Descarca Revista

Învierea Domnului

Editura Agaton Aprilie 2020
Sumar:
Cu moartea pre moarte călcând...
Moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost purtate în procesiune pe străzile Capitalei | VIDEO
Consiliul Consultativ al Cultelor îndeamnă la rugăciune, solidaritate și responsabilitate
Biserica Greciei anunță cum se vor desfășura slujbele de Paște.
Georgia: Hrana spirituală, la fel d eimportantă ca cea fizică
Bulgaria: Slujba de Paști se va ține în aer liber
Creștinii din întreaga lume în luptă cu pandemia
Știri interne - Aprilie 2020 (RO)
Știri externe - Aprilie 2020 (RO)
Patriarhia Română a militat pentru caracterul opţional în școli al orelor de educație pentru viață
Realitatea și bucuria Învierii în slovele Scripturii
Lămuriri referitoare la diferitele mesaje apocaliptice care circulă în perioada acestei pandemii
Hipnoza și forma pseudoștiințifică a psihologiei folosite în scopuri oculte
PS Daniil: lertați-ne pe noi cei ce am fost şi încă suntem doar pereți văruiți
Pastorala de Paşti a Patriarhului Daniel: Iubirea a biruit moartea
Sfaturi duhovnicești în vreme de pandemie/VIDEO
Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină!
Cetatea Apocalipsei din insula Patmos (Video)
Rugăciuni către Sfântul Nichifor cel Lepros, izbavitor în vremea pandemiei de Coronavirus
ACATISTUL SFÂNTULUI NICHIFOR CEL LEPROS
Părintele Teofil Părăian şi educaţia pentru o viață frumoasă
Gânduri la vreme de Coronacriză în familie
Petiție pentru respingerea obligativității educației sexuale în școli
Între Cununa Vieţii şi coronavirus?!
Clopotul în vremea și locul românesc
Biserica și libertatea de conștiință la vreme de încercare
Câteva gânduri la vreme de pandemie
Accidente şi permanenţe de Învierea Domnului în 2020
Ioan Cantacuzino, medicul care a stopat epidemia de tifos exantematic
Fii solidar cu persoanele afectate de pandemia Covid-19!
Reduceri oferite de librăria AGATON în perioada 01 Mai 2020 - 15 Mai 2020
Logica vol. 1 (29) - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
Logica vol. 2 (30) - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
Roadele Duhului Sfânt - vol. 1. CURĂȚIA. - Amalia Dragne (CARTE)
Lumea - opera iubirii Preasfintei Treimi - Gamaliel Delaboia (CARTE)
Repere ale autobiografiei spirituale din spaţiul ortodox în secolele XIX şi XX: Ioan de Kronstadt, Siluan Athonitul şi Nicolae Berdiaev - Iuliu-Marius Morariu
Viața și paraclisul Sfântului Nichifor Leprosul (1890-1964) - Simeon Monahul (CARTE)



Tema lunii
Cu moartea pre moarte călcând... - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
 

Suntem dinaintea uneia dintre cele mai aspre încercări din viața țării și a Bisericii. Asemeni unei coase imateriale, dar extrem de prezentă, boala Covid-19 spulberă planuri, oameni, vieți și scoate din noi - ca popor - binele și răul deo­potrivă. Criza morală ce o intuiam prin căutări sociologice se vădește acum, ridicându-se asemeni unei pete de ulei ars la lumină.

Între josnicii manipulatoa­re și răni de moarte avem obligația - cuvânt ce îmi repugnă, dar ține în el tot sensul de adevăr al clipelor acestora - să aducem aminte oamenilor de Dumnezeu. Un Dumnezeu care încurcă pe cei care urăsc și cred că le știu pe toate fără să miște un deget în ajutorarea aproapelui, ­în închegarea unui sistem de ajutor - fie și prin vorbă bună - către aproapele lor. Un Dumnezeu care mereu cheamă la iubire, dar acum o face chemându-ne să trecem de la modul declarativ la modul de acțiune imediată. E nevoie de toți. Frontul deschis este larg și adânc. Pe fiecare parte a tranșeelor sunt oameni cu aspirații și convingeri, cu frici și nădejdi. E front doar pentru că unii îl reconstituie cu îndărătnicie și îl construiesc din cărămizile zidurilor pe care nu le-au putut construi între noi cu alte ocazii. Nefericite. Care ne-au furat zile și energii pe care le-am fi putut folosi să vedem adevărul momentului de acum: suntem nepregătiți pentru situații în care viețile ne sunt puse în pericol. Nu avem la îndemână strictul necesar unei supraviețuiri construite pe efort comunitar. Și nici pe cordialitate sufletească.

În faţa unei avalanşe de nevoi pe care nu le ştiam

Locul Bisericii în planul acestei crize este mai ales unul de ajutor, de slujire cu dedicare oricărui suflet aflat în nevoi. Care nu sunt numai trupești. Și nici legate numai de această perioadă. Suntem dinaintea unei avalanșe de nevoi pe care multă vreme nu le-am identificat. Niciodată nu m-am gândit câtă ură ascund oamenii în sufletul lor și cum la vreme de respiro fac din sacrilegiu mod de viață. Nici nu știu dacă nu e cazul să înțelegem cum analfabetismul funcțional al sufletelor unora dintre noi e mult, mult mai grav și mai adânc decât poate identifica vreun test PISA. Și că Biserica aici e chemată să își sporească efortul. În construirea de rețele de sprijin pentru aceia care vor să-și vindece ura ori neputința de a lucra cu sine. Începând cu preoții, cu profesionalizarea lor în cultura și pedagogia socială dublată de o cultură teologică atent construită prin efort, nu doar de cunoaștere teoretică. Nu știm cum vom gestiona repornirea motoarelor teologice ale pasto­rației, dar este cert că avem nevoie de o diagnoză corectă a tot ceea ce avem de gestionat în viitorii ani. Să identificăm slăbiciunile noastre și să ne construim cu demnitate și curaj răspunsurile la o lume care nu întreabă ca să afle, ci doar să-și întărească propria părere. Am învățat, nu doar din criza Coronavirus-19, că avem foarte mult de muncă la noi. La comunicarea intraparohială și la construcția platformei de dialog cu ceilalți. Dar am învățat ceva. La vreme de sporire a emoției sociale trebuie să ai curajul să spui adevărul.
Cu toate urmările. Menținerea since­rității în comunicare este obligatorie și nu poate fi învățată la cursuri ori specializări, ci numai din exer­cițiul educației permanente. Educație care pare că lipsește din plin și de care, în aceste zile, am fi avut nevoie ca de aer.

Propovăduirea să stea nu atât în cuvinte, cât în atitudine şi solidaritate

Care ar fi mesajul cel mai important pe care Biserica îl are de transmis? Desigur că primul este cel legat de urgența socială a izolării. Dar nu este suficient atât timp cât s-au rupt între noi punți. Iar unii zdrobesc în fărâme și resturile rămase după dărâmare. Avem nevoie să reconstruim teologia valorii persoanei, să reîn­vățăm împreună cu întregul popor binecredincios - vai, deseori masă de manevră ideologiilor vândute pe facebook drept elemente de libertate în gândire - în limba și pe limba sa toate adevărurile care ne susțin catehismul, învățătura noastră de credință. Confuziile create de noi înșine în sufletul poporului sunt mult mai grave decât cele construite de concernele mitologiilor ce atacă Biserica. Dar în mod cert cel mai adânc mesaj prin care se poate reconfigura întreaga tensiune comunicațională este acela al Învierii. În mod cert, cultura Învierii a devenit periferică și pentru propovăduirea noastră. Nu aceea de cuvinte. Cât aceea de atitudini și construcția de solidarități. Inclusiv noi suntem în situația de a ne făuri țeluri fracturate de credința noastră creștină. Ideea de carieră în preoție ori de enclavă mistică, ca model pastoral, este una dintre ruperile din tandre­țea teologiei Învierii.

Orizontul morţii e mult mai aproape de noi decât credeam

Să reînvățăm să propovăduim Învierea. Să restartăm creativ modul în care putem transmite oamenilor că Biserica este atentă nu doar la dimensiunea eshatologică a vieții lor. Ci și la dimensiunea clipei de acum. Pe care epopeea Coronavirus-19 ne-a redescoperit-o. Opriți din mersul spre nicăieri în care zburdam aproape - sesizabil și în comportamentul creștin deseori -, constatăm că orizontul morții e mult mai aproape de noi decât credeam. Și că dacă stăpânim bine terminologia teologică a morții nu înseamnă că nu ne simțim temători ori de­zorien­tați de propria neputință. Pe care nu am reușit prea des să ne-o identificăm în parcursul pe „repede ­înainte” al vieților noastre. Perioada aceasta este una de regândire a propriilor noastre priorități în raport cu moartea și Învierea. Prea ades ne-am lăsat duși de valul unui moralism executant în detrimentul unei morale constructive. Prin dialog, dezbatere și comunicare eficientă. Inclusiv în interiorul comunității eclesiale. Ca și în cercurile concentrice ale co­munității creștine românești, interconfesionale și interculturale - acolo unde confesionalitatea nu este creștină. Dialogul cu lumea din care facem parte nu este opțional. Ci devine obligativitate pastorală. Și nu, nu va merge doar cu enunțuri de teologie, ci cu lecția teologiei întregi: mărturisire și viață, cre­dință și apologie practică.

Drama Coronavirus-19 trece prin vieţile noastre

Poate că aveam nevoie toți de o reconfigurare a traseului de viață și de moarte în propriile noastre vieți. Cu atât mai mult trebuie să fim atenți la nevoile celorlalți. Acelora despre care spunem că nu L-au cunoscut pe Domnul Hristos. Poate că undeva în grabă au pierdut credința ori noi înșine ne-am făcut sursă de „ratare” a credinței pentru ei. De aceea, cred că drama Coronavirus-19 trece prin viețile noastre. Pentru a ne lucidiza motivările de viață, pentru a construi o mentalitate de om candidat la Înviere. Pentru că din acest punct de vedere avem să mărturisim ­constant și activ conținuturile teologice ale tainelor de inițiere (Botez, Mirungere și Euharistie), să regândim modalitatea de catehizare pentru Spovedanie și Cununie, să construim un conținut de cultură medicală - în acord și cu Taina Sfântului Maslu - și să definim prioritățile și exigențele morale și teologice ale Tainei Preoției. Dar să nu uităm poporul. Înecatul în vorbărie, destabilizatul de clișeele vorbirii unor aciuați în cultura media prin genetici culturale penibile. Poporul credincios ori ba și pentru că nu suntem fazați pe preocupările sale reale. Învățând mereu și mereu că esența mărturisirii ortodoxe are ca refren cuvintele troparului Învierii: „Cu moartea pe moarte călcând...”

Ziarul Lumina




ACTUALITATEA religioasă
Moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost purtate în procesiune pe străzile Capitalei | VIDEO - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Duminică, 05 aprilie 2020, după oficierea Sfintei Liturghii, moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost scoase din Catedrala Patriarhală și purtate în procesiune pe străzile Capitalei.

Procesiunea discretă restrânsă, formată din 3 autovehicule, a fost condusă de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul.

De pe Dealul Patriarhiei, moaștele și icoana Sfântului Dimitrie au fost duse spre Spitalul Municipal – Politehnica – Mihai Bravu până la Spitalul „Victor Babeș”, unde a avut loc o primă oprire și a fost rostită o ectenie și rugăciunea specială pentru încetarea noii epidemii.

Pe tot parcursul traseului clericii au rostit rugăciuni către Sfântul Dimitrie pentru izbăvirea de boală și încetarea epidemiei de coronavirus.

Procesiunea a continuat spre Institutul „Matei Balș” unde s-a făcut o nouă oprire și au fost rostite rugăciuni. Mai departe, alaiul a mers spre Piața Victoriei – Universitate – Unirii.

La Universitate, a avut loc a treia oprire. În fața Crucii eroilor martiri din 1989 a fost intonat troparul Sfântului Dimitrie cel Nou.

Revenită la baza Dealului Patriarhiei, procesiunea s-a oprit la Crucea Brâncovenească unde a fost rostită încă o ectenie, iar moaștele au fost reașezate în catedrală.

Sfântul Dimitrie cel Nou a fost invocat în rugăciune de bucureșteni și în urmă cu două secole pentru încetarea epidemiei de ciumă bubonică (1812-1813). Atunci, la fel, moaștele sale au fost purtate prin Capitală și numărul de îmbolnăviri a scăzut foarte mult. De asemenea, Ocrotitorul Bucureștilor a fost purtat în procesiuni și în timpul secetei din 1827 sau al holerei din 1831.

Tot duminică, racla cu moaștele Sfintei Parascheva de la Catedrala Mitropolitană din Iași a fost purtată în procesiune în județul Neamț. 

Basilica



Consiliul Consultativ al Cultelor îndeamnă la rugăciune, solidaritate și responsabilitate
 

Consiliul Consultativ al Cultelor din România (CCCR) a adresat societăţii un mesaj în care face apel la respectarea măsurilor dispuse de autorități și îndeamnă la intensificarea rugăciunii în timpul pandemiei.

„Rugăciunea este sursă de putere spirituală pentru a învinge teama şi boala. Cultivarea păcii sufletului prin rugăciunea stăruitoare ne ferește de panică și deznădejde și ne face să conștientizăm dubla noastră responsabilitate în această perioadă: personală și comunitară”, se menţionează în document.

Pe lângă rugăciune, CCCR subliniază că în vremuri de pandemie este important „să arătăm solidaritate socială concretă prin ajutorarea celor aflați în nevoi, oferindu-le ajutor material, respectiv asistență socială la domiciliu persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilități,  în mod voluntar, avizat de către autorități”.


Mesaj integral:

Consiliul Consultativ al Cultelor din România – Apel la rugăciune, solidaritate și responsabilitate în vreme de pandemie

În această perioadă de grea încercare, Consiliul Consultativ al Cultelor din România se adresează tuturor credincioșilor cu un mesaj de încurajare, binecuvântare și îndrumare.

Primul nostru îndemn este de a rămâne în case, de a respecta cu strictețe măsurile dispuse de autoritățile publice și de a coopera cu acestea, asigurându-se totodată slujbele religioase în lăcaşul de cult, dar fără participarea fizică a credincioşilor, slujbele fiind transmise online.

Cel de-al doilea îndemn este ca fiecare dintre noi să stăruie acasă în rugăciune personală sau împreună cu familia, pentru a-L ruga pe Milostivul Dumnezeu să ne ajute să depășim acest moment de grea încercare. Rugăciunea este sursă de putere spirituală pentru a învinge teama şi boala. Cultivarea păcii sufletului prin rugăciunea stăruitoare ne ferește de panică și deznădejde și ne face să conștientizăm dubla noastră responsabilitate în această perioadă: personală și comunitară.

Medicilor, întregului personal din instituțiile medicale, cât și tuturor celor care prin munca lor depusă în perioada pandemiei ajută la continuarea vieții în parametrii cât se poate de normali, precum și celor care asigură asistență religioasă oamenilor aflați în suferință, le adresăm un cuvânt de prețuire și încurajare în lucrarea lor jertfelnică. De asemenea, adresăm un mesaj de prețuire și încurajare polițiștilor, jandarmilor și militarilor. Ei toți sunt prezenți continuu în rugăciunile noastre.

Slujitorilor cultelor religioase le adresăm îndemnul de a continua activitatea lor și de a actualiza datele lor de contact și de a le posta pe site-urile și platformele digitale ale comunităților lor, pentru a putea fi contactați de toți cei care au nevoie de consiliere religioasă, de încurajare sau de orice alt sprijin folositor.

Îi îndemnăm pe toți credincioșii să țină legătura telefonic sau prin alte mijloace de comunicare cu slujitorii cultelor, iar pe toți cei care doresc să se implice efectiv în activități de voluntariat îi îndemnăm să acționeze organizat în cooperare cu autoritățile locale, potrivit recomandărilor fiecărui cult. Recomandăm tuturor să urmărească transmisiile slujbelor religioase la radio, la televizor sau prin internet.

Este necesar ca fiecare dintre noi să dea dovadă de înțelepciune în aceste vremuri de încercare, intensificând rugăciunea și responsabilitatea pentru sănătatea personală și socială. De asemenea, să arătăm solidaritate socială concretă prin ajutorarea celor aflați în nevoi, oferindu-le ajutor material, respectiv asistență socială la domiciliu persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilități,  în mod voluntar, avizat de către autorități.

Ne rugăm Bunului Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor, să ne binecuvânteze pe toți, să ne ajute, să ne dăruiască sănătate, pace, speranța și iubire milostivă față de cei aflați în suferință, iar celor care au murit să le dăruiască viață veșnică.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Secretariatul Consiliului Consultativ al Cultelor din România


Consiliul Consultativ al Cultelor din România este o organizație de natură etică, autonomă, apolitică, non-guvernamentală, fără personalitate juridică și non-profit, format din următoarele 13 culte recunoscute:

Biserica Ortodoxă Română, Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, Biserica Romano-Catolică, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Arhiepiscopia Bisericii Armene, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi din România, Biserica Reformată din România, Biserica Evanghelică C.A. din România, Biserica Evanghelică Luterană din România, Biserica Unitariană Maghiară, Biserica Creștină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creștine după Evanghelie din România, Federația Comunităților Evreiești din România și Cultul Musulman din România.

Basilica



Biserica Greciei anunță cum se vor desfășura slujbele de Paște.
 

Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei a anunțat miercuri seară că slujbele din Săptămâna Pătimirilor și perioada pascală vor avea loc „cu ușile încuiate”, fără participarea credincioșilor.

Sinodul le-a reamintit credincioșilor îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur că omul care nu merge la biserică dintr-o anumită nevoie se poate face pe sine altar la care să se roage.

Biserica Ortodoxă i-a invitat pe greci să se roage la ei acasă și să se transforme pe ei înșiși în altare, „jertfind în mod chenotic și plin de iubire prezența voastră în sfânta biserică și apropierea voastră de Dumnezeiasca Euharistie de dragul fraților voștri, care reprezintă altare însuflețite ale lui Dumnezeu”.

„Te poți face altar, spunând rugăciunea”.
– Sfântul Efrem Katunakiotul

Sfântul Sinod, care s-a întâlnit sub președinția Arhiepiscopului Ieronim al Atenei pe platforma online presence.gov.gr, și-a exprimat speranța că slujba pascală de noapte va putea fi celebrată  cu participarea credincioșilor la sfârșitul lunii mai, când Biserica prăznuiește Odovania Învierii (26-27 mai). Acest lucru nu înseamnă mutarea datei Paștilor, ci a serbării publice.

Membrii Sfântului Sinod Permanent au luat decizia să doneze câte un salariu în contul special pentru combaterea coronavirusului și îi îndeamnă și pe ceilalți arhierei să le urmeze gestul.

„Toți sunt chemați să se încreadă în judecata (gândirea) și deciziile Sfântului Sinod, care cu responsabilitate pastorală și obiectivitate înțelege suferința sfințitului cler și a poporului credincios și, în același timp, estimează, conform instrucțiunilor experților, când condițiile sunt în beneficiul sănătății publice și a tuturor cetățenilor din țara noastră”.

De aceea, Sfântul Sinod îi roagă pe toți să manifeste „un spirit de încredere sinodală” și a transmis că nu permite niciunui membru al Bisericii (arhiereu, preot, diacon, monah sau angajat) să facă declarații publice sau să aibă apariții în mass-media sau pe internet.

Arhiereii vor avea posibilitatea să comunice cu Sfântul Sinod, iar preoții cu episcopii lor cu privire la orice problemă.

Pentru această perioadă, Sfântul Sinod l-a desemnat pe Înaltpreasfințitul Părinte Ierotei, Mitrpolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, ca singura persoană de contact pentru mass-media în probleme bisericești. - Basilica



Georgia: Hrana spirituală, la fel d eimportantă ca cea fizică
 

Toate parohiile și mănăstirile din Georgia vor rămâne deschise pentru Duminica Floriilor și Paște, conform unei hotărâri luate de Părintele Patriarh Ilia și publicată pe site-ul oficial al Patriarhiei Georgiene.

În Georgia a fost instituit un regim de carantină, iar adunarea a mai mult de trei persoane în locuri publice este interzisă. Preoții, însă, pot sluji Sfânta Liturghia în curtea bisericilor. În martie, Biserica Georgiei a chemat creștinii la mai multă rugăciune, preoții să stropească bisericile și străzile din jur cu apă sfințită, iar clopotele bisericii să sune în fiecare zi.

Preafericitul Ilia a numit pandemia ca o încercare prin care ne putem întări în credință și rugăciune.

„Astăzi, când o nouă molimă s-a răspândit în toată lumea și amenință viața populației, este firesc ca creștinii să își pună nădejdea în Domnul și să simtă chemare spre Biserică… Pentru credincioși, mâncarea spirituală este la fel de importantă și necesară ca mâncarea fizică; prin urmare, este imposibil să închidem ușile bisericilor și vor fi deschise pentru cei care vor să vină la biserică, să primească harul lui Dumnezeu și să fie întăriți spiritual ”, a spus părintele patriarh.

“Având în vedere situația actuală, aș dori să mă adresez copiilor noștri spirituali și să ofer următoarele sfaturi: urmați instrucțiunile corespunzătoare, respectați distanța stabilită în timp ce vă aflați aproape de alte persoane, inclusiv în biserică sau în curtea bisericii; la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe numai clericii ar trebui să rămână în biserică, în timp ce un număr limitat de enoriași au voie să li se alăture în catedralele mari, deși recomand ca enoriașii să rămână în curtea bisericii”

Preafericitul Ilia vorbit în urmă cu câteva săptămâni despre o viziune spirituală, prin care a înțeles că „vom putea depăși această boală, cu ajutorul rugăciunii și cu binecuvântarea Domnului”. Ținerea sfintelor slujbe are o importanță extrem de mare pentru întreaga națiune, a subliniat Patriarhul.

Patriarhul Ilia a fost desemnat de CNN „persoana cea mai de încredere din Georgia”. Preocupat de rata scăzută a natalității din Georgia, Patriarhul Ilia a vorbit cu orice prilej despre aceasta și s-a oferit să boteze personal orice copil născut într-o familie care avea deja cel puțin doi copii. Astăzi Preafericitul este nașul a peste 19.000 de copii.

Sursa: http://avereabisericii.ro/



Bulgaria: Slujba de Paști se va ține în aer liber
 

„Le-am spus mitropoliților când m-au sunat și i-am sunat și eu să facă tot posibilul să mențină distanța între credincioși, să dezinfecteze icoanele și locul unde se întâlnesc,” a transmis săptămâna trecută premierul Bulgariei în timpul unui briefing de presă pe tema coronavirusului.

„Oricare ar fi măsurile pe care le luăm, Dumnezeu să ne ajute”.

„Doar Domnul ne poate scăpa de această criză. Aceasta este părerea mea pe acest subiect,” a spus premierul bulgar Boiko Borisov în timp ce și-a făcut semnul sfintei cruci.

„Știu că mulți atei spun să închidem bisericile. Pentru toate celelalte am voința, am curajul, dar acest lucru nu pot să-l fac”.

Anterior, generalul Ventsislav Mutafchiiski a afirmat că Biserica a primit doar unele recomandări verbale, dar rămâne la autoritatea Sfântului Sinod să închidă bisericile.

Luni, 30 martie, vicepremierul Tomislav Donchev și generalul Ventsislav Mutafchiiski s-au întâlnit cu Patriarhul Neofit și alți mitropoliți la Palatul Sinodal din Sofia, unde au discutat mai multe aspecte legate de viața liturgică din Bulgaria în contextul pandemiei.

Premierul Boiko Borisov discută cu Patriarhul Neofit despre slujba de Paști în contextul pandemiei de coronavirus. Foto: bg-patriarshia.bg

Într-un comunicat publicat pe site-ul Patriarhiei Bulgare, Sfântul Sinod și-a exprimat suportul față de eforturile statului de a proteja viața și sănătatea poporului bulgar.

Sinodul Bisericii Bulgare a făcut un apel la credincioși să rămână acasă, menționând în același timp că bisericile din țară vor rămâne deschise iar slujbele se vor desfășura în continuare.

Slujitorii au fost îndemnați să poarte echipament de protecție, iar credincioșii care vin la biserică trebuie să păstreze distanța reglementată și să poarte măști.

La finalul întâlnirii, s-a anunțat că slujbele de Florii și Paști vor fi oficiate în afara locașurilor de cult, iar poliția va asigura păstrarea ordinii și a distanței dintre oameni în timpul slujbelor. - Basilica



Creștinii din întreaga lume în luptă cu pandemia
 

Sistematic, Ziarul Lumina, prin ediția tipărită și prin ediția online, informează cititorii despre activitățile liturgice și pastorale ale Bisericii Ortodoxe Române din această perioadă, dar și despre faptele concrete de ajutorare a ce­lor aflați în suferință la noi în țară, sub ame­nințarea noului coronavirus (COVID-19). Rugăciunea din biserici este împletită cu evlavia trăită în casele credincioșilor, activitățile filantropice sunt coordonate cu măsurile autorită­ților civile și ale instituțiilor medicale, în slujirea tuturor oamenilor. 

Creștinii din întreaga lume sunt în aceste zile în primele rânduri, în orice țară trăiesc, și pun în lucrare credința și fapta bună, așa cum au făcut-o înaintașii noștri în vremuri de epidemie, încă din primele veacuri.

Am extras din informațiile publicate pe site-urile oficiale ale Bisericilor și din știrile agențiilor de presă câteva date despre modul în care creștinii ortodocși sunt angrenați în lupta cu pandemia, cu speranța că iubirea răstignită a lui Hristos Cel înviat va aduce vindecare și solidaritate între oameni și popoare în fața încercărilor la care este supusă acum întreaga planetă.

„Vom trece prin această perioadă ca într-o călătorie prin deșert”

Patriarhia Ecumenică are comunități parohiale și mănăstiri nu doar în Turcia și Grecia, ci în mai multe regiuni ale lumii (Europa, America, Asia, Australia). În mesajul transmis în 19 martie, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, aduce mulțumiri medicilor, cercetătorilor și oamenilor de știință, tuturor celor aflați în primele linii ale bătăliei cu acest dușman care este noul coronavirus, nevăzut, dar atât de nociv pentru mulți oameni. Subliniază că sunt necesare cooperarea cu autoritățile publice din toate statele și respectarea măsurilor de apărare a sănătății oamenilor, însă aceste măsuri drastice nu subminează și nu dăunează credinței noastre. În mesajul său, Patriarhul Ecumenic afirmă: „Credința noastră este o credință vie și nici o împrejurare excepțională nu o poate limita sau suprima. Trebuie doar reduse sau suprimate adunările mari de oameni în această perioadă. Să rămânem în casele noastre, să fim atenți și să-i protejăm pe cei de lângă noi și din casele noastre, întăriți de unitatea noastră spirituală, fiecare dintre noi să se roage pentru toată omenirea. Vom trece prin această perioadă ca într-o călătorie prin deșert, ca să ajungem în Țara Făgăduinței, când știința, prin harul lui Dumnezeu, va depăși acest virus”.

„Fiți aproape de turma duhovnicească!”

Într-o scrisoare pastorală referitoare la COVID-19, Preafericitul Părinte Teodor al II-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi, exprimă îngrijorarea, durerea și sprijinul pe care Biserica le nutrește în aceste vremuri de mare încercare și-i îndeamnă pe fiii săi duhovnicești: „În calitatea noastră de creștini și păstori, nu ne pierdem nădejdea în Dumnezeu. Credem și propovăduim pe Atotputernicul Dumnezeu, Domnul Iubirii și Milostivirii. Există un singur punct pe care eu, ca părinte spiritual al vostru, aș vrea să vi-l cer: Fiți aproape de turma duhovnicească, mângâ­iați-i și susțineți-i pe prietenii noștri africani, învățați-i măsuri elementare de igienă și curățenie, deoarece mulți nu au acces la apă potabilă. Și, întrucât situația este gravă, vă recomand să respectați ordinele și deciziile țărilor în care slujiți, pentru ca Sfânta noastră Biserică să nu devină cauză de scandal, ci un exemplu de solidaritate socială și iubire”. În Africa, unde credința oamenilor este încercată în fiecare zi de sărăcie, epidemii și lipsa produselor de bază, ierarhii și slujitorii Bisericii îi îndeamnă pe credincioși să se mângâie cu ascultarea slujbelor, predicilor și cuvintelor duhovnicești la stația de radio a eparhiei, acum, când bisericile sunt închise. Mitropolitul Teofil de Kananga (Congo) spune: „Îi îndemn să considere această încercare ca pe o cruce, pe care să o poarte cu răbdare, credință și dragoste. Am insistat asupra faptului că în Mineiul Bisericii noastre avem martiri, ierarhi, mărturisitori care au fost lipsiți mulți ani de slujbe și de Sfânta Împărtășanie, în exiluri și închisori. Dar, după cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul, după norii negri va străluci lumina soarelui dumnezeiesc”.

După consultarea cu ierarhii din Sfântul Sinod al Patriarhiei Antiohiei, Preafericitul Părinte Ioan al X-lea a transmis păstoriților săi hotărâri clare privind comportamentul în timp de pandemie: respectarea tuturor instrucțiunilor și măsurilor generale de prevenție sanitară anunțate de Stat și de organizațiile interna­ționale competente; anularea tuturor întrunirilor, publice sau private; anularea activităților precum: festivaluri, excursii, manifestări, expo­ziții și concursuri; favorizarea posibilității de difuzare a slujbelor cotidiene pe site-urile web ale parohiilor. Pentru a nu priva credincioșii de Sfânta Împărtășanie, bolnavii, vârstnicii și cei aflați în situații dificile vor fi cuminecați individual, în condiții de maximă siguranță medicală.

Lumina Învierii va străluci peste toată lumea

În „Declarația comună a celor trei responsabili ai comunităților creștine de la Sfântul Mormânt” se face apel la respectarea instrucțiunilor medicale și administrative și se afirmă: „Sfântul Mormânt este locul suprem al speranței. Spe­ranța că credința va birui îndoiala, că lumina va învinge întunericul și că viața va triumfa asupra morții. De la acest loc sfânt și în această perioadă de pregătire spirituală pentru Sfintele Paști și în fața acestei crize mondiale, alăturăm rugăciunile noastre la ale credincioșilor tuturor religiilor, cerând încetarea pandemiei”. Patriarhul Teofil al III-lea a donat pachete cu alimente și a susținut cu importante sume de bani unități spitalicești din jurisdicția sa. Slujba de Paști și ceremonia Sfintei Lumini se vor desfășura într-un cadru cât mai restrâns, dar lumina Învierii va străluci peste toată lumea și anul acesta de la Sfântul Mormânt al Domnului.

Țările majoritar ortodoxe și responsabilitatea pentru sănătatea oamenilor

În țările cu populație majoritar ortodoxă, Bisericile și-au adaptat cultul public și slujirea social-caritativă la situația de criză și la evoluția fenomenelor. Bisericile sunt alături de autori­tățile civile și își aduc contribuția la alinarea suferințelor, prin rugăciune și fapte de milostenie. Într-un document aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse la 17 martie 2020, ținând cont de Tradiția canonică și liturgică, sunt formulate 22 de directive pentru parohii, metocuri și mănăstiri referitoare la împăr­tășirea cu Sfintele Taine, la săvârșirea Tainei Botezului și a Mirungerii și a Tainei Sfântului Maslu. Slujitorii și angajații unităților bisericești sunt îndemnați să fie atenți la starea lor de sănătate și să arate responsabilitate. În caz de indispoziție, să-l informeze imediat pe conducătorul unității respective și să se adreseze serviciilor medicale specializate. În finalul documentului se solicită clericilor să explice credin­cioșilor că aplicarea acestor directive și restricții trebuie să fie considerată împlinirea cuvântului Mântuitorului Hristos: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4, 7).

În Grecia, autoritățile au impus măsuri drastice, iar Biserica se adaptează la acestea, deși dorul de viață liturgică este greu de potolit. Călugării de la Sfântul Munte Athos fac privegheri pentru izbăvirea de boli molipsitoare și pentru chemarea milei lui Dumnezeu asupra oamenilor. În Bulgaria, Serbia, Georgia, Ucraina, Belarus, măsurile treptate luate de autorități sunt însușite și de comunitățile bisericești, ca datorie față de apărarea sănătății oamenilor în timp de pandemie. 

Creștinii ortodocși de diferite naționalități din diasporă se aliniază, de asemenea, restric­țiilor privind adunările în grupuri și adoptă măsurile de protecție și izolare impuse de autoritățile civile și medicale, cu speranța că vom putea fi iarăși împreună în sfintele locașuri de închinare.



Știri interne - Aprilie 2020 (RO)
 

Sărbătoarea pascală s-a desfășurat în condiţii „extrem de bune”

Sărbătoarea pascală s-a derulat în condiţii „extrem de bune”, a declarat premierul Ludovic Orban la TVR. „Modul în care s-a desfăşurat sfânta sărbătoare de Paşti a fost extrem de pozitiv. Aş vrea să transmit către toţi cetăţenii români, către preoţi, către slujitorii bisericilor care au sărbătorit Paştile aprecierea şi respectul meu pentru modul exemplar în care au respectat regulile stabilite”, a afirmat Orban. El a subliniat însă că nu este momentul pentru relaxare, iar măsurile luate de autorităţi trebuie respectate. - Ziarul Lumina 

Valoarea tichetului pentru grădiniţă s-a dublat

Legea nr. 248/2015 privind stimularea participării în învăţământul preşcolar a copiilor proveniți din familii defavorizate a fost modificată, astfel că valoarea tichetului social creşte de la 50 de lei la 100 de lei. Potrivit documentului legislativ, promulgat de preşedintele statului, stimulentele educaţionale se acordă „copiilor din familiile care au stabilit dreptul la alocaţie pentru susţinerea familiei, acordat în baza Legii nr. 277/2010 copiilor aflaţi în îngrijirea persoanei desemnate de părinte pentru întreţinerea copilului pe perioada absenţei părinţilor, conform art. 104 din Legea nr. 272/2004, dacă veniturile pe persoană, inclusiv copilul aflat în îngrijire, nu depăşesc nivelul maxim de venituri pentru acordarea alocaţiei pentru susţinerea familiei”. Ajutorul financiar se acordă doar pentru copiii înscrişi într-o unitate de învăţământ preşcolar. 

Ajutorul concret al Bisericii în actuala criză medicală depășește 12,5 mil. lei. Continuă acțiunile caritabile

Prin implicarea directă a centrelor eparhiale, protopopiatelor, parohiilor și mănăstirilor din Biserica Ortodoxă Română, în perioada 13 aprilie – 17 aprilie 2020, a fost oferit un ajutor financiar și material în cuantum de încă 2.799.600 lei. Rezultatul ajutorului concret oferit până în prezent la nivelul întregii Patriarhii, în cuantum de 12.598.078 lei, reflectă sensibilitatea, realismul şi generozitatea creștinilor ortodocși români, clerici și mireni, care, împreună, formează Biserica Ortodoxă Română. – Basilica

Lansare de carte online | „Singurătatea îmblânzită: reflecții citadine despre Părinții pustiei”

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, a organizat luni lansarea online a cărții „Singurătatea îmblânzită: reflecții citadine despre Părinții pustiei”, informează Radio Renaşterea.  Volumul apărut la Editura Trinitas a Patriarhiei Române este semnat de lect. univ. Paul Siladi. Lansarea cărţii a avut loc în data de 6 aprilie 2020, începând cu ora 19:00, evenimentul fiind găzduit de platforma „Zoom meetings”, cu participarea online a Episcopului vicar Benedict Bistriţeanul, a numeroși studenți, cadre universitare și public divers. Noua apariție editorială a fost prezentată de Preasfinţitul Părinte Benedict Bistrițeanul, lector la Facultatea de Teologie din Cluj – Napoca, pr. Cristian Sonea, prodecanul facultății, și de pr. lect. univ. Liviu Vidican-Manci. Cartea lansată vine în continuarea celei publicate în anul 2018, Orașul-deșert. Reflecții citadine despre Părinții pustiei, care cuprinde comentarii la apoftegmele din colecția alfabetică a Patericului egiptean, de la avva Antonie, până la avva Ilie inclusiv. - Basilica 

Emisiunea „Întreabă preotul” este disponibilă gratuit pe Spotify

Intervențiile LIVE „Întreabă preotul” pot fi ascultate, începând cu data de 5 aprilie, și în aplicația Spotify, toate înregistrările fiind disponibile în mod gratuit, anunţă Doxologia. Rubrica live din cadrul portalului oferă posibilitatea internauţilor de a adresa diverse întrebări legate de viața duhovnicească și să primească răspunsuri din partea unui preot. „Ideea dezvoltării acestei rubrici zilnice în formatul LIVE – Facebook și YouTube vine ca o necesitate în contextul epidemiologic actual, când slujbele religioase se desfășoară fără accesul publicului, fiind transmise doar în mass-media sau online, conform deciziei autorităților, dar și ținând cont de creșterea gradului de utilizare a mediului virtual și a noilor tehnologii”, se menţionează pe Doxologia.ro. Spotify este unul dintre cele mai importante servicii de streaming muzical din lume, lansat în țara noastră pe 12 martie 2018. Aplicația Spotify rulează atât pe dispozitive mobile, cât şi pe laptop, PC sau tabletă și oferă utilizatorilor milioane de melodii, podcasturi sau cărți audio din întreaga lume. Aplicaţia este disponibilă pe Google Play, App Store şi spotify.com.

Ordin de la Ministrul Educației: Școala online devine obligatorie

A fost emis ordinul de ministru privind instrucțiunile pentru crearea și/sau întărirea capacității sistemului de învățământ preuniversitar prin învățare on-line.Documentul precizează măsuri specifice pentru desfășurarea procesului de învățare on-line din învățământul preuniversitar. Ministerul Educației și Cercetării pune la dispoziția cadrelor didactice, elevilor și părinților o colecție de resurse necesare continuării învățării în mediul on-line. Portalul Digital existent pe educred.ro centralizează platforme de învățare și resurse educaționale deschise, inclusiv tutoriale și alte materiale de învățare destinate formării și susținerii cadrelor didactice, scrie edu.ro.

Prezența online la cursuri a elevilor și a cadrelor didactice va fi monitorizată de unitățile de învățământ, iar toate informațiile relevante pentru susținerea și îmbunătățirea accesului la învățare vor fi completate în Sistemul Informatic Integrat al Învățământului din România (SIIIR). Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație (CNPEE) va elabora analize semestriale privind accesul elevilor, cadrelor didactice și al unităților de învățământ la resurse pentru învățarea on-line. Ministerul Educației și Cercetării poate decide, în cazuri justificate, și pe baza unor instrucțiuni emise în prealabil, ca evaluarea la anumite discipline/module să fie realizată on-line. Tot în cadrul acestei instrucțiuni se specifică și responsabilitățile inspectoratelor școlare, ale unităților de învățământ preuniversitar, ale profesorilor, elevilor și părinților. Inspectoratele școlare în colaborare cu unitățile de învățământ și cu autoritățile locale vor identifica soluții pentru asigurarea echipamentelor informatice și a conectării la internet a unităților de învățământ. Toate datele privind desfășurarea procesului de predare-învățare-evaluare online vor fi raportate periodic Ministerului Educației și Cercetării. Documentul elaborat de Ministerul Educației și Cercetării prevede și o serie de activități pe care cadrele didactice trebuie să le desfășoare în cazul suspendării cursurilor în unitățile de învățământ. Instrucțiunea pentru crearea și/sau întărirea capacității sistemului de învățământ preuniversitar prin învățare on-line mai prevede și faptul că la reluarea activității de predare-învățare-evaluare în unitățile de învățământ, activitatea suport pentru învățarea on-line poate fi valorificată de cadrul didactic prin calificativ sau notă cu acordul elevului sau al părintelui/tutorelui legal. Unitățile de învățământ vor realiza planuri de recuperare și planuri remediale pentru elevii care în perioada suspendării cursurilor nu au putut participa, din motive obiective, la activitățile de învățare on-line. Acestea vor fi aplicate imediat după reluarea cursurilor. - Activenews

 

Linkuri la știri:

Jurnal de pandemie - Basilica

Legătura dintre post și sănătate - Basilica

Procesiune cu icoana Maicii Domnului la Sihăstria - Basilica

 

 



Știri externe - Aprilie 2020 (RO)
 

ISRAEL: Sfânta Lumină a fost primită la Ierusalim

Sâmbătă, în jurul orei 13:50, a avut loc la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim minunea pogorârii Sfintei Lumini. Ceremonia oficiată de Patriarhul ortodox grec al Ierusalimului, Preafericitul Părinte Teofi al III-lea, a avut loc în condiții excepționale impuse de pandemie, fără participarea credincioșilor. La Ierusalim s-a aflat o delegație a Patriarhiei Române, condusă de Episcopul vicar Timotei Prahoveanul, care a adus Lumina Sfântă pentru a fi distribuită în parohiile din țară. Ceremonia pogorârii Sfintei Lumini este un eveniment de maximă importanţă pentru Biserica Ortodoxă. Ceremonialul începe în dimineaţa Sâmbetei Mari şi are mai multe etape. Se sting toate candelele dinăuntrul Bisericii, iar Mormântul lui Hristos este pecetluit cu ceară curată. După ora 12:00, în Biserică intră Patriarhul grec ortodox al Ierusalimului şi începe tradiţionala procesiune care presupune înconjurarea de trei ori a Sfân­tului Mormânt. După Procesiune se desicilează Mormântul şi schevofilaxul, un cleric care are în grija sa obiectele și veșmintele liturgice, duce în mormânt candela „neadormită” stinsă, care urmează să se aprindă de la Sfânta Lumină. În continuare, Patriarhul se dezbracă de veşmintele arhiereşti pentru a arăta smerenie şi evlavie faţă de Iisus Hristos şi rămâne îmbrăcat numai cu un stihar alb. După ce ia patru mănunchiuri de câte 33 de lumânări fiecare, intră în Mormânt. Împreună cu el intră şi reprezentantul armenilor, care are dreptul să stea în încăperea îngerului, o anticameră a Sfântului Mormânt, de unde îl urmăreşte pe patriarh. Acolo se crede că a stat îngerul care s-a arătat Mariei Magdalena după Învierea Mântuitorului. Înăuntrul Mormântului propriu-zis, patriarhul citeşte în genunchi rugăciunea specială şi îl roagă pe Iisus Hristos să dăruiască Lumina ca binecuvântare şi sfinţire pentru oameni. Apoi, în urma rugăciunii, lumina sfântă se arată şi se răspândeşte în Biserică. În acelaşi timp aprinde şi candela „neadormită” din lăuntrul Mormântului. Ceremonia se plineşte cu ieşirea Patriarhului şi împărţirea flăcării sfinte. - Basilica

ISRAEL: Pelerinaj virtual la Biserica Sfântului Mormânt de pe orice Pc, tabletă sau Smartphone

Inițial, proiectul a fost creat pentru a ajuta persoanele cu dizabilități să experimenteze frumusețea locurilor sfinte, conform elitsy.ru. Primul tur virtual disponibil este dedicat Bisericii Sfântului Mormânt. Deși aceasta este închisă credincioșilor, momentan, din cauza pandemiei Covid-19, prin intermediul acestui proiect de pelerinaj virtual, oricine poate vizita întregul complex architectural în care se adăpostesc mai multe biserici şi capele. Pentru a începe turul virtual, puteți folosi orice dispozitiv (computer, tabletă sau smartphone). Folosind cursorul, puteți roti o imagine tridimensională în orice direcție, în unghiuri diferite, ceea ce vă permite să vizualizați în detaliu fiecare panoramă. Bucurați-vă de turul virtual al Sfântului Mormânt, aici!

Noul coronavirus nu se transmite prin laptele matern

Mămicile infectate sau suspectate de infecție cu noul coronavirus își pot alăpta bebelușii fără teama că i-ar putea pune în pericol, dau asigurări experții Organizației Mondiale a Sănătății, deoarece nu există nici o dovadă, la acest moment, că boala ar putea fi transmisă prin laptele matern. Totuși, mămicile trebuie ca, înainte de a-și alăpta bebelușii, să se spele foarte bine pe mâini, conform recomandărilor actuale, timp de cel puțin 20 de secunde, să poarte mască sanitară în timpul alăptării și să dezinfecteze foarte bine orice suprafață pe care o atinge. – Ziarul Lumina 

GRECIA: Nu ne salvează conducătorii acestui veac, ci numai Dumnezeul Atotputernic

"Sunt Părintele Partenie, care cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, în 1954 am venit la Sfântul Pavel și m-am făcut monah. Anul acesta, pentru prima oară, am prăznuit Paștele singuri. Totdeauna aveam alături 150-200 de pelerini, care erau o mângâiere pentru noi, iar în total în Sfântul Munte 5000. Cu toată dragostea, vă spun că mă doare acest lucru. Și aceasta se întâmplă din pricina păcatelor noastre, pentru că oamenii s-au îndepărtat de la calea lui Dumnezeu. Anul acesta, bisericile noastre, în Atena și în Tesalonic, au fost un cimitir. Toți oamenii închiși în casele lor, bisericile închise. Politicienii, bine fac că iau aceste măsuri, care sunt însă măsuri omenești. Nu-i judecăm. Dar le trimit un mesaj, că aceste măsuri nu sunt suficiente. Îi rog pe politicieni și pe conducătorii noștri bisericești să cheme lumea, să deschidă bisericile, să lase lumea să iasă afară, să scoată icoanele, să facă litanii, să-L roage pe atotputernicul Dumnezeu, ca să ridice această ispită.

Nu ne salvează conducătorii acestui veac, ci numai Dumnezeul Atotputernic. El ne va salva. Deschideți bisericile, lăsați lumea să iasă afară, scoateți icoanele, îngenunchiați, așa cum au făcut ninivitenii. Să-L rugăm pe Dumnezeu, atotputernicia Lui, să ridice această ispită, altfel, nu știu ce se va întâmpla cu noi. Nu vă înșelați, numai Dumnezeu ne va salva, numai Doamna noastră, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai Sfinții Apostoli, numai Sfinții noștri, și rugăciunea noastră și credința noastră în Dumnezeu. Și să lepădăm toate lucrurile necredinței. Le spun politicienilor: se pregătește pecetluirea oamenilor. Dar noi, creștinii, credem în atotputernicia lui Dumnezeu, suntem botezați, mirunși cu pecetea lui Dumnezeu. „Pecetea Darului Duhului Sfânt”. Cei care nu sunt botezați și vor să se pecetluiască, să facă ce vor, dar nu ne forțați pe noi, creștinii, pentru că orice ați face Hristos va birui. Spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” Matei 10:32-33.

Nu credeți în sioniști, în masoni etc., pentru că aceștia nu cred în nimic. Noi credem în atotputernicia lui Dumnezeu, și oricât ne-ar costa asta, noi Îl mărturisim pe Iisus Hristos, și Acesta răstignit I Corinteni 2:2, și în El ne punem nădejdea, în atotputernicia lui Dumnezeu. Nicăieri în altă parte. La mulți ani! Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Domnul nostru a biruit lumea. „Nu vă temeți, Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, Eu am biruit lumea”. Aceasta este mărturisirea noastră și aceasta este credința noastră. " - Activenews

GRECIA: Staretul Iosif Vatopedinul : "Nu este posibil să continue lumea asta în pervertirea totală de astăzi!"

"Să vă spun un exemplu prin care Domnul ne mustră. Atunci când se afla pe pământ și încerca să-i convingă pe iudeii împietriți la inimă din neamul Lui, aceștia I-au zis: „Fă o minune ca să credem în Tine”! Și totuși, înviase din morți atâția oameni, făcuse nenumărate minuni, dar ei nu au luat aminte la nimic. Și le spune Hristos: "Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi!" (Mt. 16,3). Iar eu acum v-o spun altfel. Frații mei, vremurile pe care le trăim nu sunt bune! Nu mă refer la timpul propriu-zis, ci la tot sistemul pe care l-am creat noi, ca niște ființe pervertite. Nu cred că nu înțelege cineva, că nu suntem pe drumul cel bun. Nu este posibil să continue lumea asta în pervertirea totală de astăzi, care a devenit lege! Ceva se întâmplă, ceva se prevestește! Este exact același lucru pe care l-a spus Hristos evreilor atunci: „Fățarnicilor, semnele vremurile nu le puteți deosebi?”. 

Frații mei, Dumnezeu nu a făcut creația în mod necesar, sau fiind forțat și obligat. Ci, din toată iubirea Sa i-a făcut pe oameni buni, sănătoși, luminoși și drepți, și i-a așezat pe pământ ca să se bucure. Noi am pervertit totul! Am stricat tot planul dumnezeiesc, căci Dumnezeu nu ne-a creat să fim nefericiți, blestemați și vrednici de milă. Noi am făcut acest lucru! Așadar, ce mărturisesc toate acestea? Faptul că fiecare poate să facă orice dorește și creația ar fi fără stăpân? Nici măcar diavolul nu face ce vrea! Absolut nimeni! Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, care îngăduie până în ziua de astăzi pervertirea în care ne aflăm, nu este slăbiciune sau indiferență, ci este în planul dumnezeiesc al iubirii Lui nemăsurate. Ne mai dă timp, poate-poate ne vom trezi! Pentru că omul nu este un animal, ci este o ființă rațională. Avem atâtea pilde de urmat! Însă, omul contemporan și-a închis ochii sufletești cu totul. Acestea sunt semnele vremurilor, și vă rog să vă gândiți: până unde va merge această situație? Poate Dumnezeu să să ne lase fără răspuns?! Pentru noi a venit după cădere, și ne-a răscumpărat cu Sfânt Sângele." - Corortodox.blogspot

CROCEU: Covid-19 este șansa Europei și a cetățenilor ei de a-și demonstra solidaritatea

Comitetul Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (CROCEU) a publicat un comunicat referitor la epidemia de coronavirus și consecințele sale în plan social, politic și spiritual. Este o mare încercare, spun aceștia, dar și o ocazie unică de ne demonstra solidaritatea și a ne schimba viața. Membrii CROCEU transmit sincere condoleanțe rudelor celor care au decedat din cauza Covid-19 și urări de sănătate celor care se luptă cu boala. Totodată, își exprimă recunoștința pentru lucrătorii medicali și cei din domeniul asistenței sociale, care își riscă sănătatea pentru a oferi îngrijiri și sprijin.

Membrii CROCEU sprijină măsurile stricte impuse de autoritățile naționale din întreaga Uniune Europeană cu scopul încetinirii răspândirii noului coronavirus. Ei cer însă aplicarea echilibrată a acestora, fără încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, drepturi care reprezintă valori centrale ale constructului european: respectul pentru viața privată, libertatea religioasă, libertatea de circulație și libertatea adunărilor. Această perioadă, scriu semnatarii, ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi o ocazie de a medita cu privire la principiile, convingerile și comportamentul propriu, de a le pune sub semnul întrebării și chiar de a ni le schimba – de a ne schimba propria viață. Membrii CROCEU se roagă cu încredere Domnului Iisus Hristos cel Înviat pentru luminarea savanților, a lucrătorilor din sănătate și a liderilor politici, pentru a găsi o soluție rapidă și de bun augur la criza curentă, și pentru ca familiile „să devină un liman de pace în aceste vremuri de tulburare și confuzie”. - Basilica

 

Linkuri la știri:

Nădejdea și curajul în vreme de pandemie - Basilica

Centru de resurse online - Basilica



Patriarhia Română a militat pentru caracterul opţional în școli al orelor de educație pentru viață - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Biroul de presă al Patriarhiei Române a transmis un comunicat de presă în legătură cu obligativitatea organizării în școli, cel puțin semestrial, a unor programe pentru viață și sănătate, inclusiv educație sexuală pentru copii. În document se menţionează faptul că Patriarhia Română a militat pentru caracterul opţional al acestor ore.

Document integral:

Legea nr. 45/3 aprilie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287/6 aprilie 2020, care modifică şi completează Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede obligativitatea organizării în școli, cel puțin semestrial, a unor programe pentru viață și sănătate, inclusiv educație sexuală pentru copii, deși Patriarhia Română a susținut caracterul opţional în școli al orelor de educație pentru viață, iar programele şcolare corelate acestora să fie elaborate potrivit valorilor morale.

În acest sens, încă din ziua de 13 martie 2020, Patriarhia Română a transmis adrese cu privire la Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, către Președintele României, Primul-ministru și Ministrul Educației și Cercetării, cu argumentele de mai jos.

  1. Constituția României prevede: „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine” (art. 29, alin. 6); de asemenea, „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale” (art. 29, alin. 1); așadar, nu există niciun temei obiectiv pentru ca Statul să impună un model ideologic în educația copiilor, peste acordul și convingerile părinților.
  2. Totodată, în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului se arată: „părinţii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor” (art. 51, alin. 2).
  3. Conform Legii educației naționale nr. 1/2011, „educația și formarea profesională a copiilor, a tinerilor și a adulților au ca finalitate principală formarea competențelor, înțelese ca ansamblu multifuncțional și transferabil de cunoștințe, deprinderi/abilități și aptitudini, necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viață, conform intereselor și aspirațiilor fiecăruia și dorinței de a învăța pe tot parcursul vieții” (art. 4); așadar, finalitatea nu este conectarea minții elevilor la ideologii invariabil nocive, fapt probat constant în istoria contemporană a umanității.
  4. Potrivit art. 65, alin. 4 și 5 din Legea educației naționale nr. 1/2011, „Planurile-cadru şi programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire obligatorii din învăţământul preuniversitar sunt elaborate de către instituţiile şi organismele abilitate ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi se aprobă prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. Curriculumul la decizia şcolii se constituie atât din pachete disciplinare opţionale ofertate la nivel naţional, regional şi local, cât şi din pachete disciplinare opţionale ofertate la nivelul unităţii de învăţământ. Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, în urma consultării elevilor, părinţilor şi pe baza resurselor disponibile, stabileşte curriculumul la decizia şcolii.” Așadar, Planurile-cadru și programele școlare sunt elaborate de către Ministerul Educației și Cercetării, nu prin lege adoptată de Parlamentul României.
  5. În planul curriculumului școlar formal, responsabilitățile educaționale nu pot fi atribuite decât personalului didactic, certificat în acest sens.
  6. Considerăm că încadrarea în mod obligatoriu a elevilor în programe de educație sexuală reprezintă un atentat asupra inocenței copiilor, împiedicând dezvoltarea lor firească și marcându-i pe aceștia pentru întreaga viață. În acest sens, mai multe studii realizate în diferite țări au demonstrat că o astfel de abordare a educației copiilor a avut ca urmare începerea vieții sexuale mai devreme, cu implicațiile de rigoare, fără vreo îmbunătățire în plan social. Spre exemplu, analiza intitulată Re-examinarea dovezilor: Educația sexuală completă îșcoli în Statele Unite ale Americii, realizată în anul 2019, de Institutul pentru Cercetare și Evaluare, din Statele Unite ale Americii, organizație independentă cu peste 25 de ani de experiență în evaluarea programelor de acest tip, arată că programele de educație sexuală în școlile publice nu sunt eficiente, iar unele au dus chiar la creșterea ratei sarcinilor la adolescență, la reducerea vârstei debutului sexual, precum și la comportamente sexuale riscante. Concluzia cercetării este că astfel de programe sunt mai degrabă „de îndoctrinare sexuală” decât „de educație”.
  7. În unele state ale Uniunii Europene, educația sexuală este organizată în cadrul altor discipline școlare (Austria, Grecia, Irlanda, Letonia, Portugalia, Slovacia, Spania), iar în altele, ca disciplină distinctă, neavând caracter obligatoriu (Bulgaria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Italia, Lituania, Polonia).
  8. În România, studierea temelor specifice educației pentru viață și sănătate se realizează în cadrul disciplinei școlare obligatorii Consiliere și dezvoltare personală, căreia i se alocă deja o oră/săptămână în Planul-cadru pentru învățământul gimnazial. De asemenea, în sistemul public de învățământ românesc există deja discipline opţionale, ofertate la nivel național, care abordează aspecte privind educația pentru viață: Educație pentru sănătatePregătiţi pentru viaţă. Educaţie pentru viaţă şi comunitateAdolescenţă şi autocunoaştere; Mai întâi caracterul.
  9. În țara noastră, numeroase și reprezentative asociaţii din societatea civilă şi-au exprimat îngrijorarea faţă de efectele educaţiei sexuale asupra copiilor. Aceste asociaţii şi-au prezentat poziţia în mod public şi au propus soluţii alternative, în care accentul cade pe educația pentru familie. Considerăm că pregătirea pentru viaţa intimă şi de familie trebuie să fie lăsată în primul rând în sarcina familiei care poate aprecia corect şi obiectiv stadiul de dezvoltare psiho-fizic, intelectual şi emoţional al copilului.
  10. Conștienți fiind de importanța educației tinerilor pentru a răspunde provocărilor societății actuale, considerăm că identitatea și viața persoanei umane nu se epuizează într-o realitate exclusiv biologică sau socio-culturală. Viața are și o dimensiune spirituală, ignorată în societatea contemporană secularizată, care a pierdut sensul sacru al vieții umane. Biserica a acordat dintotdeauna o importanță deosebită creșterii spirituale a omului, care este chemat la viață veșnică în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, este relevantă și valorificarea specificului formativ al educației religioase, care contribuie la cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane, la promovarea demnităţii acesteia în familie şi în societate și la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Realitatea și bucuria Învierii în slovele Scripturii - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 

Mântuitorul Hristos, prin jertfa Sa, a biruit moartea, dezvăluindu-ne viaţa veşnică. Prin lucrarea Sa mântuitoare, l-a izbăvit pe om de moarte şi i-a dăruit Împărăția cerurilor. Mântuitorul moare de bunăvoie pe Cruce pentru ca pe noi să ne mântuiască. În aceste zile pascale cântăm: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice…” Prin Învierea lui Hristos, Împărăţia cerurilor şi toate cele primite prin propovăduirea de veacuri a Bisericii nu sunt ­zadarnice, ci devin realităţi simţitoare şi mântuitoare. 

Duminică, în prima zi a săptămânii, femeile care au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere au aflat că Hristos a înviat. Astfel, Ziua Domnului este duminica, Ziua Învierii Sale, prima a săptămânii.

Evangheliile ne relatează că în prima zi a săptămânii, când se lumina de ziuă, duminică, Domnul nostru Iisus Hristos a înviat. Nu există martori direcţi ai momentului Învierii, încât modul în care s-a produs rămâne o taină. Dar aceasta nu înseamnă că Învierea nu este un fapt real. Adevărul Învierii se vede din faptul că mormântul este găsit gol de femeile mironosiţe.

Îngerul este cel care vesteşte femeilor mironosiţe că Hristos a înviat: „Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16, 5-6). Precum odinioară un înger a adus proto­părin­ţilor Adam şi Eva vestea pier­derii Raiului, acum îngerul vesteşte mironosiţelor femei că a înviat Domnul Hristos, Noul Adam, şi prin Învierea Sa s-au ­deschis porţile Raiului, care au fost zăvorâte de păcatul lui Adam.

Evanghelistul Matei consem­nează: „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, cobo­rând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei” (Matei 28, 2). Înţelegem de aici că îngerul vine şi dă piatra la o parte pentru a arăta că mormântul este gol şi Domnul a înviat.

După Înviere, Mântuitorul Se arată chiar în acea zi minunată ucenicilor Săi. El confirmă realitatea Învierii în faţa apostolilor Săi: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” (Luca 24, 39). Astfel, apostolii devin „martorii” direcţi ai Învierii: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 32).

Apostolii au fost atât de impre­sionaţi de Învierea Domnului, încât această minune a minunilor a devenit fundamentul propovăduirii lor. Învierea este evenimentul central care a decis credinţa apostolilor în dumnezeirea lui Iisus Hristos. După Înviere, ei au înţeles deplin cine era Învățătorul lor. Domnul rămâne cu ei, după Înviere, timp de 40 de zile, pregătindu-i pentru propovăduirea Evangheliei la toate neamurile. Acest răstimp petrecut cu Domnul Hristos înviat le dă curajul propo­văduirii și al mărturisirii. Pentru ei adevărul Învierii este de netăgăduit şi devine baza credinţei lor. Apostolii au vestit Învierea la toate neamurile. 

Salutul pascal

Apostolii au vestit lumii realitatea Învierii Domnului, iar cei care cred în Înviere, de Paști mărturisesc aceasta prin salutul „Hristos a înviat!” și primesc răspunsul „Ade­vărat a înviat!” Prin aceasta, creşti­nul ca om al credinţei nestrămutate arată că Învierea Domnului nu este doar un moment de sărbătoare, ci în primul rând este o afirmare a credinţei. Pentru că, prin Învierea Sa, Hristos a învins moartea (Romani 6, 9) şi nu a biruit doar moartea Lui, ci a biruit moartea fiecăruia dintre noi (II Corinteni 4, 10-11), făcându-ne astfel cetăţeni ai Raiului. De aceea, în lumina Învierii lui Hristos nu există urmă de deznădejde, impas sau prăbușire morală. Prin Înviere, toate se însuflețesc, totul devine „făptură nouă”. „Hristos a înviat” nu este doar un salut, ci o mărtu­risire a credinţei noastre că Mântuitorul a biruit moartea şi a înviat „a treia zi după Scripturi”, aşa cum rostim în Simbolul Cre­dinţei. De asemenea, acest salut este mărtu­risirea completă a credinței în dum­ne­zeirea lui Iisus Hristos.

Sărbătoarea sărbătorilor

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare a Ortodoxiei, deoarece ziua Învierii este şi ziua nădejdii învierii noastre. Sărbătoarea Sfintelor Paști repre­zintă evenimentul cel mai de seamă în viața liturgică, bisericească și duhovnicească. De aceea Biserica sărbătoreşte Învierea timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului. În această perioadă cântăm „Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim”. Astfel, mărturisim cinstirea şi importanţa pe care o arătăm acestei sărbători. Învierea lui Hristos trebuie sărbătorită ca un eveniment existenţial. Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la iad, unde a eliberat sufletele drepţilor Vechiu­lui Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului, de aceea icoana Învierii în Ortodoxie este Pogorârea Domnului la iad. Învăţătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este menţionată în al 5-lea articol de credinţă din Simbolul Apostolic şi din cel atanasian, precum şi în Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Acest adevăr dogmatic a intrat, de asemenea, și în cultul li­turgic ortodox. Astfel, la încheierea Proscomidiei, precum şi la intrarea cu Cinstitele Daruri, în Sfântul Altar preotul rosteşte, în taină, rugăciu­nea: „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.

Prin Învierea lui Hristos am fost mântuiţi şi izbăviţi de păcat, care a intrat în istoria umanităţii prin căderea lui Adam. În primul rând, Învierea Domnului ne dă asigurarea că tot ce a spus El este adevărat. În al doilea rând, Învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile noastre nu vor rămâne veşnic prefăcute în ţărână, ci vor învia. Căci trupul lui Hristos e pârga firii noastre şi precum El a înviat, aşa vor învia şi trupurile noastre.

Pentru noi, creștinii ortodocși, Învierea lui Hristos este ceea ce la oameni este cu neputinţă, iar la Dumnezeu este cu putinţă, ceea ce oamenii nu pot pătrunde cu mintea şi nu pot cuprinde cu simţurile. Dumnezeu face cunoscut prin descoperire şi dă oamenilor puterea să le pri­meas­că prin credinţă. Această cre­dinţă a noastră în Învierea lui Hristos este certificată şi de Mormântul gol de la Ierusalim. Acesta este o măr­turie a realităţii Învierii Domnului şi este în fiecare Sâmbătă Mare izvorul luminii cereşti care ne aduce în chip minunat, an de an, vestea unică că Hristos a înviat! - Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Lămuriri referitoare la diferitele mesaje apocaliptice care circulă în perioada acestei pandemii
 
Motto:
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei, 7, 21-23)

Pentru că tot circulă diferite mesaje „profetice”, înfiorătoare, care „înnebunesc” multă lume, am răspuns apropiaților în felul următor:

1. Eu, unul, nu știu sigur cine este acea femeie (zic unii c-ar fi de prin Oltenia, nu din Neamț) înșelată de duhul „pitonicesc” și nici propovăduitorii ei nu spun precis. Apropó! Dacă nu știm nici cine este și nici nevoința ei duhovnicească (ascultare, asceză, post, rugăciune, milostenie, fapte bune, vindecări miraculoase eventual, cultură duhovnicească, statornicia ei continuă în dreapta credință și în viața Bisericii, etc), de ce ar trebui să primim fără rezerve/îndoieli vorbele unei necunoscute? Chiar așa, de ce nu ni se prezintă cine este ea și preotul intervievator? De ce nu-și asumă nimeni răspunderea cuvintelor? Toți neica-nimenii, la adăpostul întunericului și al măștilor internautice, s-au făcut acum prooroci camuflați ai apocalipsei și cavaleri mascați ai dreptății, rude de duh cu istericii e-mărturisitori anonimi lipsiți de demnitate și credibilitate?
 
2. Mă întreb de ce nu-i cheamă în rugăciuni pe Sfinții consacrați ai Bisericii, pe marii și grabnicii ajutători cinstiți deja cu evlavie în Biserica Ortodoxă Universală? De ce invocă oameni asupra cărora Biserica, din înțelepciune, răbdare și precauție, nu s-a lăsat dusă de valul „euforiei populare” și nu s-a pronunțat în direcția ei (a euforiei, zic), tocmai datorită existenței multor mărturii negative despre ei. Oare numai cu aceia invocați de ea „rezonează” în duh? Or, se știe că pr. Ilarion Argatu nu are cum să fie canonizat întrucât el perpetua multe inovații necanonice (idei și practici liturgice), ca și Arsenie Boca și Nil Dorobanțu care aveau și ei multe pete controversate în viața și învățătura lor, dar toți erau atrași în universul fantastic al „profețiilor și al minunilor” (vezi motto-ul de mai sus!).​ Dumnezeu să-i ierte și să ne ierte pe toți!​
 
3. Femeia intervievată anunță „al treilea război mondial” care va izbucni undeva pe la finalul lunii „august-septembrie” (?!) și, referindu-se la starea generală a oamenilor din viitor, face dovada unei fantezii horror care, după vorbele ei, se va împlini întocmai. Nu adresează nicio chemare a oamenilor la pocăință în timp util, sau la milostivire, măcar cum făceau proorocii din Vechiul Testament (Isaia, Ieremia și Ioná). Pare a fi unul din „cavalerii dreptății”/judecății nemiloase divine, trimis în avans să ne anunțe ce urmează… Sunt vorbe manipulatoare care, pe fondul fricii generale actuale (provocate de propaganda isterică mediatică a virusului ucigaș) de un viitor social nesigur și dictatorial, par credibile, dar ele sunt amestecate cu vicleană meșteșugire, invocându-se des „tatăl ceresc” și chiar Persoanele Sfintei Treimi ca să dea greutate „profețiilor mincinoase” terifiante. Iar pe preotul intervievator, „bunica-profet” îl tot peria cu laude subtile (că va fi persecutat ca un veritabil mucenic, chipurile) ca să-i strecoare mândria în suflet. Și prin asta, intervievata se arată că nu are Duhul Sfânt și Iubitor, smerit, lămuritor și lin care era în Sfântul Siluan Athonitul (recitiți, rogu-vă, cartea lui, „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”).
 
4. Nu trebuie uitat că uneori diavolul își vestește planurile lui (rele/tragice pentru oameni) prin „proorocii lui” – nu neapărat oameni răi/pătimași, atei și anticreștini militanți, ci și persoane pseudo-duhovnicești, unii fiind frustrați și psihopați, alții oameni inculți și fără discernământ, alții de-a dreptul impostori care-L invocă și pe Dumnezeu ca să pară credibili (precum vrăjitoarele cu icoane pe pereți). Astfel, începătorul răutății și al hulei, dezbinătorul „cel viclean” și îmbătrânit în rele, cel mai mare specialist în hipnoză, sugestie/minciună și manipulare, încearcă amăgirea multora și deturnarea credinței lor de la Dumnezeu cel Viu spre alte „căi” și ideologii idolatre și pierzătoare de suflet. În Vechiul Testament, profețiile și chiar minunile împlinite de proorocii mincinoși erau aspru penalizate, tocmai pentru că strecurau necredința și erezia în popor: „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: „Să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora!”, să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi şi de El să vă temeţi; să păziţi poruncile Lui şi glasul Lui să-l ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi. Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului şi v-a izbăvit din casa robiei, dorind să te abată de la calea pe care ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău.” (Deuteronom 13, 1-5).
 
5. Vreau acum să evidențiez și alt aspect al atitudinii păguboase a multora, punând mai multe întrebări: cum se explică faptul că un creștin alege să piardă 40 de minute (cât are audioclipul) din viață, oripilându-se cu grozăvii înfiorătoare (încă stă și foarte atent!), dar cu muultă greutate, abia-abia, își alocă 10-15 minute la rugăciune sau citire din Sfânta Scriptură (și așa e mult, încă și cu mintea împrăștiată sau amprentată de urâțeniile zilei)? Cum de un creștin pierde ore întregi în idolatria cult-trup-ismului (lăcomie/bulimie, sport, înfrumusețare artificială, igienă exagerată, haine, confort, jocuri reale sau virtuale, scufundare în infernet, patimi de tot felul), dar nu-și îngrijește/educă sufletul nici măcar câteva minute pe zi? Cum de un creștin (de orice vârstă și de orice pregătire) știe toate setările smartphone-ului și site-urile cele mai senzaționaliste/scandaloase, dar nu știe (și nu vrea să știe) noțiunile de cateheză elementară a Ortodoxiei (chiar dacă ele sunt acum doar la un click distanță) și a vieții de comuniune duhovnicești și bisericești (care presupune, totuși, o angajare live, nu online, „la zi”, nu „la fără frecvență”)? De ce vraja „ofertei” diavolești este mai atrăgătoare/fermecătoare (probabil mai bogată în dopamină și adrenalină, ca orice adicție!) decât bucuria întâlnirii și dialogului rațional-iubitor cu Dumnezeu – Tatăl nostru iubitor din ceruri? De ce, oare, nu-L dorim pe Dumnezeu cu toată inima și cu toată puterea ca să avem viața Lui veșnică (trăită ca bucurie și plinătate a Duhului Sfânt încă de aici prin Tainele Bisericii, rugăciune și fapte bune) cu mai multă râvnă și ne lăsăm hipnotizați de vrăjelile tulburătoare ale necuratului ucigaș de oameni? Răspunsul este limpede: lipsa catehezei elementare la toate vârstele și a antrenamentului cotidian (post, rugăciune, milostenie, citire și meditare la Cuvântul lui Dumnezeu) întru cele spirituale și sfinte! Toți, de la mic la mare și de la copii la bătrâni, în lipsa căutării, a elasticității și a motricității spirituale după Dumnezeu, riscăm să ne înțepenim sufletul și să ni-l cocoșăm (precum bătrâna gârbovă din Evanghelie) privind doar în jos, spre cele materiale, virtuale și păcătoase, alterându-ne mintea și vederea ei (înțelegerea), inima și simțirea ei. Din acest motiv curiozitatea și dorința omului se deturnează treptat de la iubirea lui Dumnezeu și a semenilor (sursa reală de fericire) spre experiențe senzaționaliste, spre atașamentul de averi, puteri și păreri care mai de care mai trecătoare și mai iluzorii! Or, când nu-L mai cauți pe Dumnezeu cel Viu – izvorul vieții și al fericirii, când îți orientezi sufletul spre ceva limitat, trecător sau neviu (chiar și creat de Dumnezeu – ca materia, de exemplu -, nu doar artefacte, reprezentări, idei și iluzii omenești) te mortifici, te îmbolnăvești sufletește și trupește și ajungi să suferi, uneori neînțelegându-ți cauza suferinței – păcatul, îndepărtarea de Dumnezeu și de voia Lui care ne dorește sănătatea, bunăstarea și dezvoltarea deplină în veșnicie. De aceea omul neantrenat cu duhul în sfintele nevoințe ajunge să caute experiențe deșarte, senzaționaliste, dopaminergice, confundând bucuria lină duhovnicească (vrednică de dorit, dată de harul divin) cu plăcerea, averea, puterea, euforia, extazul pătimaș, forțat și distructiv, considerând că acestea sunt „fericirea” lui (măgulirea stării lui căzute). Dar zis-a Dumnezeu prin Regele-psalmist inspirat David acum aproape 3000 de ani: „Căutaţi pe Domnul şi viu va fi sufletul vostru!”, și apoi, peste 500 de ani, prin Proorocul-evanghelist Isaia: „Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine şi viu va fi sufletul vostru.”. Iar Mântuitorul Iisus Hristos – Dumnezeu Întrupat ne spune cu glas neschimbător: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. (…) Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.”.
 
6. Este adevărat că timpul înaintează spre sfârșitul veacurilor, evenimentele contemporane arătându-ne că profețiile Mântuitorului, ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților se împlinesc sub ochii noștri cu mare precizie. Adesea, prin toată propaganda și publicitatea din media, și nu numai la nivel subliminal, ci chiar supraliminal, agresiv și scârbos, oamenilor li se livrează/induc mintal și emoțional inițieri/tipare satanice, fără consimțământul lor. Vorba aceea: de când s-au inventat reclamele, alegerile omului nu mai sunt libere, ci influențate de media și de torentul popular manipulat prin inginerii sociale „de turmă”. Oamenii sunt virusați de mici (nu doar de media, ci chiar și de familia necredincioasă) cu „narațiuni” diavolești, cu programe/„meme”-uri care le contaminează mintea și-i încolonează în plutoanele de „agenți” ai apostaziei, formatați după chipul omului căzut, chiar îndrăcit uneori. De aceea avem nevoie de pocăință (gr. μετάνοια înseamnă schimbarea/înnoirea minții), de spovedanie și îndreptare, de această devirusare completă în gândire, în simțire și-n făptuire, de întoarcere la Dumnezeu. Or, această restaurare după chipul lui Dumnezeu prin harul Lui o facem în Biserică, în lumina comuniunii cu Mântuitorul Hristos, cu Sfinții și Îngerii Lui, prin reconfigurarea mișcărilor noastre sufletești și trupești după voia lui Dumnezeu, pe calea Lui, și nu fără osteneală. De asta trebuie să fim pe deplin conștienți, iar traversarea încercărilor vieții (crucea proprie, mântuirea personală) trebuie s-o facem cu trezvie și echilibru, nu buimaci de frică și necredință, știind sigur că, după cuvântul Domnului, „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14), dar Însuși Domnul ne însoțește și ne întărește. Calea mântuirii este și azi la fel de strâmtă ca în decursul istoriei, dar azi diavolul caută și mai mult (având tehnologia drept aliat puternic) să o obtureze cu multe „reclame” ale ereziilor și ale patimilor, cu spini și umbre ca să-i înmoaie/descurajeze și să-i de-ruteze pe creștini, chiar și pe cei mai râvnitori. De aceea Mântuitorul Hristos ne avertizează că în vremurile din urmă, „mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. Și se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate neamurile. (…) Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși. Iată, v-am spus de mai înainte.” (Matei 24.11-14, 23-25).
 
7. Vreau să amintesc acum și trei întâmplări de mare folos consemnate în Patericul egiptean: 1. „Au venit fraţi la avva Antonie ca să-i spună ce năluci văzuseră şi să afle de la el dacă sunt adevărate sau de la demoni. Şi aveau ei un măgar, care a murit pe drum. Şi când au ajuns la bătrân, luându-le-o înainte le-a spus: cum v-a murit măgăruşul pe drum? Iar ei i-au zis: de unde ştii, părinte? – Demonii mi-au arătat. Iar ei: pentru asta am şi venit să te întrebăm, că avem vedenii, şi adesea sunt adevărate, nu cumva să ne rătăcim. Şi i-a încredinţat bătrânul din pilda cu măgarul că sunt de la diavol.”; 2. „S-a întrebat avva Longhin: care faptă bună este mai mare decât toate celelalte? Şi a zis: socotesc că precum mândria este mai mare decât toate patimile, încât a putut să surpe pe unii şi din cer, aşa şi smerita cugetare este mai mare decât toate faptele bune, pentru că poate să scoată pe om din adâncuri, măcar de ar fi păcătos ca un drac. Pentru aceea şi Domnul mai înainte de toţi fericeşte pe cei săraci cu duhul.”; 3. „Altădată i-au adus unii lui avva Longhin pe un îndrăcit. Iar el zicea către dânşii: eu n-am ce să fac. Ci mergeţi mai bine la avva Zinon. Apoi când a început avva Zinon să izgonească diavolul, a început a striga diavolul: acum socoteşti, avvo Zinon, că pentru tine ies? Iată avva Longhin se roagă acolo împotriva mea şi temându-mă de rugăciunile lui, ies, că altfel ţie nu-ţi dam răspuns.”. Deci Sfinții lui Dumnezeu nu fac niciodată paradă de darurile lor duhovnicești, nu „profețesc” în toată vremea și în tot locul intimidând și hipnotizând lumea credulă (demascându-le trecutul și păcatele în public sau proiectându-le variante de viitor personal sau social), și nu cred în tot felul de arătări, chiar dacă ele se împlinesc, ci le resping cu totul și-și continuă cu răbdare, blândețe și trezvie calea pocăinței și a nevoinței, evitând publicitatea/slava deșartă și guru-ismul. Iar calea sigură a mântuirii, conform învățăturii filocalice, este ucenicia duhovnicească, sfatul, binecuvântarea și ascultarea părintelui duhovnicesc. Ea ne ferește pe toți de mândrie și de toată căderea.
 
*
În final, precaut din fire și din formație și atent la detalii, rezumând învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii, eu trag următoarea concluzie: mai bine să fii văzător de păcatele proprii, decât de destine de oameni sau de scenarii dintr-un viitor apocaliptic neclar. Să fim, dar, credincioși, nu curioși, fideli învățăturii și practicii de veacuri a Bisericii, nu „protestatari” rascolnici și dornici de senzațional, de noutăți vesele sau tragice!
 
Deci, fraților, recitiți lămurirea mai veche de pe blog (linkul din final), nu mai fiți creduli și nu vă mai luați după toți „teroriștii” ăștia spirituali apăruți ca ciupercile după ploaie (ploaia cu dezinformări isterico-panicarde din mass- și social- media) care vă transmit groază și disperare din preaplinul inimii lor! Nu le mai retransmiteți mesajele, făcându-vă complici la lucrarea lor diavolească de prostire, isterizare și înșelare în masă, devenind responsabili pentru tulburarea și panica aproape paralizantă indusă în sufletele oamenilor neinstruiți duhovnicește. Nu mai ispitiți viitorul din mâna lui Dumnezeu (că doar El este Începutul și Sfârșitul, „Alfa şi Omega, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” – Apocalipsa 1, 8) și nu vă mai lăsați antrenați în dansul isteric al tuturor înșelaților, exaltaților sau dezaxaților!
 
Haideți să ne facem cu toții pravila zilnică de liniștire și postire, de rugăciune și citire din Sfânta Evanghelie a Mântuitorului Hristos, ca să ne hrănim sufletele pentru veșnicie cu Hristos – „pâinea cea vie care s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 51). Acum este vremea mântuirii, a sfințirii, a transfigurării prin har! Ortodoxia este atât de frumoasă și de luminoasă în cumințenia ei activă și contemplativă! Nu e altă bucurie/experiență mai mare aici și veșnică în cer decât de a-L cunoaște și de a-L iubi pe Dumnezeu cel Viu – Sfânta Treime, făcând voia Lui în smerenie și răbdare! Iar dacă ne unim cu Domnul Iisus Hristos prin har, credință și fapte bune, atunci El va trăi întru noi încă de aici, va lupta pentru noi, ne va ocroti și apăra, precum Însuși a zis: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. [Și] Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin.” (Ioan 16, 33 și Matei 28, 20).
 
Să ne rugăm cu pace și nădejde la Dumnezeu cel Atotputernic și Atotțiitor, Atotbiruitor și infinit iubitor de oameni pentru întreaga Biserică și chiar pentru toți oamenii de pretutindeni (pentru pocăință și luminare în credința ortodoxă)!
 
 
Sursa: http://patermihail.wordpress.com


Hipnoza și forma pseudoștiințifică a psihologiei folosite în scopuri oculte - Ierom. Eftimie Mitra
 

Oamenii de știință contestă practicile oculte întâlnite în curentele ezoterice din România. În spatele acestora se ascunde șarlatania – o formă profesionistă mascată sub numele "științei" prin care unii se îmbogățesc de pe urma neștiinței și durererilor altora...

Ne întrebăm de multe ori de ce oamenii fac lucruri care știu că nu sunt bune, sau cel puțin intuesc aceasta, dar nu au puterea de a le respinge. Puțini sunt aceia care conștientizează că acestea (fapte, evenimente, stări, concepții, trăiri, gânduri...) se pot datora unor practici oculte care sunt ascunse sub numele "științei", dar care în realitate sunt "pseudoștiințe". Fenomenul este cu atât mai grav cu cât acestea intră subtil în modul de gândire al individului ca mai apoi să rămână cu impresia că ele sunt reale. În limbajul "modern", folosit de către o parte a generației tinere, acestea se mai numesc și "spălare de creieri".

În zilele noastre fenomenul este tot mai întâlnit în ezoterism[1], politică[2], reclame publicitare[3] etc... cu scopul de a obține unele "avantaje" prin inducerea unor sugestii dirijate în anumite direcții stabilite dinainte. Aceasta se poate face individual, dar și în grup sau la o masă mai mare de indivizi.

Irina Holdevici, unul dintre cei mai cunoscuți practicanți ai hipnozei din România și profesor de psihiatrie, spunea că:

«Majoritatea specialiștilor definesc hipnoza ca o stare indusă, de regulă în mod artificial, asemănătoarte cu somnul, dar în același timp diferită de acesta din punct de vedere fiziologic, stare caracterizată prin sugestibilitate crescută, ca rezultat al căreia pot fi induse subiectului[4], mai ușor decât în stare normală, o serie de modificări senzoriale, perceptive, mnezice și motorii (după Weitzenhoffer)»[5]

Fostul profesor universitar în domeniul psihologiei, dr. Mileu Zlate (+2006), pornind de la mărturiile unor renumiți practicanți ai hipnozei, detaliază puțin acest fenomen comparându-l cu starea de catalepsie, spunând că: «În catalepsie omul devine pasiv, un fel de robot sau o păpușă articulată care doar suportă influențele externe, fiind deposedat de mijloacele de expresie și de acțiune. Omul se află într-o "stare atroce", deoarece vede, percepe, gândește și suferă, dar este blocat, lipsit de posibilitatea de a vorbi și acționa. În stări mai deosebite, tulburările ce apar sunt mai grave: dispar sentimentele morale, de bine, rău, altruism, sentimente afective etc. Hipnoza este extrem de asemănătoare cu starea de catalepsie (atât cu forma ei isterică, cât și cu forma ei catatonică, ce reprezintă "somnul voinței"), deoarece subiectul rămâne pasiv, dar apt de a primi sugestiile terapeutului, prin intermediul cărora poate fi eliberat de ideile patologice, poate deveni insensibil fizic, poate fi chiar anesteziat în vederea unei operații chirurgicale.»[6] Cocluzia profesorului Mileu Zlate este că: «Hipnoza este o catalepsie provocată prin mijloace artificiale»[7]

Nu toți oamenii de știință din domeniul psihologiei acceptă hipnoza, unii doar o tolerează, iar alții o practică. Cei care practică hipnoza sunt puțini. În știință hipnoza este folosită cu scopul de a vindeca unele boli ca: alcolul, fumatul, frica... prin inducerea în subconștient a unor gânduri sau stări care să lupte cu aceste vicii. Una dintre problemele majore ridicate de către oamenii de știință este calitatea morală a celui care hipnotizează, deoarece s-au întâlnit și cazuri în care hipnotizatorul și-a manipulat pacientele pentru a face sex sau alte lucruri necuviincioase pe care hipnotizatorul le inducea în subconștientul pacienților.

Din punct de vedere al practicilor ezoterice, s-au întâlnit cazuri când cel care hipnotiza inducea în subconștientul pacientului concepția că ar exista o viață (sau mai multe vieți) înainte de aceasta pe care o trăiește acum. Astfel, indirect inducea în subconștientul acestora ideea credinței în reîncarnare pe care apoi o păstra și în starea de conștiență, după ce pacientul a revenit la starea normală. O altă formă de manipulare în acest sens este folosirea în mod incorect a metodei regresiei de vârstă. Maeștrii ezoterici (guru, inițiați etc...) induc în subconștientul pacientului concepția existenței "mai multor vieți" ca mai apoi, sub pretextul folosirii metodei "regresiei" să inducă ideea că pacientul și-a amintit fapte sau evenimante dintr-o viață anterioară.

Știința nu recunoaște acest tip de regresie. Conform afirmațiilor oamenilor de știință, regresia nu te poate duce într-o așa-zisă "viață anterioară", ci doar într-o perioadă din trecutul apropiat sau chiar a copilăriei. În acest context, Irina Holdevici spune că: «subiectul se comportă ca și cum ar avea comportamentul astfel încât să corespundă vârstei sugerate»[8]. Însăși denumirea metodei arată că e vorba de vârsta persoanei și nicidecum o asa-zisă "viață anterioară". Din punct de vedere științific, metoda se numește "Regresie de vârstă". Nu există o altă metodă de regresie recunoscută de către oamenii de știință. În acest sens, mulți psihologi atenționează asupra fenomenului ocult în care pseudopsihologii folosesc denumiri stiințifice cu scopuri mai puțin corecte (imorale).

Referindu-se la fenomenul care folosește hipnoza pentru a induce idei, concepții sau alte forme de schimbare a unor mentalități în sensul ocult, psihiatrul român Vladimir A. Gheorghiu[9], în 1977, spunea:

«...este alimentată de o serie de factori dinlăuntrul și din afara hipnozei. Viziunea științifică este adesea înlocuită printr-una artistică. Atenția publicului se lasă ușor captată de spectacole de estradă, de cărți, piese de teatru, scenete radiofonice sau filme în care "hipnoza" ocupă un loc central. În numele libertății plăsmuirilor artistico-literare se exagerează un aspect particular al stării hipnotice, însă, de regulă, se modifică, până la totala denaturare, adevărul științific despre hipnoză în general. Scopul unor astfel de manifestări nu este, evident, acela de a învăța publicul spectator ce este hipnoza; ele contribuie însă, direct sau indirect, la formarea unor reprezentări eronate despre acest fenomen.

Am întâlnit bolnavi care refuzau tratamentul prin hipnoză, pornind de la ideea că terapeutul le poate sugera, chiar și de la distanță, stări nedorite (de pildă dureri de dinți sau cascade de râs greu de stăpânit). Drept argument ei menționau cele ascultate la radio. Interesându-ne mai deaprope, am aflat că într-o emisiune radiofonică s-a vorbit într-adevăr de niște "influențe hipnotice bizare", dar acestea în cadrul unei scenete "științifico-fantastice". Întrucât însă scriitorul a recurs, pentru a accentua nota de plauzibilitate, la cadrul unui spital bucureștean și și-a populat sceneta cu personaje care purtau nume ce pot fi întâlnite frecvent, unii ascultători, și așa mai sugestibili, au luat ficțiunea drept realitate. Câți oameni nu pleacă cel puțin descumpăniți de la spectacolele de estradă în care, cu trucuri mai mult sau mai puțin abile, se prezintă în numele hipnotismului diferite manifestări de iluzionism. Ideile și reprezentările bizare și false, care se insinuează cu forța expresivă a limbajului artistic, se dovedesc extrem de persistente.

Reținerea cu predilecție a aspectelor ieșite din comun poate fi pusă însă și pe seama unui anume mod în care ne parvin cunoștințele. Este un fapt binecunoscut că exemplele tind să "vorbească" în locul problemei pe care sunt chemate doar s-o ilustreze. Ele se referă la un aspect izolat, particular, dar capătă, pe neobservate, prin forța lor de iradiere, o valoare de generalitate. Exemplul se substituie, sfârșind prin a se autonomiza. Oricine s-a ocupat mai îndeaproape cu hipnoza clinică sau experimentală a întâlnit cazuri mai deosebite. Deși sunt atipice, ele se impun tocmai prin neobișnuitul lor și fără îndoială că și hipnologul, relatându-le, a contribuit, deseori, fără voia lui, la mitizarea hipnozei. Se adaugă la toate acestea tendința firească a omului de a căuta și cultiva fabulosul, senzaționalul, misticul[10]

În concluzie, diferența dintre știință și pseudoștiință e mare, de asemenea și diferența dintre psihologi și pseudopsihologi. Pseudopsihologii îi întâlnim în cercurile ezoterice căutându-și publicitate, în emisiunile unor studiouri de radio sau televizate, cu subiecte țintă către anumite categorii de oameni care ulterior le pot deveni clienți fideli. Prin titlul și conținutul acestor emisiuni, se caută inducerea în subconștientul pacienților racolați, concepțiile lor proprii, golind buzunarele omului împovărat de grijile și problemele cotidiene, între căutări și greutăți, pe care acești șarlatani le exploatează cu dibăcie.

Mulți dintre acești pseudopsihologi au diplome de doctorat, în anumite domenii, ce le aduc credibilitate în fața naivilor[11] care vin la ei după ce au vizionat anumite filmulețe sau emisiuni ezoterice pe internet sau la anumite posturi TV. Bineînțeles că pentru o consultație trebuie plătită o taxă care îi aduce "psihoterapeutului" un câștig considerabil.

S-a format o rețea la nivel național în care totul se învârte în jurul banului. Această rețea se numește "Ordinul Practicienilor de Medicină Complementară și Alternativă" (OPMCA) în care este înscris fiecare "terapeut". Cine vrea să fie membru al OPMCA trebuie să plătească o taxă și totul se rezolvă. Această "instituție" este singura care recunoaște "specializări" ca cristaloterapia, reiki, medicina tradițională chineză, astrologia medicală etc... Aceștia s-au autodenumit practicanți ai medicinei alternative și își iau avizul pe baza legii 118 din 2 mai 2007, o lege neclară cu unele ambiguități, lăsând loc de echivoc. Pentru multe din aceste metode terapeutice nu e nevoie de studii medicale, ci doar de câteva săptămâni de cursuri de calificare din partea unor asociații sau organizații din domeniul practicilor ezoterice (India, China, chiar și România), iar apoi, în urma achitării unei taxe să obțină avizul din partea OPMCA pentru a profesa liniștit.

Mulți dintre aceștia fac câte o facultate de psihologie, sau ceva cursuri în domeniu pentru a obține o diplomă de psiholog. Aceasta le dă credibilitate în fața celor neavizați și vulnerabili, oameni disperați cu diferite probleme care caută de undeva să le vină o salvare. Ceea ce nu știu pacienții acestora este că diploma unei școli de psihologie nu dă nimănui dreptul să practice această meserie/profesie dacă "terapeutul" respectiv nu are și un aviz de la Colegiul Psihologilor din România. Astfel, președintele acestui forum legal al profesioniștilor în psihologie, dr. Mihai Aniței, spunea: «Noi avem datoria – Colegiul Psihologilor, în raport cu statul român – să protejăm publicul, cetățenii României de false terapii, false servicii psihologice. E o datorie pe care noi ne-o asumăm»[12]

Sunt tot mai multe cazuri în care unii șarlatani susțin că sunt psihologi specializați în terapia cu îngerii sau în diferite domenii din afara științei, timp în care se folosesc de unele diplome de absolvire a unor școli psihologice obținute în anumite împrejurări de ei știute. Referitor la aceștia, doamna Margareta Dincă, profesor universitar și cercetător științific la Academia Română, spunea: «Dacă ești terapeut cu îngeri trebuie să scrie acolo "terapeut cu îngeri" să se știe cine ești, asta nu e corect. Deci nu psiholog. Faptul că bagi și psihologia acolo, asta nu e corect. Nu e corect din partea lor.»[13]

Cercetătorul științific, Margareta Dincă mai explică felul în care unii singuri se înșală considerând că s-au vindecat, dar în realitate totul e doar o stare de moment. În acest sens atrage atenția: «Eh, atunci se pot întâmpla lucruri grave. Se poate întâmpla ca, pentru moment, printr-un placebo sau prin anticipare să-și rezolve problema, dar pentru moment. Să depășească hopul. și, la următoarea situație conflictuală, se decompensează din nou și, probabil, mai grav. În mod obișnuit, mai grav.»[14]

Terapiile cu îngerii, în forma practicată de acești falși psihologi, nu este aprobată nici de Biserică. Canoanele Bisericii Ortodoxe opresc de la împărtășanie pe adepții acestor practici religioase asiatice, prin reglementări date de canoane. Aceștia aduc confuzii în mintea credincioșilor ei, în ce privește învățătura de credință.

Nefiind specialiști, membrii OMPCA, nu își pot asuma eșecul sau nereușita unui tratament. Astfel, președintele acestei organizații, dl. Lionel Zosmer, spunea: «Noi trebuie să luăm pacientul să-i spunem ce are să știe exact, mă refer din punct de vedere energetic, nu la partea medicală, și în momentul ăla îi putem spune: pot să fac de aici până aici»[15]. Conceptele despre "energii" si "vibrații" preluate din practicile religioase asiatice (budism, hinduism) nu sunt dovedite științific și nici nu sunt recunoscute de oamenii de știință, în schimb unii falși oameni de știință din domeniul ezoteric se erijează în "giranți ai științei" pe internet și diferite întruniri neavizate din punct de vedere medical.

La rândul său, OPMCA nu este recunoscută de Ministerul Sănătății și nu are cum să primească nici un aviz din partea acestui minister. Astfel, Sorina Pintea, în timpul când era Ministru al Sănătății, spunea: «Eu nu știu să dea ministerul avize de liberă practică unor vraci. În ăștia 11 ani, în loc să vindece miraculos, s-au îmbogățit miraculos, practic a fost raiul acestora, raiul vânzărilor de produse care ulterior s-au dovedit a fi toxice»[16]

Situația în România e tot mai gravă. Haosul politic, moral și economic permit unor șarlatani să dezvolte propriile afaceri la scară tot mai largă sub pretextul "bunelor intenții". Aceștia, având și protectori politici la nivel înalt, continuă să se claseze mai departe în categoria șarlatanilor necondamnați.

 


[1] Unii lideri ai practicilor religiilor asiatice susțin că pot să influențeze modul de gândire a cuiva (conștientul și subconștientul), chiar și de la distanță, doar cu puterea propriului gând.

[2] Acest fenomen este întâlnit și în scopuri electorale, inducându-se în subconștientul individului sau a maselor de oameni ura împotriva unor partide sau încrederea fără discernământ față de anumite formațiuni politice.

[3] Acest fenomen este întâlnit în scopul vânzării unor produse prin inducerea în subconștientul individului sau al maselor de oameni a necesității sau a plăcerii de a cumpăra anumite produse.

[4] (pacientului -n.n.)

[5] Irina Holdevici, ed. Aldomars, București, 1991, pg. 16;

[6] Mileu Zlate, "Introducere în psihologie", ediția a III-a, Ed. Polirom, București, 2007, pg. 307;

[7] Ibidem;

[8] Irina Holdevici, op. cit., pg. 18, vezi detalii si la pg. 87;

[9] Menționăm că la acea dată, Gheorghiu avea peste 20 de ani de practicare a hipnozei. Experiența  sa  în acest domeniu l-a ajutat să facă o distincție clară între hipnoza folosită de unii cercetători în domeniul psihologiei, pe de o parte, și pe de altă parte hipnoza folosită în scopuri oculte.

[10] Vladimir Aristo Gheorghiu, "Hipnoza – Realitate și ficțiune", Editura științifică și enciclopedică, București, 1977, pg. 6-8;

[11] Spun naivi pentru că unii cred fără să verifice. Acești pseudomedici susțin că au vindecat multe cazuri de sida sau cancer etc. Cine are mintea mai ageră nu crede așa cu una cu două, vrea să verifice actele medicale sau se interesează mai amănunțit ca mai apoi să afle că totul e o minciună.

[13] Ibidem;

[14] Ibidem;



Predici. Cateheze. Pastoraţie
PS Daniil: lertați-ne pe noi cei ce am fost şi încă suntem doar pereți văruiți
 

Preasfințitul Părinte Daniil, episcop locțiitor al Daciei Felix retras din motive de sănătate, a transmis duminică o predică mai puțin obișnuită, adresându-se „Preacucernicelor Ziduri, Preacuvioşilor Pereţi, Preacuvioaselor Strane şi Scaune din bisericile noastre ortodoxe”.

Vorbind obiectelor și zidurilor, ierarhul atrage atenția că boala și neputința de a trece pragul bisericii în aceste zile sunt urmare a nepocăinței oamenilor. El reclamă că am fost cu toții „mai mult reci, de Paşti și de Crăciun, mai mult căldicei în Duminici și sărbători; mai mult absenți la Praznice şi zile sfinte”.

Deși compară pandemia de coronavirus cu Potopul din vremea lui Noe, PS Daniil transmite nu doar mustrare, ci și încurajare. El spune că peste toate valurile tulburi ale apelor vremurilor pe care le trăim se înalță Crucea atotbiruitoare a lui Hristos.

Predica integrală:


Predică în vremea bisericilor goale

Preacucernice Ziduri, Preacuvioşi Pereţi, Preacuvioase Strane şi Scaune, din bisericile noastre ortodoxe,

De sute de ani, de zeci de ani, sau de ani şi ani, cu toții aţi auzit și aţi ascultat, de fiecare dată, cuvântul dumnezeieştilor Evanghelii citite la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie: ecteniile cântate, rugăciunile rostite, cântările liturgice înălțate şi predicile predicate.

În voi sunt înscrise toate acestea. Voi v-aţi cutremurat la cântarea „Sfinte Dumnezeule”, voi v-aţi plecat capetele la imnul „Heruvic”, voi v-aţi infricoșat la cântarea „Pe Tine Te lăudăm”, voi v-aţi bucurat la împărtăşirea slujitorilor şi a credincioșilor, voi ați lăcrimat după Otpust, rămânând singuri în biserică, după plecarea credincioşilor, numai cu Dumnezeu Cel pururea prezent şi atotprezent, cu Maica Domnului şi cu toți sfinții.

În voi a fost dorul cel mai aprins de la o Liturghie la alta. În voi a fost dragostea cea mai înflăcărată, de la o Evanghelie la alta, în voi a fost cutremurarea cea mai sfântă de la o Prefacere la alta.

Adeseori i-ați primit pe credincioşii veniți, mai mult reci, de Paşti și de Crăciun, mai mult căldicei în Duminici și sărbători, mai mult absenți la Praznice şi zile sfinte.

Glasul clopotelor v-a mângâiat, împietrirea credincioșilor v-a întristat, nepocăinţa oamenilor v-a mâhnit. De aceea, de câteva săptămâni, împietriții și neatenţii oameni de până ieri, nu vă mai pot trece pragul, ușile bisericilor fiind încuiate, precum înaintea fecioarelor celor neînțelepte, din Pilda celor zece fecioare.

Ploile Potopului au început, iar ușa corabiei lui Noe se încuie pe dinafară. Apele morții încep să crească; dealurile vor fi acoperite, munții vor fi înecaţi, doar vârful Araratului eshatologic aşteaptă corabia lui Noe şi a Bisericii lui Hristos. Curcubeul legământului se va arăta în nori, mireasma jertfei lui Noe se va înălța spre cer, un Parastas tainic se va sluji neîncetat pentru sufletele tuturor celor încununați cu moartea prin Coronavirus şi înecați în apele acestor vremuri.

De aceea, vă predic vouă, ziduri sfinte, pereți cucernici, strane cuvioase ale lui David şi scaune tăcute şi smerite ale Vameşului. Plâng Sfinții pe pereții zugrăviți ortodox, se tânguiesc Potirele în Sfintele Altare, jelesc Praporii din naos, lăcrimează Icoanele de pe iconostas, pentru lumânările care nu se mai aprind. Dar Crucea atotbiruitoare a lui Hristos se înalță mai presus decât toţi și decât toate valurile tulburi ale apelor vremurilor pe care le trăim.

Preacucernice Ziduri, Preacuvioşi Pereți, lertați-ne pe noi cei ce am fost şi încă suntem doar „pereți văruiți”, în Biserica lui Hristos.

♱ Daniil Arhiereul

(Hățăgel, 29 martie 2020, Duminica a IV-a din Postul Mare).


Preasfințitul Părinte Daniil

Preasfințitul Părinte Daniil, fostul locțiitor al Episcopiei Daciei Felix, s-a născut în data de 23 septembrie 1957 în satul Hăţăgel, comuna Densuş, jud. Hunedoara. În data de 1 aprilie 2020 a împlinit 18 ani de la hirotonia în arhiereu. Vezi mai multe detalii biografice aici.



Pastorala de Paşti a Patriarhului Daniel: Iubirea a biruit moartea - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În mesajul pastoral prilejuit de Sărbătoarea Sfintelor Paști, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel evidenţiază Taina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos şi spune despre credinţa în Înviere că „ne ajută să nu ne pierdem nădejdea în faţa greutăților vieţii, ci să cerem mai stăruitor ajutorul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care, tainic, dar real, cunoaşte viaţa noastră cu toate încercările”.

Patriarhul Daniel face referire la situaţia actuală generată de pandemie şi îndeamnă la rugăciune.

„Toţi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toate persoanele bolnave, dar şi pentru toţi medicii şi personalul sanitar, pentru toţi voluntarii care ajută pe cei bolnavi şi pe cei izolați, precum şi pentru toţi cei ce lucrează cu devotament pentru sănătatea şi binele poporului român”, spune Preafericirea Sa.

Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2020 (text integral)


† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruința iu­birii Lui smerite asupra păcatului neascultării oamenilor față de Dumnezeu, asupra iadului ca existenţă însingurată şi asupra morţii ca despărţire a sufletului de trup.

Răstignirea şi Moartea pe Cruce a Domnului Iisus Hristos au fost cauzate de invidia şi ura unor cărturari şi farisei, de trădarea ucenicului Său Iuda Iscarioteanul, dar şi de nedreptatea lui Ponţiu Pilat, care L-a condamnat la moarte pe Iisus, deşi recunoscuse că El este nevinovat (cf. Luca 23, 4 și 14-15; Ioan 18, 38). Însă, la ură şi violenţă, Iisus a răspuns cu răbdarea suferinţelor, cu rugăciune către Dumnezeu-Tatăl pentru a ierta păcatul celor care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), precum şi cu desăvârşită ascultare şi dăruire a Sa faţă de Dumnezeu-Tatăl: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46; vezi şi Filipeni 2, 8). Dar în această iubire smerită şi milostivă a lui Hristos Cel răstignit, se afla tainic prezentă puterea Învierii Sale.

Hristos Cel înviat a biruit păcatul, iadul şi moartea, pregătind astfel învierea tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20). Taina sfântă a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, cuprinsă în Crucea şi Învierea Sa, a fost anticipată şi instituită de Iisus Hristos ca lucrare sfântă şi mântuitoare înainte de Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa, la Cina cea de Taină, dăruind ucenicilor Săi, şi prin ei Bisericii Sale, Sfânta Euharistie care se săvârșește în Biserica Sa spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci (cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24 şi Luca 22, 19-20) De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că Domnul Iisus Hristos „iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit (Ioan 13, 1). Aşadar, Sfânta Euharistie arată în mod tainic legătura dintre Crucea şi Învierea lui Hristos şi dăruieşte celor ce se împărtăşesc din ea iertarea păcatelor şi arvuna învierii de obşte şi a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Taina Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi iadului a fost profețită cu sute de ani înainte, de către psalmistul şi prorocul David, în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a întemeierii Bisericii, în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a fost prezisă sau „mai înainte văzută” de către prorocul David, zicând: „Bărbați fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta.

Deci el, fiind proroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 29-32). Acelaşi adevăr al Învierii lui Hristos îl arată şi Sfântul Apostol Pavel (cf. Faptele Apostolilor 13, 34-37).

Despre rostul coborârii lui Hristos la iad cu sufletul, Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, spune: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ținute în închisoare […]” (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18).

Urmând învățăturii Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit adevărul Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi asupra iadului, au meditat asupra acestei taine a iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, au binevestit-o în cuvântări teologice, în cântări liturgice şi în icoane sfinte.

De aceea, Biserica Ortodoxă are cea mai bogată şi frumoasă mărturisire liturgică a adevărului Învierii lui Hristos – Biruitorul păcatului, al morţii şi al iadului.

Pogorârea la iad a Mântuitorului Hristos este menționată în slujbele din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste două sute de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste o sută cincizeci de ori[1].

Biruința lui Hristos asupra iadului este în mod deosebit amintită în cântările din Sfânta şi Marea Sâmbătă, în cântările din noaptea de Paşti şi în cântările din Săptămâna Luminată[2].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Sfintelor Paşti este descrisă în cuvinte de rară frumusețe biruința lui Hristos asupra morţii şi asupra iadului: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpânește”[3].

De asemenea, icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Mântuitorul Hristos coborând la iad cu sufletul Său îndumnezeit, sfărâmând porțile iadului, adică biruind întunericul însingurării prin lumina iubirii Sale, ridicând apoi din iad şi din moarte firea omenească reprezentată de strămoșii neamului omenesc, Adam şi Eva, dăruind totodată bucurie sufletelor drepților din Vechiul Testament, care așteptau mântuirea ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra iadului şi asupra morţii. Pe scurt, „pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând”, cum se spune în Luminânda Sfintelor Paşti[4].

Sfânta Scriptură ne arată că rostul Pogorârii la iad a Mântuitorului Hristos, adică la starea de robie şi singurătate a sufletelor celor morţi, a fost „ca să surpe (să învingă) prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ținea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei vii şi peste cei morţi, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Acest adevăr îl mărturiseşte şi cartea Apocalipsei unde Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18).

De asemenea, Sfânta Scriptură ne spune că prin moartea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului lui Adam şi al Evei (cf. Facerea 2, 17), astfel încât după cum toţi oamenii mor în Adam, aşa toţi vor învia în Hristos (cf. Ioan 5, 28-29; 1 Corinteni 15, 52).

Întrucât este biruitor al păcatului, al iadului şi al morţii, precum şi dătător al vieţii veșnice, Domnul Iisus Hristos a făgăduit tuturor celor care cred în El viaţa veşnică: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). De aceea, în slujbele Bisericii Ortodoxe, mai ales în Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, El este numit „Apărătorul Cel mai mare” şi „Biruitorul iadului”.

Iubiți frați şi surori,

Învierea Domnului Iisus Hristos este temelia învierii de obşte sau universale a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ de la începutul lumii şi până la sfârșitul ei (cf. 1 Corinteni 15, 52). Însă, învierea de obşte sau universală nu este un fenomen natural, ci ea este o minune, o lucrare mai presus de fire, este darul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate popoarele, din toate timpurile şi din toate locurile (cf. Ioan 5, 28-29 şi 1 Corinteni 15, 52).

Deşi toţi oamenii vor învia la sfârşitul veacurilor, totuşi, existența fericită sau nefericită a fiecărui om după învierea universală depinde de libertatea omului de-a săvârși fapte bune sau fapte rele, de răspunsul pozitiv sau negativ al fiecărui om faţă de iubirea lui Dumnezeu: „pentru că noi toţi – spune Sfântul Apostol Pavel – trebuie să ne înfățișăînaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5, 10).

Lumina Învierii lui Hristos ne arată, aşadar, cât de mare este valoarea vieţii pământești a fiecărui om, tocmai pentru că viaţa omului pe pământ este anticamera învierii de obşte şi a vieţii cereşti veşnice, a pregătirii omului pentru a intra în Împărăţia iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

În acest sens, lumina Învierii lui Hristos susţine lupta sau strădania creștinului pentru vieţuire sfântă şi pentru fapte bune în timpul vieţii pământești. Pacea, bucuria şi darul iertării păcatelor (cf. Ioan 20, 22-23) sunt darurile sfinte pe care Hristos Cel înviat le-a oferit Sfinţilor Săi ucenici şi le oferă neîncetat Bisericii Sale, prin Sfintele Taine, culminând cu Sfânta Euharistie ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Totodată, lumina Învierii dă sens sau înțeles sfânt întregului univers, întregii existențe create. De aceea, la slujba ortodoxă din noaptea de Paşti, slujbă care este o icoană profetică a învierii universale, se cântă: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ!”. Adică, acum toate s-au umplut de sens şi de speranţă, toate sunt îndreptate către un cer nou şi un pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 1), către Ierusalimul ceresc, în care moarte şi noapte nu vor mai fi, pentru că Însuşi Dumnezeu va lumina cetatea (cf. Apocalipsa 21, 4 şi 25).

Fără învierea universală şi fără speranța transfigurării universului actual într-un cer nou şi pământ nou, istoria omenirii se consumă într-o luptă dramatică pentru existență şi o nesfârșită alergare după fericiri limitate şi trecătoare, iar întreg universul actual pare o necropolă imensă în expansiune fascinantă şi dezintegrare lentă. Fără proclamarea Evangheliei Învierii Lui Hristos şi fără mărturisirea din Crezul ortodox: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Biserica însăşi riscă să fie redusă la o morală socială şi să devină o instituție seculară ca oricare alta din lumea aceasta  (cf. 1 Corinteni 15, 14).

Aşadar, credinţa în Înviere ne ajută să nu ne pierdem nădejdea în faţa greutăților vieţii, ci să cerem mai stăruitor ajutorul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care, tainic, dar real, cunoaşte viaţa noastră cu toate încercările ei şi ne spune: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Dreptmăritori creștini,

Credinţa în biruința lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii ne cheamă astăzi să ajutăm mai mult pe toţi oamenii care au nevoie de ajutor spiritual şi material.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul 2020 ca An al pastorației părinților și copiilor, precum şi An al filantropilor români, pentru a promova atât demnitatea familiei şi valorile autentice ale pedagogiei creştine, cât şi cultura dărniciei sau a generozității în viaţa poporului român.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistență socială sau filantropică, ctitorind multe instituţii sociale, medicale și educaționale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, cantine şi adăposturi pentru săraci ş.a..

Şi în prezent, Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod responsabil și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică.

Astăzi, în contextul pandemiei cu noul coronavirus (COVID 19), când vedem în jurul nostru atât de multe semne ale bolii şi ale morţii fizice, toţi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toate persoanele bolnave, dar şi pentru toţi medicii şi personalul sanitar, pentru toţi voluntarii care ajută pe cei bolnavi şi pe cei izolați, precum şi pentru toţi cei ce lucrează cu devotament pentru sănătatea şi binele poporului român.

Să ne rugăm pentru toate familiile şi copiii, tinerii şi bătrânii neajutorați, pentru toţi cei nevoiți să rămână acasă, în izolare, respectând măsurile de siguranță sanitară.

Pastorala Părintelui Patriarh Daniel – coperta 2. Foto credit: Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Apreciem şi binecuvântăm pe toţi clericii: ierarhii, preoţii şi diaconii, pe toţi monahii şi monahiile şi pe toţi credincioșii mireni care se roagă mult şi ajută spiritual şi material pe cei aflaţi în nevoi.

Cuvânt părintesc de binecuvântare şi de întărire duhovnicească adresăm tuturor românilor din afara graniţelor României, în special românilor din Italia şi Spania, precum şi din alte părţi ale lumii.

De asemenea, adresăm cuvinte de consolare şi compasiune familiilor celor decedaţi ca urmare a pandemiei actuale. Iubirea izvorâtă din rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul este mai tare decât moartea! Pomenirea în rugăciune a celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă, de speranţă şi de iubire, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care îndeamnă pe creștinii ce plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca oamenii fără de nădejde, ci să se mângâie, având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe cei adormiţi (cf. Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu Domnul în Împărăţia Sa (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu dragoste părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death”, translated by Fr. Peter A. Chamberas, second edition, The Orthodox Brotherhood of Theologians „The Saviour”, Athens, 1997, p. 173.

[2] „Slujba Învierii”Editura Institutului Biblic şi de Misiune OrtodoxăBucureşti, 2010, pp. 12, 14, 16, 32.

[3] „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 57-58.

[4] „Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti”, în „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 53.

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sfaturi duhovnicești în vreme de pandemie/VIDEO

 

VIDEO: Mitropolitul Neofit de Morfou – Epidemia și ajutorul Sfinților: Haralambie, Nichifor, Evmenie (subtitrare ro)

Mitropolitul Neofit de Morfu – Cuvânt despre virusul corona, pocăință, lucrarea creștinilor în vremea epidemiei, pronia lui Dumnezeu și ajutorul Sfinților: Haralambie, Nichifor Leprosul și Evmenie Saridakis!
Fragment dintr-o omilie rostită pe 25 februarie 2020.
Subtitrare RO Elena Dinu, Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC . Sursa: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Vindecarea fricii – Film artistic bazat pe istoria vieţii medicului chirurg, omului de știință și Sfântului Ierarh Luca al Crimeei

Video: ÎPS Athanasie de Limassol – Cum tratăm duhovnicește pandemia de Coronavirus (subtitrare ro)

Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katounakiotul. Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

 
Arhim. Efrem Vatopedinul - Nădejdea noastră, puterea noastra, lumina noastră este Hristos!



Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină! - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Ne aflăm într-o perioadă deosebit de intensă a pregătirii pentru Pătimirile şi Învierea Domnului Hristos, “piatra cea din capul unghiului” (cf. I Petru 2, 7) pe care se fundamentează veşnic creştinismul şi mântuirea fiecăruia dintre noi. E vorba despre Săptămâna Pătimirilor, nu a patimilor.

 

Patimă şi pătimire

Să facem o distincţie: patima este un lucru iar pătimirea este cu totul şi cu totul altceva.

Patima se bazează pe instincte pe care omul le foloseşte doar pentru plăcerea proprie. Instinctele au rolul şi locul lor în a asigura supravieţuirea treupească a omului. E normal să ne fie foame şi sete pentru că altfel murim. E normal şi chiar o mare bucurie şi binecuvântare să avem copii. De asemenea, e firesc să deţinem anumite lucruri pe seama cărora să putem trăi în lumea aceasta. Acestea sunt instincte naturale şi folositoare omului. Dar, prin folosirea lor exacerbată, fără frână, se pierde acest rost al lor în salvgardarea trupului şi devin patimi: a mânca devine lăcomie, a bea se transformă în beţie, a avea copii deviază înspre desfrânare, a avea se schimbă în lăcomia după cele materiale. Şi pentru că se caută numai plăcerea din aceste instincte ele devin patimi. Sensul lor în viaţă se obturează şi se suprasaturează de plăcere. Într-un cuvânt, instinctul de autoconservare, orice formă ar îmbrăca, se poate preschimba în egoism şi autonomie personală sau într-o iubire trupească de sine, o iubire de sine fără a mai ţine cont că Dumnezeu este Cel care ne-a creat acest trup din ţărână şi ni l-a dăruit cu suflet spre slava Lui şi bucuria noastră de a fi.

Prin patimi omul se autoamăgeşte. Gândirea desacralizată sau, mai la ţintă, descreştinată, numeşte lucrurile pe dos: cel care are multe lucruri pământeşti e numit harnic, econom şi descurcăreţ, cu spirit antreprenorial, cel desfrânat e considerat viril etc.

Unele patimi sunt cultivate de când sunt copiii mici prin îndemnul la a mânca cât mai mult cu putinţă. Căci, nu-I aşa, cu cât e mai dolofan bebeluşul cu atât e mai sănătos. Apoi, când copilul creşte cătinel, e îndemnat să mănânce tot din farfurie ca să se facă mare. Şi chiar se face mare. Supraponderal. Obez. Şi iată cum profeţia se împlineşte şi copilul devine după chipul şi asemănarea dorinţelor noastre părinteşti deoarece, nu-I aşa, noi îi vrem binele. Şi uite aşa ajung unii să fie cartofi de canapea care stau cu punga de chips în mână şi ingurgitează într-una inconştient înaintea televizorului (Niţă, 2015, p. 38).

Nu mai vorbim de insistenţa unor părinţi ca să nu dea copiii lor nimic altora, pentru a avea ei cât mai mult căci, nu-i aşa, noi muncim pentru tine să ai tot ce noi n-am avut noi şi nouă nu ne-a dat nimeni nimic. Şi, peste ani, copilul devine un proprietar zgârcit adică, scuze, econom şi cumpătat. Aceasta e o parte din tabloul clinic al patimilor.

            Confuzia merge şi mai departe atunci când dintr-o falsă compătimire considerăm că un dependent de alcohol are crucea lui. Oricum, nu e o cruce mântuitoare. E aici o falsă bunăvoinţă, pentru că pe om nu îl ajuţi dacă îl deresponsabilizezi de deciziile şi faptele lui. Ba chiar poate fi o formă ascunsă de neîncredere şi dispreţ. Ori tocmai de asta nu are nevoie dependentul, pentru că din complexe, din dispreţ şi necazuri s-a apucat el însuşi de consumat una sau alta. Practic, oricine este dependent de o anumită substanţă nu vrea decât să umple un gol interior şi care prin repetiţia patimii este ascuns tot mai mult în adâncimile inconştientului. De aceea, recuperarea începe de la întoarcerea spre sine şi nu din exterior (Webber, 2008, p. 28). “Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! (Isaia 5, 20). Cu foarte multe ghilimele, se poate spune despre un om dependent de substanţe că are crucea lui dacă avem în vedere nu substanţa de care depinde, ci durerea lăuntrică care a stat la baza comportamentului adictiv. Poate că în acest punct patima şi pătimirea se apropie cel mai mult, fără însă a se confunda.  

            Pătimirea în schimb, presupune pasivitate sau neputinţă în faţa a ceva exterior voinţei. Cumva, nu vreau să sufăr dar nu am de ales. Aceasta din punct de vedere omenesc. Văzând lucrurile din perspectiva Fiului lui Dumnezeu născut om “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, lucrurile stau altfel: “Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, consideră că “suferinţa firii umane a lui Hristos e resimţită în Persoana Sa. Prin glasul Lui strigă umanitatea întreagă, care a trăit deplin drama desprţirii de Dumnezeu” (IPS Streza, 2017, p. 291).

În plus, Hristos Domnul şi-a asumat lucrarea de mântuire a lumii deoarece “Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. De aceea, să nu ne smintim ca aceia care atunci când L-au văzut pe Hristos răstignit au cugetat că este un simplu om care nu se poate apăra de răutatea şi violenţa torţionarilor Săi. “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!... să se coboare de pe cruce şi vom crede în El” (Matei 27, 40, 42). De aici drumul înţelegerii se îngustează foarte mult: ori crezi, ori te sminteşti. “Îndreptând spre cele de taină, Doamne, pe ucenicii Tăi, i-ai învăţat zicând: Vedeţi să nu vă despartă de Mine vreo frică, că deşi pătimesc, pentru lume pătimesc. Să nu vă smintiţi dar întru Mine, că n-am venit să-mi slujească cineva Mie, ci să slujesc Eu şi să-Mi pun sufletul răscumpărare pentru lume” (Denia de Marţi).

            Doamne luminează-mă!

 

         Oscilaţia între “Osana!” şi “Răstigneşte-L!”

            Din episodul care descrie Intrarea Domnului în Ierusalim la Florii, se face vădită confuzia în care oamenii trăiau privitor la scopul şi mijloacele pe care le-a folosit El pentru a complini scopul mântuirii lumii. Într-o primă fază ei au strigat: “Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13) – ca unui împărat, pentru ca, apoi, văzând că “pe alţii i-a mântuit dar pe Sine nu poate să se mântuiască” (Matei 27, 42), L-au urgisit urlând cât îi ţineau plămânii: “Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Ioan 19, 6)

De ce s-a întâmplat acest lucru? De răspunsul la această întrebare poate depinde chiar relaţia noastră de rugăciune cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui.

            Aşa cum s-a spus nu o singură dată, rugăciunea are efecte liniştitoare asupra întregului nostru organism psiho-somatic. În vorbirea curentă cu Dumnezeu – cum inspirat a definit cineva rugăciunea – undele beta, semne ale activităţii şi agitaţiei zilnice, îşi diminuează activitatea şi undele alfa, indicii ale relaxării, ne calmează sufleteşte şi trupeşte tot mai mult (Sultan, 2020). Ceea ce am spus până acum se poate referi prin extensie şi la alte tradiţii spirituale de liniştire, la meditaţii şi la orice demers care are ca scop introspecţia.

            Însă, dincolo de aceste lucruri cerebrale şi pur omeneşti, rugăciunea prezintă şi o dimensiune duhovnicească (de la Duhul Sfânt), care o ridică infinit deasupra oricărei metode de liniştire lumească, orientală sau nu. Pentru că rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu.

            Pe de altă parte, există şi alternativa ca rugăciunea noastră să se prefacă în păcat (cf. Psalmul 108, 6). Cum asta? Depinde pentru ce te rogi. Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne ipostaziem în următoarea situaţie: Dacă ne-am întâlni acum cu Domnul Hristos în carne şi oase, ce i-am cere? Bani? Sănătate, poate? Dreptate în judecata pe care i-o facem semenului nostru ( a se citi duşmanul nostru)? Reuşite profesionale? Succes în afaceri? Fericire vremelnică şi veşnică? Mântuire? Darul iertării şi al iubirii de vrăjmaşi? Răbdare? Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

Sigur că toate acestea pot face obiectul cererilor noastre. Şi, încă, paleta poate fi extinsă. În fond, fiecare cere atât cât este el. Atât cât poate el să ceară la momentul respectiv. Gândiţi-vă, ce ar cere un sfânt lui Dumnezeu şi ce i-am cere noi! Oricum, se poate şi mai rău, adică cineva poate cere chiar răzbunare şi pedepse de tot felul pentru cineva anume. Asta ca să înţelegem odată în plus de ce Dumnezeu nu răspunde la toate rugăciunile noastre. Doamne fereşte! Pentru că noi includem în ele toate dorinţele, nevoile, ambiţiile şi target-urile noastre lumeşti. Şi, colac peste pupăză, dacă cererile nu ne sunt îndeplinite, unii dintre noi pot cocheta cu îndoiala sau chiar cu ateismul. Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, de aceea Hristos ne-a învăţat cum să o facem (cf. Matei 6, 5-7). De prea multe ori noi nu ştim ce cerem (cf. Marcu 10, 38).  

            Revenind acum la Intrarea Domnului în Ierusalim şi la felul imperial în care oamenii L-au întâmpinat, ne întrebăm, iarăşi, de ce? Iar răspunsul nu întârzie să apară pe linie exegetică: pentru că evreii considerau că Domnul Hristos Îşi are Împărăţia din lumea aceasta şi că, astfel, îi va scăpa de stăpânirea romană de atunci. De aceea I-au aşternut haine şi ramuri de finic ca unui împărat obişnuit. Dar când au putut constata că Împărăţia Lui nu-i din lumea aceasta, adică nu dispune de săbii, de arcuri, arbalete şi alte cele ale războiului, au suferit o dezamăgire puternică. A, deci nu eşti tu marele luptător şi strateg care ne va scăpa de romani – şi-ar fi zis între ei hulitorii – ci un simplu om. Nu mai avem nevoie de tine, pentru că tu nu ne împlineşti dorinţele naţionale şi de libertate pământească. Apoi au putut striga mai departe în Vinerea Răstignirii pe Cruce: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Vedeţi, noi nu ne rugăm întotdeauna lui Dumnezeu ca lui Dumnezeu, ci unui dumnezeu construit şi meşterit după închipuirea noastră lumească, după chipul şi asemănarea nevoilor şi dorinţelor noastre pământeşti.

 

         Haina sufletului meu: luminată sau nu?

            Pe frontispiciul acestui articol am pus textul Luminândei care se cântă la Denii în Săptămâna Mare. Tot de acolo ne-am inspirat şi titlul articolului de faţă. Am văzut că oamenii au întins înainte Domnului Hristos aflat pe mânzul asinei, ştergare şi haine. Un semn al respectului şi, mai ales, al dorinţelor lor de izbăvire militară de sub stăpânirea romană.

În aceste zile pregătitoare pentru Sfintele Paşti, suntem invitaţi la nunta cu moartea a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Cu ce haină mergem noi acolo să-L întâmpinăm? Cu haina Botezului nostru. Când am fost botezaţi s-a cântat aşa: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină!” Şi, drept răspuns, am primit haina Botezului în numele Prea Sfintei Treimi. O haină pe care va trebui la timpul potrivit să o înfăţişăm sau să ne înfăţişăm cu ea la Judecată. Cum arată ea acum şi, oare, cum va arăta atunci? Vă amintiţi de pilda aceea evanghelică în care cei invitaţi la ospăţ şi care nu au avut haină de nuntă, au fost daţi afară (cf. Matei 22, 11-12).

„Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină!”

După Botez, haina noastră a fost imaculată. Dacă atunci plecam din lumea aceasta eram mântuiţi pentru că eram fără de păcat. Dar acum cum mai este haina noastră? Imaculată, pătată mai mult sau mai puţin, ruptă pe alocuri ori chiar zdrenţuită, cârpită, apretată, ornată cu diverse modele ale iubirii şi împodobită cu salba faptelor bune…  

            Hristos a luat hlamidă roşie pe El ca eu să pot purta haina luminoasă a Botezului. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, stătut-a gol la judecată şi a primit palme peste obraz” ca eu şi cu tine să putem pricepe preţul răscumpărării şi cum să ne păstram curată haina sufletului, adică prin răbdarea cu nădejde a necazurilor de orice fel.

Crucea îmi luminează mie haina Botezului: „Într-o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul în rai: şi pe mine luminează-mă cu lemnul crucii şi mă mântuieşte” (Luminânda Deniei din Joia Săptămânii Mari). Crucea şi sângele dumnezeiesc şi îndumnezeitor vărsat pe ea curăţesc această haină baptismală dacă îmi împropriez prin credinţă şi fapte bune lucrarea mântuirii pe care Hristos a săvărşit-o pentru mine şi pentru tine şi în locul meu şi al tău. Însă, roadele acestei lucrări mântuitoare sunt la dispoziţia mea dacă vreau să le primesc. Nu trebuie să fac nimic pentru ele. Doar să primesc aceste roade şi să-mi sfinţească mintea, inima şi viaţa.

 

Cum ştiu că haina sufletului meu este luminoasă?

Când văd întunericul din mine – acesta este răspunsul. În lumină se văd toate. Când îmi văd clar păcatele mele şi cum se înlănţuiesc ele în jurul sufletului meu. Însă, pentru a le vedea clar şi distinct e nevoie de lumină. Am mai folosit exemplul unei camere întunecoase în care se găsesc tot felul de lucruri. E ca o noapte permanentă în care nu se vede nimic şi te mai loveşti din când în când de câte un lucru. La un moment dat, nevăzând aceste obiecte contondente nici nu crezi că ele există cu adevărat. Şi, totuşi, te mai învineţeşti uneori din nebăgare de seamă.

            Aşa stau lucrurile şi cu păcatele pe care din cauza ochiului întunecat al conştiinţei nu le percepem clar sau aproape deloc. Ca şi când nu ar exista. Însă politica struţului care îşi ascunde capul în nisip se dă uşor în vileag prin nefericirea noastră cea de toate zilele. Păcatele noastre sunt egale într-un fel cu nefericirea noastră cotidiană. Vă propun un test: dacă sunteţi foarte fericiţi în mod constant înseamnă că fie nu aveţi păcate, fie nu sunteţi conştient de existenţa lor şi nu înţelegeţi modul în care vă acaparează viaţa. Părintele Arsenie aşa ne învaţă: “Două sentimente puternice sporesc tristeţea şi durerea omului căzut: sentimentul rămânerii pe dinafară din armonia superioară a lumii spirituale şi refuzul de a accepta integral condiţia de mizerie în care îşi ispăşeşte pedeapsa” (Boca, 2006, p. 132).

            Când se ruga, Sfântul Simeon Metafrastul, zicea aşa: “Căci ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu faptele am făcut desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui, mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, invidie, grăire de rău, fărădelege: toate simţirile şi toate mădularele mi le-am întinat şi le-am stricat şi de nici o treabă le-am făcut, ajungând cu totul sălaş diavolului” (Rugăciune din rânduiala Sfintei Împărtăşiri).

Numai un om luminat poate vedea atât de clar lucrurile. Aprinzându-se lumina lui Hristos în cămara sufletului, sfântul a putut să vadă cu adevărat lighioanele care stau la pândă şi aşteaptă momentul potrivit pentru ambuscadă. “De aceea, cel căruia I se pare că stă să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12), îndeamnă Scriptura. Şi Sfântul Apostol Pavel, după ce a fost orbit de lumina din cer, a putut să vadă că dintre toţi păcătoşii cel dintâi sunt eu. Aceasta e măsura desăvârşirii. Cu cât eşti mai smerit şi te vezi mai păcătos, cu atât ai şansa să te apropii mai mult de Hristos. Căci această claritate de a-şi vedea păcatele a omului înduhovnicit se reflectă şi în convingerea că “nu este nici un păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni”. Aşa cum spunea Siluan Atonitul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

            Părintele Stăniloae prezintă astfel lucrurile privitor la starea de transparenţă a celui curăţit sufleteşte: “Pentru că sfinţenia este atributul persoanei transcendente, deci tainice, a lui Dumnezeu, în faţa ei suntem cuprinşi de cutremur şi năpădiţi de ruşine; ea este manifestarea unei conştiinţe superioare ce ne dezvăluie răutatea noastră. Sfinţenia este strălucirea unei persoane transcendente care ni se revelează pentru a ne ridica la ea. Suntem împinşi să ne depăşim starea de păcătoşenie pentru a putea rămâne în faţa ei, în timp ce această iradiere ne face conştiinţa personală mai sensibilă şi mai conştientă de păcatele noastre. Sfinţenia lui Dumnezeu apare ca invadarea conştiinţei omului de către o instanţă supremă, transcendentă, care face să se nască în noi o voinţă de curăţie şi o aspiraţie spre mai multă măreţie. Smerenia şi dorinţa de curăţie astfel suscitate sunt adevărata cunoaştere de sine. În faţa sfinţeniei conştiinţa noastră dobândeşte o acuitate extremă; aceasta nu poate veni decât din revelaţia unei conştiinţe superioare făcută conştiinţei noastre” (Stăniloae, 2003, p. 76).

            “Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii, şi cântându-I cântarea de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” (Catavasiile Paştilor)

Concluzie

            Hristos a înviat ca noi să vedem mai clar: “Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9, 1). “Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit! Saltă acum şi te bucură Sioane iar tu curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău” (Axionul Învierii). “Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă” (Catavasiile Paştilor).

            Aceasta e lucrarea luminării lui Hristos pe care, prin Înviere, a revărsat-o asupra omului şi a lumii întregi. Acum nu mai suntem robiţi de păcatul lăcomiei după mâncare şi după cele lumeşti care, credeam noi, ne izbăvesc de nefericire şi de moarte făcându-ne bucuroşi de această viaţă pământească, ci suntem eliberaţi prin Învierea lui Hristos care ne spune limpede că viaţa noastră continuă şi după moarte, în veşnicie. Rugaţi-vă! Luminaţi-vă! Bucuraţi-vă! Hristos a înviat!         

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. BOCA, Arsenie, (2006). Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului.
  3. CEASLOVUL.
  4. NIŢĂ, Alexandru, Mihail, (2015). Treptele Raiului, Sibiu: Anastasis.
  5. OCTOIHUL MIC.
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (2003). Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Sibiu: Editura Deisis.
  7. STREZA, Laurenţiu (IPS), (2017). Din exilul păcatului la Masa Împărăţiei, Pelerini cu Hristos spre Înviere, prin Postul Mare, vol. II, Sibiu: Editura Andreiana.  
  8. SULTAN, Georgeta, (2020). www.healing.ro/sermons/concept-4/
  9. TRIODUL.
  10. WEBBER, Meletios, (2008). Paşii transformării, traducere de Nicoleta Amariei şi Claudia Varga, Iaşi: Editura Kolos.                


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Cetatea Apocalipsei din insula Patmos (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni către Sfântul Nichifor cel Lepros, izbavitor în vremea pandemiei de Coronavirus
 

Rugăciune a celui copleșit de îngrijorare și de teamă

Sfinte Părinte Nichifor, iată că spaima, panica și cumplita frică de moarte mă încolțește, tulburându-mi sufletul și trupul. Nimic din cele ale lumii nu mai are putere să-mi aducă liniște și să facă să înceteze învolburarea și vacarmul lăuntric, de aceea vin înaintea ta, aflând că pe tine te-a dăruit Dumnezeu ca ocrotitor și izbăvitor în vremea acestei boli. Miluiește și tămăduiește neputința mea lăuntrică și slobozește-mă din puterea noianului de gânduri și îngrijorări, căci am înălțat prin frică Babilonul lor, socotind că Dumnezeu nu mai poartă grijă de lume și de fiecare om în parte. Învață-mă a aduce înaintea Domnului tot ce trăiesc lăuntric, ca astfel să nu mă mai ascund în cotloanele cele întunecate ale depărtării de Dumnezeu. Și fie ca, făcând astfel, să mi se lumineze cu lumina cunoștinței și sufletul, și trupul spre însănătoșire deplină, dar și spre încredințare că Domnul Hristos veșnic mă iubește, nemărginit mai mult decât o voi putea face eu vreodată. Amin.

***

Rugăciune de încredințare în mâinile lui Dumnezeu

Cuvioase Părinte Nichifor, tu ai trecut prin cumplita boală a leprei, iar prin răbdarea și mulțumirea ta către Domnul, te-ai umplut de lumina dumnezeiască și te-ai făcut asemenea sfinților mucenici. Curățește-mă și pe mine de lepra împătimirilor după cele pământești, ca izbăvindu-se sufletul din îndulcirea cea rea, să se izbăvească de duhoarea stricăciunii și a deznădejdii pe care am lucrat-o în fiecare zi a mea, socotindu-L pe Dumnezeu a fi undeva departe și indiferent. Ajută-mă ca măcar acum să-L văd, înțelegându-I cuvintele, ca astfel să mă găsesc pe mine însumi, cel care n-am încetat să mă risipesc în mulțime de deșertăciuni și lucruri de nimic. Pune în mine putere, ca să izbândesc în adâncirea lăuntrică și schimbarea cea a bună a minții și astfel, cu dragoste și cu recunoștință, să îmi încredințez deplin viața în mâinile Domnului, săvârșind aceasta în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

***

Rugăciune obștească pentru toți cei în suferință, pentru toate cadrele medicale și pentru toți cei care îi slujesc, în felurite chipuri, pe cei suferinzi

Sfinte Părinte Nichifor, cu privirea ta cea milostivă cuprinzându-ne, acoperă-ne pe toți cu darul Preasfântului Duh și sădește în sufletele noastre sămânța cea sfântă a dragostei jertfelnice pentru aproapele nostru. Risipește urâciunea răcelii sufletești celei pline de egoism, ca luminându-ne cu binecuvântata mărinimie sufletească, să-i purtăm pe toți în îmbrățișarea noastră lăuntrică și cu rugăciune să primim suspinele și durerile tuturor celor care se află în boală ori în grea mâhnire. Ajută-ne ca nu cumva, cu molima fricii și a patimilor noastre întunecate, să-i îmbolnăvim pe cei care, din dragoste pentru aproapele, îl slujesc cu jertfelnicie, iar lor tuturor dăruiește-le putere și înțelepciune, ca prin tot ceea ce vor săvârși, să le strălucească în inimi dragostea lui Dumnezeu pentru om. Încă te rugăm, Sfinte Nichifor, primește-i și mijlocește și pentru toți cei care prin această boală se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, trecând în veacul cel neclătinat și nepieritor. Amin.

Chilia Buna Vestire



ACATISTUL SFÂNTULUI NICHIFOR CEL LEPROS
 

Rugăciunile începătoare:

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni ești și toate plinești, vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori). Slavă… Şi acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Troparele de umilință

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de niciun răspuns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi păcătoșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.

Slavă…

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumne­zeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum…

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Crezul

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat; Și a înviat a treia zi după Scripturi; Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin Prooroci. Și într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor. Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Slavă… Și acum…

Veniți să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniți să ne închinăm și să cădem la Însuși Hristos, Împăratul și Dumne­zeul nostru (cu trei închinăciuni).

Apoi Psalmul 142:

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu se va îndrepta înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-Ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul cel drept. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Dumnezeu este Domnul… (de trei ori).

TROPAR

Bine ai plăcut lui Dumnezeu, Cuvioase Nichifor, multpătimitorule, care cu arma rugăciunii boala cea rea ai învins, întru totul lui Iov asemănându-te, pentru care nenumărate daruri ai primit, făcătorule de minuni. (de trei ori)

CONDAC

Pe Cuviosul Nichifor, care prin răbdarea mulțimii pătimirilor sale, a primit cununa cea nestricăcioasă și acum revarsă noian de tămăduiri celor care îl cinstesc, să-l lăudăm zicând: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă… Şi acum…

Apoi Psalmul 50:

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, drept aceea ești îndreptățit întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți, spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce fața Ta de către păcatele mele, și toate fărădelegile mele, șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta, și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale, și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale, și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de sângiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide, și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

CONDACUL 1

Bineplăcut lui Dumnezeu te-ai făcut de copil, Sfinte, robit fiind de bucuria creației dumnezeiești a Cretei, în peisajul satului tău muntos și a cântărilor de praznic ale Născătoarei de Dumnezeu în pădurea de castani, pe care le-ai purtat cu tine întreaga viață. Când, deschizând larg ușa sufletului tău, te-a pătruns mireasma cea nepieritoare, covârșindu-te, pe care cu dragoste sfântă o împarți acum tuturor. Pentru aceasta cântăm ție: Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

ICOSUL 1

Ți-ai însușit întru totul credința părinților tăi, simpli în ale lumii, dar bogați în cele înalte, căci mama ta se învrednicise a se ruga și la Locurile Sfinte. Apoi rămânând orfan, ai dus cu tine modelul credinței ca pe o mare comoară în casa bunicului tău, care te-a luat spre îngrijire. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că Sfântul Nicolae ți-a fost ocrotitor prin botez;
Bucură-te, că Maica Domnului te-a binecuvântat la Praznicele Sale;
Bucură-te, că Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil ocroteau satul tău;
Bucură-te, că Sfântul Efrem se ruga pentru oamenii locului;
Bucură-te, că satul avea douăsprezece biserici;
Bucură-te, de marele dar al nașterii tale;
Bucură-te, c-ai dobândit mare ocrotire vieții tale;
Bucură-te, că aceasta a fost temelia jertfelniciei tale;
Bucură-te, că Sfinții nu te-au părăsit niciodată;
Bucură-te, că dragostea lor ți-a fost și mamă și tată;
Bucură-te, că dragostea aceasta o împarți acum cu toată lumea;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 2

La treisprezece ani a trebuit să pleci în Hania, să-nveți meseria de bărbier. Și ți-era scris ție să nu te mai întorci și nici să-i mai vezi vreodată. Credem că numai rugăciunea și dragostea Sfinților tăi ți-au alinat dorul și durerea. Pentru aceasta cântăm Celor de Sus: Aliluia.

ICOSUL 2

Tot cu dragostea prietenilor tăi de Sus ai învins singurătatea și grijile care apăsau gingașul tău suflet de copil de țară, nevoit să facă față unui oraș mare. Pentru nevoința aceasta, cântăm ție:
Bucură-te, că drumul tău era rânduit de Sus;
Bucură-te, că Domnului nimic nu-I era ascuns;
Bucură-te, că se pregătea ție dar nespus;
Bucură-te, că, mic de ani fiind, toate temerile le-ai învins;
Bucură-te, că drumul tău ducea Sus;
Bucură-te, că, ascultător fiind, ai surprins;
Bucură-te, că, prietenos fiind, prieteni ți-ai făcut;
Bucură-te, căci, chipeș fiind, te-ai făcut plăcut;
Bucură-te, că sufletul tău frumos s-a văzut;
Bucură-te, că egoismul nu l-ai cunoscut;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 3

Dar marea încercare a vieții tale abia acum începea, Sfinte, căci lepra a pus pecetea muceniciei tale nesângeroase pentru întreaga-ți viață. Pentru aceasta, Celui ce pe toate mai înainte le cunoaște și le rânduiește, Îi cântăm cu smerenie: Aliluia!

ICOSUL 3

Cunoscând tu semnele bolii, urmările ei și soarta celor bolnavi, respinși, disprețuiți și izolați de lume, ți-ai purtat în taină durerea. Și, pentru a evita alungarea ta în „mormântul morților vii”, la șaisprezece ani ai plecat în ascuns în Egipt și, acoperit de sfinții tăi, ți-ai practicat meseria de bărbier în Alexandria. Pentru puterea și durerea aceasta, cântăm ție:
Bucură-te, că durerea sufletească te-a călit pentru ce aveai de răbdat;
Bucură-te, că la Locurile Sfinte te-ai rugat;
Bucură-te, că rugăciunea ta tărie ți-a dat;
Bucură-te, că fără timp copilăria ți-ai lepădat;
Bucură-te, că boala asta cruntă te-a maturizat;
Bucură-te, că Sfinții tăi nu te-au uitat;
Bucură-te, că în voia Domnului cu totul te-ai lăsat;
Bucură-te, căci, ca din mâna Domnului, toate le-ai primit;
Bucură-te, că în vâltoarea vieții smerit ai stat;
Bucură-te, că drumul vieții tale este de neconfundat;
Bucură-te, că, doar pe Sfinți având, lor te-ai confesat;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 4

Nu ai putut rămâne prea mult, Sfinte, nici aici, căci semnele bolii tale erau de acum la vedere și nedeznădăjduind ți-ai încredințat taina unui arhiereu venit din Hios, care te-a îmbărbătat și te-a primit ca un adevărat părinte, mult ajutându-te. Pentru aceasta, Celui care pe toate le rânduiește și le îngăduie, dar Care dăruiește și puterea de a le duce, Îi cântăm: Aliluia.

ICOSUL 4

Descoperind în tine un tânăr mai puțin obișnuit, peste care odihnea Harul Duhul Sfânt, acesta te-a trimis să-ți folosești puterea pilduitoare alături de Cuviosul Antim, la leprozeria din Hios, patronată de Maica Domnului „Ascultătoarea”, cu ajutorul Sfântului Lazăr cel înviat din morți. Pentru care, mulțumind Maicii Sfinte, cântăm ție:
Bucură-te, că Maica Domnului niciodată nu te-a părăsit;
Bucură-te, că Aceasta întreg drumul vieții ți-a însoțit;
Bucură-te, că binecuvântarea Sa la intrarea în leprozerie ai primit;
Bucură-te, că, prin grija Sa, viața ți-ai chivernisit;
Bucură-te, că, orfan fiind, de Dânsa te-ai lipit;
Bucură-te, că pe Dânsa de Maică ai primit;
Bucură-te, că de Dânsa niciodată nu te-ai despărțit;
Bucură-te, că rânduiala Sfântă acum ți s-a deslușit;
Bucură-te, că în brațele-I sfinte aici ai fost primit;
Bucură-te, că, bolnav fiind, tu sănătos te-ai privit;
Bucură-te, că Maicii Sfinte toate darurile i-ai atribuit;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 5

Maica Domnului a grăit din icoană Cuviosului Antim: „Ia icoana mea și îngrijește-o cum se cuvinte și într-o zi vei vedea ce se va petrece în jurul ei”. Și așa s-a și întâmplat, căci nenumărate minuni au avut loc zi de zi cu leproșii. Pentru aceasta cântăm Maicii lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL 5

Sub binecuvântarea Maicii Domnului, ascultătorule și pătimitorule Nicolae, roada cea bună a satului Sirikari, ai primit schima cea monahicească cu numele Nichifor și te-ai avântat în nevoințele cele monahicești, sub povățuirea Cuviosului Sfânt Antim, ignorând boala care te rodea. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că ți-ai închinat viața lui Dumnezeu;
Bucură-te, că te-ai dedicat slujirii semenilor;
Bucură-te, că ai întărit pe cei de o suferință cu tine;
Bucură-te, că în Dumnezeu ți-ai găsit pacea;
Bucură-te, lucrătorule al faptelor bune;
Bucură-te, alinătorule al sufletelor îndurerate;
Bucură-te, slujitorule al bolnavilor;
Bucură-te, că roadă sfântă aici ai cules;
Bucură-te, că rugăciunea mai mult ai lărgit;
Bucură-te, că prin nevoință, biruința s-a plămădit;
Bucură-te, alesule al lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 6

Cu fiecare zi mai mult te împlineai, atâta râvnă în ascultare aveai față de părintele tău duhovnicesc Antim, încât nici apă nu beai fără binecuvântare, iar hrana ta era una strict monahicească. Trăiai și-L respirai pe Dumnezeu, devenind om purtător de Dumnezeu și de Hristos, încât duhurile necurate se temeau de tine, neputând răbda prezența ta. Pentru aceasta cântăm Celui ce dă tuturor asemenea puteri: Aliluia!

ICOSUL 6

În leprozerie ți-ai luat ucenic, sfinte, pe micul Teodor din Hios, care, molipsindu-se de lepră, a fost adus de părinții săi aici. Și, amintindu-ți cât ai tânjit după dragostea părintească în viața ta, l-ai luat sub îngrijirea și mângâierea ta părintească, căci Duhul lui Dumnezeu era cu tine. Pentru aceasta îți cântăm ție:
Bucură-te, că micul Teodor ți-a fost ca un fiu;
Bucură-te, că și el te ținea ca pe părintele lui;
Bucură-te, că toți te simțeau ca pe omul lui Dumnezeu;
Bucură-te, că tuturor le erai ajutător;
Bucură-te, că nevoința monahicească ți-ai lărgit;
Bucură-te, că păreai mereu neobosit;
Bucură-te, căci, cu cât te jertfeai, cu atât ieșeai mai întărit;
Bucură-te, că Maica Domnului niciodată nu te-a părăsit;
Bucură-te, că de sfinții copilăriei tale nicicând nu te-ai despărțit;
Bucură-te, că mai aproape de Cer zi de zi te-ai suit;
Bucură-te, că durerile bolii cu rugăciunea ai biruit;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 7

După cum nici uleiul nu iese de nu se zdrobesc măslinele și nici vinul nu curge de nu se strivesc strugurii, așa și pe tine, Sfinte, ca să dai roadă aleasă, Domnul a îngăduit să te înțepe mai tare ghimpele bolii care, atingându-ți ochii, te-a orbit. Și tu, noule Iov, te-ai smerit zicând ca și celălalt Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” Iar noi, Celui care cu rânduială îngăduie toate, împreună cu tine Îi cântăm: Aliluia!

ICOSUL 7

Această nouă încercare, Sfinte Nichifor, ai purtat-o cu pace sfântă. Și, nemaiputând să îngrijești micuța ta grădină, l-ai luat pe Teodor „asociat” la culturile tale. Căci mâinile voastre schilodite, de martiri fără sânge, cultivau legume și flori în cutiuțe mici, care se vindeau la piață. Încă aduceați și prinosul muncii voastre, legume pentru muncitorii și maicile ce se îngrijeau de ridicarea Mănăstirii Maicii Domnului „Ajutătoarea”. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că stricăciunea trupului sufletul nu ți-a atins;
Bucură-te, că timpul tău în permanente lupte s-a scurs;
Bucură-te, că drumul tău tot mai sus te-a dus;
Bucură-te, că evlavia copilăriei tale nu s-a stins;
Bucură-te, că la ai tăi în viață niciodată n-ai mai ajuns;
Bucură-te, că ale lumii toate au rămas în apus;
Bucură-te, că pronia, pe calea vieții, suflete mari ți-a adus;
Bucură-te, că micului Teodor i-ai fost bucurie și ajutor nespus;
Bucură-te, că și Cuviosul Antim nădejdea în tine și-a pus;
Bucură-te, că râvna ta Sfinte pe mulți i-a prins;
Bucură-te, că faptele minunate ale Maicii Domnului le-ai scris;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 8

A îngăduit Domnul ca nevoințele tale să nu rămână necunoscute, Sfinte. Ca Teodor să vadă cum ceasuri întregi te rugai noaptea pentru pătimitorii leprozeriei și pentru lume, bătând nenumărate metanii, înainte ca boala să-ți schilodească și mâinile și picioarele. Pentru aceasta, Celui ce ți-a dat ție putere, cu dragoste sfântă Îi cântăm: Aliluia!

ICOSUL 8

Nevoințele tale monahicești, jertfirea și dragostea pentru semeni, cinstirea Maicii Domnului și a Sfinților, grija și râvna pentru cele sfinte, răbdarea cu care ți-ai purtat boala, cum te-ai predat întru totul voii sfinte a lui Dumnezeu, au făcut din tine un om desăvârșit, care nu s-a certat niciodată cu vreun om și n-a rănit niciodată inima cuiva. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că nevoințele tale erau aducătoare de daruri sfinte;
Bucură-te, că ai fost un model de viețuire pentru Teodor;
Bucură-te, că prin tine a dobândit și el putere;
Bucură-te, că a fost martor jertfelor tale;
Bucură-te, că prin mărturiile lui te cunoaștem și noi;
Bucură-te, că mucenicia ta se vădește;
Bucură-te, că jertfele tale ne întăresc duhovnicește;
Bucură-te, că râvna ta în noi înflorește;
Bucură-te, că puterea ta ne întărește;
Bucură-te, că viața ta model de martiraj ne este;
Bucură-te, că cinstirea ta ne îmbogățește;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 9

Deși ți-ai pierdut vederea trupească și trupul ți-era de boală mâncat, trăiai cu desăvârșire mult mai înalt și mai frumos. Cântai ca un înger, precum Pantelimon, mitropolitul din Hios, a spus, știind pe de rost troparele și Apostolul, căci ți-era foarte dragă ascultarea de protopsalt. Și seară de seară erai în Paraclisul Sfântului Lazăr, al leprozeriei, unde se adunau bolnavii pentru Pavecernița cu Canonul Maicii Domnului, Maica îndureraților. Pentru aceasta îi cântăm cu dragoste sfântă: Aliluia!

ICOSUL 9

Cei ce te auzeau cântând Axionul rămâneau uimiți și se întrebau: „Ce glas îngeresc este acesta?” Harul lui Dumnezeu te-nveșmântase, Sfinte, căci, cu cât trupul ajungea mai schilodit, cu atât sufletul se înălța mai mult, căci, deși nu spuneai, îngerește vedeai și simțeai. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că ai dobândit viață îngerească;
Bucură-te, că nu mai aveai vreo nevoie trupească;
Bucură-te, că te-ai depărtat de orice dorință lumească;
Bucură-te, că sufletul l-ai ajutat să se întărească;
Bucură-te, că viața ta întreaga lume o s-o cunoască;
Bucură-te, că mângâiere ești celor ce vor să te cinstească;
Bucură-te, că ai învățat lumea să nu cârtească;
Bucură-te, că ai încântat lumea cu cântarea ta îngerească;
Bucură-te, că ai luminat suflete cu dăruirea ta monahicească;
Bucură-te, că ne învălui cu mireasma ta cerească;
Bucură-te, că toți te cinstim și, de praznic, la tine gândim;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 10

Dar Dumnezeu, care are rânduielile Sale ascunse nouă, a pus capăt acestei boli crunte, așezându-te în rândul martirilor fără de sânge. Și, descoperindu-se tratamentul leprei, Sfântul Antim, părintele tău, cel împodobit cu multe daruri, te-a trimis la spital în Atena, încredințându-te, la cei 67 de ani ai tăi, spre îngrijire unui alt monah lepros, Evmenie. „Ai mare grijă de comoara pe care ți-a trimis-o Preasfânta, îi scria părintele tău, căci ai să te folosești mult în viața ta de viața lui. Acesta este monah desăvârșit. Și vei fi și tu desăvârșit dacă îi vei sluji până la sfârșitul vieții”. Pentru grija pe care Cei de Sus permanent ți-au purtat-o, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL 10

Toată viața ta te-ai lăsat întru toate în voia lui Dumnezeu, Sfinte, drept pentru care ai simțit mereu pronia Lui în viața ta. Și permanent Dumnezeu a trimis ție cele de trebuință. Deși orb și cu picioarele schilodite și trupul ros de boală, provocându-ți multă durere fizică, ai rămas blând, smerit, lipsit de orice pretenție, cu multă supunere, să nu împovărezi pe cineva. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că 41 de ani rugăciunea ta s-a înălțat în leprozeria din Hios;
Bucură-te, că Dumnezeu te-a adus la Atena ca să nu stea lumina sub obroc;
Bucură-te, că tot timpul ai fost blând și smerit;
Bucură-te, că n-ai cerut niciodată nimic, să nu superi pe nimeni;
Bucură-te, că de tânăr te-ai ridicat deasupra nevoilor omenești;
Bucură-te, că ai primit și practicat rugăciunea inimii;
Bucură-te, că mintea ta era în Cer;
Bucură-te, că tuturor radiai pace și blândețe;
Bucură-te, că luminai pe cei ce te întâlneau;
Bucură-te, că întăreai pe cei bolnavi;
Bucură-te, că te rugai pentru cei întristați și încercați;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 11

S-a dus vestea că în Spitalul de boli infecțioase din Atena este un părinte harismatic și mulți oameni te-au cercetat, părinte, necunoscuți împovărați de nevoi sau deznădăjduiți. Încă și ierarhii veneau la tine pentru binecuvântare și povețe. Pentru aceasta, slăvim pe Cel Ce răsplătește tuturor răbdarea și Îi cântăm: Aliluia!

ICOSUL 11

S-a întors roata Sfinte Nichifor, tu, cel schilodit de boală și orb, aduceai mângâiere celor bolnavi cu sufletul și cu trupul. Bolnavii spitalului și nenumărați străini umpleau mica și sărăcăcioasa ta chilie din spital. Și toți plecau cu pace și nădejde, căci dobândeau sănătate sufletească din preaplinul lumii tale duhovnicești. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că ai dobândit trezvia și isihia;
Bucură-te, că tu cu rugăciunea neîncetată te învredniceai;
Bucură-te, că aceasta ai primit-o de la părintele tău, Sfântul Antim;
Bucură-te, că și el o avea de la Cuviosul Pahomie din Hios;
Bucură-te, că și Sfântul Nectarie de la Eghina tot de la el o avea;
Bucură-te, că și tu ai predat-o fiului tău duhovnicesc, Părintele Evmenie;
Bucură-te, că, după mulți ani de cereri, Dumnezeu te-a dăruit lui îndrumător;
Bucură-te, că toți se hrăneau din dulceața ta duhovnicească;
Bucură-te, că lucrarea ta sfântă ai lărgit;
Bucură-te, că pe tineri i-ai învățat cum să se roage;
Bucură-te, că tu însuți te rugai pentru toți;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 12

Călătoria ta s-a încheiat, Sfinte, la Atena, în plină desăvârșire, la 74 de ani, când ai plecat la Cei de Sus, înfățisându-te Domnului cu toate rodele nevoințelor tale. Te-au petrecut bolnavii, prietenii, vizitatorii din Biserica Spitalului „Sfinții Doctori fără de arginți”, până la mormânt, cu convingerea că te vei ruga pentru ei și în Cer. Pentru aceasta, slăvind pe Cel Care dă cinstire celor ce-L slăvesc, cântăm cu bucurie: Aliluia!

ICOSUL 12

Sfințenia ta s-a făcut cunoscută tuturor încă de atunci, Sfinte Nichifor, când s-a scris despre tine: „(…) A fost un monah neagonisitor, lepros, orb și aproape paralizat. Cu toate acestea, privirea sa stinsă era pătrunsă de lumina sfințeniei, buzele sale tremurânde păstrându-și surâsul ceresc până la ultima suflare (…) În pofida anonimatului său (…) a fost o făclie luminoasă a Bisericii lui Hristos.” Și aceasta s-a și adeverit, sfintele tale moaște, răspândind o bună mireasmă, dăruiesc acum noian de vindecări și binecuvântări nouă tuturor celor care te cinstim, indiferent unde ne-am afla. Pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, că moaștele tale izvorăsc neîncetat o bună mireasmă;
Bucură-te, că vii în trup și-i ajuți pe cei bolnavi;
Bucură-te, că vii aievea la slujbe și intri în Sfântul Altar;
Bucură-te, că învălui cu mireasma ta pe toți cei care te cinstesc;
Bucură-te, că faci noian de tămăduiri celor ce-ți cer ajutorul;
Bucură-te, că vii în vis aducând mângâieri și încurajări;
Bucură-te, că alungi duhurile de la cei încercați;
Bucură-te, că transmiți în vis cele de folos semenilor;
Bucură-te, că tămăduiești și pe cei cu boli incurabile;
Bucură-te, că aduci pacea în familii;
Bucură-te, că răspunzi pe loc chemării, ca și Sfântul Mina;
Bucură-te, Sfinte Nichifor, multpătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

CONDACUL 13

O, Sfinte al lui Dumnezeu Nichifor, prietenul nostru al tuturor, vino degrab și ajută nouă, celor ce cu drag te chemăm în ajutor, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ridice povara încercărilor și neputințelor noastre și să ne dea credință mărturisitoare, ca împreună cu toți sfinții să Îi cântăm: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori)

Apoi se citește Icosul 1 și Condacul 1, apoi aceste rugăciuni:

Rugăciune

Doamne, Care prin rânduiala Ta cea sfântă, Ți-ai ales prieteni dintre oameni, ca să mijlocească nouă cererile, te rugăm, primește rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale Sfântului Nichifor cel Lepros multpătimitorul și ale tuturor Sfinților Tăi, pentru ca tot omul cel încercat sufletește și trupește să primească mila Ta a toate vindecătoare, iertarea păcatelor și sfântă și nefățarnică credință.
Apără țara aceasta și poporul ei, păstrând vie până la a doua venire a Ta, dragostea ce ți-o poartă, cinstind pe Preacurata Maica Ta și pe toți Sfinții, cu care slăvindu-Te, să ne mântuim. Amin!

***

Rugăciune a celui copleșit de îngrijorare și de teamă

Sfinte Părinte Nichifor, iată că spaima, panica și cumplita frică de moarte mă încolțește, tulburându-mi sufletul și trupul. Nimic din cele ale lumii nu mai are putere să-mi aducă liniște și să facă să înceteze învolburarea și vacarmul lăuntric, de aceea vin înaintea ta, aflând că pe tine te-a dăruit Dumnezeu ca ocrotitor și izbăvitor în vremea acestei boli. Miluiește și tămăduiește neputința mea lăuntrică și slobozește-mă din puterea noianului de gânduri și îngrijorări, căci am înălțat prin frică Babilonul lor, socotind că Dumnezeu nu mai poartă grijă de lume și de fiecare om în parte. Învață-mă a aduce înaintea Domnului tot ce trăiesc lăuntric, ca astfel să nu mă mai ascund în cotloanele cele întunecate ale depărtării de Dumnezeu. Și fie ca, făcând astfel, să mi se lumineze cu lumina cunoștinței și sufletul, și trupul spre însănătoșire deplină, dar și spre încredințare că Domnul Hristos veșnic mă iubește, nemărginit mai mult decât o voi putea face eu vreodată. Amin.

***

Rugăciune de încredințare în mâinile lui Dumnezeu

Cuvioase Părinte Nichifor, tu ai trecut prin cumplita boală a leprei, iar prin răbdarea și mulțumirea ta către Domnul, te-ai umplut de lumina dumnezeiască și te-ai făcut asemenea sfinților mucenici. Curățește-mă și pe mine de lepra împătimirilor după cele pământești, ca izbăvindu-se sufletul din îndulcirea cea rea, să se izbăvească de duhoarea stricăciunii și a deznădejdii pe care am lucrat-o în fiecare zi a mea, socotindu-L pe Dumnezeu a fi undeva departe și indiferent. Ajută-mă ca măcar acum să-L văd, înțelegându-I cuvintele, ca astfel să mă găsesc pe mine însumi, cel care n-am încetat să mă risipesc în mulțime de deșertăciuni și lucruri de nimic. Pune în mine putere, ca să izbândesc în adâncirea lăuntrică și schimbarea cea a bună a minții și astfel, cu dragoste și cu recunoștință, să îmi încredințez deplin viața în mâinile Domnului, săvârșind aceasta în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

***

Rugăciune obștească pentru toți cei în suferință, pentru toate cadrele medicale și pentru toți cei care îi slujesc, în felurite chipuri, pe cei suferinzi

Sfinte Părinte Nichifor, cu privirea ta cea milostivă cuprinzându-ne, acoperă-ne pe toți cu darul Preasfântului Duh și sădește în sufletele noastre sămânța cea sfântă a dragostei jertfelnice pentru aproapele nostru. Risipește urâciunea răcelii sufletești celei pline de egoism, ca luminându-ne cu binecuvântata mărinimie sufletească, să-i purtăm pe toți în îmbrățișarea noastră lăuntrică și cu rugăciune să primim suspinele și durerile tuturor celor care se află în boală ori în grea mâhnire. Ajută-ne ca nu cumva, cu molima fricii și a patimilor noastre întunecate, să-i îmbolnăvim pe cei care, din dragoste pentru aproapele, îl slujesc cu jertfelnicie, iar lor tuturor dăruiește-le putere și înțelepciune, ca prin tot ceea ce vor săvârși, să le strălucească în inimi dragostea lui Dumnezeu pentru om. Încă te rugăm, Sfinte Nichifor, primește-i și mijlocește și pentru toți cei care prin această boală se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, trecând în veacul cel neclătinat și nepieritor. Amin.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Părintele Teofil Părăian şi educaţia pentru o viață frumoasă - Ciprian Voicilă
 

În relația părinte-copil, nu doar sfaturile și regulile de comportament sunt importante, ci, în primul rând, exemplul pe care îl dau adulții, zi de zi, celor mici, prin modul lor de a se purta în intimitatea familiei și în lume. Părintele Teofil Părăian spunea: „Oamenii cu frica lui Dumnezeu mărturisesc că la temelia vieții lor trăite în lumina poruncilor lui Dumnezeu stau îndrumarea și mai ales exemplul părinților lor. Cineva mărturisea că în casa părinților săi se obișnuia ca seara, după cină, toți să se roage împreună. «Locul meu la rugăciune era lângă tata. Când voiam să văd cum se roagă un sfânt, mă uitam la tata și știam că așa se roagă sfinții» - sunt cuvinte care cuprind o mărturisire la care e bine să luăm aminte, pentru a pre­țui rugăciunea în familie”.

Părintele Teofil Părăian s-a ivit pe lume la data de 3 martie 1929, în satul Topârcea - situat la o distanță de 25 de kilometri de Sibiu. În familia sa - în care bărbații, din moși-strămoși, se îndeletniceau cu plugăria -, micul Ioan s-a împărtășit din dragostea și evlavia pe care părinții săi o aveau pentru Dumnezeu. Acolo a învățat primele noțiuni despre credință și a deprins acele mici obiceiuri care

l-au ajutat, în timp, să își cristalizeze o viziune creștină despre viață: rugăciunea care prefața protector somnul, închinatul pernei înainte de culcare, rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” înaintea meselor. Cel mai mult, însă, l-a marcat dragostea pe care o simțea iradiind în prezența mamei sale. Cu multă afecțiune își amintea părintele Teofil, peste ani, un amănunt din copilăria sa: „Mi-aduc aminte, a fost odată la noi o întâmplare grea la mănăstire și mama a zis: «Apoi, dacă nu mai poți sta acolo, să vii acasă, că doar tu ai unde veni». E ceva atât de înduioșător, atât de plăcut, atât de dulce... Vedeți ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată; orice ar fi, mama nu te uită”.

Ajuns la vârsta senectuții, părintele Teofil compara atmosfera spirituală, care domnea în familia sa și în satul românesc de altădată, cu aceea din prezent, concluzionând realist: „Acum cincizeci de ani, oamenii gândeau altfel decât cei de acum, iar copiii de astăzi nu se mai nasc și nu-și mai trăiesc copilăria în condițiile de altădată, pe care le-am știut eu, în satul în care m-am pomenit, în satul în care mi-am trăit primii ani ai vieții mele. Credința ortodoxă de odinioară era una în care se știa de o lege a lui Dumnezeu, oamenii trăiau cu un sentiment al sacrului, se gândeau la Dumnezeu mai mult și-L simțeau mai aproape și aveau conștiința că și gândurile cele bune vin de la Dumnezeu. Era mai multă bună-cuviință. Toate acestea parcă s-au ascuns cumva. Lumea de atunci știa mai bine de Biserică, se gândea mai mult la Maica Domnului, la sfinții lui Dumnezeu, erau cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu, care sunt preoții, aveau o sfială în fața lucrurilor sfinte, iar evlavia lor nu se raporta numai la lucrurile sfinte direct, ci și la natură; de multe ori era afirmat faptul că pe grâu e obrazul lui Dumnezeu. Așa gândeau oamenii de odinioară și nu mai gândesc oamenii de acum”.

Împărăţia cerurilor se dă celor nevinovaţi asemenea copiilor

Pentru a recupera, măcar în parte, ceva din firescul vieții de odinioară, merită să ne aplecăm cu interes și atenție asupra sfaturilor pe care părintele Teofil Părăian le adresa taților și mamelor, dornici să le ofere copiilor o edu­cație cât mai frumoasă. Părintele de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus le reamintea că nu doar maturul este un reper demn de urmat pentru copil, ci și copilul pentru omul adult. Trebuie să tindem spre curățenia sufletească a copiilor, iar acest lucru nu este posibil decât într-o existență asumată cu seriozitate, responsabil: „Știm de la Domnul Iisus Hristos - spunea părintele Teofil - că în Împărăția lui Dumnezeu intră cei ce sunt așa cum sunt copiii, adică cei cu nevi­novăție copilărească (Matei 18, 3). Este bine, deci, să ne străduim să aducem în noi acea stare sufletească de nevinovăție, care este plăcută lui Dumnezeu și oamenilor, iar aceasta să o realizăm cu mintea omului deplin, ce stă în fața vieții de familie cu seriozitate și cu răspundere. Aceasta înseamnă, de fapt, să dorim și să ne străduim a mărturisi pe Dumnezeu în cer, cu rugăciunea, și pe pământ, cu cuvintele și cu faptele bune. Aceasta înseamnă, de fapt, să aducem mărire lui Dumnezeu în intimitatea sufletului nostru, cu gândurile și cu dorințele ce le avem, ca să fie îngerii împrejurul casei noastre și în jurul nostru și Dumnezeu să fie cu noi la masă”.

Fiecare din noi este sinteza părinţilor săi 

De multe ori, părinții pretind de la copiii lor abilități, aptitudini pe care ei, la vremea lor, nu le-au avut. Nu de puține ori, pretențiile noastre excesive, nerealiste, produc în sufletele copiilor trăiri, sentimente toxice: frustrare, inhibare, sentimentul că nu sunt acceptați sau că, indiferent câte eforturi ar face, niciodată nu vor reuși să satisfacă standardele de excelență impuse de tata sau de mama. Părintele Teofil ne învață pe noi, părinții, să ne acceptăm copiii așa cum sunt, cu calități și cu defecte: „Copilul este oglinda părinților, care sigur au avut și ei, și bune și rele, amestecate. Așa cum există asemănare între părinți și copii, între bunici și nepoți, din punct de vedere fizic și fiziologic, există, tot așa, o asemănare din punct de vedere sufletesc. Odată m-am întâlnit cu cineva la Ocna Sibiului, care m-a luat cu căruța să mă ducă la părinții mei acasă. Acela mi-a spus că el are «inimă bună ca tatăl lui și gură rea ca mama sa». Deci, și-a dat seama că el este o sinteză, chiar dacă nu mi-a spus: «Părinte, eu sunt o sinteză a lui tata și mama». (...) Uitați-vă la copiii voștri, la nepoții voștri, să vedeți cum trăiți voi mai departe în existența lor și cu cele bune, și cu cele rele. Omul nu aduce din străfunduri de existență numai lucruri bune și nu aduce numai lucruri rele, aduce viața amestecată. Fiecare dintre noi e o sinteză ca existență umană”. Acceptarea realistă a acestui dat ereditar nu implică, însă, că suntem scutiți de efortul unei vieți ascetice, de luptă împotriva patimilor și înclinațiilor rele: „Fiecare dintre noi trebuie, însă, să fie cu luare aminte la ceea ce suntem noi, să ne curățim pe noi înșine ca să putem duce mai departe, să putem da mai departe prin procreație (cei care se angajează la aceasta) mai mult calități pozitive decât negative și să se împuțineze răul și prin această grijă de îmbunătățire a omului”.

Ce zideşte rugăciunea dărâmă televizorul

Părintele Teofil recomanda ca în educația copiilor noștri să acordăm o atenție deosebită practicii rugăciunii, fiind totodată vigilenți în privința înrâuririi negative pe care o pot avea asupra evoluției sale spirituale televizorul și noile tehnologii: „(...) Să învățăm copiii, din copilărie, încă, să zică: «Doamne Iisuse...» Dar dacă îi învățăm să zică rugăciunea, iar pe de altă parte le ținem televizorul deschis ca să vadă spurcăciunile care se dau acolo, apoi degeaba zic: «Doamne Iisuse...» Fiți atenți! De noi depinde viitorul țării noastre, nu numai cum se zice, că de tineret”. Părintele își amintea, plin de duioșie: „Când eram copil spuneam o rugăciune care tot pentru copii se potrivește mai mult, și anume: «Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Îngeri împrejur de casă,/ Dumnezeu cu noi la masă». Ce lucruri frumoase și simple, fără să fie complicate deloc, o teologie populară, să ai gândul la Crucea Domnului Hristos, să o simți lângă tine, să călătorești cu ea: «Sfântă Cruce, armă dulce, fii cu mine pe unde m-oi duce»; «Îngeri împrejur de casă, Dumnezeu cu noi la masă» - foarte frumos - sunt așa, niște gânduri minunate care sunt gânduri de rugăciune particulară, care se prelungesc apoi și în rugăciunea liturgică”.

„Tata” înseamnă siguranţă 

Dacă am prefaţat acest articol cu amintirea părintelui Teofil faţă de mama sa (care l-a făcut să înțeleagă mai bine dragostea pe care Maica Domnului ne-o poartă nouă, oamenilor), în încheiere voi reproduce un alt crâmpei din amintirile sale, care ne ilustrează cât de mult îl poate întări în credință, pe un copil, o legătură sufletească firească cu tatăl său: „(...) Tatăl nostru cel din ceruri este mai bun decât părinții noștri pământești. Eu mă gândesc la tatăl meu, care nu în toate împrejurările a fost foarte bun. Totuși, nu și-a uitat niciodată datoria lui de tată. Când mă duceam acasă, trimiteam vorbă să mă aștepte la gară, pentru că de la gară până acasă era o distanță de 9 kilometri. Întotdeauna aveam încredințarea că mă va aștepta. Venea tata cu căruța, mă lua și mă ducea acasă. De ce? Pentru că era tată. Nu aș fi îndrăznit să rog pe nimeni alt­cineva să vină să mă ia, dar aveam siguranța că tata nu numai că nu se simte stingherit, dar se simte bucuros că mă poate duce la casa părintească. Iar dacă noi, răi fiind, știm să dăm fiilor noștri cele bune, cu atât mai mult Tatăl cel din ceruri!”. 

Ziarul Lumina 



Gânduri la vreme de Coronacriză în familie - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Tablou general

Familia este afectată şi ea de timpurile acestea de criză pe care le trăim. Atât familiile monoparentale, cât şi familiile extinse, fiecare la modul specific, suferă de pe urma condiţiilor actuale de trai. A fi şi a fi împreună îşi pot schimba feţele radical. Încărcătura emoţională negativă are acum mai multe şanse să se acumuleze şi să irumpă atunci când nu te aştepţi şi de la cine nu te aştepţi. Oamenii stau acum în familii mai mult decât niciodată şi situaţia aceasta obligă la adaptare comunicaţională continuă.

Perspectivele sumbre ale viitorului aduc şi ele umbra lor. Nu ştim ce va fi cu şcoala, mai ales cu elevii aflaţi în ani terminali, nu ştim ce şi cum procedează femeile care trebuie să nască şi ce se va întâmpla dacă vreunul dintre noi se va îmbolnăvi şi va necesita spitalizare, nu ştim ce va mai fi cu serviciul şi cu banii… Toate aceste elemente de nesiguranţă vin cu bagajul lor care, la un moment dat, ne poate îndoi spatele sufletului şi aşa împovărat de grijile zilnice. În plus, ne contaminăm emoţional şi cu problemele altora deoarece dorim să fim bine informaţi şi, astfel, ne deschidem ochii, mintea şi inima spre toate canalele de comunicare posibile.        

Familia trece în aceste condiţii un test de care va depinde viitorul ei mai mult sau mai puţin apropiat, mai ales că acum, la umbră, pe şest, s-au luat decizii la cel mai înalt nivel în favoarea educaţiei pentru sănătate şi care vine la pachet cu cea sexuală în şcoli (Spătaru, 2020).

Criza Corona are mai mulţi fii şi mai multe fice: bani mai puţini în buzunarele românilor, şcoală deficitară la nivelul exerciţiului online, sistem sanitar destul de precar, perspective reduse de antreprenoriat, călătorii, concedii şi nunţi anulate în 2020 etc. E adevărat şi că printre aceşti băieţi şi printre aceste fete de sânge mai pot fi şi fraţi şi surori vitrege cum ar fi: cititul unor cărţi, dialogul introspectiv cu sinele, de ce nu rugăciunea, chiar discuţiile mai îndelungate cu membrii familiei care, cu această ocazie, se pot dovedi a fi oameni de treabă. Sau nu.

 

Familia în criză 

Trăim vremuri confuze din toate punctele de vedere. Probabil că dacă nu ne-am mai gândi toată ziua numai la măşti, mănuşi şi dezinfectanţi, am ajunge şi la conştientizarea universului familial. Să respectăm ordonanţele şi recomandăile în interesul sănătăţii noastre, dar să nu uităm nici de lucrurile esenţiale cum este, de pildă, familia. Altfel spus, pe acestea să le faceţi dar nici pe celălalte să nu le lăsaţi! Să ieşim din ceaţa fricii şi să ne ocupăm şi de noi!

La un moment dat, în media online, circula o butadă: A: “De ce sufli în trompetă? B: “Ca să fugă tigrii. A: “Păi pe-aici nu sunt tigrii! B: Păi vezi?”

Să nu mă înţelegeţi greşit; eu nu opun măştile şi mănuşile sanitare instituţiei familiei. Vreau doar să subliniez că pe măsură ce ne obişnuim cu mijloacele acestea igienice, e foarte posibil să înceapă să cadă şi altfel de măşti ale soţului faţă de soţie şi ale soţiei faţă de soţ. Iar când astfel de măşti cad, iarăşi spun, e extrem de probabil ca soţul sau soţia să-şi arunce mănuşa unul altuia. Spaţiul domestic se poate transforma uşor acum din cuibuşor de nebunii în ring pugilistic.  

Până la un punct familia este un dat. Ni se pare că e acolo tot timpul şi că aşa şi trebuie să fie. Poate credem că este invincibilă. Oricum o considerăm ca pe un fel de “casă” şi poate chiar din cauza asta atunci când spunem că un bărbat şi o femeie se căsătoresc noi credem că ei pot face casă împreună, adică pot sta unul cu altul şi pot realiza diferite lucruri amândoi. Numai că spre deosebire de o casă care chiar dacă e stabilă în sine poate beneficia şi de o asigurare consistentă în caz de incendiu sau calamitate naturală, familia nu poate fi asigurată de nimic. E adevărat Slujba Cununiei care s-a oficiat acum patru, zece, cincisprezece, douăzeci de ani… are o anumită greutate în a considera familia un monolit puternic, însă nu este de ajuns. Cineva a scris o carte şi a ales pentru ea un nume sugestiv: “Iubirea nu este de ajuns”. Dacă ar fi să parafrazăm acest titlu, am spune că, deşi este fundamentală, nici Cununia nu este de ajuns… Căci Taina Cununiei nu este magie pură care acţionează otova în vieţile oamenilor care, astfel, nu mai pot face nimic împotriva ei şi nu mai pot face rabat de la fericirea de a fi împreună până la adânci bătrâneţe. Nici bani nu mai sunt de ajuns pentru ca o familie să fie fericită. De fapt, în ciuda miturilor, banii n-au fost niciodată de ajuns pentru asta. Aşadar, chiar dacă se spune adesea că “banii nu aduc fericirea dar o întreţin”, cei bogaţi pot verifica acum, la vreme de Coronacriză, că banii nu mai întreţin nimic. Şi, din păcate, uneori nici copiii nu mai sunt un dig atât de puternic împotriva viiturii existenţiale.

Deja e un truism să spunem că după o anumită experienţă de viaţă împreună cel puţin o bună parte din fluturii din stomac au zburat şi s-au transformat în păsărele ale căror triluri populează zonele “superioare” ale capului. Dacă până acum oamenii s-au putut considera fericiţi doar pentru că nu au avut vreme să se certe, în condiţii de stres lucrul acesta nu mai este posibil deoarece acum au tot timpul să o facă. Pentru că, nu-i aşa, copiii nu mai trebuie duşi la şcoală sau la creşă, nu mai e cazul de diverse activităţi pe care copiii le frecventau de-a lungul unei săptămâni obositoare, apoi, cu puţin “noroc” amândoi părinţii sunt în şomaj tehnic, şi, uite aşa, timpul devine dintr-o dată extrem de generos cu noi. Unde mai pui şi că activităţile de loisir sunt şi ele puse la zid, femeile nemaiputând merge la coafor, masaj facial ori la shoping în tihna aceea proverbială, nici bărbaţii nemaiîntâlnindu-se la o bere ori la o mişcare…

Şi ce să facem noi acum cu timpul?! Sa vorbim ştim, dar oare mai ştim să comunicăm? Să ne înghiontim ştim, dar oare mai ştim să ne jucăm unul cu altul? Să fim ironici cu defectele celuilalt ştim, dar oare mai ştim să avem răbdare unii cu alţii?

 

Limbajele iubirii – şanse familiale de neocolit

Sunt cinci limbaje ale iubirii în familie la care ar trebui să ne gândim mai des, mai ales acum, în condiţii de coronacriză:

  1. Declaraţiile: se pare că atunci când ni se fac complimente suntem mai dispuşi să îndeplinim dorinţele celuilalt. Mark Twain spunea că “un compliment bun îmi ajunge două luni”. Deci, vreo şase complimente ar trebui să-mi ajungă un an întreg.
  2. Timpul în doi: nu prezenţă fizică aglomerată – asta oricum o avem din belşug la vreme de coronacriză, ci prezenţă efectivă şi calitativă în doi, astfel încât nimic să nu distragă atenţia.
  3. Darurile: acum, dat fiind comandamentul #Stai Acasă, darurile obişnuite nu prea se mai pot face. Cu creativitate se pot identifica totuşi soluţii de către fiecare. Uneori, cel mai mare dar pe care poţi să-l faci celuilalt este prezenţa ta fizică, să i te dăruieşti pe tine însuţi.
  4. Serviciile: să nu impui soţului/soţiei să facă nimic. Să-l/s-o rogi şi atât. Dragoste cu sila nu se face. Dacă rugăminţile binevoitoare întreţin dragostea, atunci tonul poruncitor o limitează.
  5. Contactul fizic: este cel care poate consolida sau distruge o relaţie. Poate susţine ura sau iubirea. Atenţie mărită în situaţia de anxietate generalizată adusă de coronacriză!

Sigur că iubirea jertfelnică sau agapică este cea care poate salva familia din orice unghi mort s-ar putea ea afla. Uneori, rezervorul afectiv e gol şi tot ceea ce simţi este un gol sufletesc şi multă suferinţă (Chapman, 2015). Reperul transcendent e acum fundamental.

“Doamne, simt că nu mai pot, nu mai am pur şi simplu răbdare. Ajută-mă Tu, Doamne! Îţi dau nerăbdarea, tristeţea, necazul şi zăduful meu Ţie. Dă-mi putere să trec şi peste asta. Doamne fi cu noi căci pe altul afară de Tine nu avem. Doamne al puterilor, mântuieşte-ne pe noi. Amin”.

Fără ajutorul lui Dumnezeu cu greu va putea cineva ierta şi iubi până la capăt “dar Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

 

Studiu de caz

În cele ce urmează, vă dau un exemplu de posibil scenariu de dialog în familie:

Soţul (gândind că acum este momentul să mai îndrepte câte ceva în relaţia cu soţia): Draga mea, cu ce te pot ajuta?

Soţia (mă întreabă pe mine de parcă nu ar vedea câte mai sunt de făcut): Strânge şi tu lucrurile din sufragerie, aspiră şi şterge pe jos!

Soţul (pe ce ton îmi vorbeşte de parcă eu îi dau ei de lucru): Bine, dragă. Mă apuc imediat.

Soţia (am mai auzit eu vorba asta): Să strângi tot!

În continuare, soţul se ţine de cuvânt şi se apucă de treabă dar, aşa, mai “ca bărbaţii” cum se spune şi un lucru îl ia iar două le lasă…

Soţia (gândind că lui, de fapt, nu-i pasă de curăţenia în casă şi că vrea să o dea după vişin şi de această dată): Dragă! Tu nu vezi câte rămân în urma ta?! Fii puţin mai atent!

Soţul (e tot timpul nemulţumită): Draga mea, eu fac ce fac pentru tine!

Soţia (uite cum o dă pe mine acum!): O faci pentru noi, nu pentru mine!

Soţul (ca de fiecare dată, nu apreciază nimic din ceea ce fac): Ştii ce, dragă! După ce trece coronacriza asta, mai bine angajez o menajeră în casă.

Soţia (eu îi dau sfaturi bune şi el se eschivează ca de obicei de la treabă): Ai deja o menajeră în casă! La ce-ţi mai trebuie una?!

Soţul (îmbufnat că nimic nu-i iese cum trebuie şi că soţia s-a enervat din nou): Pentru tine nimic nu fac cum trebuie! Mai bine îmi vedeam de treaba mea! Eşti o nerecunoscătoare!

V-am dat acest studiu de caz, pentru a avea în faţă un model clasic posibil de comunicare distorsionată în familie. Am prezentat dialogul pe două niveluri: dialogul interior al fiecăruia cu sine şi schimbul propriu-zis de replici între soţ şi soţie.

Deşi toţi vorbim, comunicăm mai puţin. Exerciţiul comunicării corecte, mature şi sănătoase în familie lipseşte uneori tocmai pentru că pe nimeni nu îl preocupă lucrul acesta. Se pare că a vorbi unul cu altul în felul acesta e ceva obişnuit… Până la urmă, nu-i aşa?, nu la fel au vorbit între ei şi părinţii noştri?

De la faptul că gândim una şi spunem alta se acumulează o încărcătură emoţională care poate veni ca o inundaţie peste viaţa de familie. Nemărturisirea naşte suferinţă. Oamenii suferă şi nu înţeleg de ce. Doar vor şi îşi vor binele unul altuia. Cu toate acestea, li se pare că nu sunt ascultaţi şi celălalt nu le împlineşte nevoile. Uită că, în fond, ei înşişi nu şi le comunică în familie.

Exact în acest context apar interpretările, generalizările, profeţiile în familie.  Adică eu nu mai înţeleg ceea ce vrei tu să îmi transmiţi şi “prefer” să înţeleg ceea ce pot eu să înţeleg, funcţie de disponibilitatea mea pentru tine - interpretarea; apoi iau un gest, o vorbă sau un comportament şi spun că tu întotdeauna faci sau spui aşa – generalizarea; mai mult, eu cred că ştiu unde se ajunge dacă tu continui să faci aşa sau altfel… şi, uite aşa, se ajunge la o prejudecată profetică, ca o închisoare de gândire dacă vreţi, prin care eu te judec în tot ceea ce faci funcţie de ceea ce cred eu despre tine că vei face – profeţia (Beck, 2012, p. 35, 41, 50).     

 

În loc de concluzii…recomandări

Şi unde mai punem şi că în agenda ascunsă a familiei mai sunt şi lucruri depozitate cu grijă mare pentru ca nu cumva să iasă la suprafaţă. Iar treaba aceasta a mers bine cât timp n-am avut timp. Aşa cum spuneam, ni se poate părea că suntem fericiţi pentru că nu avem timp să ne certăm. Asta în perioade normale de timp. Dar acum, la vreme de Coronacriză, măştile cad una câte una şi cele ascuse au toate şansele să vină la lumină.

Acum că (mă) privesc în oglindă îndrăznesc să-mi dau două… sfaturi:

  1. Cum zicea părintele Cleopa: “rabdare, rabdare şi iarăşi rabdare” sau dacă ar fi să mă iau după filosofia de viaţă orientală mi-aş spune odată cu Rudyard Kipling: “Şi cald tu să rămâi/ Chiar dacă afară ninge/ Aceasta-i arta/ De-a învinge”.
  2. Pe principiul de a nu promite nimic atunci când eşti fericit/nervos, m-aş îndemna stăruitor să nu iau acum decizii esenţiale pentru viitorul familiei. E vreme. Nimic nu e veşnic. Nici măcar Coronacriza. Familia mea are şansa de a fi… veşnică. Atunci, nu-i aşa, să profit de ea. 

Şi cum mă uit mai atent în oglindă, pe cine credeţi că văd undeva în backstage? Dincolo de (auto)ironia care se poate uşor mirosi în aceste cuvinte, un adevăr rămâne esenţial: suntem toţi fii ai Învierii! Nici măcar moartea  nu poate schimba asta. A încercat odată şi nu i-a mers. Şi pentru că veni vorba de oglindă, ştiţi că e imposibil să o foloseşti pe întuneric. Deci, pentru că lumina este importantă pentru clarviziunea cu care ne (auto)analizăm, aş dori să închei cu salutul pe care un Sfânt al Luminii Necreate, Serafim de Sarov, îl folosea ori de câte ori se întâlnea cu cineva: “Bucuria mea! Hristos a înviat!”   

Bibliografie:

  1. BECK, Aaron, T., (2012). Iubirea nu este de ajuns: cum rezolvi problemele de cuplu cu ajutorul terapiei cognitive, traducere de Ioana Pricop, Bucureşti: Editura Trei.
  2. CHAPMAN, Gary, D., (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii: cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Editura Curtea Veche Publishing.
  3. SPĂTARU, Stela, (2020). https://bpnews.ro/2020/04/08/cum-se-va-face-educaţia-sexuală-în-şcoli-lecţii-de-masturbare-pentru-copiii-de-0-4-ani/#.Xo-G8plS9PY.      


Petiție pentru respingerea obligativității educației sexuale în școli - Pr. prof. Cătălin-Constantin Părăușeanu
 

Sub masca și motivul prevenirii bolilor cu transmitere sexuală și gravidității minorelor, profitând de panica generală a epidemiei actuale și ignorând realitatea tristă a eșecului  educației sexuale din alte țări, unde bolile s-au înmulțit,  deoarece prezervativul  asigură protecție doar la 5 din 25 de boli sexuale, și în loc să fie cenzurată pornografia care duce la violuri și trafic de carne vie, guvernanții României au votat obligativitatea educației sexuale în școli.

Pe ce se bazează aşa numita educaţie sexuală? Pe necredinţa în Dumnezeu. Această necredinţă îl aruncă pe omul fără rădăcini şi orientare, în porniri nesăbuite. Pentru instructorul sex iubirea curată este o povară, o stare bolnăvicioasă şi deprimantă, iar legile divine ale dezvoltării vieţii sunt pietrele de mormânt ale libertăţii sale. El se folosește de această formulă: Învinge-ți timiditatea. Părăseşte prejudecăţile şi miturile în care ai crescut!

Se pretinde că plăcerea sexuală aduce o  lume frumoasă şi o viaţă plăcută. Ce ne arată însă observaţia cea mai directă şi elementară a lucrurilor? Adevărul că lumea cea frumoasă şi viaţa cea plăcută oferite elevilor de noua viziune asupra adolescenţei, sunt în ele însele de o dezolantă tristeţe şi de o amăgitoare împlinire. Ele ne descoperă faptul că trandafirii înfloriţi de pe obrajii tinerilor, semnele fecioriei, datorită desfrâului, se veştejesc surprinzător de repede. Petele ofilite de pe feţele lor sunt urme ale dezamăgirilor de tot felul, ajungând îmbătrâniţi înainte de vreme, şi nu uneori loviţi de surprizele unor boli fără leac.

Sunt prezervativele un mijloc sigur şi eficient de a reduce sarcinile şi bolile cu transmitere sexuală? Dacă i-ai asculta pe educatorii sexuali, răspunsul ar fi: Da. Dar cercetările ştiinţifice despre prezervative nu furnizează astfel de garanţii. Micro-fisurile dintr-un prezervativ au între 5-10 microni, în timp ce virusul HIV are 0,5 microni.

Institutul Național de Sănătate din SUA este una dintre cele mai mari organizații de cercetare medicală. Această organizație menționează că atingerile intime sunt o cale plauzibilă de transmitere a virusului HPV sau a multor alţi viruşi la virgini.

Studiile încep să arate că educaţia sexuală din şcoli, ce are ca mesaj central folosirea prezervativului, nu funcţionează. Aceste programe şcolare tind să ofere o falsă senzaţie de securitate studenţilor şi elevilor activi sexual şi să-i determine pe cei care nu fac sex să se simtă anormali.[1]

Apariţia programelor bazate pe abstinenţă ca alternativă la programele de educaţie sexuală, s-a datorat atât populaţiei SUA, cât şi politicienilor. Sunt disponibile zece astfel de programe şcolare, cele mai cunoscute fiind Sex Respect (Ilinois) şi Teen-Aid (Washington).[2]

Programele şcolare de educaţie sexuală bazate pe folosirea prezervativului îi învaţă de fapt pe adolescenţi că nu îşi pot controla dorinţele sexuale. Este ca şi cum oamenii ar fi incapabili să îşi controleze mânia, lăcomia, ura.

Adolescenţii sunt doritori să se autodisciplineze în ceea ce doresc şi de care sunt convinşi că sunt benefice. Adolescenţii noştri îşi pot disciplina şi viaţa sexuală dacă li se oferă informaţiile corecte pentru a putea face alegerile logice.[3]

Desfrânarea sau curvia[4] este una din crimele cele mai grave care pot murdări conştiinţa unui tânăr ce s-a deşteptat la viaţă, deschizându-i porţile iadului. Desfrânarea aduce un adevărat şoc, care zdruncină din temelii buna rânduială a întregii firi, căci nu apare la chemarea iubirii, ci a unei dorinţe a trupului, care în realitate este o contrafacere grosolană a iubirii adevărate.[5] De asemenea, la originea acestui păcat de moarte stă uitarea că există Dumnezeu, că există cei care te iubesc, după cum şi lumea întreagă în misterul şi frumuseţea ei. Nu este o omitere, ci o trădare a lui Dumnezeu prin orientarea către propriul eu în care se naşte o lume nouă, lumea păcatului. De ce păcat de moarte? Pentru că strică dragostea cea către Dumnezeu şi aproapele, prin propria alegere, ajungând vrăjmaş lui Dumnezeu şi vinovat morţii veşnice a iadului.[6] Păcatul desfrânării atât de mult întunecă mintea şi slăbeşte voinţa încât nu-l lasă să se întoarcă la Dumnezeu şi să se pocăiască. Un sf. Părinte ne învaţă: Neamul omenesc mai mult este supus diavolului prin desfrâu, decât prin alt păcat.[7]

În concluzie așa zisa educație sexuală înseamnă:

  1. Încălcarea legii morale naturale și a poruncii a VII-a din Decalog care opresc relațiile sexuale înaintea și în afara căsătoriei.
  2. Proliferarea desfrânării în rândurile minorilor care duce la înmulțirea bolilor și la distrugerea familiei  (În anii 1950 existau doar 5 boli cu transmitere sexuală, astăzi sunt cca 30.)
  3. Ofensarea pururea fecioriei  Maicii Domnului
  4. Distrugerea neamului românesc, a istoriei lui și a conștiinței lui

Atât timp cât oamenii vor vota legi împotriva Legii lui Dumnezeu, vor contribui la prelungirea bolilor, calamităților și războaielor venite asupra noastră tocmai din cauza confundării răului cu binele. 

 


[1] Raymond G. Bohlin, Safe Sex and the Facts, Probe Ministries International, 1993, www.leaderu.com

[2] Kerby Anderson, The Teen Sexual Revolution, Probe Ministries, 1995, www.leaderu.com

[3] Raymond G. Bohlin, Safe Sex and the Facts, Probe Ministries International, 1993, www.leaderu.com

[4] Din latinescul  curvus = îndoit, strâmb, încovoiat, corupt, cf. G. Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

[5] Pr Ilie Moldovan, Teologia iubirii, vol II, Alba Iulia, 1996

[6] Pr Ilie Moldovan, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, p. 281

[7] Ibidem, p. 282



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Între Cununa Vieţii şi coronavirus?! - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

„Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).

  Introducere

În condiţii de criză oamenii se tem. Pentru că le este ameninţată existenţa biologică prin boală şi moarte, apelul la instanţele supravieţuirii devine primordial. Gândirea logică lasă loc tot mai mult acţiunii pe care salvarea propriei vieţi o impune. Sentimentul fricii atârnă mai greu în talgerul existenţei decât raţiunea civilizată. Ştim prea bine că, de la un moment dat, mintea începe să ne mintă. Politeţea şi bunul simţ pe care o minte echilibrată le foloseşte în relaţiile cu ceilalţi rămân acum opţionale. Eu e pe primul loc; eu să am măşti de protecţie; eu să am dezinfectanţi şi mănuşi de unică folosinţă.

Mintea virusată de panica zvonurilor mediatizate constant în masa populaţiei, urmează „recomandărilor” fricii şi crizei. Teama preia funcţia de conducere şi lucrurile ajung până acolo încât oamenii raţionali şi echilibraţi sunt socotiţi proştii târgului. Iar cei panicaţi (scuze, am vrut să zic, precauţi), cei lacomi după produse (scuze, cei conştienţi de gravitatea situaţiei), cei care îşi pun masca peste mască şi care nu se apropie la mai puţin de patru metri de nimeni (scuze, voiam să spun, cei mai catolici decât papa), toţi aceştia sunt oamenii care înţeleg profund lucrurile şi se comportă şi mai profund.

În faţa bombardamentului cu fake news şi cu manipulare mediatică, mintea clachează copilăreşte şi orbul devine mai orb – deşi el zice că vede mai bine, iar surdul devine mai surd – crezând că aude mai bine.

Sentimentul ia locul raţiunii şi ordonanţele militare de urgenţă reinstaurează starea psihologică de război a lui care pe care. Argumentele raţionale îşi pierd eficacitatea şi lucrarea lui Dumnezeu se face necesară odată în plus. Iar modul lui Dumnezeu de a argumenta în situaţie de criză poate fi minunea. Mintea crizată nu mai este receptivă la discursuri şi predici, cât la o lucrare de dincolo de minte, supraraţională, iar această lucrare aparţine lui Dumnezeu şi puterii Lui iubitoare de oameni. Nouă oamenilor, pentru a ieşi din confuzie şi criză ne mai rămân rugăciunea şi credinţa. Acestora e posibil să le urmeze minunea.

           

1. Confuzia cununilor

Trăim vremuri de luptă cu noi înşine. În condiţii de criză fiecare îşi dă arama pe faţă. Lupta înseamnă risc iar riscul nu ne place întotdeauna şi la toţi. Ne-am dori ca lucrurile să fie cât mai previzibile, sub controlul propriu. Întâi de toate trebuie să ştim pentru ce luptăm. Până acum poate că nu am avut timp destul să ne problematizăm ţinta luptei noastre. Probabil că acum este momentul să o facem. „Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (I Corinteni 9, 25). E timpul să postim şi de mâncare şi în alt fel. Într-un fel, orice facem împotriva voii noastre egoiste este un soi de post, de tăiere a voii autoconservatoare. Dacă vreţi, e un extaz înspre ceva… poate înspre cineva sau/şi Cineva. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 33-34).

E vremea prioritizărilor. Nu mai avem, poate, alt timp pe care să-l folosim pentru a lăsa deoparte lucrurile secundare pe care poate că de prea multe ori le-am transformat în scop. De prea multe ori i-am spus Cezarului Dumnezeu. Şi poate că Cezarul a început să creadă asta. De aici şi tragedia. „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! Vai de cei care sunt înţelepţi în locul lor şi pricepuţi după gândurile lor! Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită şi lipsesc de dreptate pe cel drept!” (Isaia 5, 20-21, 23). Vremurile acestea ne dau pe faţă confuzia. Acum că toată puterea omului este dată pe faţă cu toate limitele ei logistice, tehnice şi civilizaţionale, Dumnezeu ne apare, sper, într-o icoană mai clară. „Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer. Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac nevrednic” (I Corinteni 9, 26-27).

 

2. Duşmanul meu nu este trupul meu, nici instinctele mele

Trupul păcatului – şi nu trupul ca dar al lui Dumnezeu – trebuie distrus. Păcatele şi patimile trebuie distruse. Afectele pe care le avem, adică pofta după mâncare şi plăcerea de a mânca, frica, întristarea şi altele, reprezintă aspectele animalităţii din firea umană, de altfel necesare pentru supravieţuire (Stăniloae, 1993, p. 75). Patimile sunt exagerări sau folosiri nechibzuite, neechilibrate, a acestor trăsături instinctuale. Prin patimi, aceste instincte devin din mijloace ale supravieţuire scopuri în sine pe care omul le caută spre propria satisfacere egoistă de sine. Deci nu trupul şi instinctele lui sunt rele, ci rea este întrebuinţarea lor exagerată, neadecvată.

Părintele Arsenie Boca spune că instinctele sunt rezultatul combinaţiei dintre rost şi plăcere. Şi pentru că omul contemporan caută să le separe cu orice preţ, apar patimile. Astfel, instinctul de a te hrăni devine prin lăcomie şi beţie patimă de nutriţie; simţul proprietăţii pentru conservarea vieţii devine prin avariţie şi hoţie patimă de proprietate; perpetuarea vieţii devine prin desfrâu patima de reproducere; excesul de voinţă şi de putere devine prin trufie patimă de dominaţie (Boca, 2006, p. 151 ş.u.). 

 

3. Scopul luptei mele duhovniceşti este apropierea de Hristos şi atât    

Să nu uităm: lupta este cu mine însumi şi atât. Mintea, inima şi trupul meu sunt terenul de luptă şi uneori fiecare dintre aceste entităţi se comportă ca un duşman. Însă, cel care luptă până la sfârşit, are parte de încununarea luptei sale de către Hristos Domnul Însuşi din a cărui luptă prin Cruce şi victorie prin Înviere ne hrănim cu toţii: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine în ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta. Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu, - al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apocalipsa 3, 10-13). Aceasta este ţinta noastră în faţa căreia, ce-i drept, stau destule surogate cu alură de lucruri originare.

Ţinta noastră este să nu ne despărţim de Hristos sau, formulat pozitiv, să ne sporim comuniunea cu El. Arhimandritul Zaharia de la Essex ne spune cum ne putem păstra în comuniune cu Hristos chiar dacă nu avem acces la Liturghie: „De nu vom avea Paştile în biserică, să ne aducem aminte că fiecare contact cu Hristos este Paşti. Primim har în Dumnezeiasca Liturghie pentru că Domnul Iisus este prezent acolo, El săvârşeşte taina şi El este Cel ce se împarte credincioşilor. Când însă chemăm Numele Său, pătrundem în aceeaşi Prezenţă a lui Hristos şi primim acelaşi har. De aceea, chiar dacă suntem lipsiţi de Liturghie, vom avea pururi numele Său – nu suntem lipsiţi de Domnul. Mai mult, avem şi cuvântul Său, şi mai ales Evanghelia Sa. Dacă cuvântul Său sălăşluieşte neîncetat în inima noastră, dacă îl cercetăm şi ne rugăm cu acesta, dacă devine limbajul nostru, cu care vorbim cu Dumnezeu tot aşa cum ne-a vorbit El – atunci vom avea iarăşi harul Domnului. Pentru că cuvintele Sale sunt cuvinte ale vieţii veşnice, şi se săvârşeşte aceeaşi taină: primim harul Său şi ne sfinţim” (Zaharia, 2020).  

 

4. Când ieşim din zona de confort devenim vulnerabili în faţa instinctelor de supravieţuire   

Sigur că viaţa nu este deloc uşoară în aceste zile în care noul virus ne bagă în carantină şi autoizolare. Zona noastră de confort este afectată profund deoarece suntem scoşi din obişnuinţele noastre de fiecare zi. Rutina noastră zilnică ne este luată la întrebări. Situaţia ne impune să renunţăm la multe dintre tabieturile şi activităţile noastre obişnuite. Ori asta nu ne place. În plus, mai este şi nesiguranţa zilei de mâine care acum este mai evidentă decât oricând. În vocabularul nostru zilnic au apărut termeni noi ca teleşcoala, telemunca şi, aş mai adăuga eu, telerugăciunea şi teleliturghia. Aproape totul se face acum de la distanţa care împiedică propagarea rapidă a noului virus. De la o zi la alta noi reglementări impun noi restricţii. Rând pe rând ne este redus accesul la locul de muncă, la bănci, la cumpărături şi chiar plimbările prin parcuri. Orice deplasare neesenţială este exclusă. Chiar dacă suntem un popor sociabil ne sunt interzise şi îmbrăţişările şi strângerile de mână. Nesiguranţa atinge acum cote alarmante la care contribuie şi ştirile false, panicarde, activatoare de anxietate.

Ne sunt impulsionate acum zonele inferioare ale creierului responsabile de supravieţuire. Creierul reptilian a intrat într-o luptă acerbă cu lobii prefrontali răspunzători de deciziile realiste şi echilibrate (Goleman, 2008, p. 45 ş.u., 371 ş.u.). Perspectiva foamei, bolii şi morţii împiedică judecata „la rece”, în limitele unei obiectivităţi care să ajute la o adaptare treptată şi responsabilă (response ability) la noile condiţii de viaţă.

De frică, specula apare şi ea la alte niveluri. Crizei medicale îi urmează criza economică. Instinctul de supravieţuire poate îmbrăca şi această formă de umflare a preţurilor prin care eu să câştig mai mult şi astfel să am şanse mai multe la viaţă decât tine. Dintr-o dată eu şi tu se distanţează social şi sufleteşte tot mai mult. Sau, dimpotrivă poate că ne apropie şi mai tare. Cum spunea cineva, în condiţii de criză omul de omenie devine şi mai omenos, iar omul mic devine şi mai mic.

 

5. Între Viaţă şi T-rex-ul interior

Ce facem noi în aceste zile? Trăim viaţa în Hristos sau pur şi simplu supravieţuim ca celelalte vieţuitoare? Probabil că nimic din aceste două extreme până la capăt. Dar o combinaţie de frică şi credinţă există. Cei fricoşi descoperă că au şi ei ceva credinţă, la fel cum cei credincioşi simt că le este puţin frică. De ce?

Puţină neurobiologie nu strică. Frica este bine înmagazinată în creierul nostru. Ţine de paleocortexul nostru unde este şi creierul reptilian, adică pe care îl avem în comun cu animalele. Aici sunt instinctele noastre: Luptă! Îngheaţă! Fugi! Nu cred că acum este o frică care ne îngheaţă decât cu rare excepţii. Îngheaţă omul atunci când se întâlneşte faţă în faţă cu T-rex sau cu ursul ridicat în două labe înaintea lui. Ori T-rex-ul nu mai există astăzi. Însă frica aceea ancestrală s-a codificat în paleocortexul omului care, astfel, poate reacţiona disproporţionat în anumite cazuri.

Că luptăm împotriva Covid-19 (un alt fel de T-rex) şi că fugim de el este firesc pentru supravieţuirea noastră. Însă că halucinăm şi alunecăm în frici iraţionale, panică şi dezechilibru comportamental este altceva.

La un moment dat un ditamai bărbatul a pus mâna pe ultimele patru cutii cu brânză de capră de pe raft. O femeie mai în vârstă i-a cerut o cutie dar bărbatul respectiv i-a întors spatele şi a plecat. Ce să facem? Îl acuzăm că vrea să supravieţuiască? Bineînţeles că nu! Îi spunem doar că a confundat-o pe biata femeie cu un T-rex care atenta la viaţa lui prin faptul că dorea să aibă din alimentele lui. Iar acest lucru este inuman. Nu am zis subuman. Pentru că nu avem numai creier reptilian, ci şi lobi prefrontali, adică fruntea din cauza căreia nu avem numai bot ca un căţeluş sau altă vieţuitoare. Aceşti lobi stau în neocortex şi ei sunt răspunzători de deciziile pe care le luăm echilibrat, la rece dacă vreţi. Genetica şi neurobiologia vin cu noi descoperiri şi ne lămuresc asupra mecanismelor umane de luare a deciziilor (Lee et all. 2015).

Asta ca să vedem odată în plus de ce e important ca preotul să ne miruiască după fiecare slujbă în mijlocul frunţii. Am citit în presă că un preot a fost penalizat pentru că i-a miruit pe credincioşi pentru că, ziceu penalizatorii, e pericol de infecţie cu Covid-19, acest T-rex postmodern. Despre identificarea Sfântului Potir cu T-rex-ul nu mai trebuie să vorbim de vreme ce acum am înţeles mai bine mecanismul paralogismului reptilian.

Să nu mă înţelegeţi greşit: distanţarea socială este preventivă şi benefică şi e indicat să o respectăm cu toţii. Dar a face din această distanţare un panaceu sau, dacă este prea mică, cauza primă a îmbolnăvirii este puţin animalic, deci ineficient dpdv uman.

Cred că atunci când merg la munte e important să mă gândesc preventiv că acolo e şi habitatul viperelor, însă dacă nu calc niciodată pe munte din cauză că sunt vipere pe-acolo e un pic prea mult. Am putea lua şi exemplul cu zahărul: e drept că şi din cauza lui se face diabet, însă de aici până la a-mi face viaţa amară e drum lung. Via aurea ne salvează din nou. “Dreapta măsură” ne salvează şi acum: “Pune creştine măsura în toate/ Un pic nu e bine, prea mult-te abate”.

Probabil că o asumare completă a antropologiei, de la raţiune până la reptilă, ne face să fim mai îngăduitori cu egoismele altora şi, în primul rând, cu al fiecăruia dintre noi. Autocontrolul e fundamental. Vorba lui Tudor Arghezi: “E timpul, slugă veche şi robul celui rău/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău”. Aşadar, vă invit la autocontrol.

Doamne, iartă-i pe toţi dar, mai întâi, iartă-mă pe mine!         

 

6. Dumnezeu nu demonstrează, ci face minuni

Când omul are nevoie de demonstraţii înseamnă că nu crede, iar când crede nu are nevoie de argumente. Oricum, demonstraţiile sunt pentru cei care deja au ochi de văzut şi urechi de auzit. Altfel, demonstraţiile sunt sortite eşecului şi nerodirii asemenea seminţei căzute între spinii patimilor, ambiţiilor, mândriilor, egoismelor şi interpretărilor de tot soiul ale oamenilor. Iată câteva exemple biblice din care rezultă că în loc să demonstreze, Dumnezeu preferă să facă minuni:

a) După ce a rostit pilda Semănătorului, „ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă” (Luca 8, 9-10). După aceste măsuri de precauţie, Domnul le-a explicat pilda: Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu…” (Luca 8, 11 ş.u.). Pentru că ei aveau aparatul aperceptiv al credinţei. 

Poetul şi filosoful Lucian Blaga într-o ars poetica afirmă răspicat: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea, tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/…/Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric/ dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/…/ şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei/ căci eu iubesc” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Deci e lumină şi lumină; însă lumina unora sugrumă, în vreme ce lumina mea sporeşte taina lumii căci eu iubesc… Iubirea este salvatoare pentru că vine cu o afecţiune, cu o căldură aparte, pe când raţiunea de capul ei este rece, obiectivă, adică transformă totul în obiect, şi tocmai prin aceasta poate reduce misterul personal la nivelul unui simplu obiect de cunoaştere. În altă poezie acelaşi Blaga spune: „A cunoaşte. A iubi./ Înc-o dată, iar şi iară/ a cunoaşte-nseamnă iarnă/ a iubi e primăvară” (Primăvara). Aşadar, rămâne iubirea ca scop în sine al înţelegerii misterului.

Să nu uităm că „credinţa este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), nu prin raţiune, aşa cum o arată şi fragmentul evanghelic cu slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 1-13).

b) Când cei patru inşi l-au adus pe cel paralizat  ca să fie vindecat Domnul Hristos i-a spus: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 5). Oamenii însă, cred cu greu ceea ce nu poate fi constatat prin simţuri. De aceea „erau acolo unii dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El Huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 6-7). Hristos, Dumnezeu fiind şi om în acelaşi timp, deci putând face un suprem exerciţiu de empatie, a cunoscut gândurile lor ascunse şi a ales să le facă o demonstraţie: „Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2, 9-12). Şi acum ne întrebăm din nou: Care a fost demonstraţia pe care Hristos Domnul a făcut-o? Răspuns: minunea. Ori pentru a putea percepe orizontul supraraţional (nu antiraţional) al minunii sunt necesare într-o primă fază simţurile, dar, mai presus de toate, este necesară credinţa.   

  c) Toma este un astfel de exemplu de îndoială; când ceilalţi ucenici i-au spus că au văzut pe Domnul, Toma le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Iar după opt zile când Hristos Cel Înviat a apărut pe neaşteptate în mijlocul ucenicilor, de data asta fiind de faţă şi Toma, i-a zis demonstrativ, invitându-l la empirism : „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 27-29). Raţionalismul şi empirismul cad în faţa credinţei adevărate.

Zilele trecute m-a sunat o doamnă jurnalist, adresându-mi, printre altele, şi întrebarea încuietoare cu privire la imposibilitatea coronavirusului de a infecta Sfânta Împărtăşanie. Sigur că atunci când umbli cu şurubelniţa la taină te rişti. Şi oricât am încercat să distanţez raţiunea goală şi neputincioasă de minunea sacramentală, întrebarea a revenit în altă formă. Am răspuns prin relatarea unei minuni: Când un călugăr avea gânduri de îndoială privitor la Împărtăşanie şi a cerut un semn lămuritor în rugăciune de la Dumnezeu, l-a primit: a două zi când a vrut să se împărtăşească a văzut în potir carne şi sânge de copil. Abia atunci a înţeles că taina nu suferă ispitire. Şi s-a căit cu amar de îndoiala lui. Deci simţurile nu sunt suficiente pentru a fundamenta existenţa minunii. Credinţa rămâne esenţială sub acest aspect.   

Modul de a demonstra a lui Dumnezeu este minunea, nu raţiunea rece şi singură. Concluzia imediată a evanghelistului Ioan este că „şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 30-31). 

d) Oare astăzi, în situaţia generată de virusul Corona, mai vrea Dumnezeu să facă vreo minune? Sau răspunsul va fi acelaşi pe care Avraam i l-a dat bogatului nemilostiv când acesta a ajuns în iad şi, gândindu-se la fraţii săi, i-a cerut patriarhului să-l învieze pe Lazăr pentru că, zicea el, „dacă cineva dintre morţi se va duce la ei , se vor pocăi”. Răspunsul lui Avraam a fost unul năucitor pentru minte şi pentru omul care îşi pune nădejdea doar în puterea minţii lui, însă dătător de nădejde pentru cine are credinţă şi citeşte cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16, 29-31).

e) Mai ştim şi că atunci când era răstignit pe Cruce, Domnului Hristos I-a fost adresată provocarea: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce!” (Matei 27, 40). Trecătorii care cugetau aceasta erau în plină minţire de sine. Oricum nu credeau. Şi-atunci Hristos a preferat minunea fondatoare a creştinismului: Învierea. Dar nu atunci şi, oricum, nu în faţa lor. Iarăşi spun: Minunea este modul lui Dumnezeu de a demonstra. Demonstraţii geniale au mai făcut şi marii leaderi spirituali şi filosofii antichităţii greco-romane, minuni, însă, n-a făcut nici unul. Minunea Învierii reprezintă miracolul fondator al creştinismului şi al Bisericii pe care nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). 

Doar că minunea nu este făcută pentru a-l convinge pe omul care nu crede, ci pentru a spori credinţa celui care crede deja. Aceasta este lucrarea personală a lui Dumnezeu în lume şi aici este respectul Său pentru libertatea omului. 

 

Concluzii:

▪ În condiţii de criză, atitudinea şi comportamentul omului se pot întinde pe un continuum de la animalitate şi corporalitate, trecând prin raţiune şi credinţă şi ajungând până la comuniunea cu Dumnezeu. 

▪ În condiţii de criză, raţiunea lucidă face loc leadership-ului bazat pe frică şi supravieţuire.

▪ În condiţii de criză, instinctele biologice suplinesc bunul simţ, spiritualitatea şi echilibrul.

▪ În condiţii de criză, soluţia nu poate veni decât aparent de la argumente raţionale oricât de bine ţintite, cât de la constrângere bazată oarecum tot pe frică. Vorba aceea, cui pe cui se scoate.

▪ În condiţii de criză, soluţia poate veni pe linie supraraţională, nu antiraţională, adică pe seama credinţei. Raportarea la Dumnezeu activează centrii neurologici şi psihologici cu efect sănătos asupra echilibrului psihic şi comportamental. Credinţa e unită cu optimismul.

▪ În condiţii de criză, rugăciunea linişteşte sufletul şi trupul deoarece este un mobil al credinţei care îl poartă pe om dincolo de semnificaţiile terestre obişnuite. În urma cercetărilor rezultă că, atunci când se roagă, omul manifestă echilibru şi calm la nivelul parametrilor biologici care susţin viaţa sănătoasă.

▪ În condiţii de criză, soluţia supraraţională a lui Dumnezeu poate fi minunea. Doar cei care au ochi de văzut o pot vedea şi simţi. Pentru că Dumnezeu „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45), numai că minunile le pot simţi şi vedea doar cei drepţi.  

Bibliografie:

  1. BOCA, Arsenie, (2006). Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului.
  2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, Bucureşti: Editura Minerva. 
  3. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
  4. LEE, A. M., TAI, L. H., ZADOR, A., & WILBRECHT, L. (2015). Between the primate and  <reptilian> brain: Rodent models demonstrates the role of corticostriatal circuits in decision making, în Neuroscience, vol. 296, p. 66 – 74 – http://doi.org/10.1016/j.neuroscience.2014.12.042. 
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol. I - Ascetica, Sibiu: Editura Deisis.
  6. ZAHARIA, de la Essex, (2020). http://www.teologie.net/2020/03/20/arhim-zaharia-de-la-essex-cuvânt-de-mângâiere-la-vreme-de-pandemie/.


Clopotul în vremea și locul românesc - Prof. Viorica Bica

 

Patrimoniului universal i se adaugă un studiu de referință: ”Proiectul unei limbi universale – istoria clopotelor de la origini”, unica ”enciclopedie mondială despre clopote, clopoței, tălăngi și zurgălăi” așa după cum însuși autorul menționează în primele pagini ale volumului. In elaborarea acestui studiu, dl. Ovidiu Oana-pârâu studiază cu minuțiozitate, izvoarele istorice, religioase, literare, mitice pentru a releva tezaurul umanității. Capitolele volumului însumează un corpus documentar care atestă existența clopotelor din răstimpuri străvechi, încă din antichitate.

Capitolul ”Clopotele României” captează atenția prin abundența relatărilor care statuează un timp și un spațiu al permanenței pe teritoriul românesc. ”Sentimentul românesc” al dăinuirii noastre este atât de bine înrădăcinat în pământul țării, în pofida vitregiilor istoriei. O argumentează particula noiciană ”întru”: ”Prin determinările propriei sale istorii, civilizația noastră a fost într-un spațiu dat. A fost ”întru” spațiul din jurul Carpaților. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții, dar au trecut numai. Noi am rămas în el. (Constantin Noica, ”Sentimentul românesc al ființei”).

Motto-ul capitolului ”Clopotele României”: ”România este patria noastră și a tuturor românilor. / E România celor de demult și-a celor de mai apoi, / E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie” (Barbu Ștefănescu Delavrancea) stă sub semnul dăinuirii. Este temeiul existenței umane, a împlinirii ei depline.

”Vremea” și ”locul” românesc se asociază ”timpului” și ”spațiului”, în care se statornicește viețuirea acestui popor pe acest pământ. „Noțiunile de spațiu și timp”, avea să remarce Mircea Vulcănescu, ”nu sunt obișnuite poporului român în vorbirea lui zilnică. Românul, când vrea sa situeze un lucru în spațiu, vorbește de „loc” și, când îl întrebi de timp, îți răspunde de vreme” (Mircea Vulcănescu, ”Dimensiunea românească a existenței”). Așadar, locul și timpul sunt un ”receptacul temporal și spațial în același timp” ce se răsfrânge asupra firii, asupra înseși existenței noastre.

”Sacrul” și ”profanul” viază în Lume. Viețuirea în lume, presupune înainte de toate, întemeierea ei: ”Ca să trăiești în Lume, trebuie mai întâi, s-o întemeiezi și nicio lume nu se poate naște în haosul spațiului profan care este omogen și relativ” (M. Eliade, Sacrul și profanul”). ”Dacă noi existăm într-adevăr nu numai ca o colectivitate biologică, avea să releve Mircea Vulcănescu în volumul ”Dimensiunea românească a existenței” dar şi ca o fiinţă spirituală, nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei noastre deosebite pe lume, în marea cea mare a făpturilor lui Dumnezeu”. Am fost sortiți să fim ”întru” o tradiție: tradiția creștină. Păstrătoare ale tradiției creștine sunt bisericile, mănăstirile, schiturile, însemne ale sacralității. Alături de spațiu, timpul „ritmează şi dă sens, cugetului şi faptei omului” (Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român”). Bunul creștin se consacră timpului sacru, cel purtător de Duh Sfânt. La dangătul clopotului, creștinii merg să se ”împărtășească” cu atotputernicia Cuvântului divin, cel ziditor spre ființare. Biserica este ”purtătoarea duhului lui Hristos, a duhului dragostei sale, duhul mântuirii, sfințeniei, adevărului” (Ioan din Kronștadt, ”Liturghia-cerul pe pământ”).

Simbol al revelației divine, clopotul își dobândește dimensiunea sacralității în lăcașurile de cult. Potrivit tradiției creștine, ”sunetele clopotului simbolizează glasul lui Dumnezeu și al slujitorilor săi”. Simbolistica sacră a clopotului este pe larg detailată de către autor, în paginile cărții, așa după cum prevăd momentele rituale ale desfășurării slujbei. Înainte de a fi instalate și sfințite în turlele bisericilor, clopotele mari se inscripționează. ”Rânduiala binecuvântării și a sfințirii clopotului din ”Molitfelnic”, prevede citirea ”Psalmilor Laudelor de la Utrenie”, imediat după rugăciunile începătoare”. Se trag clopotele pentru chemarea la slujbă. ”Dangătul la privegherea de noapte”, ”Dangătul la liturghie”,”Utilizarea dangătului alternativ și semnificația lui”, redau minuțios, momentele semnificative oficierii serviciului divin. Subcapitolul ”Dangătul funerar și semnificația lui” explicitează: se trag clopotele pentru a vesti celorlalți enoriași că unul dintre ei s-a stins. Clopotul îndeamnă totodată la rugăciune pentru iertarea păcatelor dar și pentru a readuce aminte că toți suntem muritori. Glasul clopotului amintește de trâmbița cu care îngerul va anunța sfârșitul lumii și trezirea din morminte. Este semnul Înfricoșătoarei Judecăți de Apoi. În volum, este specificată deopotrivă, simbolistica clopoțelului. În ritul ortodox, clopoțelul anunță ”procesiunea Darurilor la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite”. În bisericile catolice, clopoțelul anunță miracolul divin. Pentru cei care nu participă la slujbă, clopotul anunță momentele liturgice. Clopotului îi este atribuit și un rol comunitar, acela de anunța comunitatea în caz de incendii, inundații, calamități, atac în timp de război. Paginile volumului se deschid spre a purta cititorul pe urmele lăcașurilor de cult care ne definesc identitatea.

Cele mai vechi clopote datează din sec. al XIV-lea, și se păstrează la bisericile de la Sântana Nirajului, Șeica Mare și Cotmeana. Din prima jumătate a sec. al XV-lea, datează un clopot de la biserica romano-catolică din Cristur și 2 de la Cozia (1403-1413).

Cronicile menționează donațiile de clopote, pe care domnitorul Ștefan cel Mare, le-a făcut mănăstirilor Putna (1484; 1490), Voroneț (1488), Bistrița (1490; 1494).

Sunt datate și 2 clopote din Țara Făgărașului: la Mănăstirea Dejani se păstrează un clopot datat din 1320; în muzeul din satul Cincșor, comuna Voila, este un clopot datat din 1499”.

Mănăstirea Dejani cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” este atestată documentar înainte de anul 1700. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1990 pe locul fostei mănăstiri. Turnul – clopotniţă permite accesul în incinta mănăstirii. Biserica de lemn în stil moldovenesc, paraclisul de piatră şi cărămidă pentru programul liturgic de iarnă conferă monumentalitate aşezământului de la poalele Munţilor Făgăraş (Mihai Vlasie, ”Drumuri spre mănăstiri” (Bucureşti, editura Nemira, 2004). Mănăstirea Neamț este datată din sec. al XIV-lea așa cum atestă inscripția de pe clopotul dăruit de Ștefan cel Mare: ”acest clopot s-au vărsat din materialul clopotului făcut la 1393 de Domnul Ștefan cel Dintâi și care s-au topit la arderea Mănăstirii Neamțu”. Cronicarii vremii amintesc de călugări, se pare, discipoli ai ieromonahului Nicodim din Țara Românească, veniți de la Dunăre, care s-au statornicit aici și au ridicat un schit. Biserica din lemn pe care au ridicat-o aici, a fost numită de istorici ”Biserica albă”; în anul 1402 a fost reconstituită de Alexandru cel Bun.

Gala Galaction va eterniza în ”Clopotele Mănăstirii Neamțu”, fiorul sacru al dangătului de clopot. George Călinescu avea să mărturisească: ”Cântecul clopotelor Neamțului este indescifrabil; în tot cazul e de ordinul simfonicului celui mai beethovenian”.

Pe clopotnița Mănăstirii Bistrița este inscripționat: ”Io, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan, voievod, a zidit această clopotniță și a făcut în ea biserică, în numele Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă spre rugă sieși și doamnei sale, Maria și fiilor lor,, în anul 7006 (=1498) și în același an a terminat-o, în luna septembrie în ziua a 13-a”. Aici, sunt atestate încă două clopote din timpul lui Ștefan cel Mare. Primul clopot cu o inscripție în latină, este datat din 1490, cel de-al doilea, cu inscripția în slavonă, datează din 1494. Acest clopot are și stema țării. Pe cele 2 clopote de la Voroneț sunt inscripționate: ”Ștefan-Vodă, din îndrumarea lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996 (1488), lina mai”. În jurul lor, s-a țesut o legendă a locului: când sunt trase, se aude prelung: Ștefan-Vodă, Ștefan – Vodă”.

Pe cele 3 clopote de la schitul Boureni (Suceava) este inscripționată data de ”1352”. Biserica Streisângeorgiu (orașul Călan, jud. Hunedoara), datată din sec. al XII-lea, ctitoria de la Strei (Hunedoara), datată la sfârșitul sec. al XIII-lea, Biserica parohială Sf. Mihail din Cluj-Napoca, datată din sec. XIV cu 3 nave și 2 turnuri-clopotniță, Biserica parohială Sf. Mihail din Cluj-Napoca în stil gotic, sunt mărturii ale tradiției creștine pe teritoriul românesc.

Săpăturile arheologice pe teritoriul României au atestat primele biserici creștine: la Tomis, Dinogetia, Niculițel (Dobrogea), la Sucidava (sec. IV-VI) și Morisena. Biserica ortodoxă bizantină de la Alba – Iulia fondată la 950 de Geula sau Gyula) în care a slujit Ierotei, ”primul episcop al Transilvaniei”. Cronicile menționează Biserica mănăstirii bizantine ridicată de Ahtum la Morisena (lângă Cenad). Mănăstirea Ahtunmonostur datată la sfârșitul sec. X sau în primii ani ai sec. XI. Autorul menționează biserica zidită din piatră datată din sec. XIII cu hramul Arhanghelului Mihail. Biserica ”Rotonda de la Geoagiu,”cea mai veche biserică de pe teritoriul României”, menționează autorul, ”este unică în arhitectura religioasă transilvană”. În prima atestare documentară a Bisericii ”Sfântul Nicolae” din Densuș de rit bizantin, 2 iunie 1360, cronicile menționează că aici a avut loc un scaun de judecată al românilor din Țara Hațegului. În 1384 este atestată Biserica ortodoxă Sf. Nicolae din Râșnov. Biserica Neagră în stil gotic, din Brașov, datată din sec. XIV-XV, impune prin monumentalitate. Dintre cele 3 clopote instalate în turn, ”Boancănul” cântărește 6300 kg. Este ”cel mai mare clopot din România”. În prima atestare documentară a Bisericii ”Sfântul Nicolae” din Densuș de rit bizantin, 2 iunie 1360, cronicile menționează că aici a avut loc un scaun de judecată al românilor din Țara Hațegului. În 1384 este atestată Biserica ortodoxă Sf. Nicolae din Râșnov. Sacrului îi sunt proprii valențele gnoseologice. ”Înaltul, spațiul infinit sunt hierofanii ale transcendentului, ale sacrului, prin excelență” avea să remarce M. Eliade (M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor”). Și poeții s-au aplecat asupra înfiorării sacre a zărilor. ”Clopotul” din lirica blagiană instituie un timp al sacralității: Când clopotul bate / cu glasul Prea-Dreptului, / turnul ne-nvață: / Mergând în viață / purtați-vă inima / la înălțimea / mândră a pieptului”. Sunetul reverberează spre înaltul cerului, spre infinit.

Bibliografie:
Ernest Bernea, ”Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român”, Humanitas, 1997
Eliade, ”Sacrul și profanul”, Humanitas, 2000
Eliade, ”Tratat de istorie a religiilor”, Humanitas, 2017
Ioan din Kronștadt, ”Liturghia – cerul pe pământ”, Sibiu, ed. Deisis, 2002
Constantin Noica, ”Sentimentul românesc al ființei”, Ed. Eminescu, 1978
Mihai Vlasie, ”Drumuri spre mănăstiri” (Bucureşti, editura Nemira,
Mircea Vulcănescu, ”Dimensiunea românească a existenței”, Eikon, 2009
 

 



Biserica și libertatea de conștiință la vreme de încercare - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

I. Biserica la vreme de încercare

Suntem la vreme de încercare. Toată umanitatea se află acum la vreme de încercare, fapt care nu mai are precedent în istoria cunoscută a omenirii. Această situație nu este rezultatul unei întâmplări, a jocului legilor și forțelor naturii și nu cred că este cauzată de voința malefică a unui om sau a unor oameni. În natură nimic nu este întâmplător ața cum o spun și Sfinții Părinți și o recunosc mulți oameni de știință, deoarece lumea și existența ei nu sunt rezultatul legilor eveoluției și au un sesns și o cauză mult mai adâncă, fiind creația lui Dumnezeu, care din iubire milostivă a creat universul și omul iar pronia Sa și nu destinul orb, implacabail,călăuzește toată creația și toate existențele individuale. Einstein recunoștea necesitatea existenței și a manifestărilor ei spunând că ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’’.

Din ansambul existențelor omul este singurul care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu suflet nemuritor și a primit darurile de mare preț ale libertății, a cunoștiinței de Dumnezeu și a lumii create, al rațiunii, dar și puterea de a iubi și de a ierta. Libertatea de a alege între bine și rău, între Dumnezeu și lumea păcatului, implică însă răspundere dar și responsabilitate omului, atât individual, dar și ca ființă socială, față de Creator.

Dumnezeu nu a creat și nu creează răul pentru că Dumnezeu este iubire așa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan (1Ioan,4,8,16), dar poate îngădui răul, încercările ispitele, toate printr-o dreaptă judecată și iubire milostivă, pentru al aduce pe om la Sine și a-l determina să se scoale din robia păcatelor și a unei existențe neautentice și a se reântoarce la Tatăl iubitor și primitor, așa cum și Mântuitorul a spus în parabola Fiului risipitor (Luca 15,11-32).

Prin urmare, omul ca ființă socială este cauza acestei pandemii îngăduite de Dumnezeu, pentru că el el este creatorul păcatului. În vremurile pe care le trăim cu toții, creația supremă a lui Dumnezeu, omul, s-a îndepărtat de Dumnezeu sau chiar l-a uitat și părăsit, S-a îndepărtat de la dreapta credință și a creat proprii idoli pe care îi slujește, dar care îi hașurează firea sa după chipul lui Dumnezeu, o întunecă și îi schimbă rosturile firești. Omul ca individ și societatea în ansamblu au căzut în egoism profund, în credința falsă a puterii nemărginite a rațiunii proprii și în părerea iluzorie că omul, societatea și lumea sunt propia lor cauză și pot exista prin ele însele, fără Dumnezeu.

Exemplele sunt multiple: ateismul tot mai virulent, persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor, în special a ortodocșilor, a Bisericii; alungarea simbolurilor sfinte ale dreptei credințe, crucea și icoanele din școli, spitale și alte spații publice, pe motiv că sunt ofensatoare pentru cei care nu cred și în numele unei false toleranțe, aspecte încuvințate de justiție; proliferarea sectelor de tot felul și înmulțirea celor care nu cred sau chiar blamează crucea, pe Maica Domnului, pe sfinți și sfintele icoane. Avea dreptate Părintele Arsenie Boca atunci când spunea că sunt mulți oameni care merg cu Biblia în mână spre iad; individualismul exacerbat care a devenit un egoism feroce, indiferența față de aproapele și chiar ura și disprețul față de acesta după principiul la care face referire Thomas Hobbes ’’homo homini lupus est’’- omul este lup pentru om; indiferența față de Biserică și sfintele slujbe, neparticiparea la Sfânta Liturghie și la Sfintele Taine, ignorarea și defăimarea preoților, lipsa pocăinței și a smereniei (Adam nu ar fi căzut dacă și-ar fi recunoscut păcatul); nu în cele din urmă menționăm laicizarea accentuată a statului, a legilor și a societății. Omul încalcă poruncile date de Dumnezeu și în special cea mai mare dintre aceste, așa cum însăși Mântuitorul nostru a spus, porunca iubirii de Dumnezeu și de apropele (Marcu,12,30-31). Omul și ca ființă socială se iubește numai pe sine insuși și lumea păcatului în care se complace să existe, își creează standarde de viață în care principiile utilitarismului predomină și ignoră poruncile lui Dumnezeu. Domină tehnica în dauna umanismului adevărat creștin. Einstein spunea: ‚‚Mi-e teamă de ziua când tehnologia va înlocui interacțiunea umană. Lumea va avea o generație de idioți‚‚. Același mare gânditor afirma cu temei: „A devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.” S-a creat pe cale juridică un fals umanism, fără Dumnezeu, considerat de unii ca fiind chiar o ‚‚nouă religie a drepturilor omului’’. Drepturile omului, proclamate juridic dar fără Dumnezeu sunt un simplu raționalism protestant care nu îl pot scoate pe om din starea de individ și să-l readucă la starea de scop al creației, așa cum Dumnezeu a creat firea omenescă pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos și-a însușit-o și a îndumnezeit-o.

Spun sfinții părinți că nu este mai mare pedeapsă pentru om decât aceea ca Dumnezeu să-l lase pe om în voia lui. Dar nu Dumnezeu îl părăsește pe om, ci omul se pedepsește singur la întunericul cel din afară pentru că îl refuză pe Dumnezeu și crede că poate exista fără Creatorul său. Aceasta este starea actuală a societății umane care atrage asupra sa încercările îngăduite de Dumnezeu pentru ca omul să revină la Creatorul său, care este Tatăl iubitor și primitor și care îl așteaptă.

Parcă se aude în vremurile noastre tot mai tare strigătul filosofului Nietzsche și al tuturor existențialiștilor atei: ‘’Dumnezeu a murit‘‘. Dar nu este așa. Dumnezeu nu moare, ci numai omul, prin păcatele și fărădelegile sale, prin faptul că a uitat de Dumnezeu și a abndonat dreapta credință; trăind într-un individualism și egoism feroce moare spiritual și atrage asupra sa judecata dreaptă și milostivă a lui Dumnezeu ca mustratre pentru gândurile și faptele sale. ‘’Creștinismul nu cade, numai noi cădem din creștinism’’, spunea părintele Arsenie Boca.

Acestea sunt în opinia noastră cauzele profunde ale încercărilor care s-au abătut asupra omenirii în aceste timpuri.

Dar, așa cum spune Sfânta Evanghelie, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întorcă și să fie viu (Ezechil,33,11). Dumnezeu nu îl uită pe om așa cum omul l-a uitat pe Dumnezeu. La vreme de încercare, cum spune Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți, trebuie să rămâna în ființa tuturor credincioșilor și să se manifeste cu tărie pocăința sinceră pentru păcatele săvârșite, credința profundă în Sfânta Treime, în Cruce, în Maica Domnului, în Sfinți, în sfânta Biserică, rugăciunea profunda și curată a inimii, postul curat, împărtășirea cu Sfântul Sânge și Trup al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îndelunga răbdare, dar și cele trei mari virtuți teologice: credința nădejdea și dragostea.

Intr-un cuvânt, acum mai mult decât în alte împrejurări trebuie să ne întorcem cu toată ființa noastră la Dumnezeu cerând și nădăjduind în iubirea sa milostivă prin care putem primi iertare, iar încercarea grea actuală să înceteze.

În jurul nostru, viața și existența noastră, totul este cuprins de tristețea pe care această încercare a adus-o. Totul exprimă și imprimă tristețe. Statul a instituit, cum este și normal, starea de urgență și a adoptat măsuri restrictive cu scopul de a împiedica extinderea pandemiei și de a o combate. Au fost restrânse exercitarea unor drepturi fundamentale importante cum ar fi dreptul la liberă circulație, libertatea întrunirilor, libertatea de circulație, libertatea vieții de familie și altele. Școlile și alte spații publice au fost închise și întrunirile de orice fel interzise, iar circulația restricționată. S-a instituit starea de carantină pentru unele zone afectate grav de această calamitate. Acestea sunt mijloace omenești, la nivelul posibilitățălor umane de luptă împotriva pandemiei și care sperăm să fie eficiente. Dar nu este suficient și este nevoie de mult mai mult și anume ca omul ca persoană și omenirea în ansamblu să își recunoscă păcatele, să ceară iertare și să se întoarcă la Dumnezeu.

Cea mai profundă și grea tristețe a vremurilor de încercare pe care le trăim este că și Bisericile au fost închise, fapt fără precedent în istoria modernă a umanității. Credincioșii nu mai au acces în Biserică, nu se mai pot închina și nici ruga nici măcar individual în fața sfintelor icoane și a sfintelor moaște. Credincioșii nu se mai pot spovedi la preotul duhovnic și nici să se împărtășescă cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului în Biserică.

Sfânta Liturghie și toate celelalte slujbe se desfășoară fără participarea credincioșilor. Este dezolant și tragic atunci când vezi la televizor sau prin sistemele online Bisericile fără credincioși în timpul desfășurării Sfintei Liturghii. La fel de dezolant este și momentrul în care preotul înălțând Sfintele Daruri folosește îndemnul ‘’apropiați-vă’’, pentru ca cei care cred și au primit dezlegare de la duhovnic să se împărtășească cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos. Nu vine nimeni.

Dacă aceste interdicții vor continua să existe la Sfînta și marea slujubă a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, la îndemnul preotului „veniți de luați Lumină„, nu va veni nimeni.

Transmiterea la televiziune sau online a sfintelor slujbe ale Bisericii nu poate înlocui participarea efectivă a comunității la Sfânta Liturghie și la celelalte sfinte slujbe. Duhul Sfânt nu se transmite prin televiziune sau online. Sfintele slujbe nu sunt spectacole pe care omul să le poată urmării ca pe oricare alt spectacol la televizor. Mai grav decât atât este că în unele locuri ale lumii Sfintele slujbe ale Bisericii, inclusiv ortodoxe, nu se mai desfășoară. Totul pare să fie fără sens.

Au mai fost vremuri de grea încercare pentru poporul român: războaie, grave epidemii de ciumă, de holeră, alte mari calamități naturale, dar Bisericile nu au fost niciodată închise pentru credincioși. Dimpotrivă, viața liturgică s-a amplificat, oamenii au venit la sfânta Biserică să se roage mai intens cerând ca mila lui Dumnezeu să se întoarcă iar la ei. Faptele istorice demonstrează că slujbele Bisericii și rugăciunile credincioșilor prezenți în Biserica au fost ascultate și au contribuit decisiv la stoparea gravelor maladii, a calamităților și revenirea la viața normală. Oamenii au înțeles în acele timpuri că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu în Biserică și să se roage mai mult savârșind sfintele slujbe împreună cu preoții.

Se pune întrebarea cât de justificate, chiar și din punct de vedere juridic și nu numai teologic sunt aceste măsuri de restricționare amplă și gravă a vieții bisericești, față de un scop legitim urmărit? Nu trebuie uitat că majoritatea magazinelor alimentare, inclusiv marile magazine au rămas deschise, accesul cumpărătorilor este aproape nerestricționat iar măsurile de protecție sunt minime. Este adevărat că omul trebuie să aibă alimente pentru a trăi, dar nu trebuie uitat cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care a spus: ’’Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’’ (Matei,4,4).

Se mai pune întrebarea dacă închiderea Bisericilor pentru credincioși exprimă într-adevăr voia lui Dumnezeu pentru a face față încercărilor care s-au abătut asupra noastră? Din discuțiile pe care le-am avut cu un membru al clerului acesta și-a exprimat îngrijorarea și teama cu referire la această stare de lucruri. Era îngrijorat pentru că ar putea fi adoptate și alte măsuri mai aspre referitoare la Biserică, la cler și la viața credincioșilor și teama față de organele de ordine care pot interveni în orice moment. De altfel în unele Biserici de la sate credincioșii prezenți au fost scoși afară forțat de jandarmi ceea ce a creat panică și nemulțumire profundă.

Vom încerca să răspundem la aceste întrebări, după modestele noastre posibilități și cunoștiințe atât în plan teologic dar și juridic.

Biserica nu este o simplă instituție umană sau o organizație de cult a omului, așa cum astăzi este considerată de mulți și chiar de stat, fapt exprimat în Constituție și în alte legi. Biserica este o creație divină și a fost instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la cincizecime când Duhul Sfânt a coborât și a fost instituită Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. În Sfânta Evanghelie sunt cuprinse cuvintele Mântuitorului potrivit cărora Biserica este instaurată de Domnul nostrum Iisus Hristos și faptul că aceasta vă dăinui etern și va fi biruituare în fața răului și a întunericului: ’’Și Eu îți zic, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui’’ (Matei,16,18).

‘’Biserica ia ființă astfel și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară la Rusalii și rămâne în ea, dar și vine continuu în ea, cerut prin rugăciune și prin ferire de păcate, așa cum și Hristos care e în ea rămâne și sporește în ea, sau ea sporește în El, tot prin rugăciune și ferirea de păcate’’1 Biserica este trupul tainic sau mistic al lui Hristos, așa cum ne spune Sfânta Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct pe Hristos cap al Bisericii, ‘’Hristos este capul Bisericii’’ (Col.1:18,24). ‘’Toate le-a supus sub picioarele Lui și pe El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate în toți’’ (Ef. 1,22-23). Sau: ’’Să sporim în toate în El, Care este capul Bisericii, în Hristos, din Care tot trupul bine alcătuit și bine încheiat și hrănit prin toate legăturile își săvârșește, prin lucrarea potrivită fiecărui mădular, creșterea ca trup’’(Ef.4,15-16).

Hristos este prezent permanent în Biserica Lui după cuvântul înscris în Sfânta Evanghelie:’’Că unde sunt doi sau trei, adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.’’ (Matei 18,20). Prin urmare prezența lui Hristos în Biserică presupune și prezența credincioșilor în Biserică deoarece ei sunt, după cuvântul Sfintei Evanghelii, mădularele trupului Lui Hristos. Biserica ortodoxă nu poate fi concepută fără comunitatea credincioșilor, deoarece ea a fost instituită de Hristos pentru poporul său, iar toate sfintele slujbe ale Bisericii se împlinesc nu numai prin rugăciunile preoților ci și prin rugăciunile comunității de credincioși prezenți în Biserică. De aceea o Biserică în care nu se află credincioși la Sfânta Liturghie sau la alte sfinte slujbe este trupul lui Hristos dar fără membrele sale, iar plinătatea și deplinătatea Bisericii și a sfintelor slujbe este grav știrbită.

Este realitatea fundamentala în ordine divină pe care nu o înțeleg statul și unii deținători de autoritate care au interzis accesul credincioșilor în Biserică în aceste vremuri de grea încercare.

Noi mărturisim în simbolul de credință: ’’Credem în una, sfântă, sobornicească și apostolică Biserică’’. În legătură cu această mărturisire de credință părintele professor dr. Dumitru Stăniloae afirmă: ’’Dacă prin însușirea unității se afirmă simplu că Biserica este una, prin însușirea sobornicității se artaă de ce natură este această unitate. Ea este o unitate realizată și menținută prin convergența, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organism... Adică sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă poziția și lucrarea complementară a membrilor Bisericii, ca într-un corp adevărat.’’2

Tot părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae spune că: ’’Biserica Ortodoxă este o bucurie a tuturor de toți“ sau Biserica este Trupul extins al lui Hristos în întraga umanitate și creație.

Iisus Hristos îi adună pe cei ce se mântuiesc și îi ridică la asemănarea cu Sine, prin energia harului din Biserică’’. În același sens și părintele profesor dr. Constantin Galeriu spune că: ’’Biserica este icoana Sfintei Treimi, o unitate a comuniunii, o unitate a dragostei.’’. Sfântul Macarie afirmă: ’’Biserica se înțelege în două feluri - adunarea credincioșilor și unitatea sufletului”.

După cuvântul Sfintei Evanghelii, a Sfinților părinți dar și a teologilor, Biserica este Trupul lui Hristos și mulțimea celor credincioși. Comunitatea de credincioși nu poate fi separată sau ruptă de Biserică în nicio situație și cu atât mai mult la vreme de încercare. Subliniem încă o dată că mijloacele audio-vizuale de transmitere a slujbelor nu pot înlocui sensurile adânci duhovnicești ale Biserici Ortodoxe. Orice asemenea mijloc tehnic de transmitere a Sfintelor Slujbe ale Bisericii își are rostul creștin ortodox numai dacă reflectă comunitatea credincioșilor prezenți în Biserică și nu dacă încearcă să o înlocuiască.

Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă cu profund temei, cu referire la comuniunea de credincioși ca parte componentă a Bisericii Ortodoxe:’’Aceasta arată cât de strâns e legată Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, de biserica în calitate de locaș în care își trăiește comunitatea de credincioși cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menține fără comunitățile adunate în locașurile bisericești pentru a se împărtăși toate din același Trup și Sânge al lui Hristos prin preoții hirotoniți de episcopi aflați în comuniune. Adunarea credincioșilor Bisericii pentru săvârșirea dumnezeieștii Euharistii vădește unitatea trupului Bisericii.’’3

Și tot părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae spune:’’Căci într-adevăr, un locaș de slăvire a lui Dumnezeu în care nu se mai adună credincioși nu mai e un locaș viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrător, deci viu.’’4

Din nefericire în aceste vremuri de încercare pentru întreaga omenire frica este mai mare decât credința. Dar aceasta este starea actuală a multor credincioși și anume aceea de a crede și a nu crede în Dumnezeu, fapt pe care însuși Sfânta Evanghelie îl mărturisește în pericopa evanghelică referitoare la tatăl îndurerat care cu lacrimi își mărturisea credința dar și necredința cerând ajutorul Domnului Iisus Hristos să vindece pe copilul său demonizat:’’Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred Doamne! Ajută necredinței mele’’ (Marcu 9,23-24). Și noi suntem în postura acestui tată îndurerat, ne mărturisim credința dar și necredința noastră, continuam să rămânem în îndoiala carteziană care nu duce la viață ci la tristețe profundă, dar spre deosebire de tatăl îndurerat uităm sau nu dorim să cerem ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos și să cerem de la El să ne dăruiască mai multă credință. Sunt edificatoare cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ’’Iar dreptul din credință va fi viu; și de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el. Noi nu suntem fii ai îndoielii spre pieire, ci ai credinței spre dobândirea sufetului.’’ (Evrei 10, 38-39)

Credincioșii ortodocși din Transilvania și nu numai cer binecuvântarea casei printr-o mărturisire de credință la care se referă și părintele Teofil Părăian, foarte simplă dar frumoasă și profundă care se încheie cu următoarele cuvinte: ’’…Unde este binecuvântare acolo este Dumnezeu. Și unde este Dumnezeu nu este nicio nevoie”. Și noi trebuie să avem această credință în inimile noastre că în Biserică, unde este prezent mereu Dumnezeu cu al Său har și a Sa iubire de oameni, unde este prezentă Maica Domnului cu toți sfinții, nu există nimic rău și nu se poate întâmpla nimic care să cauzeze vreun rău sau necaz drept măritorilor creștini.

Din nefericire lucrurile nu stau așa. În sondajele online la întrebarea dacă se dorește ca la sfânta și marea slujbă a Învierii Domnului să se îngăduie și prezența credincioșilor, marea majoritate au răspuns negativ. Mai mult decât atât în mass media și în mediul online se desfășoară adevărate campanii împotriva accesului credincioșilor în Biserică, împotriva Sfintei Taine a Spovedaniei sau împotriva Sfintei Tainei a Împărtășirii cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului, deoarece se consideră că acestea sunt posibile surse de contaminare și răspândire a pandemiei. Este trist, foarte trist.

Incontestabil, pentru a prevenii extinderea pandemiei și a o combate sunt necesare măsuri speciale multe cu un caracter restrictiv, restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți și altele care afectează inevitabil viața cotidiană a omului și chiar a Bisericii. Astfel de măsuri sunt necesare dacă sunt adecvate unui scop legitim dar și unei situații de fapt la care se aplică. Prin urmare aceste măsuri nu trebuie să fie luate și aplicate global și nediferențiat. Printre altele trebuie să se țină seamă și de natura instituțiilor afectate. Biserica nu este o simplă instituție umană ci și una divină. Natura și rolul Bisericii Ortodoxe sunt cu totul diferite față de orice organizație sau instituție cu un caracter statal sau nestatal. Așa cum am arătat mai sus Biserica Ortodoxă este Casa Sfintei Treimi, a Maicii Domnului a Sfinților dar și comunitatea credincioșilor prezenți. În consecință, pentru a nu se aduce atingere însăși naturii divine a Bisericii orice măsură restrictivă ar trebui adaptată, ținând cont de această realitate.

Sigur, nu trebuie să așteptăm numai mila Domnului în aceste vremuri de încercare ci este nevoie și de lucrarea omului, de lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt. De multe ori se uită acest adevăr de credință și chiar cuvintele Mântuitorului care a apus:’’Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic’’ (Ioan 15,5).

 

II. Libertatea de conștiință la vreme de încercare

Conștiința este locul în care există și se manifestă convingerile de credință a celor care cred după dreapta credință ortodoxă. Conștiința este un dar al lui Dumnezeu și nu numai un drept al omului. Este o însușire a sufletului uman nemuritor dar și modalitatea prin care fiecare om și nu numai omul în genere se sflă în societate dar și în Biserică.

Într-un alt studiu spuneam: ’’Conştiinţa este esenţa şi trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu se raportează la natură, societate, la propria sa fiinţă şi, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conştiinţă ca fiind „un grai tăcut şi o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca fiinţă spirituală, să îşi regăsească structura sa autentică, dincolo de precarităţile şi patimile existenţiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită şi indefinită de Dumnezeu şi de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea şi el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înşine”, referindu-se tot la conştiinţa omului, cu deosebire la conştiinţa de sine.’’5

În plan social, pentru stare juridică a omului conștiința este și un drept fundamental al omului, recunoscut, consacrat și garantat ca atare de instrumente juridice internaționale în materie, de constituțiile democratice al lumii dar și de Constituția României în art. 29.

Exercitarea unor drepturile și libertăți fundamentale consacrate constituțional, poate fi restrânsă, conform art. 53 din Constituție, dar numai prin excepție și cu respectarea unor condiții expres și limitativ prevăzute de Legea fundamentală, dintre care menționăm: astfel de măsuri au un caracter excepțional, pot fi luate numai dacă se impun, nu pot afecta substanța dreptului și trebuie să aibă un caracter temporar. Ele se pot stabilii numai prin lege și aplica de autoritățile statului, conform competenței pe care o au. Măsurile respective trebuie să aibă în vedere un scop legitim strict și limitativ prevăzut de Constituție, printre care apărarea sănătății populației sau prevenirea consecințelor unei calamități cum este și pandemia. Totodată aceste măsuri trebuie să fie necesare într-o societate democratică, să nu creeze discriminări și mai ales, subliniem noi să respecte principiul proporționalității, adică să fie adecvate scopului legitim urmărit și situației de fapt.

În baza acestui text constituțional a fost restrânsă exercitarea unor drepturi pe durata stării de urgență decretată pentru România. Subliniem faptul că principiul proporționalității mai sus amintit impune că orice fel de măsuri restrictive să nu aibă un caracter general și nediferențiat, ci unul concret în funcție de situația de fapt și de persoanele sau instituțiile cărora li se aplică

În opinia noastră principiul proporționalității nu a fost respectat atunci când s-a interzis accesul credincioșilor în Biserică, considerându-se că adunarea sau comunitatea credincioșilor în Biserică este o simplă întrunire, în sensul art. 39 din Constituție, iar Sfânta Biserică Ortodoxă este o organizație sau o instituție ca oricare alta.

Există și drepturi considerate a fi absolute a căror exercitare nu poate fi niciodată condiționată sau restrânsă prin măsuri dispuse de stat. Aceste drepturi și libertăți sunt legate de ființa umană, preexistă oricărei recunoașteri si consacrări juridice, sunt cum spunem noi daruri ale lui Dumnezeu pentru om și în subsidiar sunt drepturi fundamentale ale omului înscrise în constituții. Cel mai important este desigur dreptul la viață. Libertatea de conștiință are aceiași natură fiindcă este o însușire dumnezeiască a sufletului fiecărui om, al existenței fiecărei persoane.

Arătam în studiul mai sus amintit: ’’Conștiința nu poate fi concepută decât ca fiind liberă. Conștiința poate fi pervertită dacă omul alege să-L ignore sau să Il refuze pe Dumnezeu sau alege răul și nu binele, dar nu poate fi supusă determinismului material, cauzal. Conștiința nu este o realitate materială ci o însușire a sufletului uman nemuritor.... Părintele Arsenie Boca afirma: „Libertatea de conştiinţă este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viaţa sa„. Într-adevăr, conştiinţa umană,înţeleasă în complexitatea, înălţimea şi profunzimea ei este temeiul vieţii biologice şi spirituale, punctul de la care începe efortul pentru ca omul să fie demn de libertatea pe care el însuşi o prescrie în primul rând ca lege morală şi de aici şi ca ordine juridică.’’6

În consecință, nici în situația în care se proclamă starea de urgență libertatea de conștiință nu poate fi restrânsă sau condiționată. De altfel nici una dintre interdicțiile și măsurile restrictive adoptate în această perioadă nu se referă, în documentele normative publicate la restrângerea exercitării libertății de conștiință.

A fost restrâns exercitarea libertății întrunirilor. În raport cu cele arătate mai sus privitoare la Sfânta și sobornicească Biserică Ortodoxă noi susținem că adunarea credincioșilor în Biserică nu este o întrunire în sensul existenței profane a omului sau în sens juridic. Această adunare nu este o întrunire ci o comunitate care se transformă în comuniune prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în Biserică. Comuniunea credincioșilor în Biserică este parte a Trupului tainic al lui Hristos și prin urmare nu ar trebui să fie supusă unor restricții sau îngrădiri dispuse prin legi omenești.

În plan juridic dar și din punct de vedere teologic această comuniune, care are ca temei lucrarea Duhului Sfânt este o dimensiune și o realitate a libertății de conștiință. Deoarece libertatea de conșțiință este și un drept fundamental al omului, statul ar trebui să se abțină de la orice ingerință în viața Bisericii. Orice măsură restrictivă privind desfășurarea vieții liturgice a Bisericii trebuie luată numai de către Biserica însăși prin autoritățile clericale competente. Acestea trebuie să respecte legile țării și să protejeze comuniunea credincioșilor. În bună parte așa s-a procedat și în vremea de încercare pe care o transversăm, numai că în opinia noastră interzicerea totală a credincioșilor în Biserică este o măsură excesivă care nu este în conformitate cu natura divină a Bisericii a cărui deplinătate se realizează prin prezența credincioșilor. În termeni juridici apreciem că nu s-a dat eficiență principiului proporționalității la care am făcut referire mai sus.

În dispozițiile art. 29 din Constituție care consacră juridic libertatea de conștiință nu se menționează în mod expres credința creștină și Biserica ortodoxă. În aliniatul 1 al acestui articol se stipulează: ’’Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale’’. Aliniatul 2 al aceluiași articol arată că: ’’Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc‘’. Celelalte alineate ale articolului consacră libertatea cultelor religioase, relațiile dintre culte și dintre acestea și stat precum și dreptul părinților sau a tutorilor de a asigura în raport cu propriile convingeri educația copiilor minori.

Desigur, toate aceste reglementări constituționale sunt valoroase, conforme standardelor democratice actuale, dar considerăm noi că trebuie mai mult decât atât, deoarece este necesar a fi consacrat constituțional că România este o țară creștin ortodoxă, așa cum afirmă mulți dintre înalții slujitori ai Bisericii Ortodoxe, teologi și savanți, iar Biserica Ortodoxă prin comunitatea credincioșilor ortodocși este majoritară față de toate celelalte culte sau confesiuni existente pe teritoriul României.

Tradiția constituțională antebelică și interbelică reprezintă un argument în acest sens. Astfel, în Constituția României din 1866, în art.5 alin. 2, se menționa expres că: ’’Religia creștină ortodoxă fiind religia marei majorități a Românilor, Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în statul Român’’. Un text similar exista și în Constituția din 1923 la art. 22,alin 3 precum și în Constituția din 1938 la art. 19 alin 2.

Aceste tradiții constituționale românești nu au mai fost preluate de legiuitorul constituțional contemporan. Este un fapt juridic regretabil în opinia noastră, dar care este conform cu societatea statală secularizată în care trăim. Astfel, în mod constant politicienii atei, care dețin puterea în Europa și nu numai au refuzat orice referire în instrumentele juridice și politice de bază ale Uniunii Europene, precum și în constituțiile țărilor acestui continent, la tradițiile și realitatea spirituală creștină a Europei și să consemneze adevărul potrivit căruia credința și cultura creștină sunt dominante în acest spațiu. Este o gravă eroare care încercă a fi justificată pe ideea că referirea la creștinism ar fi ofensatoare la adresa necreștinilor sau ateilor și nu ar respecta principiul toleranței. Aceste argumente sunt o expresie evidentă a umanismului raționalizat al drepturilor omului, considerat în mod fals de către unii ca fiind o nouă religie.

Evidența, care covârșește mintea și puterea de înțelegere a omului, dar care ar trebui consacrată și respectată și în plan juridic este cu totul alta. Nu numai că religia creștină este dominantă, chiar și în aceste vremuri de secularizare a societății și a statului, dar evidența mai presus de lumea aceasta arată că Biserica Ortodoxă este singura dintre toate cultele și confesiunile existente care păstrează întreagă și nealterată tradiția apostolică, în care Duhul Sfânt este prezent și lucrează în toată deplinătatea Sa, și care exprimă dreapta credință.

Sunt multe argumente pentru a susține această realitate și evidență pe care nu omul a instituit-o, ci lucrarea mântuitoare Domnului nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. Astfel, în Sfânta și Marea zi a Învierii Domnului, de două mii de ani Sfânta Lumină a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se pogoară din cer tainic numai dacă slujesc ortodocșii în Biserica Învierii sau a Sfântului Mormânt din Ierusalim. Nimeni nu a putut explica vreodată, după puterile rațiunii umane aceast profund și evident fapt. Este o taină care afirmă clar că Biserica Ortodoxă este singură care păstrează și duce mai departe dreapta credință. Tocmai de aceea este regretabil că o astfel de realitate nu este recunoscută și în plan juridic prin consacrarea în Constituție a adevărului că România este o țară creștin ortodoxă, iar Biserica Ortodoxă este Biserica dominantă în statul Român. O astfel de reglementare nu încalcă în nici un fel libertatea celorlalte culte și confesiunii și nu aduce atingere principiului toleranței.

 

III. Gânduri de final

Spuneam la începutul acestui studiu că vremea de încercare îngăduită de Dumnezeu în care ne aflăm acum aduce și multă tristețe. Nu cred că trebuie să rămânem într-o astfel de stare sufletească și existențială deoarece noi trebuie să avem mereu vii în mintea și inima noastră, în sufletele noastre, cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos repetate de multe ori și în diferite împrejurări în anii de propovăduire a Mântuitorului: ‘’Nu vă temeți, bucurați-vă‘’, ‘’Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului’’(Matei 28,19).

Aceste cuvinte care sunt actuale pentru că Domnul Iisus Hristos ni se adresează și nouă sunt dătătoare de credință și de nădejde și ne conferă certitudinea că această perioadă se va încheia curând și cu bine, iar noi vom deveni mai tari în credința noastră strămoșească.

Vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Justinian Chira spune: ’’O societate care prețuiește credința, care are dragoste de Dumnezeu și de oameni, o societate care poartă în suflet candela speranței, nu se va îmbolnăvi de tristețe niciodată!’’.7

Domnul nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor sfinților să ne ierte, să ne miluiască, să ne ajute și să ne mântuiască. Amin!

NOTE

1Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol II, în Opere complete,Vol 11,Editura Basilica București,218, p. 2010
2Dumitru Stăniloe,op.cit, pp, 292-293.
3Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p 51
4Dumitru Stăniloae, op cit. 50
5Pentru dezvoltări a se vedea, Andreescu Marius, Libertatea de conștiință ca dar al lui Dumnezeu și ca drept al omului, publicat în Porunca Iubirii, martie 2020, Editura Agaton
6Andreescu Marius,op. cit. Porunca Iubirii,martie 2020,Editura Agaton
7Din Caietele Arhiepiscopului Justinian,Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului,Baia Mare, 2017, vol. V, p. 270


Câteva gânduri la vreme de pandemie - Dr. Stelian Gomboş
 

 

Sunt, iată, două luni bune de când vorbim despre şi ne confruntăm cu pandemia de coronavirus (Covid 19)!...  În toată această perioadă asistăm şi participăm la schimbarea, modificarea sau transformarea lumii, a societăţii, a umanităţii, în fond, a noastră, ca oameni, ca entitate, comunitate sau colectivitate. Eu unul (şi) în acest răstimp îmi dau seama că Dumnezeu chiar ne poartă de grijă, ne apără, ne salvează, ne ajută, întru gestionarea şi depăşirea acestei crize. Pe de altă parte, toată această vreme poate fi una a reflecţiei, a meditaţiei, a rugăciunii, a filantropiei, carităţii şi faptelor bune, într-un cuvânt, a schimbării, a convertirii noastre din răi în buni şi din buni în şi mai buni. În altă ordine de idei, realizăm faptul că perioadele de criză de orice fel conţin şi ceva bun în ele, în sensul că mai clarifică, mai limpezesc unele probleme, de orice natură ar fi ele. Numai că, acum, problema cea mare este că societatea de astăzi, cea consumistă, postmodernă, secularizată, contemporană, nu mai este atât de obişnuită cu greul, cu dificultatea, cu criza ori crizele, reale, nu imaginare sau închipuite, cu adevăratele probleme ori necazuri, de aceea, iată, şi acum, în acest context, al acestei pandemii, ne confruntăm, cu toţii, cu ceva nou şi inedit şi reacţionăm pe măsură, în moduri diferite, care mai de care, pe toate planurile sau în toate domeniile ori zonele, fiindcă nu mai ştim cum să reacţionăm, de fapt, la încercările, situaţiile practice, concrete, problematice şi dificile, în cheie raţională, în manieră spirituală sau creştină, abordând şi tratând, totul, în ecuaţie duhovnicească.

            Cu alte cuvinte, observăm că acest eveniment, flagel sau fenomen, a scos şi ce-i mai bun dar şi ce-i mai rău din noi, confruntându-ne cu tot felul de situaţii ori ipostaze, una mai variată decât alta, atât pozitive cât şi negative. Căci da, a venit nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce să facem. Unii ne lamentăm și ne gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine să credem. Știu, conştientizez faptul că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei care sunt (deocamdată!) mai loviți decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre. Bineînţeles, avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume, bancuri și filmulețe pe mail, facebook sau pe WhatsApp și, astfel, mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu este întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umană, este tipic omenesc și a salvat lumea de la multe rele. Se spune că Aristotel a avut un tratat despre râs, pe care biserica occidentală ar fi încercat să-l oculteze și să-l condamne, fără să reușească.

            Apoi, după cum am mai spus, ne gândim la faptul că, nu este prima catastrofă planetară prin care trece omenirea. Au fost răciri sau încălziri bruște de climă, au fost molime ucigătoare, de la Ciuma Neagră care a omorât, pe la jumătatea secolului al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei până la Gripa Spaniolă de la finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulți oameni decât însuși războiul. Și, de fiecare dată, viața a învins. Sigur că a învins pentru cei rămași și nu i-a mai putut învia pe cei duși dintre noi, pe cei dragi ai noștri, lăsându-ne cu speranța în obșteasca înviere!... (Cf. Prof. Ioan Aurel Pop).

            Dar, desigur, ne mai gândim, în aceste zile, și la altele și ne încurajăm cu vorba noastră, salvatoare de multe ori, că în tot răul este și un bine. De când oare nu am mai respirat, mai ales în marile orașe, un aer mai curat? Deocamdată ne putem plimba pe jos – fiindcă Dumnezeu ne-a dat picioare ca să umblăm cu ele și nu să le punem doar pe pedala de accelerație a mașinii ori să le îndreptăm obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cărări demult uitate și ocolite. Am trecut mereu grăbiți pe lângă edificii și nu am văzut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme să prețuim un colț de stradă, o statuie sau un bust al unui om odinioară faimos și azi uitat. De când nu am mai avut răgazul să privim o gâză care învie după iarnă, de când nu am mai conștientizat versurile lui George Topârceanu cu puiul de muscă ieșit „ca să-și usuce labele”? Poate că în serile lungi, vom reuși și noi, ca Lucian Blaga, să auzim (din nou ori pentru prima dată) „cum bat în geamuri razele de lună”. (Cf. Prof. Ioan Aurel Pop).

            Altfel spus, poate că nu i-am mai ascultat demult pe părinții și bunicii noștri, cu durerile lor, cu poveștile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni bătrâni și bolnavi. S-ar putea ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor și chiar amintirile lor, gândurile nostalgice din viața lor trecută să ne ni se pară dintr-o dată pline de farmec și de miez. De când nu ne-am mai jucat în chip serios cu nepoții ori copiii noștri, fără grabă, în tihnă, cu sufletul deschis? Iată că avem acum timp să ne punem în pielea lor și să înțelegem că „bucuria și iubirea lor este jocul”, că au nevoie și ei de copilărie și că este așa de simplu, de necesar să ne copilărim și noi câteodată!...

Unii dintre noi ne mirăm că vin românii acasă din depărtări și ne gândim că ar trebui să rămână unde se află. Da, comod și sigur pentru noi și, poate, chiar pentru ei, așa ar fi, numai că firea omenească nu se ghidează întotdeauna după regulile rațiunii. Pe lângă minte, avem și inimă, iar inima ne trage la casa noastră, lângă ai noștri, lână aceia care ne pot înțelege „bucuria și amarul”, dorul și durerea. Acum s-a văzut în mod evident că globalizarea nu ne poate despărți de „locul nașterii noastre”, că ne exprimăm grijile mai bine în românește, chiar dacă vorbim și engleză, franceză ori germană. Episcopul Inochentie Micu Klein, trecut în lumea drepților în anul 1768, la Roma, după aproape un sfert de veac de exil, a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în așteptarea obșteștii învieri, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Mulți au privit cu nepăsare această dorință testamentară și au pus-o pe seama unui om amărât, a unui om de demult, care gândea după tiparele vieții lui. Iată că acele tipare se potrivesc și astăzi, pentru că, în anumite privințe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole). (Cf. Prof. Ioan Aurel Pop).

            Trudiți de viața trepidantă, vlăguiți de alergătura zilnică, dați afară de prin trecătoarele slujbe, umiliți câteodată pentru banul câștigat greu, speriați de primejdia stingerii printre străini, românii iau calea țării. Unii își dau seama abia acum că odinioară, când ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituții nevolnice, pe împrejurări nefaste. De câte ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau că nu mai au nevoie de România, că s-au săturat de România ori că nu vor mai reveni în România! Sufletul, însă, nu se pliază, însă, după rațiunea rece, după orgolii de moment și nici după venitul material copios. Mulți ascultă acum imnul național cu alte urechi, iar unora „Balada” lui Ciprian Porumbescu le dă altfel de fiori. Casa de acasă, oricât de umilă ar fi, prețuiește acum mai mult decât toți banii din lume. (Cf. Prof. Ioan Aurel Pop).

            Vorba „să ne ținem de neamuri” are, parcă, acum alt înțeles. Iar asta se întâmplă – culmea! – în mijlocul izolării la domiciliu spre care suntem îndemnați. Ne izolăm desigur, dar ne izolăm întru unitate, iar această unitate constă și din familia cea mare care este neamul nostru. Ne considerăm, ne socotim adesea mai proști decât alții, mai necivilizați, mai inculți. Dăm buzna în magazine, ne aprovizionăm peste măsură, dăm din coate și zbierăm, mințim că nu suntem infectați și că nu am fost în zone de risc, ne purtăm iresponsabil. Dar oare alții – puși în fața acestei situații limită – cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna și nu toți! Am văzut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am văzut îmbrânceli, insolențe și prefăcătorii la Paris ori la Madrid. (Cf. Prof. Ioan Aurel Pop). Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune și cu rele. Popoarele nu sunt, însă, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt așa. Nu este momentul să ne lamentăm, ci trebuie să ne adaptăm cât mai bine împrejurărilor și să mergem înainte. (Cf. Prof. Ioan Aurel Pop).

            Ca atare, haideți, fraţilor, să apreciem că, în mijlocul acestui rău imens, am câștigat în comunicare, în dialog și în omenie. Văd zilnic români care se duc să hrănească alți români, care împart hrană și măști, care duc vitamine pentru întărirea imunității organismului, care au grijă de animalele de companie rămase singure. Aceștia trebuie prețuiți și încurajați. Numai zic de cei din linia întâi: cadre medicale şi sanitare, militare şi civile, angajaţi ai MAI, MAPN, MAE, IGSU, SMURD, Ambulanţă, Pompieri, Poliţie, Jandarmerie, etc, cărora li se cuvine a li se aduce şi adresa toată cinstea, preţuirea, recunoştinţa, gratitudinea şi admiraţia noastră!... Văd și români nepăsători, egoiști, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau răi. Aceștia trebuie veștejiți și pedepsiți. Legile curente și cele excepționale, măsurile, regulile de viețuire și de conviețuire nu se discută, ci se aplică. Nu este acum momentul să fim originali, să ne exhibăm orgoliile și inițiativele, să încercăm să ne „descurcăm”. Este drept că „românul s-a născut poet”, dar acum, în viața publică, trebuie să domnească legea și ordinea, nu „poezia”. Pe de altă parte, românii (ca și italienii) nu sunt nemți ori elvețieni și nu au în spate o istorie întreagă de civism și democrație liber consimțită.

            Aș vrea să văd oameni politici care să explice starea aceasta de urgență pe înțelesul tuturor, să nu vorbească doar în sentințe, de la înălțimea podiumului lor de șefi, să nu se sfiască să pună și o lacrimă între slove (cum ar fi zis Octavian Goga), să nu-și ascundă vorba tremurată, să ne arate că trăiesc drama noastră și că împărtășesc speranța noastră. (Cf. Prof. Ioan Aurel Pop). Vorba dulce, dar fermă poate muta munții din loc. Să fim blânzi, buni cu medicii (și personalul medical) și cu învățătorii (de toate gradele), precum şi cu slujitorii Sfintelor biserici, ale Sfintelor Altare. Primii ne vindecă trupurile vlăguite de boală, iar ceilalți ne vindecă minţile, sufletele (şi trupurile, deopotrivă), duc educația mai departe, cultivă, dragostea, speranţa şi încrederea, în om și umanitate. Am vrea (mai ales acum) să-i simțim și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, în plus, dincolo de toate aceste naivități ale mele, ei mai au o datorie: să ia măsuri bune, să aibă alura de lideri, să-și conștientizeze rolul de elite, ca să ne poată insufla încredere și speranță. Dacă nu pot sau nu știu să facă acest lucru, atunci este grav, căci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de călăuze potrivite, eficiente şi, pozitive!...

            Altminteri, „bucuroși le-om duce toate”, pentru că ne știm trecători și vulnerabili. Suntem trestii gânditoare, cum zicea Blaise Pascal și ne purtăm ca atare, cu umilință și cu semeție în același timp, în căutarea echilibrului. Dacă nu o facem mereu, înseamnă că avem mari carențe în educație, că nu am făcut școală cum se cade, că am rămas la un stadiu de ființă inferioară. Drept urmare, criza aceasta neașteptată ne-a învățat ce să prețuim în viață, cum să separăm valorile de nimicuri, ce mare avere este bogăția sufletească. Alergăm clipă de clipă, ceas de ceas, după slujbe bănoase, căutăm să trăim în mare confort material, ne ascundem adesea adevăratele sentimente și acum ne dăm seama ce bogăție avem în noi și cum am putea să revărsăm această bogăție spre semenii noștri. Poate că, după această grea încercare, ne vom rândui altminteri viața individuală și socială, ne vom trezi să fim mai buni și mai drepți, ne vom revărsa preaplinul sufletului spre lume și spre țară, adică spre colțul nostru de lume, pe care nu-l iubim pentru că este perfect (nu este!), ci pentru că este (încă) al nostru, potrivit spuselor sau afirmaţiilor Profesorului Ioan Aurel Pop.

În concluzie, ca un remediu şi antidot la, tot acest moment existenţial şi fenomen crucial, haideţi, oameni buni să, revenim, să redevenim, curajoşi, plini de curaj, deoarece viaţa este un lung şir de alegeri şi de evenimente sau lucruri impuse, pe care omul le trăieşte în fiecare clipă şi, să realizăm faptul, adevărul şi realitatea că, va trece ea şi aceasta, adică această epidemie ori pandemie!... Personal, sunt de părere că înfruntarea fricii de către fiecare om este mult mai importantă, dacă se manifestă zilnic, decât curajul eroic sau glorios, care poate fi demonstrat de puţine ori sau deloc în viaţă. În general, despre oamenii curajoşi, în sens clasic, se vorbeşte la trecut, întrucât, în majoritatea cazurilor, aceştia nu au reuşit să treacă peste pericolele pe care au dorit să înfrunte. Prin acte de îndrăzneală zilnică, care provin din partea unui număr cât mai mare de oameni, pot fi realizate sau înfăptuite lucruri mult mai importante, dacă privim în ansamblu efectele concurente ale acestora. Mai mult, de aceste acte se vor contamina din ce în ce mai multe persoane, care vor imita ceea ce au observat la alţii, determinând un curaj colectiv benefic pentru societate.

În încheiere, vom reţine şi sublinia, în acelaşi duh cu Părintele Nicolae Steinhardt că „curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care-I asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora este îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor? Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi?) Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Sfinţilor Apostoli la propovăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă nici toiag nici pâine nici bani? Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credinţa? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat, din punct de vedere psihologic, a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi vizonul Bisericii; este şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului. (Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae De la Rohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 252).

Aşadar, să nu uităm faptul că „Curajul conţine geniu, putere şi magie” (Goethe); „Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici şi să vorbeşti. Curajul înseamnă, de asemenea, să te aşezi şi să asculţi” (Churchill) şi, „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”!... În altă ordine de idei, în sens cotidian, obişnuit, curajul este atitudinea (capacitatea, caracteristica), specifică unor oameni, care înfruntă cu îndrăzneală sau temeritate pericolele.

Din punct de vedere moral, curajul orientat spre scopuri nobile, este considerat virtute. Omul curajos este un exemplu pozitiv sau chiar un model pe care ceilalţi îl adoptă, uneori. Curajul este o trăsătură de caracter opusă laşităţii, particularitate regăsită în paleta caracteristicilor oamenilor care nu-şi pot stăpâni frica. Omul curajos luptă cu primejdiile, în timp ce laşul are o atitudine contrară, orientată spre evitarea acestora. De regulă, omul curajos este considerat un om demn, cu suflet nobil, în schimb laşul este opusul acestuia, adică i se pune eticheta de om nedemn şi ignobil. Diferenţa dintre curajoşi şi laşi nu are la bază criteriul lipsei, respectiv existenţei, fricii, ci al existenţei sau nu a forţei morale de a înfrunta sentimentul de teamă. Acest sentiment îl regăsim în cazul celor din prima categorie, însă lipseşte în cazul laşilor. Cu alte cuvinte, curajul şi frica nu se exclud reciproc, întrucât aceasta este prezentă la orice om, dar numai omul curajos o înfruntă prin asumarea riscurilor generate de pericolele ce pândesc societatea. Omul curajos nu este un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile.

În altă ordine de idei, curajul este aproape întotdeauna asociat cu riscul sau cu primejdia, deoarece omul curajos preferă să înfrunte pericole sau să-şi asume riscuri, indiferent de ceea ce-i spune raţiunea, în timp ce frica, laşitatea este cel mai adesea precedată existenţa unor procese deliberative, care stau la baza deciziei laşului de a nu-şi asuma riscul sau de înfrunta primejdia. În mod paradoxal, se poate spune că, în quasitotalitatea situaţiilor, curajosul are un comportament iraţional, iar laşul o conduită raţională. Indiferent de ceea ce-i spune mintea să facă, omul curajos preferă glasul inimii, iar laşul şi fricosul, indiferent de ceea ce-l şopteşte inima să facă, va alege raţiunea minţii.  Nu înseamnă, însă, că omul curajos se bazează pe intuiţie, iar laşul numai pe chibzuire. De aceea, haideţi oameni buni, să fim curajoşi, căci curajul ne va trezi, ne va uni, ne va transforma în oameni liberi, demni, şi uniţi!...

Curajul ne va ajuta să devenim/să fim noi înşine, în tot locul şi în toată vremea!...

Prin urmare, noi, toţi, suntem chemaţi să (re)devenim curajoşi dar şi, normali, naturali, fireşti, echilibraţi, lucizi şi cerebrali, raportându-ne la supranaturalul, metafizicul şi supra raţionalul, etern, veşnic şi, pururea dumnezeiesc. Altfel spus, oameni buni, să ne întoarcem la ipostaza, purtarea, viaţa şi vieţuirea originară şi originală, curajoasă şi asumată, responsabilă şi altruistă, nobilă şi generoasă, simplă şi naturală, înţeleaptă şi firească, altminteri riscăm să alunecăm în bizar şi derizoriu, în penibil şi ridicol, în cumplită înşelare, amarnică amăgire şi dureroasă dezamăgire!...

Să nu fie una ca aceasta!...

Fereşte-ne, păzeşte-ne şi apără-ne, Doamne, de toată fărădelegea, vulnerabilitatea, răutatea, boala, slăbiciunea, epidemia, pandemia şi neputinţa în vecii vecilor. Amin!...

 

Adresat Credinciosilor, Slujitorilor Sfintelor Biserici, Sfintelor Altare

Cu mila și cu bunatatea lui Dumnezeu, cel mult milostiv, lesne iertatator și îndelung răbdător, la un moment dat, Bisericile vor fi redeschise credincioșilor, adică publicului larg, religios, chiar dacă acest lucru se va realiza în mod gradual și etapizat, numeric și procentual, în sfârșit, mila lui Dumnezeu în toate. Și acest lucru se va întâmpla, nu pentru meritul nostru ci pentru nesfârșită bunatate și dragoste al lui Dumnezeu, care, s-a jertfit "pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire" iar, pe de alta parte, Biserica, care este al lui Iisus Hristos - Adevăratul Dumnezeu, este "Cetatea pe care nici porțile iadului nu o vor birui", este Cetatea în care și, din care, Dumnezeu - Sfânta Treime - Tatal, Fiul și Duhul Sfant, nu vrea sa piardă pe nimeni, nu are de pierdut pe, absolut nimic și, încă ceva: va asigur, în mod sincer, pozitiv și optimist, ca vor fi pline, din nou, pline, fiindcă sunt mulți, suntem nenumărați aceea care, abia asteptam, acest "Paște" pe care "Domnul, cu vrere și, demult, a vrut să-l mănânce cu, noi!" Așadar, mai este puțin, încă putina răbdare, după cum, odinioară, i-a transmis înțeleptul fiu Solomon tatălui sau - Regele David, spunând ca, "și aceasta va trece!"

Aidoma sa credem, cu tărie și convingere și noi, ca, și aceasta epidemie ori pandemie va trece, dar, nădăjduiesc, totuși, ca, am învățat ori, vom învață ceva concret, din toată aceasta perioada si situație: sa apreciem, sa prețuim, ce avem, atunci când avem nu, atunci când, nu mai avem, după, din păcate, facem, de obicei. Sa prețuim Biserica, sa prețuim Sfintele Slujbe, Sfintele Taine și, îndeosebi, Dumnezeiasca Liturghie și, mai ales, Sfânta Euharistie. Căci, altfel, "Rătăcirea de pe urma poate fi mai rea, mai periculoasa și, mai primejdioasa decât cea dintâi!" De aici încolo, de acum inainte, sa apărăm, deci, sa slujim, sa cinstim, sa respectam Biserica, asa cum trebuie, asa cum se cuvine, fiindcă, altminteri, aceasta "Cetate se va lua de la noi și, altora (mai) vrednici va fi data, dăruită sau, oferita!" Sa nu fie una ca aceasta insa, acest lucru depinde, numai de noi, chiar, numai de noi, fiii, membrii și, propvaduitorii, mărturisitorii ori, slujitorii Ei, cler și popor, deopotriva. "Mântuieste Doamne poporul Tau și binecuvântează moștenirea Ta, biruință binecredinciosilor creștini asupra celui potrivnic daruieste si, cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau!" Amin!

 

Da, mie, unuia, îmi este tare dor de ei, de marii noștri Duhovnici ori Parinti duhovnicești, romani, contemporani, pe care, eu unul, ii pomenesc, ii cinstesc, ii prețuiesc și, ii citesc, vizionez sau ii ascult (înregistrările foto, audio, video cu ei) ori de câte ori mi-i amintesc, cu mult dragdi sfânta pretuire ori admiratie, invocându-i și, evocându-i. Mai ales ca, nu știu de ce dar, am senzația ori percepția ca, peste unii dintre sfințiile lor s-a cam așternut praful uitarii, în ultima vreme. Cred ca, sunt în asentimentul tuturor când spun ca, pomeni du-i, în cele ce urmează, unii sau alții dintre ei ne vor provoca vii amintiri și ne vor stârni dulci mângâieri sufletești sau duhovnicesti!... 

 

Părintele Paisie Olaru

Părintele Cleopa Ilie

Părintele Ioanichie Balan

Părintele Victorin Oanele

Părintele Ioil Gherghiu

Părintele Antim Gaina

Părintele Arsenie Boca

Părintele Teofil Badoi

Părintele Teofil Panait

Părintele Teofil Pandele

Părintele Teofil Paraian

Părintele Iachint Unciuleac

Părintele Dosoftei Muraru

Părintele Arsenie Papacioc

Părintele Sofian Boghiu

Părintele Adrian Fageteanu

Părintele Iustin Parvu

Părintele Grigorie Babus

Părintele Ioasaf Popa

Părintele Clement Popescu

Părintele Rafael Ghita

Părintele Ioasaf Boiciuc

Părintele Vasile Prescure

Părintele Macarie Ioniță

Părintele Gherontie Puiu

Părintele Neonil Stefan

Părintele Lavrentie Sovrea

Părintele Paisie Vasaloglu

Părintele Ghelasie Gheorghe

Părintele Benedict Ghius

Părintele Ieronim Stanciu

Părintele Iarion Argatu

Părintele Ilie Lacatusu

Părintele Partenie Apetrei

Părintele Gavriil Stoica

Părintele Arsenie Praja

Părintele Nicanor Lemne

Părintele Nicodim Mandita

Părintele Nicodim Bujor

Părintele Dometie Manolache

Părintele Dumitru Staniloae

Părintele Constantin Galeriu

Părintele Nicolae Bordasiu

Părintele Petroniu Tanase

Părintele Dionisie Ignat (Colciu) 

Părintele Vasile Vasilache

Părintele Felix Dubneac

Părintele Roman Braga

Părintele Ioan Negrutiu

Părintele Dimitrie Bejan

Părintele Constantin Voicescu

Părintele Iulian Stoicescu

Părintele Visarion Coman

Părintele Visarion Iugulescu

Părintele Timotei Iftimie

Părintele Simeon Tatu

Părintele Alexie Barca

Părintele Serafim Popescu

Părintele Timotei Tohaneanu

Părintele Veniamin Tohaneanu

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Părintele Mina Dobzeu

Părintele Nicolae Steinhardt

Părintele Serafim Man

Părintele Dumitru Balasa

Părintele Proclu Nicau

Părintele Mihail Goia

Părintele Irineu Iurascu

Părintele Paulin Leca

Părintele Constantin Sarbu

Părintele Porfirie Bucurescu

Părintele Iustinian Cretu

Părintele Gheorghe Avram

Părintele Liviu Branzas și, mulți, mulți alții care, dacă ar mai fi fost, astăzi, aici, cu noi și, printre noi, cei încă rămași pe acest pământ, lumea, viata, tara, patria și, nația noastra, sunt absolut convins ca, ar fi arătat altfel, cu totul altfel, total diferit.

 

Dumnezeu să îi odihnească, pe ei, pe toți, în Raiul Sau cel neapus și neînserat, să-i așeze cu drepții și, să-i numere cu sfinții Săi!...

Veșnică să (le) fie evocarea, invocarea, amintirea și pomenirea lor! Amin!

 

steliangombos.wordpress.com

 



Accidente şi permanenţe de Învierea Domnului în 2020 - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Introducere

Anul acesta pare că Învierea Domnului, momentul fondator al creştinismului, a fost “înghiţit” de prescripţiile seculariste ale ordonanţelor militare de urgenţă date cu scopul de a proteja sănătatea populaţiei. Părerea aceasta este una cât se poate de ilară, dat fiind că nici o ordonanţă nu poate porunci virusului Corona, apoi, ce să mai vorbim de Învierea lui Hristos. E şi acesta un punct de vedere. Ordonanţele s-au dat nu direct împotriva virusului, ci în scopul conştientizării de către om a responsabilităţii şi rolului pe care îl are în reducerea răspândirii virusului.

Să zicem că “Învierea Domnului” e o victimă colaterală a demersurilor statului roman de a-şi proteja cetăţenii de boală şi moarte. Scopul a fost Covid-19, nu Învierea. În acelaşi timp, e adevărat că şi Învierea Domnului are ca scop Viaţa, pentru aceasta fiind necesar ca moartea să fie omorâtă, cum, de altfel şi mărturisim de zeci de ori că “Hristoa a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând”. Oricum ar fi, nu poţi aduna mere cu pere şi nici nu poţi încerca să judeci şi să evaluezi cu aceleaşi criterii modul în care i-a venit de hac morţii Hristos şi felul în care oamenii se luptă în mod autonom împotriva morţii. Totuşi, toate sunt cu îngăduinţa Proniatorului.

 

            Aleatoriu, poezie şi dramă de Paşti

            Până una alta, un prieten din Braşov mi-a povestit despre “ciudata” noapte a Învierii… În cartierul unde locuia n-a ieşit nimeni cu lumânarea aprinsă la 00.00 pentru a forma acea mare de luminiţe şi pentru a cânta împreună “Hristos a înviat!”. Nimeni nu i-a adus Paşti, nici Lumina Sfântă de la Ierusalim. Frica a pus stăpânire pe toată lumea încât probabil că oamenilor li s-a făcut frică şi să stea pe la propriile balcoane. În afară de iluminatul stradal şi de maşina de poliţie pe care a văzut-o, a fost întuneric şi o linişte apăsătoare. Biserica nici măcar nu se mai zărea, deoarece acum câţiva ani a apărut în faţa ei o clădire imensă.

Şi, continuă amicul acesta, mi-am adus aminte de poezia “De Paşti” a lui Arghezi. Acolo se pot trăi Paştile împreună cu îngerii din cer “La toate lucarnele şi balcoanele/ Au scos din cer îngerii icoanele/ Şi-au aprins pe scări/ Candele şi lumânări/ Oraşele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velinţe şi covoare/ Şi ard în potire/ Mireasmă subţire/ Şi din toate ferestrele odată,/ Mii şi sute de mii,/ Heruvimii fac cu mâna bucălată/ La somnoroşii noştri copii”. 

Într-adevăr, anul acesta “programul” Învierii Domnului s-a lecturat pe verticală. Orizontalitatea mării de luminiţe ale lumânărilor care se puteau vedea în alţi ani de Paşti, a lăsat loc ridicării ochilor spre cer. “Sus să avem inimile!” Pentru cei curaţi la inimă ca şi copiii, mă rog, pentru cei care au putut ajunge să se spovedească – nici ei nu foarte mulţi, probabil că cerurile s-au deschis şi au văzut îngerii  care se coborau şi urcau cu lumini aprinse pe scara cerului proptită pe pământ. Un Paşti mai angelic de data asta, mai spiritual decât de obicei pentru oricine, deoarece oamenii au rămas mai izolaţi şi gustul mâncării  n-a mai fost acelaşi ca atunci când familiile se întâlneau în tihnă de sărbători. Oricum, scopul Învierii n-a fost virusul Corona şi nici ca noi să mâncăm bine cu toţii împreună de Înviere.

Cred că în afară de oamenii care s-au putut conecta cu cerul pe platforma credinţei şi a rugăciunii personale, anul acesta Paştile au balansat sentimentalist între nostalgia lui cum era odată şi un viitor confuz.

 

Trup, persoană, mântuire în contextul Învierii

Sigur că o astfel de formulare a subtitlului poate părea una preponderent pământească. Cumva şi Învierea Domnului e pământească, dar în alt fel. Adică Iisus învie pe pământ cu trupul luat din Fecioara Maria, însă acelaşi trup trece prin uşile încuiate şi abia dacă este cunoscut sub aparenţele pământeşti de către Luca şi Cleopa care mergeau spre Emaus şi despre care nu putem spune că nu L-au cunoscut pe Domnul. Mai mult, după patruzeci de zile de la Înviere, cu acelaşi trup plin de răni dar care acum strălucesc ca nişte candele ale Luminii Învierii, Hristos S-a înălţat la cer şi a şezut de-a drepta lui Dumnezeu pentru eternitate.

Aceasta nu înseamnă că este vorba despre vreun dualism gnostic, deoarece îndumnezeirea firii umane în Hristos s-a realizat după şi prin har şi, în nici un caz, fiinţial. Sfântul Maxim Mărturisiturul foloseşte metafora fierului înroşit în foc: în incandescenţă nu le mai deosebeşti raţional vorbind, dar, după răcire, fierul rămâne fier călit iar focul rămâne foc. Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) a precizat aceste lucruri în formula sa dogmatică după care firea dumnezeiască şi cea omenească s-au unit în Persoana Cuvântului în chip “neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. Sau, cum ar spune părintele Stăniloae, trupul omenesc al lui Hristos rămâne permanent în dispoziţia de a primi harul îndumnezeitor din partea firii dumnezeieşti a Persoanei divine întrupate, fără ca acest lucru să însemne pasivitate inactivă şi opacă. Dimpotrivă, în Biserică, Trupul lui Hristos, se continuă mântuirea omului şi “prin aceasta se sădeşte şi în ei (în oameni s.n.) sfinţirea şi începutul învierii, aflate în trupul lui Hristos, sfinţire şi început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos” (Stăniloae, 1978, p. 195).

Prin DA-ul Fecioarei Maria în faţa îngerului Gavriil trimis de Dumnezeu, toată omenirea a ieşit din negativism şi omul a acceptat că ego-ul lui nu mai este centrul universului şi că din starea deplorabilă în care a căzut nu-l mai putea ridica decât Făcătorul lui şi al cerului şi al pământului. Percepţia omului despre sine s-a descentralizat. Din autonomă gândirea omului a devenit teonomă. Din imperativă, voinţa omului a devenit rugătoare.

În fond, aceasta este contribuţia majoră a persoanei umane la propria mântuire, adică să se deschidă lucrării dumnezeieşti şi să primească roadele ei câştigate de Hristos prin Cruce şi Înviere în viaţa ei.

Chiar la începutul Dumnezeieştii Liturghii, diaconul rosteşte nişte cuvinte a căror semnificaţie în limba greacă este bogată de înţeles: “Kairos tou poiesai to Kyrio”, cuvinte care Liturghierele noastre româneşti sunt traduse aşa: “Vremea este a sluji Domnului”. Însă în semnificaţia lor primară mesajul duhovnicesc este: “E timpul ca Domnul să acţioneze” (Webber, 2008, p. 143).

 

Icoana Învierii şi dinamica mântuirii oamenilor

a) Icoana Învierii Domnului e grăitoare prin sine în sensul lucrării pe care Hristos o face pentru cei din iad. El nu iese de acolo cu mâinile goale. Cu picioarele calcă peste porţile zdrobite ale iadului şi cu mâinile îi ridică pe Adam şi pe Eva din străfundurile întunecate ale depărtării de Dumnezeu prin neascultare.

Sunt exact aceleaşi mâini mântuitoare şi iubitoare care s-au prins de atâtea ori de gâtul Fecioarei şi care au  binecuvântat apa la nunta ce s-a întâmplat în Cana Galileii, care au binecuvântat pâinea şi peştii în pustie, ochi orbului, mâinile acelea care s-au atins de sicriul tânărului din Nain şi care au ajutat-o pe fiica lui Iair să se ridice din moarte, care au binecuvântat-o pe femeia păcătoasă, mâinile care s-au înălţat în rugăciune stăruitoare în Grădina Ghetsimani, care au ridicat şi au binecuvântat pâinea şi vinul la Cina cea de Taină, care s-au întins pe Cruce întru îmbrăţişarea prin iubire şi iertare de păcate nu doar a celor care L-au răstignit ci ale întregii lumi, mâinile care pe când îi binecuvânta pe ucenici în Emaus s-au făcut nevăzute şi care pe când îi binecuvânta pe apostoli se înălţau la cer sub promisiunea făgăduinţei Duhului Sfânt.

Aceste mâini răstignite şi înviate sunt cele care i-au luat cu puterea iubirii din iad pe protopărinţii noştri, aşa cum a putut prevedea dreptul Iov care ştia prin descoperire de sus că Răscumpărătorul îi va lua şi îi va ridica pielea prăbuşită în ţărână. Aceasta este lucrarea lui Hristos prin Învierea plină de lumina Chipului Său. De fapt, este izbitoare asemănarea dintre faţa lui Hristos transfigurată în lumina cea necreată a Taborului şi faţa Lui din momentul Învierii. 

b) Mai există o icoană a Învierii de inspiraţie Occidentală şi care are la bază o motivaţie artistică de tip renascentist şi umanist, motivaţie care are la bază principiul după care omul este măsura tuturor lucrurilor. Această percepţie este proiectată apoi şi pe semnificaţia icoanei cu Învierea Domnului Care apare acum cu mâinile ridicate quasi-impunător spre cerul care iată că, într-un fel potrivit cu crima de lez-majestate, şi-a primit satisfacţia dezonorată de omul păcătos. Zâmbetul de biruinţă acum este de o magnitudine imperială, aproape mulţumită de sine. Iar mâinile sunt goale; nu ţin nici arme, dar nici nu ridică pe cineva din iad. Poartă doar un steag alb al biruinţei.

O astfel de interpretare a lucrurilor aşa cum se poate desprinde din această a doua variantă a icoanei Învierii, ne proiectează automat în zona lui trebuie. Aşa trebuia să fie şi Hristos Domnul, volens-nolens, a trebuit să sufere pe Cruce pentru a vindeca onoarea rănită a unui Dumnezeu vulnerabil (în concepția catolică).  

Prin Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul a încununat procesul îndumnezeirii harice a firii omeneşti asumate în Ipostasul Său dumnezeiesc şi îndumnezeitor.

Roadele Învierii Domnului se vor primi în viitor, fără voie şi nu toate, ca răsplată pentru faptele noastre care au fost făcute cu voia noastră sau se pot primi aici şi acum la Sfânta Liturghie. Să le luăm pe rând.

 

A) Învierea noastră la schimbarea chipului acestei lumi

M-am ferit să spun “la sfârşitul acestei lumi” tocmai pentru că lumea aceasta aşa cum este ea nu va pieri, nu se va sfârşi, ci se va schimba, adică va fi “un cer nou şi un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). La fel, oamenii vor fi şi ei noi, nu în sensul că nu vor fi purtători de trupuri, ci pentru că trupurile lor vor fi transfigurate, spiritualizate. În mod paradoxal, trupurile deşi vor rămânea aceleaşi, totuşi se vor schimba.  

Sfântul Apostol Pavel le spune explicit corintenilor: “Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc… Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Corinteni 15, 42-44 şi 53).

Iar învierea aceasta a trupurilor tuturor nu ar fi posibilă în afara Învierii lui Hristos cu trupul din mormânt (Stăniloae, 1995, p. 164 ş.u.). Respectul – a se citi iubirea – lui Dumnezeu este pentru omul complet: trup şi suflet. La început, după ce Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, “a luat ţărână din pământ” şi l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea Sa, adică a lui Hristos Întrupat. Căci Dumnezeu nu l-a făcut pe om după un model abstract, ci după chipul Logosului Întrupat, deoarece El ştia că omul va cădea în păcat şi va fi nevoie de Întruparea Cuvântului. Astfel, arătând un atare respect faţă de om ca întreg, Hristos ar fi rămas în negare de sine ca Creator dacă şi-ar fi abandonat trupul mormântului pentru vecie. Sigur că noi nu ne dorim acum ca să-l obligăm pe Dumnezeu să-l salveze pe om chiar dacă, să zicem prin absurd, n-ar vrea să facă asta. El e Atotputernic şi Atoateţiitor. Şi “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iubirea poate îmbrăca forma libertăţii, purtării de grijă şi susţinerii existenţei omului, a materiei, a lumii şi a universului întreg. Aceasta e iubirea lui Dumnezeu pentru lucrurile mâinilor Sale şi nu vreo neputinţă sau vreo necesitate ontologică a Lui.  

Judecata lui Dumnezeu va fi una completă şi va privi atât sufletele cât şi trupurile noastre. Şi e bine că e aşa, având în vedere slăbiciunea trupului care îl trage pe om mai uşor în lumea ispitei şi a păcatului. În rugăciunea care precedă Taina Spovedaniei, preotul arată înţelegerea pe care Dumnezeu o are faţă de noi oamenii (nu faţă de păcatele noastre), deoarece “ în orice chip, ca un om, purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de diavolul sau în cuvânt sau în faptă sau cu ştiinţă sau cu neştiinţă”.

Dacă judecata s-ar face doar asupra sufletului şi, deci, trupul nu ar avea nici un rol în execuţia păcatului, atunci judecata ar fi mult mai aspră, deoarece sufletul ar cădea în păcat cumva în mai mare cunoştinţă de cauză, nemaifiind la mijloc opacitatea trupului care să împiedice vizibilitatea asupra caracterului insidios, şerpuitor, al păcatului.

De aceea, fie că vrem, fie că nu vrem, vom învia cu trupurile noastre şi după aceea va fi judecata. Iar judecata va fi una blândă şi înţelegătoare, cu multă îngăduinţă din partea Dreptului Judecător, Hristos Domnul, pentru că El Însuşi a purtat trup cu toate cele ale lui, afară de păcat.

 

B) Pe Hristos Cel Înviat din morţi Îl descoperim personal în Sfânta Liturghie.

Lumina Învierii este adevărată, personală. După ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cântăm: “Am văzut lumina cea adevărată…”.

După Înviere, când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus, Hristos era incognoscibil după trup. Era Acelaşi Hristos dar cu trupul de o calitate perceptivă aparte. Însă, când au ajuns în Emaus şi au intrat în casă, săvârşind Liturghia, au cunoscut că este El: “Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat-o şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei …Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Luca 24, 30-31 şi 35).

            Deloc întâmplător deci ca Slujba Euharistiei să ni-L redea pe Domnul Înviat şi fără de Care nici n-ar avea decât un sens simplu comemorativ-istoric şi simbolico-estetic. Trupul euharistic al lui Hristos se primeşte “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Învierea Domnului face posibilă Liturghia şi Liturghia ni-L dă nouă pe Hristos Cel ce a înviat cu trupul pentru ca noi să trăim veşnic.

Învierea Domnului stă între două Liturghii: Cina cea de taină cu toţi apostolii înainte de Înviere este prima şi, după, la Emaus cu Luca şi Cleopa. Momentele principale sunt aceleaşi până astăzi (IPS Streza, 2017, p. 272-273):

  1. “A luat pâinea”, “A luat paharul” (Marcu 14, 22-23) – a ales dintre toate ofertele de hrană omenească pe cele mai specifice;
  2. “A binecuvântat” (Matei 26, 26) – a consacrat, a sfinţit pâinea şi vinul;
  3. “A mulţumit” (Luca 22, 19) – asta înseamnă de fapt Euharistia, recunoştinţa faţă de Tatăl Care a binevoit şi a conlucrat la Jertfa Fiului Său;
  4. “A frânt şi a dat ucenicilor” (Marcu 14, 22) – deoarece sfinţirea darurilor se săvârşeşte spre sfinţirea credincioşilor;
  5. “A zis”: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi; acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28);
  6. “Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19) – pentru că “… de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar (la Sfânta Liturghie s.n.), moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Corinteni 11, 26).

 

Taina Euharistiei aşa cum ne-a fost lăsată nouă oamenilor de Hristos şi cum a fost consemnată documentar în paginile Sfintei Scripturi aşa cum am văzut, poate avea efecte profunde în viaţa omului care se deschide lucrării lui Hristos Cel Înviat în el.

Pentru sinteza excepţională pe care o face în acest sens, vom cita in extenso cuvintele părintelui Stăniloae: “Dar cel ce a devenit om nou în Hristos sau în unirea cu El şi a fost imprimat în toate puterile sufletului şi în organele simţurilor şi ale trupului de Duhul Sfânt (prin Tainele Botezului şi Mirungerii s.n.), poate înainta mai departe în unirea cu Hristos, poate realiza o nouă treaptă a transcenderii. Aceasta are loc în dumnezeiasca Euharistie. Acum nu mai pătrunde în om Hristos numai prin harul sau prin energia Lui, asemenea apei sau untdelemnului, ci cu însuşi trupul şi sângele Lui, primite de om de bunăvoie în sine. Unirea cu Hristos a ajuns acum la treapta cea mai înaltă. Omul are acum în fiinţa sa trupul şi sângele lui Hristos pline de dumnezeirea Lui, dăruindu-şi şi el trupul şi sângele lui Hristos, pentru a le avea comune pe ale sale cu ale Lui, atât el cât şi Hristos. Omul nu simte însă acest fapt cum simte Hristos umanitatea Sa unită cu El ca ipostas dumnezeiesc. Omul are doar o conştiinţă a împlinirii acestui fapt şi aceasta îi pune în mişcare mai mult sau mai puţin simţirea sa. El e ridicat de Hristos, ca Cel ce poartă simţirea de jertfă imprimată în El, la treapta cea mai înaltă de persoană, adică la treapta de persoană gata de dăruire jertfitoare Tatălui, pentru semenii săi, împreună cu Hristos. Cu cât te dăruieşti mai mult, cu atât eşti mai înălţat ca persoană şi într-o comuniune mai accentuată cu cel căruia te dăruieşti. Pentru adâncirea continuă a acestei simţiri i se dă omului putinţa unei mereu repetate împărtăşiri cu trupul şi cu sângele lui Hristos, pentru o intensificare neîncetată a acestei conştientizări şi personalizări dezvoltate  pe măsura dăruirii de Sine. Responsabilitatea lui e trezită cât mai mult prin rostirea numelui lui. Valoarea cu care e îmbrăcat prin primirea lui Hristos Cel înviat prin jertfa ca om la viaţa de veci, se afirmă prin asigurarea vieţii de veci pe seama lui. El va fi în veci unit cu Hristos, dar neconfundat cu El” (Stăniloae, 1995, vol. I, p. 204).

Iată însemnătatea Învierii lui Hristos în Sfânta Euharistie. 

    

            Concluzii

            Atunci când vorbim despre Învierea Domnului Hristos trebuie să putem face diferenţa între ceea ce este permanent, esenţial, de neocolit şi efemer sau accidental. A nu se confunda psihologia sentimentalismului subiectiv cu mesajul Domnului Înviat. Hristos n-a venit pe pământ pentru a rezolva problema sclaviei, a hranei, a construcţiilor de maşini ecologice etc. ci pentru a scăpa libertatea persoanei de păcat, boală şi moarte. Pentru că din frica de moarte se nasc toate păcatele şi multe dintre bolile noastre. Frica de moarte ne face egoişti sau simpli supravieţuitori ai acestei lumi. De frică să nu murim şi să se aleagă praful de noi ajungem să mâncăm compulsiv, să căutăm tot mai multe şi mai rafinate prilejuri de a ne spori confortul vieţii şi alternativele de distracţie. Şi pentru că egoismul nostru poate atinge cote foarte ridicate, deoarece suntem împreună cu alţi oameni care au aceleaşi pretenţii ca şi noi, atunci poate că devine mai uşor de înţeles pentru noi de ce a spus Sartre că infernul este semenul meu, adică fratele meu cu care mă “împung” pentru avere şi proprietăţi, colegul meu de servici care nu cumva să mi-o ia înainte profesional vorbind, amicul meu care are succes în afaceri şi care-mi “hrăneşte” invidia care, de fapt, tot o formă de egoism este…     

            De egoismul nostru funciar ne scapă sensul Învierii Domnului. Marea revelaţie a faptului Învierii e că nu vom mai muri definitiv şi irevocabil niciodată. Din “garaj” veşnic, moartea devine un spaţiu de trecere, o uşă, spre veşnicie. Astfel, viaţa noastră poate deveni mai asumată şi viziunea noastră asupra vieţii se echilibrează prin altruism şi binefacere de care depinde calitatea veşniciei noastre personale. Nu mai trăim ca atunci când socotim că viaţa aceasta pământească este totul. Sigur că viaţa noastră îşi are revendicările şi bucuriile ei dar, în acelaşi timp, este introducerea la veşnicia fiecăruia dintre noi. Deci faptul că nu ne întâlnim şi nu luăm masa împreună, deşi e foarte important, nu ţine de structura sensului biruinţei asupra morţii pe care am câştigat-o în Hristos sau a câştigat-o Hristos pentru noi. Mesajul permanent al Învierii este că “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă le-a dăruit”. Aşa să fie! 

Bibliografie:

  1. ARGHEZI, Tudor, (2004). Versuri, Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român.
  2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  3. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I şi II, Bucureşti: Editura Cristal.
  4. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  5. STREZA, Laurenţiu, (2017). Din exilul păcatului la Masa Împărăţiei, Sibiu: Editura Andreiana.
  6. WEBBER, Meletios, (2008). Paşii transformării, traducere de Nicoleta Amariei şi Claudia Varga, Iaşi: Editura Kolos.     


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Ioan Cantacuzino, medicul care a stopat epidemia de tifos exantematic - Prof. dr. Dorin Stănescu
 

Privit la scara istoriei, momentul critic pe care întreaga lume, dar și țara noastră îl traversează acum se constituie, în mod evident, ca unul dintre episoadele marilor încercări pe care ființa umană le-a cunoscut. Și cuvintele acestea par cumva seci, ca și cum ar fi o parte a unei banale statistici, însă drama aceasta au cunoscut-o și alte generații care au trăit epidemiile de ciumă care au traversat continentele și secolele, bulversând viața tuturor.

Nici spațiul românesc nu a fost ocolit de astfel de încercări, ciuma, holera fiind episode recurente ale istoriei veacurilor XV-XIX. Ele n-au iertat pe nimeni și au lovit oameni de rând sau personaje istorice, precum Iancu de Hunedoara, cel care se stinge de ciumă bubonică în ziua de 11 august 1456, la Zemun.

Pe măsura scurgerii veacurilor, amintirea acestor mari încercări a fost estompată. Așa se face că inclusiv cumplita epidemie de tifos exantematic din 1916-1918, pe care generația contemporană Marii Uniri a trăit-o, a fost uitată, amintirea ei rămânând numai în cărțile de istorie, în presa vremii ori în memoriile martorilor acelor vremuri. 

Regina Maria îl susține pe Cantacuzino

Retragerea armatei, a admi­nis­trației și a unei însemnate părți a populației civile în Moldova, în noiembrie-decembrie 1916, a însemnat o uriașă presiune pe resursele alimentare și locative ale zonei. La jumătatea lunii decembrie 1916, în cartierele sărace ale orașului Iași a izbucnit epidemia de tifos. Inițial nu s-a dat atenție acestui fapt, în fond era război, iar moartea era ceva firesc, așa încât cei câțiva decedați din periferii nu au atras atenția. Deplasarea unui milion și jumătate de oameni a însemnat umplerea până la refuz a spațiului locativ și așa precar prin condițiile oferite. În sate erau case cu 1-2 camere în care au fost cantonați 25-30 de soldați. În orașe, la fel. Alimentația deficitară, lipsa igienei, a băilor, a hainelor de schimb au fost factorii care au condus la răspândirea cu repeziciune a tifosului exantematic pe întreg teritoriul Moldovei.

O informație sugestivă despre precaritatea igienei soldaților ne este oferită de un memorialist care scria că una dintre distracțiile soldaților, în iarna anului 1917, era un joc în care cine omora primul 32 de păduchi era declarat câștigător. Răspândirea tifosului a fost facilitată și de păduchii care treceau de la un om la altul. Izbucnirea epidemiei a surprins pe toată lumea. Doctorul Cantacuzino mărturisea: „Până în 1916, pentru cea mai mare parte a medicilor români, tifosul era o boală necunoscută”, iar autoritățile, sufocate de mulțimea de probleme, nu au făcut nimic.

Numărul bolnavilor a crescut vertiginos, iar Regina Maria a fost printre primii membri ai elitei care a încercat să găsească o soluție. În memoriile sale avea să noteze: „Primul demers ce trebuie să-l fac e să stărui pentru numirea lui Jean Cantacuzino, în pofida oricărei împotriviri. Trebuie să avem un șef care să-și ia răspunderea”. Regina scria că: „Jurnalul meu din acea vreme cuprinde lupta ce a trebuit să o dau ca să obțin numirea lui Jean Cantacuzino ca șef suprem al organizării noastre sanitare; organizare care se afla într-o stare haotică, în timp ce tifosul exantematic se lățea în mod îngrozitor. Intrigile politice se întețeau mereu. (...) De ce să se amestece în toate politica și dușmăniile personale?” Un alt memorialist al epocii, Constantin Argetoianu, explica ce se întâmplase: Serviciul Sanitar al Armatei era condus de un liberal, iar guvernul de aceeași factură nu prea dorea ca prin numirea unui nou șef și înființarea unei direcții speciale să recunoască erorile făcute. Dar oare cine era acest salvator doctor Cantacuzino?

Parcurs biografic

Ioan s-a născut în ilustra familie Cantacuzino, la 13/25 noiembrie 1863, tatăl său fiind un eminent jurist și ministru în vremea domniei lui Cuza. În 1887, s-a înscris la Facultatea de Medicină de la Paris, apoi și-a continuat studiile cu un doctorat în domeniul imunității. A susținut teza în 1894, cu titlul „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”. Revenit în țară, în 1901 este numit profesor la Facultatea de Medicină din București. Își continuă cercetările, dar se implică și în viața publică ca director al Serviciului Sanitar din România. În 1910, contribuie la adoptarea de către autorități a „Legii sanitare”, o măsură importantă pentru ocrotirea sănătății publice din Vechiul Regat.

În vremea Primului Război Mondial s-a remarcat prin gestionarea cu succes a epidemiei de tifos exantematic, iar în 1919 pleda, la Paris, cauza Marii Uniri, date fiind contactele sale cu elita medicală franceză și nu numai. După război, doctorul Cantacuzino își continuă activitatea de cercetare. Publică numeroase studii în țară și străinătate, inclusiv despre epidemia de tifos exantematic. În 1921, fondează Institutul de Seruri și Vaccinuri, celebrul Institut Ioan Cantacuzino al vremurilor noastre. Devine membru al Academiei Române în 1925, apoi ministru al sănătății în Guvernul Iorga. Se bucură de o reală recu­noaștere internațională, chiar și astăzi numele său figurând printre pionierii medicinei moderne mondiale. S-a stins din viață la 14 ianuarie 1934. 

Tifosul face ravagii

Mai toată literatura memorialistică a anilor 1917 și 1918 vorbește despre amploarea acestei epidemii și despre omul trimis de Dumnezeu pentru a salva viețile semenilor săi. Constantin Argetoianu notează, în memoriile sale, adevărata tragedie a iernii lui 1917, care aproape a doborât neamul nostru: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaş; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemţii - el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unităţii noastre naţionale”. Un alt memorialist completează: „Bolnavi mulți, aproape 12.000, iar paturi puține, numai vreo 6.000, mortalitate mare, cam de câte 100 pe zi!” Constantin Kirițescu, autorul primei istorii a Marelui Război, susținea că epidemia de tifos a secerat 300.000 de oameni, civili și militari, însă specialiștii aproximează numărul morților între 150.000-200.000.

Doctorul Ioan Cantacuzino a luat repede măsuri pentru stoparea epidemiei: izolarea bolnavilor și tratarea lor în spații separate, deparazitarea masivă a populației, crearea unor spații speciale și a unor instalații pentru dezinfectarea hainelor, dezinfectarea locuințelor. În studiul publicat la Paris în 1920 ­despre epidemia de tifos exantematic din România, doctorul Cantacuzino a arătat grupele de vârstă și mortalitatea în cadrul acestora. Astfel, pentru grupa de vârstă 0-12 ani mortalitatea era de numai 1%, în vreme ce la polul opus se afla grupa de vârstă cuprinsă între 45-60 ani, cu o mortalitate de 55%. „Fără măsurile profilactice luate, concluzionează doctorul, epidemia s-ar fi lungit pe mai mult de doi ani.” Epidemia avea să fie stopată în luna iunie, dar a izbucnit în Muntenia, unde s-a manifestat aproape pe întregul an 1918. Tifosul a fost adus aici de trupele de ocupație, iar populația românească, privată de asistență medicală, a fost victimă a acestui flagel. Epidemia de tifos exantematic avea să se stingă, în totalitate, abia în 1920.

Eroii din timpul epidemiei

Anii Primului Război Mondial au fost marcați de jertfe. Pe de o parte jertfele eroilor căzuți pentru idealul național, pe de alta jertfele corpului medical care s-a luptat cu tifosul exantematic. Peste 1.000 de medici, sanitari și infirmiere au căzut pradă cumplitei epidemii, iar întreaga țară le-a apreciat jertfa și dăruirea, după cum nota un contemporan, Vasile Bianu, medic și el: „Toate ziarele aduc prinosul de laudă și expresiunea recunoștinții întregei țări la adresa corpului medical, care a arătat și arată o strălucită dragoste pentru țară, atunci când este chemat să îngrijească bolnavii de această cumplită molimă, murind ca niște adevărați eroi și împodobind astfel una din cele mai vii pagini din sfânta carte a războiului nostru”.

Corpul medical a avut în sânul său și numeroși clerici, care s-au alăturat efortului național. Documentele vremii vorbesc despre preoți precum Petre Poroșteanu, de la Regimentul 2 Grăniceri, care și-a îngrijit cu devotament trupa bântuită de tifos, ori de preotul Alexandru Popescu din satul Hăbeni, care a fost ajutor de medic vreme de patru luni la Dorohoi, îngrijindu-i pe bolnavii de holeră și tifos. Exemplele pot continua cu numeroase monahii căzute la datorie în spitalele din Moldova. Peste ani, monahia Mina Hociotă de la Văratic, vorbind despre cler și rolul său în vremea războiului, avea să afirme: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților, pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să-i ajutăm în sufe­rință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca niște ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând «ascultare» până la capăt”.

Ziarul Lumina 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Fii solidar cu persoanele afectate de pandemia Covid-19!
 

 

Ajută cu Bucurie

Patriarhia Română și Federația Filantropia se alătură eforturilor de la nivel național pentru a sprijini persoanele afectate de pandemia CoVid-19 punând la dispoziție platforma ajutacubucurie.ro.

Acest spațiu virtual facilitează manifestarea solidarității la nivelul comunităților, reunește pe cei aflați în situații vulnerabile cu cei care doresc să ajute.

TEL VERDE: 0800-800.368
 
https://ajutacubucurie.ro/


Reduceri oferite de librăria AGATON în perioada 01 Mai 2020 - 15 Mai 2020
 
 
Reduceri până la 50% în perioada 01 Mai 2020 - 15 Mai 2020
- indiferent de valoarea comenzii -
(în limita stocurilor disponibile)
 
Comenzi > 150 lei: transport gratuit (in Romania)
Comenzi > 300 lei: reducere 15% la cărți                 
 
Reduceri la AUTORI:
Reduceri la EDITURI:
Reduceri la

CĂRȚI (pe categorii)

Abonează-te la Promoții

OFERTA SPECIALA de Data Nașterii:

Reducere 15% la cărți, indiferent de valoarea comenzii
 
Dacă indepliniți condițiile:
 - aveți data nașterii înregistrată în Contul meu și
 - ați făcut comanda în una din cele 7 zile de dinaintea datei nașterii.
veți putea citi în proforma primită că beneficiați de aceste reduceri.
***
Reduceri se aplica doar comenzilor online. 
Discounturile persoanelor juridice sunt cele din contract



CĂRŢI NOI / Produse noi
Logica vol. 1 (29) - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
 

Prezentare Logica vol. 1 (29):

CUPRINS

Motto
Scurta biografie
Nil Dorobantu si critica logicii fara Logos
Logica
Note bibliografice

„Voi încă îndrăzniți să negați chiar pe Hristos, cer, viață veșnică și suflet, făcând confuzii terminologice și servind la mistificarea conștiinței, științei și logicii, ca și bogații. Vi se pare că reflectați obiectul cum este, dar unde încap în capul vostru toate obiectele, lucrurile, subiectele, natura, materia etc.? De aceea poate v-au și crescut coarne apocaliptice. Sau poate pentru acest impas nu cutezați să gândiți mai presus de balegă, pentru că nu mai încape restul în voi, cât v-ați îndopat până la saturație de noțiuni (sic!). Dacă desprindeți noțiunea de semnificațiile biologice nemijlocite și dacă pretindeți că sesizați în obiectivitatea ei obiectul, în practica socială, atunci de ce totuși vă bazați pe viața biologică bestială și negați ontologicul Esenței eterne divine? Forma de cunoaștere mijlocită o fi noțiunea, dar tot din reprezentările imediate psihologice e făcută. Dar ambele sunt spirituale și fără existență materială, așa că ateismul nu poate opera cu ele, precum nici cu gândirea, silogismul etc.”.

Schiarhiereu NIL DOROBANȚU

Detalii despre carte / COMANDA

 



Logica vol. 2 (30) - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
 

Prezentare Logica vol. 2 (30):

 

CUPRINS

Motto
Scurta biografie
Logica Parintelui Nil Dorobantu
Refundamentarea fundamentelor
Logica
Judecata
Rationamentul
Note bibliografice

„Voi înșivă ne siliți să facem caz de dogmă, de teologie și de religie și astfel să pregătim Calea Domnului Dumnezeu și drepte să facem cărările înainte de Înfricoșata Judecată. Vă strigăm în modul cel mai rațional logic și înțelept, pe bază reală vie și adevărată științifică, să vă pocăiți ca ninivitenii la cuvântul ceresc grăit prin profetul Iona. O, dar pe noi nu ne primiți și nu ne luați în seamă! Iar dacă vă predicăm logic pe Dumnezeu Logosul, acesta e un prilej de prigoană nouă, de judecare și de condamnare. Dacă vă avertizăm de noțiunea de Dumnezeu, ne ucideți, ca să nu mai aveți nici de noi idee sau noțiune. Dacă vă propovăduim judecata lui Hristos, cea mai logică dintre judecățile logice, ne judecați voi, nedrepților judecători, spre moarte, fără să vă temeți de Dreptul Judecător. Iar de vă spunem despre Raționamentul – Rațiunii Dumnezeiești (σοφία του Θεού), ne răstigniți. Încă ne huliți chiar ca iraționali, obscurantiști, superstițioși, cu idei false. Vai vouă, orbilor, care huliți ce nu știți!”.

Schiarhiereu NIL DOROBANȚU (1920-1977)

Detalii despre carte / COMANDA



Roadele Duhului Sfânt - vol. 1. CURĂȚIA. - Amalia Dragne (CARTE)
 

Prezentare Roadele Duhului Sfânt - vol. 1. CURĂȚIA.:

Curăția inimii este idealul pentru care au luptat toți sfinții. Ea este, în același timp, strădania pe care Dumnezeu o caută cel mai mult la om. Copiii înșiși sunt mai aproape decât oricine de această curăție și merită tot efortul din partea noastră spre a-i ajuta și a-i învăța să o păzească.

Volumul „Curăția” îi introduce pe cei mici în logica Duhului Sfânt, unde nu pot încăpea cearta, răutatea, cuvintele urâte. Harul inimii curate, primit la Botez, poate fi păstrat prin cultivarea bunătății și prin atenția la schimbul de informații și influențe care are loc, prin cele cinci simțuri, între sufletul omului și lumea din afara sa. Taina Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii sunt cele mai eficiente mijloace la care vom apela pentru a curăța și a face să strălucească inima care, inevitabil, se poate murdări atunci când facem greșeli mai mici sau mai mari.

Celor care se străduiesc pentru curăția inimii, Dumnezeu le oferă desfătarea raiului încă din viața aceasta: ei gustă pacea inimii, bucuria, căldura dragostei, credința, blândețea și toate darurile Duhului Sfânt, după cum arată și minunata întâmplare din viața Sfântului Serafim de Sarov, povestită de Motovilov.

Cuprins
Ghicitoare / 4
Cum să „facem rost” de o inimă curată?
Inima curată – darul lui Dumnezeu la Botez / 8
Cum să păzim inima, ca să rămână curată?
Bunica «Închide ușile!» / 10
Ce privim? / 14
Televizorul duhovnicesc / 16
Ce vorbim? Sf. Macarie cel Mare și femeile înțelepte / 20
Cărămida / 24
Cinci „uși” inundate de har / 26
Cum să curățim inima, dacă se murdărește?
O vizită importantă / 32
Spovedania și Împărtășania / 36
De pază la ușile inimii / 37
Cu inima curată, pentru o viață luminată
„Ai văzut înger?” / 38
Bibliografie / 40

Detalii despre carte / COMANDA



Lumea - opera iubirii Preasfintei Treimi - Gamaliel Delaboia (CARTE)
 

Prezentare Lumea - opera iubirii Preasfintei Treimi:

Aducerea la existenta si sustinerea in existenta a Universului cuantic implica actiunile concertate ale celor trei Ipostasuri. Dumnezeu Tatal gandeste si ceeaza planul divin la scara cosmica, gandul se face lucru, se plasticizeaza, se materializeaza, realizandu-se prin Dumnezeu-Cuvantul si se desavarseste prin Dumnezeu Duhul Sfant. Toate aceste actiuni revelatoare ale puterii si vointei lui Dumnezeuse fac prin energiile necreate infoemationale dumenzeiesti. Razele harice indumnezeitoare actioneaza asupra vidului cuantic(nimicului), controland informational "Marea explozie a nimicului", formarea materiei si organizarea acesteia. Informatiile divine sunt vehiculate pe razele energiei necreate, creatia mentinandu-se in existenta pana in momentul programat retractarii matricei energiei (luminii)necreate divine pe care a fost edificata creatia.

Dogma comuna teologilor celor trei traditii monoteiste este: creatio ex nihilo, adica Dumenzeu a facut lumea din nimic. Creatia realizata "din ceva" ar implica o entitate pre-existenta lui Dumnezeusi prin urmare Dumnezeu nu ar mai fi unic si "originar".

Detalii despre carte / COMANDA



Repere ale autobiografiei spirituale din spaţiul ortodox în secolele XIX şi XX: Ioan de Kronstadt, Siluan Athonitul şi Nicolae Berdiaev - Iuliu-Marius Morariu - Preot Stavrofor Radu Botiș

Recenzie

Tânărul, dar harnicul părinte Iuliu-Marius Morariu (ieromonahul Maxim), a reuşit deja să-şi delimiteze cu claritate arealul principal de cercetare, respectiv autobiografia spirituală1. Datorită acestui şantier de cercetare a primit de curând şi titlul de doctor în teologie (momentan lucrează la al doilea doctorat, la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma). Teza lui de doctorat în teologie este acum disponibilă cititorilor, dat fiind faptul că a fost publicată într-un consistent volum la editura Lumen de la Iaşi.

Cercetare de pionierat, după cum ţine să sublinieze în prefaţă coordonatorul ei, părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei al Clujului, ea porneşte în prezentarea unui subiect ce nu a mai fost anterior adus în atenţie de către teologii ortodocşi, de la trecerea în revistă a literaturii dedicate lui de către cercetători din alte spaţii confesionale, urmată de definirea termenilor cheie, respectiv "autobiografie" şi "spirituală". Autorul insistă asupra faptului că deşi aceştia par extrem de familiari cititorului, nu sunt cunoscuţi aşa cum ar trebui, fapt ce a generat confuzii în anumite spaţii confesionale şi a dus la clasificarea unor texte precum Instituţiile lui Calvin în rândul celor ce pot fi subsumate genului. Apoi, aspectele privitoare la istorcul acestui gen sunt dezbătute în cadrul unui capitol aparte. Autorul ţine să sublinieze aici că, deşi Confesiunile lui Augustin sunt considerate de către majoritatea cercetătorilor ca fiind primul text de autobiografie spirituală din spiritualitatea creştină, revelaţia Sfântului Apostol Pavel, atunci când este răpit "până la al treilea cer", trebuie totuşi văzută ca început al acestuia. Apoi, evoluţia istorică a textelor din această categorie şi particularităţile pe care le au ele în cadrul fiecărui spaţiu confesional, constituie un alt subiect abordat în mod profesionist de către cercetător.

Autobiografia spirituală din spaţiul ortodox în secolele XIX şi XX este apoi prezentată prin intermediul a trei lucrări cu valoare fundamentală, respectiv cea a Sfântului Ioan de Kronstadt, cea a Sfântului Siluan Athonitul şi cea a filosofului Nicolae Berdiaev. Autorul vorbeşte despre viaţa fiecăruia dintre cei trei, arată cum a influenţat modul lor de viaţă felul (lor) de a scrie, iar apoi prezintă aspectele mistice care pot fi regăsite aici.

Dincolo de aspectele tehnice, ce se regăsesc cu prisosinţă şi sunt la superlativ în textul autorului prezentat, ceea ce e importat este dimensiunea practică a cercetării sale. Iuliu-Marius Morariu vorbeşte despre modul în care aceste scrieri pot oferi răspunsuri la problemele societăţii contemporane, despre tipul de discurs pe care îl propun aceste texte în raport cu cele cu care ne-a obişnuit adesea teologia de şcoală, dar şi despre modul în care prezintă un chip necenzurat al autorilor, mult mai uman, făcând parcă sfinţenia cu mult mai accesibilă. De aceea, salut apariţia acestui volum şi îl recomand cu toată căldura!

 

1 Acest fapt explică publicarea unor lucrări precum: Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Autobiografia spirituală a lui Dag Hammarskjöld – o abordare teologică, Seria ,,Theologia", Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016; Iuliu-Marius Morariu, "Aspects of Applied Ethics in the Spiritual Autobiographies from the Orthodox Space in the 19thand 20th Centuries," in Camelia Ignătescu, Antonio Sandu, Tomiţă Ciulei (eds.), Proceedings Volume: Rethinking Social Action. Core Values in Practice, Editura Lumen, Iaşi, Londra, 2017, pp. 548-557; Iuliu-Marius Morariu, "Aspects of political theology in the spiritual autobiography of Dag Hammarskjöld," in HTS Teologiese Studies / Theological Studies, Vol 74, No 4, a4857, 2018, pp. 1-5; Iuliu-Marius Morariu, "Aspects of political theology in the spiritual autobiography of Saint John of Kronstadt (1829–1908)", in HTS Teologiese Studies / Theological Studies, Vol 74, No 4, 4993, 2018, pp. 1-5; Iuliu-Marius Morariu, "Unitatea de credinţă şi neam reflectată în autobiografia spirituală a Sfântului Ioan de Kronstadt," în Nifon Mihăiţă, Marian Vîlciu, Florea Ştefan (coord.), Misiune, spiritualitate, cultură, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2018, pp. 251-258; Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Autobiografia spirituală şi valenţele ei psihologice", în Lumină lină / Gracious light, anul XXI, nr. 1, Ianuarie-Martie, New York, 2016, pp. 27-29; Iuliu-Marius Morariu, "An interdisciplinary genre in the Theological Literature: the spiritual autobiography and its landmarks for the Orthodox space," in Journal of Education, Culture and Society, vol. 8, no. 1, Wroclaw, 2018, pp. 145-150; Iuliu-Marius Morariu, "The relevance of humiliation and body pain in the spiritual autobiographies of Saint Teresa of Avila and Saint Silouan the Athonite," in Studia Monastica, LXI, no. 2, Barcelona, 2019, p. 409-415; Iuliu-Marius Morariu, "Educational aspects in the spiritual autobiography from the Orthodox space of the 19th and 20th centuries", in Ion Albulescu, Adriana-Denisa Manea, Iuliu-Marius Morariu, Education, Religion, Family in Contemporary Society - Proceedings of the Conference, Lambert Academic Publishing, Saarbrucken, 2017, pp. 113-123; Iuliu-Marius Morariu, The Spiritual Autobiography in the Eastern space in the second half of the XIXth and XXth century", în rev. Astra Salvensis – Supplement No. 1/2015 – "New Approaches in Contemporary Theology", Salva, 2015, pp. 166-174; Iuliu-Marius Morariu, "Aspects of political theology in the spiritual autobiographies of the Orthodox space? New potential keys of lecture," în Astra Salvensis, anul V, nr. 10, Salva, 2017, p. 129-133.



Viața și paraclisul Sfântului Nichifor Leprosul (1890-1964) - Simeon Monahul (CARTE)
 

Prezentare Viața și paraclisul Sfântului Nichifor Leprosul (1890-1964) :

Descoperirea sfintelor sale moaște și nenu­măratele vindecări pe care le face și astăzi l-au arătat pe Cuviosul Nichifor a fi unul dintre cei mai mari mijlocitori ai vremurilor noastre.

Această ediție de buzunar, ușor de folosit atât în cult cât și în rugăciunea personală a creștinilor, cuprinde viața Cuviosului pe scurt și paraclisul acestuia (în traducerea Mănăstirii Nera).

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567