutor de la cea prin care Dumnezeu S-a făcut om. Ea a cunoscut și a purtat în inimă pătimirea Fiului său, iar toată durerea și suspinul i-au fost înveșmântate mai apoi cu slava Învierii din morți a Domnului Iisus Hristos. De aceea, prezența ei în viețile noastre aduce mângâiere, ostoiește lacrimile și durerile, dăruiește vindecări și înfăptuiește lucruri mai presus de fire, peste toate așezând ca semn atotbiruitor surâsul Învierii din morți al Fiului său.

Detalii despre carte / COMANDA



Teologia bolii - Jean-Claude Larchet (CARTE)
 

Prezentare Teologia bolii:

 

Nu există om care de‑a lungul vieţii sale să nu fi avut de‑a face cu boala. Lucrul acesta este inevitabil legat de condiţia umană [...].
Întotdeauna boala pune în discuţie, mai mult sau mai puţin, fundamentele, cadrul şi formele existenţei noastre, echilibrele dobândite, libera dispoziţie de facultăţile noastre somatice şi psihice, valorile noastre de referinţă, relaţia noastră cu ceilalţi şi însăşi viaţa noastră [...].
În cartea de faţă ne‑am străduit să dăm la iveală bazele unei teologii creştine a bolii şi a suferinţei, dar şi a modalităţilor de vindecare şi a sănătăţii, sprijinindu‑ne în esenţă pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi.
Jean-Claude Larchet

Autorul oferă o perspectivă asupra sănătăţii, bolii şi vindecării, uitată de lumea secularizată în care trăim. Ne redescoperă adică adevărata perspectivă, cea care ţine seama de condiţia noastră de făpturi ale lui Dumnezeu şi care ne revelează nemărginita Sa iubire de oameni.
Pr. Vasile Mihoc

Detalii despre carte / COMANDA



Patericul Sarovului - *** (CARTE)
 

Prezentare Patericul Sarovului:

Cine crede ca la Sarov sfintenia a inceput cu marele Serafim se insala. Patericul Sarovului ne aduce in fata ochilor vietile si nevointele unor cuviosi despre care cei mai multi dintre noi nu stiau nimic; acestia ne ajuta sa intelegem ca Sfantul Serafim a fost rodul unei manastiri care, desi nu foarte veche, a zamislit nevoitori la masura nevoitorilor din vremurile de demult Citind despre jertfele lor, cititorii vor putea sa isi umple candela sufletelor cu ulei duhovnicesc, pentru a rezista ispitelor din ce in ce mai puternice ale unei lumi care L-a uitat pe Dumnezeu. Editorul Scopul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant. Dobandeste pacea launtrica si mii de suflete se vor mantui in jurul tau. Totul este subordonat agonisirii acestei paci, alipirea de Biserica, adevarata nadejde, si in departarea de patimi, iertarea greselilor, neosandirea aproapelui, tacerea launtrica. Nimic nu este mai bun decat acea pace in Hristos, prin care sunt respinse navalirile durerilor celor rele, din vazduhuri si de pe pamant. (Sfantul Serafim de Sarov)

Detalii despre carte / COMANDA



Trepte către cer - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
 

Prezentare Trepte către cer:

Singura nădejde a celui ce a păcătuit după Botez este pocăinţa sinceră. Dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceasta! Slavă lui Dumnezeu, că nu am pierit cu totul, noi, păcătoşii!

Ne-a mai rămas o nădejde.
Nu a secat mila lui Dumnezeu.
Încă se propovăduieşte păcătoşilor pocăinţa.
Încă se binevesteşte celor săraci.
Încă se revarsă peste tot mila Împăratului ceresc.
Încă nu s-au închis porţile iubirii de oameni;
Harul lui Dumnezeu Se dăruieşte tuturor.
Încă se propovăduiesc Evanghelia şi Mielul lui Dumnezeu, Care a ridicat păcatul lumii.
Încă se vesteşte împărăţia lui Dumnezeu, încă se izbăvesc creştinii care se pocăiesc; intră în împărăţia lui Dumnezeu vameşi şi desfrânaţi, curăţiţi de lacrimile pocăinţei.
Încă de oameni iubitorul Dumnezeu îi cheamă şi îi aşteaptă lângă El pe toţi apostaţii, cărora le făgăduieşte mila Sa.
Să ne revenim, aşadar, şi, „înviaţi”, să grăbim spre Tatăl nostru şi să-î spunem cu smerenie şi inimă zdrobită: Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi (Luca 15, 18-l9).
 
Detalii despre carte / COMANDA


Predici la Octoih - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
 

Prezentare Predici la Octoih:

Sfinţii întruchipează răspunsul omenirii la iubirea lui Dumnezeu. Şi nu reprezintă doar un răspuns personal, ci unul venit din partea întregii făpturi.

Cu adevărat, fiecare dintre noi are cinstea de a se numi „creştin” şi de a purta numele unui sfânt. Or, sfinţii ocrotitori stau în faţa lui Dumnezeu şi se roagă să nu ajungă necinstit numele lor.

Sfinţii lui Dumnezeu susţin şi cuprind întreaga creaţie în iubirea, mijlocirea, rugăciunea şi prezenţa lor reală şi mijlocitoare.
Avem binecuvântarea de a face parte din această familie nenumărată de bărbaţi, femei şi copii care au înţeles planul lui Dumnezeu. Căci Domnul a coborât,
a trăit, a propovăduit şi a murit pentru noi!
De aceea, sfinţii au răspuns cu toată inima lor şi s-au deschis cu întreaga lor minte în faţa cuvântuluiEvangheliei. Întrucât au înţeles pronia divină şi au primit vestea cea bună, au hotărât să dezrădăcineze
în ei înşişi păcatul, cauza directă a răstignirii. Dacă măcar şi un singur om de pe pământ s-ar fi abătut şi ar fi căzut de la Dumnezeu, Hristos tot ar fi venit ca să-l mântuiască cu preţul propriei Sale vieţi. Hristos
mărturiseşte adevărul acesta.

Detalii despre carte / COMANDA



Toma, omul-lup - Andrei Drăgulinescu (trad.) (CARTE)
 

Prezentare Toma, omul-lup:

Traducere de Andrei Dragulinescu.

Istorisirea care urmează, pe măsură ce se desfășoară în chip viu înaintea ochilor noștri, ne va încânta cu simplitatea, adevărul și însuflețirea ei și s-ar putea spune că se pot face chiar unele paralele, asemănându-se izbitor cu istoria prorocului David, cu cea a desfrânatei care I-a uns picioarele Domnului sau a tâlharului de pe cruce, a vameșului, a Sfântului Apostol Pavel și a Sfintei Maria Egipteanca. Dar ce poate fi mai firesc? Căci sufletul omului este același; Hristos este același; pocăința este aceeași!
Cartea îl absoarbe pe cititor până la ultima pagină. Își va reține cu greu lacrimile, mai cu seamă dacă și el a avut parte de o astfel de întoarcere la Hristos. Însă dacă nu, ne rugăm să facă aceasta în viitor, căci atâta vreme cât în lume va exista păcatul, oamenii vor avea nevoie de pocăință. Maranatha; Doamne, vino!

Egumenul Ilarion - Nea Skiti,
Sfântul Munte Athos

Detalii despre carte / COMANDA



Omul liber - Dan Puric (CARTE)
 

Prezentare Omul liber:

Să fim liberi cu fața srte Dumnezeul care ne-a dăruit LIBERTATEA și nu cu fața spre cei care L-au crucificat!

Liberi, cu fața spre Cel ce S-a răstignit pentru libertatea noastră și nu spre cei ce L-au răstignit, întru înrobirea noastră! Și-atunci vom simți aerul curat și sfânt al adevăratei libertăți! Atunci vom simți lumina minunii de a fi om! Atunci și cuvântul ROMÂN se va odihni în sfârșit în inimile noastre.

Detalii despre carte / COMANDA



Călăuzire către viața duhovnicească - Sfantul Teofan Zavoratul (CARTE)
 

Prezentare Călăuzire către viața duhovnicească:

Traducere: Preot Victor Manolache


Inceputul vindecarii si al izbavirii sufletului de orice slabiciune duhovniceasca este Taina Marturisirii. Vinddecarea se continua dupa Marturisire prin lupta duhovniceasca. Si cand se va incheia? Cand patima va deveni scarboasa si va inceta sa atraga sufletul.
Cat timp procesul vindecarii se afla in desfasurare, harul si mila lui Dumnezeu il acopera protecttr pe crestinul nevoitor, cu toate ca acesta primeste rani de la vrajmas, cade si se ridica. Doar cand cade si nu se inalta, adica atunci cand se pravaleste in pacat, mila dumnezeiasca cedeaza.
Deci ati cazut si v-ati ridicat, ati apucat din nou armele si ati continuat confruntarea cu vrajmasul? Nu deznadajduiti! Domnul este langa voi!

Sfantul Teofan Zavoratul

Detalii despre carte / COMANDA



Înşelări şi bucurii - Ioan Buliga (CARTE)
 

Prezentare Înşelări şi bucurii:

Lăsa-ți copiii să se joace cât mai mult în natură, învățați-i să iubească animalele și plantele, căci așa îi învăța-ți să-L iubească pe Cel ce le-a creat.

Pe cât vă stă în putință feriți-i de sminteala internetului. Învățați-i să iubească viața la țară, locurile retrase și liniștite, căci acolo în simplitate, cu animăluțe și puțin pământ îi putem ține departe de nebuniile acestei lumi.

Și nu-i părăsiți pentru banii de departe, căci banii nu o să înlocuiască niciodată lipsa mamei. Cu puțină înțelepciune ne putem mulțumi cu mai puțin și putem fi fericiți prin faptul că-L cunoaștem pe Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA



Cum să ne purtăm în biserică, familie şi societate - Sfantul Serafim de Sarov (CARTE)
 

Prezentare Cum să ne purtăm în biserică, familie şi societate:

„La ora actuală, din pricina răcirii noastre aproape totale faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a lipsei de atenţie faţă de lucrarea proniei Sale în ceea ce ne priveşte şi a lipsei de comuniune a omului cu Dumnezeu, am degradat atât de mult, încât putem susţine negreşit că ne-am îndepărtat aproape cu totul de o viaţă autentic creştină. De aceea acum ni se par stranii cuvintele Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu a spus prin gura lui Moise: Şi L-a văzut Adam pe Domnul mergând prin rai (Facerea 3, 8).

De mai multe ori şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi se vorbeşte despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor.
Iată că unii mai şi spun: «Aceste locuri sunt de neînţeles, oare oamenii puteau să-L vadă într-un mod atât de evident pe Dumnezeu?». Or, aici nu este nimic de neînţeles. Această necredinţă a rezultat din cauza faptului că ne-am îndepărtat de profunzimea tainică a creştinismului primar şi, sub pretextul iluminării, am ajuns într-un asemenea întuneric al necunoştinţei, încât ni se pare de neconceput faptul pe care cei din vechime îl înţelegeau cu claritate; lor nu li se părea straniu conceptul de vedere a lui Dumnezeu.
Oamenii aceia nu L-au inventat pe Dumnezeu şi harul Sfântului Său Duh, nici în stări de visare, nici în tulburări ale imaginaţiei, ci L-au văzut în realitate.
Am devenit mult prea neatenţi la lucrarea propriei mântuiri, de unde şi rezultă neînţelegerea multor altor cuvinte ale Sfintei Scripturi, în sensul în care ar trebui. Toate acestea sunt urmările faptului că nu căutăm harul lui Dumnezeu, că nu Îi permitem, din pricina mândriei minţii noastre, să sălăşluiască în sufletele noastre. Or, nu facem aceasta fiindcă nu avem luminarea adevărată de la Domnul, pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc şi însetează cu toată inima lor după adevărul lui Dumnezeu”.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Sofronie Saharov: Viața, acatistul, paraclisul, rugăciuni - Arhim. Sofronie Saharov (Staretul Sofronie de la Essex) (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Sofronie Saharov: Viața, acatistul, paraclisul, rugăciuni:

Ediţie îngrijită de L.S. Desartovici

Mulți dintre noi ar părea că suntem înfrânți irevocabil de moștenirea cataclismului morții lui Adam proprie tuturor urmașilor lui, dar nu e așa, pentru că în sânul Sfintei Treimi, atunci când fiecare dintre noi am fost chemați la Viață, am fost zidiți din bucurie și întâmpinați cu un surâs. E surâsul veșnic al lui Dumnezeu. Acest surâs l-a avut Domnul Hristos pe sfânta Sa față când a înviat din morți, când a prădat iadul și l-a făcut pe Om biruitor asupra morții. Atunci ne-a îmbrățișat pe toți cu plinătatea dragostei purtată în trup de Om Care a trecut prin moarte „cu moartea pre moarte călcând”.
Aceasta e puterea prin care ne îmbrățișăm unii pe alții, nefiind îngrădiți de loc, distanță sau timp. Suspinul dinaintea durerii și a morții se preschimbă în îmbrățișare a întregii firi omenești, fie ea adeseori dureroasă sau alteori nespus de istovitoare.
Credem că această cărticică și rugăciunile cu­prinse în ea pot fi un mic sprijin în această cale.

CUPRINS

Inaintea Sfantului Sofronie Saharov
Sfantul Sofronie de la Essex - repere biografice
Acatistul Preacuviosului Parinte Sofronie Saharov
Paraclisul Sfantului Sofronie Saharov
Rugaciuni catre Sfantul Sofronie Saharov
Detalii despre carte / COMANDA


Creştinul ortodox în veacul XXI - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Creştinul ortodox în veacul XXI:

Am invitat sa mediteze si sa scrie despre tema cartii regasita in titlu o serie de preoti de mir a caror experienta duhovniceasca este mai aproape de incercarile veacului. (Visarion Alexa, Ion Buga, Bogdan Georgescu, Vasile Gordon, Gabriel Herea, Nicolae Hulpoi, Bogdan Ivanov, Constantin Jinga, Mihail Milea, Petru Moga, Cristian Muntean, Constantin Necula, Ciprian Negreanu, Jan Nicolae)

Intrebarea-cheie pe care am adresat-o si semnatarilor din acest nou volum a fost formulata astfel: avand in vedere schimbarile antropologice determinate de uriasele noutati (de ordin tehnologic, genetic, al roboticii, ale neurostiintelor etc.) aflate in orizontul apropiat noua, care credeti ca ar putea fi portretul credinciosului ortodox al secolului XXI?

Marius Vasileanu

Nu-l pot imagina și nu cred că ar fi bine ca acest credincios al veacului XXI să fie un rebel și un revoltat fața de tot ceea ce ține de lumea tot mai secularizată, dar deocamdată liberă, în care trăim. Hristos Însuși nu a fost așa și nu ne-a învățat să fim așa, El nu S-a luptat cu sistemele politice și cu orânduirile sociale, ci cu răul din inima omului. El nu Și-a făcut din societate și din obiceiurile omului un dușman - și cred că așa trebuie să fie și chipul credinciosului ortodox. Nu-l văd pe acest credincios nici ca pe un retras, ascuns, locuitor în peșteri sau în enclave special făcute... Nu cred că creștinul următorilor ani va putea fi un ignorant la nivel cultural și ștințific sau un izolat înfricoșat într-o cultura exclusiv creștină. Dimpotrivă, cred că înțelegerea și cunoașterea lui va trebui să fie tot mai largă și sigură, în același timp, de autenticitatea și puterea și puterea nemuritoare a valorilor proprii - o cunoaștere tot mai largă a întregii culturi și științe, care să poată alege înțelept tot ceea ce este bun și frumosîn acestea, care să poată face o sinteză clarificatoare și edificatoare pentru omul credinței. Nu cred că acest credincios al viitorului va avea fobie, teamă sau ură sfântă față de noile tehnologii, față de noile cîi și metode de comunicare, față de tot ceea ce aduce nou știința și de ceea ce propune civilizația. Toate acestea pot fi un semn de întrebare , o poartă a ispitelor pentru credincios și lumea credinței, dar, mai mult decât atât, tehnologia și noile căi și metode de comunicare pot fi noile oportunități foarte puternice și valoroase de a ne cunoaște și mărturisi credința și adevărurile ei.

Părintele Ciprian Negreanu

Detalii despre carte / COMANDA



Lacrimi preschimbate în bucurie - *** (CARTE)
 

Prezentare Lacrimi preschimbate în bucurie:

Ediţie îngrijită de L.S. Desartovici

În împrejurări grele, e cât se poate de firesc ca omul creştin să caute atât povăţuirea bună, cât şi adresarea directă către Dumnezeu şi Sfinţii Săi. Da, putem grăi Domnului şi tuturor Sfinţilor care au biruit lumea şi moartea. Avem această putere sădită întru noi, pentru că fiecare în parte este un membru viu al Trupului lui Hristos – Biserica, dar şi pentru că suntem persoane vii, oameni unici, copii ai lui Dumnezeu. De aceea, e cât se poate de firesc ca fiecare dintre noi să îndrăznească a grăi cu Părintele său – Dumnezeu Tatăl, cu Fratele nostru cel Mare – Hristos Domnul, cu Mângâietorul şi Ocrotitorul nostru – Sfântul Duh, cu Maica noas­tră – Preacurata Fecioară Maria, dar şi cu întreaga noastră familie – adunarea dumnezeiască a tuturor Sfinţilor.
Cu acest gând punem înaintea celor doritori, rugăciunile din această cărticică, suspinând dimpreună cu toţi cei ce suferă.

Sunt cuprinse aici rugăciuni către Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt, Preasfânta Treime, Preacurata Fecioară Maria, dar și către Sfinții Apostoli, Dreptul Iov, Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Haralambie, Sfântul Nicolae, Sfântul Pantelimon, Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Columba, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Parascheva, Sfântul Ioan cel Nou, Sfinții Epictet și Astion, Sfânta Filofteia, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfântul Ștefan cel Mare, Sfinții Martiri Brâncoveni, Sfântul Iosif cel Nou, Sfântul Ioan Iacob, Mărturisitorii din închisori, Sfânta Maria Skobțova, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Sofronie Saharov, Sfântul Iosif Isihastul, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Nichifor cel Lepros, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Nectarie al Eghinei, Sfântul Luca al Crimeii, Sfântul Sven din Arboga și Sfântul Ioan Maximovici.

CUPRINS

Aprinde, Doamne, inimile noastre!
Jarul filocalic
40 de rugăciuni la vreme de epidemie, îndurerare, izolare sau grea suferință
 
Detalii despre carte / COMANDA

 



Buna-Vestire (poezii) - Marius Buianu (CARTE)
 

Prezentare Buna-Vestire (poezii):

IARTĂ-MĂ

 Iartă-mă Doamne, pentru viața plină de greșeli
 Iartă-mă, pentru timpul când nu te-am lăudat
 Iartă-mă Doamne, pentru gândurile cu îndoieli
 Iartă-mă, pentru tot omul ce nu l-am ajutat.
 Iartă-mă Doamne, că sufletul meu este sărac,
 Iartă-mă, că mult m-am învoit la păcat,
 Iartă-mă Doamne, că goii n-am reușit să-i îmbrac,
 Iartă-mă, că de multe ori nu te-am ascultat,
 Iartă-mă Doamne, de împietrirea sufletului meu,
 Iartă-mă, de visele mele amăgitoare,
 Iartă-mă Doamne, că mă asemăn unui fariseu
 Iartă-mă, că n-am ajuns în a Ta cărare.
 
 

CUPRINS

ÎNGERUL
ÎNGERUL  / 5
TABLOUL  / 6
LUMIN-ADÂNCĂ  / 7
NUMAI ÎN DUH  / 8
LACRIMA  / 9
LUTUL  / 10
CĂRAREA DE SUS  / 11
PORUNCA STRĂBUNĂ  / 12
ÎNVIEREA  / 13
O LACRIMĂ DIN INIMĂ  / 15
ÎȚI MULȚUMESC  / 16
LITURGHIA PRIVITĂ DIN MINE  / 17
SUS PE BOLTA CERULUI  / 19
IZVORUL BUCURIEI  / 20
CUVINTELE TALE  / 21
BUNA-VESTIRE  / 22
MAI VINO, DOAMNE  / 23
LUMINA NECREATĂ  / 24
BALSAM  / 25
TOATE CELE VĂZUTE DE MINE  / 26
DULCEA LUMINĂ  / 27
SUBLIMA CALE  / 28
DRUM REGĂSIT  / 29
FLORIILE  / 30
HERUVIMII  / 31
INFINITUL  / 33
ÎN CĂUTAREA LUMINII  / 34
SFÂNTUL POTIR  / 35
BUCURIA LUMINII  / 36
ÎNALȚĂ-TE  / 37
ÎN DIMINEAȚA PRIMĂVERII  / 38
DUMINECA  / 39
DINCOLO  / 40
VIAȚA MEA  / 41
AI ÎNVIAT VIAȚA  / 42
DOUĂ LUMI  / 43
NĂVALNICUL RÂU  / 44
ÎNDURĂTORULE PĂRINTE  / 45
ÎN FAȚA MEA CLEPSIDRA STACOJIE  / 46
DULCE VÂSLAȘ AL SUFLETULUI MEU  / 47
SFÂRȘITUL FURTUNII  / 48
A TREIA DIMENSIUNE  / 49
SAREA PĂMÂNTULUI  / 51
MÂNĂ PETRE LA ADÂNC  / 53
APOCALIPSA  / 55
UNDE EȘTI TU E TOTUL  / 57
BISERICA  / 58
SONET DE PRIMAVARĂ LA BÂLEA  / 59
SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL  / 60
RUGĂMINȚI  / 61
E SCURTĂ FEȘTILA LUMINII  / 62
CUVÂNTUL TĂU  / 63
VINE PRIMĂVARA  / 64
AGAPE  / 65
SONETUL PRIMĂVERII PE VALEA SADULUI  / 66
CE ESTE DRAGOSTEA  / 67
SONETUL ZILEI FĂRĂ SOARE  / 68
LUMINA ÎNVIERII  / 39
LA REVEDERE  / 70
VINO LA MINE  / 71
RUGĂ CĂTRE SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL  / 72
SFÂNTULUI ARHANGHEL GAVRIIL  / 73
E DOMNUL  / 74
VIAȚA MEA  / 75
STÂLPII PORȚILOR  / 76
IARTĂ-MĂ  / 77
CHIPUL BLÂNDEȚII  / 78
ÎN VECI SĂ FII SLĂVIT  / 79
UN STROP DIN DRAGOSTEA DIVINĂ  / 80
SĂRBĂTOARE A LUMINII  / 81
ÎNĂLȚAREA TA LA CERURI  / 82
 
POD ÎNTRE SUFLETE
SURPLUS DE VIAȚĂ  / 85
CÂND DORUL MEU M-A PĂRĂSIT  / 86
ACASĂ  / 87
POD ÎNTRE SUFLETE  / 88
VISUL  / 90
NU TE UITA ÎN URMĂ  / 91
CUVÂNTUL  / 93
CLIPA  / 94
ZBORUL  / 95
ÎNTRE SPAȚII PARALELE  / 96
ESTE ATÂT DE TÂRZIU  / 97
PRĂPASTIA  / 98
CE FRUMOS POȚI SĂ NINGI  / 99
PE CĂRĂRI DE MUNTE  / 101
DINCOLO  / 103
SÂMBĂTA DIMINEAȚA  / 104
LA MARE  / 105
CHIPURILE ZILELOR  / 107
IMAGINEAZĂ-ȚI  / 108
ÎN LUMINA SOARELUI  / 1109
PREA BUNĂ MAICĂ TE RUGĂM  / 110
ÎNTÂLNIREA CU BUNUL DUMNEZEU  / 111
SECERIŞUL  / 112
BOALA  / 114
TOAMNA ÎN SIBIU  / 115
SONET ÎN GERMANIA  / 116
UN NOU ÎNCEPUT  / 117
ÎN CELE CE SUNT CU PUTINȚĂ  / 118
CHIPUL LUMII  / 119
ZBOR DE PASĂRE LIN  / 120
 
CUPRINS  / 121
Detalii despre carte / COMANDA


Cum ne rugăm? În ce credem? Spre ce ne îndreptăm? - Andrei Drăgulinescu (CARTE)
 

Prezentare Cum ne rugăm? În ce credem? Spre ce ne îndreptăm?:

 

„Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31). Cartea aceasta se dorește o călăuză întru înțelegerea a trei texte de bază în viața oricărui creștin: Tatăl nostruCrezul și Fericirile. Citind tâlcuirile din această carte, culese din învățăturile Bisericii Ortodoxe cuprinse în cărțile Sfinților Părinți și ale altor autori mai vechi și mai noi, le vom putea rosti întru înțelegere și vom dobândi negrăit folos: biruință asupra ispitelor, risipirea norilor întristării și dobândirea bucuriei cerești.

Să ne rugăm deci neîncetat Tatălui nostru Cel din ceruri, în Care să credem drept, după cum ne învață Simbolul de credință, și să strigăm pururi la Mântuitorul să ne învrednicească de dobândirea Fericirilor atât în viața aceasta, cât și în fericita veșnicie.

Autorul

Cuprins
Cuvânt înainte / 3
Rugăciunea „Tatăl nostru” pe înţelesul tuturor / 7
Tatăl nostru Care eşti în ceruri... / 20
Sfințească-se numele Tău... / 42
Vie (să vină) împărăția Ta... / 53
Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ... / 65
Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi... / 80
Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi
iertăm greșiților noștri... / 93

Și nu ne duce pe noi în ispită... / 106
Ci ne izbăvește de cel rău. / 115
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.
Amin! / 122

„Simbolul credinței” („Crezul”) pe înțelesul tuturor / 128
Cred întru Unul Dumnezeu... / 136
Și întru Unul Domn Iisus Hristos... / 142
Care pentru noi, oamenii... / 153
Și S-a răstignit... / 160
Și a înviat... / 165
Și S-a înălțat... / 172
Și iarăși va să vină... / 177
Și întru Duhul Sfânt... / 184
Întru una, sfântă... / 193
Mărturisesc un botez... / 200
Aștept învierea... / 204
Și viața veacului... / 215


„Fericirile” pe înțelesul tuturor / 227
1. Fericiţi cei săraci cu duhul... / 234
2. Fericiţi cei ce plâng... / 248
3. Fericiţi cei blânzi... / 260
4. Fericiţi cei ce flămânzesc... / 272
5. Fericiţi cei milostivi... / 283
6. Fericiţi cei curaţi cu inima... / 291
7. Fericiţi făcătorii de pace... / 301
8. Fericiţi cei prigoniţi... / 309
9. Fericiţi veţi fi voi când... / 319


O condiție indispensabilă / 331
Referințe bibliografice și abrevieri / 333

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567