Descarca Revista

Adormirea Maicii Domnului

Editura Agaton August 2019
Sumar:
La cine vă duceți, fraților, pentru a vă lua țara înapoi?
Dacă fiecare femeie ar sta în spatele neputințelor soțului ei... (AUDIO)
Mihai Viteazul, un domnitor român profund credincios, un apărător al crucii şi al Bisericii strămoşești
Știri interne - august 2019 (RO)
Știri externe - august 2019 (EXT)
Iohannis: Am semnat un memorandum România-SUA privind tehnologia 5G, pentru asigurarea securității naționale
Principiile alimentației în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinti (Video)
Fericirile din Apocalipsă - meditație
Creația lumii susținută prin pronia divină
De ce se face dezlegare doar la pește în timpul postului?
Satul românesc, păstrător al valorilor noastre spirituale, ne cheamă să-l ajutăm!
Adormirea Maicii Domnului întru Lumina cea necreată
Fiecare se mantuieste in firea neamului său (AUDIO)
Sfaturi pentru o rugăciune bine primită de Dumnezeu
Psihoterapie și duhovnicie (video - Cafedemia)
Boală şi Vindecarea în Hristos
Oare, ce voiesc eu, voiește și Dumnezeu?
Rugăciuni la Schimbarea la Față
Captivi în internet - Bolnavii noilor medii de informare
Hărțuirea pe internet (video - Cafedemia)
An omagial - Satul românesc (VIII)
Scurte considerații privind evoluţia constituţională în România
Taina se ivește când cuvântul tace... întru Hristos
Profilaxii și terapii pentru dependențele digitale
Începutul liniștii - Poezii
Sfinții închisorilor – o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă
Sotiras, un Facebook ortodox
Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Septembrie 2019 - 14 Septembrie 2019
SEMESEURI pentru familii grăbite - Gabriel Braic (CARTE)
Preotul ortodox în veacul XXI - Marius Vasileanu (CARTE)
Dracula în Carpați - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
Sfântul Lavrentie al Cervnigovului - *** (CARTE)
Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX - *** (CARTE)
Când Nero poruncește - Aliki Kafetzopoulou (CARTE)
Orizonturi roșii. Crimele, corupția și moștenirea Ceaușeștilor - Ion Mihai Pacepa (CARTE)
Cireşe amare - Liliana Nechita (CARTE)
Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC - Stephen Hawking (CARTE)
Calea inimii - Alexandru Mironescu (CARTE)
Ordinea timpului - Carlo Rovelli (CARTE)
Dumnezeu şi Golemul - Norbert Wiener (CARTE)
Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale - Max Tegmark (CARTE)



Tema lunii
La cine vă duceți, fraților, pentru a vă lua țara înapoi?
 

Un imens val de mâhnire răscolește inima poporului aceste zile. Departe de a fi unit doar prin ce-l doare, poporul român e unit prin ceea ce și modul cum iubește. Numai un popor cu spirit nemuritor şi liber putea să proclame, emblematic, dacic și creștin totdeodată: Vom muri și vom fi liberi! Nu deznădăjduit, ci demn, își păstrează noblețea, conștient că valoarea libertății e mai mare decât a supraviețuirii umile, precum și luciditatea, conștient că problema libertății nu poate fi soluționată nici politic, nici filosofic, ci numai de puterea spiritual- începând de la puterea de jertfă și virtute a fiecăruia, hrănită din Puterea Celui ce a spus: Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!, Adevărul vă va face liberi!, Duh este Dumnezeu, și unde este Duhul, acolo este libertate!, Pacea Mea o dau vouă, căci nu cum vă dă lumea vă dau Eu!, Eu sunt Lumina lumii; Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu! Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine!– Care sunt acei alți dumnezei? În primul rând, sinele. Apoi ceea ce silește cugetarea către ceva mărunt…

Dumnezeu a creat libertatea de conștiință și a definit-o ca trăire a cunoașterii Lui. Dictonul Crede și nu cerceta! e o invenție atee, din Manualul micului ateist. În Biserică fundamentul preocupării spirituale este cunoașterea, în sensul de a fi pătruns de Revelație (con-știință= știință-împreună-cu-Dumnezeu). Altminteri observația empirică, raționalistă sau simpla infuzare cu vreun afect nu sunt cunoașteri cu valoare decât ca exercițiu de mișcare într-o sferă restrânsă, nesatisfăcătoare, ușor demontabilă. Ignoranța (lenea intelectuală), prostia (a fi opac, obtuz), tâmpenia (lipsa de ascuțime), dobitocia (preocuparea strictă cu instinctele), nepăsarea, viclenia (dublul standard), duplicitatea, compromisul, manipularea, tirania sau sclavia sufletească, orice formă de neștiință sau falsă știință sunt răspicat numite păcate în Sfânta Scriptură. Păcatele spiritului sunt cu atât mai grave cu cât spiritul e mai prețios decât sufletul lesne înclinat spre instinct, întrucât întunecă ființa omului în profunzime și în întregime mai mult decât pata pe conștiință a unei fapte rele, care este mai uşor de conștientizat și redresat.

Păcatul cel mai grav al spiritului este respingerea adevărului evident din toată natura interioară și exterioară: existența unui Creator Unic și Personal, de al Cărui plan ține universul și de a Cărui energie ține bunăstarea sufletului. Ateismul este deci o problemă a voinței care, liberă fiind, alege să se „debranșeze” de la Sursa și Soluția libertății sale. La nivel de neam, ateismul are același efect nimicitor ca și la nivelul persoanei.

La fel funcționează toate păcatele minții: mândria, trufia, părerea de sine, egoismul, ura, trădarea, invidia, răutatea, minciuna, erezia, îndărătnicia, disprețul, cruzimea, iar împreună cu mintea, păcatele inimii: agitația disperată, lăcomia de avere, de putere, lașitatea, frica, înșelăciunea. Toate aceste înclinații cresc vertiginos în sufletele atee și scad vertiginos în sufletele creștine.

Cu toate eforturile bolșevicilor de orice modă de a crea singurul lucru de care sunt ei în stare- adică dezordine și luptă de clasă (ei creează și clasele, și lupta, și lupta împotriva luptei, etc), lumea nu se împarte în păcătoși și nepăcătoși, puri şi nuli, etc. Împărat sau proletar, tânăr sau bătrân, arhiereu sau mirean, orice om greșește în fiecare zi de 70 de ori câte 7. Diferența dintre oameni este raportarea conștiinței: O conștiință și o comunitate cu frică de Dumnezeu, când face vreo greșeală, aleargă imediat nu în stradă la exhibat, nici în virtual la reprimat, ci la Făcătorul conștiinței, la Mântuitorul Iisus Hristos al Cărui chip îl și purtăm, și de la El cere și primește eliberarea, primenirea, reluminarea, împuternicirea. O conștiință și o comunitate care se raportează la altcineva sau la altceva (televizor, idee politică, valoare materială) nu numai că nu-și rezolvă frământările și angoasele- reflexii implacabile ale încălcării unui cod universal de bună-stare a existenței (deoarece păcatul este orice încălcare a acestui cod), dar se împotmolește și mai mult în mrejele neputinței și ale progresiei erorilor, ajungând în cele din urmă la autodistrugere. Să continui să crezi în petiții online, mitinguri și alegeri, după ce vezi muntele de dovezi că în contextul de azi acestea sunt egale cu zero, e semnul, vorba lui Țuțea, „tâmpirii unui neam” peste care, vorba mucenicului Corneliu, „hoardele bolșevice nu trec fără să demonizeze”.

Ateismul și demonismul militant al presei ocupantului amplifică dramele- create tot de el- până la psihoze 1) tot mai cuprinzătoare ale comunităților, 2) pe subiecte tot mai vitale, 3) clătinând valori tot mai importante, 4) modificând sentimente tot mai ample, 5) într-un pas tot mai alert și 6) de o durată tot mai lungă, făcând acești pași conform manualelor de manipulare a unui popor vizat spre cucerire prin extincție. A eroda până la insuportabil negativul, păcatul, lipsa, nimicul, și a nu oferi nicio valoare pozitivă, constructivă, vitalizantă este o metodă demonică de strivire psihologică a unui popor.

Nici nu are cum o putere atee să ofere ceva vitalizant, din moment ce are ca principiu respingerea Vieții Înseși Care este Dumnezeu. Cum poate nihilistul să umple de sens lumea? Nu natura, materia, firea, se hotărăște de la sine să se organizeze în ceva superior, nici brusc, nici treptat, ci numai Dumnezeu, Creatorul naturii și al oamenilor, dă tărie și pătrunzime intelectului, forță și creativitate inimii, rezistență și ușurință trupului. Numai Dumnezeu dă răspunsurile la toate „de ce?”-urile, visele, temerile, iubirile, luptele, numai Dumnezeu, Care strălucește în țara aceasta în fiecare fir de praf, fiecare rază, fiecare ochi, Dumnezeul pentru Care au trăit, murit și rămas vii strămoșii și copiii noștri- căci toți suntem una-, o singură ființă care suferă și mărturisește românește.

La cine vă duceți, fraților, pentru a vă lua țara înapoi? Tot la mâna celor ce v-au luat-o? La mâna celor ce vă sfidează vrând să vă ia și pe voi? Oare vă vor da socoteală pentru crimele lor, pentru batjocorirea voastră, vă vor da oare drepturi, răspunsuri, odihnă, dreptate? Oare cel care din tată în fiu e urâtor de oameni are vreo remușcare? Oare poți aștepta de la mincinos adevărul, de la criminal ocrotire, de la lacom generozitate, de la nesimțit simpatie, de la laș eroism? Oare filosofii și politrucii, avarii și semeții, mârșavii și trădătorii de profesie- cu toții plătiți să vă disprețuiască, să vă calce în picioare pe voi și pe tot ce aveți mai sfânt-, oare aceștia vă vor respecta vreun drept, aceștia își vor ține vreo promisiune? Ei nu au cuvânt cum nu au virtute, că puterea în cuvânt și virtute vine numai de la Dumnezeu în omul evlavios ca inima părintelui pentru fiu, smerit și măreț ca și Cerul, tare ca muntele, tainic ca pădurea, duios ca râul, înălțător și adânc ca marea, plin de rod bun ca grâul și via. Unde sunt aceștia, decât printre marginalizații sistemului represiv, invizibilii de ochiul Mașinii… Succesul mângâietorilor de egouri hipersensibile și de minți letargice, cei care rescriu Evanghelia după cum convine auditoriului, vine să compenseze locul rămas gol prin aruncarea luminătorilor reali ai neamului în uitare, discreditare ori necunoaștere.

Mai mult, în prag de alegeri cum era de așteptat iese în prim plan recrudescentul fenomen al unui ateism mistic mai coroziv decât ateismul declarant- e vorba de un soi de necredință plicticoasă care flutură energic stindardul unui limbaj bisericesc, în realitate tăgăduind puterea divină, sau altfel spus, tăgăduind evidența. Șablonardă sau ingenioasă, epatarea acestora nu-i mai convinge nici măcar pe ei, pe când noul PCR sub forme numite divers astăzi are tristul avantaj că crede nelimitat… în sine, de aici și puterea lor de convingere în masa celor fără nicio convingere.

O altă marotă bolșevică și picătură chinezească ce amărăște și sădește ateismul: pe Dumnezeu nu L-am inventat noi, preoții, noi, călugării, noi, creștinii ortodocși, așa cum se consternează unii când mai aud vreun verset, vreun canon, vreo învățătură sfântă. Om fi noi nevrednici cuvintelor Lui, dar sunt totuși ale Lui, iar nu ale minților noastre. Un argument imbatabil e acela că dacă ar fi fost inventate de noi, ar fi fost mai ușor de împlinit. Dumnezeu este Cel Ce Se face cunoscut pe Sine în chip minunat, rațional, duhovnicesc și incontestabil în tot ceea ce binevoiește, El e Cel ce strigă Adevărul în conștiințe, Cel ce dă bucurie, putere de a ierta, putere de a face dreptate, putere de depășire a firii, Cel ce dă sens și SOLUȚII.

Dacă Trupul lui Dumnezeu suntem toți, unde este ascultarea și viețuirea după El, Capul Bisericii? Că e de necrezut că un neam întreg bolește cu sindromul Stockholm, al victimei care solidarizează patologic cu cel ce victimizează. Pe cât e românul de independent și de tare la cerbice, e oare posibil ca în 30 de ani să creadă pe cuvânt sistemul ideologic opresiv și să se facă de bunăvoie victima lui? Nicidecum! Neamul se identifică prin vârfuri, nu prin uscături. Ce înseamnă a fi român? Înseamnă să vibreze toată fibra ta de duh și de trup la cinstea de a fi fost creat de Dumnezeu acestui pământ, acestui cer spiritual, acestei limbi, acestei iubiri, acestui foc atât de râvnit de toți. Deviza-i libertate, și scopul ei preasfânt. Iată în imn scopul libertății: a trăi preasfânt, nu în jugul reeducării ateo-materialiste.

Ce rezolvă linșarea publică și ghilotina, atât de la modă în mass-media, răzbunări izvorâte dintr-o disperare revoluționară care distruge civilizația, cultura, însăși supraviețuirea unui popor? Ce rezolvă circumambularea nesfârșită în jurul unui subiect în timp ce se tabuizează miezul problemei? Ce rezolvă împărțirea partinică, dacă facțiunile nu-s decât fragmente centrifuge ale aceluiaşi bici? Ce rezolvă urcarea sisifică a unei argumentații, a unei logici reducționiste, ca pe o golgotă care nu culminează în răstignirea de sine a unui gând și în învierea unui crez? Toate aceste acțiuni-activisme pe care ocupantul ideologic le numește „exersarea libertății”, „libertate de expresie”, „libertate de alegere”, toate acestea nu sunt decât miraje, uzurpări, potențe utopizate, intenționat eşuate, risipiri de energie în neant, ele nu oferă nicio eliberare, nu câștigă nicio libertate. EFECTUL urmăriți-l, și vedeți că toate acestea duc la efectul invers celui declarat.

Dacă libertatea de mișcare ar fi respectată, nu ar fi impuse, contrar voinței popoarelor, cipuri umilitoare etic în actele de identitate și circulație. Dacă libertatea de alegere ar fi respectată, nu s-ar inventa mereu entități suprastatale care să saboteze autonomiile, voalat sau nu. Dacă libertatea de expresie, garantată de Constituție, ar fi respectată, n-ar constitui motiv de inflamare exprimarea creştinilor asupra unor subiecte despre care curg râuri de păreri dintre cele mai diverse. În schimb nu vedem admonestarea (poruncită de Constituţie!) a celor ce urlă sau susură idei anti-umane, anti-creştine, anti-româneşti, rasiste, misogine, criminale, odioase, scabroase, imorale, anarhiste, din partea unor oameni de așa-zisă cultură (Cărtăreştii, Mungiii, Patapievicii, etc., cu toții egali între ei în absenţa coordonatei cult-ice din pretenţia de a face cult-ură) şi așa-zisă presă (în speţă cozile de topor ale tuturor intereselor anti-naţionale şi anti-creştine). Nu, libertatea de expresie, de mișcare, de alegere se pare că o au numai unii, ce se comportă mai presus de lege. Aceştia au parte de respect din partea legii, iar cei ce respectă legea nu au parte de respectul ei. Nu “numai în România”, cum e lamentaţia cea mai lamentabilă, dar oriunde în lumea fără frontiere a viitorului coșmarului utopiei transumaniste, nicio libertate nu se respectă dacă e posibilă o dirijare de stat împotriva cetățenilor, precum dosarul Revoluţiei, mineriadele, legea obligativităţii donării de organe sau cazurile Roşia Montană, Colectiv sau Caracal.

Lumea de azi, obsedată de viitor, uită să trăiască prezentul, ori exacerbându-și emoțiile momentului, care ar trebui trecute cu vederea prin rațiune, ori nemaifiind prezentă în sine și în nimic, fiindcă fuge în utopic, în virtual, ignorând milenii de înțelepciune și înțelepțire a existenței cu care datoare ar fi a îmbunătăți concretețea realului și plinătatea sa.

Nu e un curs firesc, istoricește vorbind, faptul că în ultima vreme obiceiul libertății ideii (altminteri balcanic), s-a făcut socialmente patologic și paroxistic- majoritatea celorlalte popoare rămânând în genere tributare unei paradigme încorsetate și ușor determinate. De aceea și constituie un obiect de atâta supraveghere, securitate și temere acest spațiu geostrategic, prin gradul de neprevăzut ce e intrinsec legat de pluritatea de idei. Tirania ideii unice, precum și zumzetul asurzitor dar inapt al multitudinii de păreri rămase necoezive prin punere în faptă sunt cele două fețe ale aceleiași monede ale luptei dintre masonerii. Din această luptă creștinii trăitori ai adevărului creștin ies nevătămați, iar cei care nu cunosc și nu trăiesc adevărul credinței sunt sfărâmați de malaxorul matricii și aruncați în uitarea istoriei.

Adevărata realizare a libertăților se vede, concret, eficient, în Biserică, numai în Biserică, adică în lumea lui Dumnezeu dintre oameni. Biserica nu e, cum o definește ateul, o instituție și un set de ziduri și funcții, rezumabile la niște personalități și gândiri failibile. Biserica este Duhul Sfânt care dă o reală, simțită, confirmată, deci pragmatic demonstrată: unitate, fraternitate, egalitate, libertate, deplinătate. Structura internă a Bisericii eludează orice încadrare în parametrii atei, ca de pildă cuantizarea marxistă a unei fapte în timp ce i se exclud corolarele și sensurile. Structura Bisericii e pur duhovnicească, ea funcționează prin har, care dă oamenilor o respirare, o vedere și o simțire spirituală supranaturale. Nu e ceva deținut exclusiv de patriarhul cutare sau de toți patriarhii la un loc, nici de arhiereul sau preotul cutare, nici de o anume țară sau mănăstire aparte; Dumnezeu este mai presus de oameni, dar Se grăiește și Se arată lucrător prin oameni care Îl ascultă și care primesc harisma ierurgică de la El.

Cine, înainte de Hristos, putuse vreodată să dezlege tragedia existențială a omului căzut? Care Pleșu al Areopagului, sfâșiat de hedonisme perverse și de silogisme sterile, putuse vreodată să înaripeze și să odihnească gândul cel mai înalt? Care Cezar dăduse supușilor săi noblețea de a fi numiți egali ai săi și el slujitorul lor? Care societate dăduse, înainte de Hristos, cinste egală femeilor și bărbaților, justiție săracilor, învățătură analfabeților, nădejde oropsiților, fericire condamnaților? Care om politic, care om de cultură, care guru, care om de afaceri, care societate vreodată a adus lumii depășirea firii umane, seninătatea în chinuri, miracolul ca regulă, binecuvântarea ca realitate? Nimeni, afară de Hristos.

Hristos- Scriitorul Scripturii. Hristos- Preotul Liturghiei. Hristos- Botezătorul cu foc dumnezeiesc. Hristos- Mirele inimii călugărului. Hristos- Legiuitorul iertării. Hristos- plăsmuitorul și replăsmuitorul omului. Hristos- vindecătorul neamului. Hristos- Soarele Lumii. Hristos- Iubirea, Iertarea, Credința, Nădejdea. Hristos- Veșnicia. Hristos- Prezentul perpetuu al Adevărului care ne face liberi.

Și spre deosebire de oamenii politici, ba chiar spre deosebire de orice om, supus greșelii, oricine ar fi el, Hristos Își ține făgăduințele.

Când vi se spune, prin gurile întunericului celui dens și usturător al viermelui neadormit și scrâșnetului de dinți- la televizor, pe internet, în piață sau oriunde-, să anihilați social o persoană, oricine ar fi și orice ar fi făcut sau spus, să o judecați și osândiți, să îi doriți răul sau moartea, să o disprețuiți fundamental în ființa și existența ei, atunci puteți fi siguri că în primul rând VOUĂ vă face un rău, schimonosind în voi frumusețea de a fi cum trebuie să fie un om. Omul plin de ură, ranchiună și venin, care nu găsește decât urâtul, macabrul, sarcasmul, deznădejdea, omul care aruncă un vot de blam pe un întreg popor sau pe întreaga existență a cuiva, omul mic la suflet, incapabil de perspectivă, de a crea, de a visa, de a realiza, omul sclav, slab, bătut de orice vânt, consumat de frustrare și mânie, de lene, de a teroriza și de a fi terorizat, nu e omul firesc, românul și creștinul firesc, ci omul nou al bolșevismului celui mai feroce, omul rătăcit pentru a cărui pocăință și revenire TREBUIE să ne rugăm, într-un suflet, ca neam.

Revoluţia hristică este singura în istorie care aduce adevărata schimbare la faţă a României.

Dumnezeu şi Maica Domnului să binecuvinteze cu bunătatea și mila Sa pe tot sufletul rănit şi întristat. Hristos a înviat!

Sursa: http://manastirea.petru-voda.ro

Foto: Biserica buna vestire, Cristian, Sibiu



Dacă fiecare femeie ar sta în spatele neputințelor soțului ei... (AUDIO) - Părintele Mihail Bobârnat

Cuvânt la privegherea pentru Sfinții Adrian și Natalia, în biserica Sf. Ilie din Victoria, jud. Brașov. (25 august 2019) Părintele protosinghel Mihail Bobârnat, ultimul ucenic de chilie al Părintelui Teofil Părăian, este în prezent duhovnicul schitului Chirpăr, jud. Sibiu.

 




ACTUALITATEA religioasă
Mihai Viteazul, un domnitor român profund credincios, un apărător al crucii şi al Bisericii strămoşești - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

S-au împlinit 418 ani de la moartea domnitorului Mihai Viteazul, unul din cei mai mari Români din toate timpurile, primul unificator al celor trei țări care formează România de astăzi.

Mihai Viteazul a fost comemorat cu această ocazie în Biserica de lemn construită pe locul fostei Catedrale ctitorite de marele domnitor la Alba Iulia. Slujba de pomenire a fost oficiată în Biserica „Sfânta Treime” și „Sfântul Siluan Athonitul” de Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei împreună cu un sobor de clerici, între care şi preotul paroh Florin Botezan.

„Ne aflăm într-un spațiu binecuvântat în care Voievodul Mihai Viteazul, înainte de a intra triumfal în Cetatea Alba Iuliei, a construit Catedrala «Sfânta Treime», între anii 1596-1598”, a spus ierarhul. „Aici mai era o biserică, precum și un așezământ monahal. Despre edificiul mitropolitan și mai ales despre frumoasa biserică ctitorită de Voievodul unificator vor scrie cronicarii Miron Costin, Gheorghe Brancovici, Radu Popescu, în cronica Țării Românești, și chiar Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, în Hrisovul de danie al satului Merișani. Prin cuvinte elogioase, toți aceștia evidențiază importanța acestui locaș de spiritualitate și cultură și de misiune pentru românii ortodocși din Transilvania”, a amintit IPS Irineu.


Biserica „Sfânta Treime” și „Sfântul Siluan Athonitul” din Alba Iulia, ridicată în perioada 1988-1992, se află pe locul fostei Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei și al Catedralei ridicate de Voievodul Mihai Viteazul.

Biserica Mitropoliei nu s-a păstrat, fiind dărâmată în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714, urmând ca numeroase materiale să fie folosite la construirea bisericii ortodoxe a parohiei „Maieri II” din Alba Iulia.

La fel ca și vechea bisericuță ctitorită de Domnitorul Țării Românești, biserica memorială „Mihai Viteazul” din Alba Iulia are ca hram „Sfânta Treime”, simbol al unității de credință și de neam al celor trei Țări Românești. Sfințirea lăcașului de cult a avut loc la 26 noiembrie 2006, moment în care biserica a primit și cel de-al doilea hram, fiind ocrotită de Sfântul Siluan Athonitul.

Despre Mihai Viteazul, Patriarhul Daniel spunea anul trecut că a fost „un domnitor român profund credincios, un apărător al crucii şi al Bisericii strămoşești”.

Cu prilejul comemorării sale, am ales să vă prezentăm 7 aspecte din viața duhovnicească a acestui mare domnitor.

  1. A fost educat creștinește de mama sa, care a devenit monahie la Cozia

Mihai Viteazul a moştenit dragostea pentru valorile ţării şi ale Bisericii străbune din familie. Educaţia creştină pe care a primit-o din partea mamei l-a făcut nestrămutat în credinţa sa. Mama sa, Teodora, care se trăgea din neamul Cantacuzinilor, a fost înmormântată la Mănăstirea Cozia, unde a murit ca monahie.

        2. Sfântul Nicolae i-a salvat viața

Pe când era Ban al Craiovei, domnitorul Alexandru al III-lea a dispus în mod arbitrar decapitarea lui, fiind acuzat în mod nedrept de trădare.

În drumul spre locul execuţiei, Mihai cere voie să intre în biserica din apropiere, pentru a se ruga. În faţa icoanei Sfântului Nicolae din Biserica Albă – Postăvari, situată în mahalaua cu acelaşi nume, Mihai făgăduieşte, în schimbul vieţii, ridicarea unei mănăstiri cu hramul „Sfântul Nicolae”.

Înainte de execuţie, călăul, impresionat de lumina feţei tânărului Mihai, şi neîndrăznind să-l ucidă a aruncat securea şi a fugit. Văzând minunea, boierii au cerut stăruitor domnitorului iertarea celui condamnat la moarte, iar domnitorul a fost silit să o acorde.

           3. A fost numit „cavaler al lui Hristos”

Prin luptele purtate, a apărat nu doar țara sa, ci întreaga creștinătate de atacurile popoarelor migratoare.

Ca membru al Ligii Creştine, Mihai Viteazul a fost recunoscut de aceasta ca un apărător al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii”.

          4. Ctitor de biserici

În calitate de ban, a ctitorit Mănăstirea Mihai Vodă, înzestrând-o cu toate cele de trebuinţă, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a fost scăpat de securea călăului.

„Din nefericire şi această biserică a fost răstignită de regimul comunist prin demolarea ansamblului bisericii şi translarea ei în anul 1985”, a subliniat Patriarhul Daniel.

„Mihai a sprijinit negreşit Biserica, fiind pictat în mai multe lăcaşuri de cult la locul închinat ctitorilor. Este reprezentat pe peretele Mănăstirii Călui, deşi aceasta era ctitoria Buzeştilor. De asemenea, este pictat şi la Biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său contribuise material”, relatează prof. dr. Toma Rădulescu, într-un interviu pentru Ziarul Lumina.

Mihai Viteazul este și ctitorul Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia.

          5. Se spovedea la Starețul Serghie de la Tismana

„Stareţul Serghie era, pentru Mihai Viteazul, la fel cum era Daniil Sihastrul pentru Ştefan cel Mare, el ţinând cont de sfaturile sale”, mai spune istoricul Toma Rădulescu.

Ulterior, stareţul de la Tismana a fost pus de Mihai Viteazul Episcop la Mucaci.

Legătura sa cu monahii era una foarte bună. Înainte de a intra în Transilvania, în 1599, a trimis călugării în misiune, pe drumuri numai de ei ştiute să le spună românilor de peste munţi că va veni un principe ortodox care-i va elibera, ridicând astfel toată Transilvania în picioare.

În groaznica toamnă a anului 1600, atunci când domnitorul Mihai a fost înfrânt şi trădat, mănăstirile din Ţara Românească au fost cele care l-au sprijinit financiar pentru a merge în audienţă la Rudolf al II-lea, la porţile Vienei. Atunci când el a fost gonit de toţi aici, în biserică a aflat sprijin.

          6. A consolidat identitatea Bisericii Ortodoxe din Transilvania

În 1585 au trecut la greco-catolicism o parte din reprezentanţii bisericii kievene, aceştia vrând să-i atragă şi pe arhiereii din Transilvania. Atunci, Mihai Viteazul a luat toate măsurile pentru a evita această situaţie problematică.

„Prin activitatea sa, încercările uniate de pe teritoriul Transilvaniei au fost întârziate cu peste 100 de ani, iar acesta este un argument pentru caracterul şi direcţia luptei sale”, a subliniat Prof. Toma Rădulescu.

După ce a ajuns şi domn al Transilvaniei, Mihai a impus şi construirea unei catedrale ortodoxe în marginea oraşului Alba Iulia, catedrală ce va fi subordonată Mitropoliei Ţării Româneşti.

            7. A văzut Ortodoxia drept liant național pentru unire

Când marele domn a făcut unirea celor trei țări la 1600, Ortodoxia reprezenta liantul național. O dovedesc câteva cronici scrise de autohtoni și străini, din vremea lui Mihai Viteazul. Aceste documente „susțin faptul că românii erau conștienți de originea lor comună, că vorbeau aceeași limbă și erau ortodocși”, după cum afirmă cercetătorul Ionuț Țene, care enumeră patru cronici în acest sens.

Principalii sfătuitori ai domnitorului muntean au fost clerici ai Bisericii Ortodoxe. Apropierea sa faţă de Biserica strămoşească a contribuit la fermitatea şi demnitatea politicii externe a celui ce a fost considerat „un apărător al creștinătății” și „un principe european în adevăratul sens al cuvântului”.

Sursa: Basilica



Știri interne - august 2019 (RO)
 

Patriarhul României i-a acordat Simonei Halep Crucea Patriarhală

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a acordat joi campioanei Simona Halep cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române în cadrul unei ceremonii care a avut loc în Salonul Sfinților Români al Reședinței Patriarhale. „Simona este pentru mulți tineri astăzi un simbol al hărniciei, perseverenței și speranței. Ne bucurăm să scoatem în evidență că toate realizările domniei sale sunt expresia talentului cultivat prin efort susținut, prin efort constant”, a spus Patriarhul României. „Pe lângă toate acestea însă, Biserica, dragă Simona, prețuiește foarte mult faptul că mărturisiți în public prin semnul Sfintei Cruci credința creștină ortodoxă și prin aceasta arătați că reprezentați cu fidelitate poporul român credincios, jertfelnic și talentat”.

„Vă dorim ani mulți, cu sănătate și bucurie și mult ajutor de la Dumnezeu!”, i-a urat Preafericirea Sa la oferirea Crucii Patriarhale. Câștigătoarea turneului de la Wimbledon a mulțumit pentru distincția primită mărturisind că este onorată și în același timp foarte emoționată. „Totdeauna mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a oferit și pentru familia în care am crescut”, a afirmat Simona Halep. „Mă bucur că sunt româncă, mă bucur că sunt pe acest pământ și sper să bucur cât mai mulți oameni și copii, să-i inspir să reușească și ei ceea ce-și doresc”. „Slavă Domnului și Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți!”, a încheiat campioana. Pe lângă Crucea Patriarhală, Simona Halep a primit de la Patriarhul Daniel o Biblie „Centenar”. La eveniment au fost prezenți atât părinții Simonei Halep și alți apropiați ai campioanei, cât și consilieri patriarhali, clerici, ostenitori ai Reședinței Patriarhale. Sursa: Basilica

Patru mari duhovnici, pomeniți la mormintele lor

Părinții Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Victorin Oanele au fost pomeniți la mormintele lor de la Sihăstria, de patru ierarhi ai Bisericii noastre. După liturghia de hram, Mitropolitul Teofan împreună cu Episcopii Veniamin al Basarabiei de Sud, Macarie al Europei de Nord și Varlaam Ploieșteanul au oficiat slujba parastasului pentru cei patru mari duhovnici ai țării noastre trecuți în veșnicie.

Părintele Cleopa Ilie. Cu adevărat un dar de la Dumnezeu pentru poporul român, după cum l-a numit Patriarhul Daniel, părintele Cleopa şi-a pus amprenta asupra spiritualităţii româneşti, fiind o personalitate simbol a vieţii monahale din ţara noastră. Părintele Cleopa a văzut lumina zilei în 10 aprilie 1912. A trecut la cele veşnice în data de 2 decembrie 1998.

Părintele Paisie Olaru. Părintele Paisie Olaru s-a născut în data de 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca (județul Botoșani), într-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la părinți. În anul 1921 a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea din apropiere, luând la călugărie numele de Paisie. În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar în anul 1947 preot, fiind pentru puțin timp egumen la schitul de metanie. Renumitul duhovnic român, Părintele Paisie Olaru, a trecut la cele veşnice în 18 octombrie 1990. În ultima parte a vieţii s-a nevoit la Schitul Sihla şi Mănăstirea Sihăstria.

Părintele Victorin Oanele. Părintele Victorin Oanele s-a născut pe 1 februarie 1931, în satul Poiana, comuna Vrâncioaia, județul Vrancea. A intrat în monahism pe 3 mai 1952, iar din 13 noiembrie 1972 a fost stareț al Mănăstirii Sihăstria. Și-a început slujirea în această funcție de mare responsabilitate în vremuri grele pentru monahism, beneficiind de sprijinul și prezența marilor duhovnici, precum Părintele Cleopa Ilie sau Părintele Paisie Olaru. În dimineața zilei de 24 octombrie 2014, starețul Mănăstirii Sihăstria din județul Neamț a trecut la Domnul. Părintele Victorin a lăsat în urmă una dintre cele mai numeroase și venerabile obști de călugări din Patriarhia Română.

Părintele Ioanichie Bălan. Părintele Ioanichie s-a născut în data de 10 februarie 1930, în Stănița, județul Neamț. La vârsta de 19 ani a intrat ca frate în Mănăstirea Sihăstria, unde a și depus voturile monahale și a fost hirotonit diacon (aprilie 1953). În 1979 a fost hirotonit ieromonah, opt ani mai târziu protosinghel, iar în anul 1992 a devenit arhimandrit. A trecut la cele veșnice în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 2007, după o lungă și foarte grea suferință. Sursa: Basilica

Kituri școlare oferite de IOCC

Organizația Internațională pentru Caritate Creștin Ortodoxă (IOCC), partener al Federaţiei Filantropia, a donat un număr de 12.480 de kituri școlare, ce urmează să fie distribuite în mod egal ONG-urilor membre ale Federaţiei Filantropia. Kit-urile şcolare vor ajunge la copii aflaţi în situaţii sociale precare, lăsaţi în îngrijirea rudelor, cu părinţi bolnavi sau din familii care au în îngrijire mulţi copii, beneficiari  ai ONG-urilor Federaţiei Filantropia. Valoarea totală a donației se ridică la suma de 20.826 USD, echivalentul  a 87.885,72 RON, informează Sectorul Social-Filantropic al Patriarhiei Române. Federaţia Filantropia este o organizaţie privată non-profit care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și reuneşte 22 dintre cele mai active Asociații si Fundații din Patriarhia Română. Scopul singurei organizații de tip federativ din Patriarhia Română este de a crește impactul si eficiența acțiunilor sociale ale organizațiilor membre sau partenere și a structurilor sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, prin integrarea lor într-un răspuns unitar, coordonat și coerent la provocările sociale actuale. Sursa: Basilica

Film documentar la Iași despre viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul

„Pelerin pe urmele Sfântului Gheorghe Pelerinul” este numele documentarului programat a fi proiectat în sala „Iustin Moisescu” din cadrul Ansamblului Mitropolitan Iaşi, informează Doxologia. Evenimentul se înscrie în seria manifestărilor culturale Serile Doxologia, fiind organizat de Centrul Cultural Misionar Doxologia al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Filmul prezintă, în aproape o oră, viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul, mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, născut în anul 1846, în satul Şugag (judeţul Alba).

Sfântul Gheorghe Pelerinul

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe nevoitorul Gheorghe Lazăr în data de 5 octombrie 2017. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezidat la Iași ceremonia de proclamare a sfințeniei nevoitorului Gheorghe Lazăr, originar din Ardeal, în 25 martie 2018, în contextul aniversării a 100 ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul României (27 martie 1918). Sfântul Gheorghe Pelerinul a vieţuit în smerenie şi osteneală, fiind propovăduitor, prin viaţă şi prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârşit minuni şi vindecări, atât în vremea vieţii pământeşti, cât şi după moarte, fiind cinstit de credincioşi. Sursa: Basilica

 

Linkuri la știri:

Evanghelia a născut filantropia Bisericii - Basilica 

Chipul preotului ortodox în scrierile Pr. Stăniloae - Ziarul Lumina 

 



Știri externe - august 2019 (EXT)
 

ISRAEL: Patriarhul Ierusalimului, priveghere de toată noaptea lângă racla Sfântului Ioan Iacob Românul

Preafericitul Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului, a oficiat vineri noapte spre sâmbătă slujba privegherii și Sfânta Liturghie în biserica Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” unde se află moaștele Sfântului Ioan Iacob de la Neamț. Sâmbătă, 5 august, a fost sărbătorit Sfântul Ioan Iacob conform calendarului iulian nerevizuit respectat în Patriarhia Ierusalimului. Patriarhul Teofil a slujit în Pustiul Hozevei împreună cu mai mulți arhierei și cu egumenul mănăstirii, precum și cu clerici români. La finalul Sfintei Liturghii, Preafericirea Sa a elogiat sfințenia românului care a ales să ducă viață de pustnic la peste două mii de kilometri distanță de locul natal.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut în data de 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni,  județul Botoșani, primind la botez numele de Ilie. Rămas orfan de mic, a fost crescut de bunica sa Maria, iar mai apoi de unchiul său Alecu Iacob, care l-a ajutat să continue gimnaziul şi liceul. In anul 1933, intra în obştea Mănăstirii Neamț, condusă atunci de viitorul Patriarh al României, Nicodim Munteanu, unde peste trei ani este călugarit cu numele de Ioan. Pleacă în Ţara Sfântă unde trăieşte mai întâi ca pustnic, iar după doi ani intră în Mănăstirea Sfântul Sava. În anul 1947 a fost hirotonit preot şi instalat ca egumen al Schitului românesc Sfântul Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului, unde a rămas până în anul 1952. Ultimii opt ani din viață i-a petrecut într-o peșteră greu accesibilă, numită Sfânta Ana, din apropierea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aici a murit la 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani. La 20 de ani de la trecerea sa la cele vesnice, i-a fost deschis mormântul unde i s-a găsit trupul plin de mireasmă. Acesta a fost așezat spre cinstire în biserica Mănăstirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în 20 iunie 1992, iar Patriarhia Ierusalimului a proclamat sfințenia lui în 31 ianuarie 2016. Sursa: Basilica

MAREA BRITANIE: Mănăstirea înfiinţată de părintele Sofronie Saharov are un nou stareţ

Părintele Peter Vryzas este noul stareţ al mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights – Marea Britanie, informează Orthochristian. Părintele Peter este născut în anul 1977. S-a alăturat obştii monahale în 2002, la vârsta de 25 de ani. Este ucenic al părintelui Zacharia Zacharou. Tema tezei sale de doctorat este legată de personalitatea părintelui Sofronie Saharov. Noul stareţ îi urmează la conducerea mănăstirii arhimandritului Kirill care s-a retras din cauza vârstei înaintate. Mănăstirea a fost ctitorită de părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, în anul 1958. În 1965, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a trecut sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, devenind mănăstire patriarhală; mai târziu, ea va primi şi titlul de stavropighie. Sursa: Basilica

CHINA: A fost publicat Octoihul în limba chineză

O ediţie a Octoihului cu rânduiala pentru duminicile din an a fost publicată în limba chineză la Editura China Orthodox Press din Hong Kong, informează Orthochristian. Octoihul este cartea de cult care cuprinde rânduiala slujbelor bisericeşti, pe cele opt glasuri, pentru toate duminicile şi zilele săptămânii (cel publicat la Hong Kong este dedicat doar duminicilor), din perioada anului bisericesc cu acelaşi nume. Ediţia de la Hong Kong este bilingvă, textul în chineză fiind prezentat în paralel cu cel în limba engleză. Cartea are la bază traducerea realizată de Misiunea Eclesială Ortodoxă din Beijing în secolul 19. Versiunea digitală va fi disponibilă pentru descărcare gratuită pe site-ul editurii. Sursa: Basilica

RUSIA: Patriarhul Kirill a sfinţit noua biserică a mănăstirii unde a vieţuit Sfântul Serafim de Sarov

Patriarhul Kirill al Rusiei a oficiat săptămâna trecută slujba de sfințire a noului lăcaș de cult din cadrul Mănăstirii Sarov, informează Patriarhia Rusiei. Așezământul monahal este cunoscut pentru faptul că aici a viețuit o perioadă de timp Sfântul Serafim de Sarov. Slujba de sfințire a avut loc în ajunul sărbătorii „Aflarea moaștelor Cuviosului Serafim de Sarov”, celebrată de Biserica Ortodoxă Rusă în data de 1 august, conform calendarului iulian nerevizuit. După eveniment a fost oficiată Sfânta Liturghie de un sobor de 14 ierarhi condus de Patriarhul Kirill. La final, Mitropolitul George de Nijni Novgorod și Arzamas, starețul mănăstirii, a oferit patriarhului Bisericii Ruse o cruce ce datează din secolulul al XVIII-lea, care conține 73 de fragmente din sfinte moaște. A doua zi, de sărbătoarea „Aflarea moaștelor Cuviosului Serafim de Sarov”, Patriarhul Kirill al Moscovei și întregii Rusii a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Diveevo, unde se află moaștele Sfântului Serafim de Sarov.

Mănăstirea Sarov. Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Sarov a fost construită în 1774. În 1925 a fost închisă de regimul comunist ateu, funcționând ca azil pentru copiii orfani, casă pentru prizonierii politici și ca institut de cercetare atomică. Din cauza stării avansate de deteriorare a fost dinamitată în 1951 de regimul comunist ateu. În 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a luat decizia de a redeschide Mănăstirea Sarov. Din inițiativa Patriarhului Kirill, în primăvara anului 2016 a început reconstrucția mănăstirii pe locul inițial. Sfântul Serafim de Sarov. Cuviosul Serafim s-a născut în 19 iulie 1759, în oraşul Kursk din Rusia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 17 ani, fiind călugărit după 8 ani de ucenicie. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure urmând rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt. A trecut la Domnul în data de 2 ianuarie 1833, după o viață bineplăcută lui Dumnezeu. În anul 2017, Patriarhul Kirill a oferit Patriarhiei Române un fragment din moaștele Sfântului Serafim, cu prilejul vizitei sale în țara noastră. Actualmente moaștele sfântului rus se află din data de 2 noiembrie 2017, la Biserica „Sfântul Nicolae Tabacu” din Capitală. Sursa: Basilica

 

Linkuri la știri:

Supraviețuitoare a avortului, militant pro viață – Stiripentruviata 

Grafic – proiecția populației globale la orizontul anului 2100 – Cultura Vieții 

 



Iohannis: Am semnat un memorandum România-SUA privind tehnologia 5G, pentru asigurarea securității naționale
 

După cum informează Hotnews, ​Președintele Klaus Iohannis a declarat, marți 20 august, cu ocazia vizitei ofiaciale pe care o efectuează în SUA, că, în cadrul întrâlnirii pe care a avut-o la casa Albă cu omologul său american, Donald Trump, a fost semnat un Memorandum de înțelegere România-SUA privind tehnologia 5G, „pentru asigurarea prosperității dar și a securității naționale”. Într-o declarație comună semnată de Iohannis și Trump se arată că România și SUA „caută să evite riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G”. La rândul său, Casa Albă a transmis, într-un comunicat oficial, după vizita lui Iohannis, că „România este hotărâtă să lucreze cu Statele Unite pentru combaterea amenințărilor de securitate cibernetică ridicate de furnizorii chinezi în domeniul rețelelor 5G”.

Președintele Iohannis: „A fost semnat un memorandum de înțelegere privind tehnologia 5G, având în vedere siguranța rețelelor de comunicații wireless de generația a cincea pentru asigurarea prosperității dar și a securității naționale. În România se pregătește o procedură publică pentru asta și cred că toată lumea s-ar bucura dacă am avea mai multe oferte inclusiv din partea americană. Aici este vorba despre companii private care vor veni și sperăm să se întâmple acest lucru. memorandumul nu se referă la o anumită companie, ci clarifică unele criterii de transparență, de compatibilitate cu statul de drept și așa mai departe.”

Hotnews reamintește că și la București, înainte de plecarea în SUA, Klaus Iohannis a menționat că vrea să dezbată în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) chestiunile legate de o eventuală implicare a companiei chineze Huawei în realizarea rețelei naționale de comunicații pe tehnologie 5G, pentru că unii nu sunt încă suficient de îngrijorați” de controversele legate de firma chineză. Iohannis a spus atunci că SUA sunt îngrijorate de faptul că aliați ai americanilor, din cadrul NATO, vor să apeleze la serviciile Huawei.
„La noi unii nu sunt încă suficient de îngrijorați. Nu realizează ce se întâmplă aici, va trebui să discutăm și în CSAT un pic, să vină specialiștii să spună mai multe, pentru că, o astfel de infrastructură va fi greu de înlocuit apoi, dacă va fi nevoie”, a afirmat Iohannis. În martie 2019, ​ambasadorul american în Germania a trimis o scrisoare ministrului german al economiei și a spus în termeni duri că ar putea fi limitată cantitatea de informații clasificate trimisă către serviciile germane, dacă țara europeană alege compania Huawei pentru construcția rețelei 5G. SUA și-au avertizat aliații în ultimele săptămâni să nu aleagă Huawei sau să înceteze colaborarea cu grupul chinez, dar scrisoarea de acum, despre care a relatat în premieră WSJ, este cel mai dur mesaj, scrie  Claudiu Zamfir pentru HotNews.ro.

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Principiile alimentației în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinti (Video) - Pr. Iustin Petre
 
 
 


Fericirile din Apocalipsă - meditație - Valeriu Tănasă

Fiind convinși că toți oamenii sunt în căutarea fericirii cerești, am căutat asiduu cuvânt de folos în cartea Tâlcuire la Apocalipsă, ce îl are ca autor pe Sfântul Andrei, episcop al Ghesariei, din veacul al cincilea. La Tâlcuirea Sfântului Andrei, autorii cărții în limba română au adăugat și o seamă de cuvinte ale lui Ambrozie al Mediolanului (veacul al patrulea), un mare Sfânt al  Bisericii drept-slăvitoare din Apus, și al Arhiepiscopului Averchie Taușev, unul dintre ultimii urmași ai Apostolilor care a mărturisit adevărurile de credință ale Ortodoxiei chiar în vremea noastră.

Astfel, am fost prins de aripile bucuriei că pe lângă cele nouă fericiri care se citesc la Sfânta Liturghie din Evanghelie, - am mai aflat în Sfânta Scriptură pe a zecea, - ce o dăruiește Domnul Iisus Hristos tuturor celor care se trezesc la adevărata credință. Este acel răspuns oferit apostolului Toma, care, după cum știm, a refuzat să creadă, până când nu l-a  văzut pe Domnul înviat: “Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29).

Avem bucurie mare și speranță să învingem acest timp întunecat prin citirea Apocalipsei, unde în capitolul întâi, noi am aflat a unsprezecea fericire: “Fericit este cel ce citește și cei ce ascultă cuvintele  proorociei și păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape” (Apoc. 1, 3).

Se cuvine să citim în aceste zile rele Apocalipsa, fiindcă este o faptă prin care arătăm că avem măcar la nivel minimal… “curaj în fața morții”, cum am găsit scris în Jurnalul fericirii, - celebra carte a părintelui Nicolae Steinhardt. Citind din Scriptură suntem în dialog cu Domnul Iisus Hristos și, - în același timp nu mai rostim cuvinte care, de cele mai multe ori, - sunt palavre sau lozinci lipsite de trăire și de ideatică, adresate neantului.

Mulți nu citim Apocalipsa dintr-o teamă irațională, alții din lene, dar iată că cei care o citesc și ascultă cuvintele Cărții Apocalipsei primesc lumina fericirii cerești. Prin citirea Apocalipsei se revarsă dragostea Sfintei Treimi peste inimile sufletelor noastre.

Prin fericirea ce o primim din citirea Apocalipsei vom primi în dar îndumnezeirea și totodată și sfințirea (transfigurarea) întregii Creații. Fiecare primim fericire și slavă potrivit faptelor săvârșite de noi sub soare.

Dacă este inclusă în Sfânta Scriptură, de ce să nu fie cercetată și Apocalipsa?! Mai cu seamă că îngerul Domnului îi spune sfântului evanghelist Ioan că cei care se silesc să citească Apocalipsa vor afla în ea fericirea.

Ajungând la ultimul capitol al Apocalipsei, cel cu numărul 22, am avut uimirea să descoperim a douăsprezecea fericire:

< “Căci iată! – vin curând. Fericit cel care păzește cuvintele proorociei aceste cărți!” > Apoc. 22, 7.

Fără îndoială că sunt o infinitate de fericiri în stihurile Apocalipsei. Dar pentru a le cunoaște trebuie citită Scriptura. Citirea este pe aceiași treaptă cu rugăciunea, învață Sfântul Isaac Sirul. Idealul creștinului, l-am găsit formulat într-o alcătuire genială în scrierea Despre botez a sfântului Marcu Ascetul. Prin urmare idealul creștinului este “…să ajungă la dragostea desăvârșită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca Înaintemergător Iisus”.

Iar părintele Stăniloae învață că inima nu e la urma urmelor decât adâncul minții. De ce? Fiindcă mintea este aceea care are menirea de a sta fericită de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune.

Iar cei care ajung să aibă dialog cu divinitatea ne spune Psalmistul cine sunt: “Fericiți cei fără prihană care umblă în legea Domnului. Fericiți cei ce păzesc poruncile Lui și-L caută cu toată inima lor.” (Psal 118, 1-2).

Fiindcă persistă o confuzie generală în lupta fiecărui om în a afla fericirea, o să încheiem cu soluția desăvârșită din Evanghelie rostită de Domnul Iisus Hristos: “în fața a mii și mii de oameni, încât se călcau unii pe alții: Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul, le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge și le va pune la masă și, apropiindu-se, le va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, și le va găsi așa, fericite sunt acelea”.



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Creația lumii susținută prin pronia divină - Pr. Ciprian Florin Apetrei

 

Cele trei aspecte ale proniei divine

Dumnezeu a creat lumea și omul din iubire, spre a împărtăși creaturii bunătatea Sa, astfel Acela care din iubire a adus lumea și omul de la neexistență la existență, nu-Și poate întoarce fața Sa de la creatură, ci trebuie să îi poarte de grijă, și aceasta cu atât mai mult cu cât creatura singură, fără ajutorul Său, nu-și poate îndeplini scopul pentru care a fost creată.[i]

Dumnezeu n-a lăsat lumea în părăsire după ce a creat-o, ci poartă grijă de ea, ca să nu se întoarcă în neantul din care a fost adusă, și o sprijină, ca să-și atingă scopul pentru care a fost creată. Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creatură și în mod special față de om. În providență deosebim trei acțiuni sau momente și anume: conservarea, cooperarea sau conlucrarea și guvernarea sau conducerea lumii. [ii] Providența pe care dumnezeu o manifestă față de creație, prin ordinea ei interioară, are trei aspecte principale. Prin lucrarea Sa proniatoare Dumnezeu poartă de grijă omului și lumii create de El, ca să poată exista ca atare. Mântuitorul ne arată că Dumnezeu poartă de grijă păsărilor cerului și crinilor câmpului (Matei 6,26), iar Apostolul Pavel spune: "în El trăim și ne mișcăm și suntem" (Fapte 17, 28). Prin lucrarea Sa de conservare, dumnezeu păstrează identitatea neschimbată a fiecărui lucru, a fiecărei specii sau a fiecărui regn, ca și a întregii creații fiindcă este rezultatul lucrării Creatorului, Care rămâne neschimbabil în ființa Sa. Cu toate că omul trece prin faze diferite ale dezvoltării lui psiho-fizice (tropos), totuși de la început și până la sfârșit, își păstrează neschimbată identitatea lui personală (logos). Tot astfel și creația, cu toate că va trece printr-o transfigurare radicală, de la lumea noastră naturală la lumea spirituală a Împărăției lui Dumnezeu, totuși lumea actuală naturală își păstrează identitatea cu lumea viitoare deplin pnevmatizată. "Stabilitatea lui Dumnezeu este în același timp mișcare, dar nu o mișcare de la un lucru la altul finit, ci o mișcare stabilă în existență prin înnoirea infinității divine în care vom avea totul."[iii] Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Pronia divină este un mare semn de putere, fiindcă ține în existență ceea ce tinde spre inexistență și dispersiune.[iv] Conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt păstrate în forma lor originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci trebuie înțeleasă ca o influență neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în continuă mișcare și schimbare, să ajungă la ținta ei finală: desăvârșirea. De aceea, teologii scolastici au numit această activitate divină o "creație continuă". Dumnezeu a lucrat în trecut, lucrează și în prezent și va lucra și în viitor, pentru ca lumea creată de El, păstrându-și identitatea, să parcurgă în timp o ascensiune continuă spre ținta ei finală.[v] Al doilea aspect al providenței divine este conlucrarea lui Dumnezeu cu întreg universul și cu fiecare parte a lui, ca să-și poată atinge scopul lor. [vi] Cooperarea, conlucrarea sau asistența este acțiunea în puterea căreia Dumnezeu acordă întregii creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-și poată atinge scopul ei dat de El. Astfel, Dumnezeu împărtășește întregii creaturi, ca și fiecărei creaturi în parte, potrivit naturii ei și în conformitate cu legile după care se conduce, ajutorul necesar pentru atingerea scopului său. Desigur, această conlucrare cu creatura, deși este constantă, nu este identică sau uniformă, deoarece într-un fel conlucrează cu creatura neînsuflețită, și în alt fel cu creatura rațională și liberă, omul. Cu creatura neînsuflețită conlucrează în sensul că veghează ca aceasta să-și desfășoare activitatea potrivit legilor specifice ei, precum spune Psalmistul: "Soarele și-a cunoscut apusul său, pus-ai întuneric și s-a făcut noapte" (Psalmi 103, 20-21).

Dumnezeu nu intervine în creație în mod determinist, pentru a suprima identitatea și constituția specifică a fiecărui lucru sau ființe, dar nici nu le abandonează, lăsându-le să se dezvolte în mod irațional, prin întâmplare sau hazard, întrucât Dumnezeu Cel revelat este Dumnezeul iubirii și comuniunii treimice, Cuvântul Tatălui lucrează prin Duhul Sfânt și cooperează sinergetic cu fiecare lucru creat, potrivit identității și modului său propriu de mișcare, prin întâlnirea dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu cu cele create ale fiecărei făpturi în parte și ale tuturor în comun, ca să păstreze unitatea creației. [vii] Mai mult chiar, conlucrarea omului cu Dumnezeu nu are în vedere numai conservarea creației, ci și îndumnezeirea ei, prin Biserică, și se plinește dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, la Parusia Domnului. Cum arăta Părintele Stăniloae, acest proces se realizează prin întâlnirea dintre energiile care au fost zidite de Dumnezeu ca să poată fi pătrunse și transfigurate de energiile necreate în Hristos ca Logos întrupat. Pe această cale, omul credincios poate să facă experiența potențială a unor calități necreate încă de aici de pe pământ, ca arvună a transfigurării lui depline și a întregii lumi în Hristos. [viii] Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, ființa conștientă și liberă, se realizează însă în mod diferit, această conlucrare fiind în funcție de calitățile, aptitudinile, vocația, scopul propus și mijloacele alese de persoana umană în cauză. Astfel, dacă pe lângă calitățile corespunzătoare, persoana respectivă își propune realizarea unui scop mai înalt, Dumnezeu îl ajută la realizarea acestuia, ușurându-i găsirea mijloacelor, depășirea greutăților, menținându-i elanul sau entuziasmul în desfășurarea acțiunii. Iar dacă totuși în mod inconștient și involuntar se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea spre a putea înțelege urmările acțiunii sale și a se opri astfel din săvârșirea a ceea ce și-a propus. Însă niciodată, în această activitate de conlucrare, Dumnezeu nu ridică libertatea omului, astfel că acela care în mod voluntar urmărește un scop rău, e lăsat să-l împlinească (cf. Romani 1, 26).

Dumnezeu îi deschide omului drumul spre o viață nouă în final: "Iată, noi le facem pe toate" (Apocalipsa 21, 5). Dar pentru ca să se realizeze în om aceasta înnoire, el însuși trebuie să se străduiască a deveni nou. După îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Așa umblăm și noi, întru înnoirea vieții" (Romani 6, 4). Numai astfel el poate progresa pe calea urcușului duhovnicesc: prin propria sa străduință, dar ajutat de harul divin. Așadar, în acest fel el va putea ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, după îndemnul Mântuitorului: "Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este" (Matei 5, 48).

Mântuirea adusă de Hristos are atât dimensiune personală, cât și cosmică. Conlucrarea lui Dumnezeu cu creația se vede din cuvintele Mântuitorului, Care spune că: "Tatăl meu până acum lucrează; și Eu lucrez" (Ioan 5, 17), sau cum spune Apostolul: "Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după bunăvoința Lui" (Filipeni 2, 13). Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul arată că lumea nu este destinată distrugerii, ci transfigurării ei în Hristos.[ix]

În fine, al treilea aspect al providenței divine privește conducerea lumii către scopul ei final, cerul nou și pământul nou ale Împărăției lui Dumnezeu. Guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care Dumnezeu conduce creatura, în general, și fiecare creatură, în special, spre înfăptuirea scopului ei. Și această lucrare dumnezeiască se realizează într-un fel cu creatura neînsuflețită și într-un alt fel cu omul. Creaturile neînsuflețite sunt conduse de Dumnezeu prin legile pe care El le-a sădit în natura fiecăreia dintre ele, precum spune Psalmistul: "Pus-ai hotar (apelor) pe care nu-l vor trece și nici nu se vor întoarce să acopere pământul" (Psalmi 103, 10). Omul și comunitățile omenești sunt conduse de Dumnezeu spre trepte de existență din ce în ce mai ridicate, printr-o activitate de împreună-lucrare, în care se poate deosebi și o lucrare creatoare progresivă – acea creație continuă de care vorbeau teologii scolastici – cîci însăși apariția constantă și continuă a noi și noi generații de oameni, care iau locul celor care au părăsit lumea aceasta, este nu numai o conducere a lumii spre scopul ei, ci și o activitate creatoare a lui Dumnezeu. [x] Mântuitorul vorbește despre guvernarea lumii când numește pe Dumnezeu "Domn al cerului și al pământului" (cf. Matei 11, 25), iar Sfântul Efrem Sirul spune că: "Lucrurile omenești rămân de nimica dacă nu se îndreaptă către Dumnezeu."[xi] Guvernarea creației de către Dumnezeu are în vedere atât identitatea dintre lumea actuală și cea viitoare, așa cum am subliniat mai sus, cât și mișcarea sa orientată către slăvirea ei finală în Hristos. De aceea, nu este surprinzător faptul că Părintele Stăniloae face apologia unei teologii a mișcării, spre care trebuie să se îndrepte întreaga noastră atenție. Într-un comentariu făcut la opera Sfântului Atanasie cel mare, ne spune că Sfântul Maxim Mărturisitorul " a atras atenția asupra importanței mișcării creaturilor conștiente în urcușul lor unificator și desăvârșitor spre Dumnezeu. După ce științele naturii au pus în evidență importanța universală a mișcării și a energiilor care o susțin, în legi descoperite de ea în toată realitatea creată, se impune ca sarcină pentru gândirea de mâine dezvoltarea unei teologii a mișcării, ca o explicație teologică a ei.[xii] Pentru Părintele Stăniloae teologia mișcării este o teologie ce tinde la îndumnezeirea omului și a creației întregi în Hristos. "Spiritualitatea creștină răsăriteană, cu dogmele ei deschise spre infinit, cu rânduielile purificatoare de patimi și susținătoare ale rugăciunii, este cea mai bună metodă atât pentru dobândirea adevăratei libertăți întru Dumnezeu, cât și pentru progresul în cunoașterea și comuniunea prin experiență a lui Dumnezeu și a semenilor; este cea mai bună metodă prin care se asigură înaintarea pe linia voită de providența lui Dumnezeu, care a ajuns la lucrarea ei cea mai înaltă în Hristos. Căci ea se revelează în Hristos ca un plan și ca o lucrare reală în vederea mântuirii și a îndumnezeirii creației în El."[xiii] Teologia patristică a reabilitat noțiunea de mișcare, arătând că aceasta nu îndepărtează omul de Dumnezeu, ci este mijlocul prin care Dumnezeu călăuzește creația, ca să înainteze spre slăvirea ei finală în Hristos. [xiv] Cele trei acțiuni sau momente ale activității providențiale sunt mai mult aspecte ale ei, deoarece adeseori se împletesc și întrepătrund, formând o singură acțiune divină, în care Dumnezeu pe toate spre folosul său le orânduiește. [xv] Deoarece providența divină îmbrățișează nu numai lumea în general, ci și fiecare creatură, în parte (cf. Matei 10, 29-30), ea se împarte în generală și specială. La fel, ea poate fi ordinară și extraordinară. Providența ordinară se exercită prin mijloace naturale pe care Dumnezeu le-a rânduit odată cu crearea lumii, iar cea extraordinară prin mijloace speciale mai presus de legile naturii, prin minuni. [xvi] Realitatea providenței divine este dovedită neîndoielnic atât de Sfânta Scriptură, cât și de Sfânta Tradiție. Precum au observat Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, întreaga Scriptură cuprinde cea mai vie, cea mai populară și cea mai poetică expresie a ideii de providență divină, unele din paginile ei având un conținut demonstrativ în această privință. Asemenea pagini găsim în cartea lui Iov, în cartea Psalmilor (îndeosebi Psalmul 103) și îndeosebi în cuvântările Mântuitorului. La fel, Sfinții Părinți au susținut și apărat în unanimitate învățătura Bisericii despre providența divină, folosindu-se de argumente atât din rațiune, cât și din Sfânta scriptură, recunoscând că Dumnezeu nu este numai Făcătorul cerului și al pământului, ci și Atotțiitorul acestora, precum se afirmă în articolul 1 din Crez. [xvii] Acțiunea providenței este comună celor trei Persoane ale Sfintei treimi. Vorbind despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu-Tatăl pentru oameni, Mântuitorul zice: "Deci nu duceți grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea ori cu ce ne vom îmbrăca? (...) știe doar tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele" (Matei 6, 31-32). Referindu-se la lucrarea comună a Tatălui și a Fiului, Mântuitorul spune: "Tatăl meu până acum lucrează; și Eu lucrez" (Ioan 5, 17), iar Psalmistul grăiește despre sfântul Duh: "Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului" (Psalmi 103, 31).

Numeroși critici, ca și necredincioși din toate timpurile, au ridicat obiecții împotriva providenței[xviii], dintre care cele mai importante sunt următoarele:

1. Libertatea omului. Una dintre principalele obiecții este următoarea: Dacă Dumnezeu guvernează lumea și în special veghează asupra omului și0l conduce pe acesta în acțiunile sale, aceasta înseamnă că El nimicește sau anulează, ori cel puțin restrânge, libertatea omului, care astfel nu mai este stăpânul acțiunilor sale, libertatea lui morală fiind anulată sau cel puți diminuată. De aici rezultă pentru om o serie de consecințe negative cu privire la responsabilitate, obligație, merit și vină etc., iar pe de altă parte, se sprijină teza celor ce susțin predestinația necondiționată. [xix] Această obiecție este însă lipsită de temei, deoarece Dumnezeu nici nu forțează, nici nu anulează libertatea omului, dată acestuia prin creație; în conlucrarea cu omul prin Harul Său, Dumnezeu nu forțează și nu anulează voința omului, pentru că El însuși e libertatea desăvârșită, care nu manifestă nicio dorință de a-l stăpâni pe om. Fiind una dintre caracteristicile specifice lui Dumnezeu, libertatea Sa este și garanția libertății omului, căci "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2 Corinteni 3, 17). Adeseori, Mântuitorul arată că orice răspuns al omului la chemarea Domnului presupune neapărat voința liberă a acestuia: "De vrei să intri în viață, păzește poruncile (...) De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta (...)" (Matei 19, 17-21), i-a răspuns tânărului bogat Mântuitorul.

Dar prin împreună-lucrarea Sa cu omul, Dumnezeu vrea să-l elibereze pe acesta de tot ce îi mărginește libertatea, spre a-și putea folosi rodnic puterile pe care i le-a dat prin creație. El nu-i anulează acestuia nicidecum libertatea, ci, dimpotrivă, îl cheamă la adevărata libertate: să fie liber de păcat, să nu mai ajungă robul acestuia, să nu mai recadă sub jugul robiei păcatului (Galateni 5, 1). Așadar, prin colaborarea Sa cu omul, Dumnezeu îi ajută acestuia să-și recâștige adevărata libertate, în care el acceptă în mod liber binele, dăruindu-se iubirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Dar spre a ajunge la aceasta, omul trebuie să colaboreze cu harul divin, prin care el își dobândește adevărata libertate: libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu în viața de dincolo (Romani 8, 21).

Mai adăugăm la aceasta faptul că în viața de toate zilele găsim exemple de oameni dedați cu totul răului, care, unelte ale diavolului fiind, săvârșesc răul în mod constant, aducând serioase daune morale și materiale nu numai unuia sau altuia dintre semeni, ci întregii societăți (de ex., autorii actelor de violență, atentatorii, traficanții de stupefiante etc.). dacă Dumnezeu n-ar respecta libertatea omului, ar trebui ca aceștia – sub o formă sau alta – să fie opriți de la nelegiuirile lor, dar tocmai faptul că ei se mențin pe calea răului este cea mai bună dovadă că Dumnezeu le respectă libertatea, lăsându-i să zacă în "poftele inimii lor" (Romani 1, 24), spre "ziua judecății" (2 Petru 2, 9).

2. Existența răului în lume. Această obiecție a fost formulată astfel: Dacă Dumnezeu conduce lumea, cum și de ce există răul în lume? Nu cumva Dumnezeu e cauza răului? Respingând de la început ca false toate concepțiile care susțin existența unui rău metafizic în lume (concepțiile dualiste care afirmă că la temelia lumii stau două principii: al binelui și al răului, precum și concepțiile pesimiste, ca a lui Schopenhauer), putem afirma că răul existent în lume este de două feluri: răul fizic și răul moral. Răul fizic constă în imperfecțiunile care există în natură și în viața umană: erupții vulcanice, cutremure de pământ, uragane, ploi torențiale și inundații, secetă, numeroase boli și suferințe trupești care culminează cu moartea. Răul moral sau păcatul a intrat în lume din cauza greșelii protopărinților noștri, fiind în mare parte și cauza răului fizic, căci suferințele , bolile și moartea, ca și înrăutățirea naturii și dușmănia animalelor sălbatice față de om sunt de asemeni, urmările păcatului. Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel spunând: "Căci făptura a fost supusă deșertăciunii (stricăciunii) nu în voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o" (Romani 8, 20).

Pe de altă parte, din cauza alterării chipului lui Dumnezeu în om prin păcat, mintea lui s-a întunecat, simțirea s-a pervertit, voința a slăbit, încât el a ajuns să fie supus ușor poftelor și patimilor de tot felul, a râvnit și s-a condus după valori false, a poftit ce era al altuia, l-a nedreptățit și exploatat pe aproapele, astfel că relațiile dintre oameni s-au înrăutățit, din certuri și neînțelegeri ajungându-se la omoruri și la războaie între colectivitățile umane.[xx]  Cât privește răul fizic, acesta, privit în sine, în afara relației cu omul, nu e nici rău, nici bine, deoarece aceste fenomene sunt agenți fizici care țin de natură, devenind rele numai când cauzează pagube și nenorociri pentru oameni. Dar și în cazul în care se distrug bunurile materiale sau afectează însăși viața omului, trebuie să vedem în ele mijloace folosite pentru pedepsirea răului moral, păcatul, precum și prilejuri de aducere aminte că trebuie să ne pocăim, spre a nu cădea și noi în aceeași osândă ca și aceia care au suferit de pe urma lor. În această privință, însuși Mântuitorul ne atrage atenția prin două exemple – galileenii uciși de Pilat și cei optsprezece peste care a căzut turnul în Siloam (Luca 13, 1-5) – că răul fizic îi amenință ca pedeapsă din partea lui dumnezeu pe toți cei ce perseverează pe calea păcatului, chiar dacă la un moment dat a lovit numai pe unii dintre păcătoși. [xxi] Așadar, autorul răului în lume nu e nicidecum Dumnezeu, ci omul prin voința sa liberă. De altfel, Sfinții Părinți subliniază adeseori că rpul n-are o existență proprie, deși este o realitate, ci lipsa binelui poarta numele de rău, deci el este o lipsă în existență, ceea ce nu există. La fel, ei arată că Dumnezeu nicidecum nu poate fi socotit drept cauza răului. În această privință, Sfântul Vasile cel Mare spune: "Nu socoti nici pe Dumnezeu cauza existenței răului, nici nu închipui răul ca având o existență proprie. Căci nu e subzistență (substanțială) răutatea, ca un animal oarecare; nici nu are vreo esență ipostaziată a ei. Căci răul este o lipsă a binelui (...) Așa și răutatea nu are o subzistență proprie, ci vine după aceea, datorită rănilor sufletului. Căci nu e nici nefăcut, cum spune cuvântul celor necredincioși, care fac răul cu aceeași cinste cu natura bună, considerând că amândouă sunt fără de început și mai presus de facere. Nici creat, căci dacă toate sunt din dumnezeu, cum ar fi răul din bine? Căci nimic rău nu e bine, nici răutatea, din virtute".[xxii]

Fiind răul o lipsă a binelui, a cărui carență se opune progresului moral în lume, concepția creștină nu-l leagă de esența realității eterne, nici de cea creată de Dumnezeu, ci numai de libertatea omului. Dar după unii, dacă se iau în considerare cantitatea și varietatea răului din lume și dintre oameni, trebuie admisă, ca o cauză suplimentară a răului, în afara libertății omului, libertatea altor spirite, în speță a îngerilor răi sau a diavolului. Astfel își găsesc explicația o serie de rele care bântuie omenirea de astăzi.[xxiii]

3. Disproporția dintre merit și răsplată. Cea din urmă obiecție mai importantă împotriva providenței este formulată în felul următor: Dacă există providență divină, de ce nu există un raport just între virtute și fericire și între ticăloșie și nefericire, chiar în această viață? De ce, bunăoară, omul drept, credincios, evlavios, virtuos, în loc să se bucure de fericire în viață, e deseori nefericit, în timp ce acela păcătos, vicios necredincios, rău, în loc să fie nefericit, triumfă de multe ori asupra celui drept prin însăși răutatea lui, bucurându-se de fericire și de bunăstare?

Dar dacă cercetăm mai îndeaproape cazuri concrete în acest sens, constatăm că de cele mai multe ori este vorba de aparențe care înșeală. Căci fericirea și nefericirea nu sunt în funcție de bogăție sau de lipsa acesteia și nici de treptele ierarhiei sociale pe care se află unii sau alții. Adeseori, cei pe care-i credem fericiți, deoarece posedă bogății sau au funcții sociale înalte, nu sunt fericiți, fiindcă au conștiința împovărată de fapte rele, ori nu-și găsesc liniștea din cauza alergării după mari bogății și onoruri, ori nu sunt mulțumiți de ceea ce au făcut în viață în raporturile lor cu cei cărora le-au fost superiori ierarhici. Priviți din exterior, acești oameni par fericiți, dar dacă am putea pătrunde în conștiința lor, am vedea uneori că nu e așa. Ba, uneori, bogatul care pare fericit are copii neascultători și răi, ori bolnavi, ceea ce aduce părinților numai suferință și nenorocire. [xxiv] pe de altă parte, cel sărac, modest, lipsit de bogăție și onoruri sociale, dar virtuos, credincios și lipsit de invidie față de alții, poate fi mai fericit decât bogatul, dacă are cugetul curat, conștiința nepătată și, fiind lipsit de pretenții nejustificate, se mulțumește cu ceea ce are.

Iar dacă uneori se întâmplă ca cei credincioși, evlavioși, drepți, într-adevăr să sufere în această viață, fiind adeseori ținta unor nenorociri continue, trebuie să avem în vedere că în concepția creștină suferința are un rol moral deosebit. Dacă cel ce se află în suferință își va câștiga virtutea răbdării și privește aceste nenorociri ca încercări la care este supus spre a-și dovedi și mai mult credința și dragostea față de Dumnezeu, atunci el nu disperă, nu cârtește împotriva lui Dumnezeu, ci primește toate cu înțelegere, spunând asemenea dreptului Iov: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat" (Iov 1, 21). Sfântul Apostol Pavel, reproducând un îndemn din Pilde privitor la certarea Domnului către cei pe care-i iubește, ne încredințează că Dumnezeu Se poartă cu noi ca un tată care își ceartă fiii săi. (Evrei 12, 7).

Dacă totuși unii dintre cei răi se bucură de fericire, să nu uităm că prin aceasta Dumnezeu poate urmări îndreptarea acestora, spre a-i atrage la Sine, spre a-i îndemna la pocăință, spre a-i face să vadă bogăția îndurării divine. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Sau disprețuiești tu bogăția bunătății lui (Dumnezeu) și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?" (Romani 2, 4).

4. Deismul a apărut în Anglia în veacul al XVIII-lea, fondatorul său fiind Herbert of Cherbury. Deismul respinge orice dogmă a religiilor oficiale, reducând religia la un fenomen care decurge din însăși natura omenească. Caracteristica fundamentală a deismului este recunoașterea lui Dumnezeu numai drept cauza primară a lumii și a omului, cu negarea totală a intervenției divine în fenomenele din univers, natura dezvoltându-se și conducându-se după legile ei proprii. [xxv]

5. Deismul este o concepție filozofico-religioasă care se opune întru totul ideii de providență divină. Prin aceasta, deismul își făurește o concepție falsă despre dumnezeu, pe care, împotriva oricărei logici, Îl lipsește tocmai de ceea ce Îl leagă mai mult pe Creator de opera sa: purtarea de grijă față de aceasta. Cu atât mai mult, deismul nesocotește calitatea lui Dumnezeu de Părinte iubitor și purtător de grijă pentru tot ce a creat. Dumnezeu n-a creat lumea dintr-un capriciu, pentru ca apoi să o părăsească, și nici n-a creat-o fără să-i fi dat din veșnicie acesteia un scop, de împlinirea căruia poartă de grijă El. [xxvi] Dacă Dumnezeu din veșnicie a avut în ființa Sa planul de creare a lumii, precum și mersul ei rânduit în vederea împlinirii scopului pentru care  a fost creată, la fel, din veșnicie, El a hotărât ca acest scop să se împlinească neabătut, pentru aceasta El acordând lumii pronia sau purtarea Sa de grijă. Căci dacă legea veșnică cuprinde principiile generale după care se conduce creatura, providența divină conduce în mod detaliat aplicarea acestor principii, începând din primul moment al creației și până când lumea își va fi împlinit scopul ei. [xxvii] Ținând seama de faptul că lumea, după porunca Creatorului: "Creșteți și vă înmulțiți, și umpleți pământul și-l supuneți..." (Facerea 1, 28), se află într-o continuă schimbare datorită efortului uman, apărând în ea pe parcurs noi realități, precum și de faptul că generațiile vechi de oameni dispar și mereu se nasc și cresc altele noi, care iau locul celor dispărute, putem afirma cu scolasticii că în lume este vorba de o creație continuă, de la care Dumnezeu nu poate lipsi nicidecum. Astfel stând lucrurile, providența divină apare cu atât mai necesară, cu cât fără ajutorul ei, creatura nu și-ar putea împlini scopul său. Așadar, un Dumnezeu creator care Să se dezintereseze și să lase în părăsire creatura Sa ar fi un nonsens, mintea omenească nu-l poate accepta nicidecum. [xxviii] După cum am vazut, pentru Părintele Stăniloae, lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu este purtarea de grijă față de om și lumea creată de El. În acest sens, concluzionând pe baza gândirii teologice a Părintelui Stăniloae, vedem că cele trei aspecte ale Proniei divine ne arată lucrarea lui Dumnezeu, în primul rând, de conservare a creașiei prin păstrarea identității neschimbate a întregii creații văzute, în virtutea faptului că aceasta este rezultatul lucrării Sale. În al doilea rând, Providența divină reprezintă conlucrarea lui Dumnezeu cu întreg universul și cu fiecare parte a lui ca să-și poată atinge scopul lor. Iar al treilea aspect al Providenței divine privește conducerea lumii către scopul final, cerul nou și pământul nou ale Împărăției lui Dumnezeu.

Sursa: Teologia Creației în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae și concepțiile cosmologice moderne, Pr. Dr. Ciprian Florin Apetrei, Ed. Andreiana 2018


[i] Pr. Dumitru POPESCU, Iisus Hristos Pantocrator, p. 182

[ii] Pr. Isidor TODORAN, Arhid. Ioan ZĂGREAN, Dogmatica ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, p.177

[iii] Pr. Dumitru STANILOAE, în Introducerea la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 34

[iv] N. CHIȚESCU, I. TODORAN, I. PETREUȚĂ, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. I, p. 472

[v] Pr. Isidor TODORAN, Arhid. Ioan ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 177

[vi] Pr. Dumitru POPESCU, Iisus Hristos Pantocrator, p.183

[vii] Pr. Dumitru POPESCU, "Centralitatea lui Hristos..." în Glasul Bisericii, București, 2002, p.4

[viii] Pr. Dumitru POPESCU, Iisus Hristos Pantoctartor, p.183

[ix] Pr. Dumitru POPESCU, Iisus Hristos Pantocrator, p. 184

[x] Pr. Isidor TODORAn, arhid. I. ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 178

[xi] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 474

[xii] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Introducere la Ambigua Sf Maxim Mărturisitorul p. 60

[xiii] PR. Dumitru STĂNILOAE, teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 497

[xiv] Pr. Dumitru POPESCU, Iisus Hristos Pantocrator, p. 185

[xv] Pr. Isidor TODORAN, arhid. I. ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p.179

[xvi] Pr. Isidor TODORAN, arhid. I. ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p.179

[xvii] Pr. Isidor TODORAN, arhid. I. ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p.179

[xviii] Pr. Isidor TODORAN, arhid. I. ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p.179

[xix] Pr. Isidor TODORAN, arhid. I. ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p.179

[xx] Cf. pr. I. TODORAN, Arhid. I ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 179

[xxi] Cf. pr. I. TODORAN, Arhid. I ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 179

[xxii] Sf. VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaemeron, apud Pr. I. TODORAN, Arhid. I. ZĂGREAN, Dogmatica ortodoxă, p.179

[xxiii] Pr. I. TODORAN, Arhid. I ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 180

[xxiv] Pr. I. TODORAN, Arhid. I ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 180

[xxv] Ion BĂNȘOIU, Deismul englez în istoria filozofiei moderne și contemporane, Ed. Academiei Socialiste România, 1984, pp. 510-518

[xxvi] Pr. I. TODORAN, Arhid. I ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 181

[xxvii] Pr. I. TODORAN, Arhid. I ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 181

[xxviii] Pr. I. TODORAN, Arhid. I ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, p. 181

 

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
De ce se face dezlegare doar la pește în timpul postului?
 

Pornind de la atenția deosebită pe care Biserica o acordă mântuirii sufletului, de la urmările grave ale păcatului lăcomiei, dar mai ales de la exemplul Mântuitorului de a posti, Biserica ne învață că hrana și consumul exagerat de alimente și băuturi nu este scopul principal al vieții noastre. Trupul trebuie îngrijit prin anumite restricții alimentare și prin post.

Având în vedere că, în perioada posturilor, carnea, ouăle și toate produsele lactate sunt înlăturate din meniul nostru zilnic, ne întrebăm de ce, totuși, există în post dezlegări la pește (sau fructe de mare) și de ce aceste produse nu intră în aceeași categorie, alături de celelalte tipuri de carne?

În primul rând, dezlegarea la peşte este privită ca o bucurie a prezenței Mântuitorului în viața creștinilor. Încă din primele veacuri, simbolul peștelui era folosit de către aceștia, deoarece le permitea să se recunoască între ei fără a se expune pericolelor. Numele grecesc al peştelui (IHTIS) era pentru primii creştini un acrostih hristologic: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul (Iisus Hristos ιχ — IH; Fiul lui Dumnezeu θέος — teos = Dumnezeu şi υἱός — iios = fiu; numele de Mântuitor σωτήρ, ὁ — sotir).

În al doilea rând, știm că Biserica nu a recomandat niciodată extremele. De aceea, anumite zile din timpul posturilor (Praznice Împărăteşti sau sărbătorile sfinţilor) sunt consemnate în calendar cu dezleagare la untdelemn, vin şi peşte. După cum arată părintele Nicolae Necula, permisiunea consumului de carne de pește în timpul postului „este doar o derogare pentru cei ce se ostenesc, nu o hrană permanentă, zilnică. Prin compoziția chimică, această carne se deosebește de cea a animalelor sau a păsărilor dinafara mediului acvatic. De asemenea, este o carne ușor de digerat, bogată mai ales în fosfor, pe când cea de miel sau porc este bogată în proteine și în grăsimi greu de digerat și care aduce, după ea, nevoia consumării de alcool și pofta pentru plăcerile trupești”.

Unii credincioși consideră mâncarea de pește ca fiind o mâncare obișnuită în timpul posturilor de peste an, iar acest lucru nu este corect. De aceea, bine ar fi să consultăm calendarul și să ne informăm mereu în legătură cu zilele în care este dezlegare la pește, mai ales în perioada postului. Cunoscând aceste lucruri și alăturându-le normelor și canoanelor bisericești referitoare la folosirea peștelui ca hrană în timpul anului bisericesc, vom păstra atât sănătatea trupului, cât și pe cea a sufletului și vom dobândi mult spor duhovnicesc.

Ce înseamnă expresia „dezlegare la peşte” din calendarul ortodox

În Biserica ortodoxă există zile de post în care s-a rânduit de către Sfinţii Părinţi să se facă dezlegare la peşte. Acest lucru înseamnă consumarea mâncărurilor de post, plus untdelemn, vin şi peşte. Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfinţit (439-532 A.D.) menţionează prezenţa încă din vechime a acestei dezlegări. Însemnătatea ei este multiplă. În primul rând dezlegarea la peşte este privită ca o mângâiere acordată credincioşilor prin prezenţa în Biserică a Mântuitorului Hristos, o bucurie şi o celebrare a Mântuitorului, care a fost simbolizat în primele veacuri ca Peşte, literele acestui cuvânt în limba greacă ICHTIS – fiind iniţialele expresiei „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”. Apoi, Hristos şi-a ales apostolii dintre pescari, a asemănat misiunea creştină cu o prindere de peşte, aşa că peştele are o semnificaţie teologică remarcabilă în creştinism. Zilele de post cu dezlegare la peşte nu sunt nicidecum zile de încălcare a postului, ci zile de post cu mângâiere, în care postirea ca jertfă ascetică se combină cu bucuria prezenţei Mântuitorului în mijlocul credincioşilor. În perioada Penticostarului (de la Înviere la Duminica tuturor Sfinţilor) miercurea şi vinerea se posteşte cu dezlegare la peşte. Apoi în Postul Crăciunului, după Intrarea în Templu a Maicii Domnului, sâmbăta şi duminica se face dezlegare la peşte. De asemenea la marile sărbători care cad în timpul postului (ex: Buna Vestire, Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului etc.) Biserica dezleagă la peşte combinând postirea cu mângâiere

Peştele – simbol al creştinilor din primele veacuri

În primele veacuri creştine, imaginea peştelui apare pretutindeni: în picturile murale, pe sarcofage, în inscripţiile funerare, pe diferite obiecte.n epoca persecuţiilor din secolele I-IV, Mântuitorul Hristos era reprezentat sub chip de mielpăstorpelican, ca semn de recunoaştere a creştinilor între ei. Unul dintre simbolurile hristice cele mai răspândite în primele veacuri creştine era cel al peştelui.

Importanţa atât de mare pe care o are peştele în textul Evangheliei a contribuit cu siguranţă la adoptarea acestui simbol de către creştini, Hristos Însuşi l-a întrebuinţat. Adresându-Se unor pescari, Mântuitorul recurgea fireşte la nişte imagini care le erau familiare şi pe înţeles; chemându-i la apostolat, El îi numea „pescari de oameni” (Matei 4, 19; Marcu 1, 17). El asemăna Împărăţia Cerurilor cu un năvod plin cu tot soiul de peşti. Imaginea peştelui serveşte totodată ca simbol al bunătăţilor cereşti(Matei 7, 9-11; 13, 47-48; Luca 5, 10).

De asemenea, folosirea peștelui ca simbol era cel mai potrivit semn secret pentru creștini, deoarece le permitea să se recunoască între ei fără a se expune în vremurile de prigoană. Numele grecesc al peştelui (IHTIS) era pentru primii creştini un acrostih hristologic: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul (Iisus Hristos ιχ — IH; Fiul lui Dumnezeu θέος — teos = Dumnezeu şi υἱός — iios = fiu; numele de Mântuitor σωτήρ, ὁ — sotir). Aceasta sintagmă este, într-un fel, rezumatul doctrinei creştine şi este prima mărturisire de credinţă a creștinilor.

În primele veacuri creştine, imaginea peştelui apare pretutindeni: în picturile murale, pe sarcofage, în inscripţiile funerare, pe diferite obiecte. Creştinii purtau la gât peştişori din metal, din piatră sau din sidef, pe care figura inscripţia: „Fie mântuirea Ta!” sau „Mântuieşte!”.

În urma săpăturilor arheologice pe vechile situri creştine din primele veacuri, la Potaissa (Turda, în Ardeal) s-a găsit o gemă, o piatră preţioasă de onix, pe care este sculptată scena Bunului Păstor, purtând pe umeri un miel; în stânga este un copac cu două crengi înclinate deasupra Păstorului, iar pe o ramură se află o pasăre. În dreapta e o corabie din care cade un om în apă. În jurul corăbiei se află criptograma IHTIS — nume dat lui Iisus, prin asociere cu minunile Sale: pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor şi peştilor, alegerea primilor apostoli din rândul pescarilor.

Sursa: Doxologia



Satul românesc, păstrător al valorilor noastre spirituale, ne cheamă să-l ajutăm! - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2019 ca An omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi An comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti. Prin această iniţiativă, s-a dorit evidenţierea faptului că satul este şi spaţiul în care s-au format şi păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile spirituale, culturale şi identitare transmise până în zilele noastre.

În acest sens, preţuirea satului românesc şi a contribuţiei sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate şi o mare demnitate. Satele româneşti, cu biserici şi case ţărăneşti, cu cimitire şi morminte străjuite de cruci, cu uliţe şi porţi primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic şi vizibil al tradiţiei, al continuităţii fizice şi spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferenţa.

Atunci când facem referire la necesitatea sfinţirii timpului vieţii pământeşti pentru dobândirea mântuirii, observăm cum, la sat, mai mult decât în mediul urban, viaţa este înţeleasă ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim. Iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim şi un loc în ceruri, „un colţişor în rai”, cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamţ.

Din nefericire, este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi ce era cu mai mulţi ani în urmă. În acelaşi timp, nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi. Cea mai profundă criză pe care o resimte în prezent ţăranul român este suferinţa dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigraţie în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări, decât pentru propria sa patrie de origine. Locurile natale sunt părăsite de către generaţiile tinere, iar solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă, sătenii înstrăinându-se de propriul pământ şi de propria lor identitate.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română susţine satul românesc, organizând programe de întrajutorare şi mobilizând credincioşii să ofere ajutor celor săraci, vârstnici şi bolnavi. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învăţător şi medic, se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă.

În acest context, în sprijinul zonei rurale este derulat şi Proiectul SĂNĂTATE PENTRU SATE, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii, proiect iniţiat şi dezvoltat mai ales de voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului şi extins la nivelul întregii Patriarhii Române. Acest proiect, de care au beneficiat până în prezent peste opt mii de locuitori ai satelor, în majoritate vârstnici şi bolnavi, reuneşte entuziasmul şi disponibilitatea voluntarilor cu buna cooperare a preoţilor parohi şi a primarilor din sate, mobilizând astfel populaţia din mediul rural spre a beneficia de consultaţii medicale gratuite.

Prin urmare, se constată că este necesară o mai intensă solidaritate între parohiile urbane şi cele rurale, între parohiile şi comunităţile de români ortodocşi din străinătate cu parohiile din satele româneşti, precum şi mai multă cooperare cu autorităţile locale, regionale şi centrale, pentru a susţine şi ameliora viaţa satelor.

Cu prilejul Duminicii migranţilor români, îi felicităm pe toţi ierarhii şi slujitorii Sfintelor Altare ortodoxe româneşti din străinătate pentru lucrarea lor pastorală şi misionară, de păstrare şi cultivare a credinţei creştine ortodoxe şi a valorilor spirituale, culturale şi identitare româneşti. De asemenea, ne rugăm Milostivului Dumnezeu să dăruiască tuturor românilor aflaţi printre străini sănătate şi bucurie, pace şi mult ajutor în fapta cea bună de ajutorare a celor dragi din România.

Cu preţuire şi părintească binecuvântare,

 

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



Adormirea Maicii Domnului întru Lumina cea necreată - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

„Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare, mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții, și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre” (Troparul Adormirii Maicii Domnului).

Adormirea Maicii Domnului și Schimbarea la Față

Iată-ne în mijlocul verii ca în mijlocul istoriei mântuirii neamului omenesc. O fecioară se naște și naște apoi, tot fecioară rămânând, și după o viață de Maică ocrotitoare și ascultătoare, întru îmbrățișarea Fiului ei iubit, sufletul ei este dus în veșnicia luminoasă a Împărăției. În centrul icoanei Adormirii Maicii Domnului, deasupra catafalcului cu trupul Preasfintei, într-un medalion luminos ca o inimă iubitoare, Fiul ține la piept un copilaș înveșmântat în haine albe ca lumina, simbolizând calea verticală spre necreata lumină a Împărăției. Cosmosul întreg este prezent la acest eveniment. Lumea văzută și cea nevăzută se însoțesc acum împreună întru rugăciune și nădejde. Apostoli aduși pe norii cerului, ierarhi ai lui Hristos, heruvimi și serafimi, mulțime de popor, soarele și luna, toți și toate contemplând cinstea pe care Fiul o arată Maicii Sale.

Poate că v-ați pus vreodată întrebarea de ce au îngăduit Părinții Bisericii ca în inima Postului Adormirii Maicii Domnului să troneze praznicul cel prea luminos al Schimbării la Față a Domnului Hristos. Prin acest praznic ni se descoperă de sus slava cea necreată a luminii dumnezeiești și îndumnezeitoare. Trupul pe care Fiul lui Dumnezeu l-a luat din preacuratele sângiuri ale Fecioarei a devenit mediu de manifestare a slavei divine. Tot timpul Trupul lui Hristos a fost unit nedespărțit de slava cea cerească, acum lucrurile apărând într-o evidență teofanică specială. Lumina de acum este lumina Învierii. „Prin moarte, Sfânta Fecioară a intrat cu sufletul în viața de comuniune cu Dumnezeu, iar prin învierea și înălțarea cu trupul, ea a devenit prima ființă umană care s-a bucurat de starea supremă de îndumnezeire (s.n.) care este rezervată făpturii în veacul eshatologic” (Chilibaru, 2017, p. 166). Așadar, Lumină și Îndumnezeire.

Nu bucurăm că Maica Domnului mijlocește pentru noi

De aceea, Adormirea Maicii Domnului este prilej de mare bucurie duhovnicească și plină de nădejde: „Bucurați-vă, copii binecuvântați, și nu faceți din mutarea mea pricină de doliu, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare, căci aceasta vine pentru bucuria veșnică, și harul și mila Domnului să fie cu voi pururea” (Maxim Mărturisitorul, 1999, p. 88).

Mijlocirea Maicii Domnului e mai presus de orice îndoială. Rugăciunile ei la tronul Fiului ei cuprind sensul întregii lucrări de mântuire realizate de Hristos în lume prin Întrupare, Răstignire, Înviere, Înălțare, Cincizecime. Scopul final al rugăciunilor ei neîncetate este împlinirea Bisericii, ca toți să fie o turmă și un Păstor (cf. Ioan 10, 16): „Voia Fiului și Dumnezeului meu să fie cu Mine, El este Dumnezeul meu și Îl slăvesc și înalț pe Dumnezeul părinților mei. El este Fiul meu născut din mine după trup, dar Tatăl Său e Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale. De aceea, doresc să mă duc la El, Cel ce dăruie tuturor ființă și viață. Și când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog și să mijlocesc pentru voi și pentru toți creștinii și pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivescă de toți credincioșii și să-i întărească și să-i ducă pe cale vieții și să-i întoarcă pe necredincioși și să-i facă pe toți o singură turma a Bunului Păstor care și-a dat sufletul său pentru oile sale și le cunoaște, și ai Săi Îl cunosc” (Maxim Mărturisitorul, 1999, p. 89).

Maica Domnului vorbește cu Fiul ei nu altfel decât prin rugăciune. Îl laudă și Îl binecuvântează pe Fiul ei pentru minunata lucrare a mântuirii întregii lumi. E un model de rugăciune pentru fiecare dintre noi. „Te binecuvântez pe Tine, Dătătorule a toată binecuvântarea, și pe Tine Cel ce reverși lumina! Te binecuvântez pe Tine, Pricină a toată viața de bine și pace, care ne-ai adus cunoașterea Ta și a Tatălui Tău Cel fără de început și a Duhului Sfânt Celui împreună veșnic și de viață făcător! Te binecuvântez pe Tine, Care ai binevoit să sălășluiești în pântecele meu mai înalt decât cuvântul! Te binecuvântez pe Tine, Care ai iubit atât de mult firea omenească, încât ai îndurat pentru noi răstignirea și moartea, iar prin Învierea Ta ai înviat firea noastră din adâncurile iadului și ai dus-o la cer și ai slăvit-o cu o slavă neînchipuită! Te binecuvântez și laud cuvintele Tale, pe care ni le-ai dat cu adevărat, și cred în împlinirea tuturor cuvintelor care ne-au fost spuse!” (Maxim Mărturisitorul, 1999, p. 90)

Lucrarea dumnezeiască și îndumnezeitoare prin Lumina necreată

Dacă Maica Domnului a putut, putem și noi. A fost om ca și noi. E adevărat că un om curat și ascultător de voia divină cum nu a mai fost și nu va mai fi. Lucrarea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh a făcut-o să fie așa, ea fiind prin rugăciune și curăție sufletească și trupească deschisă lucrării dumnezeiești. Așa cum am mai menționat, e prima persoană îndumnezeită în lumina dumnezeiască. De aceea perioada de post care premerge praznicului Adormirii este luminată de reverberațiile slavei dumnezeiești necreate care strălucește pe Fața lui Hristos, Domnul slavei. Maica Domnului s-a îndumnezeit întru Lumina cea necreată și noi ne îndumnezeim întru Lumină. Îndrăznețul părinte duhovnicesc, Sfântul Simeon Noul Teolog, ne spune în „Catehezele” sale și se miră de lucrarea minunată pe care Sfânta Treime o face în sufletul și trupul omului: „O, minune!, omul se unește duhovnicește și trupește cu Dumnezeu, findcă sufletul nu se separă de minte, nici trupul de suflet, ci printr-o unire în chip ființial, omul se face prin har întreit-ipostatic, un dumnezeu prin înfiere, făcut din trup, suflet și Duhul dumnezeiesc de care se împărtășește, și așa se împlinesc cele spuse de proorocul David: „Eu am zis dumnezei sunteți toți și fii ai Celui Preaînalt” (Ps 81, 6), adică fii ai Celui Preaînalt după chipul și asemănarea (Fc 1, 26) Celui Preaînalt” (Simeon Noul Teolog, 1999, p. 186).

Haina luminoasă a Tainei Botezului

Lumina lui Hristos luminează tuturor începând cu Taina Botezului. Fiecare dintre noi atunci când este botezat, luminat (Botezul se mai numește și Luminare), se însoțește cu această cântare: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”. Noul botezat este îmbrăcat cu haina luminii necreate dumnezeiești și îndumnezeitoare. Sfântul Simeon Noul Teolog constată că numai mortul nu simte atunci când este îmbrăcat (Simeon Noul Teolog, 2001, p. 237). Harul Duhului Sfânt este în fiecare om de la Botez încoace și lucrarea mântuirii noastre constă în viața duhovnicească pe care o avem astfel încât din prezență inconștientă Duhul Sfânt să fie trăit și simțit conștient.

Fiecare din cei botezați are haina luminii lui Hristos. Depinde de fiecare ce a făcut cu această haină și ce face în continuare cu ea. La unii această haină s-a mai deterioarat, s-a mai rupt, s-a mai pătat... . Și fie au lăsat-o așa, fie au mai cârpit-o, au mai îmbăiat-o. Indiferența și preocuparea pentru curățirea acestei haine, darul de lumină al lui Dumnezeu făcut fiilor Săi, sunt cele două atitudini posibile. La Judecată această haină ne va fi cerută spre verificare și răsplătire. Lucrați până este ziuă!, „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Domnului să ne rugăm să ne lumineze

Măicuța Domnului s-a rugat. Să ne rugăm și noi! Rugăciunea e cea mai mare lucrare a omului: „Miluiește-mă, Fiule al lui Dumnezeu, și deschide ochii sufletului meu, ca să văd lumina lumii (Ioan 9, 5), pe Tine Dumnezeul meu și să mă fac și eu fiu al zilei dumnezeiești (I Tes 5, 5), și nu mă lăsa pe mine, Bunule, nepărtaș, ca un nevrednic de Dumnezeirea Ta. Arată-mi-Te, Doamne, pe Tine Însuți, ca să cunosc că m-ai iubit ca pe unul care a păzit poruncile Tale Stăpâne. Trimite, Milostive, și peste mine pe Mângâietorul, ca să mă învețe cele privitoare la Tine și cele ale Tale să-mi vestească mie, Dumnezeule a toate! Luminează peste mine lumina cea adevărată (In 1, 9), Milostive, ca să văd slava Ta, pe care ai avut-o la Tatăl Tău mai înainte de a se face lumea (In 17, 5). Rămâi, precum ai spus și în mine, ca și eu să mă fac vrednic să rămân în Tine și să intru în chip știut (conștient) atunci în Tine, și să te am în chip știut (conștient) în mine. Binevoiește, Nevăzutule, să iei chip întru mine (Ga 4, 19), ca văzând frumusețea Ta extraordinară, să port, Cerescule, chipul Tău (I Co 15, 49), și să uit toate cele văzute. Dă-mi mie slava pe care Ți-a dat-o Ție, Milostive, Tatăl, ca să mă fac asemenea Ție ca toți slujitorii Tăi, Dumnezeu după har și să fiu împreună cu tine neîncetat, acum și pururea și în vecii vecilor nesfârșiți. Amin” (Simeon Noul Teolog, 2001, p. 248 – 249).

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. CHILIBARU, Laurențiu, (2017). Analiza teologică a icoanei Adormirii Maicii Domnului, în volumul colectiv, Icoană și misiune. Relația dintre chip și imagine în societatea actuală, Alba Iulia: Editura Reîntregirea.
  3. MAXIM MARTURISITORUL (1999). Viața Maicii Domnului, traducere și postfață diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu: Editura Deisis.
  4. OCTOIHUL MIC, (1999). Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
  5. SIMEON NOUL TEOLOG, (1999). Cateheze, Scrieri II, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu: Editura Deisis.
  6. SIMEON NOUL TEOLOG, (2001). Discursuri teologice și etice, Scrieri I, studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu: Editura Deisis.

 



Fiecare se mantuieste in firea neamului său (AUDIO) - Părintele Mihail Bobârnat

Cuvânt la Duminica Sfințior Români, ținut de Părintele Mihai Bobârnat, duhovnicul schitului Chirpăr, jud. Sibiu,la hramul Mănăstirii Sinca Nouă, la 10 ani de la reînființarea acestei vetre monahale.

Duminica Sfinților Români, 30 iunie 2019.




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sfaturi pentru o rugăciune bine primită de Dumnezeu - Sfântul Teofan Zăvorâtul
 

Concentrarea minții la rugăciune

Ce să facem când mintea noastră aleargă încoace și încolo și nu putem să o adunăm la rugăciune?

Când suntem singuri acasă, putem să amânăm începerea rugăciunii, sau dacă deja am început-o, să o întrerupem pentru puțin. Dacă nici după această scurtă pauză, mintea nu conlucrează cu voința, atunci nu avem altceva de făcut decât să îi impunem cu forța, fie că vrea, fie că nu vrea, să se concentreze la rugăciune, desigur, în măsura în care este cu putință. În Biserică, iarăși, câteodată nu auzim sau nu înțelegem cele ce se cântă, se citesc sau se rostesc. În aceste situații, stați cu mintea înaintea Domnului și adânciți-vă în rugăciunea lui Iisus.

Trebuie să știți, totuși, că în Biserică, în timpul fiecărei slujbe și cu precădere în timpul Dumnezeieștii Liturghii, orice act de cult, orice mișcare, are o anumită însemnătate. Cine știe, așadar, și înțelege semnificația fiecărui amănunt liturgic, ia parte întru cunoștință la adunarea credincioșilor și își hrănește sufletul cu mană cerească, ce se dă din belșug la ospețele duhovnicești ale cultului bisericesc. Noaptea, mai cu seamă orele de după miezul nopții, este cel mai potrivit timp pentru rugăciune.

Câte metanii să facă cineva, spunând rugăciunea?

Câte vrea, mici sau mari, după puterea fizică și dispoziția sa sufletească. Bine este, totuși, să stabilească un număr minim de metanii pentru fiecare zi și să le săvârșească cu multă acrivie.

Evanghelia nu este nevoie să o citiți în picioare. Dacă ședeți, o înțelegeți mai bine, pentru că nu vă obosiți, și astfel, atenția dumneavoastră se concentrează asupra cuvintelor sfinte, fără a vi se împuțina evlavia. Cât despre psalmi, citiți câți puteți și câți doriți. Unul, doi, trei sau mai mulți…

Vă puteți împărtăși des, este de ajuns să fiți de fiecare dată pregătit așa cum se cuvine.

Ce înseamnă să avem conștiința curată în ceea ce privește lucrurile materiale? Înseamnă să nu folosim rău lucrurile, ci să le folosim cu înțelepciune și să le păstrăm în stare bună cu cea mai mare grijă posibilă.

Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu

Vrei ca mintea ta să nu se împrăștie în timpul rugăciunii și a slujbei? Străduiește-te să îți aduci aminte de Dumnezeu în fiecare clipă de peste zi, fie că ești singur sau împreună cu alții, acasă, la serviciu, pe drum, oriunde. Astfel, și la ceasul rugăciunii sau al slujbei în Biserică, mintea ta va fi cu luare aminte la El și va vorbi cu El cu multă evlavie.

Când Îi este bineplăcută lui Dumnezeu rugăciunea noastră?

Să țineți minte faptul că rugăciunea nu înseamnă vorbe și metanii, ci ațintirea minții și a inimii la Dumnezeu. Se poate să citiți toate Laudele de peste zi și să faceți toate metaniile rânduite, dar legătura dumneavoastră cu Dumnezeu, sau să lipsească cu desăvârșire, sau să fie neînsemnată, având mintea împrăștiată și inima rece. În felul acesta, faceți pravila pe care o aveți, nu însă și rugăciune. O asemenea „rugăciune” este întru păcat. Să ne ferească Dumnezeu!

Cu frică și cu cutremur trebuie să săvârșim cele ale lui Dumnezeu – asta să ținem minte întotdeauna. În orice chip și cu toată puterea dumneavoastră, încercați să aveți mintea adâncită în cuvintele rugăciunii sau, după cum spune Cuviosul Ioan Scărarul, să închideți mintea în cuvintele rugăciunii. În clipa în care veți începe să vă rugați, trebuie ca întreaga atenție să fie îndreptată spre Dumnezeu și să nu vă îndepărtați de El…

Doar atunci veți considera că v-ați rugat cum trebuie, când, la sfârșit, sufletul vă este cutremurat de zdrobire și de mustrare de sine. Pe durata zilei încercați, prin rugăciune neîncetată, să vă aflați cu mintea în fața Domnului în fiece clipă, așa cum stau îngerii. Aceștia Îi aduc doxologie neîncetată. Noi să Îi aducem pocăința noastră.

Când este ascultată de Dumnezeu rugăciunea noastră

Uite cum trebuie să ceri ceva de la Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi că am nevoie de lucrul cutare sau că trec prin cutare necaz. Ajută-mă, după cum știi și după cum vrei! Facă-se voia Ta…”.

Cu această stare lăuntrică să te rogi mult. Nu o dată, chiar și îndelungată de ar fi rugăciunea, nu doar o zi, ci săptămâni întregi, luni, ani… Să tot ceri fierbinte, să strigi: „Doamne, ajută-mă! Doamne, scapă-mă! Să nu fie, însă, după cum vreau eu, ci după cum Tu vrei”. Întocmai aceasta spunea și Hristos în Ghetsimani, când se ruga către Tatăl Său. Și văduva din pilda Evangheliei și-a aflat în cele din urmă dreptatea, numai și numai pentru faptul că nu a obosit să o ceară timp îndelungat. Un înțelept a spus acest cuvânt: „Trebuie să le devii sâcâitor lui Dumnezeu și Sfinților Săi!”.

Puterea rugăciunii

Puterea rugăciunii constă nu în chipul ei exterior, ci în conținut, în duhul ei.

Încercați să trăiți rugăciunea. Întocmai de acest lucru este nevoie. Unul dintre Părinți spune că, în vremea rugăciunii, trebuie să ne simțim precum acuzații în fața judecătorului.

A întrebat cineva pe un părinte nevoitor: „Cum să stau la rugăciune?” Și acela i-a răspuns: „Să stai ca la judecată, cu privirea ta ațintită spre buzele Domnului, care în clipa imediat următoare – așa să crezi – vor rosti sentința cea de pe urmă pentru tine: „Vino lângă Mine!” sau „Du-te departe de Mine!”. Și să strigi: „Doamne miluiește!”.

Cred, totodată, că rugăciunea lui Iisus este cea mai bună și mai puternică rugăciune pentru orice situație, doar că trebuie să o rostim nu mecanic, fără simțire, ci cu părtășia minții și a inimii.

(Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtu, Drumul vieții, Sf. Măn. Paraklitou)



Psihoterapie și duhovnicie (video - Cafedemia) - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

 

 

CAFEDEMIA - Masă rotundă organizată de Asociația Ortopraxia (4 si 25 iunie 2019)
(extras)

Mulți se întreabă ce legătură este între teologie și psihoterapie. Teologia este o psihoterapie cu asistența și ajutorul lui Dumnezeu, iar psihoterapia este o teologie în care numele lui Dumnezeu nu e prea des folosit. Psihoterapia îți clarifică/vindecă în primul rând relațiile tale cu semenii, cu mediul social, cu lumea aceasta, pe când teologia și duhovnicia te ajută să te raportezi la lumea valorilor spirituale.

Părintele Bîlbă Ciprian Valentin este doctor în Teologie și doctorand în Psihologie. Este preot de 15 ani (în prezent în parohia Toderița) și profesor la Liceul Teologic Sfântul Constantin Brâncoveanu din Făgăraș.



Boală şi Vindecarea în Hristos - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Originea bolii şi răului în libertatea omului (perspectiva creştină)

Din punct de vedere creştin-ortodox, boala îşi are începutul în libertatea omului. Sau, mai precis, originea bolii stă în folosirea rea, deviată, greşită a libertăţii de către omul dăruit cu această libertate de către Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este Dăruitorul libertăţii, această libertate nu poate fi rea în sine. Omul însă s-a folosit rău de libertatea primită în dar, tot aşa cum cineva poate folosi o piatră la construcţia unei biserici sau o poate folosi ca să arunce cu ea în semenul său. La fel cum un om îşi foloseşte mâna că să se însemneze cu Sfânta Cruce sau ca să ameninţe cu mânie pe cineva. Şi, totuşi, ce bine că răul îşi are originea în libertatea omului, neavându-şi originea în constituţia lumii. Şi tocmai pentru că răul este un accident al libertăţii greşit folosite a omului şi nu ţine de existenţa lui şi a lumii, face posibilă mântuirea omului din boală, păcat şi moarte dar tot prin asumarea liberă a lucrării mântuitoare de vindecare în şi prin Hristos.

După ce Dumnezeu a făcut lumea şi pe om și  “toate… erau bune foarte” (Facere 1, 31). Omul în Rai se bucura de bunătăţile pământeşti dăruite lui şi nu suferea de nici o boală şi de nici o lipsă. Totul era perfect în afară de faptul că omul se găsea în copilăria existenţei sale, deci nu era încă total consolidat în săvârşirea binelui. Astfel, a putut cădea pradă minciunii atrăgătoare a diavolului: “Veţi fi ca Dumnezeu…” (Facere 3, 5). Confuzia semănată în conştiinţa omului de către diavolul-dezbinător l-a făcut pe om să creadă că “pe această scurtătură”, adică neascultarea de voia divină, el poate ajunge la desăvârşire mai repede. Astfel, Adam şi Eva s-au pripit şi au considerat că pot ajunge la desăvârşire fără ajutorul Celui Desăvârşit. Aşa s-a produs căderea omului cu toate consecinţele ei. Aşa au apărut bolile şi toate neajunsurile. Sufletul omului s-a degradat şi el, nemaiputând dispune de o minte clară şi luminoasă ca până atunci, voinţa lui în a urma cele bune fiind slăbită şi sentimentele lui faţă de Dumnezeu răcindu-se treptat tot mai mult.

Concomitent cu disfuncţiile ivite în trupul şi sufletul omului, cumva natura umană întorcându-se împotriva omului însuşi, şi natura externă a răzbunat neascultarea omului devenindu-i ostilă. S-a introdus haosul atât în viaţa internă a omului, cât şi în relaţia omului cu mediul înconjurător.

Prin hainele de piele pe care Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi Evei, s-a adeverit şi că prin neascultare nu numai că boala şi necazul au intrat în trupul şi în sufletul omului şi între om şi natura înconjurătoare, ci şi omul s-a îndepărtat de om. Atât trupul şi sufletul omului, omul întreg, cât şi natura şi-au pierdut transparenţa pentru om. Păcatul omului le-a îngroşat atât de tare încât omul nu-i mai înţelegea pe semenii săi ca şi chipuri ale lui Dumnezeu şi nici ambianţa lumii nu mai era transparentă pentru prezenţa lui Dumnezeu. Altfel spus, omul nu a mai văzut în om o sursă de comunicare şi de comuniune, de creştere împreună spre desăvârşire, iar natura în loc să rămână sursa de hrană şi un prilej de laudă şi mulţumire adusă lui Dumnezeu, a devenit doar o sursă de durere şi de plăcere.

De atunci oamenii au căutat în permanenţă cum să scape de durere, de boli şi nemulţumiri, şi cum să-şi sporească plăcerea trupească şi sufletească în această viaţă. Existenţa omului s-a autonomizat şi s-a individualizat. Omul s-a secularizat şi a început să trăiască în afara lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu, chiar împotriva lui Dumnezeu.

 

Un exemplu concret de boală – anxietatea

Anxietatea este o frică generalizată. Frica este o emoţie primară, ceea ce înseamnă că din cele mai vechi timpuri frica a servit supravieţuirii. Frica l-a scos de-a lungul timpului din multe necazuri şi primejdii pe om. Având în vedere că omul nu deţine o piele atât de groasă ca elefantul sau rinocerul, au fost vremuri în care noi oamenii “trebuia să fim foarte anxioşi pentru a supravieţui” (Ellis, 2009, p. 32).

Acum partea interesantă este că aceste vremuri au trecut de mult, însă undeva în sistemul nostru “hipotalamic-pituitar-suprarenal” a rămas întipărită reacţia de urgenţă la frică. Cu alte cuvinte, în faţa unor situaţii pe care noi le percepem ca fiind periculoase, ne angajăm în luptă cu tot arsenalul şi “armamentul” din dotare fără ca însă situaţia pe care dorim să o rezolvăm să fie atât de primejdioasă cum am putea-o percepe la prima vedere. Dacă vreţi, e ca şi cum o staţie de pompieri ar mobiliza “o duzină de camioane de intervenţie pentru a stinge un biet tomberon cu gunoi incendiat – sau, mai rău, pentru a răspunde unei alarme false” (Tough, 2015, p. 47). Şi uite aşa se ajunge la forme nesănătoase de anxietate care periclitează funcţionarea psihică eficientă şi sănătatea trupească a persoanei.

 

Vindecarea omului prin libertatea şi iubirea Domnului

Prin alegerea liberă a păcatului omul a ajuns să se desconsidere pe sine până acolo încât să nu-şi mai perceapă valoare de chip al lui Dumnezeu: „De fapt, după mâncarea din acest pom, oamenii au devenit victime ale morţii. Dar asocierea acestui tragic eveniment intrat în fiinţa umană cu o anumită tocire a sensibilităţii omului pentru grozăvia lui şi odată cu aceasta, pentru valoarea persoanei umane, se arată producându-se curând după aceea, în actul uciderii unui om de către alt om, a lui Abel de către Cain”.

Rupându-se prin libertate de legătura cu Dumnezeu, omul s-a rupt şi de cea mai valoroasă dimensiune a sa pentru că, în mod constitutiv, omul poartă în sine pecetea divinului. Sau, cum se exprimă filosoful Petru Creţia, nu numai că omul a ajuns să fie lup pentru om – homo hominis lupus est – , ci, mult mai rău, omul degradându-şi existenţa până la omucidere a devenit „om pentru om”. Adică, mult mai mult rău îşi fac oamenii unii altora decât pătimesc oamenii din cauza animalelor sălbatice.

Deşi a intrat în aventura relaţiei cu darurile pământeşti ale universului şi a căutat să-şi sporească plăcerea şi fericirea pământească în orice chip, fiinţa umană nu s-a putut rupe total de Dumnezeu şi, în consecinţă, nu s-a putut despărţi nici de dimensiunea constitutivă a chipului dumnezeiesc pe care omul l-a primit în dar. „… omul ieşit din comuniunea cu Dumnezeu, se simte mereu la marginea existenţei, gata să dispară cu totul. Dar el nu pierde, totuşi, existenţa cu totul. Căci Dumnezeu nu reneagă o persoană unică, creată odată din nimic” (Stăniloae, 1995, p. 27).

Cu alte cuvinte omului nu îi stă în putinţă să renunţe totalmente la sine şi nici la Dumnezeu. Ceea ce el face prin alegerea unui mod de viaţă ghidat de lucrurile pământeşti nu reprezintă decât o copiere eronată şi stângace a dorinţei omului după fericirea autentică şi desăvârşită. Dar setea omului după infinit şi desăvârşire nu poate fi satisfăcută de lucrurile pământeşti care nici măcar nu au viaţă în ele.

Însă, aşa cum putem vedea în zilele noastre, oamenii se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi îşi uită rădăcinile divine. Existenţa se învârte tot mai mult în jurul ţăruşului trupului şi se caută strategii de vindecare care numai ţin cont de complexitatea sufletească – divină şi trupească a omului. Se pare că marea luptă pe care a câştigat-o astăzi ateismul constă nu în lupta făţişă împotriva lui Dumnezeu, ci pur şi simplu în ignorarea existenţei Lui. După Paul Evdokimov, ateismul zilelor noastre nu mai luptă direct împotriva lui Dumnezeu, preocupându-se numai de punerea în prim plan a efortului pentru „foamete, război şi nedreptate”. Sub chipul unor valori umaniste (un umanism fără Dumnezeu), aceste preocupări nu sunt altceva decât plase nevăzute prin care omul este ţinut şi capturat în opacitatea materiei. În fond, „daţi-i omului această lume şi nevoia pentru cealaltă lume va dispare” (Evdokimov, 1993, 19, 23).

Lumea de azi nu mai are nevoie de Dumnezeu. El nu îi mai este necesar omului care a evoluat atât de mult din punct de vedere ştiinţific încât crede că deţine toate pârghiile pentru o existenţă plenară. Această perspectivă asupra vieţii este o constantă a omului modern şi a istoriei lui.

Singurul lucru nou sub soare şi care i-a arătat omului originea lui supra lumească  este acutul Întrupării Cuvântului ca act mântuitor suprem prin care Dumnezeu îl caută pe om. Chipul Tatălui ceresc, Fiul lui Dumnezeu ia trup omenesc pentru a-i arăta omului destinaţia lui desăvârşită, redescoperindu-i valoarea lui spirituală ca chip al lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Sau: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 6 – 8).

 

Vindecarea anxietăţii omului prin Înviere

Acum începe omul să se vindece de anxietate. Iubirea e prin sine act vindecător. Când ştii că cineva te iubeşte şi îţi poartă de grijă şi, mai ales, când Acel Cineva e Dumnezeu, anxietatea îţi este cumva pusă la respect. Şi în măsura în care persoanele umane „se sălăşluiesc toate mai mult în Dumnezeu şi unele în altele, îşi găsesc mai mult odihna sau aşezământul statornic în Dumnezeu şi unele în altele, scăpând de spaime, de nelinişti, de insuficienţe, care justifică sau sunt produse de lupta dintre ele” (Stăniloae, 1995, p. 38).

Sub impulsul instinctului de supravieţuire omul se luptă cu fratele său din frica de a nu-şi pierde resursele şi de a nu se pierde pe sine însuşi. În Hristos această frică dispare. Frica supremă este frica de moarte şi se pare că această mare frică stă în spatele fricilor noastre mai mici. Şansa scăpării de moarte „a adus-o credinţa creştină, prin învierea lui Hristos” Care „ne eliberează de moartea trupului… învingând-o întâi în sufletul omenesc, pe care l-a luat odată cu trupul” (Stăniloae, 1995, p. 23, 27). Ceea ce vrea să sublinieze părintele Stăniloae este că învierea noastră se produce încă de pe pământ, cu sufletul, pentru ca apoi, după moarte să rămână viu şi, în cele din urmă, după învierea de la sfârşitul lumii, omul întreg, trup şi suflet, să continue să se înveşnicească în dragostea plină de sens şi odihnitoare a Sfintei Treimi.

Bibliografie:

  1. CREŢIA, Petru, (2015). Luminile şi umbrele sufletului, Bucureşti: Editura Humanitas.
  2. ELLIS, Albert, (2009). Cum să vă controlaţi anxietatea, traducere de Emanuela Jalbă-Şoimaru, Bucureşti: Editura Meteor Press.
  3. EVDOKIMOV, Paul, (1993). Vârstele vieţii spirituale, cuvânt înainte şi traducere de pr. Ion Buga, Bucureşti: Editura Christiana.
  4. TOUGH, Paul, (2015). Secretul succesului. De ce unii copii vor reuşi în viaţă, iar alţii vor eşua, traducere de Ioana Cristina Raicu, Bucureşti: Editura Litera.
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol I, Bucureşti: Editura Cristal.

 

 



Oare, ce voiesc eu, voiește și Dumnezeu? - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

De la filosofia antică la creștinism

Pentru filosofia antică nu exista libertate și voință peste voința și intervenția zeilor. Zeii câștigau întotdeauna și își impuneau voința în viața omului. Pe atunci, între voința divină și voința omenească raportul era unul oarecum de luptă și conflictualitate. Uneori chiar zeii erau depășiți în voința lor de lucruri care se aflau deasupra lor. Destinul sau soarta – un fel de voință universală oarbă - sfida uneori chiar și voința zeilor. Însă, oamenii au învățat să trăiască astfel și acolo unde lucrurile se petreceau fără voia lor considerau că dacă „ți se întâmplă ție, deci acest fapt este prescris de sus și urzit pentru tine”. Așadar, „tot ceea ce se întâmplă reprezintă o cauză a bunului mers al universului și a propriei existențe” (Marcus Aurelius, Către sine, la Adămuț, 1997, p. 27). E adevărat că libertate și voință liberă în sens absolut nu există. Însă, în creștinism lucrurile capătă un alt înțeles și o altă însemnătate.

 

Nu pot sau nu vreau?

Așa cum nu o singură dată s-a spus, mântuirea este o problemă de voință. Și pentru că lucrarea mântuirii nu poate fi separată de viața de zi cu zi a omului, putem spune că, în general, viața omului și voința lui se duc după alegerile pe care el le face. Fericirea și mulțumirea în viață, ca și nefericirea și tristețea, stau în puterea voinței noastre. În concluzie, fericirea ca și nefericirea omului stau în puterea voinței lui.

Însă starea actuală a voinței este una slăbită. Știm ce e bine și vrem să facem ce e bine dar nu putem. Nu putem să vrem. Voința nostră e adeseori ca o coajă de nucă pe valurile ispitelor acestei vieți. Atât de tragică a ajuns neputința noastră de a vrea și de a săvârși binele, încât socotim că nu putem face un lucru bun și atunci când de fapt nu vrem cu adevărat să-l facem. Ne scuzăm prin neputință lucruri care în fond aparțin voinței noastre. Cu alte cuvinte, preferăm fuga de responsabilitate. Pentru că atunci când spun că nu vreau să fac un anumit lucru de fapt îmi asum răspunderea pentru lucru respectiv. Invers, când spun că nu pot să fac ceva, atunci scot acel ceva de sub responsabilitatea mea. Nu mai sunt eu vinovat... .

Am obiceiul ca atunci când cineva vine să se spovedească să întreb persoana respectivă dacă a postit. De cele mai multe ori, atunci când persoanele nu au postit, răspund la fel; „Nu am putut să postesc, părinte”. Iar eu revin cu întrebarea suplimentară: „Nu ai putut să postești sau nu ai vrut?” După câteva momente de meditație, credinciosul răspunde: „Nu am vrut”. Deci, abia acum omul își poate asuma responsabilitatea pentru actele sale de voință.

Ne punem acum următoarea întrebare: De unde vine această confuzie între „nu pot” și „nu vreau”? De unde tendința de deresponsabilizare a omului? De ce voința omului a devenit atât de slabă? Însuși Sfântul Apostol Pavel constată această slăbiciune a voinței: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19). E vorba de legea duhovnicească a lui Dumnezeu și de legea trupului păcatului. Lucrarea păcatului este dezbinarea. Prima dezbinare pe care păcatul o aduce în viața omului este dezbinarea omului în el însuși, adică trupul luptă împotriva sufletului și sufletul împotriva trupului. Omul știe ce este bine pentru el, însă nu poate să țină urma binelui pe care îl știe dar îi e atât de greu să-l facă. Carnea și Duhul sunt în conflict permanent și voința omului se luptă cu voința Domnului.

 

Neurochimia voinței sau de ce prăjitura cu frișcă e irezistibilă?

Dacă tot am amintit despre post, să luăm în continuare un exemplu din acest domeniu. Ce se întâmplă în creierul nostru atunci când suntem puși față în față cu o ispită culinară? În primul rând, creierul secretă un neurotransmițător numit dopamină, care activează promisiunea recompensei. Cumva creierul îți spune: „Dacă mănânci prăjituta aia, scapi de moarte!”. E un sistem de alarmă al creierului care servește supraviețuirii. Concomitent cu aceasta glicemia din sânge scade și faptul că se întâmplă asta ne face în mod automat să ne fie foame pentru a completa lipsa zahărului din sânge. Sigur că, anticipând mușcătura din prăjitura cu frișcă, creierul scade automat glicemia din sânge ca nu cumva să cădem în vreo comă diabetică. Iată câtă grijă are creierul nostru de sănătatea noastră. De fapt, putem exclama fără rest: „Câtă viclenie!!! Căci odată cu această scădere a nivelului de zahăr din sânge se instalează și o amețeală care se pare că nu poate fi domolită decât mâncând (cf. McGonigal, 2015, p. 50).

Iată de ce exercițiul voinței noastre este pus la încercare de însăși biologia noastră trupească care susține supraviețuirea!

 

Lupta între carne și Duh

În această luptă contează cine câștigă de cele mai multe ori. Trupul sau sufletul? Carnea sau Duhul? Biruința uneia sau alteia din aceste părți se înscrie în neurologia noastră. Se crează acele trasee neurale care urmează biruința. Mii de celule stem urmează ca niște supuși devotați victoria binelui asupra răului în viața noastră sau invers. Altfel spus, dacă tot faci binele în mod repetat, ajungi să-l faci tot mai ușor. Binele îți devine o a doua natură. Însă, la fel se întâmplă și cu lucrurile rele; din ce în ce mai mult le faci, se încetățenesc tot mai adânc în creierul tău, în trupul tău și în natura ta. Constatarea paulină ne uimește din nou prin intuiția și luciditatea ei: „Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? (Romani 7, 20 – 24)

Aceasta este patima care pune stăpânire pe om, pe voința lui și pe trupul acestuia. De aceea, în Rugăciunea Domnească, zicem „Facă-se voia Ta”. Pentru că voia noastră poate fi înrobită păcatului care tot săvârșit în mod repetat devine patimă. Și pe măsură ce omul se lasă tot mai ușor stăpânit de patimi, îi e tot mai greu să le facă pe cele bune și îi e tot mai ușor să le facă pe cele rele cu care trupul și viața lui s-a obișnuit.

 

Frica de moarte și dezechilibrul existențial

Omul a intrat prin păcat în procesul supraviețuirii. Existența lui era una la limită. Durearea de pe urma bolii și frica de moarte i-au dezechilibrat omului existența și, neîntrezărind nici o speranță pentru el, a început să considere că fericirea îi vine de la mâncăruri bune și de la tot mai multe plăceri. Iar voința lui le căuta pe toate acestea, ignorând că de fapt voința și dorința lui erau făcute de Creator pentru lucrurile infinite și nu pentru cele pământești: „Și mintea și pofta au fost făcute pentru Acela. Am primit rațiune ca să cunoaștem pe Hristos; poftă ca să alergăm spre Acela; memorie ca să-L purtăm pe Acela; Pentru că El Însuși a fost modelul pentru cele create” (Sfântul Nicolae Cabasila, la Nellas, 2002, p. 148). Pierzând prin păcate și patimi toate aceste daruri și orientarea către Hristos Dumnezeu, omul s-a întors către pământul care în loc de viața cea veșnică îi oferea doar o palidă supraviețuire. Omul și-a întors pofta de la dorirea darurilor celor veșnice ale lui Hristos înspre plăcerile pământești și limitate, repetitive. Mintea lui a deviat de la preocuparea pentru cele divine și veșnice la îngrijorarea pentru lucrurile materiale pentru obținerea cărora și pentru rafinarea plăcerilor de pe urma acestora își folosea resursele minții. Iar memoria omului s-a umplut de amintirea păcatului și a plăcerii de pe urma lui. Existența omului se întemeia pe nisipuri mișcătoare în care prin repetiția patimilor se afunda tot mai mult.

 

Libertate și libertinaj

Iar în urma săvârșirii constante a păcatului, voința spre bine i-a slăbit tot mai tare și mintea a ajuns să slujească nu liberății, ci libertinajului. Așa-zisa libertate e mai mult „un pretext pentru trecerea de la o patimă la alta. Ea poate că nu înseamnă dobândirea libertății pur și simplu, ci a unei schimbări a stăpânului” (Stăniloae, 1978, p. 497). Libertatea autentică se manifestă în relație cu Dumnezeu: „Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al vicleniei, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru 2, 16). Robia față de Dumnezeu este adevărata libertate, deoarece numai trăind în frica lui Dumnezeu omul își poate depăși egoismul, ambiția personală și interesul.

Numai cine e în comuniune adevărată cu Dumnezeu, poate fi în comuniune autentică și cu semenii săi. Altfel se schimbă o robie cu altă robie. Omul nedesăvârșit în libertate nu-ți poate oferi o existență liberă, ci te îndeamnă tot la păcat: „Spunând vorbe trufașe și deșarte, ei momesc spre poftele trupului și spre desfrânare pe cei care de abia au scăpat de cei ce viețuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, când ei înșiși sunt robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te stăpânește, aceea te robește” (II Petru 2, 18 – 19). Ori păcatul este iluzia libertății și nu libertatea adevărată. Iar robul păcatului nu te poate elibera de păcat.

 

... legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului și a morții”

Omul a ajuns la un asemenea nivel al vieții încât nu mai putea face nimic pentru el însuși și, cu atât mai puțin, pentru semenii săi. Soluția mântuirii trebuia să vină dintr-un plan de existență superior omului. Mântuirea de patimi și comuniunea cu Dumnezeu s-a realizat prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus. Căci legea duhului vieții în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului și a morții” (Romani 8, 1 – 2).

Prin Învierea Sa din morți, Domnul Hristos i-a scăpat pe oameni de moarte. Însă acest lucru nu se întâmplă pe loc pentru că încă oamenii mor. Și asta este pentru ca omul să aibă un timp în care să-și poată exercita libertatea de voință. Este un timp al adeziunii prin voință și viață a omului la actul Învierii, prin care omul își exprimă credința sa în învierea proprie cu trupul. Așa cum atunci când omul a călcat voia divină în Paradis și a mâncat din rodul pomului oprit, deși plata pentru neascultare a fost moartea, aceasta n-a venit imediat tocmai pentru a lăsa loc părerii de rău pentru păcat, tot astfel și după ce Hristos a biruit moartea prin Înviere, aceasta nu se produce imediat, ca omul să-și poată asuma prin liberă voință roadele Învierii. Prin Învierea lui Hristos s-a biruit însă pe loc frica de moarte, care îl ținea pe om în robia păcatului toată viața: „Preocuparea de moarte, dar nu ca o fatalitate inclusă în legile unei esențe oarbe, nici numai unită cu speranța că ea va fi învinsă prin puterea lui Dumnezeu, ci unită cu siguranța că se poate scăpa de ea, a adus-o credința creștină, prin învierea lui Hristos” (Stăniloae, 1995, p. 23).

Această transformare sigură prin credința în Înviere a vieții omului, se datorează și lucrării curățitoare, mântuitoare și întăritoare a Fiului lui Dumnezeu Întrupat în firea omenească pe care a asumat-o în ipostasul Său dumnezeiesc și îndumnezeitor. Iar aceasta lucrare este a Sfintei Treimi: „Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Romani 8, 9 – 11).

 

Credem că Hristos a înviat și că Învierea Lui lucrează în noi

Omul nu dispune numai de credința că Hristos a înviat din morți, ci el are și siguranța că o putere dumnezeiască care provine din trupul îndumnezeit al Domnului mort și înviat lucrează în trupul și în sufletul lui. El simte hristificarea voinței, a trupului și a sufletului lui încă datorită unirii desăvârșite cu Hristos Cel mort și înviat prin Tainele Botezului, Mirungerii și Euharistiei (Nellas, 2002, p. 138 ș.u.).

Concluzia o tragem tot împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea, fraților, nu suntem datori trupului, ca să viețuim după trup. Căci dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii” (Romani 8, 12 – 13). Prin voința sa, omul are drept de viață și de moarte asupra păcatului din trupul său. Prin credința în Înviere, omul trebuie să depășească vechea confuzie: el credea că prin grija față de trup și față de poftele lui își asigură cumva o viață lungă și fericită în absența vieții veșnice. Existența omului era închisă în cătușele morții și lipsa orizontului veșnic îl transorma în robul roadelor pământului, al consumismului și al supraviețuirii. Prin Învierea Domnului însă, omul a priceput că el nu este destinat bolii, morții și viermilor, ci vieții celei veșnice. Și chiar dacă trupul îl trage spre poftele comune cu ale celorlalte viețuitoare, omul înțelege că numai luptând prin voință împotriva plăcerilor la care trupul îl ispitește continuu, adică nevoindu-se, poate ajunge fiu al Învierii: „Vezi cum celor ce le zici tu nevoințe, prin care afirmi că scoți afară păcatul, Scriptura le zice fapte ale învierii, ale libertății și ale luminii? Dar și faptele acelea, de care tu zici că sunt păcatul lui Adam, Scriptura le numește abateri ale libertății. Căci... Scriptura arată că acestea și cele asemenea stau în puterea noastră să le facem sau să nu le facem și deci nu învinuiește pe Satana sau păcatul lui Adam, ci pe noi” (Marcu Ascetul, 1999, p. 299 – 300).

 

Ați fost cumpărați cu preț!”

Dumnezeu Se poartă față de om cu atâta bunăvoință încât să-l atragă pe om la tot mai multă dragoste față de El. Încă de la facerea lumii Dumnezeu le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute, cerul, pământul, luna, soarele..., și le arată oamenilor așa cum își arată îndrăgostiții hainele lor, doar, doar, să-l atragă și mai mult spre dragostea Sa pe om. Iar dacă omul s-a îndepărtat cu voia sa de dragostea dumnezeiască, atunci Dumnezeu s-a făcut om, venind în apropierea maximă față de viața omului, unindu-se nedespărțit și neamestecat cu el. „Fiindcă El era stăpân peste toate celelalte, dar nu avea putere asupra întregii noastre firi... De aceea pe toate le-a făcut ca să o atragă la Sine. Deoarece căuta voința, n-a făcut nimic ca să o constrângă, nici n-a răpit-o, ci a cumpărat-o” (Sfântul Nicolae Cabasila la Nellas, 2002, p. 153). Acesta este sensul cuvintelor „Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20).

Prin voința sa omul poate primi toată lucrarea de mântuire adusă de Hristos prin Întrupare, Moarte, Înviere, Înălțare și prin trimiterea Duhului Sfânt. Voința omului e ca o pâlnie care primește cu partea mai largă întreg conținutul mântuirii în Hristos. „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13). Oare, ce voiește Dumnezeu, voiesc și eu?

Bibliografie:

  1. ADĂMUȚ, Anton, (1997). Filosofie, Iași: Editura Polirom.
  2. MARCU, Ascetul, (1999). Filocalia română, traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, București: Editura Humanitas.
  3. McGONIGAL, Kelly, (2015). Puterea voinței. Cum funcționează autocontrolul și ce putem face pentru a-l îmbunătăți, traducere de Marilena Iovu, București: Editura Litera.
  4. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, studiu introductiv și note de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu: Editura Deisis.
  5. STĂNILOAE, Dumitru, (1995). Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I. București: Editura Cristal.
  6. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București: E.I.B.M.B.O.R.


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni la Schimbarea la Față
 

Acatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, glasul al 7-lea:

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1

Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-aucutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Icosul 1

Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 2-lea

Văzând, Iubitorule de oameni, Doamne, că ucenicii Tăi nu sunt încă luminaţi şi nu pricep că Tu trebuie să mergi la Ierusalim şi acolo să pătimeşti multe şi să fii omorât, ai început de atunci să le spui că toate acestea trebuie să le rabzi de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Totuşi, ei neputând înţelege dacă sunt de la Dumnezeu sau de la om, după şase zile ai luat cu Tine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi i-ai dus pe muntele Taborului, ca să le arăţi, înainte de Cruce, slava Ta dumnezeiască, ca şi în timpul pătimirilor Tale să-Ţi cânte: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelesul cel greu de pătruns al pătimirii Tale celei de bunăvoie neputând să-l înţeleagă ucenicii Tăi, Doamne, mai înainte de crucea Ta, ai dus pe trei dintre ucenicii Tăi într-un munte înalt, ca să vadă minunea înfricoşatei Tale Schimbări la Faţă şi dumnezeiasca Ta slavă, cea pururea fiitoare, ca atunci când Te vor vedea răstignit să înţeleagă că pătimirea Ta este de bunăvoie şi să-Ţi cânte aşa:
Iisuse, Care de jos ai urcat pe un munte înalt, urcă-ne şi pe noi întru cele de sus, ca să căutăm desfătarea întru cele înalte;
Iisuse, Care ai îndepărtat pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu de mulţimea grijilor lumeşti, îndepărtează şi mintea noastră de lucrurile pământeşti, ca să învăţăm a ne feri de patimile cele josnice;
Iisuse, Care cu multă trudă ai dus pe prietenii Tăi la o înălţime preafrumoasă, învaţă-ne şi pe noi ca prin sudoare şi multă trudă să ne nevoim în toate zilele;
Iisuse, Care ai arătat ucenicilor, în tăcerea rugăciunii, Schimbarea Ta la Faţă, învredniceşte-ne acum şi pe noi, credincioşii Tăi, să ne luminăm cu dulceaţa cuvintelor Tale;
Iisuse, Care ai arătat trei martori ai slavei Tale în liniştea Taborului, dă-ne şi nouă, celor tăcuţi şi goi, să cugetăm totdeauna la slava Ta;
Iisuse, Care pentru numele Tău s-a veselit Taborul şi Ermonul, dă-ne şi nouă, ca prin chemarea preadulcelui Tău nume, să săvârşim urcare la cele înalte;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 3-lea

Aleşii Tăi Apostoli, îmbrăcaţi fiind cu putere de sus, Doamne, i-ai urcat în Tabor, ca să înveţe a cânta cele înalte şi să cugete la cele cereşti, iar nu la cele pământeşti. Îmbracă-ne, dar, şi pe noi cei căzuţi întru cele de jos şi biruiţi totdeauna de neputinţele trupului, cu puterea şi slava Ta, ca puterea Ta să lucreze în neputinţele noastre, şi să-Ţi cântăm Ţie cu dragoste: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Vrând ca înainte de Cruce, de pătimirea cea de bunăvoie, să descoperi în parte slava dumnezeirii Tale, Hristoase, Mântuitorul nostru, ai ales numai trei dintre muritori care să fie martorii acestei slave: pe Petru, care Te-a iubit mai mult decât toţi şi Te-a mărturisit, primul dintre toţi, Fiu al lui Dumnezeu, pe Iacob, care, având nădejdea bunătăţilor viitoare, capul sub sabie şi-a plecat şi, astfel, a pus început mucenicilor Tăi, şi pe Ioan cel feciorelnic, care, mai mult decât toţi păstrând neprihănirea trupului şi a duhului, a primit har deosebit întru vederea unor negrăite descoperiri şi a slavei Tale dumnezeieşti. Împreună cu ei primeşte şi de la noi aceste cântări de laudă:
Iisuse, Cel ce de la Petru, mai înainte de Schimbarea la Faţă, ai primit mărturisirea, primeşte şi calda noastră mărturisire;
Iisuse, Cel ce aceluiaşi Petru, în Tabor, i-ai dat îndrăzneală să vorbească cu Tine, spune şi inimilor noastre celor paşnice şi bune;
Iisuse, Cel ce pe fiii lui Zevedeu, pentru iubirea lor înflăcărată, i-ai numit fiii Tunetului, nu ne birui cu tunetul mâniei Tale;
Iisuse, Cel ce aceloraşi ucenici nu le-ai îngăduit să coboare foc din cer asupra samaritenilor, stinge focul patimilor noastre lăuntrice;
Iisuse, ridică-ne împreună cu feciorelnicul Ioan în Taborul cel de sus, întru curăţia trupului şi a sufletului;
Iisuse, Cel ce ştiai că Iacob va bea întâiul Tău pahar, găteşte-ne şi nouă locuri în rai;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 4-lea

Furtună a fost arătarea dumnezeirii Tale în muntele Sinai, deoarece în tunete şi fulgere ai dat legea slugii Tale Moise; tot aşa şi în Horeb a fost duh de tărie ce despica munţii; vijelie şi foc când Ilie proorocul a vrut să Te vadă. Totuşi nu în vijelie, nici în cutremur şi nici în foc nu a fost Domnul, ci în glas de adiere de vânt Ţi-ai arătat Faţa şi slava dumnezeirii Tale, precum şi în muntele Taborului ai şezut în faţa lor şi cu bucurie Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Moise şi Ilie în Tabor cuvintele Tale, că vei sfârşi la Ierusalim, s-au făcut martori la toată lumea, Doamne, că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl spre mântuirea oamenilor, aşa cum a mărturisit şi glasul Său din cer. Căci Moise a fost chemat din morţi, ca să mărturisească celor ţinuţi în iad venirea Ta în lume. Ilie însă a fost chemat din rai, ca să spună lui Enoh despre slava Ta, văzută în Schimbarea Ta la Faţă. Iar noi, mirându-ne de taina arătării proorocilor Tăi în Tabor, cu umilinţă îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai vrut ca văzătorul de Dumnezeu Moise să-Ţi privească Faţa Ta, arată-ne şi nouă, în veacul ce va să vie, dulceaţa cea dorită a Feţei Tale;
Iisuse, Cel ce de demult lui Moise i-ai arătat strălucirea slavei Tale, arată-ne şi nouă, întru Împărăţia Ta, Faţă către faţă, bunătatea cea nespusă a privirii Tale;
Iisuse, Cel ce în linişte şi în glas de adiere de vânt lin l-ai învăţat pe Ilie descoperirea Ta, învaţă-ne şi pe noi, în chip minunat şi în linişte, nepătimirea dumnezeiască;
Iisuse, Cel ce l-ai adus pe robul Tău Ilie în rai, în car de foc nearzător, ridică-ne şi pe noi, în chip minunat, la înălţimea desăvârşitei vieţuiri;
Iisuse, Cel ce de demult în multe chipuri ai grăit proorocilor, iar în Tabor le-ai vestit moartea Ta, hrăneşte cu cuvintele vieţii veşnice şi sufletele noastre cele flămânde;
Iisuse, Cel ce prin gura a doi martori ai descoperit ucenicilor taina Schimbării Tale la Faţă, aprinde şi credinţa noastră cea rece cu adierile cele negrăite ale Duhului Sfânt;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 5-lea

Stelei celei izvorâtoare din Dumnezeu Te-ai asemănat prin strălucirea negrăită a Preacuratului Tău Trup, Dătătorule de Lumină, Doamne, când, apropiindu-Te de ucenicii Tăi care dormeau, ai înălţat Tatălui Tău, pe înălţimea muntelui, rugăciunea Ta de împăcare. Atunci s-a luminat Faţa Ta ca soarele şi îmbrăcămintea s-a făcut mai albă decât zăpada. Apostolii, trezindu-se, au văzut slava Ta, a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, şi stând cu frică Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te Apostolii Tăi în Tabor, având chip de om şi Schimbându-Te la Faţă întru slava dumnezeiască şi vorbind cu Moise şi cu Ilie despre sfârşitul Tău, au înţeles puterea Ta cea pururea fiitoare şi dumnezeirea ascunsă sub acoperământul trupului, s-au înspăimântat auzind cele grăite şi s-au desfătat de vederea dumnezeieştii Tale slave. Dar numai atât au văzut cât a putut să încapă vederea ochilor trupeşti, iar noi împreună cu dânşii Îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai strălucit ucenicilor Tăi dumnezeiasca şi nespusa Ta slavă, străluceşte în inimile noastre Lumina Ta cea pururea fiitoare;
Iisuse, Cel ce ai împărtăşit pe întâistătătorii Legii şi harului cu lumina Ta cea mai presus de lume, prin acea împărtăşire adună mintea noastră ce rătăceşte pururea;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai dezgolit puţin fulgerul dumnezeirii Tale, ascuns în trup, dezvăluie căderile în păcat, ascunse în conştiinţa noastră cea ticăloasă;
Iisuse, Cel ce cu razele Luminii celei necreate ale Trupului Tău ai luminat muntele sfânt, luminează cu lumina poruncilor Tale şi sufletele noastre cele întunecate;
Iisuse, Cel ce prin Schimbarea la Faţă ai luminat marginile lumii, luminează-ne şi ne înfrumuseţează şi pe noi cei întunecaţi;
Iisuse, Cel ce prin strălucirea luminii Tale din Tabor ai curăţat precum zăpada pe ucenicii Tăi, curăţeşte-ne şi ne înnoieşte şi pe noi cei întunecaţi;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 6-lea

Văzând binecuvântata şi mântuitoarea Ta grăire, Hristoase, Dumnezeul nostru, împreună cu Moise şi cu Ilie pe muntele Taborului, ucenicii Tăi Petru, Iacob şi Ioan s-au bucurat foarte. Petru, având glasul plin de iubire dumnezeiască, a zis: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una”. Noi însă, nevrednicii, nu cutezăm a Te întreba, ci cu smerenie Te rugăm pentru milă şi cu glas tremurând Îţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nor luminos a strălucit în Tabor spre însemnare la toată lumea. Petru vorbea despre colibe, glasul Părintelui vestea descoperirea şi venirea Duhului Sfânt i-a umbrit pe Apostoli şi vârful muntelui l-a înconjurat. Aceştia şi mai mult s-au înfricoşat şi, intrând cu frică în nor, au simţit nepătrunsa Ta dumnezeire şi cu multă îndrăzneală Ţi-au cântat unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce pe Israel de demult în pustie l-ai condus cu stâlpul de nor, Însuţi şi acum arată-ne calea în Împărăţia Ta;
Iisuse, Cel ce pe Apostolii Tăi, în Tabor, cu nor luminos i-ai învăluit, acoperă-ne şi pe noi cu roua Duhului Tău Cel Sfânt;
Iisuse, Cel ce locuieşti în ceruri, în Biserica nefăcută de mâini, arată-ne şi nouă biserica dătătoare de lumină şi umbra preacurată a dumnezeirii Tale;
Iisuse, Cel ce nu ai vrut pe pământ corturi făcute de mâini, zideşte-ne cortul cel lăuntric, cu bun chip, al Duhului Sfânt, cu care să mergem la ceruri;
Iisuse, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, îmbracă-ne şi pe noi cei dezbrăcaţi cu haina ţesăturii dumnezeieşti a neprihănirii şi curăţiei;
Iisuse, Cel ce ai întins cerul ca o piele, îmbracă-ne şi pe noi cei răniţi în haina luminoasă ca zăpada a cereştii Tale frumuseţi;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 7-lea

Vrând să descopere taina cea din veac ascunsă a dumnezeirii Tale, Hristoase, Părintele Tău Ceresc, acum, iarăşi, precum la Iordan, în timpul Botezului, a vestit că Tu eşti Fiul Lui, şi astfel, cu glas, din nor, a mărturisit zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe Acesta să-L ascultaţi”. Iar Apostolii, înfricoşându-se, au căzut cu faţa la pământ, cântându-Ţi: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Nouă şi preaslăvită descoperire s-a făcut în Tabor, Stăpâne Doamne, când Apostolii înşişi, văzători şi slugi, auzind glasul Părintelui şi tunet din nori, s-au înspăimântat şi o nouă revărsare de lumină deodată i-a luminat şi, privindu-se unul pe altul, s-au mirat şi, căzând cu faţa la pământ, Ţie, Stăpâne, închinându-se, Ţi-au adus aceste laude:
Iisuse, Cel ce eşti Chipul Prealuminat al Ipostasului Părintesc, schimbă viaţa noastră cea întunecată şi necurată;
Iisuse, Cel ce eşti strălucirea slavei Părinteşti, luminează sufletele noastre cele căzute şi afundate în întuneric;
Iisuse, Cel ce eşti minunat şi înfricoşător în slava dumnezeirii Tale, înnoieşte vederea noastră cea duhovnicească stricată prin păcat;
Iisuse, Prealine, Cel ce eşti plin de iubire, prin strălucirea cea nespusă a Trupului Tău, toată necurăţia sufletelor noastre fă-o mai albă decât zăpada;
Iisuse, Lumină fără început, în Lumina Ta din Tabor arată-ne şi nouă Lumina Tatălui;
Iisuse, Lumina cea neschimbată în lumina cea nevăzută a Împărăţiei Tale, arată-ne şi nouă lumina Duhului;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 8-lea

În chip minunat şi străin, Ţi s-au arătat Moise şi Ilie în Tabor, Stăpâne Doamne, văzând închipuirea Ipostasului dumnezeiesc şi vorbind despre pătimirea Ta cea de bunăvoie ce îţi stătea înainte. Acoperindu-i pe ei norul cel luminos şi încetând glasul din cer, slava Domnului s-a luat de la ucenicii Tăi, iar ei Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul ai fost întru cele de sus, Cuvinte al lui Dumnezeu, când Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor, dar nici de cele de jos nu Te-ai despărţit. Iar când proorocii au plecat şi vederea dumnezeiască s-a sfârşit, Tu Te-ai apropiat de ucenicii Tăi, ce căzuseră de spaimă la pământ şi, atingându-i cu mâna le-ai zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Iar ucenicii, deschizând ochii şi nevăzând pe nimeni, afară de Tine, s-au bucurat foarte şi, mulţumind lui Dumnezeu, Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce ai cuvintele vieţii veşnice, fii totdeauna cu noi în călătoria pământească;
Iisuse, Cel ce ne-ai săturat pe noi cu privirea dumnezeirii Tale, nu ne lăsa pe noi singuri întru slujirea Ta;
Iisuse, Cel ce mai înainte de Cruce ne-ai lămurit taina pătimirilor Tale de voie, dă-ne nouă totdeauna să ne amintim de pătimirea Ta;
Iisuse, Cel ce ne-ai arătat, mai înainte de moarte, slava Ta, dă-ne nouă să înţelegem totdeauna îndumnezeirea Trupului Tău;
Iisuse, Chipul cel neschimbat al Celui ce Este, înnoieşte în sufletele noastre privirea Chipului şi asemănării Tale;
Iisuse, Cel ce eşti pecetea cea asemenea Tatălui, însemnează în trupurile noastre bunătatea cea nespusă a Chipului Tău;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a înfricoşat, văzând preaslăvita Schimbare la Faţă în Tabor, Hristoase Mântuitorule: îngerii stând nevăzut cu frică şi cu cutremur Ţi-au slujit Ţie, cerurile s-au înspăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând slava Domnului. Muntele Tabor, care până atunci era întunecat şi fumegând, s-a acoperit cu un nor luminos, pentru că pe el au stat Preacuratele Tale picioare. Iar ucenicii Tăi, Doamne, neputând suferi să vadă Faţa Ta, au căzut la pământ, acoperindu-şi feţele, până când, sfârşindu-se vedenia, Tu Însuţi i-ai ridicat şi ei Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei deşerţi de înţelepciune, nefiind luminaţi de har, nu pot pricepe taina preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă. Pentru aceasta, când ai coborât cu ucenicii din munte, ai poruncit prietenilor Tai nimănui să nu spună din ceea ce au văzut, până când Fiul Omului nu Se va scula a treia zi din mormânt. Şi ei tăcând nu au spus nimănui nimic în acele zile, din cele ce au văzut şi au auzit, dar în inima lor Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce pe nor de foc ai fost purtat, izbăveşte-ne cu lumina Ta de toată întinăciunea sufletească;
Iisuse, Cel ce Te-ai îmbrăcat în întregul Adam, luminează firea noastră cea întunecată;
Iisuse, Cel ce ai desfătat pe ucenicii Tăi cu strălucirea dumnezeirii Tale, desfătează-ne şi pe noi totdeauna cu învăţăturile Tale;
Iisuse, Cel ce ai luminat pe ucenicii Tăi prin norul dătător de rouă, luminează-ne şi pe noi totdeauna cu razele preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă;
Iisuse, Cel ce ai sfinţit Taborul cu Preacuratele Tale picioare, îndreptează picioarele noastre spre a sluji Ţie pururea;
Iisuse, Cel ce cu nevinovatele Tale mâini ai arătat ucenicilor să urce în muntele Tău, îndreptează şi mâinile noastre în lucrarea faptelor celor bune;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor pentru noi, Doamne, ca să ne faci vrednici de slava Ta cerească şi să schimbi trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea slavei Tale la învierea cea de obşte şi în Împărăţia Ta cea veşnică, pe care ai gătit-o, de la facerea lumii, celor ce Te iubesc pe Tine, de care să ne învredniceşti şi pe noi, precum pe Moise şi pe Ilie i-ai învrednicit în Tabor să Te vadă Faţă către faţă şi să-Ţi cântăm cu toţi sfinţii cântarea veşnică: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnic, toate le-ai făcut spre mântuirea noastră. Pentru noi ai primit Preacuratul trup din Preasfânta Fecioară Maria şi ai venit în lumea aceasta având chip de rob. Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cel sfânt, ca să luminezi întunericul dinlăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi. Pentru aceasta cu mulţumire Îţi cântăm:
Iisuse, pe Tabor chipul robului l-ai schimbat, ca pe noi să ne faci din robi ai păcatului fiii lui Dumnezeu;
Iisuse, chiar trupul Tău l-ai dat la moarte, ca firea noastră cea căzută să o prefaci prin Tine;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai arătat frumuseţea cea negrăită a Împărăţiei Tale, întăreşte în noi pacea şi adevărul Duhului Sfânt;
Iisuse, Cel ce prin strălucirea dumnezeiască a Trupului Tău toată făptură ai îndumnezeit-o, înnoieşte-ne şi pe noi prin îndumnezeirea trupului la a doua Ta venire;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai arătat focul dumnezeirii Tale, arde cu foc nematerialnic şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce ai hrănit acolo cu preadulcele Tale cuvinte pe ucenicii Tăi, sfinţeşte şi sufletele noastre cele flămânde cu Sfintele Tale Taine;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 11-lea

Cântare de umilinţă aducem Ţie noi nevrednicii, pentru Schimbarea Ta la Faţă, şi strigăm: Dă-ne nouă, robilor Tăi, înălţimea vieţuirii cereşti şi strălucirea slavei dumnezeieşti celei pururi fiitoare, iar cu inimă curată învredniceşte-ne, în chip gândit, să ieşim la muntele Tău cel sfânt şi să vedem cu ochii minţii preaslăvita Schimbare la Faţă, ca să-Ţi cântăm în chip luminos: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Fiind Lumina Nepătrunsă şi Dătător de Lumină, Iisuse, Lumina cea pururea fiitoare şi fără de început, Lumina Ta ai adus-o în lume, pentru că ai urcat cu Preacuratul Tău Trup în muntele Taborului şi acolo ai arătat ucenicilor Tăi lumina cea necreată şi dumnezeiască şi chipul slavei Părinteşti. Acestei lumini, mai presus de fire, să ne faci şi pe noi părtaşi, ca să-Ţi cântăm din adâncul sufletului unele ca acestea:
Iisuse Hristoase, Lumina cea adevărată, întăreşte sufletele noastre, cu cugete bune, în toate zilele călătoriei noastre pământeşti;
Iisuse, Împărate, Lumina cea fără început, aprinde din nou făclia cea stinsă a sufletului până în ziua sfârşitului nostru;
Iisuse, Lumina Lină, Care dai viaţă, trimite sufletelor noastre lumină şi viaţă în ceasul cel înfricoşător al morţii noastre;
Iisuse, Lumina Sfântă, Care luminezi şi arzi, scoate-ne atunci din bezna întunericului;
Iisuse, Lumina Preadulce şi Preasfântă, însoţeşte-ne către lumina palatului Tău ceresc printre vămile amare ale văzduhului;
Iisuse, Lumina cea mai luminoasă decât orice soare, luminează-ne în strălucirea sfinţilor Tăi, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne, Doamne Iisuse, harul Tău, pe care în Tabor l-ai dat aleşilor Tăi ucenici Petru, Iacob şi Ioan, şi ne primeşte pe noi ca şi pe aceia, ca îmbrăcaţi cu putere de sus şi luminaţi de Duhul Sfânt, având inima curată şi duhul înnoit, să urcăm în Taborul cel gândit, mergând din putere în putere, nevoindu-ne mai mult în post şi rugăciune şi petrecând întru neprihănire, să-Ţi cântăm cu vrednicie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând Preacurata Schimbare la Faţă preaslăvim dumnezeiasca Ta slavă arătată în Tabor, ne închinăm dumnezeirii şi puterii Tale şi credem cu Petru că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi şi cântăm împreună cu Apostolii, din adâncul sufletului: bine este să fim noi aici împreună cu Tine. Pentru aceasta nu ne ruşina pe noi, cei neputincioşi şi învechiţi în trup, care credem întru Tine, ci ne acoperă cu lumina dumnezeieştii Tale străluciri pe cei ce cu dragoste Îţi cântăm:
Iisuse, Soarele cel neapus, Care ai răsărit în Tabor, luminează-ne cu dumnezeiasca Ta strălucire;
Iisuse, Lumina cea neajunsă, Care Te-ai arătat întru Schimbarea Ta la Faţă, încălzeşte-ne cu împărtăşirea harului Tău;
Iisuse, Biserica Veşnică a Ierusalimului Ceresc, sălăşluieşte-ne în cortul Tău dumnezeiesc;
Iisuse, Floarea cea binemirositoare a raiului, înmiresmează-ne şi pe noi cu aromatele sfinţeniei şi ale curăţiei;
Iisuse, Focul cel curăţitor, Care ai vrut să curăţeşti cerul şi pământul de orice întinăciune, curăţeşte-ne şi pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului;
Iisuse, Piatra cea preţioasă, Care ai luminat Sionul cel de sus cu frumuseţe dumnezeiască, învredniceşte-ne şi pe noi să vedem această frumuseţe;
Iisuse, Dumnezeulcel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 13-lea

O, Preadulce şi Atotbunule Iisuse, Cel ce în Tabor ai strălucit cu slava dumnezeiască, primeşte acum această puţină rugăciune a noastră, precum ai primit în muntele cel sfânt închinarea ucenicilor Tăi, aşa şi pe noi învredniceşte-ne să ne închinăm preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă, ca strălucind în lumina faptelor bune, să se lumineze prin Tine întunericul păcatului ce locuieşte în noi şi să ne arătăm vrednici moştenitori ai Împărăţiei Tale celei veşnice, unde cu toţi sfinţii să-Ţi cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost..., Condacul 1: Alesule Voievod şi Împărat al slavei...,

Icosul 1

Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul 1

Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-aucutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

şi această

Rugăciune

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care locuieşti întru Lumina cea nepătrunsă, şi eşti Strălucire Slavei Tatălui şi Chip al Ipostasului Său! La plinirea vremii ai venit, Tu, pentru mila cea nespusă faţă de neamul omenesc cel căzut, Te-ai micşorat, chip de rob luând, Te-ai smerit pe sine, ascultător fiind chiar până la moarte. Totuşi, înainte de Cruce şi de pătimirea cea de bunăvoie, în muntele Taborului, Te-ai Schimbat la Faţă, întru slava Ta dumnezeiască, înaintea sfinţilor Tăi ucenici şi Apostoli, ca atunci când Te vor vedea răstignit şi dat morţii să priceapă că pătimirea este de bunăvoie şi dumnezeiască. Învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi, să prăznuim Preacurata Schimbare la Faţă cu inimă curată şi cu minte neîntinată, să urcăm în muntele Tău cel sfânt, în sălaşul sfintei Slavei Tale, unde este glasul curat al celor ce prăznuiesc, glasul nespusei bucurii, ca acolo, împreună cu sfinţii, Faţă către faţă, să vedem slava Ta, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale şi să preaslăvim Preasfânt Numele Tău, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de Viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi se face otpustul.

Canon la Schimbarea la Față a Mântuitorului

Glasul I

Cântarea 1

Irmosul: Hristos se naște

Hristos în muntele Tabor urcă schimbându-Se la față înaintea cuvioșilor ucenici, arătând strălucirea feței și culoarea veșmintelor fulgerând mai albă decât zăpada.

Trebuia ca oamenii să vadă slava Stăpânului făpturii, ca să creadă că este Dumnezeu, pătimind de voie în firea trupului, pentru aceea arată celor aleși dintre ucenici slava dumnezeirii.

Chipul cel muritor l-ai schimbat spre arătarea dumnezeieștii Tale firi, strălucind mai luminos decât soarele. Pentru aceea pe ucenicii Tăi i-ai încredințat schimbându-Ți înfățișarea și mai înainte de patimi vestindu-le, Mântuitorule, înfricoșătoarea Înviere.

Slavă. Al Născătoarei

Thaborul și Ermonul să se bucure de numele slavei lui Dumnezeu, întru care Hristos S-a proslăvit. Și ceea ce L-a născut pe El nouă tuturor să se bucure împreună de lumina cunoștinței cu care am fost luminați.

Și acum

Cântarea a 3-a

Irmosul: Celui mai înainte de veci

Dumnezeu vorbind în chip odinioară în munte cu Moisii, acum Hristos în persoană a vorbit pe Tavor cu el și cu Ilie în slavă, înfățișându-i pe ei Lui cu adevărat în chip mai presus de minte.

Dumnezeu Cel ce stăpânește peste vii și peste morți, pe unul dintre morți, pe celălalt dintre vii îi aduce și pe amândoi îi înfățișează Luiși când S-a arătat ucenicilor în Muntele Tavor unde a și vorbit cu ei.

Minunată este priveliștea, minunat este muntele, când S-a arătat lor și ucenicii îndeamnă să facă și colibe pentru Hristos și prooroci, încât să poată petrece fără întristare în acestea, nu întru cunoștință vorbind.

Slavă. Al Născătoarei

Dumnezeu, Cel ce în muntele Tavor a strălucit în lumină fără de asemănare, din pântecele tău, Fecioară, S-a întrupat fără de sămânță, muritor făcându-Se, Căruia și cântăm: Cel ce ai înălțat fruntea noastră, sfânt ești, Doamne!

Cântarea a 4-a

Irmosul: Toiag din rădăcina lui Iesei

Muntele virtuților suindu-l, am fost învrednicit, Hristoase, să văd slava feței Tale, strălucit fiind de nor și auzind glasul care zice tuturor că Tu ești Fiul cel iubit Tatălui, Căruia, cum spune, ai bineplăcut.

Lumina care i-a înconjurat pe ucenici, glasul care Te propovăduia pe Tine Fiu iubit au învățat că Tu ești Cuvântul lui Dumnezeu de aceeași fire Care S-a întrupat și a strălucit pe Tavor cu slava neapropiatei dumnezeiri.

Cunoștința Treimii a fost dată ucenicilor pe Tavor, fiindcă Tatăl a învățat că Unul Născut este Fiu iubit, norul cel cu adevărat luminos arătând pe Duhul – un singur Dumnezeu nedespărțit în slavă și putere.

Slavă. Al Născătoarei

Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat, căci iată, Fiul tău, având a Se coborî la moarte, arată mai înainte arvunile slavei Sale și încredințează mai înainte de patimă, că biruind moartea, iarăși ca un Dumnezeu va învia.

Cântarea a 5-a

Irmosul: Dumnezeu fiind al păcii

Dumnezeu fiind și ziditor al neamului nostru, ai îmbrăcat chip de rob, însușind firea cea stricăcioasă pentru viață nestricăcioasă. Pentru aceea pe Tavor ai arătat strălucirea firii dumnezeiești, înălțându-i pe muritori la participare.

În chip lămurit Tavorul mai presus de întreg pământul s-a slăvit, primind în spate pe Domnul slavei în chip slăvit de cei ai Lui. Pentru aceea în loc de întunecat luminos s-a arătat, ucenicilor, îndrăgit întru care le-ar fi plăcut să se sălășluiască.

Chivernisitorul vieții fiind, ai făcut vii pe apostolii care de departe au văzut vii pe prooroci, încredințându-i pe ei de învierea Ta mai înainte de patimă. Pentru aceea, urcând treimea ucenicilor Tăi împreună cu Tine pe Tavor, mărturisește minunile străine ale celor contemplate.

Slavă. Al Născătoarei

Văzând, Fecioară, la patimă pe Fiul tău, cu sabia întristării să nu te rănești, auzind de străina priveliște dumnezeiască și înfricoșată de care a fost învrednicită treimea apostolilor. Căci iarăși vei fi slăvită împreună cu Cel înviat cu slavă neîncetată.

Și acum.

Cântarea a 6-a

Irmosul: Din pântece pe Iona

Slava lui Dumnezeu pe Sinai a văzut-o frumosul Moise în ghicituri, dar din morți, pe Tavor i S-a arătat acum Hristos vorbind împreună cu el, nu în nor și în negură ascuns, ci văzând lumina neapropiată, strălucind din firea dumnezeiască.

În slavă cu patru cai a fost purtat Ilie la înălțimea cea de mai înainte, cerească, iar acum pe Tavor este de față împreună cu Cuvântul și cu El în chip lămurit a grăit și i S-a arătat mai slăvit strălucit cu lumină dumnezeiască mai luminoasă decât carul cel de foc.

Tot chipul și toată umbra legii au trecut, iată, și toată ghicitura, căci S-a arătat capătul a toate simboalele, Hristos Dumnezeu, Cel ce a arătat acum în Muntele Tavor înfățișarea chipului dumnezeiesc arătând îndumnezeirea a ceea ce a asumat.

Slavă. Al Născătoarei

Vrând Dumnezeu să mântuiască firea omenească, din Fecioară curată și-a întocmit Luiși firea chipului omenesc. Și pe aceasta în Muntele Tabor a înălțat-o și a slăvit-o cu strălucirea luminii neapropiate, adeverindu-mi mie viitoarea strălucire.

Și acum.

Cântarea a 7-a

Împreună-veșnic, de o ființă cu ființa părintească, Unule Născut, Fiule al lui Dumnezeu, Cela ce ai îndumnezeit firea muritorilor, cu dumnezeiasca Ta lumină luminează-mă pe mine cel ce cânt: „Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri”.

A răsărit din munte strălucind soare fără asemănare a cărui strălucire luminează întreaga ordine înțelegătoare a lumii și pe noi ne conduce la lumină care cântăm: „Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri”.

Străina priveliște a schimbat ochii ucenicilor către mărgăritarul cel înțelegător, dar neputând privi la rază, aruncându-se la pământ, cântau: „Dumnezeul părinților noștri, binecuvântat ești”

Și acum. Al Născătoarei

Născut fiind din fecioară fără de bărbat Făcătorul a toate, mai înainte de a pătimi, pe muntele Tavor se schimbă la față, arătând dumnezeiasca strălucire celor ce cântă: Dumnezeul părinților noștri binecuvântat ești.

Cântarea a 8-a

Irmosul: Minune mai presus de fire

Știm că firea Treimii este una și simplă, iar persoanele cunoaștem că sunt trei din glasul care a arătat Duhul, Cuvântul și firea Tatălui ca pricină: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit: Pe Care să-L laude toată făptura ca pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Auzire înfricoșată și priveliște mai presus de fire a arătat mai dinainte negrăita slavă în Tavor, că va purta mântuitoarea patimă prin Cruce, izvorând tuturor viața celor ce laudă și strigă cu credință: Să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

S-a spăimântat de strălucirea dumnezeiască a slavei lui Hristos și de lumina mai presus de lumină cea nezidită vederea cea cu adevărat dumnezeiască a ucenicilor. Și căzând cu fața la pământ, astfel ne-au învățat pe noi a cânta cu limpede glas minunii: Să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Slavă. Al Născătoarei...

Pricină a minunii celei mai presus de fire, Fecioară curată, te-ai arătat tuturor căci Cel ce S-a născut din pântecele tău Acesta a fulgerat de pe Tabor strălucirea razei mai presus de lumină de care, minunându-se, Apostolii cântau: să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Cântarea a 9-a

Irmosul: Străină minune

Strălucire a slavei, Hristoase și pecete a Tatălui de aceeași cinste, strălucind dumnezeiește în chipul frumuseții Tale dumnezeiești, ai plăsmuit din nou chipul mai înainte întunecat al lui Adam, aducându-mă pe mine la cel din vechime.

Văzând firea Ta omenească, Cuvinte al lui Dumnezeu, îndumnezeită, ieșim din toată lumeasca alipire, ridicându-ne la viața dumnezeiască prin înălțarea noastră la ceea ce este mai bun și împărtășirea strălucirii luminii Tale.

Purtând chipul trupului în dumnezeire, ai îndumnezeit ceea ce ai devenit, arătând nepătimirea firii dumnezeiești în chip slăvit prin care ai schimbat chipul muritor, Hristoase, pe Tavor, în arătarea slavei celei mai presus de lumină.  

Slavă. Al Născătoarei

Lăudăm nașterea ta cea mai presus de lumină, Fecioară curată, care a strălucit cu dumnezeiască lumină în munte și care a arătat tuturor strălucirea dumnezeiască a luminii celei veșnice, celor care cu evlavie te măresc pe tine ca Născătoare de Dumnezeu. 

Vă recomandăm și:

Troparul Schimbării la Față - Video 

Vecernia Schimbării la Față - Liturgica 

 

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Captivi în internet - Bolnavii noilor medii de informare - Jean-Claude Larchet
 
Reporter: La 22 de ani, Jean-Claude Larchet s-a convertit la ortodoxie. Astăzi, el este patrolog și teolog ortodox francez, de renume internațional, doctor în filosofie și doctor în teologie la Universitatea din Strasbourg. Este autorul a 30 de cărți traduse în 17 de limbi.
Opera lui Jean-Claude Larchet, dominată de probleme de antropologie, revine de această dată prezentând un eseu despre noile mijloace de informare, “Bolnavii noilor medii de informare”.
Bună ziua, Jean-Claude Larchet!
Jean-Claude Larchet: Bună ziua!
Reporter: Acum mai puțin de 20 de ani, noile medii de informare au făcut o invazie în societatea noastră, cu consecințe, și numiți aceasta “colonialismul digital” și care a dat naștere unui nou tip de individ, homo connecticus.
Deci, inevitabil, această invazie a modificat profund comportamentul social.
Jean-Claude Larchet: Da, ea a modificat comportamentul social, este foarte vizibil, dar modifică, la fel de profund, funcționarea noastră internă, modul nostru de gândire, modul de trăire a timpului, tot felul de elemente care au legătură cu viața noastră psihică, intelectuală, capacitatea noastră de atenție, capacitatea noastră de concentrare, chiar maniera în care gândim, și toate aceste consecințe, au contribuit în mod efectiv la crearea unui nou tip de om, pe care eu îl numesc homo connecticus, omul conectat, și acest homo connecticus devine ceva dominant în societatea noastră.
Reporter Faceți o listă incredibilă de patologii care sunt legate de noile medii de informare.
Sunt aceste noi patologii unele pe care le putem trata sau mergem spre un nou tip de individ?
Jean-Claude Larchet: În principiu, toate patologiile pot fi tratate, și, pe bună dreptate, dacă le-am descris atât de larg și cu atâta grijă este pentru că devenim conștienți de ele și începem să le tratăm în cazurile care sunt cu adevărat impresionante și bine instalate, sau cel puțin ne protejăm, și aș spune că unul dintre motivele care m-au împins să scriu această carte este protejarea tineretului pentru că adulții care nu au trăit totdeauna în această lume au păstrat o anumită distanțare în raport cu noile medii, dar tinerii care încep să trăiască de la cea mai fragedă vârstă în această lume nu au distanțarea necesară dacă nu îi învățăm să o dobândească și deci este cu adevărat vital să știe să se protejeze, să se apere, pentru a evita ca maladiile să se instaleze.
Reporter: Este aceasta, poate, o știință care ar putea intra în școli, dacă e posibil, pentru că nu pot să văd cum părinții de azi, care uneori sunt ei înșiși hiper-conectați, îi pot învăța pe copiii lor să aibă grijă să nu utilizeze prea mult noile medii?
Jean-Claude Larchet: Cred că este cu adevărat vital ca chiar părinții să fie cei care se ocupă de această educație, pentru că, din păcate, părinții au uneori tendința de a favoriza alienarea, ceea ce numesc alienare, renunțarea la sine, în favoarea noilor medii, pentru că aceasta le convine deseori pentru că copiii sunt liniștiți în fața televizorului sau sunt ocupați cu ecranul lor, dar trebuie să fie foarte conștienți că este ceva care în loc să formeze copiii, de multe ori reușește să îi deformeze, le poate reduce performanțele școlare, le poate reduce capacitatea de învățare socială, și deci am pornit să scriu această carte în atenția părinților pentru ca ei să învețe să gestioneze lucrurile în ceea ce privește modul lor de a fi educativi, și cred că este cu adevărat posibil de a instaura o învățare care permite copiilor, în primul rând, să limiteze timpul lor de utilizare a acestor medii, dar și care, de asemenea, îi ajută să-și organizeze alegerea. Evident, nu am scris această carte pentru a respinge complet noile medii, ci pentru a învăța să facem o îmbunătățire, pentru a pune limite, pentru a orienta mai bine modul de a se folosi de ele și cred că părinții au, cu adevărat, un rol fundamental de jucat.
Și semnalez, la sfârșitul cărții, ceva ce este foarte caracteristic, este vorba despre faptul că toți conducătorii de companii care produc aceste medii de informare, care le distribuie, sunt extrem de vigilenți în a-și proteja propriii copii de o utilizare prematură sau excesivă a ecranelor.
Reporter: Vorbim, pe bună dreptate, despre ritmul școlar care se presupune că ar obosi copiii, dar poate că mai degrabă utilizarea noilor medii este cea care creează o oboseală suplimentară.
Jean-Claude Larchet: Da, observăm faptul că copiii sunt epuizați deseori când ajung la școală și câteva ore mai târziu chiar de către școala însăși, și de a fi dispersați în utilizarea acestor aparate care, oricine poate constata, mobilizează enorm de multă energie și devin foarte repede obositoare.
Reporter: Deci vorbiți de aceste noi patologii care sunt legate de noile medii, ca de exemplu, burnout-ul (epuizarea), dar există, de asemenea, incidențe la toate nivelele, asupra lecturii, asupra scrisului, și o nivelare în jos. Este adevărat că Internetul și noile medii ne prostesc?
Jean-Claude Larchet: Vedeți, există o carte care a avut un succes extrem de mare in Statele Unite, de Nicholas Carr, pe care eu o citez destul de des în cartea mea, care se intitulează “Internetul ne prostește” și efectiv demonstrează cum acesta alterează, slăbește, diminuează capacitățile intelectuale ale oamenilor pentru că el creează moduri de funcționare mentale, intelectuale, care sunt distructive.
Reporter: De exemplu?
Jean-Claude Larchet: De exemplu, acela al lecturii pe care l-ați menționat care este importantă în mod particular în cazul emisiunii dumneavoastră literare, vedem foarte bine că există o diferență enormă între lectura pe ecran și lectura dintr-o carte.
Există cercetători care desigur că s-au interesat de această problemă, care au fixat camere video pe calculatoare pentru a vedea cum citește cel care citește pe calculator, și observând doar funcționarea ochilor vedem foarte bine că lectura unei pagini pe ecran se face în modul următor: citim la început primele două rânduri, apoi mergem pe diagonală spre mijlocul paginii, citim primele două părți de rânduri următoare și apoi coborâm din nou în jos, citim ultimul rând și trecem la pagina următoare.
Și, deci, este o lectură pe care o putem califica o lectură în baleiaj, superficială, cantitativ pare că citim normal și uneori chiar mult, dar de fapt este o lectură care nu lasă urme și, în plus, este o lectură care este, dacă vreți, dispersată pe toate linkurile pe care le conține pagina, prin widget-uri, prin imagini, prin video-uri, și deci este ceva ce în loc să recentreze spiritul, îl dispersează în permanență.
Reporter: Ceea ce avea vocația de a aduce oamenii împreună pentru a crea un “sat planetar”, de a alunga singurătatea, lasă sentimentul că îi separă încă și mai mult.
Ascultați:
Paradoxal, posibilitatea deschisă de noile medii de a conecta și a fi conectat în orice moment, crearea rețelelor sociale permite de a pune în legătură instantanee și permanentă fiecare membru al său cu zeci, sute până la mii de alți membri deveniți “prietenii” lor, multiplicarea contactelor și mesajelor și deci hiperconexiunea și hipercomunicarea instituite prin toate acestea se traduc printr-o reducere și o sărăcire a comunicării persoanelor în real contact în mediul concret și chiar reușește, în multe cazuri, să izoleze individul mai mult decât l-a izolat vreodată.
Reporter: Deci, cu noile medii, avem sentimentul că efectiv totul merge foarte repede, și de asemenea, avem sentimentul că câștigăm timp și libertate. În realitate?
Jean-Claude Larchet:Dar, în realitate, pierdem în toate domeniile, adică vedem cum timpul accelerează și cum, de fapt, cu cât avem mai mult impresia că câștigăm timp, cu atât avem mai puțin. Vedem foarte bine, de asemenea, cum faptul de a fi contactabil în permanență pe plan profesional privează mulți angajați de o parte din timpul lor liber chiar și în vacanțe, vedem foarte bine cum nu mai există timpi morți, nu mai există acești timpi pe care îi numim morți, dar care sunt atât de necesari vieții pentru a se reîncărca, pentru a se întoarce spre sine, pentru a reflecta, pentru a medita.
Vedem, de asemenea, cum toate relațiile adevărate, relațiile concrete dintre persoane, sunt sparte prin această folosire a noilor medii care izolează pe fiecare în fața propriului ecran și fiecare dintre noi are experiența de a vedea cuplurile, de exemplu, la restaurant în care fiecare este atașat de ecranul său, sau într-o familie în care fiecare membru este atașat de smartphone-ul sau tableta lui, și vedem foarte bine cum această lume care se presupune că este o lume care favorizează relația, în realitate o distruge, și în special substituind relațiile virtuale și superficiale în locul relațiilor reale și profunde.
Reporter: Ce trebuie să facem pentru a ne vindeca de noile medii, care trebuie să fie comportamentul nostru?
Jean-Claude Larchet: Cred că mulți analiști cred că mai degrabă este o adevărată schimbare a societății care trebuie să se impună, pentru că societatea este pe cale să se formateze relativ la aceste medii, dar cred că soluția, evident cea mai scurtă, cea mai accesibilă, este de a organiza un fel de cordon sanitar în jurul propriei persoane și în jurul propriei familii, și, în principal, de a fi cu adevărat conștienți de pericolele, de riscurile acestor medii pe care le-am descris în detaliu în cartea mea, pentru a ști, pe bună dreptate, cum putem să ajungem să ne protejăm.
Reporter: Și vorbiți, de asemenea, despre pierderea calității informației, în special la nivel științific, la nivel literar, deci toată această pierdere a calității informației pe care o evocați.
Jean-Claude Larchet: Da, pentru că, dacă vreți, una dintre caracteristicile noilor medii este lucrul în rapiditate și nemijlocire. Deci, informația este dată fără o reflecție prealabilă, de o manieră mai mult emotivă decât reflexivă, există o pierdere de calitate la nivel de calitate a informației pentru că fiecare, pe forumuri sau pe alte site-uri, se poate exprima, chiar dacă nu este calificat, fiecare își dă cu părerea, și nu mai există, dacă vreți, această ierarhie a cunoașterii care se exprima în mijloacele tradiționale de diseminare a cunoașterii și care îți permitea să judeci calitatea informației diseminate.
Reporter: Mulțumesc mult, Jean-Claude Larchet, pentru că ați acceptat această invitație.
Reamintesc, deci, titlul lucrării dumneavoastră: “Bolnavii noilor medii de informare”. Este publicată la Editions du Cerf.
Jean-Claude Larchet: Vă mulțumesc că m-ați primit.
Pe foarte curând la “Printre rânduri”.
Sursa: Familia Ortodoxă


Hărțuirea pe internet (video - Cafedemia) - Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

 

CAFEDEMIA - Masă rotundă organizată de Asociația Ortopraxia (11 iunie 2019)
(extras)


Biserica. Neamul. Politica. Lumea
An omagial - Satul românesc (VIII)

 

Patriarhul Nicodim Munteanu văzut de contemporani - Ziarul Lumina 

Să ne amintim de Patriarhul Iustin - Ziarul Lumina 

Eminescu și soarta țărănimii din vremea sa - Ziarul Lumina 

Intelectualii și conservarea comorii culturale rurale - Ziarul Lumina

Manuscrisul vornicului Iordache Golescu - Ziarul Lumina 

Reflecții ale Părintelui Stăniloae asupra satului românesc - Ziarul Lumina

Zilele satului hunedorean - Ziarul Lumina 

Simpozionul credință și cultură la Mănăstirea Putna - Ziarul Lumina 

Intelectualii și conservarea comorii culturale rurarle - Ziarul Lumina 

Cioran și dorul de Rășinari - Ziarul Lumina 

Iosif Berman, fotoreporterul campaniilor lui Dimitrie Gusti - Ziarul Lumina

Carul fermecat - Ziarul Lumina 

Zi dedicată satului românesc - Ziarul Lumina

An omagial 2019 - Ziarul Lumina



Scurte considerații privind evoluţia constituţională în România - Lector univ. dr. Marius Andreescu
 
1. Periodizarea dezvoltării constituţionale
a statului român
În literatura de specialitate, dezvoltarea constituţională a unui stat e tratată în două accepţiuni:
- în sens larg, acest proces se referă la dezvoltarea sau evoluţia vieţii de stat, respectiv dezvoltarea politică a statului;
- în sens restrâns, se referă exclusiv la evoluţia instituţiilor de putere, la raporturile dintre stat şi individ, precum şi la drepturile fundamentale aşa cum au fost consacrate în constituţii sau în acte normative cu valoare constituţională.
Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale, gradul de dezvoltare economică şi gradul de democratizare. Evoluţia nu a fost simplă, ea are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societăţii. Este marcată de acte normative cu valoare constituţională prin care, în decursul timpului, au fost reglementate relaţiile sociale privind puterea şi drepturile fundamentale ale omului. Această materializare juridică a voinţei guvernanţilor este determinată în mod direct de realităţile sociale existente la un moment dat.
În România, ca şi în alte state europene, evoluţia constituţională semnifică democratizarea exercitării puterii, limitarea puterilor discreţionare ale statului, afirmarea principiului democraţiei privind organizarea socială, politică, juridică, în stat şi consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Dezvoltarea constituţională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradiţiile, dar şi influenţele internaţionale împreună cu preluarea ideilor democratice afirmate la finele secolului al XVIIIlea şi începutul secolului al XIXlea.
Una din problemele teoretice este aceea de a stabili momentul istoric ce marchează începutul dezvoltării constituţionale în România. Nu există o demarcare clară şi nici opinii unanime în doctrină.
Este important de subliniat că în orice moment de dezvoltare au existat reglementari juridice cutumiare sau scrise ce reglementează modul de exercitare al puterii şi atribuţiile ce revin autorităţilor statului.
Din punct de vedere ştiinţific, începutul este marcat de adoptarea primelor constituţii, respectiv a actelor normative care, din punct de vedere formal, dar şi al conţinutului răspund criteriilor generale de definire a constituţiei. Este important a fi identificate actele normative constituţionale, principiile generale ale constituţiei, separaţia puterilor în stat, reglementările cu privire la consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În literatura de specialitate evoluţia constituţională în România este analizată în funcţie de actele normative care au fost considerate că au valoare constituţională. Autorii au propus diferite sisteme de clasificare a perioadelor istorice a dezvoltării constituţionale a statului român.
Considerăm că evoluţia constituţională trebuie înţeleasă şi studiată din perspectivă juridică numai în raport cu actele normative considerate veritabile constituţii în sensul teoriei generale a constituţiei.
 
2. Acte politice şi juridice
cu caracter preconstituţional
În doctrină nu există un punct de vedere unitar privind actele normative cu valoare constituţională care au fost adoptate pentru întâia dată în statul român. Astfel, unii autori consideră că primele constituţii române sunt Regulamentele Organice din 1831, 1832, iar alţi autori consideră că Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptat de Cuza în 1864, este o veritabilă constituţie.
Apariţia şi dezvoltarea constituţiei în România este marcată de unele caractere specifice sistemului economic şi istoric al statului – dominaţia altor puteri asupra statului. Astfel, structurile statului au evoluat mai lent faţă de alte ţări. Spre deosebire de Franţa, ideile democratice ale constituţiei au fost receptate mai puţin de populaţie şi mica burghezie. Astfel, au fost preluate şi adoptate marile idei ale democraţiei în primele constituţii. Evident, aceste idei vizau afirmarea libertăţilor individuale, eliminarea privilegiilor, exercitarea puterilor statale în conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat.
Unii autori susţin că ideile constituţionale ce au stat la baza adoptării unor constituţii sunt preluate exclusiv din Occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea o formă constituţională fără a schimba conţinutul. Această afirmaţie nu este fundamentată ştiinţific.
Constantin Mavrocordat – 7 februarie 1741 – adopta un act normativ, considerat de unii autori un veritabil act constituţional, cunoscut sub denumirea de Constituţia lui Mavrocordat. Acest document reglementa organele adunării obşteşti, această instituţie dorinduse a fi un organ reprezentativ la care aveau acces boierii. Prin acest document se afirmau unele principii democratice prin încasarea taxelor, dar şi echilibrul ce caracteriza impunerea fiscală.
Şcoala Ardeleană, la finele secolului al XVIIIlea, afirma dezvoltarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, ale poporului român din Transilvania.
Prin Supplex Liberrus Valachorum se consacră: dreptul la proprietate, la identitatea şi conservarea fiinţei umane; echilibrul ce trebuie să existe între interesele fiecărui cetăţean – comunitate – stat. Este proclamat dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot poporul român.
Primul document ce se află la originea organizării moderne a statului este un proiect constituţional al lui Dimitrie Sturdza –1802.
Referitor la separarea puterilor în stat, adunarea obştească se împărţea în: Divanul cel mare – Guvernul; Divanul pravilnicesc – Parlamentul; Divanul de jos – mica boierime.
Doctrina liberală şi teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în Principatele Române după 1820. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu se observă un document politic ce recepţionează ideile şi hotărârile democratice ale vremii. Constituţia Cărbunarilor – 1822 – consacră valori importante pentru individ ca: libertatea individuală a persoanei, a întrunirilor, a comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii, principiul unei ordini financiare echitabile, organizarea învăţământului, organizarea statului, restrângerea puterii domneşti şi darea drepturilor de conducere a statului sfatului obştesc. Acesta era o adunare reprezentată de boieri.
Constituţia proclama principiul guvernării naţionale prin ea însăşi. Deşi nu a primit o valoare oficială, această constituţie a reprezentat un document important reprezentând voinţa boierimii de a reforma drepturile şi libertăţile statale şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Un moment istoric important în dezvoltarea constituţională a României îl constituie Revoluţia din 1848. Au fost proclamate mai multe documente politice prin care erau consacrate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi principiul statului modern. Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era adoptarea unei constituţii a statului, Proclamaţia de la Izlaz (care este o veritabilă proclamaţie de drepturi a românilor).
Faţă de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice din 1831, 1832 sunt opera marii boierimi a Principatelor Române. Nicolae Iorga afirma că Regulamentele Organice sunt adevărate constituţii, fiind în cea mai mare parte o creaţie a românilor. Adoptarea acestor documente politice şi juridice sa realizat la iniţiativa Imperiului rus, dar şi cu colaborarea marilor boieri din principate.
Convenţia de la Paris este actul internaţional prin care sau stabilit normele fundamentale referitoare la situaţia juridică şi politică a Principatelor Române:
- este consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- puterea executivă aparţine domnului (acesta este ales pe viaţă);
- adunarea electivă este organul reprezentativ unicameral ales pe un mandat de şapte ani;
- se atribuie adoptarea legilor domnului.
Convenţia de la Paris prevedea existenţa Comisiei legislative, ce avea ca principal rol acela de a pregăti proiectele de lege.
Scopul este acela de a unifica legislativ cele două Principate Române. Această comisie a elaborat un proiect de constituţie ce avea ca principale caracteristici: afirmarea clară a dezideratului unirii Principatelor Române; dorinţa de a se apropia de valorile occidentale; democratizarea reală a vieţii României prin afirmarea principiului pluralismului.
 
3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Primul act considerat ca fiind o constituţie în România este Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864).
Premisele istorice ale adoptării acestui document sunt marcate de:
- slăbirea dominaţiei Imperiului Otoman;
- sporirea autonomiei politice şi legislative a Principatelor Române;
- realizarea unirii Principatelor Române;
- recunoaşterea revendicărilor democratice după 1848;
- existenţa Convenţiei de la Paris prin care se stabileşte noul statut al Ţărilor Române.
În acest document cu valoare politică şi juridică sunt consacrate primele reguli constituţionale privind organizarea statului.
Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparţine naţiunii şi era încredinţată spre exercitare domnului şi reprezentanţei naţionale.
Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn şi Reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Cele două camere erau formate din membri aleşi şi membri de drept.
Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional nu făcea referire expres la acest lucru.
Prin statut se organiza pentru prima dată Consiliul de Miniştri şi Consiliul de Stat, ambele fiind organisme executive, ce puteau face propuneri legislative şi să analizeze stadiul actual al legislaţiei.
Iniţiativa legislativă aparţinea în exclusivitate domnului, care putea să sancţioneze legile prin promulgare. De asemenea, prin atribuţiile ei, Adunarea Ponderatoare, care avea un caracter conservator, verifica şi corespondenţa dintre proiectele de legi şi dispoziţiile Convenţiei de la Paris şi ale Statutului Dezvoltător. În acest sens, Adunarea Ponderatoare realiza „un control de constituţionalitate prealabil” al legilor.
Statutul cuprindea şi reguli privind structura şi organizarea guvernului, funcţionarea parlamentului, a armatei şi a administraţiei locale.
Puterea domnitorului era preponderentă, mai ales că putea emite acte cu putere de lege.
Se consideră că Statutul Dezvoltător, deşi nu consacra în mod expres, respecta principiul separaţiei puterilor în stat.
Drepturile electorale erau consacrate întro lege separată.
În acest act normativ cu valoare constituţională erau menţionate modul de desfăşurare a alegerilor, precum şi drepturile electorale. Astfel, sistemul de vot nu era universal, era organizat pe baze cenzitare, în funcţie de avere, iar femeile nu aveau drept de vot şi nu puteau fi alese.
Unii autori contestă că Statutul Dezvoltător ar fi o veritabilă constituţie, deoarece nu cuprinde niciun capitol privitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Considerăm că acest aspect nu este de natură să nege caracterul de constituţie, deoarece:
- legea electorală, anexa statutului, face referire la drepturile politice;
- există constituţii în vigoare care nu cuprind capitole dedicate drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de exemplu, Constituţia Franţei – 1958.
 
4. Constituţia din 1866
 
Adoptarea acestei constituţii, prima în sens modern, a fost determinată de evoluţia sistemului legislativ (adoptarea legii agrare – 1864, precum şi a legilor privind instrucţia publică şi justiţia din acelaşi an), precum şi unele evenimente politice majore, cum ar fi abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Cuza şi aducerea pe tronul României a unei case regale străine.
Constituţia României din 1866 era considerată a fi una dintre cele mai democratice constituţii din perioada respectivă şi era inspirată după constituţia Belgiei – 1831. Cuprindea 133 de articole, grupate în 8 titluri, care se refereau la puterile statului, organizarea şi funcţionarea instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile cetăţeneşti, principiile de organizare a activităţilor economicosociale.
Constituţia consacra faptul că puterea şi suveranitatea aparţin poporului, precum şi caracterul indivizibil al statului. Totodată, se acorda o atenţie deosebită drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Erau consacrate şi garantate drepturile spirituale, libertatea individuală, libertatea de conştiinţă, inclusiv cea religioasă, libertatea de exprimare, precum şi drepturile politice fundamentale, inclusiv dreptul de a alege şi de a fi ales.
O atenţie deosebită se acorda poziţiei proprietăţii, care era declarată sacră şi inviolabilă, şi se stabilea că nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii. Constituţia se referea pe larg la organizarea şi exercitarea puterii. Stabilea în acest sens că toate puterile în stat emană de la naţiune, iar puterea legiuitoare era exercitată colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, care avea o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor).
Regele avea iniţiativă legislativă şi sancţiona actele normative adoptate de reprezentanţa naţională. Puterea executivă aparţinea domnului, care o exercita împreună cu Consiliul de Miniştri.
Puterea judecătorească era organizată în mai multe structuri, la vârf fiind Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Sistemul electoral era organizat pe baze cenzitare şi pe sistemul colegiilor. Astfel, existau patru colegii de alegători pentru Camera Deputaţilor şi două colegii pentru Senat. Acest sistem nu era considerat a fi democratic – censul pe avere. Femeile nu aveau drept de vot.
Constituţia cuprindea reguli restrictive privind modificarea sau abrogarea ei. Astfel, se interzicea suspendarea constituţiei, iar procedurile de modificare erau extrem de dificile, propunând în esenţă mai multe legi de modificare în camerele reunificate.
O noutate constituţională pentru acea vreme era consacrarea principiului responsabilităţii ministeriale, acest lucru materializânduse în anul 1879 prin adoptarea unei legi privind condiţiile în care miniştrii răspundeau pentru activitatea lor.
Această constituţie a suferit în decursul timpului un număr de modificări, dintre care menţionăm modificarea din 1884 privind sistemul electoral şi desfiinţarea colegiilor, modificarea după 1918, ca urmare a constituirii statului naţional unitar.
 
5. Constituţia din 1923
Adoptarea acesteia este determinată de premise economice, politice şi sociale, cum ar fi:
- modernizarea economiei româneşti pe baze capitaliste;
- desfiinţarea breslelor în 1873;
- realizarea reformei agrare în 1921;
- apariţia primelor instituţii bancare şi de credit în 1867, legea electorală, votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
- sub aspect politic: cucerirea independenţei în 1877, înfăptuirea statului naţional unitar român în 1918.
Constituţia din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel, mulţi teoreticieni în drept constituţional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut valoarea de constituţie a acestui act normativ, deoarece nu a fost adoptat după regulile şi procedeele prevăzute de Constituţia din 1866.
Cu toate acestea, constituţionaliştii moderni, având în vedere conţinutul acestui act constituţional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă.
Constituţia cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri.
În ceea ce priveşte puterea, se stabilea, la fel ca şi în constituţiile precedente, că aparţinea naţiunii. De asemenea, constituţia stabilea caracterul statului român ca fiind un stat naţional, unitar şi indivizibil. În ceea ce priveşte forma de guvernământ, era consacrată monarhia.
Se stabilea totodată că frontierele statului nu puteau fi schimbate decât prin lege. Totodată, stabilea că organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune şi judeţe.
Constituţia făcea referire şi la modul de dobândire a cetăţeniei române, în sensul că aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituţiei.
În ceea ce priveşte puterile statului se consacra că acestea erau exercitate de către reprezentanţii naţiunii.
Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezentanţa naţională formată din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.
Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret şi obligatoriu şi se renunţa la orice sistem cenzitar. Ambele camere erau alese pe baza votului egal, direct şi secret, dar Senatul cuprindea şi membri de drept, numiţi pe viaţă de către rege, fie din rândul foştilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităţilor religioase.
Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin Guvern. Consiliul legislativ avea rolul de a sistematiza legislaţia existentă.
Puterea judecătorească – sistemul instanţelor fiind organizat pe grade de jurisdicţie, la vârf se situa Înalta Curte de Casaţie. Constituţia face expres referire la controlul de constituţionalitate, încredinţând această funcţie Curţii de Casaţie.
Pentru prima dată, constituţia face referire la organizarea contenciosului administrativ – controlul actelor administrative.
Un capitol important este cel privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Astfel, constituţia consacra egalitatea între cetăţeni fără deosebire de naţionalitate, avere şi alte asemenea criterii.
 
6. Constituţia din 1938
Premisele istorice ale adoptării acestei constituţii sunt exprimate de noile orientări politice intervenite în România după 1935.
Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10 februarie 1938 a dictaturii personale a regelui Carol al IIlea. Acest eveniment a însemnat şi o transformare radicală a democratismului tradiţional instaurat în baza constituţiei din 1923, în sensul că regimul politic existent în acel moment a impus renunţarea la unele drepturi şi libertăţi fundamentale, a consacrat puterea politică la nivelul instituţiei şefului de stat, a limitat prerogativele Parlamentului şi, practic, sa eliminat din viaţa statală pluralismul politic, limitânduse activitatea partidelor politice.
Expresia juridică constituţională a regimul politic instaurat a reprezentato constituţia adoptată la 28 februarie 1938 din iniţiativa regelui Carol al IIlea.
Acest document constituţional cuprindea 100 de articole grupate în 8 titluri.
Puterile statului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă, fiind abilitat să emită decrete cu putere de lege, care nu erau supuse controlului parlamentar.
Puterea executivă era încredinţată regelui, care o exercita prin Guvern.
Totodată, regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul armatei, numea şi revoca miniştri, putea dizolva parlamentul, avea dreptul de graţiere a pedepselor.
Parlamentul avea o structură bicamerală. Desemnarea deputaţilor se realiza prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor.
Durata mandatului pentru deputaţi era de 6 ani.
Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respectiv senatori de drept. Durata mandatului era de 9 ani.
Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra principiul legalităţii privind organizarea instanţelor judecătoreşti şi faptul că se conferea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale, funcţia de a controla actele administrative, respectiv de a exercita atribuţii de contencios administrativ.
Constituţia din 1938 cuprindea şi reglementări de principiu privind puterile statale, respectiv naţiunea putea săşi exercite atribuţiile numai prin reprezentare.
Puterea legislativă era exercitată de către rege şi parlament. De asemenea, erau consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul naţional unitar şi indivizibil şi inalienabilitatea teritoriului.
Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile Constituţiei din 1923.
Erau consacrate drepturi precum:
- libertatea individuală;
- inviolabilitatea domiciliului;
- libertatea de conştiinţă;
- secretul corespondenţei;
- libertatea de întrunire şi asociere etc.
Tot astfel, erau consacrate şi alte drepturi care puteau fi limitate dacă prin exercitarea lor se considera că se aducea atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală a regelui Carol al IIlea.
Dreptul de proprietate era de asemenea reglementat, în sensul că proprietatea, de orice natură, precum şi creanţele asupra particularilor şi asupra statului erau considerate inviolabile şi garantate.
Existau dispoziţii în legătură cu procedura de expropriere, numai pentru cazuri de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Era interzisă pedeapsa confiscării averilor, cu excepţia unor cazuri expres prevăzute de lege.
Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, moment în care sunt reduse prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline în stat preşedintele Consiliului de Miniştri.
 
7. Acte constituţionale adoptate
în perioada 1944-1948
Această perioadă este caracterizată printro puternică stabilitate socială şi economică, de orientări politice fundamentale şi, practic, de inexistenţa unui sistem constituţional în sensul tradiţional al conceptului.
Au fost adoptate totuşi acte juridice normative prin care se reglementau instaurarea şi exercitarea puterii în stat, precum şi drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste acte juridice pot fi considerate acte normative cu valoare constituţională:
1. Decretul nr. 1626 din 1944 – privind drepturile românilor în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1866 şi modificările Constituţiei din 28 martie 1923.
Prin acest act constituţional se repune în vigoare Constituţia din 1923, existând însă şi unele limitări.
Se stabileşte reorganizarea reprezentanţei naţionale şi, până în momentul constituirii viitorului parlament, puterea legislativă era exercitată de către rege la propunerea Consiliului de Miniştri.
Puterea judecătorească era realizată de către instanţele tradiţionale, dar se desfiinţa juriul.
Acest act constituţional este important şi pentru faptul că se revine la principiile democraţiei tradiţionale constituţionale, în special prin recunoaşterea pluralismului politic, a unor drepturi fundamentale şi se creează premisele reafirmării principiului separaţiei puterilor în stat.
2. Decretul nr. 1849 din 1944
Prin acest act normativ sa dispus înfiinţarea unor tribunale speciale pentru judecarea criminalilor de război.
Totodată, sau instituit măsuri excepţionale, respectiv a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea şi pedeapsa confiscării averilor.
Acest act constituţional a avut o influenţă negativă, deoarece a permis puterii politice să creeze numeroase abuzuri.
3. Legea nr. 86 din 1945 pentru statutul minorităţilor naţionale
Cu toate limitările sale, acest act normativ cu valoare constituţională a reprezentat un moment de progres pentru afirmarea drepturilor specifice unor categorii sociale.
În acest sens, se consacra egalitatea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, fapt ce reprezintă un veritabil principiu constituţional.
Se garanta folosirea liberă a limbii materne şi libertatea cultelor religioase, recunoscute de stat.
Totodată, se interzicea cercetarea originii etnice cu scopul de a stabili situaţia juridică a unei persoane.
4. Legea nr. 187 din 23 martie 1945
Prin acest act normativ sa realizat reforma agrară şi au fost impuse noi reguli privind proprietatea funciară, punânduse bazele viitoarei proprietăţi funciare de grup.
Actul normativ a stabilit reguli privind exproprierea. În acest sens, terenurile puteau fi expropriate de către autorităţile administrative, fără nicio despăgubire, dacă acestea aparţineau persoanelor considerate a fi colaboratori ai armatei şi puterii germane, dezertori sau criminali de război.
Proprietatea privată asupra terenurilor era limitată la 50 ha, iar suprafeţele care depăşeau această cifră puteau fi expropriate.
Au fost stabilite reguli privind împroprietărirea persoanelor fără pământ.
5. Decretul nr. 2218 din 13 iulie 1946
Este un act normativ deosebit de important, deoarece cuprinde dispoziţii privind reorganizarea reprezentanţei naţionale. Totodată, se aduc modificări la unele dispoziţii ale Constituţiei din 1923.
Astfel, reprezentanţa naţională se reorganiza întro singură cameră, respectiv Adunarea Deputaţilor.
Puterea legislativă urma să fie exercitată de către rege şi reprezentanţa naţională.
Se menţine principiul separaţiei puterilor în stat şi sunt perfecţionate formele de executare a puterii executive şi legislative.
Prin acest act normativ, dar şi prin Legea nr. 560/1946, sunt stabilite reguli privind exercitarea drepturilor electorale. Astfel, era consacrat votul universal, egal, direct şi secret, iar femeile aveau drept de vot. Se stabilea şi procedura electorală.
6. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947
Este, de asemenea, un important act cu valoare constituţională prin care au fost aduse importante modificări ale formei de guvernământ, regimului politic.
Se abrogă Constituţiile din 1866 şi 1923.
Se stabileşte ca formă de stat pentru România republica populară şi este abrogată monarhia.
Puterea legislativă urma să fie exercitată de către Adunarea Deputaţilor, organ unicameral.
Se creează prezidiul Republicii Populare Române, organ care exercită puterea executivă, dar şi atribuţiile instituţiei şefului de stat.
Acest act constituţional practic înlătură principiul separaţiei puterilor în stat, deoarece creează raporturi de subordonare ale autorităţilor statului faţă de prezidiul Republicii Populare Române, acesta fiind organul suprem statal.
 
8. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965
În acest interval de timp au fost adoptate trei constituţii, respectiv: Constituţia României din 13 aprilie 1948, Constituţia României din 24 septembrie 1952 şi Constituţia României din 21 august 1965.
Fiecare din aceste constituţii a fost modificată prin legi, de către Parlament.
Trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului român în această perioadă sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului conducător al unui singur partid, renunţarea la principiile tradiţionale ale democraţiei constituţionale, cum ar fi: pluralismul politic şi instituţional, principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi garantarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate.
Constituţiile mai sus amintite consacrau caractere şi atribute esenţiale ale statului român, respectiv stat unitar, suveran, independent, precum şi indivizibilitatea teritoriului.
Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanţa naţională organizată unicameral, respectiv Marea Adunare Naţională.
Puterea executivă subordonată celei legislative şi instituţiei şefului de stat era exercitată de către Consiliul de Miniştri, precum şi de autorităţile administrative centrale şi locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.
Prin Constituţia din 1965 se instituie un regim ideologic unic şi se impune principiul centralismului în organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale.
Activitatea economicosocială a statului este organizată în baza principiului planificării, desfiinţânduse practic, după 1952, proprietatea privată în domeniul economic. Se renunţă la regula valorii şi la principiile concurenţiale.
Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând proprietatea cooperatistă şi pe ultimul loc, ca importanţă juridică, proprietatea personală, care este limitată în ceea ce priveşte conţinutul său.
Constituţiile se refereau la drepturi şi libertăţi fundamentale, dar acestea puteau fi restrânse oricând discreţionar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre valorile ideologice acceptate.
Autonomia organelor administraţiei locale era mult limitată datorită organizării în baza centralismului şi a unei subordonări stricte.
9. Acte constituţionale adoptate în perioada
22 decembrie 1989  8 decembrie 1991
Ca urmare a transformărilor politice, economice şi sociale radicale intervenite după decembrie 1989, în sistemul constituţional român se produc transformări de esenţă.
Sub aspectul trăsăturilor generale, în perioada amintită, Constituţia României din 1965 continuă să fie în vigoare, dar cu limitări şi reinterpretări determinate de noile condiţii politice.
Sunt consacrate politic şi juridic noi principii constituţionale, respectiv: separaţia puterilor, pluralismul politic, statul de drept, principiul democraţiei, inviolabilitatea drepturilor fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii, inclusiv prin referendum, răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare.
Decretul Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale
Prin acest act normativ cu valoare constituţională sau stabilit următoarele:
- s-a abandonat rolul conducător al unui singur partid şi sa constituit un subsistem democratic pluralist şi de guvernare;
- s-a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- s-a procedat la restructurarea întregii economii pe baza principiilor rentabilităţii, al eficienţei şi al iniţiativei private;
- s-a reorganizat puterea statală. Frontul Salvării Naţionale exercita rolul de reprezentanţă naţională. C.F.S.N. devenea organ suprem al puterii de stat;
- activitatea operativă şi executivă a consiliului, care avea printre atribuţii numirea şi revocarea demnitarilor, aprobarea bugetului de stat, acordarea graţierii etc.;
- preşedintele C.F.S.N. avea atribuţii specifice funcţiei de şef de stat.
Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989
Prin acest act constituţional sau stabilit principiile de bază ale organizării şi funcţionării partidelor politice, după cum urmează:
- s-a consacrat libertatea constituirii partidelor politice cu excluderea oricăror discriminări pe bază de naţionalitate, religie, grad de cultură etc.;
- au fost stabilite condiţiile legale privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice şi sa stabilit ca organ competent pentru a autoriza funcţionarea acestora Tribunalul Municipiului Bucureşti;
- s-a interzis constituirea partidelor politice extremiste;
- au fost impuse unele limitări şi restricţii privind participarea la aceste forme asociative, având în vedere calitatea unor persoane.
Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990
Acest act normativ cu valoare constituţională a fost adoptat ca urmare a transformării F.S.N. în formaţiune politică.
S-a format Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, format din 1/2 membri ai F.S.N. şi sau organizat Consilii locale ale C.P.U.N.
Potrivit Decretului Lege nr. 82/1990 sa stabilit componenţa C.P.U.N., aceasta exercitând atribuţiile parlamentului.
Activitatea operativă era asigurată de către biroul executiv al C.P.U.N. şi de către comisiile de specialitate.
Preşedintele C.P.U.N. îndeplinea atribuţiile şefului de stat.
Decretul Lege nr. 92 din 14 martie 1990
Este un important act normativ constituţional prin care au fost puse bazele sistemului constituţional actual al României.
Principalele dispoziţii normative se referă la organizarea puterii legislative şi executive, după cum urmează:
 Parlamentul României urma să aibă o structură bicamerală, respectiv Senat şi Camera Deputaţilor;
- membrii Parlamentului urma să fie aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat pe baza scrutinului de listă;
- instituţia şefului de stat era realizata în persoana Preşedintelui României, ales prin scrutin uninominal, organizat în două tururi;
- erau prevăzute dispoziţii concrete privind organizarea, desfăşurarea alegerilor şi centralizarea rezultatelor.
 
10. Conținutul normativ al Constituției din 1991
Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punct de vedere juridic, în 156 de articole, care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit „Principii generale”, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma republicană de guvernământ.
Tot în acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. În acelaşi timp este stabilită obligaţia statului român de a sprijini întărirea legăturii cu românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, desigur, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea, în acest titlu există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, patronate şi asociaţii profesionale, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române, la simbolurile naţionale, la limba oficială în stat – care este limba română, la capitala ţării.
Cel deal doilea titlu este denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. El este structurat în patru capitole. În capitolul I, purtând denumirea „Dispoziţii comune”, sunt stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. În capitolul II, „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, sunt consacrate inviolabilităţile, drepturile şi libertăţile socialeconomice şi culturale, drepturile exclusiv politice, drepturile şi libertăţile socialpolitice, drepturile garanţii. În capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale, iar în capitolul IV este reglementată instituţia Avocatului Poporului, ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III, denumit „Autorităţile publice”, este structurat pe capitole, iar unele capitole au şi secţiuni. Sunt reglementate dispoziţii privitoare la Parlament, Preşedintele României, Guvern, raporturile Parlamentului cu Guvernul, administraţia publică, autoritatea judecătorească.
Titlul V, „Curtea Constituţională”, reglementează controlul constituţionalităţii, titlul VI, „Integrarea euroatlantică”, reglementează integrarea în Uniunea Europeană, aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, titlul VII, „Revizuirea constituţiei”, reglementează iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid al Constituţiei, iar titlul VIII, „Dispoziţii finale şi tranzitorii”, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare.
 
11. Modificări aduse conţinutului normativ al Constituţiei României ca urmare a Legii de revizuire din anul 2003
Din momentul adoptării până în prezent, Constituţia României a fost revizuită o singură dată, şi anume prin Legea de revizuire nr. 429/2003. Legea de revizuire a fost aprobată prin referendumul naţional din 1819 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, prin publicare în Monitorul Oficial. Ca urmare a acestei legi, structura Constituţiei sa schimbat, legea fundamentală fiind republicată şi articolele fiind renumerotate.
Principalele modificări aduse legii fundamentale prin Legea de revizuire din anul 2003 sunt următoarele:
- consacrarea expresă a organizării statului, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale [art. 1 alin. (4)];
- reglementarea diferită a duratei mandatului unor autorităţi publice: mandatul Parlamentului este de 4 ani (art. 63), al Preşedintelui României este de 5 ani şi poate fi reînnoit o singură dată (art. 83), mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani (art. 58), iar mandatul Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani [art. 133 alin. (4)]. Durata diferită a mandatelor unor autorităţi importante ale statului este de natură să realizeze un echilibru constituţional mai bun, care să permită o guvernare eficientă a statului în spiritul tradiţiilor democratice şi al principiilor specifice statului de drept;
- procedura legislativă a fost reglementată prin dispoziţiile art. 75, în sensul de a se garanta eficienţa acesteia şi evitarea recurgerii la procedura medierii între cele două Camere parlamentare. Astfel, fiecare dintre Camerele Parlamentului are atribuţii specifice în raport cu natura proiectului de lege pe care îl examinează, după caz, una dintre Camere având rolul de „prima Cameră sesizată”, iar cealaltă „Cameră decizională”;
- au fost suplimentate atribuţiile Curţii Constituţionale, una dintre cele mai importante noi atribuţii adăugate referinduse la competenţa de a soluţiona conflictele de natură constituţională, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e). De asemenea, prin Legea de revizuire sau reglementat în detaliu efectele deciziilor Curţii Constituţionale în ipoteza în care sunt admise excepţiile de neconstituţionalitate [art. 147 alin. (3)];
- au fost aduse îmbunătăţiri substanţiale la procedura delegării legislative, specificânduse condiţiile în care Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă (art. 115);
- s-a garantat în mod expres, prin dispoziţiile art. 126 alin. (6), controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ şi au fost prevăzute excepţiile limitative de la acest control;
- au fost modificate unele dispoziţii normative privind drepturile şi libertăţile fundamentale. De exemplu, sau stabilit în detaliu condiţiile în care libertatea individuală poate fi restrânsă (art. 23);
- s-a consacrat în mod expres dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil (art. 21 din Constituţie);
- au fost consacrate noi drepturi fundamentale, respectiv dreptul la un mediu sănătos (art. 35) şi libertatea economică (art. 45 din Constituţie);
- s-a introdus un nou titlu, cu denumirea marginală „Integrarea euroatlantică” (art. 148149), care reglementează relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană, precum şi relaţiile dintre statul român şi Tratatul Atlanticului de Nord (NATO).
 
Bibliografie
 


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Taina se ivește când cuvântul tace... întru Hristos - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale” (Taina Sfântului Botez).

Iisus Hristos sau Taina Cuvântului Creator Întrupat

„La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Nu se spune că la început a fost cuvântul (cu „c” mic) și, cu atât mai puțin, nu se spune că la început au fost cuvintele. „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Se observă diferența de nivel între Cuvânt și cuvânt/cuvinte. Între Persoană și gândurile ei sonore sau cuvintele ei. Persoana este o Taină și cuvintele nu fac decât să exprime cât pot mai mult și mai bine această Taină. Niciodată, însă, oricât de meșteșugit ar fi alcătuite, cuvintele nu pot avea pretenția să epuizeze conținutul Tainei. „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Facerea lumii e o minune a Cuvântului lui Dumnezeu căci „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Cuvântul Se rostește pe Sine Însuși întru facerea lumii: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor... . Că El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit” (Psalmul 32, 6 și 9). Apoi Dumnezeu a Cuvântat întru Sinele Treimic: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”, taina facerii omului înțelegându-se simultan cu acest cuvânt: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facere 1, 25 – 27). Cuvânt și taină împreună.

Totuși, cuvântul și taina nu pot fi separate fără riscul degradării înțelesului originar de fiecare parte. Cuvântul fără taină este ideologie curată și, invers, taina fără cuvânt e magie pură (Schmemann, 2003, p. 86). Omul este o ființă alcătuită din mister și din sens. Dacă pot vorbi așa, aș spune că persoana deține și rațiunea (logosul) – adică sensul și, odată cu acest sens, chipul dumnezeiesc al Chipului Tatălui – adică Taina . Când se face om „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, Cuvântul/Logosul dumnezeiesc și îndumnezeitor le are pe amândouă acestea. Sau, mai bine spus, devine/este rațiune întrupată și Chip. Adică, ceea ce n-a fost a luat și ceea ce a fost a păstrat. A luat trup omenesc din Fecioara Maria și a rămas și Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Adică o Taină care se „explicitează” prin cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți.

În Hristos Întrupat, Cuvântul și Taina și-au recuperat funcțiile primordiale. De aceea Nașterea Domnului sau Crăciunul se leagă de semnificația cosmică a re-creării lumii. „Zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea” (Matei 8, 8) – I-a zis sutașul Domnului Hristos, recunoscând prin aceasta lucrarea de re-creare a lumii prin Taina Întrupării. Zi, Doamne, numai cu al Tău Cuvânt, așa cum ai procedat și când ai făcut lumea din nimic. Puterea Cuvântului Tău de atunci este una și aceeași cu puterea Cuvântului Întrupat Care ești Tu acum. Tu, azi, ieri și în veci ești Același (cf. Evrei 13, 8). „Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință” (Matei 8, 10). Hristos Domnul Însuși a acționat în sensul sfatului Sfintei Treimi de la începutul lumii și, la fel cum atunci, „luând țărână din pământ”, l-a făcut pe om după chipul și după asemănarea Sa, tot astfel și acum, „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9, 6).

Degradarea cuvintelor omenești și restaurarea lor la Rusalii

Cuvântul unit cu Taina au fost restaurate prin Taina Întrupării și lucrării Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat la Rusalii când Duhul Sfânt a complinit lucrarea Cuvântului. Apostolii devin cu acest prilej ”prea înțelepți” vânători ai lumii pogorându-se peste capetele lor poli-Loghia (vorbirea în limbi) Sfântului Duh. În acest moment de o calitate duhovnicească înălțătoare, toți apostolii au fost înțeleși de către toți oamenii care erau de față atunci deși aceștia din urmă aparțineau diferitor neamuri și limbi.

Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat atunci când oamenii au vrut să construiască turnul Babel până la cer și când Dumnezeu le-a amestecat limbile ca să nu poată face o asemenea lucrare – și lucrătură i-am putea spune – ,acum, la Cincizecime, prin Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul/cuvintele omenești și-au redobândit calitatea lor originară, creatoare, uni-versală, energetică. Am putea spune că așa cum de la facerea lumii până la Întruparea Cuvântului cuvintele s-au degradat treptat prin nimicnicia și păcătoșenia egoistă a oamenilor, începând cu Rusaliile cuvintele omenești au primit posibilitatea și energia lor plină de har și putere duhovnicească.

Rusaliile Liturghiei

Săvârșind prima Liturghie la Cina cea de Taină, Domnul Hristos a rostit acele cuvinte întemeietoare și transformatoare: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26 – 28). Preotul liturghisitor rostește aceste cuvinte ale Cuvântului și de fiecare dată, rostindu-le, prefațează Taina Pogorârii Duhului Sfânt „peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte”. Iar troparul pe care preotul îl spune în acel moment liturgic evocă tocmai clipa epicletică a Rusaliilor: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție” (Liturghier). Acestea sunt cuvinte întemeietoare, originare, însoțitoare ale transformării realității create în altă Realitate. Și pentru că exigența spirituală este una deosebit de înaltă, preotul însoțește rostirea de trei ori a acestui tropar cu fragmente de rugăciune preluate din Psalmul 50: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” și „Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Acum, când elementele euharistice ale pâinii și vinului se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos, preotul este co-creator cu Dumnezeu, rostind acele cuvinte pline de Duh Sfânt și de putere creatoare care au întemeiat existența lumii, a universului și a omului.

Vlahuță și Blaga în căutarea cuvintelor originare

Aceste cuvinte creatoare și originare sunt căutate și altfel de către om. Lucian Blaga însuși este un astfel de căutător al cuvintelor originare: Toate lucrurile au fost mai întâi „numite” de Dumnezeu, căci numai prin „numire” ele s-au făcut. Încă o dată apoi a mai dat câte un nume lucrurilor și Adam. Numele sau cuvintele cu care Dumnezeu a numit lucrurile nu ne sunt cunoscute. Cu cuvintele divine omul ar putea, rostindu-le doar, să creeze după dorință toate lucrurile. Limbile omenești, câte sunt, sunt rezultatul unui proces de degradare și de desfigurare... . Acest blestem a apăsat asupra limbilor până în clipa când Sfântul Duh, coborând în chipul limbilor de foc, a trimis pe toți Apostolii să vorbească noroadelor. Prin aceasta, limbile, ridicate de subt blestem, s-au sfințit din nou. Ele au devenit veșmânt cu adevărat vrednic de a îmbrăca vestea cea bună despre Întruparea lui Dumnezeu pe pământ. De la sfințirea limbilor prin Sfântul Duh, fiecare seminție de oameni a dobândit dreptul de a-și iubi limba sa mai presus de orice” (Blaga, 2013, p. 548-549). În continuare, Blaga specifică efortul pe care poeții, gânditorii și filosofii îl fac pentru a descoperi aceste cuvinte originare, cuvinte care sunt ascunse sub diferite forme ale degradării lingvistice.

Sigur că, așa cum de fapt și recunoaște, demersul blagian de a redescoperi valențele creatoare și mistice ale cuvântului nu este unul singular. Mai vârstnicul Alexandru Vlahuță – pe care Lucian Blaga l-a cunoscut (Vaida, 1982, p. 156)– are chiar, să zicem, un imn poetic închinat cuvântului și care se numește chiar așa, Cuvântul: „Ca-n basme-i a cuvântului putere:/ El lumi aievea-ți face din păreri,/ Și chip etern din umbra care piere,/ Și iarăși azi din ziua cea de ieri.// El poate morții din mormânt să-i cheme;/ Sub vraja lui atotputernic ești,/ Străbați în orice loc și-n orice vreme,/ Și mii de feluri de vieți trăiești.// Te-atinge doar, și tu o biată clipă/ Ce tremură-ntre două veșnicii/ Privești de sus a lumilor risipă,/ Și toat-a lor zădărnicie-o știi.// Aprinde-n inimi ură sau iubire,/ De moarte, de viață-i dătător,/ Și neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate-aduce mântuirea lor” (Cuvântul).

În ultima parte a poemului, Alexandru Vlahuță sacralizează cuvântul și acesta devine purtător de semnificații tainice, inițiatice: „Voi, căror vi s-a dat solia sfântă/ De preoți ai acestei mari puteri,/ Voi, în al căror suflet se frământă/ Întunecate valuri de dureri,// Și gânduri de-un popor întreg gândite,/ Nu duceți minunatul vostru dar/ Ofrandă mâinilor nelegiuite,/ Ci, ca pe sfânta masă din altar,// A-mpărtășirii taină preacurată,/ Așa cuvântul să vi-l pregătiți/ Ca mii de inimi la un fel să bată,/ Și miilor de veacuri să vorbiți”.

Poetul devine acum preot al cuvântului și „oficial” investit cu slujirea liturghiei cuvântului. Timpul și spațiul nu mai pot acum restrânge aria de spiritualitate semantică a cuvântului ce transbordează dincolo de lume, în lumea diafană a rostirii tainei. În acest punct, semnificantul și semnificatul se unesc nebănuit de mult. Iată un demers literar semnificativ pe care Alexandru Vlahuță îl face pentru a evidenția statutul originar și chiar sacru al cuvântului omenesc.

Lucian Blaga duce lucrurile și mai departe, după regulile concreteții expresioniste. La el cuvântul arde în procesul devenirii întru ființă: „Ființă tu – găsi-voi cândva cuvântul/ sunet de-argint, de foc și ritul,/ unei rostiri egale/ în veci arderii tale?” (Ardere). Iată cum idealul cuvântului se dezbracă de suprafața ideologiei, se „dezcojește”, lăsând loc ivirii esenței, sâmburelui de taină al ființei. Mai departe, arderea continuă: „Al seminției mele cel din urmă sunt./ Pumn de lumină – tu, pumn de pământ./ Tu rodie.// Tu floare mie, cu puteri de zodie,/ unde și când găsi-voi singurul cuvânt/ în cercul nopții să te-ncânt?// Nepriceput pe lângă vetre/ dar înțeles de zei și pietre,/ cuvântul unde-i – ca un nimb/ să te ridice peste timp?// Cuvântul unde-i – care leagă/ de nimicire pas și gând?/ Mă-ncredințez acestui an, tu floare mie,/ ca să sfârșesc arzând” (Ardere).

Cuvântul este semnul autentic al ființei, este cel cuvenit..., este cuvântul cuvenit fiind cuvântul care convine – din nou se lasă bănuită presiunea, inconștientă probabil, a unei eventuale etimologii poetice - , cuvântul cuvânt, logosul adevărat și semnificativ” (Moraru, 1986, p. 351).

 

Tăcerea face loc Tainei

În poezia Domnițele, cuvântul face loc încet-încet tăcerii preventive, respectului pentru „vraja” lumii și pentru misterul ființei: „Domniță, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?/ Morminte-n cari timpul și-a-nchis suferințele/ în fața acelor frumuseți, ce calea-i ațin/ rănindu-l cu-amarul lui farmec./ Sub bolțile-acestea, sub sfintele/ e bine, tu știi, să vorbim mai puțin/ și mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele” (Domnițele).

Cuvintele devin acum un joc periculos. Cuvintele devin morminte pline de o energie pe care cei care ucid cu mintea vraja nepătrunsului ascuns o pot scăpa de sub control. Taina, deci, trebuie tratată cu respect și cu tăcere. Concretul cuvântului devenit depozit de esențe vechi și veșnice de dincolo de simpla lumină a minții, se retrage în misterul inițiatic al tăcerii pline de viață. Poetul ajunge în fața lucrurilor esențiale. „Cine n-a gustat din dulceața celor ce sunt – traducerea Udriște Năsturel în Viața lui Varlaam și Ioasaf – nu poate pricepe firea celor ce nu sunt” (Noica, 2008, p. 168). Dacă cele ce sunt nu sunt accesibile decât celui care știe să respecte prin tăcere tainică misterul, cele ce nu sunt (dar ne apar la tot pasul) pot fi confundate de către cei neinițiați cu esențele, cu „mumele”.

„Omule, ți-aș spune mai mult,/ dar e-n zadar, - / și-afară de-aceea stele răsar/ și-mi fac semn să tac/și-mi fac semn să tac” (Taina inițiatului, în În marea trecere).

Așteptarea „mută” și în ritmuri cosmice a Tainei

Este așteptat un timp al maturității, al coacerii, un fel de timp care se poate traduce prin „sunt pregătit pentru a primi o taină”. Până atunci însă, a descoperi taina nu folosește nimănui. E vorba de o așteptare și de liniștea ce o însoțește care însă este la fel de valoroasă ca și inițiativa sau acțiunea întreprinsă la timpul potrivit. „„Tăcerii”, „muțeniei” ființei, îi corespunde în lumea obiectivă liniștea, după cum agitației febrile, dezlănțuirii dionisiace ori elanului cosmic... le răspund „zăceri” inerte, liniștite, lipsite de „dorinți”, la sânul materiei, într-o comuniune calmă dar analoagă celei realizate prin cele mai turbulente expresiuni” (Moraru, 1986, p. 352).

„Dați-mi un trup/ voi munților,/ mărilor,/ dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!/ Pământule larg fii trunchiul meu,/ fii pieptul acestei năprasnice inimi,/ prefă-te-n locașul furtunilor, cari mă strivesc,/ fii amfora eului meu îndărătnic!” (Dați-mi un trup, voi munților, în Pașii profetului).

Materia devine casă a sufletului, lăcaș al inimii ale cărei pasiuni și intuiții au nevoie de un trup cosmic. Între ceea ce este cu adevărat și clipoceala aparenței gâdilitoare se schimbă energii și tensiuni care reconfigurează tiparele obișnuite. E ceva cu mult mai mult sau, cel puțin, mai expansiv și mai expresiv decât minunea care „țâșnește ca macu-n secară”. O revoltă nu împotriva a ceva, ci împotriva „îngustimii” acelui ceva. Lucrurile trebuiesc cumva lărgite spre zariștea cosmică.

Resorbirea de sine în pacea interioară întru așteptarea misterului

Lucian Blaga se întoarce apoi din spațiul cosmic în universul interior propriu. Avântul existențial se strânge apoi la umbra gorunului. Macrocosmosul expandat face loc intensiunii microcosmosului. Interiorizarea misterului morții și al vieții în general, depășește, încoace cumva, expansiunea cosmică a depărtărilor. „În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn/ cum bate ca o inimă un clopot/ și-n zvonuri dulci/ îmi pare/ că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.// Gorunule din margine de codru,/ de ce mă-nvinge/ cu aripi moi atâta pace,/ când zac în umbra ta/ și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?” (Gorunul, în Poemele luminii).

În versurile următoare, frunza jucăușă a gorunului care îi aduce poetului atâta pace, lasă loc cuvintelor care sunt lacrimile amare ale celor care ar fi vrut să plângă și n-au putut să o facă: „Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele/ de-aceea – lăsați-mă/ să umblu mut printre voi,/ să vă ies în cale cu ochii închiși” (Către cititori, în În marea trecere). Și tot așa cum frunza de gorun îl dezmiardă pe poet cu atâta pace, el mai merge pe încă un drum inițiatic al tăcerii, al muțeniei misterioase și al „orbirii raționale” autoasumate în fața tainei pe care nu vrea să o ucidă cu mintea. „Ea (tăcerea s.n.)se află, așa cum am putut observa, în miezul poeticii blagiene, fiind înrudită cu „taina”, ambele aparținând inițiatului” (Moraru, 1986, p. 357). Însă, nu e nimic negativist în această muțenie și-n această tăcere. Muțenia e căutare a tainei: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ține loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare,/ de totdeauna/, și până la cele din urmă hotare” (Autoportret, în Nebănuitele trepte). Căutarea e una a adâncimilor inaccesibile creierului și minții. Descoperirile raționale au limite, au hotare. Tainele însă nu. Taina, tăcerea și lumina devin sinonime întru asceza nerostirii: „Limba nu e vorba ce o faci/singura limbă, limba ta deplină,/ stăpână peste taine și lumină/ e-aceea-n care știi să taci”. Tăcerea misterioasă, liniștea inițiatului, pacea lăuntrică, fac parte din epistemologia lui „a ști să taci”.

Mintea ne minte?

A cunoaște este iarnă și a iubi e primăvară. Ceea ce iarna minții pozitive ucide, primăvara readuce la viață. Revelația tainei are nevoie de loc. Pentru a fi posibilă, strânsoarea strâmtorii minții reci și „contrctate” ar trebui să se retragă din calea adâncimii, înălțimii și lărgimii nehotărnicite ale misterului accesibil doar iubirii. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid (s.n.)/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte/.../ căci eu iubesc (s.n.)/ și flori și ochi și buze și morminte” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, în Poemele luminii). Nu numai din acest poem, pare cumva că valoarea epistemologică a iubirii se reduce la planul pământesc al senzației și materiei.

O încercare „destranscendentalizată” de găsire a Tainei

Vorbind despre creația și frumosul românesc, filosoful Constantin Noica susține „că pentru noi orice creație înseamnă limpede reducerea la scara făpturii... . Dar cuvântul nostru de frumos (de la formosus) exprimă forma contopită în materie. Nu forma, nu ce e formosus a precumpănit la noi; ochiul și-a pierdut întâietatea, făcând loc simțurilor toate, și am uitat de claritatea conturului, trecând frumosul pe seama vieții depline, până la a cuprinde câteodată și strâmbătățile ei” (Noica, 1987, p. 321).

Și poezia intitulată Psalm poate fi încadrată acestei perspective, să zicem, destranscendentalizată: „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă/ Dumnezeule, dar ce era să fac?/ Când eram copil mă jucam cu tine/ și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie./ Apoi, sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ și fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh și pe ape” (Psalm, în În marea trecere).

Răspunsul părintelui Dumitru Stăniloae dat „senzualității” blagiene

După părintele Stăniloae, care a avut o dispută cu filosoful și poetul Lucian Blaga, posibilitatea de existență a unei religii, inclusiv a ortodoxiei, include cinci elemente indispensabile: credința, dimensiunea existenței personale a divinității, relația divinității cu natura înconjurătoare, revelația și orizontul așteptării.

Pentru Blaga însă, Dumnezeu (sau Marele Anonim cum îl numește el) impune o cenzură transcendentă omului astfel încât acesta să nu poată ajunge la cunoașterea desăvârșită a Lui. Prin „matrice stilistică” sau prin „stil”, filosoful Lucian Blaga înțelege: „o sumă de categorii ale spiritului uman care îl împiedică să cunoască realitatea obiectivă, impunând tendinței omenești de a lua contact cu realitatea prin cunoaștere sau altfel, diferite bariere, deformări, devieri și voalări subiective. Omul numai atâta știe că este o realitate deosebită de el, dar cum este ea nu poate ști. Marele Anonim, centrul existenței, are grijă ca omul să nu cunoască absolut nimic din conținutul realității și de aceea a pus în ființa lui sistemul de categorii stilistice, prin care își exercită cenzura sa” (Stăniloae, 1993, p. 13). Omul cade automat într-un fel de pasivitate existențială așteptând ca totul să fie făcut de către divinitate. Ori, în aceste condiții, revelarea divinității nu mai are loc. După Lucian Blaga ceva se rupe în comunicarea dintre Dumnezeu și om, astfel că, așa cum rezultă din poetica sa filosofică, orientarea spre țărână, buze, foc, văzduh, ape..., rămâne singura alternativă ”de credință”.

Teologia dogmatică ortodoxă este clară în această privință și afirmă răspicat comuniunea și comunicarea între Dumnezeu și lume. Chiar dacă, prin starea subiectivă a păcatului, persoana umană nu mai poate pătrunde înțelesul revelației obiective a lui Dumnezeu prin conștiință și prin natură, Dumnezeu nu abandonează inițiativa legăturii cu omul și cu lumea. „Astfel lumina sensurilor, sau a sensului final etern al existenței, licărește în întuneric (din cauza păcatului s. n.). În această situație ne vine în ajutor Revelația supranaturală. Prin aceasta, Persoana infinită și eternă intră din proprie inițiativă în comunicare cu omul, dând un fundament și comuniunii noastre cu semenii” (Stăniloae, 1978, p. 24).

Biserica – locul prin excelență unde Cuvântul și Taina coexistă

Biserica rămâne locul spiritual prin excelență unde Cuvântul și Taina se însoțesc întru comunicarea holistică (pe toate nivelele de receptivitate umană) cu persoanele umane deschise prin credință acestei comunicări. Puterea și energia originară a cuvântului se relevă atunci când este unit cu Taina Cuvântului: „Numai în această unire nedespărțită a Cuvântului și Tainei putem înțelege cu adevărat sensul afirmației că Biserica e singura care păstrează adevăratul sens al Scripturii. De aceea prima parte a Liturghiei e un început necesar al sfintei lucrări euharistice, este acea Taină a Cuvântului care va afla împlinirea și culminarea în adunarea, în sfințirea și în împărțirea darurilor euharistice credincioșilor” (Schmemann, 2003, p. 86 – 87).

Ideologia cuvintelor omenești este depășită în Biserică, spațiul prin excelență al Tainei Cuvântului. Imprecizia voită sau manipularea cuvintelor omenești interesate este înlocuită de Adevăr. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). În Adevărul ca Persoană, Taina și Cuvântul sunt una. „Cu pace să ieșim! Întru numele Domnului” (Liturghier, 1974, p. 141). Hrănită în Biserică cu Taina Cuvântului Întrupat, persoana umană poate rosti acum un cuvânt care să fie „ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu” (Matei 5, 37). Împărtășindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu, individul devine „om de cuvânt” după ce mai înainte se recunoaște ca fiind „om al Cuvântului” sau mădular al Trupului lui Hristos – Biserica, al cărui cap este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Efeseni 1, 22 – 23).

 

Bibliografie:

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA.
  1. BLAGA, Lucian, (2013). Luntrea lui Caron, București: Editura Humanitas.
  2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, București: Editura Minerva.
  3. LITURGHIER, (1974). București: EIBMO.
  4. MICUL MOLITFELNIC (2001). Cluj-Napoca: Editura Renașterea.
  5. MORARU, Cristian, Postfață la Lucian Blaga, (1986), Poezii, București: Editura Minerva.
  6. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, București: Editura Eminescu.
  7. NOICA, Constantin, (2012). Pagini despre sufletul românesc, București: Editura Humanitas.
  8. SCHMEMANN, Alexander, (2003). Euharistia – Taina Împărăției, traducere de Boris Răduleanu, București: Editura Bonifaciu.
  9. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Poziția domnului Lucian Blaga față de Creștinism și Ortodoxie, București: Editura Paideia.
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București: E.I.B.M.B.O.R.
  11. VAIDA, Mircea, (1982). Pe urmele lui Lucian Blaga, București: Editura Sport-Turism.


Profilaxii și terapii pentru dependențele digitale - Nicușor Delciu
 

De obicei, noi, românii, nu ducem lipsă de idei și nici de inteligență. Suntem un popor de oameni creativi, cu o imaginație extrem de bogată. Și, totuși, lucrurile se complică sensibil atunci când apare ches­tiunea punerii ideilor în practică, chiar și atunci când e vorba de sănătatea noastră trupească și mentală. Pur și simplu nu ne putem decide să aplicăm anumite lucruri pe care le gândim sau pe care alții deja le-au probat. Ba chiar încercăm să minimalizăm importanța unor măsuri profilactice, prin replici de tipul: „Hai că n-o fi dracul chiar așa de negru!”

Să luăm un exemplu. Dacă în urmă cu 15 ani i-ai fi spus cuiva să fie cu luare aminte la mediile digitale, întrucât pot provoca dependență sau diverse boli, chiar și autism, sigur te-ar fi luat în râs. Astăzi, cel puțin la nivel academic, e acceptat faptul că tehnologia digitală are multiple efecte nu tocmai benefice. Cercetările și apoi studiile realizate la nivel mondial au temperat zelul promotorilor unei digitalizări necon­diționate a omenirii. Deși la nivelul maselor – pentru prostime, cum se zice – se trâmbițează necontenit idealul lui homo connecticus, adică omul total dependent, total robit de tehnologie. Și, întrucât există o atracție magică față de mediile digitale, devine foarte anevoios să se convingă cineva că are nevoie de terapie pentru adicția digitală. Deși, aș afirma că pentru toți cei care ne folosim de tehnologie, chiar și în scopuri bune, adică pentru a exercita diverse profesii prin intermediul ei, se impune neapărat perioade mai scurte sau mai lungi de dezintoxicare digitală, adică de pauze de utilizare.

Nu știu dacă s-a mediatizat în presa noastră, dar în țările în care progresul digital are o istorie un pic mai lungă decât la noi s-a ajuns mai rapid și la conștien­ti­zarea pericolelor lumii digitale. Astfel, în China și în SUA, există deja clinici specializate în dezintoxicarea persoanelor puternic dependente de mediile digitale. De asemenea, există persoane izolate sau mici grupuri care au decis să rupă pentru o perioadă conectarea la mediul virtual, după ce în prealabil au constatat deprecieri ale stării lor fizice și psihice; în SUA există chiar o National Day of Unplugging (Zi națională de suspendare a conectării la medii); și mai ales ar fi demn de notat aici că, în celebra Silicon Valley, funcțio­nea­ză o școală Waldorf, complet deconectată de la mediile digitale. Iar trei sferturi dintre elevii școlii au părinții angajați la marile companii digitale din regiune, care sunt extrem de mulțumiți că fiii lor sunt protejați, mai ales la vâr­s­ta copilăriei, de efectele tehnologiei, care îngreunează și complică procesul educațional!

 Dar nu numai procesul de învățare e afectat prin dependența de medii, din pricina neatenției și a lipsei de concentrare, ci și edu­cația fizică și jocurile de echipă! În acest sens, mi-a făcut o deosebită impresie antrenorul unei echipe de fotbal locale care le-a interzis juniorilor smartphone-urile la antrenamente. Desigur că s-au găsit o mulțime de contestatari, mai ales prin presă, care au catalogat această metodă profilactică drept primitivism retrograd. Însă opozi­ția presei față de terapie în acest caz, dar și în altele, se explică prin interesele sale comerciale, dar și prin pretenția luciferică de a ne dicta ce anume să facem și ce nu pentru propria sănătate.

Există însă cazuri publice care dau mărturie despre tineri care s-au vindecat de adicția jocurilor vi­deo prin deconectare totală, în nu­mai trei săptămâni. De asemenea, te­ra­peuții constată că, în trata­rea au­tismului virtual, simpla eliminare a expunerii copiilor la orice fel de ecran aduce o îmbu­nă­tă­țire a stării, chiar și fără un tratament spe­­cializat. Dar și cei care nu au ajuns robiți de adicții mărturisesc că, odată cu deconectarea, redesco­peră o frumusețe a lumii, a oamenilor și a vieții la care, datorită hiperconectării, nu mai aveau acces.

Așadar, devine esențial să cu­noaștem ce presupune o depen­dență digitală, întrucât aceasta ne limitează ca persoane, iar în cele mai rele cazuri ne poate conduce la distrugere; vezi autismul virtual sau cazurile de tineri care ajung la epuizare totală din pricina jocurilor video. Iar promotorii fără scrupule ai tehnologiei digitale ar fi bine să afle că orice om liber are dreptul de a refuza expunerea continuă și necondiționată la medii, că deconectarea constituie o alege­re, așa cum e și aceea de a nu frecventa fără discernământ societatea de consum, de a refuza invadarea corpului uman cu nanotehnologie, de a respinge ideologia de gen - fiind doar o ideologie! - și de a răsturna, într-un cuvânt, mitul progresului infinit, ca pe un simplu mit!

Sursa: Ziiarul Lumina


Începutul liniștii - Poezii - Valeriu Tănasă
 

Răsăritul liniștii

Da: liniștea!,

E prima lumină,

Ce  răsare

Din Muntele Fericirilor, -

Fără a mai asfinți.

La smulgerea sunetelor

Din rădăcina simțurilor,

Omul „moare” de frică,

Înjunghiat de furcile întunericului.

Uneori poate fi

Ca o uimire… uvertura morții?

Cu viteză divină,

Prin clătinare

Cerul sare din osia timpului,

Și sufletul e „orbit”

De a doua răsărire a veșniciei.

Stelele sar de pe orbită,

Așa „cum se scoteau...

ochii sfinților -,

Surprinși în rugăciune

În catacombele Romei.

După ce moartea

A scos sufletul

Din sângele inimii,

Liniștea e întâia…

Lumină ce răsare

Din Muntele Fericirilor.

 

Altruism

Nu avem nimic de împărțit,-

Îi spun sufletului.

Credem că

Proprietatea este cu adevărat ,-

O scorneală a lacomilor.

Singur Hristos se împarte tuturor

Fără să se micșoreze

Și fără în schimb ceva să primească,

Afară de „răstignirea” lumească.

 

Hotarele transcendenței

Prietene, te rog!

Toarnă mir peste

Inima uscată a omului aceluia

Ce încremenită e gata să se oprească

Cuprinsă de spasmele

Adânci ale urii.

După aceea

Vei trece

Ca un pelerin al tăcerii

Peste

Hotarele veșniciei -

Unde te vor îmbia

Să  guști din

Fagurii iubirii.

Strigă la cer, frate,-

și de nu-ți va răspunde Împăratul

îți va trimite cuvânt prin

îngerul păcii.

 

Liturghia toamnei

Nicicând nu am simțit

O mai tainică vestire

Precum se lasă toamnă peste țară.

Ca o plutire de auroră

Trimisă de Împărat

Către inima sfinților;

Se așează discret peste

Holde și păduri.

Și niciun

Ungher nu uită din toate

Cotloanele pământului.

Precum o mireasmă edenică

Împrospătează și sfințește

Întreaga creație.

Numai, ea, toamna,-

Coace fructele teilor

Și satură de frumusețe sufletul poeților.

Și lumina e așa de blândă,-

Ca privirea puiului de rândunică,

Lipsită de orice spaimă a întunericului.

 

Și cu o nevăzută

Mângâiere…  atinge sufletul pădurii

Pornind către cer precum o

Odă… cântecul bucuriei cosmice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Sfinții închisorilor – o carte editată de Mănăstirea Paltin Petru-Vodă
 

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, în colaborare cu Fundația Justin Pârvu, vă prezintă o nouă apariție editorială: „Sfinții Închisorilor”. La 30 de ani de la căderea comunismului, elogiind lupta și rezistența anticomunistă, cartea cuprinde peste 30 de portrete ale unora dintre cele mai marcante personalități ale temnițelor comuniste și iluștri martiri ai Bisericii Ortodoxe care, prin pilda vieții lor, ne-au învățat un lucru elocvent: Prin credință nezdruncinată, orice iad poate fi biruit. Prin Hristos martirii neamului românesc au biruit iadul comunist.

Cartea are 480 de pagini, în format 165*235 mm, legată, copertă cartonată.
Preț: 30 lei (fără taxe poștale).
Comenzi  se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau

completând formularul de pe site.



Sotiras, un Facebook ortodox
 

Sotiras este un proiect de rețea de socializare ortodoxă al câtorva tineri dornici de a promova: frumosul, normalitatea, valorile creștine, etc., ce a apărut cu binecuvântarea părinților din Sfântul Munte Athos, de la Chilia Buna Vestire din Schitul Lacu.

Această platformă online nu își dorește să capete forme ortodoxe extremiste, ci își dorește să fie un loc online, prin care oamenii ce au ca valori asemănătoare celor menționate mai sus să poată comunica liber, fără cenzură digitală anticreștină.

Pentru că este un proiect la început de drum, în faza de testare, vă atașăm mai jos un formular, pe care vă invităm să-l completați pentru a putea primi un link de înscriere:

https://forms.gle/1PKph2M4jibSx1Dv7

Etimologia numelui- Sotiras

În limba greacă Σωτηρία înseamnă eliberare, izbăvire.

Denumirea este asociată din vechime cu sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Astfel, Mântuitorului i-a fost atribuită însușirea de Salvator, adică Mântuitor.



Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Septembrie 2019 - 14 Septembrie 2019
 

Reduceri permanente

Transport gratuit pentru comenzi peste 100 lei (in Romania).
Reducere 20% la cărți pentru comenzi peste 400 lei

Comanda poate contine orice produse, dar reducerea 20% se aplica numai cartilor.
Se poate comanda si prin e-mail comenzi@agaton.ro sau telefon: 0268211290

 

Reduceri în perioada 01 Septembrie 2019 - 14 Septembrie 2019

indiferent de valoarea comenzii

(în limita stocurilor disponibile)

 
Edituri: Autori:

CĂRȚI (pe categorii)

Aceste reduceri nu se aplica comenzilor prin telefon sau e-mail

OFERTA SPECIALA de Data Nașterii:

Reducere 20% la cărți, indiferent de valoarea comenzii

dacă se indeplinesc ambele condiții de mai jos:

 - aveți data nașterii înregistrată în Contul meu și
 - ați făcut comanda în una din cele 7 zile de dinaintea datei nașterii.
Dacă îndepliniți aceste condiții, după trimiterea comenzii veți putea citi în proforma că beneficiați de aceste reduceri.

 

Pentru difuzori, distribuitori, pangare discounturile sunt cele negociate sau din contract




CĂRŢI NOI / Produse noi
SEMESEURI pentru familii grăbite - Gabriel Braic (CARTE)
 

Prezentare SEMESEURI pentru familii grăbite:

„Scrisul lui Gabriel Braic este analitic, motivator, percutant, provocator. Eseurile, treizeci și unu la număr, răsună a „chemări la arme”. Ecourile cuvintelor pe care le veți citi vor persista în memorie, fiindcă au însemnul Cuvântului lui Hristos. Ideile din paginile acestei cărți se revendică de la tradiția milenară a creștinismului în care familia a însemnat unul din pilonii centrali pe care acest edificiu se sprijină.

Cartea „Semeseuri – pentru familii grăbite” se vrea a fi un manual de reflecții și sfaturi pentru familia secolului al 21-lea. Temele eseurilor, extrem de relevante și presărate cu doze potrivite de umor, sunt destinate atât soților, cât și părinților, dar, în egală măsură, și copiilor și tinerilor.”

pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană

CUPRINS

Cuvânt înainte - pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană / 5
Argument / 9
 
SemESEURI pentru TOȚI
#01  4 piloni pentru edificiul familiei / 13
#02  4 măsuri de siguranţă pentru familia ta / 19
#03  3 efecte sigure ale complimentelor / 25
#04  4 situaţii în care conflictul e bun / 31
#05  Sărbători fericite... În familie! / 35
#06  3 cauze ale conflictului în familie / 39
#07 3 argumente pentru familia nucleară / 43
#08  Momentul cel mai greu pentru o familie / 49
#09  Top 5 priorităţi ale familiei  / 53
#10  Ce poate face Iisus pentru familia ta / 59
#11  4 investiţii pe care le poţi face în copiii tăi / 65
#12  7 secrete pentru vacanţa în familie / 69
#13  6 greşeli pe care le fac soţii când se ceartă / 75
#14  7 pasaje biblice pentru părinţi / 79
#15  4 lecţii pentru părinții de şcolari / 83
#16  3 principii pentru un mediu pozitiv în familie / 87
#17  6 „+” şi „-” ale copiilor smart(phone) / 93
#18  7 chei pentru limitarea timpului de smartfon / 97
#19  4 valori centrale pentru copiii tăi / 103
#20  3 argumente împotriva avortului / 109
 
SemESEURI pentru BĂRBAȚI
#21  7 fapte pe care le aşteaptă femeile / 117
#22  5 beneficii ale solitudinii pentru un soţ / 123
#23  7 pasaje biblice pentru soţi / 127
#24  7 pasaje biblice pentru taţi / 131
#25  5 supercalități pentru tații supereroi / 135
 
SemESEURI pentru FEMEI
#26  4 aprecieri după care tânjesc bărbaţii / 141
#27  7 pasaje biblice pentru soţii / 147
#28  Cum să îți controlezi emoțiile? / 151
#29  8 pași în a deveni model pentru fiica ta / 157
#30  4 secrete ale mamelor de adolescenți / 163
 
SemESEURI pentru COPII
 #31 7 pasaje biblice pentru copii / 169
Detalii despre carte / COMANDA


Preotul ortodox în veacul XXI - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Preotul ortodox în veacul XXI:

Cine? Un numar de 27 de contributori, specialisti recunoscuti in domeniile lor de activitate. Multi dintre ei poarta delicatul si dificilul titlu de „intelectual publici: Varste diferite, profesiuni diferite. Ceea ce-i uneste pe toti este atentia sigrija acordata ortodoxiei si Bisericii Ortodoxe.

De ce? Pentru ca vremurile se schimb a cu o repeziciune mai mare decat credeam. lar odata cu ele si „profesiunea" de preot (cu ghilimelele de rigoare). Una dintre cele mai grele si delicate din lume, fiind bazata pe o chemare launtrica si exigente de tot felul, greu de inteles si acceptat pentru lumea secularizata din jur.
Despre ce? Asa cum o arata si titlul, despre preot si provocarile grozave ale timpului prezent si viitor, de la (bio)etica la noile tehnologii, de la probleme de pastoratie la comunicare publica. Toate acestea - si inca multe altele - la un loc.
Cum? Termenul cel mai important ar fi dragostea. Urmata de atentie si ingrijorare. Si multa speranta, marturisita direct sau nu, in faptul ca Biserica (si slujitorii sai, preotii) va sti sa depaseasca victorioasa aceste talazuri ale vremurilor.
Pentru cine? Pentru toti cei carora le pasa, laici .si slujitori ai Bisericii, deopotriva. Pentru toti cei care mai cred, mai au speranta si vor sa stie pe ce anume este cladita increderea lor.

Mirel Banica

Detalii despre carte / COMANDA



Dracula în Carpați - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
 

Prezentare Dracula în Carpați:

Cel mai tradus scriitor român din toate timpurile, Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992), s‑a născut în Războieni, Neamț. După studii de litere și filosofie la Bu­cu­rești – iar mai apoi de teologie la Heidelberg –, va alege calea exilului, stabilindu‑se, în 1948, în Franța. Răsunătorul său roman Ora 25 este considerat, alături de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley ori 1984 a lui George Orwell, una dintre cele mai importante cărți ale secolului al XX‑lea.

Prin Dracula în Carpați – o carte uluitoare, rămasă în manuscris până astăzi, în care autorul se întrece pe sine ca romancier –, Constantin Virgil Gheorghiu își încununează practic opera de scriitor al exilului românesc, începută în 1949 cu Ora 25.

Un irlandez, lucrând la o teză de doctorat despre Dracula pe care urma să o susțină la Universitatea din Chicago, pleacă într‑o călătorie de documentare în Carpați, sperând că cercetările sale vor lămuri multe dintre necunoscutele vampirologiei. În puțină vreme, tihna meleagurilor moldave îi va schimba cursul vieții. O serie de rapoarte ale autorităților din zona Petrodavei, ce semnalează cazuri incredibile de învieri din morți, într‑o nebuloasă a anchetelor cu o mulțime de necunoscute, va conduce însă la relua­rea cercetărilor dintr‑o cu totul altă perspectivă…

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Lavrentie al Cervnigovului - *** (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Lavrentie al Cervnigovului:

Cuviosul Lavrentie s-a ostenit cu toate puterile sufletului să se asemene Preadulcelui Iisus si viata lui marturiseste acest lucru. Ea invioreaza duhul si curateste simtamintele morale, ridica privirea omului spre cele inalte. S-a straduit, dupa cuvantul Apostolului, "sa se faca tuturor toate" (I Corinteni 9, 22) si "sa poarte sarcinile celor neputinciosi" (Galateni 6, 2) pe umerii sai, inteleptind, mangaind, intarind cu rugaciunea si cu sfatul duhovnicesc.

Ediţia de faţă este un text prescurtat al Vieţii, învăţăturilor şi proorociilor Cuviosului Lavrentie al Cernigovului (Proscura Luca Evseevici, 1868 - t 1950) pregătit pe baza a două manuscrise, ce au, în copii, amintiri ale fiilor duhovniceşti ai sfântului stareţ, ale monahilor mănăstirii Sfintei Treimi din Cernigov, ale sfinţiţilor slujitori, dar şi povestiri personale ale cuviosului, notate în timpul vieţii.

Pe data de 9/22 august 1993 Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ucrainene - Patriarhia Moscovei l-a trecut în rândul sfinţilor cuvioşi pe schiarhimandritul Lavrentie al Cernigovului.
Moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Lavrentie se găsesc acum în Catedrala Sfintei Treimi din oraşul Cernigov.

În ediţia de faţă au fost introduse, de asemenea, amintiri adunate de schiegumenul Heruvim (Pegtiar), care au completat în mod considerabil viaţa sfântului.

Detalii despre carte / COMANDA



Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX - *** (CARTE)
 

Prezentare Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX:

 

- Coperti cartonate.

Acest volum marturiseste despre acei calugari, ale caror inimi si minti au fost strapunse de harul Dumnezeiesc, care au lasat tot ce e mai drag omului pe pamant si s-au dedicat unei sarcini extrem de dificile, si anume renasterea in iubirea lui Dumnezeu.

Aceasta carte are patru parti: prima parte cuprinde descrierea vietii unor stareti si asceti ai Manastirii Sfantului Pantelimon din Muntele Athos, un total de 130 de asceti, care s-au remarcat atat prin viata lor duhovniceasca inalta, cat si prin contributia lor la crearea si prosperitatea manastirii.

In cea de-a doua, a treia si a patra parte a cartii sunt incluse vietile a 68 de vrednici batrani si asceti ai schiturilor Sf. Andrei si Sf. Ilie, ai chiliilor rusesti, mari si mici, ale pustnicilor si ostenitorilor.

Detalii despre carte / COMANDA



Când Nero poruncește - Aliki Kafetzopoulou (CARTE)
 

Prezentare Când Nero poruncește:

Suntem în anul 68. Sfinții Apostoli Petru și Pavel au fost uciși cu cruzime, toţi creştinii sunt vânaţi şi perse­cutaţi. Împăratul Nero, veșnic însetat de ­sân­ge, este ho­tă­­rât să îi nimicească o dată pentru tot­deauna pe toți cei care cred în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Creştinii ştiu că îi pândeşte tortura și moartea, dar răcnetul nemilos al fiarei pălește în fața iubirii lui Dum­nezeu, nesecat izvor de viață.
Când Nero poruncește este o poveste despre credință, dragoste și curajul de a înfrunta moartea. Este o poveste care îi cheamă pe cei care au cunoscut şi au înţeles mi­nunata putere a lui Dumnezeu să‑L mărturisească în fața oamenilor și să‑i întărească prin exemplul lor. Mesajul ei este mereu actual, iar Aliki Kafetzopoulou reușește să surprindă cu măiestrie chipurile copiilor într‑o lume tul­bu­rată, cu frământările și bucuriile lor, cu prieteniile și întâlnirile lor ziditoare. Sunt pagini de lectură care ne însuflețesc, ne dau curaj, ne limpezesc și ne întăresc în credință.

CUPRINS

Rămas pe drumuri
Ivirea primilor crini
Bucurii în cascadă
Inimi războite
Primul prieten
Făclii ale martiriului
Între două lumi
Calea jertfei
Ce surpriză!
Evadarea din "Casa de Aur"
Sub aripa protectoare
După faptă și răsplată
Casa crinilor îmbujorați
O sărbătoare a bucuriei
Preînchipuiri
Detalii despre carte / COMANDA


Orizonturi roșii. Crimele, corupția și moștenirea Ceaușeștilor - Ion Mihai Pacepa (CARTE)
 

Prezentare Orizonturi roșii. Crimele, corupția și moștenirea Ceaușeștilor:

Coperti cartonate.

Traducere de Horia Gănescu şi Aurel Ştefănescu, revăzută, actualizată şi completată de autor
Cu o Introducere a autorului din 2019

Această nouă ediție, care conţine o introducere din 2019 a autorului, aniversează 30 de ani de la Revoluția – sau „revolta populară confiscată de comuniști“, cum o caracterizează generalul Pacepa – din decembrie 1989.

„O carte fidelă adevărului, un adevăr crud, orwellian.“ – WAYNE A. BARNES, agent special FBI

În 1978, în plină glorie, cumulând câteva funcții esențiale – consilier personal al lui Nicolae Ceaușescu, director adjunct al Departamentului de Informații Externe și secretar de stat în Ministe¬rul de Interne –, generalul-locotenent Ion Mihai Pacepa a făcut un gest paradoxal, părăsind România. Apoi, publicând în SUA volumul memorialistic Orizonturi roșii, Pacepa a demascat natura criminală a partidului comunist și a Securității, aducând prejudicii ireparabile regimului de la București. Cartea sa a dat în vileag un sistem al crimei organizate la nivel de stat care funcționa în virtutea unei autentice tradiții leniniste. Dar de data asta nu era vorba de ideologia omniprezentă în materialele de propagandă, ci de faptul că Ceaușescu, la fel ca Lenin odinioară, își finanța proiectul politic personal din acțiuni profund ilegale: trafic de persoane și de armament, spionaj industrial, extorcare de bani, acțiuni de influență, mită și corupție. Dacă în Rusia presovietică gangsterul însăr¬cinat să facă bani pentru partid era Stalin, în România lui Ceaușescu, cei ieșiți pur și simplu la furat bani și secrete de prin toată lumea erau miile de ofițeri acoperiți ai DIE. O asemenea depoziție a perturbat afacerile colosale ale acestei veritabile mafii. De aceea, Securitatea și moștenitorii săi nu i-au iertat niciodată generalului Pacepa așa-zisa lui trădare.

Generalul Pacepa este considerat de comunitatea de informaţii a SUA singurul reprezentant al Occidentului care a demolat o întreagă reţea de spionaj inamică şi a jucat un rol remarcabil în preîntâmpinarea celui de-al Treilea Război Mondial. S-a spus despre el că este „omul cu cea mai mare influenţă din secolul XX, dacă nu şi din secolul XXI“.

„Pacepa nu numai că ne-a ajutat să înţelegem istoria şi multe dintre operaţiunile de dezinformare – îndeosebi din partea Rusiei şi a ţărilor din Orientul Mijlociu – la care încă asistăm, dar ne-a oferit avantajul de a învăţa cum să le înfrângem. Pe scurt, a deschis o lume a cărei existenţă nu era cunoscută multora dintre noi, în timp ce aceia care o cunoşteau o subestimau considerabil.“ – R. JAMES WOOLSEY, Jr., fost director al CIA

Detalii despre carte / COMANDA



Cireşe amare - Liliana Nechita (CARTE)
 

Prezentare Cireşe amare:

"Sunt o femeie oarecare, printre alte femei oarecare. Născută în 1968, emigrată în 2006. Nimeni nu uită ziua când a plecat din țară pentru a munci printre străini. E ca o moarte și o naștere în același timp. am scris pentru toți românii care au plecat, masiv, doar pentru a câștiga o bucată de pâine. am scris pentru cei săraci, pentru că nu e vina lor că sunt săraci. Am scris pentru toate mamele care trimit pachete cu bomboane, ciorapi și caiete. Pentru toate mamele care ar da orice să-și îmbrățișeze copiii, care se gândesc în orice secundă la binele lor...și bine nu le e!

Sunt o femeie oarecare, dar alături de mine sunt sute de mii, milioane de români care nu visează altceva decât să se întoarcă acasă.

Esențialul despre mine?! Visez și nu mi-am pierdut încrederea în lumină."

„Mulţi dintre cei plecaţi nu povestesc mai nimic din suferinţele lor: dorul nu se poate povesti, iar lacrima se tace. Am dat glas adevărului, în numele tuturor.
Am trecut prin emoţii foarte mari la lansările pe care le-am făcut aici, în Italia, traducerii în limba italiană a Cireşelor amare... M-am temut că ei, italienii, se vor supăra, că se vor simţi răniţi de adevărurile pe care le-am spus despre ei în carte. Dar am întâlnit oameni care s-au ruşinat şi care, plecând capul în pământ, mi-au spus că habar n-au avut câte au îndurat emigranţii din pricina unora dintre ei, italienii adică. 
Cineva, italiancă, mi-a cerut să-i scriu lângă autograf «Nu pleca!» – cu siguranţă luase traducerea s-o dea cadou cuiva drag, încercând să-i împiedice plecarea. O chinezoaică stabilită în Italia mi-a mulţumit că am scris cartea şi mi-a mărturisit că şi ei se recunosc în ea... Toţi emigranţii lumii oftează la fel. Toţi speră că se vor întoarce într-o zi...
Apoi, au fost două femei din Sardinia, tot italience, care m-au îmbrăţişat în plină stradă! Copiii uneia, fraţii celeilalte sunt şi ei plecaţi aiurea, în Anglia şi în Germania. Nu mai eram din tabere diferite, eram mame şi surori, atât!“

Liliana Nechita

Detalii despre carte / COMANDA



Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC - Stephen Hawking (CARTE)
 

Prezentare Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC:

- Coperti cartonate.

Introducere şi note de David Shukman
Traducere de Alexandru Anghel

„Una dintre cele mai strălucite minți științifice de la Einstein încoace." - Daily Express

În 2016, Stephen Hawking a abordat în cadrul Prelegerilor Reith, BBC, un subiect care l-a fascinat întreaga viață – găurile negre. Faimosul fizician susține că dacă am reuși să înțelegem găurile negre și felul în care pun la încercare natura spațiului și timpului, am fi mai aproape de dezlegarea misterelor universului.

Se spune că realitatea este uneori mai ciudată decât ficțiunea, ceea ce nicăieri nu este mai adevărat decât în cazul găurilor negre. Ele sunt mai ciudate decât orice și-au imaginat vreodată autorii de literatură științifico-fantastică.

CUPRINS

Introducere de David Shukman
Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC
1. Au găurile negre păr?
2. Găurile negre nu sunt chiar așa de negre cum sunt descrise
Detalii despre carte / COMANDA


Calea inimii - Alexandru Mironescu (CARTE)
 

Prezentare Calea inimii:

Prefaţă de Marius Vasileanu

„Cultura noastră – lucrul acesta îmi apare foarte limpede – a ajuns la o mare răscruce: încă un pas greșit și, pentru multă vreme, întunericul o va înghiți. Reafirmarea ei depinde numai de putința noastră de rugăciune, de întâlnire cu noi înșine, de re-întoarcere la izvoarele originare ale vieții, ale existenței. Trebuie să aflăm din nou temeiurile încrederii în destinul nostru și în valorile vieții, ceea ce este totuna cu o recunoaștere a caracterului spiritual al atât de încercatei noastre umanități. Și – ca să rostim, încheind, ultimul cuvânt – reafirmarea culturii noastre înseamnă o redescoperire, înlăuntrul nostru cel mai adânc și mai tainic, a rădăcinilor religioase ale întregii creații.“ – ALEXANDRU MIRONESCU

Fotografia de pe copertă: Icoana Rugului Aprins (detaliu), Rusia, secolul XVI

CUPRINS

Steaua dinlăuntru a magilor
  1. Cuvânt al Părintelui Ioan către ucenicii săi
  2. Calea către inima mea
Talant în nisip
Docendo Discitur
  1. Problema culturii majore. Comentariu la Pagini despre sufletul românescde C. Noica
  2. Effata. Locuri comune și erori tipice
  3. "Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!"
  4. Poftele înșelăciunii sau chipul omului celui stricăcios
Sine intermissione orate
Azaria și Mihail
Detalii despre carte / COMANDA


Ordinea timpului - Carlo Rovelli (CARTE)
 

Prezentare Ordinea timpului:

Traducere de Vlad Zografi

Timpul ascunde în sine un mister care nu încetează să ne uimească. Filozofii, artiștii și poeții au încercat să-i surprindă semnificația, iar oamenii de știință au descoperit că natura lui e diferită de ceea ce ne spune intuiția. De la Boltzmann la teoria cuantică și de la Einstein la gravitația cuantică cu bucle, perspectiva noastră asupra timpului a suferit transformări radicale: în cele din urmă găsim că timpul nici măcar nu apare în ecuațiile fundamentale ale fizicii.

Carlo Rovelli este autorul best-sellerului Șapte scurte lecții de fizică, vândut în peste un milion de exemplare.

CUPRINS

Notă asupra ediției române
Poate că timpul e misterul cel mai mare
Partea întâi: Dezagregarea timpului

Partea a doua: Lumea fără timp

Partea a treia: Sursele timpului



Dumnezeu şi Golemul - Norbert Wiener (CARTE)
 

Prezentare Dumnezeu şi Golemul:

Traducere de Tudor Călin Zarojanu

„Lumea viitorului va fi o luptă încă mai istovitoare cu limitele inteligenței noastre, iar nu un hamac confortabil în care să lenevim, așteptând să fim serviți de sclavii noștri roboți." - Norbert Wiener

Norbert Wiener, numit, pe drept cuvânt, părintele ciberneticii, și-a sintetizat ideile și perspectiva asupra noii științe în această carte-testament, care pune în lumină punctele de coliziune dintre cibernetică și întrebările fundamentale ale religiei.
Dumnezeu şi Golemul este o carte cu valențe profetice, care ne proiectează într-un viitor distopic, unde inteligența artificială va schimba dramatic evoluția umanității. Dacă Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, atunci robotul nu este și el o creație după chipul și asemănarea omului? Să fie omul ucenicul vrăjitor care și-a devansat deja Creatorul, dar care, la rândul său, este predestinat să fie depășit de propria creație, un golemmodern? Întrebările formulate de Wiener sunt, astăzi, mai actuale ca oricând.

Detalii despre carte / COMANDA



Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale - Max Tegmark (CARTE)
 

Prezentare Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale:

CUPRINS

Preludiu: Povestea Echipei Omega
Sunteți invitați la cea mai importantă dezbatere a epocii noastre
Materia devine inteligentă
Viitorul apropiat: progrese, erori, legi, arme și joburi
Explozia inteligenței?
Consecințe: următorii 10 000 ani
Zestrea noastră cosmică: următorul miliard de ani și mai târziu
Obiective
Conștiința
Epilog: Povestea Echipei FLI

„Noi, cu toții – nu doar oamenii de știință, industriașii și generalii –, ar trebui să ne întrebăm ce putem face pentru a profita de beneficiile viitoarei inteligențe artificiale și a evita riscurile. Aceasta e cea mai importantă dezbatere a epocii noastre, iar incitanta carte a lui Tegmark vă îndeamnă să participați la ea.“ – Stephen Hawking

Fizicianul Max Tegmark, profesor la Institutul Tehnologic din Massachusetts, explorează posibilitățile oferite de inteligența artificială nu doar în viitorul imediat, dar și în perspectiva îndepărtată a colonizării cosmosului. Viața 3.0ne invită să medităm asupra celor mai delicate probleme de ordin social, militar, juridic și etic generate de dezvoltarea inteligenței artificiale, iar ideea centrală a lui Max Tegmark este că avem capacitatea și datoria morală de a influența evoluția vieții.

„Una dintre cele mai spectaculoase evoluții în cursul celor 13,8 miliarde de ani scurși de la big bang este că acea materie mută și neînsuflețită a devenit inteligentă. Cum s-a petrecut asta și cum poate progresa inteligența în viitor? Ce are de spus știința despre istoria și destinul inteligenței în cosmosul nostru?“ – Max Tegmark

„Un ghid pasionant pentru provocările și alegerile aduse de căutarea unui viitor măreț al vieții, inteligenței și conștiinței – pe Pământ și dincolo de el.“ – Elon Musk

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567