![]() |
![]() |
![]() |
Sfinții Constantin și Elena |
Editura Agaton | Mai 2019 |
Despre slujirea împreună cu ereticii
Există şi alte canoane care interzic slujirea şi prăznuirea împreună cu ereticii?
Da. Între Canoanele Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli se află şi acestea:
CANONUL 46
„Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” [Apost: 47: 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15].
TÂLCUIRE
„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se produce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine-voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[1]
CANONUL 70
„Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească”[Apsotolic: 7, 65, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 29, 37, 38; Car: 60, 81, 117].
TÂLCUIRE
„Dacă cel ce numai se roagă împreună cu cei afurisiţi, se afuriseşte, sau cu cei caterisiţi numai, împreună se cateriseşte, cu mult mai vârtos cel ce posteşte şi serbează împreună cu Iudeii ucigaşii lui Hristos, cleric fiind se cateriseşte, iar mirean se afuriseşte. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricare fiind din catalogul clericilor, posteşte cu Iudeii, sau serbează cu dânşii Paştile, sau alte sărbători, sau primeşte de la dânşii daruri de ospăţ ale sărbătorii lor, precum sunt azimile (pe care ei la zilele pascăi lor le mănâncă, şi la toată sărbătoarea lor, şi la toată jertfa azimele produce), sau altceva ca acestea, primind să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. Căci măcar deşi cei ce primesc unele ca acestea, şi împreună postesc şi împreună prăznuiesc, nu sunt de o cugetare cu Iudeii (că de ar fi fost unii ca aceştia, s-ar cuvenit nu a se caterisi, sau a se afurisi, ci şi anatemei a se da după Canonul 29 al Soborului din Loadiceea). Dar însă dau prilej de sminteală, şi presupunere că cinstesc slujbele Iudeilor, care lucru este străin de dreptslăvitori. Las a zice, că şi se spurcă unii ca aceştia cu împreună petrecerea ucigaşilor de Hristos. Către care zice Dumnezeu, postul şi nelucrarea şi sărbătorile voastre le urăşte sufletul meu”.[2]
CANONUL 71
„Dacă vreun creştin ar aduce unt de lemn la Altarul păgânilor, sau în Sinagoga Iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească” [Apost: 7, 65, 70; Sobor 6: 11; Ant: 1; Laod: 29, 37, 38; Cart: 59, 82, 123].
TÂLCUIRE
„Că din aceasta ce face se arată că cugetează de adevărate mincinoasele slujbele acelora, şi tainele lor cele spurcate”.[3]
Unii consideră că eretici sunt doar cei care nu recunosc Sfânta Treime şi pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat. Este corect?
Nu este corect. Mai există şi alţi eretici: monofiziţi (care consideră că Domnul Iisus Hristos are doar o fire), monoteliţi (care consideră că Domnul Iisus Hristos are o singură voire), iconoclaşti (luptători împotriva sfintelor icoane); mai sunt cei care consideră că harul este creat, cei care spun că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, cei care spun că papa este infailibil, precum şi mulţi alţi eretici. Acest fapt se vede foarte clar în Sinodiconul Ortodoxiei, în care sunt anatematizaţi toţi ereticii. Sfânta Slujbă a Sinodiconului Ortodoxiei se află în Triodul grecesc, la Duminica Ortodoxiei.
Dar iubirea ne îndeamnă să respectăm părerile celor de altă credinţă. De ce Sfinţii Părinţi erau aşa de categorici?
Chiar credeţi că Sfinţii Părinţi nu aveau iubire? Credeţi că ecumeniştii contemporani au ajuns la o măsură duhovnicească mai înaltă decât Sfinţii Părinţi ale căror Sfinte Moaşte izvorăsc până astăzi bună mireasmă şi tămăduiri?
Tocmai iubirea era cea care îi îndemna pe Sfinţii Părinţi să le arate ereticilor unde greşesc. Fiindcă doreau îndreptarea ereticilor. Adevărata iubire nu se manifestă prin acceptarea rătăcirilor celuilalt, ci prin dorinţa sinceră de a-l ajuta să se îndrepte.
Sfinţii Părinţi erau aşa de categorici în probleme dogmatice deoarece ereziile fac imposibilă mântuirea. Erezia este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; ea este blasfemie împotriva Sfântului Duh. Iar ereticii „sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei“, aşa cum arată Canonul.
Am înţeles acum că iubirea faţă de un omul rătăcit se manifestă prin dorinţa sinceră de a-l ajuta să se îndrepte şi să ajungă la Adevăr. Dar Canonul referitor la eretici îndeamnă pe ortodocşi „să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune”. Atunci cum să-l ajutăm pe eretic să se îndrepte?
Pentru a înţelege corect Canonul trebuie să-l privim în ansamblu:
„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei”.
Canonul spune: „porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei”. Oamenii care nu cunosc în amănunt Dogmatica Ortodoxă şi Istoria Bisericească, precum şi cei care nu au blagoslovenie să stea de vorbă cu ereticii, trebuie să se ferească cu desăvârşire de eretici. De ce? Fiindcă ei pot cădea pradă ereziilor, stricându-se astfel turma lui Hristos. Aceşti oameni nu au datoria să-i îndrume pe eretici la Ortodoxie. Dar Sfinţii Părinţi, la Sfintele Sinoade, stăteau de vorbă cu ereticii, mărturisind învăţătura ortodoxă şi combătând ereziile. Însă această convorbire cu ereticii nu dura prea mult timp. Ereticii care nu se pocăiau erau anatematizaţi. După anatematizare nu mai urma niciun dialog.
De exemplu, după cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), Sfinţii Părinţi nu i-au mai invitat la dialog pe ereticii monofiziţi. De ce? Fiindcă nu mai aveau ce discuta. A fost stabilită învăţătura ortodoxă, iar ereticii au fost anatematizaţi împreună cu ereziile lor. Dar ecumeniştii poartă un „dialog teologic” cu ereticii monofiziţi din anul 1964 până astăzi, în diverse întâlniri oficiale şi neoficiale. Şi în loc să-i anatematizeze pe monofiziţi, vor să ridice anatemele date de Sfinţii Părinţi la Calcedon împotriva monofiziţilor. Adică se aliază cu ereticii monofiziţi împotriva Sfinţilor Părinţi. (…)
De ce se strică obştea binecredincioşilor prin împărtăşire în comun cu ereticii? Dacă ereticii n-au har în taine, împărtăşania lor nu este simplă pâine?
Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului”.
„După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine”.[5]
[1] Cf. Pidalion, (Cârma Bisericii Ortodoxe), Ed. Credinţa Strămoşească, 2004, Canoanele Sfântului şi Ecumenicului al şaselea Sinod, p. 82.
[2] Ibidem, p. 121-122.
[3] Ibidem, p. 122.
[4] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Ed. Sitech, Craiova, 2004, pp. 244- 254; Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 189; Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală, Ortodoxia, 1994, nr.1.
[5] Citat de Sfântul Iustin Popovici, în Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, p. 123.
(Articol apărut în Revista Atitudini Nr. 15)
Evenimentul zilei: Sunt voci care solicită episcopilor să nu se întâlnească cu Papa Francisc când vine în România. De ce există această teamă? Cum ar trebui văzută această vizită?
– Preasfințitul Ignatie: În ceea ce privește venirea Papei Francisc în România, sunt anumite sensibilități, începând chiar cu beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici din Transilvania. Există anumite chestiuni care țin de trecutul istoric al românilor din Transilvania. Istoria religioasă din Transilvania nu începe cu 1948, când, într-adevăr, Biserica Greco-Catolică a fost desființată, în mod abuziv, de către regimul comunist, având ca model regimul comunist din Ucraina. Românii ortodocşi din Transilvania nu uită nici momentul 1700, când foarte mulți dintre ortodocșii ardeleni au fost forțați, în contexte delicate şi agresive, să renunțe la credința ortodoxă și să-și asume acest „hibrid” confesional – nu e nici catolic și nici ortodox, este ceva „între”. O altă chestiune extrem de sensibilă este cea legată de prezența Papei Francisc în secuime, într-un loc în care există tendințe revizioniste programate, tendințe, făţişe sau inhibate, de dispreț față de românii din zona Harghitei și Covasnei. Astfel, prezența Papei Francisc în această zonă ar legitima, probabil, toate aceste tendințe. Mai mult, sunt anumite zvonuri că la Şumuleu Ciuc va fi beatificat episcopul Marton Aron, care, din păcate, nu prea a fost un bun prieten al românilor. Prin urmare, este posibil, daca mă înşel, fac „mea culpa”, că acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care există reticenţe în ceea ce privește venirea Papei Francisc în România.
Interviul integral: aici
Papa Francisc a purtat discuții cu Patriarhul Neofit și cu alți membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare la Palatul Sinodal din Sofia după ce s-a întâlnit duminică cu autoritățile bulgare, reprezentanții societății civile și ai corpurilor diplomatice.
Patriarhul Neofit i-a adresat papei bun venit din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare „pe pământul care poartă moștenirea Sfinților Chiril și Metodie, a Sfântului Țar Boris Mihail Încreștinătorul, a Sfântului Clement de Ohrida și a multor alți sfinți ai lui Dumnezeu, datorită misiunii cărora de încreștinare în secolele 9 și 10, creștinismul s-a răspândit în Europa și dincolo de granițele ei”.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare a menționat faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Bulgaria în 2002, iar „la doar 17 ani mai târziu, sunteți al doilea papă care vizitează Bulgaria, lucru pe care nu-l putem interpreta altfel decât ca o atitudine deosebită”.
„Dorința dumneavoastră de a ne vizita la Sfântul Sinod o înțelegem ca o expresie a respectului față de Biserica Ortodoxă Bulgară. Vă asigurăm că acest respect este reciproc”, a adăugat Patriarhul Bulgariei.
Patriarhul Neofit s-a arătat încântat de cuvintele puternice ale Papei Francisc privind apărarea rădăcinilor creștine ale Europei și care au semnalat pericolele și persecuțiile creștinilor din țările lor. „În aceste aspecte, părerile noastre sunt aceleași”.
El a amintit de faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a regretat lipsa de comuniune dintre cele două Biserici. „Permiteți-ne să spunem că aici, în reședința statului bulgar – Sofia – care poartă numele Înțelepciunii lui Dumnezeu, ne-am rugat mereu pentru unitatea lumii în Hristos, deoarece creștinii uniți vor fi mai puternici”.
Făcând referire la schisma încă existentă, Patriarhul Neofit a spus că „viața Bisericii este condusă de Domnul Iisus Hristos. Dacă Dumnezeu a îngăduit ceva să se întâmple, știe El de ce a permis acel lucru și se așteaptă ca noi să înțelegem de ce”.
„Noi, Biserica Ortodoxă Bulgară, suntem ferm convinși că în materie de credință nu pot exista și nu ar trebui să existe compromisuri”.
Papa Francisc și-a deschis discursul cu felicitări pascale, menționând că în calendarul ortodox este serbată Duminica Sfântului Apostol Toma, despre care a spus că este „cel care își pune mâna în coasta Domnului, îi atinge rănile și exclamă: Domnul meu și Dumnezeul meu (Ioan 20:28)”.
„Rănile deschise în cursul istoriei între noi creștinii rămân niște răni dureroase în Trupul lui Hristos care este Biserica”, a continuat papa atrăgând atenția că „efectele lor sunt tangibile chiar și astăzi”.
„Cu toate acestea, poate că împreună putem atinge aceste răni, mărturisim că Iisus a înviat și îl declarăm Domnul și Dumnezeu nostru. Poate că împreună putem să ne recunoaștem căderile și să pătrundem în rănile sale ale iubirii”.
Papa Francisc a spus că „această întâlnire pe care am dorit-o atât de mult” a avut loc după ce Ioan Paul II s-a întâlnit cu Patriarhul Maxim, predecesorul Preafericitului Părinte Neofit.
Papa le-a vorbit membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare despre relațiile stabilite din timpul Arhiepiscopului Angelo Giuseppe Roncalli, viitorul Papă Ioan XXIII, care a avut misiunea de delegat apostolic în Bulgaria în perioada 1925-1934.
El a amintit faptul că Biserica Ortodoxă Bulgară a avut observatori la Conciliul Vatican II și că în ultimii 50 de ani mai multe delegații bulgare au vizitat Roma pentru a cinsti sărbătoarea Sfinților Chiril și Metodie, serbată de catolici în data de 14 februarie, iar de ortodocși în 11 mai.
„Sunt încrezător că aceste contacte vor avea un efect pozitiv asupra multor altor dimensiuni ale dialogului nostru”, a mărturisit papa Francisc.
Papa Francisc a spus că Bisericile împărtășesc un „ecumenism al sângelui” prin martiriu și că „suntem chemați să mergem și să acționăm împreună pentru a da mărturie despre Domnul, în special slujindu-i pe cei mai săraci și mai neglijați frați ai noștri”, numind acest act un „ecumenism al săracilor”.
Călăuze în acest drum sunt Sfinții Chiril și Metodie „a căror memorie vie din Bisericile noastre continuă să fie o sursă de inspirație, deoarece, în pofida adversităților, ei au pus pe primul loc vestirea Domnului, chemarea la misiune”
Lucrarea apostolică plină de curaj a Sfinților Chiril și Metodie „rămâne pentru toți un model de evanghelizare”, a spus papa invocând exemplul dat de cei supranumiți „Luminătorii slavilor”.
În timp ce „Sfinții Chiril și Metodie au multe de spus chiar și în ceea ce privește viitorul societății europene”, a spus papa Francisc, „suntem chemați și noi, moștenitorii credinței Sfinților, să fim făcători de comuniune, instrumente de pace în numele lui Iisus”.
În încheiere, Papa a menționat că „va zăbovi în rugăciune” în catedrala patriarhală Sfântul Alexandru Nevski din Sofia, solicitând „un loc în rugăciunile” reprezentanților Bisericii Ortodoxe.
Papa Francisc se află într-o vizită de trei zile în Bulgaria și Macedonia de Nord, țări unde catolicii reprezintă o minoritate.
Studiu: Persecuția creştină a ajuns la un nivel apropiat de genocid
Persecuţia creştinilor în anumite zone ale lumii se apropie de un nivel apropiat de cel al genocidului, informează BBC. Potrivit studiului, una din trei persoane este victimă a persecuţiei religioase, iar creştinismul este cel mai persecutat grup religios. Datele interimare evidenţiază că impactul principal al actelor de genocid împotriva creştinilor este exodul şi că aceştia riscă exterminarea în unele zone din Orientul Mijlociu. Concluziile finale vor fi aduse la cunoştinţa publicului în timpul acestei veri. Un raport al Organizației Open Doors, publicat la începutul acestui an, confirmă prin cifre informaţiile provizorii de mai sus: în anul 2018 peste 245 milioane de creștini au fost grav persecutați în întreaga lume pentru convingerile lor religioase. Statisticile Open Doors 2018 pot fi consultate aici. Sursa: Basilica
GRECIA: A murit părintele Emilian Simonopetritul
Părintele arhim. Emilian Simonopetritul a trecut la cele veşnice în data de 9 mai 2019, anunţă Romfea. El a fost stareţ al Mănăstirii Simonopetras din Sfântul Munte Athos timp de 20 ani, aceasta fiind considerată una dintre cele mai binecuvântate perioade din istoria mănăstirii. Slujba înmormântării va avea loc în data de 10 mai la Mănăstirea Ormilia, ctitoria sa. Aşezământul monahal este situat între localitățile Vatoped și Ormília, în peninsula Halkidiki, nu departe de Sfântul Munte Athos. Arhim. Emilian, pe nume laic Alexandros Vafides, s-a născut în 1934, în Pireu. În decembrie 1960 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon. Un an mai târziu a primit darul preoţiei rămânând pentru o vreme la Mănăstirea Sfântului Visarion din Dousiko. În anul 1973 a mers în Sfântul Munte, iar în 1974 a fost ales stareţ al Mănăstirii Simonopetra în locul fostului stareţ Haralambie, trecut la cele veşnice. Din anul 2000, din cauza unor probleme de sănătate, s-a retras la ctitoria sa, Mănăstirea Ormilia. Sursa: Basilica
GEORGIA: Patriarhul Georgiei botează 777 de copii la a 58-a liturghie baptismală oficiată pentru copii din familii numeroase
Preafericitul Părinte Ilia al II-lea, Patriarhul Georgiei, are obiceiul de a boteza personal fiecare copil născut după primii doi copii în familiile georgiene. În acest scop, organizează ceremonii de botez în masă pentru sute de copii cărora le devine și naș. Pe 6 mai 2019, patriarhul a participat la a 58-a slujbă de botez în masă, de data aceasta pentru 777 copii. Numărul total de copii botezați de Patriarhul Ilia a ajuns astfel la aproape 39.000 în ultimii 11 ani. Prima slujbă de botez în masă a ținut-o în ianuarie 2008, iar de atunci ține slujbe similare de patru ori pe ani, la praznicele mari. Patriarhul Georgiei și-a propus să încurajeze în acest fel demografia în Georgia, țară care a făcut parte din Uniunea Sovietică și a fost profund afectată de cultura avortului. Populația actuală a Georgiei este de 3,7 milioane de locuitori, iar estimările ONU/UNFPA preconizează scăderea la 2.9 milioane până în 2050. Sursa: OrthoChristian.com
ISRAEL: Patriarhul Teofil al III-lea a liturghisit la hramul bisericii Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim
Preafericitul Părinte Teofil al III-lea a oficiat miercuri Sfânta Liturghie la hramul bisericii Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim. Ocrotitorul lăcaşului de cult este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Patriarhia Ierusalimului ţine calendarul iulian nerevizuit (pe stil vechi), iar în data de 6 mai credincioşii ortodocşi din această zonă a lumii îl pomenesc pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Alături de Patriarhul Ierusalimului au slujit la hramul bisericii, care a fost serbat miercuri, patru mitropoliţi: Înaltpreasfinţiţii Părinţi Kiriakos de Nazaret, Aristarh de Constantiani, Ioachim de Elenopolis şi Aristovul de Madaba. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi ai creştinismului. Viaţa lui poate fi consultată aici. Sursa: Basilica
ISRAEL: Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a făcut o donație pentru restaurarea Bisericii Sfântului Mormânt
Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a făcut recent o donație pentru restaurarea Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, informeazăThe Orthodox World. Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului şi-a exprimat recunoştinţa şi aprecierea pentru acest gest de mare nobleţe în numele membrilor Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, a Frăţiei Sfântului Mormânt, al clerului şi membrilor Bisericii Ortodoxe Greceşti din Ierusalim. Restaurarea Bisericii Sfântului Mormânt a fost efectuată, şi prin sprijinul oferit de Regele Abdullah al II-lea, la doi ani după încheierea restaurării Sfântului Mormânt. Regele Abdullah al II-lea a contribuit și la restabilirea sitului Botezului Domnului Iisus Hristos. „Donația Majestății Sale reflectă angajamentul personal al regelui față de securitatea și viitorul orașului sfânt”, a declarat luni Patriarhul Ierusalimului. La Baldachinul Sfântului Mormânt au fost executate acum doi ani ample lucrări de renovare. Echipa de experţi a Universităţii Tehnice din Atena a renovat edificiul aflat deasupra mormântului unde a fost aşezat trupul Mântuitorului Iisus Hristos după răstignirea Sa. Sursa: Basilica
SUA: Legi restrictive împotriva avorturilor în SUA
Guvernatorul statului american Georgia a promulgat marţi o lege care le interzice femeilor în acest stat american conservator să avorteze din momentul în care bătăile de inimă ale fătului pot fi detectate, transmite AFP. Criticii textului afirmă că aceasta înseamnă de facto interzicerea avorturilor, dat fiind că bătăile inimii pot fi auzite din a şasea săptămână de sarcină, când multe femei nu sunt conştiente încă de starea lor de graviditate. Guvernatorul republican Brian Kemp a semnat textul, printre cele mai restrictive din ţară, în pofida ameninţării de boicot din partea mai multor staruri de la Hollywood. Ohio, Missouri şi Tennessee sunt la rândul lor pe cale să adopte legi la fel ca Georgia. Legislatorii din Alabama vor să le interzică medicilor să practice avorturile, sub pedeapsa cu închisoarea. Sursa: Ziarul Lumina
UGANDA: Președintele Ugandei a pus piatra de temelie pentru o Catedrală Ortodoxă în Kampala
Președintele Ugandei a donat 300 milioane de șilingi ugandezi, echivalentul a aproximativ 71.200 Euro, pentru construirea noii Catedrale Ortodoxe Sfânta Sofia din Kampala. El a anunțat donația în timpul festivităților dedicate împlinirii a 100 de ani de misiune a Bisericii Ortodoxe în Uganda care au avut loc duminică în Kampala. Noua catedrală se dorește a fi o replică a celebrei Sfânta Sofia din Constantinopol. Lucrările de construcție sunt aproximate la 4,034 milioane Euro. Președintele Yoweri Museveni a spus că pentru construirea catedralei va apela la ajutorul altor țări ortodoxe precum Grecia, Serbia și Rusia. „Voi utiliza canalele diplomatice pentru a atrage fonduri din aceste regiuni”, a spus președintele. Piatra de temelie a Catedralei Ortodoxe Sfânta Sofia din Kampala a fost așezată duminică într-o ceremonie care marchează 100 de ani de misiune ortodoxă în țara est-africană. Președintele Ugandei a așezat piatra de temelie pentru noua catedrală în timpul Sfintei Liturghii oficiate duminică, 5 mai 2019, pe dealul Lubya din districtul Rubaga al capitalei Ugandei. Festivitățile de duminică au fost conduse de Mitropolitul Iona Lwanga al Kampalei și al întregii Ugande, aflat sub jurisdicția Patriarhiei Alexandriei. Potrivit estimărilor din 2019, populația Ugandei atinge 47,71 milioane de persoane dintre care peste un milion sunt creștini ortodocși. Sursa: Basilica
Linkuri știri
Africa ortodoxă - mărturis unui monah misionar athonit - Ziarul Lumina
Sărbătoarea Sfântului Efrem cel Nou, acasă la Nea Makri - Basilica
La Putna va funcționa un centru pentru recondiționarea broderiilor unic în România
S-au încheiat lucrările la Centrul Cultural „Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul” de la Mănăstirea Putna care va include ateliere de restaurare a broderiilor și icoanelor, unic în țară, dotat cu aparatură de ultimă generație. Încheierea lucrărilor și înmânarea procesului-verbal de predare-primire a noului Centru „Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul” au avut loc joi, 2 mai 2019, în cadrul unei ceremonii la care au participat Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților, Viceprim-ministrul Daniel Suciu, Ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Prefectul Județului Suceava și alte oficialități. Proiectul, realizat prin Compania Națională de Investiții, se ridică la o valoare de peste 13 milioane lei. Potrivit informațiilor publicate de Mănăstirea Putna pe pagina de Facebook, în noul Centru sunt amenajate ateliere, care vor funcționa și ca o școală de creație pentru specializarea, perfecționarea și îmbogățirea experienței plastice tradiționale a artiștilor implicați. Întrucât Mănăstirea Putna deține cea mai vastă colecție de broderie din țară, se va oferi o atenție sporită restaurării, îndeosebi iconografice și de broderie. Centrul va găzdui vernisaje și expoziții temporare, evenimente, simpozioane și conferințe naționale și internaționale pe diverse teme culturale. Sursa: Basilica
Olimpiada Națională de Religie
„Invazia blândă” a fost numită de Episcopul Sofronie Olimpiada Națională de Religie Ortodoxă din acest an care a dus la Oradea 601 elevi din toată țara. „Ați venit în mijlocul nostru ca să ne bucurați, iar noi privindu-vă parcă am primit aripi (…) Ceea ce s-a întâmplat la Oradea în această săptămână a fost o «invazie blândă»”, a subliniat ierarhul citând expresia scriitorului C. S. Lewis. „Ne-ați invadat sufletele cu blândețe și vă mulțumim pentru aceasta”, le-a spus Episcopul Oradiei elevilor la festivitatea de premiere. 112 elevi au obținut premii și mențiuni, iar 47, premii speciale, informeazăEpiscopia Oradiei. Premiile au constat în cărți cu conținut teologic oferite de Patriarhia Română și în sume de bani oferite de Ministerul Educației Naționale. De asemenea, Preasfințitul Părinte Sofronie a oferit din partea Episcopiei Oradiei 47 de premii speciale „Episcop Roman Ciorogariu” și o sumă de bani. Festivitatea de premiere a avut loc sâmbătă după-amiază, 4 mai 2019, la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” din Oradea. Sursa: Basilica
Părintele Patriarh Daniel mulţumeşte femeilor creştine care cultivă şi mărturisesc credinţa în Hristos
De Ziua Femeii Creştine, în Duminica Mironosiţelor, Patriarhul României şi-a îndreptat atenţia spre femeile evlavioase şi mărturisitoare pe care le-a felicitat şi cărora le-a adresat mulţumiri pentru misiunea desfăşurată. „Adresăm felicitări, mulţumiri şi binecuvântări tuturor femeilor care cultivă şi mărturisesc prin rugăciune, cuvânt şi faptă credinţa în Hristos Cel răstignit şi Înviat oferind multă lumină şi bucurie în viaţa Bisericii, familiei şi societăţii”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în omilia rostită duminică, 12 mai 2019, la Mănăstirea Turnu. Părintele Patriarh Daniel a urat tuturor femeilor creştine „sănătate şi mântuire, pace şi bucurie sfântă întru mulţi şi binecuvântaţi ani”.
În a treia Duminică după Paşti sărbătorim ziua femeii creştine, deoarece sfintele femei mironosițe sunt modele de credință și evlavie pentru toate femeile. Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române a evidenţiat că Biserica le cinsteşte în mod deosebit pe sfintele femei mironosiţe şi „apreciază credinţa, evlavia şi curajul lor”. Făcând referire la un cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidenţiat îndrăzneala binecuvântată a acestor femei care, „pe când ucenicii lui Iisus stăteau încuiaţi într-o casă de teama iudeilor” au avut curajul, dis-de-dimineaţă, „să înfrunte orice primejdie pentru a unge cu aromate trupul Mântuitorului Iisus Hristos”. Patriarhul Daniel a afirmat că femeile mironosiţe reprezintă profetic „pe mamele şi fetele din familie, maicile şi surorile din mănăstiri”. „Ele reprezintă şi mulţimea de femei credincioase din spitale care veghează la căpătâiul bolnavelor, mulţimea profesoarelor de religie, mulţimea de femei care lucrează în instituţii de educaţie şi cultură, purtând în suflet şi arătând în jurul lor lumina credinţei şi bucuria Învierii lui Hristos ca speranţă a vieţii în comuniune cu Dumnezeu”. De asemenea, cu prilejul Duminicii Mironosiţelor, Părintele Patriarh Daniel a adresat un mesaj tuturor femeilor creştine. Citeşte-l aici.
Patriarhul Daniel a primit vizita domnului Samuel Brownback, Ambasadorul american pentru libertate religioasă
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit în vizită la Reşedinţa Patriarhală, vineri, 10 mai 2019, pe Excelența Sa, domnul Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă din Departamentul de Stat al SUA, care a fost însoțit de o delegație din partea Ambasadei Statelor Unite ale Americii la București. Delegația americană a avut întâi o întâlnire la Palatul Patriarhiei cu delegația Bisericii Ortodoxe Române condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. În cadrul discuțiilor, domnul Samuel Brownback a precizat faptul că se află în România din partea Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, cu dorința de a dezvolta relațiile cu lumea ortodoxă. Excelența Sa a precizat faptul că a vizitat deja Sfântul Munte Athos, Grecia şi Bulgaria, iar după vizita în România va merge şi în Republica Moldova.
Înaltpreasfințitul Părinte Nifon și-a exprimat bucuria pentru această deschidere care poate duce la o mai bună cunoaștere a realităţilor din lumea ortodoxă, o lume fidelă valorilor sale tradiționale, însă, în același timp deschisă spre societatea contemporană. Înaltpreasfinția Sa a menționat nevoia de mărturie și unitate creștină în fața tendințelor agresive ideologice, de secularizare și ateism. În cadrul întâlnirii a fost abordată problema urgentă a creștinilor din zonele unde există persecuții pe motive religioase. Statele Unite ale Americii dezvoltă proiecte internaționale de reconstruire şi dezvoltare a comunităţilor religioase din zonele care au fost afectate de conflicte militare. În acest sens, domnia sa a lansat Bisericilor Ortodoxe invitația de a se implica în această activitate, mai ales că acest tip de slujire corespunde vocației Bisericii pe de o parte, iar pe de altă parte Biserica Ortodoxă beneficiază de acces istoric la acele zone. Înaltpreasfințitul Părinte Nifon a amintit faptul că în Orientul Mijlociu creștinii ortodocși reprezintă o minoritate religioasă foarte expusă persecuțiilor și a exprimat nevoia lor de a fi ajutate material şi de a fi încurajate. La finalul întrevederii, ambele delegații au fost primite de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Reşedinţa Patriarhală, unde au fost prezentate concluziile întâlnirii de la Palatul Patriarhiei. - Biroul de presă al Patriarhiei Române
Catedrala Națională: A fost montată icoana cu cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului în mozaic din România
La Catedrala Națională a fost montată marţi icoana Maicii Domnului „Platytera” din absida altarului, fiind cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului în mozaic din România şi una dintre cele mai mari din lumea ortodoxă. Echipa care se ocupă de pictura în mozaic este coordonată de pictorul bisericesc Daniel Codrescu care a realizat şi iconostasul Catedralei sfinţit în data de 25 noiembrie anul trecut. Comparativ cu iconostasul care are 18 metri înălţime, icoana Maicii Domnului din absida altarului are aproximativ 16 m de la bază până la vârful aureolei. Icoana Maicii Domnului „Platytera” are ca sursă de inspiraţie arta de tradiţie bizantină. Cu privire la tehnologia aplicată, Daniel Codrescu a menţionat că au fost utilizate tot „teserele fabricate în atelierul Orsoni din Veneţia folosite la decorarea iconostasului tocmai pentru a reda această unitate stilistică, pentru că aceste imagini vor fi citite împreună când credinciosul îşi va orienta privirea spre altar”. Alături de Maica Domnului va fi reprezentat tronul Maicii Domnului inspirat din tronurile imperiale bizantine. De asemenea, „în faţa Maicii Domnului vor fi reprezentări ale prorocilor Vechiului Testament, iar mai jos o iconografie specifică altarului în care vor fi redate cortul mărturiei, împărtăşirea apostolilor şi scene vechi testamentare”, a adăugat pictorul Daniel Codrescu. Sursa: Basilica
Peste 4.000 de copii au primit daruri de Paști prin campania inițiată de un preot ieșean
Prin Campania „Grăuntele de Lumină de Paşte 2019”, Părintele Damaschin Dan, preot la Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie „Cuza Vodă” Iași, a reușit să aducă bucurie la peste 4.000 de copii din familii sărace care locuiesc în satele din Moldova. Pachetele, în valoare de 235 lei, au cuprins: încălţăminte, pantaloni şi bluze, provizii de câteva luni de scutece pentru copiii mici, pastă de dinţi şi periuţe. Asociaţia „Glasul vieţii” cu care colaborează Pr. Dan Damaschin i-a identificat pe copiii care provin din familii numeroase, care se confruntă cu situaţii de criză, accidente, boli incurabile sau cu tratamente scumpe, case distruse de calamităţi naturale, dar şi familii monoparentale, cu părinţii decedaţi sau plecaţi în străinătate, informează Ziarul de Iași. „Îngerii păzitori” ai părintelui Damaschin au fost români din Iaşi, din Moldova, dar şi din străinătate, iar beneficiarii au primit pachetele în Săptămâna Pătimirilor (22-26 aprilie 2019).
„Au fost oameni din afară – un grup din Irlanda care s-a evidenţiat într-un mod minunat şi au susţinut câteva sute de copii, chiar şi din Germania, din mai multe parohii am avut donaţii mari”, a declarat preotul pentru Ziarul de Iași. „Iar din ţară, când vezi că vin copii că au vândut obiecte făcute cu mâinile lor şi au îmbrăcat un copil sau doi, sau studentul care renunţă la banii de buzunar, sau bunica care-şi dă din banii de înmormântare… Vezi lucrurile într-o altă lumină”, a subliniat părintele Dan Damaschin. Pentru a-i ajuta pe copii, un grup de stomatologi voluntari au mers în satele din Moldova alături de părintele Damaschin şi au oferit consultaţii gratuite, iar voluntarii au lucrat tot Postul Mare la biserică pentru a face pachetele şi a livra câteva sute odată. În perioada următoare vor începe lucrările de construcţii pentru şapte case pe care asociaţia le va ridica în Moldova pentru familiile numeroase şi mamele singure cu mulţi copii. În vară, părintele Dan Damaschin va organiza o tabără la mare pentru copii, susţinută din donaţii. Sursa: Basilica
Linkuri la știri:
A apărut numărul din mai al revistei Binele de știut - Basilica
Ignoranța, un defect neînsemnat? - Dilema Veche
Alexandra Nadane: „Nădejdea Învierii a ajutat mișcarea pro-viață din SUA să deschidă mii de centre și să dezvolte permanent sprijinul pentru femeile în criză de sarcină”
Alexandra Nadane a primit recent premiul „Heart of Future”, din partea organizaţiei Heartbeat International, informează Ştiri pentru viaţă. Evenimentul a avut loc în Dallas, SUA, în cadrul celei de-a 48-a ediție a Conferinței Anuale Heartbeat International, eveniment organizat de cea mai mare rețea de centre de sprijin în criza de sarcină din lume. Premiul „Heart of Future” a fost acordat Alexandrei Nadane pentru implicarea în sprijinirea femeilor în criză de sarcină, pentru eforturile de profesionalizare a acestui demers în România, dar și pentru inițiativa de a organiza la Parlamentul European evenimentul cu participare internațională Babies Go to the European Parliament. Alexandra Nadane este în prezent Director Executiv la Centrul de consiliere „Sfânta Alexandra Împărăteasa” din București, primul astfel de centru din România acreditat pe lângă Ministerul Muncii și afiliat la rețeaua Heartbeat International. „Premiul pentru Babies Go to the European Parliament este și al lui Cătălin Ivan, și al Ioanei Picoș-Făgădaru, și al celor care au fost prezenți când e vorba de sprijinirea femeilor în criză de sarcină”.
Din cele aproape 3.000 de clinici pro-viață și centre de sprijin în criza de sarcină existente în SUA, 1.300 sunt deținute de rețeaua Heartbeat International. Prin afiliere, din rețea mai fac parte tot pe atâtea centre din 62 de țări situate de pe toate continentele. Numărul total de centre din rețeaua globală Heartbeat International este de aproximativ 2.600. Heartbeat International a fost fondat în anii 1970 de soții Michael și Peggy Heartshorn în statul Ohio, SUA. Cei doi au preluat și au dus la un nou nivel fosta rețea Alternatives to Abortion International (AAI), creată de medicul obstetrician John Hillabrand și o refugiată din Germania nazistă, Lore Maier. Într-un an, numai în SUA, centrele Heartbeat salvează de la avort aproximativ 160.000 de copii nenăscuți (aproximativ un copil la fiecare patru minute!), ceea ce reprezintă peste jumătate din numărul total de copii americani salvați de la avort prin activitatea acestui tip de centre.
În același context, este de remarcat și prezenţă românească la Marşul pentru viaţă din Londra. Printre cei 8000 de participanţi la Marşul pentru viaţă desfăşurat sâmbătă, 11 mai 2019, la Londra, au fost prezenţi şi numeroşi români. Alexandra Nadane a declarat: „Suntem foarte bucuroși că participăm la Marșul pentru viață Londra. Așa cum România este pentru viață, Europa și întreaga lume încep să devină pro-viață. Solidaritatea și sprijinul pentru femeile în criză de sarcină deschide inimi și unește oameni din Australia până în America, din Islanda până în Africa”. Pe lângă români, la Marşul pentru viaţă din Anglia au participat şi alţi clerici ortodocşi. În 2019 s-a înregistrat cel mai mare număr de localități organizatoare de evenimente pro-viață: 667 de orașe și sate în România și Republica Moldova. După anii 2014, 2015 și 2017, anul 2019 a fost al patrulea an în care numărul de localități în care s-au organizat activități pro-viață în Luna pentru viață s-a dublat față de anul anterior. Organizarea la nivel național s-a realizat prin intermediul noii organizații „România pentru viață” condusă de Alexandra Nadane. Sursa: Basilica
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat luni în cadrul conferinţei clericilor din Bucureşti şi Ilfov un set de propuneri concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei actuale a satului românesc.
Propunerile Preafericirii Sale vizează diverse activităţi şi domenii:
1. Înfrăţirea parohiilor mai darnice din mediul urban cu parohii mai sărace din mediul rural, pentru a oferi sprijin frăţesc spiritual (încurajare) şi material (financiar, alimentar, haine, materiale de construcţii pentru biserică, pentru casa parohială şi pentru activităţi social-pastorale);
2. Organizarea de biblioteci la sate prin donare de cărţi;
3. Acordarea de burse elevilor inteligenţi şi harnici de la sateca să continue şcoala în mediul rural şi apoi eventual în mediul urban;
4. Cumpărarea, renovarea şi dotarea unor case de la sat, care au şi grădină, de către parohii de la oraş, pentru folosirea lor drept case de vacanţe şi pentru a dezvolta activităţi în favoarea satului;
5. Încurajarea şi ajutorarea concretă a sătenilor de-a păstra şi cinsti memoria înaintaşilorprin îngrijirea cimitirului, a crucii eroilor, dar şi oferirea de date pentru întocmirea monografiei fiecărui sat românesc de astăzi;
6. Organizarea de tabere de tineret la sate,pentru a desfăşura pelerinaje, activităţi culturale, social-filantropice şi ecologice în mediul rural, în colaborare cu preoţii de la sate şi cu autorităţile locale;
7. Încurajarea tinerilor de-a dezvolta proiecte economice atractive în mediul rural, ca de pildă ferme de familie rentabile (zootehnice, legumicole, pomicole, apicole ş.a.).
Lucrările conferinţei pastoral-misionare semestriale de primăvară a clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor, desfăşurate sub genericul „2019 – Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)”, au fost prezidate de Patriarhul României.
Evenimentul a avut loc la Palatul Patriarhiei din Capitală, în prezenţa Episcopilor vicari Varlaam Ploieşteanul, Ieronim Sinaitul, Timotei Prahoveanul.
La întâlnire au participat peste 800 de clerici din protopopiatele din Capitală și din județul Ilfov, inclusiv preoții de caritate (spitale, așezăminte sociale), preoții misionari din unitățile de învățământ, preoții militari (MAPN, MAI și Ministerul de Justiție) și preoții slujitori la cimitirele de stat (ACCU).
În cuvântul rostit cu această ocazie, Patriarhul a vorbit atât despre spiritualitatea satului românesc, cât şi despre situația actuală a satului.
„Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară”.
„Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării; aproximativ 45,7% din populația țării locuiește în mediul rural”, a spus Preafericirea Sa.
„Potențialul agricol al României este unul foarte ridicat, însă pământul nu este eficient cultivat”.
„Țară cu pământ bogat, dar cu mulţi țărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmiţat, multe speranțe, dar puține mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica deplin recolta obţinută”.
„În multe sate din România se practică o agricultură de supraviețuire, iar unele sate sunt foarte depopulate şi chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României”, şi-a exprimat îngrijorarea Părintele Patriarh.
După mesajul Patriarhului a urmat susţinerea unor referate tematice.
La finalul întâlnirii a avut loc vizionarea unui film documentar despre satul românesc, realizat de Trinitas TV.
Conferința a fost precedată de Sfânta Liturghie și slujba de Te Deum, oficiate în Catedrala „Sfântul Spiridon Nou” de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop vicar al patriarhal, în prezenţa clericilor participanţi la conferinţă.
La cea de-a doua sesiune a conferinței pastoral-misionare din ziua de marți, 14 mai 2019, vor participa clericii din Protopopiatele Ploiești Nord, Ploiești Sud, Câmpina, Urlați și Vălenii de Munte, inclusiv preoții de caritate (spitale, așezăminte sociale, unități de învățământ) și preoții militari (MAPN, MAI și Ministerul de Justiție).
Programul celei de-a doua sesiuni a conferinței pastoral-misionare va fi același cu cel al primei sesiuni a conferinței din ziua de luni, 13 mai.
Cu adâncă întristare creștinească, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Sibiului anunță trecerea la cele veșnice a distinsei credincioase, Viorica Streza, vrednica mamă a Înaltpreasfințitului nostru Părinte Mitropolit Laurențiu.
Adormita întru Domnul s-a născut la 24 octombrie 1929 în localitatea Sâmbătă de Sus, jud. Brașov, în familia bunilor credincioși Filimon și Ileana Dobrea. Din viața părinților și a bunicilor ei a cunoscut frumusețea vieții creștine, lumina rugăciunii și bucuria apropierii de Dumnezeu. A crescut în preajma Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, fiind fascinată de viața duhovnicească a monahilor ei smeriți și rugători. La Sâmbăta se regăsește rădăcina și izvorul vieții spirituale a adormitei întru Domnul, care a fost ajutată și îndrumată constant de marii duhovnici ai ctitoriei brâncovenești: părintele Arsenie Boca, părintele Serafim Popescu, părintele Veniamin Tohăneanu și părintele Teofil Părăian. Școala primară și gimnazială a urmat-o în satul natal, cu rezultate deosebite la învățătură, nefiind lăsată de părinți să continue școala, aceștia înclinând spre nevoile stringente ale muncilor agricole.
În 1946 s-a căsătorit cu tânărul Iulian Streza, de asemenea, un bărbat credincios, iubitor de Hristos. Preamilostivul Dumnezeu a binecuvântat familia lor cu nașterea a patru copii: Liviu, fiul cel mare, Maria, care s-a dus la Domnul la numai 3 luni, Elena și Maria.
Familia tinerilor Iulian și Viorica Streza a urmat calea mănăstirii, crescându-și copiii în credința, dragostea și frica de Dumnezeu.
Anul 1961 a fost unul de grea încercare pentru tânăra soție și mamă, Viorica. În urma unui nefericit accident, soțul Iulian, la numai 38 de ani, a trecut la cele veșnice la Mănăstirea Sâmbăta, unde s-a dăruit mereu cu dragoste jertfelnică nevoilor mănăstirești, pentru întreținerea familiei, în vremurile cumplite de după al doilea război mondial. A biruit umbra deznădejdii prin puterea credinței. S-a rugat atunci Domnului să-i dăruiască 60 de ani de viață ca să-și ajute copiii să ajungă la limanul maturității lor, să fie înscrisă în cartea văduvelor, să moară pentru un singur soț. Preabunul Dumnezeu, iată, nu i-a dăruit 60 de ani de viață, ci aproape 60 de ani de văduvie. În momentele grele, adormita întru Domnul n-a îngropat nădejdea, nu s-a resemnat, ci în puterea credinței nezdruncinate și a rugăciunii necontenite și-a purtat pilduitor crucea văduviei cu smerenie, demnitate și curăție vreme de 58 de ani.
Pentru întreținerea și școlarizarea celor 3 copii rămași orfani de tată, vrednica și jertfelnica mamă a lucrat croitorie acasă și s-a angajat la Liceul din Făgăraș, ca bucătăreasă și portar, supraveghindu-și propriul fiu.
A cultivat de-a lungul întregii sale vieţi, cu înţelepciune şi jertfelnicie, virtuţile unei pilduitoare vieţuiri creştine, având o înţelegere profundă a rostului vieţii în Hristos, pe care s-a străduit s-o experimenteze în familia sa. A fost marcată din tinerețe de multe suferințe și încercări, dar şi de bucuria şi binecuvântarea lui Dumnezeu pe calea mântuirii.
Prin rânduiala lui Dumnezeu, într-una din duminici, tânăra soție Viorica a ascultat Sfânta Liturghie în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, fiind impresionată de cântările liturgice ale Corului studenților teologi. Și-a exprimat atunci dorința înaintea lui Dumnezeu ca și fiul său să ajungă să-L preamărească pe Dumnezeu în imne atât de înălțătoare. Și Dumnezeu a rânduit toate după marea Sa înțelepciune, împlinindu-i rugăciunea: Fiul său Liviu a ajuns teolog, preot, profesor de teologie și arhiereu al lui Hristos.
Din cauza suferințelor, s-a pensionat medical și a fost adusă la Sibiu în grija fiului său cel mare, transferat de la parohia Lisa la Institutul Teologic Universitar. A locuit până în ultima clipă a vieții lângă Catedrala mitropolitană, care i-a devenit cel de-al treilea locaș sfânt de îndrumare și ocrotire duhovnicească, după biserica din satul natal și mănăstirea Sâmbăta. A participat zilnic la Sfânta Liturghie și la celelalte rânduieli liturgice, bucurându-se de dragostea, mângâierea și ocrotirea nepotului Dănuț, devenit și el slujitor al sfântului altar. După trecerea la cele veșnice a vrednicei de pomenire, preoteasa Eugenia Streza, bunica Viorica a preluat grija și ocrotirea duhovnicească de mamă pentru cei cinci copii ai părintelui Liviu.
După o viață de multă trudă și jertfă pentru cele materiale necesare familiei sale, a fost învrednicită de Dumnezeu și pentru o vreme de rugăciune și dăruire totală Mântuitorului Hristos, desăvârșind duhovnicește ofranda vieții sale. Casa ei a devenit mănăstire, iar camera ei o luminoasă chilie, venind la viața mănăstirească pe care și-a dorit-o din pruncie, prin ocrotirea permanentă, până în ultima clipă a vieții, de către devotatele monahii de la Mănăstirea Măgura Jina. Dragostea monahiilor le-a fost răsplătită de evlavioasa mamă Viorica, prin împărtășirea acestora din experiența duhovnicească și bogăția spirituală neprețuită pe care adormita întru Domnul a adunat-o de-a lungul binecuvântatei sale vieți.
Dragostea sa față de Biserica lui Hristos și slujitorii ei și-a exprimat-o prin înfrumusețarea ei cu îmbrăcăminte luminoasă, veșminte liturgice și confecționarea reverenzilor preoțești, pentru o mulțime de locașuri de închinare și slujitori ai sfântului altar.
Bucuria sufletească, coborâtă din ceruri, a pătruns în odaia ei constant prin slujbele liturgice din Catedrală, pe care le asculta zilnic și prin urmărirea Sfintei Liturghii transmisă de Televiziunea Trinitas a Patriarhiei Române. A fost cea mai fidelă ascultătoare a acestor mijloace media misionare, urmărind și bucurându-se de întreaga lucrare pastoral-misionară a Bisericii noastre, pentru care, în mod special a ținut să transmită sărutări de mâini și alese mulțumiri Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a vizitat-o în locuința sa.
În vremea neputințelor sale din ultimii doi ani, cauzate de accidentul care a imobilizat-o la pat, s-a bucurat de comuniunea constantă cu Sfintele Taine ale lui Hristos, împlinită de preoții slujitori ai Sfintei Catedrale, care o vizitau zilnic, după Sfânta Liturghie, aducându-i-L pe Hristos, pe care l-a iubit ca pe tatăl orfanilor și ocrotitorul văduvelor.
Preabunul Dumnezeu a iubit-o nespus de mult și i-a primit ofranda rugăciunilor și nevoințelor ei: fiul său cel mare, preotul profesor Liviu, în anul 1996 a fost chemat la înalta slujire de arhiereu al Bisericii lui Hristos, mai întâi în Episcopia Caransebeșului, iar apoi, din 2005 în slujirea de Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului. Această chemare la înalta slujire arhierească, greu de înțeles pentru copiii săi orfani, i-a fost luminată mamei Viorica de textul Sf. Apostol Pavel din Epistola către Evrei, cap. 5,4:„…și nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, precum Aaron”, pe care îl lectura, în mod providențial, chiar în momentul în care a primit vestea acestei mărețe chemări.
Mama Viorica a iubit mult preoția lui Hristos și ierarhia bisericească, însoțindu-l constant pe fiu său, preot și apoi arhiereu, cu rugăciunile ei către Dumnezeu, dar și cu părinteștile sfătuiri pentru împlinirea acestei grele misiuni așezate pe umerii lui.
Preamilostivul Dumnezeu să o ierte și să odihnească sufletul ei curat în lumina, pacea și iubirea veșnică a Preasfintei Treimi.
Citiți și: Mesajul de condoleanțe transmis de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
Sursa: Mitropolia Ardealului
La invitația Președintelui României, a autorităților statului și a Bisericii Catolice din România, Sanctitatea Sa Papa Francisc va întreprinde o vizită în țară noastră, în perioada 31 mai – 2 iunie 2019.
Programul vizitei Papei Francisc la Patriarhia Română cuprinde o întrevedere în Palatul Patriarhiei cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și cu membrii Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române, vineri, 31 mai 2019, de la ora 15.45.
Această întrevedere va fi urmată de vizita Papei Francisc la Catedrala Națională, unde va fi primit, la ora 17.00, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care va rosti un cuvânt de salut pascal, urmat de un cuvânt de răspuns al Sanctității Sale.
În continuare, programul vizitei din Catedrala Națională cuprinde rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. După terminarea acestora, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba română, urmată de cântări pascale ortodoxe. Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se folosește acelaşi lăcaș de cult.
La ieșirea din Catedrală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și Papa Francisc vor saluta credincioșii prezenți cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”.
Cei care doresc să asiste la eveniment sunt așteptați pe esplanada Catedralei Naționale, începând cu ora 14.00.
Televiziunea Trinitas TV a Patriarhiei Române va transmite integral și în direct evenimentul.
După vizită, Catedrala Națională va rămâne închisă accesului public, deoarece vor fi reluate lucrările de finisare a construcției.
Biroul de presă al Patriarhiei Române
Promovarea homosexualității este o mentalitate păgână, precreștină, o cădere „în păcat și în istorie”
Prima mențiune biblică pe tema sexualității o găsim în Facerea 1, 28:
„Și Dumnezeu a zis: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți.”
Desigur, semnificația acestui verset este atât una literală cât și una duhovnicească: poate însemna atât „creșteți numeric” cât și „înmulțiți-vă și creșteți duhovnicește.”
Prima relație trupească menționată în Sfânta Scriptură este exprimată metaforic prin expresia: „a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. (Facerea 4, 1)
Această relație este heterosexuală și procreatoare. Actul procreării este posibil prin însuși actul creației și pentru a-i releva importanța esențială, Sfânta Scriptură înșiră descendenți de la Adam prin numele lor și succesiunea generațiilor. Căci nu este șansă și lucrare mai mare a unui om, decât „să facă alt om.”
Există mai multe pasaje în Biblie când neputința procreării este vindecată miraculos de Dumnezeu, firea este depășită, forțată, pentru ca descendența să fie înfăptuită și profețiile împlinite. (Facerea 18, 10):
„Zis-a Unul: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu.”
Ana, soția lui Elcana s-a rugat fierbinte la Domnul să-i dea un fiu și de va fi așa îl va da Domnului: „Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ție ….” (I Regi 1, 11).
Și așa s-a născut prorocul Samuel.
Ioan Botezătorul cel care trebuia și vroia să fie Înainte Mergător lui Hristos, s-a născut învingând legile firii (Luca 1, 11-15):
„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii.
Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el.
Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan.
Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului.”
Pentru că un procent însemnat de homosexuali menționează în antecedentele lor incestul, iată ce zice Leviticul despre însoțirile nelegiuite:
„Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea.” (Leviticul 18, 6)
„Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune.” (Leviticul 18, 22)
Episodul „Sodoma și Gomora” arată ce au pățit homosexualii care nu s-au pocăit de păcatul lor:
Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu.” (Facerea 18, 20)
Pedeapsa pentru sodomie este orbirea „de la mic până la mare” (Facerea 19, 11), ploaie de pucioasă şi foc din cer (Facerea 19, 24-28), stricarea cetăților, a împrejurimilor, locuitorilor și a toate plantele.
„Mai ușor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Matei 10, 14-15)
„Şi dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta …. Mai uşor va fi Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Marcu 6, 11)
În Romani cap 1, 25-27 este menționată cauza acestui păcat:
„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Deoarece n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, și s-au închinat făpturii în loc să se închine Creatorului, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.” (Romani 1, 28)
Dar cea mai mare tragedie pentru sodomiții nepocăiți este pierderea împărăției lui Dumnezeu:
„Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii. Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 9-10)
Apostolul Paul îi amintește lui Timotei că legea a fost dată pentru:
Apostolul Petru scrie în II Petru cap. 2, 6 că Dumnezeu a osândit la nimicire cetățile Sodomei și Gomorei ca pildă nelegiuiților din viitor.
Iar în versetul 7 și 8 scrie că Domnul l-a izbăvit pe dreptul Lot pentru că era chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi și prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite.
Semnificațiile sexualității
Sexualitatea exprimă, conform textelor biblice și patristice, mai multe semnificații în funcție de modul cum este interpretată și practicată:
Sodomiții care – după textul biblic – dați unor „patimi de ocară” (Romani 1,26), „săvârşind ruşinea” (Romani 1, 27) „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25) care „i-a lăsat la mintea lor fără judecată” (Romani 1, 28).
Căsătoria monogamă caracterizează nunta creștină ridicată la rangul de Sfânta Taină comparată cu Biserica. Familia creștină este „mica Biserică” în care comuniunea dintre „cei doi” se desăvârșește prin procreere în comuniunea „celor trei”, căci Hristos spune:
„unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Relațiile sexuale dintre doi soți nu sunt un scop în sine, nici metodă de a dobândi plăcere trupului, ci metodă de a nu cădea în desfrânare prin ispitirea Satanei „din pricina neînfrânării voastre.” (I Corinteni 7, 5).
În vremea Noului Testament, nu nașterea de prunci este motivul principal al împreunării, ci ferirea de desfrânare.
Pr. Marc–Antoine Costa de Beauregard descoperă semnificații teologice și duhovnicești profunde al heterosexualității trăită în Sfânta Taină a Nunții în cartea „Heterosexualitatea și Homosexualitatea din perspectivă creștină” (Ed. Christiana, București, 2004).
După modelul relației Dumnezeu – om, când Creatorul și creatura fiind ființe deosebite prin natura lor își manifestă iubirea prin alteritate, tot astfel bărbatul și femeia fiind ființe diferite prin genetică și antropologia lor cresc, trăiesc, se iubesc jertfelnic și procreează prin alteritatea lor:
„Bărbatul și femeia sunt totodată aceeași și alții după cum Dumnezeu și omul sunt totodată aceeași după chip și alții după fire.” (Costa de Beauregard, Teologia sexualității: Heterosexualitatea și Homosexualitatea, Ed. Christiana, p. 21)
Iubirea reciprocă este – paradoxal – generată și amplificată de diferență, pentru că are ca mecanism lucrător și eficient „ispita” cunoașterii. Despre Adam nu se spune în Sfânta Scriptură că a avut o relație trupească sau că s-a împreunat cu Eva, ci că
„a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”.” (Facerea 4, 1)
Pr. Costa de Beauregard spune că heterosexualitatea (desigur în Taina Nunții) este sfântă, căci este „simbolul existențial al alterității” (p. 28); prin heterosexualitate s-a împlinit versetul „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1, 28).
Prin heterosexualitate s-au născut prorocii, apostolii, poporul ales, apoi noul popor (creștin), sfinții, martirii.
În veacul viitor heterosexualitatea va dispărea prin natură căci persoanele umane vor fi
„ca îngerii lui Dumnezeu în cer, căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită”. (Matei 22, 30)
Grăbirea sfârşitului lumii și venirea veacului viitor se poate face pe două căi:
Cel mai de preț cuvânt care se poate spune despre heterosexualitate, este formularea textelor biblice și a Sfinților Părinți: cunoaștere și iubire, întărirea Bisericii prin nașterea de noi mădulare în interiorul ei și educație creștină a fiilor Bisericii pentru a întări Biserica în fața porților iadului.
Educația pentru heterosexualitate este o misiune sfântă a creștinilor pentru a feri trupul fiecărei persoane și trupul Bisericii, de păcat și de riscul pierderii mântuirii.
„Homosexualitatea comportă pericolul morții” (Costa de Beauregard, op. cit., p. 36) deoarece conform textului de la Romani cap.1, homosexualitatea este consecința idolatriei, adică „slujirea făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1, 25). Atunci Dumnezeu „îi lasă la mintea lor fără judecată” (Romani 1, 28).
Și ce poate fi un dezastru mai mare decât acesta?
Studiile științifice au dovedit că homosexualitatea nu are un determinism genetic în sensul embriologic sau anatomic al cuvântului. Ea este un păcat care evoluează de la ispită la săvârșire și devine manifest prin slăbiciunea omului prin cucerirea sufletului și trupului lui de către diavol, prin tentațiile căderii așa cum în orice om nou născut există dispoziția spre cădere moștenită de la căderea protopărinților din Eden.
„Homosexualul este în mijlocul nostru ca un semn dureros al umanității dedate la păcatul idolatriei de sine”. (Costa de Beauregard, op. cit. p. 63)
Promovarea homosexualității este o mentalitate păgână, precreștină, este o cădere „în păcat și în istorie”; uneori este păcat mai mare decât acela de a fi homosexual căci poate contribui la smintirea și „homosexualizarea” multor semeni nu doar a lui însuși.
Homosexualul botezat – adică „homosexualul creștin” s-a rupt de Hristos și de Biserică, adică și-a pătat (înnegrit) taina Botezului.
Din punctul de vedere al conceptului de medicină creștină, homosexualitatea este un păcat, adică o boală (o suferință) spirituală. Ea nu se încadrează, conform clasificărilor nosologice actuale în noțiunea de boală psihologică sau biologică.
Dar orice despărțire de Dumnezeu prin păcat este o boală (suferință) spirituală și – fără pocăință – riscă moartea sufletului prin separarea de Dumnezeul lui.
În plus conform textului de la I Corinteni 3, 16 trupul este un templu al Duhului Sfânt și practica homosexuală lezează grav sacralitatea trupului, a templului.
Dar pentru că poartă în el de la Creație chipul lui Dumnezeu, care este incoruptibil și indestructibil, șansa lui de vindecare este absolută. Și metoda este una sigură: pocăința, lacrimile, asceză, renunțare la păcat.
Care trebuie să fie atitudinea pastorală față de homosexuali?
Homosexualul are dreptul și șansa mântuirii ca oricare alt om. Lui îi este accesibilă Împărăția prin Sfânta Taină a pocăinței.
Biserica trebuie să lupte „lupta cea bună” pentru vindecarea și recuperarea lor, în primul rând pentru a celor botezați în numele Sfintei Treimi, pentru că aceștia sunt mădulare ale Bisericii.
Sintagma de acum clasică dar în același timp foarte veche „Să urâm păcatul și să-i iubim pe păcătoși” este adevărată și trebuie să funcționeze.
Eclesial vorbind, el este „fratele nostru homosexualul”; Biserica merită să lupte pentru salvarea lui, iar el merită să fie salvat.
Lupta homosexualilor pentru a demonstra că ei nu sunt bolnavi ci sunt doar o „variantă a sexualității normale” este penibilă și înșelătoare. În conceptul de medicină creștină ei sunt căzuți și bolnavi spirituali adică s-au separat de Dumnezeu și cu risc maxim de a-și pierde mântuirea dacă nu se pocăiesc și nu se vindecă.
Cel mai mare efect terapeutic asupra lor îl are adevărul și iubirea, adică nejudecarea și necondamnarea lor, primirea și îmbrățișarea lor cu compasiune și speranța vindecării lor în Hristos și în comunitatea eclesială.
Atitudinea noastră trebuie să fie ca a unui om pe care îl paște același risc de a deveni netrebnic de numele de creștin și să ne rugăm pentru ei.
Atât ei (homosexualii) cât și cei care promovează homosexualitatea și vor să legifereze acest păcat, cât și cei care îi mână din urmă, se manifestă adeseori ca vrăjmași ai creștinilor și ai Bisericii.
Înainte de a le răspunde cu aceeași monedă să ne amintim de rugăciunea pentru vrăjmași a Sfântului Nicolae Velimirovici: „Doamne binecuvântează pe vrăjmașii mei!”…
„Sluga blestemă pe vrăjmași căci nu știe, iar Fiul îi binecuvântează căci știe. Fiul știe că vrăjmașii nu pot să se atingă de viața Lui, de aceea El pășește liber între ei și se roagă liber pentru aceștia.”
Sursa - Cultura Vieții
Pentru început, trebuie să arătăm că talismanele pot fi orice fel de obiecte, de mici dimensiuni, considerate a fi aducătoare de noroc sau apărătoare de primejdii. De aceea, unii semeni ai noştri le poartă cu multă râvnă asupra lor, punându-şi nădejdea în ele.
Biserica, dintotdeauna, a condamnat această practică păgână, încadrând-o în rândul manifestărilor oculte, care invocă puterea satanică pentru realizarea unor situaţii favorabile în viaţa pământească. De aceea, însăşi concepţia despre "noroc" este străină Ortodoxiei, care tratează cu circumspecţie oportunităţile ivite în viaţă spre obţinerea gloriei pământeşti efemere sau bogăţiei temporare. Discernământul creştin ne îndeamnă să punem pe primul plan mântuirea sufletului, şi nu vânarea unor situaţii favorabile, pentru starea unui bine relativ, aparent şi trecător, al vieţii noastre pământeşti.
Pe lângă amuletele clasice, cum ar fi pietricelele sau cristalele, impregnate adesea cu forţe malefice, rezultate în urma unor practici de magie, ni se propun, cu o teribilă forţă de disimulare, chiar talismane de sorginte religioasă: cărticele cu Epistolia sau Visul Maicii Domnului, panglici "atinse" de Brâul Preacuratei, borcănaşe cu pământ "sfinţit" din Israel sau apă din Iordan, plăcuţe cu diverse formule mantrice (gen: "pace", "credinţă", "bucurie" etc.).
Niciun obiect din cele enumerate mai sus nu este menţionat în cuprinsul vreunui ritual din cărţile de cult ortodoxe, neavând astfel calitatea de a transmite în vreun fel harul lui Dumnezeu, şi în niciun caz nu putem vorbi de o împlinire magică a dorinţelor cuiva, dacă poartă asupra sa astfel de obiecte. Mai degrabă asistăm la o pervertire a credinţei curate, într-o formă facilă, comercială, de a pretinde rezolvarea rapidă a unor dezechilibre din viaţă, prin înşelare demonică evidentă.
Cu totul altceva este portul asupra creştinului al cruciuliţei sau al unor iconiţe, care sunt sfinţite în biserică prin slujbe speciale şi prin care omul este îndemnat spre rugăciune şi spre urmarea pildei lui Hristos, prin asumarea iubirii jertfelnice faţă de Dumnezeu şi semeni. S-au semnalat, din păcate, şi situaţii în care aceste obiecte sfinţite sunt considerate amulete de către unii creştini lipsiţi de catehizare. Cei în cauză ar trebui îndemnaţi să se roage mai des: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ţie!"
Sursa Ziarul Lumina
Este permis sau nu, bine sau rău, să îngenunchem şi să facem metanii din ziua Paștilor și până la Rusalii? Îngenuncherea în timpul slujbelor săvârșite în Biserică, însoţită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu şi de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie şi supunere faţă de El.
Frică și manipulare
Dacă Hristos a înviat, de ce îți mai este teamă? ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” Acesta este salutul creștin după Înviere și, totodată, mărturisirea noastră de credință. Puterea și lumina celor care cred că Hristos a înviat. Și, totuși, după o statistică astăzi 1om din 4 se plânge de mâncare, 1 om din 3 se plânge de apă, iar fiecare dintre noi se teme. Teama ne este injectată pe toate canalele. Sub pretextul că suntem informați, aflăm de fapt de tot felul de lucruri care sunt menite a ne strecura în subconștient frica. Frica îngheață. ”A înghețat de frică”, se spune. Sau ”A înlemnit de frică”, se mai zice. Frica imobilizează și pierde perspectiva de ansamblu asupra lucrurilor. Cel ce simte frica se concentrează asupra pericolului și e în stare să facă multe compromisuri doar pentru a supraviețui. Oamenii înfricoșați nu mai sunt în măsură să gândească sau să înfăptuiască revoluționar. Aici frica este un mecanism manipulativ.
Vă dau un exemplu despre modul în care funcționează mecanismul fricii. Uitându-mă la televizor văd, să zicem, multe accidente de mașină soldate cu decese. Sânge, durere, lacrimi și disperare. Văzând asta zilnic, vrând nevrând mi se instalează o stare generalizată de anxietate legată de deplasarea cu orice mijloc de transport. Și dacă, de exemplu, am copii care conduc mașina, le port de grijă tot timpul ca nu cumva să li se întâmple ceva la volan. Sigur că această grijă părintească este firească, însă eu vorbesc acum despre acumularea de energie negativă pe seama multiplelor accidente rutiere pe care televizorul mi le-a arătat abundent și care se amestecă subliminal cu grija pentru copiii mei care au și ei mașină și care, deci, sunt pasibili în orice clipă de accident. Frica este contagioasă și energia ei se răspândește vertiginos. Am dat doar un exemplu, însă principiul poate fi generalizat prin aplicarea și la alte situații. În general, anxietatea funcționează în favoarea supraviețuirii și protecției vieții împotriva pericolelor de tot felul (Ellis, 2009, p. 24). Această anxietate o avem fiecare dintre noi și poate fi amplificată, cum spuneam, mediatic.
Oare să ne vrea cineva temători, retractili, înfricoșați? Oare să fie cineva care să știe că sentimentul fricii e unul de valoare primară și că e vechi de când e lumea? Într-adevăr, frica a servit supraviețuirii animale și umane în toate timpurile. Spiritul de turmă a fost cel care a facilitat iradierea acestei emoții primare necesare supraviețuirii. Aceasta înseamnă că ori de câte ori oamenii astăzi sunt supuși unei ”stări de asediu”, frica revine imediat la postul ei de jandarm al vieții și acționează prin contagiere asupra tuturor.
Învierea: frică și nălucire?!
Tot în jurul emoției fricii s-au țesut și argumentele celor care au susținut că Învierea Domnului a fost o farsă apostolică (IPS Plămădeală, 1996, p. 134). Detractorii Învierii Dumnului, (ne)fiii mântuirii în Hristos, au promovat frica la nivelul argumentului (ne)Învierii. Așa că, spun ei afectat, chiar dacă Scriptura ne-o arată documentat, Hristos Domnul nu a Înviat din morți, ci ucenicii extenuați de anxietate și îngroziți fiind, nu mai puteau percepe acurat și corect realitatea. Astfel că Apostolilor și ucenicilor le era atât de frică să nu cumva să împărtășească și ei soarta Mântuitorului, încât, sub presiunea gândului că vor fi descoperiți și uciși și ei, psihicul lor și-a activat resursele imunitare și, în spiritul salvării, le-a creat iluzia Învierii lui Hristos. Adică, încolțiți de frică, li se părea că-L văd pe Hristos Înviat, care, după argumentul de fond al detractorilor Învierii n-a fost decât o halucinație (IPS Plămădeală, 1989, p. 239).
Facem acum o paranteză psihologică dacă vreți. Sunt trei procese psihice primare: senzația, percepția și reprezentarea. Senzația se produce numai în prezența obiectului. De exemplu, referindu-ne la simțul tactil, putem spune că simțim plita încinsă atunci când punem din greșeală palma pe ea. Percepția în schimb, se realizează tot în prezența directă a stimulului însă, cumva, stimulul sau obiectul percepției este prezent doar ”pe jumătate”. E, dacă vreți, ca și cum ai trece cu rapiditate prin fața ochilor cuiva un obiect rotund de mărimea unei mingi de tenis, fără ca persoana respectivă să poată vedea exact dacă este vorba despre o astfel de minge, despre un măr sau, poate, despre o minge de oină... . Înainte de a reveni la percepție – căci despre ea este vorba în procesul de argumentare al detractorilor Învierii – mai subliniem că cel de-al treilea proces primar, reprezentarea, se produce în absența oricărui stimul direct. Ca și cum ai spune unui grup de persoane despre mașini, lăsând fiecare persoană să-și imagineze ce marcă de mașină dorește. Așadar, reprezentarea apelează la obiectul interiorizat al fiecărui om, deci fără ca obiectul să fie de față. Observăm că pe continuumul aflat de la senzație, trecând prin percepție și ajungând până la reprezentare, obiectul sau stimulul dispare treptat lăsând loc tot mai mult imaginației persoanei (Crețu, Mitrofan, Aniței, 2005, p. 21 - 41).
Revenind la percepție, așa cum spuneam, argumentul iluziei vederii Domnului Înviat se bazează pe frica îngrozitoare a ucenicilor. Atât de tare se temeau acești ucenici că vor fi și ei omorâți încât aveau nevoie să creadă că Domnul Hristos a Înviat, așa cum de mai multe ori le spusese, și, astfel, să creadă în posibilitatea lor de scăpare. Astfel, li se părea că peste tot Îl vedeau pe Hristos Înviat.
Așa cum am văzut, din punct de vedere perceptiv lucrurile au sens; dacă nu vedem un obiect clar atunci ne imaginăm ce ar putea fi și începem să dăm cu presupusul în funcție de starea noastră interioară. Dacă, să zicem, mi-e frică de bufnițe, orice mișcare pe care o percep pe înserat în vreun copac mi se pare a fi o bufniță.
Încă un exemplu. Să spunem că cineva obișnuiește să se plimbe cu bicicleta între două localități rurale. Zona nu e neapărat una sălbatică însă, din când în când, mai mișună pe acolo câte un mistreț sau vreun urs. Dacă, să zicem, se întâmplă ca vestea că un urs se preumblă pe-acolo în ultima vreme să ajungă la urechile biciclistului, e foarte probabil ca biciclistului nostru fiecare gâlmă de pământ pe care o percepe de la distanță să i se pară a fi un urs. Așa funcționează mecanismul perceptiv. Pe seama fricii deci, poate apare iluzia.
Revenind la subiectul Învierii și la teama ucenicilor de a nu împărtăși soarta crudă a mentorului lor, cei care susțin azi că, în fond, Învierea nu reprezintă decât o iluzie bazată pe sentimentul fricii, nu fac mai mult decât să forțeze interpretarea argumentului percepției distorsionate în sensul aplicat ucenicilor timorați.
Noi însă ne punem următoarele întrebări: oare creștinismul să se fi întemeiat doar pe o iluzie, fie ea chiar iluzia Învierii? Să fi putut oare o simplă iluzie perceptivă să întemeieze o religie atât de întinsă și puternică așa cum este creștinismul? Știm din Sfânta Scriptură că Domnul Înviat S-a arătat Mariei Magdalena și celorlalte femei mironosițe, Apostolilor fără Toma, Apostolilor cu Toma, lui Luca și Cleopa aflați în drum spre Emaus, Apostolilor la Marea Tiberiadei, deodată la peste 500 de frați și, în cele din urmă, S-a arătat și Sfântului Apostol Pavel, acestea fiind doar câteva consemnări ale arătărilor demonstrative ale Domnului după Învierea Sa. Oare toate aceste persoane să fi fost atât de zdruncinate de frică încât să li se pare că-L văd pe Hristos Când de fapt nu era vorba decât de o nălucă născută de teroare? (Stăniloae, 1978, p. 158). Deloc probabil. Oare sfinții care au umplut cu mărturisirile lor de credință calendarele știute de noi și pe cele știute numai de Dumnezeu, s-au sacrificat pentru o iluzie? Iarăși zic: deloc probabil.
Învierea: trupul lui Hristos furat de ucenici?!
Să admitem acum că ucenicii ar fi fost adânc înfricoșați în urma uciderii lui Hristos. Cum e clar că a și fost. De ce atunci fariseii din vremea Lui ca și cei din vremea noastră afirmă asemenea unor chimvale răsunătoare că ucenicii L-au furat pe Hristos? Cine mai era în stare să fure trupul mort al Domnului (IPS Plămădeală, 1989, p. 239 ș.u.)? Apostolii care s-au ascuns de teamă care pe unde a putut? Exemplul sau, mai bine zis, contraexemplul lui Petru care s-a lepădat de trei ori de Hristos vine să confirme odată în plus starea lăuntrică de panică a ucenicilor. Și ce ar fi reușit astfel? Și dacă au furat trupul mort cum au putut apoi să-L vadă viu și să-și dea viața pentru El? Să se fi întemeiat creștinismul pe o minciună? Și, până la urmă, minciuna s-ar fi dat pe față.
Învierea Domnului între rațiune și credință
Oricum, Învierea ca și Existența lui Dumnezeu, deși sunt evidente în felurite chipuri, au fost totuși contestate de-a lungul timpului. Și, undeva la mijloc între realitatea Învierii și minciuna negării ei, s-au situat filosofi, gânditori și poeți care s-au înscris pe un drum al căutării omenești a dovezilor de nezdruncinat.
Un astfel de caz este și cel al poetului Tudor Arghezi care cu ajutorul limbajului poetic a reflectat asupra existenței palpabile a lui Dumnezeu:
Ispitirea apostolului Toma de a se convinge senzorial, palpabil, că Hristos a înviat, a rămas ca un reper pentru cunoașterea teologică din toate timpurile creștine. Citind despre acest episod în Noul Testament, parcă ne simțim mai bine cu gândurile noastre încredințate că Hristos a înviat. Pipăirea lui Toma susține și credința mea: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).
Iubire și Înviere
Dincolo, însă, de orice dezbatere pe seama faptului Învierii Domnului, iubirea reprezintă cheia în care se descifrează sensul acestei Învieri. Folosindu-te de mijlocirea minții, acest lucru nefiind rău în sine, ajungi totuși la niște limite. Iubirea, însă, este nelimitată. Altfel spus, nu poți să înțelegi și să știi totul dar poți să iubești tot ceea ce vrei. Știința, proorocia, efortul și jertfa trupească... toate au o limită. Dragostea însă nu: ”De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” (I Corinteni 13, 1 – 3).
Dragostea are limitele ei. Dragostea adevărată nu este orientată către sine. De aceea oricât de mult ți-ai dezvolta sinele și l-ai umple cu tot felul de lucruri performante, tot nimic ești dacă nu te gândești și la celălalt. În popor este o vorbă care spune că ”a fi domn e o întâmplare, a fi Om e lucru mare”. Nu ești bun dacă ești bun numai pentru tine. Dacă nu ai dragoste, nu poți înțelege lucrurile care au la bază dragostea sau sunt clădite pe motivația dragostei. Dragostea nu înseamnă să te preocupi de lucruri dificile și inaccesibile omului de rând. Scriitorul Octavian Paler consideră că ”...forma cea mai subtilă în care se poate înfățișa un mister (inclusiv misterul iubirii s. n.) este banalitatea” (Paler, 2015, p. 149). Dragostea nu se arată în lucruri mari și îndepărtate și care presupun eforturi cognitive și factuale supradotate. Dragostea este aici și acum și cu persoanele de primprejurul tău existențial. Această dragoste se evidențiază ca harismă către familia ta, prieteni, colegi, comunitatea din care faci parte. Altfel e ușor să fii plin de iubire față de săracii din Uganda pe care probabil că nu-i vei întâlni niciodată. În plus, îți este mult mai ușor să iubești în viitor decât acum. În viitor suntem filantropii iubirii desăvârșite. Se pare că eul nostru viitor este investit cu o încredere pe care, la momentul de față, nu o avem față de noi înșine. E mult mai accesibil să dai bani pentru o cauză nobilă în viitor decât să o faci chiar acum. Să luăm de exemplu o discuție posibilă între soț și soție: ”Draga mea, zice soțul, dacă s-ar întâmpla ca tu să pățești ceva în urmă căruia vei fi imobilizată la pat, eu voi fi primul care voi fi lângă tine și îți va împlini toate nevoile”. Soția îi răspunde aparent rece: ”Dragul meu, pune-ți farfuria murdară în chiuvetă și lasă poveștile pentru altădată!” Cumva, cam așa stau lucrurile. Arată-ți dragostea în lucrurile mici, aici și acum, nu în viitor și în nu știu ce situație puțin probabilă. Dragostea pe care ți-o voi purta în viitor nu suplinește nedragostea de acum.
În imnul dragostei Sfântul Apostol Pavel continuă: ”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 4 – 8). Aceasta este dragostea din prezent. De aici și de acum. Această dragoste este posibilă astăzi. Ocazia manifestării ei nu trebuie căutată cu lumânarea. Avem șansa să o punem în practică imediat cu membrii familiei, cu vecinii, cu rudele sau colegii de serviciu. În plus, dragostea aceasta se arată în lucruri mici și, totuși, este mai valoroasă decât dacă aș fi poliglot, martir și omniscient.
Când înțeleg lucrurile acestea și le conștientizez în adâncimea lor existențială, mă pot socoti un om înviat sufletește. Fratele mai mare al fiului risipitor realiza lucruri mărețe din punct de vedere moral, însă nu iubea îndeajuns. Ajunsese să-i placă să facă lucrurile mai formal decât cu sursa de înrădăcinare în inimă. Adresându-se tatălui lor, a judecat atât fapta acestuia de a-l primi pe cel întors cu surle și trâmbițe, cât și pe fratele mai mic care, după părerea lui, nu era vrednic de o așa întâmpinare. Ori tatăl lor i-a răspuns exemplar fiului cel mare: ”Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuie însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (s.n. Luca 15, 31 – 32).
Dacă cred că Hristos a înviat și nu fac cele ale dragostei adevărate spiritualitatea mea rămâne cumva periferică, neadâncită. Misterul Învierii Domnului se adâncește întru mine prin misterul învierii mele întru dragostea față de semenii mei. În fond, mărturisirea Învierii Domnului Hristos presupune condiția prealabilă a învierii noastre lăuntrice: ”Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm; să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” (Slava de la Laudele Învierii în Octoihul Mic, 1999, p. 178).
Învierea mea personală și sufletească se bazează pe Învierea obiectivă a lui Hristos și, viceversa, mărturisirea misionară a Învierii Domnului cere transfigurarea mea interioară, venirea mea întru sinele meu, învierea mea.
Bibliografie:
Anul acesta, prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe a fost mutată de pe 23 aprilie - dată care cădea în timpul Săptămânii Patimilor – pe 29 aprilie, a doua zi de Paşti. O decizie firească a Sfântului Sinod a fost aceasta de a muta serbarea sfântului care ocroteşte peste 900.000 de români ce-i poartă numele. În loc de o perioadă de întristare (pentru Sfintele Pătimiri ale Domnului), s-a ales una dintre primele zile luminate de bucuria Învierii. Din neştiinţă sau din dorinţa de a mai inventa un motiv ca să atace Biserica, s-au găsit voci care să considere decizia sinodală drept una „arbitrară”, care ar putea prevesti şi alte gesturi „mai grave”. Adepţii „laicităţii” ar dori să aibă – deducem dintr-o astfel de reacţie – dreptul de a se pronunţa şi într-o problematică eminamente eclezială. Dacă e „un sfânt popular”, înseamnă că este „al poporului” care musai trebuie consultat. Prin referendum? A, nu... Prin reprezentanţii săi autoerijaţi şi abuziv autointitulaţi: „societatea civilă”. Mâine, poimâine, ne vor ameninţa cu o lege care să fixeze odată pentru totdeauna data Paştelui! Ce tot o schimbă „popii ăştia” de la an la an, după cum au ei interesul!?...
„Nu e voie cu icoane în şcoli. Nu trebuie să se audă «Tatăl nostru» la postul public de radio. Nu trebuie să stea Biblia în sălile de judecată. Homosexualitatea este la fel de firească precum heterosexualitatea”. Cu astfel de afirmaţii a debutat în România post-comunistă propaganda de tip neo-marxist. Această ideologie a corectitudinii politice va împinge lucrurile mai departe, după modelul lansat „cu succes” în Occident. Şi care nu este nou deloc; are o veche istorie în spate, cu aceleaşi duhuri ale întunericului care au „inspirat” de-a lungul vremii. Să citim cu atenţie viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe sau alte vieţi de mucenici şi vom vedea limpede că istoria se repetă.
Mai întâi, iată un fapt relevant pentru discernământul creştinilor: acest sfânt – precum mulţi alţi sfinţi militari – a slujit în armata împăratului roman Diocleţian (284-305), până a ajuns să ocupe funcţii importante, numărându-se printre sfătuitorii mai apropiaţi. Doar când s-a pus problema persecutării creştinilor, tânărul militar şi-a arătat pe faţă credinţa în Domnul Hristos. Dar până atunci a slujit cu multă credincioşie unui împărat păgân! Pildă şi pentru cei ce schimbă râvna pe zelotism, şi pentru cei ce relativizează şi separă artificial planurile profesional/ public, respectiv personal/ intim.
Diocleţian decide să pornească prigoana împotriva creştinilor, aflând de la slujitorii zeului Apolon că nu se mai pot face prorociri din pricina „oamenilor celor drepţi pe pământ”. Sfântul Gheorghe îl înfruntă în chiar timpul unui sfat cerut de împărat şi nu se lasă înduplecat nici de făgăduinţele, nici de ameninţările acestui tiran. Au urmat chinuri cumplite pentru tânărul general: împuns cu suliţe, tras pe roată, strivit de o piatră uriaşă pusă pe pieptul său, aruncat într-o groapă cu var nestins, otrăvit etc. Văzându-l nevătămat după atâtea suplicii, multă lume a crezut în „Dumnezeul creştinilor”, inclusiv împărăteasa Alexandra. Diocleţian s-a încăpăţânat să nu accepte evidenţa minunilor dumnezeieşti. Chiar şi după ce, prin rugăciunea Sfântului Gheorghe, a fost înviat un mort, împăratul a ales să creadă că prin puteri vrăjitoreşti făcea aceasta, iar nu prin puterea lui Dumnezeu. A ales să creadă– căci sistematic împăratul prefera să asculte vocile „idolilor neînsufleţiţi” (adică ale diavolilor) ce invocau „zeii cei vechi părinteşti” – decât pe creştinul Gheorghe, cel ce prin simpla prezenţă şi doar prin cuvânt a făcut să se prăbuşească „capiştea lui Apolon”.
Pe scurt, iată etapele atacurilor declanşate împotriva creştinilor. Mai întâi este inventată sau identificată o problemă – în fapt, se creează „deranj mare” în rândul slugilor lui Lucifer. Creştinii sunt arătaţi cu degetul ca fiind vinovaţi. Se iau măsuri împotriva lor. Li se cere să se închine „zeilor” oficiali (azi, travestiţi în concepte ale corectitudinii politice, cum sunt „toleranţa fără limite” sau „teoria genului”). Pentru că refuză, se trece la persecuţii. Principala vină a creştinilor se dovedeşte a fi simplul fapt că-L mărturisesc pe Dumnezeu. Chiar dacă idolii neo-marxiştilor îşi arată tot mai mult hidoşenia şi impotenţa ontologică, prigoana continuă. Creştinii deranjează doar pentru că există şi dau mărturie despre „Cel Ce Este”. Ei sunt un „pericol” pentru societate chiar şi nimic zicând (în public). Nu pot fi acuzaţi de nimic, decât că nu vor să gândescă şi să creadă precum „prinţul acestei lumi” şi acoliţii săi. Aceasta e adevărata „crimă” de care suntem acuzaţi, că nu ne lăsăm seduşi de toată jongleria conceptuală şi de văruiala pseudo-umanistă a coşmeliei globaliste.
Dracul e acelaşi, nu are capacitatea de a se reinventa, nici de a veni cu ceva nou. Cel mult se autoparodiază. Însă cu aceia care-i fac jocurile – deocamdată – lucrurile stau diferit. Precum Diocleţian odinioară (sau Irod, sau Pilat din Pont, ori... Saul din Tars!), fiecare propagandist anticreştin ajunge, mai devreme sau mai târziu, în punctul în care are de făcut o alegere fără echivoc în faţa propriei sale conştiinţe. Aceste momente mă impresionează teribil, căci teribil este darul libertăţii. Să vezi cum omul îşi alege cu bună ştiinţă traseul în veşnicie... Ştiţi care este cel mai cumplit lucru în iad? Că nici măcar nu poţi da vina pe altcineva pentru starea în care te afli.
Sursa: Doxologia
Condiția de bază a iertării stabilește o acţiune triontică: să pornească dinspre mine înspre celălalt, și astfel și de la Dumnezeu înspre noi. Relațiile umane satisfac cele mai profunde nevoi umane, dar ele sunt de asemenea și sursa unora dintre cele mai dureroase răni. Iertarea pe care o dăm sau pe care o primim, este o posibilitate de rupere a lanțului de răutate, ca și cum s‑ar stabili o barieră în calea răului sau s‑ar produce o neutralizare. Cei care au făcut un rău sau au suferit din cauza lui, au posibilitatea prin iertare la un nou început în relația cu celălalt, sau în relația cu sine însuși. Nevoia de eliberare de vinovății este în legătură cu nevoia religioasă a fiecărui om. Acesta înțelege că trebuie să‑și recunoască propriile greșeli pentru a se elibera pe sine și pentru a scăpa de posibilele consecințe nocive. De fapt, experiența iertării și experiența lui Dumnezeu se suprapun, se confundă și se identifică în cele din urmă. În religiile străvechi existau ritualuri alcătuite de om cu scopul de a‑și șterge greșelile și pentru a ajunge la o împăcare cu sine profundă. În cadrul acelor ritualuri, avea loc mărturisirea greșelilor privată sau publică, ca și element eliberator. Inscripțiile egiptene antice mărturisesc nevoia arhaică de a scoate la iveală greșeala pentru a o pune în mâinile divinității.
Pentru ca iertarea să se producă există o condiție amintită în rugăciunea Tatăl nostru, învăţată de ucenici de la Mântuitorul Hristos, în una dintre cereri „Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12), iar în sprijinul acestei rugăciuni Iisus le spune Apostolilor: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta‑va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14‑15). Aşadar, condiția de bază a iertării stabilește o acțiune triontică: să pornească dinspre mine înspre celălalt, și astfel și de la Dumnezeu, înspre noi. Conceptul de iertare este în mod tradițional legat de confesiune și mai putin legat de psihologie. Dar de câțiva ani se vorbește totuși despre psihologia iertării, acest concept devenind un obiect de interes științific, iar studiile care l‑au cercetat din punct de vedere psihologic sunt diferite. În ultimii ani, interesul pentru iertare a crescut exponenţial, atât în sfera spiritualității și psihoterapiei, cât și în sfera științei și medicinei. Literatura de specialitate ne arată în mod clar că iertarea este o strategie pozitivă și sănătoasă pentru a trece condiția suferinței, chiar și din punct de vedere neurobiologic.
Mulți oameni care s‑au simţit neîndreptățiți nu doresc răzbunare, ci justiție. Acesta este un mecanism de raționalizare, o modalitate de a canaliza emoțiile negative într‑o modalitate de consolare mai acceptată din punct de vedere social. Ranchiuna și ruminația fac victima sau presupusa victimă să gândească și să tot regândească suferința într‑un mod obsesiv, împiedicând‑o astfel să‑și continue viața de zi cu zi, sau să fie ancorată mai mult în trecut, și mai puțin în prezent. Ranchiuna este un fel de „crimă și pedeapsă interioară” în care victima, crezând că îl pedepsește pe celălalt, în realitate se pedepsește pe sine, într‑un mod crud și cu efecte negative inclusiv asupra stării de sănătate fizică. Iertarea poate fi soluția pentru sursele de otrăvire interioară și de auto‑pedepsire pe care deseori ni le aplicăm. Neoferind iertarea, menținem o relație nevindecată cu memoria acelui om sau a acelei situații pe care am traversat‑o cu el. Oamenii pot fi speriați de furia lor sau se simt rușinați de teama lor, pentru că au învățat sau au fost învățați că tristețea este inacceptabilă. Ruminația apare atunci când există o furie secundară care acoperă o emoție primară adaptativă a tristeții. Mecanismele resentimentelor și urii sunt alimentate de abordarea cognitivă, de nevoia victimei de a cunoaște și a înțelege motivele pentru care a fost rănită, dar care, în absența informațiilor adecvate, riscă să vadă lumea în funcție de propriile experiențe emoționale necunoscând ochelarii prin care agresorul a ştiut să privească viața la momentul respectiv.
Resentimentul provine dintr‑un conflict profund, re‑propunând un scenariu deja cunoscut – cu cât este repetat, cu atât mai mult crește răutatea, fără ca procesul să cunoască un sfârșit. Este o formă de auto‑pedeapsă, care sporește supărarea și gândurile obsesive de răzbunare pentru răul suferit. Astfel, persoana poate rămâne prizonieră a evenimentului, pe care continuă să‑l retrăiască, alimentându‑şi suferința și riscând să se îmbolnăvească psihic și somatic. „Iertarea este o formă a mândriei pasive când nu putem altfel pedepsi pe cel care ne‑a umilit sângeros” (P. Constantinescu). Ca și dragostea, ura este un sentiment foarte puternic, care ne poate lega indisolubil de o persoană și prin urmare, face ca ofensatorul să fie mereu în gândurile celor jigniți, în amintirile și în viața de zi cu zi. Ura creează dependență și necesită multă energie pentru a fi susținută. De aceea este nevoie de o neutralizare a emoțiilor negative, altfel riscăm să ne obosim psihic prin acest cerc vicios care ne ține captivi, fără posibilitatea de evoluţie din acest capitol traumatic. Dimpotrivă, în acest fel, ne autoalimentăm negativ. Furia este concretă, individuală, și legată de un anumit eveniment. Pe când ura este generalizată, adresată persoanei sau unei categorii în totalitate. O alta diferență între ură și furie este că furia este în mare parte legată de o durere care tinde să dispară în timp, ceea ce nu se întâmplă cu ura. Furia caută în final dreptate pentru un rău suferit, ura dorește distrugerea celuilalt, fără a găsi la final satisfacția așteptată.
În ură există un aspect cognitiv: dorința de a‑l face pe celălalt să înțeleagă amploarea durerii suferite și este mai pronunțată atunci când este îndreptată către un străin. Când se produce ruperea mecanismului de ostilitate, se poate întrerupe frământarea interioară. Astfel, începe să se deschidă ușa sufletului pentru a simți pacea interioară, iar gândurile obsesive vor începe să dispară și în cele din urmă, energia poate fi investită în gândurile și sentimente constructive ființei umane. Cei ce sunt iertători cu alții s‑au dovedit a fi mai fericiți și mai puțin probabil de a avea efecte negative asupra sănătății. Ei sunt adesea capabili să rezolve mai ușor conflicte, să repare relațiile avariate cu prietenii sau partenerii, și pot întâmpina niveluri mai înalte de empatie și sentimente pozitive față de oameni în general. De asemenea, aceștia pot fi mai rezistenți la boală decât cei care țin ură și doresc să se răzbune pe cei ce le‑au greșit, deoarece studiile arată că persoanele care dețin ranchiună au mai multe șanse de a avea un sistem imunitar compromis. Iertarea nu este un simplu act de voință, ci este o călătorie adesea dureroasă, care necesită timp. Mai mult decât atât, iertarea nu este sinonimă cu uitarea, ci cu sfârșitul unei lucrări interioare, ce aduce ușurare atât pentru persoana care primește iertarea, cât și pentru cea care o acordă.
- Psiholog Clinician/Psihoterapeut Anca (Moraru) Dranga Bucureşti, Revista Epifania • nr. 48, martie – mai 2019
Contextul discuției
Începem cu o călătorie în timp. Ajungem până în Atena secolului al IV-lea. Despre procesul lui Socrate știm de la Platon (Platon, 2001). Acuzatorii îi imputau filosofului că (1) a corupt tineretul, (2) nu crede în zei și (3) că a inventat zei. Judecătorii în număr de 500 au fost aleși democratic, adică nu au demonstrat vreo competență de jurisprudență, fiind aleși aleatoriu după procedura de atunci a Atenei.
Însă, Socrate a refuzat să pledeze vinovat. Un psiholog (deși nu numai un psiholog) s-ar putea întreba: ”De ce a refuzat Socrate să intre în jocul conformismului social atât de așteptat și cerut de judecătorii lui? Putem spune că neasumându-și responsabilitatea a acționat iresponsabil? Nu ar fi fost mai normal să se rușineze și să implore iertare? Actele lui de sfidare a juriului, provin din mândrie?” (Boncu, 2015, p. 98).
Desigur că atitudinea lui Socrate se justifică prin filosofia sa de viață, prin convingerile sale, deci prin VALORILE pe care își întemeiază filosofia și viața. Valorile reprezintă terenul sigur exprimării libertății și discernământului autentic. Fără valori viața ta ar fi purtată încoace și încolo de propriile interese mărunte sau ale altora. Iar urmărirea obiectivelor fără conștientizarea și trăirea valorilor din spatele obiectivelor în timplul călătoriei spre atingerea lor nu aduce mulțumire și fericire (O’ Connor & Lages, 2007, p. 73)
Care sunt valorile Învierii?
Un îndemn poate suna așa: ”Dumnezeu te-a iertat. Iartă-te și tu!” Sunt persoane care afirmă în necunoștință de cauză că învățătura bisericească îți cultivă sentimentul vinovăției. Dimpotrivă, primul cuvânt pe care Domnul Hristos l-a rostit după ce a înviat din morți către femeile mironosițe a fost: ”Bucurați-vă!” (Matei 28, 9), iar către apostoli: „Pace vouă” (Luca 24, 36). Ne întrebăm cu toții probabil cum să ne bucurăm simțindu-ne vinovați pentru ceva în același timp. În fond, Învierea ne-a adus iertarea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a sfărâmat zapisul păcatelor noastre și ne-a eliberat de povara lor.
Păcatele s-au format ca o crustă peste sufletele noastre care, încătușate de păcat fiind, nu mai au libertatea de decizie și acțiune funcționale sută la sută. Păcatul a devenit obișnuința noastră prin repetare și, astfel, s-au creat circuite neurale care îl susțin. Orice facem în mod repetat devine a doua noastră natură (cf. Goleman, 2016, p. 138). E ca atunci când mergi cu roțile de la car împiedecate. Nu ai cum să prinzi viteză și nici cum să urci dealurile vieții. Vinovăția neispășită nu-ți dă voie să trăiești prezentul și nici să-ți promovezi un viitor luminos. Însă, când faci ceva cu bucurie, cu ușurință și cu relaxare, înseamnă că atunci trăiești în lumina prezentului despovărat de vină (Tolle, 2012, p. 79). Raportarea la trecutul încărcat de semnificația negativă a vinovăției e ca un rucsac plin cu bolovani ascuțiți și grei pe care îi porți în spate.
Hristos ne-a adus scăparea de gravitația insurmontabilă a vinovăției. Aceasta este lumina sensului Învierii: ”Acum toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele de dedesubt” (Octoihul Mic, Catavasiile Paștilor, p. 172). Lumina aceasta universală care ne cuprinde pe toți în sensul ei din toate părțile și, deci, fără nici o umbră de înțeles limitat de egoism și teluric, este lumina înțelegerii Dumnezeirii lui Hristos și Care, Fiul lui Dumnezeu fiind, ”Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumneeu adevărat”, a omorât moartea și ne-a mântuit pe toți. ”... alergați și propoveduiți lumii, că a înviat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a mântuit neamul omenesc” (Octoihul Mic, Catavasiile Paștilor, p. 173).
După Înviere oamenii tot așa mor, însă ceea ce s-a schimbat este înțelesul morții. După moarte acum nu mai punem punct. Moartea nu mai este destinația finală a existenței omenești, ci ”calea cea strâmtă” care duce spre Împărăție: ”Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Octoihul Mic, Catavasiile Paștilor, p. 172).
Mitul învinovățirii în Biserică
Așadar, Biserica și învățătura ei nu învinovățește pe nimeni. Dimpotrivă, stimulează energia încrederii și nădejdii. Învierea îl dăruiește cu speranță pe om și îi stimulează încrederea în sine ca chip al lui Dumnezeu. Ca persoană care trăiește veșnic. Ar putea cineva să spună că valorile și idealurile pe care învățătura bisericească le promovează sunt atât de înalte încât devin ”imposibile” pentru omul obișnuit. Și asta îi poate crea frustrări, nemulțumiri și, în cele din urmă, toate aceste valori prea înalte pentru omul obișnuit – de fapt, prea înglodat în interesele plăcerii materialiste – îl pot aduce în situația de a se simți vinovat și trist pentru că nu poate împlini aceste exigențe (Sunt cercetători care consideră că lucrurile stau pe dos, adică oamenii sunt dependenți de Biserică tocmai datorită frustrărilor existențiale. Chelcea, 1988, p. 115).
Și, psihologic vorbind, cam așa stau lucrurile: Supraeul nostru care include toate interdicțiile, regulile și recomandările dezirabile pe care o persoană le internalizează de-a lungul vieții sale, este adesea violentat de dorințele și poftele noastre inconștiente care își cer dreptul la viață și, în consecință, moralitatea Supraeului poate fi încălcată, motiv pentru care vinovăția își poate face apariția (Boncu, 2015, p. 105). E adevărat că vinovăția vine la pachet cu timiditatea, cu jena și cu rușinea, și, în egală măsură, e adevărat că persoana care încearcă astfel de simțăminte nu poate fi socotită fericită după standardele lumii de azi, însă câți oameni nu pot să doarmă noaptea din cauza învățăturii creștine și ortodoxe care, zice-se, i-ar face să se simtă vinovați și rușinați? Care om se mai preocupă azi de ”întristarea cea pentru Dumnezeu” (II Corinteni, 7, 10)? Unde este acea stare de pocăință ”care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-și plângă păcatele, să se întristeze de pierderea curăției sale de la început, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu și care este o stare de pocăință, de doliu duhovnicesc, de străpungere a inimii, care ajunge la desăvârșire în darul lacrimilor” (Larchet, 2001, p. 158)?
De unde ne vine, de fapt, vinovăția?
Societatea
Ceea ce aduce astăzi întristare omului și cultivă sentimentul lui de vinovăție, este noul sistem de valori pe care era consumistă le aduce ”democratic” dinspre vest. Și, într-adevăr, consumismul, avuția, banul, libertatea de expresie și de comportament, aduc împreună cu ele culminarea supraviețuirii în lăcomie, a libertății în libertinismul plăcerilor, iar demnitatea de sine a omului se transformă în supra-estimarea infatuată de sine a individului democrat și aparent bine informat. Omul nu poate trăi fără Dumnezeu și pentru că-L are în fire și nu-L poate eluda „caută în neștirea lor înlocuitori ai lui Dumnezeu” (Niță, 2015, p. 31).
S-a ajuns până acolo încât se poate considera că cine are alte valori decât cele enumerate mai sus, nu este o persoană adaptată evoluției societății actuale. Dimpotrivă, cine își exprimă sentimentul apartenenței religioase facându-și, să zicem, semnul sfintei Cruci, este considerat confiscat confesional și o persoană ”dogmatică”. Altul, dacă este bun, este luat de prost sau, în cel mai bun caz, este suspectat de interese obscure. Statusul unei persoane este evaluat astăzi după volumul contului bancar deținut sau după semnificația mărcii mașinii pe care o conduce. Și, astfel, omul cotidian ajunge să se învinovățească pentru că nu deține valorile după care se ghidează societatea actuală. Tristețea este una pe măsură.
Parentajul deficitar
A te simți sau nu vinovat de ceva presupune un proces de autocunoaștere și autoanaliză matură. Pentru a te evalua corect pe tine și valorile după care îți conduci viața, e nevoie să fii ”major”, adică să fi ajuns la un anumit nivel minim de dezvoltare neurologică și psihologică. Știm că potențele psihologice ale creierului ajung la maturitate undeva în jurul vârstei de 18 ani.
Până la ”majoratul” maturității însă, oamenii pot parcurge o serie de evenimente, să le spunem, existențiale, prin care iau contact cu învinovățirea de sine. Părinții sunt cei care pot crea vinovăția prin așteptări ambițioase din partea copiilor. Există acel complex parental după care vreunul dintre părinți se poate aștepta să se autorealizeze prin proprii copii. În acest caz, rezultatele copiilor pot fi preluate de către niște părinți prea ahtiați după compensarea eșecurilor personale. Ori pentru aceasta au nevoie de copii și de performanțele lor. Astfel, părinții pot ajunge să ”trăiască” reușitele și eșecurile copiilor ca și cum ar fi ale lor. Iar pretențiile părinților, și odată cu acestea și presiunea emoțională asupra copiilor cresc exponențial.
O altă situație posibilă în familie și cu un impact uriaș asupra dezvoltării armonioase a copiilor, o reprezintă însoțirea și susținerea lor emoțională. Acest lucru se impune mai ales în cazul înregistrării unui eșec, să zicem, școlar. Dacă parentajul este unul sănătos, niciodată mama sau tata nu vor suplimenta povara emoțională a copilului aflat la ananghie. El oricum se simte descurajat, respins și însingurat și e probabil ca la o astfel de stare să contribuie și atitudinea vreunui profesor mai autoritar și impulsiv. Și, dacă peste toatea acestea, și părinții vin cu arsenalul dezlănțuit al reproșurilor, copilul poate încerca sentimente acute de singurătate existențială. Practic, în afara sprijinului părintesc, el nu mai știe nici cum și nici de unde să se mai alimenteze cu energie pentru a putea continua... să trăiască fericit.
Indirect, divorțul poate stimula autoînvinovățirea copilului care nu dispune de un ”instrumentar” suficient de intepretare și înțelegere a dificultăților cu care părinții lui se confruntă. În această situație, comunicare între părinți și copii este esențială pentru siguranța și chiar pentru sănătatea lor emoțională. Iar neînvinovățirea unilaterală a părintelui absent contribuie și ea la securitatea emoțională a copilului. Acesta din urmă trebuie constant ajutat să se deresponsabilizeze de conflictualitatea parentală (Dolto, 2016, p. 24).
Desigur că sunt situații de viață multilple în care învinovățirea de sine poate găsi condiții favorabile de creștere în deserviciul unei vieți echilibrate și mulțumitoare. Familia, Biserica și Școala sunt instituțiile care au datoria de a asigura condițiile de formare și creștere a personalității sănătoase. Orice persoană crede în ea însăși dacă de-a lungul vieții sale a întâlnit acele figuri semnificative pentru ea și care, în loc să o învinovățească, au crezut în ea. Sigur că derapaje pot fi în fel și chip. Errare humanum est.
Însă, un sistem valoric pe care o persoană și-l formează în timp, o ajută să treacă peste tot ceea ce s-ar putea numi non-valoare sau falsă-valoare. Valorile îi dau omului stabilitatea necesară și reperul pe care, dacă îl are, nu se mai poate rătăci sub impulsul persuasiv al diferitelor ”ispite” care penetrează puternic din spațiul social tot mai proteic.
Credința în Înviere rămâne reperul statornic în fața căruia se topesc materiile prime ale plăcerilor consumiste, trupești și sufletești, inculcate ideologic în orice fel și formă: hrană, vestimentație, infatuare și ambiție, democrație și drepturi personale. Fără a-ți cunoaște valoarea ta ca ”chip al Chipului” și ca fiu al Tatălui, nu-ți mai rămân decât cele ale lumii pe care le-am enumerat. Așadar, nu ai cum să te învinovățești că nu ești realizat după criteriile ideologiei consumismului, câtă vreme încrederea în tine însuți ți-a fost restaurată axiologic și soteriologic de Hristos cel Înviat.
Bibliografie:
A mânca e omenește
Postul de bucate este doar dietă dacă nu este însoţit de postul de păcate. Şi sunt destui care au murit de cancer chiar dacă au ţinut un regim alimentar sever. Contează şi ceea ce mănânci dar, mai ales, felul în care o faci. Odată cu bucata de pâine pe care o bagi în gură intră şi emoţiile cu care te hrăneşti (Farca, 2018, p. 60). De aceea masa e una liniştită. Sau aşa ar trebui să fie. Cred că şi pentru asta românul îşi însoţeşte masa de rugăciune. Adică, binecuvântează masa cu pacea lui Dumnezeu. Rânduiala mesei în jurul căreia se strâng mama, tata şi copiii, asigură acel climat emoţional de siguranţă pe care copilul îl simte în prezenţa părinţilor. Luarea mesei are loc în atmosfera liniştită a unor discuţii temperate emoţional.
Masa este locul şi ocazia virtuţii. După o povestioară religioasă şi în iad şi în Rai se mănâncă. Numai că în Rai oamenii se hrănesc unii pe alţii. Aici fiecare caută întâietatea celuilalt. Masa este împărtăşire. Masa este roata iubirii. Masa este lumină. Şi sigur că dacă în timp ce mănânci cauţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi, simultan, ţi se adaugă toate celelalte (cf. Matei 6, 33), tot astfel secretul longevităţii sănătoase constă în a nu te scula niciodată sătul de la masă.
Poate că timpul destinat luării mesei în familie – atât cât se poate în ziua prea aglomerată de azi – este şi singurul timp pe care familia îl petrece împreună. Deşi nu sunt adeptul lui trebuie, acum spun: luarea mesei trebuie să fie un timp de calitate petrecut împreună. Pentru aceste motive nu sunt de acord cu psihologii care recomandă ca la masă să se discute diferite probleme care n-au fost discutate de-a lungul zilei. La fel cum mâncarea simplă este mai digerabilă şi odihnitoare pentru stomac, împărtăşirea emoţiilor luminoase şi hrănitoare cresc şi dezvoltă mai sănătos personalitatea comesenilor.
A reuşi să faci lucrurile acestea şi să te înfrânezi de la vorbe fără rost şi chiar incisive sau provocatoare, contribuie mai bine la ameliorarea personalităţii tale spirituale decât a mânca rădăcini şi ierburi amare într-o atmosferă de tensiune, ranchiună şi provocare. Până la urmă, „omul este ceea ce mănâncă” (Ludwig Feuerbach).
Post de bucate sau post de păcate?
Rostul postului stă mult deasupra la ceea ce băgăm în gură. Prin post nu luptăm împotriva mâncării, ci împotriva plăcerii (Larchet, 2001, p. 465). Iar plăcerea poate fi trupească și sufletească. Cei care percep postul doar ca pe o victorie a trupului asupra mâncării de dulce, pot cădea foarte uşor în păcatul mândriei. În plăcerea mândriei. Iar dacă îşi mai şi smolesc feţele ca să arate oamenilor că postesc, atunci când aceştia nu le arată o consideraţie anume pentru pretinsa valoare spirituală la care au ajuns se supără şi cad în păcatul mâniei. Scopul postului nu stă, deci, în mâncare.
Sigur că felul mâncării pe care o consumăm în post contează. Şi la fel cum vinul dă altă putere trupului decât apa, tot aşa şi carnea dă altă energie trupului decât legumele. Legumele sunt pline de lumină şi carnea de grăsimi. Desfrânarea trupească are nevoie de onctuozitatea grăsimii. Încă o dată: postul nu este doar despre mâncare.
Interogaţiile nou-testamentare care se referă la post pot fi interpretate şi ca nişte ironii usturătoare la adresa celor care înghit cămila şi strecoară ţânţarul: „Drept aceea fraţilor nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup” (Romani 8, 12). Sau: „Atât de fără minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup? Sau: „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 17 – 20).
Karl Gustav Jung spune undeva că oamenii care au probleme psihice pot fi adepţii fanatici ai unui stil de viaţă sănătos. Postul poate cădea foarte repede sub incidenţa unui formalism pernicios care respectă suprafaţa literei legii dar nu şi duhul ei. Amprenta superficială a formalismului alunecă spre supralicitarea exemplară de sine ca în cazul fariseului care, deşi postea de două ori pe săptămână, îl judeca pe vameş mulţumindu-i lui Dumnezeu „că nu sunt ca acest vameş”. Printr-un post neasumat din adâncul înţelegerii inimii suntem uşor deturnaţi de la scopul cel adevărat: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).
Postul nu este despre biologia stomacului chinuit. Despre asta e supravieţuirea animalelor. Noi nu contracarăm prin post doar animalul din fiecare dintre noi. Prin post ajutăm fotosinteza spirituală transfuzată în noi prin energia Duhului Soarelui dreptăţii.
Se pare că atunci când vedem o prăjitură apetisantă în vitrina unei cofetării, instinctul nostru este să alergăm şi să o luăm. Chiar dacă tocmai ne-am sculat de la masă unde am avut chiar şi desert. Cum se explică asta? Vedeţi, corpul nostru vrea doar să supravieţuiască pe moment şi, pentru asta, nu e preocupat de frumuseţea şi de sănătatea noastră pe termen lung. În creierul reptilian, cel asemănător cu al animalelor, a rămas cumva înmagazinată comanda de a nu rata nici o ocazie de a ne hrăni (McGonigal, 2015, p. 50).
Dar, dincolo de acest lucru, luptând prin post împotriva instinctului de a ne hrăni, nu reuşim decât să contracarăm o pornire animalică şi nimic mai mult. Ori dimensiunea existenţei spirituale a persoanei cere mult mai mult decât o simplă recunoaştere şi punere la punct a laturii biologice. Demersul ascetic al purificării de patimi este însoţit permanent de perspectiva redescoperirii Duhului Sfânt din noi. Ori, din acest punct de vedere, a renunţa la oferta de grăsimi şi zaharuri pe care frişca prăjiturii ne-o îmbie nu face decât să ne arate iluzia unei dinamici ascendente, când de fapt nu e vorba decât doar de învârtirea în cerc la antipozii biologici ai trupului.
Postul și autocontrolul de-a lungul vieții
Postul este despre voinţă şi autocontrol. Am avut un coleg de clasă în gimnaziu care părea foarte înzestrat sub unghiul intelectual. În momentul de faţă conduce un motostivuitor într-un lanţ de supermarketuri în Occident. Desigur că şi această meserie ca oricare alta are dreptul la cinstea cuvenită. Cred că aici este vorba de voinţă. S-a mulţumit cumva cu ceea ce i-a dat viaţa şi nu a vrut să ceară mai mult. El ambiţiosul, luptătorul şi campionul. E adevărat că nu se poate explica totul prin voinţă. E vorba de un complex de factori care concurează alături de un autocontrol scăzut – care poate fi doar un efect al altor cauze – la opţiunile pe care o persoană le urmează în viaţă.
În Programarea Neuro-Lingvistică am întâlnit aşa-numitele O.C.I.M.-uri: Obiective Colosale, Imense şi Mari. Adică obiective pe care cineva şi le face pe termen lung. Ceea ce vreau să vă spun este că în afara mobilului interior al exercitării voinţei nimeni nu poate ajunge să-şi îndeplinească O.C.I.M.-urile existenţiale.
Nu numai obiectivele mari ale vieţii presupun constanţa voinţei. Iscusinţa voinţei e necesară şi în conversaţiile de familie, cu soţul sau soţia şi cu, să zicem, copiii adolescenţi. Să vrei să fii fericit în familie e un act de voinţă. În fond, autocontrolul generează filtrul pentru ceea ce spui şi felul în care o faci. Femeile sunt de pe Venus, iar bărbaţii sunt de pe planeta Marte. A conştientiza diferenţele pe bază de rol-sex e una şi a face uz de aceste conştientizări e altceva. Mintea cu ajutorul căreia conştientizăm lucrurile se pare că nu este de ajuns. După altcineva, nici măcar „Iubirea nu este de ajuns” (Erich Fromm). În acest caz, a vrea este cu mult mai important decât a fi și decât a iubi.
Ori exact în acest punct intervine valoarea exerciţiului ascetic al postului. Postul implică exerciţiul voinţei, disciplinarea, controlul a ceea ce spui şi a modului cum o faci. Când furiile nu dorm, dimpotrivă, se ridică la luptă pe principiul instinctului de luptă pe care îl avem în comun şi cu animalele, poate că suntem ispitiţi să credem că a fi sinceri şi direcţi e mai important decât a amâna lucrurile sau decât a le spune într-un anumit fel. O persoană care are curajul şi voinţa să-şi ia bucata de carne de la gură şi să nu se atingă măcar de lactate şi ouă, putem spune că e o persoană care dispune de autocontrol. Voinţa ei e una călită. Şi aceasta, nu numai pentru că şi-a învins pornirile animalice care-i populează trupul, ci şi pentru că a învins un adevărat arsenal propagandistic al unei societăţi a cărei preocupare bazală se axează pe principiile consumismului. Felul în care procedează oamenii din jurul nostru are valoare de influenţare enormă pentru noi şi, chiar dacă noi nu am fi de acord cu ceea ce preferă majoritatea oamenilor din jurul nostru, faptul că aceste persoane au o oarecare semnificaţie pentru noi, ne poate determina să alegem să facem ceea ce fac ele. E greu să postesc dacă soţia mea nu o face. Sau cum să postesc dacă prietenii mei nu o fac? Ori, copil fiind, dacă părinţii mei nu au nimic de-a face cu exerciţiul postului pot să fac religie de la un an că tot degeaba.
Şi mai e un aspect: influenţa socială a postului. Cel puţin în România, chiar dacă nu postesc toţi românii, faptul că ne aflăm, să zicem, în perioada postului Paştilor, reprezintă o realitate inevitabilă. Adică, cred, nici un român nu poate spune că nu ştie că se apropie Paştile şi că în această perioadă se poate şi posti. Ori chiar dacă nu posteşte, el ştie că alţii o fac, poate chiar soţia sau părinţii lui. Deci chiar şi cel care nu posteşte nu putem spune că este cu totul străin de fenomenul postirii. Altfel spus, toţi plutim în atmosfera de post, chiar şi atunci când nu postim. Iar lucrul acesta ne influențează cumva. Nu aţi observat că în perioada pre-pascală se înmulţeşte prezenţa diferitor Asociaţii filantropice care ne solicită ajutorul? Şi, de asemenea, nu aţi observat că şi bunătatea noastră este cumva stimulată de perioada pre-pascală în care ne aflăm şi că suntem mai dispuşi să facem milostenie, să fim mai buni? Poate fi vorba aici de o influenţă socială şi situaţională. Contextul în care ne aflăm ne „atinge” acţiunile pe care le facem.
În acest context, persoana care reuşeşte să postească deţine acel echipament al voinţei încât „să-şi ţină gura” nu numai de la mâncare, vorbele şi nervii reprezentând alte „alimente”prin care cineva îşi poate hrăni amorul propriu lezat de către altcineva. În asta constă în esenţă valoarea postului care nu trebuie să rămână doar o afacere de management culinar, depăşind semnificaţia biologiei prin adâncirea spre resorturile mai adânci ale existenţei persoanei. Deoarece, aşa cum spuneam, nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese pe gura omului şi provine din inima lui (cf. Matei 15, 17 – 20).
Postul nu se face pentru mâncare. Faptul că nu mâncăm carne nu ne face automat mai buni. Esenţa postului stă în autocontrol. Şi autocontrolul poate fi o „reţetă” cu valabilitate polivalentă în viaţa noastră. De aceea, putem spune că precum pentru a atinge un anumit nivel de satisfacție și mulțumire în viață e nevoie de autocontrolul voinței, tot astfel și exercițiul postului se impune ca și constantă a vieții.
Bibliografie:
14 mai - „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”
Propunerea comemorării celor care au suferit în închisorile comuniste din România în data de 14 mai a fiecărui an a fost depusă în Parlament la 16 martie 2016, adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, la 1 noiembrie 2016, şi de Camera Deputaţilor, for decizional, la 16 mai 2017.
Conform legii nr. 127/2017, sărbătorirea anuală a acestei zile poate fi marcată de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de instituțiile publice de cultură din țară prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri.
De ce ziua de 14 mai?
În expunerea de motive a legii se menționează că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini”.
„În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestați peste 10.000 de tineri anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Suntem conștienți de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr și soției sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulți alții care au pătimit în temnițe. Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temnițelor comuniste”.
De ani buni, o întrebare care frământă multe inimi de români își caută impetuos răspunsul și timpul cuvenit ca el să prindă un contur: „Când vor fi canonizați martirii închisorilor care au pătimit în lagărul concentraționar din România?”. De un sfert de veac, se tot strâng mărturii ale celor care au trecut prin iadul detențiilor din motive politice în perioada anilor 1940-1964, se studiază cu asiduitate de către C.N.S.A.S. dosarele care s-au mai păstrat integral sau parțial în arhivele fostei Securități, se fac săpături pentru dezgroparea și identificarea deținuților care au fost aruncați de-a valma în gropile comune ale penitenciarelor românești. Cutremurător, însă, este faptul că nu argumentele istorice care să dovedească martirajul sutelor de mii de români ce au murit pentru credința și neamul lor ne lipsesc, ci oamenii care să iubească țara aceasta și să prețuiască trecutul ei. Astăzi ca și pe vremea defunctului comunism, adevărul istoric pare să fie contrafăcut și mistificat după bunul plac al unor ignoranți și trădători de neam. Dragostea de țară, credința nelimitată în biruința adevărului și a binelui, jertfa totală până la uitarea de sine, urmarea cu fermitate a unui crez până la moarte au devenit atât de incomode pentru unii edili ai vremurilor noastre, încât sunt gata să facă tot ce le stă în putință ca să îngroape pentru totdeauna orice urmă pe care tinerii de azi și de mâine ai acestei țări ar putea păși, în nădejdea învierii neamului românesc.
Într-un reportaj TV[1] realizat în incinta penitenciarului de la Aiud cu scopul de a dezvălui „adevărul” despre suferința celor „600” de deținuți politici care au murit aici, în timpul regimului comunist și au fost îngropați în „cimitirul” urbei, vizionăm năuciți imaginile care ne arată interiorul unei „camere” din Zarca Aiudului (secția a 8-a) și care corespund prea puțin cu descrierile celor care au pătimit aici, ani de zile. Celula reconstituită, zice-se, „cât se poate de fidel” conform informațiilor adunate de către responsabilii penitenciarului, are în dotarea ei un pat de fier cu o saltea relativ confortabilă, o „căldare” pentru necesitățile fiziologice și una pentru apă și, surpriză, o sobă despre care ni se spune că asigura încălzirea pe perioada iernii: „Nu știu care erau rațiile de lemne sau dacă încălzirea se făcea cu astfel de lemne, însă pentru încălzirea pe timp de iarnă, camerele erau dotate cu astfel de sobe. Din câte am înțeles, noi, cam așa era o cameră dotată și organizată”, se mai precizează în respectivul interviu. Nu negăm realitatea afirmațiilor de mai sus, ci doar pretenția de a le proiecta temporal între anii 1940-1964 și înclinăm să credem că imaginea celulei prezentate corespunde mai degrabă anilor de după 1964, decât perioadei de detenție antonesciene și comuniste.
Și pentru că orice credință care se vrea adevărată, trebuie să se probeze prin fapte, vă supunem meditației și comparației câteva dintre mărturiile scrise ale mărturisitorilor neamului nostru care au trecut prin „cetatea morții” a Aiudului și au trăit, nu în închipuire, ci pe propria piele ororile regimului din Celular și de la Zarcă: „Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: «Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!» («Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!»), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud. Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul Infernul. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.
Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.
Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.
Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om – din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.
Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor (Grigore Caraza, Aiud însângerat).
Virgil Maxim, un alt pătimitor în temnița Aiudului, ne mărturisește: „În iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia. Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac. În aceste suferinţe doar câţiva au cedat” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Clasată drept închisoare de categoria I și situată în epicentrul sistemului represiv din România comunistă, în Aiud, moartea secera fără milă în anii grei, de exterminare, mii de vieți, așa cum aflăm din însemnările părintelui Nicolae Grebenea: „Cu sfârșitul lui noiembrie 1948, regimul la Aiud s-a înrăutățit brusc. Comuniștii străini evrei și unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în țară teroarea și ca să poată aplica programul lor de reforme revoluționare. După o jumătate de an de astfel de regim, deținuții au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare. Fenomenul morții se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care creștea treptat, începea să se umfle și burta, și fața, de parcă erai pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită, neputincioasă, nu mai putea pompa apa din țesuturi și asa se producea moartea. Nu știu numărul morților din Aiud din acest timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În anul 1950 au început să dea un regim special celor umflați și unii au mai putut fi salvați. Doctorul oficial făcea dese vizite să vadă starea sanitară a deținuților. Cred că în aprilie-mai toți erau umflați sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se umfle și mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvați ci, considerându-se oficial de la București că au murit destui, a început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toți deținuții. Îmbunătățirea era ușoară, dar totuși suficientă pentru a opri procesul de umflare a deținuților și a produce lent revenirea. Cei cu regim erau menținuți la regim, căci cu această masă generală nu și-ar fi putut reveni. Scăzu și asuprirea. Ieșirile la plimbare pentru aer și destindere deveniră normale, adică zilnice. Ne vedeam unii pe alții. Puteam afla cine s-a stins. Erau mai ales bătrâni, dar erau și tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute. Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morți, cealaltă jumătate foarte slăbită și cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proporțiile celui de la Aiud”. (Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)
În ciuda foamei, a frigului, a bătăilor și a tuturor supliciilor aplicate de către conducerea închisorii, la Aiud va triumfa, în cele din urmă, o singură lege: cea a duhului biruitor asupra trupului: „Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire. Şi acest regim devine din ce în ce mai sever. Desigur, ni se pare firesc ca la Zarcă să fie mai altfel decât în restul închisorii, dar nici chiar aşa! Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă chioară şi o bucată de turtoi, preparat din mălai încins? Este evident că a început ofensiva de represalii împotriva noastră.
Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. În ziua de Florii a anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din Aiud: mâncarea destinată celor din Zarcă se strecura, pur şi simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau în puterea spiritului, care a biruit până la urmă. (Pr. Liviu Brânzaș, Raza din catacombă).
Părintele Justin Pârvu, care a pătimit timp de 4 ani de zile în temuta închisoare Aiud, ne povestea: „Aiud şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai literar sens al cuvântului. Noi eram martori ai degradării propriului trup. De la un anumit stadiu nu mai eram în stare să simţim nimic – era ca o pace adâncă. Puteai să simţi numai coloana vertebrală. Singurul mijloc de subzistenţă al trupului era rezistenţa muşchilor. Depăşirea acestui stadiu ne făcea să aşteptăm şi să ne pregătim de moarte: a trăi permanent cu această realitate şi având-o mereu în faţa ochilor a fost un lucru înspăimântător.
Aşa că nu erai uimit când colegul tău din următorul pat de campanie nu îţi răspundea când era strigat. El putea fi mort şi aşa rapid s-au întâmplat multe morţi. Din cauza stării avansate de inaniţie, trupul începea să se umfle peste tot: picioare, degete, cap. Ne întrebam de ce deveneam aşa de graşi. Printre noi erau medici care ne-au explicat că atunci când trupul îşi pierde puterea, nu mai e în stare să elimine apa pe care o reţine în ţesuturi. Noi apăsam cu degetul undeva pe piele, acolo se făcea o gaură şi pielea nu-şi mai revenea la loc. Această fază însemna că moartea era o chestiune de ore. Noi toţi eram foarte tineri: de la 22 la 35 de ani. Oricând intrai în acea fază, puteai să-ţi pierzi controlul – nu mai ştiai ce spui şi ce faci. Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă, extraordinare, unice”[2].
Ne dorim ca aceste jertfe și sacrificii ale luptătorilor anticomuniști să nu fie călcate în picioare, prin ignoranță și minimalizare, ne dorim o condamnare autentică a comunismului, și nu doar o paradă, precum și realizarea unui muzeu al holocaustului roșu, al martirilor represiunii comuniste, demn să reprezinte nația română, o națiune martirică, după cum o numea Părintele Justin Pârvu.
[1] https://www.antena3.ro/actualitate/sinteza-zilei-ce-a-mai-ramas-astazi-din-infernul-de-la-aiud-video-517002.html
[2] Ne vorbește Părintele Justin, vol I, Fundația Justin Pârvu, Petru Vodă.
Citiți și: Mesaj fulminant cu ocazia Zilei de cinstire a eroilor martiri din închisorile comuniste - Cuvântul Ortodox
Icoana Învierii este plină de simboluri. Reprezentările îl arată pe Iisus făcându-Și drum prin învelișul pământului, călcând în picioare porțile iadului, peste care Se înalță, și ridicându-l pe Adam din osânda neascultării. Coborârea la iad poartă în sine începutul înălțării omului, pentru care moartea fizică devine doar o trecere, o cale de acces spre viața cea nouă, veșnică.
Învierea lui Hristos este punctul central al istoriei mântuirii, fiindcă prin aceasta Mântuitorul restaurează omul și întreaga creație, aducându-i la maxima apropiere de Dumnezeu. Icoana obișnuită de Paști e cunoscută sub numele de „Anastasis”, termenul grec pentru „Înviere”. Aceasta îl reprezintă pe Hristos biruitor asupra iadului, a morții și luându-l cu El pe Adam. În secolul al IX-lea și al X-lea, scena Învierii devine din ce în ce mai mult evocată în picturi și alte forme de reprezentare vizuală a Învierii. Începând cu secolul al X-lea, Ioan Botezătorul, regele David și regele Solomon încep să apară în aceste icoane, iar pe parcursul secolelor următoare vor apărea și alte personaje, precum Abel și Samuel. Variațiile reprezentării iadului sunt, de asemenea, interesante. Porți rupte, lacăte, bare, încuietori și chei sau îngeri care îl păzesc pe diavol sunt tot atâtea simboluri ale răului care sechestrează, oprind accesul la lumină. Reticențele de a reprezenta prea detaliat sau a pune prea mare accent pe imaginea iadului se simt pentru că partea superioară a icoanei, cu Iisus Care îl salvează pe Adam din rai, trebuie să se afle în centrul atenției.
Sfântul Ioan Damaschinul, autorul Canonului Paștilor, scrie că: „Deși Hristos a murit ca un om, iar sufletul Său S-a desprins din preacuratul Său trup, dumnezeirea Lui a rămas nedespărțită de amândouă, adică atât de trup, cât și de suflet”. Acesta este motivul pentru care Hristos apare în iad nu în postura smerită, de rob, ci de Stăpân al vieții și al morții, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflați aici. Și veșmintele lui Hristos sunt diferite de cele purtate cât a viețuit pe pământ. Nuanța de galben-auriu simbolizează lumina slavei Celui Care este Lumina lumii. Poziția corpului Mântuitorului stând deasupra ușilor sfărâmate ale infernului diferă de la un iconar la altul. În unele lucrări, Hristos este înfățișat cu pas îndrăzneț, vioi, sugerând aproape o grabă de a coborî în tenebre, pentru a-l salva pe Adam. În alte icoane, mai ales cele rusești, Iisus Se apleacă pentru a-l ridica pe părintele omenirii, aflat în genunchi împreună cu Eva.
Icoana rusească este una care inspiră calm, liniște. Hristos este Stăpânul absolut, nu are de cine să se teamă. El privește cu duioșie la fața lui Adam, care imploră iertare. Chipul lui, obosit de atâta așteptare, se luminează la privirea Creatorului său.
Moise și Sfântul Ioan Botezătorul arată celor din iad pe Cel proorocit de ei
Unul dintre exemplele cele mai bune de reprezentare a Învierii sunt icoanele rusești anonime din secolul al XV-lea. Nu există nici o îndoială privind ideea centrală redată în această operă: Iisus a coborât chiar în iad pentru a-l aduce pe Adam la El. Hristos nu e reprezentat ca o victimă a morții și a răului, ci ca biruitorul Fiu al lui Dumnezeu, înveșmântat în slavă, Care prin moartea Lui a învins moartea lui Adam și i-a eliberat pe cei care au fost ținuți prizonieri în iad. Icoana transmite ideea că Hristos a venit în salvarea lui Adam: hainele ocru-aurii ale Mântuitorului se desfășoară în spatele Său în timp ce Se apleacă spre Adam; El apucă mâna dreaptă a lui Adam, ale cărui brațe sunt întinse pentru a-L întâmpina pe Răscumpărător. Prin apariția Sa în iad, Hristos deplasează spațiul teofanic de la nivelul superior la cel inferior. Transfigurarea nu are loc pe un munte, punct de contact cu cerul, nici în partea de sus a icoanei, ci în jos. Ruptura de nivel între cer, pământ și iad este consumată, totul este acum „deschis”. În spatele lui Hristos e pictată ceea ce se numește o „mandorlă” circulară, care este simbolul prezenței divine inefabile și este folosită și în alte icoane, cum ar fi cea a Schimbării la Față.
Cercul exterior al acestui simbol este albastru, cercul următor mai apropiat de interior are nuanțe albastre-verzui, iar peste cercul din centru, mai întunecat, linii aurii ce strălucesc din dreapta sugerează primele raze de lumină ale Învierii, și chiar spre această parte, Mântuitorul îl trage pe Adam. Întunericul iadului a fost invadat de lumină, iar nuanța de ocru a hainelor lui Adam reprezintă veșmintele slavei, ca o aluzie la noua viață spre care a fost ridicat. În spatele lui Adam stau regele Solomon și regele David, îmbrăcați în veșminte împărătești, cu coroană pe cap, strămoși și profeți ai Mântuitorului. Ei Îl recunosc pe Hristos, arătând tuturor pe Cel despre Care profețiseră și a Cărui venire o vestiseră.În spatele lui Solomon îl putem vedea pe Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta este Înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului, L-a precedat cu o moarte de martir și a intrat înaintea Sa în iad, în același fel în care botezul său cu apă l-a precedat pe cel cu Duh Sfânt al lui Iisus.
În dreapta, Eva îngenunchează cu mâinile ridicate în semn de rugăciune și se uită atent spre Hristos; este îmbrăcată cu veșminte de un roșu aprins și pare să împărtășească împreună cu Adam libertatea pe care Iisus a adus-o lumii din iad. Eva este reprezentată într-un stil care aduce aminte prin postură și îmbrăcăminte de Maica Domnului; de altfel, se cuvenea ca „maica omenirii” să evoce figura celei care e mama Dumnezeului Întrupat, a noii omeniri care ia viață prin Hristos. În spatele Evei este reprezentat Moise, cu Tablele Legii; ieșirea din Egipt și promisiunea lui Dumnezeu asociate cu acest personaj biblic și-au găsit împlinirea în acest nou exod din iad și moarte. În spatele lui Moise pot fi observate alte personaje cunoscute din Biblie, care așteaptă eliberarea din iad. Prezența profeților pare să vină de la sine. Ei au fost cei dintâi care au așteptat și vestit Învierea. Moise este reprezentantul primului Legământ și martor al primului Paști.
La picioarele lui Hristos, porțile iadului au fost rupte, iar personificarea răului apare în întunericul adâncului. Nuanțele închise folosite pentru pictarea iadului aduc aminte de peștera din icoanele Nașterii Domnului, a Învierii lui Lazăr și a Răstignirii. În partea superioară a icoanei, cele două vârfuri de piatră arată că „pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51) în momentul morții lui Hristos. Pe de altă parte, stâncile simbolizează cosmosul întreg și reflectă lumina ieșită din adâncurile pământului. Lumea văzută și nevăzută participă la Învierea Domnului. Despicarea pietrelor din icoana Învierii pare să amintească de despărțirea apelor Mării Roșii din Vechiul Testament, când poporul lui Israel a plecat din sclavia Egiptului spre libertatea pământului făgăduinței. Prin fiecare dintre aceste două evenimente biblice, Dumnezeu pregătește o cale de trecere spre libertate pentru poporul său. Trecerea (Paștile) Mării Roșii reprezintă sfârșitul tiraniei lui Faraon, așa cum Sfânta Înviere a lui Hristos marchează omorârea morții, a păcatului și dobândirea vieții celei noi.
(Articol preluat din Ziarul Lumina, semnat de Augustin Păunoiu)
Foto: Biserica Buna Vestire - Cristian, Sibiu
În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
Între martorii Învierii lui Hristos, pe lângă Sfinții Apostoli, istoria Bisericii consemnează și pe femeile mironosițe a căror pomenire se face în duminica de astăzi. Evanghelia citită la Sfânta Liturghie ne pune în față purtarea plină de devotament a sfintelor femei care L-au slujit pe Domnul atât înainte, cât și după moartea și Învierea Sa. Ele au fost de față în momentele tragice ale răstignirii, morții și îngropării Domnului, și care, încă de ziua de vineri, au pregătit miresme și miruri pentru ungerea Mântuitorului. Ajungând la mormântul Domnului, spre surprinderea lor, află că piatra de la ușa acestuia a fost răsturnată, și intrând în mormânt au văzut un tânăr care le-a adus vestea că Iisus Nazarineanul Cel răstignit a înviat. În același timp, tot îngerul le dă porunca de a duce lui Petru și celorlalți Apostoli vestea cea mare a Învierii Domnului. Pe când mergeau ele să ducă această veste ucenicilor, le-a întâmpinat Însuși Iisus, zicându-le: „«Bucurați-vă!» Iar ele au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat!” Și tot El le-a spus: „Duceți-vă și vestiți fraților Mei să meargă în Galileea. Acolo Mă vor vedea” (Marcu 16, 9).
Dumnezeu a dat femeilor mironosițe o răsplată întreită: aceea de a fi aflat ele cele dintâi despre Înviere, de a fi văzut cele dintâi pe Iisus Cel înviat și de a fi dus ele pentru prima oară vestea cea mare chiar ucenicilor Săi. Așa după cum femeia auzise osânda rostită de Dumnezeu după căderea în păcat, tot femeia aude acum cea dintâi vestea cea mare a izbăvirii din morți, prin Iisus Hristos Cel înviat. Lumea a aflat de Înviere prin Sfinții Apostoli, dar ei au primit această veste de la femeile mironosițe. Prin aceasta putem spune că Mântuitorul a ridicat femeia din starea de inferioritate în care era ținută în lumea antică păgână și chiar în lumea iudaică, reabilitând-o ca soție și ca mamă.
În primele secole de viață creștină au fost și alte femei care au mers pe urmele mironosițelor. Prin viața lor plină de sfințenie și prin devotamentul cu care și-au crescut copiii. Marii Părinți și dascăli ai Bisericii își datorează în cea mai mare măsură evlavia și formația religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credință și de trăire a învățăturii creștine. În cei aproape 2.000 de ani de viață creștină, exemplul purtătoarelor de mir a fost urmat de milioane și milioane de alte femei, imensa majoritate rămasă în anonimat, și doar câteva trecute în calendarul sfințeniei creștine. Toate au contribuit la întărirea vieții de familie, la creșterea copiilor lor în duhul Evangheliei, la întâlnirea dragostei dintre oameni și la schimbarea climatului spiritual al vremii lor. Avem atâtea exemple de femei virtuoase și în trecutul poporului nostru: soții de voievozi, care au ctitorit alături de soții lor biserici și mănăstiri care ne-au rămas sfântă moștenire până astăzi, călugărițele din mănăstirile noastre care, trăind departe de zgomotul lumii, se jertfesc în rugăciune pentru semenii lor, soții de preoți, exemple de viață familială pentru credincioasele din parohiile lor. Dar nu numai atât. Atâtea creștine din lumea satului, cu bunul-simț propriu țăranului român, cu credință puternică în Dumnezeu, cu dragoste de pământul strămoșesc și de tot ceea ce este românesc, au crescut copii vrednici care reprezintă adevărate modele de viață și credință. Să nu uităm nici exemplele din trecutul mai apropiat de noi, când zeci de mii de mame și de soții au fost despărțite în mod brutal de fiii și de soții lor aruncați în închisorile comuniste, așteptându-i ani în șir să se reîntoarcă acasă, deși multe dintre ele nu i-au mai revăzut niciodată. Ce frumoase exemple de demnitate, de tărie de voință în atitudinea lor, ce lecție sublimă de morală și de autentic patriotism.
Pentru creștini, femeia este soție și mamă, este primul dascăl și „preot” al copiilor ei. Ea este cea care îi învață pe copii să-și facă semnul Sfintei Cruci, e primul însoțitor al lor la Biserică. La altarul unei familii creștine, mama îndeplinește rolul mironosițelor din Evanghelia de azi, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinței, a nădejdii și a dragostei față de Dumnezeu și de oameni. Trebuie să recunoaștem că fiecare dintre noi este în bună măsură ceea ce a fost și ceea ce a primit de la mama sa, dar oare câți dintre noi le mai pomenim în rugăciunile noastre și câți le mai purtăm recunoștință pentru ceea ce au făcut pentru noi?
O generație de mame bune ar schimba fața lumii
Femeia mamă dă viață din viața ei prin naștere de prunci. S-a spus fără exagerare că în această slujire a ei este împreună-lucrătoare cu Dumnezeu. Ea hrănește copilul, de la ea învață acesta primul zâmbet și primul cuvânt: „mama”. Ea sădește și dezvoltă în copil respectul, dragostea, conturându-i personalitatea și formând omul de mâine. Pe bună dreptate spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că o generație de mame bune ar putea schimba fața lumii. Astăzi, mai mult ca oricând în istoria omenirii, avem nevoie de o schimbare totală a lumii, mai cu seamă sub raport moral. Este necesară o întoarcere totală la Hristos și la valorile veșnice ale moralei creștine, căci numai așa vom putea înlătura ce este negativ în lume la acest început de mileniu. Toate viciile care macină și dizolvă omenirea de astăzi, desfrâul, consumul de droguri, corupția, avortul nu vor fi înlăturate sau oprite decât în prea mică măsură prin legi sau hotărâri de stat. Stoparea lor nu poate fi realizată decât printr-o muncă susținută și dezinteresată, desfășurată atât de preoții Bisericii, cât și de „preoții familiilor”, care sunt mamele. Acesta este marele rol care le revine în societatea de astăzi atât de zbuciumată sub toate aspectele. Muncind alături de soțul ei, ajutându-se și iertându-se reciproc, crescându-și copiii în frică de Dumnezeu și dragoste de oameni, femeia de azi va putea să aibă satisfacția muncii împlinite, va putea spune că și-a făcut pe deplin datoria, așa după cum ne învață Biserica și cer imperativele vremii noastre.
Având mereu în față chipul Maicii Domnului, al femeilor mironosițe, al femeilor virtuoase din trecutul Bisericii și al neamului nostru, femeia de azi și dintotdeauna va putea fi mereu un binevestitor al Învierii lui Hristos și al învățăturii Sale, un apostol al dragostei și al păcii între oameni, un preot adevărat al familiei sale. Inspirându-se din faptele mari ale trecutului, femeia de azi va trebui să-și modeleze viața în așa fel încât să fie permanent actuale cuvintele marelui retor păgân Libanius, care, impresionat de viața femeilor creștine din vremea lui, exclama către comunitatea necreștină din Antiohia: „Priviți ce femei devotate au creștinii!” Amin.
Articol apărut în Ziarul Lumina de Duminică
Foto: Sceneta Femeilor Mironosițe, elevi ai Școlii Generale Cristian/Sibiu- Biserica Buna-Vestire, Cristian, mai 2019
Citiți și: Sceneta Mironosițelor, o tradiție veche în Mărginimea Sibiului - Ziarul Lumina
Hărțuirea și hărțuirea online
Hărțuirea (bullying) poate fi definită ca „acel comportament ce urmărește să producă frică, intimidare, umilire, supărare sau alte forme de vătămare unei alte persoane – fie la nivelul trupului, fie al sentimentelor, reputației sau proprietății”[1].
Hărțuirea online (cyberbullying) este acea formă de hărțuire în care „Internetul, telefoanele mobile sau alte dispozitive sunt folosite pentru a trimite sau posta texte sau imagini, cu scopul de a răni sau umili o persoană”[2].
Așadar, spre deosebire de hărțuirea „clasică”, cea virtuală se produce prin intermediul noilor tehnologii, și adesea fără ca victima să cunoască identitatea agresorului. Un studiu canadian din anul 2011 arăta că 21% dintre tinerii care au fost hărțuiți online nu au cunoscut identitatea celui care îi hărțuia. Din această pricină, ei nu puteau nici să prevină, nici să evite atacurile, ceea ce le lăsa pe victime într-o continuă stare de alertă.
O altă definiție subliniază că „fenomenul de cyberbullying constă în acte agresive pe termen lung, repetate, intenționate, realizate prin intermediul mijloacelor electronice de unul sau mai mulți indivizi, și îndreptate împotriva unei victime mai slabe”[3]. Această definiție evidențiază trei aspecte comune atât pentru bullying, cât și pentru cyberbullying: repetiția, intenționalitatea și dezechilibrul de putere.
„Dintre elevii de liceu, unul din doi este cyberbully”
Proliferarea rapidă a telefoanelor mobile, a smartphone-urilor, a tabletelor și a altor dispozitive, precum și a rețelelor de socializare, e-mail-urilor, chat-ului etc. a condus aproape inevitabil la cyberbullying, această adevărată „plagă virtuală”, după cum a fost numită[4]. Chiar dacă hărțuirea a existat dintotdeauna ca fenomen social, cei puternici asociindu-se împotriva celor slabi, cei siguri pe sine împotriva celor timizi, membrii unui grup împotriva celor din afara grupului etc., toate aceste fenomene s-au răspândit cu mult mai mult odată cu disponibilitatea Internetului și a tehnologiilor mobile, într-o asemenea măsură încât, conform rezultatelor unor cercetări realizate pe o durată de patru ani, „dintre elevii de liceu, unul din doi este cyberbully, agresor sau martor”[5].
Dacă, înainte vreme, seara era momentul în care încetau orice conflicte izbucnite pe parcursul zilei, astăzi, odată cu dezvoltarea rețelelor de socializare, toate acestea s-au schimbat. Hărțuirea nu se mai limitează la curtea școlii și la recreații, ci o persoană poate fi acum urmărită și agresată la orice oră din zi sau din noapte. Computerul devine un deversor de insulte și amenințări, din ce în ce mai mulți adolescenți folosindu-l pentru a intimida sau hărțui.
Câteva statistici
„Dacă, în urmă cu 10 ani, aproximativ 2-3% dintre adolescenți erau implicați în cyberbullying, astăzi procentul a crescut la peste 20%”, afirmă cercetătorul dr. Tali Heiman. Este vorba deci despre o creștere de 10 ori, ba chiar mai mult, dacă îi luăm în calcul și pe acei elevi care „au cunoștință de faptul că cineva este hărțuit, pot chiar să primească poze sau mesaje, să vadă postări pe MySpace sau Facebook și, cu toate că nu participă direct la aceste acțiuni, nici nu fac nimic ca să le împiedice” – aceștia sunt martori (by-standers) la cyberbullying, care alcătuiesc 33% din numărul total al elevilor, conform aceluiași grup de cercetători.
Un alt studiu afirmă că 69% dintre tinerii cu vârste între 13 și 22 de ani s-au confruntat deja cu acest tip de intimidare virtuală, iar 20% dintre ei „au suferit extrem de mult”[6]. John C. LeBlanc, profesor de psihologie la Universitatea Dalhousie, a realizat un studiu în care a analizat un număr total de 41 de cazuri în care victimele cyberbullying-ului s-au sinucis. Un alt studiu foarte recent (2018) a arătat că hărțuirea online dublează probabilitatea ca victimele să încerce să-și ia viața. Astfel, cercetătorii de la Universitățile din Oxford, Swansea și Birmingham au parcurs un număr uriaș de studii anterioare despre cyberbullying, implicând peste 150.000 de persoane cu vârste sub 25 de ani, din 30 de țări, pe o perioadă de 21 de ani, și au găsit un risc al comportamentelor de auto-vătămare și suicid de 2,3 ori mai mare. În plus, studiul a conchis că era mult mai puțin probabil ca elevii și studenții victimizați online să vorbească despre problema lor și să caute ajutor, comparativ cu victimele bullying-ului „clasic”[7].
Ce forme poate îmbrăca hărțuirea virtuală?
Dacă hărțuirea în curtea școlii sau în alte locuri era cu precădere apanajul băieților și se putea manifesta prin bruscare, lovituri sau chiar bătaie, cyberbullying-ul se realizează în principal prin abuz emoțional, la care se pare că mult mai pricepute sunt fetele decât băieții – prin remarci sarcastice, umilitoare, răspândirea de bârfe mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, ridiculizarea oricărei infirmități sau defect și respingerea plină de ură, cu atât mai dureroasă pentru victimă. Toate acestea se pot face prin e-mail, pe rețelele de socializare, pe forumuri, prin mesageria instantanee, blog-uri, dar și prin apeluri pe telefonul mobil, SMS-uri etc. Desigur, acestea pot fi însoțite și de hărțuirea „clasică” în mediul școlar – în clasă, în recreație, în curtea școlii, pe drumul spre casă.
Cercetătorii au identificat opt forme diferite sub care acest fenomen se poate manifesta:
1. Inflamarea (flaming) – certuri online utilizând mesaje electronice scrise într-un limbaj vulgar, plin de mânie. De pildă, Ștefan și Alexandru schimbă între ei mesaje pe un ton din ce în ce mai nervos, insultele curgând de ambele părți. În cele din urmă, Ștefan își amenință colegul că o să-l aștepte a doua zi la școală, și-atunci o să vadă el.
2. Hărțuirea (harrasment) – trimiterea în mod repetat a unor mesaje răutăcioase și insultătoare. De pildă, într-o zi Alina i-a comunicat dirigintelui că Marta, una dintre colegele ei, o agresează pe Sofia, altă colegă. Ajunsă seara acasă, Alina primește 35 de mesaje furioase pe e-mail. Și mesajele anonime pline de cruzime nu încetează să curgă.
3. Denigrarea (denigration) – trimiterea (sau postarea) de bârfe, pentru a distruge reputația sau prieteniile unei persoane. Acest tip de cyberbullying este unul dintre cele mai răspândite: prin crearea unui subiect pe forum, a unui grup sau pagină pe Facebook (sau pe altă rețea socială), ori a unui site web – spațiu dedicat unei anumite persoane, unde internauții intră pentru a o insulta. De pildă, niște băieți au creat un site web intitulat: „Noi îl urâm pe Matei” în care postează glume, caricaturi, bârfe și zvonuri, pentru a-l discredita pe colegul lor.
4. Asumarea unei false personalități (impersonation) – a pretinde că ești altcineva și apoi a trimite sau a posta materiale, pentru ca persoana a cărei identitate ai preluat-o să intre în bucluc ori pentru a-i distruge reputația și prieteniile. De pildă, Laura a urmărit-o cu atenție pe Ema când s-a logat pe contul ei și astfel a putut să-i afle parola. Mai târziu, Laura s-a logat în contul Emei și a trimis un mesaj jignitor prietenului Emei.
5. Dezvăluirea secretelor (outing) – distribuirea pe Internet a unor informații ori imagini jenante despre acea persoană. Astfel, în timp ce Daniel, un adolescent obez, se schimbă în vestiar după ora de sport, Andrei îi face o poză cu camera de la telefonul mobil și, câteva secunde mai târziu, imaginea cu pricina circulă deja pe telefoanele elevilor din școală.
6. Înșelarea (trickery) – actul de a convinge pe cineva să-ți dezvăluie secrete sau informații jenante, urmată de facerea publică a acestora pe Internet. De pildă, Cristina i-a trimis un mesaj Denisei, prefăcându-se foarte prietenoasă și punându-i o mulțime de întrebări despre ea. Apoi, Cristina trimite mai departe mesajul respectiv mai multor persoane, cu comentariul: „Denisa e o fraieră!”.
7. Respingerea (exclusion) – excluderea cuiva, în mod intenționat și brutal, dintr-un grup online. Este, de asemenea, un procedeu foarte răspândit prin care adolescentului i se blochează accesul sau chiar este suprimat de pe lista de contacte de către toți colegii de clasă. De pildă, Maria se străduia din greu să se integreze într-un grup de colege de la școală. Curând, a fost exclusă din grup de una dintre conducătoarele acestuia. Acum, Maria a fost blocată de la link-urile de prietenie cu toate aceste fete.
8. Urmărirea online (cyberstalking) – hărțuirea și denigrarea repetată, intensă, ce include amenințări și generează o frică substanțială. Când Ana s-a despărțit de Bogdan, acesta i-a trimis numeroase mesaje amenințătoare sau rugătoare. A răspândit o sumedenie de zvonuri urâte despre ea prietenelor ei, și nu s-a oprit aici...[8].
În numerele viitoare vom creiona portretul agresorului (bully), vom dezvălui motivațiile din spatele comportamentului său, vom contura apoi portretul victimei, vom evidenția consecințele acestui fenomen asupra victimelor, ilustrându-le cu numeroase exemple, iar în final vom arăta căile greșite și câteva modalități recomandate pentru a face față acestui dureros fenomen ce rănește sufletele nevinovate ale copiilor noștri...
Portretul agresorului
Trăsăturile caracteristice ale unui bully sunt, în linii mari, aproximativ aceleași, indiferent dacă pândește după colțul curții școlii sau din spatele unui ecran (cu excepția unei diferențe esențiale, totuși: faptul că un cyberbully nu vede efectul asupra victimei la fel de limpede ca un bully clasic, ceea ce face ca și persoane cu o oarecare inteligență emoțională să cadă în capcana de a deveni hărțuitori virtuali).
Agresorul – mai ales cel clasic – este, așadar, de regulă o persoană cu un nivel redus de inteligență emoțională, lipsit fiind de calități precum înțelegere, empatie, compasiune, blândețe, respect, iertare. Având, probabil, el însuși astfel de modele în jurul său (părinți furioși, cu comportament agresiv, rude sau vecini hărțuitori etc.), un bully nu vede nimic în neregulă la propriul său comportament; dimpotrivă, are impresia că victima este de vină (e prea grasă sau prea slabă, prea agreată de profesori pentru inteligența sa, ori, dimpotrivă, prea proastă). Nu înțelege sau nu îi pasă de suferința pe care o provoacă celorlalți.
Portretul unui bully poate fi schițat în câteva trăsături definitorii :
- are nevoie să-i domine, să-i blameze și să-i manipuleze pe ceilalți;
- îi lipsește empatia, nefiind capabil să prevadă consecințele comportamentului său agresiv;
- îi privește cu dispreț pe cei pe care îi consideră slabi, apreciind exclusiv forța brută, a pumnilor și a limbajului vulgar;
- îi place să le insufle frică celorlalți, ceea ce-l face să se simtă puternic și în centrul atenției;
- își racolează subalterni, care îl recunosc drept șef și se bucură de ocrotirea sa.[9]
O caracteristică interesantă a fost remarcată de doi cercetători (dr. Heiman și dr. Olenick-Shemesh): există anumite asemănări între profilul psihologic al agresorului și cel al victimei. Astfel, „în ambele cazuri, avem de-a face cu copii care se simt mai izolați față de ceilalți. Ei au mai puțini prieteni și nu se bucură de o rețea de sprijin socială și/sau familială. Internetul îl face pe agresor să-și pună planurile în aplicare cu mult mai multă ușurință”.
Aceiași cercetători observau că, în general, atât profesorii, cât și părinții, nu cunosc amploarea acestui fenomen. Deși îl pot recunoaște, nu posedă „nici mijloacele necesare, nici puterea de pătrundere pentru a-l combate. De fapt, în cazul profesorilor, într-un oarecare procent, au fost ei înșiși victime ale cyberbullying-ului”[10].
Un cercetător american (Chisholm) a evidențiat trăsăturile care îl definesc pe agresorul virtual, delimitând mai multe tipuri de profiluri, în funcție de motivațiile și de activitatea lor online:
- „îngerul răzbunător”: cel care își apără prietenul hărțuit pe Internet sau în curtea școlii;
- „însetatul de putere”: cel care folosește noile mijloace moderne pentru a intimida și a domina, în scopul de a-și asigura puterea și controlul asupra celorlalți;
- „răzbunarea tocilarilor”: revanșa celor care stăpânesc metodele oferite de tehnologie, servindu-se de acestea împotriva colegilor care îi agresează în spațiul școlii;
- „agresor virtual dintr-o neînțelegere”: cel care devine agresiv în urma unor lucruri postate online pe care le înțelege greșit;
- „fetele rele”: un grup de fete care fac front comun împotriva alteia[11].
Motivațiile unui cyberbully
De ce ajunge un copil obișnuit cyberbully? Motivațiile sunt multiple:
1. Părinții lui sunt toată ziua plecați la serviciu, iar acasă îi acordă insuficientă atenție sau nu manifestă nici o empatie față de nevoile afective ale copilului. Copilul, însetat de atenție și înțelegând că nu va primi niciodată o atenție pozitivă, preferă să săvârșească fapte rele, atâta vreme cât acestea sunt singurele care îi pot conferi atenția – fie ea și negativă! – după care tânjește.
2. Părinții, frații mai mari, alte rude sau alți copii îl bat, hărțuiesc, jignesc, intimidează și, la rândul lui, aplică acest model de comportament asupra copiilor mai mici, mai puțin puternici etc.[12]
3. „Nu mă vezi!” – când ești pe Internet, ai impresia că nimeni nu te vede ce faci. Această percepție e întărită atunci când îți creezi conturi anonime. Desigur, nu este adevărat: activitatea online poate fi urmărită, însă, când cineva crede că nu îl vede nimeni, nu mai are nici o grijă că ar putea să fie prins, dezaprobat sau pedepsit.
4. „Nu te văd!” – când ești pe Internet, nu poți primi un feedback palpabil la consecințele acțiunilor tale. Una este când agresezi pe cineva aflat în fața ta, îi observi reacțiile și, poate, nu depășești o anumită măsură, și alta când te dezlănțui pe Internet, fără să ai habar cât de multă suferință îi provoci celuilalt.
5. „Toată lumea o face!” – când ai impresia că agresivitatea virtuală e un comportament adoptat de toată lumea, nu ți se mai pare că ceea ce faci e anormal, ai impresia că e doar un joc, ceva ce rămâne online și nu are absolut nici o consecință.[13]
Caracterul de anonimat al cyberbullying-ului creează un văl protector în jurul agresorului și foarte adesea îl face imposibil de identificat de către victima sa. Conform unui studiu publicat în 2011, în Canada, 21% dintre tinerii din această țară care au suferit de pe urma cyberbullying-ului au recunoscut că nu au știut niciodată identitatea celui care i-a agresat virtual (în alte studii, procentul este chiar mai ridicat, între 50 și 60%!). Spre deosebire de hărțuitorul din curtea școlii, care poate fi recunoscut și evitat, de agresorul online nu poți scăpa, nici nu-i poți anticipa atacurile, lăsând astfel victima într-o permanentă stare de stres și anxietate.
O altă caracteristică emblematică pentru cazurile de cyberbullying îl constituie accesul nelimitat pe care îl are agresorul la victima sa. Astfel, până la proliferarea noilor tehnologii (care au dus, practic, la apariția acestui fenomen), hărțuirile aveau loc pe holurile școlii, în curte, pe terenul de sport sau în sălile de clasă. Copilul era expus cel mult opt ore pe zi la posibilitatea de a fi agresat. În schimb, în ceea ce privește cyberbullying-ul, aceste restricții sunt cu totul înlăturate. Agresorul are acces la victimă 24 de ore pe zi, 7 zile din 7. El pătrunde ușor, prin intermediul ecranului, chiar și în casa victimei, acolo unde, de regulă, aceasta ar fi trebuit să fie în deplină siguranță[14].
Comportamentul agresiv al unui cyberbully poate apărea și în urma expunerii la un mare număr de jocuri violente online, atestă un studiu australian (Lam, Cheng și Liu). Cercetătorii au găsit că numărul agresorilor virtuali expuși la astfel de jocuri era de 4 ori mai mare în comparație cu cei neexpuși.
De asemenea, mai multe studii afirmă că fenomenul de cyberbullying este mai grav, având consecințe mai însemnate asupra sănătății mentale față de bullying-ul clasic. Victimele însele justifică această gravitate prin elemente ce motivează și stimulează comportamentul abuziv al hărțuitorului virtual, precum: anonimatul, audiența mult mai largă, posibilitatea mult mai redusă de apărare și de feedback direct (din partea victimei către agresor, pentru a-l face să înțeleagă efectele faptelor sale), precum și posibilitatea mult mai redusă de intervenție din partea oricăror martori. Mai mult, impactul devastator al imaginilor, fotografiilor și clipurilor video a fost recunoscut de victime ca fiind incomparabil cu mijloacele mai brutale, dar mai puțin perfide și mai puțin cauzatoare de suferință emoțională ale agresorului din curtea școlii[15].
Victimele cyberbullying-ului
Cine sunt cei mai predispuși a cădea victime hărțuitorilor din spatele ecranului?
De regulă, victimele sunt – ca și în cazul bullying-ului clasic – „copii și adolescenți cu un respect de sine redus, timizi, retrași, lipsiți de apărare și, în general, fără prieteni”[16]. În prezent, conform unor studii, un adolescent din trei (cu vârsta între 12 și 18 ani) a fost deja victima hărțuirii prin intermediul computerului sau telefonului mobil.[17]
În Franța, Comisia Națională a Informaticii și a Libertăților (CNIL) preciza că acest fenomen îi afectează atât pe adolescenți, cât și pe adulți, din ce în ce mai mulți profesori căzându-i victime. Pe de altă parte, cyberbullying-ul își alege victimele și dintre cei mici, încă din școala primară[18].
Consecințele psihologice asupra celui hărțuit constau într-o permanentă senzație de frică, împreună cu o închidere în sine; sau, dimpotrivă, într-o schimbare extremă a comportamentului, cum ar fi, de pildă, o puternică agresivitate – oricare dintre aceste consecințe putând antrena după sine un declin al performanțelor școlare. Pentru părinți, nu-i deloc ușor să detecteze fenomenul, adesea din pricina necunoașterii noilor tehnologii, dar mai ales din cauză că, de obicei, copilul nu le dezvăluie nimic din cele prin care trece.
Efectele negative generale ale cyberbullying-ului sunt, așadar, ample și numeroase. Pe lângă cele deja menționate (un respect de sine scăzut, anxietate, depresie, frică și rezultate slabe la școală) se poate adăuga, conform studiilor, o dublare a cazurilor în care tânărul încearcă să comită suicid (o dovedesc, printre altele, cazurile Amanda Todd, Rehtaeh Parsons, Todd Loik și altele, pe care le vom analiza în numărul următor). De asemenea, cei care ajung să nu mai suporte agresiunile virtuale pot adopta comportamente extreme, precum actele de delincvență, pierderea controlului și folosirea armelor, mergând până la crimă – chiar în cazul unor persoane de la care nimeni nu s-ar aștepta la asemenea reacții (de pildă, cazul Bryce McMillan – vezi, de asemenea, continuarea acestui articol).[19]
În partea a treia vom ilustra consecințele devastatoare ale cyberbullying-ului asupra victimelor sale cu numeroase exemple, care nădăjduiesc că ne vor da tuturor de gândit, convingându-ne că este un fenomen ce nu trebuie ignorat și împotriva căruia trebuie să acționăm cu multă hotărâre, pentru binele și siguranța copiilor noștri.
Tinerii suferă, nu au curaj să vorbească cu nimeni despre problemele lor și nu mai pot răbda chinul de a fi hărțuiți permanent. Nu pot deschide computerul fără să nu vadă o nouă insultă care le este adresată. Nu pot intra în curtea școlii fără să nu audă vreun mesaj răutăcios, care doare nespus de mult. Oare am putea să le fim alături, măcar în acest început de an, când mult prea mulți tineri tânjesc cu disperare după un ajutor care nu le vine de nicăieri și, lipsiți de curajul de a mai duce lupta vieții pentru încă un an, aleg să-și pună capăt zilelor?...
Din păcate, este cât se poate de adevărat. Dacă în primele două părți ale articolului am vorbit la modul general despre hărțuirea clasică (bullying) și cea virtuală (cyberbullying), creionând un portret al agresorului și analizând motivațiile din spatele comportamentului său, acum a sosit vremea exemplelor. „Teoria ne învață, dar exemplele ne pun în mișcare”, spune un cunoscut proverb latin. Și, am adăuga noi, ne conving să luăm atitudine și să acționăm. Pentru a reduce cât mai mult proporțiile fenomenului. Până nu este prea târziu. Pentru copiii noștri.
Megan Meier
Vom începe cu un prim caz tragic, petrecut din pricina hărțuirii virtuale. Atât acest exemplu, cât și cele ce vor urma ne-am dori să fie un semnal de alarmă atât pentru tinerii adolescenți care nu-și dau seama de consecințele până la care se pot îndrepta acțiunile lor, cât și pentru victime și părinții lor.
O adolescentă de 13 ani din Missouri, Megan Meier, și-a luat viața, spânzurându-se. La un an după acest tragic eveniment, părinții fetei au demarat o investigație pentru a afla cauza morții ei. În urma cercetărilor, s-a stabilit că responsabil a fost cyberbullying-ul căruia Megan i-a căzut victimă pe site-ul de socializare MySpace. În amintirea ei a fost întemeiată o fundație dedicată „conștientizării, educării și promovării unor schimbări pozitive, prin care să se prevină bullying-ul și cyberbullying-ul”[20].
Phoebe Prince
Un caz similar s-a petrecut cu o tânără irlandeză de 15 ani, Phoebe Prince, stabilită împreună cu familia în Massachussetts (S.U.A.). Victimă a cyberbullying-ului pe parcursul mai multor luni, ea avea să se sinucidă în ianuarie 2010[21].
Rebecca Sedwick
O fată din Lakeland, Florida, în vârstă de 12 ani, a fost insultată, înjosită, calomniată de mai multe colege de clasă, prin intermediul rețelelor de socializare. Nemaisuportând această hărțuială online permanentă, în septembrie 2013, Rebecca s-a aruncat în gol. „Ar trebui să mori!”, îi spunea cineva pe Internet. „De ce nu te duci să te sinucizi?”. Ajunsese atât de tulburată, încât i-a trimis unui prieten următorul mesaj: „O să mă arunc, nu mai pot să îndur...”. Mesajul a fost primit cu puțin înainte de sinuciderea ei.
Se pare că mama Rebeccăi vorbise cu conducerea școlii și îi închisese contul de Facebook al fetei. Însă, fără ca mama să o știe, cyberbullying-ul a continuat pe alte rețele de socializare mai puțin cunoscute, cum ar fi Kik Messenger, ask.fm și Voxer.[22]
Amy „Dolly” Everett
Amy Everett era o adolescentă cunoscută în Australia, în urma apariției sale într-un clip publicitar pentru pălăriile în stil cowboy „Akubra”, pe când avea 8 ani. Din nefericire, viața i s-a curmat tragic, la doar 14 ani, prin suicid, în urma hărțuirii online. Tatăl lui Amy i-a invitat pe hărțuitorii ei la funeralii, „ca să fie martori la distrugerea totală pe care au săvârșit-o”.
Compania „Akubra” a dat o declarație prin care își exprima condoleanțele și denunța bullying-ul: „Aceasta nu e o postare ușor de făcut... Dolly a luat decizia de a-și lua viața ca să scape de hărțuirea la care era supusă. Nu avea nici 15 ani. E de neînchipuit cât de copleșit se poate simți cineva încât să ajungă să vadă în sinucidere singura opțiune. Bullying-ul, indiferent sub ce formă, e inacceptabil. Este un abuz și a venit vremea să luăm atitudine atunci când observăm comportamente de acest gen. Dolly ar fi putut să fie fiica, sora sau prietena oricăruia dintre noi. Trebuie să ne asigurăm că oricine trece printr-un moment de răscruce are întotdeauna pe cineva cu care să poată să stea de vorbă”[23].
Sam Abel
Un adolescent de 14 ani din Worcester (Marea Britanie), pe nume Sam Abel, este o altă victimă a cyberbullying-ului. În ianuarie 2017, în urma mesajelor de ură primite pe rețelele de socializare, a decis să-și ia viața, sărind în gol de pe acoperișul unei parcări supraetajate. Mama sa, Anita, își amintește că, în ziua morții lui, Sam îi spusese că iese să facă o scurtă plimbare, dar nu s-a mai întors niciodată.
„În ziua aceea nu i-am spus nici măcar o dată că îl iubesc. Era singur, cu gândurile lui, pe care le purta în suflet de luni întregi înainte să urce acele trepte...”. Tatăl său, Mark, în vârstă de 50 de ani, declara: „E posibil să fie din cauză că avea succes la școală. Uneori colegii sunt invidioși și asta poate duce la hărțuire. Sper doar ca acei hărțuitori să poată supraviețui regretelor. Au destrămat această familie. Nu cred că oamenii realizează cu adevărat efectul pe care îl au faptele lor asupra celorlalți”. Mama lui adăuga: „Viața noastră nu va mai fi niciodată la fel. Eram o familie atât de unită... Ne e atât de dor de el...”.
Directoarea școlii îl descria pe băiat ca fiind „bun și inteligent”, excelând în multe domenii. „Nu aveam idee despre ce se petrecea. Politica noastră este de toleranță zero pentru hărțuire, fiindcă suntem conștienți de efectele acesteia. Copiii sunt sancționați”[24].
Rețeaua de socializare Snapchat, pe care au fost trimise mesajele de hărțuire, stochează mesajele doar pe o perioadă de 24 de ore, după care sunt șterse. Din această cauză, nu au putut fi recuperate pentru a fi furnizate poliției.
Amanda Todd
În octombrie 2012, o fată de 15 ani se sinucidea după ce fusese umilită pe rețelele de socializare. Cu ceva vreme înainte, Amanda postase pe YouTube un clip ca un strigăt de ajutor, în care își spunea povestea chinurilor sufletești prin care trecuse în ultimii trei ani: „Povestea mea: zbateri, hărțuire, tentativă de suicid și autovătămare”.
În 2009, a participat la un chat video online cu scopul de a cunoaște persoane noi pe Internet. Un necunoscut a convins-o să-i furnizeze o imagine cu ea într-o postură indecentă, după care a amenințat-o că va face publică imaginea respectivă. Amanda s-a văzut silită să se mute și să-și schimbe școala. Atunci acel individ a creat un cont de Facebook, folosind ca poză de profil imaginea indecentă a Amandei și adăugând, în lista de prieteni, elevi de la noua ei școală.
Tachinată și etichetată drept „târfă”, Amanda își va găsi consolarea în droguri și alcool, pentru a-și înăbuși anxietatea și atacurile de panică, ca și stările depresive. Familia s-a mutat din nou, Amanda a mai schimbat o dată școala, însă acel bărbat a continuat să difuzeze poza respectivă oriunde mergea ea. Amanda a avut atunci o tentativă eșuată de suicid, oferind un nou prilej pentru bullying.
La o lună după ce a postat pe YouTube clipul în care își spunea povestea vieții, Amanda s-a spânzurat, fiind găsită moartă în camera ei. Imediat după decesul ei, clipul a devenit viral, fiind vizionat de peste 1,6 milioane de utilizatori. Astăzi, clipul are 12,8 milioane de vizionări, făcând cazul Amandei unul dintre cele mai cunoscute de suicid provocat de cyberbullying.
Ce este însă cel mai tulburător, în opinia juristului Erik Gutenkunst, e lipsa de eficiență a autorităților în prevenirea hărțuirii online. Deși cunoștea situația încă din anul anterior (2011) și fusese notificată de fiecare dată când infractorul crea un nou cont de Facebook, poliția declara însă mereu că nu este nimic de făcut.
Povestea Amandei ilustrează câteva dintre caracteristicile cyberbullying-ului menționate în primele părți ale acestui articol. Astfel, accesibilitatea și anonimatul i-au permis infractorului să o tortureze pe adolescentă, nestingherit de faptul că au trecut mai mulți ani și fata a schimbat mai multe școli. Totodată, a trimis poza compromițătoare a Amandei colegilor, profesorilor și părinților, murdărind orice nouă încercare a fetei de a pune început bun și grăbindu-i sfârșitul tragic.[25]
Rehtaeh Parsons
Într-un caz asemănător, o tânără de 19 ani din Noua Scoție (Canada) s-a spânzurat, în aprilie 2013. Cu patru ani mai înainte participase la o petrecere unde consumase alcool, și un băiat o fotografiase într-o postură compromițătoare. Acea poză, postată pe Facebook, a fost sursa umilințelor și suferințelor la care a fost supusă Rehtaeh. A fost înștiințată atunci poliția, dar nu au fost găsite suficiente probe ca să se poată face arestări.
Patru ani mai târziu, după sinuciderea fetei, cazul a fost redeschis de poliție, care a declarat că a obținut noi dovezi, care nu își aveau originea pe Internet. În consecință, în august 2013, cei doi băieți au fost acuzați de pornografie cu minori, fiind însă eliberați condiționat[26].
Todd Loik
În septembrie 2013, deci la scurtă vreme după cazul de mai sus, un adolescent canadian de 15 ani din Saskatchewan și-a luat viața după ce a fost hărțuit, mai întâi la școală, apoi pe rețelele de socializare și, în cele din urmă, prin sms-uri.
În pofida faptului că atât mama lui Todd, cât și consilierul școlar au avut, ulterior, acces la mesajele cu pricina și au denunțat hărțuirea la care fusese supus băiatul, poliția canadiană a considerat că nu există suficiente dovezi și, în cele din urmă, cazul a fost clasat.[27]
Masacrul de la Columbine
Un ultim exemplu pe care îl aducem aici este cel al masacrului de la Columbine, alături de cazul Bryce McMillan. Spre deosebire de cazurile de mai sus, în care efectele cyberbullying-ului au fost depresia și suicidul, alți adolescenți, nemaisuportând repetatele hărțuiri, ajung la manifestări violente extreme îndreptate nu asupra lor înșiși, ci asupra celorlalți.
Așa s-a întâmplat în aprilie 1999, în ceea ce astăzi cunoaștem sub numele de „masacrul de la Columbine”. Doi elevi americani de liceu, Eric Harris și Dylan Klebold, ambii foarte înzestrați, chiar supradotați, și cu rezultate bune la școală, după ce au suferit patru ani în urma bullying-ului, au plănuit și înfăptuit un atac armat la liceul lor, în urma căruia și-au pierdut viața 12 elevi și un profesor, iar alți 24 de elevi au fost răniți. După crima atroce săvârșită, cei doi s-au sinucis.
Din păcate, cazul lor nu este singular. Bryce McMillan, un tânăr canadian, a fost hărțuit timp de doi ani de un alt bărbat, sub diferite forme: jigniri, umilințe, confruntări fizice, texte scrise cu graffiti în locuri publice și postări pe Facebook[28] (deci atât bullying, cât și cyberbullying). Ajuns la limita răbdării, Bryce a luat o armă și a tras șase focuri asupra casei hărțuitorului său. Înăuntru se aflau trei persoane, însă niciuna nu a fost rănită.
Cazuri grave. Cum ar fi putut fi evitate? Cum ar putea fi prevenite astfel de întâmplări pe viitor? Ultima parte a acestui articol va fi consacrată soluțiilor acestei probleme, a cărei amploare am observat-o deja, cu multă durere, în cele scrise până acum.
Adeseori, din păcate, când sunt puși în fața cyberbullying-ului, părinții, educatorii și autoritățile nu încep prin a descoperi cauzele care l-au transformat pe copil în agresor – în consecință, aplică pedepse nepotrivite. De asemenea, unii dintre ei minimalizează gravitatea problemei, considerând că ceea ce s-a petrecut a fost doar o „copilărie” ce poate fi trecută cu vederea, sau minimalizează chiar responsabilitatea hărțuitorului, gândind că o parte din vină o poartă victima, fapt ce-i provoacă acesteia o victimizare suplimentară.
O altă greșeală gravă este că nu includ, ca legiuitori, nici o mențiune la fenomenele de bullying și cyberbullying sau, puși în fața acestor fenomene, nu fac apel la secțiunile din lege care se referă la fapte ce pot intra în sfera cyberbullying-ului: infracțiunea de hărțuire, proferarea de amenințări, intimidare, furtul de identitate, infracțiuni informatice, incitarea la ură, mesaje false și apeluri telefonice indecente sau hărțuitoare, determinarea la sinucidere (art. 191 din codul penal actualizat) și infracțiunea de pornografie infantilă[29].
Soluții pentru combaterea cyberbullying-ului
O sumă de abordări, urmărite cu consecvență, ar putea restrânge amploarea acestui fenomen, precum și consecințele sale nefaste în viața copiilor noștri. Astfel:
1. cyberbullying-ul, sub orice formă și indiferent de amploare, este cu totul inacceptabil și poate fi combătut de părintele sau cadrul didactic care îl descoperă prin aplicarea unor sancțiuni, cum ar fi:
- interzicerea pentru o perioadă a unor activități preferate ale agresorului;
- retragerea sprijinului părintelui în astfel de activități;
- limitarea accesului agresorului la unele activități cu școala sau cu prietenii;
- eliminarea agresorului pentru un anumit număr de zile de la școală (ceea ce aduce cu sine absențe nemotivate care, dacă hărțuirea și deci pedeapsa aferentă se repetă, pot conduce până la repetenție);
2. supravegherea atentă a comportamentului agresorului, la școală și acasă;
3. pe rețelele de socializare, forumuri și alte forme de mesagerie instantanee, prima măsură ce trebuie luată este de a-l bloca pe agresor și, acolo unde este posibil, de a semnala problema administratorului site-ului respectiv, la care se va adăuga monitorizarea conturilor agresorului pe rețelele de socializare, a telefonului mobil și, la nevoie, chiar interzicerea accesului la acestea până la încetarea comportamentului de hărțuire;
4. stabilirea unor recompense pentru menținerea unei atitudini corecte;
5. consilierea psihologică a agresorului, pentru a-l ajuta să conștientizeze cauzele ce îl tentează să adopte astfel de comportamente;
6. consilierea psihologică a familiei agresorului;
7. organizarea unor activități în școală pentru conștientizarea și prevenirea fenomenului de cyberbullying, prin:
- dezbateri, la care să ia parte persoane experte (psihologi, consilieri, medici, asistenți sociali, polițiști, preoți) și persoane publice apreciate de copii și adolescenți;
- vizionarea de filme, documentare și piese de teatru pe tema hărțuirii și intimidării;
- organizarea de expoziții de desen, jocuri, teatru, povești terapeutice pe această temă;
8. organizarea unui program național de intervenție, care să includă:
- o serie de programe și activități prin care să se sporească în rândul populației conștientizarea fenomenului;
- un program educațional pentru copiii de școală generală, prin care să fie învățați ce înseamnă comportament acceptabil / inacceptabil pe internet și ce anume trebuie făcut atunci când se încalcă aceste limite;
- instrucțiuni pentru părinți și școli în vederea instalării unor programe care să-i împiedice pe copii să viziteze anumite site-uri;
- punerea la îndemâna copiilor a unor procedee și tehnici pentru combaterea fenomenului[30];
9. deoarece, din punct de vedere juridic, cyberbullying-ul nu este consemnat ca infracțiune în Codul penal, victimele pot depune plângere pentru infracțiuni asociate, prevăzute în lege, precum hărțuire, defăimare, insultă sau furt de identitate[31].
Cinci sfaturi pentru copii
În condițiile în care 69% dintre adolescenții și tinerii cu vârste între 13 și 22 de ani au simțit deja pe propria piele acest gen de intimidare virtuală (iar 20% dintre ei au avut deja de suferit), Valentine Lavie le propune părinților să-și înarmeze copiii cu cinci mijloace de a reacționa atunci când întâlnesc acest fenomen:
„1. Nu răspunde.
Primul lucru de făcut este... să nu faci nimic! Persoana care încearcă să te intimideze așteaptă din partea ta o reacție, indiferent care ar fi aceea. Intrând în legătură cu acea persoană, tu îi oferi exact ceea ce ea își dorește. Mult mai bine ar fi să o ignori, pur și simplu.
2. Cere ajutor.
Înștiințează-ți părinții, frații mai mari sau prietenul tău cel mai bun. Unirea face puterea! Scopul (cyber)bullying-ului este tocmai de a te izola, de a-ți conferi sentimentul că ești singur și detestat. Încă o dată, nu îi oferi agresorului această plăcere și vorbește despre asta cu cei din jurul tău.
3. Semnalează abuzul.
Acest gen de comportament nu este legal. Dacă crezi că merită efortul, poți depune plângere pentru hărțuire morală. Dacă nu, poți cel puțin să semnalezi abuzul pe platformele pe care are loc hărțuirea. Facebook și Twitter îți permit să semnalezi moderatorilor conținutul nepotrivit sau insultător.
4. Blochează persoanele indezirabile.
Astfel, această persoană nu va mai putea să te vadă nici pe tine, nici fotografiile tale, nici comentariile tale, și nu va mai avea nici un mijloc de a intra în comunicare cu tine!
5. Nu te răzbuna.
Tentația de a-ți face singur dreptate este puternică, așa că... de ce să nu-i cedezi? Dar gândește-te, cine o să te mai compătimească dacă și tu le faci rău celor care ți-au făcut rău? În felul acesta vei fi și tu la fel ca ei”.[32]
„Stop manifestărilor de ură online!”
Părintele George Morelli, un preot ortodox american din San Diego ce deține totodată și o diplomă de psiholog clinician, propunea drept soluții pentru fenomenul de cyberbullying ca, „în primul rând, să ne rugăm atât pentru victime și familiile lor, cât și pentru agresor. Totodată, dacă suntem în măsură să acționăm, putem emite avertizări corespunzătoare către autoritățile competente. A nu-i răspunde cu aceeași monedă unui agresor virtual poate conduce la o diminuare a hărțuirii. Un cyberbully se simte recompensat atunci când știe că își necăjește victima. Și, mai presus de toate, ca să învățăm să tratăm oamenii cu respectul ce li se cuvine, putem medita la pilda lui Iisus despre Judecata de Apoi: «Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut» Matei 25:40. Aceste căi și altele asemenea ne pot ajuta să tocim ascuțișul infam al săbiei cu două tăișuri al mediilor de socializare.”[33]
În anul 2014, ministrul canadian al Justiției, Peter MacKay, iniția proiectul intitulat „Stop manifestărilor de ură online!”, prin care intenționa nu doar să conștientizeze populația asupra fenomenului de cyberbullying, ci totodată să avertizeze asupra consecințelor legale posibile ale chinuirii altor persoane, care pot merge până la acuzații penale. MacKay afirma că scopul este de a le furniza tinerilor puterea să-și asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni și de a-i face să înțeleagă cu adevărat consecințele apăsării pe butonul „send”[34].
Un an mai târziu, ministrul francez al Educației naționale lansa o campanie de sensibilizare intitulată „Să spunem NU hărțuirii!”. Mesajul acestei campanii era următorul: „Bullying-ul, dacă nu vorbim despre el, nu va înceta”. De aceea, la rândul nostru am simțit că trebuie să facem cunoscute tuturor capcanele perfide în care pot cădea atât victimele, cât și agresorii și că, în măsura în care vom conștientiza fenomenul, vom lua și măsuri pentru a-l stopa, astfel încât cazuri precum cele ale tinerilor care s-au sinucis din cauza hărțuirii, despre care am scris în numărul trecut, să nu se mai repete niciodată.
Sursa: Familia Ortodoxă
NOTE
Am văzut lumina pe pământ într-un mic sat situat în vasta vatră a Ortodoxiei numită Colinele Tutovei, care a mai primit și metafora de Colinele Voievozilor, fiindcă majoritatea Sfintelor Biserici au drept ocrotitori pe sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil pe care neamul românilor îi numește voievozi.
Cum sunt născut în 1958 nu am scăpat de exilul pus la cale de regimul bolșevic așa că am părăsit satul la 14 ani și m-am mutat iar la sat, - după 40 de ani de pribegie prin mai multe orașe ale României. De data aceasta m-am stabilit în Filioara Agapiei situată în centrul numărul 1 al Ortodoxie românești, adică în Athosul românesc care îl reprezintă ținutul munților Neamțului. Deci am identitatea de țăran și m-am întors de la oraș tot cu statutul de țăran, dar artificializat.
Toate satele românești păstrează tainic un altar de paradis terestru, sau spus cu delicatețe: satul este locul unde fiii săi împrăștiați pe toate meridianele lumii sunt atrași irezistibil acasă, unde se simt pentru o clipă din nou copii. Fără nici o îndoială că satul e o taină și este locul unde s-a născut veșnicia după cum așa de profund a simțit și a exprimat, prin această metaforă genială, marele poet și filozof Lucian Blaga. Pentru că la sat nemurirea s-a născut din Pomul vieții care este Biserica Domnului.
De aceea nimeni, care e iubitor de Dumnezeu nu contestă faptul că centrul satului este Biserica. Aici sufletele devin vii de la naștere… prin sfântul Botez. Apoi tot aici se oficiază cununia religioasă care împreună și în chip tainic, întregesc omul desăvârșit prin primirea cuminecării cu trupul și sângele Domnului.
Toți știu că odată întemeiată, familia însăși devine o Biserică mai mică.
Poeții și geniile noastre s-au jertfit pentru ca Neamul nostru românesc să nască o cultură majoră și să aibă drept sursă de inspirație Evanghelia și toată Creația Domnului. Ei au dedicat poezii și imne satului. Cunoaștem cu toții poeziile închinate satului de către Eminescu, Blaga, Coșbuc, Depărățeanu și mulți alții.
Satele românești în proporție mare s-au format pe locul sau în apropierea vechilor sihăstrii mănăstirești. De aceea, oricine, simte la intrarea într-un sat, acea liniște ancestrală, izvorâtă din rai.
De fapt toate sihăstriile au avut și au drept sens refacerea sau rezidirea paradisului în sufletului călugărilor și al sătenilor, altfel spus ridicarea la înălțimea transcendenței.
În multe sate clopotele plâng, anticipând cumva iminenta urcare pe Golgota pentru a împlini și primi Învierea.
S-ar cuveni să opunem rezistență prin credință și cultură pentru a opri câtuși de puțin, ofensiva globalizării și a desacralizării care amenință să distrugă icoana satului de altădată. Dacă se va întâmpla această catastrofă, atunci va pieri cu siguranță și cuvântul dor din limba română, cuvânt care este o minune ce a dus la crearea culturii noastre.
Să nu uităm că originalitatea noastră are ca temelie Ortodoxia, care a fost și este trăită în viața de obște sătească. Prin aceasta suntem diferiți de vecinii noștri. Prin faptul de necontestat că avem câteva veacuri de creștinism în plus față de slavi, de unguri, bulgari și toți cei din jurul vechii Dacii.
E o întrebare care torturează pe oricine s-a născut în sat. Românului, chiar cel din ceața orașului, după ce vede satul românesc, fie și pentru o singură dată, i se vede o transfigurare pe chipul său, o seninătate ce-i topește toate depresiile.
Ce se va întâmpla cu satul românesc, eu nu pot răspunde dar am aflat un răspuns la Eminescu printr-un vers din Memento mori:
„Vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce, spre trecut”.
Deducem din acest vers că cine ignoră trecutul va trăi o cădere a prezentului.
Ideea sublimă ar fi aceasta că tot ce face și creează omul trebuie să le facă de pe înțelegerea de a fi colaboratorul lui Dumnezeu. Când se abate de la această idee asistăm la venirea haosului, a lipsei de sens și la căderea chiar din orbita timpului și la o plutire irațională în abisul infinitului. Aceste idei sunt foarte bine dezvoltate și argumentate de Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului. Trebuie să urmăm divinitatea, avem în acest sens porunca Mântuitorului: “Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți în numele meu să le faceți”. Această idee de colaborare este prezentată într-o manieră sigură de apostolul (1 Petru 4, 11), gândindu-se, fără îndoială la cuvintele Mântuitorului, citate mai sus: “Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru că întru toate Dumnezeu să se mărească prin Iisus Hristos”. Deci nu avem cum să zidim un alt infinit afară de cel făcut de Dumnezeu, dar putem prin actul creației să-l înfrumusețăm, să-l facem mai bun și mai frumos. Că doar nu degeaba a spus Dostoievski că frumusețea duhovnicească va salva lumea.
În încheiere prezentăm trei avertismente ale unor pericole care pot duce la căderea din prezent a temeliei creștine a Neamului nostru:
Primul se referă la o dezbatere care s-a desfășurat la Sinaia referitoare la eterna temă: Criza Educației. De remarcat că niciunul din cei prezenți acolo nu a pronunțat cuvintele educație religioasă , despre Hristos firește că nu s-a suflat nici un cuvânt. Să nu ne mirăm deci de faptul că auzim sintagma,, au început să se strice cuvintele”. E firesc, fiindcă sufletul nostru s-a deconectat de la Dumnezeu Cuvântul.
Al doilea lucru se referă la casa de la Văratic unde a locuit pentru o vreme Mihai Eminescu. Aș propune înființarea unei asociații care să se ocupe de refacerea casei. Firește că e o problemă subiectivă. Dar eu am fost foarte impresionat când am văzut singurătatea din jurul casei și starea de nepăsare care domnește și care m-a speriat. Deci e vorba despre o empatie infinită și personală pentru martirul poeziei române, Mihai Eminescu.
Al treilea avertisment care ne îndeamnă la trezvie maximală este faptul că s-a emis directiva europeană prin care în viitorul foarte apropiat se va introduce buletinul de identitate biometric standardizat. Această îndosariere electronică va transforma identitatea persoanei noastre umane într-un număr și va pregăti terenul pentru pecetea cea de tot urâtă, a Antihristului – 666. Frați creștini ortodocși români, treziți-vă și rămâneți statornici și de neclintit în Sfânta Credință Ortodoxă și nu vă îndoiți că „Aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră (1 Ioan 5, 4)”.
Nivelul argumentelor împotriva homeschoolingului este o dovadă puternică tocmai în favoarea acestui tip de educaţie
Nu e foarte înţelept să forţezi afirmaţii prea tranşante, mai ales legate de viitor, dar e de presupus că fără o ieşire masivă din învăţământul public nu va exista nicio şansă de a ieşi din iadul degenerării continue. Aşa că dezbaterea despre homeschooling este tonică, câtă vreme nu va determina o intensificare a reglementărilor şi o urmărire penală a părinţilor care încearcă să-şi salveze familia de la moarte sufletească şi retardare intelectuală. Măcar îi lămureşte pe cei naivi cu privire la cine doreşte cu adevărat libertate, normalitate şi cine vrea să-şi încordeze muşchii pe copiii altuia.
Intensitatea reacţiilor din partea establishmentului relevă, în acelaşi timp, o precaritate a argumentelor şi o deloc întâmplătoare identitate de opinii între ceea ce se cheamă în mod formal dreapta şi stânga.
Pe partea dreaptă, discursul este unul devenit clasic de acum: nu putem lăsa la mâna unor amărâţi de părinţi o problemă atât de sofisticată cum este educaţia. Avem nevoie de experţi şi specialişti care să facă evaluări, să propună criterii şi să identifice soluţii de reformă a sistemului pe bază de politici publice, fundamentate pe paperuri aparute in reviste peer review, omologate la rândul lor de alţi experţi, acreditaţi de specialişti, confirmaţi de tehnocraţi.
Iar premisa fundamentala este că în orice dezbatere serioasă trebuie date la o parte de la bun început “bălării” ca libertatea de alegere a părinţilor. O mostră elocventă la pachet cu aroganţa aferentă:
„Problema adevarata e capacitatea parintelui mediu de a evalua un bun (educatia) cu caracteristici speciale – post-experience good, merit good – in conditii de asimetria informatiei. Cu alte cuvinte, capacitatea lui de a decide asupra calitatii unui bun cu efecte in viitor, cand nu are informatia si competenta s-o facă.
Situatia e una standard asa ca nu ma lungesc aici, va las sa cititi intreaga istorie de 100 de ani a teoriei, disputelor si consecintelor intr-un manual de politici publice (nu sunt sigur ca materia se preda in homeschooling). Si da, asta este o tema legitima de dezbatere si public policy, nu o chestie de viata privata.”
Facem abstracţie de zorzoanele şi jargonul ubercompetent al unui superspecialist, le dăm cu grijă la o parte şi sesizăm rapid că argumentul e nul, fiind circular. După cum remarca un prieten referitor la fanfaronada de mai sus: „Profesorii etatişti sunt calificaţi nu pentru că au vreun rezultat mai valabil după vreun criteriu plauzibil (prin definiţie criteriul nu e ‘calificat’ decât daca dă rezultatul favorabil celor ‘calificaţi’!), ci pentru că beneficiază de asimetrie în ‘calificarea’ lor…”.
Nivelul argumentelor împotriva homeschoolingului (absenţa socializării, lipsa certificărilor, părinţi ocupaţi, etc) este o dovadă puternică tocmai în favoarea acestui tip de educaţie.
Acest lucru se poate vedea, de altfel, şi din obiecţiile provenite din partea stângă. Aici, accentul pică pe inegalitatea de şanse, imposibilitatea economică a categoriilor sociale defavorizate de a-şi scoate copii din sistemul public, şansele reduse din punct de vedere intelectual ale părinţilor de a le furniza lecţii de calitate, plus mult colectivism. De unde oamenii noştrii de stânga trag concluzia că alternativa aceasta este utopică pentru mase. Drept urmare, şi aici concluzia este de data aceasta implicită, decât să iasă cineva din gulagul copiilor, mai bine să stea toţi la grămadă acolo. Măcar este egalitate şi prietenii născute din condiţia de deţinut… şi multe amintiri frumoase despre cum ne-a făcut puşcăria oameni.
Un alt argument în vogă în panoplia socialistă este acela potrivit căruia părinţii săraci nu au capacitatea de a-şi educa corespunzător odraslele. După cum se întreba intrigat un artist cu fantasme conservatoare “crezi că nişte ţărani vor veni de la câmp şi vor sta să citească Schopenhauer cu copilul?!”. Ideea unei educaţii acasă, mai ales pentru tradiţionalişti, este tocmai că nu vei citi “Lumea ca voinţă şi reprezentare” sau alte texte născute din sensibilităţi bolnăvicioase, tipic moderne, ci te vei îndeletnici măcar cu câte ceva din artele liberale. Sau, după modelul Ion Creangă, cu cheia de boltă a învăţăturii primare, Psaltirea. “A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înțeles cu tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar la școală. „Că, dă, e păcat să rămâi fără leac de învățătură, zicea părintele; doar ai trecut de bucheludeazla și bucherițazdra: ești acum la ceaslov, și mâine-poimâine ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor” (“Amintiri din copilarie”).
Psaltirea a constituit de fapt abecedarul cel mai folosit pînă aproape de începuturile modernităţii. “Until the later medieval emergence of the book of hours, psalters were the books most widely owned by wealthy lay persons and were commonly used for learning to read“, se scrie chiar şi în progresivista şi, de preferinţă, de neutilizat wikipedia. Cei nemulţumiţi de această resursă pot consulta oricum “The Place of the Psalms in the Intellectual Culture of the Middle Ages”, de Nancy Elizabeth Van Deusen, unde concluzia este similară.
Cât priveşte părinţii cvasianalfabeţi, ei au furnizat de-a lungul timpului educaţie de calitate, potrivit unor criterii tari şi nu pe criteriile experţilor, după cum o dovedesc nenumărate exemple, de la Thomas Edison dat afară din şcoală până la Părintele Porfirie Bairaktaris, ajuns unul din cei mai mari duhovnci din Grecia.
În contextul mai general al argumentului de stînga nu mai amintesc decât periferic iluzia de-a dreptul sinucigaşă, dar explicabilă prin necunoaşterea economiei şi istoriei educaţiei, de a crede că sistemul de educaţie publică, pus la punct de bogaţi, îi va favoriza în vreun fel pe săraci. Din acest punct de vedere, homeschoolingul i-ar avantaja tocmai pe săraci, cărora le-ar permite să depăşească o segregare inevitabilă. Cât despre inocenţa antropologică tipic iluministă cu privire la egalitarismul educaţional,ea este doar un simptom caracteristic al bolii moderniste de care mult prea puţini dintre noi reuşim să scăpăm.
În concluzie, după cum observa cineva,” teoria şi istoria arată că insula muştelor lui Golding nu (mai) e doar peste mări şi ţări ci începe in Piteştiul celor mici, iar cea mai de plâns societate este cea care nu poate perpetua virtutea. Însă noi după Jane Austen trăim ‘după virtute’. Modernitatea gnostică (bazată pe reedecurare publică) a îngropat în sub 200 de ani peste 2000 de ani de civilizaţie a virtuţii.”
„Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine”. Pilde 1:7
Din păcate, în numele creșterii economice, omenirea se apropie de un dezastru demografic ca urmare a epuizării resurselor naturale. Nu numai că luăm de la natură credite pe care nu vom reuși să le mai rambursăm vreodată, dar sabotăm astfel și dreptul viitoarelor generații la o viață lungă și sănătoasă. Exploatarea intensivă a rezervelor este vinovată și de poluarea globalizată, cu consecințe dezastruoase asupra condițiilor climatice. Avertismentele coroborate ale unor părinți sfinți și ale experților în domeniu, cum că lăcomia omului și lipsa de recunoștință față de darurile lăsate de Dumnezeu pe pământ vor avea consecințe iminente asupra vieții cotidiene, nu mai pot fi puse la îndoială de nimeni. Fenomenele meteo extreme sunt deja obișnuite, deși toți cei ce am depășit prima tinerețe nu putem să nu rămânem uluiți de amploarea și intensitatea lor afirmând că așa ceva nu am mai pomenit vreodată. Într-un articol publicat pe site-ul Doxologia citim: "Dumnezeu nu este responsabil pentru degradarea mediului înconjurător deoarece, când a creat lumea, Dumnezeu le-a făcut pe toate „bune”. După potop Dumnezeu a zis: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut.” (Facere 8, 21)
Atâta timp cât credem în Dumnezeu, nu putem lăsa tot ce se întâmplă cu noi sau în jurul nostru la voia întâmplării. Singurul responsabil pentru schimbările climaterice este omul. Ştim de la Sfinţii Părinţi că starea omenirii la momentul creării era total diferită faţă de starea ei la momentul actual. Sfântul Simeon ne spune: „Adam a fost creat de Dumnezeu cu un trup nemuritor şi pus să stăpânească peste o lume nepieritoare.” Înainte de căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, ei erau eliberaţi de orice nevoie fizică, nu aveau nevoie de îmbrăcăminte, somn, relaţii trupeşti, de vicii, boli, durere, necazuri şi foame. Animalele ascultau de om şi nu îl atacau şi mâncau doar plante. Dumnezeu l-a lăsat pe om stăpânitor peste toată creaţia Sa. Moise ne prezintă umătoarele: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facere 1, 26) „Şi Domnul Dumnezeu, care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.” (Facere 2, 15, 19-20)
Dar când omul nu a mai ascultat de Dumnezeu, starea lui fizică s-a schimbat, i-a fost interzis să mai locuiască în Rai. Acum omul făcea cunoştinţă cu frica morţii, cu durerea, necazurile şi cu toate nevoile fiziologice. Era înclinat spre păcat, spre propriile lui nevoi, dorinţe. În centrul vieţii lui nu mai era Dumnezeu. Când omul cade, toată creaţia este distrusă. Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola sa către Romani: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o cu nădejde.” (Romani 8, 20)
Creaţia a avut de suferit şi a devenit pieritoare din momentul în care omul a cunoscut păcatul şi a devenit şi el muritor. Dar prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos omenirea a fost răscumpărată şi omenirii i-a fost redată starea de dinaintea căderii. Mântuitorul Iisus Hristos a desăvârşit omenirea prin biruinţa Sa asupra morţii. Porţile Raiului au fost iarăşi deschise oamenilor. „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8, 21) Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Creaţia suferă din cauza ta, omule.” Deci cine este responsabil de schimbarea climaterică şi de mediul înconjurător? Judecă tu omule."
„Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi" - Definiţia dezvoltării durabile, dată de către Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul „Viitorul nostru comun" cunoscut şi sub numele de Raport Brundtland.
Revenind la date și evenimente concrete legate de situația dramatică în care ne aflăm, dăm curs în continuare Comunicatului de presă dat la 9 mai 2019, în preziua Summitului informal al liderilor europeni de la Sibiu, de Organizația Internațională World Wide Fund for Nature (WWF), cu sediul la Gland, Elveția, în care a atras atenția asupra următoarelor:
Dacă toată lumea ar avea același stil de viață ca cetățenii europeni, din 10 mai 2019, am fi epuizat resursele pe care Pământul le poate genera într-un an, conform celui mai recent raport WWF și datelor Global Footprint Network. Mai mult decât atât, impactul UE asupra resurselor planetei este inechitabil: UE utilizează până la 20% din biocapacitatea Pământului, cu doar 7% din populația lumii.
Ne afundăm și mai mult în datorii pe care nu le vom putea achita vreodată
La nivel global, Earth Overshoot Day sau ziua în care terminăm resursele Pământului și începem să consumăm din resursele pe care ar trebui să le moștenească generațiile viitoare a picat anul trecut pe 1 august, o dată marcată din ce în ce mai devreme în calendar, în fiecare an. Pentru a acoperi necesarul de resurse naturale consumat în prezent de UE, am avea nevoie de 2,8 planete, mult peste media mondială, care este de aproximativ 1,7 planete și depășește ceea ce este sustenabil pentru planeta noastră. Începând cu anii 1970, cerem de la Pământ mai multe resurse decât acesta poate genera într-un an și ne afundăm și mai mult în datorii pe care nu le vom putea achita vreodată. Consecințele acestui consum excesiv sunt reprezentate de pierderea biodiversității, defrișări, diminuarea drastică a stocurilor de pește, deficitul de apă, eroziunea solului, poluarea aerului și schimbările climatice, ceea ce duce la fenomene meteorologice extreme mai frecvente, cum ar fi secetele, inundațiile și incendiile. Aceste amenințări, la rândul lor, provoacă tensiuni și conflicte și agravează inegalitățile socio-economice.
60% din amprenta ecologică a UE este alcătuită din carbon. Temperaturile lumii au crescut deja cu aproximativ 1 ° C, iar Europa a început deja să simtă impactul. Potrivit Agenției Europene de Mediu, inundațiile, secetele, valurile de căldură și alte fenomene meteo extreme au cauzat pierderi economice de 453 miliarde de euro între 1980 și 2017, dar și pierderi de vieți omenești: peste 115 000 de persoane din întreaga Europă[1].
Cel mai recent raport WWF – Living Beyond Nature’s Limits (n.r. Consumând peste limitele naturii) subliniază numeroasele diferențe dintre amprentele ecologice ale statelor membre ale UE și cele ale altor țări din lume. De asemenea, arată că, în pofida unor mari variații între țările UE, nici una dintre ele nu funcționează la un nivel sustenabil. Acesta reiterează concluziile din raportul științific al Platformei Interguvernamentale pentru Biodiversitate și Servicii Eosistemice (IPBES) [2] și oferă recomandări privind schimbările urgente necesare pentru a utiliza mai sustenabil resursele naturale. Raportul este lansat în același timp în care șefii de stat și de guvern ai UE se întâlnesc la Sibiu la summit-ul pe tema "Viitorul Europei" [3] și cu doar două săptămâni înainte de alegerile din UE. Reuniți la Sibiu la Ziua Europei pentru a discuta despre planurile strategice ale Uniunii în anii următori, șefii de state și guverne vor adopta Declarația de la Sibiu, care ne va trimite un mesaj de unitate și încredere în acțiunile europene comune. În urma discuțiilor de la Sibiu se va formula Agenda Strategică a UE 2019-2024 care va fi adoptată la Consiliul European în iunie. În draftul declarației discutată deja de guvernele statelor membre se menționează angajamentul de a se păstra viitorul pentru generațiile următoare ale europenilor și de a aborda împreună problemele globale, cum ar fi conservarea mediului înconjurător și combaterea schimbărilor climatice.
În acest context, WWF România solicită ca Agenda Strategică 2019-2024 să facă o prioritate fermă din dezvoltarea durabilă și lupta împotriva schimbărilor climatice și a pierderii biodiversității. Este important să protejăm și refacem natura sălbatică din Europa până în 2030 și să ne asigurăm că UE atinge emisii nete zero din perspectiva schimbărilor climatice până în 2040.
Politicile durabile ar putea a spori semnificativ economia UE, prin investiții, inovare mai rapidă, economii privind costurile și prin crearea de locuri de muncă noi. De exemplu, atingerea nivelului zero al emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2050 ar duce la creșterea PIB cu 2%, la creșterea ocupării forței de muncă, la beneficii pentru sănătate în valoare de 200 miliarde de euro pe an și la economisirea a 2-3 trilioane de euro prin renunțarea la importurile de combustibili fosili [4]. Plasarea dezvoltării durabile în fruntea agendei strategice Viitorul Europei, care recunoaște necesitatea de a aborda și stopa pierderea biodiversității și de a stabili un obiectiv ambițios, dar realizabil, de a atinge până în 2040 emisiile nete zero, va transmite un semnal puternic cetățenilor din întreaga Europă care să reflecte faptul că guvernele acordă atenție problemelor cu care omenirea se confruntă și că UE își poate îndeplini angajamentele asumate, asigurând în același timp statutul de lider la nivel global în domeniul climei și al biodiversității."
Așadar, dezvoltarea durabilă, așa cum este ea avută în vedere și în comunicatul de mai sus, a fost gândită ca o soluţie la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi caută în primul rând prezervarea calităţii mediului înconjurător. Dezvoltarea durabilă promovează conceptul de conciliere între progresul economic şi social fără a pune în pericol echilibrul natural al planetei. Ideea care stă la baza acestui concept este aceea de a asigura o calitate mai bună a vieţii pentru toţi locuitorii planetei, atât pentru generaţia prezentă, cât şi pentru generaţiile viitoare. Dezvoltarea durabilă aduce în prim plan un nou set de valori care va ghida viitorul model de progres economic şi social, valori ce vizează mai ales omul şi nevoile sale prezente şi viitoare, mediul natural – protejarea şi conservarea acestuia, precum şi atenuarea deteriorării actuale a ecosistemelor.
Surse:
[1] https://www.eea.europa.eu/data-and-maps/indicators/direct-losses-from-weather-disasters-3/assessment-2
[2] https://www.ipbes.net/
[3] Mai multe informații: https://www.consilium.europa.eu/en/meetings/european-council/2019/05/09/
[4] A Clean Planet for all A European strategic long-term vision for a prosperous, modern, competitive and climate neutral economy’, European Commission, Communication, 28/11/2018
Link-uri suplimentare:
http.www.wwf.eu/elections2019
http://data.footprintnetwork.org
Declarația de la Sibiu: https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2019/05/09/the-sibiu-declaration/
Dezvoltarea durabilă: http://www.anpm.ro/ro/dezvoltare-durabila
A IX-a ediție a Taberelor Școala Familiei și a III-a organizată în colaborare cu Soca Tour vă invită să lăsați deoparte orașul, zumzetul, treburile administrative și job-ul timl de o săptămână și să vă bucurați de un context aparte: natură, istorie, ateliere pentru toți membrii familiei ș timp de calitate petrecut împreună cu oamenii cei mai dragi dumneavoastră: familia!
Tabăra de lângă Sighișoara, pentru copii & adolescenţi cu părinţii se desfășoară în perioada 17-22 iunie 2019.
Cazarea se realizează la hotel – pensiune de 3*, în camera duble, triple și apartamente cu baie proprie, WI-FI, parcare, curte spațioasă și alte surprize plăcute!!
• Părinții participă la ateliere selectate Şcoala Familiei, precum:
– Comunicarea și Gestionarea Conflictelor din Familie,
– Caracteristici Masculine şi Feminine,
– Alimentaţie pentru Sănătate,
– Formarea Dependenţelor,
– Influența Ecranelor Electronice și Detoxifierea Digitală
– Rolul Muzicii în Dezvoltarea Copilului,
– Educaţia Sexuală,
– Ataşamentul Timpuriu și Logica Relațiilor Afective,
– Stilurile Parentale
– Introducere în Adolescență
– Formarea Caracterului,
şi alte subiecte legate de viaţa de familie.
• Copiii (de minim 4 ani) vor avea cercuri de comunicare, descoperirea și gestionarea emoțiilor, arte plastice și muzică.
• Adolescenţii vor participa la ateliere dedicate (dar și împreună cu părinții) despre comunicare şi conflicte, dezvoltare personală, alimentaţie, formarea dependenţelor, impactul ecranelor şi alte subiecte sensibile.
Tabăra propusă părinților și copiilor lor pentru prima săptămână a vacanței de vară oferă adulților posibilitatea de a participa la 7 ateliere Școala Familiei în timp ce copiii cu vârste cuprinse între 4 – 12 ani vor avea propriile activități, dar și posibilitatea de a petrece timp frumos împreuna cu părinții. Vor fi și sesiuni de înot, dar și de alte sporturi, iar adolescenții vor avea un program potrivit cu vârsta și preocupările lor.
În plus, vom putea vizita împreună obiectivele istorice din apropiere!
* Copiii cu vârste între 1 și 4 ani vor fi supravegheați și vor face activități specifice pe durata participării părinților la ateliere, asigurându-le astfel posibilitatea părinților de a se focusa asupra activității lor.
Program 17 iunie 2019 – sosirea în intervalul 13.00 – 16:00
Modul deschidere tabără 16.30 – 19.00
Cina 19.30 – 20.00
Program 18, 19, 20, 21 iunie 2019
Mic dejun 09.00 – 10.00
Ateliere/ cerc/ 10.00 – 13.00 (cu pauza gustare)
Pranz 13.00 – 14.00
Program liber 14.00 – 16.00
Ateliere/ cerc/ vizite/ jocuri în familie 16.30 – 19.30
Cina 19.30 – 20.00
Program 22 iunie 2018
Mic dejun 09.00 –10.00
Atelier de final tabără 10.00 – 13.00
Prânz 13.00 – 14.00
Program liber PLECARE
Costuri:
Familiile de 3 sau mai mulți membri beneficiază de 5-10% reducere!
Costul taberei este de 980 lei/ persoană, dar copiii înscriși până pe 6 mai 2019 beneficiază de un cost redus de 890 lei/persoană.
Rezervarea locurilor se face prin achitarea unui avans de minim 40% din costul de participare.
Costurile includ: cazare, masă, gustări, ateliere și cercuri pentru copii, toate materialele necesare atelierelor.
PLĂȚILE SE POT FACE ȘI CU VOUCHERE DE VACANȚĂ.
Contact: 0749 162 113 – Ștefania Hălăucă
contact@scoala-familiei.ro și inscrieri@scoala-familiei.ro
Website: Școala Familiei
Facebook: Școala Familei. Educație pentru părinți
NOTE:
Fostul fotbalist Mihai Neșu lansează miercuri, 22 mai 2019, ora 16:00, în cadrul Bibliotecii Județene din Oradea prima sa carte intitulată „Complex Natural pentru detoxofierea sufletului- Culegere de cuvinte ziditoare de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de la Sfinți Părinți”.
Cartea apare la Editura „Episcop Nicolae Popovici” a Episcopiei Oradiei cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sofronie, care semnează și un Cuvânt înainte intitulat „Rețetar duhovnicesc”.
Lucrarea continuă cu „100 de pastile duhovnicești” culese de Mihai Neșu, „pastile” care l-au întărit pe fostul fotbalist în momentele dificile din perioada paraliziei, suferință cu care se confruntă de 8 ani. Culegerea cuprinde citate din scrierile unor Sfinți Părinți ortodocși precum Efrem Filotheitul, Sfântul Paisie Aghiorâtul, Sfântul Serafim de Virița, Părintele Tadei, Sfântul Nicolae Velimirovici.
Cartea va putea fi achiziționată la prețul de 29 lei. Profitul obținut în urma vânzării va fi donat integral Fundației Mihai Neșu, care a înființat în anul 2015 Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilități neuromotorii „Sfântul Nectarie” în Oradea, unde 130 copii fac terapii constant, în regim caritabil.
Cărțile vor fi disponibile în curând online, pe site-ul Fundației Mihai Neșu, la magazinul Diecezana al Episcopiei Ortodoxe din Oradea, la Magazinul Mânăstirii Sfânta Cruce din Oradea și în alte locații care vor fi anunțate pe parcurs.
Detalii despre înscrierea și participarea la evenimentul de lansare al cărții puteți afla pe site-ul oficial al Episcopiei Oradiei.
Citește și: Orice întâlnire cu Mihai Neșu este o lecție de viață – PS Sofronie
Foto credit: Episcopia Oradiei
- începând din 4 iunie 2019 -
Prin Cafedemia, Asociația Ortopraxia propune iubitorilor de carte să se întâlnească la o cafea pentru a discuta între ei și cu invitații noștri despre cărți, autori și teme importante. Activitățile Cafedemiei:
Sunt la dispoziție: proiector, flipchart, internet, cafea/ ceai, cărți pe tema întâlnirii etc.
Primele întâlniri (mese rotunde):
Data |
Tema |
Invitați |
4 iunie |
Psihoterapie și duhovnicie (1) |
Pr. Ciprian Bîlbă |
11 iunie |
Hărțuirea pe internet |
Lect.univ.dr. Andrei Drăgulinescu |
18 iunie |
Familia (re)găsită între Geneză și Apocalipsă |
Prof. Gabriel Braic |
Evenimentele din Cafedemie se fac cunoscute prin:
Cafedemia: un loc de întâlnire, de relaxare și de bucurie.
Vă așteptăm!
Adresa Asociației Ortopraxia: Făgăraș, str. Tudor Vladimirescu 42. Intrarea se face prin Librăria Ortodoxă Fereastra Sâmbetei: str. Pe Vale 10. Activitățile Cafedemiei au loc (funcție de vreme) pe terasă (în curte) sau în sala de cursuri și conferințe (la etaj)
***
Ideile bune încep cu o cafea bună.
Cafeaua ne face severi, serioși și filozofi (Jonathan Swift).
Toate revoluțiile s-au născut în cafenele.
Lăsaţi casele conspirative – supravegheaţi cafenelele! (Napoleon Bonaparte).
O cană de cafea împărţită cu un prieten înseamnă că ai gustat din fericire și ți-ai petrecut cu folos timpul.
Incredibil cum lumea începe să se schimbe prin ochii unei cești de cafea (Donna A. Favors).
Librăria Fereastra Sâmbetei vă invită marți, 4 iunie 2019, ora 16.00 la o masă rotundă cu tema ”Psihoterapie și duhovnicie”, având ca invitat pe părintele Bîlbă Ciprian Valentin.
Mulți se întreabă ce legătură este între teologie și psihoterapie. Teologia este o psihoterapie cu asistența și ajutorul lui Dumnezeu, iar psihoterapia este o teologie în care numele lui Dumnezeu nu e prea des folosit. Psihoterapia îți clarifică/vindecă în primul rând relațiile tale cu semenii, cu mediul social, cu lumea aceasta, pe când teologia și duhovnicia te ajută să te raportezi la lumea valorilor spirituale.
Ceea ce contează este că centrul de interes, atât al psihoterapiei (și a altor terapii), cât și al iubirii divine, este omul. Dar cum se influențează și întrepătrund acestea două rămâne să discutăm la această întâlnire cu părintele Ciprian. Vă așteptăm cu idei, cu întrebări și sugestii.
Părintele Bîlbă Ciprian Valentin este doctor în Teologie și doctorand în Psihologie. Este preot de 15 ani (în prezent în parohia Toderița) și profesor la Liceul Teologic Sfântul Constantin Brâncoveanu din Făgăraș.
Locul: Asociația Ortopraxia (Librăria Fereastra Sâmbetei - www.agaton.ro), Făgăraș, str. Tudor Vladimirescu 42 (intrarea de pe str. Pe Vale nr.10)
OFERTA SPECIALA
OFERTA SPECIALA de data nașterii: aceleasi reduceri si conditii ca mai sus, dar indiferent de valoarea comenzii, numai pentru cei cu data nașterii in perioada promotiei (dacă au data nașterii înregistrată înContul meu) și dacă comanda este făcută în cele 7 zile de dinaintea datei nașterii.
Pentru difuzori, distribuitori, pangare discounturile sunt cele negociate sau din contract
Da, cuvine-se cu adevărat să o fericim pe Maica Domnului, dar mai mult se cuvine să fim conștienți și responsabili pentru aceste binecuvântări din Biserica noastră. Să nu fim nepăsători sau nesimțitori față de acest izvor îmbelșugat de dragoste și milă! Să nu fim reci și nerecunoscători față de Maica noastră!
Cum ne putem arăta recunoștința? Ascultând de îndemnurile sale. "Faceți orice vă va spune" (Ioan 2, 5), ne îndeamnă Maica Domnului, arătând către Fiul său. Suntem cu adevărat evlavioși față de Maica DOmnului dacă suntem credincioși Fiului său, dacă ascultăm toate poruncile Acestuia și dacă cinstim ceea ce cinstește Dumnezeu. Aceste cuvinte ale Maicii Domnului au fost rostite, după cum știți, la nunta din Cana Galileii, iara acest prilej ne ajută să înțelegem, printre altele, ce cinstesc, în mod deosebit, Iisus și mama Sa prin pilda arătată: viața, nașterea de prunci, căsătoria, familia.
Iubiți credincioși, vă îndemn cu toată dragostea și umilința să fim cât mai conștienți și mai angajați în mărturisirea și în protejarea vieții și familiei, ca să nu secăm Izvorul Tămăduirilor Maicii Domnului.
Episcopul Macarie Drăgoi
Predici:
Experiența vederii lui Dumnezeu (θεοπτία) de către Sfinți, tradiția isihastă și filocalică, precum și cultul Bisericii nu sunt în acord cu concepțiile teologiei post‑patristice, care discreditează cele trei dimensiuni ale vieții bisericești – experiența vederii, isihasmul și cultul – și, în esență, nu fac altceva decât să protestantizeze teologia ortodoxă.
Teologia post‑patristică aspiră să tâlcuiască Scripturile folosind ca instrument rațiunea, închipuirea și gândirea speculativă, iar nu inima. Vrea dumnezeiasca Euharistie fără arderea inimii, fără Rugăciunea inimii, se referă la „ontologia persoanei”, iar nu la urcușul omului de la după chip la după asemănare, adică la îndumnezeire. Vorbeşte despre întâi‑stătătorul adunării euharistice, iar nu despre proroc, vorbeşte despre Învierea lui Hristos fără trăirea tainei Răstignirii, care reprezintă tradiţia isihastă de nevoință. Aspiră să răspundă la subiectele pe care le lansează cultura contemporană şi nu se referă la biruința lui Hristos, la biruința creștinului prin puterea lui Hristos împotriva diavolului, a stricăciunii şi a morții. Se preocupă de lume, şi nu de transfigurarea omului, vorbeşte de estetică şi artă şi trece cu vederea asceza rânduită de Părinți. Doreşte să primească răspunsuri la întrebări ale culturii contemporane şi nu se interesează de împărtășirea omului de slava tainei Crucii şi a Învierii lui Hristos.
Aceasta este problema teologiei post‑patristice și a oricărei alte teologii care nu este bisericească.
Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie
- Coperti cartonate.
Nădăjduiesc în utilitatea Îndrumarului atât pentru preoții duhovnici de mir, cât și pentru elevii seminarelor teologice și studenții de la facultățile de teologie din țară care, datorită actualelor programe didactice, primesc prea puține cuvoștințe legate de administrarea corectă a Tainei Sfintei Spovedanii și sunt lipsiți de exercițiul aplicării epitimiilor ăn consens cu învățătura Bisericii Ortodoxe.
Sunt dator a sublinia aici că această carte este, în bună parte , și rodul îndrumărilor pe care le-am primit, de-a lungul formării mele în școlile teologice, de la profesorii mei: pr. Iorgu Constanținescu (Buzău), pr. prof. dr. Ene Braniște, prof. Iorgu Ivan și pr. prof. dr. Nicolae Necula (București) a căror imagine de dascăși rarisimi o port mereu în suflet.
Pr. Eugen Drăgoi
CUPRINS
Tâlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni, Timotei, Tit și Filimon ale Slăvitului și Prea-lăudatului Apostol Pavel de Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul.
Îndreptarea tălmăcirii, note ale ediției și înainte-cuvântare: Florin Stuparu.
„Nu cuteza să tîlcuiești tu însuți Evanghelia și celelalte cărți ale Sfintei Scripturi! Scriptura a fost întocmită de către Sfinții Proroci și Apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfîntului Duh: «Toată prorocia Scripturii nu se face cu a sa dezlegare. Pentru că niciodată nu s-a făcut prorocie prin voia oamenilor, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtîndu-se de Duhul Sfînt» (2 Petru 1:19-21). Așadar, cum să nu fie o nebunie tîlcuirea ei după bunul plac? Sfîntul Duh, Care a grăit prin Proroci și Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinții Părinți. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît și tîlcuirea lui sînt daruri ale Sfîntului Duh. Numai această tîlcuire o primește Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această tîlcuire o primesc adevărații ei fii! Cel care tîlcuiește după bunul plac Evanghelia și întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei de către Sfinții Părinți, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăși Sfînta Scriptură.”
Sfîntul Ierarh Ignatie Briancianinov
Oriunde ne-am uita în această lume, pretutindeni vedem doar stricăciune, deșertăciune și păcat. Pretutindeni predomină cele pământești și stricăcioase, conversațiile deșarte și lipsite de conținut, faptele pline de deșertăciune – care aproape că nu ne aduc aminte deloc de cer, de Dumnezeu și de viața de dincolo. Numai în casele evlavioase, icoanele lui Iisus Hristos, ale Preacuratei Sale Maici și ale sfinților Săi le aduc aminte celor care vor să înțeleagă că suntem creștini, mădulare ale lui Hristos și moștenitori ai Împărăției Sale; că așteptăm învierea morților și viața veacului viitor, în care ne vom uni cu Domnul și cu sfinții, curățindu-ne de orice întinăciune a trupului și a sufletului. Așadar, vedeți ce diferență există între Biserică și lume! Vedeți cât de folositor îi este și câtă nevoie are creștinul să vină la Biserica lui Dumnezeu, să se educe pentru patria cerească, să se sălășluiască în el Duhul lui Hristos, ca să se cultive în el trăsături cerești și sfinte! Căci unde, dacă nu aici, veți auzi Cuvântul lui Dumnezeu; unde, în afară de Biserică, vă vor fi puse la dispoziție tainele credinței; de unde veți lua puteri de a trăi creștinește? Toate acestea sunt în Biserică și le primim de la Biserică. De aceea să îndrăgiți să frecventați Biserica lui Dumnezeu și să vă faceți pe voi înșivă biserici vii ale lui Dumnezeu „ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (I Pt. 2, 5).
Autorul
- Coperti cartonate.
După primul volum din operele efremiene, dedicate erminiilor scripturistice, acest al doilea volum se ocupă de redarea omiliilor închinate celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe lângă omiliile care poartă acest titlu, am adăugat încă şase opere efremiene care au tangenţă cu subiectul volumului în cauză. Am optat deci pentru o grupare a omiliilor şi am încercat să urmăm cât mai fidel linia editorului grec.
Sperăm că acest volum va contribui şi mai mult la valorificarea reală a operei Sfântului Efrem Sirul şi va conduce spre o meditaţie profundă la sensul vieţii.
„Am auzit despre Judecată, dar am luat-o în batjocură. Am auzit despre moarte şi am trăit ca şi cum aş fi nemuritor. Iată, am ajuns lipsit de pocăinţă şi nu este cine să mă izbăvească. Iată, cer ajutor şi nu este cine să mă ajute. Iată, sunt condamnat şi nu este cine să mă slobozească. Dreaptă este Judecata lui Dumnezeu! De câte ori am vrut să mă pocăiesc şi din nou am făcut mai rău! De câte ori am îngenunchiat spre pocăinţă şi din nou m-am arătat neascultător! De câte ori m-a miluit [Dumnezeu], iar eu din nou L-am mâniat pe Dumnezeu!”
Sfântul Efrem Sirul
O nouă lucrare a biologului P. V. Marchesseau, în care vom putea găsi fiecare o interpretare a stării de sănătate în funcție de tipul morfologic căruia îi aparținem.
„Exteriorul reflectă bine interiorul, este o lege indiscutabilă. Ca urmare a unor agresiuni ale mediului înconjurător, din tipul originar au apărut unele tipuri, succesive, mai puţin pure, pe care le considerăm „deviate” din tipul de origine. Răspunsurile neuro-glandulare la aceste agresiuni sculptează în mod progresiv aceste tipuri morfologice secundare pe două căi: cea a dilatării şi cea a retractării.
Se ştie că formele feţei reflectă cu fidelitate pe cele ale trunchiului. Această „cheie” a morfologiei, cu rare excepţii, este suficientă pentru a trage anumite concluzii cu privire la întregul corp.” P. M.
CUPRINS
Dacă noi, la nivel personal sau comun, nu vom învăţa să trăim duhovniceşte din revelaţiile tainice care ne sunt oferite permanent în Liturghie, ci vom rămâne numai la nivelul de trăire sufletesc, însăşi Liturghia va fi pentru noi neînţeleasă, în mare parte. Adesea ni se pare că „duhovnicesc” înseamnă o stare sufletească extrem de înaltă, sublimă şi apropiată de Dumnezeu. În realitate, din lectura rugăciunilor şi din analiza icoanelor sfinţilor, vedem cu claritate că există o ruptură între aceste două sfere. Există o limită între nivelul sufletesc şi un cu totul alt nivel, cel al duhului, unde Dumnezeu lucrează într-un cu totul alt mod.
Bineînţeles, tot ceea ce se întâmplă în om se reflectă de asemenea şi în sfera sa sufletească, şi în cea trupească. Ceea ce se întâmplă în duh, nu reprezintă ceva sufletesc, oricât de înalt ar fi, ci este împărtăşire de ceva care depăşeşte caracterul creat. Din acest punct de vedere, experienţa ascetică, aşa cum o înţelege Ortodoxia, comportă un caracter specific.
Liturghia ca stăpânire a lui Dumnezeu asupra acestei lumi prin noi trebuie să continue în afara bisericii. Împărtăşiţi fiind, intrăm în lume îmbrăcaţi cu puterea lui Hristos, pentru ca să smulgem lumea aceasta din mâinile stăpânitorului acestei lumi, pentru a aduce lumea aceasta în dar şi jertfă şi prinos lui Hristos; pentru ca lumea aceasta să iasă din
categoria timpului şi să intre în categoria veşniciei. Liturghia este neterminată. Noi ieşim din biserică cu pace, pentru a continua Taina Liturghiei în afara bisericii, sfinţind tot ceea ce constituie lumea noastră şi făcând-o parte a Împărăţiei cerurilor.
Am intrat sub un acoperiş pentru a mă adăposti puţin de vremea rea. Lângă mine s-au înghesuit și alții. Îndată ce vremea s-a indreptat, cei mai mulți au năvălit în clădirea de alături. Se pare că era o biserică. Am intrat și eu ca un tâlhar. Oare m-or fi văzut cineva? Nu de alta, dar aș fi rănit-o pe bunica și ar fi început anchetele și întrebările.
...Flăcări noi îmi pătrundeau în piept. Cele rostite de preot, bunica le spunea de mulţi ani, dar cu alt înţeles. Însă nu cumva aveau acelaşi înţeles, dar noi n-am vrut să le vedem astfel? Dar bunica? Exclus. Bunica este cadru de partid, este o autoritate pe care o respectă toţi, nu este o femeie habotnică a bisericii. Dar iarăşi... dacă bunica... nu, nu, i-ar fi retras toate rangurile şi ar fi trimis-o în Siberia.
Ieșind din biserică, ceilalți făceau plecăciune adâncă și semnul Crucii. Dar eu... eu cum aveam să plec? Fără plecăciune, fără semnul Crucii? Aş fi dat de bănuit.Mai bine să plec ultimul... Dar n-am apucat...
CUPRINS
Din punct de vedere al veşniciei, soarta oricărui om nu depinde, sub nicio formă, de circumstanţele vieţii lui, ci numai de modul cum se foloseşte de circumstanţele respective, date de Dumnezeu. Domnul cunoaşte structura
duhovnicească a fiecăruia dintre noi şi, în iubirea Sa, îi oferă fiecărei persoane condiţiile vieţii pământeşti cele mai favorabile pentru dobândirea vieţii veşnice.
Noi vedem doar caracterul exterior al faptelor străine, dar nu avem idee deloc despre sensul şi motivaţiile lor interioare. Urmărind faptele altora, încercăm cu naivitate să evaluăm în mod corect omul şi faptele lui. Dar nu aşa judecă Dumnezeu, Care se uită nu la faptă, ci la inima omului, ştiind toate circumstanţele vieţii sale şi mişcările sufletului. El evaluează într-o cu totul altă cheie chiar şi ceea ce, fără nicio îndoială, reprezintă un păcat în ochii noştri.
De fapt, atunci când vorbeai cu ea simţeai că devenea tu, era ca şi când ţi-ai fi vorbit ţie însuţi, nu te adresai unei monahii. De aceea, nici nu spunea nimic, nu te corecta, şi ca urmare te simţeai foarte confortabil împreună cu ea, aşa cum te simţi cu tine.
***
Maica nu era zâmbitoare, dar ochii îi zâmbeau. Cuvântul ei era mereu frumos, avea multă bucurie în inimă. Simţeai ceea ce au spus ucenicii la Schimbarea la Faţă: Bine este să fim noi aici48. Nu voiam să mai plecăm de lângă ea. Când se liniştea, stătea deseori la soare, pe balcon, şi-ţi dădeai seama că se roagă. Asta se vedea intens pe faţa ei, sentimentul că este un om care a «plecat» prin rugăciune.
***
Noi, oamenii, suntem fiinţe nefericite. Scormonim, căutăm, vrem, suferim, cădem, şi îngerii nevăzuţi care ne însoţesc, având-o ca şi prietenă pe maica Gavrilia, ne curăţesc, ne răcoresc şi ne zâmbesc. Ridicaţi-vă, spun ei. Chiar dacă aţi căzut, nu contează, ridicaţi-vă iarăşi şi iarăşi. La capăt ne aşteaptă Bucuria lumii. Să mergem, să înaintăm, Hristos ne
aşteaptă. Amin.
Nu este suficient doar să te rogi, ci să şi fii atent. Să priveghezi, să fii atent la gânduri, să le struneşti cu multă îndemânare, altminteri ele te vor stăpâni, şi la sfârşit vei ajunge de batjocură demonilor. Nu am văzut suflet care să se roage să înainteze, să aibă foloase duhovniceşti, fără curăţirea de gândurile ascunse.- Cuviosul Iosif Isihastul
Nu aripile sunt cele care pot să îl înalţe pe om deasupra pământului, ci curăţenia şi simplitatea inimii. Trebuie să fii simplu în faptele tale şi neprihănit în gândire şi în simţăminte. Prin inima curată Îl vei căuta pe Dumnezeu. Prin simplitate Îl vei găsi şi te vei bucura de El. Inima curată trece uşor de porţile cerului. - Părintele Amfilohie Makris
Oamenii astăzi nu se sfinţesc pentru că nu vor, nu se silesc pe sine, nu iubesc pe Dumnezeu şi cele cereşti şi nu păzesc poruncile Lui. Cauza provine de la noi înşine. Ea provine din înclinaţia noastră rea, din ignoranţa noastră, din puţina noastră dragoste pe care o avem faţă de Dumnezeu şi faţă de cele cereşti şi din marea noastră atracţie faţă de materie şi de cele lumeşti. - Părintele Filothei Zervakos
Lumea are nevoie astăzi de duhovnici buni. Dacă aceştia ar exista, nu ar mai fi atâţia psihiatri. - Sfântul Paisie Aghioritul
Despre ce sfânt vorbim în această seară, dragii mei?
- Sfântul Gheorghe! au spus copiii într-un glas.
Cum să nu știe ei ce sfânt este mâine?!
- Da, despre el. Știți care țară poartă numele lui?
- Georgia, răspunseră în același timp Gheorghiță și Georgiana.
- Da, așa este. În plus, Sfântul Gheorghe este sfântul patron al mai multor țări, între care și Anglia, și al multor orașe, cum ar fi Genova.
În România, orașul SFântul Gheorghe îi poartă numele, iar unul dintre cele trei brațe prin care Dunărea se varsă în Marea Neagră se numește Sfântul Gheorghe. Mari conducători l-au avut ca ocrotitor, precum Sfântul Voievod Ștefan cel Mare
Antologia care constituie cea mai mare parte a acestui volum cuprinde texte din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi sau ale marilor monahi din lumea ortodoxă, din toate epocile, care ne luminează spre a înţelege cum era, în desăvârşirea din rai, legătura dintre om şi celelalte vieţuitoare, pentru ce această legătură s-a degradat în timp, ce putem învăţa de la animale – domestice sau sălbatice – despre natură, despre noi înşine şi despre Dumnezeu, şi cum sfinţii – a căror vieţuire şi duhovnicie sunt pentru noi pilde vrednice de urmat – au izbutit să restatornicescă o legătură nu doar paşnică, ci şi prietenoasă cu animalele, având faţă de ele – fără urmă de idolatrie – purtări cinstitoare şi iubitoare, redobândind starea din rai, în care legătura omului cu creaţia era în deplină armonie, potrivit voii dintru început a Creatorului.
Jean‑Claude Larchet
***
Oare nu vedem, oriunde ne-am îndrepta ochii, cum Ziditorul hrănește, adapă și îmbracă toate făpturile Sale? Hrănește furnicile în pulbere; hrănește fiarele în munți; hrănește peștii în mare. Când vine vremea rece, trimite rândunelele și cocorii în țări calde, și le hrănește acolo cât e iarna de lungă, iar ursului îi găsește vizuină unde să hiberneze. El adapă arborii și ierburile, colinele și pajiștile, verdeața și florile. E vreo făptură pe fața pământului pe care s-o fi făcut Dumnezeu și apoi să o fi părăsit golașă? Cine altul îmbracă pe leu și pe tigru, și pe lup, și pe vulpe? Cine-i coase haină păunului, și corbului, și cine clădește țestoasei carapace și peștelui solzi, dacă nu El? Cine dă oilor lână, și păr caprelor, și țepi porcului, și piele boului, și coamă calului, dacă nu El? Cine brodează aripile fluturelui și talia viespei și cine face pavăză gâzelor în iarbă și frunziș?
Sf. Nicolae Velimirovici
Cartea de faţă a fost gândită ca un ajutor tocmai în această situaţie. Pentru că, până la urmă, toate aceste întrebări pe care ni le punem nu sunt noi. Toţi câţi au fost pe pământ înaintea noastră au murit – şi cei mai mulţi dintre ei bolnavi, dar nici pe departe nu au murit cu toţii descurajați, deznădăjduiți, fără a conștientiza sensul propriilor suferințe. Mulţi au murit în pace. Mulţi şi‑au trăit ultimii ani, ultimele luni de viață, cu mare plinătate, putere și bucurie. Mulți au fost vindecați de boala ce părea fără scăpare, murind cu mult mai târziu decât le preziseseră medicii.
Dialogurile din cartea ce vă stă înainte vă vor descoperi secretele atitudinii corecte față de boală şi vindecare, atitudine ce ne ajută să ne depășim slăbiciunile, descurajarea, și să trăim din plin, păstrându‑ne până la capăt, în sensul cel mai înalt al cuvântului, calitatea de Om.
Dialoguri cu:
Valentin Ştefanovici, veteran de război
Andrei Dorobanţu, fizician
Dan C. Mihăilescu, critic literar
Dan Puric, regizor
Dinu C. Giurescu, istoric
Gheorghe Zamfir, muzician
Dorel Vişan, actor
Leon Dănăilă, neurochirurg
Mihai Nicolae, arhivist
Pavel Chirilă, profesor doctor
Manuela Hărăbor, actriţă
Tase, gropar
Prefață de Cornel Constantin Ciomâzgă.
De la Revoluţia din decembrie, statul român nu face altceva decât să se destrame. E un proces lent de degradare a României şi a componentelor sale. A limbii şi a culturii. (...)
În bună parte, politicienii care au condus ţara au fost o adunătură, oameni care nu au urmărit și nu urmăresc interesul ţării. Termenul de „patrie” a dispărut din vocabularul cotidian. Patria nu mai există. Patriotismul nici atât. (...)
Acum e o ofensivă împotriva religiei ortodoxe, cea care a ţinut această naţiune. Şi, în general, e o ofensivă împotriva religiilor istorice ale Europei. Scopul acestui multiculturalism este să facă un amalgam din toate identităţile naţionale pentru ca oamenii să nu mai aibă puncte de reazem în sinea lor.
Academician Dinu C. GIURESCU
Rugăciunea necurmată este arma cea mai puternică în drumul desăvîrşirii sufleteşti. Sfînta rugăciune este aceea care coboară asupra omului darul Duhului Sfînt. Taina rugăciunii nu se îndeplineşte în anumite ore hotărîte, căci toată vremea ce rămîne în afara acestora este timp pierdut. Rugăciunea trebuie făcută deci neîncetat. Din citirea Sfintelor Scripturi vine lumina înțelegerii, care, după aceea, se schimbă cu dumnezeiască schimbare. Trebuie a ne instrui în aşa fel ca mintea să ajungă a pluti oarecum în Legea Domnului, după călăuzirea căreia se cuvine a ne întocmi şi viața. Cînd omul îşi într‑armează sufletul cu cuvîntul lui Dumnezeu, el se umple de acea înțelepciune care‑l ajută să deosebească ce este bine şi ce este rău. Citirea să se facă în singurătate şi toată luarea‑aminte să fie adîncită în adevărurile Sfintei Scripturi, din care să primească într‑însul acea căldură care porneşte izvorul lacrimilor, căci acestea încălzesc pe om în întregime şi‑l umplu de daruri duhovniceşti care‑i înviorează mintea şi inima mai mult decît orice cuvinte.
Sfîntul Serafim de Sarov
Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni a slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul.
Îndreptarea tălmăcirii, notele ediției: Florin Stuparu.
Se cuvine ca în toate zilele, iar mai cu deosebire în Duminici, proiestoșii bisericilor să‑i învețe pe toți clericii și pe norod cuvintele bunei‑credințe, culegînd din dumnezeiasca Scriptură înțelesurile și judecățile adevărului. Și să nu calce hotarele cele acum puse sau predania Părinților purtători de Dumnezeu. Ci, și cuvînt scripturistic de s‑ar porni, pe acesta să nu‑l tîlcuiască altfel decît cum au așezat luminătorii și învățătorii Bisericii prin cărțile lor. Și mai mult întru acestea să sporească, decît alcătuind cuvinte ale lor, ca nu cîndva, poate, nefiind îndestulați la aceasta, să cadă din cuviință. Căci, prin învățătura mai‑înainte zișilor Părinți învățîndu‑se, noroadele cele alese și bune și cele nefolositoare și vrednice de lepădat își vor îndrepta viața spre mai bine și nu vor fi vînate de patima necunoștinței; ci, luînd aminte la învățătură, se vor ascuți spre a nu pătimi rău și, de frica muncilor celor ce se gătesc, își vor lucra mîntuirea.
(Canonul al 19‑lea al celui de al 6‑lea Sfînt Sinod a toată lumea)
Talcuirea Epistolei către Evrei a slăvitului și Prea-Lăudatului Apostol Pavel de Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul.
Îndreptarea tălmăcirii, note ale ediției și înainte-cuvântare: Florin Stuparu.
Rugăciunea necurmată este arma cea mai puternică în drumul desăvîrşirii sufleteşti. Sfînta rugăciune este aceea care coboară asupra omului darul Duhului Sfînt. Taina rugăciunii nu se îndeplineşte în anumite ore hotărîte, căci toată vremea ce rămîne în afara acestora este timp pierdut. Rugăciunea trebuie făcută deci neîncetat. Din citirea Sfintelor Scripturi vine lumina înțelegerii, care, după aceea, se schimbă cu dumnezeiască schimbare. Trebuie a ne instrui în aşa fel ca mintea să ajungă a pluti oarecum în Legea Domnului, după călăuzirea căreia se cuvine a ne întocmi şi viața. Cînd omul îşi într-armează sufletul cu cuvîntul lui Dumnezeu, el se umple de acea înțelepciune care-l ajută să deosebească ce este bine şi ce este rău. Citirea să se facă în singurătate şi toată luarea-aminte să fie adîncită în adevărurile Sfintei Scripturi, din care să primească într-însul acea căldură care porneşte izvorul lacrimilor, căci acestea încălzesc pe om în întregime şi-l umplu de daruri duhovniceşti care-i înviorează mintea şi inima mai mult decît orice cuvinte.
Sfîntul Serafim de Sarov
Din tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale altor Părinți la Faptele Sfinților Apostoli adunate pe scurt de preafericitul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, transliterate din chirilică, îndreptate și împodobite cu felurite însemnări din Sfinții Părinți: Florin Stuparu.
Multora, cartea aceasta [Faptele Apostolilor] nu le e cunoscută nicicum, nici ea, nici cel ce a scris‑o și a alcătuit‑o. Pentru aceea, de nevoie am hotărît să mă apuc de tîlcuirea aceasta, ca și pe cei ce nu știu să‑i învăț, și nici să nu las o atît de mare comoară să se tăinuiască și să fie ascunsă. Căci ea nu ne folosește pe noi mai puțin decît înseși Evangheliile, fiind plină de atîtea drepte dogme și mai ales de lucrurile săvîrșite de Duhul. Deci să nu o trecem pe ea cu vederea, ci să o cercăm cu toată luarea‑aminte și cu de‑amănuntul. Căci e cu putință a vedea că aici, în Faptele Apostolilor, spunerile și proorociile mai‑nainte grăite de Hristos în Evanghelii au ieșit în lucru, și că adevărul strălucește într‑însele.
Sfîntul Teofilact al Bulgariei
Seria de tîlcuiri verset cu verset al cărţilor Vechiului Testament, finalizată prin volumul XVIII, se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene, dar aducînd, de cîte ori este cazul, şi precizări istorice şi filologice de dată recentă. Autorii îmbină rigorile teologiei cu exigenţele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariştilor şi studenţilor în Teologie, dar şi intelectualităţii creştine în general.
Lansare de carte
Până a nu citi cele două volume de poezii : ”Cerurile deschise” și ”Hristosfera” , ambele apărute în 2018, îl cunoșteam pe autor ca un monah erudit (publicase două volume de eseuri și două romane), un om cu o biografie spectaculoasă. Are o pregătire muzicală universitară, la care a adăugat la anii maturității o pregătire teologică, cu un doctorat în domeniu, obținut în SUA la Los Angeles.
În asemenea condiții mi se părea riscantă abordarea poeziei, preocupare ce se asocia mai natural la vârsta tinereții. De aceea, am fost curios să descopăr universul creației sale poetice și reflectarea spiritualității monahale.
Cele două volume mi se par două cărți gemene, fără a fi identice. Cuprind ambele o poezie de inspirație religioasă, creștin – ortodoxă și aparțin unui practician al cultului, ce-și dezvăluie fidelitatea ”cred și mărturisesc”. Se resimte în versuri sursa livrescă de inspirație, cărțile biblice, altitudinea teologică, de la care emană și mesajul etic și intențiile pedagogice ale mesajului. Cele de până aici ar da impresia că autorul a realizat un compendiu teologic, dacă nu și-ar concretiza ideile într-o comunicare de vocație estetică, imagini sensibile declanșatoare de emoții.
Volumele lansate astăzi au trăsături unificatoare, dar diferă în același timp prin mesaj și destinație lirică. Le mai apropie ca aspect tipografic asocierea dintre vers și icoană, o icoană de patrimoniu a cărei revelație picturală se așază ca un ecou la versurile de alături.
”Cerurile deschise” conține poezii cu destinație școlărească, ce aduc o anume solemnitate în jurul evenimentelor creștine și se pretează a fi recitate la clasă, în ora de religie sau la serbările școlare. În acest cadru revelația împărăției cerești, mesajul educativ și tema timpului alcătuiesc motive de meditație. Remarcăm din acest volum pastelul ”Vecernie atonită”, un sonet în care peisajul de la Athos ne apare sacralizat, precum lucirile unei icoane.
Volumul ”Hristosfera”, pe lângă titlul original, acaparator, ne întâmpină cu imagini mai complexe, generatoare de atitudini. Întreaga structură poetică construiește o amplă antiteză între două lumi : lumea ce venează și năzuiește spre sacru, având drept călăuză valorile moralei creștine, în contrast cu lumea care s-a înstrăinat de sacru și se degradează sub apăsarea păcatului. Ca urmare, tonul psalmic cu care jubilează împlinirile voinței divine se transformă în satiră și diatribă la acuzarea celor nevrednice de măreția celestă. Poetul se alarmează când proliferează minciunea, rătăcirea întro ”Ec-lipsă totală”, când se deschide Cutia Pandorei, încât omul constată ”mă sluțesc și mă afund” .
Bancherii, lacomi de puteri și averi, ajung ”Stăpânii lumii, bufonii minciunii”, iar diversitatea, în loc de armonie devine adversitate. Aroganța, intriga, unelte ale diavolului, devin nenorociri, refăcând acum un ” Babel de la Bruxell” .
O asemenea panoramă răzbate convingător în poezii precum ”Tremur”, ”Orbitori”, ”Avânt”, aceasta din urmă transmițând un optimism întemeiat pe credință. În asemenea creații mesajul ideatic se sprijină pe imagini estetice, sugestive, expresivitate, mister, deschideri în interpretare, elemente ce asigură convingător, valoarea scrierilor lui Alexandru Mihail Niță, un veritabil poet.
Lansare de carte
Când părintele Ciprian Bâlbă, m-a invitat să spun câteva cuvinte despre liniștitoarele volume de poezie ale monahului Alexandru Mihail Niță, am avut o oarecare temere, deoarece pentru mine, un mirean ortodox în simțire, deficitar poate în ceea ce privește tipicul nevoinței creștine, nu-mi este chiar la îndemână să vorbesc despre poezia creștină, chiar dacă îmi sunt aproape poeziile charismatice ale unor poeți creștini ca: Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Costache Ioanid, Vasile Militaru, Tudor Arghezi sau Traian Dorz. Dar când am văzut că ne asemenăm însă, în multe privințe, că am practicat și unul și altul muzica simfonică, că ne exprimăm ideile folosind ca instrument de comunicare limbajul poetic, inovând pe anumite teme existențiale, am prins curaj. Iar titlul unuia dintre volume , Hristosfera – versuri cu icoane, chiar m-a incitat în a rosti câteva umile cuvinte.
Stimat auditoriu, există o întrebare de bun simț căreia trebuie să-i dăm un răspuns, la începutul acestui demers – Ce este Hristosfera, ce înseamnă acest termen care nu figurează în DEX ? ne lămurește autorul chiar din prima poezie a volumului intitulată provocator cu aceeași denumire: …Peste Univers și Terra/ Unde-i Raiul de cleștar/ Și străluce/ Hristosfera. Practic, material Hristosfera este atotcuprinzătoare, este acel înveliș Unic, care însumează ne atenționează poetul, Terra cu deja ale sale clasice geosfere, menționate în poezie (atmosfera, hidrosfera, biosfera, litosfera), dar și Universul. După cum știm, Universul este infinit în timp și spațiu, astfel că aceste caracteristici pot fi atribuite conform principiului analogic și Hristosferei. Dacă ne-am limita doar la atât, ar însemna însă să avem o simplă abordare pozitivist-deterministă, și am sărăci Hristosfera de ceea ce îi este specific, ceea ce constituie un ethos sinergic inconfundabil, și anume componenta spirituală, o spiritualitate profundă, creștin arhetipală, ce derivă din existența lui Hristos, fiul lui Dumnezeu, omniprezent întru (termen drag lui C. Noica) ființă. În accepțiunea poetului Hristosfera are un înțeles integrator, spiritual, religios, necomparabil și inimitabil, mult mai profund decât cel conferit de isihastul Vasile Andru în Amintiri din Hristosferă sau de iezuitul Pierre Theilard de Chardin care a încercat să reconcilieze religia cu știința, militând pentru un sistem filozofic de tip struțo-cămilă cantemiristă. Și pentru a ne ajuta să înțelegem pe deplin sensurile vizibile și mai puțin vizibile ale Hristosferei, autorul, iubitor de muzică și poezie recurge la versuri cu icoane, versuri sfinte, versuri sacre, deoarece icoana este o reprezentare plastică a divinității sau după cum afirmă poetul în poezia Prodromița din volumul Versuri cu icoane, Icoana, glas al iubirii depline sau Icoana, fereastră deschisă la cer.
Michel Houellbeque, autorul francez al mult comentatului roman Serotonine, care a anticipat protestele ,,vestelor galbene,, din Franța, în dialog cu filozoful B. H. Levy, în volumul Inamici publici, apreciază ascendentul poeziei asupra celorlalte genuri literare. Poetul Alexandru Mihail Niță știe deja acest lucru, din moment ce a ales să-și exprime ideile cu ajutorul mesajului poetic, un mesaj cu sonorități isihaste, cu o prozodie liturgică specifică, cu nuanțe ludico – empatice și o mare abundență de idei religioase, idei care la rândul lor pot constitui subiecte incitante existențial ca demers poetic sau eseistic, idei de sine stătătoare. Exemple: Unde ne găsim ? (Eclipsa totală), o întrebare de o simplitate covârșitoare, dar necesară pentru vremurile pe care le trăim, și nuanța prinde contur într-o altă neliniște interogativă de aceeași factură, Dar unde este lumea, unde a ajuns ? (Unde?), iar dorința de cunoaștere persistă și se regăsește în modul persuasiv de a continua jocul cunoașterii euristice prin intermediul altor întrebări: Unde este Taina care ne-a pătruns?/ Și unde-i e sfârșitul, unde s-a stins? De unde e Lumina care ne-a cuprins? (Unde ?). Unele versuri sunt axiome ce nu pot fi contestate la nivelul demersului profan: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate/ Judecați, bătuți și-ntemnițați/ Lanțuri vor purta cu demnitate (Fericirile prigoanei) sau Fericiți cei sărăciți din poezia cu același nume, sau Fericiți cei săraci cu duhul mândriei (nota bene), Împărații sunt toți goi (Stăpânii lumii, bufonii minciunii), o afirmație care ne taie pofta de a ne mai dori tronul și huzurul material al oricărui asupritor.
Eul liric este prezent în volumele de față prin propriile neliniști și judecăți de valoare ale poetului, ce găsește puterea de a recurge la pilde sau soluții salvatoare, pentru a veni în sprijinul pământenilor tentați de marasmul sărăcăciosului hedonism senzorial: Biserica este salvarea,/ Slujbele și ascultarea, Iertarea și împăcarea/ Cu toți cei din jurul tău/ Și cu bunul DUMNEZEU (Dies Irae – Ziua mâniei lui Dumnezeu) sau Ia aminte, vremea-i scurtă,/ rugăciunile te-așteaptă (ibidem).
Poetul stăpânește tehnica versificației și remarcăm utilizarea figurilor de stil, predominant a repetițiilor, metaforelor și comparațiilor foarte sugestive: Moartea e o minciună bună sau Moartea e doar plecare (Minciuna morții), Timpul/ Ore răsucite (Tremur), Ascunde-mă, Doamne, de negura din mine/ În Lumina Slavei Tale. (Ascunde-mă, Doamne…) – de reținut această idee cu iz freudian, practic suntem amenințați de negura subconștientului, iar salvarea nu o putem găsi decât în interiorul hristosferei, în lumina slavei Mântuitorului și nicidecum într-un orgasm libidinal după cum a teoretizat Sigmund Freud; Torente de scântei/ Gânduri și idei (Ploaie).
Există o temă recurentă, în poezia lui Alexandru Mihail Niță, care apare obsesiv, tema timpului, care nu-i dă pace autorului, și pe care o interpretează diferit în funcție de situație. Este de înțeles această preocupare deoarece raportul ființă – timp este un subiect omniprezent în filozofie. În 1927, filozoful german Martin Heideger a încercat să elucidize misterul, într-o lucrare neterminată, intitulată chiar Ființă-Timp, nereușind în fond, decât să ofere o interpretare subiectivă a dasein –ului german și să justifice existența unor noi curente neconformiste și ireligioase ca existențialismul sau deconstructivismul. Într-o viziune mult mai umană, neconflictuală, directă și cu o atitudine omniscientă, poetul se miră sau surprinde timpul, nemăsurabil ca și concept universal, atemporal, măsurabil și învingător în raport cu perisabila ființă umană: CLIPA, fărâmă de timp,/ Coboară vremea din cer (Spațiu virtu real), Peste bolta anilor/ Sub povara vremilor (Ogorul arat), Vremea se sparge în țăndări de clipe (Neant, Beznă și…Lumină) – un vers superb cu un substrat filozofic profund, exprimat liric printr-un limbaj poetic fără cusur, Clepsidra se răstoarnă,/ Nisipul s-a topit,/ Timpul nu se toarnă,/ De-acum, spre infinit. (ibidem), Anii se-adună/ În veacuri și ere. (Devi-Ieri), Aripa timpului peste lume se-apleacă (Aripa timpului) – un vers profund, ce ar putea fi folosit ca un corolar al explicării raportului existențial al ființei cu Hristosfera, Timpul din ani măsoară gigante distanțe (Eshaton) – distanțe ce duc spre mântuirea finală în Împărăția lui Dumnezeu, Când vom ieși din timp și vreme (Dies Irae-Ziua mâniei lui Dumnezeu) – un vers edificator care certifică perisabilitatea materială a ființei, Culoarea timpului aprinsă/……………../ Topește viața în veșnicie (Culoarea timpului).
Poezia cu iz creștin a lui Alexandru Mihail Niță este o elegie liturgică senină și luminoasă, este o interogație necesară raportată la destinul ființei, este un tratament spiritual ortodoxist, panaceu al vindecării sufletești, de angoasele și incertitudinile prezentului sau ale viitorului. Este o certitudine, o treaptă din scara Sfântului Ioan Scăraru, care crește într-un singur sens, spre miezul hristosferei, în scopul mântuirii și al continuării spirituale, într-un alt plan de realitate spre Cerurile deschise/ Cu făclii aprinse/ gata să primească/ Jertfa omenească…(Cerurile deschise).
Se apropie Sfânta Duminică a Floriilor, în care așa după cum se menționează în cele patru evanghelii (ale lui Marcu, Matei, Luca și Ioan), Mântuitorul și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim, înaintea Săptămânii patimilor. Spiritul speranței, exprimat prin lumina solară a hristosferei ne copleșește. La poetul Vasile Alecsandri, Vin Floriile cu soare/ și soarele cu Florii (Floriile), într-o poezie asemănătoare ca titlu, poetul pe care îl cinstim astăzi, reafirmă rolul luminii, în sens multiplu, pentru tot ceea ce înseamnă dinamica vieții, la firul ierbii: Florile, iată, din nou s-au deschis/ Petale sărută lumina/ Stropii de Soare din Paradis/ Cheamă la lucru albina. (Floriile).
În volumul Ereticii, G. K. Chesterton afirmă că cele trei virtuți mistice, pe care Biserica le numește virtuți ale harului sunt credința, nădejdea și dragostea. Le regăsim cu prisosință în poeziile din volumele prezentate azi, care de altfel, sunt imnuri închinate credinței prin cinstirea dreaptei măsuri a Dumnezeirii hristosferice, dragostea față de aproape, față de noi, cei care: Suntem aici, pe scoarța Terrei/ Furnici mărunte, dar fecunde (Născociri – Nenorociri), nădejdea că în ciuda tuturor vicisitudinilor (războaie, hazarduri naturale sau tehnologice), …Omul Nou, Creștinul, nu a fost învins. (Vremea primenită). Și iată o concluzie optimistă, care ne dă curaj, speranță, ne fortifică, această speranță este Omul Nou Creștin (să nu-l confundăm cu omul nou al ideologiilor totalitare din sec. XX), omul nou actual, care așa după cum intuia Andre Malraux, va fi religios în sexolul XXI sau nu va mai fi de loc, iar părintele Mihail nu numai că întărește această supoziție, dar prin versurile sale, chiar o confirmă.
Recomand aceste poeme ale ortodoxiei, pline de har și de spiritul divinității, cu sinceritate și recunoștință față de cel care s-a nevoit pentru ele, cu încrederea că va mai avea puterea și tăria, să ne mai ofere și alte gânduri, într-o exprimare armonică, lirico-liturgică, din preplinul credinței sale, pentru noi păcătoșii, supuși greșelii, dar dornici de izbăvire.
Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) |
|
Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
"Fericit cel ce citeşte… |
Revista Porunca Iubirii Editor Preşedinte: Ioan Cismileanu |