Descarca Revista

Nașterea Domnului

Editura Agaton Decembrie 2019
Sumar:
Cine mai suntem noi, românii?
Catedrala Naţională în cuvinte memorabile ale unor mari personalităţi
Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Jertfa lor – temelia libertăţii noastre*
Momente solemne la Patriarhie în cinstea eroilor Revoluției Române din 1989
Știri externe - decembrie 2019 (EXT)
Știri interne - decembrie 2019 (RO)
Tâlcuire la Pilda talanților
Sf. Sofronie Saharov: despre despotismul episcopilor și pericolul ecumenismului
Fericire, Sărăcie, Ortodoxie (VIDEO)
Pastorala de Sfântul Nicolae a IPS Laurențiu Streza
Pastorala de Crăciun 2019 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel
Posteşte/iubeşte şi fă ce vrei! Reflecţii pe marginea praznicului Naşterii Domnului
Liniştea interioară, semnul sănătății duhovniceşti
PR. JUSTIN PÂRVU ȘI DAN LUCINESCU DESPRE PR. ARSENIE BOCA: UN SFÂNT!
Fericiţi cei prigoniţi în temniţele comuniste: Pr. Calciu Dumitreasa (Video)
Conferința MIHAI GHEORGHIU - Modele cruciale. Sfinții închisorilor (Video)
Follow-up: Eveniment comemorativ în cinstea părintelui Nicolae Bordașiu (2019.12.06, Biserica Sfântul Silvestru)
COLINDUL SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI
Autismul virtual la copii s-a triplat în ultimii ani - Avertisment!
Calendar popular/sătesc - luna Decembrie
Are satul românesc vreun viitor?
Treizeci de ani de la Revoluţie - Eseu
An omagial - Satul românesc (XII)
Insitutele Confucius și propaganda chineză
Ce este bioetica, sau de ce nu tot ce este posibil este permis
In Memoriam Ion Creangă
De zece ani, maicile de la Nera pun la dispoziție produse naturale manufacturate cu suflet
Campania Aripi de înger - Împreună le putem construi un ACASĂ
Jurnal - Arhim. Sofian Boghiu - Arhim. Sofian Boghiu (CARTE)
Eu și cel de lângă mine - Simeon Kraiopoulos (CARTE)
Martin stă treaz de Crăciun - *** (CARTE)
Puterea subconștientului - Joseph Murphy (CARTE)
Rugăciune pentru Cernobîl - Svetlana Aleksievici (CARTE)
Gândește și vei fi bogat - Hill Napoleon (CARTE)
Un spion de miliarde - David E. Hoffman (CARTE)
Ultimii martori - Svetlana Aleksievici (CARTE)
Pământul nelocuibil - David Wallace-Wells (CARTE)
Pacienta tăcută - Alex Michaelides (CARTE)
Voi nu sunteți din lume. Istoria monahismului răsăritean (sec.IV-VII) - Daniel Lemeni (CARTE)
Cugetări și predici la Nașterea Domnului - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
Șocul referendumului - Cristian Curte (CARTE)
Prima rugăciune a Jessicăi - Hesba Stretton (CARTE)
Canoane de rugăciune împotriva celor opt gânduri ale răutății - Sfantul Marcu Evghenicul (CARTE)
Tâlcuire la Epistolele către Filipeni și către Coloseni - Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostomul) (CARTE)
Focul nestins - Lawrence R. Farley (CARTE)
Cele cinci limbaje ale iubirii - Gary Chapman (CARTE)
Pablo, the alpaca - Marian Godina (CARTE)
Arta persuasiunii - Juliet Erickson (CARTE)
Distruge-ţi obiceiurile nocive - Joe Dispenza (CARTE)
Corupția ucide - Oana Zamfirache (CARTE)
O minte cu totul nouă - Daniel H. Pink (CARTE)
Mesaje de la îngeri. Carte de colorat - Doreen Virtue (CARTE)
Mossad - Istoria sângeroasă a spionajului israelian - Michael Bar-Zohar (CARTE)
România 100 - Bogdan Munteanu (CARTE)
Cartea pentru bărbați - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)
Biserica de la Draganescu, Capela Sixtina a ortodoxiei Romane - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
Despre rugăciune: texte filocalice, maxime, cugetări - Pr. prof. Dumitru Staniloae (CARTE)
Adevăr și demonstrație - Adrian Lemeni (CARTE)
7 întâlniri ale Postului Mare - Macarie Dragoi (CARTE)
Alte evocari bisericești - Dan Ciachir (CARTE)



Tema lunii
Cine mai suntem noi, românii? - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

Darurile lui Dumnezeu făcute omului

Din Pilda cu talanţii învăţăm că nu are nici o importanţă cantitatea sau numărul de talanţi pe care îi primeşte fiecare persoană, ci ce face fiecare cu ceea ce a primit. Oamenii care au primit cinci, respectiv doi talanţi, deoarece i-au dublat prin contribuţia lor de efort, au primit aceeaşi răsplată. Iar cel cu un talant a fost apostrofat nu pentru că avea doar unul singur, ci pentru că nu a făcut nimic pentru a-l dubla sau a-l spori. În plus, acesta din urmă l-a şi judecat pe Stăpân, considerând că este nedrept şi că adună de unde n-a semănat... (cf. Matei 25, 14 – 30).   

Se mai desprinde un înţeles din această pildă: nu există nimeni care să nu fi primit absolut nimic. Pentru acest motiv nimeni nu are cuvânt de apărare când Stăpânul se întoarce. Cine ar putea susţine sus şi tare că nu a primit nimic şi că nu are nici o datorie la Dumnezeu? Grosso modo vorbind, inimă, creier, ficat şi plămâni are tot omul. Ce facem noi cu acestea şi cum ne prezentăm cu ele în faţa Creatorului este strict răspunderea noastră. Cu ochii, urechile, mâinile, picioarele, cu pieptul şi cu spatele, la fel. “Pecetea darului Sfântului Duh” s-a pus peste întreg trupul nostru. Responsabilitatea noastră creşte exponenţial.

Şi nu este vorba numai de atât, deoarece am primit şi alte daruri. De pildă, darul familiei. Părintele profesor Ilie Moldovan socoteşte că termenii de familie şi iubire sunt interşanjabili şi, la fel cum iubirea îşi are originea în Dumnezeu deoarece “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), tot astfel se poate vorbi şi despre originea divină a Tainei Căsătoriei prin care se întemeiază familia (Moldovan, 1996, p. 52-53).

Părinţii sunt cei care ne-au născut prin puterea pe care tot Tatăl le-a pus-o în fire, ne-au crescut şi, poate mai presus de toate, ne-au pregătit pentru viaţă şi pentru a ne întemeia noi înşine familii. Inevitabil, orice persoană îşi face apariţia în această lume în cadrul unei familii, unei relaţii.

Sigur că sunt şi cazuri mai puţin fericite în care pruncii sunt concepuţi şi născuţi, însă nimic nu bate semnificaţia vieţii în sine. Chiar şi modul eronat în care oamenii înţeleg câteodată să se folosească de darul lui Dumnezeu, arată în negativ importanţa fundamentală a familiei.

În fond, la Judecată vom merge fiecare în rândul familiei noastre lărgite, de vreme ce părinţii noştrii sunt responsabili de modul în care ne-au crescut şi, în cazul în care la rândul nostru devenim părinţi, noi înşine fiind răspunzători de felul în care ne-am raportat la copiii noştrii şi i-am influenţat în bine sau în rău.

Familia neamului şi rolul Bisericii

De asemenea, mai este vorba şi despre familia semnificativ lărgită a neamului în care ne-am născut. Nu întâmplător ţara se numeşte patrie de la latinescul pater (tată). Istoricii de profesie adeveresc adeseori intuiţia adâncă a lucrurilor atunci când vorbesc despre ţara-mamă. În cazul nostru ca români, nimeni nu poate spune că expresia obiceiul pământului reprezintă altceva decât legătura românului cu pământul său (Constantiniu, 2008, p. 51). Biserică şi Lege strămoşească sunt la români cuvinte-istorie, cuvinte-document.

Înainte şi după retragerea aureliană în sudul Dunării (271), satul (proto)românesc este o permanenţă istorică. Retrăgându-şi armata şi administraţia, împăratul Aurelian a lăsat civilizaţia oraşelor la îndemâna ofensivei popoarelor migratoare care atacau în primul rând centrele urbane bogate. Acum s-a consolidat încă o dată rolul protector al satului. Odată cu retragerea administarţiei s-a produs şi un vid instituţional care trebuia repede umplut tocmai pentru a nu face loc manifestărilor şi deciziilor haotice. Se pare că tocmai Biserica a suplinit lipsa autorităţii şi atunci şi ori de câte ori s-au produs derive în rândul instituţiilor legislative de-a lungul vremii. De fapt, numele de Biserică provine tocmai de la latinescul basilica care însemna sală de judecată. Cam de aici pornind ar trebui înţeleasă şi relaţia dintre Biserică şi satul care s-a coagulat valoric şi existenţial în jurul Bisericii. Conceptul de lege bisericească includea şi o sferă civilă mai largă, pe măsura rolului pe care Biserica l-a jucat în cadrul poporului (Joanta, 2017, p. 45).

Sfântul Apostol Andrei – răspunsul la adâncimea cu care creştinismul s-a altoit indestructibil în pământul carpato-danubiano-pontic

Întrebarea pe care ne-o punem în mod firesc acum, este cum de s-a putut ajunge atât de devreme în istoria noastră, iată cu aproape o jumătate de veac înainte de marea libertate acordată creştinilor de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, la o asemenea prestanţă spirituală, misionară şi juridică a instituţiei Bisericii?  

Una dintre posibilele explicaţii şi poate cea mai plauzibilă dintre toate, ar fi vechimea creştinismului apostolic pe pământul ţării noastre. Dacă slavii de lângă noi au primit creştinismul spre sfârşitul mileniului întâi după Hristos, noi românii avem privilegiul de a trâmbiţa cu mândrie şi recunoştinţă că numele lui Hristos a fost adus pe meleagurile noastre de către doi apostoli direcţi ai Domnului, anume Sfântul Apostol Andrei, “cel întâi chemat” la apostolie şi Sfântul Filip.

Prezenţa şi misiunea Sfântului Andrei în Dobrogea de astăzi şi care la vremea respectivă aparţinea de provincia Schythia Minor, este atestată printre altele şi de nume ale locurilor prin care apostolul a umblat şi a propovăduit, creaţii folclorice, obiceiuri, colinde şi datini (Verzan, 2016, p. 219). S-a ajuns până acolo încât să se ia în considerare posibilitatea că Sfântul Andrei a trecut şi în dreapta Dunării ajungând până la Nămăieşti, undeva în sudul Carpaţilor Meridionali. Legenda care susţine acest adevăr consemnează că ajungând în această zonă într-un templu păgân, intrând acolo şi negăsind pe nimeni apostolul Andrei ar fi exclamat: “Nemo est!” (adică Aici nu este nimeni).

Ştim că legendele criptează partea lor de adevăr care se cere căutată şi confirmată prin dovezi.

Faptul că Sfântul Apostol Andrei a săvârşit prima lucrare misionară creştină în ţara noastră poate fi susţinut şi pe câteva dovezi indirecte care însă merită toată atenţia (Joanta, 2017, p. 9 ş.u.):

  1. În primul rând e vorba despre coloniile greceşti de pe malul vestic al Mării Negre (Pontul Euxin), a căror colaborare economică şi comercială cu spaţiul geto-dacic din nordul Dunării este atestată încă din secolele II-III înainte de Hristos. Aşadar, linia aceasta de legătură putea fi urmată şi în demersul misionar al apostolului.
  2. Numărul mare de martiri din Dobrogea primelor veacuri creştine pune în lumină din nou eferveşcenţa spirituală din acele locuri. Câteva exemple ar fi următoarele: Pasicrate, Valention, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marcian, Hesichius (sec. III); La Halmyris au fost martirizaţi Epictet şi Astion; la Axiopolis Chiril, Chindeas şi Tasios (Dasius); apoi la Niculiţel Zoticos, Attalos, Kamasis şi Pfilippos… (Constantiniu, 2008, p. 54). Ori pămânul acesta roditor de sfinţi şi sfinţenie nu se formează aşa dintr-o dată şi fără, să zicem, un background duhovnicesc asigurat dinainte.  
  3. Scaunul eparhial de la Tomis (Constanţa) era deja de notorietate la începutul veacului al IV-lea prin episcopi ca Teotim şi Bretanion care au participat la primele Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). Sigur că viaţa spirituală e de presupus pe aceste meleaguri presărate de-a lungul vremii cu belşug de sânge mucenicesc şi că organizarea instituţională a Bisericii la nivel de episcopie nu reprezintă decât o consfinţire a disponibilităţii duhovniceşti şi a stării de fapt existente în aceste locuri apostolice. Ca şi Sfântul Apostol Pavel şi ceilalţi Apostoli ai Domnului, şi Sfântul Andrei avea obiceiul misionar de a lăsa succesori într-ale credinţei, cultului şi organizării în persoana episcopilor hirotoniţi (Verzan, 2016, p. 215). 

Toate aceste sunt mărturii ale darurilor pe care Dumnezeu le-a făcut strămoşilor noştri care au vecuit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Pentru că ţara noastră, înainte de a fi grădina Maicii Domnului – sublimă mărturie a credinţei ei bimilenare care a scăpat-o din multe avataruri istorice, este asemeni unei mirese a cărei rochie de nuntă coboară în falduri din centru înspre Dunăre: prima dată este brâul de forţă al Carpaţilor care îmbrăţişează Podişul Transilvan, apoi Subcarpaţii care lasă loc încet dealurilor care descind în continuare prin câmpie până în lunca Dunării. Pământ binecuvântat de Dumnezeu cu frumuseţe, bogăţie şi sfinţenie. Credinţa şi neamul sunt inseparabile.

Pământ, limbă, dor

Aceşti termeni nu sunt simple cuvinte, ci constituie zapisuri ale dăinuirii noastre. Vortexul lumii de azi ameţeşte sensul acestor cuvinte-cheie cu care descuiem uşa înţelegerii de sine ca români. Parafrazând ceea ce spunea poetul şi preotul Alexei Mateevici în poezia “Limba noastră”, se poate spune că s-a instaurat o distanţă destul de mare între limba română înţeleasă şi simţită ca şirag de piatră rară în adâncuri înfundată şi apoi pe moşie revărsată şi realitatea economică, mercantilă de azi a limbii care se îmbogăţeşte preferenţial pe linia termenilor ce aparţin lumii afacerilor. Nu limba în sine şi spiritualitatea pe care o poartă în sine are prioritate, ci mesajul ei economic. Puneţi, vă rog, în cumpănă pe patriotism cu finanţare şi veţi înţelege imediat care este mai actual. Într-adevăr, limba este un organism viu, însă astăzi limba română se îndreaptă pofticios spre alte domenii şi meleaguri…

De fapt, limba română nu face altceva decât să urmeze inimii românului. Realitatea pe care o trăieşte el este şi realitatea pe care o trăieşte ea. Pentru că şi inima bătea odată din vintrele pământului. Poetul Lucian Blaga găseşte cuvintele potrivite pentru a explica atât cât se poate misterul intricării adânci, ontologice, a românului şi pământului: “Copilo puneţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Acolo orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi când nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva” (Sufletul satului). Poate cu ajutorul acestor versuri privim într-o lumină nouă expresia românească care se referă la inima pământului. Căci până la urmă inima pământului este inima omului care locuieşte pe acel pământ.

Iată cum inima românului, limba, românească şi pământul ţării se întâlnesc în vecuirea românească. Şi unde mai punem că valoarea acestei triunităţi creşte exponenţial prin faptul că mama-pământ îşi oferă sânul protector şi celor plecaţi în lumea de dincolo şi, în acelaşi timp, în lumea de sub noi. Iarăşi Blaga intuieşte o faţă a misterului: “Încă un an, un vis, un ceas -/  şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ Încă un an şi-un vis şi-un somn/ şi-oi fi pe sub pământuri domn/ al oaselor ce drepte dorm” (De profundis). Existenţa unitară a românului se prelungeşte în veşnicie. Direcţia de existenţă verticală a românului rămâne şi se prelungeşte din viaţa pământească şi după moarte. Prin moarte omul nu staţionează, dimpotrivă îşi continuă călătoria domnească spre inima eternităţii. Deoarece atunci când românul adoarme întru Hristos Cel Înviat este gol doar de averi, nu însă de simţămintele, obiceiurile, tradiţiile păstrate şi exprimate prin prin limba sa, cuvântul românesc izvorât din inimă românească.

În plus, e imposibil pentru noi să înţelegem altfel satul românesc decât îmbibat de mirosul lui Dumnezeu.

Să nu uităm de relevanţa originară a simţului mirosului care ne proiectează în vremurile de început ale vieţii pe pământ, când mirosul era esenţial pentru supravieţuire. Atât pentru a evita pericolul, cât şi pentru a mirosi hrana, pentru om ca şi pentru orice altă vieţuitoare, acuitatea senzorială a mirosului era fundamentală.

Şi de data aceasta poezia blagiană se dovedeşte o căutătoare de esenţe: “Lângă fântânile darului harului/ pâlpâie boalele, ţipă lăstunii./ Plin este satul de-aromele zeului/ ca un cuib de mirosul sălbăticiunii” (Satul minunilor). Într-adevăr, românul de la sat este tot cu Doamne ajută-ne în gură şi am putea spune că orice se întâmplă miroase a Dumnezeu. Aici rezonanţele argheziene sunt neîndoielnice: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere” (Psalm).

Atragem atenţia că deși românul era ortodox practicant şi, deci, mergea la Biserică duminicile şi sărbătorile, postea cu mâncare gătită în vase curăţate cu leşie, credinţa lui n-a fost niciodată una concepută după rigorile dogmatice ale teologilor oficiali. Altfel spus, chiar dacă românul îşi făcea cruce când începea un lucru sau când îl termina şi, de asemenea, ori de câte ori întâlnea o troiţă la intersecţii sau pe marginea drumului, el nu ajungea să problematizeze, de exemplu, raportul teologic dintre fiinţă şi persoană. Mai mult decât ştiinţă despre Dumnezeu (în fond, teologia asta înseamnă), ţăranul român avea conştiinţa prezenţei şi lucrării divine în lume. Viaţa ţărănească era permanent vecină cu minunea: “Legi răsturnând şi vădite tipare/ minunea ţâşneşte ca macu-n secară./ Cocoşi dunăreni îşi vestesc de pe garduri/ dumineca lungă şi fără de sară” (Sufletul satului).

Pentru românul apropiat de Dumnezeu şi de sufletul naturii înconjurătoare, între aici şi dincolo este vorba de o continuitate existenţială, nu de o întrerupere. Poetul Ioan Alexandru e extrem de clar şi de un realism mistic în această privinţă: “Între aici şi dincolo s-a stins/ Orice punte şi deosebire./ Oasele Sfinţilor valahi/ S-au făcut cu vremea mănăstire”. Acelaşi poet consemnează că “Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de nobleţe şi renume/ Ci Credinţa care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume”.

Credinţa îi dă întotdeauna românului o nobleţe împărătească. Românul autentic desfăşoară lucrarea lui asupra mediului ambiant cu pământul şi vieţuitoarele lui pe care le înţelege invariabil ca daruri ale Făcătorului cerului şi al pământului. Probabil că cea mai apropiată vorbă românească de sensul imperial al îndemnului biblic: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28), este că “Omul sfinţeşte locul”. Cumva, românul a simţit importanţa rolului pe care îl are în lumea aceasta, că el este un fel de inel de legătură între creat şi necreat (Zizioulas, 1999, p. 91) . Astfel, accentul existenţial este pus pe a fi şi nu pe a avea, pe cum şi nu pe ce ori pe cât. De aceea neurmărirea cu orice preţ a bunurilor materiale şi misiunea conducătorească nu se contrazic în viaţa ţăranului: “Împărat e fiece ţăran/ Şi viaţa sa împărăţie./ Astfel petrecut-au pe pământ/ Moşii mei curaţi în sărăcie” (Ioan Alexandru).

Numai omul conştient de frâiele înaltei răspunderi care i s-a încredinţat poate considera că dealul şi lunca se supun sentimentelor lui profunde: “Când îmi vine dor de ducă/ Se preface dealu-n luncă/ Când îmi vine dor de mers/ Se preface dealu-n şes”. Astfel, se adevereşte încă o dată dimensiunea imperială a existenţei umane. Românul şi mediul lui de viaţă sunt două realităţi inseparabile.

Ortodoxie şi românism altfel sau cum se reflectă învăţătura de credinţă creştină în modul de viaţă al românilor

Sigur că tot ce am scris până acum că reflectă înţelegerea românească a creării lumii de către Dumnezeu şi a solidarităţii omului cu semenii şi cu natura, se regăseşte în linii mari şi în învăţătura de credinţă oficială a Bisericii. Tocmai aceasta este o dovadă a vechimii creştinismului pe pământul românesc şi a modului în care sămânţa lui Hristos a rodit în laturile existenţei româneşti în ansamblul ei.

De aceea, în lumina celor de mai sus, cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, deşi nu se adresează numai etosului românesc, ci privesc ansamblul învăţăturii dogmatice asupra raportului Dumnezeu-om-lume, se potrivesc mănuşă cu acest etos: “Mântuirea şi îndumnezeirea vizează, fără îndoială, în mod direct umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ţine de om, sau întregeşte pe om şi omul nu se poate desăvârşi fără să reflecteze şi să lucreze asupra naturii. De aceea prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea; sau, când se indică prin cuvântul lume una din ele, totdeauna este subînţeleasă şi cealaltă” (Stăniloae, 1978, p. 323).

Faptul că dialogul între Dumnezeu-om-lume este posibil la un asemenea nivel de profunzime, se datorează şi modului în care ortodoxia răsăriteană se raportează la mediul natural ca avându-şi originea în lucrarea creatoare divină şi ca fiind dăruit omului ca suport al existenţei lui şi ca ambient al desfăşurării lucrării lui raţionale şi creatoare atât în folosul lui cât şi al semenilor. Credem că exact în acest punct poate fi proiectată şi semnificaţia sintagmei populare conform căreia omul sfinţeşte locul. Teologic vorbind, lucrurile ar suna cam aşa: “Imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mântuirea şi desăvârşirea persoanei să se proiecteze asupra întregii nature şi să depindă de ea; de asemenea, face ca persoana singulară prin silinţa sa în vederea mântuirii să poată ajuta şi pe alţii, sau să fie ajutată în ea de ei. Natura întreagă e destinată slavei de care se vor împărtăşi oamenii în Împărăţia cerurilor şi încă de pea cum ea se resimte de liniştea şi de lumina ce iradiază din omul sfânt” (Stăniloae, 1978, p. 324, 325).

Această lucrare de sfinţire a omului în mediul său de viaţă şi împreună cu acesta, este posibilă prin lucrarea sacramentală a Bisericii prin Sfintele Taine, care, aşa cum spune teologia, dispun de o parte văzută, adică materia prin care se săvârşeşte taina şi de o parte nevăzută, adică harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor care se revarsă în viaţa omului odată cu materia tainei.

Harul divin reprezintă numitorul energetic şi sfinţitor comun al Tainelor Bisericii şi puterea lui sfinţitoare  face uz de vehiculul materiei: Taina Botezului are nevoie de apă, Taina Mirungerii se foloseşte de arome şi miresme naturale, Taina Euharistiei se foloseşte de grâu şi de struguri, Taina Maslului utilizează undelemnul… Practic întreg cultul Bisericii noastre are şi o parte văzută, materială, estetică, pe lângă lucrarea harului Duhului Sfânt.

Pentru aceste motive, nu numai că pentru român n-a fost o separaţie între viaţă pământească şi lumea de dincolo, dar n-a existat nici o distanţă nici între viaţa bisericească şi viaţa şi activităţile lui obişnuite în viaţa de zi cu zi.

În general, felul în care românul creştin s-a raportat la natură, l-a ferit atât de excesul unei îndepărtări raţionalist-utilitariste de ea, cât şi de o falsă îndumnezeire sau idolatrizare a naturii. Este vorba aici de consensul patristic răsăritean conform căruia omul este “sacerdot al creaţiei” şi, “în acest fel, creaţia dobândeşte pentru noi o sacralitate care nu-i este înnăscută, ci dobândită; o dobândeşte când omul realizează liber în el acel “după chipul lui Dumnezeu”, adică, în acest caz, propriul său sacerdoţiu” (Zizioulas, 1999, p. 90).

Exact în jurul acestui punct se poate ţese nu doar o argumentare simplă ecologică, ci una ecoteologică, care chiar dacă nu ridică natura din orizontalitatea ei relevatoare, o raportează, totuşi, la originile ei raţionale în Dumnezeu. Iar calitatea ipostatică a omului, adică acea capacitate de a încorpora în existenţa lui darul naturii şi de a o ridica pe aceasta din urmă până în dialogul lui personal şi mântuitor cu Logosul întrupat.

Concluzii

Atunci când vorbim despre românitate ca pecete existenţială întipărită pe sufletul fiecărui cetăţean al ţării noastre, înţelegem  nu doar un simplu etos etnopsihologic, ci o atitudine şi un mod de viaţă etnoTEOpsihologic. Chiar cu riscul de a deveni tautologic, spun că românul simte şi gândeşte româneşte, filonul acesta fiind “ştampilat” în adâncimea vieţii lui personale şi entice. Poate că atunci când trăieşte în ţara lui, românului nu-i apar atât de evidente aceste lucruri, la fel cum stelele nu se văd ziua deşi nu sunt mai puţin reale ziua decât noaptea. Cert este că atunci când românul iese din hotarul ţării sale, toate aceste dimensiuni de profunzime existenţială îi solicită atenţia şi îşi aduce aminte de pământul şi de legea românească, de dorul şi meleagurile natale, de obiceiurile, colindele şi portul popular… Practic e imposibil să fii altceva decât sinteza trăsăturilor spiritual-culturale şi familial-etnice din pământul în care te-ai născut şi ai crescut. Pentru că cei şapte ani de acasă nu se uită niciodată şi sunt definitorii pentru întreaga existenţă. “Nu uita că eşti roman!” nu reprezintă doar un îndemn, ci, mai degrabă, o constatare existenţială cu caracter de neşters.   

 

 

Bibliografie:

 

  1. CONSTANTINIU, Florin, (2008). O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold.
  2. JOANTA, Vasile, (2017). Încercări despre începuturile şi dezvoltarea creştinismului în spaţiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea (Reflectate în istoriografia ortodoxă şi greco-catolică), Iaşi: Editura PIM.
  3. MOLDOVAN, Ilie, (1996). Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II, Alba Iulia: Tipografia Episcopiei Ortodoxe. 
  4. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R..
  5. VERZAN, Sabin, (2016). Sfântul Apostol Andrei, Bucureşti: Editura BASILICA.
  6. ZIZIOULAS, Ioannis, (1999). Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Bucureşti: Editura Bizantină.         

 

                                                                                                            




ACTUALITATEA religioasă
Catedrala Naţională în cuvinte memorabile ale unor mari personalităţi
 

Cuvântul anului 2018 în România a fost Catedrala. El s-a regăsit în căutările din Google, pe buzele contestatarilor şi în sufletele celor care au depus eforturi pentru realizarea Catedralei Naţionale.

Şi nu a rămas doar la stadiul de cuvânt, ci s-a materializat în evenimentul principal al centenarului Marii Uniri, sfinţirea lăcaşului de cult din Dealul Arsenalului fiind relatată atât în presa naţională, cât şi în cea internaţională.

Unii au ales să conteste pe nedrept poate singurul proiect realizat la aniversarea de 100 ani a României, alţii au apreciat eforturile şi rezultatele construcţiei care ne onorează ca popor.

Despre necesitatea catedralei şi despre proiectul în sine au vorbit în termeni laudativi oameni importanţi, personalităţi laice şi religioase care au apreciat împlinirea acestui ideal al poporului român născut încă din timpul Războiului de Independenţă.

Regele Carol I a fost cel care a înaintat un proiect de lege, în 1884, pentru construirea unei Catedrale ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam românesc.

Mihai Eminescu

Poetul național a semnalat în Ziarul Timpul faptul că „în marea capitală a României (…) nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării” şi a militat pentru construirea acesteia.

Mitropolitul Pimen Georgescu

Ierarhul a făcut parte din comisia de organizare a concursului internaţional pentru proiectarea catedralei din Bucureşti lansat în 1891.

„Catedrala din Bucureşti este catedrala ţării, monumentul naţional cel mai important, căci el simbolizează în gradul cel mai înalt credinţa nestrămutată a poporului român în religia creştin-ortodoxă. El trebuie să fie conceput cu multă inimă şi dragoste pentru credinţă şi ţară”, spunea Mitropolitul Pimen despre viitoarea catedrală[1].

Regele Ferdinand

Anii au trecut, proiectul nu s-a materializat. În 1920 Regele Ferdinand a adresat Sfântului Sinod un hrisov regal prin care anunţa hotărârea de a construi în Bucureşti o biserică monumentală în amintirea victoriei armatelor române în războiul de reîntregire.

El a făcut referire la cântarea „Cu noi este Dumnezeu” despre care a spus că trebuie să răsune în „Biserica Mântuirii, pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala Tuturor Românilor ca semn de mulţumire pentru ajutorul Celui Preaînalt şi ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam şi veşnică pomenire celor răposaţi pentru înfăptuirea României întregite”[2].

Ioan Slavici

În 1924 scriitorul a publicat un articol intitulat „Catedrala Bucureştilor” în revista Arhitectura. El reaminteşte de practica Sfântului Ştefan cel Mare de a construi o mănăstire după fiecare victorie şi spune că „românii din zilele noastre trebuie să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti unde nu e nicio biserică mai încăpătoare în care mulţi creştini pot să se roage împreună pentru binele obştesc”[3].

Slavici a încheiat cu un gând profetic: „Minune prea de tot mare nu ar fi dacă trebuie să treacă fie măcar şi numai o sută de ani pentru ca să se poată începe zidirea unei catedrale la Bucureşti – dacă mai e să se facă un asemenea început”.

Arhitectul Spiridon Cengăneanu

Renumitul arhitect a scris despre Catedrala Naţională în ziarul Cuvântul din 2 martie 1929.

„Catedrala”, spune el, „este o mândrie municipală şi un prinos adus sufletului. Ea de la origini până astăzi a format inima şi sufletul oraşului. Trebuie să copleşească prin proporţii şi să subjuge sufletul crelin prin insinuanta armonizare a amănuntelor”.

Octavian Goga

Scriitorul şi omul politic Octavian Goga şi-a exprimat părerea despre amplasamentul catedralei într-un articol publicat în ziarul Universul din Martie 1929.

Printre altele el preciza că o „catedrală nu e nicăieri un simbol de izolare, ci de dumnezeiască proteguire a sufletului mulţimii în toate alegerile lui”[4].

Anii au trecut şi catedrala nu a prins contur, deşi legea Catedralei datează din 1884 şi nu a fost abrogată niciodată. În schimb a fost pusă în aplicare abia după 126 de ani. Construcţia CMN s-a concretizat în timpul Părintelui Patriarh Daniel, fiind asumată de stat ca proiect de importanţă  naţională prin legea 376/2007.

A fost sfinţită în 2018.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu

Catedrala „reprezintă sfânta făgăduință a poporului român pentru libertatea națională pe care  i-a dăruit-o Dumnezeu,” a spus Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la sosirea sa în Bucureşti cu puţin timp înainte de sfinţirea lăcaşului de cult.

După Liturghia din 25 noiembrie, Patriarhul Ecumenic a asemănat catedrala cu un far duhovnicesc care „va străluci până în depărtări lumina lui Hristos şi va transmite mesajul speranţei şi al mântuirii celor de aproape şi celor de departe”.

Patriarhul Teofil 

Imediat după sfinţirea catedralei, la hramul închinat Sfântului Andrei, Apostolul Românilor, a participat Patriarhul Teofil al Ierusalimului.

Preafericirea Sa a numit-o „podoaba arhitecturală a orașului București și a întregii Românii”, un „rod al evlaviei poporului român”.

Patriarhul Kirill

Într-un interviu acordat Agenţiei de ştiri Basilica în urma vizitei sale în ţara noastră din anul 2017, Preafericitul Părinte Patriarh Kirill a vorbit despre Catedrala Mântuirii Neamului.

El a spus că edificiul bisericesc este una dintre manifestările evlaviei poporului român.

„În centrul Bucureştilor se înalță acum măreața Catedrală a Mântuirii Neamului (…). Mi s-a spus şi despre felul în care poporul român susţine înălţarea acestei biserici. Sigur că putem asemăna aceasta cu rezidirea Catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova, care a fost construită în timpuri deloc favorabile pentru economia ţării noastre. Acum însă, această Catedrală reprezintă frumuseţea şi măreția Bisericii Ruse. Sunt convins că şi Catedrala de aici va deveni o podoabă autentică a Bucureştilor”.

Patriarhul Daniel 

Omul centenarului – aşa cum a fost numit pe bună dreptate, Părintele Patriarh Daniel este cel care a dus la îndeplinire visul românilor de a avea o catedrală ca „simbol al unității sufletești a întregului neam”.

În repetate rânduri, Preafericirea Sa a spus despre Catedrala Naţională că este o „necesitate practică”, dar care are şi „valoare de simbol” fiind dedicată „comemorării eroilor poporului român din toate timpurile”.

„Este simbol al recunoștinței pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari și multe primejdii și necazuri”.

„Este un simbol spiritual naţional, fiind închinată cinstirii celor care s-au jertfit, de-a lungul istoriei noastre, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoșești, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”.

Papa Francisc

Catedrala Mântuirii Neamului dorită încă din timpul lui Mihai Eminescu a găzduit întâlnirea istorică dintre Patriarhul Daniel al României şi Papa Francisc.

Conducătorul Bisericii Catolice şi-a exprimat, în cuvântul pascal,  „mulțumirea și emoția” aflării în Catedrala Naţională, „templu sfânt care ne adună în unitate”.

Vizitat Papei Francisc în România s-a desfăşurat în perioada 31 mai – 2 iunie 2019.

Părintele Constantin Necula

Într-un editorial publicat în Ziarul Lumina, părintele profesor Constantin Necula a făcut o paralelă între jertfa eroilor naţionali şi catedrala.

„Plânsul mamelor și mireselor, fraților celor mici ori surorilor cărora nu li s-au mai întors acasă sufletele: fiii, mirii, frații, soții… Scâncetul de foame al orfanilor ori geamătul de durere al rănitului, uneori de dincolo de pragul suportabilului. Strigătul de îmbărbătare al ofițerului ori murmurul de încurajare a muribundului de pe buzele preotului militar. Toate sunt în Catedrală. Ţin Catedrala și fac din ea edificiul reprezentativ al celor 100 de ani de Românie”.

Acad. Ioan Aurel Pop

Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a spus despre lăcaşul de cult sfinţit în anul centenar că este „simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară”.

„Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de dreaptă credință în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă”.

Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici 

Într-un interviu pentru Ziarul Lumina, istoricul Constantin Bălăceanu Stolnici a definit Catedrala Naţională drept „o construcţie care răspunde necesităţilor pragmatice ale Bisericii Ortodoxe Române”.

„În acelaşi timp nu trebuie să trecem cu vederea că în neamul nostru a existat obiceiul ca, de fiecare dată când se obţinea o victorie, să se ridice o biserică importantă. După ieşirea victorioasă din Primul Război Mondial, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, nimeni nu a ridicat o biserică monumentală. Această nouă catedrală este, conform spiritului nostru voievodal, un simbol al faptului că am fost câştigători în războaiele care au decis destinul nostru istoric”.

„Pe de altă parte, catedrala are o valoare simbolică şi pentru românii noştri de pretutindeni. Se vrea a fi o biserică naţională, în care românii să se roage pentru ei şi pentru cei dragi din neamul lor”.

Deşi prima oară a prins contur în cuvinte, la peste 100 de ani proiectul s-a materializat prin omul centenarului. Peste alte sute de ani, poate o parte dintre cuvinte vor fi uitate, însă Catedrala va reaminti tuturor jertfa şi demnitatea românilor.


[1] Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura Basilica, București, 2010, p. 34.
[2] Idem, p. 46.
[3] Idem, p. 51.
[4] Idem, p. 75.

Basilica



Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

În ziua de 16 decembrie 2019, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia a fost aprobat documentul care include toate modificările Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române adoptate de Sfântul Sinod în perioada 2008-2019.

De asemenea, a fost aprobat textul consolidat al Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, care conține toate modificările și completările aprobate de Sfântul Sinod în perioada 2011-2019.

Aceste două documente vor fi transmise, spre recunoaștere, Secretariatului de Stat pentru Culte, urmând ca textul aprobat al prezentului Statut să fie publicat în Monitorul Oficial

De asemenea, Sfântul Sinod a exprimat grija şi preocuparea Bisericii pentru sprijinirea eparhiilor din diaspora română.

 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



Jertfa lor – temelia libertăţii noastre* - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Cinstirea eroilor Revoluţiei române din decembrie 1989

 

Împlinirea a 30 de ani de la căderea comunismului constituie un prilej de a mulțumi lui Dumnezeu pentru darul libertății poporului român, a cinsti memoria celor care au suferit în timpul regimului comunist, precum şi memoria eroilor care s-au jertfit pentru libertatea şi demnitatea poporului român în decembrie 1989.

Comemorarea sau pomenirea lor în stare de rugăciune şi comuniune spirituală este o datorie morală a noastră, a românilor de pretutindeni. Este un act de recunoștință şi prețuire a jertfelniciei lor, precum şi expresia cea mai reală şi profundă a cultivării legăturii noastre de iubire fraternă cu ei, iubire mai tare decât moartea trupului şi opacitatea mormântului. Iar dacă nu-i pomenim pe eroi, îi îngropăm în uitarea noastră. Însă, pomenirea lor în nădejdea Învierii şi a vieții veșnice este recunoașterea demnității lor şi speranța împlinirii dreptății pentru ei.

Cei care s-au jertfit pentru libertatea şi demnitatea poporului român în decembrie 1989 au fost în majoritate tineri.

 

Acești tineri au arătat nu numai curaj, ci şi foarte multă credință, moștenită de la părinții şi bunicii lor. Mulți dintre ei au îngenuncheat şi au rostit rugăciunea Tatăl nostru, deși în școli nu s-a mai permis predarea religiei după instalarea regimului comunist ateu în România.

În decembrie 1989, tinerii au simțit prezența lui Dumnezeu şi s-au jertfit pentru eliberarea poporului din absurditatea doctrinei politice atee, impusă ca ideologie oficială a comunismului ateu şi opresiv. De aceea, în mod spontan, tinerii au strigat în multe locuri din țară: „Dumnezeu este cu noi!” sau „Vom muri şi vom fi liberi!”.

Acești tineri eroi, care s-au jertfit pentru credința, libertatea şi demnitatea poporului român, sunt pomeniți în rugăciunile Bisericii noastre, în fiecare zi, la Sfânta Liturghie. Ei ne cheamă azi să nu despărțim darul libertății de darul credinței, al sfințeniei vieții şi al demnității naţionale.

Comemorarea eroilor români din decembrie 1989 ne îndeamnă să preţuim mai mult pe toţi cei care luptă şi lucrează pentru libertatea şi demnitatea poporului român, în orice vreme, dar mai ales când acesta se află în pericol de-a pierde identitatea şi unitatea sa.

Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, pentru ca jertfa celor care au sacrificat viața lor pentru libertatea şi demnitatea poporului român, în decembrie 1989, să fie roditoare de credință mai puternică, de fapte bune mai multe şi de comuniune frățească mai intensă.  

Să ne ajute Dumnezeu să unim permanent libertatea cu responsabilitatea, democrația cu unitatea românească, demnitatea naţională cu solidaritatea internaţională!

 

Veșnică pomenire eroilor români din decembrie 1989!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 


* Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la împlinirea a 30 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989.

 



Momente solemne la Patriarhie în cinstea eroilor Revoluției Române din 1989 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Aniversarea a 30 de ani de la căderea comunismului și comemorarea eroilor căzuți la Revoluția Română din decembrie 1989 au fost marcate la Patriarhie luni, 16 decembrie 2019, printr-o serie de evenimente solemne la care au participat Patriarhul României și membrii Sfântului Sinod, Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, autorități, oameni de cultură, profesori, studenți și elevi.

Manifestările au început cu o slujbă de pomenire în Catedrala Patriarhală pentru cei care și-au pierdut viața în evenimentele din ’89.

Parastasul a fost oficiat de Episcopul vicar patriarhal Ieronim Sinaitul, care era slujitor al Catedralei Patriarhale în timpul Revoluției.

Manifestările au continuat la Palatul Patriarhiei cu Ședința solemnă a Sfântului Sinod dedicată împlinirii a 30 de ani de la căderea regimului comunist.

Patriarhul Daniel: Jertfa lor, temelia libertății noastre

Ședința a fost deschisă de Patriarhul Daniel care s-a adresat celor prezenți prin cuvântul intitulat „Jertfa lor, temelia libertății noastre”.

Preafericirea Sa a subliniat că „împlinirea a treizeci de ani de la căderea comunismului constituie un prilej de a mulțumi lui Dumnezeu pentru darul libertății poporului român”.

De asemenea, Patriarhul a semnalat că „a cinsti memoria celor care au suferit în timpul regimului comunist precum și memoria eroilor care s-au jertfit pentru libertatea și demnitatea poporului român în decembrie 1989, comemorarea sau pomenirea lor în stare de rugăciune și comuniune spirituală este o datorie morală a noastră a românilor de pretutindeni, este un act de recunoștință și prețuire a jertfelniciei lor”.

Patriarhul României a precizat că aceste gesturi arată că dragostea este mai tare decât moartea și decât opacitatea mormântului.

În discursul rostit, Părintele Patriarh a precizat că în decembrie 1989 tinerii au simțit prezența lui Dumnezeu și s-au jertfit pentru eliberarea poporului din absurditatea doctrinei politice atee impusă ca ideologie oficială a comunismului ateu și opresiv și de aceea în mod spontan au strigat în multe locuri din țară „Dumnezeu este cu noi!” sau „Vom muri și vom fi liberi!”.

„Acești tineri care s-au jertfit pentru credința, libertatea și demnitatea poporului român sunt pomeniți în rugăciunile Bisericii noastre în fiecare zi la Sfânta Liturghie. Ei ne cheamă azi să nu despărțim darul libertății de darul credinței, al sfințeniei vieții și al demnității naționale”.

Octav Bjoza: Eroii nu au fost apreciați la adevărata lor valoare

La ședința solemnă a luat cuvântul Octav Bjoza, Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, care a evidențiat că cei pe care îi reprezintă au parcurs „o etapă tristă, rușinoasă din istoria recentă a poporului român”.

„Reprezint suferința neamului românesc, a acelora care au luptat pentru salvarea demnității acestui popor, pentru salvarea credinței strămoșești, a acelora care mai presus de propria lor ființă l-au pus pe Dumnezeu și Biserica noastră strămoșească”.

Octav Bjoza a amintit că românii au suferit și au murit „cu gândul la Dumnezeu și la Biserica noastră strămoșească” înfruntând torturi, bătăi, înfometare, munci silnice, lipsire de minime condiții de igienă și asistență medicală.

„Este atât de înălțător (…) În acele situații limită nu eram decât noi și El. Adică noi și Dumnezeu”, a mărturisit Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici.

Octav Bjoza a spus că libertatea trebuie apreciată și a atras atenția că eroii nu au fost apreciați la adevărata lor valoare.

„Îmi este greu, dar nu pot să nu recunosc că în această țară în care trăim, eroii nu prea au fost apreciați la adevărata lor valoare. Și cei din categoria mea am considerat și considerăm că o țară care nu-și respectă eroii se îndreaptă într-o direcție categoric greșită”, a mărturisit Octav Bjoza.

În continuare, Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul a făcut o prezentare a volumului „Mărturii și evocări din lagăre și închisori. 30 de interviuri cu deținuți politici din perioada comunistă”, apoi participanții la Ședința solemnă au fost invitați să vizioneze secvențe din filmele documentare: „Decretul 410/1959”, „Revoluția din 1989” și „Mărturisitori ai Ortodoxiei în temnițele comuniste”, producții Trinitas TV.

A urmat un concert susținut de Tronos în care au fost interpretate cântări și colinde pe versurile unor foști deținuți politici.

Teodor Baconschi despre Vestitorul Ortodoxiei

La final a luat cuvântul Teodor Baconschi care a invitat audiența să viziteze Expoziția „Publicația Vestitorul Ortodoxiei, martor al unui nou început în viața Bisericii” din Sala Europa Christiana.

„Vestitorul Ortodoxiei” este prima publicație bisericească apărută după căderea comunismului, iar Teodor Baconschi, pe atunci doctorand la Facultatea de Teologie din București, făcea parte din colectivul fondator.

„Ce se întâmpla aici, pe Colina Patriarhiei, vă spun pe scurt: era mare confuzie, se trăgea încă pe străzi, pe 11 Iunie (strada 11 Iunie, n.r.). În sunetul rafalelor de mitraliere ne-am apucat să facem acest prim număr din Vestitorul Ortodoxiei”.

Inițiativa apariției „Vestitorului Ortodoxiei” a aparținut unui grup de tineri clerici și teologi, între care actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, și Înaltpreasfințitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, pe atunci slujitori în administrația bisericească centrală și cadre didactice la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, precum și Teodor Baconschi, la ora aceea redactor la una din revistele bisericești centrale.

În după-amiaza zilei de luni membrii Sfântului Sinod se vor reuni în ședință de lucru.

Vezi mai multe imagini în galeria foto de la eveniment.

 



Știri externe - decembrie 2019 (EXT)
 
GRECIA: „Corpul morților nu este gunoi de reciclat”. Reacție a Bisericii Ortodoxe din Grecia după inaugurarea primului crematoriu uman din țară

„Corpul morților nu este gunoi de reciclat'”. Cu acest puternic mesaj inclus într-un pliant distribuit duminică în toate parohiile din țară, Biserica Ortodoxă greacă a dorit să arate clar că nu acceptă incinerarea, nici îngroparea urnelor, nici slujbe funerare pentru cei care optează pentru această soluție, transmite Agerpres. Biserica a reacționat astfel la recenta inaugurare a primului crematoriu din Grecia, ultima țară din Uniunea Europeană care încă nu avea incineratoare. Rezistența clerului a fost acerbă, astfel încât proiectul de a deschide un crematoriu a fost amânat timp de decenii. Crematoriul inaugurat în urmă cu două luni la Ritsona (70 km de Atena) este unul privat deoarece, deși există multe localități care au avut în vedere astfel de inițiative de când s-a aprobat legea corespunzătoare în 2006, presiunea ierarhiei ecleziastice este foarte puternică. „Îngroparea corpului uman este ceva natural, iar Biserica nu are dreptul să meargă contra naturii”, spune, pentru EFE, Serafim Dimitriu, preot într-o parohie din Atena. Pentru acesta, lucrurile sunt foarte simple: corpul lui Iisus a fost îngropat și asta trebuie să se întâmple cu orice creștin care moare. De aceea, urnele nu își au locul într-un cimitir ortodox. Cu toate acestea, legea nu o împiedică, deoarece cimitirele sunt în responsabilitatea municipalităților. Patriarhia Constantinopolului, cea mai înaltă instanță a Bisericii ortodoxe, nu numai că acceptă incinerarea, ci chiar a modificat ușor slujba funerară pentru a include persoanele care au optat pentru aceasta, a declarat Andreas Aryirópulos, teolog și profesor de religie. - Activenews

 
RUSIA: Patriarhul Kirill a ÎNTRERUPT COMUNIUNEA EUHARISTICĂ cu primatul Bisericii Greciei, Arhiepiscopul Ieronim/ Primatul Bisericii Ciprului, Arhiepiscopul Hrisostom, critică atât Fanarul, cât și Moscova, optând pentru NEUTRALITATE

Patriarhul Kirill nu a pomenit numele primatului Bisericii Greciei, Arhiepiscopul Ieronim, în timpul liturghiei de duminică de la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, ceea ce înseamnă că s-a rupt comuniunea euharistică cu primatul Bisericii Greciei, informează interfax-religion. Numele Arhiepiscopului Ieronim a fost îndepărtat din dipticele (ordinea în care sunt menționați întâi-stătătorii bisericilor ortodoxe surori la liturghie) Bisericii Rusiei. Sinodul Bisericii Rusiei informase pe 17 octombrie că „încetează comuniunea euharistică cu acei episcopi ai Bisericii Greciei care au intrat sau vor intra în comuniune cu reprezentanții comunităților schismatice non-canonice ucrainiene.” Acesta a fost răspunsul la decizia luată de majoritatea ierarhilor greci, la recomandarea Arhiepiscopului Ieronim, de a recunoaște autocefalia ex-schismaticilor urcaineni. La scurt timp după aceste evenimente, Ieronim a răspuns scrisorii trimise de Epifanie, liderul noii structuri ecleziastice din Kiev create de Patriarhia Ecumenica, făcând astfel ultimul pas al recunoașterii oficiale.

Arhiepiscopul Hrisostom, primatul Bisericii Ciprului, a caracterizat decizia patriarhului Kirill drept „inacceptabilă”. „Nu întrerupem comuniunea cu întâistătătorii bisericilor doar pentru că nu suntem de acord cu unele din deciziile lor. Întrerupem comuniunea doar când devin eretici. Din câte știu, nici Patriarhul Ecumenic, nici Arhiepiscopul Atenei nu sunt eretici. Totuși, asta nu înseamnă că sunt de acord cu ei. Am încercat să ajutăm pregătind o întâlnire, pentru a găsi o soluție, dar nu le-a plăcut. De aceea nu am mai insistat. Nici Patriarhul Ecumenic, nici Patriarhul Moscovei nu vor să pregătească o astfel de întâlnire. Astfel că Biserica Ciprului a decis să ia o poziție neutră. Nu suntem de acord cu pozițiile celor două părți, astfel încât păstrăm comuniunea cu ambele biserici”, a afirmat Hrisostom în cadrul liturghiei. – Cuvântul Ortodox

RUSIA: Serialul dedicat Sfintei Matrona este disponibil integral cu subtitrare în engleză

Serialul documentar „The Wonderworker Woman (Făcătoarea de minuni)” dedicat Sfintei Matrona din Moscova poate fi vizionat integral cu subtitrare în engleză. Șapte luni de muncă laborioasă au fost necesare ca toate cele 12 părți ale seriei să fie puse la dispoziția publicului și cu subtitrare în engleză, informează Orthochristian. Filmul a fost realizat pe parcursul a nouă ani, perioadă în care au fost strânse informaţii cu privire la minunile realizate de Sfânta Matrona. Unele întâmplări prezentate sunt inedite, nefiind cunoscute publicului până la momentul lansării. Serialul poate fi vizionat pe Youtube. Începând cu anul 2019, sfânta a fost înscrisă şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române. Hotărârea a fost adoptată de Sfântul Sinod reunit în şedinţă la începutul anului 2018 în Reşedinţa Patriarhală. - Basilica 

SUA: Peste 4000 de credincioși din întreaga lume au participat la înmormântarea Părintelui Efrem Filotheitul

Fostul stareţ al Mănăstirii atonite Filoteu a fost înmormântat miercuri la mănăstirea „Sfântul Antonie” din Arizona. Peste 4000 de credincioși l-au însoțit pe ultimul drum pe ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul (va fi canonizat în curând de Patriarhia Ecumenică). Monahul a trecut la cele veşnice duminică la ora 07:00 (ora României) la vârsta de 92 de ani. Slujba înmormântării a fost oficiată de Arhiepiscopul Elpidofor al Americii și de Mitropoliții Alexie al Atlantei, Gherasim de San Francisco și Isaia al Denver-ului, informează Orthodoxia News Agency. Funeraliile au fost transmise în timp real pe site-ul agenției de știri pentru toți cei care au dorit să-l însoțească pe Părintele Efrem pe ultimul drum, dar n-au ajuns. Părintele Efrem s-a născut în Volos – Grecia, în anul 1927. A avut o copilărie grea şi a fost inspirat de vieţuirea evlavioasă a mamei sale, care a intrat în monahism spre finalul vieţii. A mers în Sfântul Munte Athos, unde a devenit ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul. A fost tuns în monahism în 1948, primind numele Efrem. În 1973 a devenit stareţ al mănăstirii Filoteu. În a doua parte a vieţii sale, părintele Efrem s-a mutat în Statele Unite ale Americii unde a întemeiat peste şaptesprezece aşezăminte monahale.

ANGLIA: Prințul Charles a inaugurat în Londra o expoziție dedicată împlinirii a 30 de ani de la evenimentele din decembrie ’89

Moștenitorul Coroanei Britanice a inaugurat la Institutul Cultural Român din Londra (ICR), expoziția de fotografie „Aperturile unei Revoluții” dedicată împlinirii a 30 de ani de la evenimentele din decembrie ’89. Manifestarea a fost organizată de Institutul Cultural Român din Londra în parteneriat cu Ambasada României și Agenția Națională de Presă AGERPRES. Cu această ocazie, ambasadorul Dan Mihalache i-a mulțumit Prințului de Wales pentru înalta onoare de a celebra împreună cu poporul român momentele excepționale de curaj, în căutarea libertății, din Decembrie 1989, informează Ambasada României în Londra pe Facebook. Evenimentul a continuat cu proiecția filmului documentar „După revoluție”. La sfârșitul vizitei, ambasadorul Dan Mihalache și doamna Claudia Nicolae, director AGERPRES, i-au oferit ASR Prințul de Wales o fotografie din expoziție, care are mesajul „Copiii noștri vor fi liberi”. Expoziția poate fi vizitată de luni până vineri până în 10 ianuarie 2020 la sediul ICR din Londra. - Basilica

FRANȚA: Colinde pentru familia Smicală, la Paris: Nepsis Winter Festival

Festivalul de colinde Nepsis Winter Festival, organizat săptămâna trecută la parohia Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan din Cachan (Île-de-France), a fost dedicat familiei Smicală care trece printr-o situație dificilă. În urmă cu patru ani, statul finlandez i-a luat în custodie pe copiii Cameliei Smicală după ce românca a divorțat de soţul ei violent. După o perioadă foarte grea, cei doi copii, Maria şi Mihai au fugit din centrele de plasament în care se aflau împotriva voinţei lor, în prezent fiind căutaţi de autorităţile finlandeze. „Nepsis şi cei prezenţi au dorit să sensibilizeze autorităţile române în vederea soluţionării acestui caz (…). Astfel, în timp ce tinerii colindători cântau, pe peretele adiacent au fost proiectate imagini cu cei doi copii şi mesaje de solidaritate cu aceştia, iar la final, cei prezenţi au participat la o fotografie de grup, ţinând în mâini logo-ul dedicat sprijinirii celor doi copii”, au transmis organizatorii. Gestul făcut de NEPSIS Franţa pentru familia Smicală, prin implicarea Mitropolitului Iosif, se adaugă apelului la rugăciune pe care Preasfinţitul Părinte Macarie al Europei de Nord l-a transmis la începutul lunii decembrie. Nepsis, care în limba greacă înseamnă „trezvie” sau „a fi treaz”, este numele generic al diferitelor asociaţii şi grupări ale tinerilor ortodocşi din Mitropolia Ortodoxa Româna a Europei Occidentale şi Meridionale. - Basilica

AUSTRIA: Biblia pentru tineri a fost prezentată la Viena de IPS Serafim și Pr. Nicolae Dura

„Biblia pentru tineri” în limba germană a fost prezentată sâmbătă seara la Biserica „Sf. Ap. Andrei” din Viena de Mitropolitul Serafim împreună cu Pr. Nicolae Dura, coordonatorul lucrării. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel semnează prefața Bibliei pentru tineri, în care a subliniat faptul că „Sfânta Scriptură este experiența iubirii lui Dumnezeu față de oameni, de-a lungul istoriei”. La prezentarea făcută sâmbătă seara după slujba vecerniei, Mitropolitul Serafim a spus că „Biblia de față se adresează tinerilor. Dar cum în Biserică toți sunt tineri, de diferite vârste, cum spune Patriarhul nostru Daniel, ea se adresează tuturor! S-o citim cu credință și cu dragoste și ne vom bucura de mult folos duhovnicesc!”. Pr. Prof. Dr. Nicolae Dura a prezentat etapele şi caracteristicile speciale ale acestei Biblii, pentru tinerii ortodocşi cunoscători de limbă germană. Biblia pentru tineri este ilustrată cu reprezentări celebre: „Sfânta Treime” pictată de Sf. Andrei Rubleov acum 600 de ani, Icoana Mântuitorului din Mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai (1400 ani vechime), icoane de la Sf. Munte Athos pictate de Panselinos, dar şi fresce românești de la Mănăstirile Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa ş.a. Biblia a preluat din versiunea germană catolică selecția de texte biblice, unele imagini şi grafica creată de Alexander von Lengerke (Köln), grafică ce ajută în mod esenţial la înţelegerea textului alăturat. Textele biblice alese au explicaţii marginale din Sfinţii Părinţi şi mari teologi ortodocşi, dar şi din marile personalităţi culturale ale umanităţii: Dostoievski, Kant, Beethoven, Descartes, Pascal, Steinhardt, Vieru ş.a.. Pr. Nicolae Dura a spus că se dorește realizarea unei astfel de Biblii și în limba română dacă vor fi obținute drepturile de publicare din Germania. - Basilica

KENYA: În Kenya a fost înfiinţat un schit în cinstea Sfintei Ana

În localitatea Nyeri din Kenya a fost înfiinţat un schit în cinstea Sfintei Ana, informează Orthochristian. Deschiderea oficială a aşezământului monahal a avut loc în data de 19 noiembrie. Schitul face parte din Eparhia de Nyeri şi Muntele Kenya – Patriarhia Alexandriei. „Bine aţi venit la Schitul Sfintei Ana. Este finalizat şi pregătit să îşi primească obştea monahală” a scris Episcopul Neofit de Nyeri pe pagina de Facebook a eparhiei. Ierarhul a adus mulţumiri maicii Ioana de la Schitul Sf. Arhanghel Mihail din Missouri – SUA, care s-a ocupat de organizarea mănăstirii în timpul şederii sale de două luni în Kenya. În postarea de pe Facebook el a făcut referire şi la cele monahii originare din Kenya aflate în obştea unor mănăstiri elene. Mă rog lui Dumnezeu ca ele să se întoarcă într-o zi în Kenya şi să contribuie la renaşterea monahismului în Eparhia de Nyeri, a notat Preasfinţia Sa. În Nyeri a mai funcţionat un aşezământ monahal în anii 1980. Mănăstirea a fost înfiinţată de Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei în timpul misiunii sale pe continent african, dar şi-a încheiat activitatea după ce ierarhul a fost numit conducătorul Bisericii din Albania. - Basilica

 

Linkuri la știri:

165 000 de creștini sunt așteptați în Israel în perioada Nașterii Domnului - Basilica 

Propunere din SUA contra celor care nu vaccinează copiii - Saccsiv 

Patriarhul bulgar își exprimă susținerea pentru Mitropolitul Onufrie al Ucrainei - Saccsiv 



Știri interne - decembrie 2019 (RO)
 

Patriarhul Daniel a primit titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti

Primarul General al capitalei, Gabriela Firea, a oferit joi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti. Ceremonia a avut loc la Reşedinţa Patriarhală, în sala „Muzeul Patriarhilor”, începând cu ora 18:00. Gabriela Firea a fost însoţită de o delegaţie a Primăriei Bucureştiului din care a făcut parte şi George Ivaşcu, fostul Ministru al Culturii şi Identităţii Naţionale. El a dat citire actului „Laudatio” în care a fost evidenţiată activitatea academică şi pastorală a Patriarhului României şi motivele acordării distincţiei. „Am imensa onoare să înmânez titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti – capitala României, Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”, a afirmat Gabriela Firea în momentul în care i-a oferit distincţia Preafericirii Sale.

La rândul său, Patriarhul Daniel a precizat că este „foarte recunoscător pentru acest titlu deosebit” care aparţine deopotrivă şi Bisericii. „Această onoare nu este acordată doar nouă, ci şi Bisericii Ortodoxe Române pentru că împreună cu toţi colaboratorii de la Centrul Eparhial şi de la Centrul Patriarhal am încercat să aducem o contribuţie la dezvoltarea culturală, spirituală, socială a capitalei în timpul patriarhatului de acum”. Patriarhul României a mulţumit pentru buna cooperare existentă între Patriarhie şi Primărie „în domeniul cultural, social filantropic şi edilitar”. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a vorbit şi despre coresponsabilitate. „Toate acestea ne angajează şi mai mult în prezent şi în viitor pentru că nu se poate pretinde de la un oraş să fie din ce în ce mai frumos, dacă nu contribuim fiecare dintre cetăţeni, în special cei ce au responsabilitatea conducerii instituţiilor administrative şi culturale”, a spus Preafericirea Sa. Hotărârea acordării titlului a fost adoptată în cadrul şedinţei Consiliului General al Primăriei Municipiului Bucureşti din 31 ianuarie 2019. – Basilica

„Drumul spre libertate” la Radio Trinitas: O nouă rubrică dedicată suferințelor poporului român în comunism

O nouă rubrică realizată de istoricul Dorin Stănescu la Radio Trinitas propune rememorarea suferințelor prin care a trecut poporul român în cei 45 de ani de comunism. Rubrica intitulată „Drumul spre libertate” va fi difuzată pe tot parcursul lunii decembrie 2019 și este realizată în urma propunerilor făcute de Sfântul Sinod privind aniversarea a 30 de ani de la căderea regimului comunist. Proiectul va acorda o atenție sporită evenimentelor care au condus la căderea regimului comunist din zilele de 16-27 decembrie 1989, informează Radio Trinitas. În acest scop, vor fi evocate evenimente istorice interne, internaționale, figuri de eroi ai neamului românesc, dar și prigoana la care au fost supuse Biserica Ortodoxă Română și cultele religioase, în general. Vor fi subliniate împlinirile și mai ales lucrarea misionară, educațională, social-filantropică și edilitară a Bisericii Ortodoxe Române din cele trei decenii trecute de la revoluția din decembrie 1989. Rubrica „Drumul spre libertate” realizată de istoricul Dorin Stănescu are durata de 5-7 minute. Din punct de vedere tematic, va organizată în trei serii:

Instaurarea regimului comunist și crimele sale, în perioada 02-15 decembrie;

Revoluția din decembrie 1989, în intervalul 16-23 decembrie;

Libertatea religioasă și lucrarea misionară, educațională, social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, între 24 – 31 decembrie. – Basilica

Evenimentele din decembrie ’89 rememorate prin imagini, timbre şi articole de presă

În Holul de Marmură al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti a fost vernisată luni o expoziţie dedicată evenimentelor din decembrie 1989. Expoziţia „Copiii noştri vor fi liberi” este alcătuită din fotografii, timbre poştale, articole din presa românească şi internaţională care datează din perioada respectivă. Francesca Savu, coordonator al proiectului, a explicat cine sunt acei copii la care face referire expoziţia. „Copiii aceia liberi suntem noi. Nu am conştientizat lucrul acesta decât în timp ce lucram. Generaţiile actuale, cei care vor veni după noi, sunt generaţiile pentru care s-a ieşit în stradă. Şi pentru că ni s-a oferit libertatea aceasta vrem să profităm de ea şi vrem să fim auziţi”, a spus Francesca Savu la vernisaj, potrivit Agerpres. Conf. Florentina Niţu, decanul Facultăţii de Istorie, a salutat faptul că iniţiativa organizării evenimentului a aparţinut studenţilor şi a precizat că astfel de momente reprezintă o datorie civică de „a atrage atenţia asupra fragilităţii democraţiei”, asupra importanţei spiritului civic şi implicării. Fotografiile prezentate în expoziţie sunt marca Agerpres.

„Realitatea acelor momente a fost surprinsă, cu sacrificiu, de fotoreporterii AGERPRES, care şi-au făcut datoria fără ezitare, astfel încât acum avem posibilitatea să arătăm filmul evenimentelor de la Revoluţie”, a declarat Claudia Nicolae, Directorul Agenţiei Naţionale de Presă. Evenimentul a fost organizat la iniţiativa Cercului de Istorie Contemporană Românească – Facultatea de Istorie, cu sprijinul Primăriei Municipiului Bucureşti, în parteneriat cu Agerpres, cu sprijinul Romfilatelia, al Anticariat Unu şi al Bibliotecii Metropolitane. – Basilica

În sfârșit: În Parlament a fost depus un proiect de lege care înăsprește pedepsele pentru pedofili și abuzatorii de copii

Mai mulți deputați și senatori au înaintat, în Parlament, o propunere legislativă pentru modificarea Codului Penal, privitor la cazurile de abuz împotriva minorilor. Astfel, inițiativa prevede creșterea pedepselor, astfel încât să nu mai poată fi pronunțate cu suspendare, informează Mediafax. Mai mulți deputați și senatori USR, PNL, ALDE, PSD și PMP au depus, în Parlament, o propunere legislativă pentru modificarea și completarea legii nr.286/2009 privind Codul penal și a legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală. „Inițiativa propusă urmărește creșterea pedepselor pentru cazurile de abuz împotriva minorilor, astfel încât pedepsele să nu mai poată fi pronunțate cu suspendare, mai ales în contextul unei diferențe mari de vârstă” se arată în expunerea de motive. Inițiatorii mai spun că „totodată, diferența de vârstă pentru care infracțiunile nu vor fi sancționate va scădea de la 3 la 2 ani, cu scopul de a limita situațiile în care abuzatorul primește pedeapsa minimă. De asemenea, propunerea prevede creșterea vârstei minime pentru care un astfel de act poate fi considerat consimțământ, de la 15 la 16 ani”. Senatul este primă Cameră sesizată, for decizional fiind Camera Deputaților. Reamintim că ActiveNews a arătat că în ultimii 10 ani, toate guvernările au căutat să îmblânzească pedepsele pentru cei care abuzează sexual copiii. Ultima modificare în acest sens a fost făcută în mai 2019 de fosta guvernare PSD-ALDE. Opinia publică a fost șocată, în 2018, de numărul mare de cazuri de copii abuzați sexual sau suspectați că au fost răpiți de rețelele de trafic de carne vie, în care făptuitorii erau uneori polițiști. De asemenea, au apărut din ce în ce mai multe cazuri în care cetățeni străini vin în România pentru a abuza copii. - Activenews

Ambasadorul Albaniei transmite mulțumiri Patriarhiei Române pentru solidaritate

Ambasadorul Albaniei la București, Excelența Sa Ilir Tepelena, a transmis duminică mulțumiri Patriarhiei Române pentru solidaritatea față de albanezii afectați de cutremurul din noiembrie. „Vreau să-i mulțumesc Preafericitului Părinte Patriarh Daniel care s-a oferit imediat să organizeze colecte, dar și slujbe în toate bisericile din România pentru poporul albanez”, a transmis Excelența Sa potrivit Trinitas TV. Ambasadorul a fost prezent duminică la Biserica bucureșteană „Sfântul Nicolae” – Dintr-o zi unde au fost oficiate rugăciuni pentru poporul albanez.

„Vă suntem alături dragi albanezi. Vă suntem alături cu toată inima. Știm ce înseamnă. Am trecut printr-un mare cutremur și la vremuri grele suntem împreună”, a spus preotul paroh Vasile Ioana amintind cutremurul din 1977. Preotul a îndemnat credincioșii să participe la colecta organizată de Patriarhia Română întrucât „rugăciunea cere și acțiune”. Biserica „Sfântul Nicolae” – Dintr-o zi a fost între anii 1911-1947 lăcașul de cult al Comunității Ortodoxe Albaneze din București. În această biserică a slujit pentru scurt timp preotul albanez Teofan Stilian Noli, luptător pentru independența Albaniei și pentru Autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze, viitor premier al Albaniei în perioada iunie-decembrie 1924, dar și ierarh al acestei biserici. – Basilica

 

Linkuri la știri:

6 sate în care să-ți petreci Crăciunul - Basilica

Treizeci de colinde pe care să le asculți în perioada Crăciunului - Basilica 

Revista Binele de Știut nr. 8/2019 - Basilica

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuire la Pilda talanților - Sf. Nicolae Velimirovici
 

Dumnezeu creează inegalitatea; oamenii cârtesc, nu le place. Dar sunt oamenii mai înţelepţi decât Dumnezeu? Dacă Dumnezeu a făcut inegalitatea înseamnă că aşa e bine, înseamnă că inegalitatea este mai bună decât egalitatea. Dumnezeu creează inegalitatea spre binele omului, dar acesta nu-şi dă seama că este bună. Dumnezeu creează inegalitatea pentru că este frumoasă, dar omul nu-şi dă seama de frumuseţea ei. Dumnezeu creează inegalitatea din iubire, care ea însăşi creşte şi se hrăneşte din inegalitate, dar oamenii nu văd iubirea din ea.

Orbenia se răzvrăteşte împotriva vederii, nebunia împotrivii înţelepciunii, răul împotriva binelui, urâtul împotriva frumosului, ura împotriva dragostei. Adam şi Eva s-au dat pe mâna Satanei ca să ajungă deopotrivă cu Dumnezeu. Cain l-a ucis pe fratele său Abel pentru că jertfele lor nu erau deopotrivă de plăcute lui Dumnezeu. De atunci şi până acum păcătoşii sunt în război cu inegalitatea. Dumnezeu însă a creat inegalitatea mai înainte de ei pentru că şi pe îngeri i-a făcut Dumnezeu neegali. Dumnezeu vrea ca oamenii să nu fie la fel în cele dinafară, adică în bogăţie, putere, stare, învăţătură şi aşa mai departe, dar nu ca să se ia la întrecere unii cu alţii. „Nu te aşeza în locul cel dintâi”, poruncește Domnul (Luca 14, 8).

Dumnezeu vrea ca oamenii să se ia la întrecere în înmulţirea virtuţilor lăuntrice: credinţă, bunătate, milă, dragoste, blândeţe, smerenie şi ascultare. Dumnezeu dă şi darurile dinafară şi cele dinlăuntru, deși mai mare preţ pune pe acestea din urmă. Daruri exterioare a dat şi dobitoacelor, dar daruri duhovniceşti a revărsat numai în om. Omului i-a dat aşadar mai mult decât dobitoacelor, de aceea şi cere de la om mai mult. Ceea ce a dat omului pe deasupra sunt darurile duhului.

Darurile dinafară le-a dat Dumnezeu omului întru slujirea celor dinlăuntru, pentru că tot ce este în afară slujeşte lăuntricului. Tot ce e vremelnic slujeşte veşniciei, tot ce e muritor slujeşte nemuririi. Aşa s-a hărăzit de la Dumnezeu. Omul care o ia pe cealaltă cale, risipindu-şi zestrea de duh ca să-şi agonisească bunuri trecătoare, averi, putere, vază şi slavă lumească, este ca un fiu care, moştenind de la tatăl său aur mult, îl cheltuieşte, cumpărându-şi praf şi cenușă. Omul care a simţit darul lui Dumnezeu în suflet, nu mai pune mult preţ pe lucrurile dinafară, la fel cum cineva, trecând prin şcoli înalte, nu se laudă cu şcoala primară.

Nebunul, nu înţeleptul, se luptă pentru cele din afară. Înţeleptul se prinde în lupta cea bună întru înmulțirea celor duhovniceşti. Toți cei ce se irosesc în luptă pentru cele din afară nu pot sau le e frică să privească înlăuntrul lor şi rămân nelucrători pe cel mai de seamă tărâm al omenescului.

Dumnezeu nu caută nici la ceea ce este, nici la ceea ce are omul în această lume: nici cum se îmbracă, nici ce mănâncă, nici cum e văzut de alţii. Dumnezeu caută numai şi numai la inima omului.

Altfel spus, pe Dumnezeu nu-L câştigi cu agonisita cea dinafară, ci cu buna sporire a celor dinlăuntru, cu îmbogăţirea în duh şi în adevăr. Despre aceasta ne vorbeşte Evanghelia de astăzi.

Pilda talanţilor sau a darurilor duhovniceşti cu care Dumnezeu a înzestrat sufletul e foarte grăitoare în privinţa inegalităţii fireşti dintre oameni. Dar nu numai atât. În zbor vulturesc, pilda aceasta zboară deasupra întregii întinderi a istoriei sufletului omenesc din început şi până la sfârşit. De-ar fi să înţeleagă cineva pe deplin şi să împlinească învăţătura, fie şi numai a singurei pildei acesteia, şi-ar dobândi cu ea mântuirea în împărăţia lui Dumnezeu.

„Împărăţia Cerurilor este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat”.

„Un om”: aici trebuie să înţelegem pe Dumnezeu Atotputernicul, Dătătorul tuturor darurilor.

„Slugile” sunt îngerii şi oamenii.

Plecarea „departe” e îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.

„Talanții” sunt darurile duhovniceşti, zestrea făpturilor înţelegătoare. Iar că toate aceste daruri sunt mari se vede din aceea că toate sunt numite „talanţi”, talantul fiind o măsură de foarte mare preţ, valorând cinci sute de galbeni.

Stăruim asupra faptului că Mântuitorul anume a numit darurile lui Dumnezeu „talanţi”, ca să arate cu câtă dărnicie a înzestrat milostivul Ziditor pe fiecare din făpturile Sale. Atât de mari sunt aceste daruri că fie numai şi unul singur îi e omului de ajuns.

Prin „omul” din parabolă se mai înţelege şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, cum se vede şi din Evanghelia după Luca: „Un om de neam mare” (Luca 19, 12).

Acest „om de neam mare” nu e altul decât Însuşi Hristos, Fiul Unul-Născut al Celui Preaînalt. Lucrul acesta se vede şi din celelalte cuvinte ale pildei: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă”.

Domnul S-a suit la cer ca să primească Împărăţia şi a făgăduit oamenilor că se va întoarce pe pământ ca Judecător. Înţelegând prin omul din pildă pe Hristos, vedem în slugile Sale pe apostoli, pe preoţi şi pe toţi credincioşii. Duhul Sfânt a revărsat multe deosebite daruri asupra tuturor acestora, aşa încât oamenii să se întregească unul prin altul şi astfel să ajungă împreună la creştere duhovnicească şi la desăvârşire.

„Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos… Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” (I Corinteni 12, 4-7; 11).

La Botez, toţi credincioşii primesc din belşug aceste daruri, care se înmulţesc şi se împuternicesc prin celelalte Taine ale Bisericii.

Prin „cinci talanţi” comentatorii înţeleg cele cinci simţuri, prin „doi talanţi” sufletul şi trupul, şi prin „un talant” fiinţa cea bună a omului.

Cele cinci simţuri i s-au dat omului ca să se folosească de ele spre mântuire. Omul trebuie să-L slujească pe Dumnezeu cu trup şi suflet, să se îmbogăţească întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi întru fapte bune. Omul întreg trebuie să fie al lui Dumnezeu. În copilărie omul trăieşte prin cele cinci simțuri; mai târziu îşi dă seama de dualitatea sa, de lupta între trup şi duh; iar omul în toată firea se simte unul duhovniceşte, biruitor asupra împărţirii de sine în cinci sau în doi. Dar tocmai acum, la împlinire, când se crede învingător, îl paşte cea mai mare primejdie: mândria, dispreţul faţă de ceilalţi, neascultarea faţă de Dumnezeu. Odată ce a ajuns pe cele mai mari înălţimi, cade în pierzarea cea mai adâncă şi îşi îngroapă în pământ talantul său. Dumnezeu dăruieşte fiecăruia după putere: cât poate să ducă şi să folosească fiecare. Darurile le împarte, fireşte, potrivit iconomiei Sale, după cum nici într-o casă nu au toţi aceleaşi înzestrări şi aceleaşi îndatoriri, ci fiecare lucrează după rostul său.

„Şi a plecat”. De aici se vede iuţeala cu care lucrează Dumnezeu. Când Ziditorul a făcut lumea, a făcut-o repede. Şi când Mântuitorul Iisus a venit pe pământ întru înnoirea lumii, repede şi-a săvârşit lucrul Său: a dezvăluit şi a înmânat darurile Sale „şi a plecat”.

Ce au făcut slugile cu cele primite ?

„Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său”.

Tot schimbul şi toată îndeletnicirea între oameni nu-i decât o icoană a ceea ce se întâmplă sau ar trebui să se întâmple în tărâm sufletesc. Este de aşteptat ca cel ce moşteneşte pământuri să şi le înmulţească; cine are ogoare, să le lucreze; cine a învăţat un meşteşug oarecare să-l practice spre folosul său şi al semenilor; cine e iscusit să învețe și pe alții; cine face negoţ să-şi sporească neguţătoria.

Oamenii aleargă încolo şi încoace, lucrează, strâng, schimbă, înfrumuseţează cumpără, vând. Fiecare se zbate ca să-şi câştige cele trebuință trupului, să-şi îmbunătăţească sănătatea, să-şi asigure un trai tihnit pe cât mai multă vreme. Şi toate acestea nu-s decât o schiţă primitivă a ceea ce trebuie să facă omul pentru sufletul său, care e cu mult mai de preţ.

Oricine care a primit de la Dumnezeu cinci măsuri, sau două sau una- de credinţă, înţelepciune, bunăvoinţă, frică de Dumnezeu, sete de neprihănire, sau smerenie, sau ascultare, trebuie să caute ca măcar să îndoiască măsura, aşa cum au făcut cei doi slujitori şi cum fac de obicei oamenii când se îndeletnicesc cu negoţul sau cu vreun meşteşug oarecare. Cine nu-şi înmulţeşte talantul- atât cât i-a fost dat- se va tăia şi se va arunca în foc ca un pom sterp. Stăpânul lumii, pentru care oamenii sunt pomi de mare preț, va face cu ei ceea ce face un bun gospodar cu pomii care au fost în zadar îngrădiţi, curăţaţi şi săpaţi la rădăcină.

Vedeţi numai cum e văzut de alţii un pierde-vară care, moştenind avere, se pune pe chefuri, nimic lucrând: nici cel din urmă cerşetor nu-i mai disprețuit decât un om ca acesta. El este chipul nepricopsitului duhovnicesc care, primind de la Dumnezeu un talant de credinţă sau înţelepciune sau orice alt dar, îl îngroapă nefolosit în noroiul trupului sau nesporindu-l prin lucrare, nearătându-l nimănui şi nefolosind pe nimeni cu el.

„După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele”.

Dumnezeu nu Se depărtează de om nicio clipă, cu atât mai puţin multă vreme. Ajutorul Lui curge zi de zi către oameni ca un râu în revărsare, dar Judecata Lui, socoteala cu oamenii, aceea vine după multă vreme. Dumnezeu este grabnic ajutător celor care Îl caută şi încet pedepsitor celor care Îl mânie, celor care irosesc daniile Sale. Aici este vorba de Înfricoșata Judecată, când timpul se va sfârşi şi toţi lucrătorii vor fi chemaţi ca să-şi ia plata lor.

„Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alţi cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată încă cinci talanți am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat şi alţi doi talanţi câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intra întru bucuria Domnului tău.”

Unul câte unul, lucrătorii vin în faţa stăpânului şi dau socoteală cum au întrebuinţat cele încredinţate lor. Cu toţii vom trece prin faţa Domnului care stăpâneşte cerul şi pământul şi, înaintea a miliarde de martori, vom da socoteală de cele ce am primit. Atunci nimic nu va mai putea fi ascuns, nici îndreptat. Pentru că Domnul va lumina cu lumina Sa pe toţi cei de faţă, încât toţi vor cunoaşte adevărul unii despre alţii. Dacă am izbutit să ne înmulţim talantul, vom veni înaintea Domnului cu feţe luminoase şi inima uşoară, ca cele două dintâi slugi. Atunci ne va lumina lumina feţei lui Dumnezeu şi ne va face vii cuvântul: „Bine, slugă bună si credincioasă!”. Dar vai de noi dacă vom veni cu mâinile goale înaintea Domnului şi a sfinţilor Săi îngeri, ca cea de a treia slugă ticăloasă şi leneşă.

Care e tâlcul cuvântului: „peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”?

Înseamnă că toate darurile primite de la Dumnezeu în lumea aceasta, fie cât de multe, sunt puţin faţă de binecuvântările ce-i aşteaptă pe credincioşi în veacul de apoi. Pentru că este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Cea mai mică strădanie care poartă pecetea dragostei de Dumnezeu va fi răsplătită împărăteşte. Pentru puţinul îndurat în viaţa aceasta întru ascultare de Dumnezeu, pentru puţinul făcut pentru sufletul său, omul va fi încununat cu atâta slavă cum n-au avut, nici n-au visat, toţi regii pământului.

Dar ce se întâmplă acum cu sluga cea rea?

„Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul în pământ; iată ai ce este al tău”.

Iată ce îndreptăţire s-a găsit să aducă înaintea stăpânului, pentru lenea şi ticăloşia de care a dat dovadă, această a treia slugă! Dar nu e singurul. Câţi din noi nu dăm vina pe Dumnezeu pentru răutatea, delăsarea, lenea şi nechibzuinţa noastră? Necunoscându-şi păcatul, necunoscând nici iubirea şi răbdarea lui Dumnezeu, omul Îl scoate pe Dumnezeu vinovat de toate slăbiciunile şi lipsurile sale.

Fiecare vorbă pe care o scoate sluga netrebnică este mincinoasă. Unde seceră Dumnezeu de unde n-a semănat? Unde adună de unde n-a împrăştiat? Este cumva pe lumea asta vreo sămânţă care să nu fie de la El? Sunt pe undeva în univers roade bune care să nu fie din lucrarea Lui?

Cei lipsiţi de credinţă se răzvrătesc când li se iau de la ei copiii: „Vezi”, se tânguie, „ce nemilos e Dumnezeu, cum ne ia înainte de vreme copiii!” Dar cum zici că sunt ai tăi copiii, omule? Nu sunt ei oare ai lui Dumnezeu mai dinainte de a fi numit tu ai tăi? Şi cum „înainte de vreme”? Nu ştie Cel ce a făcut timpul când e vremea?

Niciun gospodar de pe pământ nu-ţi lasă pădurea să crească în voia ei, ci taie din ea arbori, tineri sau bătrâni, după cum e rostul, după cum e folosul casei sale; nu se uită că pomul a crescut multă vreme sau e abia un copăcel.

În loc să cârtească şi să hulească pe Cel de la care îşi iau în orice clipă suflarea, mai bine ar face să strige împreună cu dreptul Iov: „Domnul a dat, şi Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).

Mai strigă necredincioşii împotriva lui Dumnezeu când li se mănează holda; ori când li se scufundă corăbiile încărcate cu marfă; ori când dă peste ei o boală sau un necaz. Atunci zic că Dumnezeu e aspru. Dar zic aşa numai pentru că nu-şi cunosc păcatele şi fiindcă nu pot lua din nenorocirile lor învăţătură de mântuire.

La această strâmbă îndreptăţire a slugii stăpânul a răspuns: „Sluga vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde nu am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.”

Zarafii sunt schimbătorii de bani, cei care, schimbând o monedă cu alta, îşi trag din acest schimb un câştig. Dar şi aici avem un înţeles figurativ.

Prin „zarafi” trebuie să înţelegem pe făcătorii de bine, prin „bani” trebuie să înţelegem darurile lui Dumnezeu, iar prin „dobândă” mântuirea.

Vedeţi că tot ce se întâmplă în afară între oameni este un chip a ceea ce se întâmplă, sau trebuie să se întâmple, pe tărâm duhovnicesc în viața aceasta? Chiar şi zarafii pot sluji drept icoană a duhovnicescului între oameni. Ai primit, vrea să spună Domnul slugii netrebnice, un dar de la Dumnezeu pe care nu ai vrut să-l foloseşti spre mântuirea ta; de ce, atunci, nu l-ai dat cuiva care să-l fi folosit bine, care să fi vrut şi să fi fost în stare să-l dea mai departe altora cărora le-ar fi fost de trebuinţă ca să se mântuiască? Iar Eu, venind, aş fi găsit pe pământ mai mulţi din cei ce se mântuiesc: mai mulţi credincioşi, mai mulţi milostivi, mai mulţi smeriţi. Dar tu ai îngropat talantul în pământul trupului tău care a putrezit în groapă (pentru că Domnul spune aceste cuvinte la Groaznica Judecată) şi nu-ţi mai e bun acum la nimic.

O, ce înfricoşată învăţătură pentru cei ce au averi şi nu vor să dea nimic săracilor! Sau înţelepciune şi o ţin ferecată în ei ca într-un mormânt! Sau orice fel de bun sau iscusinţă de care nu se bucură nimeni! Sau putere şi nu apără pe cei slabi! Cel mai blând nume care li s-ar putea da acestora ar fi acela de „hoţi”; pentru că ei îşi însuşesc darul care este al lui Dumnezeu, îl ascund şi nu dau altora nimic din ceea ce li se cuvine. Dar nu sunt numai hoţi, ci şi ucigaşi, pentru că nu ajută pe cei ce ar putea să se mântuiască. Păcatul lor nu e mai mic decât al unuia care, pe mal stând şi având în mâini un colac de salvare, nu-l întinde celui pe care îl vede înecându-se. Cu adevărat îi va spune Domnul unuia ca acesta cuvântul pe care l-a spus în pilda slugii netrebnice:

„Luaţi dar de la el talantul şi dați-l celui ce are zece talanii. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâșnirea dinţilor”.

Adesea se întâmplă în viaţa aceasta ca puţinul pe care îl are cineva să se ia de la dânsul şi să se dea altcuiva care are mai mult, şi acest lucru este iarăşi o icoană a ceea ce se petrece pe tărâmul duhului. Nu ia un părinte de la un fiu risipitor ca să dea altui fiu, mai chibzuit decât acela? Nu se ia arma din mâna soldatului fricos ca să se dea celui viteaz?

Și în viaţa aceasta ia Dumnezeu darurile sale de la slujitorii netrebnici; de multe ori bogătaşii împietriţi la inimă se ruinează şi mor în sărăcie; înţelepţii trufaşi sfârşesc în nebunie sau senilitate, sfinţii care se mândresc cad în păcate grele; tiranii se prăbuşesc; preoţii netrebnici se despart în chinuri de viaţă; mâinile care nu au făcut binele ce le-a stat în putinţă prind să tremure sau înţepenesc; buzele ce nu au spus adevărul amuţesc; şi toţi cei care zădărnicesc darul lui Dumnezeu sfârşesc ca nişte cerşetori, lipsiţi de toate.

Nu se ia darul de la omul hapsân când moare şi nu se dă urmaşilor şi neamurilor care îl moştenesc? Dar să luăm aminte: se ia de la cel necredincios darul şi, abia după ce darul i s-a luat, e osândit. Dumnezeu nu osândeşte pe nimeni câtă vreme mai e darul Lui într-însul. Şi omului osândit la judecata oamenilor, mai înainte de a fi trimis să-şi ispăşească pedeapsa, i se iau hainele dându-i-se în schimb zeghea întemniţaţilor, straiul osândei şi al ruşinii.

Tot astfel şi păcătosul care nu se pocăieşte, întâi va fi lipsit de tot ceea este dumnezeiesc într-însul, şi abia apoi va fi trimis „întru întunericul cel mai din afară”, unde „va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Pilda aceasta ne învaţă că nu numai cel ce face rău se osândește, ci şi cel ce nu face binele. Apostolul Iacov ne spune: „Cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are (Iacov 4, 17). Toată învăţătura lui Hristos, în faptă şi cuvânt, ne îndeamnă să facem bine. A ne păzi de rău este doar un început, dar calea vieţii creştine trebuie să fie toată presărată ca de flori, cu fapte bune. Săvârşirea binelui e un ajutor nepreţuit în păzirea de rău. E foarte greu să se oprească cineva de la rău dacă nu face binele şi să se ferească de păcat dacă nu lucrează virtutea.

Pilda ne adevereşte mai departe că Dumnezeu e milostiv către toţi, pentru că fiecare primeşte câte ceva în dar. E drept că unora li se dă mai mult, iar altora mai puţin, dar aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că celor ce li s-a dat mult, li se şi cere mult, iar celor cărora li s-a dat puţin, mai puţin li se cere. Fiecăruia însă i se dă atât cât îi trebuie spre a sa mântuire şi spre ajutorarea mântuirii altora.

Ar fi greşit să credem că în această pildă Domnul are în vedere doar pe bogaţii- de un fel sau altul- ai lumii acesteia. Nu; El vorbeşte deopotrivă despre toţi oamenii. Toţi, fără deosebire, sunt trimişi în lume cu un dar oarecare.

Văduva care a lăsat în templul din Ierusalim singurii ei doi bănuţi era săracă în ce priveşte banii, dar nu era săracă în ce priveşte jertfa şi frica de Dumnezeu. Dimpotrivă. Iar pentru că a folosit bine aceste daruri- bănuţul ei sărac- a fost lăudată de Domnul Însuşi: „Adevărat vă spun că aceasta văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi” (Marcu 12, 43).

Să ne gândim acum la un lucru ce pare mai greu de dezlegat. Iată bunăoară un om orb, mut şi surd din naştere, care şi-a petrecut toată viaţa sa, din leagăn până la mormânt, în această stare. „Ce fel de dar a primit unul ca acesta de la Dumnezeu? Cum să se mântuiască?” poate să întrebe cineva. Ei bine, are un dar, şi unul mare. Nu-i vede pe alţii, dar este el văzut. Nu dă milostenie, dar îndeamnă pe alţii la milostenie. Nu vorbeşte despre Dumnezeu, dar el însuşi e o pomenire a lui Dumnezeu. Nu propovăduieşte cu cuvântul, dar adevereşte propovăduirea. Cu adevărat poate aduce pe mulţi la mântuire, şi prin aceasta şi el se mântuieşte.

Să cunoaşteţi însă că îndeobşte orbii, şi muţii, şi surzii nu sunt între cei ce-şi îngroapă talantul. Ei nu se ascund de oameni şi e destul lucrul acesta. Tot ce au de arătat, arată: pe ei înşişi. Acesta este banul pe care-l dau zarafilor şi-l întorc stăpânului cu dobândă. Sunt slujitorii lui Dumnezeu; pomenirea vie a lui Dumnezeu; chemarea vie a lui Dumnezeu. Ei îndeamnă inimile spre milă şi temere. Ei înfăţişează propovăduirea de netăgăduit a lui Dumnezeu săpată în carnea lor. Iar cei care au ochi, şi urechi, şi grai, aceştia sunt cei care cel mai adesea îşi îngroapă talantul. Mult li s-a dat, şi când e să li se ceară nu dau nimic.

Inegalitatea este aşezată aşadar la însăşi temelia lumii. Trebuie să ne bucurăm de ea, nu să ne răzvrătim împotrivă-i, pentru că Dragostea a pus-o acolo, nu ura, înţelepciunea, nu nebunia. Viaţa se urâțeşte nu prin lipsa egalităţii, ci prin lipsa iubirii şi a înţelegerii duhovniceşti din om. Să avem mai multă dragoste şi mai multă pricepere duhovnicească, şi ne vom încredinţa că şi de două ori pe atâta inegalitate câtă vedeam mai înainte nu ştirbeşte cu nimic fericirea hărăzită omului.

Pilda talanților aduce lumină, pace şi înţelegere în suflete. Ne îndeamnă să nu întârziem a face lucrul pentru care ne-a aşezat Domnul în piaţa cea mare a acestei lumi.

Timpul trece mai grabnic ca un râu repede curgător şi curând- luaţi aminte: curând- va veni asupră-ne sfârşitul.

Nimeni nu se va mai putea întoarce din veşnicie ca să ia ce a uitat şi să facă ce nu a făcut. Să ne grăbim aşadar să folosim darul ce ni s-a dat, talantul împrumutat nouă de Domnul domnilor.

Pentru învăţătura aceasta şi pentru toate, slavă fie Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Chilia Buna Vestire 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Sf. Sofronie Saharov: despre despotismul episcopilor și pericolul ecumenismului
 

DIN SCRISORILE ARHIMANDRITULUI SOFRONIE, recent canonizat de Patriarhia Ecumenică

Scrisoarea a XVIII-a[1]

Dragă și adânc prețuite părinte Gheorghe!

Mulțumesc pentru scrisoare. Mulțumesc pentru bunul cuvânt. Începutul nostru aici a fost în multe privințe cât se poate de prielnic. Dar aceasta nu a înlăturat neînțelegerile și nemulțumirile, de care vorbeați tocmai ca fiind mărturii ale unui bun început. Cel mai dureros este faptul că acele ostilități și nemulțumiri le întâlnești mult mai mult în mediile bisericești cele mai apropiate, decât la cei de altă naționalitate și credință.

Eu nu exclud putința venirii voastre la noi înainte de conferința de la Oxford, cu o mașină din Londra sau chiar din Oxford. Părintele Vasilie va fi hirotonit episcop aici, la Londra, pe 14 Iunie. Cred că îl vor hirotoni exarhul, episcopul Nikolai (Eremin) și episcopul Antonie (Bloom). Titlul noului episcop: de Volokolamsk, postul: al 2-lea ca vicar al exarhatului.

În legătură cu aceasta, gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita, nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei „instituții”, acestei „orânduiri”. Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viața bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relațiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoți” – stăpâni, poruncitori), și chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii.

Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (este vorba de revoluția bolșevică rusească din Octombrie, 1917. n.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum și alte mișcări „prezbiteriale”, în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopatului de a „delimita” între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii „împărăteștii preoții” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastreȘi teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești! Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care unește cu Absolutul – n.n.) și, deci, că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (esoterice/lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Și în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a „ierarhiei bisericești”, esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.

S-ar putea ca în curând să apară traducerea în germană a cărții Starețul Siluan. Aceasta va fi cu mult mai completă decât versiunea engleză. Traducătoarea se temea să nu împovăreze, și a scurtat mult, dar la editură (Patmos Verlag, Duesseldorf) i-au cerut să omită cât mai puțin. Ea se ocupă acum cu această lucrare, locuind la noi, la Old Rectory.

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupră-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați.

Cu dăruire, arhimandrit Sofronie, The Old Rectory (Essex, England), 29 Mai 1959

DESPRE ECUMENISM: „Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei”.

„Aș vrea să spun aici ceva despre faptul că în vremea de acum o mare parte a Creștinismului din lume înclină a primi una din cele mai primejdioase erezii, ce pretinde că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică, care să fi păstrat deplin adevărul învățăturii lui Hristos, care stăpânește deplin cunoașterea tainei sfintei vieți harice în privința moralei-nevoinței, erezie care socotește că multe din «bisericile» care se numesc ale lui Hristos au har egal, și deci trebuie să se facă o unire a «bisericilor» într-un oarecare program de obște al tuturor. Mi-am îndreptat cuvântul către cele de mai sus numai pentru a-ți spune că mult aș dori (și mă rog lui Dumnezeu) să nu te lași înșelat de ele, ci să fii adânc convins în inimă și în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învățătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deține deplinătatea cunoașterii și a harului și este negreșalnică. Că ceea ce unora li se pare a fi nedeplinătate a învățăturii nu este altceva decât nesecată și nemărginită bogăție a ei, care lasă încă putința unei elaborări științifice, ceea ce însă nicidecum nu contrazice cele spuse mai sus în privința faptului că deține deplinătatea cunoașterii. Cele rostite în Soboarele a toată lumea, ca formă finală a învățăturii Bisericii, nu pot fi supuse niciunei schimbări, toată elaborarea științifică ce urmează trebuind neapărat să se acorde cu ceea ce a fost deja dat de dumnezeiasca descoperire și de învățătura Bisericii Sobornicești a toată lumea”[2] .

„Mi se pare cât se poate de limpede că o «credință adogmatică» neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Mișcările ecumenice nu salvează situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită «maximalism»”[3].

„E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea imediat cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la Adevăr din viața noastră lăuntrică va schimonosi viziunea noastră dogmatică. Duhul învățăturii lui Hristos exclude «relativismul» ce împuținează dinamica tinderii noastre către Adevărul integral”[4].

„Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul Mondial la unirii bisericilor, se află mai mult de 200 de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. (…) Eu nu iau parte la Mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără de păcat. Se adună 200 de doctori în teologie și fiecare își vorbește prostiile, dezvăluindu-și propria neștiință și ignoranță. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile și în cunoașterea teoretică o istoriei tuturor religiilor și a cuprinsului învățăturii lor își văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru și unul Învățătorul – Hristos”. Iar acest Învățător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Și așa, noi vom urma pașilor lui Hristos, Care poartă în conștiința Sa această tragedie și moare pentru credința Sa. (…)

Și se ceartă oamenii pentru nimicuri: când începi să înțelegi pentru ce se ceartă, nici nu poți pricepe cum oamenii aceștia învățați pot fi atât de ignoranți, dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Și cum oamenii nu o pot înțelege. Dar ce am la inimă: ca voi să știți despre acestea și să nu vă înșelați și să nu rătăciți. Vedem că uneori oameni duhovnicești ignoranți, trăind o viață contrară duhului lui Hristos Cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericești. Aici este tragismul istoriei”[5].

DESPRE APUSENI[6]

„Disciplina impusă de ceilalți nu prea ajută la pocăință și nu ajută sufletul să se deschidă, să se dezvolte, pentru a deveni persoană. Una este disciplina, alta este autodisciplina și alta este ascultarea. Toate mănăstirile în Apus care au început cu disciplina s-au închis”.

„Eterodocșii trăiesc în necunoștință, în ignoranță, Dumnezeu îi va judeca în funcție de ce cred. Dar pentru noi, ortodocșii, mântuirea este îndumnezeire, adică unirea noastră cu Hristos în sfintele Sale porunci, prin Sfintele Taine”.

Erezia Filioque are mare influență în firea apusenilor și de aceea este foarte greu ca ei să devină ortodocși. Există foarte multe diferențe între Apus și Răsărit: un apusean care se botează ortodox va avea nevoie de mulți ani în Biserica Ortodoxă, cu călăuzirea unui duhovnic încercat, pentru a dobândi cuget curat ortodox. Până atunci nici nu poate și nici nu trebuie să facă pe învățătorul față de oamenii care au trup ortodox, care s-au născut și au trăit ca ortodocșii. Acesta este motivul pentru care nu se poate face așa-zisa unire a Bisericilor. Prin discuții se poate ajunge la o oarecare cunoaștere, care poate ajuta «politic», fără ca asta să afecteze Ortodoxia, însă unirea Bisericilor este imposibilă, este un subiect deosebit de greu. Toți cei care vorbesc de unirea bisericilor nu cunosc nici mentalitatea ortodoxului și nici înălțimea Ortodoxiei.

Nu doresc să se facă, cel puțin acum, unirea Bisericilor, deoarece latinii nu se vor schimba, iar ortodocșii se vor strica. Vesticii au pierdut credința și au căzut într-o viață trupească, dar au o cultură chiar raționalistă sau umanistă care îi ține într-un anume nivel. Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politețe care îi oprește să cadă mult mai jos. Ortodocșii însă, atunci când își pierd credința, nu au o cultură umanistă care să-i țină și atunci merg direct în cel mai de jos.

Vesticii au pierdut Ortodoxia, care le arată drumul către mântuire; astfel unii dintre aceștia se sprijină pe rațiunea despărțită de inimă, raționalismul, iar alții se sprijină pe sentimente, rupte de rațiune, sentimentalismul. Numai în Duhul Sfânt se poate reuni mintea cu inima, și omul să devină din chip asemănare a lui Dumnezeu.

În Vest există o cultură distinctă de tot ceea ce există în Răsăritul ortodox. Este vorba de o cultură a rațiunii; se roagă cu rațiunea și nu știu deloc despre rugăciunea inimii, de aceea atunci când apusenii vin la Ortodoxie trebuie să treacă ani mulți pentru a-și coborî rugăciunea în inimă și a se adapta dumnezeiescului har. Este nevoie de răbdare în încercările și în poticnirile lor implicite. Dacă vreunul vrea să devină ortodox și după botez se întoarce în locul de baștină, unde nu există atmosfera liturgic-ortodoxă și condiții duhovnicești potrivite pentru a se dezvolta, trăiește o mare tulburare”.

[1] Extras din Arhim. Sofronie, Corespondență cu protoiereul Gheorghe Florovski, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica, pp. 98-101.

[2] Arhim. Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos către D. Balfour, nr. 11, Reîntregirea, Alba lulia, 2006, pp. 158-160

[3] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, p. 160

[4] Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Ed. Accent Print, Suceava, 2014, p. 157; Taina Vieții creștine, pp. 157-158

[5] Cuvântări duhovnicești, vol. 1, pp. 162-165

[6] Frag. din Cunosc un om în Hristos, Părintele Sofronie de la Essex de Mitropolit Ierothéos Vlachos

(Material preluat din Revista Atitudini Nr. 47)

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Fericire, Sărăcie, Ortodoxie (VIDEO)
Protosinghelul Siluan Popescu, starețul Mănăstirii Puiești, din județul Vâlcea
 


Pastorala de Sfântul Nicolae a IPS Laurențiu Streza



Pastorala de Crăciun 2019 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel
 

Pastorala de Crăciun din 2019 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este intitulată „Nașterea Domnului – Binecuvântarea părinților și copiilor”.

Patriarhul României subliniază în scrisoarea pastorală că „Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie săracă material şi aflată în călătorie ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special”.

„Familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni”, spune Preafericirea Sa.

Tot în mesajul pastoral, Patriarhul explică de ce Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 drept Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.


Pastorala de Crăciun 2019: Nașterea Domnului – Binecuvântarea părinților și copiilor

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului Cler
şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Bucureştilor

Har, pace şi bucurie de la Domnul Nostru
Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări

„Copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şi cu toţii se bucură de Dumnezeu”[1]

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La sărbătoarea Crăciunului prăznuim taina Naşterii Pruncului Iisus Hristos din Fecioara Maria şi, prin aceasta, taina binecuvântării părinţilor şi a copiilor.

Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia.

Când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, El ne descoperă taina că nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu este fiul cuiva.

Pruncul Iisus este deodată Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei. El Se naşte veşnic din Tatăl ceresc, fără mamă, iar în timp, ca Om, S-a născut din mamă-fecioară, fără tată. Ca Fiu al Tatălui veşnic, El este Fiul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Mariei, El este Fiul Omului (cf. Matei 9, 6; 10, 23; 11, 19; 12, 8).

Când Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, El Se arată lumii ca Prunc, nu ca adult. Desigur, Fiul lui Dumnezeu, fiind atotputernic, putea să devină om sub formă de adult, evitând naşterea şi copilăria, creându-Şi umanitatea proprie adultă, aşa cum a creat-o pe cea a lui Adam, la începutul lumii. Dar n-a făcut-o.

De ce? Pentru a ne arăta că El nu vine în lume ca om din afara umanităţii existente, ci din interiorul ei, că începutul existenţei Sale istorice ca Om-Copil a fost deodată darul lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Ioan 3, 16) şi darul Mamei Sale, Fecioara Maria.

Iubirea lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru totul de iubirea şi grija celor din jur, de iubirea lor dăruitoare.

Prin însăşi prezenţa sa, copilul atenţionează sau cheamă oamenii din jur, în primul rând pe părinţi, dar şi pe alţi oameni, să nu trăiască numai pentru ei înşişi, să nu se îngrijească numai de ei înşişi, să nu se gândească doar la ei înşişi.

Copilul cheamă pe cei din jurul lui să dăruiască şi să se dăruiască, să coboare la o gândire mai smerită, la o simţire mai curată, la o bucurie mai sfântă.

Un copil devine om pentru că s-a întâlnit cu umanitatea altora. El creşte din ceea ce primeşte.

Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire.

Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut.

Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte genitor poate deveni un străin pentru propriii săi copii.

Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Deşi Domnul Iisus Hristos când a devenit adult n-a avut copii, El a avut totuşi ucenici şi fii duhovniceşti cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

Iubirea faţă de toţi copiii este început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Iar dacă un copil nu simte iubirea părintească a oamenilor din jur, acesta nu poate simţi taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni, invocată în rugăciunea
„Tatăl nostru”.

Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.

Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Dumnezeu-Fiul devine Om-Copil pentru a descoperi oamenilor taina iubirii lui Dumnezeu-Tatăl pentru Fiul şi pentru toţi oamenii. În Fiul Său veşnic, devenit Om, Dumnezeu-Tatăl iubeşte pe toţi oamenii cu iubire părintească veşnică.

Pruncul Iisus Se naşte în Betleemul Iudeii într-o iesle, pentru că în casa de oaspeţi nu mai era loc. Astfel, un staul devine casă de oaspeţi pentru Mamă şi Prunc.

Păstorii simpli care vegheau păzind turmele de oi pe câmpul de lângă Betleem primesc o binecuvântare neaşteptată: vizita şi cântările îngerilor (cf. Luca 2, 8-20). Smerenia şi bunătatea inimii lor i-au făcut binevestitori sau misionari ai tainei Naşterii Pruncului Iisus.
Dacă regele Irod nu-I oferă nimic Pruncului Iisus, Dumnezeu trimite magi sau crai din ţări depărtate ca să-I ofere Pruncului daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Mai mult, regele Irod este ostil faţă de Pruncul Iisus şi, pentru a-L pierde, ucide mii de copii nevinovaţi, însă îngerul Domnului salvează Pruncul, folosind refugiul sau exilul în ţară străină, în Egipt (cf. Matei 2, 13-14).

Când răutatea celor de aproape este prea mare, Dumnezeu face din pământ străin patrie pentru Pruncul Iisus, pentru Maria, mama Lui, şi pentru dreptul Iosif.

Ei rămân în Egipt până la moartea regelui Irod. Apoi se reîntorc în Ţara Sfântă şi se stabilesc în oraşul Nazaret (cf. Matei 2, 20-23).

Vedem, aşadar, că, din cauza multor primejdii care există în lume pentru copii, este necesară o grijă deosebită pentru ocrotirea vieţii lor. Iar când părinţii credincioşi cer ajutorul lui Dumnezeu, îngerul Domnului îi învaţă, îi ajută să afle calea vieţii.

Aici, se arată legătura strânsă care există între inocenţa copilului şi bunătatea îngerului păzitor. De aceea, copilul crescut de părinţi credincioşi se roagă îngerului păzitor: „în tot locul mă însoţeşte şi de rele mă fereşte!”.

Dreptmăritori creştini,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie săracă material şi aflată în călătorie ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special.

Familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină, reprezentând cadrul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti.

Familia este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu.

Copiii nu se nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) şi să dobândească viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, prin credinţă şi fapte bune.

În societatea contemporană, familia creştină trăieşte într-o lume indiferentă sau confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată, adeseori, cu multiple provocări şi crize precum sărăcia, migraţia, şomajul, alcoolismul, drogurile, depresia, divorţul şi nesiguranţa zilei de mâine.

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 drept Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Astăzi, când ni se propun „modele” străine de valorile creştine, este necesar să fie afirmate cu tărie sfinţenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine, preoţii ortodocşi sunt îndemnaţi să încurajeze şi să susţină familiile care duc o viaţă creştină autentică, să sprijine material şi spiritual familiile numeroase, pe cele monoparentale sau aflate în situaţii dificile, să încurajeze enoriaşii să contribuie la sprijinirea familiilor sărace, precum şi la educaţia religios-morală a copiilor din comunitate.

De asemenea, naşii de Botez şi de Cununie au nevoie de îndrumare duhovnicească pentru a înţelege cât de mare este demnitatea şi responsabilitatea de a fi părinţi spirituali pentru copiii botezaţi şi pentru familiile creştine nou întemeiate, pentru ca toţi să sporească în credinţă şi în fapte bune.

În acelaşi timp, ajutorarea oamenilor bolnavi, a bătrânilor şi a săracilor reprezintă nu numai o datorie morală a fiecărui creştin ca manifestare a dragostei sale faţă de aproapele, aşa cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, dar şi o lucrare majoră a misiunii Bisericii în societate.

Întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală şi orice suferinţă în popor” (Matei 4, 23), Biserica întemeiată de Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, şi constituită de Duhul Sfânt la Cincizecime, ca şi comunitate divino-umană (Fapte cap. 2), este şi spital duhovnicesc pentru vindecarea de boli sufleteşti sau patimi, dar şi pentru vindecare de boli trupeşti, prin Taina ungerii bolnavilor (Sfântul Maslu) şi prin îngrijirea lor.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistenţă socială şi filantropică, ctitorind multe aşezăminte sociale, medicale şi educaţionale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, adăposturi pentru săraci ş.a.

Urmând pilda înaintaşilor noştri, să folosim timpul Sărbătorii Naşterii Domnului, astfel încât să aducem bucurie părinţilor şi copiilor, precum şi tuturor oamenilor care au nevoie de ajutor. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor care au copii mulţi, dar şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun.

Lumina de la Betleem ne cheamă, aşadar, să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de solidaritate şi de comuniune fraternă.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2019 spre 1 ianuarie 2020, şi în ziua de Anul Nou, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2019, care a trecut, şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare din Anul Nou 2020, în care intrăm.

Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află în afara României, ca să păstrăm, în iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2020 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1] Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea a III-a, Cap. XI, 67, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, vol. 16, Editura BASILICA, Bucureşti, 2016, p. 287.

 



Posteşte/iubeşte şi fă ce vrei! Reflecţii pe marginea praznicului Naşterii Domnului - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Introducere

În articolul de faţă ne propunem să prezentăm evenimentul Naşterii Domnului într-un anumit context de semnificaţie ascetică şi mistică. Asceza se referă la purificarea spirituală pe care creştinul o realizează prin spovedania păcatelor sale în faţa preotului duhovnic. Faptele cele bune săvârşite de credincios sunt şi ele ascetice, curăţind sufletul de schije ale egoismului. Dimensiunea mistică este fundamentată pe încununarea efortului ascetic de curăţire şi de purificare lăuntrică, lucru care se realizează suprem prin Sfânta Împărtăşanie.

Iubirea este liantul între ascetică şi mistică. Fără iubire faptele noastre bune nu pot scăpa de egoism. Şi fără curăţire de egoismul nostru, iubirea pe care o arătăm semenilor nu este un autentică deoarece poartă pecetea limitelor noastre personale. Datorită amprentei egoismului, filantropia este mai mult una civilizată şi politicoasă, un fel de creştere a stimei de sine prin faptul că dăruim ceva altora, o compensaţie sentimentală care mai contrabalansează puţin răutatea şi păcatele noastre. De aceea este nevoie de purificarea interioară prin asceza Tainei Spovedaniei, astfel încât locul curăţit al inimii să se reflecte şi în modul în care privim lumea şi oamenii şi înţelegem să acţionăm prin fapte bune cu iubire în vieţile lor.

În această călătorie spirituală ne stau alături surorile Marta şi Maria, Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Moş Crăciun şi Sfântul Nicolae.

Aceste câteva exemple istorice şi spirituale vin să susţină ideile acestea şi să ne motiveze în direcţia raportării autentice la mesajul Praznicului luminos al Naşterii Domnului Hristos, Fiul şi Cuvântul Tatălui adresat lumii în veci.

 

            Post şi Euharistie: scopul nemâncării e ca să mâncăm

Suntem în postul Naşterii Domnului şi aceasta înseamnă de la început o conştientizare şi o responsabilizare pentru noi. Pentru că noi nu postim pentru noi şi nu urmărim vreun scop al sănătăţii trupeşti ori atingerea vreunei estetici atrăgătoare a trupului nostru, ci postim pentru că Îl iubim pe Hristos-Pruncul. Dar, oare, Domnul Hristos are nevoie de postul nostru? Cu siguranţă că nu. Numai că noi nu postim pentru a ne apropia de Dumnezeu, ca şi cum acum am fi departe de El, ci postim pentru că Îl iubim pe El şi ne arătăm în acest mod iubirea jerfelnică faţă de El. Prin post ne întărim dragostea pe care deja o avem faţă de Dumnezeu. În plus, Dumnezeu nu are nevoie nici de postul nostru, nici de iubirea noastră faţă de El. Noi avem nevoie să postim şi să iubim, deoarece : “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-l iubească” (I Ioan 4, 20).  

Aşadar, postul nu este legat de mine, ci de dragostea mea faţă de Hristos şi faţă de semeni. Nu pot posti mai mult decât sunt. Iar ca să fiu cu adevărat trebuie să mă unesc tainic cu Cel Care a spus: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14) şi Care a adăugat peste sute de ani: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Aceasta este puterea incomensurabilă a Tainei Împărtăşaniei: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51). În concluzie, noi putem să nu mâncăm carne, pentru că mai înainte ne-am săturat cu Trupul lui Hristos. Postul cel adevărat vine cu o înţelegere superioară a raportării la Trupul şi Sângele lui Hristos care sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură: “Şi le-a zis Iisus: “Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu Îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu, adevărata băutură. Ce ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru mine şi eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin mine” (Ioan 6, 53 – 57). 

Noi nu postim că să trăim biologic şi ca să supravieţuim pe pământ, ci ca să trăim veşnic, adică spre viaţa de veci. Ori cine nu a gustat din această Viaţă nici nu ştie de ce posteşte. “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El” (Psalm 33, 8).

 

De la Spovedanie la Împărtăşanie: ne golim de carne şi păcate să facem loc lui Hristos

Acum că am făcut câţiva paşi în înţelegerea rostului postului şi am văzut ce semnificaţie are golirea de mâncare, adică să ne umplem de prezenţa lui Hristos, să vedem şi ce responsabilităţi şi ce pregătire spirituală presupune acest lucru fundamental pentru existenţa noastră ca creştini. De data asta e rândul Tainei Spovedaniei în viaţa noastră. Casa trebuie măturată şi curăţată, atât prin curte cât şi în interior, înainte de a primi oaspeţi. Curtea casei e trupul nostru pe care îl curăţăm de toxinele egoismului şi ale lăcomiei trupeşti cu tot ceea ce implică ea, adică plăcerea desfrânării de dragul desfrânării şi nu doar pentru a ne păstra viaţa biologică în cadrele existenţei. Tot în curtea trupului mai locuieşte şi dorinţa de a obţine cât mai multe averi, pentru a avea la dispoziţie cât mai multe oportunităţi de autosatisfacţie trupească egoistă: “Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 19).

Înainte de a continua, trebuie să facem o observaţie teoretică de valoare: prin patimile sale trupeşti omul se poate găsi pe terenul celei mai tragice confuzii ale propriei existenţe, deoarece încearcă să hrănească dorinţa sa sufletească după desăvârşire în veşnicie cu lucruri pământeşti care prin cantitatea lor pot servi “mulţi ani” biologia trupească, lăsând însă în secetă existenţială sufletul care se hrăneşte cu altceva. E adevărat că din cauza strânsei legături dintre suflet şi trup, e posibil ca omul să ajungă să confunde plăcerea venită prin trup cu starea de bine a sufletului care bineînţeles că nu poate rămâne indiferent şi rece la bunăstarea pe care trupul o resimte prin plăceri. Însă sentimentalismul acesta entuziast care îşi are originea în plăcerea trupească, nu este de fapt adevărata bucurie a unei vieţi împlinite în virtutea lui Hristos. E ca şi cum ai prefera să priveşti un tablou ce reprezintă un colţ de natură, crezând că făcând aceasta te şi bucuri de aerul curat care îţi intră în plămâni. În fond, e vorba de o tragi-comică amestecare şi confundare a lucrurilor.

Părintele Stăniloae surprinde magistral cercul vicios al plăcerii şi durerii în viaţa omului: “Şi cu cât (omul s. n.) cultiva mai mult iubirea pătimaşă de sine, cu atât născocea mai multe moduri de plăcere, ca fruct şi ca ţintă a iubirii de sine. Şi fiindcă plăcerea are totdeauna durearea ca succesoare, se năpustea cu toată puterea spre plăcere şi fugea cât putea de durere… Deci căutând plăcerea pentru iubirea pătimaşă de noi şi silindu-ne să evităm durerea pentru aceeaşi iubire, născocim naşterile nenumărate ale patimilor producătoare de stricăciune” (Stăniloae, 1993, p. 94).    

Să revenim. Sigur că atunci când omul este frustrat de cele materiale suferă din cauză că nu poate obţine şi mai multă plăcere şi atunci se întristează şi se mânie. Devine violent în căutarea surselor sale de plăcere şi îşi atrage şi mintea în acest proces de evitare a durerii prin căutarea şi identificarea cât mai multor ocazii de plăcere. Devine violent ca un taur alergând fioros după cârpele colorate ale vieţii şi confundându-le prin imaginaţie cu duşmanii reali.

Astfel, pe nesimţite, mizeria din curtea trupului trece şi în casa sufletului prin mândrie. Dacă reuşeşte să obţină ceva avere şi câştigă şi un statut social, omul uită că este dependent de Dumnezeu şi se autonomizează, îşi devine el lege lui însuşi. Acest lucru îl umple de mândrie şi începe să se creadă cineva, ajungând până acolo încât să-i dispreţuiască pe ceilalţi şi să-i socotească nişte obiecte sau nişte mijloace care îl ajută să-şi atingă scopurile egoiste. Îi persuadează şi îi exploatează pe ceilalţi în interes propriu, uitând de demnitatea omului şi rupându-se tot mai mult de reţeaua socială din care face parte ca om. Poate că esenţial pentru a înţelege adâncimea la care poate ajunge un om egoist, este să ne aducem aminte de pilda cu bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr (Luca 16, 19 – 31); bogatul nu mai are nume deoarece nu se mai comportă ca o persoană. Dialogul preponderent între acest bogat şi avuţiile sale trece pe prim planul său existenţial şi ceilalţi oameni devin doar piese de décor în anturajul lui, ca tot atâtea oglinzi care reflectă plăcerile savuroase ale bogatului.

Taina Spovedaniei intervine aici cu un efect de salubrizare spirituală atât pentru curtea exterioară a trupului, cât şi pentru interiorul casei lăuntrice. Hodoroagele împrăştiate alandala sunt date la o parte şi spaţiul interior se aeriseşte, se curăţă şi devine mai încăpător şi mai luminos. Hristos-Calea  găseşte acum drumul curat către inima omului care devine loc al naşterii Lui. Astfel, prin primirea Tainei Împărtăşaniei, omul se îmbogăţeşte şi completează golul luntric: “Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi cu bogăţie” (Coloseni 3, 16).

 

Iubirea naşte iubire, la fel cum Fiul Se naşte din veşnicie fără mamă din Tatăl şi apoi, sub vremi, din Fecioara Maria fără de tată.

E vorba aici de un traseu spiritual şi mântuitor în acelaşi timp. Începutul acestui traseu este în iubirea necondiţionată a Tatălui ceresc pentru toţi oamenii: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iubirea aceasta s-a întrupat apoi, a devenit accesibilă în cel mai înalt grad şi nouă oamenilor, prin luarea de către Fiul Tatălui a trupului omenesc: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Şi astfel, în succesiunea iubirii Sfintei Treimi pentru lume, Duhul Sfânt ne-a umplut inimile golite de hodoroagele păcatelor noastre: “Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5). Sinergia lucrării mântuitoare ajunge la forma ei rotundă, împlinită, prin răspunsul fericit şi euharistic al omului înaintat pe calea asemănării cu Dumnezeu: “Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 16).             

Când inima se umple de Duhul Sfânt revărsat şi Care pătrunde în fiecare locşor şi cotlon eliberat de păcat, iubirea irumpe în rugăciunea de recunoştinţă pentru darurile primite din belşug. Ea se revarsă apoi în faptele cele bune şi care abia acum sunt însoţite de atitudinea spirituală potrivită. Fără curăţirea sufletelor noastre de patimi, filantropia noastră rămâne incompletă. Lucrul bun făcut rămâne un lucru bun, moral, etic, însă, pentru a se apropia de cotele desăvârşirii e nevoie de schimbarea pe dinăuntru, de schimbarea minţii (nous). De aceea, metanoia reprezintă idealul desăvărşirii creştine: “Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16).

 

Iubirea este condiţia faptelor bune, nu invers

Când Domnul Hristos a venit în casa Martei şi Mariei, deşi Marta a făcut un lucru frumos şi moral pentru că s-a ocupat de punerea mesei pentru oaspeţi, Maria a ales să facă altceva, oarecum atipic, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus ascultându-I cuvintele. Ea s-a apropiat atunci de gândul lui Hristos şi de aceea Maria partea cea bună şi-a ales şi care nu se va lua de la ea. Maria nu şi-a epuizat energiile pentru tot felul de lucruri, bune în felul lor, ci s-a concentrat pe lucrul esenţial şi care trebuia atunci, adică pe Hristos. Când ai Calea, Adevărul şi Viaţa cu tine, nu te mai interesează de lucrurile lumeşti cum ar fi mâncarea şi băutura. Maria pregusta deja bucuria părtăşiei cu Hristos în Împărăţia lui Dumnezeu: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Cumva, Maria a ajuns să facă afacerea vieţii ei “Asemenea este Împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13, 44). Aceasta înseamnă să iubeşti pe Hristos şi să ai mintea lui Hristos.      

Dacă vreţi, e ca în pilda cu dregătorul bogat (Luca 18, 18 - 27). Făcea multe fapte bune şi, dacă ar fi să ne oglindim propria viaţă în lista lui de virtuţi, s-ar putea să simţim diferenţa şi superioritatea morală a dregătorului; pentru că el nu a săvârşit adulter, nu a ucis pe nimeni, nu a furat, nu a mărturisit strâmb, şi-a cinstit părinţii. Fapte lăudabile din punct de vedere uman şi moral. Însă, cuvântul lui Hristos a venit ca un fulger care într-o clipită a luminat tot întunericul păcatului ascuns, uneori chiar în spatele virtuţii: “Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22). Iată ce înseamnă gândul lui Hristos.

 

Iubirea duce la hristificarea sau sfinţirea noastră

Faptele noastre bune depăşesc stadiul unei bonomii simple sau al moralităţii exterioare, civilizate, dacă avem mintea lui Hristos, dacă ne schimbăm percepţia asupra lumii, cumva dacă reuşim să vedem lumea şi pe om prin ochii lui Dumnezeu. Nu este vorba de o schimbare de suprafaţă, nu devenim mai politicoşi şi atât. Ne schimbăm cu totul. “Pentru că  suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30). Sau: “Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!” Şi apoi continuă: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 15, 19 – 20).

Panayotis Nellas, unul dintre cei mai mari antropologi ortodocşi de astăzi, defineşte hristificarea sau îndumnezeirea omului aşa: „Din moment ce om adevărat e omul în Hristos şi viaţa spirituală e viaţa în Hristos, trăirea ultimei nu se poate realiza decât în unirea şi comuniunea omului cu Dumnezeu, comuniune care în plenitudinea ei se numeşte în tradiţia ortodoxă îndumnezeire (theosis) şi care, după Cabasila, are drept conţinut antropologic al ei hristificarea (christopoiesis)” (Nellas, 2002, p.138).

Una dintre cele mai puternice expresii scripturistice referitoare la îndumnezeirea omului în Hristos, aparţine Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Aşadar, Hristos trăieşte în mine, nu în locul meu. Pentru că îndumnezeirea nu înseamnă desfiinţarea libertăţii mele, ci potenţarea maximă a acestei libertăţi. Aceasta e demnitatea persoanei umane în Hristos.    

 

Iubirea de vrăjmaşi: Hristos ne cheamă la sfinţenie, nu la a fi doar oameni cumsecade

Aşa cum spuneam, înălţimea spirituală la care creştinismul ne cheamă, nu este morală, ci ontologică. Pentru a înţelege o dată în plus diferenţa dintre o viaţă etică şi civilizată şi una transfigurată în Hristos, ne vom folosi de un exemplu pe care ni-l oferă Immanuel Kant. Persoana cu viaţă în Hristos nu este doar politicoasă şi civilizată, inima ei fiind plină de înţelegere şi îngăduinţă pentru neputinţele oamenilor. Omul îmbunătăţit îi respectă pe ceilalţi şi, în plus, îi iubeşte pe toţi şi se roagă pentru toată lumea, tot aşa cum soarele nu face nici o diferenţă şi răsare şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Iată acum exemplul lui Kant: un om s-a dus în faţa reprezentanţilor municipalităţii şi le-a promis că, după ce va primi acordul, va finanţa construirea unei statui emblematice pentru oraşul respectiv. Avea însă o singură condiţie; numele lui să fie trecut pe soclul statuii cu pricina. E momentul acum să ne punem întrebarea dacă acţiunea întreprinsă de acest om cu spirit civic este una lăudabilă din toate punctele de vedere. Kant zice că nu, deoarece donatorul statuii nu avea doar scopul de a face un bine comunităţii respective, urmărind să-şi perpetueze numele din mândrie. Iniţiativa lui era motivată de sentimente subiective, aşadar, deşi era o acţiune legală, nu era totuşi una morală. Ea nu poate fi, deci, un exemplu universal valabil.

Se poate vedea că exemplul de mai sus împărtăşeşte o oarecare interioritate şi profunzime. Dacă mai mulţi oameni ar funcţiona măcar la acest nivel de adâncime civică, lucrurile ar sta şi mai bine în societatea de azi. Însă, aşa cum am văzut, omul este creat după Chipul lui Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu. Faptul venirii în lume a Fiului este în acest context un prilej unic pentru om de a-şi descoperi adevărata demnitate ca fiu al lui Dumnezeu în Hristos. Pe măsură ce vom descoperi aceste valenţe hristologice şi ontologice pe care le avem în dar, vom şi putea să facem diferenţa între a fi oameni de treabă şi a avea o viaţă sfântă. Hristos-Dumnezeu ne cere nu doar să fim oameni cumsecade: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Iubirea de vrăjmaşi este piatra de poticnire sau, dimpotrivă, temelia pentru o viaţă îmbunătăţită în Hristos: “Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?” (Matei 5, 43 – 47).

În fond, de la Naşterea Sa în lume şi până la Înălţarea Lui la cer şi, desigur, până în veşnicie, trecând prin Răstignire şi Înviere, viaţa Domnului Iisus este o istorie a exemplelor iubirii desăvârşite în toate formele ei.

 

Moş Crăciun şi Sfântul Nicolae

Din cele scrise până acum, acestea sunt semnificaţiile bazale ale Praznicului împărătesc al Naşterii Domnului Hristos în lume, pentru care noi ne pregătim prin post, prin rugăciune, prin Spovedanie, prin faptele cele bune.

Punem acum în paralel două personaje sau, mai bine spus, un personaj străvechi – Moş Crăciun şi o persoană care a parcurs drumul mântuitor de la chip la asemănare – Sfântul Nicolae, episcopul Mirelor Lichiei.

Cine este Moş Crăciun? Moşul reprezintă o entitate foarte veche în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, deoarece însuşi zeul geto-dacilor era un moş – Zalmoxe (Zal-Zeul; Moxes-Moş) (Giurgiu, 2014, p. 34). Odată ce romanii au venit şi i-au cucerit pe daci, le-au distrus Templul dacic şi, în plus, au făcut tot posibilul ca zeităţile dacice să dispară. Aceste lucruri făceau parte din procesul roman al colonizării. Şi pe măsură ce latinescul creatio (de aici şi Crăciun) îşi făcea tot mai mult loc, strămoşii noştri i-au adăugat şi termenul de moş, pentru a salva ceva din vechea lor zeitate, Zamolxe. Iar termenul creatio, de la care derivă şi numele de Crăciun, are legătură cu solstiţiu de iarnă (22 decembrie). Începând cu această dată, puterea soarelui începe să crească şi ziua se măreşte treptat câte puţin. În mitologia romană, resurecţia astrului solar echivalează cu o adevărată creaţie din nou a lumii şi universului care nu pot fi concepute fără existenţa soarelui. După alţi etnologi, Crăciun vine de la albanezul kerkum, care înseamnă butuc, şi care reprezintă obiceiul de a da foc unui butuc de lemn, în scopul potenţării luminii solare (Giurgiu, 2014, p. 42).

Chiar dacă noi prăznuim Naşterea Domnului (de preferat denumirii de Crăciun) pe data de 25 decembrie (Streza, 2011, p. 292 ş.u.), deci în legătură cu solstiţiul de iarnă, semnificaţia creştină se mută de la astrul ceresc la Soarele dreptăţii, Hristos – Răsăritul Cel de sus. Troparul sărbătorii spune aşa: “Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat, să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne mărire Ţie”.

Şi, da, recrearea spirituală a lumii s-a produs la “plinirea vremii” (Galateni 4, 4), când Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei Se face, “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Crezul).

În pregătirea marelui eveniment al Naşterii Domnului, sărbătoarea Sfântului Nicolae vine cu un mesaj crucial. El a fost episcop al Mirelor Lichiei în Asia şi, trecând la cele veşnice, sfintele sale moaşte au rămas acolo până în secolul al XI-lea, când, pentru a fi ferite de turcii musulmani, au fost duse în Italia, la Bari. De acolo, undeva pe la anul 1600, domnitorul Mihai Viteazul, pentru meritele sale militare împotriva turcilor, a primit mâna dreaptă a Sfântului Nicolae care până astăzi stă spre închinare şi ocrotire în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, alături de moaştele altui mare om şi sfânt al românilor, Constantin Brâncoveanu.          

Acesta este spiritul în care românii au înţeles să-i cinstească pe oamenii lui Dumnezeu, dăruind cele materiale pentru cele sfinte. Cazul nu este unul singular, de vreme ce, ca să mai dăm doar un singur exemplu, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei a plătit bani grei pentru a aduce în pământul patriei noastre moaştele Sfintei Maicii noastre Paraschiva de la Iaşi. Iată preţuirea românului pentru lucrul lui Dumnezeu.

Întotdeauna e de preferat dimensiunii comerciale a existenţei, cea spirituală. Confiscarea afaceristă de către anumite brand-uri a lui Moş Crăciun, cum de altfel s-a încercat cu Sfântul Nicolae (Moş Nicolae), n-a reuşit, cel puţin deocamdată, să destrame ţesătura spirituală profundă pe care poporul a creat-o din vremuri imemoriale.

 

Concluzii

Aşa cum spuneam, românii au ştiut din cele mai vechi timpuri să preţuiască mai mult cele sfinte şi valorile spirituale ale neamului decât să se ocupe exclusiv de cele ale lumii acesteia. “Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acestea să nu le lăsaţi” (Matei 23, 23).

Concepţia românească asupra lucrurilor materiale şi asupra lumii în general s-a realizat preponderent prin ochii credinţei, între lucrarea lui Dumnezeu şi lume nefiind o prăpastie de netrecut. În fond, aşa cum spun colindele, chiar Dumnezeu cu Sfântul Petru se plimbă pe pământ de la casa bogatului la casa săracului. Românul a preţuit natura şi a personificat-o în zicerile, colindele, baladele şi cântările lui vechi, Oltul şi Mureşul fiind de fapt doi fii de împărat care au plecat în căutarea tatălui lor, râul Buzău a fost un tânăr cu plete frumoase plecat în căutarea frumoasei fete pe care un balaur o sechestra în apele Dunării, ariciul vorbeşte cu albina şi aceasta vorbeşte cu Dumnezeu etc.

Gustul românului pentru real şi pentru a concretiza cumva material prezenţa, lucrarea şi relaţia lui cu Dumnezeu, se arată şi prin teologia lui răsăriteană pentru care harul divin care-l sfinţeşte pe om, lucrurile lui, casa, hotarul lui nu este creat. În schimb în Apus, doctrina harului creat a rupt cumva legătura omului şi a naturii de existenţa divină şi, astfel, lumea a rămas cumva la dispoziţia omului care o poate exploata cum doreşte. Pentru aceasta, spune părintele Stăniloae, teologia Sfintelor Taine ale Bisericii este dezvoltată semnificativ într-un răsărit ortodox preocupat de totalitatea existenţei: natură-om-Dumnezeu (Stăniloae, 2004, p. 279).

Semnificaţiile duhovniceşti ale praznicului Naşterii Domnului, îşi primesc acum un înţeles complementar prin încercarea de a pătrunde în fondul cultural şi spiritual ancestral al neamului nostru preocupat din cele mai vechi vremuri creştine de divino-umanism. Naşterea Domnului Hristos, să ne fie de folos!  

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. GIURGIU, Elena-Rodica, (2014). Poezia colindelor, Braşov: Editura “Suflet Transilvan”.
  3. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu: Editura Deisis.
  4. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Ascetica şi Mistica Ortodoxă – Ascetica, vol. I, Sibiu: Editura Deisis.
  6. STREZA, Dan Alexandru, (2011). Sărbătoarea Naşterii Domnului: originea apostolică, evoluţia şi importanţa ei în cadrul anului liturgic, Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu şi Editura Andreiana.  



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Liniştea interioară, semnul sănătății duhovniceşti - Diacon Lect. Dr. Sorin Mihalache
 

Trăind în spațiul urban, în miezul culturii de consum și în fluxul neîntrerupt de date al societății informaționale, suntem expuși neîntrerupt unor forme multiple de zgomot. Rezultatele cercetărilor științifice aduse aici în discuție arată că, în diversele lor forme, zgomotele slăbesc vigilența, împrăștie simțirea și fragmentează viața interioară. Observațiile Filocaliei se așază firesc în acest context problematic: cultivarea vieții spirituale este indisolubil legată de măsuri atente pentru o viață ferită de zgomotele sonore, de perturbațiile senzoriale și de bruiajul noetic al lumii.

Nu ne desprindem cu ușurință de tumultul vieții cotidiene. Putem verifica lucrul acesta îndepărtându-ne de oraș și de atracțiile lui pentru câteva zile. La scurt timp, în cazul multora dintre noi poate doar la câteva ceasuri, vom simți că zumzetul aglomerărilor din spațiile comerciale și forfota marilor piețe ne lipsesc deja...

În condiția lui obișnuită, pust­nicul, trăind departe de zgomotul așezărilor omenești, poate constata cu multă limpezime felul cum zarva și liniștea influențează gândurile și dispozițiile lăuntrice. Deși la prima vedere pare puțin important, liniștirea reprezintă un aspect esențial în cultivarea vieții spirituale. Multe observații, formulate de autorii filocalici, evidențiază acest lucru. „Fără liniştire, formulează spre exemplu Petru Damaschinul, şi fără tăierea voilor proprii nu poate cineva să înveţe vreun meşteşug după toată ştiinţa şi amănunţimea”1. Cum era de așteptat, astăzi cultivarea liniștii lăuntrice reprezintă o întreprindere anevoioasă. Aceasta și pentru faptul că ea este strâns legată de mai multe aspecte de viață. O liniștire lăuntrică ar presupune, printre altele, liniștirea simțurilor, liniștirea gândurilor sau liniștirea dinspre patimi.

În câteva dintre aceste aspecte, unele cercetări din științele medicale surprind foarte bine provocările ascunse în decorul lumii, care ne împiedică să cultivăm liniștea. Mediul în care trăim și în care ne-am obișnuit să ne desfășurăm activitatea nu permit lucrarea liniștirii interioare, încât sunt necesare o serie de măsuri generale, care privesc viața în ansamblul ei. Pe de o parte, e necesară îndepărtarea sau protecția eficientă față de sursele de zgomot. Pe de altă parte, liniștea ca stare spirituală, așa cum este descrisă ea de experiența autorilor filocalici, depinde decisiv de o liniștire a simțurilor. De fapt, acest al doilea strat al liniștirii se cultivă prin înfrânarea simțurilor. În multe locuri din Filocalie e sub­liniată importanța protejării continue față de provocările senzoriale ale lumii materiale, iar aceste observații sunt cu atât mai valabile astăzi, sub asediul semnalelor și al stimulilor ce împânzesc mesajele societății de consum. Și, dacă și această retragere e bine păzită, un alt strat al liniștirii se întrevede tot mai mult, cel care privește mișcarea gândurilor. Viața spirituală este strâns legată și de liniștirea gândurilor, întrucât calmul minții permite, potrivit observațiilor autorilor filocalici, o lucrare lăuntrică nefragmentată, rugăciunea, meditația sau contemplația nefiind afectate de împrăștiere sau fragmentare.

Dacă ar fi să ne oprim la aceste aspecte importante în demersul liniștirii, câteva constatări de pe urma unor cercetări științifice ne-ar putea lămuri de ce astăzi lucrarea liniștirii întâmpină foarte multe piedici.

Vacarmul urban împiedică luciditatea și liniștea

Este evident că trăim în cea mai zgomotoasă civilizație din toate timpurile. Duduiturile motoarelor de mare capacitate, claxoanele mașinilor, scrâșnetele frânelor, piuiturile sistemelor de securitate, alarmele diverselor unități de intervenție... un larg registru de frecvențe, ne solicită constant eforturi considerabile de adaptare. Și chiar și atunci când aproape toate aceste mijloacele tehnice lipsesc, zgomotul de fond al vieții urbane rămâne încă prezent. Pentru că simpla prezență a unui număr crescut de oameni într-un anumit spațiu oferă deja forfota și zumzetul aglomerației.

Zgomotul afectează funcțiile cognitive. Încă din anii 70 s-a evidențiat, în cadrul unui studiu, că elevii, având clasa amplasată într-o aripă a școlii situată în apropierea unei linii de cale ferată, au avut întârzieri considerabile în privința aptitudinilor care vizează calculele matematice, în raport cu cei situați în aripa diametral opusă, deși avuseseră aceeași profesori2. Într-un alt studiu, cercetătorii au investigat modul în care performanțele cognitive și atenția copiilor sunt influențate de situarea în vecinătatea aeroportului. Măsurătorile au arătat faptul că locuind în preajma unui aeroport, copiii aveau afectate memoria pe termen lung, memoria pe termen scurt și citirea. Mai mult chiar, expuși la zgomotul traficului aerian mai multă vreme, copiii s-au adaptat fondului sonor, însă odată cu această adaptare (desensibilizare) ei au pierdut din viteza de răspuns la apelative, în cazul în care erau strigați pe nume3.

În fine, o cercetare recentă a arătat că o expunere periodică la un zgomot de 100 decibeli, chiar pe durate scurte de un minut, poate determina, pe lângă deteriorarea ireversibilă a receptorilor de sunet, și o afectare severă a răspunsului neuronilor din cortexul auditiv, ceea ce înseamnă de fapt o diminuare severă a capacității de înțelegere a mesajelor auditive4.

Rezultate de acest fel ne spun că, în situația în care urmărim să dobândim o stare de liniște lăuntrică, nu putem ignora zgomotele lumii. Sfântul Ioan Scărarul scrie că „începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul...”5 De fapt, suntem mai degrabă echipați pentru liniște, pentru sunetele liniș­titoare ale naturii (susurul unui râu, foșnetul frunzelor sau cântul păsărilor) decât pentru zgomot. Aceasta ar însemna că nevoia de liniștire reprezintă un semn al sănătății sufletești.

Cultura publicitară - zgomot pentru simțuri și bruiaj spiritual

Însă vacarmul produs de artefactele și de utilajele industriale nu reprezintă singurul factor perturbator, de care trebuie să ne ferim, în intenția de a cultiva liniș­tea interioară. Afișele stradale, vitrinele puternic luminate, ecranele colorate, aromele și mirosurile cu care ne întâmpină spațiile comerciale, food-court-urile, ­aromele diverselor băuturi, gusturile rafinate și complexe întâlnite în varietatea impresionantă de mâncăruri ce îmbie în multitudinea de restaurante din marile orașe, cromatica și texturile fine din articolele vestimentare, din vitrinele marilor magazine formează împreună un torent neîntrerupt de stimuli. Prezența lor în spațiul de viață dovedește că trăim experiențe de suprasolicitare senzorială6. În tramvai sau în autobuz, în stațiile de metrou, în aeroporturi, în panourile publicitare de pe marginea auto­străzilor, în timpul filmelor și emisiunilor tv, în centrul orașelor pe bannere gigantice, peste tot și în diverse forme, suntem însoțiți de un flux tot mai dens de stimuli.

Care ar fi problema? Unele cercetări au arătat că suprastimularea senzorială împiedică auto­reflecția. Porțiunile cerebrale care intervin în activitatea introspectivă și în aceea care corespunde prelucrării senzoriale sunt distincte. Cercetătorii au reușit să evidențieze o separare destul de evidentă între regiunile creierului active în timpul procesării senzoriale și cele care intră în joc în momentele de autoreflecție. Atunci când suntem sub o ploaie intensă de stimuli senzoriali, activitatea reflexivă se diminuează simțitor7.

Dar suprastimularea senzorială nu ridică piedici doar în procesarea semnalelor, ci și în reflecția pe marginea lor. În fața numeroaselor reclame, care combină abil stimuli rafinați, dorințele se trezesc și se multiplică, voința se consumă8, impulsivitatea crește, iar autocontrolul scade9. De aici și grija sporită a nevoitorului de a păzi simțurile pentru a se liniști. De aceea, liniștirea interioară e cumva diametral opusă simțurilor tulburate, stârnite de stimuli puternici din afară. Găsim o astfel de observație în textele Filocaliei: „Liniştirea omoară simţurile din afară şi le trezeşte pe cele din lăuntru”10.

Data smog - un fond de bruiaj pentru minte

În fine, și în privința celui de-al treilea plan al liniștii, care ține de universul gândurilor, civilizația actuală ne ridică provocări importante. Un amplu conținut informațional, cu știri, mesaje, articole sau diverse texte, date de diverse tipuri, semne și simboluri, se adresează, se cer receptate și analizate în fiecare ceas.

În miezul culturii infor­maționale trăind, în abundența de date aflate în circulație în diferite medii, abundența infor­mațiilor de slabă calitate e inevitabilă. Cu alt prilej11, am scris aici despre limite de procesare a informației de care dispune omul12. Acest balast circulant, denumit „data-smog”13, produce supraîncărcarea cognitivă14 a oricărei persoane care caută să rămână conectată la cerințele și ofertele cotidiene.

Desigur, expunerea prelungită la fluxul de informații împiedică liniștirea. Unele studii au constatat că supraexpunerea la un flux de informații e mai degrabă inamicul atenției decât antrenorul ei15. Herbert Simon, un economist laureat al Premiului Nobel, avertiza că informația consumă atenție și că o bogăție de informație înseamnă o sărăcire a atenției16.

În general, obișnuința conectării prelungite la un flux de informații sau acțiuni este însoțită, de la un moment dat încolo, de o frică de deconectare și o slăbire a putinței de deconectare și de autoliniștire17. Utilizarea excesivă a tehnologiei digitale, pentru informare, corespondență și divertisment, combinată cu manipularea și memorarea unor date și infor­mații din sfera profesională, provoacă dificultăți majore în atingerea stării de calm18.

Aici se poate vedea cum cultivarea liniștii interioare necesită o selecție atentă a datelor și știrilor și reprize de autoizolare informațională, care să protejeze mintea de împrăștiere, de tulburare și de gânduri rele. Și în această privință, autorii Filocaliei observă, de pe urma experienței lor, că liniștirea interioară se obține prin tăierea curiozității pentru lucruri nefolositoare. „Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare ‒ scrie Sfântul Ioan Scărarul ‒ căci curiozitatea poate întina liniştea, cum nu o poate face altceva.”19

Liniștea interioară și cunoașterea duhovnicească

Toate formele de zgomot ne împiedică să funcționăm la întreaga capacitate sufletească. Iar starea de liniște se dovedește esențială, în parcursul duhovnicesc, tocmai pentru că amenajează dispoziția potrivită pentru ca toate celelalte lucrări ale sufletului să fie roditoare. Rugăciunea, scrie Petru Damaschinul, e ajutată de citirea în linişte. Și Sfântul Isaac Sirul subliniază apăsat folosul cititului pentru viața spirituală, însă remarcă faptul că în vremea lecturii este importantă liniștea. „Stăruie citind în linişte, scrie el, ca mintea ta să fie călăuzită pururea spre cele minunate ale lui Dumnezeu... dar citirea ta să o faci liniştit din partea tuturor şi în vremea ei să fii liber de multa grijă pentru trup şi de tulburarea din partea lucrurilor, ca să te împărtăşeşti în sufletul tău de cea mai dulce gustare a celor dumnezeieşti, prin dulcea înţelegere cea mai presus de toată simţirea şi să le simtă sufletul în îndeletnicirea lui cu ele.”

Suntem deci îndemnați de autorii Filocaliei să cultivăm liniștea lăuntrică, aceasta fiind esențială pentru viața spirituală. Nu este vorba de o lucrare a liniștirii destinată exclusiv nevoitorilor pustiei. Pentru a risipi această îndoială, Petru Damaschinul scrie că „toţi oamenii avem trebuinţă de această îndeletnicire fie în parte, fie în întregime”20.

În căutarea vieții spirituale, și trăind în cea mai zgomotoasă dintre civilizațiile istoriei, suntem puși în fața unei sarcini nesfâr­șite, aceea de a ne proteja cu înțelepciune de multiplele zgomote ale lumii și de risipirea ființei care se naște din ele. Aceasta pentru că lucrarea liniștirii lăuntrice „...e mai mare decât toate, şi fără de aceasta nu ne putem curăţa şi cunoaşte neputinţa noastră...”, și este imposibil ca să ajungă cineva „la cunoştinţa duhovnicească şi la smerita cugetare pentru a înţelege tainele ascunse în dumnezeieştile Scripturi şi în toate făpturile”21.

Note

1 Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în col. Filocalia, vol. V, p. 66.
2 Cf. William Williamson și David D. Byrne, Educational disadvantage in an urban setting, pp. 186–200, în D.T. Herbert and D.M. Smith (ed.), Social Problems and the City (Oxford: Oxford University, 1979).
3 Cf. Staffan Hygge, A Prospective Study of Some Effects of Aircraft Noise on Cognitive Performance in Schoolchildren, în Psychological Science, vol. 13, nr. 5, 2002. Cercetarea a avut în atenție 326 de copii (cu vârsta medie de 10,4 ani), în două situații distincte, cu ocazia mutării locației aeroportului din München.
4 Cf. Amanda C. Reed et al., Behavioral and Neural Discrimination of Speech Sounds After Moderate or Intense Noise Exposure in Rats, în Ear and Hearing, 2014; 1 DOI: 10.1097/AUD.0000000000000062.
5 Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv. 27, cap. 3, în col. Filocalia, vol. IX, p. 379.
6 Cf. Steven Connor, Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 287.
7 Cf. Ilan I. Goldberg et al., When the Brain Loses Its Self: Prefrontal Inactivation during Sensorimotor Processing, în Neuron; apr. 2006, vol. 50, nr. 2, pp. 329-339.
8 Cf. Roy F. Baumeister, John Tierney, Voinţa. Cum să-ţi redescoperi cea mai mare putere interioară, Editura Paralela 45, București, 2012, p. 112.
9 Cf. Rutledge, Robb B. et al., Dopaminergic Modulation of Decision Making and Subjective Well-Being, în The Journal of Neuroscience, vol. 35, nr. 27, 8 iulie 2015, pp. 9811–9822.
10 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 75, în col. Filocalia, vol. X, p. 439.
11 Este vorba despre articolul Nașterea Domnului și nașterea omului prin Cuvânt, 20 decembrie 2015, online la http://ziarullumina.ro/nasterea-domnului-si-nasterea-omului-prin-cuvant-108071.html.
12 Cf. Complexity and Information Lead to Decreasing Control, Free University of Brussels, 2002 (draft pentru The Information Society) apud Andrew Weil, Fericirea spontană, traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru, Editura Curtea Veche, 2013, p. 247.
13 Cf. Ibidem.
14 Cf. Daniel J. Levitin, Mintea organizată: cum să gândești corect în era supraîncărcării informa­ționale, traducere din engleză de Dan Crăciun, Editura Publica, București, 2015, p. 47.
15 Cf. Rick Hanson, Richard Mendius, Creierul lui Buddha. Neuroştiinţa fericirii, iubirii şi înţelepciunii, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2011.
16 Cf. Daniel Goleman și Richard Davidson, Însușiri modificate. Știința și arta meditației, Editura Curtea Veche, traducere Mihaela Răileanu, Editura
Curtea Veche, București, 2018, p. 171.
17 Cf. Gayatri Devi, Calm. Cum să-ți găsești liniștea într-o lume agitată și stresantă, Editura Litera, București, 2016, pp. 33-34.
18 Ibidem, pp. 35-41.
19 Scara, cap. 50, în col. Filocalia, vol. IX, p. 401.
20 Cf. Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în col. Filocalia, vol. V, p. 66.
21 Ibidem.

Ziarul Lumina



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
PR. JUSTIN PÂRVU ȘI DAN LUCINESCU DESPRE PR. ARSENIE BOCA: UN SFÂNT!
 
 

D.L: Părintele Pârvu mi-a spus cu mulți ani în urmă: „Tare mult e de muncit după plecarea comuniștilor acestora! Mare muncă trebuie dusă!”.

P.J: Dar munca cea mai mare este realizarea noastră morală, sufletească!

D.L: Dl. Filip crede că ar trebui să înființați o Fundație care să renască spiritul acesta românesc, tradiția, ortodoxismul. Mi-a venit aici, sub inspirația mediului acesta binecuvântat de Dumnezeu, stând cu Părintele aici, mi-a venit în minte ce nume să-i dăm: Fundația Arsenie Boca. Nu numai că nu-i canonizat, dar nu-i pomenit nicăieri!

P.J: Dacă îl pomenim în treaba asta este de-ajuns. Toată lumea care merge acolo, se închină ca la cel mai mare canonizat. Canonizarea este numai oficială dată, în sfârșit de Biserică, dar…

D.L: Este o formalitate, oamenii îl consideră sfânt.

P.J: Canonizarea o fac credincioșii.

D.L: Părintele Arsenie înainte de a muri a spus: „Să nu mă plângeți când mor, pentru că eu de dincolo vă pot ajuta mult mai mult”. A fost un sfânt. La Canal, l-au dus într-un grup cu bătrâni care nu făceau norma și nu primeau mâncare. Când a venit Părintele Arsenie, dintr-odată au venit și milițienii, toți făceau norma. Uite așa, așa creșteau munții de pământ! Și el a căpătat simpatia gardienilor de acolo. „Măi frate, a venit preotul ăsta și uite cum crește pământul, așa, mormane!”. Își făceau norma, primeau bătrânii de mâncare. La un moment dat, Părintele Arsenie îl roagă pe gardian: „Îmi dai voie să mă odihnesc vreo trei ore?”. Și spune: „Da, păi, datorită dumitale au crescut munții ăștia, fac norma, sigur, odihnește-te pentru că meriți!”. Și asta a fost dimineață. Pe la 11 vine un control de la Ministerul de Interne cu numărarea deținuților din sector: „Unul lipsește! Alarmă!”. Nu era spart nimic. „Unde-i?”. Îl căutau. Nicăieri! S-a auzit la Ministerul de Interne. Peste vreo patru ore, a început din nou verificarea, poate au greșit. Când au numărat iar după vreo patru ore, a ieșit numărul. Și îl văd pe Părintele Arsenie. „Dar dumneata, unde ai fost?”. „Păi nu v-am cerut voie și mi-ați dat voie?”. „Da!”. „Dar, unde-ai fost, că nu te-am văzut?”. „Am fost la înmormântarea mamei mele de la Vața de Sus”, o distanță de 800 de kilometri. S-au uitat unul la altul. Coloneii de Securitate au dat repede telefoane să se confirme declarația. Vine răspunsul: „Da, preotul Boca, fiul «moartei» a fost la înmormântare”. Au făcut un consiliu și au spus: „Domnule, dacă omul ăsta se duce cu toată paza unde vrea, de ce să-l mai ținem? Pentru că el pleacă când vrea și unde vrea”. Și i-au dat drumul de la Canal. Asta e absolut adevărat, adevăr confirmat.

Dan Lucinescu, fost detinut politic

Avea o forță extraordinară. Inițial, l-au luat de la Sâmbăta de Sus și l-au dus la pușcăria Făgăraș să-l mai izoleze de masele de oameni. Când lumea a aflat, a blocat drumul mașinilor Securității. Părintele Arsenie a spus: „Lăsați-mă pe mine!”. A coborât din mașină și a spus: „Oameni buni, vedeți-vă de treabă. Eu mă duc, pot să mă elibereze. Voi aveți probleme, gospodării, copii. Dați-vă la o parte! Lăsați-mă să mă duc!”. Și a spus: „Mergeți pe linia muntelui că nu o să mai ajungeți cu mine până la Făgăraș”. Și au ajuns la Făgăraș și l-au băgat într-o celulă. Se uitau pe vizetă, o măsuță mică, o lumânare aprinsă și Evanghelia și Părintele se ruga. Când se uitau la el, el se ruga. La un moment dat vine un securist în grad mare de la Brașov, că era regional la Brașov, deschide ușa, probabil ca să-l tulbure în rugăciune. Când deschide ușa, celula goală. Alarmă! Nebunie! Îl ia pe ăsta: „Ce s-a întâmplat?”. „Domnule, era aici!”. Și închide ușa celulei că nu avea rost și când se uită, el era acolo: „Uite, domnule, că este! Uită-te!”. Desface ușa, nu era! Când venea să-l tulbure din rugăciune, el nu era! Pe vizetă era! Și au venit de la Brașov. Au chemat  un psihiatru, au chemat vreo șapte medici. Toți se bâlbâiau între ei și până la urmă au spus: „Domnule, gata! Ne facem de râs!”. Și l-au trimis de acolo. I-au dat iarăși drumul și până la urmă l-au trimis la Baia Sprie. La Baia Sprie l-au trimis înainte de condamnarea administrativă pe care i-au dat-o pentru Canalul Dunăre – Marea Neagră. Iar la Baia Sprie erau foarte mulți deținuți politici, ofițeri, condiții grele. Domnule, era o binefacere. Nu l-au băgat în mină și el se plimba printre oameni. În momentul când și-au dat seama că se face grup, gata! Și atunci au rugat să vină câte unul-doi. Și a fost o binecuvântare, domnule, s-a înseninat! Până la urmă au spus: „Domnule, să-l luăm și de aici!”. Și l-au dus la Canal, iar la Canal pleca când voia el. Deci, până la urmă, cu două luni înainte de căderea lui Ceaușescu, l-au omorât. L-au ucis în chinuri mari. Cine are urechi de auzit să audă![1]

 

[1] Fragment dintr-o convorbire, ce a avut loc în trapeza mănăstirii Petru Vodă - Sursa

 



Fericiţi cei prigoniţi în temniţele comuniste: Pr. Calciu Dumitreasa (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 



Conferința MIHAI GHEORGHIU - Modele cruciale. Sfinții închisorilor (Video)
 


Follow-up: Eveniment comemorativ în cinstea părintelui Nicolae Bordașiu (2019.12.06, Biserica Sfântul Silvestru)
 

În data de 6 decembrie 2019 (în chiar ziua pomenirii Sfântului Ierarh Nicolae – Arhiepiscopul Mirelor Lichiei), începând cu ora 18, a avut loc la Biserica Sfântul Silvestru un eveniment comemorativ în cinstea părintelui Nicolae Bordașiu.

La eveniment a avut loc și o lansare de carte – “In memoriam – Părintele Nicolae Bordașiu” (Ama Aediting).

Mai jos, fotografii și înregistrarea audio și video a evenimentului.

Evenimentul comemorativ a avut ca vorbitori, printre alții, pe Pr. Adrian Argintariu, Dr. Stelian Gomboș, Rodica Culcer, Mihai Păunescu, Prof.univ.dr. Bogdan Miron, Anamaria Croitoru, Prof.dr. Costea Munteanu, Teodora Niculescu, Liana Toma, Sara Cozaliu, Carmen Georgescu, Mihai Radu, Florin Grama, Daria Trandafir, Pr. Cătălin Niculescu, Vidu Bidilean, Dr. Răzvan Ionescu, Rodica-Gabriela Bordașiu.

Sursa: Olivian.ro



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
COLINDUL SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI

 

Colo pe grindei,
Crâng de alunei,
Val de artărei,
Sfânta mânăstire,
Loc de tăinuire,
Și tămăduire,
Se pitește-n tei,
Casa lui Andrei,
De la schit la cruce,
Scara care duce,
Din cruce la schit,
Scări de coborât.

De la schit în sus,
Crucea lui Iisus,
De la cruce-n tei,
Casa lui Andrei,
Cine că-mi venea,
Si descăleca?
Venea Decebal,
Călare pe-un cal,
Sfinții că-i găsea,
Cu ei că vorbea,
Dar nu se-nchina,
Nici cruce-și făcea.

La schitul din tei,
Crucea lui Andrei,

Traian că venea,
La slujbă ședea,
Slujba asculta,
Și îngenunchia,
Și nu se-nchina.

Pe murg călarea
Și calea-și lua,
La cetatea lui,
A Trofeului.
Andrei col’la schit,
Uite c-a ieșit,
Cu papucii lui,
Talpa Raiului,
Și potcapu’ lui,
Arca cerului,
Cu veșminte sfinte,
Frații înainte,
Cu toiag și cruce,
Candele-n răscruce,
Lumânări aprinse,
Vâlvătăi cuprinse.

Iară Sânt Andrei,
Sub crucea din tei,
Schitul din grindei,
Se ruga mereu,
La bun Dumnezeu.

*Textul colindului, cules de Maria Dinu, a fost publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 9-10 din anul 1935 în articolul „Legende dobrogene despre Sfântul Apostol Andrei”.

Sursa: https://basilica.ro

 

CÂNTARE DE LAUDĂ LA SFÂNTUL APOSTOL ANDREI CEL ÎNTÂI CHEMAT

Sfântul Andrei, luminat de Duhul,
Şi între Apostoli Mai Întâiul Chemat,
Pre Domnul propovăduit-a ziua şi noaptea,
Şi cu Sfânta Cruce popor mult a botezat.

Ca grădinarul ce bine grijeşte grădina,
El în cetăţi şi în sate a mers fără somn,
Şi cu îndemânare mare altoit-a în ele
Rod bun ce-a udat cu apa Viului Izvor;
Până ce la sfârştitul alergării lui ajuns-a,
Şi văzut-a Crucea ce îl aştepta.
El cu bucurie zis-a către Cruce:
„O, Scumpă Cruce, pre tine Domnul te-a sfinţit!
Pre tine cu al Său trup te-a sfinţit Domnul,
O, Cruce sfântă, odihneşte al meu trup!
Ridică-mă pre mine din tină şi ţărână,
Şi mă înalţă sus, către Dumnezeu!
Dă-mi ca de pe tine să întâmpine al meu suflet pre Domnul,
Domnul Hristos care pe Sine, pentru mine s-a răstignit!”.

O, ucenice credincios al lui Ioan Botezătorul,
Apostole Sfinte al lui Hristos Mântuitor!
O, Sfinte Andreie,
Stea mai întâi chemată,
Ajută-ne nouă cu-ale tale rugăciuni!

 

Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Autismul virtual la copii s-a triplat în ultimii ani - Avertisment!
 

Psihologii, avertisment pentru părinți: În 6 ani de zile aproape că s-a triplat incidența autismului virtual la copii! Părinții nu trebuie să îi expună vizual la ecranul alb al dispozitivelor smart

Psihologii Anca Moldoveanu și Marius Teodor Zamfir au dezbătut vineri, în cadrul unei noi ediții a emisiunii Lumina Cuvântului, despre consecințele expunerii îndelungate a copiilor de vârste fragede la ecrane (de tabletă, telefon, televizor). Această expunere poate avea în timp urmări grave, determinând dezvoltarea unor simptome similare autismului.

Psihologul clinician Marius Teodor Zamfir a denumit afecțiunea copiilor expuși intensiv ecranelor „autism virtual”. Numărul copiilor evaluați de el cu această afecțiune este în creștere de la an la an, ajungând să se tripleze în numai 6 ani. Doar în urma terapiilor, care presupun și eliminarea expunerii la ecrane, se pot reduce semnificativ simptomele și deficiențele dezvoltate de copii.

„Până la vârsta de 3 ani, copilul și-a format 60% din rețelele neuronale, deci, dacă atunci nu există interacțiune și stimulare, va fi mai greu, iar până la 6-7 ani, 90% din rețelele neuronale sunt formate. Deci, cu alte cuvinte, cei 7 ani de acasă, de fapt, sunt primii 3 ani de-acasă și (părinții - n.r.) trebuie să țină cont de acest lucru. Acolo este perioada cea mai importantă. Acolo se pun bazele inclusiv ale formării personalității, nu doar partea cognitivă. (...)

Părinții nu trebuie să îl expună vizual pe copil la ecranul alb (al tabletelor, televizoarelor -n.r.) sau să nu stea într-o cameră unde sunt conexiuni Wi-Fi puternice. În baza studiilor, până la 1 an este interzisă expunerea bebelușului la orice ecran, de orice fel, iar după aceea, expunerea se face gradual, câte o jumătate de oră pe zi... Personal, eu nu mi-am expus copiii la ecran până la vârsta de 2 ani”, a declarat Anca Moldoveanu, fondatoarea Family Hub.

„Potrivit recomandărilor Academiei Americane de Pediatrie, reînnoite în 2016, bazate pe 49 de studii, copilul de până într-un an și jumătate nu ar trebui să stea deloc în fața ecranelor; între un an și jumătate și doi ani, maximum o jumătate de oră, dar numai cu un părinte în preajmă, care să îi explice și să îi arate ce se întâmplă în fața ecranului, între 2 și 6 ani, maximum o oră, iar între 6 și 12 ani, maximum 2 ore pe zi. Problema este că autismul virtual a „explodat” în ultimii ani. 

Eu am publicat anul trecut un studiu longitudinal, realizat în perioada 2012-2017 pe 110 copii. Plecam în 2012 cu o incidență de doar 37% a copiilor diagnosticați cu autism, care aveau în istoricul anamnestic faptul că stătuseră în medie peste 4-5 ore pe zi în fața ecranelor, și procentul acesta crește progresiv până în 2017, când ajunge până la 97,06%. Mi-am dat seama că în 6 ani de zile aproape că s-a triplat incidența autismului virtual la copii. A trebuit să fac un studiu paralel ca să înțeleg ce s-a întâmplat. Și am descoperit că în 2012 apare tableta la un preț accesibil în România, apare sistemul Android pe telefoanele mobile, apare tehnologia 3G și se pune la punct tehnologia 4G, care, de fapt, permite accesul la un ecran în orice loc. Dacă, înainte, aveam un ecran într-un loc fix, precum dormitorul sau sufrageria, dintr-o dată, copilul are acces la un ecran în parc, la masă, în restaurant, în mașină, absolut oriunde. Și timpul alocat de către copii acestor ecrane a crescut foarte mult în ultimii ani. Este mai comod, ca părinți, când ajungem acasă, obosiți de la serviciu, să lăsăm copilul să stea cuminte în fața unui ecran cu desene animate, iar noi credem că îi face bine. Trebuie să înțelegem cât de mult rău poate face acest ecran din fața copilului, referitor la modul în care se dezvoltă creierul copilului”, a declarat Marius Teodor Zamfir, psiholog clinician. 

Cum reacționează creierul unui copil atunci când este expus la ecran? Ce afecțiuni grave se pot dezvolta în urma expunerii îndelungate la ecran? Cum să ne educăm copii fără tabletă sau telefon? Sunt doar câteva întrebări la care au încercat să aducă răspunsuri și lămuriri cei doi psihologi invitați în cadrul emisiunii independente Lumina Cuvântului, difuzate prin social media.

„Proiectul Lumina Cuvântului a pornit din pasiune și dragoste de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul, cultura și tradiția românească. Însă ca orice alt proiect, acesta presupune costuri de producție. Această emisiune nu este susținută de nici un sponsor deoarece nimeni nu se mai arată interesat de o emisiune cu conținut religios sau care promovează cultura și tradiția românească. În tot acest timp sunt susținute alte proiecte care distrug tot ceea ce este moral. Dar dacă vă doriți să susțineți acest proiect, de acum puteți face prin Patreon”, informează realizatorii emisiunii Lumina Cuvântului, realizată independent și difuzată prin Internet. 

Sursa: Activenews

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Calendar popular/sătesc - luna Decembrie
 

Un articol pentru Ziarul Lumina de: Prof. Dr. Dorin Stănescu 

În tradiţia populară, luna decembrie mai era denumită şi andrea, undrea, luna lui Andrei, ningău, luna ninsorii ori luna lui Cojoc. Gospodarul trebuia să verifice întreaga gospodărie de la inventarul casnic, hambare, animale şi pământurile pe care le va cultiva în anul care urma. Scopul era să se asigure că toate erau în ordine şi că omătul şi gerul nu vatămă nimic. Vitele trebuiau îngrijite, să nu sufere de foame şi frig. În rest, sătenii trebuiau să se odihnească, după un an de muncă. Se spunea că gerul şi zăpada din decembrie anunţau o recoltă bogată de grâu, iar dacă de Crăciun vremea era ploioasă, de Paşti era frig. Dacă animalele sălbatice se apropiau de sat, prevesteau o iarnă grea, după cum lătratul câinilor la lună era semn că va fi ger mare.

Obiceiuri și sărbători

1 decembrie - Sfântul Naum cel învăţat: În tradiţia populară, părinţii care nu prea ştiau carte îşi puneau copiii la învăţat pentru a deveni mai deştepţi.

4-5 decembrie - Sărbătoarea Vărsatului, Varvara, Barbura: Oamenii o sărbătoreau pe Sfânta Varvara, protectoarea copiilor, femeilor şi a tinerilor, cea care îi apăra de boli, în special de „bube”, cum mai era numită boala vărsatului. În această zi nu se lucra, se împărţea miere, se făceau turte de făină, peste care se presărau miere şi miez de nucă. Copiii erau „îmbărburaţi” de mame. Îi ungeau pe faţă cu miere ori dulceaţă, le făceau semnul crucii pentru ca să fie feriţi de boala vărsatului şi să fie curaţi la chip, precum icoanele. Sfânta era cinstită şi de mineri, care nu lucrau, ci petreceau.

6 decembrie - Sfântul Nicolae: În tradiţia populară, era considerat protectorul copiilor, săracilor, văduvelor şi orfanilor. Era patronul iernii, căci acest anotimp începe acum. Când ningea, se spunea că sfântul scutura din barbă. Era iubit de oameni, pentru că era aducător de daruri. Sătenii nu lucrau pentru a le merge bine tot anul.

7 decembrie - Sfânta Filofteia. Poitra Sfântului Nicolae: Sfântul Nicolae era serbat şi în ziua următoare, pentru că era un sfânt mare. Sărbătoarea Sfintei Filofteia era ţinută cu mare evlavie în special de fete şi femei pentru o căsătorie fericită și a fi ferite de boli. Despre Sfânta Filofteia, sătenii credeau că e sora mai mică a Sfântului Ilie şi de aceea era aducătoare de ploaie şi de recolte bogate.

12 decembrie - Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni: Era patronul cizmarilor, pentru că, spuneau bătrânii, şi el fusese cizmar. În această zi nu se lucra și se duceau colaci la biserică. Se spunea că sfântul îi îmbogăţeşte pe săraci şi îi vindecă pe bolnavi. De la Sfântul Spiridon, ziua se măreşte încetul cu încetul.

15 decembrie - Sfântul Elefterie: Sătenii țineau această zi pentru a fi feriţi de boli şi cutremure. Moaşele satului spuneau că sfântul uşurează naşterile, de aceea femeile ţineau cu sfinţenie această zi.

18 decembrie - Sfântul Modest: Sătenii îl considerau protectorul vitelor şi plugarilor, pe care îi ajuta la arat. Nu se muncea, se petrecea și se făcea agheasmă la biserică.

20 decembrie - Ignatul, Înainteprăznuirea Naşterii Domnului: Tradiţia populară spune că Sfântul Ignat este cel care se arată porcilor şi le spune că au să moară.

23-24 decembrie - Preziua Ajunului, Ajunul: Copiii pleacă în cete la colindat, pe la casele gospodarilor, de unde primesc covrigi, mere, nuci şi uneori bani. Oamenii credeau că este bine să atingă uneltele cu care munceau peste an, ca să lucreze cu drag, iar gospodinele nu cerneau făină pentru că altfel casele se puteau umple de purici.

25 decembrie - Naşterea Domnului, Crăciunul: Ziua era asociată cu veştile bune şi, mai ales, cu colindele şi colindatul: tinerii colindau cu Steaua, Vicleimul, Irozii. Se credea că, atunci când nu se vor mai auzi pe pământ colinde, cei răi vor stăpâni lumea. Finii mergeau la naşi cu daruri.

31 decembrie - Ajunul Sfântului Vasile. Îngropatul Anului Vechi şi Naşterea Anului Nou: Tinerii mergeau cu plugul pentru a ura gospodarilor un an îmbelşugat. Trecerea în noul an era prilej de bucurie pentru toţi sătenii, care aşteptau ca anul nou să le aducă lucruri bune, belşug şi sănătate.

Citeşte mai multe despre:   Sfanta Filofteia  -   Sfantul Elefterie  -   Sfantul Spiridon  -   Sfantul Nicolae  -   Naşterea Domnului  -   Anul Nou

 



Are satul românesc vreun viitor? - Pr. prof. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

A) Satul, Biserica şi Legea românească sau despre eternitatea satului românesc

Existenţa satului este consubstanţială cu legea românească. Cuvântul „lege” este unul cu un impact deosebit de puternic asupra românului de la începutul istoriei lui până când vremurile istorice au chiuretat înţelesurile adânci ale termenului. Oricum, asemenea cuvintelor „biserică” şi „lege”, „sunt în limba română cuvinte care ţin locul unor tomuri întregi de documente scrise despre încreştinarea daco-românilor, dezvoltarea creştinismului lor, precum şi despre organizarea socială a acestora” (Joanta, 2017, p. 43).

Se pare că după retragerea aureliană în sudul Dunării (271) poporul român aflat în plină formare şi-a menţinut continuitatea în calea migratorilor. Satul, legea şi biserica au fost ingredientele de bază ale identităţii şi continuităţii creştine şi româneşti. Să le luăm pe rând.

Satul este constitutiv existenţei româneşti şi nu o dată l-a salvat pe român din calea migratorilor războinici care vizau aşezările urbanizate. Satul a reprezentat vatra de sfinţenie în jurul căreia românii şi-au creat şi păstrat identitatea în faţa tăvălugurilor de orice fel (Noica, 1987, p. 181). La o atare concluzie ajunge şi istoricul Florin Constantiniu care afirmă că „obştile săteşti au constituit celula de bază a societăţii daco-române, apoi româneşti, în mileniul migraţiilor” şi că „obştea sătească a fost cel mai important element al continuităţii etnice şi teritoriale” (Constantiniu, 2002, p. 46, 47).

Biserica a fost substitutul de glorie al autorităţii ori de câte ori de-a lungul istoriei existenţa instituţională a autorităţii a fost afectată de diferite vicisitudini. După retragerea împăratului Aurelian, biserica s-a identificat cu basilica romană şi a devenit instanţa judecătorească şi organizatorică a timpului, „sfaturile şi poruncile bisericii trebuind să ia locul autorităţii oficiale şi astfel basilica, adică judecătoria ori tribunalul, au devenit pe încetul biserică continuând tradiţia dacilor al căror judecător era preotul” (Mehedinţi-Soveja, 2006, p. 36).

Legea românească  este un concept-sinteză a înţelesurilor pe care legea Evangheliei, credinţa şi faptul afuriseniei ca cea mai mare pedeapsă bisericească, le furnizează acestui concept istoric complex. şi definitoriu pentru identitatea noastră. Şi nu numai că aceste elemente s-au intricat adânc în structura poporului român, dar acest proces s-a întâmplat aproape cu o jumătate de veac înainte de actul istoric din 313 al împăratului Constantin cel Mare, care a ridicat creştinismul la nivelul religiei de stat (Mehedinţi-Soveja, 2006, p. 37 – 39).      

 

B) Căderea în istorie sau despre mecanisme profunde ale schimbării mentalităţii în comunism

Astfel, în noua situaţie şi sub presiunea socială şi materială existentă, sub auspiciile unei propagande tot mai agresive, unii români au ajuns să creadă că pot să se ferească de întinare dacă „aleg răul cel mai mic”. Trebuia să trăiesc şi eu, ziceau unii. Într-un fel de autojustificare, lucrurile puteau suna cam aşa: Aparent fac aşa cum vor ei, dar nu sunt de acord cu regimul impus de ei şi nu-mi schimb convingerile.

Referitor la regimul inchizitorial pe care totalitarismul îl manifestă, Octavian Paler constata profund că „ … orice inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una aflată la vedere. Alta ascunsă în gândurile fiecăruia. Controlând realitatea aflată la vedere, inchiziţia pune stăpânire şi pe cea ascunsă. Oamenii se obişnuiesc cu ideea că nu contează ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ce simte că trebuie să spună. Rezultatul îl cunoşti. L-ai văzut. Sinceritatea ajunge să pară o prostie” (Paler, 2015, p. 221). 

În fond şi la urma urmei lucrurile erau mult mai simple, pentru că practic era imposibil pentru om să aleagă răul cel mai mic. Răul este rău şi gata. Nimeni nu poate fugi de propria responsabilitate (response-ability). Sau, cum ar putea spune cineva, eşti liber să alegi însă nu poţi scăpa de consecinţele alegerilor tale. Uneori „a te decide” pentru o direcţie de acţiune echivalează cu „a ucide” alte direcţii posibile… (Yalom, 2012, p. 20). 

 

C) Direcţii de acţiune ale căror efecte continuă deşi cauza a încetat

Regimul comunist a influenţat enorm existenţa satului românesc în două direcţii majore:

  1. I-a rupt la propriu pe oameni de glie, de pământ.
  2. Prin industrializarea urbană oamenii au fost atraşi de munca la oraş.

1. Oamenilor li s-a luat pământul care a trecut în administraţia statului. C.A.P.-urile săteşti administrau situaţia şi ţăranii lucrau pământul care de acum înainte aparţinea statului iar produsele recoltate şi pentru care oamenii munceau de dimineaţa până seara nu le aparţineau. Aceasta a însemnat o modificare în psihologia relaţiei dintre ţărână şi ţăran.

Deşi oamenii erau încă în contact direct cu pământul pe care îl lucrau deoarece mecanizarea agriculturii nu era chiar atât de avansată, totuşi investiţia emoţională nu mai era aceeaşi ca atunci când pământul era al lor şi ceea ce rodea le aparţinea în întregime. Ceva s-a întâmplat prin această înstrăinare a românului de pământul lui.

Pe de altă parte, pământul pe care încă îl avea în proprietate era încărcat de dări şi de cotele pe care românul trebuia să le dea statului. Lui abia dacă îi mai rămâneau pe un fund de ladă vreo câteva măsuri de făină de mălai din care să-şi încropească câte-o mămăligă.

Nici pământul nu mai era al ţăranului, nici roadele lui. Trebuia să muncească pentru alţii şi dragostea lui faţă de pământul care îl hrănea se menţinea în ciuda privaţiunilor la care era expus.

S-a crezut că dacă românul este despărţit de bucata lui de pământ se pierde în griul confuz al istoriei prezente. Într-adevăr, românul a fost dintotdeauna legat de pământul lui, de credinţa lui şi de limba lui. S-a creat astfel un triunghi care i-a asigurat românului stabilitate şi continuitate sub presiunea vremilor. Legea românească le-a cuprins pe toate.

2. Pasul următor s-a făcut în direcţia mutaţiei fizice a ţăranului la oraş. Dacă prima dată s-a operat schimbarea „pe loc”, adică românul a rămas la locul lui şi s-a schimbat  percepţia asupra relaţiei acestuia cu pământul strămoşesc prin regimul de desproprietărire, de cote şi de impozite, după aceea s-a trecut la munca la oraş pentru că, nu-i aşa, industria avea nevoie de mână de lucru. Şi pentru ca spaţiul să fie cât mai mult şi cât mai bine valorificat prin mijloacele de exploatare industrială, s-au construit blocurile verticale în care oamenii au fost îngrămădiţi în condiţii egale. Se dărâmau tot mai multe case şi se construiau blocuri pentru a creşte capacitatea de absorbţie urbană a ţăranilor deveniţi muncitori în fabrică.  

Indiscutabil, în aceste condiţii, satul românesc a rămas pe seama vârstnicilor şi a celor angajaţi la Colectiv (C.A.P.). A fost o lovitură dată de regim satului la nivel demografic, destructurându-se anumite pârghii de păstrare, conservare şi perpetuare a obiceiurilor şi tradiţiilor.

La oraş comunitatea nu se mai concentra în jurul Bisericii ca centru religios care unea prin rugăciune şi cult cerul cu pământul. Dimpotrivă, după noul program de urbanizare, rolul de axis mundi îl juca fabrica, nu lăcaşul de cult. Bisericile erau dărâmate sau mutate din calea noilor şi largilor bulevarde şi instituţii publice care trebuiau acum să constituie piesele de rezistenţă ale schimbării la faţă a României.

Iar cei care puteau face diferenţa şi puteau menţine în societate fluviul tradiţiei şi al obiceiurilor populare româneşti ca şi conexiunile spirituale şi culturale ale oamenilor, adică elita clericală şi intelectuală a ţării, era respinsă sistematic din lucrarea de mentorat în rândul poporului şi chiar eradicată fizic prin instrumentarul puşcăriei (Stăniloae, 2004, p. 283).

 

D) Tranziţia fără întoarcere

A venit apoi momentul providenţial din decembrie 1989. Unii mai sceptici susţin că Dumnezeu nu are nici o legătura cu treaba aceasta şi că lucrurile au fost regizate prin politica internaţională. Chiar şi aşa însă, providenţa nu poate fi scoasă din ecuaţie, de vreme ce ea lucrează prin oameni… Pe frontispiciul tuturor acţiunilor şi iniţiativelor româneşti scria cu litere mari şi îngroşate LIBERTATE. Din păcate nu a fost suficient atât timp cât s-a pierdut importanţa soaţei libertăţii, adică responsabilitatea. Mai degrabă a fost vorba de o combinaţie cenuşie între libertate şi frustrare. În apele tulburi ale post-decembrismului imediat, C.A.P.- urile au fost prădate printre altele şi de foştii ţărani care au ajuns să lucreze ani de zile pe ogoarele colectivizate şi etatizate şi care acum au avut şansa îndreptării lucrurilor.

Însă, s-a pierdut din vedere că ceva s-a omis din psihologia complexă şi autentică a ţăranului de odinioară. Personalitatea şi percepţia lui asupra vieţii s-a schimbat în mare parte şi, chiar dacă e vorba de aceeaşi persoană fizică care a supravieţuit regimului comunist, la nivelurile de profunzime ale lăuntricului elementele s-au modificat. Iată încă o dovadă că răul e rău şi că niciodată, de fapt, nu poţi să alegi răul cel mai mic. Din nefericire, deşi nu suntem darwinişti, se adevereşte acum că funcţia creează organul. Schimbându-i mediul şi psihologia de viaţă omul poate deveni altceva.

Orice am spune, decadele de comunism au operat o amplă industrializare şi urbanizare a oamenilor şi societăţii, astfel că o întoarcere totală şi completă la realitatea care a fost înainte de instaurarea regimului era, cel mai probabil, imposibil de realizat. Unii au ales varianta hibridă şi au continuat să lucreze în spaţiile de muncă create la oraş şi, în paralel, după amiezile şi le petreceau la ţară unde mai lucrau la pământ atât cât puteau. Se manifestau astfel nişte reminiscenţe ale vremurilor de altă dată, care însă nu mai dispuneau de forţa necesară pentru a relua lucrurile din punctul în care au fost lăsate înainte de instaurarea regimului totalitar.

Şi chiar dacă, încet, încet, fabricile au început să dispară şi industria românească să aibă tot mai mult de suferit, tot nu s-au mai întors românii noştri la ţară. Sau, n-au mai avut puterea să o facă pentru că, aşa cum spuneam, percepţia lor asupra existenţei s-a schimbat.

Din punct de vedere spiritual, Biserica şi-a continuat activitatea misionară în noile condiţii, angajându-se în dialogul cu premizele schimbării de mentalitate în societatea românească şi având de înfruntat ceea ce filosoful Constantin Noica numea tirania locului comun.

 

E) Banii europeni şi satul românesc

Din 2007 am intrat în structurile Uniunii Europene. Raportul între libertatea materială şi libertatea formală s-a schimbat. Dacă pe timpul lui Ceauşescu oamenii nu puteau cumpăra ceea ce îşi doreau şi nu puteau călători când vroiau în străinătate deoarece nu aveau libertatea formală care să le permită aceste lucruri, astăzi, în cadrele democraţiei, oamenii pot face aceste lucruri fără probleme dacă şi cadrele libertăţii materiale le-ar da posibilitatea. Spus pe şleau, degeaba ai bani dacă nu poţi să-i foloseşti cum doreşti şi degeaba ţi se dă şansa să-ţi foloseşti resursele cum vrei dar banii nu sunt suficienţi.

O soluţie pentru ieşirea din impas a constituit-o blidul de linte al banului european. Nu subliniem acum ce au făcut sau ce au dat românii pentru a primi acest ban. Ne interesează acum doar modul în care s-a încercat revitalizarea agriculturii româneşti pe seama finanţării europene şi cum a impactat acest fapt asupra configuraţiei interioare a satului românesc.

Astfel, relaţia dintre om şi natură, dintre ţăran şi pământul lui, a început să fie mijlocită de banii primiţi. Nici ţăranul nu mai e ţăran acum, după ce a trecut peste sufletul lui grapa comunistă care l-a mărunţit uneori până la aneantizare fizică (Stăniloae, 2004, p. 44). În orice fel am privi lucrurile, efectele politicii agricole comuniste s-au făcut resimţite atât la nivelul autoraportării ţăranului român, cât şi asupra felului în care acesta a înţeles în continuare să lucreze pământul şi să câştige de pe urma acestei activităţi. Oricât a încercat românul să se protejeze alegând răul cel mai mic, regimul totalitar n-a trecut pur şi simplu fără să lase urmări de neşters în sufletul şi comportamentul oamenilor.

După răceala care i-a fost inculcată românului faţă de propria glie, a urmat un interes crescut al unora dintre ei pentru a face agricultură însă, aşa cum am spus, motivaţia prioritară fiind cea pecuniară. Unii care nu au mai vrut să lucreze pământul l-au vândut uneori chiar şi străinilor, în timp ce alţii, mai curajoşi fiind, au achiziţionat cu ajutorul banilor europeni mai multe hectare şi, bineînţeles, toată gama de utilaje necesare agriculturii reîntemeiate acum pe baze materiale şi, desigur, sufleteşti, noi.

 

F) Antiteze şi întrebări

Ţăranul nu mai e aproape de ţărâna de care îl desparte acum caroseria unui tractor sau a unei combine… Arând, grăpând, semănând ori recoltând, ţăranul urbanizat şi occidentalizat prin modelele de comportament agricol de care se lasă inspirat, nu mai simte contactul direct cu pământul său. Glia strămoşească a devenit teren agricol şi dragostea pentru pământ a fost afectată de preocuparea pentru îmbogăţirea de pe urma pământului. Criza morală care se vede peste tot se observă şi în agricultura făcută „la standarde europene”, presupunând stimularea chimică a pământului pentru o producţie cât mai mare la hectar.

Poetul Alexei Mateevici cu mesajul lui rămâne în urma istoriei: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată” – Ne întrebăm care mai este astăzi legătura dintre adâncul pământului românesc şi limba românească? Şi în ce proporţie şiragul de piatră rară al limbii româneşti se mai revarsă astăzi (numai) pe moşia românească?

Mai departe, poetul scrie: „Limba noastră-i graiul pâinii,/ Când de vânt se mişcă vara;/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara”. Sudoarea ţăranului nu mai ajunge acum pe pământ pentru simplu motiv că el acum nu mai asudă căci, printre altele, tractorul e dotat şi cu aer condiţionat. În schimb, pământul se îmbibă tot mai mult cu îngrăşăminte şi cu ulei de motor. Omul nu mai aude acum cântecul păsărilor şi sunetele naturii pline de viaţă, fiind bine protejat împotriva naturii de o cabină cu un ambient confortabil…

Realitatea de azi în care satul românesc se scaldă nu mai are prea multe lucruri în comun cu psihologia şi spiritualitatea rurală de acum, să zicem, o sută de ani. Dacă ar fi să concretizăm sau să transformăm într-un obiect anume mesajul pe care poetul Lucian Blaga îl transmitea despre sufletul satului în poezia cu acelaşi nume, atunci acest obiect ar fi „o piesă de muzeu” expusă privirilor admirative ale unor contemporani care se întâlnesc astfel cu un trecut în mare parte revolut: „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut”.

 

G) Semnal de… alarmă

Mă opresc aici cu astfel de remarci (dacă nu cumva e prea târziu) tocmai pentru a nu fi acuzat de paseism sămănătorist ori de desincronizare istorică faţă de starea de fapt actuală.

Sigur că nimeni nu vrea acum ca agricultorul de azi să renunţe la beneficiile civilizaţiei tehnice care evoluează continuu şi să se întoarcă la plugul cu boi. Nimeni nu mai renunţă azi – şi ar fi cu totul absurd să aştepţi aşa ceva – la motocositoarea pe care o ataşezi după tractor şi cu care coseşti într-un ceas cât au cosit pe vremuri doi oameni într-o zi ori două. Cine se mai întoarce acum la vremurile revolute când baloţii erau făcuţi manual cu furca?

Ceea ce dorim să arătăm acum este că odată cu beneficiile acestea se pierde ceva esenţial. Românul se occidentalizează în mentalitate şi obiceiuri şi ajunge astfel să-şi considere pământul şi ţara sa doar prin prisma câştigului imediat. Banul are şi această funcţie de a deforma realitatea. Haideţi să ne gândim numai la sintagma: „Codru-i frate cu românul”. Cum înţelegem noi astăzi aceste cuvinte când chiar în acest moment presa scrisă şi faceboock-ul vuieşte de afacerile făcute cu masă lemnoasă românească şi de imagini cu tiruri şi garnituri întregi de tren care transportă lemnul spre te miri ce locaţie. Sau cine ar mai putea spune astăzi cu mâna pe inimă şi fără să-i tremure vocea: „Noi nu ne vindem ţara”.            

Bibliografie:

  1. CONSTANTINIU, Florin, (2002). O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
  2. JOANTA, Vasile, (2017). Încercări despre începuturile şi dezvoltarea creştinismului în spaţiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea, Iaşi: Editura PIM.
  3. MEHEDINŢI-SOVEJA, Simeon, (2006). Creştinismul Românesc, Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, Focşani: Editura Terra.  
  4. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti: Editura Eminescu.
  5. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iaşi: Polirom. 
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura ELION.
  7. YALOM, Irvin, D., (2012). Călăul dragostei şi alte poveşti de terapie, traducere de Smaranda Nistor, Bucureşti: Editura Trei.           

 



Treizeci de ani de la Revoluţie - Eseu - Dr. Stelian Gomboş
 

            Din seria: “Pro Memoria

 

La sfârşitul acestui an – 2019, vom comemora treizeci de ani de la Revoluţia din decembrie 1989.

Altfel spus, ne aflăm deja la 30 de ani după jertfa sângeroasă a tinerilor noştri români.

Da, treizeci de ani, mult, puţin, Dumnezeu ştie, de când unii au murit pentru ca alţii să (re)învieze, căci ei au murit ca noi să fim liberi, pentru că ei chiar au crezut „că vom muri şi vom fi liberi!...”

Da, am parcurs toţi aceşti ani cu bune şi cu rele, cu frumoase şi cu grele...

Altfel spus, 22 Decembrie 1989 a însemnat sfârșitul regimului comunist în România. S-au scurs 30 de ani de atunci, răstimp în care s-a pus în permanență în discuție dacă „a fost sau nu a fost” cu adevărat o revoluție în Decembrie 1989. Răspunsul este unul simplu și singurul: Da, în decembrie 1989 a avut loc Revoluția care a schimbat sistemul social impus cu peste cinci decenii în urmă de trupele sovietice.

La 22 Decembrie 1989 s-a scos pumnul ori căluşul din gura populației îndelung persecutate, s-a pus capăt unor experimente sociale care au marcat întreaga Românie, cum ar fi, de pildă: instaurarea regimului totalitar şi a politicii dictatoriale a cuplului prezidenţial ceauşist, cenzura ideologică, marxistă şi ateistă, raționalizarea alimentară și cea energetică.

Tot acum a încetat procesul de industrializare a economiei centralizate și planificate. S-a încheiat procesul de sistematizare a satelor şi multe altele. A fost oprit proiectul de sistematizare al centrului Bucureștiului, proces care a produs o ireversibilă modificare a aspectului orașului, cât și pierderea pentru totdeauna a unor monumente istorice, cum ar fi, bunăoară, Ansambul Monahal – Mănăstirea Văcăreşti și a unui model de locuire urban.

Cu alte cuvinte, 22 Decembrie 1989 a însemnat revenirea României la sistemul social de tip capitalist, al încercării unei normalități politice, a restabilirii dreptului de proprietate, a creării structurilor politice și economice menite să asigure libertatea și prosperitatea populației, atât cât s-a putut ori s-a reuşit.

Schimbarea de sistem intervenită în Europa Central - Orientală și de Sud - Est a fost respinsă de către Nicolae Ceaușescu, motiv pentru care Revoluția decembristă a debutat cu o replică violentă a autorităților, soldată cu arestări, morți și răniți.

 În altă ordine de idei, astăzi, la 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, încercăm o aducere aminte a acelor evenimente și motivele care au dus la acestea cât și o examinare a parcursului societății românești postdecembriste.

Căci deseori, rătăciţi în tihna şi pacea libertăţii, privim la cei morţi în Decembrie 1989 fără a mai avea putere să înţelegem jertfa lor. Libertatea şi bunăstarea au ofilit în noi floarea curajului de acum 30 de ani. Devenind, în acest fel, nişte sărmane marionete, am ajuns, practic, personajele unui teatru al absurdului, care constituie falsa democraţie post - decembristă.

Adică, deşi ne credem vii, noi suntem, de fapt, morţi...

Ei, morţii din Decembrie 1989 sunt, în fond, cei vii, cei mântuiţi.

Drept urmare, în aceste clipe sau momente, eu unul nu pot să fac altceva decât să le aduc deosebită cinste, aleasă gratitudine, adâncă recunoştinţă şi profundă preţuire lor, tuturor!

În ce ne priveşte pe noi, cum remarcam şi în rândurile anterioare, Dumnezeu cu mila ori, mila lui Dumnezeu în toate, suntem, cel puţin, tot cam aceeaşi: la fel de epigoni şi de impostori, la fel de lacomi şi de hrăpăreţi, mai corect spus, la fel de ahtiaţi, dacă nu chiar mai abitir, după câştig rapid şi îmbogăţire nechibzuită, la fel de mândri şi de orgolioşi, de egoişti şi de trufaşi, de ţâfnoşi şi de preţioşi, precum şi tare ipocriţi sau făţarnici.

Prin urmare, nimic nou sub soare, doar, “alte măşti, aceeaşi piesă!...”

Mie, unul, îmi pare deci foarte rău că progresele reale, concrete, veritabile, adevărate şi profunde, merg foarte încet, evoluăm tare lent, în ritmul melcului, din toate punctele de vedere.   De aceea, astfel stând lucrurile, personal, îi rog pe ei, pe eroii, martirii şi mucenicii noştri, să ne ierte, fiindcă nu ştiu în ce măsură am fost ori suntem vrednici de (toată) această jertfa a lor, altfel bine primită de Dumnezeu – Preabunul şi Preamilostivul!...

De asemenea, reflectând şi meditând, acum, în acest an comemorativ, la tot ce am dobândit în urma acestei mişcări/revolte populare, vom constata că am obţinut libertatea de care nu ştim a ne bucura îndeajuns, şansa, oportunitatea şi bogăţia de care nu ne putem folosi în mod suficient şi eficient, deschiderea şi receptivitatea de care nu ştim să profităm într-un fel anume, complet şi concret, şi, tot aşa, mai departe...

Cu alte cuvinte, datorită micimii noastre sufleteşti ne rezumăm la fapte, lucruri şi proiecte mici, sau la planuri, fie doar pe hârtie, fie începute totuşi, dar, niciodată terminate sau finalizate.

Aşadar, dincolo de toate acestea, este nevoie de o schimbare, adâncă şi (de) modificare, profundă şi radicală, care să plece, să pornească de la fiecare dintre noi, altminteri, jertfa compatrioţilor noştri din decembrie '89, va rămâne una fără scopul/obiectivul urmărit şi finalitatea dorită de către noi toţi, inclusiv sau, îndeosebi, de către ei, fără atingerea idealului la care (să) aspirăm într-un suflet comun, acela al întrării şi (con)vieţuirii, cu adevărat, într-o lume, realmente şi totalmente nouă.

Însă, pentru a nu aluneca ori cădea în pesimism accentuat sau patetism derizoriu, tind să cred că am învăţat totuşi câte ceva din toate aceste vremuri, momente şi evenimente perindate şi parcurse în toţi aceşti treizeci de ani, cel puţin unii dintre fiii acestui neam şi popor.

Totodată, vreau să cred că, dincolo de toate cele enunţate sau invocate mai sus, am ajuns şi la o maturitate nu doar la o saţietate, că am dobândit/obţinut şi, chiar, cultivat câteva repere, principii, valori şi virtuţi, cum ar fi: al selecţiei, competiţiei, eficienţei şi exigenţei, corectitudinii, onoarei, onestităţii, fermităţii şi demnităţii.    

Măcar, aşa, câte puţin din fiecare!...

Şi, cu toate acestea, mai este încă mult loc pentru mult bine, în ţara această!...

De aceea, Dumnezeu – Multrăbdătorul şi Multîngăduitorul, să ne stea, să ne fie alături, pentru a ne bucura, cu toţi, împreună şi dimpreună!

Iar pentru ei, pentru eroii noştrii, să ne rugăm neîncetat ca Dunnezeu să-i ierte şi să-i odihnească cu Drepţii şi cu Sfinţii Săi!

            Veşnică să le fie amintirea, recunoştinţa, preţuirea şi pomenirea! Amin!

 

Citiți și: Am suta la sută speranța că va fi bine - Ziarul Lumina 



An omagial - Satul românesc (XII)

 

Iubesc satul românesc - Ziarul Lumina

Tipuri de sate românești și noi modele culturale - Ziarul Lumina 

Satul cunoscut pentru tradiția de secole în păastrarea icoanelor - Basilica 

Șezătoare în satul meu - Basilica

Mesajul Președintelui României cu ocazia Sărbătorii Sfântului Andrei - Ziarul Lumina 

Tradiție veche de secole, salvată de un tânăr - Basilica

Zilel șaguniene 2019 - Ziarul Lumina 

Demers editorial întru dăinuirea ființei românești - Ziarul Lumina 

Păușești-Maglași, istorie și credință - Ziarul Lumina

O tradiție de Crăciun începută de Sfântul Andrei  -  Ziarul Lumina 

La Iași a fost inaugurată statuia Regelui ferdinand - Basilica 

Memorialul Ipotești, acreditat de Comisia Muzeelor - Ziarul Lumina 

Patriarhul Nicodim Munteanu la Dunărea de Jos - Ziarul Lumina

Să nu faci degeaba umbră pământului - Ziarul Lumina

Lumina albului bisericii din Bălteni - Ziarul Lumina 

Regăsirea bucuriei de a fi român în Europa Centrala - Ziarul Lumina

Istorie și etnografie la Muzeul Golești - Ziarul Lumina

Frumusețea satului românesc, patrimoniu și tradiții - Basilica 



Insitutele Confucius și propaganda chineză

 

         In trecut eram înconjurați de dușmani, de imperii care vroiau să ne cucerească pentru a ne exploata resursele (naturale, umane etc.) și pentru a deveni vasali lor. Acum suntem asaltați de ”prieteni” care ne dau cadouri ce se dovedesc a fi cai troieni, scopul lor fiind același: exploatarea resurselor și vasalitatea. America a venit cu Institutele Open Society ale lui Soros (dar și cu NATO), Europa a venit cu UE nedemocratică, cerând însă respectarea democrației (dar a venit și cu fonduri nerambursabile), Arabii vin prin migrație, acoperind necesarul de forță de muncă, nerespectând legile și tradițiile locale, dar cerând ca ei să fie respectați, Rusia încearcă să vină prin Biserica Ortodoxă, singura legătură prietenească ce ne mai leagă, dar si prin propagandă, iar China vine prin noul drum al mătăsii, prin tehnologia IT și prin… Institutele Confucius (sponsorizate de Partidul Comunist Chinez) despre care puteți citi in emailul de mai jos. Deși efectul profund negativ al tuturor acestora se vede clar în viața politică, socială, religioasă și economică a României, factorii decidenți (aleși de noi și care deci ne reprezintă!) continuă să îi primească ”cu drag” (adică primind mită/salarii/cadouri/dotari, functii, contraservicii etc.) - Redacția.

 

Asociația Cherish Humanity

Stimată doamnă / Stimate domn,

Acesta este un email de informare cu privire la Institutele Confucius ale Guvernului chinez și la problemele enorme pe care acestea le aduc în societate, precum: pierderea integrității academice, încălcarea drepturilor omului, influență străină, și chiar potențiale încălcări ale securității naționale.

Institutele Confucius sunt afiliate la unitățile de învățământ din Occident și sunt prezentate ca fiind centre culturale care promovează limba, cultura și istoria chineză. În realitate, acestea sunt unele din cele mai complexe mijloace sau căi de influență ale Chinei unde instituțiile partenere riscă să devină un punct de intrare pentru agenda politică a regimului chinez în Occident.

În acest sens, Asociația Cherish Humanity a inițiat o petiție prin care cere investigarea Institutelor Confucius din România cu privire la infiltrarea politicilor comuniste ale regimului chinez în ţara noastră, propaganda comunistă, încălcări ale libertăţii de exprimare şi ale altor drepturi garantate în România, precum şi cu privire la posibile acţiuni de spionaj.

La 30 de ani de la căderea comunismului în România, Parlamentul României a ținut luni, 16 decembrie, o ședinţă solemnă comună la sfârșitul căreia a emis o declarație prin care condamnă crimele comunismului și încălcările flagrante ale drepturilor omului săvârșite de regimul comunist în România. Şeful Statului a afirmat că "este nevoie ca idealurile Revoluţiei Române să fie piatra de temelie a tuturor proiectelor noastre naţionale şi să inspire tânăra generaţie".

Mai mult, Parlamentul European a adoptat o rezoluție, la 19 septembrie 2019, care oferă o bază legală pentru incriminarea mișcărilor comuniste în Europa şi condamnă "toate manifestările ideologiilor totalitare și propagarea acestora".

Citând chiar un semnatar al petiției care spune că "Libertatea de exprimare a fost câștigată de poporul român în 1989 prin revoluție", ar fi de dorit să nu ne întoarcem înapoi în timp, și să onorăm eforturile celor care şi-au sacrificat viețile la revoluţie pentru ca noi acum să putem avea într-adevăr libertate de exprimare. 

 

Institutele Confucius sau Institutele Mao? Eforturile Chinei de a ne educa tinerii

 

"Este ca și cum universitățile străine lucrează pentru noi"
— dna Xu Lin – dir. Hanban la momentul declarației, membră în Consiliul de Stat al Chinei

Aceasta este una din declarațiile oficiale ale directoarei Hanban (agenția care administrează toate Institutele Confucius la nivel global). Ea explică într-un interviu cum sistemul Institutelor Confucius este proiectat astfel încât Beijing controlează educația din străinătate tocmai prin faptul că Beijing trimite manuale și profesori din China pentru aceste institute, iar universitățile din Occident care găzduiesc institutele, ajung astfel să lucreze pentru ei (Beijing). Interviul a fost afișat pe site-ul Hanban și este redat în filmul documentar “În Numele lui Confucius” – care investighează și expune una din cele mai complexe mijloace/căi de influență ale regimului chinez în alte țări – Institutele Confucius. Beijing instalează aceste institute în universitățile din Occident, câștigând astfel acces la noi generații de studenți pe care Beijing le educă cu manuale și profesori din China.

În rândurile de mai jos vom încerca să explicăm ce sunt Institutele Confucius şi care este rolul lor, bazându-ne pe rapoartele elaborate de Centrul de Excelență pentru Comunicații Strategice al NATO (NATO StratCom COE)Senatul SUAComisia de Revizuire a Economiei și Securității SUA – ChinaAsociația Națională a Savanților din AmericaComisia pentru drepturile omului a Partidului Conservator din Marea Britanie, precum și altele.

Potrivit Comisiei de Revizuire a Economiei și Securității SUA – China, Institutele Confucius (IC) sunt organizații educaționale sponsorizate de Partidul Comunist Chinez (PCC), care predau limba, cultura și istoria chineză la nivel primar, secundar și universitar în afara Chinei, dar care avansează de asemenea narativul preferat de Beijing și subminează principii academice importante, cum ar fi autonomia instituțională și libertatea academică.

De aceea, având în vedere imaginea universităților ca fiind un reper al libertății de exprimare și al gândirii academice, instituțiile partenere riscă să devină un punct de intrare pentru agenda politică a regimului chinez în Occident.

În România există Institute Confucius la Sibiu, în cadrul Universității „Lucian Blaga”, la Cluj Napoca, în cadrul Universității Babeș Bolyai, la Brașov, în cadrul Universității Transilvania și la București, în cadrul Universității București. Există de asemenea clase Confucius la Deva, în cadrul Liceului de Artă și la Constanța, în cadrul Universității Ovidius. Cursuri de limba chineză ale regimului chinez se mai predau și în alte orașe din țară precum Galaţi, Iaşi, Craiova, Suceava, Giurgiu, Bacău.

Cum este posibil ca regimul chinez să se prezinte în Occident cu numele unui personaj – Confucius – pe care tot el (regimul chinez) l-a persecutat masiv în China, și să convingă unitățile de învățământ din Occident, inclusiv unele din România, să îi încredințeze educația copiilor și să folosească prestigiul acestor unități de învățământ? Care este scopul Institutelor Confucius?

"Institutele Mao nu ar prezenta interes"
— The Economist
 

De ce Confucius?

Cum PCC nu se mai poate baza pe conceptele ideologice din trecut, care nu mai funcționează, sau pe creșterea economică încetinită, acesta caută să ofere atât poporului chinez cât și lumii întregi o imagine nouă asupra sa, care să permită continuitatea regimului și care să fie aplicabilă internațional. Astfel, PCC a ales amestecarea ideologiei comuniste cu unele principii din cultura tradițională chineză și promovarea Partidului ca fiind moștenitorul unei civilizații vechi de 5000 de ani.

"Cu siguranță, China ar fi făcut puține progrese dacă aceste institute ar fi purtat numele lui Mao sau chiar al lui Deng Xiaoping. Dar împrumutând numele Confucius, a creat un brand care a fost recunoscut imediat ca un simbol al culturii chineze, radical diferit de imaginea Partidului Comunist"
— Publicația China Post

NATO StratCom COE notează că misiunea acestor institute trece de simpla educație, din moment ce institutele sunt prezentate ca factori care “contribuie la dezvoltarea multiculturalismului și la construirea unei lumi armonioase” și sunt în fruntea diplomației culturale a Chinei, fiind încorporate și în alte inițiative precum “Un Drum, O Centură” și Cooperarea Chinei cu Țări din Europa Centrală și de Est (“17+1”).

“Prin urmare, este rezonabil să presupunem că sarcina Institutelor Confucius depășește cultura și educația”, conform NATO StratCom COE.
 

Care este centrul de comandă al Institutelor Confucius?


Potrivit Comisiei de Revizuire a Economiei și Securității SUA – China, Institutele Confucius sunt finanțate de Departamentul de Propagandă al PCC – afiliat Departamentului Frontului Unit, și sunt de asemenea supravegheate de personal din ambasadele și consulatele chineze. Liu Yandong – fostă vicepremier al Republicii Populare Chineze a fost directoarea Departamentului de Lucru al Frontului Unit atunci când a lansat programul Institutele Confucius în 2004.

“Frontul Unit” este o strategie împrumutată de la Uniunea Sovietică pentru a coopta și neutraliza posibile surse de opoziție la politicile și autoritatea PCC, și este condusă de un membru al celei mai înalte autorități din China – Comitetul Permanent al Biroului Politic.

“O serie de entități oficiale și cvasi-oficiale desfășoară activități în afara Chinei, ghidate sau finanțate de Frontul Unit, inclusiv organizații militare și guvernamentale chineze, asociații culturale și de ‘prietenie’, precum și grupuri academice din străinătate, precum Asociațiile Studenților și Savanților Chinezi (CSSA) și Institutele Confucius”

— Comisia de Revizuire a Economiei și Securității SUA – China
 

Cum se înființează Institutele Confucius?


Institutele Confucius sunt înființate în cadrul universităților din Occident printr-un acord între o universitate din China și o universitate din Occident. Înființarea Institutelor Confucius se face prin Hanban – agenția care administrează toate Institutele Confucius la nivel global, cu sediul la Beijing.

Potrivit NATO StratCom COE, organizarea Institutelor Confucius în etapa de implementare se bazează pe resurse diplomatice, și Hanban este cea care solicită universității din Occident să stabilească un parteneriat cu universitatea din China. Dacă universitatea gazdă este reticentă privind parteneriatul, partea chineză apelează la canale diplomatice sau lobby pentru ca universitatea să solicite înființarea unui Institut Confucius. Presiunea de a înființa un Institut Confucius și atribuirea inițiativei ca fiind a universității din Occident, servește regimului chinez pentru a-și legitima politicile prin imaginea acceptării și a simpatiei în străinătate și a spune că “Lumea salută China”.

Acordurile financiare sunt de obicei astfel încât Hanban trimite profesori, manuale și bani din China pentru funcționarea institutelor în cadrul universităților din Occident, iar universitățile gazdă furnizează active nelichide, cum ar fi spații pentru birouri pentru desfășurarea activităților institutelor.

În mod obișnuit, un Institut Confucius nou înființat primește de la Hanban în jur de 150.000 de USD ca și fonduri de pornire și ulterior aprox. 100.000 de USD pentru fiecare an de funcționare. Guvernul chinez a cheltuit din 2008 peste 2 miliarde de dolari pentru a finanța Institutele Confucius la nivel global.

“Se poate deduce în continuare că Institutele Confucius nu sunt independente din punct de vedere financiar și că cea mai mare parte a funcționării lor este asigurată de aportul de la partea chineză”
— NATO StratCom COE

Institutele Confucius au management dublu – cu directori reprezentând Guvernul chinez și instituția gazdă din Occident și sunt obligate să raporteze proiectele și cheltuielile anuale către Hanban pentru aprobare.

Contractele semnate între Institutele Confucius, universitățile din Occident și Hanban sunt uneori astfel încât cadrul legal oferă institutelor mai mult control și influență asupra stabilirii obiectivelor academice din universitățile din Occident, punând astfel în pericol libertatea academică.

Potrivit NATO StratCom COE, toate Institutele Confucius au linii directoare care includ lucruri precum “promovarea excelentei culturi tradiționale chineze”. Prin urmare, ceea ce poate fi promovat sau nu în străinătate în ceea ce privește cultura chineză sunt lucruri selectate riguros și sunt conforme cu agenda politică a regimului chinez.

De asemenea, Guvernul chinez acordă studenților implicați în bursele și programele oferite de Institutele Confucius, programe culturale și de călătorie în China care vizează să ofere participanților o viziune favorabilă despre China, însă acest lucru generează două probleme: unul ar fi că finanțarea pentru aceste programe culturale și de schimb provine de la regimul chinez, ceea ce împiedică purtarea unor discuții obiective despre China, și al doilea este că percepția favorabilă asupra Chinei a participanților și diseminarea acesteia mai departe, ajută la legitimizarea PCC.

“Activitățile IC sunt împletite cu cea a corpului diplomatic, în special a Biroului Afacerilor Culturale. La aproape fiecare eveniment organizat de IC (festivaluri, concerte, competiții lingvistice), participă și reprezentanți ai Ambasadei Chinei la nivel de ambasador sau consul general.” 
— NATO StratCom COE
 

Politica regimului chinez în universitățile din Occident
 

Potrivit NATO StratCom COE, înființarea acestor institute în cadrul universităților din Occident și injectarea de fonduri și management din China în cadrul universității gazdă, este unul din cele mai îngrijorătoare aspecte privind operarea IC, deoarece universitatea poate deveni vulnerabilă în faţa agendei politice a regimului chinez. Având management din China în cadrul universității, acest lucru limitează libertatea de exprimare academică a universității. Hanban susține că Institutele Confucius sunt similare cu alte institute ale altor guverne precum Institutul Goethe, Alliance Francaise, British Council sau Institutul Cervantes. Însă aceste institute nu există în cadrul universităților și nu au management dublu cu directori reprezentând guvernul străin.

Infiltrarea politicii regimului chinez în universitățile din Occident, supunerea universităților la respectarea legilor chineze sau la a nu dăuna acestora, și interferența regimului chinez în abilitatea universităților de a lua decizii au avut loc în nenumărate cazuri la nivel global.

La sfârșitul lunii iulie a acestui an, publicația The Sydney Morning Herald a obținut contracte dintre universitățile din Australia și Beijing în care se arată că universitățile din Australia trebuie să respecte legile chineze în ceea ce privește aceste centre.

“Universitățile australiene care găzduiesc centre educaționale finanțate de Guvernul chinez au semnat acorduri care afirmă în mod explicit că trebuie să respecte autoritatea decizională de la Beijing privind predarea în aceste centre.”  
— The Sydney Morning Herald

A fost documentat faptul că Hanban interzice în aceste institute dezbaterile cu privire la chestiuni care nu sunt conforme cu politicile regimului chinez, precum Marea Revoluție Culturală Proletară (soldată cu număr uriaș de victime), mișcarea de independență, masacrul studenților din Piața Tiananmen, problemele privind Tibetul, Taiwanul, sau cele privind comunitatea uigurilor, Falun Gong, etc. Hanban face acest lucru prin contractele de angajare a profesorilor chinezi semnate în China, prin contractele dintre universitățile din China și cele din Occident, sau prin ordinul primit de profesori de a evita aceste subiecte.

S-au semnalat, inclusiv în România, situaţii în care cursanţilor Institutelor Confucius li s-a interzis să vorbească în cadrul Institutului despre probleme sensibile ale Chinei de azi, precum practica Falun Gong persecutată de regimul chinez, profesorii chinezi comportându-se ca şi când în cadrul Institutului s-ar aplica legile Chinei.

"Practic Falun Gong de mai bine de 7 ani. Fiind interesat de cultura Chinei și dorind să aprofundez limba chineză, m-am înscris în anul 2009 la un curs elementar de limba chineză la Institutul Confucius din Cluj.

După câteva săptămâni de la începerea cursului, am dorit să fac un gest de prietenie către directoarea Institutului, Elena Feng, înmânându-i o floare de lotus confecționată din hârtie pe care scria ”Falun Dafa Hao” în engleză și în chineză, adică ”Falun Dafa este bună”.

Doamna Elena părea neplăcut surprinsă și m-a întrebat dacă știu ce înseamnă asta. I-am răspuns că știu și că practic Falun Gong în Cluj de câțiva ani. Apoi ea a încercat să mă convingă că Falun Gong este ceva rău și că nu ar trebui să fac așa ceva. I-am spus că eu cunosc foarte bine problemele din China și că Falun Gong este ceva benefic și mi-a adus numai lucruri bune în viața personală și de zi cu zi.

Mi-a dat floarea de lotus înapoi, apoi am ieșit împreună din biroul ei și m-a dus la profesorul care îmi preda limba chineză. I-a explicat că sunt cursant acolo la Institut și că practic Falun Gong. Acesta mi-a spus: ”Aici nu Falun Gong.” Mi-a explicat că pot să vin la cursuri, dar să nu spun nimic de Falun Gong.

M-am așezat pe un scaun din hol, doamna Feng intrase între timp într-o altă sală de curs pentru câteva minute, apoi a venit înapoi direct la mine și m-a întrebat pe un ton mai nervos: ”Unde ești student?”. N-am înțeles pe moment ce legătură are cu discuția despre Falun Gong, dar i-am răspuns că am terminat facultatea. Apoi m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am spus că sunt angajat la o firmă. Fără să spună nimic, a plecat în secunda doi.

M-am întrebat multă vreme după acest incident, cum e posibil ca ei să-mi poată impune în România ce să vorbesc și ce nu la un curs de limba chineză. De ce se face politică la Institutele Confucius?"

— Bogdan Florescu, fost cursant al Institutului Confucius din cadrul Universității Babeș Bolyai, Cluj-Napoca

Într-un interviu video realizat de BBC cu fosta directoare Hanban, dna Xu Lin, aceasta este întrebată dacă profesorilor chinezi angajați la Institutele Confucius din Occident li se permite să fie practicanți Falun Gong, și cum ar răspunde un profesor de la Institutele Confucius dacă ar fi întrebat de studenți despre situația din Taiwan. Dna Xu Lin răspunde că profesorii de la Institutele Confucius din Occident nu au voie să se asocieze cu Falun Gong, dat fiind faptul că profesorii de la Institutele Confucius sunt cetățeni chinezi, iar cetățenii chinezi se supun legilor din China.

În realitate, nu există nicio lege în China care să interzică Falun Gong. Falun Gong este o practică tradițională, extrem de populară în China, ce are la bază principiile Adevăr, Compasiune, Toleranţă, şi un set de 5 exerciţii line denumite “qigong”. Devenind mai populară decât însuși PCC, acesta din urmă a inițiat acum 20 de ani o persecuție extrem de vicioasă la adresa Falun Gong și a practicanților Falun Gong în China. Persecuția s-a transformat într-o adevărată crimă împotriva umanității, regimul chinez ajungând până în punctul de a recolta pe viu organele de la practicanții Falun Gong.

În ceea ce privește Taiwan, dna Xu Lin confirmă că profesorii vor spune în mod absolut că Taiwan aparține Chinei și că există o singură China.

Situaţia Taiwan-ului a generat adevărate probleme pentru dna Xu Lin, atunci când în iulie 2014, la cea de a 20-a conferință a Asociației Europene pentru Studii Chineze (EACS) din Portugalia, dna Xu Lin a dat ordin să se înlăture paginile care se refereau la o instituție din Taiwan care își făcea reclamă la conferința unde dna Xu Lin era vorbitor principal. Organizatorii au semnalat cenzura de la eveniment, ceea ce a generat un scandal internațional și cereri ulterioare de a închide Institutele Confucius. Reporterul BBC a întrebat-o ce părere are despre asta. Dna Xu Lin i-a pretins reporterului să taie din interviu partea despre Portugalia.

În filmul documentar “În Numele lui Confucius” se relatează cazul unei profesoare chineze – Sonia – trimisă de Hanban din China pentru a preda limba chineză la Institutul Confucius din cadrul Universității McMaster din Canada. Sonia a descoperit că restricțiile din China se aplică la fel și în Canada în ceea ce privește Institutele Confucius. Sonia trebuia să spună studenților că Tibet și Taiwan sunt o parte a Chinei, că tibetanii nu pot fi independenți, și că există o singură China. Dacă studenții ar fi întrebat despre astfel de subiecte, Sonia ar fi trebuit să schimbe subiectul.

Un alt fapt important expus în film este acela că universitățile nu au verificat manualele înainte de instalarea IC în universități iar părinții au găsit în manuale propaganda și cenzura regimului chinez precum cântece și poezii patriotice care îl elogiau pe Mao, iar copiii ar fi trebuit să le parcurgă. Profesorii nu au putut garanta de asemenea că manualele de la aceste IC nu au conținut politic aferent normelor de la Beijing, și că mințile studenților nu sunt îndoctrinate de comunism, de cultul comunismului sau de cultura de partid.


Investigații la nivel internațional

Președintele american Trump a semnat în august 2018 “Legea privind autorizarea apărării naționale pentru anul fiscal 2019”, care interzice oricărei universități din Statele Unite să utilizeze fondurile Pentagon pentru finanțarea Institutelor Confucius. Legea prevede că universitățile nu pot folosi fondurile Pentagon dacă au în același timp programe de limba chineză ale Pentagon și programe de limba chineză ale Guvernului chinez. În acest caz, universitățile ar trebui să primească un acord de la Pentagon pentru folosirea fondurilor, în care să se certifice că angajații Institutului Confucius dintr-o universitate anume nu oferă niciun fel de instrucție și nu au niciun fel de autoritate în programul de limba chineză al Pentagon, iar universitatea trebuie să facă publice către Pentagon toate contractele dintre aceasta și Institutul Confucius pe care îl găzduiește.

În februarie 2019, Subcomisia Permanentă pentru Investigații a Senatului Statelor Unite a redactat un raport despre investigarea timp de 8 luni a Institutelor Confucius, intitulat “Impactul Chinei asupra Sistemului de Educație al SUA”. Concluzia raportului este că IC “aduc cu ele obligații care pot compromite libertatea academică”, și că acestea nu sunt transparente, astfel încât cele care operează în SUA ar trebui închise. Dacă IC nu sunt închise, “Departamentul de Justiție al SUA ar trebui să le ceară IC precum și angajaților săi care sunt selectați de Guvernul chinez să se înregistreze ca agenți străini” în SUA pentru că lucrează în numele Guvernului chinez, se arată în raport.

Raportul notează că profesorii de la aceste institute semnează contracte cu Guvernul chinez prin care garantează că “protejează conștiincios interesele naționale ale Chinei”. De asemenea unele instituții de învățământ semnează contracte prin care aprobă aplicarea atât a legilor chineze cât și a legilor din SUA în cadrul Institutelor Confucius din campusurile școlare din SUA.

Potrivit raportului, Guvernul chinez examinează și aprobă toți profesorii și directorii chinezi, evenimentele, propunerile pentru cercetare, precum și oratorii din cadrul Institutelor Confucius din S.U.A.

De asemenea, un lucru important menţionat de Subcomisia Permanentă pentru Investigații a Senatului Statelor Unite este că găzduirea unui Institut Confucius în cadrul unei universități poate limita evenimentele sau activitățile critice la adresa regimului chinez, nu doar în cadrul Institutului, ci în intreg campusul universității.

În iulie 2019, Guvernul Australiei a început o investigație privind contractele și acordurile dintre universitățile australiene și IC finanțate de Beijing, pentru a vedea dacă acestea încalcă legea privind transparența influenței străine, creată în 2018. Legea a fost creată pentru a înregistra toate persoanele și organizațiile care operează în Australia pentru un guvern străin, o organizație politică străină sau o organizație afiliată la o entitate guvernamentală străină. Alte școli sau organizații cum ar fi Centrul de Studii al Statelor Unite, finanțat de Departamentul de Stat al SUA, s-au înregistrat conform acestei legi, însă Institutele Confucius au refuzat până în acest moment, ceea ce este suspect, spune The Diplomat.

În 2017, Asociația Națională a Savanților (ANS) cu sediul în New York, a publicat un raport cuprinzător, unde își exprimă îngrijorările și recomandă tuturor colegiilor și universităților americane să își închidă IC sau să le reformeze semnificativ pentru a nu compromite integritatea academică.

"La aceste Institute Confucius, profesorii sunt special selectați și plătiți de Guvernul chinez, manualele sunt trimise și plătite de Guvernul chinez, iar finanțarea este asigurată de Guvernul chinez […] Singura modalitate de protecție la acest tip de incursiuni din partea Guvernului chinez este închiderea institutelor. Nu există nicio modalitate sigură de a opera un Institut Confucius care să protejeze libertatea academică."
— Rachelle Peterson, director de politici al Asociației Naționale a Savanților

Potrivit NATO StratCom COE, Institutele Confucius nu ar trebui privite ca fiind instituții furnizoare de expertiză, ci mai degrabă ca fiind centre de promovare a culturii chineze care respectă îndrumările Ministerului Educației Chinez și, în final, ale Partidului Comunist din China. Așadar, nu este de așteptat ca Institutele Confucius să ofere obiectivitate în ceea ce privește subiectele sensibile. NATO StratCom COE îndrumă națiunile care găzduiesc sau intenționează să găzduiască un Institut Confucius să abordeze o administrare mai strictă și o diviziune financiară în cadrul universităților gazdă pentru a asigura libertatea academică. Sursele de finanțare, precum și obiectivele politice, ar trebui să fie transparente publicului, mass-mediei, mediului academic și altor factori de influență.

În luna august a acestui an, Ministerul Educației al provinciei canadiane New Brunswick a decis să elimine complet Institutele Confucius din școlile elementare și medii până în luna septembrie a.c., și din licee până în 2022.

"Sunt mereu îngrijorat dacă cineva încearcă să limiteze libertatea de exprimare în sălile de clasă din New Brunswick, și acest lucru este cu siguranță accentuat când vine vorba de un guvern care nu a demonstrat prea mult respect pentru aceste lucruri"
— Dominic Cardy, Ministrul Educației din provincia canadiană New Brunswick

De asemenea, Guvernul provinciei australiene New South Wales va desființa complet programul regimului chinez – Institutele Confucius, până in 2020 și îl va înlocui cu unul al Departamentului Educației al News South Wales. Deputatul David Shoebridge din Partidul Verzilor, New South Wales, a spus într-un interviu acordat Sky News Australia că “aranjamentele cu Institutele Confucius erau profund nepotrivite – oficiali ai Guvernului chinez erau în cadrul Departamentului de Educație al New South Wales” și că libertatea de exprimare din cadrul universităților australiene care găzduiesc Institute Confucius a fost negociată pentru o plată în numerar.

"Aranjamentele dintre Guvernul New South Wales și Institutele Confucius au fost întotdeauna secrete […] și vedem acum de ce au fost secrete, pentru că aproape nu există mecanisme de control, consiliul director este dominat de partea chineză, iar Guvernul New South Wales a semnat un acord că va primi 150.000 usd pentru a intra în acest aranjament, o propunere destul de extraordinară.

Este ca și cum ai fi plătit pentru a da unui guvern străin acces la propriii noștri studenți. […]

Trebuie să ne asigurăm că universitățile respectă tot timpul valorile liberale din societatea noastră și că sunt deschise criticilor, opiniilor diferite, analizelor critice cu privire la guvernul nostru și analizelor critice cu privire la alte guverne – și trebuie să ne asigurăm că aceste lucruri nu sunt negociabile în toate universitățile noastre, dar problema este că acest principiu de bază a fost negociat pentru o plată în numerar, și cred că asta este ceea ce afectează cu adevărat educația bazată pe principii independente."
— Deputatul David Shoebridge din Partidul Verzilor, New South Wales, Australia

Asociația Cherish Humanity a inițiat o petiție pentru investigarea tuturor Institutelor Confucius din România cu privire la mai multe aspecte, precum infiltrarea politicilor comuniste ale regimului chinez în ţara noastră şi încălcarea libertăţii de exprimare. Petiţia cere închiderea definitivă a Institutelor Confucius în situaţia în care instituţiile de învăţământ din România care le găzduiesc pe acestea nu pot garanta respectarea de către aceste institute a tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care Constituţia României, precum şi tratatele şi pactele la care România este parte, le garantează cetăţenilor săi.

Pentru mai multe informații cu privire la problemele și riscurile pe care Institutele Confucius le aduc în societate, vă invităm să parcurgeți aceste materiale:

Marele pariul al Chinei pe influență – Consiliul pentru Relații Externe

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Ce este bioetica, sau de ce nu tot ce este posibil este permis - Claudiu Dumea
 

Site-ul Cultura Vieții ne propune să reflectăm la acest articol, dedicat explicării conceptului de Bioetică:

Cuvântul progres e un cuvânt magic şi ce este magic, prin natura sa este iraţional. Atât de iraţional încât progresul poate deveni identic cu regresul.

Definirea conceptului de bioetică

Cuvântul bioetică e în mare vogă. Cum s-ar putea defini bioetica? Termenul în sine este savant şi totodată misterios. Provine din două cuvinte greceşti: „bios” – viaţă şi „ethos” – morală. Etimologic, aşadar, ar însemna morala vieţii. Cea mai bună definiţie pe care ne-o dau enciclopediile este aceasta:

„Bioetica este studiul sistematic sau ştiinţa comportamentului uman în cadrul ştiinţelor vieţii şi al îngrijirii sănătăţii, când acest comportament este examinat la lumina valorilor şi a principiilor morale”.

Istoricul bioeticii

Bioetica a început odată cu procesul de la Nürenberg când au fost dezvăluite practicile sinistre ale naziştilor. Atunci lumea a aflat, printre altele, că au fost ucise 70 000 de persoane, handicapate fizic sau mintal, considerate „inutile pentru societate”, după un program de eutanasie bine pus la punct. Atunci s-a aflat că au fost şi medici care, deşi făcuseră jurământ să apere viaţa, au făcut experienţe criminale pe prizonierii de război în lagărele morţii, în special la Auschwitz, dezonorând astfel profesia medicală. La Nürenberg, pentru prima dată, lumea a început să se îndoiască de medici şi de etica lor.

Ulterior s-a aflat că şi medicii japonezi au făcut acest tip de experienţe pe prizonieri în timpul celui de-al doilea război mondial.

Câţiva ani mai târziu, izbucnesc din nou o serie de scandaluri de data aceasta în ţara care învinsese nazismul şi se prezenta ca cea mai mare promotoare a drepturilor omului: e vorba de Statele Unite. În special două scandaluri au impresionat puternic opinia publică.

În 1963 la Iewish Chronic Disease Hospital din Brooklyn, în cursul unui program de experienţe s-au injectat, cu titlul experimental, celule canceroase active unor bătrâni, bineînţeles fără a li se cere consimţământul.

Din 1965 până în 1971 la Willowbrooke State Hospital din New York s-au efectuat o serie de experienţe asupra hepatitei virale în cursul cărora s-a inoculat virusul responsabil la copii handicapaţi internaţi la acel spital.

Scandalurile provocate de experienţele abuzive pe fiinţe umane au sensibilizat opinia publică cu privire la riscurile şi abuzurile pe care le prezenta cercetarea medicală. Dar deocamdată nu se inventase termenul de bioetică. Se folosea expresia Morală sau Etică Medicală, iar Morala Medicală nu ieşea din cercurile medicale. Medicii ar fi considerat că ar fi fost o necuviinţă ca cineva din afara profesiunii medicale să vină şi să le dea sfaturi de morală.

Ceea ce a declanşat un val de neîncredere şi de teamă în faţa atotputernicei instituţii medicale şi a „templelor moderne” ale cercetării biologice, aureolate de prestigiul lor de obiectivitate şi progres, a fost dezvoltarea rapidă pe care au cunoscut-o ştiinţele medicale şi biologice între anii 1965 – 1980 când acestea fac paşi gigantici: descifrarea codului genetic, noi tehnici medicale: contracepţia, sterilizarea, avortul asistat, lupta contra sterilităţii, diagnosticarea malformaţiilor fetale şi a tarelor ereditare în timpul sarcinii, organele artificiale în special dializa renală, grefele de organe, reanimarea capabilă să prelungească viaţa bolnavilor în comă, chirurgia malformaţiilor cardiace etc.

În această perioadă ia naştere bioetica propriu-zisă, în afara cercurilor medicale, ca un strigăt de alarmă în faţa pericolului unei catastrofe pe care o poate provoca ştiinţa, inclusiv ştiinţa medicală, care ar putea pune în pericol însăşi supravieţuirea ecosistemului şi a omenirii.

Mişcarea de contestare a ştiinţei s-a declanşat odată cu Revoluţia culturală chineză din 1966 şi a luat proporţii mondiale provocând în Europa marile revolte studenţeşti din anii 1968-1969, mai ales în Franţa.

În anul 1971 cancerologul american Van Rensselaer Potter introduce pentru prima dată în lexicul cultural contemporan cuvântul bioetică în cartea sa: „Bioetics: bridge to the future”. În lucrarea amintită, autorul îşi exprimă îngrijorarea pentru destinul omenirii şi afirmă că, fără o bioetică, omenirea nu va putea avea un viitor.

În acest context contestatar s-au creat, începând din anul 1969, centre de bioetică pentru a studia problemele de morală aplicate la ştiinţele vieţii, s-au înfiinţat pe lângă facultăţile de medicină, de filosofie şi teologie catedre pentru predarea bioeticii, guvernele au instituit comitete de etică, organisme consultative interdisciplinare. Un asemenea comitet are şi Parlamentul Consiliului European. Toate aceste comitete sunt formate din persoane în general străine de medicină. Rezultatele acestor comitete sunt nesemnificative, întrucât în sânul lor se confruntă concepţii şi poziţii ireconciliabile.

Nu tot ce este posibil este permis. Fertilizare in vitro.

Marea întrebare care se pune în faţa tehnicilor rezultate din dezvoltarea ştiinţelor bio-medicale, în special în faţa tehnicilor fecundării în vitro şi ale ingineriei genetice, este următoarea: tot ce e posibil e şi permis?

În realitate se constată că, de fapt, ceea ce progresul ştiinţific a făcut posibil, mai curând sau mai târziu, dacă nu devine permis, devine, în tot cazul, practică curentă, astfel încât moralistul se află în faţa unui spectacol la care asistă complet dezarmat. Cel mult poate să condamne nebunia omenească spunând ce trebuie făcut, dar fără a-şi face iluzia că va fi luat în serios.

De pildă, Biserica Catolică a condamnat în repetate rânduri metodele artificiale de contracepţie, fecundarea în vitro. Cine a luat-o în seamă?

Orice obiecţie pe care morala o ridică în faţa descoperirilor ştiinţifice şi a aplicării lor practice se loveşte de un cuvânt: e cuvântul progres. Se pun piedici progresului, ne întoarcem la Evul Mediu, la Inchiziţie! Cuvântul progres e un cuvânt magic şi ce este magic, prin natura sa este iraţional. Atât de iraţional încât progresul poate deveni identic cu regresul.

În numele progresului s-a legalizat în timpurile noastre avortul care era practicat şi în antichitate. În numele progresului se legalizează azi eutanasia – practicată şi în antichitate la unele populaţii primitive. În numele progresului în China sunt sufocaţi copii, legea admiţând un singur copil în familie. Şi în antichitate la Sparta şi la Roma erau expuşi copiii. Unde e progresul? Reîntoarcerea la practici barbare pe care omenirea maturizată din punct de vedere moral le abandonase, se numeşte progres?

Ar fi absurd să spunem că cercetarea ştiinţifică sau ştiinţa e rea şi de condamnat în sine. Să nu uităm că, de pildă DDT-ul a salvat milioane de vieţi omeneşti. Ştiinţa în sine nu e nici bună nici rea. Bun este omul care o foloseşte bine, rău este omul care o foloseşte rău. Nu numai cuceririle ştiinţei, dar însăşi cercetarea ştiinţifică e bună şi morală dacă cercetătorul respectă în el însuşi şi în alţii persoana umană; în schimb este rea şi imorală dacă lezează demnitatea persoanei umane. Astfel, de pildă, sunt imorale experienţele medicale făcute pe bolnavi fără consimţământul lor şi chiar cu consimţământul lor dacă le agravează boala sau le pun în pericol viaţa. Sunt imorale experienţele făcute pe prizonieri, sunt imorale experienţele făcute pe embrionul uman din prima clipă a existenţei chiar dacă Comitetul de Bioetică al Consiliului Europei era dispus să permită asemenea experienţe până la a 14-a zi.

Discuţii foarte aprinse se ridică în jurul libertăţii de cercetare. Cercetătorul consideră că orice ingerinţă sau restricţie este o încălcare a libertăţii sale. În anul 1910 Henri Poincaré, considerând că nici un parlament nu se poate amesteca în cercetarea ştiinţifică, scria că trebuie lăsat cercetătorul cu conştiinţa sa şi că orice intervenţie din partea legii ar fi inoportună şi chiar ridicolă.

Pretenţia unei libertăţi nelimitate în cercetare ridicată de omul de ştiinţă este nejustificată. Cercetările, în general, se fac cu fonduri publice, iar cetăţenii au dreptul să controleze dacă ceea ce se face pe banii lor este spre binele sau spre paguba lor.

Este limpede că puterea politică ce ar trebui să exercite controlul în domeniul cercetărilor ştiinţifice nu are conştiinţă morală. Lăsând la o parte cazul nazismului, nu putem crede că experienţele făcute în Statele Unite având ca urmare îmbolnăvirea de cancer, că experienţele făcute de sovietici pe militari pentru a vedea efectele bombei atomice, având aceleaşi urmări, că sterilizarea cu forţa a celor 60.000 de femei în ultimele decenii pentru a menţine calitatea rasei în Suedia, ţara unde s-a semnat Convenţia pentru Drepturile Omului, că sifiliticii din Tuskegee, în Africa, au fost lăsaţi timp de patruzeci de ani fără tratament pentru a se studia această boală, nu putem crede că toate aceste lucruri s-au făcut fără ştirea şi fără complicitatea autorităţilor politice.

Cât despre conştiinţa morală a cercetătorilor şi a medicilor în marea lor majoritate, nimeni nu-şi face prea multe iluzii.

Temeiurile evaluării etice

În fond, despre ce conştiinţă morală poate fi vorba?

Pentru a-ţi forma o conştiinţă trebuie să ai o morală. Sunt atâtea conştiinţe câte morale sunt. Iar dacă bioetica se referă la comportamentul uman examinat la lumina valorilor şi a principiilor morale, putem spune că sunt atâtea bioetici câte etici sau morale sunt, sau mai exact, câte antropologii, câte concepţii despre om sunt. Toate eticile, toate antropologiile pe care se bazează toate opţiunile în domeniul bioeticii se grupează în patru categorii sau modele, plus modelul creştin pe care îl propune Biserica Catolică.

Primul model este eudemonismul în forma sa cea mai răspândită care este hedonismul, foarte înrădăcinat în mentalitatea contemporană. E o filozofie care pune fericirea omului în plăcere, în satisfacţia simţurilor. În morala hedonistă există un singur principiu al binelui şi al răului: tot ce aduce plăcere e bun, restul e rău. În forma sa cea mai grosolană, cea mai senzuală, hedonismul este atribuit lui Aristip din Cirene, un ucenic al lui Socrate. La Epicur hedonismul avea o formă mai elevată. Pentru el plăcerea consta în ceea ce grecii numeau ataraxia – liniştea sufletească, lipsa tulburărilor lăuntrice care se obţine prin stăpânirea de sine. La Aristotel, plăcerea stă în contemplaţia filosofică. În timpurile moderne, Jeremy Bentham (1748-1832) prezintă hedonismul într-o formă care se vrea ştiinţifică. Evident că nu se poate construi o morală pe plăcere. O acţiune nu poate fi bună numai pentru faptul că aduce o plăcere a simţurilor. Hedonismul confundă plăcerea cu bucuria sau cu fericirea care este aspiraţia fundamentală a omului. Or, ca să trăieşti o bucurie autentică şi să-ţi realizezi fericirea trebuie să sacrifici adeseori plăcerea.

În al doilea rând, avem modelul liberal-radical.

Acest model are ca principiu suprem libertatea nelimitată a omului, autonomia sa absolută. E o concepţie care s-a născut cu Revoluţia franceză şi a ajuns la paroxism cu existenţialismul ateu al lui J.P. Sartre. Potrivit acestei concepţii, nu există nici Dumnezeu, nici vreo lege, nici vreun legislator, nu există acţiune bună sau rea: bine este ce hotărăşte fiecare. Libertate fără responsabilitate. Fiecare hotărăşte în conştiinţa sa ce e bine şi ce e rău, în funcţie de situaţie. E o filosofie a libertăţii valabilă numai pentru unii, valabilă, de exemplu, pentru revoluţionarii francezi, dar nu şi pentru cetăţenii cărora cuţitele ghilotinelor le retezau capul, şi nici pentru copiii ucişi înainte de naştere. Deoarece fiecare acţionează în conformitate cu libertatea sa de conştiinţă, avem de-a face cu un subiectivism radical şi cu un relativism moral nelimitat.

Tocmai această concepţie antropologică a libertăţii nelimitate o au la bază toate revendicările şi dezbaterile asupra avortului, a alegerii sexului copilului, a schimbării sexului de către adult, a homosexualităţii, a accesului femeii căsătorite sau necăsătorite la fecundarea extracorporală, a eutanasiei, ş.a.m.d. Şi fiindcă omul nu e creat de Dumnezeu şi nu are vreun scop, omul are dreptul să se autocreeze în funcţie de scopul pe care şi-l propune el însuşi. Scrie în această privinţă H.T. Engelhardt:

„În viitor, capacitatea noastră de a forţa şi de a manipula natura umană, pentru a realiza scopuri stabilite de persoane, va creşte. Când vom dezvolta capacitatea de a interveni cu ajutorul ingineriei genetice nu numai asupra celulelor genetice, dar şi asupra celor germinale, vom fi în stare să proiectăm şi să creăm natura noastră umană după chipul şi asemănarea scopurilor alese de persoane… Având în vedere că nu e nimic sacru în natura umană, nu există nici un motiv pentru care… ea (natura umană) să nu trebuiască să fie radical schimbată”.

Iar cu privire la eutanasia voluntară, ca expresie supremă a libertăţii omului, James Rachels scrie:

„Susţinătorii legalizării eutanasiei au un argument principal. Îl vor chema „argumentul libertăţii”. Potrivit acestui argument, fiecare pacient în faţa morţii va trebui să fie liber să aleagă eutanasia, sau să o respingă, aceasta fiind o chestiune de libertate personală. Nimeni, nici guvernul, nu are dreptul să impună unei persoane alegerea pe care urmează să o facă. Dacă un pacient în fază terminală alege eutanasia, e o chestiune privată; la urma urmei, viaţa îi aparţine individului, de aceea individul singur trebuie să hotărască. Acest argument este bazat pe principiul că persoanele trebuie să fie libere să-şi trăiască propria viaţă cum cred mai bine”.

Este vorba de cea mai evidentă formă de autonomie luciferiană: omul îl dă la o parte pe Dumnezeu pentru a-i lua locul.

În al treilea rând avem modelul pragmatic-utilitarist.

E o antropologie care se naşte din filosofia empiristă de origine anglo-saxonă, al cărei reprezentant mai de seamă a fost în secolul trecut John Stuart Mill.

Utilitarismul urmăreşre maximum de fericire (fericire în sensul de bunăstare economică, materială) pentru toţi, cu minimum de suferinţă pentru un număr cât mai mare de indivizi. Etica ce derivă din această concepţie este iarăşi foarte simplă: e o etică a eficienţei,a câştigului,a succesului. Se face un calcul al câştigurilor şi al pierderilor. Bună este acţiunea care aduce profit. În alte situaţii, aceeaşi acţiune poate să fie rea. Câteva exemple de aplicare a acestei concepţii foarte răspândită în lumea capitalistă: experienţele pe embrionul uman în vederea fecundării artificiale, chiar dacă pentru aceasta un număr mare de embrioni trebuie distruşi; fecundarea artificială practicată odinioară pentru reproducerea animalelor, aplicată acum în largă măsură pentru reproducerea umană; avortul selectiv, în urma diagnosticului prenatal, considerat ca unic mijloc de prevenire a bolilor ereditare; selectarea pe criterii utilitariste a categoriilor de persoane care să se bucure de asistenţă medicală preferenţială având drept urmare abandonarea indivizilor neproductivi pentru societate, care fac să coboare nivelul de bunăstare comună: bătrânii, handicapaţii, bolnavii incurabili.

Etica utilitaristă a creat conceptul de „calitate a vieţii”. Sacralitatea vieţii este înlocuită cu calitatea vieţii. Un individ, pentru a avea statutul de persoană şi, prin urmare, dreptul de a trăi, trebuie să posede un anumit standard de calitate a vieţii. Astfel, un copil cu o malformaţie trebuie avortat dacă s-a depistat malformaţia în timpul sarcinii, s-au, dacă s-a născut, nu trebuie hrănit, trebuie lăsat să moară, deoarece nu are o suficientă calitate a vieţii. Acelaşi lucru trebuie spus despre bătrâni, despre handicapaţi, despre bolnavii incurabili.

Cine hotărăşte nivelul calităţii vieţii necesar pentru a avea dreptul la existenţă? Se hotărăşte prin acord de către membrii comunităţii care au capacitatea de a decide. E un „consensus”, un contract social asemănător cu cel al lui J. J. Rousseau. Teoreticianul acestui contractualism utilitarist – pragmatic este acelaşi H. Tristram Engelhardt (The foundation of Bioethics).

Societatea care decide prin contract cu privire la binele public se numeşte comunitate etică. Ea creează astfel o morală publică, o etică a consensului.

Prin acest contract social, comunitatea etică hotărăşte cine face parte din comunitate şi cine nu, cine e persoană umană şi cine nu.

Engelhardt distinge trei tipuri de fiinţe umane.

Mai întâi, sunt persoanele care fac parte din comunitate.

Apoi, sunt fiinţele umane care nu fac parte din comunitate, deci nu sunt persoane, dar pot deveni. Acestea sunt embrionul, foetus-ul, copilul. Aceştia nu au de la natură calitatea de persoană, nici drepturi. E comunitatea etică aceea care i le acordă, dacă consideră că e util pentru binele societăţii. Astfel Engelhardt justifică avortul şi infanticidul.

În al treilea rând, sunt indivizii excluşi din comunitatea etică. Sunt cei care au pierdut capacitatea de a decide: bolnavii în comă, demenţii, bolnavii incurabili. Ei nu pot să facă parte din comunitate. Pot fi eliminaţi prin eutanasie. Scrie Engelhardt în Manualul de bioetică:

„Nu toate fiinţele umane sunt persoane. Copiii, întârziaţii mintali gravi şi cei care se află în comă fără speranţă constituie exemple de non-persoane umane. Asemenea entităţi sunt membre ale speciei umane. Însă în sine şi prin sine nu au statut în comunitatea etică”.

Pentru H.D. Aiken de la Secţia de filosofie a Universităţii Brandeis din Waltham, Statele Unite, avortul eugenetic şi eutanasia eugenetică a nou-născuţilor sunt obligatorii.

„Pretenţiile asupra dreptului la supravieţuire biologică depinde în întregime de capacitatea pe care o are individul în chestiune de a-şi construi, cu ajutorul altora, o viaţă umană.

Ceea ce înseamnă că, în situaţiile în care nu există posibilitatea nici unei apropieri de o viaţă cu adevărat umană, dreptul la existenţa biologică sau fizică îşi pierde raţiunea de a fi şi, ca atare, acea miloasă suprimare a vieţii, în sensul biofizic al cuvântului este acceptabilă sau poate chiar obligatorie”.

În al patrulea rând avem modelul socio-biologic sau materialist. Această antropologie îşi are rădăcinile îndepărtate în evoluţia cosmologică a lui Copernic, care l-a smuls pe om din centrul universului şi a făcut din pământ una din atâtea planete care se învârt în jurul soarelui, făcând să se clatine vechea convingere că omul ocupă un loc privilegiat şi dominant în univers. Această convingere a primit o lovitură mortală cu Darwin care a încercat să demonstreze că organismul uman nu numai că funcţionează ca şi cel al animalelor, dar că are şi strânse legături de rudenie filogenetică cu fiinţele inferioare. Explică Sigmund Freud:

„Omul a început să pună un abis între fiinţa lor (a animalelor) şi propria fiinţă. Nu le-a recunoscut raţiunea şi şi-a atribuit un suflet nemuritor, pretinzând că are o înaltă origine divină care să-i permită să rupă legăturile cu lumea animalelor. Ştiu că cercetările lui Charles Darwin şi ale colaboratorilor şi predecesorilor săi au pus capăt cu mai puţin de o jumătate de veac în urmă acestei prezumpţii a omului. Omul nu e nici mai mult nici mai puţin decât un animal” (O dificultate a psihanalizei).

Freud şi urmaşii săi fac să dispară şi mai mult graniţele dintre om şi celelalte specii de animale. Omul nu are dreptul să se autoproclame domn şi rege peste lumea animalelor deoarece ce numeşte el suflet nu este decât psihic, iar psihicul său nu este radical diferit de psihicul animalelor. Iar psihicul nu este decât o funcţie a neuronilor. De aici unul din argumentele care sunt aduse în favoarea distrugerii embrionului în primele stadii ale dezvoltării până începe să se dezvolte sistemul nervos. Ovulul fecundat, se susţine, nu este o fiinţă umană, o persoană, chiar de la început, ci devine încetul cu încetul. Prin urmare, nu e imorală distrugerea acestui organism în primele zile sau în primele săptămâni.

În această antropologie intră şi alte curente de gândire înrudite cum ar fi scientismul lui Comte şi şcoala sociologică a lui Max Weber, E. Durkheim şi L. Lévy-Bruhl, care au aceeaşi orientare evoluţionistă.

S-a format astfel o morală cosmică, naturalistă din care transcendentul este exclus. Universul e privit cu un respect aproape religios. Nu pentru că ar avea ceva sacru cum considerau stoicii şi, în general, anticii panteişti pentru care Dumnezeu şi cosmosul erau una. Dumnezeu este exclus, dar natura ţine locul lui Dumnezeu. Avem de-a face cu o morală evoluţionistă. Tot ce favorizează evoluţia în univers, iar omul este parte a universului, este bun. Tot ce împiedică evoluţia este rău. Şi dacă în acest proces cosmosul este supus evoluţiei, societăţile sunt supuse şi ele evoluţiei; nu numai religiile, culturile, artele, valorile spirituale sunt supuse evoluţiei,dar şi morala.

Avem de-a face deci cu o etică şi cu o bioetică evoluţionistă. Ceea ce era rău în trecut, poate deveni bun în prezent. Se ştie că orice lege, chiar în lumea fizică, prin natura sa e veşnică şi universală: 2+2 au făcut şi vor face întotdeauna 4. În concepţia evoluţionistă legea morală devine complet relativă; ea se schimbă în funcţie de momentul şi stadiul evoluţiei umane. Această concepţie a relativismului moral, foarte răspândită azi, o reflectă expresii ca acestea pe care le auzim la tot pasul:

„Trebuie să ţii pasul cu timpul! Suntem în pragul mileniului al treilea, nu mai suntem în Evul Mediu! De ce se încăpăţânează atâta Biserica şi refuză să aprobe avortul? Avortul face parte din cultura timpului nostru, iar Biserica trebuie să se adapteze, să nu fie în contratimp cu mersul lumii!”

Mai merită să fie amintit aici criteriul de evaluare a fiinţelor vii în funcţie de capacitatea lor de a suferi. Având în vedere că embrionul nu are capacitatea de a suferi, el este considerat superior unei frunze de salată, dar inferior unui animal care suferă. Urmând acest criteriu, în Germania, de pildă, se cere interzicerea experienţelor făcute pe animal şi acceptarea lor pe foetus-ul uman.

Antropologia personalistă

Antropologia catolică se inspiră din adevărurile revelate de Dumnezeu, dar are şi un suport raţional, filosofic, pe care-l oferă gândirea personalistă.

Cuvântul latin „persona” (în greceşte prosôpon) înseamnă mască de teatru. Termenul arată caracterul sacru al persoanei: cine purta masca întruchipa divinitatea sau primea ceva din însuşirile divinităţii a cărei mască o purta.

În antropologia personalistă modernă persoana are următoarele caracteristici esenţiale:

a) Persoana este o fiinţă care are un caracter biochimic aparţinând speciei umane. Embrionul uman format numai din câteva celule nu poate fi, prin urmare, tratat ca o grămadă de celule sau ca un embrion de şoarece.

b) Persoana este marcată de sexualitate atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihic. A-i manipula sexualitatea înseamnă a-i manipula fiinţa într-una din cele mai profunde dimensiuni ale sale.

c) Persoana este un individ, adică o realitate indivizibilă. Nu se poate tăia o bucată din ea sau tăia în două pentru a face din ea două persoane cum se încearcă prin clonare.

d) Persoana este o persoană care comunică cu anturajul. Comunicarea dintre mamă şi embrion începe din momentul în care mama ştie că este însărcinată.

e) Persoana este capabilă de reflecţie. Are o conştiinţă. E capabilă să spună „eu”. E conştientă de ea însăşi, de trecutul, prezentul şi viitorul ei anticipat.

f) Persoana este liberă. Liberă nu în sensul de a face nu importă ce, dar în sensul că poate să aleagă între a se aliena, a se împuţina pe sine însăşi sau de a deveni mai om. Libertatea este lucrul cel mai preţios pentru persoana umană.

g) Persoana este unică în lume. Nu sunt două persoane identice. Unică în ceea ce priveşte corpul său printre altele în potenţialul genetic şi creierul cu legăturile dintre neuroni, unică în ceea ce priveşte psihicul, unică prin istoria vieţii sale pe care şi-o construieşte uzând de libertatea sa.

Antropologia personalistă se întemeiază pe reflecţia profundă asupra omului şi a naturii umane şi asupra cuvântului „persoană”. Omul este persoană deoarece este unica fiinţă capabilă de reflecţie şi de liberă alegere, este unica fiinţă capabilă să descopere sensul lucrurilor. Distanţa ontologică şi axiologică ce desparte fiinţa umană de animal este infinit mai mare decât cea care desparte planta de reptilă sau piatra de plantă. În fiecare om, în fiecare persoană umană, este sintetizată lumea întreagă şi cosmosul este depăşit. Fiecare om conţine în el sensul universului şi toată valoarea umanităţii.

Există mai multe tipuri de personalism dintre care se remarcă în mod deosebit personalismul ontologic care defineşte omul în primul rând prin ceea ce este el şi nu prin ceea ce face sau posedă. Omul constituie o unitate existenţială şi esenţială de la început până la sfârşit, de la concepere şi până la moartea sa naturală. Persoana este un trup spiritualizat, un spirit întrupat care valorează pentru ce este în ea însăşi. În toate deciziile sale, persoana angajează ceea ce este ea, existenţa şi esenţa sa, trupul şi spiritul său. Obiectivul moralei personaliste este realizarea esenţei umane, realizarea omului în om. De aceea, prima întrebare pe care şi-o pune înainte de a săvârşi o acţiune cel care urmează etica personalistă este aceasta: „Acest lucru contribuie la umanizarea persoanelor?”

Etica filosofică personalistă, de inspiraţie tomistă, se îmbină armonios cu etica teologică pe care o propune Biserica Catolică.

Principiile teologice ale bioeticii catolice

Elementul fundamental al antropologiei creştine este statutul de creatură al omului. Omul este o creatură şi, ca orice creatură, nu poate fi gândit decât raportat la Creator, la Dumnezeu. Raportul creaturii umane cu un Dumnezeu personal este un raport absolut unic şi personal, ceea ce face din om o persoană. Despre legătura personală a omului cu Creatorul vorbesc multe texte biblice printre care Psalmul 139:

„Doamne, tu mă cercetezi de-aproape şi mă cunoşti… Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în sânul mamei mele… Trupul meu nu era ascuns de tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip minunat în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod (un embrion) fără chip, ochii tăi mă vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele” (Ps 139,1.13.15-16).

Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu. Valoarea oricărei fiinţe umane: tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, embrion sau nou-născut, geniu sau redus mintal, nu depinde de ceea ce în limbaj hedonist şi utilitarist se numeşte „calitatea vieţii”. Nu există viaţă lipsită de calitate.

„Viaţa umană e sacră, scrie un document recent al Bisericii, fiindcă de la începutul ei comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o legătură specială cu Creatorul său care este unicul său scop” (Congr. pentru Doctrina Credinţei, Instr. Donum vitae).

În al doilea rând, în antropologia creştină omul formează o unitate bidimensională. Nu poate fi redus nici la dimensiunea sa fizică, biologică, nici la cea spirituală. Nu e nici animal, nici înger. „E unul în trup şi suflet” – cum se exprimă Conciliul Vatican II în Gaudium et Spes.

Prima consecinţă a acestui fapt: orice intervenţie asupra trupului afectează persoana. Cine mutilează, ofensează, manipulează, ucide un trup uman, mutilează, ofensează, manipulează, ucide însăşi persoana umană. De acest lucru trebuie să ţină cont medicii, biologii, savanţii care pretind că nu descoperă cu instrumentele lor în om decât un corp de animal asemănător cu al celorlalte mamifere superioare.

A doua consecinţă: actele biologice, fiind acte ale persoanei umane şi nu numai ale trupului, nu pot fi neutre din punct de vedere etic.

În continuare, antropologia creştină ţine cont de adevărul revelat că omul poartă într-însul chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său” (Gen 1,27). În calitatea persoanei umane de chip al lui Dumnezeu îşi au temelia solidă drepturile omului şi bioetica creştină. Omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu nu numai în dimensiunea sa spirituală, întrucât sufletul său spiritual este înzestrat, asemenea lui Dumnezeu, cu raţiune şi voinţă liberă, dar şi în dimensiunea sa corporală, după cum citim în Catehismul Bisericii Catolice:

„Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură… persoana umană în întregime… Trupul omului este părtaş la demnitatea de «chip al lui Dumnezeu” (nn. 362-363).

Omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi în sensul că, asemenea lui Dumnezeu şi subordonat lui Dumnezeu, este stăpânul lumii şi al vieţii. Aşa trebuie înţelese cuvintele Genezei:

„Dumnezeu i-a binecuvântat… şi le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l. Stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Gen 1,28).

Omul, nefiind stăpân absolut ci doar asociat al lui Dumnezeu la putere, nu se poate erija în proprietar al lumii create: e administrator şi nu despot. Să nu-şi depăşească limitele. El trebuie să respecte sensul, finalitatea naturii şi legile stabilite de Creator. Se impune respect faţă de viaţă, faţă de propriul trup şi de legile biologice voite de Dumnezeu. Contracepţia, fecundarea in vitro, menţinerea în viaţă în mod artificial a unui bolnav terminal în comă ani sau zeci de ani, sunt câteva exemple de nerespectare a legilor şi finalităţii stabilite de Creator în natură.

Scrie Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae:

„A apăra şi a promova, a venera şi a iubi viaţa e o misiune pe care Dumnezeu o încredinţează fiecărui om, chemându-l în calitate de imagine vie a sa, să fie părtaş la stăpânirea pe care El (Dumnezeu) o are asupra lumii” (n.42).

În sfârşit, bioetica creştină ţine cont de un alt adevăr de credinţă fundamental: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Răscumpărarea. „Făcându-se trup, scria Tertulian pe la anul 200, Fiul lui Dumnezeu a unit pentru totdeauna trupul nostru cu al său” (De carnis resurrectione, 8). Prin taina botezului, creştinul a devenit, în totalitatea persoanei sale: trup-suflet, o celulă vie a acelui Trup Mistic (Biserica) ce îl are drept cap pe Cristos. De unde respectul profund pentru trupul devenit mădular al lui Cristos şi templu al Duhului Sfânt. Trupul nu trebuie degradat prin transformarea lui într-un simplu instrument de procurat plăceri. E tema pe care o dezbate apostolul Pavel în prima scrisoare către Corinteni:

„Trupul nu este pentru desfrâu: el este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup… Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1Cor 6,13.15.19-20).

Consecinţe practice ale antropologiei personalist-creştine în bioetică

a) Corpul uman nu este un simplu obiect care poate fi cântărit, manipulat, descompus, ci este parte consubstanţială a persoanei.

b) Viaţa fizică nu constituie toată valoarea persoanei, dar e o valoare fundamentală deschisă spre veşnicie.

c) Libertatea este şi ea un drept fundamental şi o valoare fundamentală, dar dreptul la viaţă este mai presus decât dreptul la libertate, fiindcă pentru a exercita libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa.

d) Se poate sacrifica o parte a corpului pentru binele corpului întreg, dar nu se poate distruge o parte a fiinţei umane pentru binele altei părţi, de pildă, a schimba sexul fizic (transsexualism) pentru a vindeca psihicul.

e) Medicul va respecta omul, pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte. Acesta e un imperativ categoric, după expresia lui Kant. El nu tratează trupuri, ci persoane. Preţuindu-şi şi respectându-şi propriul trup, el va preţui şi va respecta trupul oricărui om. El va considera persoana umană drept scop şi nu mijloc. De aceea nu va distruge şi nu va degrada o viaţă umană cu scopul de a face experienţe medicale.

f) Medicul trebuie să săvârşească orice act medical cu responsabilitate, nu călăuzindu-se după criterii subiective, de ordin emoţional, în funcţie de situaţie, ci apelând la conştiinţa sa, ţinând cont de legile morale. Deoarece conştiinţa poate fi uşor victima ignoranţei şi a iluziei, ea trebuie formată şi educată cu grijă prin studierea şi însuşirea normelor deontologice.

g) Comunitatea nu trebuie să urmeze principiile hedonist-utilitariste care îl sacrifică pe cel considerat ineficient, dimpotrivă, va ajuta acolo unde nevoia este mai urgentă şi va cheltui mai mult pentru cel care este mai bolnav.

Concluzie

Cultura laicistă care-şi imagina că va construi o societate perfectă şi că-l va înălţa pe om, eliminându-l pe Dumnezeu, s-a dovedit a fi falimentară. Odată eliminat Dumnezeu, se nasc idolii: individualismul, utilitarismul, hedonismul, consumismul, materialismul. S-a impus în lume o cultură a morţii care ameninţă viaţa omului, ţinându-l pe om încătuşat în nenumărate structuri ale păcatului.

Bioetica personalist-catolică e angajată în apărarea şi promovarea vieţii omului de la naştere până la sfârşitul ei natural şi-i invită pe toţi creştinii şi pe toţi oamenii de bună voinţă să participe la realizarea măreţului proiect al noii culturi a vieţii.

Despre autor

Claudiu Dumea este preot romano-catolic. Extras din Omul între „a fi” şi „a nu fi” – Probleme fundamentale de bioetică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 2013

 



In Memoriam Ion Creangă - Valeriu Tănasă
 

Ion Creangă

(130 de ani de la trecea în Împărăția Veșniciei -

31 decembrie 1889 – 31 decembrie 2019)

 

Trecut la cele veșnice cu trupul dar… prin Amintiri din copilărie și Povești, este rămas aici, cu noi pribegii, care n-am gustat încă din fructele nemuririi.

De aceea spunem că sunt puțini români care să nu-și dorească a  ajunge la casa genialului povestitor. Am auzit voci de ardeleni care sunt în stare a pleca pe jos la Poarta Cerului prin care se intre în universul copilăriei de pe malurile Ozanei.

 Humuleștii îi așteaptă pe toți, dar mai cu seamă pe cei osteniți de tulburarea acestei lumi care îmi pare că și-a pierdut rostul și sensul tradiției autohtone.

Deși s-a lăsat scos din diaconie sau a fost scos fără vrerea lui, Domnul a știut prea bine ce avea să facă. Ion Creangă avea trebuință de liniște pentru a lăsa moștenire românilor Amintirile din copilărie care prin înțelepciune și prin aura misterelor, strălucesc pe același tron al luminii cu poeziile marelui său prieten, Mihai Eminescu.

Pentru noi, românii, Raiul copilăriei l-a așezat Dumnezeu pe malurile Ozanei, “cea frumos curgătoare”, care aduce din Munții Neamțului ecourile rugăciunilor din schiturile moldave.

Când eram mic, bunicul meu, care fusese vreo două ierni la școală… auzise multe despre Creangă, mai ales că învățase prin 1910, la douăzeci de ani după plecarea povestitorului la Domnul. Știu că la auzul numelui Creangă tot universul din jurul meu s-a umplut de bucurie, inocență și iubire.

Și toate acestea îmi par că au fost ieri deși a trecut mai bine de o jumătate de secol de atunci. Deci, doresc să spun că Ion Creangă a fost mai înainte de noi și chiar de plămădirea neamului nostru, fiindcă tainele la care a fost părtaș arătă că este printre aleșii Domnului.

Nu trebuie uitat că în anul 1889, au trecut la cele veșnice și poetul național Mihai Eminescu, și Veronica Micle. Toți trei fiind prieteni foarte apropiați și foarte atașați de Târgu Neamț, de Mănăstirea Văratic și Mănăstirea Neamțului. Toate acestea nu sunt întâmplătoare, - fiindcă am aflat de la  călugării străini veniți să cerceteze mănăstirile și schiturile noastre cum au afirmat că Munții Neamțului sunt centrul de spiritualitate numărul unu al României. De aceea aș spune că starea noastră actuală de derivă morală severă s-ar rezolva cu siguranță prin revenirea la izvoarele culturale strămoșești. Îngrijorează „deriva axiologică” a tinerilor care s-au lăsat înșelați și atrași în „nuclee culturale” străine de Ortodoxie.

Ruptura aceasta nu poate fi „gipsată”, decât prin revenirea la satul copilăriei, la codurile culturale aproape desăvârșite ale lui Eminescu, Creangă și mulți alți creatori români.

Trag din acest colț de hârtie un semnal de alarmă să înțelegem cu certitudine faptul că Europa este în criză culturală, că otrava aceasta, (necredința) a dus la “sacralizarea divertismentului”, - ce a reușit să trivializeze cultura noastră majoră. Nu e posibil să fim cuceriți la nivel național de aceste spectacole obscene pe care ni le servește mass- media, clasa politică și alte instituții serioase. De aceea acum sunt mai actuale ca oricând “Scrisorile” și “Doina” lui Eminescu care, - sincronizate cu “Povestirile” semnate de Ion Creangă, au capacitatea de a ne orienta în jungla aceasta care este „societatea” recentă în care trăim.

Valeriu Tănasă                                              Filioara – Neamț




Evenimente, Apeluri, Promoții
De zece ani, maicile de la Nera pun la dispoziție produse naturale manufacturate cu suflet
 

Maicile de la Mănăstirea Nera pun la dispoziția celor interesați produse naturale de calitate înaltă manufacturate în laboratoarele așezământului monahal din Caraș-Severin de mai bine de zece ani.

Sub coordonarea Dr. Pavel Chirilă, în anul 2009, Mănăstirea Nera și-a acreditat Laboratorul de produse naturiste – doar suplimente alimentare la acea vreme – pe care l-a pus sub patronajul Sfinților Doctori fără de arginți.

Acest laborator a fost urmat la scurtă vreme de un altul, Laboratorul „Sfinții Tămăduitori”, ocrotit de Sfinții Ierarhi Nectarie din Eghina, Luca al Crimeii și Ioan Maximovici, dedicat produselor cosmetice bazate tot pe extracte din plante.

Maicile explică faptul că produsele pe care le oferă sunt unice și au două mari calități: „sunt manufacturate cu suflet, din inimă, cu rugăciune, iar în al doilea rând sunt manufacturate din ingrediente naturale, cu grijă selectate, din plăntuțe culese fir cu fir de măicuțe”.

„Aceleași mâini pe care măicuțele le ridică la rugăciune, aceleași mâini care la începuturi au plămădit beton și l-au cărat cu roabele, pentru construirea chiliilor, astăzi plămădesc deopotrivă prescurile pentru dumnezeieștile liturghii care țin lumea și preparatele de laborator, după străvechi rețete mănăstirești și sub atenta îndrumare a aceluiași inimos și mărinimos doctor Pavel Chirilă”.

Pe lângă calitatea și autenticitatea produselor naturiste, maicile pun accent și pe forma de prezentare. În acest scop, Mănăstirea Nera a achiziționat la începutul anului o imprimantă 3D prin care produce matrițe pentru realizarea recipientelor.

Mănăstirea de pe malul Nerei a luat ființă în urmă cu 25 de ani. Acum are peste 100 de monahii, majoritatea absolvente de studii superioare ori diferite specializări precum fitoterapie, asistență medicală, farmacie și psihologie. Ele îmbină rugăciunea cu studiul și cu lucrul pentru a oferi celor ce au nevoie sănătate trupului și sufletului.

„Produsele Nera Plant respiră un aer monahal și sunt o invitație pentru oameni la a exersa o respirație care să le însănătoșească nu numai trupul, ci și sufletul asaltat de poluarea atâtor vicii cu care o societate înstrăinată de Dumnezeu dă buzna peste noi, fără să ne dăm seama prea bine”, se precizează pe site-ul oficial al mănăstirii.

Activitatea așezământului monahal nu se rezumă doar la cea din laboratoare și din biserică. Obștea se mai ocupă cu activități sociale și tabere dedicate tinerilor, cu realizarea de icoane sculptate și pictate, cu traducerea de cărți duhovnicești și cu muzica psaltică.

Toate produsele Nera Plant sunt manufacturate după reţete proprii, cu rădăcini în vechile leacuri tradiţionale şi mănăstireşti. Procesele de preparare urmăresc păstrarea proprietăţilor naturale ale plantelor folosite cu convingerea că plantele medicinale sunt un dar neprețuit al lui Dumnezeu pentru oameni.

Produsele Nera Plant pot fi achiziționate de pe site-ul nostru, dar și online, pe neraplant.ro. Mănăstirea oferă o reducere de 10% în contextul aniversării de zece ani.



Campania Aripi de înger - Împreună le putem construi un ACASĂ




CĂRŢI NOI / Produse noi
Jurnal - Arhim. Sofian Boghiu - Arhim. Sofian Boghiu (CARTE)
 

Prezentare Jurnal - Arhim. Sofian Boghiu:

Extras:
5 aprilie 1978

Sunt din nou in Siria. Am terminat de trecut prin toate vamile. La vamile pamantesti este bine sa n-ai mult bagaj, mai ales sa n-ai ceea ce nu este bine primit in cealalta țara! Si este foarte util sa ai pe cineva care sa mijloceasca si sa te ajute sa treci fara greutate, spunand ca nu ai nimic nepermis asupra ta. Ceva asemanator cred ca se va intampla cu fiecare din noi cand vom strabate vamile vazduhului  si cand vom avea de trecut prin ‘poarta cea stramta’. Dumnezeu sa Se milostiveasca de noi!

CUPRINS

Prefață
Jurnal
În țară. 1970
În țară. 1971
Liban. 1971-1972
Ierusalim. 1975
Siria. 1978
Belgia, Italia. 1987
Sfântul Munte Athos. 1988
America. 1988-1989
În țară. 1989-1990
Siria, Iordania. 1990-1992
Rusia. 1991
America. 1992
America. 1994-1995
În țară. 1992-1999
Însemnări răzlețe
Detalii despre carte / COMANDA


Eu și cel de lângă mine - Simeon Kraiopoulos (CARTE)
 

Prezentare Eu și cel de lângă mine:

CUPRINS

"Așa și aceștia în Noi să fie una"
"O, suflete, cunoaște-ți valoarea!"
Antinomia întâlnită în creștinism
După măsura credinței noastre
Nasterea de prunci
Mare taină! Dumnezeu se face om
Dragostea pentrun Dumnezeu nu poate fi separată de dragostea pentru aproapele
Adevărata comuniune cu Dumnezeu
Doamne, mă lepăd de toate pentru iubirea Ta
Deschiși spre ceilalți
Iubirea de sine și interesul propriu
"A muri față de orice om"
Să învățăm lecția ascultării
Perihoreza dintre oameni
Părinți și copii
Este de netrecut distanța dintre ortodocși și catolici?
Cincizecimea: o mare sărbătoare, amre bucurie
Cine îl poate înălța pe om așa?

- Traducerea Ioana Irina CIOBOATA

Extras din Capitolul Nasterea de prunci – Partea a II-a, Cadrul abordarii procrearii – p. 79

V-am mai spus si cu alta ocazie care este parerea mea si cred ca aceasta este si parerea Bisericii. Trebuie sa vedem cele doau limite intre care trebuie sa incadram abordarea temei procrearii.

Am spus ca avortul este cu desavarsire interzis. Avem un biletel cu o intrebare care spune: “Nu exista nici o situatie in care avortul poate fi acceptat?” Nu exista! Am spus acest lucru si il voi mai spune. Cel care a intrebat mentioneaza unele motive pentru care avortul ar putea fi acceptat si intreaba: “Ce se va intampla in aceste cazuri?”, am spus insa clar ca este cu totul interzis. Sa ne referim acum la cele doua extreme: oe de o parte, nu putem spune ca evitarea nasterii de prunci este crima. Este greu sa spunem asta. Crima este doar intreruperea sarcinii. Acesta este un prim aspect. Pe de alta parte, nu putem spune ca nu este nimic gresit cand un cuplu evita sarcina prin orice mijloc. Este “ceva”. Aici va interveni Biserica, cu iubire de oameni, cu ingaduinta, cu compasiune si va lua o hotarare. Dar, dupa parerea mea, nu putem spune in nici un caz ca evitarea unei sarcini nu este nimic si deci ca sotii respectivi ar fi nevinovati.

Detalii despre carte / COMANDA



Martin stă treaz de Crăciun - *** (CARTE)
 

Prezentare Martin stă treaz de Crăciun:

Prietenii lui Martin sunt hotărâți ca anul acesta să nu-l mai lase pe somnorosul urs să întâmpine Crăciunul dormind. O aventură minunată de citit în Ajun, pentru întreaga familie.

„O poveste antrenantă despre prietenie și perseverenţă, potrivită pentru vacanţa de iarnă.“ School Library Journal

Detalii despre carte / COMANDA



Puterea subconștientului - Joseph Murphy (CARTE)
 

Prezentare Puterea subconștientului:

„Dacă vrei cu adevărat puterea de vindecare, o poți avea prin credință, ceea ce înseamnă să cunoști felul în care funcționează mintea conștientă și cea subconștientă.“ Joseph Murphy

Ideea de bază a dr. Murphy, ale cărui scrieri au influențat milioane de oameni din întreaga lume, este că soluția tuturor problemelor se află în interiorul nostru. Pentru a trăi o viață mai bună, trebuie să îți schimbi mintea, nu circumstanțele exterioare. Tu îți creezi propriul destin. În acest fel vei găsi calea spre o viață mai sănătoasă, mai fericită și mai plină de satisfacții din toate punctele de vedere. Cartea este un adevărat instrument util în numeroase situații cu care te poți întâlni de-a lungul vieții. Citind-o, vei învăța:

• Puterea de vindecare a minții tale subconștiente
• Tehnici practice în vindecarea mentală
• Stăpânirea completă a fricii
• Cum să prosperi
• Cum să obții rezultate prin rugăciune

Detalii despre carte / COMANDA



Rugăciune pentru Cernobîl - Svetlana Aleksievici (CARTE)
 

Prezentare Rugăciune pentru Cernobîl:

În 26 aprilie 1986, o serie de explozii au zguduit reactorul nuclear de la Cernobîl. Flăcările au aprins cerul, iar radiațiile rezultate au contaminat pământul și au otrăvit oamenii vreme de ani întregi. În timp ce autoritățile au încercat să mușamalizeze efectele accidentului, Svetlana Aleksievici a petrecut mai mulți ani adunând mărturii de la supraviețuitori – foști muncitori la centrală, oameni de știință, medici, soldați, pompieri, strămutați, văduve, orfani –, ale căror voci compun o istorie orală marcată de frică, furie și incertitudine, dar și de umor negru și iubire.

Cronică a trecutului și avertisment pentru viitor, Rugăciune pentru Cernobîl este o carte crucială care, datorită forței emoționale și onestității sale, rămâne o amintire de neșters în mintea cititorului.

„O istorie orală emoționantă în care atitudinea generală fatalistă și curajul stoic sunt dublate de un umor incredibil de negru... Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.“ Publishers Weekly

 „Una dintre cărțile cele mai pline de compasiune și mai terifiante pe care le-am citit vreodată.“ Observer

 „Un colaj de mărturii orale ce se transformă în psihobiografia unei națiuni care nu este prezentă pe nici o hartă... Această carte provoacă arsuri ca de radiații pe creier.“ Julian Barnes, Guardian

 „Devastatoare... esențială, puternică și curajoasă.“ John Freeman

Detalii despre carte / COMANDA



Gândește și vei fi bogat - Hill Napoleon (CARTE)
 

Prezentare Gândește și vei fi bogat:

 

„Ești stăpânul destinului tău, prin puterea pe care o ai de a-ți controla gândurile.“ Napoleon Hill
Una dintre cele mai celebre cărți despre succes scrise vreodată, Gândește și vei fi bogat te învață cum să îți transformi visurile în realitate.
Fii așadar pregătit ca, atunci când vei aplica în mod activ ideile lui Napoleon Hill, să faci schimbări mari în modul în care privești viața.
Aceste schimbări te vor recompensa, permițându‑ți să te bucuri de o viață plină de armonie și înțelegere, precum și să intri în rândul oamenilor bogați.

Află care sunt tehnicile ușor de înțeles și de aplicat ce îți vor aduce bogăția:

• Cei treisprezece pași către bogăție
• Atributele majore ale unui lider adevărat
• Cum poate evita un lider cele zece cauze majore ale eșecului
• Cum să obții exact postul pe care ți‑l dorești
• Cum să eviți cele treizeci de cauze majore ale eșecului
• Cum se dezvoltă perseverența
Detalii despre carte / COMANDA


Un spion de miliarde - David E. Hoffman (CARTE)
 

Prezentare Un spion de miliarde:

La apogeul Războiului Rece, în cel mai periculos moment în care te-ai fi putut afla în Uniunea Sovietică, într-o seară, în timp ce șeful stației CIA la Moscova își umplea rezervorul cu benzină, un străin s-a apropiat de el și i-a lăsat un bilet în mașină. Temându-se de o capcană a KGB, americanul a ignorat această mișcare de deschidere. Dar bărbatul se hotărâse. Tentativele sale de a stabili contacte cu CIA aveau să fie refuzate de patru ori, înainte de a le face cadou un plic al cărui conținut avea să șocheze serviciile secrete americane.

În anii care au urmat, bărbatul cu pricina, Adolf Tolkacev, va deveni unul dintre cei mai valoroși spioni ai SUA. Dar aceste activități ridicau problema unor amenințări personale de proporții la adresa lui Tolkacev și a supervizorilor săi americani. Aceștia aveau întâlniri clandestine în parcuri și la colțuri de stradă și foloseau camere spion, butaforie și coduri secrete, ascunzându-se de mereu prezentul KGB chiar sub nasul acestuia – până ce un act șocant de trădare le-a pus tuturor viața în pericol.

Folosind documentele CIA anterior clasificate și interviuri cu participanți la evenimente, Un spion de miliarde este un exemplu magistral de reportaj și o cutremurătoare poveste adevărată despre ultimii ani ai Războiului Rece.

Un spion de miliarde este una dintre cele mai bune povești cu spioni din timpul Războiului Rece și cu atât mai cutremurătoare cu cât... este adevărată. Se plasează perfect la intersecția dintre un thriller palpitant și istoria solid documentată... Este o carte magistrală. The Washington Post

Detalii despre carte / COMANDA



Ultimii martori - Svetlana Aleksievici (CARTE)
 

Prezentare Ultimii martori:

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării?

Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei.

Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvăşitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane. Svetlana Aleksievici

Detalii despre carte / COMANDA



Pământul nelocuibil - David Wallace-Wells (CARTE)
 

Prezentare Pământul nelocuibil:

O încălzire de peste 4°C până în 2100 înseamnă, potrivit unor estimări, că regiuni întregi din Africa, Australia și Statele Unite, părți din America de Sud, la nord de Patagonia, și Asia, la sud de Siberia, vor deveni de nelocuit din cauza căldurii, deșertificării și inundațiilor.

Aceste aspecte ar afecta și alte regiuni. (...) Dacă planeta a fost adusă în pragul catastrofei climatice în timpul unei singure generații, și responsabilitatea de a evita dezastrul aparține tot unei singure generații. Cu toții știm despre ce generație este vorba. A noastră.

La începutul lui 2011, circa un milion de refugiați sirieni s-au împrăștiat în Europa din cauza unui război civil agravat de schimbările climatice și de secetă. Realist vorbind, o mare parte din „momentul populist“ prin care trece Occidentul în prezent este rezultatul panicii produse de șocul acelor imigranți.

Posibila inundare a Bangladeshului amenință să creeze de zece ori mai mulți refugiați, primiți de o lume și mai destabilizată de haosul climatic și, probabil, cu atât mai puțin receptivă cu cât refugiații au pielea mai închisă la culoare.

Apoi vor fi refugiații din Africa Subsahariană, America Latină și restul Asiei de Sud, 140 de milioane până în 2050, potrivit estimărilor Băncii Mondiale, adică de peste o sută de ori mai mulți decât în „criza“ siriană a Europei.

Proiecțiile ONU sunt și mai sumbre: 200 de milioane de refugiați din cauza schimbărilor climatice până în 2050. 200 de milioane era întreaga populație a lumii la apogeul Imperiului Roman. Scenariul posibil pentru următorii 30 de ani este mult mai rău: un miliard sau mai mult de oameni săraci și vulnerabili, care nu au de ales decât între a lupta sau a fugi.
Un miliard sau mai mult – populația globală în 1820, când Revoluția Industrială era în plin avânt.

Ceea ce sugerează că am face bine să privim istoria nu ca o succesiune de ani, care înaintează pe axa timpului, ci ca un balon în continuă extindere a populației, omenirea dilatându-se pe planetă până în punctul unei eclipse aproape complete. Un motiv pentru care emisiile de carbon s-au accelerat atât de mult în ultima generație este și o explicație a faptului că istoria pare să grăbească pasul.
Cifrele privitoare la refugiați sunt estimări minimale. Numerele reale depășesc aproape sigur estimările, iar oamenii de știință tind să aibă mai multă încredere în proiecțiile exprimate în zeci de milioane decât în cele de sute de milioane.

Însă faptul că aceste numere mai mari sunt numai punctul extrem a ce e posibil nu ar trebui să ne liniștească. Atunci când nu luăm în considerare cele mai groaznice scenarii, nu mai suntem atenți la posibilele rezultate, pe care tindem să le privim ca scenarii extreme pentru care nu mai trebuie să elaborăm vreun plan. Estimările minimale stabilesc limitele a ce este posibil, și asta ne ajută să distingem mai bine ce e probabil. Și poate se vor dovedi
ghiduri și mai bune de atât, având în vedere că, în ultima jumătate de secol de anxietate climatică pe care am trăit-o, optimiștii nu au avut niciodată dreptate.

DAVID WALLACE-WELLS este membru al fundației New American și editorialist pe probleme de climă și editor-adjunct la revista The New York. Anterior a fost editor-adjunct la The Paris Review.

„O carte puternică și evocatoare. (...) Wallace-Wells și-a propus să ofere
altceva decât narațiunea standard despre schimbările climatice. (...) El evită «banalitatea sinistră a limbajului climatologiei» în favoarea unei proze elegante și curgătoare.“ Jennifer Szalai, The New York Times

„Această carte are potențialul de a deveni Primăvara tăcută a generației sale.“ The Washington Post

„David Wallace-Wells susține că impactul schimbărilor climatice va fi mult mai grav decât cred cei mai mulți oameni, și are dreptate. Pământul nelocuibil este o carte oportună și provocatoare.“ Elizabeth Kolbert, autoarea cărții A șasea extincție

„O carte sclipitoare. (...) O relatare implacabilă, aproape de nesuportat a răului pe care îl facem planetei.“ John Lanchester, The New York Times Book Review

„Puternic argumentată. (...) O analiză magistrală a motivelor pentru care – cu atâtea soluții la îndemână – alegem pieirea.“ Nature

„Această carte fascinantă și înspăimântătoare, care se citește dintr-o suflare, este cea mai cuprinzătoare relatare de până acum a modurilor în care schimbarea climatică va transforma toate aspectele vieții noastre. O lectură esențială într-o lume tot mai nefamiliară și imprevizibilă.“ Amitav Ghosh, autorul cărții Flood of Fire

„O carte stringentă și umană. (...) Wallace-Wells este un povestitor
priceput. (...) O evaluare impresionantă a ceea ce ne așteaptă din cauza
schimbării climatice dacă nu schimbăm direcția.“ Susan Matthews, Slate

Detalii despre carte / COMANDA



Pacienta tăcută - Alex Michaelides (CARTE)
 

Prezentare Pacienta tăcută:

 

Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani.
Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei.
Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă...
Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soţului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act...

Detalii despre carte / COMANDA



Voi nu sunteți din lume. Istoria monahismului răsăritean (sec.IV-VII) - Daniel Lemeni (CARTE)
 

Prezentare Voi nu sunteți din lume. Istoria monahismului răsăritean (sec.IV-VII):

Cartea "Voi nu sunteí din lume". Istoria monahismului răsăritean (sec. IV-VII) constituie o călătorie deopotrivă istorică și spirituală în lumea marilor centre monahale creștine de la sfărșitul Antichității tărzii. Scrisă cu deosebită acribie științifică și dragoste pentru adevărul istoric , lucrarea supune unei evaluări critice, în acord cu cercetarea științifică actuală, aserțiuni transmise nereflectat de-a lungul timpului privitoare la geneza, genealogia și răspândirea tradiției ascetice și monahale creștine în spațiul mediteraneean.

Pr. Prof. Dr. Daniel Benga

Detalii despre carte / COMANDA



Cugetări și predici la Nașterea Domnului - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare Cugetări și predici la Nașterea Domnului :

 

Crăciunul este ziua bucuriei, dar și zi de luare-aminte. Aduce daruri, dar și așteaptă daruri.

Darurile cele mai însemnate sunt adevărul și dragostea. Cu lumina adevărului luminează lumea, iar prin căldura dragostei încălzește inimile oamenilor. Precum nici lumina fizică și nici căldura nu vin din pământ, ci de la soare, de la mari și îndepărtate înălțimi, așa și adevărul și dragostea nu răsar din pământ, ci vin din înălțimea cerească, din Împărăția Cerească a lui Dumnezeu. Fără acestea două, adevăr și dragoste, fiecare împărăție pământească este întemeiată și dăinuie prin minciună și silnicie.

CUPRINS

Cugetări în preajma Nașterii Domnului
Predică la Praznicul Nașterii Domnului
Predică la începutul postului Nașterii Domnului către poporul ortodox al eparhiei Jicei
Cuvânt către tineri la Praznicul Nașterii Domnului
Cuvânt despre cele 3 adevăruri care aduc bucurie
Predică la prima zi a Praznicului Nașterii Domnului
Predică la a doua zi a Praznicului Nașterii Domnului
Predică la a treia zi a Praznicului Nașterii Domnului
Cuvânt la Praznicul Nașterii Domnului
Cea din urmă predică la Nașterea Domnului
Nașterea sub pământ
Prăznuirea neobișnuită a primei zile de naștere din viata Iubitorului de oameni
 
Detalii despre carte / COMANDA


Șocul referendumului - Cristian Curte (CARTE)
 

Prezentare Șocul referendumului:

”Șocul referendumului” este un volum alcătuit din 14 interviuri cu 14 intelectuali publici care s-au exprimat în favoarea organizării Referendumului pentru căsătorie de acum un an: Teodor Baconschi, Vasile Bănescu, Radu Carp, Pavel Chirilă, Răzvan Codrescu, Mihai Gheorghiu, Sorin Lavric, Mihail Neamțu, Preot Constantin Necula, Costion Nicolescu, Adrian Papahagi, Preot Radu Preda, Claudiu Târziu și Marius Vasileanu.

Cei 14 analizează necesitatea acestei inițiative cetățenești – fără precedent ca amploare și ca forță de despărțire a apelor în societatea românească -, cauzele pentru care Referendumul a eșuat și consecințele acestui efect, pe termen scurt și mediu.

Concluziile sînt pe măsura așteptărilor autorului, mărturisite în Prefață:

”Am încercat, pînă la urmă, plecînd de la referendum, să aflu cum stăm, acum, în mile­niul III, în fața lui Hristos. Și, mai ales, ce putem să facem pentru El în aceste vremuri care, deși unora le pot părea libere și glorioase, mie, unuia, îmi stîrnesc îngrijorări.”

Cristian Curte este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” a Universităţii Bucureşti (promoţia 1999) şi Master al aceleeaşi instituţii (secţiunea „Doctrină şi cultură”, anul 2000). Lucrează ca realizator de emisiuni la Radio România din anul 1999, este redactor-şef al revistei „Lumea Monahilor” din anul 2007 şi colaborator al revistei „Formula As” din anul 2010. A fost redactor-şef al revistei „Sfinţii Ortodoxiei” şi consultant al trustului De Agostini.

Aceasta este cartea lui de debut.
În loc de alte amănunte, redăm aici cîteva titluri din CUPRINS, care ilustrează foarte bine ideile principale ale volumului de față:

„Eu zic că din această temporară slăbiciune, Biserica nu are decît de cîștigat“ (Teodor Baconschi)

"Biserica are datoria să contribuie la creșterea gradului de realism și de luciditate în legătură cu lucruri esențiale din societatea noastră" (Vasile Bănescu)

”Nimeni nu voia, de fapt, să fie validat referendumul, dar nimeni nu voia să recunoască acest lucru” (Radu Carp)

”E clar că trebuie să avem un popor mult mai pregătit, să îi ridicăm nivelul duhovnicesc” (Pavel Chirilă)

”Două idei fundamentale au mobilizat românitatea de-a lungul istoriei: ideea naţională şi ideea creştină. Amîndouă sînt astăzi într-o criză letală” (Răzvan Codrescu)

”Spațiul public românesc a fost cucerit deja de corectitudinea politică, de vulgaritate și de preeminența ideologicului” (Mihai Gheorghiu)

"Adversarii Bisericii, fie ei atei docți sau masoreți marxiști, și-ar dori din toată inima ca ea să nu se mai implice nicicând, niciunde și pentru nimeni" (Sorin Lavric)

”Referendumul a fost un exercițiu de suveranitate pierdut din pricina apatiei civice și a amneziei istorice” (Mihail Neamțu)

”Încă nu ne-au fost arătate temnițele, dar cred că nu e departe vremea” (Pr. Constantin Necula)

"Nu s-a micșorat semnificativ numărul de credincioși autentici, ci s-au diluat puterea de iradiere și autoritatea Bisericii în rândul credincioșilor ocazionali" (Costion Nicolescu)

"Aceasta este credința mea - că o familie naturală se compune din părinți și din copiii care se pot naște din această uniune" (Adrian Papahagi)

”O anumită indiferență cu inconștiență a străbătut culoarele ecleziale” (Pr. Radu Preda)

"Mulți oameni abia acum au aflat că există "corectitudine politică" pe lume" (Claudiu Târziu)

"Am pierdut un referendum, dar putem recâștiga totul" (Marius Vasileanu)

Detalii despre carte / COMANDA



Prima rugăciune a Jessicăi - Hesba Stretton (CARTE)
 

Prezentare Prima rugăciune a Jessicăi:

CUPRINS

Prima rugăciune a Jessicăi

Taraba cu acfea și proprietarul ei
Tentația Jessicăi
Un prieten vechi într-o ținută nouă
Frânturi dintr-un tărâm de poveste
O lume nouă
Prima rugăciune
Întrebări grele
Un musafir neașteptat
Prima rugăciune a Jessicăi primește un răspuns
Amenințarea morții

Mama Jessicăi

Planuri mărețe
E doar un atac
Mama Jessicăi
Alegerea Jessicăi
Cum ar trebui să se poarte un creștin
Rugăciunea lui Daniel
O zi plină pentru Daniel
Însănătoșirea
Ceasul de pe urmă
Vorbește despre dragostea lui

 

Când vorbesc despre Dumnezeu, părinții au impresia că știu ce trebuie să le spună copiilor. Dar, adeseori, copiii vor altceva. Ei caută înțelesul lăuntric, viu și dătător de bucurie al unei legături pe care o presimt în rugăciunea celor mari. Ei vor să se întâlnească cu Dumnezeu „față către față” și să-I mulțumească pentru cele primite de la început și pentru totdeauna.

„Vreau să știu ce înseamnă rugăciunea,” „cine este Dumnezeu” și „dacă Dumnezeu are zile de plată,” se întreabă cu o gingașă seriozitate Jessica, fetița care a făcut celebră această carte scrisă de Hesba Stratton. Receptarea cărții Jessica’s First Prayer a întrecut toate așteptările. A ajuns rapid în câteva milioane de case.

Cartea aceasta candidă și plină de înțelepciune,adresată tuturor părinților și copiilor din România, ne învață un lucru de căpătâi: că delicatețea cunoașterii lui Dumnezeu și bucuria facerii de fapte bune ne definesc în mod esențial.

Detalii despre carte / COMANDA



Canoane de rugăciune împotriva celor opt gânduri ale răutății - Sfantul Marcu Evghenicul (CARTE)
 

Prezentare Canoane de rugăciune împotriva celor opt gânduri ale răutății:

- Coperti cartonate.

 
CUPRINS
 
Sf. Marcu Eugenicul ca imnograf și canoanele împotriva celor opt gânduri ale răutății. (Evelina Mineva)
Canoane paraclise împotriva celor opt gânduri ale răutății
Canonul I, împotriva lăcomiei pântecelui
Canonul II, împotriva curviei
Canonul III, împotriva iubirii de argint
Canonul IV, împotriva întristării
Canonul V, împotriva mâniei
Canonul VI, împotriva acediei
Canonul VII, împotriva salvei deșarte
Canonul VIII, împotriva mândriei
 
'Vreme de luptă este, suflete al meu, s-a dat semnalul celui mai greu război, priveghează, trezvește-te și ridică-te, nenorocitule, căci vine potrivnicul tău ca un leu, căutând pe cine să înghită.
Pomule al vieții, satură-mă pe mine cel flămând, Cel ce ești mana desfătării, potolește-mi setea, Pâinea Vieții, Doamne, întărește-mi inima slăbănogită de atacurile celui rău și învrednicește-o să străbată văzduhul dulce al libertății, rogu-mă.'

Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului

Cea mai potrivită caracterizare a ciclului de canoane ale Sfântului Marcu ar putea fi aceea de poezie etico-didactico-ascetică. La fel ca și alți creatori de para-imnografie, și Sfântul Marcu a preferat acest gen de creație pe motiv că l-a considerat cel mai potrivit pentru a accentua în mintea celor mai tineri influențele păguboase pe care le au gândurile rele și a le oferi cele mai eficace mijloace de combatere a acestora.

Evelina Mineva

Detalii despre carte / COMANDA



Tâlcuire la Epistolele către Filipeni și către Coloseni - Sfantul Ioan Gura de Aur (Hrisostomul) (CARTE)
 

Prezentare Tâlcuire la Epistolele către Filipeni și către Coloseni:

- Coperti cartonate.

Contribuția uriașă a Mitropolitului Veniamin Costachi (1768-1846) la dezvoltarea vieții bisericești din Moldova și nu numai, este una ce se va constitui pildă peste veacuri pentru toate generațiile de clerici și mireni. Continuând și în veacul al XIX-lea tradiția școlii de traducători a Sfântului Paisie de la Neamț, alături de Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul și ale altora, el s-a remarcat prin mii și mii de file de traducere din literatura patristică... Destule opere au rămas în manuscris, din care unele au fost editate ulterior trecerii lui din viață, iar altele încă așteaptă o publicare. Una dintre acestea este tălmăcirea Omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur la cele Paisprezece Epistole Pauline, păstrată în Biblioteca Mitropoliei Moldove și Bucovinei, din care publicăm aici o parte din ms. rom. 58/33, anume Omiliile la Filipeni și Coloseni, tălmăcite, precum ne spune însuși traducătorul, la anul 1817.

Detalii despre carte / COMANDA



Focul nestins - Lawrence R. Farley (CARTE)

Prezentare Focul nestins:

CUPRINS

 
O ispită persistentă
Învățătura lui Hristos în Evangheliile sinoptice
Concepții cu privire la Judecata divină în vremea lui Hristos
Mărturia Sf. Ioan și predica apostolilor
Judecata dumnezeiască în Epistole și în Apocalipsa Sf. Ioan
Părinții Bisericii
Origen și moștenirea lui
Învățătura tradițională în cultura Bisericii
Moralitatea învățăturii Bisericii despre iad
Condiționalismul
Concluzii: O nouă zi și o Evanghelie nouă
 
Mai poate fi împăcată învățătura tradițională a Bisericii despre iad cu viziunea care spune că Dumnezeu îl iubește pe om?
Reprezentând un răspuns detaliat la această întrebare majoră, dar și la multe altele de aceeași profunzime – fără a trece cu vederea „teoriile la modă” despre iad din cultura
contemporană –, cartea Părintelui Lawrence R. Farley poate fi socotită și un studiu istorico-hermeneutic asupra temei atât de sensibile a iadului și a pedepsei veșnice.
Detalii despre carte / COMANDA


Cele cinci limbaje ale iubirii - Gary Chapman (CARTE)
 

Prezentare Cele cinci limbaje ale iubirii:

- Ediția a 6-a.

CUPRINS

Ce se întâmplă cu iubirea după căsătorie
Cum să menții plin rezervorul afectiv
Îndrăgostirea
Primul limbaj al iubirii, declarațiile
Al doilea limbaj al iubirii: timpul în doi
Al treilea limbaj al iubirii: darurile
Al patrulea limbaj al iubirii: serviciile
Al cincilea limbaj al iubirii: contactul fizic
Descoperirea propriului limbaj primar al iubirii
Iubirea este o alegere
Iubirea conteaza enorm
Cum să-ți iubești partenerul când el e nedemn de iubirea ta
Copiii și limbajele iubirii
Un punct de evdere personal
Ghid de studiu pentru parteneri și pentru discuții de grup

Căsniciile nefericite se datorează adesea unui motiv simplu, după părerea autorului Gary Chapman: vorbim limbaje diferite de iubire. În experienţa sa de peste 30 de ani în calitate de consilier matrimonial, dr. Gary Chapman a identificat cinci limbaje de iubire: cuvintele de încurajare, timpul petrecut alături de cel drag, cadourile, serviciile şi contactul fizic. Cartea le abordează pe fiecare în parte, într-un stil accesibil, din care nu lipseşte umorul.

Cum puteţi descoperi limbajul de iubire al partenerului dumneavoastră? Cartea include chestionare scurte, pe care le puteţi completa, precum şi întrebări aplicate, la care puteţi medita şi răspunde pe larg.

Deşi unii cititori găsesc foarte dificilă ideea de a iubi un partener la care nu mai ţin — în speranţa că va veni cu timpul şi afecţiunea — Gary Chapman promite că rezultatele vor răsplăti efortul. „Iubirea este o alegere“, spune  autorul. „Şi fiecare partener poate începe procesul acesta chiar acum.“

Pentru că toţi ne naştem, creştem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, iubim, înşelăm, facem copii, divorţăm, plângem, uităm şi iertăm. Pentru că suntem singuri sau împreună, pentru că suntem părinţi sau copii, pentru că ne pasă de cine suntem, de cei din jur, şi mai ales pentru că fiecare  dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să o protejeze.

Detalii despre carte / COMANDA



Pablo, the alpaca - Marian Godina (CARTE)
 

Prezentare Pablo, the alpaca:

Lumea animalelor este o lume cinstită, lipsită de răutate, invidie și lașitate, caracteristici foarte des întâlnite la oameni. Paradoxul e că, atunci când un om e rău, se spune despre el că are „ieșiri animalice“, iar când un animal e blând se spune că are „instincte umane“. În această carte, animalele sunt cele care vor face binele, reparând astfel răul făcut de... oameni.

Detalii despre carte / COMANDA



Arta persuasiunii - Juliet Erickson (CARTE)
 

Prezentare Arta persuasiunii:

- Ediția a 3-a, revizuită.

CUPRINS

Deprinderea conceptelor de bază
Ignorarea regulilor
Nu poți traversa doar jumătate de pod
Cutia cu unelte
Construirea unei relații de încredere
Manual de stil
Cum să-ți construiești un mesaj convingător
Structurarea mesajului
Întrebările potrivire
Ignorarea regulilor
Situații incomode
Rezolvarea problemei fizice
Întâlniri neprevăzute
Momente cruciale ale întâlnirii
Pregătirea pentru momentele cruciale
Treci la fapte
Ce urmează?

Arta persuasiunii este un ghid practic menit să sublinieze importanța comunicării persuasive în asigurarea reușitei profesionale. Indiferent care este obiectul unei negocieri, succesul va fi de partea celui care știe să comunice mai eficient, influențând astfel decizia finală în favoarea sa.

Destinate în primul rând oamenilor de afaceri care vor să își îmbunătățească abilitățile de relaționare sau să își mărească șansele de reușită, informațiile prezentate în acest volum pot fi la fel de utile oricui dorește să știe mai multe despre importanța comunicării și despre tehnicile utilizate în arta persuasiunii.
Ai putea crede că știi ceea ce-ți dorești în viață, dar ideea, obiectivul, mijloacele, planul de afaceri sau entuziasmul te pot ajuta să reușești doar în parte. Indiferent ce ai dori să realizezi – fie că vorbim despre o nouă afacere, un pro­iect comunitar sau o idee inovativă – unicul factor crucial pe baza căruia vei reuși sau vei eșua este maniera în care comunici celorlalți ideile tale. Această carte de mare utilitate explică de ce comunicarea este atât de importantă și dezvăluie secretele prin care îți poți dezvolta aptitudinile pentru a te asigura că-ți atingi obiectivul. De la planificarea iniția­tivei, până la susținerea unei argumentări eficiente atunci când situația o cere, specialista internațională în comunicare Juliet Erickson prezintă cele mai bune informații și tehnici de comunicare persuasivă, esențiale pentru a-ți transforma în realitate toate ideile inspirate.
JULIET ERICKSON este un apreciat consultant în comunicare, fiind specializată în comunicarea persuasivă și tehnici de negociere. În ultimii 15 ani a oferit consultanță unor lideri și manageri din domeniul afacerilor, antreprenori, politicieni, oameni de știință, sportivi, profesori și personalități publice, pentru a-i ajuta să-și perfecționeze abilitățile de comunicare și să facă față momentelor dificile din viață.

Detalii despre carte / COMANDA



Distruge-ţi obiceiurile nocive - Joe Dispenza (CARTE)
 

Prezentare Distruge-ţi obiceiurile nocive:

CUPRINS

Partea I- Știința sinelui
Sinele cuantic
Depășirea propriului mediu
Depășirea propriului trup
Depășirea timpului
Supraviețuire versus creație
Partea a II-a - Creierul și meditația
Trei creieri: De la a gândi la a face și apoi la a fi
Golul
Meditație, demistificarea misticului și unde ale propriului viitor
Partea a III-a - Pas cu pas către un nou destin
Procesul de meditație: introducere și pregătire
Deschideți ușa spre sinele creator
Orice învăț are și dezvăț
Demontarea amintirii vechiului sine
O minte nouă pentru o viață nouă
Manifestare și transparență: cum să vă trăiți noua realitate

Postulatul cărţii de faţă evidenţiază ideea că niciun om nu e condamnat din punct de vedere genetic să rămână acelaşi, legat pe viaţă de un anumit mod de a fi. O nouă ştiinţă ia naştere pentru a veni în ajutorul oamenilor şi pentru a-i susţine în crearea realităţii pe care şi-o doresc. Concepută ca o incursiune multidisciplinară în tainele creierului uman, lucrarea de faţă cuprinde informaţii de ultimă oră, validate ştiinţific, precum şi dovezi care spulberă mituri şi metode concrete prin care fiecare îşi poate crea o nouă realitate personală. Autorul cărţii, Joe Dispenza, cercetător şi doctor în chiropractică, face conexiuni între domenii precum fizica cuantică, neuroştiinţe, biologie şi genetică — pentru a arăta cât de multe lucruri sunt cu adevărat posibile şi la îndemâna oricui.

Această lucrare, de referinţă în domeniul său, ne dezvăluie secretele câmpului cuantic şi forţa care există între noi şi Univers. Conform celor mai noi studii, gândul poate fi transformat în realitate, cu condiţia înţelegerii adecvate a puterii de care dispunem. Felul de a fi, obiceiurile nocive, sentimentele toxice, toate acestea pot fi lăsate în urmă. Ne putem transforma propria identitate, de la celula nervoasă şi până la gene. Suntem creatorii propriului destin, ajutaţi de o forţă universală pe care trebuie doar să o descoperim — să înţelegem cum pătrunde aceasta prin portalul câmpului cuantic, sălaşul tuturor posibilităţilor.

Joe Dispenza, doctor în chiropractică (terapie care funcţionează prin corectarea problemelor articulaţiilor, în special ale coloanei vertebrale şi care se realizează cu ajutorul mâinilor), a studiat biochimia la Rutgers University din New Brunswick, New Jersey, obţinând apoi cu magna cum laude doctoratul în chiropractică la Life University din Atlanta, Georgia. Dispenza şi-a continuat pregătirea postuniversitară în domeniul neurologiei, neurofiziologiei, funcţionării creierului, biologiei celulare şi geneticii. Este menţionat în Who’s Who din SUA şi e membru onorific al National Board of Chiropractic Examiners, precum şi al International Chiropractic Honor Society. Are licenţă de chiropractică clinică în patru state din SUA.

Ca discipol la Ramtha’s School of Enlightenment din Yelm, Washington, timp de 17 ani, Dispenza a făcut cercetări îndelungate, întărindu-şi convingerea că uniunea dintre ştiinţă şi spirit ne poate influenţa viaţa.
Între 1997 şi 2005, Dispenza a conferenţiat în 26 de ţări de pe 6 continente, susţinând ocazional şi prezentări solicitate de diverse organizaţii din America de Nord şi Europa. Pe lângă prelegeri şi cărţi, oferă consultaţii la clinica sa de chiropractică din apropiere de Olympia, Washington.
În cadrul cercetărilor despre remisiile spontane, Dispenza a descoperit asemănări la persoane care au trecut prin vindecări „miraculoase“, demonstrând că acestea şi-au modificat efectiv arhitectura nervoasă a creierului, lucru care le-a îmbunătăţit apoi starea de sănătate.
Numărându-se printre oamenii de ştiinţă, cercetătorii şi profesorii care apar în bine-cunoscutul film documentar What the BLEEP Do We Know!? (Ce naiba ştim noi, de fapt?!), Dispenza este, de asemenea, des menţionat pentru prezentările sale privind felul în care ne putem construi viaţa de zi cu zi.
La Curtea Veche Publishing a apărut, în anul 2012, cartea Antrenează-ţi creierul! Strategii şi tehnici de transformare mentală, considerată a fi partea teoretică a metodei pentru care partea aplicativă o constituie volumul de faţă.
Detalii despre carte / COMANDA


Corupția ucide - Oana Zamfirache (CARTE)
 

Prezentare Corupția ucide:

CUPRINS

Protestele în epoca anticorupției. Un caz românesc - Diana Mărgărit
Corupția și justiția. Corupția din justiție - Cristi Dănileț
Toată lumea din familia noastră - Laurențiu Ungureanu
Noapta, ca hoții - Radu Ghelmez
Anticorupție sau antidemocrație - Dragoș Dodu
Corupția și dezideratul succesului - Alec Bălășescu
Corupția și disfuncționalitatea democrației - Dorina Pătrunsu
Corupția ucide, dar corupții nu sunt ucigași - Emilian Mihailov
Două povești: un abuz și un act de corupție - Șerban Marinescu
Dacă nu ai intrare, ești într-o situație fără ieșire - Raluca Feher
Corupția din lăcomie versus corupția de nevoie - Oana Zamfirache

În România, toată lumea vorbeşte despre corupţie. Dar cu cât este mai invocat, cu atât conceptul devine mai ambiguu, mai greu de delimitat, iar fenomenul la care face referire, mai greu de contracarat.

Textele acestui volum colectiv abordează problema corupţiei după chipul şi asemănarea autorilor lor: analitic, speculativ, narativ, emoţional, la rece şi la cald. Cei 11 autori abordează cauzele şi formele de manifestare ale corupţiei şi fac clarificări conceptuale. Analiazează corupţia prin prisma relaţiei dintre sfera morală şi cea politică şi prin prisma raportului dintre individ şi sistemul de guvernare. Și nu în ultimul rând, îşi povestesc propriile victorii şi înfrângeri.

Texte de: Diana Margarit, Cristi Danileţ, Laurenţiu Ungureanu, Radu Ghelmez, Dragoş Dodu, Alec Bălăşescu, Dorina Pătrunsu, Emilian Mihailov, Șerban Marinescu, Raluca Feher, Oana Zamfirache.

Detalii despre carte / COMANDA



O minte cu totul nouă - Daniel H. Pink (CARTE)
 

Prezentare O minte cu totul nouă:

- Ediția a 2-a.

CUPRINS

Partea I: Era conceptuală
Capitolul 1: Ascensiunea emisferei drepte
Capitolul 2: Abundența, Asia și automatizarea
Capitolul 3: Creativitate și afectivitate
 
Partea II: Cele șase simțuri
Prezentarea celor șase simțuri
Capitolul 4: Design. Portofoliu
Capitolul 5: Poveste. Portofoliu
Capitolul 6: Simfonie. Portofoliu
Capitolul 7: Empatie. Portofoliu
Capitolul 8: Joacă. Portofoliu
Capitolul 9: Sens. Portofoliu

Viitorul le aparține unor oameni diferiți, cu o gândire diferită: artiști, inventatori, designeri, povestitori, pe scurt, persoane cu o gândire holistică. Este momentul ca emisfera dreaptă să intre în acțiune, ea fiind următoarea pe scara evoluției.

Într-o lume a abundenței materiale, echilibrul dintre cerințele profesiei și aptitudini se modifică dramatic. Mașinile iau locul oamenilor, forța de muncă intelectuală se mută în țări precum India, China și Filipine. Slujbele dispar, presiunea vieții crește, iar a deține informații nu mai este de ajuns. Rigiditatea, analiza excesivă, acumularea de cunoștințe devin, deja, caracteristici care denotă inadaptarea.
Viitorul le aparține unor oameni diferiți, cu o gândire diferită: artiști, inventatori, designeri, povestitori, pe scurt, persoane cu o gândire holistică. Este momentul ca emisfera dreaptă să intre în acțiune, ea fiind următoarea pe scara evoluției.

Era informațională, bazată pe o logică lineară, rămâne tot mai în urmă. În față, se văd zorii Erei conceptuale, care se construiește cu inventivitate și empatie, de oameni aflați în căutarea unui nou sens.
Care ar fi soluția, pentru a prospera în aceste vremuri? Adaptarea prin creativitate și nonconformism, observarea legăturilor subtile dintre lucruri, corelarea utilității cu o nouă semnificație. Daniel H. Pink vă invită să acceptați provocarea și să pășiți cu îndrăzneală în viitorul care este deja aici.
Cartea O minte cu totul nouă a fost declarată bestseller de către publicațiile BusinessWeek, New York Times, Wall Street Journal și Washington Post.

„O lectură optimistă și vioaie… Pentru cei care vor să-și pună la treabă mușchiul creativității, cartea e plină de exerciții și recomandări.“ Harvard Business Review
„Pink a identificat mai multe căi pe care indivizii și societatea le pot urma în viitor. Dacă are dreptate, trăim o nouă realitate. Probabil că tot ce mai trebuie este ca oamenii și instituțiile să recunoască această realitate, folosind instrumentele pe care le au deja. Iar pentru asta, e nevoie de O minte cu totul nouă.“ The Miami Herald

Daniel H. Pink este autorul mai multor cărţi despre afaceri, muncă şi comportament, dintre care unele au devenit bestseller New York Times. Cărţile sale au fost traduse în 34 de limbi şi s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în întreaga lume.
Articolele sale pe teme de afaceri şi tehnologie apar în multe publicaţii, printre care New York Times, Harvard Business Review, Fast Company, Wired şi The Sunday Telegraph. În mass-media, Daniel Pink face analize despre tendinţele în afaceri, fiind invitat în diverse emisiuni ale unor reţele americane şi internaţionale precum CNN, CNBC, ABC şi NPR. De asemenea, Pink e gazdă şi coproducător executiv al emisiunii „Crowd Control“, dedicată comportamentului uman şi difuzată pe National Geographic Channel. În plus, el ţine prelegeri pentru membrii unor corporaţii, asociaţii şi universităţi din toată lumea, despre transformările economice şi noul mediu de lucru.
Daniel Pink a absolvit Northwestern University şi a finalizat doctoratul în ştiinţe juridice la Yale Law School. De asemenea, a primit titluri onorifice din partea Westfield State University, Ringling College of Art şi Pratt Institute. Trăieşte în Washington, alături de soţie şi cei trei copii.
Înainte de a începe să profeseze pe cont propriu (în urmă cu aproape două decenii), Daniel Pink a deţinut câteva funcţii politice şi guvernamentale, inclusiv pe cea de principal scriitor de discursuri al vicepreşedintelui Al Gore, în perioada 1995–1997.
În 2013, Daniel Pink a fost inclus de către Thinkers50 în Top 15 al celor mai importanţi gânditori în domeniul afacerilor din întreaga lume.

Detalii despre carte / COMANDA



Mesaje de la îngeri. Carte de colorat - Doreen Virtue (CARTE)
 

Prezentare Mesaje de la îngeri. Carte de colorat:

Vârstă recomandată 8-12 ani.

Cei care intră în mod regulat în legătură cu îngerii vorbesc despre o îmbunătățire substanțială în viața lor. Sunt mai fericiți, mai liniștiți, mai încrezători în ei înșiși și mult mai puțin temători în fața viitorului.
Această carte de colorat aduce un mesaj al alinării, al susținerii și al speranței din partea îngerilor tăi. Coloratul acestor frumoase imagini îți va permite să intri mai adânc în legătură cu îngerii tăi, pe măsură ce devii mai sănătos și îți deschizi inima cu ajutorul unei activități plăcute, relaxante și meditative.
Îngerii abia așteaptă să iei legătura cu ei și să-ți ofere dragostea și îndrumarea lor!

Despre autoare
Doreen Virtue este doctor în consiliere psihologică, având, de asemenea, un masterat şi o licenţă în acest domeniu. Este autoarea a peste 50 de cărţi şi de cărţi-oracol pe teme spirituale. Cunoscută în special pentru cărţile sale despre îngeri, Doreen este supranumită adesea „Doamna Îngerilor“.
De când se știe, Doreen a luptat pentru diferite cauze. A devenit vegetariană în 1996, s-a implicat în activităţi caritabile şi a făcut parte din mişcările care militează pentru un mediu curat, pentru un tratament corect al animalelor, pentru aer şi apă curate şi pentru utilizarea exclusivă a alimentelor nemodificată genetic.
A fost invitată la show-ul găzduit de Oprah, la CNN şi la alte emi­siuni de televiziune şi de radio. În revista Woman’s World, la rubrica „Îngerul meu păzitor“, publică în fiecare săptămână un arti­col. Cărţile sale sunt traduse în mai multe limbi, fiind disponibile şi pe Kindle, pe alte platforme eBook şi ca aplicaţii iTunes. Doreen Virtue prezintă, de asemenea, o emisiune săptămânală la Hay House Radio.
www.angeltherapy.com

Despre ilustratoare
Norma J. Burnell, profesoară certificată de Zentangle®, este o artistă de succes care și-a dedicat întreaga viață artelor. Este coautoare a volumelor The Art of Zentangle și The Art of Fashion Tangling.
După ce a descoperit arta Zentangle, Norma a început să intro­ducă „amestecurile” în propria artă fantastică și astfel s-a născut Fairy_Tangles™. Multe dintre desenele ei tip Fairy-Tangles sunt în prezent vândute sub formă de ștampile de cauciuc pentru con­fec­ționarea de vederi și alte tipuri de meșteșuguri, iar originalele ei au fost vândute colecționarilor din întreaga lume.
Norma lucrează în prezent pentru o companie mică și creează pagini de internet și grafică. De asemenea, predă mai multe cursuri de artă și continuă să-și dezvolte propria artă. Visul vieții ei este acela de a-și continua cariera și de a împărtăși arta cu ceilalți.
www.fairy-tangles.com


"Îngerii tăi păzitori sunt lângă tine chiar în acest moment. Aceștia sunt ființe pure, născute din lumina divină, în care poți avea deplină încredere și care vor să te ajute în toate împrejurările vieții tale." Doreen Virtue

Detalii despre carte / COMANDA



Mossad - Istoria sângeroasă a spionajului israelian - Michael Bar-Zohar (CARTE)
 

Prezentare Mossad - Istoria sângeroasă a spionajului israelian:

În 1960, Adolf Eichmann, artizanul „Soluției finale“, era capturat în Argentina de un comando al Mossadului și adus în Israel pentru a fi judecat. Avea să fie doar una dintre răsunătoarele operațiuni ale temutului serviciu secret israelian. Au ieșit la iveală multe altele – anihilarea grupării Septembrie Negru (responsabilă de atentatul sângeros de la München, din 1972), distrugerea facilităților nucleare siriene, eliminarea savanților iranieni implicați în proiectul nuclear sau lichidarea unor lideri teroriști deosebit de periculoși.

Despre Mossad s-a scris puțin, în comparație cu alte servicii secrete de elită. Cu atât mai fascinantă este cartea de fața, care ne conduce în culisele spionajului israelian, de la înființarea acestuia până în prezent. Metodele pe care le folosește, de o complexitate și de o eficiență incredibile, au facut ca Mossadul să capete, în timp, o aură de legendă și este considerat cel mai eficient serviciu secret din lume.

Relatări care te țin cu sufletul la gură ale misiunilor unuia dintre cele mai eficiente și mai misterioase servicii de informații din lumeKirkus Reviews

Detalii despre carte / COMANDA



România 100 - Bogdan Munteanu (CARTE)
 

Prezentare România 100:

Acest volum, în comparaţie cu celelalte semnate de Bogdan Munteanu, are o apăsată tentă apocaliptică. Autorul nu e nici prăpăstios şi nici înspăimântat, ci un ins care îşi pune cu seriozitate problema sfârşitului: nu cumva ne apropiem de plinirea vremurilor, de capătul cel din urmă a toate? Această întrebare străbate întregul volum. Acribia cu care, pe urmele lui Mina Dobzeu, autorul cercetează cele şapte etape din istoria Bisericii, căutând echivalenţe în Apocalipsa lui Ioan, acribia aceasta are drept temei tocmai viziunea eschatologică. De aceeaşi viziune sunt pătrunse eseurile despre Ioan Ianolide şi Virgil Maxim, cum din acelaşi unghi sunt interpretate curentul progresist şi plaga migraţiei europene, ambele fenomene fiind stimulate de birocraţia socialistă de la Bruxelles. (Sorin Lavric)

'Veacul apocaliptic" l-ar constitui perioada a şasea din istoria Bisericii, care a stat sub semnul prigoanei comuniste trăită în fiinţa lor şi de Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu sau Mina Dobzeu. Acea sensibilitate apocaliptică de care sunt impregnate scrierile lor ne sugerează că nu putem ajunge la o înţelegere deplină a celor petrecute în lume în ultima sută de ani, inclusiv a frământărilor de azi şi de mâine, dacă nu le încadrăm în perspectiva pe care ne-o oferă cartea Apocalipsei. O putem face folosind instrumentele pe care ni le oferă ei înşişi, aceşti mărturisitori ai Bisericii întemniţate. Epicentrul acestei perioade se află deja în urma noastră, iar acum suntem probabil într-o fază de tranziţie, sau chiar la începutul etapei a şaptea, despre care citim că ar urma să fie cea finală. (Bogdan Munteanu)

Detalii despre carte / COMANDA



Cartea pentru bărbați - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)
 

Prezentare Cartea pentru bărbați:

Cuprins

1. Nu te teme
2. Nu profita
3. Nu‑l lovi pe cel mai slab
4. Nu‑l lovi pe cel mai puternic
5. Nu lovi sub centură
6. Luptă pînă la capăt
7. Nu te vinde
8. Apără cu tot ce ești pe cei de lîngă tine
9. Iartă
10. Așteaptă să‑ți treacă
11. Nu fi bănuitor
12. Fii blînd
13. Fii bucuros
14. Nu cere despăgubiri
15. Desparte‑te fără vorbe
16. Gîndește departe
17. Nu face tot ce poți, nu spune tot ce știi
18. Cinstește pe cel mai bun
19. Cinstește pe tatăl și pe mama ta
20. Nu fi fără Dumnezeu

"Există ceva ce am regăsit atît la tatăl meu ateu, cît și la duhovnicii bătrîni, iar mai apoi, în experiența cu pușcăriașii, la oamenii care și-au petrecut cea mai mare parte a vieții după gratii. Există principii elementare de conduită care te fac să rămîi în picioare, indiferent de mediul în care nimerești. Dincolo de experiența personală, am întemeiat fiecare dintre cele 20 de capitole ale cărții pe pasaje biblice din Vechiul și Noul Testament și am ilustrat de multe ori cele relatate cu pilde din viețile marilor bărbați biblici. O carte scrisă în stilul textelor milenare, în care un cititor instruit va recunoaște respirația din cărțile lui Solomon, Iisus Sirah sau Analectele lui Confucius. Patericul Egiptean este o altă carte de căpătîi care adapă această carte mică adresată bărbaților. O lectură ușoară și densă, cu pasaje memorabile, adresată oricărui bărbat, indiferent de vîrstă, origine, cultură sau credință". (SB)

Detalii despre carte / COMANDA



Biserica de la Draganescu, Capela Sixtina a ortodoxiei Romane - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
 

Prezentare Biserica de la Draganescu, Capela Sixtina a ortodoxiei Romane:

Album 212 pagini color, coperti cartonate

 
CUPRINS
Precuvântare, de PS Daniil Stoenescu, Episcop-loctiitor de Vârșeț
 
Autobiografie, Ieromonahul Arsenie
Geneza picturii
Stare de contemplație
Sfântul Altar
Iconostas
Bolta Naosului
Absida Dreaptă
Absida Stângă
Intrarea
Învierea Domnului
Înălțarea Domnului
Biserica și lumea
Nunta Fiului de Împărat
 
Aceasta sfanta Biserica cu hramul Sf. Nicolae din satul Draganescu, s-a zidit din temelie in anul 1870, de catre Petru Danescu si Ion Dumitrescu, Biserica veche de lemn fiind luata de apele Argesului cu cimitir cu tot la o revarsare in 1866 cand a fost construit si podul peste noul curs al raului.
S-a restaurat din temelie prin subzidire, inaltarea zidului exterior, construirea boltii din pronaos si arhitectura acoperisului cu cele trei turle, toate din nou, prin osardia si grija preotului Savian Bunescu care a pastorit Biserica din anul 1937, avand sprijinul material al enoriasilor si al altor buni crestini care au cercetat Biserica.
S-a zugravit in tempera de catre ieromonahul pictor Arsenie cu indelunga rabdare (15 ani), cu multa originalitate si documentatie - o smerita marturisire ortodoxa de credinta exprimata plastic - s-a inzestrat cu mobilier, catapeteasma, stranile si usa, sculptate in stejar de catre sculptorul in lemn Ion D. Circei din Grumazesti, jud. Neamt.
S-a sfintit in ziua de 2 octombrie 1983 de catre Prea Sfintitul Episcop vicar Roman Ialomiteanul, delegatul Pre Fericitului Patrirh Iustin Moisescu, cu un sobor de preoti, protoiereu fiind prea cucernicul parinte Sibianu Enache.
La biserica din Drăgănescu, Părintele nostru Arsenie, ca un adevărat părinte neoisihast şi teolog neopatristic, ne-a revelat fundamentele teologiei ortodoxe: conştiinţa atotprezentei lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, după pilda proorocului, psalmistului şi împăratului David (Psalmul 15, 8)conştiinţa contemporaneităţii noastre cu Hristos cel inviat, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Care şade de-a dreapta Tatălui şi este impreună cu noi "în toate zille, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20) şi conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (1 Timotei 1, 15).
 
Detalii despre carte / COMANDA


Despre rugăciune: texte filocalice, maxime, cugetări - Pr. prof. Dumitru Staniloae (CARTE)
 

Prezentare Despre rugăciune: texte filocalice, maxime, cugetări:

Detalii despre carte / COMANDA



Adevăr și demonstrație - Adrian Lemeni (CARTE)
 

Prezentare Adevăr și demonstrație:

Volumul Adevăr și demonstrație. De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama, al cărui autor este domnul Adrian Lemeni, abordează o temă de mare actualitate și cu impact major nu doar în domeniul cunoașterii, ci și în ceea ce presupune atitudinea asumată în experiența personală și comunitară din societatea de astăzi: realitatea adevărului. Maniera în care ne raportăm la adevărul lucrurilor și al omului, la adevărul situațiilor de viață influențează modul de a percepe și de a vedea Adevărul lumii și al persoanei umane. Abordarea și investigarea problematicii incidente adevărului nu este deloc ușoară în mentalitatea lumii de astăzi, impregnată de diferite tipare ideologice favorabile compromisului, sincretismului, relativismului. O conștiință lucidă, căutătoare și mărturisitoare a adevărului devine incomodă pentru cel care este predispus să se complacă în duhul lumii.

Perspectiva de abordare prezentă în volum este materializată printr-o reflecție aprofundată a implicațiilor cercetării matematice ale lui Kurt Gödel, cu multiple și consistente articulații în relația dintre cercetarea științifică, reflecția filosofică și gândirea teologică, dublată mai ales prin dimensiunea mărturisitoare rezultată din preocuparea de a sublinia centralitatea adevărului. Prioritatea adevărului în raport cu actul cunoașterii indică o viziune înrădăcinată în Tradiția filosofică și teologică care exprimă faptul că adevărul nu se epuizează în formularea lui, într-un discurs scris sau rostit. Această premisă, fundamentală pentru gnoseologia patristică, indică transcendența adevărului în raport cu gândirea axiomatică. Fără să fie eliminată contribuția specifică gândirii discursive este cultivată conștiința conform căreia adevărul nu este produsul unei demonstrații, nu reprezintă o necesitate intelectuală.

Volumul Adevăr și demonstrație. De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama reprezintă o noutate prin abordarea temei, dar totodată se constituie într-o mărturisire în Duhul Adevărului în continuitate cu Tradiția patristică, într-o mărturie a împlinirii căutării cinstite și statornice a adevărului din știință și filozofie în Adevărul din Care sunt și spre Care sunt toate: Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața. Astfel, acest volum este o contribuție importantă în consolidarea unei conștiințe eclesiale în cultivarea cu discernământ a dialogului dintre teologie, filosofie și știință în lumea de astăzi.

Detalii despre carte / COMANDA



7 întâlniri ale Postului Mare - Macarie Dragoi (CARTE)
 

Prezentare 7 întâlniri ale Postului Mare:

Convorbirile din timpul Postului Mare al anului mântuirii 2019, au fost adunate și prelucrate, alcătuind această carte pe care acum o punem, cu emoție și nădejde, înaintea inimii frăției tale, iubite cititorule. Aceste întâlniri cu frații și surorile din țară și din diaspora sunt un binecuvântat prilej de împreună-sfătuire în Hristos, de bucurie duhovnicească, de reciprocă dăruire a timpului, gândurilor și simtămintelor noastre. Nu este puțin lucru, într-o lume care nu mai are timp de nimic, mai ales de cele esențiale: de citit, de rugăciune, de dialoguri duhovnicești, de prieteni, de aproapele, de... Hristos.

Toate aceste șapte întâlniri ale Postului Mare au fost dedicate pocăinței, în fiecare dintre ele fiind abordate frământări, provocări și adevăruri existențiale diferite, toate ținând însă de același registru șio provenind din aceeași întrebare fundamentală: cum putem cultiva, păstra, reanima pocăința într-o lume a învârtoșării? Așadar, în această carte, iubite cititorule, nu vei găsi o expunere didactică despre pocăință. Slavă Domnului, sunt atâtea cărți de teologie bine editate și bine alcătuite pentru cei care manifestă un astfel de interes. În cartea de față, pe care o ții în mână, vei găsi crâmpeie de gânduri provenite din experiență pastorală, din provocările care ne amenință viața duhovnicească, din simțământul datoriei de a preveni, întări și împreună-sfîtui mica turmă cuvântătoare cum să păstreze, în pofida împotrivirilor, Calea, Adevărul și Viața.

CUPRINS

Cuvânt înainte
Pocainta, inceputul mantuirii noastre
Pocainta - cale spre adevar
Pocainta si adevarul lucrurilor
Lacrimile pocaintei si sinceritatea inimii
Cum putem cultiva pocainta intr-o lume a invartosarii?
Pocainta - mai este posibila astazi?
Cum putem pastra roadele pocaintei?
Detalii despre carte / COMANDA


Alte evocari bisericești - Dan Ciachir (CARTE)
 

Prezentare Alte evocari bisericești:

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567