Buna Vestire

Editura Agaton Martie 2019
Sumar:
- Postul Paștelui - Școala Duhovnicească a Bisericii (VIDEO)
- Constantinopolul respinge organizarea unei reuniuni panortodoxe privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina
- Schimb de scrisori și de replici între Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe locale pe tema Ucrainei
- Știri externe - martie 2019 (EXT)
- Schismaticii din Ucraina – câteva noțiuni istorice și canonice
- Știri interne - martie 2019 (RO)
- BIG-BANGUL BIBLIC
- Pârjolul Cetății Sodoma (VIDEO)
- Icoana, fereastră spre adevăratul Dumnezeu
- DICȚIONARUL Postului Mare
- Armele și foloasele Postului Mare (VIDEO)
- Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2019
- Mesaje catehetice în Postul Mare
- Mândrie şi autocunoaştere - nimic nu e rău în sine dacă se ia cu măsură / ştiinţă
- Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul!
- Crucea preoției cosmice
- Fericirea: Zboară! Nu aştepta să-ţi crească aripi
- Scara spre Cetatea Raiului (Video)
- Părintele Gabriel Bunge, o cale de redescoperire a Ortodoxiei în Occident
- Sfântul român din Marsilia, Ioan Cassian (Video)
- Misiunea Ortodoxă Română în Țara Soarelui Răsare
- Icoana - CHIPUL LUI DUMNEZEU
- Rugăciuni în Prima Săptămână a Postului Mare (din cântările Triodului)
- Bioethica militans (IV): Sfântul Ioan „Gură Vindecătoare” sau despre un subiect delicat
- Conferința Curajul schimbării (VIDEO)
- Când evlavia poporului trebuia să fie suprimată prin forță
- An omagial - Satul românesc (III)
- Statul de drept. Semnificaţii constituţionale contemporane
- Copiii sunt în pericol din cauza abuzului de smartphone și rețele wifi
- Să nu întoarceți capul înapoi! - Poezii
- Maestrul Brâncuşi - spiritualitate şi comuniune. Elogiu simplităţii creatoare
- Conferința Teologie și știință – divergențe și convergențe (Video)
- Lista centrelor care oferă servicii de consiliere ajutor în criza de sarcină
- Unic din prima secundă - Marșul pentru viață, martie 2019
- Închinare la Sfânta Cămașă a lui Hristos (Paris, 7 aprilie)
- Cronica trăirilor de la capătul lumii - Sergiu Ciocarlan (CARTE)
- Îndrumări duhovnicești - Arhim. Efrem Filotheitul (CARTE)
- Omilii la rugăciunea: Doamne și Stăpânul vieții mele... - Sfantul Inochentie Arhiepiscopul Odessei (CARTE)
- Au fost şi ei cândva copii: Cuviosul David - Ana Iacov (CARTE)
- Omilii la Cartea Apocalipsei vol I - Arhim. Athanasie Mitilianaios (CARTE)
- Vârstele vieții spirituale - Paul Evdokimov (CARTE)
- Ghid de călătorie cu Hristos prin Postul Mare
- Postim pentru Hristos - Arhimandrit Vasilios Bacoianis (CARTE)
- Inima în Marele Post - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
- Buna Vestire - Marius Vasileanu (CARTE)
- Carte de rugăciuni ce se citesc înaintea icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului - *** (CARTE)
- Părintele Ioan Iovan în oglinzi paralele - Marius Vasileanu (CARTE)
- Ce trebuie să ştii înainte de căsătorie - Elena Morozova (CARTE)
- Cuvînt pentru pocăinţă - Sfantul Nicodim Aghioritul (CARTE)
- Manual de greacă biblică - Constantin Georgescu (CARTE)
- Cum să luptăm cu diavolul - Cuviosul Paisie Aghioritul (CARTE)
- ¤ Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
- Paradiziaca expediție vol. 1 - Alexandru Mihail Nita (CARTE)
- Paradiziaca expediție vol. 2 - Alexandru Mihail Nita (CARTE)
- Cine a făcut lumea noastră? - Anca Stanciu (CARTE)
- Dăruiește-i viața - *** (CARTE)
- Dragostea părintească de la Cinciş. Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre - Natalia Corlean (CARTE)
- Maxime şi cugetări aghiorite - Dionisios Tambakis (CARTE)
- Grădina inimii - Sf. Imparateasa Alexandra Feodorovna (CARTE)
- Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Știința mărturisitoare - Razvan Codrescu (CARTE)
- Leacuri mănăstirești. Vol. 2 - Mariana Borloveanu (CARTE)
- Sfaturi pentru viața de familie - Sf. Porfirie Kavsokalyvitul (CARTE)
- Părintele Constantin, pe urmele Călugăriței Laurenția, cea nebună pentru Hristos - Pr. Constantin Catana (CARTE)
- Ispita libertății. Memorii - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)



Tema lunii
Postul Paștelui - Școala Duhovnicească a Bisericii (VIDEO) - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
 



ACTUALITATEA religioasă
Constantinopolul respinge organizarea unei reuniuni panortodoxe privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina
 

Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului a respins solicitarea patriarhului Ioan al X-lea al Antiohiei privind organizarea unei discuții panortodoxe referitoare la acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, scrie publicația religioasă Cerkvarium, menţionând că Ioan al X-lea, care conduce biserica din Siria, "este considerat unul dintre cei mai dependenți ierarhi de Rusia".

Solicitări similare au fost adresate lui Bartolomeu I de alte două biserici autocefale aflate în sfera de influență a Moscovei - cea poloneză și cea cehă, menționează Rador și Radio Chișinău. Bartolomeu i-a răspuns lui Ioan al X-lea printr-o scrisoare, subliniind că organizarea unei reuniuni a bisericilor ortodoxe cu privire la noua biserică ucraineană este inutilă.

"Vă aducem la cunoştinţă că, după ce patru bisericii ortodoxe, fără motive din punct de vedere bisericesc şi duhovnicesc, au refuzat să ia parte la reuniunea Sfântul Sinod, iar vechea voastră biserică a fost una dintre acestea, Patriarhia Ecumenică are motive întemeiate să se abțină de la organizarea unei astfel de întâlniri la nivel general ortodox, o întâlnire care ar fi inutilă, deoarece va conveni doar că participanții nu sunt de acord între ei", se arată în răspunsul adresat de Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului către patriarhul Ioan al X-lea al Antiohiei.

Bartolomeu mai aminteşte că biserica din Antiohia, precum și cea Rusă, Bulgară și Georgiană au ignorat Sfântul și Marele Sinod din Creta, în 2016, ceea ce lipseşte aceste biserici de dreptul moral de a solicita discuții panortodoxe.

"Marea Biserică Sfântă a lui Hristos, în căutarea dragostei și a sacrificiului de sine, nu a interesului propriu sau a presiunilor, pentru unitatea poporului ucrainean și pentru a pune capăt separării și dezbinării între milioanele de credincioși aflate nedrept în afara Bisericii canonice, a acordat autocefalia Bisericii din Ucraina", mai precizează Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.

În plus, potrivit patriarhului de Constantinopol, ideea de a dezbate statutul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei la nivel panortodox este utopică, deoarece o astfel de reuniune presupune participarea reprezentanților bisericii ucrainene în sine, iar Moscova nu recunoaște acest lucru.

"Nu este un secret faptul că Biserica Ortodoxă Rusă s-a opus cu fermitate acordării autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina și, prin urmare, va folosi dreptul său de veto, la fel cum procedează puterea seculară a Federației Ruse în Consiliului de Securitate al ONU", menţionează publicaţia Cerkvarium, citată de rbk.ua. Sursa: Agenția BucPress – www.bucpress.eu

După cum și noi am informat, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a exprimat în mod oficial în chestiunea Autocefaliei Bisericii din Ucraina, accentuând deopotrivă asupra incapacității Moscovei de a rezolva conflictul care durează de trei decenii, dar și faptul că decizia Constantinopolului ar trebui validată în cadrul unui sinod panortodox. BOR a insistat asupra grijii și responsabilității pe care le poartă românilor din Ucraina, cerând garanții scrise cu privire la continuitatea vieții lor bisericești în parohii în care să se slujească în limba română și care să continue a fi subordonate Patriarhiei de la București. Analizând comunicatul de presă al Sfântului Sinod al BOR, publicația turcă Daily Sabath a concluzionat că BOR ar putea recunoaște Biserica din Ucraina, cu anumite condiții specifice.

Rolul Patriarhului Daniel și al BOR

Într-un articol disponibil integral pe Activenews, se face o comparație între schisma de la 1054 și pericolul schismatic al crizei privind autocefalia Ucrainei, analiză în care se arată și cum vede autorul rolul de mediator al Bisericii Ortodoxe Române:

"Patriarhia Română are și experiența obținerii autocefaliei ca o consecință a obținerii independenței de stat, și experiența păstoririi credincioșilor în afara teritoriului statului român (inclusiv a unui episcop francez în Sinod). Ca număr de credincioși, număr de clerici, mănăstiri, BOR este a treia ca mărime în lumea ortodoxă. Întrucât primele două state care au cei mai mulți credincioși ortodocși, Rusia și Ucraina, sunt chiar cele prinse în conflict, poziția BOR va fi foarte importantă pentru celelalte biserici locale. Aceste două elemente poziționează BOR într-o poziție cheie în criza de față.

În plus, mai există un element care dă o mare responsabilitate BOR în această criză. Ierarhii lumii ortodoxe cunosc anvergura teologică a Patriarhului Daniel. Cuvântul său este și cuvântul unui dintre cei mai competenți teologi contemporani. De aceea, Patriarhul Daniel are responsabilitatea să intervină cu argumente teologice pertinente în criza curentă Constantinopol–Kiev–Moscova, în problema principiilor acordării autocefaliei și, în general, în problemele ortodoxiei. Faptul că a propus organizarea mai deasă a unor sinoade pan-ortodoxe este un pas înainte uriaș care, dacă va fi urmat de celelalte biserici locale, va fi foarte benefic ortodoxiei.

Problema autocefaliei este în primul rând o problemă teologică, o problemă de căutarea a unei forme prin care Biserica Universală ascultă de voia lui Dumnezeu. Așa cum la diferite sinoade ecumenice sau locale, părinții participanți au căutat adevărul și voia lui Dumnezeu în probleme dogmatice sau în probleme de practică concretă, acordarea autocefaliei este acum una dintre marile provocări ale Bisericii Ortodoxe Universale. Dacă BOR va rezista presiunii Constantinopolului și a factorilor politici superiori României și va gândi teologic, și alte Biserici autocefale vor putea invoca precedentul BOR. Între pan-elenismul grec și pan-slavismul rus, între Imperiul NATO și Imperiul Rusiei, BOR poate avea vocea rațiunii, vocea adevărului, vocea lui Dumnezeu."

 

 



Schimb de scrisori și de replici între Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe locale pe tema Ucrainei
 

Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite privind Drepturile Omului (OHCHR) a studiat incidentele care ar putea fi percepute ca acte de intimidare împotriva membrilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei Moscovei. Raportul cuprinzător poate fi accesat la (adresa). În perioada analizată, Serviciul de Securitate Ucrainean (SBU) din mai multe regiuni ale Ucrainei a deschis patru anchete penale pentru incitare la vrăjmășie și ură religioasă; unul dintre aceste cazuri fiind marcat de acuzația suplimentară de înaltă trădare. Securitatea Ucraineană a efectuat percheziții la sediul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei Moscovei și la reședințe ale clerului, supunându-i pe unii dintre aceștia la interogatoriu. Pe 20 decembrie 2018, Parlamentul Ucrainean a lansat un proces de schimbare obligatorie a numelui organizațiilor religioase afiliate centrelor religioase din Federația Rusă. OHCHR este preocupat de faptul că acest proces vizează în primul rând comunitățile Bisericii Ortodoxe Ucrainene și poate fi discriminatoriu. OHCHR este, de asemenea, preocupat că Parlamentul a justificat restricționarea accesului în aceste organizații, de către Forțele Armate Ucrainene locale, pe baza unor considerente de securitate națională, care contrazic articolul 18 alineatul (3) din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. După înființarea noii Biserici, o serie de comunități religioase au decis să se alăture acesteia. OHCHR a primit rapoarte că, în câteva cazuri, transferurile nu au fost voluntare și au fost întreprinse de autorități statale sau locale, sau chiar de reprezentanți ai grupurilor de extremă dreapta, care nu erau membri ai acestor comunități religioase. În plus, conform unui rezumat al revistei franțuzești Orthodoxie, pe 17 ianuarie 2019, Parlamentul Ucrainei a adoptat amendamente de stabilire a unei proceduri pentru schimbarea voluntară a numelui de către comunitățile religioase.

Într-o scrisoare trimisă pe 14 ianuarie 2019 Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, de catre Arhiepiscopul Anastasios al Tiranei și al întregii Albanii, se arată:

"La întâlnirea de la Sinodul din 4 ianuarie 2019, am citit cu atenție scrisoarea pe care Sanctitatea Voastră ne-a trimis-o pe 24 decembrie 2018 și am abordat la modul serios problema acordării autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Rezumăm, ca întotdeauna cu respect sincer și iubire sinceră, evaluarea Bisericii din Albania, în special în ceea ce privește lucrarea Duhului Sfânt.

Sunt bine-cunoscute criticile pe care le-am adresat Bisericii Ruse privind refuzul de a participa la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta. De asemenea, recent, am criticat dispoziția sa de a rupe comuniunea de tip euharistic cu Patriarhia Ecumenică. Mai exact, în scrisoarea noastră din 7 noiembrie 2018, între altele, am subliniat Preafericitului Părinte Patriarh al Moscovei, Chiril: 'Este posibil ca decizia ierarhiei Bisericii Ruse să invalideze acțiunea Duhului Sfânt în bisericile care aparțin jurisdicției Patriarhiei Ecumenice?... Mărturisim că este imposibil să fim de acord cu astfel de decizii. Este imperativ ca Dumnezeiasca Euharistie, Taina Sfântă de neconceput și de o importanță unică, să rămână în afara oricărei dispute eclesiastice'.

Există o aceeași durere și preocupare pentru păstrarea unității Bisericii Ortodoxe, care ne obligă să ne exprimăm îndoielile noastre fundamentale în ceea ce privește validarea retroactivă a hirotoniilor oficiate de o persoană caterisită, excomunicată și anatematizată. Viața dusă de persoana care a efectuat actele în cauză, domnul Filaret Denisenko (protagonistul crizei ecleziastice din Ucraina), este revelatoare. El a fost episcop al Patriarhiei Moscovei în 1962 și a fost președinte al Departamentului pe Probleme Externe și Mitropolit al Kievului. În 1991 a solicitat autocefalia, nu de la Patriarhia Ecumenică, ci de la Patriarhia Moscovei, despre care a spus că este "Biserica Mamă". În 1992, el a fost caterisit și excomunicat și anatematizat în 1997 de către Biserica Rusiei, membru constituent al Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolească Biserică, deciziile fiind recunoscute de către toate Bisericile Ortodoxe autocefale.

În perioada în care a fost destituit și anatemizat, domnul Filaret a oficiat slujbe anti-canonice și fără ca Sfintele Taine să fie valabile. În consecință, hirotoniile pe care le-a făcut sunt nule și neavenite, lipsite de harul divin și de acțiunea Duhului Sfânt. Între acestea se numără și hirotoniile în diacon, preot si episcop, ale secretarului său, Sergiu Dumenko, Mitropolitul Epifanie de acum. În scrisoarea din 24 decembrie 2018, se menționează: '...restabilirea lor la aceleași grade episcopale și preoțești...'. Ne punem întrebări, date fiind acestea, despre modul; în care hirotoniile efectuate de dl Filaret, o persoană excomunicată și anatematizată, au obținut, a posteriori și fără hirotonire canonică, validarea sfântă și pecetea autentică a succesiunii apostolice.

La nivel pan-ortodox, un principiu fundamental ecleziologic arată că hirotonirile schismaticilor și ereticilor, oficiate ca 'Sfinte Taine' în afara Bisericii, nu sunt valabile, mai ales hirotoniile care sunt oficiate de către o persoană excomunicată, anatemizată. Suntem convinși că acest principiu de bază, indisolubil legat de doctrina ortodoxă despre Duhul Sfânt și care este temelia indispensabilă a succesiunii apostolice a Episcopilor Ortodocși, nu poate fi anulat.

Ne este dificil să înțelegem cum ceea ce este invalid și nul, 'prin iconomie' poate să poarte Duhul Sfânt; cum acte care constituie o blasfemie repetată împotriva Duhului Sfânt (precum invocarea domnului Filaret: '...rugați-vă pentru el, ca harul Duhului Sfânt să vină peste el'), sunt recunoscute retroactiv 'prin iconomie'. În cele din urmă, este cunoscut faptul că recentul Sinod de Uniune și de alegere a unui nou primat al Bisericii din Ucraina a fost rezultatul insistenței domnului Filaret, numit acum oficial în Ucraina 'Preasfântul Patriarh Onorific al Kievului și al Întregii Ucraine Rusești'. Pe baza tuturor celor de mai sus, ne punem întrebări pe marginea adăugării numelui Mitropolitului Epifanie în Dipticele Sfinte.

Pacifcarea căutată în rândul ucrainenilor ortodocși, care au suferit nenumărate persecuții în trecutul regimurilor ateiste, nu a fost până în prezent realizată. În măsura în care milioanele de credincioși ortodocși care se află sub omoforul Mitropolitului Onufrie (organizați, conform statisticilor din ianuarie 2018, în 12 069 de parohii cu 90 de ierarhi și un număr de 12 283 de clerici, 251 de mănăstiri și 4 412 călugări) au refuzat să participe la procesul de acordare a autocefaliei, a apărut în continuare întreruperea comuniunii euharistice cu Patriarhia Ecumenică; odată ce, anterior, pleroma ecleziastică a țărilor (Serbia, România, Bulgaria, Georgia, Polonia, Albania, Republica Cehă și Slovacia), cărora li s-a acordat autocefalia, fusese unită.

Regretăm că neliniștile pe care noi le-am exprimat în delegația tripartită a Patriarhiei Ecumenice (iulie 2018) și în timpul întâlnirii noastre personale din Creta (octombrie 2018) au devenit realitate: în locul păcii și unității Ortodoxiei din Ucraina, pericolul unei rupturi a unității amenință Ortodoxia la nivel universal.

Pentru cei familiarizați cu istoria schismelor bisericești și a persistenței fanatismului religios, predicțiile că turbulențele actuale și lipsa de unitate aparentă vor fi de scurtă durată și că toate Bisericile Ortodoxe autocefale vor accepta în cele din urmă noua stare a lucrurilor, nu pot fi considerate decât estimări neîntemeiate. Iar, peste acestea, prezumțiile amețitoare ale unora, conform cărora vor deveni, fără îndoială, realitate în secolul următor, ele sunt de-a dreptul cinice. Rănile grave care nu au fost tratate la timp nu se vindecă în timp. Cel mai adesea, ele se răspândesc și se dezvoltă în plăgi incurabile.

Situația astfel creată, acum necesită noi abordări și inițiative inspirate pentru a promova pacea în Ucraina și, mai presus de toate, pentru a păstra unitatea Ortodoxiei, care este subminată periculos. În acest context, noi credem cu fermitate că soluția se află în sfânta sinodalitate, care a fost evidențiată în Creta în mod clar: 'Sinodalitatea servește unității și dirijează organizarea Bisericii, modul în care sunt luate deciziile și determină calea acesteia' (Mesajul Sfântului și Marelui Sinod, 1).

Rămânem de părere că Sinaxele pan-ortodoxe ale Primaților și Sfântul și Marele Sinod ale Bisericii Ortodoxe sunt realizări de valoare unică în ultimele decenii, datorită eforturilor neobosite ale Patriarhiei Ecumenice și Sanctității Voastre, personal. În acord cu spiritul sobornicității Sfântului și Marelui Sinod, Biserica Ortodoxă Autocefală din Albania lansează un apel puternic către Patriarhia Ecumenică, folosindu-se de privilegiul său exclusiv de coordonator al Bisericilor Ortodoxe, pentru convocarea cât mai curând posibil a unei Sinaxe, ori a unui Sinod Pan-Ortodox, pentru a preveni pericolul evident al unei schisme dureroase care pune în pericol credibilitatea Ortodoxiei și mărturisirea ei în lumea contemporană.

Vă dorim cu putere și ne rugăm cu umilință ca Unul Dumnezeu în Treime să ne conducă pașii nostri, ai tuturor, în sensul unității Ortodoxiei. 'Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt.' (Romani 15,13)."

Într-o scrisoare publicată în seara zilei de sâmbătă, 9 martie 2019, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a răspuns Arhiepiscopului Anastasios de Tirana și al întregii Albanii, vizavi de Biserica autocefală din Ucraina. În răspunsul său, Patriarhul Ecumenic a precizat că a studiat cu atenție scrisoarea Arheipiscopului Anastasios, publicată pe 14 ianuarie, legată de evenimentele referitoare la Biserica Ucrainei și, de asemenea, de solicitarea organizării unui Sinod Pan-ortodox „pentru a preveni o schismă care amenință să aibă loc".

După cum a menționat Patriarhul Bartolomeu în mod special, Patriarhia Ecumenică a avut întotdeauna responsabilitatea - nu privilegiul - de a lua seama, în orice Biserică locală, la necesitatea de a rezolva o problemă și de a lua decizii fără a provoca nicio problemă altor patriarhi. În plus, Patriarhul Bartolomeu a reamintit drepturile canonice ale "Bisericilor locale surori". Adresându-se Arhiepiscopului Anastasios, Patriarhul Ecumenic a subliniat faptul că atribuirile din trecut și actuale ale statutului ecleziastic de autocefalie au avut și au un singur scop: „buna funcționare a fiecărei Biserici, fără a crea impresii false sau divizarea Uneia Sfântă si Apostolească Biserică a lui Dumnezeu".

În același spirit, a continuat acesta, "am luat deciziile în cazul foștilor Mitropoliți Filaret al Kievului și Macarie de Lvov". Conform unui articol al publicației franțuzești Orthodoxie, care citează revista Romfea din Grecia și simultan Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși din Rusia, Patriarhul Bartolomeu a citat apoi exemplul schismei melitienilor, care a fost rezolvată, și ai căror episcopi și preoți și-au recâștigat statutul lor printr-o nouă hirotonire. Patriarhul a continuat să reamintească faptul că, în istoria recentă a Bisericii, mai ales în 1945, Biserica a grațiat Biserica din Bulgaria care a fost excomunicată de Sinodul din 1872, prin restabilirea statutului ei fără a face noi hirotoniri.

„Și mai presus de toate, includ cazul Bisericii Rusiei, care, cu doar câțiva ani în urmă, în urma presiunilor politice la nivel înalt, i-a iertat pe membrii săi schismatici ai ROCOR (Biserica Rusă de Dincolo de Frontiere). Cum a acceptat-o din nou în comuniune, printr-o nouă hirotonire și rebotezare?" - a întrebat Patriarhul Bartolomeu.

Acesta a subliniat, de asemenea, că „cei care profită cel mai mult“ interpretează greșit poziția de toleranță și de reținere a Patriarhiei Ecumenice, ca pe o renunțare la calea pe care Biserica trebuie să o adopte în viitor. "Trebuie să ne întrebăm: de ce cei care se manifestă contra binefăcătorilor lor acceptă această calomnie de neînțeles împotriva Bisericii-mamă și a Patriarhului însuși?“.

În ceea ce privește problema naturii necanonice a hirotoniei lui Epifanie și a altor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale, liderul Bisericii din Fanar a făcut trimitere la cazul Mitropoliților Angialu și Vasile de Smirna, din 1887, unde ierarhii au ajuns, se pare, la concluzia „validității hirotoniei clericilor hirotoniți de episcopii excomunicați“.

În cele din urmă, Patriarhul Ecumenic susține că Patriarhia Ecumenică se raportează la cuvintele unor texte ecleziastice moștenite, și nu are niciun interes personal sau vreun alt motiv nemenționat sau de oportunism politic. Prin urmare, conchide acesta, „trebuie să realizezi adevărurile care au fost spuse, nu să le ratifici, deoarece acestea sunt deja certificate prin acte ecleziastice, și să restabilești dreptatea conform experienței prețioase și autentice ale Părinților Bisericii".

Într-o scrisoare adresată Patriarhului Bartolomeu de către Patriarhul Serbiei, Irineu, a fost exprimată poziția Bisericii Ortodoxe Sârbe privind problema ucraineană. Vă oferim mai jos traducerea acesteia:

"Belgrad, 6 februarie 2019

Sanctitatea Voastră,

În urma primirii scrisorii Sanctității Voastre, din 24 decembrie anul trecut, cu Nr de protocol 1119, prin care ați comunicat persoanei noastre umile ceea ce ați realizat în Ucraina în legătură cu problemele existente acolo și prin care ne cereați nouă și Bisericii noastre acceptarea acestor acte și a măsurilor luate, procedăm așa cum ar trebui, și cu conștiință, la a vă oferi acest răspuns. Cu toate acestea, anterior, Vă reamintim că poziția Bisericii noastre a fost exprimată în unanimitate, la modul cel mai oficial și responsabil, printr-un comunicat al Adunării Episcopilor noștri, remis de la început Sanctității Voastre, înainte de existență opoziției altor Biserici autocefale surori, însă am fost onorați de dumneavoastră cu o tăcere mormântală privind primirea scrisorii noastre, care nici măcar nu a fost confirmată. În același fel s-a întâmplat și cu apelul care a urmat, sau mai degrabă cu strigătul îndurerat al Sfântului Sinod permanent, precum și cererea noastră frățească, din timpul întâlnirii și coslujirii noastre la Salonic la care nu v-ați grăbit, de a asculta vocea majorității Primaților și Sinoadelor Bisericilor locale care împărtășesc Credința Ortodoxă, atunci când se ia în considerare problema sinodalității, la modul pan-ortodox și în nici un caz unilateral și pe cont propriu.

Ca răspuns la solicitarea dumneavoastră, Sanctitatea Voastră, nu ne vom opri asupra punctelor slabe sau fără nici o bază argumentată, prin care motivați și justificați acțiunile Voastre în cauză și ale Sinodului Voastru Sfânt, care au fost deja expuse în scrisoarea ierarhilor noștri. Prin urmare, vom prezenta, mai degrabă aparent, noutăți privind întreaga chestiune, la o nouă revizuire a acesteia după noi date, și vom proceda la formularea poziției și atitudinii noastre, după cum urmează:

1. Biserica Ortodoxă Sârbă nu recunoaște „intruziunea“ dvs. în mod clar non-canonică pe teritoriul canonic al Preasfintei Biserici Ortodoxe Ruse, a cărei Mitropolie a Kievului nu mai poate fi identificată, nici în cel mai mic grad, cu "Ucraina" actuală, care este alcătuită din zeci de alte eparhii. Orașul Kiev a fost transmis, din 1686, Patriarhiei Moscovei, ceea ce reiese din documentele Patriarhului Constantinopolului Denis al IV-lea și ale succesorilor săi, din „Taktika“ „Syntagma“, "Diptice", „Calendare“, „Almanahurile“ care au apărut de atunci nu numai în alte Biserici, ci și în Patriarhia Constantinopolului, și chiar din declarațiile Voastre personale de până în aprilie anul trecut.

2. În același timp, nu recunoaștem „Biserica din Ucraina“, care a fost declarată autocefală dar este inexistentă canonic, care, în realitate, a fost impusă prin forță, reprezentând o „confederație“ artificială a facțiunilor schismatice ucrainene (ce se opun, deja, din nou una celeilalte și se îndreaptă irezistibil spre divizare). Schismaticii au rămas schismatici. Schismaticii pentru o zi sunt pentru totdeauna schismatici, cu excepția cazurilor de convertire sinceră și de penitență profundă. Singura Biserică pe care Biserica Sârbă o cunoaște și o recunoaște este Biserica Ortodoxă Ucraineană condusă de Preafericitul Părinte Mitropolit al Kievului și al Întregii Ucraine, Onufrie.

3. Rezultă că noi nu recunoaștem „Consiliul“ de la Kiev, numit în mod greșit „de Reunificare“, ce nu a implicat niciun ierarh al Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene (în ziua de dinainte i-ați primit pe Alexandru Drabinko și Simeon de Vinnitsa în Preasfânta Voastră Biserică, fără permisiunea canonică a Bisericii lor). Scenele care au înconjurat climatul și culisele acestei adunări ciudate, ca să nu ne exprimăm mai dur, Vă sunt cunoscute, ca și nouă. De asemenea, propunem să trecem peste ele! Acesta este, credem noi, un pseudo-consiliu anti-unificator, separator și divizor, care sapă mai adânc groapa slăbirii și dezintegrării țării nefericite a Ucrainei. Din toate aceste motive, Biserica Sârbă consideră aceste decizii ca fiind anti-canonice, invalide și, prin urmare, în niciun caz obligatorii pentru ea.

4. Nu recunoaștem ierarhia schismatică drept ierarhie ortodoxă, și clerul schismatic drept cler ortodox, ca și pe toți cei ce aparțin clanului Denisenko care au primit „existența“ lor de la un ierarh dezbrăcat de rangul său, excomunicat din Biserică, anatemizați (fapt pe care l-ați recunoscut oficial și dumneavoastră, la acel moment), membrii clanului Maletici fiind și ei lipsiți de succesiune apostolică și de preoție, în general. Niciun document, Sanctitatea Voastră și dragă frate în Hristos, nu poate transforma ceea ce era, în ceea ce nu era, și ceea ce nu exista, în existență. Prin urmare, noi nu recunoaștem pe dl Doumenko (Epifanie) drept arhiereu, cu atât mai puțin drept Primat al unei Biserici autocefale (în această din urmă calitate nu a fost recunoscut nici măcar de către „părintele său duhovnicesc“, domnul Denisenko, „adevăratul primat" în viață, care în plus este și "patriarh").

5. În cele din urmă, suntem obligați, conform canoanelor, să recomandăm ierarhilor și membrilor respectabili ai clerului să se abțină de la comuniunea liturgică și canonică nu numai cu mai-sus-menționatul Epifanie (Doumenko) și cu cei care sunt cu el, ci, de asemenea, cu cei care coslujesc și sunt în comuniune cu el, ierarhi și clerici, conform principiului canonic că unul care se împărtășește cu cei excomunicați devine el însuși excomunicat.

În concluzie, Noi deplângem și plângem unitatea distrusă a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Sobornicești, cerându-Vă din nou, îndemnându-Vă și implorându-Vă, Sanctitatea Voastră, să revizuiți deciziile luate până în prezent și să restabiliți dragostea binecuvântată anterioară, precum și unitatea Bisericilor locale ale lui Dumnezeu, pentru că nimic nu este mai necesar și mai prețios decât dragostea dintre frați, pacea și înțelegerea.

Acestea fiind spuse, rămânem, cu dragoste și respect, fratele Voastru în Hristos,

  + Irineu de Peć, Belgrad și Karlovci, președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe"

Marți, 26 februarie 2019, a avut loc prima ședință din acest an a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Unul dintre subiectele discutate a fost cel cu privire la situația Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse constată cu profundă îngrijorare înrăutățirea situației Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Acordarea de către Patriarhia de Constantinopol a „Tomosului de autocefalie“ așa-numitei „Biserica Ortodoxă Ucraineană“, creată în mod artificial prin fuziunea a două structuri  schismatice, a amplificat și mai mult dezbinarea între ortodocșii din Ucraina, iar relațiile interconfesionale s-au acutizat semnificativ.

O îngrijorare deosebită trezește implicarea brutală a autorităților de stat ale Ucrainei în viața internă a Bisericii, politicienii încercând să folosească Biserica urmărind interese oportuniste.

În același timp, sunt călcate în picioare drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, consacrate prin Constituția Ucrainei. Totodată, în decizia Sfântului Sinod este menționat faptul că Rada Supremă a Ucrainei a adoptat și au intrat în vigoare mai multe legi discriminatorii, scopul cărora este privarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene de numele său și legitimarea practicii de confiscare a bisericilor și mănăstirilor sale. De asemenea și alte drepturi ale credincioșilor Bisericii canonice le sunt încălcate: clerul acesteia este lipsit de posibilitatea de a-i călăuzi duhovnicește pe militari, pe angajații organelor de apărare a ordinii de drept și a deținuților.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse constată că este din ce în ce mai clar că scopul reprezentanților actualei guvernări este lichidarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Autorităților locale și oamenilor legii le-au fost făcute recomandări pentru a contribui la maximum la procesul de transferare a comunităților Bisericii Ortodoxe Ucrainene spre schismă.

Există deja amenințări de a lua de la Biserica Ortodoxă Ucraineană cele mai mari mănăstiri și altarele istorice – Lavra Kiev-Pechersk și Lavra Pochaev. În cele mai multe dintre cazuri, preluarea bisericilor de la comunitățile religioase se face contrar deciziilor comunităților care doresc să rămână în Biserica canonică. Decizia comunității religioase este înlocuită de votul adunării generale a cetățenilor care nu sunt întotdeauna membri ai parohiei Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Aceste procesele-verbale sunt aprobate imediat de către autorități, după care biserica este ocupată cu ajutorul structurilor de forță.

În aceste condiții, Sfântul Sinod face apel către fii duhovnicești din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse să înmulțească rugăciunile pentru confrații din Ucraina, aflați în suferință, ca să aibă răbdare și bărbăție creștinească în calea apărării Ortodoxiei. Solicităm autorităților de stat din Ucraina să oprească persecuția împotriva propriilor cetățeni care nu doresc să se alăture schismaticilor. Cerem Bisericilor Locale Ortodoxe să sprijine prin rugăciune prigonita Biserică Ortodoxă Ucraineană, aflată sub ocrotirea Mitropolitului de Kiev și a toată Ucraina, Onufrie.

Îndemnăm comunitatea internațională să acorde atenția asupra încălcărilor strigătoare la cer privind încălcarea drepturilor omului și să facă o evaluare corectă asupra acestui proces de ingerință brutală a statului ucrainean în treburile Bisericii”.

Declarația a fost aprobată în cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 26 februarie 2019.

Sectorul Sinodal Comunicare Instituțională și Relații cu Mass-media - altarulcredintei.md

Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului s-a adunat astăzi, marți, 18 februarie 2019, în ședință extraordinară sub președinția Arhiepiscopului Hrisostom și a cercetat pe larg subiectul care privește autocefalia Bisericii Ucrainei și care, după cum a evoluat, este atinsă tema unității din sânul Bisericii Ortodoxe.

Analizând responsabilitatea Bisericii Ciprului, ca una din cele mai vechi Biserici Autocefale care au autocefalia de la un Sinod Ecumenic, față de întreaga Biserică Ortodoxă, dincolo de orice înrudire rasială și de amestec în jurisdicții și drepturi și fără a viza un folos așteptat, Sfântul Sinod a decis să să-și expună opiniile asupra tezelor-principiilor care trebuie să guverneze relațiile dintre Bisericile Ortodoxe, crezând că respectarea acestor principii poate să conducă la ieșirea din această criză.

1. Fiecare neam este îndreptățit, prin dobândirea independenței sale naționale, să ceară și autocefalia bisericească. Aceasta este consolidată și de sfintele canoane. (Este obiceiul ca cele bisericești să se schimbe odată cu cele politice).

2. Dacă sinceritatea este ceva de neocolit pentru conviețuirea lină între credincioși, în vreme ce disimularea dinamitează relațiile lor, cu mult mai mult sunt valabile acestea în relațiile dintre Biserici. Cât de stabilă și sinceră este, prin urmare, relația dintre Bisericile noastre când, în ciuda deciziilor de comun acord de la consfătuirile dintre Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe din 2014 și 2016 despre convocarea Sfântului și Marelui Sinod, patru Biserici nu au participat la Sinod fără nici un motiv substanțial? Cum răspundem la îndemnul Domnului: «la voi da să fie da și nu – nu» (Mt. 5, 37)? Cu mult mai mult este stranie invocarea «consensului» (acordului) ulterior din partea Bisericilor care-l anulează și recurg la el după cum li se pare. A fost dat și pentru această definiție un răspuns satisfăcător din destul, care a fost primit de toți la consfătuirea Întâistătătorilor din 2016. Consensul (acordul) se referă la Bisericile prezente atunci și nu are sensul împiedicării după bunul plac a luării deciziilor de către alții. Dacă una sau două Biserici sunt în dezacord într-o decizie, este consemnat dezacordul lor, totuși semnează decizia. Glasul canoanelor este clar: «să stăpânească părerea celor mai mulți».

3. Câtă seriozitate transmitem ca ortodocși restului lumii creștine și necreștine când suntem în divergență în privința modului semnării acordurilor când soluționăm unele probleme foarte serioase? Cum convingem despre aplicarea în viața noastră a poruncii Domnului: «Oricine vrea să fie primul între voi să fie ultimul dintre toți!» (Mc. 9, 35)? Dacă acordul care a fost atins la a cincea Conferință Presinodală despre proclamarea autocefaliei nu ar fi fost declarat nevalid pe motiv de neatingere a unanimității în privința modului de semnare a tomosului autocefaliei, ar fi existat problema de astăzi?

4. Cum să facem acrobații cu privire la credință când întrerupem comuniunea euharistică între Bisericile noastre? Este posibil ca o poruncă bisericească să anuleze lucrarea Sfântului Duh în bisericile unde se slujește sub jurisdicția altei Biserici? Sfântul Apostol Pavel este lămuritor cum demonstrăm că «ne silim să ținem unitatea Duhului întru legătura păcii» și că demonstrăm că suntem «un trup și un Duh… un Domn, o credință, un Botez» (cf. Ef. 4, 3-5). Dumnezeiasca Euharistie prin care se sfințește poporul ar trebui să rămână în afara disputelor bisericești.

5. Întreruperea pomenirii unui Întâistătător de altă Biserică pentru un motiv oarecare administrativ sau jurisdicțional nu dă mărturie de obiceiul ortodox al smereniei. Când atâtea ispite și sminteli îi chinuie pe credincioșii noștri, le dăm un exemplu foarte rău de conducere bisericească. Acest lucru, din păcate, nu se întâmplă pentru prima dată. Există și împrejurarea Patriarhiilor de Antiohia și Ierusalim, după cum și împrejurările anterioare dintre Patriarhia Ecumenică și Ierusalim, după cum și între Patriarhia Ecumenică și Atena.

6. Practica bimilenară a Bisericii Ciprului, dar și a întregii Biserici Ortodoxe ne creează dubii cu privire la posibilitatea validării ulterioare a hirotoniilor care s-au făcut de episcopi caterisiți, afurisiți și anatematizați. Toți ortodocșii am primit caterisirea, afurisirea și anatematizarea unor persoane care au fost în frunte în criza ucraineană. Dreptul de apel, atunci când subzistă, ar trebui să aibă unele limitări de timp cu privire la depunerea și cercetarea lui.

Dacă ne situăm sincer mai presus de principiile de mai sus și arătăm dispoziție de conformare cu canoanele Bisericii Ortodoxe, nu numai subiectul ucrainean, ci și toate celelalte care chinuie Biserica s-ar dezlega. Cu privire la tema concretă a autocefaliei Bisericii din Ucraina considerăm că:

Vestirea acordării autocefaliei pentru Biserica Ucrainei de către Patriarhia Ecumenică s-a făcut cu scopul împăcării și atingerii unității Bisericii de acolo. Nu ne îndoim de acest scop. Până în această clipă, scopul acesta nu a fost atins. Este firesc să fie dată o perioadă de timp binecuvântată pentru a se vădi rezultatul. Dacă ținta aceasta nu este atinsă, așteptăm din partea Patriarhiei Ecumenice, care utilizează rolul său reglator pe care i-l oferă poziția sa de prim rang în Ortodoxie, să convoace fie un Sinod Panortodox, fie o Sinaxă a Întâistătătorilor pentru ca să fie asumat subiectul. Frământarea principală a tuturor ar trebui să fie mântuirea poporului lui Dumnezeu care locuiește acolo.

Dar chiar și în situația atingerii unității în privința noii conduceri, ar trebui iarăși ca Patriarhia Ecumenică să găsească un mod de liniștire a conștiinței credincioșilor cu privire la validarea hirotoniei și Tainelor care se săvârșesc de această Conducere. Chiar și așa, având în vedere sensibilitatea poporului rus față de ținutul în care au fost botezați strămoșii săi, să se îngrijească de consolidarea unei jurisdicții corespunzătoare a lui acolo.

Biserica Ciprului se pune pe sine la dispoziția tuturor celor interesați cu scopul împăcării Bisericii «pe care a câștigat-o Domnul cu propriul Său sânge».

Sfânta Arhiepiscopie a Ciprului, 18 februarie 2019, Traducere de Ierom. Lavrentie Carp | sursa online

Publicăm mai jos traducerea interviului acordat de Mitropolitul Franței, Emmanuel, din Patriarhia Ecumenică, cotidianului grecesc "To Vima" în data de 25 februarie 2019:

"- Conflictul dintre Moscova și Constantinopol asupra Ucrainei a provocat cea mai importantă și puternică declarare a viziunii romantice a Rusiei de a fi "A Treia Roma" (după căderea Constantinopolului, considerată afi A Doua Romă) de către Biserica și Statul Rus. Cum contraziceți o asemenea revendicare din partea unei țări atât de puternice și, istoric, foarte pioasă?

- Patriarhia Ecumenică a acordat autocefalia Bisericii Ucrainei, așa cum a făcut-o cu cinci secole în urmă cu Biserica Rusiei, în scopul unic de a remedia schisma care a împovărat de mulți ani poporul ortodox al țării. A făcut-o ca parte a responsabilității sale pastorale și a datoriei sale ca Biserică Mamă a poporului ucrainean, exercitându-și drepturilor sale canonice care decurg din deciziile Sinoadelor Ecumenice și din Tradiția seculară a Bisericii. Acordarea autocefaliei unei Biserici locale este un eveniment spiritual atât pentru oamenii săi credincioși, cât și pentru toată Ortodoxia. Nu este un act de revanșare sau de pedepsire a unei Biserici, de către o alta. Patriarhia Ecumenică nu a adoptat niciodată o astfel de manieră, într-un proces de o așa importanță. Întotdeauna ea înconjoară cu aceeași iubire și respectă fiecare Biserică locală. Acest lucru este bine cunoscut poporului rus, care a primit Botezul Sfânt al Constantinopolului, iar Biserica Rusiei este trup și sânge al Bisericii Mamă, de la care ea a primit propria autocefalie. A vorbi despre o "A Treia Romă" este pur și simplu o construcție ideologică ce nu are nimic de-a face cu Canoanele Sfinte, nici cu Tradiția Bisericii și, desigur, nici cu realitatea istorică, pentru că nu a existat niciodată o "A Doua Romă", pentru ca acolo să existe o "A Treia".

- În chestiunea Bisericii Ucrainene, Patriarhia Ecumenică este susținută, prin sprijinirea ei îndelungată, de Statele Unite, care dorește să limiteze influența Rusiei în Ucraina. Patriarhia Moscovei duce o luptă împotriva Patriarhiei Ecumenice, Vladimir Putin acționând ca purtător de cuvânt al său. Cum influențează geopolitica legăturile dintre Constantinopol și Moscova?
- Așa cum am spus, Patriarhia Ecumenică a acționat cu unicul scop de a proteja interesele credincioșilor ortodocși din Ucraina, pe baza propriilor drepturi canonice și a obligației de a apăra unitatea pan-ortodoxă. Ea nu a acționat în baza intereselor personale sau a presiunii politice și nu a fost, cu siguranță, influențată de competițiile politice și de interesele geopolitice. Patriarhia Ecumenică a luat în considerare în mod exclusiv interesele credincioșilor ucraineni și dreptul lor la păstrarea unității, de a-și gestiona treburile ecleziastice interne. Vă reamintesc că acest drept a fost revendicat și primit de Biserica Rusă, urmată de Bisericile Greciei, Serbiei, României, Poloniei, Albaniei, Bulgariei, Georgiei, Cehiei și Slovaciei. În toate aceste cazuri, Patriarhia Ecumenică a răspuns într-un spirit de sacrificiu, pentru a preveni schismele și pentru a proteja unitatea pan-ortodoxă, în calitatea ei de Biserică Mamă a acestor popoare.

- Vladimir Putin l-a atacat personal pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pentru o pretinsă mituire de către Președintele ucrainean Poroșenko în vederea acordării autocefaliei Ucrainei, iar el spune că Bartolomeu și-a pierdut drepturile sale și statutul de 'primus inter pares', din cauza Ucrainei. Ce răspunde Patriarhia Ecumenică?

- Fără a dori să comenteze fiecare declarație în parte, este adevărat că Sanctitatea Sa a făcut obiectul unor critici cu totul nedrepte, din fericire din partea a foarte puțini oameni - critici care, în unele cazuri, au fost însoțite de caracterizări extrem de defăimătoare și de ofensatoare. În orice caz, cei care judecă sunt, de asemenea, judecați. Patriarhia Ecumenică, ce arată întotdeauna respectul față de fiecare persoană, știe să sprijine și să ierte. Ea întotdeauna arată, prin cuvinte și acțiuni, o lucrare în folosul Bisericii și a întregii societăți, fără a se concentra asupra amărăciunii personale. Uneori, într-o familie, copiii nu pot aprecia interesul binevoitor și dezinteresat al părinților lor, în explicarea anumitor decizii necesare luate de aceștia. Acest lucru nu schimbă relația dintre ei și nici nu reduce interesul părinților față de copil. Amintiți-vă de Pilda Fiului Risipitor. Dragostea părinților pentru fiul său, chiar și atunci când a rătăcit, nu a dispărut niciodată și a îndurat totul. Apoi va veni un moment în care copilul va înțelege această dragoste și motivele deciziilor părinților. În această dispoziție tandră și această iubire dezinteresată, Patriarhia Ecumenică, drept Biserică Mamă, gestionează relațiile sale cu toate celelalte recente Biserici autocefale, care sunt trup din trupul său și au primit autocefalia, ceea ce înseamnă dreptul de a-și gestiona problemele interne. Această relație de dragoste, îngrijire, sensibilitate, nu poate fi inversată, deoarece rolul, drepturile și obligațiile canonice ale Patriarhiei Ecumenice nu sunt afectate de simplul fapt că o Biserică-Fiică o contestă din propriile sale motive și în propriile sale scopuri. Deciziile Sinoadelor Ecumenice nu pot fi contestate de obiective trecătoare și de ambiții personale, pentru că amenință unitatea pan-ortodoxă, pentru care Tronul Ecumenic a făcut nenumărate sacrificii în garantarea ei de-a lungul secolelor. Ea slujește întotdeauna acestei unități, fără a se teme de nimic și lucrează în mod constant pentru binele Ortodoxiei.

- Conflictul eclezial riscă să răcească relația caldă istorică dintre popoarele grec și rus. Cum intenționați să gestionați acest lucru?

- Biserica lui Hristos (a Constantinopolului) a arătat întotdeauna dragostea sa și solicitudinea credinciosului popor rus, care, după cum am spus, a primit Credința Creștină Ortodoxă, Botezul Sfânt, alfabetul și, mai târziu, în condiții bine cunoscute, autocefalia Bisericii din Constantinopol. În timp, o puternică legătură spirituală s-a dezvoltat între popoarele rus și grec. Această relație onestă și reciprocă între cele două popoare a fost întotdeauna și va fi întotdeauna întărită de Patriarhia Ecumenică, ce se îngrijește și îi ține la sânul său pe toți fiii ei în mod egal. Ortodoxia este ca un mozaic din multe culori, în care fiecare piesă are valoare și importanță deosebită în alcătuirea rezultatului final.

- De ce ucrainenii caută autocefalia și independența față de Moscova și de ce i-au trebuit Patriarhiei Ecumenică decenii să reacționeze? Ce schimbare explică schimbarea și momentul acordării tomosului, declarării și recunoașterii autocefaliei Bisericii din Ucraina? Cum vă descurcați cu alte formațiuni bisericești ortodoxe concurente din țară, care sunt pro-ruse? Vă îngrijorează că, după cum unii se tem, ar putea exista un război civil ecleziastic între cele două părți?

- Istoria mărturisește faptul că poporul ucrainean nu s-a distanțat niciodată de Biserica Mamă a Constantinopolului, de unde a primit Botezul Sfânt și Credința Ortodoxă. El a simțit întotdeauna această legătură de neînchipuit și a manifestat-o ​​în timp în diferite moduri. În secolul al XX-lea, el s-a întors adesea către Patriarhia Ecumenică, cerând autocefalia. În ultimii 30 de ani, aceste apeluri au devenit mai frecvente și mai intense. La rândul său, Patriarhia Ecumenică, în ciuda diferitelor dificultăți și condiții istorice și politice specifice, nu a fost niciodată indiferentă față de poporul ucrainean și prieten al lui Hristos și a urmărit întotdeauna cursul și provocările cu care el se confruntă, în special după 1991, când diviziunea ecleziastică din țară a luat proporții mai mari. În ultimii ani, având în vedere evoluția situației, a existat o nevoie clară de a face față diviziunii care a încercat milioane de creștini ortodocși din țară. De aceea, în aprilie, Patriarhia Ecumenică a decis să accepte cererea poporului ucrainean de autocefalie. Dorința Bisericii Mamă - repet, nu s-a acționat pe baza propriilor interese sau din cauza presiunii politice - a fost aceea de a rezolva o problemă persistentă și ecleziastică, pentru ca întreg poporul ucrainean ortodox să beneficieze de autocefalie. Desigur, este un proces care necesită manifestarea unui spirit de dragoste, reconciliere și comunicare între credincioșii de toate părțile. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei nou înființate, Mitropolitul Epifanie al Kievului, și ierarhia Bisericii deja acționează, după cum Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic i-a îndemnat, în acest spirit de iubire și pace cu toții, fără excepție sau distincție. Aceasta este singura modalitate sigură de a evita posibilele tensiuni și de a restabili unitatea mult dorită a trupului Bisericii din Ucraina.

- Patriarhii Bartolomeu și Chiril s-au cunoscut reciproc de zeci de ani și a fost clar pentru ambii Primați în ce direcție mergeau. Cum a fost afectată această relație de durată, de confruntarea asupra Ucrainei?

- Este un fapt știut că ambii Primați s-au cunoscut reciproc de mult timp și, în multe cazuri, au avut ocazia să facă schimb de opinii și să coopereze. Rezolvarea problemei ecleziastice ucrainene nu are totuși legătură cu relația personală și cu comunicarea celor două personalități ecleziastice. Este mai degrabă o chestiune de remediere a diviziunilor corpului ecleziastic din Ucraina și de refacere a unității sale. Când milioane de credincioși sunt în afara comuniunii bisericești, împotriva voinței lor, și fac apel la Biserica-Mamă să aibă grijă de ei, apare obligația de a face totul pentru a ajuta și a restabili relația euharistică și liturgică a acestora cu Biserica."

 

Sursa articolelor: Lăcașuri Ortodoxe



Știri externe - martie 2019 (EXT)
 

GRECIA: A fost sfinţită prima biserică închinată Sfântului Paisie Aghioritul în Muntele Athos

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pantelimon de Xanthi a sfinţit duminică prima biserică din muntele Athos închinată Sfântului Paisie Aghioritul, informează Orthochristian. Biserica este localizată în Kapsala, între Karyes şi mănăstirile Pantocrator şi Stavronikita, pe locul unui fost schit. Construcţia a început în 2016 şi a fost finalizată acum câteva luni. Mitropolitul Pantelimon în lăcaşul de cult închinat Sf. Pantelimon. Sfântul Paisie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în data de 13 ianuarie 2015, la 21 ani de la moartea sa. În calendarul liturgic românesc a fost trecut începând cu anul 2016. Sfântul Paisie Aghioritul s-a născut în iulie 1924 și a devenit monah în Sfântul Munte în anul 1949. A trecut la cele veşnice în data de 12 iulie 1994. Sursa: Basilica

RUSIA: Minune în Penza: Moaștele Sfântului Ioan de Kocetovka au scăpat neatinse de flăcări

Moaștele Sfântului Ioan de Kocetovka au scăpat neatinse de focul care a distrus Biserica Sfântul Arhanghel Mihail din satul Kocetovka, în regiunea Penza a Rusiei. „Biserica a ars, dar prin mila lui Dumnezeu, moaștele Sfântului Ioan de Kocetovka, Sfântul din Penza canonizat în 2018, sunt intacte“, se arată în comunicatul de presă al eparhiei, care afișează și un cont pentru ajutorarea în refacerea mânăstirii. Focul s-a iscat în noaptea de 9 spre 10 martie 2019: turnul clopotniței a ars, apoi acoperișul și pereții bisericii din lemn. Clerul și localnicii au încercat să stingă focul, dar flăcările s-au răspândit cu prea mare repeziciune. Pompierii au sosit la 30 de minute după dezastru. Cauzele incendiului par să fi fost de natură electrică. Moaștele Sfântului Ioan de Kotcetovka au fost duse temporar la Mănăstirea Schimbarea la Față a Domnului, din Penza. Conform unui raport al revistei Orthodoxie, Fericitul Ioan, nebun pentru Hristos, s-a născut pe 1 ianuarie 1839 în Kocetovka, în regiunea Penza. În timpul unei vizite la Lavra Peșterilor din Kiev, el a primit binecuvântarea de a viețui ca nebun pentru Hristos, ceea ce a și făcut vreme de 26 de ani, până la mutarea sa la Domnul. El a trăit într-o sărăcie lucie, în iubirea totală a aproapelui, împărțind tot ce a primit. Avea darul înainte-vederii, adesea anticipând incendiile. A fost venerat de credincioși, pentru smerenia sa, pentru blândețea sa, pentru viziunea sa, făcând minuni prin rugăciune. S-a mutat la Domnul pe 12 iunie 1886, la vârsta de 47 de ani, și a fost îngropat lângă altarul bisericii parohiale. El a fost canonizat la nivel local, pe 14 iulie 2018. – Sursa: LONEWS

BELGIA: Duminica Ortodoxiei | Regele Filip al Belgiei va participa la Liturghia interortodoxă oficiată în Bruxelles

Regele Filip al Belgiei va participa duminică, 17 martie 2019, la Sfânta Liturghie interortodoxă oficiată în catedrala Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Bruxelles, informează Romfea. Această liturghie, cu participarea mai multor reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori, este oficiată în fiecare an în prima Duminică a Postului Mare în amintirea triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor şi restabilirii cultului sfintelor icoane. Liturghia va fi prezidată de Mitropolitul Atenagora al Belgiei (Patriarhia Ecumenică). Anul acesta, Mitropolia Belgiei va aniversa cincizeci ani de la înfiinţare. În centrul evenimentelor aniversare va fi liturghia din 10 noiembrie oficiată de Patriarhul Ecumenic în Bruxelles. Vizita Sanctităţii Sale a fost anunţată în cadrul ultimei Adunări a Episcopilor Ortodocşi din Benelux şi confirmată de Mitropolitul Atenagora al Belgiei în data de 13 ianuarie 2019. Mitropolia Belgiei a fost înfiinţată în anul 1969, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, şi a fost recunoscută oficial de stat în 1985. Sursa: Basilica

ANGLIA: Colegiul Regal al Medicilor Generaliști, pro reglementare avort

Colegiul Regal al Medicilor Generaliști din Marea Britanie (Royal College of GPs-RCGPs) a declarat pe 23 februarie că susține dezincriminarea avortului. Din cei 53,724 de membri ai RCGPs, au răspuns 4.429, din care 62% s-au pronunțat pentru dezincriminarea avortului. RCGPs se alătură altor organisme medicale din Marea Britanie, cum ar fi Colegiul Regal al Moașelor, Colegiul Regal al Ginecologilor și Obstreticienilor, Asociația Medicală Britanică, Colegiul Regal al Asistentelor, care susțin că avorturile trebuie reglementate în cadrul sistemului medical și nu de legea penală. Reglementarea avorturilor doar de către sistemul medical poate părea logică, însă, așa cum arată Societatea pentru protecția copiilor nenăscuți (SPUC), există motive întemeiate pentru care avortul ar trebui să rămână sub jurisdicția legii penale. În primul rând, așa cum o recunoaște și industria de avorturi, marea majoritate a avorturilor nu au un fundament medical, ci doar faptul că sarcina nu este dorită. În aceste condiții, avortul apare ca o procedură non-medicală, care implică luarea de vieți omenești și, prin urmare, trebuie reglementat de legea penală. În același timp, ar exista și un puternic conflict de interese, un număr important de cadre medicale din sistemul medical, care ar trebui să reglementeze avorturile, sunt angajați în industria de avorturi. De asemenea, este greu de crezut că industria de avorturi, care își realizează profiturile și își premiază angajații în funcție de numărul de avorturi, s-ar putea autoreglementa. După modelul deja existent în SUA, industria de avorturi din Marea Britanie desfășoară un lobby intens pentru eliminarea limitărilor legale impuse avorturilor. Scopul urmărit este de a se ajunge, în final, la legalizarea avorturilor până în momentul nașterii, fără a fi nevoie de vreun motiv de ordin medical. Sursa: Știri pentru Viață

CHINA: Un oficial chinez susține că Vestul se folosește de creștinism pentru a-i submina puterea Chinei

Forțele vestice încearcă să se folosească de creștinism pentru a influența societatea chineză și chiar pentru a submina guvernul, susține un oficial care avertizează că modelul de religie promovat de stat trebuie adoptat și de creștinii chinezi, informează Reuters. Constituția Chinei garantează libertatea religioasă, însă de la preluarea președinției de către Xi Jinping în urmă cu șase ani, guvernul a înnăsprit restricțiile privitoare la exercitarea acestui drept deoarece a văzut religia ca fiind un contestatar al autorității Partidului Comunist. Guvernul a organizat mai multe razii în bisericile organizate în subteran, fie ele protestante sau catolice, chiar dacă încerca în același timp să își îmbunătățească relația cu Vaticanul. Într-un discurs care a avut loc luni, Xi Xiaohong, liderul Comitetului Național al Mișcării Patriotice a Bisericilor Protestante din China, a spus că există multe probleme care privesc creștinitatea în țară, înclusiv infiltrarea celor din exterior în ,,locuri private de întâlnire”. Sursa: Hotnews 

CHINA: Premierul Chinei a anunțat continuarea programului de distrugere a religiilor din țara sa, conform hotărârilor Partidului Comunist Chinez

Marți, săptămâna în curs, premierul Chinei, Li Keqiang, a prezentat la Beijing Raportul anual al guvernului, cu obiectivele pentru anul 2019. Într-o singură direcție premierul a anunțat că va păstra neschimbată intensitatea și volumul ofensivei – în ceea ce privește religia. În ciuda presiunilor internaționale, premierul chinez a reafirmat intenția de a continua campania de sinicizare a religiei, de care vor fi afectați în special creștinii și musulmanii. Sinicizarea religiei a fost anunțată și introdusă între obiectivele majore ale partidului comunist chinez chiar de către Xi Jinping tot în 2015, pentru a aduce cultele religioase sub controlul deplin al partidului, în deplin acord cu ce cred și declară comuniștii că ar fi cultura chineză.

Li Keqiang a spus legislativului că politica partidului față de religie trebuie aplicată integral, fără concesii. Ce presupune politica partidului comunist față de credințele religioase știm foarte bine, numai că în cazul Chinei programul pentru distrugerea religiei vine prin alterarea brutală a învățăturilor și practicilor religioase, urmându-se limitarea strictă a referințelor la elementele nechinezești. În cazul musulmanilor, intenția Chinei de a controla comunitățile religioase este justificată oficial de problemele din Xinjiang, regiunea estica unde uighurii luptă pentru autonomia teritorială sub steagul islamic. Dar faptul că peste un milion de nevinovați uighuri, kazahi, pakistanezi și membri ai altor minorități etnice de religie islamică sunt închiși în lagăre de reeducare nu poate fi justificat de nimic. Nici în cazul creștinilor lucrurile nu stau diferit, deși nu există absolut nimic să justifice tratarea acestora ca niște conspiratori care pun în pericol siguranța și integritatea Chinei, a chinezilor. Sunt dărâmate atât moschei cât și biserici, iar în lagărele de reeducare prin muncă sunt trimiși și creștinii care par prea legați de credința lor, alături de musulmanii din regiunile cu probleme. Congregații întregi au fost interzise, pastorii acestora și bună parte din membri fiind interogați și închiși, așteptându-și condamnări grele. Acum a fost anunțat oficial planul de continuare a cincinalului de transformare a religiei creștine, în ciuda protestelor internaționale și a opiniilor defavorabile exprimate repetat de la Washington față de tratamentul la care sunt supuse cultele religioase de către administrația chineză. Conform celor anunțate anul trecut de autoritățile partidului însărcinate cu religia, direcțiile în care se va opera asupra bisericilor creștine vor fi: o nouă traducere a Bibliei, o nouă interpretare a acesteia, o refacere a ritualurilor, altă muzică sacră, alte straie, alte elemente de arhitectură în construcția locașurilor de cult. Toate acestea conform noii linii trasate de partid, adică urmând tradiția chinezească și fără să contrazică concepțiile comuniste. Care concepții spun clar că religia e nocivă și trebuie sa dispară. Se mai urmărește ca muzică populară chineză să fie impusă pentru imnurile creștine iar membrii congregațiilor să fie îndemnați să practice caligrafia și pictura chineză în locașurile de cult. Sursa: inliniedreapta

 

Linkuri la știri:

Experianța misionară în Rwanda și Burundi - Doxologia

Danemarca intenționează să accelereze procesul adopțiilor forțate - Știripentruviață 

Refacerea unei icoane distruse în Siria - Lonews 



Schismaticii din Ucraina – câteva noțiuni istorice și canonice - Ierom. Eftimie Mitra

Tulburările create în urma controversatului tomus eliberat de către Patriarhia Ecumenică au avut ecou în întreaga lume. Recunoașterea schismaticilor ucraineni de către PF Bartolomeu ca fiind o „Biserică” autocefală a creat dezbinări de proporții în Biserica lui Hristos. Până în prezent acest tomus a fost respins de către unele Biserici Locale (Cipru, Serbia, Rusia, Polonia, Albania etc.), iar altele urmează să se pronunțe. În cele ce urmează vom face o scurtă prezentare a istoriei și canonicității acestei grupări schismatice care a creat tensiuni majore în ultima perioadă. Câteva lucruri importante care trebuie să fie luat în considerare sunt:

Scurt istoric

“Patriarhia de Kiev” a luat ființă în 1992 în Ucraina ca urmare a răzvrătirii fostului Mitropolit al Kievului Filaret Denișenko. Acesta a candidat la scaunul de patriarh al Bisericii Ruse, dar nu a avut voturile necesare, atunci fiind ales ca patriarh al Moskovei PF Alexei. Filaret, a pornit o amplă propagandă de subminare a Patriarhului de la Moskova complotând cu unele formațiuni schismatice potrivnice patriarhului Alexei. În cele din urmă a fost caterisit de Sinodul Bisericii Ucrainei - PM, iar apoi si-a înființat propria patriarhie a Ucrainei, dar care nu a fost recunoscută de către nici o Biserică Ortodoxă Locală. Singura recunoaștere a avut-o doar din partea statului ucrainean și a unor culte religioase ucrainene. Primii care au recunoscut noua structură religioasă de la Kiev au fost greco-catolicii cu care schismaticul Filaret avea multe cooperări în detrimentul Bisericii Ortodoxe Ruse. Pentru a-și atrage adepți, Filaret a promovat un intens curent naționalist ucrainian fără să vorbească nimic noilor enoriași racolați despre canonicitatea sa. Ulterior numărul adepților a mai crescut, dar a rămas totuși în minoritate. Sub jurisdicția sa a primit de-a lungul timpului diferiți clerici răzvrătiți, caterisiți din alte Biserici Locale subminând astfel Bisericile Ortodoxe Locale canonice. Printre cei care au susținut caterisirea lui Filaret Denișenko a fost și PF Bartolomeu de la Constantinopol, care în 1992 si 1997 l-a declarat schismatic și a condamnat răzvrătirea acestuia1.

 

Canonicitatea ierarhilor “Patriarhiei de Kiev”

Un lucru foarte important, pe care PF Bartolomeu îl ignoră, este canonicitatea ierarhilor care formează noua structură autocefală ucraineană. Aceasta este formată din compilarea a două grupări schismatice, necanonice și nerecunoscute în plan pan-ortodox decât de PF Bartolomeu și o parte a ierarhilor Patriarhiei de Constantinopol. În acest context trebuie menționat că nu toți ierarhii Patriarhiei Ecumenice au semnat controversatul tomus ucrainean.

Conform canoanelor, 4 Antiohia si 20 Cartagina, pentru abaterile sale canonice din 27 mai 1992, fostul Mitropolit al Ucrainei, Filaret Denișenko a fost caterisit de către sinodul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, singurul sinod existent la acea perioadă pe teritoriul acestui stat. Caterisirea acestuia a fost cercetată și recunoscută de către toate Bisericile Ortodoxe Locale, inclusiv de Patriarhia Ecumenică.2

Canonul 28 Apostolic și canonul 4 de la sinodul din Antiohia (anul 341) interzice celor opriți de la slujire să mai săvârșească vre-o slujbă religioasă. Filaret Denișenko, a fost caterisit canonic, pentru răzvrătire, comuniune cu o fracțiune schismatică și alte abateri. Filaret a slujit mai departe sfidând deciziile sinodale care îl privesc în mod direct. Conform canoanelor, acesta nu mai are dreptul să slujească niciodată și nici să fie reabilitat. Odată caterisit, intră în rândul mirenilor (can 27, 28 Cartagina; 21 VI și 8 al Sf. Nicolae al Constantinopolului). Cu atât mai mult, în 1992, și-a făcut propria structură bisericească, paralelă cu cea canonică, provocând dezbinare în sânul ortodoxiei. Această structură nu s-a limitat doar la teritoriul Ucrainei, ci s-a extins prin „recunoașterea” altor clerici caterisiți din diaspora, pe care i-a luat sub propria „canonicitate”.

Răzvrătirea lui Filaret Denișenko nu s-a oprit aici. Acesta, trecut fiind în rândul mirenilor, nu avea dreptul să mai facă hirotinii (can 35 Ap; 16 I, 2 II, 8 III, 13, 22 Antiohia, 3 Sardica, Teodor Studitul rasp la intr 13, etc.). Pentru a dezvolta structura paralelă pe care și-a înființat-o, a „sfințit” episcopi, preoți și diaconi care nu au hirotonie validă (can 19 Antiohia). Printre așa-zișii ierarhi ai structurii autocefale ucrainene este și Epifanie Dumenko (fost vicar al lui Filaret), cel care a fost desemnat de președintele Poroșenko și PF Bartolomeu drept „Patriarh al Ucrainei”. Practic, hirotonia acestuia nu este validă, iar Epifanie, conform canoanelor este doar un mirean cu haine arhierești. De asemenea, conform canoanelor, botezurile, cununiile, hirotoniile, spovedaniile, împărtășaniile etc. făcute de aceștia nu sunt valide.

O altă grupare schismatică este cea a lui Macarie Meletici, dar mult mai nesemnificativă din punct de vedere al numărului de adepți. Cele două grupări (Filaret și Macarie) s-au contopit odată cu primirea tomusului.

 

Observații finale:

Noua structură autocefală ucraineană nu este recunoscută de către majoritatea covârșitoare a ortodocșilor din Ucraina și nici de către pleroma Bisericii la nivel pan-ortodox. Autocefalia unei Biserici Locale se acordă sobornicește, în consens cu toate Bisericile Locale canonice și trebuie să aibă ierarhie canonică, nu schismatică. Această autocefalie a fost dată la cererea unor politicieni și a unor schismatici, în pofida nemulțumirii și criticilor multor patriarhi și ierarhi canonici. Reprezentanți oficiali ai SUA și ai Vaticanului au salutat cu bucurie gestul PF Bartolomeu de a acorda recunoaștrere schismaticilor ucraineni, în timp ce patriarhia Moscovei a oprit comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol. Noua structură schismatică nu și-a construit lăcașuri de cult, ci le-a confiscat pe cele canonice, cu sprijinul autorităților statului ucrainean, uneori folosind violența ajungându-se și la vărsare de sânge. Mai multe patriarhii au cerut convocarea unui sinod pan-ortodox care să dezbată această situație, dar Patriarhia Ecumenică a refuzat categoric.

NOTE

1 http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/autocefalia-ucrainei-taciunele-fierbinte-care-risca-sa-incendieze-intreaga-ortodoxie-decizia-sinodului-bisericii-ortodoxe-a-rusiei-text-integral-analize-si-comentarii-despre-implicatiile-conflic/

2 „Istoria Bisericeasca Universala”, curs la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Moldova, Chisinau 2006, pg. 95



Știri interne - martie 2019 (RO)
 

Din icoanele şi moaştele aduse la Iaşi, la conferința Sfinţii Închisorilor, a început să izvorască mir

În cadrul conferinţei anuale despre Sfinţii Închisorilor, care s-a desfăşurat la Iaşi în data de 19 martie, din icoanele şi moaştele aflate acolo a început să izvorească mir. Totul în prezenţa a zeci de oameni care au filmat miracolul. La evenimentul care a avut loc aseară la Teatrul Luceafărul din Iaşi au fost aduse de la Mănăstirea Petru Vodă din Piata Neamț și moaștele mai multor sfinți, dar și Icoana Părintelui Justin Pârvu, cel care închinat o mănăstire în memoria martirilor din închisorile regimului comunist.

Minunea a avut loc la sfârşitul conferinţei, în timp ce se cânta acatistul Sfinților din Închisori. Acest miracol are loc în fiecare an la conferinţa Sfinţilor Închisorilor din Iaşi, încă din 2009, de la prima organizare, atunci când a izvorât mir din moaştele unui sfânt mucenic de la Aiud. Sursa: Observator TV 

Moaștele Sf. Nectarie sosesc vineri la Sihăstria Putnei: Programul hramului

Cu prilejul hramului Bunei Vestiri, la Mănăstirea Sihăstria Putnei va putea fi cinstită mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nectarie, Taumaturgul de la Eghina, adusă din Grecia. Moaștele vor sosi vineri noapte, iar Sfânta Liturghie de hramul așezământului monahal va fi oficiată de Preasfințitul Părinte Sofian Brașoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, împreună cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Astfel, până marți, 26 martie, moaștele Sf. Nectarie vor fi așezate spre cinstire, alături de cele ale Sfinților Sila, Paisie si Natan de la Sihăstria Putnei. Sursa: Basilica 

Mărturii și evocări despre viața și suferințele mărturisitorilor din închisorile comuniste puteți citi în arhiva electronică a Ziarului Lumina.

Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei – replică la un comentariu malițios al Președintelui Iohannis

"A idolatriza toleranța (care are stabilimentele ei) și care nu doar că nu e automat și în orice context o virtute, dar care practicată fără discernământ poate destructura etic o societate (de exemplu, toleranța față de corupție, față de disoluția familiei, față de siluirea ordinii morale, față de asaltul marginii asupra centrului etc.), este ceva lipsit de claritate spirituală.

A ofensa peste 4 milioane de români lucizi și fideli unor valori limpezi validate de istorie, nu de toane ideologice, și fără de care o societate face implozie, români care nu s-au lăsat îmbrobodiți de valul imens și murdar de manipulare mediatică, cărora li se adaugă alte milioane de români care gândesc familia naturală în aceiași termeni, dar care au fost influențați de această manipulare, nu are în sine nimic aristocratic. A jubila incitator, lipsit de imparțialitate și eleganță în fața confruntării civice dintre cei care „dau cu flit” normalității și cei care vor să o apere democratic, nu are în sine nimic constructiv. Asemenea atitudini – toate, în răspăr cu creștinismul asumat ca mod de viață –  exprimă sumar, dar edificator viziunea post-modernă lipsită de imaginație morală a lui homo eticus trăitor în sterilizantul ev media și în epoca post-adevăr.În acest context recent și artificial revizitat cred că este important să ne reamintim și un lucru de neignorat în logica spiritului democratic onest: Comisia de la Veneția nu recomandă existența unui cvorum (prag minimal) de participare pentru consultările cetățenești, întrucât îi poate asimila în mod nelegitim pe cei care se abțin sau nu pot participa din diverse motive cu partizanii votului negativ. A-i asimila pe cei care s-au abținut să voteze, din diverse motive, la Referendumul pentru Căsătorie cu partizanii votului negativ este o interpretare cu totul abuzivă, și exact asupra riscului unei astfel de răstălmăciri a realității atrage atenția recomandarea Comisiei de la Veneția." - Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române într-un comentariu publicat de Știri pe Surse.

Unitate naţională şi dinamică pastorală. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2018

La Editura Basilica a apărut volumul „Unitate naţională şi dinamică pastorală. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2018”. Lucrarea ilustrează, conform Notei Editoriale, „prin imagini şi cuvinte, bogata şi rodnica lucrare misionară, promotoare de valori şi demnitate, desfăşurată de Biserică şi de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2018”. Constituind un valoros instrument de lucru şi un reper pentru ostenitorii din mass-media bisericească şi laică, volumul de faţă este util nu numai pentru teologi, ci şi pentru toţi cei interesaţi să cunoască viaţa şi activi­tatea Bisericii Ortodoxe Române. Sursa: Basilica

Alexandra Nadane susține la PE cauza femeilor aflate în criză de sarcină: Să depășim nivelul dezbaterii!

Alexandra Nadane, Directorul Executiv al Centrului de consiliere pentru părinți și copii „Sfânta Alexandra Împărăteasa”, a susținut la Parlamentul European cauza femeilor aflate în criză de sarcină și i-a invitat pe cei prezenți să depășească nivelul dezbaterii pro-viață versus pro-alegere pentru găsi soluții concrete de ajutor. „Stă în puterea fiecăruia să facă ceva și nu există poziție din care să nu putem ajuta”, a spus Alexandra Nadane marți la Bruxelles. „E nevoie de o mulțime de lucruri: de centre de consiliere în cât mai multe orașe, de acordarea unei indemnizații pentru femeile însărcinate începând cu a 14-a săptămână de sarcină pentru acoperirea problemelor neprevăzute, asigurarea unei alimentații sănătoase și a altor nevoi”.

„De politici publice care să valorizeze statutul femeilor însărcinate, de modalități prin care să nu mai fie discriminate în mediul profesional și în societate și de instrumente de lucru prin care psihologii, asistenții sociali, medicii, oamenii politici și toate instituțiile să poată oferi sprijin femeilor în criză de sarcină”. Alexandra Nadane a propus trecerea dincolo de nivelul dezbaterilor și căutarea de soluții în 3 pași: „Primul pas este să avem deschidere și să vrem. Al doilea este să investim timp și efort personal, iar al treilea să-i mobilizăm pe oamenii din jurul nostru să sprijine. Toate celelalte se vor adăuga”. Au luat cuvântul femei care au trecut printr-o criză de sarcină, care au vorbit despre experiențele prin care au trecut, coordonatori și reprezentanți ai unor centre care sprijină femeile în criză de sarcină, membri ai Parlamentului European și persoane care doresc să deschidă centre sau să înceapă noi proiecte de sprijin. În prima parte a evenimentului au fost prezentate testimoniale emoționante privind criza de sarcină, despre care puteți afla mai multe pe alexandranadane.ro. Citește mai multe despre eveniment pe Știri pentru Viață.

Părintele Constantin Necula despre vizita Papei în România

Părintele Constantin Necula afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că vizita Papei Francisc în România demonstrează că ortodocşii nu sunt „fanatici religioşi”, ci „partenerii de dialog evanghelic ai catolicismului” şi pot propune un proiect creştin Europei şi lumii. "Cred că vizita sa în România face parte dintr-o campanie ceva mai largă de dialog social european, înscriindu-se în efortul creştinilor de a ţine unită o regiune bântuită încă de fantoma comunismului, acum cu faţă umană. Pentru ortodocşi, vizita sa este continuarea unui dialog, deloc uşor de purtat, cu autoritatea religioasă a Occidentului creştin. Se dovedeşte că nu suntem fanatici religioşi, ci partenerii de dialog evanghelic ai catolicismului. Că reprezentăm un punct de referinţă în construcţia echilibrului spiritual european. Că dispunem de suficientă forţă a cordialităţii cât să putem propune un proiect creştin Europei şi lumii. Poate acum, în contextul disputei Moscova-Constantinopol, vor înţelege exegeţii de pripas ai realităţii creştine cât de important este aportul BOR în menţinerea păcii interconfesionale şi confesionale. Cred, în acelaşi timp, că pentru Papa Francisc întâlnirea cu catolicii şi greco-catolicii români este şi o împlinire misionară, un binecuvântat prilej de a mulţumi acestora pentru rezistenţa anti-comunistă şi efortul lor de unitate cu Roma." Sursa: Ziarul Prahova

 

Linkuri la știri

Pe drumul spre Halmyris - Lonews 

Transgenderismul, noua vacă sacră a progresismului liberal - Cultura Vieții 

Filmul documentar România, gură de rai - Lonews 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
BIG-BANGUL BIBLIC - Ieromonah Gheorghe Ghelasie
 


Se încearcă găsirea Originii Actului Creaţiei. Ştiinţa a căutat un mod al ei propriu de concepere. Religia susţine o Revelaţie Divină în acest sens. Cosmogoniile antice sunt şi primele metafizici şi chiar primele explicări ştiinţifice, chiar dacă limbajul este mitizat. Toate susţin un fapt de bază: – Big-bangul, explozia Creaţiei. Noţiunea de „explozie” este foarte sugestivă. Indiferent de origine, Creaţia este o „explozie, o apariţie a unui act de o putere excepţională”. A exploda înseamnă „spargerea unei tensiuni interne”.

Să vedem cum este big-bangul Biblic. „La început a fost CUVÂNTUL… şi DUMNEZEU era CUVÂNTUL… şi prin EL toate s-au făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).

„La început, DUMNEZEU a făcut Cerul şi Pământul. Şi pământul era netocmit şi gol şi întuneric era deasupra Adâncului şi DUHUL Lui DUMNEZEU se purta deasupra APELOR”.

Şi a ZIS DUMNEZEU: „Să fie LUMINĂ” (Facere l, 1-3).

Din aceste relatări de Revelaţie reiese că ACTUL îl face CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU. CUVÂNTUL „explodează” în afară. Explozia CUVÂNTULUI este în dublă modalitate, ca Cer şi Pământ, care sunt ca formă iniţială într-o „masă ne-diferenţiată de APĂ primordială”.

„Şi a ZIS DUMNEZEU: să fie o Tărie prin mijlocul Apelor şi să se despartă Ape de Ape… Tăria a numit-o Cer… şi să adune Apele cele de sub Cer la un loc şi să se arate Uscatul, pe care l-a numit Pământ…” (Facere 1, 6-10).

Şi în continuare, cele Şase Zile ale creaţiei. Zilele încep cu LUMINA.

„LUMINA a numit-o DUMNEZEU ZI… Ziua Întâi” ( Facere l, 5). LUMINA-Zi este Originea apoi a Soarelui. „Şi a ZIS DUMNEZEU: să fie Luminători pe Tăria Cerului, ca să Lumineze pe Pământ…” (Facere l, 14).

„Şi a făcut DUMNEZEU Animalele şi toate Fiinţele Vii…” (Facere 1, 21).

„Şi a făcut DUMNEZEU pe Om după CHIPUL şi Asemănarea Sa… l-a făcut Bărbat şi Femeie” (Facere l, 26-27).

FIUL FIINŢIAL al Lui DUMNEZEU, ca Prinos-Dar faţă de TATĂL, Creează şi un Chip de Creaţie. „PĂRINTE, iată şi un Chip de Creaţie, căruia Dăruieşte-i Fiinţă, Tu, FIINŢA în Sine. Este un Chip în care EU, FIUL Tău, Mă Întrupez, făcându-Mă şi un Fiu de Creaţie, în CHIPUL Meu de FIU Tu Cel necuprins putând să «încapi»”.

Astfel, Creaţia este în esenţă Chip de Fiu, cu Paternitatea în absoluta PATERNITATE DUMNEZEU TATĂL. Noi suntem în Filiaţia FIULUI-CUVÂNTULUI Lui DUMNEZEU. Natura noastră de Creaţie este deci Natură specifică de Fiu-Copil. Freud şi Jung s-au zbătut mult până a găsi „Arhetipul” Naturii de creaţie, pe care până la urmă l-au tot ocolit, ca să-l facă „un produs al dobândirilor instinctuale”. Ei pornesc de la „substanţa naturii” a lui Spinoza, în ipoteza că se „auto-modelează”. După ce Model se modelează, n-au putut să spună. Recunosc şi ei că este un „Model Metafizic necunoscut” în sine. Noi, ca Psihanaliză Creştină, ştim că MODELUL în sine al Naturii Create este MODELUL de FIU.

FIUL este numit şi CUVÂNTUL. Iată esenţa Substanţei Naturii Create, Fiu-Cuvânt de Creaţie. Şi noi, ca Psihanaliză Creştină, pornim de la Psihismul Copilului. Zicem plastic, Big-bangul Creaţiei este „explozia Naturii Copilului”. Toată Creaţia este un Arhemodel de Copil de Creaţie, care apoi îşi va desfăşura „natura sa specifică”. Arhemodelul de Copil este esenţa şi originea tuturor Chipurilor, de Bărbat, de Femeie, de Comunicabilitate, de Paternitate şi Maternitate.

Toate Chipurile de Creaţie sunt în POTENŢA Chipului de Fiu-Copil. Sesizaţi bine distincţia de Fiu şi de Copil, care sunt însăşi Natura Substanţei lor Fiinţiale. Fiul este în PATERNITATEA TATĂLUI şi Copilul este în Arhemodelul FIULUI. FIUL este un ALT Centru de PERSONALITATE al CONŞTIINŢEI TATĂLUI. FIUL este ASEMĂNAREA TATĂLUI. Copilul este Asemănarea Fiului, de aceea Copilul este Fiul Tatălui în Creştere de Conştiinţă.

Freud şi Jung văd „natura instinctuală” într-o tindere de „satisfacere” de sine, care astfel produce „structurarea zisului psihism de dobândire”. Ca Psihanaliză Creştină, nu există întâi „inconştientul instinctual”, care apoi se „modelează”, ci este deja preexistenţa Arhemodelului-Conştiinţa de Fiu, care se desfăşoară prin Copil-Noul Fiu, în Creaţie. Arhemodelul de FIU se face Noi Fii şi acest Nou este Modelul de Copil.

Modelul de Copil este CONŞTIINŢA de FIU într-un Nou Centru de Personalizare, ca Nou Fiu. De aceea Copilul REMEMOREAZĂ Natura de FIU şi se face Nou Fiu. Şi Natura de FIU este REMEMORAREA NATURII de TATĂL, SUPRACONŞTIINŢA CONŞTIINŢEI de FIU. Ontogeneza şi filogeneza, despre care se vorbeşte adesea, aici îşi au originea. Aşa, noi, ca Psihanaliză Creştină, pornim de la această Natură Substanţială de FIU în ARHEMODELUL PATERNITĂŢII. Centrul de Personalitate al Copilului este Conştiinţa de Fiu în raportare faţă de SUPRACONŞTIINŢA PATERNITĂŢII. Freud recunoaşte că psihismul Copilului de ambele sexe în primii ani este axat pe afecţiunea faţă de Tatăl, mai mult decât faţă de Mamă. Copilul este A-sexuat şi dincolo de sex, Centrul de Personalitateindividualitate fiind Conştiinţa în Sine a Paternităţii. Datorită „moştenirii păcatului adamic”, Copilul are totodată „rememorarea individualităţii sex”, care adesea „rivalizează” chiar din primele luni de la naştere.

De aceea noi numim plastic Big-bangul Creaţiei ca Big-bangul PSIHISMULUI CONŞTIINŢEI de FIU faţă de SUPRACONŞTIINŢA PATERNITĂŢII.

FIUL-LOGOSUL DUMNEZEIESC Creează Lumea ca „Big-bang de Creaţie”, al CONŞTIINŢEI Sale de FIU faţă de TATĂL DUMNEZEU. Baza Lumii Create sunt LOGHII-Arhemodelele-Paradigmele PSIHISMULUI acestei CONŞTIINŢE.

Jung nu a putut găsi „originea arhetipurilor în sine”, declarându-le „metafizice”. Noi le identificăm în Metafizica CONŞTIINŢEI de FIU, care este Metafizica SUPRACONŞTIINŢEI PATERNITĂŢII.

 

Sursa: Lumea Credinței - În căutarea unei psihanalize creştine / ieromonah Ghelasie Gheorghe. – Bucureşti: Platytera, 2014

 

 



Pârjolul Cetății Sodoma (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Icoana, fereastră spre adevăratul Dumnezeu - Pr.prof.dr. Constantin Coman

 

De ce punem icoana în casă?
Icoana nu poate lipsi din casa creștinului. Prezența icoanei arată că acea casă este încreștinată, că familia care locuiește acolo este creștină. Icoana din casă este o mărturisire a credinței în Dumnezeu.
Icoana, prezență a celui înfățișat în ea
Așa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc în față persoana dragă pe care o reprezintă, tot așa și icoana ne poartă cu gândul la cel înfățișat în ea. Icoana este o prezență a celui înfățișat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfinților. Prezența chipului unei persoane este într-o măsură prezența respectivei persoane. Chipul ne pune în legătură cu persoana pe care o reprezintă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea sau mai curând, aduce persoana respectivă în fața noastră, lângă noi, ne înlesnește o întâlnire cu ea. Icoana ne ajută să ne rugăm mai bine, pentru că ne ajută să intrăm mai ușor în legătură cu Dumnezeu, să-L vedem în persoana Mântuitorului Hristos, să simțim prezența Maicii Domnului și a sfinților pe care îi dorim împreună rugători cu noi și pentru noi. Cine nu iubește icoanele nu iubește cu adevărat nici pe cei care sunt înfățișați în icoane. În rătăcirea lor, sectanții spun că nu e bine să cinstim și să ne închinăm la icoane pentru că sunt idoli, că nu e bine să te închini la o bucată de lemn sau hârtie, pentru că așa spune legea lui Dumnezeu. Dar creștinii nu se închină la lemn sau hârtie. Cine-și poate închipui că mamele și bunicile noastre îngenunchează, se roagă și plâng în fața unor bucăți de lemn, aceia se înșală amarnic și își dau în felul acesta măsura întunecimii minții lor.
Cel mai simplu exemplu care este la îndemâna tuturor ne poate lămuri asupra acestui lucru: în fața fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucură sau ne emoționează nu este bucata de hârtie, oricât de frumoasa ar fi aceasta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sărutam fotografia persoanei îndrăgite. Aceasta nu înseamnă că sărutam hârtia, ci chipul celui drag și prin aceasta persoana care ne este dragă. Fotografia ne este dragă și o păstram cu sfințenie mai ales când cel din fotografie este departe de noi. Dacă am pierde fotografia respectivă sau daca cineva ne-ar rupe-o, de exemplu, ne-am supăra foarte tare și ne-ar părea rău. Nu pentru că am pierdut o bucățică de hârtie, ci pentru că am pierdut un semn, o prezență a celui drag. Cu cât ne este mai dragă persoana respectivă, cu atât prețuim mai mult și fotografia și o ținem la loc de cinste. Tot așa și icoanele. Cu cât ne sunt mai dragi Mântuitorul, Maica Domnului și sfinții, cu atât iubim și cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubește icoanele nu iubește cu adevărat nici pe cei care sunt înfățișați în icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!
Icoana, fereastră spre adevăratul Dumnezeu

Dar icoana este mult mai mult decât o fotografie. Mai întâi, pentru că ea ne înfățișează chipul lui Dumnezeu Însuși, chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea este o fereastra spre lumea lui Dumnezeu, spre Împărăția cerurilor. Chipul Maicii Domnului și cel al sfinților din icoane este chipul omenesc îndumnezeit, copleșit de lumina dumnezeiască a Împărăției lui Dumnezeu. Icoana este sfințită prin chipul pe care îl reprezintă. Fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne fiecare, după mintea, priceperea și credința sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plăsmuit de imaginația noastră. Așa încât riscul idolatriei este mult mai mare fără icoană, omul fiind tentat să-și „închipuie” un Dumnezeu „convenabil”, după propriile dorințe și nevoi.

Ce fel de icoană trebuie să punem în casă? Icoana nu este tablou!

Este bine să punem în casele noastre icoane pictate pe lemn după rânduiala Bisericii. În lipsa celor pictate pe lemn, se pot folosi și cele pe hârtie, fie lipite pe lemn, fie înrămate. Este foarte important să distingem între icoana adevărată și tabloul religios. Icoana adevărată este cea care ne arată chipul îndumnezeit al Mântuitorului, al Maicii Domnului și al sfinților, iar tabloul religios este cel care înfățișează numai chipul omenesc al acestora. Pentru a nu greși, se recomandă creștinului să întrebe preotul atunci când dorește să-și procure o icoană. Trebuie să fim foarte atenți ce fel de icoană punem în casa noastră. Chipul acela se va întipări în mintea noastră, a copiilor noștri, pentru totdeauna și ne va ajuta să ne îndreptam cu mintea spre Dumnezeu. Creștinul nu trebuie să se zgârcească tocmai atunci când cumpăra o icoană.

Icoana dăruită
În tradiția noastră ortodoxă se păstrează credința că este bine să primești și să oferi în dar icoane. De aceea, amintim aici momentele prielnice pentru un astfel de gest binecuvântat. Este frumos și foarte potrivit ca nașul să dăruiască prima iconiță la botez. El poate oferi icoana cu chipul sfântului al cărui nume îl pune copilului. La fel, nașii de cununie. Ei pot oferi la cununie, în biserică, finilor lor, icoana sfântului care doresc ei să le fie ocrotitor al casei și al familiei noi. Părinții, pot si ei să dăruiască o icoană copiilor, când aceștia se mută la casa nouă. În toate aceste prilejuri, sau cu alte ocazii, preotul parohiei poate și el să ofere icoane credincioșilor săi. Putem oferi o icoană în dar prietenilor noștri, folosindu-ne de un prilej anume sau de o simplă vizită. Se vor bucura mai mult decât ne închipuim. Atenție însă, icoana dăruită să fie de cea mai bună calitate.
Icoana moștenită din familie
Icoana moștenită de la părinți este una dintre cele mai de preț moșteniri. Ea are rolul de a ne lega de părinții și strămoșii noștri prin cea mai trainica legătură, cea a credinței. Icoana veche, în fața căreia s-au rugat părinții, bunicii și străbunicii noștri poarta încărcătura credinței și rugăciunilor acestora. Continuitatea credinței este un element foarte prețios pentru spiritualitatea ortodoxă. De aici și aprecierea deosebită pe care o acordam tradiției. Nu trebuie să renunțăm la icoanele moștenite pentru nimic în lume. Avem datoria de a le lăsa moștenire sfântă și testament al credinței copiilor și nepoților noștri. Dacă nu am moștenit o icoană, putem să ne îngrijim noi ca în familia noastră să intre o icoana de preț pe care să o lăsăm moștenire. Nimic mai frumos decât să auzi: „Aceasta icoană o am de la mama mea” sau „de la bunica mea!”
Sfințirea icoanei
Înainte de a fi așezată în casă, icoana noua se aduce la biserică pentru a fi sfințită. Ea se lasă la biserică – de obicei patruzeci de zile – timp în care este ținută în Sfântul Altar. Între timp, sau la sfârșitul celor patruzeci de zile, preotul o sfințește, stropind-o cu apa sfințită și rostind rugăciunile rânduite de Biserică. Se recomandă ca preotul să scrie pe spatele icoanei data sfințirii, hramul bisericii unde a fost sfințită și numele său.
Locul icoanei în casă

Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru ca atenția noastră să nu fie atrasa de alt lucru atunci când ne rugăm în fața icoanei și pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta. Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu fața la răsărit, și la biserică și acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii „Răsăritul cel de sus”, „Soarele Dreptății”, etc… Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui și al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului și al lucrurilor care se fac la întuneric. Deci, trebuie să avem grijă să așezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu fața la răsărit. A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.

Locul de rugăciune
Cele mai multe dintre casele creștinilor au amenajat un loc anume, un colțișor pentru rugăciune. Acesta este într-un loc mai ferit din casă, desigur tot în partea de răsărit, în jurul unei icoane. Este un fel de altăraș unde se păstrează toate lucrurile sfințite din casă. Aici păstrăm agheasma mare, apa sfințită de la sfeștanie, anafora, tămâia, lumânările, busuiocul, salcia sau frunza de nuc aduse de la biserica de Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de dulăpior de colț sau de perete, deschis, unde putem pune icoana și toate celelalte. Tot aici trebuie să avem o măsuță mică sau un analog mic (ca cel de la biserică pe care se citește Sfânta Evanghelie), pe care vom pune cartea sau cărțile noastre de rugăciune.

Candela
În colțișorul de rugăciune trebuie să avem neapărat o candelă. În fiecare casă trebuie să existe cel puțin o candelă. Se va folosi candela cu ulei și fitil. Nu este potrivit să se folosească beculețe, pentru că adevărata candelă, ca și lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceara curată. Beculețul este de frumusețe. Candela nu este pentru frumusețe, ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ținem tot timpul aprinsă în casă. Vă amintiți pilda fecioarelor din Evanghelie, care așteptau pe Mântuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuă a candelei este răspunsul creștinului la îndemnul Mântuitorului: „Privegheați că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 13). Cum spuneam, creștinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru și al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau ori de cate ori se roagă. De asemenea, ardem candela în zilele de sărbătoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective.
Bătrânii, mai ales, țin candela aprinsă, pentru ca nu cumva sa le vină ceasul sfârșitului pe neașteptate și să moara fără lumină, să meargă la Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu și pentru Împărăția luminii. Alegem lumina pentru că lumina este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu.

Există candele la magazinele de obiecte bisericești, la biserici și la mănăstiri. O candelă este compusă dintr-un suport – de obicei metalic – în care se așază un pahar special de candelă, colorat și o plută specială sau un alt suport, cu fitil de bumbac sau vată. La caz de nevoie, se poate improviza o candelă foarte ușor într-un păhărel sau în orice alt vas mic. Este bine, totuși, să ne îngrijim de o candelă frumoasă, care să fie și podoaba de preț în casa noastră. Se mai obișnuiește o candelă în bucătărie, acolo unde gospodina își petrece foarte mult timp și chiar familia întreagă. Este foarte frumoasă și dragă această însoțire a luminii candelei în jurul nostru. Ea ne păstrează sau ne duce gândul la Dumnezeu și ne aduce aminte de rugăciune. – Pr. Constantin Coman, Casa creștinului, București, 1997

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
DICȚIONARUL Postului Mare - Natalia Corlean

 

Canonul cel Mare

Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfințite

Metania

Pavecernița

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Triodul

La începutul Postului, ca un „debut” al acestuia, ca un „acordaj” înainte de „armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Canonul începe în această notă foarte personală:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii acestei de acum?”

Unul după altul păcatele mele sunt dezvăluite în legătura lor profundă cu drama continuă a relaţiei omului cu Dumnezeu; istoria căderii omului în păcat este istoria mea:

„Râvnind neascultării lui Adam, celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea veacuitoare, şi de desfătare, pentru păcatele mele.”

Am pierdut toate darurile dumnezeieşti;

„întinatu-mi-am haina trupului meu, şi mi-am spurcat podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule, întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu dulceţile poftelor, şi cu totul, toată mintea, țărână mi-am făcut.”

Astfel, patru seri, cele două cântări ale Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple „parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea „istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: „Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul „modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâii de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a „chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această „mare înălţime” şi această „chemare” şi care defineşte omul nu ca pe cel „de deasupra” ci ca pe cel de „dedesubt” – o cultură care chiar şi atunci când nu îl neagă făţiş pe Dumnezeu este, în realitate, materialistă până în cele mai adânci structuri ale sale, care se gândește la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală? Aici, păcatul este gândit întâi de toate ca o „slăbiciune” firească, datorată de obicei unei „neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul „modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte „problemele” sale cu duhovnicul – așteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi „în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine „imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui „Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă. Când auzim de exemplu:

„Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri primite nu ţi-am adus Ţie nici odinioară, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană”,

înţelegem că istoria primei jertfe (cea a lui Cain şi Abel – n.tr.), atât de lapidar amintită în Biblie, ne descoperă ceva esenţial despre propria noastră viaţă, despre însăşi fiinţa umană, înţelegem că înainte de toate păcatul este respingerea vieţii ca ofrandă sau jertfă adusă lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, păcatul este respingerea orientării divine a vieţii, deci, acel păcat este, la originile sale, deviaţia iubirii noastre de la ţelul său final. Aceasta este descoperirea care face posibilă mărturisirea a ceva ce este atât de profund îndepărtat de experienţa „modernă” a vieţii şi care acum devine atât de adevărat din punct de vedere „existenţial”:

„Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, şi suflare de viaţă! Ci, o,Făcătorul meu, Mântuitorule şi Judecătorule, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc.”

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă.

Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la „punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă. - Pr. Alexander Schmemann[1]

Această liturghie nu este o Liturghie deplină, ci este o Liturghie la care Sfintele Daruri, respectiv trupul si sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se oferă credincioșilor pentru împărtășire, dar aceste dumnezeiești taine sunt pregătite dinainte la o Liturghie deplină, anterioară Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, de aceea se și numește „Liturghia Darurilor mai înainte sfințite". În realitate este o slujbă de împărtășire a credincioșilor care este împreunată cu Vecernia.

– Părinte Teofil, de ce credeți că a rânduit Biserica această Liturghie doar în timpul Postului Mare?

– Pentru că în cealaltă vreme a anului bisericesc se oficiază Liturghia deplină. În Postul Mare zilele obișnuite ale săptămânii, adică luni, marți, miercuri, joi si vineri, se socotesc mai mult de pocăință, iar Liturghia este o slujbă a bucuriei, nu a pocăinței si pentru că este rânduială în Biserica noastră să nu se facă Liturghie deplină s-a rânduit această Liturghie care nu este deplină de fapt, ci este doar o slujbă în care se împărtășesc credincioșii. Credincioșii dorind să se împărtășească mai des decât sâmbăta si duminica, s-a rânduit această posibilitate de împărtășire în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfintite, aceasta fiind o slujbă de împărtășire. E într-un fel continuarea Liturghiei depline, anume pentru împărtășire cu Daruri sfințite la Liturghia deplină. Credincioșii nu se pot împărtăși decât la o Liturghie deplină si, cum Liturghie deplină nu se face în timpul Postului Mare decât sâmbăta si duminica, si atunci Sfânta noastră Biserică, pentru a-i ajuta pe credincioși, pentru a-i mângâia pe credincioși, pentru a-i ajuta pe credincioșii care doresc să se împărtășească mai des decât sâmbăta si duminica, a dat această posibilitate prin Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. (...)

– La ce oră din zi trebuie să se săvârșească Liturghia Darurilor mai înainte sfințite?

– Aceasta o spune însuși faptul că Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este unită cu Vecernia. Fiind unită cu Vecernia, adică cu slujba de seară, ar trebui făcută seara. Poate din comoditate si ca să nu îi tină pe credincioși să ajuneze până seara, mulți dintre preoți fac această Liturghie dimineața. Însă nu e potrivit. Nu e potrivit în sensul că pentru dimineața sunt alte slujbe. În mănăstiri în general se fac multe slujbe pregătitoare pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, ceasurile cu catisme, așa că se îndelungă vremea de pregătire si în general se face în jurul amiezii, iar alți preoți socotesc că e bine să facă chiar la vremea la care se face Vecernia, după amiază către seară, când e rânduită vremea Vecerniei. Cred că așa si trebuie făcută pentru că unită fiind cu Vecerenia, presupune împărtășirea credincioșilor după o zi de ajunare. - Părintele Teofil Părăian[2]

Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că ea este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sfintei împărtăşanii ce urmează Vecerniei. (...)

Miercurea şi Vinerea în timpul Postului, Biserica rânduieşte o abstinenţă totală de la mâncare până la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru împărtăşania din timpul Postului care, după cum am spus mai devreme, reprezintă unul din cele mai importante mijloace sau „arme" în lupta duhovnicească de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii viitoarei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc cât şi fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria împărtăşaniei de seară. „Ridica-voi ochii mei la munţi, de unde vine ajutorul meu".

Iar apoi, în lumina apropiatei întâlniri cu Hristos, cât de serioasă şi cât de importantă devine ziua pe care trebuie să o petrec în ocupaţii obişnuite; cât de multe lucruri triviale şi insignifiante, care umplu existenţa mea zilnică şi cu care sunt atât de obişnuit încât nu le mai acord atenţie, capătă o nouă semnificaţie. Fiecare cuvânt pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l săvârşesc, fiecare gând ce-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile şi fie se află în „acord" cu nădejdea mea în Hristos, fie în opoziţie cu aceasta. însuşi timpul, pe care de obicei îl „risipim" atât de uşor, se descoperă în adevăratul său sens, fie ca timp al mântuirii fie al osândei, întreaga noastră viaţă devine ceva ce a fost clădit prin venirea lui Hristos în această lume – înălţarea la El sau depărtarea de El, în întuneric şi nimicire.

Nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare, decât în zilele împărtăşaniei de seară - nu numai sensul Postului, ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine, în totalitatea ei. - Pr. Alexander Schmemann[3]

Noi deosebim între metanie și închinăciune, dar să ştiţi că şi în cărţile Părinţilor, şi în cărţile de tipic, amândouă sunt metanii. Doar că metania aceasta propriu-zisă pe care o facem noi și pe care o ştim se numeşte metanie mare, adică atunci când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci şi ne aplecăm cu tot trupul până la pământ, până ce fruntea atinge pământul şi îngenunchem și ne ridicăm; aceasta este metania mare sau metania, cum o ştim în general, iar închinăciunea este numită metanie mică. Ea se poate face în două feluri. O tradiţie vine de la greci şi o tradiţie vine din spaţiul slav. Se poate face făcând semnul Sfintei Cruci şi apoi aplecându-ne cu mâna dreaptă până aproape de pământ – aşa fac ruşii – iar în spaţiul grecesc întâi ne aplecăm cu mâna la pământ, ne ridicăm şi apoi facem semnul Sfintei Cruci. Se poate face şi combinat. Unii fac semnul Sfintei Cruci şi înainte de a se apleca până la pământ cu mâna, şi când se ridică.

Aşa se face metania, mare sau mică. Dar ce vrea să ne zică ea? În primul rând, metania este semnul că ne supunem lui Dumnezeu. (...) Dumnezeu vrea să ne facă mai mult decât robi, El vrea să fim fii ai Săi. Dar, înainte de a avea noi conştiinţa de fii, este bine să nu uităm că suntem creaturi şi Dumnezeu este Creatorul, că noi suntem limitaţi şi nu putem să facem toate cele pe care le poate face Dumnezeu, că viaţa noastră atârnă de El, ca şi sănătatea noastră, ca şi reuşita noastră, ca şi moartea noastră. Nu depind de noi, ci depind de Dumnezeu. Şi atunci este bine să facem gesturi din acestea prin care Îi arătăm lui Dumnezeu că suntem creaturi, că suntem încă slugi, că avem conştiinţa de robi. Dumnezeu poate să ne dea multe daruri și e mai bine ca Dumnezeu să ne privească ca pe nişte fii ai Săi, dar noi încă să ne socotim robi ai Săi.

Metania, mai ales cea mare, mai arată ceva, mult mai adânc. Când facem metanie mare simbolizăm, printr-un gest al trupului, căderea noastră în păcat şi ridicarea noastră. Atunci când cădem în genunchi şi cu fruntea atingem pământul recunoaştem şi prin trup că, prin păcatele pe care le-am făcut noi, nu mai suntem vrednici să stăm drept, să stă demn, ci că ne-am făcut, aşa cum zice în Psaltire: Omul în cinste fiind, n-a priceput. S-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi asemenea lor s-a făcut. De cine au ascultat Adam şi Eva? De Dumnezeu? Nu. Au ascultat de cine? De şarpe. Şi ce făcea şarpele? Se târa şi se târăşte pe pământ. Și în orice păcat, încă o dată şi încă o dată, noi ascultăm de sfatul şarpelui. Şi atunci când facem metanii recunoaştem în faţa lui Dumnezeu că, prin păcat, suntem ţărână. Ne târâm. (...) Dar nu rămânem jos! Şi Sfântul Vasile cel Mare, şi Sfântul Ioan Casian, subliniază că, atunci când facem metanii, nu-i prea bine să rămânem mult timp cu capul în jos, ci imediat să ne ridicăm; şi să ne ridicăm în picioare, să nu facem metaniile numai din genunchi, ci să ne ridicăm în picioare pentru a arăta prin ridicarea trupului că noi vrem să ne ridicăm din păcat, că vrem să fim aşa cum am fost la început, că vrem să ne împlinim misiunea noastră pe care Dumnezeu ne-a pus-o de când ne-a plăsmuit. Care e misiunea aceasta? Să fim împăraţi şi preoţi în creaţia Lui. Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru om, nu pentru El! Şi, când le-a făcut pe toate şi a fost totul gata, l-a pus pe om ca împărat şi ca preot. De aceea stăm în picioare, pentru că numai când stai în picioare poţi să vezi deodată şi pământul, şi cerul. Şi, prin misiunea noastră de oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu ne sfinţim și ne înduhovnicim. Asta trebuie să facem, să unim pământul cu cerul şi demni să stăm în faţa lui Dumnezeu. - Părintele Damaschin Luchian[4]

La începutul Postului Mare remarcăm rânduiala liturgică numită Pavecerniţa Mare în cadrul căreia în primele patru zile din post se citeşte Canonul Sfântului Andrei Criteanul.

Pavecerniţa Mare este una dintre slujbele specifice Postului Mare. (...) Rânduiala acestei slujbe se găseşte în cartea numită Ceaslov şi se împarte în trei părţi, simbolizând Sfânta Treime. În prima parte sunt rugăciuni de mulţumire, pentru ziua care a trecut; partea a doua are mai mult un caracter penitenţial, exprimând mărturisirea şi pocăinţa pentru păcatele săvârşite, iar partea a treia conţine în special rugăciuni de cerere, solicitând ajutorul lui Dumnezeu pentru a trece cu bine noaptea care urmează. Astfel, Pavecerniţa este o slujbă de mulţumire pentru ziua care tocmai se încheie, dar şi o rugăciune de cerere pentru trecerea în pace a nopţii care urmează.

Majoritatea citirilor, rugăciunilor şi cântărilor au un caracter penitenţial (Psalmul 50, rugăciuni de umilinţă, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, rugăciunea lui Mănase, rugăciunea Sfântului Mardarie ş.a.), trezind în adâncul sufletului o pocăinţă curată şi luminată de nădejdea mântuirii. - Pr. Ciprian Apetrei[5]

Din cântările Pavecerniței:

Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu.

Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem. Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi!

Doamne, de n-am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii? Știutorul inimilor, iartă sufletele noastre.

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul.

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri. (...) De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului.

Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă în jos decât în sus – care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde: „Pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe alţii. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata pecete a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubire de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt astfel elementele negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul – această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală – îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curăţii este smerenia. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul natural sau căzut este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este iertător ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea – acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu –, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când vedem greşalele noastre şi când nu osândim pe fraţii noştri, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman – mândria – va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. în lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi „a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă prin excelenţă ritualul de Post. - Pr. Alexander Schmemann[6]

Postul Mare are propria sa carte liturgică – Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfârşind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă.

Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea unică a acestei imnografii a Postului. Necunoașterea Triodului ne lipsește de o adevărată înțelegere a Postului, a scopurilor și înțelesurilor sale – reducând Postul la o „obligație” juridică și la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului. (...)

De-a lungul a patruzeci de zile, Crucea lui Hristos, învierea Sa şi bucuria strălucitoare a Paştelui sunt cele ce constituie "sistemul de referinţă" absolut pentru întreaga imnografie a Postului; o permanentă aducere aminte a faptului că oricât de îngustă şi dificilă este calea, în cele din urmă, aceasta conduce la masa lui Hristos în împărăţia Sa. După cum am spus deja, nădejdea şi pregustarea bucuriei pascale pătrunde în întreg Postul şi reprezintă adevărata motivaţie pentru ostenelile din timpul Postului.

Triodul – Cartea neştiută şi uitată! Dacă ştim doar că există, prin el putem regăsi – impropriindu-ni-l încă o dată – nu numai duhul Postului ci şi duhul Ortodoxiei însăşi, duhul viziunii sale pascale asupra vieţii, morţii şi veşniciei. - Pr. Alexander Schmemann[7]

 


[1] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

[2] „Întâmpinări” (interviuri realizate de Sabin Vodă), Editura Sophia, București, 2000

[3] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

[4] „Meditație în a doua seară a Postului Mare”, rostită la Mănăstirea Sihăstria Putnei, marți, 15 martie 2016

[5] „Pavecerniţa Mare”, în Ziarul Lumina, 22 februarie 2018

[6] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

[7] „Postul cel Mare”, Editura DORIS, București, 1998

 

Capitol din cartea autoarei - Ghid de călătorie cu Hristos prin Postul Mare – lecturi zilnice– Editura Agaton 2018

 



Armele și foloasele Postului Mare (VIDEO) - Pr. Dinu Pompiliu
 


Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2019 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler

şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Ne aflăm, din punct de vedere liturgic, într-o perioadă de o profundă şi uimitoare frumuseţe duhovnicească. Este vremea Postului Mare, în care ne străduim, fiecare după putinţa noastră, să recâștigăm ceea ce am pierdut prin acceptarea păcatului în viaţa noastră. Adică, starea de rai, de har şi de puritate a inimii, dobândite plenar şi real în Taina Sfântului Botez şi actualizate permanent prin celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe.

Rostul adânc al Postului Mare constă într-o călătorie ascetică, timp de patruzeci de zile, ca renunțare radicală la păcate prin Taina Spovedaniei, şi într-o cuminecare cât mai deasă şi conştientă cu Trupul şi Sângele Domnului, Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, Care a biruit păcatul, iadul și moartea şi ne-a făcut părtaşi luminii celei neînserate şi vieţii celei veşnice.

După o săptămână de post şi rugăciune intensă, Biserica ne oferă prilejul binecuvântat de a medita asupra semnificaţiilor pe care le cuprinde duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei. Este duminica în care suntem chemaţi să conştientizăm, în chip smerit şi demn, identitatea, unitatea şi actualitatea credinţei noastre.

A fi ortodox nu înseamnă numai apartenența formală la o instituție religioasă, ci înseamnă mai ales un mod de viaţă întrupat în tradiţia dogmatică, liturgică și filantropică a Bisericii Ortodoxe. Înseamnă dreaptă credință, dreaptă viețuire și dreaptă făptuire. Ortodoxia este acea frumuseţe despre care vorbeşte unul dintre importanţii teologi ai veacului 20 în următoarele cuvinte: „Da, există o frumuseţe deosebită, spirituală, care, neputând fi prinsă în formule logice, este în acelaşi timp singura cale adevărată care ne permite să definim ce este şi ce nu este ortodox.

Cunoscătorii acestei frumuseţi sunt părinţii duhovniceşti, maeştrii în «arta artelor», cum numesc asceza Sfinţii Părinţi. Aceştia, ca să spunem aşa, «au căpătat îndemânare» în ceea ce priveşte discernerea valorii vieţii duhovniceşti. Gustul ortodox, forma ortodoxă se simt, dar nu pot fi supuse calculului aritmetic; Ortodoxia se vădeşte, nu se dovedeşte. Iată de ce pentru oricine doreşte să înţeleagă Ortodoxia, nu există decât o singură cale: experienţa ortodoxă directă”[1].

Ortodoxia este „sarea pământului” (Matei 5, 13), despre care ne vorbește Domnul Iisus Hristos în Evanghelie. Este plinătatea adevărului şi integritatea vieții omului. Ortodoxia este, în același timp, dreaptă credință și dreaptă viețuire. Ea este viața lui Hristos prezentă și lucrătoare în viața creștinului ortodox evlavios (cf. Galateni 2, 20, Coloseni 3, 3). Această trăire în duhul lui Hristos se vede mai ales în viețile sfinților.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Această frumuseţe a adevărului credinței și a sfințeniei vieții creștine o celebrăm în duminica de astăzi. Geneza acestei sărbători are în spatele ei lupta dogmatică şi duhovnicească de peste un secol (726-843) a cinstitorilor sfintelor icoane cu cei care denigrau şi dispreţuiau sfintele icoane, numiți iconoclaști.

Începând cu împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741), iconoclasmul a devenit politica religioasă oficială a curţii imperiale din Constantinopol, ceea ce a determinat reacţia apologetică foarte promptă şi articulată a Sfântului Ioan Damaschin (675-749), care redactează Trei tratate împotriva iconoclaştilor, fundamentând realitatea şi sensul icoanei pe adevărul dogmatic al Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu.

Astfel, Sfântul Ioan Damaschin afirmă că icoana este imaginea care reprezintă natura umanã văzută a Fiului lui Dumnezeu cel nevãzut: „Odinioară – spune el – Dumnezeu cel necorporal şi fără de formă nu era zugrăvit deloc. Acum, însă, prin faptul că «Dumnezeu S-a arătat în trup», fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi a săvârşit prin materie mântuirea mea. Nu voi înceta a cinsti materia prin care s-a săvârşit mântuirea mea (…). Nu defăimăm materia, căci nu este nevrednică de cinste”[2].

Sinodul al VII-lea Ecumenic din septembrie-octombrie 787 a pus capăt unui lung şir de persecuţii şi exiluri pentru cei care cinsteau icoanele. Artizanii acestui moment de restaurare a cinstirii icoanelor au fost împărăteasa Irina (752-802) şi patriarhul Tarasie al Constantinopolului.

Având drept temei tradiția biblică și patristică, prin definiția dogmatică a acestui Sinod s-a stabilit că, după cum este cinstită Sfânta Cruce, trebuie cinstite și Sfintele Icoane: „ca asemenea modelului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot aşa să fie înălţate cinstitele şi sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe sfintele vase, pe sfintele veşminte, pe ziduri şi pe lemn, în case şi lângă drumuri; şi anume icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstiţilor îngeri şi tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi”[3].

Liniștea ortodocșilor cinstitori ai sfintelor icoane nu a durat mult, deoarece a fost tulburată odată cu încoronarea împăratului iconoclast Leon Armeanul, care a împărățit între anii 813-820. Rezistența teologică împotriva iconoclaștilor din această perioadă a fost asumată de către Sfântul Teodor Studitul (759-826), care a lămurit temeiul hristologic al cinstirii icoanelor în cuvinte simple:

„Ştim că Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om cu adevărat, a fost asemenea nouă în toate. Şi fiindcă omul poate fi zugrăvit, asta înseamnă că şi Hristos poate fi zugrăvit. Iar icoana zugrăvită ne este lumină sfântă, amintire mântuitoare nouă celor ce Îl vedem născându-Se, botezându-Se, săvârşind minuni, răstignindu-Se, îngropându-Se, înviind şi înălţându-Se la cer, nerătăcind că acestea nu ar fi aşa, conlucrând cu privirea la contemplarea minţii şi susţinând prin amândouă credinţa în taina mântuirii”[4].

Victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane a fost stabilită după aproape treizeci de ani de prigoană și denigrare din partea iconoclaştilor faţă de acestea. Astfel, în prima duminică a Postului Mare, 11 martie 843, împărăteasa Teodora și de curând alesul patriarh al Constantinopolului, Metodie (843-847), susținuți de poporul ortodox, în urma unei întruniri teologice despre cinstirea icoanelor, care a avut loc cu câteva zile înainte, au mers împreună în procesiune triumfală de la Biserica Vlaherne la Catedrala Sfânta Sofia, proclamând, în mod oficial şi definitiv, cultul Sfintelor Icoane.

Astfel, începând cu anul 843, prima Duminică din Postul Mare a devenit pentru întreaga Biserică Ortodoxă ziua de amintire a victoriei credinţei ortodoxe asupra tuturor ereziilor, rostindu-se, în chip solemn, de pe soleea catedralei Sfintei Sofia, la sfârşitul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, Sinodiconul Ortodoxiei, care conţine aclamaţii la adresa apărătorilor dreptei credinţe şi anateme la adresa ereticilor.

Dreptcredincioşi creştini,

Duminica Ortodoxiei ne descoperă un adevăr esenţial al vieţii noastre creştine: Dumnezeu-Fiul Se face om din iubire desăvârşită faţă de noi, asumându-Şi firea noastră cu toate trăsăturile ei specifice, în afară de păcat. Astfel, Hristos, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „ni Se dăruieşte pe Sine nouă, oamenilor, ca întipărire a virtuţii şi ca icoană vie a bunăvoirii şi iubirii faţă de El şi între noi, spre a-i îndupleca pe toţi pentru a răspunde la fel”[5].

Deci, înomenirea Fiului veșnic al lui Dumnezeu are ca scop unirea omului cu Dumnezeu pentru a dobândi viața veșnică. Prin urmare, ca și Sfânta Evanghelie, icoana ne dezvăluie iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschinul spune: „Ceea ce este cartea pentru ştiutorii de carte, aceea este icoana pentru neştiutorii de carte. Şi ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana”[6].

Sfântul Apostol Pavel Îl numește pe Hristos „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”(Coloseni 1, 15) pentru noi, cei care am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26), adică după prototipul nostru, Care este Hristos. El este icoana lui Dumnezeu cel nevăzut, iar noi suntem configuraţi duhovniceşte după această Icoană, adică după chipul lui Hristos.

În acest sens, Sfântul Teodor Studitul precizează că cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos, nu către materia icoanei Lui: „Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferenţa de substanţă, cum s-a arătat deja de mai multe ori. De aceea şi închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu e închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură asemănare au şi o singură închinare”[7].

Întrucât noi, oamenii, suntem creați după chipul lui Hristos, în tot ceea ce facem trebuie să fim în legătură cu prototipul nostru, adică să luăm aminte la Evanghelia lui Hristos şi la modul de viețuire al lui Hristos, să împlinim poruncile iubirii lui Hristos și să ne împărtășim cu Trupul şi Sângele Lui. Doar în felul acesta devenim icoane vii și sfințite ale lui Dumnezeu.

Din păcate, nu reuşim întotdeauna să respectăm pe semenii noştri ca fiind și ei „după chipul lui Dumnezeu”, adică sunt icoane vii ale lui Hristos. De ce? Pentru că suntem captivi, fără niciun simţ critic, civilizaţiei vizualului artificial, considerând că imaginea exprimă adevărul. Putem constata foarte uşor că trăim în era videocraţiei, când „cuvântul e detronat de imagine”[8].

Cu cât suntem astăzi invadaţi de mai multe imagini trecătoare, fugitive, cu atât sărăceşte conţinutul comunicării, al comuniunii dintre oameni. Totul devine imagine a materialului limitat și efemer, adică ne „informăm văzând”, fără să mai realizăm că „imaginile pot înşela mai mult decât cuvintele” şi că „pentru omul văzător (şi numai atât) nevăzutul nu există”[9].

De aceea, o imagine proprie, o fotografie a sinelui devine pentru mine un idol: o postez pe toate reţelele de socializare, aştept cu nerăbdare să fie cât mai distribuită şi mai apreciată, ceea ce coincide cu faptul de a mă afirma între ceilalți. Postez cât mai multe fotografii, deci exist. Important este să fiu văzut de către alţii, nu să fiu privit în mod personal de ochii celorlalţi. De aici începe să se nască idolatria[10]: îmi place să fiu adulat, apreciat în funcţie de imaginile pe care vreau eu să le selectez și să le livrez în spaţiul public şi care s-ar putea să nu exprime de fapt cine sunt eu cu adevărat dincolo de imaginea exterioară.

Într-un asemenea context, Duminica Ortodoxiei, a comuniunii icoanelor sfinte, este mai mult decât actuală, deoarece icoana sfântă trimite spre o persoană sfântă veșnic vie. Doar prin prisma icoanei sfinte, imaginea sau civilizaţia vizualului se poate elibera de autosuficiență, narcisism și materialism opac. Deoarece adevăratul rost al icoanei nu este ca să o vedem, transformând-o într-un obiect de contemplație esteticã, ci să ne ajute ca să trăim în prezența lui Dumnezeu și a sfinților, noi dorim să fim văzuți, ascultați și iubiți de Dumnezeu cel veșnic şi de toți sfinții lui Dumnezeu, nu doar de oameni trecători și schimbători.

Pe de altă parte, când îl înțelegem pe omul de lângă noi ca fiind icoana sau chipul lui Dumnezeu, atunci nu ne mai permitem imaturitatea spirituală de a-l calomnia, de a-l dispreţui, de a-l înşela, de a-l discredita, de a-l judeca, ci îl iubim cu nădejdea vindecării lui sufleteşti, aşa cum Hristos ne-a iubit, în mod unic şi plenar, pe Cruce şi ne-a făcut părtaşi slavei Învierii Sale. Numai o asemenea perspectivă ne va ajuta să înţelegem că icoana „sfințește vremurile şi locurile; dintr-o locuinţă, ea face o biserică; din viaţa lăuntrică a unui credincios, o viaţă în permanentă stare de rugă, liturghie interiorizată şi neîntreruptă”[11].

Dreptmăritori creştini,

Aşa cum ştiţi, a devenit o tradiţie de împreună-ajutorare statornică, începând cu această primă duminică din Post, Duminica Ortodoxiei, organizarea unei colecte pentru Fondul Central Misionar în vederea susţinerii proiectelor pastorale, misionare şi social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, vă îndemnăm cu toată dragostea, ca fiecare „să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7), sprijinind, prin obolul dumneavoastră, lucrarea misionară a parohiilor izolate, în care locuiesc doar oameni în vârstă, a mănăstirilor sărace şi a eparhiilor din ţară şi din diaspora, cu posibilităţi financiare precare, care au nevoie de lăcaşe de cult în vederea păstrării identităţii de credinţă şi de neam, pentru ca, în felul acesta, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „să putem să aducem mângâiere şi noi celor care se află în tot necazul” (2 Corinteni 1, 4).

Îi mulțumim Domnului pentru toate binefacerile Sale revărsate peste noi și ne rugăm să ne ajute să trăim Postul Sfintelor Paști ca un urcuș duhovnicesc spre unirea cu Hristos Cel răstignit și înviat. În încheiere, vă îndemnăm folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, aduceți-vă mângâiere, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace, şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (2 Corinteni 13, 11-13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† D a n i e l

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan,

Arhiepiscopul Iașilor și
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu,

Arhiepiscopul Sibiului și
Mitropolitul Ardealului

† Andrei,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei și
Mitropolitul Olteniei

† Ioan,

Arhiepiscopul Timișoarei și
Mitropolitul Banatului

† Petru,

Arhiepiscopul Chișinăului,
Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nicolae,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon,

Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen,

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu,

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic,

Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,

Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie,

Episcopul Hușilor

 † Lucian,

Episcopul Caransebeșului

 † Sofronie,

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin,

Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Nicodim,

Episcopul Severinului și Strehaiei

† Antonie,

Episcopul de Bălți

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincențiu,

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei,

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie,

Episcopul Giurgiului

† Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion,

Episcopul Tulcii

† Petroniu,

Episcopul Sălajului

† Gurie,

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Ungariei și Locțiitor al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,

Episcopul Ortodox Român
al Spaniei și Portugaliei

† Macarie,

Episcopul Ortodox Român
al Europei de Nord

† Mihail,

Episcopul Ortodox Român
al Australiei și Noii
 Zeelande

† Ioan Casian,

Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieșteanul,

Episcop-vicar Patriarhal

† Ieronim Sinaitul,

Episcop-vicar Patriarhal

† Timotei Prahoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Calinic Botoșăneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

† Ilarion Făgărășeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someșeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Marc Nemțeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


Note:

[1] Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, în româneşte de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu, studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 12.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor (I, 16), traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2016, pp. 65-66.

[3] Pr. Sorin Şelaru (coordonator), Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, Bucureşti, Editura Basilica, 2018, p. 553.

[4] Sfântul Teodor Studitul, Refutatio peom. Iconom., P.G. 99, col. 456, apud Pr. Dumitru Stăniloae, Hristologie şi iconologie în disputa din secolele VIII-IX, în Învăţătura despre Sfintele Icoane, reflectată în teologia ortodoxă românească. Studii şi articole (I), Bucureşti, Editura Basilica, 2017, p. 244.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, A aceluiaşi către Ioan Cubicularul. Scrisoare de recomandare (44), în Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 261.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, op.cit. (I, 17), p. 68.

[7] Teodor Studitul, În apărarea sfintelor icoane. Dosarul unei rezistenţe teologice, Antireticul III (14), studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, p. 291.

[8] Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, traducere din italiană de Mihai Elin, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 11.

[9] Ibidem, pp. 25, 54, 66.

[10] Sorin Dumitrescu, Noi şi Icoana (I). 31+1 iconologii pentru învăţarea icoanei, Bucureşti, Editura Fundaţia Anastasia, 2010, p. 59: „O icoană a cărei asemănare nu trimite la prototip, ci la ea însăşi, este idol, iar cinstirea acestuia devine automat blasfem”.

[11] Paul Evdokimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii (colecţia „Artă şi Religie” 1), traducere de Grigore Moga şi Petru Moga, Bucureşti, Editura Meridiane, 1993, p. 155.

Sursa: Basilica



Mesaje catehetice în Postul Mare
 

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a transmis tradiționalul mesaj catehetic cu ocazia începutului Postului Mare 2019 cu scopul de a atrage atenția că asceza ortodoxă nu se referă doar la un grup restrâns de persoane ci este „un eveniment bisericesc” și o vocație comună pentru toți credincioșii fără excepție.

Mesajul catehetic al Patriarhului Ecumenic Bartolomeu la începutul Postului Mare 2019

†Bartolomeu
Prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic,
Către plenitudinea Bisericii,

Harul și pacea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți, iar de la noi rugăciune, binecuvântare și iertare

Cu harul lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, am ajuns și anul acesta Sfântul și Marele Post, arena nevoințelor duhovnicești, pentru a ne curăța cu ajutorul Domnului prin rugăciune, post și smerenie și pentru a ne pregăti pentru trăirea în Dumnezeu a cinstitelor Pătimiri și a sărbătorii purtătoare de lumină a Învierii Mântuitorului Hristos. Într-o lume cu multiple confuzii, experiența ascetică a Ortodoxiei reprezintă un bun duhovnicesc inestimabil, un izvor nesecat de cunoștință dumnezeiască și înțelepciune omenească. Asceza cea binecuvântată, duhul căreia adapă întru totul modul nostru de viețuire – „ascetism este creștinismul întreg” – nu reprezintă privilegiul celor puțini sau al celor aleși, ci „un eveniment bisericesc”, un bun comun, o binecuvântare comună și o vocație comună pentru toți credincioșii fără excepție. Desigur, nevoințele ascetice nu sunt un scop în sine. Principiul că „asceza există de dragul ascezei” nu este valid. Scopul ascezei este acela de a depăși voia proprie și „cugetul trupului”, mutarea centrului vieții de la dorința individuală și de la „drept” spre iubirea care „nu caută ale sale”, în conformitate cu mesajul biblic: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui.” (1 Corinteni 10:24).

Acest duh domină întregul și lungul parcurs istoric al Ortodoxiei. În Noul Materic întâlnim o minunată descriere a acestui etos al renunțării la „ale mele” în numele iubirii: „Venit-au odată nişte schiteni la maica Sara, iar ea le-a pus lor înainte un paner cu poame. Ei lăsând cele bune, mâncau pe cele putrede. Şi le-a zis lor: adevărat, schiteni sunteţi”! Această înțelegere și utilizare jertfelnică a libertății este străină spiritului epocii noastre, care identifică libertatea cu revendicări și drepturi individuale. Omul „autonom” contemporan nu ar fi mâncat fructele putrede, ci pe cele bune, fiind convins că astfel își exprimă și utilizează libertatea în mod autentic și responsabil. Aici își are locul suprema valoare a concepției ortodoxe despre libertatea omului contemporan.

Este vorba despre o libertate care nu solicită, ci se împărtășește, nu insistă, ci se sacrifică. Credinciosul ortodox cunoaște că autonomia și autosuficiența nu îl eliberează pe om de lanțurile egoului său, ale auto-realizării și auto-justificării. Libertatea „cu care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5:1) activează puterile creative ale omului, se realizează ca negare a închiderii în sine, ca iubire necondiționată și comuniune a vieții. Etosul ascetic ortodox nu cunoaște diviziuni și dualism; el nu respinge viața, ci mai degrabă o transformă. Viziunea dualistă și negarea lumii nu este un concept creștin. Adevăratul ascetism este luminos și filantropic. Reprezintă o caracteristică a conștiinței de sine ortodoxe că perioada postului este adăpată de bucuria Crucii și a Învierii. Nevoințele ascetice ale ortodocșilor, precum și întreaga noastră spiritualitate și viața liturgică transmit mireasma și lumina Învierii. Crucea se află în centrul evlaviei ortodoxe, însă nu este punctul final de referință a vieții Bisericii. Aceasta este bucuria de negrăit a Învierii, iar calea către aceasta o reprezintă Crucea. În mod corespunzător, în perioada Postului Mare, chintesența experienței creștinilor ortodocși rămâne dorul după „învierea cea de obște”. Rugați-vă, așadar, preacinstiți frați și surori, fii și fiice în Domnul, să ne învrednicim, cu harul și sprijinul de sus, cu mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu, cea mai presus decât toți sfinții, și ale tuturor Sfinților să alergăm cursa Sfântului și Marelui Post într-un mod bineplăcut lui Hristos și cu bucurie în Hristos, nevoindu-ne cu bucurie, în ascultare față de canonul tradiției Bisericii, „nevoința comună” a postului ucigător de patimi, stăruind în rugăciune, ajutând pe cei care suferă și sunt în nevoi, iertând unii altora, „dând mulțumire pentru toate” (1 Tesaloniceni 5:18), ca să ajungem să ne închinăm cu bunăcuviință „Sfintelor și Mântuitoarelor și Înfricoșătoarelor Pătimiri” și Învierii celei purtătoare de viață a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Căruia fie slava și puterea și mulțumirea în vecii nesfârșiți. Amin.

Al vostru rugător fierbinte către Dumnezeu,

†Bartolomeu al Constantinopolului

Sursa și traducere Basilica.ro

Scrisoare pastorală a Patriarhului Ioan al X-lea al Antiohiei

„Postul este calea prin care ajungem la dragostea față de aproapele, dragoste pe care Dumnezeu o vrea în întreaga lume acum și pentru totdeauna”.

„În fiecare an Sfântul Post ne pune în față adevărul suprem: cel care urmează calea Luminii și a Învierii este cel care își dedică inima sa lui Dumnezeu prin acte de milostenie, iubire și bunătate”, a spus Preafericirea Sa

În continuare, Patriarhul Antiohiei a explicat în mesajul pastoral ce ne învaţă postul:

Patriarhul a recomandat ca în perioada postului, care începe luni, „să ștergem din inimă murdăria ce este asupra noastră și să ne îndepărtăm fața de la problemele ce sunt acum în lume spre a reflecta la Hristos cel răstignit și astfel să aflăm unde este izvorul puterii și al binelui”.

În scrisoarea pastorală transmisă cu o săptămână înainte de începerea Postului Mare, Patriarhul a prezentat apoi rolul iertării în viziunea creştină: „iertarea este cheia ce ne deschide drumul spre a primi lumina Învierii”.

Mesajul pastoral al Patriarhul Ioan al X-lea a cuprins şi rugăciuni înălţate lui Dumnezeu pentru pace în Orient şi în întreaga lume, dar şi pentru cei doi mitropoliţi de Alep răpiţi în anul 2013. În încheiere, Patriarhul a transmis: „Vă dorim un post binecuvântat și fie ca Învierea Domnului sa vină cu bucurie peste voi toți. Domnul sa va binecuvânteze pe voi, pe copii voștri, pe frații voștri și întreaga familie. Să vă dăruiască Dumnezeu din lumina harului Său, El cel care este binecuvântat întru veșnicie”.

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Mândrie şi autocunoaştere - nimic nu e rău în sine dacă se ia cu măsură / ştiinţă - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Desfrânarea pântecelui nu aparţine celui privat de bani şi sărac lipit. Desfrânarea cu cele de sub pântece nu poate fi apanajul unei persoane foarte înaintată în vârstă. Însă, atât cel sărac, cât şi cel în vârstă pot cădea uşor pradă mândriei. Mândria este universală.

Alt exemplu: despre o persoană care preferă viciile nu putem spune că iubeşte virtuţile, la fel cum despre o persoană care caută şi găseşte permanent calea virtuţii nu putem spune că este iubitoare de imoralităţi. Însă, mândria poate aparţine ambelor categorii de oameni. Săraci şi bogaţi, tineri şi vârstnici, oameni virtuoşi şi oameni păcătoşi… toţi sunt pândiţi de atitudinea mândriei şi pot cădea în mrejele ei. Mai ales, după ce oarecare virtuţi au fost atinse (Larchet, 2001,  p. 212).

Cine poate spune că nu este mândru?

La un moment dat, un ucenic s-a apropiat de îndrumătorul său spiritual şi a afirmat răspicat: „Părinte, eu nu sunt o persoană mândră”. Părintele i-a răspuns: „Ce dovadă mai concludentă pentru cineva că este o persoană mândră, decât să spună sus şi tare că nu este mândră”.

 

Mândria are o istorie foarte veche şi coboară până la nivelul comportamentului animalelor (Nastas, 2015, p. 140). Când se umflă în pene, cocoşul îşi măreşte volumul corporal şi pare mai impunător în faţa adversarului. Cobra procedează la fel, lăţindu-şi cămaşa gâtului, atunci când se află în pericol. Tot prin aceste mecanisme de transmitere se explică şi ridicarea părului pe corp, de unde şi vorba că „i s-a făcut părul măciucă”.

S-a făcut o cercetare în care au fost implicaţi sportivi din trei categorii: sportivi care au văzut până la o anumită vârstă şi apoi au orbit, alţii care s-au născut orbi şi, în sfârşit, cei care văd normal. Sportivilor din cele trei categorii le-a fost urmărit comportamentul imediat după ce au obţinut un premiu important pentru ei. Manifestările lor au fost identice. Au ţinut capul ridicat. Au gesticulat cu mâinile pe sus sau şi le-au pus în şold. E firesc să ne punem întrebarea următoare: De unde au ştiut şi cum au învăţat comportamentul mândru cei care aveau orbire congenitală şi care nu au putut vedea la nimeni pattern-ul de comportament specific mândriei? Concluzia este că acest comportament se transmite cumva din cele mai vechi timpuri şi, chiar dacă omul nu mai are nevoie pentru supravieţuire de astfel de gesturi, ele se mai păstrează cumva şi mai răsar în diferite situaţii de viaţă (Nastas, 2015, p. 142).

Aşa cum spuneam, mândria aceasta care servea supravieţuirii fizice a animalelor şi a oamenilor, astăzi, în condiţiile civilizaţiei, şi-a pierdut rostul şi semnificaţia. Mândria însă a rămas întipărită în neurologia noastră primară de unde apare în anumite situaţii de viaţă. Ori de câte ori o situaţie presupune prezenţa unei discipline şi ierarhii, e posibil ca răspunsul la întrebarea „cine este şeful?” să fie mai mult decât necesar. Bineînţeles că nu orice conflict presupune o luptă pe viaţă şi pe moarte. Însă creierul nostru păstrează memoria luptelor de odinioară  pentru conservarea existenţei biologice şi, astfel în orice situaţie în care ne este cumva afectată poziţia şi demnitatea, el dă comandă pentru luptă sau fugă. Dacă rămânem prizonierii primului impuls neurologic, e foarte probabil să ne trezim că facem parte din categoria celor care spun şi fac lucruri de care în cel mai bun caz se miră dacă nu cumva îi prind chiar remuşcări puternice.

Winston Churchil, prim ministrul Marii Britanii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se plimba într-o zi pe promenadă cu soţia lui. La un moment dat a apărut o persoană care se ocupa de întreţinerea curată a parcului. Trecând peste anumite chestiuni de protocol, măturătorul s-a adresat direct soţiei primului ministru… După o conversaţie destul de scurtă, omul de la salubritate şi-a luat rămas bun de la femeie şi soţul acesteia. După ce s-au îndepărtat Churchil şi-a întrebat soţia despre motivul pentru care acea persoană i-a vorbit doar ei şi pe el l-a ignorat. Soţia i-a răspuns că a fost colegă de liceu cu acea persoană şi că în vremea respectivă el era foarte îndrăgostit de ea. Atunci prim ministru i-a spus soţiei că dacă nu îl cunoştea pe el poate că ar fi rămas soţia unui măturător de stradă. În mod inspirat, doamna Churchil i-a răspuns soţului: „Dragul meu, dacă eu mă căsătoream cu acel om nu eram o soţie de măturător, ci el ar fi ajuns prim ministru”.

Ironiile şi înţepăturile care condimentează conflictele dintre oameni pot fi exprimări ale impulsului de conservare dacă nu a vieţii biologice, măcar a personalităţii. Ştim că nu de puţine ori oamenii ajung să nu se mai poată vedea şi să se urască din cauza lipsei de autocunoaştere şi din cauza eficienţei scăzute a autocontrolului. 

Preocuparea omului de a se apăra de atacurile venite din partea celorlalţi, îl împiedică să se aplece asupra unicului lucru de valoare esenţială: cunoaşterea de sine. Trăind în frica de a nu-şi pierde demnitatea şi poziţia ori avantajele sociale, omul se îndepărtează de el însuşi, se înstrăinează de ceea ce s-ar putea numi dorinţa inimii lui. A trăi prin comparaţie cu ceilalţi aduce cu sine sămânţa prejudecăţilor şi, în cele din urmă, generează propria nefericire existenţială. Centrul de interes ar trebui mutat din afară înăuntru, la fel cum unele sculpturi antropomorfice executate de Constantin Brâncuşi prezintă oarecum ochii închişi pentru cele din afară, interesul spiritual mutându-se pe concentrarea meditativă în sine.

Pilda vameşului şi a fariseului este grăitoare în sensul că evidenţiază în oglindă atât dezavantajele spirituale ale comparării cu ceilalţi, cât şi avantajul omului centrat pe sine însuşi şi pe problematica lui personală. Fariseul avea ochii deschişi înspre celălalt pe care îl judeca cu o dreptate care lui însuşi nu-i aducea nici un folos. Dimpotrivă, îl aducea în starea de a pierde statutul spiritual câştigat prin postire şi zeciuială. Acesta este preţul mândriei. Vameşul însă, deşi era prins în mrejele păcatelor lui personale şi profesionale, se concentra smerit în sine însuşi, făcând astfel paşi importanţi înspre cunoaşterea şi vindecarea de sine.

Omul are o culoare aparte ca rezultat al amestecului albului cu negru, al dezaprobării şi minciunii cu acceptarea şi iubirea. Numai că este mai uşor pentru om să-şi rezolve propriile probleme atunci când le proiectează în viaţa celuilalt (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 103). De aceea noi devenim specialişti în sfaturi şi direcţii de viaţă pentru alţii, iar aceleaşi probleme la noi sunt mult mai dificil de rezolvat. Nouă ne este întotdeauna mai dificil cu noi înşine şi cu neajunsurile noastre, pentru că beneficiem de circumstanţe atenuante şi autojustificări. Ceilalţi însă nu beneficiază de aşa ceva. În concluzie, mi-e mai uşor să observ şi să critic actele tale arogante, decât să mă focusez pe propriile manifestări trufaşe. E vorba aici de clivajul arhetipului, adică de preluarea unei părţi nu tocmai luminoase din mine însumi şi din viaţa mea şi de proiectarea acesteia asupra celuilalt. Nu contează că am dreptate atunci când îl judec pe celălalt pentru devierea lui morală, decât dacă încerc să mă compliez pe mine însumi judecând la mine ceea ce arăt cu atâta acurateţe cu degetul la celălalt.

 

Aşa cum am putut vedea, mândria ne aparţine oarecum congenital şi nu trebuie să urmăm cursuri speciale pentru a învăţa despre mândrie şi a o folosi. Când să o folosim este însă o problemă. Sau cum să ne folosim pozitiv de mândrie.

Mândria poate susţine căinţa. Când ruşinea de a eşua cumva în vreo anumită situaţie de viaţă ne sabotează imaginea socială, am putea ajunge să fim mai motivaţi pentru a ne schimba comportamentul. Frica de a ne pierde statutul social şi ruşinea de a nu fi la înălţimea aşteptărilor celorlalţi sau chiar la înălţimea aşteptărilor noastre, determină uneori schimbarea de sine. Sunt zone în lume, unde dacă cineva este prins că fură dintr-un magazin, nu este amendat sau pedepsit cu privarea de liberate. Dimpotrivă, omul este lăsat liber, dar, pe vitrina magazinului,  este lipită o poză cu el şi cu produsul pe care a încercat să-l fure. Iar poza este însoţită de cuvintele: „HOŢ” sau „MARE HOŢ”. Şi sigur că pentru a-şi păstra intactă imunitatea imaginii publice, nimeni sau, aproape nimeni, nu riscă să fie etichetat în acest fel. Aşadar, un exemplu în care mândria şi demnitatea umană susţin comportamentul moral şi lupta împotriva corupţiei.

Mai sunt şi alte situaţii în care, din mecanism de distrugere a relaţiilor, mândria ne poate îmbunătăţi stilul de viaţă. Să zicem că doreşti să realizezi un anumit lucru de care însă te apuci mai greu. Motivaţia intrinsecă pentru a realiza ceva nu reprezintă întotdeauna punctul forte al tuturor. Zona de confort a lucrurilor deja ştiute şi previzibile ne este, uneori, atât de la îndemână încât abia catadicsim să ne mai apucăm de ceva. Vorba cuiva: lucrul cel mai uşor pentru mine este să mă las de fumat. Am făcut asta de vreo treizeci de ori… Astfel de oameni se pot demotiva singuri, zicându-şi că aşa cum au trăit până acum o pot face şi în continuare. De ce să-şi mai complice existenţa?

Dar dacă îţi doreşti să schimbi ceva, principiul ar putea fi următorul: spune-le şi celorlalţi despre obiectivul tău! Dacă îţi faci cunoscut obiectivul tău şi altora, vei reuşi poate mai uşor să-l şi atingi. Acum ştiu mai mulţi despre ceea ce tu vrei să realizezi şi iată că acum mai multe perechi de ochi se concentrează asupra ta. Iată că în această situaţie îţi va fi mai greu să nu-ţi atingi scopurile, deoarece nu doar că viaţa ta va rămâne aceeaşi ca şi până acum şi nu se va îmbunătăţi, dar şi alţii vor fi în cunoştinţă de cauză cu privire la nereuşita ta (McGonigal, 2015, p. 250).

 

            Acum câteva cuvinte despre mândria naţională. Această mândrie naţională a suferit mult în ultima vreme de pe urma ideologiei şi a propagandei. Sunt încă destui oameni care cred că pentru ca românii să se poată integra mai bine în structurile europene şi, de ce nu, globale, este nevoie să renunţe la identitatea lor naţională. Se poate ajunge până acolo încât tocmai de Ziua Culturii Naţionale, poetul simbol al ţării, Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), să fie scos în luminile rampei ideologice tocmai cu xenofobia sa… Nimic altceva nu mai contează. După atari personaje, Eminescu şi opera sa ar trebui depozitate într-o debara, ca nu cumva să demotiveze traiectoria integratoare a ţării în structurile supraordonate ale omenirii. Tocmai el care este considerat a fi poet naţional şi universal deopotrivă şi care s-a revendicat de la demersul de a scoate din materia fenomenală a cuvântului, filosofia cea mai adâncă a spiritualităţii şi permanenţele duhului românesc şi omenesc.

            Părintele academician Dumitru Stăniloae preferă termenului de romanitate pe cel de românitate. Românitatea este formată din elementul dac, elementul latin şi creştinismul-ortodox. Deschiderea europeană a neamului nostru românesc este cuprinsă în însăşi structura identităţii lui. Faptul că noi „de la Rîm ne tragem” spune ceva despre rostul european pe care îl avem pe acest pământ.

            Mai mult decât atât, fiecare om este chipul lui Dumnezeu. Indiferent de ţara în care locuieşte şi indiferent de rasa căreia aparţine. Xenofobia este opusă teologiei. Rasismul la fel, se subjugă păcatului urii faţă de semeni. În ciuda favoritismelor ideologice de astăzi, instigatoare la ură interumană, de-a lungul istoriei nu o singură dată s-au văzut prietenii profunde între poporul român şi cel ungar de pildă. 

În plus, neamurile şi naţiunile înseşi îşi au raţiunea de existenţă în planul de creaţie veşnic al lui Dumnezeu. Numărul şi diversitatea  popoarelor sunt tot atâtea ocazii de a concretiza bogăţia de daruri cu care Creatorul i-a înzestrat pe oameni. Prin tehnică, prin creativitate şi prin civilizaţie oamenii dintotdeauna şi de pretutindeni şi-au pus în lucrare şi şi-au valorificat potenţialităţile cu care Dumnezeu a înzestrat fiecare neam şi fiecare persoană. Nu numai oamenii s-au bucurat de oferta existenţială, culturală şi istorică a ţării căreia îi aparţin, ci şi ţările însele au beneficiat de pe urma contribuţiilor de muncă şi geniu ale anumitor persoane mai înzestrate.

Toate sunt cu lucrarea şi cu voia lui Dumnezeu, Care a pus în oameni şi în neamuri pecetea bogăţiei darurilor Sale spre folosul tuturor şi spre pacea între oameni şi naţiuni.

            Aşadar, nimeni nu poate susţine că mândria naţională este atât de feroce încât să reteze, cel puţin teoretic,  posibilitatea de existenţă a altor popoare, indiferent de rolul pe care l-au jucat în istorie. Toate neamurile sunt beneficiarele actului creaţional divin şi se împărtăşesc de bucuria existenţei spre folosul omenirii şi întru recunoştinţa faţă de Creator (Stăniloae, 2004, p. 243). Dacă vrem să transformăm mândria în demnitate naţională, atunci să fim ca brazii care se pot frânge, dar nu se pot niciodată îndoi.

Concluzii:
            ● mândria personală este un „bun” general valabil şi nu ţine cont de cât de sărac eşti sau ce vârstă ai.
            ● mândria se poate manifesta şi ca „umflat în pene”, acest lucru oamenii avându-l în comun cu existenţa animală.
            ● atât timp cât mândria ne ispiteşte spre a vedea păcatele şi neajunsurile altora, ne
 îndepărtează de noi înşine şi de procesul autocunoaşterii. 
            ● mândria ne poate aduce şi foloase dacă ştim cum să-i folosim forţa spre atingerea propriilor obiective.
            ● mândria naţională este un lucru bun atât timp cât este unită cu teologia chipului divin pe care îl are în dar de la Făcător fiecare om, indiferent de ţară şi rasă.

Bibliografie:

  1. GUGGENBUHL-CRAIG, Adof, (2017). Riscurile puterii celor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenţi sociali, profesori şi preoţi, traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei.
  2. LARCHET, Jean-Claude, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Bucureşti: Editura Sofia. 
  3. McGONIGAL, Kelly, (2015). Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura Litera. 
  4. NASTAS, Dorin şi BONCU, Ştefan, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom.

STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.                   



Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul! - Cristina Roman
 

"Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16)

Dacă ne luăm viața în serios, dacă reflectând asupra faptelor noastre simțim apăsarea mustrării de conștiință, vom căuta toate mijloacele de a ne curăți și de a ne ridica din căderea în care ne aflăm, punând iar și iar început bun. Vom căuta oamenii și contextul care să ne ajute. Sunt oameni în preajma cărora căpătăm un sentiment de siguranță, de căldură, în fața cărora simțim că ne putem deschide sufletește. Uneori acești oameni sunt niște necunoscuți scoși în drumul vieții noastre de pronia dumnezeiască într-un context oarecare, de exemplu într-o călătorie cu un mijloc de transport în comun. Ne nimerim câteodată lângă cineva și nici nu mai știm cum începe firul conversației, dar ajungem să facem sincere și adânci mărturisiri ale unor stări și fapte, simțind din partea celuilalt empatie și dragoste frățească. Se poate și invers, să fim noi cei care oferă atmosfera sufletească propice ca persoana de lângă noi să se descarce de neliniști, frici, păcate. Alteori căutăm un prieten bun sau o rudă apropiată pentru o discuție de la suflet la suflet, în care să cerem sfat și ajutor, sau măcar un pic de compătimire pentru situațiile delicate de viață prin care trecem. Nu de puține ori ne îndreptăm cu speranță și încredere în a ne descărca sufletul în fața unui părinte sau părinte călugăr, ori a unei măicuțe din mănăstire.

"Cine vine în ajutorul semenului cu vorba sau cu fapta, împlineşte poruncile lui Dumnezeu. Dacă aproapele este în nevoie, ajutaţi-l, mângâiaţi-l, rugaţi-vă pentru el cu zdrobire de inimă, şi Domnul va auzi rugăciunile voastre şi-l va ierta şi-l va milui. Pentru aceasta am fost creaţi, ca să împărţim şi altora din ale noastre pe cât ne stă în putinţă." - Jean-Claude Larchet, Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos, Editura Sophia, 2016

Sunt și circumstanțe în care căutăm răspunsuri și ajutor într-o terapie de tip psihologic. Odată cu mărturisirea, cu verbalizarea balastului interior, ne înmuiem sufletește și ne înseninăm deopotrivă, luând putere de a continua lupta cu viața cu fruntea sus. Se spune adeseori că greșeala recunoscută este pe jumătate iertată, iar zicala din popor este confirmată și de Psihologie. Astfel, psihologul Daniela Dragne explică: "... acest lucru se întâmplă pentru că în momentul rcunoaşterii şi asumării greşelii se nasc anumite emoţii şi sentimente în cel care ascultă. Toate acestea conduc la milă şi iertare. Chiar dacă din punct de vedere cognitiv ceilalţi nu uită uşor, emoţiile şi sentimentele au o putere mai mare, deschizând uşa spre iertare. Sunt situaţii în care cel care ascultă a avut o experienţă similară. Pe de altă parte, recunoaşterea unei greşeli ţine şi de încrederea pe care ceilalţi o dezvoltă, atunci când văd că cei din faţa lor sunt sinceri chiar şi atunci când vine vorba despre o eroare pe care au comis-o. Oamenii au nevoie de încredere unii în ceilalţi. Recunoaşterea unei greşeli dezvoltă sentimentul de încredere în persoana care a greşit, iertarea fiind mult mai uşor de oferit” – sursa.

Mărturisirea/recunoașterea greșelilor sau a păcatelor are în primul rând temei biblic, iar în Sfânta Scriptură se pune mare preţ și pe rugăciunea unora pentru alţii ca rod al punerii în practică a Poruncii celei mari a Iubirii, iubirea și iertarea față de aproapele. Astfel, mânați de dragoste și de milă față de cel care a greșit și a recunoscut acest lucru, ne rugăm împreună pentru iertare. „Iartă-mă, frate, și Dumnezeu să ne ierte” rostim fiecare la Vecernia Iertării, rânduită de tipicul bisericesc în seara de dinaintea începerii Postului Mare. Citatul biblic: "Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16) – ne confirmă folosul discuțiilor cu conținut duhovnicesc, cu condiția ca ținta noastră să fie pocăința, iar mintea noastră să fie orientată spre cele sfinte, chiar dacă ne aflăm atunci în afara cadrului bisericesc. Așadar, lepădând rușinea de a mărturisi păcatele pe care le-am făcut, ne deschidem sufletește și pornim împreună cu cel de lângă noi într-o alianță a rugăciunii către Dumnezeu, spre dobândirea iertării.

"Rugăciunea, metania, milostenia atrag mila lui Dumnezeu. Nici un păcat nu poate birui mila lui Dumnezeu. Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea." - Ieromonah Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004

În primul și în cel mai rodnic mod, îndemnul Sfântului Apostol Iacov: "Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele...", este pus în practică la Taina Spovedaniei, dar nu exclude ceea ce numim a ne confesa, a dezvălui păcatele și patimile noastre și față de aproapele. Câteodată, procedând astfel, parcurgem o etapă pregătitoare, care ușurează calea către participarea la Taina Sfintei Spovedanii. Ambele modalități de a ne descărca prea-plinul sufletesc aduc mângâiere și împăcare, cu următoarea diferență majoră: Cei de lângă noi au doar puterea de a ierta răul pe care l-am pricinuit în mod direct sau indirect asupra lor și se pot ruga împreună cu noi pentru iertare de la Dumnezeu. Puterea de a dezlega de păcate și de urmările păcatelor o are numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a dat această putere şi Apostolilor Săi (Ioan 20, 21-23), iar prin aceştia, episcopilor şi preoților, prin puterea Duhului Sfânt: "Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer. Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)

Iată ce zice Sf. Ioan Gură de Aur despre puterea de a dezlega, încredinţată preoţilor: «Locuitori ai pământului şi ducându-şi viaţa pe el, preoţii au fost cinstiţi cu încrederea de a administra cele cereşti; ei au primit puterea pe care Dumnezeu nici îngerilor şi nici Arhanghelilor n-a dat-o. Acestora nu li s-a spus: Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri. Stăpânitorii pământului au puterea de a lega, dar numai trupurile. Lanţul, însă, pe care Dumnezeu l-a dat preoţilor atinge sufletul şi e lung până la ceruri. Cele ce fac preoţii aici jos, Dumnezeu le întăreşte sus şi Stăpânul aprobă hotărârea servilor Săi. Ce altceva le-a dat decât puterea cerească? „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 23). Ce autoritate ar putea fi mai mare decât aceasta: „Tată a dat Fiului toată judecuta" (Ioan 5, 22). Iar eu văd că toată această putere a fost dată preoţilor de către Fiul» (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre preoţie, 3, 5, Migne, P. G., XLVIII, col. 643; vezi şi Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 59.)

Părintele Ilie Cleopa explică puterea mare a rugăciunii pentru aproapele, ca mijlocire a dobândire a iertării de la Dumnezeu, chiar și pentru cei adormiți în dreapta credință, care nu s-au pocăit în timpul vieții: "Dacă n-ar avea niciun folos rugăciunea unora pentru alţii, atunci nici marele Apostol Pavel n-ar fi trebuit să îndemne la rugăciune pe ucenicul său Timotei spre un lucru ca acesta, scriindu-i: „Deci rogu-te, mai întâi de toate, să faci cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii”(I Timotei 2, 1). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului, care se face” (5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciune şi pentru el (Efeseni 6, 19). Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, precum şi rugăciunile Bisericii şi Jertfa Euharistică sunt de ajuns şi pentru mântuirea celor ce nu şi-au făcut în viaţa aceasta canonul pocăinţei, dar au murit totuşi în dreapta credinţă." (Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 263)

Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a lăsat omului nenumărate șanse și mijloace de a se mântui, numai să vrea.

"Viața duhovnicească nu are trebuință de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăiește. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face și diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăința! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-și aducă omul în minte și s-a mântuit. Un gând de mândrie să-și aducă și s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăiește și îl află moartea așa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoțit și de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Dacă greșesc și mă pocăiesc, sunt iertat în aceeași clipă." – Sfântul Paisie Aghioritul

(Notă – Sfântul Paisie a rămas toată viața sa călugăr, nedorind a primi Taina Preoției, pe care o considera o responsabilitate duhovnicească prea mare. Deși nu era hirotonit preot și prin urmare nu putea să dea dezlegare de păcate, totuși la părintele Paisie veneau mii de pelerini care își mărturiseau păcatele și primeau sfaturi. Unii dintre aceștia erau îndrumați ulterior de Sfântul Paisie pentru dezlegare la un preot duhovnic din cadrul mânăstirii de care aparținea, nemaifiind astfel nevoie să repete păcatele deja mărturisite față de sfinția sa.)

Stareţul Ilarion de la Optina, adresându-se monahilor, face un îndemn pe care ni-l putem însuși noi toți: "Dacă în timpul zilei se întâmplă să săvârşeşti un păcat, poartă de grijă ca seara să-l mărturiseşti. După masa de seară du-te la părintele tău duhovnicesc, închină-te înaintea lui ca şi cum ar fi însuşi Hristos, cazi în genunchi, arată-i starea sufletului tău, aşa cum a fost de-a lungul zilei care a trecut, cercetându-te în toate câte ai făcut cu fapta sau cuvântul. Poate ai săvârşit ceva împotriva conştiinţei, sau poate ai amărât pe cineva, sau te-ai supărat pe aproapele tău, sau ai cârtit, sau l-ai judecat? Străduieşte-te să-ţi aminteşti până şi cele mai neînsemnate gânduri care-ţi pătează conştiinţa. Dacă crezi că nu vei reuşi să ţi le aminteşti pe toate în faţa duhovnicului, notează toate câte le ai de mărturisit. După o astfel de spovedanie amănunţită, primind dezlegare de la însuşi Dumnezeu şi săru­tând icoana şi Crucea, închină-te înaintea părintelui tău duhovnic cu meta­nie până la pământ şi du-te în tăcere în chilia ta, mulţumind din inimă lui Dumnezeu că te-a învrednicit să te spovedeşti şi să-ţi linişteşti conştiinţa. Atunci când nu te poţi spovedi la părintele duhovnic, poţi, la nevoie, să te mărturiseşti unui frate din mănăstire sau unui om apropiat ţie, care are o via­ţă bineplăcută lui Dumnezeu şi discernământ duhovnicesc. Poţi să-i faci cu­noscut ceea ce-ţi tulbură conştiinţa şi să-i ceri rugăciunile şi binecuvântarea. Iar dacă nici pe unul ca acesta nu-l afli prin apropiere, atunci, după ce vei che­ma martor un înger sau un arhanghel, mărturiseşte-te lui Dumnezeu cu la­crimi, lovindu-ţi pieptul, cu frângere de inimă şi smerenie, învinovăţindu-te numai pe tine. Dacă ai mustrări de conştiinţă, supune-te singur unei pedep­se şi îndeplineşte acest canon până când vei avea posibilitatea să te mărturi­seşti părintelui duhovnic. - Sursa

Câteodată ne întrebăm în cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele, mai ales când conștientizăm că greșim permanent, în timp ce la Taina Spovedaniei ajungem doar din când în când. Ne explică Maica Siluana Vlad: "Cât despre în cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele pot să-ți spun că ni le iartă chiar în clipa în care ne cerem iertare, dacă îndeplinim condițiile necesare și anume:

1. Să conștientizăm că fapta, cuvântul sau gândul pentru care ne cerem iertare este păcat, adică ne-a despărțit de Dumnezeu și de scopul existenței noastre: viața fericită în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.

2. Să ne dăm seama că puterea sufletească pe care am folosit-o pentru a face păcatul e bolnavă, că ea ne era dată ca să facem cele plăcute lui Dumnezeu și aducătoare de bucurie pentru noi.

3. Să urâm plăcerea trecătoare prin care ne momește vrăjmașul pentru a ne despărți de Bucuria pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.

4. Să iertăm toate tuturor celor care ne-au greșit nouă. Aceasta este cerința de bază. Domnul spune limpede: iertați și vi se va ierta! De ce Își condiționează astfel iertarea? Pentru că ținerea de minte a răului înseamnă ținerea răului în mintea noastră care, în felul acesta, nu mai poate primi Bucuria sfântă, nu are „în ce s-o pună”! Chiar dacă ar fi ceva locușor, imediat se strică bucuria în contact cu necurăția din noi. Nu? Ia pune puțină apă proaspătă într-un pahar aproape plin cu apă stricată și vezi dacă o poți bea! Așadar, nu Domnul are nevoie de timp pentru a ne dărui iertarea care ne readuce bucuria în suflet, ci noi avem nevoie de timp pentru a ne curăți mintea și inima de zgura rivalității și a egoismului, de mocirla ținerii de minte a răului și a nevoii de răzbunare... Cei care iartă degrabă, degrabă simt iertarea Domnului și bucuria Lui! Cei care se împotrivesc și țin minte răul ce li s-a făcut se chinuiesc mult și îi chinuiesc și pe cei din jur.

Așadar, pentru a simți bucuria și pacea pe care ni le aduc iertarea păcatelor și greșelilor noastre, e nevoie să ne spovedim neîncetat. Nu des, ci neîncetat. Așa cum respirăm. Această spovedanie permanentă are două dimensiuni:- Prima este aceea prin care, imediat ce greșim, Îi arătăm Domnului neputința noastră și-I cerem ajutorul și iertarea. Această permanentă arătare și vorbire cu Domnul ne va curăța mintea și inima de greșeli și se va aduna în cuvinte clare prin care vom desemna răul izvorât din inima noastră, nu din cea a aproapelui.
- Cea de a doua dimensiune este aceea prin care ne ducem păcatele, acum cunoscute și legate prin cuvânt, la picioarele Domnului în Sfânta Taină a Spovedaniei ca să le ridice de la noi. Și Domnul le ridică cu harul care coboară prin rugăciunile și cuvintele de dezlegare dăruite de El părintelui nostru duhovnic. Și noi devenim curați și liberi. Și plecăm hotărâți ca mai degrabă să murim decât să mai facem păcatele mărturisite, pe care le urâm. Și dacă iarăși le vom face, va fi pentru că am căzut și nu pentru că am voit să alunecăm pentru plăcere! Și iarăși ne vom ridica și dacă iarăși vom cădea, iarăși ne vom ridica, pentru că mult milostiv este Domnul și iubitor de oameni. Și încă ceva foarte important: când ne spovedim nu e nevoie să spunem multe amănunte, pentru că acestea au mai ales rolul de a ne pune pe noi înșine într-o lumină favorabilă și pe ceilalți în una mai puțin favorabilă... E un gând viclean acolo. Să avem încredere în Dumnezeu, prezent și lucrător în Taină, că pe toate le știe și le înțelege, și că nu așteaptă de la noi informații despre cele întâmplate, ci voința noastră de a ne elibera de răul pe care l-am făcut sau gândit și că vom îndrăzni să gustăm, să vedem și să mărturisim cu bucurie că bun este Domnul!" - sursa 

Toţi trebuie să ne mărturisim, chiar şi aceia cărora ni se pare că nu greşim şi nu păcătuim cu nimic. Aşa ne învaţă Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1, 8-9).



Crucea preoției cosmice - Valeriu Tănasă
 

Fiecare om este chemat în spațiul auroral al Ortodoxiei  iar urcarea pe Cruce este bucurie explozivă și se trăiește ca o venire delicată a luminii necreate, - prezentă în acele cuvinte din Scriptura Noului Testament: „Amin! Vino, Doamne Iisuse”.

„Cine nu vrea să treacă prin ocara crucii își închipuie că crucea e dintr-o dată pricinuitoare de slavă. Slava crucii se trăiește în purtarea ocării ei”, ne învață sfântul Isaac Sirul.

Atunci sunt liber... când mă aflu pe Cruce împreună cu Hristos, - pe Cruce mă lepăd de materia din mine însumi și în locul gol răsare lumina, vine iubirea și smerenia; armonia și pacea.

Nu ajungem la Cer decât prin Cruce cu darul iubirii lui Hristos.

În ruptura și depărtarea de Hristos se sapă prăpastia iadului, a îndoielii și a nesiguranței. A unei căderi infinite.

Creștinului din Răsărit, Crucea îi este turnul iubirii prin care urcă la Cer. Prin cruce creștinul se unește cu Hristos așa cum pruncul se contopește cu mama sa.

Căci zice Domnul: “De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).

Crucea e o prezență aproape obsedantă în viața creștinului. Sper să nu greșim dacă susținem că abscisele Cruci alcătuiesc leagănul sau corabia ce poartă pe toți iubitorii de Hristos către Împărăția Luminii.

Crucea, ține totul, dar mai cu seamă sufletul omului, - într-o îmbrățișare veșnică prin care orice persoană umană primește iluminarea, pacea și iubirea de la Dumnezeu. Cine are curajul și se urcă pe Cruce vede răsărirea soarelui dumnezeiesc în inima sa.

„Crucea sfărâmă porțile iadului inimii”, învață Evdokimov în Iubirea nebună a lui Dumnezeu și eliberează sufletul din legăturile morții și implicit din gheara forței satanice.

Toată suferința ce o resimțim, - atunci când punem piciorul pe prima treaptă a Crucii și ne hotărâm să începem ascensiunea către Muntele Sfânt, - e foarte concretă, fiindcă înseamnă oprirea prăbușirii în neant; e acea zguduitură ce o resimte parașutistul când i se deschide parașuta sau pilotul când se catapultează… trăiește o bucurie imensă însoțită de o smucitură pe măsură, - fiindcă are certitudinea că a scăpat de o moarte năprasnică . „Bucură-te, Cruce, păzitoare a creștinilor!”. – Tănasă Valeriu

Notă:

Cea de-a treia duminică din Postul Mare este închinată de Biserică Sfintei Cruci. La Utrenie, Sfânta Cruce este scoasă în procesiune din sfântul altar în mijlocul bisericii, unde este asezată spre închinare. La Sfânta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Făra-de-Moarte miluieşte-ne!”) este înlocuit cu imnul „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim!”. Cinstirea Crucii Mântuitorului marchează înjumătaţirea Postului Mare, perioadă care conduce către prăznuirea Patimilor şi Învierii lui Hristos. De aceea, atât duminica aceasta, cât şi întreaga săptămână care o urmează, sunt centrate pe închinarea şi contemplarea lemnului de viaţă făcător al Crucii lui Hristos. Duminica Sfintei Cruci este cea de a treia sărbătoare închinată Sfintei Cruci. Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul al XIII-lea, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula „Praznicul celei de a treia închinări a Crucii”. El completa sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfănta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august, care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Cruci la Ierusalim, în anul 630. Din puterea Crucii, luăm putere pentru a continua efortul nostru de curăţire şi pocăinţă. Crucea ne dă puterea de a respinge, prin înfrânare, patimile trupeşti, pentru a ajunge la Înviere. Asa sa ne ajute Dumnezeu! - Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, trad. diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008

.



Fericirea: Zboară! Nu aştepta să-ţi crească aripi - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Există fericire?

            La întrebarea: „Ce este fericirea?” s-ar putea da şi răspunsul următor: „Fericirea este rezultatul alegerilor pe care le faci în viaţă”. Altfel spus, nu ai prea mulţi sorţi de izbândă ca să înţelegi fericirea dacă o tratezi în afara contextului libertăţii. Însă, se poate pune şi o altă întrebare: „Ştim noi ceea ce alegem?” sau „Alegem noi ceea ce ştim că este bine?”. Nu avem pretenţia ca în eseul de faţă să putem rezolva „ecuaţia” fericirii. Oricum, dacă vom reuşi să ne ridicăm câteva semne de întrebare despre fericire nu e puţin lucru.

           Ştiţi care este diferenţa dintre un optimist, un realist şi un pesimist? Se pare că optimistă e acea persoană care deşi primeşte multe lovituri de la viaţă, se ridică, totuşi, şi merge mai departe. E posibil ca persoana optimistă să nu ajungă să-şi atingă ţelul sau scopul vieţii, însă „sfârşitul” o va prinde încercând şi luptând. Realistul în schimb, se mulţumeşte cu rolul de observator al lucrurilor şi-şi spune în sine cam aşa: „Uite şi la optimistul acela, toată ziua se luptă să realizeze ceva şi o cam ia în bască. De ce să nu stau eu cuminţel acasă şi să trăiesc liniştit fără să mai încerc să pun eu coada la prună?”. În sfârşit, pesimistă este acea persoană care singură îşi dă pumni şi apoi se plânge de cât de grea este viaţa.

Iată trei puncte de vedere asupra (ne)fericirii.

            Într-o zi am avut ocazia să discut cu o persoană foarte bine situată politic la acea vreme. Şi având o relaţie destul de apropiată cu acest om, mi-am permis să-l întreb: „Domnule X, toată ziua sunteţi îmbrăcat la patru ace cum se spune, participaţi la tot felul de întruniri şi sindrofii atât în ţară cât şi în străinătate. Sunteţi fericit? Răspunsul a fost unul pe cât de scurt, pe atât de concludent: „Mulţumit sunt, părinte, fericit nu”.

            Gândindu-mă la acest eseu, mi-am întrebat şi băieţelul de opt ani ce înseamnă pentru el să fie fericit. Dincolo de anumite răspunsuri, să le spunem dezirabile social, la întrebările mele repetate despre ceea ce îl face cu adevărat fericit, Iustinian mi-a răspuns că îi place foarte tare să meargă prin apa râului ce străbate satul în care locuim. 

Aşadar, mă întreb din nou, ce este fericirea?

Cine ne poate da răspunsul la această întrebare? Sondajele de opinie generală sau consensul social afirmă că fericirea înseamnă cutare si cutare lucru. Însă, dacă-i întrebi pe “experţii în fericire”, psihologii, răspunsurile lor pot să îmbrace forme destul de diferite faţă de consensul general. Un copil se poate bucura de o bicicletă nouă la fel de mult sau poate chiar mai mult decât mă bucur eu atunci când citesc o carte bună. Plăcerile filosofilor pot fi altele decât cele ale intelectualilor şi ale celor care lucrează în producţie.

Credem că plăcerile omeneşti şi, în consecinţă, modurile de a fi fericit, sunt tot atât de diversificate ca şi complexitatea existenţei sufleteşti şi trupeşti, familiale, sociale şi profesionale.

În al său umanism reflectat în piramida trebuinţelor, Abraham Maslow consideră ca lucrurile bazale sunt legate de hrană şi de plăcerile carnale. După ce omul le are pe acestea urmează satisfacerea nevoii de siguranţă. Un cămin, o casă, un loc de muncă pot asigura confortul existenţial. În sus pe piramidă se înscrie apoi nevoia socială de comunicare socială şi profesională şi, în sfârşit, în pisc, nevoia de autorealizare tronează în aerul rarefiat de acolo (Maslow, 2007, pp. 86 – 94).

            Sensul vieţii şi, până la el, obiectivele operaţionale mai mici care susţin direcţia pe care omul vrea să păşească în viaţă pentru a-i da un sens, este, se pare, un mare generator de fericire. Cu elementara condiţie de a şti care este acest scop. Nefericirea şi neîmplinirea în viaţă se pot explica în egală măsură atât prin lipsa unei direcţii existenţiale clare, cât şi prin alegerea şi înaintarea pe un drum greşit. Stabilirea autentică a sensului vieţii poate apărea în urma unui laborios proces de autocunoaştere, de identificare a resurselor, potenţialităţilor şi a strategiilor necesare ca să atingi o ţintă cu sens pentru tine.

            Una dintre sursele nefericirii poate fi confundarea scopului cu mijloacele. Ceea ce noi numim fericire ar putea fi doar un lucru secundar. Într-o zi, un tânăr a reuşit să prindă peştişorul de aur care i-a promis că-i va împlini trei dorinţe. Prima dorinţă a fost o maşină ultimul răcnet. Tânărul păru mulţumit şi a plecat voios la volanul maşinii. După trei luni s-a întors la peştişor destul de trist. Maşina era încă frumoasă şi atrăgea multe priviri dar tânărul nu mai era aşa de mulţumit de situaţie. “Vreau bani. Mulţi bani”, zise el peştişorului. Nici nu şi-a  terminat de formulat dorinţa că s-a şi trezit cu un săculeţ lângă el… . Un săculeţ din care chiar dacă scoteai bani aceştia nu se terminau niciodată. A plecat fericit tânărul. Şi-a făcut toate poftele, apoi a început să se gândească la ceva investiţii. Şi-a deschis afaceri peste tot în lume şi toată ziua era plecat de acasă. De fapt, nu prea mai avea o casă a lui. În câţiva ani s-a simţit atât de extenuat încât nu se mai putea bucura de nimic aşa cum trebuie. S-a gândit că trebuie să schimbe ceva şi n-a ezitat să meargă la peştişor din nou. “Ce mai e?” l-a întrebat peştişorul. “Îmi doresc acum”, zise tânărul, “o femeie foarte frumoasă aşa cum alta nu se mai găseşte”. Şi într-adevăr, fata cea frumoasă foc şi apăru lângă el. Tânărul nostru a plecat mulţumit nevoie mare. Şi vreo trei ani de zile a tot fost fericit, până când fata i-a plecat cu tot cu maşină şi cu tot cu săculeţ… . Tânărul era distrus şi unde să se ducă: la peştişorul fermecat. Acesta, de cum l-a văzut de departe pe tânăr, i-a şi spus că nu-i mai poate îndeplini nici o dorinţă. “Nu ştiu cu ce-am greşit”, a spus băiatul. “Am vrut doar respect, libertate şi iubire”. “Atunci”, zise peştişorul, “de ce nu mi-ai cerut respect, libertate şi iubire!? Dacă ai vrut respect de ce ai cerul o maşină scumpă?!  Dacă ai vrut libertate de ce mi-ai cerut bani?! Şi dacă ai vrut iubire, atunci de ce mi-ai cerut o femeie tânără şi frumoasă?!”.

Morala: Când ne dorim ceva foarte mult, să ne întrebăm de ce ne dorim atât de mult lucrul respectiv. Vom ajunge astfel la esenţe. Dacă nu ne punem noi această întrebare, odată şi odată ne va interpela însăşi viaţa noastră. Şi poate va fi prea târziu:

            “Eram singur. Cineva de-afară/ Mi-a bătut la uşă pe-nnoptat./ M-am săltat cu greu din aşternuturi,/ Ca din morţi, atunci când eşti sculat.// - Hai, deschide! Mi-a strigat din stradă/ Glasul său de aur şi de vis./ Bâjbâind cu cheile în mână,/ Am împins zăvorul şi-am deschis.// O lumină-naltă zâmbitoare,/ A privit la chipul meu zbârcit,/ Apoi lung la părul alb ca neaua,/ De furtuna vieţii viscolit.// - Cine eşti? Am întrebat-o-n şoaptă,/ Ai ceva cu mine? Vrei ceva?/ – Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce,/ Şi-am ajuns acum la dumneata.// Am zâmbit privind-o cu tristeţe,/ Am tras grabnic uşa şi-am plecat/ A bătut ea-n urmă  şi mai tare,/ Dar am fost şi eu neînduplecat.// Ce puteam să fac? Venea zadarnic./ Troienit de vreme şi pustiu/ Am trimis-o alături, la un tânăr,/ Pentru mine prea venea târziu” (Virgil Carianopol, Prea târziu).

           

Suntem făcuţi pentru a fi fericiţi

Într-adevăr, avem toate datele ştiinţifice să credem că existenţa noastră este structurată pe modelul fericirii. Suntem creaţi pentru a fi fericiţi. Atunci când Dumnezeu a făcut lumea şi pe om a văzut că toate erau “bune foarte”. Adică erau făcute bine şi spre bine. Deşi păcatul n-a schimbat structural acest deziderat creaţional, atât natura cât şi omul s-au degradat tot mai mult pe urma primului păcat al neascultării şi nesupunerii faţă de voia divină. Aceasta a dus la secularizare, la înlumirea existenţei umane, omul ajungând să trăiască pe seama lui însuşi şi să-şi facă propria lui voie în detrimentul teocentrismului. Şi-a făcut legile şi Constituţiile după chipul şi după asemănarea sa, apărând ceea ce a considerat el că e de apărat şi acuzând acele lucruri pe care le-a dorit conform principiului celei mai mari plăceri şi celei mai mici dureri.

(Antichitatea greco-romană a adus în prim plan trupul cu liniile lui armonioase şi a făcut din natură o sursă de confort şi plăcere. Ca reacţie la un Ev Mediu interpretat prea teocratic, Renaşterea l-a readus pe om la cârma existenţei şi, făcându-l măsura tuturor lucrurilor, l-a îndreptat vertiginos spre un Iluminism ştiinţific obiectivat într-un antropocentrism unilateral întors asupra lui însuşi. Rămas pe seama lui însuşi, în secolul al XIX-lea, omul a adâncit şi mai mult segregarea prin tot felul de naţionalisme justificate politic, social, demografic, lingvistic şi, uneori, religios, nu însă şi teocentric, ajungându-se astfel la forţa sporită comunitar a naţionalismului împotriva naţionalismului. Aşa s-a ajuns la cele două conflagraţii mondiale ale secolului XX, care au cutremurat adânc temelia existenţei umane. Acum s-a deschis oportunitatea spălării tuturor păcatelor durerii omului întors împotriva omului şi revoluţiile plăcerii au primit ceea ce au cerut: drepturi şi libertăţi, divertisment şi consumism, toate sub acolada generoasă a globalizării nivelatoare.

Toate aceste încercări istorice au urmărit îmbunătăţirea existenţei umane. Este vorba de o căutare a binelui originar care, însă, este de negăsit. Dovadă că sunt părţi ale lumii aflate în război şi altele în care se discută despre război. Homo homini lupus. Şi, paradoxal, toate în numele fericirii.)

Fericirea este genetică. Ne năştem cu tendinţa spre fericire. Până la urmă e şi o problemă de chimie. La un moment dat s-a făcut o cercetare pe şobolani. După ce li s-au aplicat şocuri electrice de putere mică însă care creau un oarecare disconfort, s-a constatat că şobolanii dădeau semne de fericire. De ce? Se pare că după ce li se aplicau electroşocurile erau hrăniţi. Inteligenţa lor fiind proverbială, se pare că şobolanii asociau cele două evenimente, şocurile şi hrana, şi ştiau că după ce sunt electrocutaţi primesc mâncare. Cercetătorii au continuat experimentul şi au pus în cuşcă o manetă pe care şobolanii o puteau acţiona când doreau. Bineînţeles că maneta genera electroşocuri. Nu mică le-a fost mirarea cercetătorilor când au observat cum, după ce şi-au dat seama ce face maneta respectivă, şobolanii o acţionau destul de des. Iarăşi: de ce? Se pare că şobolanii nu simţeau nici o plăcere fizică atunci când erau electrocutaţi, însă, ştiind că după durerea electroşocurilor vine satisfacţia mâncării, creierul lor genera dopamină, adică acea substanţă cu un rol chimic substanţial în chimia fericirii. Aşa s-a descoperit sistemul de recompensă din creier. Adică se poate plăti plăcerea prin acceptarea durerii. S-a ajuns până acolo încât chiar dacă şobolanii trebuiau să treacă peste un grilaj electrificat, făceau asta până li se ardeau picioruşele (McGonigal, 2015, p. 136 ş. u.).

Sigur că la om lucrurile capătă o altă amploare, însă mecanismul fiziologic este acelaşi. Omul poate ajunge la performanţe nu numai pe seama consumului de mâncare, sistemul valorilor şi principiilor morale făcând diferenţa faţă de instinctivitatea biologiei animale.

Când îşi stabileşte obiective, persoana umană este fericită chiar dacă încă nu le-a atins dar doreşte să o facă. Şi e capabilă de asumarea unor responsabilităţi atât de mari încât poate ajunge pe cele mai înalte culmi ele spiritualităţii. Aşadar, omul este făcut pentru fericire şi o caută pe aceasta cu orice preţ, uneori chiar împotriva lui însuşi aşa cum am văzut. Valorile şi principiile după care omul îşi duce viaţa, spiritualitatea înaltă până la care poate ajunge, se configurează mult deasupra instinctului supravieţuirii proprii şi a speciei sale cum se întâmplă în cazul animalelor. Sfântul Constantin Brâncoveanu este o pildă supremă în acest sens.

Să revenim la faptul că Dumnezeu ne-a făcut fericiţi. Cum ne-am putea explica nivelul de fericire al unei persoane care a câştigat la Loto. După un timp, după ce efectele câştigului s-au estompat cumva şi omul a ieşit de sub spectrul de influenţă al banilor obţinuţi pe seama norocului, se pare că nivelul de fericire al acestuia este echivalent cu nivelul de fericire pe care îl are o persoană care suferă de un traumatism la coloana vertebrală. Când lucrurile încep să se “integreze” într-un fel şi sunt asumate, viaţa omului merge mai departe cu costuri emoţionale minime. Omul este în aşa fel construit încât să-şi poată reface rapid imunitatea sufletească în faţa necazurilor vieţii.

Scopul omului în viaţă este altul decât să se împlinească prin cele materiale. El e structurat pentru o altfel de fericire şi uneori împotriva preocupării faţă de lume şi materialismul ei. S-a făcut o cercetare în care au fost alese trei grupe de subiecţi: prima grupă cuprindea subiecţi cărora li s-a mărit salariul destul de consistent, în a doua grupă erau salariaţi cărora salariul li s-a micşorat şi, în sfârşit, a treia grupă de subiecţi includea salariaţi cărora remuneraţia le-a fost păstrată la nivel constant. După câteva luni de la aceste modificări (sau constante) salariale, în ceea ce priveşte starea de bine şi fericirea oamenilor aparţinând celor trei categorii n-a fost nici o diferenţă substanţială (Nastas, Boncu, 2015, p. 19). Deci, încă un exemplu din care rezultă că nimic din cele materiale nu este atât de important pentru om încât să-i destructureze echilibrul existenţial şi starea generală de bine.

Mai mult decât atât, şi persoanele care au experimentat evenimente de viaţă traumatice de tipul divorţului, şomajului sau au trecut prin momentul pierderii unei persoane apropiate, până la urmă şi-au revenit emoţional şi viaţa şi-a continuat cursul în mod firesc.

Dumnezeu ne-a făcut pentru altceva. Lumea şi lucrurile ei sunt instrumente ale fericirii şi nu scopuri în sine. Avuţiile sunt elemente auxiliare. Diversiunea pe care o trăim astăzi coordonându-ne interesele consumismului, divertismentului, obţinerii de bani…, este dezminţită de starea noastră de bine care se împlineşte cu adevărat în lucrurile spirituale motivate de iubire, înţelegere a neputinţei şi respect autentic pentru celălalt ca chip divin. Cred că are dreptate cel care spune că dacă îţi pierzi averile, de fapt, tu n-ai pierdut nimic; dacă îţi pierzi sănătatea ai pierdut jumătate din ceea ce ai; însă dacă L-ai pierdut pe Dumnezeu sau, mai precis, dacă ţi-ai pierdut credinţa în El, atunci ai pierdut totul.

Nu aştepta ca să-ţi cumperi avion pentru a fi fericit; tu doar zboară! Nu aştepta să-ţi crească aripi ca să zbori. Zboară! Şi vei crede că ţi-au crescut aripi.   

            Bibliografie:

  1. MASLOW, A. H., (2007). Motivaţie şi personalitate, traducere de Andreea Răsuceanu, Bucureşti: Editura Trei.
  2. McGONIGAL, Kelly, Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura litera.
  3. NASTAS, Dorin, BONCU, Ştefan, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom.


Scara spre Cetatea Raiului (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Părintele Gabriel Bunge, o cale de redescoperire a Ortodoxiei în Occident
 

Părintele Gabriel Bunge este schiarhimandrit și un venerabil bătrân duhovnicesc. Duhovnic înțelept, monah cult și erudit, un adevărat gheron – teolog al zilelor noastre și stareț în înțelesul spiritual al cuvântului. De aproape 50 de ani trăiește ca un pustnic, retras într-o sihăstrie din munții elvețieni. La început a fost eremit benedictin, iar de aproape zece ani este ortodox, iar schitul său benedictin Sfânta Cruce s-a transformat în Mânăstirea Ortodoxă Sfânta Cruce, aflată sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Moscovei. Părintele a trăit din tinerețe ca un monah eremit ortodox, după regulile și tradiția Sfinților Părinți răsăriteni și vechile rânduieli ale monahilor pustnici egipteni.

Timp de cinci zile, el se află în retragere și tăcere totală. Sâmbăta primește câțiva ucenici pentru spovedanie și sfaturi duhovnicești, iar în duminici și sărbători, împreună cu ucenicul său care îl ajută la strană, slujește Sfânta Liturghie. Această rânduială o are și acum, la aproape zece ani de când s-a petrecut convertirea sa, adică trecerea sa oficială, canonică la Ortodoxie.

La cei aproape 80 de ani, părintele Gabriel Bunge este plin de lumină, de înțelepciune, de trezie și harul rugăciunii, de smerenie, bunătate și discernământ. Cu bună-cuviință, bucurie și bună dispoziție neprefăcută, gata de a sluji fratele, aproapele, de a-i veni în ajutor… Întru cuvioșia sa parcă îl vezi pe bătrânul sfânt de odinioară Antonie cel Mare din Egipt, care la vârsta bătrâneții și a desăvârșitei înțelepciuni era vesel, blând, politicos, așa cum îl descria Sfântul Atanasie, ucenicul său.

Părintele Gabriel este recunoscut și apreciat în toată creștinătatea europeană, dar și peste ocean. Este un adevărat savant duhovnicesc, după cum părinții și bunicii săi după trup au fost medici și savanți de renume mondial. El nu este doar monahul îmbunătățit, duhovnicul iscusit căutat pentru sfaturi și îndrumări de către personalități bisericești de prim rang din Ortodoxie și Catolicism. El este și teologul erudit, istoricul bisericesc, dogmatistul, patrologul. Dar mai ales este un desăvârșit cunoscător, un specialist al spiritualității filocalice evagriene. Articolele, studiile și cărțile sale sunt citite, apreciate și citate în toată lumea creștină. Sunt folositoare celor care se ocupă cu cercetările teologice științifice, dar și celor care caută să găsească îndrumări teologice și duhovnicești practice, toți găsind răspunsuri în scrierile sale. (...)

Dialog cu părintele Gabriel Bunge

Arhim. Andrei: Părinte Gabriel, mă bucur mult să vă reîntâlnesc, mulțumindu-vă totodată că ați acceptat acest dialog duhovnicesc. Viața noastră duhovnicească este adânc înrădăcinată în gândirea și trăirea Părinților Bisericii. Aceștia, la rândul lor, s-au întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Sfânta Scriptură și pe modelul Apostolilor și al prorocilor… Noi încercăm să continuăm după puterile noastre modul lor de viață biblic și patristic… În acest context, prima întrebare pe care vreau să v-o adresez este tocmai despre Calea desăvârșirii pe care trebuie să o parcurgem, cu etapele și sub etapele ei. Așadar cum parcurgem acest drum etapă cu etapă? Cuviosul Evagrie ni-l descrie în trepte – care ar fi acestea?

Schiarhim. Gabriel: Cele trei trepte ale căii duhovnicești, după Evagrie, sunt: practicarea poruncilor, lupta împotriva patimilor și câștigarea virtuților. Cu harul lui Hristos se poate ajunge la despătimire. În drumul spre desăvârșire, el vorbește despre o a doua treaptă, intermediară, contemplarea indirectă a lui Dumnezeu prin creația Sa… Și apoi despre a treia, teologhia, care este cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu. Cunoașterea fără intermediari, fără concepte și imagini… Aceasta se întâmplă în ceea ce numește el rugăciunea adevărată, care e adorarea Tatălui în Duh și Adevăr, adică în Duhul Sfânt și Fiul Unul Născut. Acestea fiind evident cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 4, 23). Iar după Sfântul Pavel, prin Botez am dobândit starea de fii prin Sfântul Duh, iar Fiul înalță vocea Sa în noi, zicând: „Avaa! Părinte!” (Romani 8, 15) Este o teologie întru totul biblică.

Arhim. Andrei: Cum scăpăm de mânie, de poftă, de atâtea patimi care ne luptă? Avva Evagrie este cel dintâi care descrie lupta cu cele opt patimi sau gânduri ale răutății…

Schiarhim. Gabriel: Când noi ne amintim de numele lui Dumnezeu, nu putem în acel moment să fim mânioși sau supărați împotriva fratelui. Nu e posibil. Sunt două lucruri, ca și apa și focul. Și de aceea noi ne rugăm continuu (II Tesaloniceni 5, 6), cum spune Apostolul. În acest mod trebuie să eliminăm toate păcatele…

Arhim. Andrei: O altă întrebare: îndemnați ucenicii (mireni) să practice Rugăciunea lui Iisus?

Schiarhim. Gabriel: Atunci când mă întreabă, da. Nu predic Rugăciunea lui Iisus, dar când văd că unul a început, dar nu știe cum să facă, atuncea îi dau o metanie (metanier) și o pravilă.

Arhim. Andrei: Da! Aceasta după dorința, starea și măsura duhovnicească a fiecăruia…

Schiarhim. Gabriel: Am vorbit ieri cu niște ruși-germani care sunt veniți din Rusia. Mulți dintre ei au devenit ortodocși aici… Am vorbit despre viața spirituală, despre rugăciune și a plâns mult băiatul acesta care e tânăr tată de familie. I-am explicat că în Biserica Ortodoxă nu este o spiritualitate pentru călugări și una pentru laici. Noi am primit același Duh și de aceea avem și aceeași viață spirituală, duhovnicească. Singura diferență este aceea că ar trebui ca monahii sa fie mai specialiști, mai profesioniști. Dar călugării și laicii sunt de nedespărțit. Pentru că monahismul occidental este fenomenul marginal al vieții bisericești, nu vreau să spun că e ceva rău, dar un cunoscut stareț benedictin spune așa… În Biserica Ortodoxă e total diferit. Monahismul este inima Bisericii, de aceea este intimitatea aceasta mare între credincioși și călugări. Asta pot să o spun și din experiența mea, pentru că credincioșii noștri demonstrează o familiaritate specială cu noi. Întreabă tot timpul: „Ce vă lipsește? Ce vă putem aduce pentru Liturghie?” Aduc mâncare, ouă de la găinile lor, miere de albine, ăștia mai bogați întreabă: „Părinte, aveți nevoie de ceva?” Spun: „Nu, mulțumesc! Dar dacă am nevoie, o să vă spun. Dacă vom vrea să construim o bisericuță, pentru că paraclisul nostru e mic, nu se poate nici respira, atunci vă voi cere, altfel nu am nevoie.” Asta înseamnă că noi, monahii trebuie să fim în mânăstire pentru ei, să-i ascultăm, să-i îndemnăm. Această solidaritate este reciprocă. Această realitate eu nu am mai trăit-o și experimentat-o înainte (de a fi în Ortodoxie – n.n.).

Arhim. Andrei: Ce modalități practice indicați celor ce vă sunt fii duhovnicești pentru a se feri de păcate?

Schiarhim. Gabriel: Să eviți păcatul, evitând ocaziile. Cum se zice, oportunitatea îl face pe om hoț.

Arhim. Andrei: Se pare că trăim o decădere a omenirii… Se alunecă tot mai mult pe o pantă a decăderii morale, a rătăcirii spirituale… Dacă și cum putem participa la îndreptarea și vindecarea ei?

Schiarhim. Gabriel: Trebuie să distingem între persoană ca individ și instituție. Se pare că instituțiile nu au direcția de mers înapoi. Numai individual, omul poate să se pocăiască, să facă metanie (metanoia) și se întoarce înapoi. În latină se zice să te convertești – înseamnă să te întorci în cealaltă direcție; în greacă se zice metanie – schimbare de mentalitate. Gândim rău, trebuie să gândim corect…

Arhim. Andrei: Trăim acest paradox! Suntem în lume, dar nu suntem din ea. (Ioan 15, 20) Facem parte din instituții, dar mântuirea o trăim personal (desigur, în comuniune cu alte persoane care merg pe acest drum). Care este soluția acestei antinomii? Duhul lui Dumnezeu, al Bisericii, a fost, este și va fi întotdeauna într-o contradicție, o tensiune, cu duhul acestei lumi seculare… Ni se cere mult discernământ? O trezvie și o atenție necontenită?

Schiarhim. Gabriel: Un scriitor german, în anii ’50, a făcut o călătorie la Muntele Athos și a scris o carte. El e născut in 1904, iar cartea este scrisă în 1956. E un clasic în Germania. A făcut călătoria cu un austriac, iar capitolul se numește Părintele Nicon. Acest Nicon e un personaj istoric. Era un fost ofițer rus care după Revoluție s-a dus în Muntele Athos, a trăit ca eremit la Karulia și a murit în 1963. Toate astea le-am găsit în altă carte. El zice: „În fiecare lucru care ți se pare că e sigur e antihrist. Antihristul este în instituții, întotdeauna e prezent când ceva se consolidează, devine concret. Trebuie să avem îndoieli în ceea ce privește instituția, e lucrul cel mai bun pe care putem să-l facem, dar nu ca să fundamentăm altceva, asta mi se pare că e dizgrația tuturor reformatorilor. Am văzut foarte bine că antihristul este în instituții și ca să îmbunătățească instituțiile a înființat altele noi. Fundamentul e ceva just înăuntru.

Arhim. Andrei: Foarte interesant! Am observat și eu cum cele mai de succes megacorporații distrug suflete. Tineri cu capacități intelectuale deosebite sunt ținuți în firmă 16 ore și mai mult (primind, desigur, salarii de invidiat), dar nu mai au timp de viață spirituală, nici de familie și așa, la 40 de ani, devin extenuați fizic și psihic…

Schiarhim. Gabriel: Părintele Nicon nu e un spiritualist. Era un realist. Este clar atunci când vrei să iei Potirul, adică să-i lipsești pe creștini de Sfânta Împărtășanie, te folosești de instituție, cum s-a întâmplat în Rusia în timpul regimului sovietic. Pentru antihrist e foarte dificil să prindă pe fiecare credincios în parte, e mai ușor să intre în instituții. De exemplu, în Germania, după 1968, au înțeles că din punct de vedere democratic nu o să poată să acapareze, să mai aibă majoritate și atunci a început lungul drum prin instituții. La sfârșit, acești revoluționari, chiar și criminali, au devenit miniștri și actori ai politicii germane. Prin instituții poți să iei puterea. Se pot da multe exemple. Alice Bailey, fondatoarea New Age, a spus atunci: „Scopul nostru este de a intra în sistemul sanguin al Bisericii Catolice, e o instituție structurată deja, cu un miliard și ceva de credincioși.” Prin instituții se prinde puterea. Și așa vorbim și de mișcările feministe și de alte lucruri, cărora, evident, prin persoane individuale le-ar fi greu să pătrundă…

Arhim. Andrei: Așadar multe ispite ne împresoară, dar așa a fost dintotdeauna. Ce ar fi de făcut? Care ar fi prioritățile noastre duhovnicești în acest context?

Schiarhim. Gabriel: În acest context, ca și întotdeauna, să trăim viața lui Hristos. Sfântul Ioan Evanghelistul spune în Epistola I: „Că lumea aceasta trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (I Ioan 2, 17) Să fim statornici în credință și în viața duhovnicească, în ascultare și rugăciune, urmând vieții lui Hristos cel Răstignit, Înviat și Înălțat. Viața duhovnicească se desfășoară în orice condiții… Mucenicii și Apostolii au trăit în vremuri grele și au ajuns ceea ce au ajuns… Cuvioșii, pustnicii, creștinii din vremea persecuțiilor, care n-au fost puține în Biserică, au ajuns la sfințenie și desăvârșire…

Arhim. Andrei: Mulțumim mult, părinte Gabriel! Vom aștepta, rugându-ne, ca anul viitor, cu voia lui Dumnezeu, să ne întâlnim din nou…

Toți: Amin! Amin! (Interviul integral, disponibil al sursă: Lumea Credinței

 

Notă
Născut în Capadocia, la anul 345, în familia unui horoepiscop, Cuviosul Evagrie a fost de tânăr bine instruit și dăruit de Dumnezeu cu multe daruri. Sfântul Vasile cel Mare l-a hirotesit citeț, luându-l în clerul său, iar Sfântul Grigorie Teologul l-a hirotonit diacon, fiindu-i de mare ajutor în vremea cât a slujit în Constantinopol, datorită talentul său oratoric. Ajuns la Ierusalim, a fost călugărit la Mânăstirea lui Rufim din Muntele Eleonului, la anul 383. De aici a plecat în pustia Egiptului, unde a rămas toată viața. I-a avut ca îndrumători duhovnicești pe marii Sfinți Părinți Macarie Alexandrinul și Macarie Egipteanul. S-a săvârșit la vârsta de doar 54 de ani, în anul 399. Scrierile sale sunt de primă importanță în viața duhovnicească, în literatura ascetică, chiar dacă Biserica nu l-a trecut în rândul sfinților (din motive pe care nu le discutăm). El a fost primul părinte care a scris literatură ascetică. Din cărțile sale s-au inspirat Sfinții Părinți ca Ioan Casian, Ioan Scărarul și alții.

 

 



Sfântul român din Marsilia, Ioan Cassian (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 
 
Citiți și: Sfântul Cuvios Ioan casian, mărgăritar al literaturii monahale - Ziarul Lumina


Misiunea Ortodoxă Română în Țara Soarelui Răsare - Pr. Daniel Corîu

 

 

Cărțile părintelui Daniel Corîu:

Sfintii isihasti romani - teologi ai harului dumnezeiesc.  Nicodim de la Tismana, Vasile de la Poiana Marului, Paisie de la Neamt, si invatatura isihasta a Sfantului Grigorie Palama
Traditie bizantina si influente apusene in Erminie. O critica iconologica a lui Fotie Kontoglu (1895 – 1965)
 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Icoana - CHIPUL LUI DUMNEZEU - Ieromonah Gheorghe Ghelasie

De la o vreme nu numai alții parcă îl dușmănesc, ci și el începe să-i dușmănească pe mulți. Începe să devină o stare chiar de ură. Nu se mai poate, trebuie găsită cauza și totodată remediul. Încearcă să nu-i pese, să nu mai bage în seamă micile incidente, dar ceva îl muncește cu o răbufnire de dușmănie și ură de nimic împăcată. Mintea nu are nici o putere cu argumentele ei, este un ceva care vine din Interior… Parcă acel CENTRU de Sine s-a sfărâmat. Da, acum pricepe… ICOANA din Sine s-a sfărâmat… acel CHIP de DIVINITATE din adâncul Ființei Proprii nu mai este ÎNTREG, parcă s-a spart ca o oglindă și cioburile ei mai reflectă ceva luminos, dar insuficient și adesea deformat. Vasăzică, cauza dezechilibrului său psihic aici este. De aceea este nervos, susceptibil, și îl supără totul până la dușmănie și ură. Și ceilalți la fel, tot datorită acestui fapt, sunt ca și el. Iată cum se ajunge de nu se mai poate conviețui în bună armonie. Unde ICOANA din Interiorul Ființei Proprii este sfărâmată, acolo dușmănia și ura și neînțelegerea sunt în evidență crescândă.

Iată și remediul: Refacerea ICOANEI din tine și din ceilalți.

 

AVVA GHELASIE GHEORGHE despre ICOANA-CHIPUL lui DUMNEZEU

Doar CHIPUL lui DUMNEZEU este ICOANĂ. Și doar ce este ASEMĂNARE de ICOANA CHIPULUI lui DUMNEZEU este de asemenea ICOANĂ. ICOANA este astfel CHIP și ASEMĂNARE de DUMNEZEU. ICOANA este CHIP în ARĂTARE, ICOANA este CHIPUL de TAINĂ care Se ARATĂ la FAȚĂ. În Vechiul Testament nu este ICOANĂ, deoarece nu Se ARĂTASE la FAȚĂ FIUL lui DUMNEZEU, nu Se ÎNTRUPASE HRISTOS. Anticii nu știu de ICOANĂ, ci doar de „idol” și de reprezentări, de „chipurile cioplite și înfățișări”. Moise interzice orice „înfățișare și orice chip cioplit”, ca să nu se facă din ele ICOANĂ, CHIPUL lui DUMNEZEU, fiind încă TAINĂ ce nu se ARĂTASE. Odată cu VENIREA Lui HRISTOS, CHIPUL lui DUMNEZEU Se ARATĂ, și astfel ICOANA devine posibilă. „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe TATĂL” (Ioan 14, 9). ASEMĂNAREA ICOANEI NEVĂZUTE a lui DUMNEZEU este FIUL – ICOANA coborâtă la ARĂTARE, ICOANA ÎNTRUPATĂ.

Pe DUMNEZEU nu-L poate vedea „alt ochi”, dar Se poate vedea CHIPUL-ICOANA lui DUMNEZEU care Se ÎNTRUPEAZĂ. De aceea până la venirea Lui HRISTOS nu este posibilă vederea lui DUMNEZEU. Noul Testament, astfel, are ICOANA ÎNTRUPATĂ, nu ICOANA în Sine a lui DUMNEZEU, care este dincolo de orice vedere. Idolii antici și celelalte înfățișări sunt „închipuiri” de DUMNEZEU, nu CHIPUL Său. HRISTOS vine cu adevărata ARĂTARE a CHIPULUI lui DUMNEZEU, dar „îmbrăcat” în ICOANA CHIPUL de ÎNTRUPARE. Aici se încurcă „iconoclaștii” extremiști, ce nu admit nici o „Arătare” a CHIPULUI lui DUMNEZEU. ICOANA ÎNTRUPATĂ HRISTICĂ este o „REALĂ ARĂTARE” a CHIPULUI lui DUMNEZEU. ICOANA Lui HRISTOS Cel totodată CHIP de DUMNEZEU și Chip de Creație Om este ICOANA ÎNTRUPATĂ.

ICOANA este EXPRIMAREA CHIPULUI. De aceea ICOANA este ARĂTAREA CHIPULUI în EXPRIMARE de Sine. Și EXPRIMAREA este LIMBAJUL-CUVÂNTUL. „La început a fost CUVÂNTUL… și CUVÂNTUL era DUMNEZEU” (Ioan 1, 1). Și CUVÂNTUL este Însuși FIUL lui DUMNEZEU. De unde ICOANA este legată în mod deosebit de IPOSTASUL direct al FIULUI lui DUMNEZEU. De aceea, FIUL-CUVÂNTUL Se ÎNTRUPEAZĂ și EL Se face ICOANA de ARĂTARE în Lume.

ICOANA în Sine este CHIPUL lui DUMNEZEU TATĂL Cel dincolo de vedere, pe care FIUL Său o face ARĂTATĂ, fiind ASEMĂNAREA TATĂLUI. Astfel, prin FIUL și noi Creația avem acces la ICOANA lui DUMNEZEU. „Toate prin CUVÂNT s-au făcut” (Ioan 1, 3; Facere 1, 3). „Și a ZIS și s-a făcut” (Facere 1, 3-10). Mistic Teologic, CHIPUL lui DUMNEZEU din Creație este tocmai CUVÂNTUL ARHECHIPAL ce S-a ZIS și S-a PECETLUIT, când a fost Creată fiecare Făptură în parte.

CHIPUL lui DUMNEZEU Cel coborât în Creație este CHIPUL FIULUI-LOGOSULUI și CHIPUL FIULUI este CHIPUL CUVÂNTULUI, care „Se face Trup”(Ioan 1, 14). Trupul Lui HRISTOS este astfel și el ICOANĂ, fiind ÎNTRUPAREA ICOANEI DUMNEZEIEȘTI. Acesta este temeiul ICOANEI Creștine. Iată ICOANA ÎNTRUPATĂ ce este HRISTOS, CHIP de DUMNEZEU UNIT cu Chip de Creație, ca o Împletire fără amestecare. Creștinismul are Dubla TAINĂ a ICOANEI, cea din adâncul Ființei noastre (CUVÂNTUL CREATOR) și cea de COMUNICARE-ARĂTARE. Iconoclaștii exclud ICOANA de COMUNICARE HRISTICĂ, reducând ICOANA la CUVÂNTUL Pur CREATOR. Trebuie evidențiat faptul că fără EUHARISTIE-ÎMPĂRTĂȘIRE este un HRISTOS abstract și gol de Substanțialitate. ICOANA ÎNTRUPATĂ a Lui HRISTOS este ICOANĂ cu Potență de EUHARISTIE.

ICOANA este CALEA spre ÎNTRUPAREA EUHARISTICĂ HRISTICĂ.

De aceea ICOANA este „condiția” posibilității Liturghiei, a Prefacerii în EUHARISTIE ÎMPĂRTĂȘIBILĂ a ICOANEI. Închinarea la ICOANĂ și tot RITUALUL este Liturghisirea ICOANEI spre ÎMPĂRTĂȘIREA ei. De aceea Prima ICOANĂ ce se ARATĂ este ICOANA MAICII DOMNULUI, ce va NAȘTE ICOANA DUMNEZEIEASCĂ ce se ARATĂ Lumii. „A ZIS să fie Lumină… prima Zi” (Facere 1, 3). ICOANA-Templu este Prima ICOANĂ a SACRULUI DIVIN, care prin NAȘTEREA ICOANEI HRISTICE Se face ICOANA Biserică. Templul este Preînchipuirea ICOANEI care Premerge ARĂTAREA lui DUMNEZEU și la FAȚĂ. În Vechiul Testament era doar Templul Sfânt-Fecioara ce nu Născuse încă ICOANA HRISTICĂ, fără Arătarea ICOANEI. Noul Testament este Biserica-MAICA DOMNULUI care a NĂSCUT ICOANA HRISTICĂ. Vechiul Testament este Chipul ICOANEI CUVÂNTULUI Pur Neîntrupat. Noul Testament este Chipul ICOANEI CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT. Noi, fiecare, suntem Temple ale ICOANEI CUVÂNTULUI CREATOR, care trebuie să ne facem și Biserici ale CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT HRISTIC.

Icoane reînviate

De la o vreme nu numai alții parcă îl dușmănesc, ci și el începe să-i dușmănească pe mulți. Începe să devină o stare chiar de ură. Nu se mai poate, trebuie găsită cauza și totodată remediul. Încearcă să nu-i pese, să nu mai bage în seamă micile incidente, dar ceva îl muncește cu o răbufnire de dușmănie și ură de nimic împăcată. Mintea nu are nici o putere cu argumentele ei, este un ceva care vine din Interior… Parcă acel CENTRU de Sine s-a sfărâmat. Da, acum pricepe… ICOANA din Sine s-a sfărâmat… acel CHIP de DIVINITATE din adâncul Ființei Proprii nu mai este ÎNTREG, parcă s-a spart ca o oglindă și cioburile ei mai reflectă ceva luminos, dar insuficient și adesea deformat. Vasăzică, cauza dezechilibrului său psihic aici este. De aceea este nervos, susceptibil, și îl supără totul până la dușmănie și ură. Și ceilalți la fel, tot datorită acestui fapt, sunt ca și el. Iată cum se ajunge de nu se mai poate conviețui în bună armonie. Unde ICOANA din Interiorul Ființei Proprii este sfărâmată, acolo dușmănia și ura și neînțelegerea sunt în evidență crescândă.

Iată și remediul: Refacerea ICOANEI din tine și din ceilalți.

În adâncul tău este CHIPUL lui DUMNEZEU, ICOANA DIVINĂ, Centrul tău de PUTERE și echilibru. Toate dușmăniile din afară să le confrunți cu ICOANA aceasta, care are TAINA de a anihila tot răul. În fața ICOANEI din tine răul se oprește, este respins și fără efect. Totodată, să te silești să vezi în toți ACEAȘI ICOANĂ DIVINĂ, care nu se poate „ucide”, chiar dacă este sfărâmată de păcatele fiecăruia. Când cineva te dușmănește, te supără cu ceva, îți face vreun rău, să vezi că în respectivul ICOANA DIVINĂ tot mai există și așa răspunsul tău de repulsie și dușmănie, chiar dacă se ivește, tot nu vei urî cu patimă ucigătoare. Ura și dușmănia sunt cumplite tocmai prin faptul că „ucizi” întru totul pe cel urât, până la o satisfacție demonică de anihilare psihică. Și uciderea este tocmai „sfărâmarea ICOANEI DIVINE”. Astfel nu sfărâma ICOANA din tine și din alții, vezi-o permanent ÎNTREAGĂ și Indestructibilă. Și în fața ICOANEI din tine și din alții dușmănia ta se va îmblânzi și IERTAREA va apărea în locul urii. Aici este „Iubirea dușmanului” pe care ne-o cere DOMNUL. Să vedem ICOANA DIVINĂ în toți ne va face să putem să-i Iubim pe dușmani.

Când cineva te insultă, te vorbește de rău, te mustră, te ceartă, tu să vezi în respectivul ICOANA DIVINĂ, ce te va opri să-i răspunzi cu furie și supărare, Închinându-te ICOANEI și așa însăși ICOANA din tine va străluci cu o Lumină de tărie și lipsă de răzbunare. Iată TAINA ICOANEI DIVINE, care nu trebuie sfărâmată nici în tine și nici în alții.

 

Sursa: Lumea Credinței - Memoriile originii / ieromonah Ghelasie Gheorghe. – Bucureşti: Platytera, 2015



Rugăciuni în Prima Săptămână a Postului Mare (din cântările Triodului)
 

Luni, în Prima Săptămână din Postul Mare

Preacinstitul post să-l începem luminat, strălucind noi cu razele sfintelor porunci, ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: Strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria bunei vitejii. Ca să ajungem luminaţi la sfânta şi de a treia zi Înviere, care luminează lumea cu nestricăciunea. 

Ziua postului părăsire păcatelor să-ţi fie ţie, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere; ca să scapi dintru adâncul răutăţii şi să iubeşti numai căile, care duc la repausul de acolo. Şi cu cugetele alunecând, şi cu trupul greşind, mă tânguiesc, suspin şi strig: Mântuieşte-mă, Doamne, mântuieşte-mă, Cela ce eşti singur fără de răutate, şi nu mă osândi în focul gheenei, pe mine vrednicul de osândă. Cu luminatul veşmânt al postului îmbrăcându-ne, să ne dezbrăcăm de haina cea întunecată şi rău îngreuiată a beţiei; şi luminaţi făcându-ne, prin dumnezeieştile bunătăţi, cu credinţă să vedem luminatele patimi ale Mântuitorului. 

Grabnică şi tare mângâiere dă robilor Tăi, Iisuse; când se mâhnesc duhurile noastre, nu te osebi de sufletele noastre, întru necazuri. Nu te depărta de gândurile noastre întru primejdii, ci pururea ne întâmpină pe noi. Apropie-te de noi, apropie-Te, Cela ce eşti pretutindenea. Precum şi cu Apostolii Tăi ai fost pururea, aşa şi cu cei ce doresc de Tine, Te uneşte, Îndurate, ca fiind uniţi, să Te lăudăm pe Tine, şi să slăvim pe Duhul Tău cel întrutot Sfânt. 

De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Care începere voi pune Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv dă-mi iertare greşalelor. Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Părăseşte de acum dobitocia cea dinainte şi du lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă. Râvnind neascultării lui Adam, cel întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, de împărăţia cea veșnică şi de desfătare, pentru păcatele mele. 

Marți, în Prima Săptămână din Postul Mare

Tot păcatul am făcut, pe toţi i-am întrecut cu dezmierdarea. De aş vrea să mă pocăiesc, nu am râuri de lacrimi. De voi vieţui şi acum cu lene, sunt vinovat muncii. Ci-mi dă mie îndreptare, Unule, Bunule Dumnezeule, şi mă miluieşte. Dă-mi, Hristoase, ploi de lacrimi, în ziua cea veselă a postului; ca să plâng şi să-mi spăl spurcăciunea cea din pofte şi să mă arăt Ţie curăţit, când vei vrea să vii din cer Judecător, Doamne, să judeci pe oameni, ca un judecător şi singur drept. 

Sosit-a vremea pocăinţei, arată rodurile înfrânării, o suflete al meu. Caută spre cei ce mai-nainte s-au pocăit. Strigă către Hristos; greşit-am, mântuieşte-mă, precum ai mântuit, Bunule Stăpâne, pe vameşul, carele a suspinat din inimă; Cela ce unul eşti mult-Îndurat. Doamne, ajungând la ziua a doua a mântuitorului post, strigăm către Tine : Umileşte inimile noastre ale robilor Tăi şi primeşte rugăciunile noastre cele cu frică, dă-ne nouă a alerga prea-lesne călătoria postului, iertare şi mare milă. 

Preasfântă Treime, Stăpânie de o Fiinţă, Împărăţie nedespărţită, Ceea ce eşti pricina tuturor bunătăţilor, binevoieşte şi pentru mine păcătosul, întăreşte şi înţelepţeşte inima mea şi şterge toată întinăciunea mea. Luminează gândul meu, ca totdeauna să Te slăvesc, să Te laud, să mă închin Ție şi să zic: Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, Amin. 

Miercuri, în Prima Săptămână din Postul Mare

Să nu săvârşim postul numai cu părăsirea mâncărilor, ci cu înstrăinare de toată patima cea pământească; ca robind trupul, carele tirăneşte stă împotriva noastră, vrednici să ne facem împărtăşirii Mielului, Fiului lui Dumnezeu, Celui ce S-a junghiat de bunăvoie pentru lume; şi duhovniceşte să prăznuim cea din morţi Învierea Mântuitorului; la înălţime ridicându-ne, întru lumina bunătăţilor, şi cu desfătarea faptelor noastre celor alese, veselind pe Iubitorul de oameni. 

Vremea cea dătătoare de lumină a postului, care acum o ai sfinţit şi o ai dăruit nouă, Doamne, învredniceşte-ne pe noi toţi, cu umilinţă curată, să o săvârşim în pace, prin puterea Crucii, Unule, Iubitorule de oameni. O, milostivirea Ta, Doamne, că ai răbdat Cruce, piroane şi suliţă, pentru mine cel osândit spre stricăciune; pentru aceasta Te laud pe Tine, Hristoase. 
Crucii, trestiei, piroanelor, suliţei şi patimilor Tale, cele de viață făcătoare, toate popoarele închinându-ne cu cântări Te lăudăm, Hristoase. Veniţi prin post să supunem patimile gândurilor, acoperindu-ne cu aripi duhovniceşti. Ca trecând uşor viforul vrăjmaşului cel pornit, să ne facem vrednici a ne închina Crucii Fiului lui Dumnezeu, Celui ce S-a junghiat de voie pentru lume.

Şi duhovniceşte să prăznuim învierea cea din morţi a Mântuitorului. În munte suindu-ne, împreună cu Apostolii să slăvim pe Fiul cel iubitor de oameni, Carele a luat toată puterea de la Tatăl. Mucenicii lui Hristos cei nebiruiţi, biruind rătăcirea cu puterea Crucii, aţi luat darul vieţii veşnice. De îngrozirile tiranilor nu v-aţi spăimântat; rănindu-vă cu munci, v-aţi veselit. Şi acum sângiurile voastre s-au făcut tămăduiri sufletelor noastre. Rugaţi-vă, să se mântuiască sufletele noastre. 

Joi, în Prima Săptămână din Postul Mare

Postindu-ne, fraţilor, trupeşte, să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă.  De este vreo cuviinţă, de este vreo laudă, se cuvine sfinţilor; că săbiilor şi-au plecat grumazii pentru Tine, Cel ce ai plecat cerurile şi Te-ai pogorât. Vărsatu-şi-au sângele pentru Tine, Cel ce Te-ai micşorat pe Tine însuţi şi chipul robului ai luat. Smeritu-s-au până la moarte, sărăciei Tale urmând. Cu ale cărora rugăciuni, după mulţimea îndurărilor Tale, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Din tinereţe, Mântuitorule, poruncile Tale am lepădat şi mi-am trecut toată viaţa cu pofte, negrijindu-mă şi lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ţie, Mântuitorule; măcar la sfârşit, mântuieşte-mă. 

Pe mine, cel lepădat înaintea uşilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrâneţe, nu mă lăsa în iad deşert; ci mai-nainte de sfârşit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare greşalelor. Avuţia mea, Mântuitorule, cheltuindu-o în desfrânări, pustiu sunt de roduri evlavioase, şi flămânzind strig : Părinte al îndurărilor, apucând Tu înainte miluieşte-mă. 

Eu sunt cel căzut în tâlhari, în cugetele mele; cu totul sunt rănit acum de dânsele şi plin de bube. Ci Tu însuţi venind de faţă, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă. Preotul văzându-mă mai-nainte, m-a trecut, şi Levitul, văzându-mă gol întru răutăţi, nu m-a băgat în seamă, iar Tu, Iisuse, Cel ce ai răsărit din Maria, venindu-mi de faţă, miluieşte-mă. Trupul mi-am spurcat, duhul mi-am întinat, peste tot m-am rănit; ci ca un doctor, Hristoase, amândouă prin pocăinţă le tămăduieşte, spală-le, curăţeşte-le, Mântuitorul meu, arată-le mai curate decât zăpada.  
Trupul Tău şi sângele, răstignindu-Te, pentru toţi Ţi-ai pus Cuvinte; trupul adică, ca să mă înnoieşti, iar sângele ca să mă speli. Duhul Ţi-ai dat, ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău. Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Îndurate, ca să ne mântuim; de bunăvoie pe lemn Te-ai răstignit; Edenul cel ce se încuiase s-a deschis; cele de sus şi cele de jos, făptura şi toate neamurile minunându-se, se închină Ţie. Să-mi fie mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, împreună şi băutură şi apa iertării ceea ce a izvorât. Ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând şi ca o ungere şi băutură, Cuvinte, cuvintele Tale cele de viață. 
Gol sunt spre a intra în cămară, gol sunt şi de a merge la nuntă şi la cină; candela mi s-a stins, fiind fără de untdelemn, cămara mi s-a închis, dormind eu. Cina s-a mâncat; iar eu fiind legat de mâini şi de picioare, m-am lepădat afară. Lăudămu-te, bine te cuvântăm, închinămu-ne ţie, Născătoare de Dumnezeu; că ai născut pe Unul din Treimea cea nedespărţită, pe Fiul şi Dumnezeu; şi tu singură ne-ai deschis nouă celor de pe pământ cele cereşti. 

Vineri, în Prima Săptămână din Postul Mare

Pe mine, cel întunecat de înşelăciunile luptătorului, luminează-mă, Hristoase al meu, Cela ce ai întunecat oarecând soarele răstignindu-Te pe Cruce şi ai strălucit cu adevărat credincioşilor lumina cea adevărată a iertării. Ca umblând întru lumina poruncilor Tale, să ajung curat la raza cea mântuitoare a învierii Tale. Pe lemn, Mântuitorule, spânzurându-Te ca o viţă ai adăpat lumea, Hristoase, cu vinul nestricăciunii. Pentru aceasta strig: Adăpându-mă cu mustul umilinţei celei adevărate, pe mine, cel întunecat pururea cu beţia păcatelor, întăreşte-mă acum a posti de dulceţi, Mântuitorule, ca un bun şi de oameni iubitor. 

O, câtă este puterea Crucii Tale! Aceasta a înflorit Bisericii înfrânarea, smulgând din rădăcină neînfrânarea lui Adam cea din Eden, oarecând. Că aceea a adus oamenilor moarte; iar aceasta fără stricăciune izvorăşte lumii nemurire, ca din alt izvor al raiului, cu vărsarea izvorâtorului de viață sângele Tău şi a apei. Pentru acestea toate s-au înviat. Prin carele şi nouă îndulceşte-ne desfătarea postului, Dumnezeul lui Israil, Cel ce ai mare milă. Timpul vieţii mele este scurt şi plin de dureri şi de vicleşug; ci întru pocăinţă primeşte-mă şi întru cunoştinţă mă cheamă; ca să nu mă fac câştigare şi mâncare celui străin; Mântuitorule, însuţi Tu mă miluieşte. Falnic sunt acuma şi semeţ cu inima, în deşert şi în zadar. Să nu mă osândeşti împreună cu fariseul; ci mai ales dă-mi smerenia vameşului, Unule, Îndurate, drepte Judecătorule, şi cu acesta împreună mă numără. 
Ştiu Îndurate că am greşit; de am ocărât vasul trupului meu; ci întru pocăinţă mă primeşte şi întru cunoştinţă mă cheamă; ca să nu mă fac câştigare, nici mâncare celui străin. Mântuitorule, Tu însuţi mă miluieşte. Greşit-am, fărădelege am făcut, nu ne-am îndreptat înaintea Ta, nici am păzit, nici am făcut precum ne-ai poruncit nouă; ci nu ne părăsi pe noi până în sfârşit Dumnezeul părinţilor. Stinsu-s-au zilele mele ca visul celui ce se deşteaptă. Pentru aceasta ca Ezechia lăcrimez pe patul meu, ca să mi se adauge anii vieţii. Dar care Isaie va să stea pentru tine, suflete, fără numai Dumnezeul tuturor. 

Cad înaintea Ta şi aduc Ţie ca nişte lacrimi cuvintele mele : Greşit-am, precum nici păcătoasa n-a greşit; şi am făcut fărădelege, ca nimenea altul pe pământ. Ci, fie-Ţi milă, Stăpâne, de făptura Ta şi iarăşi mă cheamă. Îngropat-am chipul Tău şi am stricat porunca Ta; toată podoaba mi s-a întunecat şi cu patimile mi s-a stins făclia, Mântuitorule. Ci, milostivindu-Te, dă-mi bucurie, precum cântă David. Întoarce-te, căieşte-te, descoperă cele ascunse, grăieşte lui Dumnezeu, Celui ce ştie toate. Însuţi, Mântuitorule, Tu ştii cele ascunse ale mele; ci însuţi Tu mă miluieşte, precum cântă David, după mare mila Ta. Strigând către preacurata Maica lui Dumnezeu, mai-nainte ai gonit tulburarea poftelor celor cu sila supărătoare şi ai ruşinat pe vrăjmaşul cel ce te-a viclenit. Ci dă-mi acum ajutor întru necazuri şi mie, robului tău. 

Sâmbătă, în Prima Săptămână din Postul MareSâmbăta Sfântului Teodor/a colivelor (Pomenirea morților)

Veniţi credincioşilor să lucrăm la lumină lucrurile lui Dumnezeu; să umblăm cu chip smerit ca ziua. Toată scrisoarea nedreaptă a celui de aproape să o lepădăm de la noi, nepunându-i împiedicare spre sminteală. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului, să dăm celor lipsiţi pâine şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă, strigând: Dumnezeul nostru miluieşte-ne pe noi. 

Veniţi toţi iubitorii de mucenici să ne veselim duhovniceşte şi să serbăm. Că astăzi, ne pune înainte masa de taină Mucenicul Teodor, veselindu-ne pe noi iubitorii de prăznuire, şi să strigăm către dânsul: Bucură-te, purtătorule de chinuri cel nebiruit, cela ce ai surpat pe pământ îngrozirile tiranilor. Bucură-te, cela ce ţi-ai dat trupul tău cel de ţărână muncilor, pentru Hristos Dumnezeu. Bucură-te, cela ce te-ai arătat în multe feluri de primejdii ostaş iscusit al oştii celei cereşti. Pentru aceasta te rugăm pe tine, lauda mucenicilor : Roagă-te pentru sufletele noastre. 
Toate tainele tale sunt mai presus de cuget, toate sunt preaslăvite, Născătoare de Dumnezeu. Cu curăţia fiind pecetluită şi cu fecioria păzită, Maică te-ai cunoscut nemincinoasă, născând pe Dumnezeu cel adevărat. Pe Carele, roagă-L să mântuiască sufletele noastre. Rănitu-te-ai la trup, pentru Cuvântul cel ce S-a rănit după trup pentru noi, şi Acestuia cu mulţumire veselindu-te, ai strigat, Mucenice Teodore: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat. 

Precum S-a pus în mormânt şi de bunăvoie S-a pecetluit Mântuitorul tuturor, aşa te-ai sălăşluit în temniţă pecetluită, purtătorule de biruinţă, Teodore, strigând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat. Omorât fiind şi de patimile trupeşti de bunăvoie scuturându-te, nu cu mâncarea, purtătorule de chinuri, ci cu dragostea cea dumnezeiască hrănindu-te, ai cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat. Cel ce este mai presus de toate, pe tine, ceea ce L-ai născut negrăit, te-a pus mai-nainte decât toţi aleşii Lui; pentru aceasta astăzi lăudând pe cel încununat de Dânsul, ţie prealăudată, mai înainte începem laudă.

Pe marele între Mucenici Teodor, pe viteazul cel prealuminat, pe cel prea numit şi preaslăvit, pe cel întru minuni vestit de la marginile pământului până la margini, cu cântări îl vom lăuda. Zi de veselie a strălucit întru cele de întristare şi mâhnirea lor o a veselit, luminând de departe cu darul dumnezeiescului Mucenic începuturile şi zilele cele dinaintea sărbătorilor.  Cel ce s-a jertfit şi în jertfă a primit sfânta înjunghiere, stropeşte Biserica pe care o a ales, ca şi cu nişte curăţiri, cu sângele Celui ce a pătimit pentru dumnezeiască slăvirea Lui. 

Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei)

Acum s-a întins lumina bunei credinţe spre toţi, risipind ca un nor înşelăciunea păgânătăţii şi luminând inimile celor credincioşi. Veniţi toţi să cădem cu gând bine cinstitor închinându-ne, noi dreptcredincioşii, cinstitelor icoane ale lui Hristos. 

Cu sfintele icoane se luminează acum, împodobindu-se ca o mireasă, Biserica lui Hristos, şi pe toţi îi cheamă să prăznuiască duhovniceşte. Să ne adunăm dar cu un gând şi cu o credinţă, cu bucurie slăvind pe Domnul. 

Lumea toată se veseleşte, că iată Domnul a surpat din înălţime stăpânia păgânătăţii, cu nespusă rânduială; şi cei smeriţi ne-am înălţat astăzi la dreapta credinţă, fiind îndreptaţi de drept cinstitoarea împărăteasă. Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi, zice Sfântul Vasilie. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor; ca nu cumva adunându-ne acum, să cădem despre dânsele în păgânătate. Pe Tine cel necuprins, Carele ai strălucit mai înainte decât luceafărul, fără început, din pântecele cel nematerial şi fără de trup al Părintelui, proorocii cei insuflaţi cu Duhul Tău, Doamne, Te-au propovăduit a fi Prunc-întrupat, din ceea ce n-a ştiut de nuntă, unit cu oamenii şi aici pe pământ văzut. Pentru care ca un îndurat, învredniceşte luminii Tale, pe cei ce laudă învierea Ta cea nespusă şi cinstită. 
Cu cuvântul propovăduindu-Te, grăitorii de Dumnezeu prooroci, şi cu lucrurile cinstându-Te, viaţa cea fără sfârşit au câştigat; că nesuferind a sluji făpturii, Stăpâne, fără numai Ţie, Făcătorului, de lume toţi evangheliceşte s-au lepădat şi s-au făcut părtaşi patimii Tale, pe care mai înainte o au vestit. Pentru ale cărora rugăciuni învredniceşte-ne, să trecem fără prihană măsura postului, unule mult-Milostive. Din firea Ta cea dumnezeiască, nefiind cuprins, Stăpâne, mai pe urmă întrupându-Te, ai binevoit a Te cuprinde. Căci cu luarea trupului, ai luat şi toate osebirile lui. Pentru aceasta scriind chipul asemănării Tale, cu dor îl sărutăm, spre dragostea Ta înălţându-ne; şi dintr-însul luăm darul tămăduirilor, urmând dumnezeieştilor aşezăminte ale Apostolilor.

Preacinstită podoabă a luat Biserica lui Hristos, din înălţarea cea prealuminată a cinstitelor şi sfintelor icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Maicii lui Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Prin care se luminează şi se împodobeşte cu darul şi se leapădă de adunarea ereticilor. Şi bucurându-se, slăveşte pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, Carele pentru dânsa a răbdat patimi de bunăvoie. Strălucit-a darul adevărului; cele ce s-au însemnat dedemult întunecat, acum arătat s-au săvârşit. Că iată Biserica se împodobeşte cu chipul cel după trup al lui Hristos ca şi cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai de înainte însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Ca ținând icoana Aceluia pe Carele cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu cred aşa ! Că nouă ne este spre laudă chipul Celui ce S-a întrupat; Căruia cu bunăcredinţă ne închinăm, fără să-l facem Dumnezeu. Pe acesta credincioşii sărutându-l, să strigăm: Dumnezeule, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Cei ce am trecut din necredinţă la bunăcredinţă şi cu lumina cunoştinţei ne-am luminat, să plesnim cu mâinile, precum zice Psalmistul, aducând laudă de mulţumire lui Dumnezeu. Şi cu cinste să ne închinăm sfintelor icoane ale lui Hristos şi celor ale Preacuratei şi ale tuturor sfinţilor, care sunt însemnate pe pereţi, pe scânduri şi pe sfinţitele vase; lepădând păgâneasca credinţă a celor necredincioşi. Pentru că cinstea icoanei, precum zice Vasilie, trece la chipul carele s-a închipuit. Cerând pentru rugăciunile Preacuratei maicii Tale, Hristoase Dumnezeul nostru, şi ale tuturor sfinţilor, să ne dăruiești nouă marea milă. 

 

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Bioethica militans (IV): Sfântul Ioan „Gură Vindecătoare” sau despre un subiect delicat - Sebastian Moldovan
 

De mai mulţi ani încoace, au apărut şi în presă informaţii şi luări de poziţii despre o aşa numită educație sexuală promovată în rândul tinerilor nu în clandestinitate, nu prin medii interlope, nici prin mediile de difuzare în masă, ci de-a dreptul prin instituţia naţională destinată anume educaţiei acestei generaţii, adică învăţământul de stat, gimnazial şi liceal.[1] Nu era vorba de un subiect oarecare, banal, ci unul – sexualitatea – intim legat de ceea ce reprezentatul cel mai înalt al ierarhiei bisericeşti numea nu de mult „o adevărată avalanşă de desfigurare morală a societăţii noastre”[2].

Nu era vorba despre o educaţie sexuală oarecare, ingenuă, ci una care nici nu pomeneşte căsătoria, dar descrie amănunţit anatomia şi fiziologia actului sexual, prezintă homosexualitatea ca deplin respectabilă şi se concentrează asupra metodelor anticoncepţionale. [3] Luările de poziţie amintite, pe un ton de urgenţă, par a fi provocat ridicări de sprâncene sau încruntarea lor, fiind considerate fie exagerate, prea alarmiste, fie neavenite, imixtiuni într-un domeniu strict rezervat al conştiinţei, care nu-i priveşte pe ceilalţi, nici Biserica, nici pe păstorii turmei cuvântătoare. În orice caz, nici un fel de atitudine sau de acţiune nu pare a se fi urnit în acest sens dincolo de cercul membrilor unor asociaţii ortodoxe, puţine şi minuscule, preocupate de nişte realităţi foarte neplăcute dar a căror dezbatere publică, eventual la biserică, este socotită tocmai de aceea de un anumit prost gust.

Iată însă că pentru alţii acest subiect, departe de a fi considerat unul sacrosanct ori indecent, este ţinta unei atenţii deopotrivă tot mai intense şi tot mai extinse. Încă o dată, nu este vorba de proxeneţi ori comercianţi de produse erotice, ci de instituţiile statului, obligate de acum în acolo să treacă peste pudoarea reală sau doar pseudo-pudoarea părinţilor, trupeşti sau spirituali, şi „să adopte… derularea sistematică în unităţile şcolare de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii [subl.n.], în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor”, cum citim în proaspăta (pe atunci, n. red.) „Lege nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului”. [4] De fapt, legea conferă temei juridic unei situaţii în plină desfăşurare, căci iniţiativele de educaţie sexuală amintite mai sus, experimentate ca „proiecte-pilot” de diverse organizaţii neguvernamentale – dar care activau în şcoli cu aprobarea ministerului şi inspectoratelor de resort au fost preluate în 2003 în aşa numitul „Program Naţional Educaţia pentru Sănătate în Şcoala Românească” care a introdus în învăţământul pre-universitar disciplina, pentru moment opţională, „Educaţie pentru sănătate”.

Deşi destinată în principiu „dezvoltării armonioase a copilului şi adolescentului, a stării lui de bine şi a unei calităţi superioare a vieţii… din punct de vedere somatic, fiziologic, mintal, emoţional, social şi spiritual” [5], disciplina este dominată începând cu clasa a şasea de temele de educaţie sexuală, printre acestea detaşându-se cele precum „sarcina nedorită şi avortul – servicii sociale: planificare familială, consiliere”, „plani-ficare familială, concepţie, contracepţie”, „diagnoza prenatală; identitate şi orientare sexuală; legislaţia privitoare la sexualitate”.[6]

Şi cum toată lumea recunoaşte precocitatea copiilor de astăzi, cei care nu mai consideră sexualitatea un tabu s-au gândit să extindă educaţia sexuală la copiii preşcolari, aşa cum ne demonstrează un proiect realizat de Societatea Naţională pentru Copilul Abuzat şi Neglijat. Cu premiza că este „mai bine prea repede decât prea târziu”, proiectul a demarat în grădiniţe din 12 judeţe, printre care şi Sibiul, oferindu-le părinţilor amatori arta de a-i învăţa pe preşcolarii lor „ce şi cum”, adică realităţile – anatomia, fiziologia şi practica reproducerii umane, desigur într-un limbaj considerat accesibil copiilor între 4 şi 7 ani. [7] Motivaţia este serioasă, anume necesitatea feririi copiilor de eventuale abuzuri sexuale, dar de ce tocmai educaţia sexuală explicită îi poate feri pe copii de aşa ceva nu este de loc limpede. N-ar fi mai bine să-i învăţăm în acest scop artele marţiale? În orice caz, violenţa de orice natură îndreptată asupra copiilor se poate îndepărta nu prin maturizarea lor forţată ci prin maturizarea reală a adulţilor, mai ales a părinţilor lor, destui dintre ei diminuaţi sau desfiguraţi sufleteşte de patimile care îi bântuie, din tinereţile lor, vorba cântării, în lipsa unei educaţii privitoare la viaţa intimă demnă de numele ei. [8]

Iată-ne ajunşi la responsabilitatea Bisericii şi la pilda Sfântului Ioan Gură de Aur. După cum reiese din pericopele omiletice prezentate mai jos, [9] nici marele Părinte, asemenea educatorilor noştri, n-a considerat că o anumită educaţie sexuală nu-l priveşte şi că ar fi inoportun amestecându-se în intimităţile enoriaşilor săi; dimpotrivă, convins că „un singur Trup şi un singur Duh” nu este o pioasă figură de stil ci conţinutul şi hotarul Bisericii, privea aceste intimităţi ca ale sale. Prin ce altceva aparţinem Bisericii dacă nu prin conştiinţe şi ce altceva au de îndrumat păstorii dacă nu mintea şi inima noastră, cu toate cele ascunse ale lor, astfel încât să ne curăţim de „toată necurăţia” (cf. Mt. 23, 27)?

Desigur, curăţirea inimii şi îndrumarea ei nu se fac oricum, mădularele nu stau oricum laolaltă; există riscul brutalităţii sau indecenţei, cum remarcă Sf. Ioan: „multe şi variate sunt plăcerile desfrânării, despre care nici nu putem vorbi; de aceea zicând în general „feriţi-vă de desfrânare” (1 Tes. 4, 3), apostolul le lasă la conştiinţa celor ce le săvârşesc”. Dar, continuă: „când el [apostolul] zice „fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul [trupul]” (1 Tes. 4, 4), arată că lucrul acesta se obţine prin învăţătură, şi încă multă, astfel încât să nu cadă în desfrânare”. [10] Mai ales atunci când educaţia contrară, cea care atrage la desfrânare, se revarsă nestingherită în case şi în public. Pe atunci contra-educaţia o făceau îndeosebi teatrul, baia publică şi petrecerile de la nunţi, şi cu destul succes de vreme ce Sf. Ioan se vedea nevoit să lase şi el deoparte chestiunea decenţei sau a gustului pentru a-şi face datoria învăţătorească. Dacă vindecă şi nu dacă e imaculată sau de aur era problema care îl preocupa pe Sf. Ioan în legătură cu gura sa.

În ce măsură mai este actuală această nelinişte a Părintelui predicatorilor, în ce măsură se mai potrivesc cuvintele sale cu sensibilităţile auditoriului tânăr şi adult de astăzi, îl invităm pe binevoitorul cititor să concluzioneze la sfârşitul lecturii, adăugând doar rugămintea de a nu uita să pună în comparaţie priveliştea teatrului antic descrisă aici cu priveliştile similare obişnuite în zilele noastre. [11]

[…] Îngăduiţi-mi, vă rog, să vă vorbesc şi ceva necurat, cum se zice, deşi mi se dogoreşte faţa de ruşine. Nu o fac de bunăvoie ci nevoit din cauza celor ce nu se ruşinează de faptele lor. Vedem aşa ceva de multe ori chiar şi în Sfintele Scripturi. De pildă, Iezechiel când mustră Ierusalimul spune multe de acest fel şi nu se ruşinează, căci nu vorbeşte de bună voia sa ci datorită marii purtări de grijă ce o avea pentru iudei. Deşi cuvintele ar părea nedemne, totuşi scopul fiind demn sunt foarte potrivite pentru cel ce vrea să scoată necurăţia din suflet; pentru că dacă nu va auzi asemenea cuvinte, sufletul neruşinat nu se va îndrepta niciodată. Chiar şi doctorul când vrea să scoată puroiul din vreo rană, mai întâi pune degetele pe rană, pentru că dacă nu murdăreşte mai întâi mâinile lui vindecătoare nu va putea tămădui pe bolnav. Aşa şi eu, dacă mai întâi nu-mi voi murdări gura cea vindecătoare, vorbind despre patimile voastre, nu vă voi putea tămădui. Însă, la drept vorbind, nici gura nu se murdăreşte, precum nici mâinile doctorului. Şi de ce oare? Pentru că necurăţia ce iese din ea nu-i este proprie, după cum şi acolo necurăţia nu este din mâinile doctorului ci din trupuri străine. Deci dacă doctorul nu se poate da în lături să pună mâinile lui curate pe un trup străin şi degetele pe puroi, apoi oare noi ne vom da în lături să ne atingem de propriul nostru trup? Căci trupul nostru voi sunteţi, iubiţilor, slab şi necurat de multe ori, însă al nostru.

Aşadar, despre ce voiesc să vă vorbesc acum şi am făcut o aşa digresiune? Ei bine, ascultă. Tu n-ai îmbrăca o haină murdară a slugii tale, ci ai prefera mai bine să stai gol decât s-o îmbraci, de teamă să nu te molipseşti de vreo boală sau să nu te murdăreşti, iar cu un trup necurat şi murdar, pe care l-a folosit nu numai sluga ta ci şi nenumăraţi alţii, te îmbraci şi nu te murdăreşti? V-aţi ruşinat poate auzind acestea? Ruşinaţi-vă însă în fapte, nu în vorbe! Trec cu vederea multe altele, ca deşănţarea şi stricarea moravurilor şi toate câte contribuie în a face pe cineva rob unei vieţi stricate, şi te întreb: intri la aceeaşi femeie şi tu şi sluga ta? Şi dacă ar fi numai sluga ta cel puţin, dar mai intră acolo şi călăul. Ei bine, pe călău nai suporta nici să-l prinzi de mână, dar cea pe care s-a făcut un trup cu el o îmbrăţişezi şi o săruţi cu foc şi nu te înfricoşezi, nu te sfiieşti? Nu te ruşinezi şi nu te tulburi?

Am spus mai înainte către părinţii voştri să vă căsătorească curând, cu toate acestea nici voi nu sunteţi nevinovaţi de pedeapsă. Dacă nu ar fi fost, mai demult sau chiar şi astăzi, mulţi tineri care să trăiască în înfrânare12 şi neprihăniţi, poate atunci aţi fi avut cuvânt de apărare. Însă cum sunt, ce veţi mai zice? Că n-aţi putut stăpâni văpaia poftelor? Dar vă acuză cei ce au putut şi care au aceeaşi natură ca şi voi. Ascultaţi pe Pavel care zice: „Căutaţi pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12, 14) Ameninţarea aceasta oare nu este îndeajuns ca să vă înfricoşeze? Vezi pe alţii înfrânaţi şi petrecându-şi cu demnitate întreaga viaţă şi tu nu te stăpâneşti nici măcar în vremea tinereţii? Vezi pe alţii luptându-se necontenit contra poftelor şi tu nu poţi răbda nici măcar o dată?

Dacă vreţi, vă spun eu motivul. Nu tinereţea este de vină, căci dacă ar fi aşa atunci toţi tinerii ar trebui să fie desfrânaţi, ci noi înşine suntem de vină, noi înşine ne împingem în foc. Când te duci la teatru şi stai acolo privind şi sorbind cu ochii pe acele femei cu pieptul gol, simţi pe moment plăcere, dar ai aţâţat prin asta frigurile ce te-au cuprins pe urmă. Când vezi pe scenă femei arătându-şi forma trupului, când auzi şi cântări care nu conţin altceva decât amoruri nebuneşti – „cutare femeie, zice, a iubit pe cutare bărbat însă nu l-a cucerit şi s-a spânzurat” –, când vezi că-şi îndreaptă amorurile anormale către mamele lor, când toate acestea le simţi şi prin auz şi prin formele în care ţi se prezintă piesa teatrală, şi prin femei şi chiar prin bărbaţi bătrâni – căci mulţi punându-şi mască imită pe femei –, când vezi toate acestea, zic, cum vei mai putea să fii înfrânat, când acele povestiri, acele privelişti, acela cântece, acele mişcări ţi-au cucerit mintea şi i-au inoculat atâtea şi atâtea vise care se succed unul după altul? Căci în mod firesc mintea îşi imaginează de cele mai multe ori acele lucruri care le vrea şi le doreşte în timpul zilei.

Deci când vezi acolo lucruri josnice şi auzi cuvinte şi mai josnice, când eşti rănit din toate părţile dar medicamente nu pui peste acele răni, atunci cum să nu sporească puroiul? Cum să nu se întindă boala şi încă mult mai tare decât boala sau cangrena din trupurile noastre? Dar dacă am voi, am putea să o îndreptăm mult mai uşor decât bolile trupului, fiind vorba numai de voinţa noastră. În bolile trupeşti este nevoie şi de medicamente şi de doctori şi de timp, pe când în cazul de faţă este de ajuns voinţa; ea singură îl face pe cineva bun, tot ea îl face şi rău. Când grămădim în sufletul nostru cele vătămătoare şi nici nu pomenim măcar de cele folositoare, atunci de ce sănătate mai poate fi vorba? De aceea şi Pavel zice [despre asemenea oameni]: „ca şi păgânii care nu cunosc pe Dumnezeu” (1 Tes. 4, 5). De aceea, iubiţilor, să ne ruşinăm şi să ne înfricoşăm, deoarece chiar şi păgânii, care nu cunosc pe Dumnezeu, de multe ori sunt înţelepţi şi înfrânaţi. Să ne ruşinăm, zic, fiindcă suntem de multe ori mai răi decât aceia. […]

(Omilia a V-a la 1 Tesaloniceni, din Comentariile sau explicarea epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni a celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1905, p. 217-219.)

[…] Spune-mi, despre care plăcere vorbeşti? Despre cea a împreunării, trecătoare şi scurtă? Dar aceasta îndată e răscolită de război, de valuri, de tulburare, de aceeaşi nebunie iarăşi.

Şi acestea ne sunt spuse ca şi cum ar vorbi cineva unor tineri desfrânaţi, nu ca unora care stau îndelung să asculte vorbindu-li-se despre Împărăţia cerurilor şi despre iad. Însă dacă aducem în discuţie şi aceste lucruri, nici nu putem exprima cât de mare este plăcerea celui înfrânat, gândindu-ne la cununile, premiul, petrecerea împreună cu îngerii, lauda lumii întregi, îndrăzneala ce o va avea, precum şi la acele nădejdi bune şi nepieritoare.

„Dar împreunarea are în sine o anumită plăcere, mereu se trâmbiţează asta, pe când cel înfrânat suferă într-una luptându-se cu tirania naturii.” Şi cu toate acestea, se întâmplă tocmai contrariul, căci năvala şi tulburarea aceasta se găseşte mai mult la cel desfrânat. Căci şi învălmăşeala în trup îi este foarte mare, fiind mai rău decât orice mare furtunoasă, neputând sta niciodată împotriva poftei, ci mereu este lovit de ea, precum cei demonizaţi, care întruna sunt tulburaţi de duhuri rele. Dar cel înfrânat, ca un luptător eminent, aruncând întruna de la sine acea plăcere, câştigă cea mai bună şi mai plăcută plăcere dintre miile de plăceri, împodobindu-se întruna cu biruinţa aceasta, cu cugetul împăcat şi cu cele mai strălucite trofee. Celălalt, dacă după împreunare se odihneşte puţin, asta nu înseamnă nimic, căci iarăşi a venit furtuna peste el, iarăşi valurile de dinainte, pe când cel ce filosofează [13] nu permite ca o astfel de tulburare să-şi ia măcar început, nici ca marea să se înfurie, nici ca fiara sălbatică să urle. Iar dacă, stăpânindu-şi o astfel de înclinaţie, chiar ar suferi vreo silă sau vreo tulburare, fiind totuşi întruna hărţuit şi atacat, el nu va ceda de loc, asemănându-se cu cel ce ţine în frâu un cal sălbatic şi înfuriat şi-l stăpâneşte cu toată băgarea de seamă, pe când cel care cedează ca să scape de osteneală va fi tras de cal şi purtat în toate părţile.

Acestea, iubiţilor, deşi vi s-au spus poate mai lămurit decât trebuie, totuşi nimeni să nu mă învinovăţească, fiindcă eu nu caut să mă împodobesc cu măreţia cuvintelor, ci să fac măreţi pe cei ce mă ascultă. De aceea şi Proorocii nu cruţă nici unul dintre aceste cuvinte voind să taie din rădăcină neînfrânarea iudeilor, ba încă îi atacă mai pe faţă decât noi, în toate cele ce v-am vorbit. De altfel şi medicul care vrea să taie rana în putrefacţie nu se gândeşte cum să-şi ţină mâinile curate ci cum să scape bolnavul de acea rană. De asemenea, cel ce voieşte să înalţe pe cel smerit, se smereşte el mai întâi. Şi cel ce încearcă să lichideze un atentator, se va umple de sânge odată cu acela, însă acest fapt îl face încă şi mai strălucit. Şi când ar vedea cineva un ostaş întorcându-se de la război mânjit de sânge şi de creieri, nu-l va urî din cauza acesta, nici nu-l va dispreţui, ci mai mult îl va admira.

Tot aşa deci facem şi noi; căci dacă vedem pe cineva întorcându-se plin de sânge după ce a sfâşiat pofta, încă mai mult îl admirăm, şi ne facem părtaşi luptei şi biruinţei lui, iar către cei ce o iubesc zicem: Arătaţi-ne plăcerea ce o aveţi din poftele voastre. Cel înfrânat o are de la lupta şi biruinţa sa, iar tu de nicăieri. Dacă îmi veţi spune de plăcerea cea din împreunare eu vă voi dovedi că plăcerea celui cumpătat este mai evidentă, mai persistentă. Tu ai o mulţumire în urma unei plăceri scurte şi care aproape nici nu se vede, pe când acela o are de la conştiinţa sa, mai mare, mai îndelungată, mai dulce.

Împreunarea cu femeia nici nu poate să ţină sufletul netulburat şi să-l înaripeze ca filosofia fiindcă acesta, după cum am zis, ne arată lămurit plăcerea sa, pe când la tine văd numai dezgustul ce-l ai în urma înfrângerii, şi chiar dacă aş voi să-ţi văd plăcerea, n-aş găsi-o nicăieri. Căci ce timp vrei să-ţi afli de plăcere? Cel dinainte de împreunare? Dar acela e de nebunie, de zăpăceală, de ieşire din fire, întrucât a scrâşni din dinţi şi a te pierde nu vine de la plăcere, deoarece dacă ar fi de la plăcere nu te-ar fi făcut să suferi precum cei în dureri. Căci şi pugiliştii când sunt loviţi scrâşnesc din dinţi şi femeile când nasc sfârşindu-se de dureri acelaşi lucru îl fac. Aşa că aceasta nu este plăcere ci mai mult o ieşire din fire, o sminteală, o tulburare. Dar poate timpul de după împreunare? Nici acesta nu este plăcere, fiindcă nici despre femeia ce a născut nu zicem că este în plăcere ci că a scăpat de dureri. Însă asta nu este plăcere ci mai degrabă boală şi slăbiciune sau cel mult la mijloc între acestea două. Deci, spune-mi, care este timpul plăcerii? Nu este nici unul sau, chiar dacă ar fi, apoi este atât de scurt încât mai că nici nu este. Deşi ne-am silit mult să găsim acel timp şi să punem stăpânire pe el, totuşi n-am putut. Nu aşa este şi cu timpul celui înfrânat, căci acesta este îndelungat şi evident tuturor. Mai bine zis întreaga lui viaţă este în plăcere, conştiinţa lui fiind liniştită, valurile fiindu-i potolite, ne având de nicăieri vreo tulburare. Aşadar, fiindcă mai ales acesta este în plăcere, pe când iubitorul de plăcere este veşnic în tristeţe şi tulburare, să fugim de desfrânare şi să ne ţinem de înfrânare ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, cărora fie să ne învrednicim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.”

(Omilia a XXXVII-a la 1 Corinteni, din Comentariile sau explicarea epistolei I către Corintheni, a celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, p. 521-523.)

Note bibliografice

[1]. Vezi Îndrumătorul Pastoral al Arhiepiscopiei Sibiului începând cu anul 2000.
[2]. Prea Fericitul Patriarh Teoctist, „Biserica – acoperemântul sufletelor noastre”, cuvânt adresat membrilor Adunării Eparhiale a Mitropoliei Ortodoxe Române din Germania, Nüremberg, 10 mai 2003, acum în vol. XII al seriei „Pe treptele slujirii creştine”, EIBMBOR, 2004, aici p. 186.
[3]. Pentru a o deosebi de alte moduri de a-i iniţia pe cei tineri în acest subiect, a fost numită – datorită acestor caracteristici educaţie sexuală integrală sau explicită (comprehensive sexual education).
[4]. Copil fiind orice persoană care nu a împlinit 18 ani. Legea a fost promulgată prin Decretul nr. 481 din 21 iunie 2004 şi publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004; aici p. 1032-1033: secţiunea a 3-a „Sănătatea şi bunăstarea copilului”, art. 43, par. 3, lit. i). Date care vor intra probabil în istorie.
[5]. Cf. „notei de prezentare” din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului-Consiliul Naţional pentru Curriculum, „Programe şcolare pentru disciplina opţională Educaţie Pentru Sănătate”, Bucureşti, 2003, p. 2.
[6]. Cf. Ministerul Educaţiei şi Cercetării-Consiliul Naţional pentru Curriculum, „Programe şcolare revizuite pentru disciplina opţională Educaţie Pentru Sănătate”, Bucureşti, 2004, p. 19, 25, 26.
[7]. În municipiul Sibiu proiectul s-a desfăşurat la grădiniţa cu program prelungit nr. 29, cu colaborarea unui cadru de la Direcţia pentru Protecţia Copilului! Detalii în presă, de pildă Jurnalul Naţional din 24 nov. 2004, p. 31 şi 29 nov. 2004, p. 28. O temeinică critică a acestui program la Larisa Iftime, „Scrisoare deschisă directorilor de grădiniţe, educatorilor şi părinţilor din Sibiu”, în Dosar ProVita Media, nr. 88, accesibil la www.provita.ro. Asociaţia Pro-Vita Sibiu a difuzat această scrisoare tuturor grădiniţelor din Sibiu.
[8]. Motivaţia este serioasă pentru toate programele naţionale desfăşurate: „campania pentru sănătatea reproducerii” invocă scăderea numărului de avorturi, a mortalităţii maternale, „educaţia pentru sănătate”, scăderea numărului sarcinilor adolescentine, scăderea incidenţei bolilor cu transmitere sexuală etc., numai că ceea ce propun, anume educaţia sexuală explicită şi contraceptivă, ostilă castităţii, ca şi familiei heterosexuale şi monogame, tratarea libertinajului prin distribuirea gratuită a prezervativelor şi permisiunea ca minorele să avorteze fără consimţământul părinţilor (cum propune proiectul legii pentru sănătatea reproducerii aflat în dezbaterea Parlamentului) nu pot decât amplifica fenomenul pe care îşi propun, să presupunem, să-l combată.
[9]. Am preluat, adaptat la limbajul actual şi, pe alocuri, modificat prin confruntare cu ediţia Migne, traducerea bună şi încă atât de utilă a arhimandritului, viitor ierarh, Teodosie Atanasiu (care a folosit însă ediţia Ford a omiliilor hrisostomiene la corpusul paulin).
[10]. Din primul fragment prezentat mai jos.
[11]. Cât despre motivul pentru care tocmai semnatarul acestei introduceri şi nu altcineva a găsit de cuviinţă să trateze delicatul subiect, precum şi calitatea în care o face, o justificare se poate citi la Luca 19, 40. Pentru alte competenţe se pot avea în vedere: în primul rând scrierile Sf. Ioan Gură de Aur, pe larg, mai ales Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004, volum de antologie care va fi urmată de alte două, despre căsătorie şi educaţia copiilor; apoi: Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001; Monahul Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004; V. V. Zenkovsky, Convorbiri cu tinerii despre sexualitate, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997; Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
[12]. Sophrosune, putând fi tradus, după context, cu înfrânare, castitate, chiar cumpătare, desemnează o integritate a sufletului, dată de autocontrolul voinţei raportat la Dumnezeu, în actele care implică necesităţile trupeşti şi a căror satisfacere generează plăceri. Vechile traduceri, influenţate de slavonă, redau prin întreagă înţelepciune.
[13]. Pentru Sfântul Ioan filosofia este modul de viaţă specific Evangheliei, „viaţa în Hristos”, nu o teoretizare.

 Sebastian Moldovanhttp://www.culturavietii.ro/2014/08/14/bioethica-militans-iv-sfantul-ioan-gura-de-aur-educatie-sexuala/



Conferința Curajul schimbării (VIDEO) - Monahia Siluana Vlad
 

Membrii Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români din Timișoara au avut bucuria de a asista la conferința cu tema„Curajul schimbării”, alături de monahia Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și stareța Mănăstirii „Sfântul Siluan Athonitul” din Iași. Evenimentula avut loc loc joi, 7 martie 2019 în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara. 

Maica Siluana Vlad a susținut numeroase conferințe atât în țara noastră, cât și în comunitățile de români din afara țării. Dintre temele abordate au fost: relațiile tinereții, treptele iubirii, familia în societatea de azi, precum și sursa depresiei omului modern, cunoașterea de sine, viața duhovnicească.

Urmăriți mai jos, înregistarea video a conferinței, în trei părți: 

 

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Când evlavia poporului trebuia să fie suprimată prin forță

 

Jonas Jonson: Când evlavia poporului trebuia să fie suprimată prin forță - Articol din ziarul suedez Svenska Dagblatet din 11 februarie 2019. Trad. pr. Dan Bădulescu - LINK.

 

 

 



An omagial - Satul românesc (III)

 

Părintele Teofil Părăian și universul satului natal - Ziarul Lumina

Țăranii, singura aristocrație cu învestitură divină - Ziarul Lumina 

Pecetea etnică salvează satul de la extincție - Ziarul Lumina 

Tihna casei, cea mai mare bogăție - Ziarul Lumina

Să ne amintim de Patriarhul Iustin - Ziarul Lumina 

Principalele evenimente din luna martie 1919 - Ziarul Lumina 

Copilăria la țară - Ziarul Lumina 

Carnetul unui preot de la sat - Ziarul Lumina

Satul din pustia cu patru locuitori și o mănăstire - Ziarul Lumina 

Galița, satul solidarității zidite de biserică - Ziarul Lumina

Cristianul creștin din Țara Bârsei - Ziarul Lumina 

O catedrală în Țara Făgărașului, Biserica Sfântul Nicolae din Ucea de Jos - Ziarul Lumina



Statul de drept. Semnificaţii constituţionale contemporane - Dr. Marius Andreescu
 
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

I. Scurte consideraţii privind noţiunea statului de drept

 În prezent „statul de drept„ este tot mai mult invocat ca o condiţie pe care orice societate democratică, inclusiv România, trebuie să o îndeplinească. De aceea, ne propunem în acest studiu, prin succinte consideraţii, să explicităm acest concept şi să-l aplicăm la realităţile constituţionale, legislative, sociale şi politice ale României.

 Prin noţiunea de atribute ale statului se înţelege dimensiunile lui definitorii astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale, ca expresie a voinţei politice şi determinate de regimul politic şi în acelaşi timp valori de principiu ale ordinii constituţionale.

 Statul de drept, pluralismul, democraţia, societatea civilă, sunt incontestabil valori universale ale gândirii şi practicii politice contemporane şi se regăsesc exprimate normativ şi în Constituţia României, dar şi în documentele internaţionale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constituţional şi definesc puterea, dar şi raporturile complexe dintre stat şi cetăţeni şi celelalte subiecte de drept constituţional. Atributele statului român reglementate normativ în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

 Statul de drept este unul dintre cele mai discutate concepte ale dreptului constituţional şi este indiscutabil legat de trecerea de la dreptul statului la statul dreptului. În literatura de specialitate s-au afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit cărora statul de drept corespunde unei necesităţi antropologice sau că este un mit, un postulat şi o axiomă, iar pe de altă parte, statul de drept, este un pleonasm, un nonsens juridic.

 Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituţională a cărui fundament se regăseşte în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere şi libertatea fiecărui individ al societăţii şi în aplicarea principiului legalităţii la întreaga activitate statală, dar şi la comportamentul fiecărui membru al societăţii.

 Statul de drept s-a format şi s-a răspândit în raport cu trei mari modele:

1. Modelul englez „rule of law” se caracterizează prin limitarea puterii monarhului, iar pe de altă parte, prin conservarea puterii parlamentului, ceea ce în planul dreptului constituţional înseamnă:

a) restrângerea prerogativelor monarhului şi recunoaşterea lor unei puteri constituite prin normele dreptului pozitiv;

b) necesitatea fondării actelor executivului direct sau indirect pe autoritatea Parlamentului;

c) obligaţia tuturor subiectelor de drept să se supună legii jurisdicţiei. ;

2. Concepţia germană pune accentul pe necesitatea de a asigura legalitatea în administraţie şi controlul jurisdicţional al acesteia.;

3. Concepţia franceză consideră statul de drept ca un stat legal, care proclamă şi apără principiul legalităţii.

 

 În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar totuşi complementare: normativitatea şi ideologia.În planul normativităţii, statul de drept apare ca un principiu structural al Constituţiei alături de alte atribute esenţiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existenţa societăţii şi a statului.

 Din punct de vedere normativ, exigenţele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:

a) sensul formal esprimă cerinţa ca statul, organele sale să respecte legile, să se subordoneze strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, atribuţiile şi funcţiile ce le revin, şi

b) sensul material – cerinţa ca organele statului, exercitându-şi atribuţiile, să respecte garanţiile juridice privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

 În planul ideologiei, statul de drept conferă un sistem logic de idei, prin care oamenii îşi reprezintă societatea, statul, în toate manifestările sale şi prin care se conferă legitimitate statului.

 Sintagma „stat de drept” nu este un simplu concept logic, ci exprimă o necesitate fundamentală de ordin constituţional potrivit căreia:

a) dreptului îi este indispensabil statul pentru a-i crea normele şi pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea normelor juridice.;

b) statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, prin instituirea unui comportament general şi obligatoriu.

 În esenţă, statul de drept exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare a acesteia, dar şi o nouă concepţie cu privire la drept, la rolul şi funcţiile acestuia.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria şi practica statului de drept”, propune o interesantă şi cuprinzătoare definiţie a acestui concept de drept constituţional: „Statul de drept este considerat acel stat care, organizat pe baza principiului separaţiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmând prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.

 Definiţia redă principalele elemente ale statului de drept – separaţia puterilor, ca realitate a activităţii statale, aplicarea principiului legalităţii în activitatea tuturor organelor statului, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Tot din această definiţie rezultă trăsăturile de bază ale statului de drept, respectiv:

a) libertăţile persoanei umane reclamă garanţii ale securităţii şi dreptăţii prin primatul dreptului şi în special al Constituţiei.

b) moderarea executării puterii reclamă organizarea şi adaptarea funcţiilor organelor eratice şi un sistem normativ ierarhizat.

 

 II. Condiţiile statului de drept

 În documentul final al Reuniunii de la Copenhaga din 1990 s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală, iar în Carta de la Paris din 1990 statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia, ca unic sistem de guvernământ.

 Din coroborarea principiilor înscrise în documentele internaţionale, precum şi în raport cu doctrina de drept constituţional, considerăm ca fiind condiţii sau caractere ale statului de drept, următoarele:

 1. acreditarea unei noi concepţii cu privire la stat, îndeosebi sub următoarele aspecte: natura voluntară sau consensuală a statului, delimitarea statului de societatea civilă, responsabilitatea statului şi a autorităţilor ce îl alcătuiesc şi moderarea constrângerii ca mijloc de intervenţie a statului în societate prin forme adecvate şi rezonabile;

 2. valorificarea raţiunilor şi mecanismelor principiului separaţiilor puterilor în stat;

 3. instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii;

 4. instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului;

 5. instaurarea unei ordini juridice coerente şi ierarhizată şi al unui domeniu al legii.

 Funcţionalitatea şi coerenţa sistematică a statului de drept trebuie asigurată prin câteva sisteme de reglare, respectiv:

a) controlul politic care se realizează de către Parlament, ca una dintre funcţiile lui esenţiale, prin mijloace instituţionale variate;

b) controlul administrativ care se înfăptuieşte în sistemul organelor administraţiei publice, fie la iniţiativa acestora fie la iniţiativa cetăţenilor;

c) controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, încredinţat fie instanţelor de drept comun fie instanţelor specializate;

d) controlul constituţionalităţii legilor;

e) controlul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin intermediul organelor autorităţii şi paterii judecătoreşti;

f) procedura de conciliere şi control, care se realizează prin instituţia „ombudsmanului” sau Avocatul Poporului;

g) accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie.

 Consacrarea statului de drept în Constituţia României, se realizează nu numai prin art .1 alin 3 teza I-a dar şi prin numeroase alte dispoziţii constituţionale care exprimă conţinutul acestui principiu de organizare şi exercitare a puterii într-o societate democratică Amintim în acest sens dispoziţiile art art. 16 alin. (2), care prevăd că nimeni nu este mai presus de lege şi cele ale art. 15 alin. (2) care proclamă principiul neretroactivităţii legii, principii esenţiale pentru întreaga construcţie a statului de drept. Conţinutul statului de drept este exprimat în mod deosebit în dispoziţiile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat precum şi cele referitoare la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instituţiilor statului Prevederile se referă la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, la mecanismul separaţiilor puterilor, la pluralism, la accesul liber la justiţie, independenţa instanţelor judecătoreşti precum şi cele referitoare la organizarea şi funcţionarea controlului parlamentar, administrativ şi jurisdicţional. Pot fi considerate ca fiind o expresie normativă constituţională a conţinutului şi cerinţelor statului de drept.

 Statul de drept nu reprezintă un stat a cărui esenţa este epuizată prin reglementările constituţionale şi prin alte acte normative, la un moment dat. Statul de drept nu este exclusiv o instituţie a dreptului constituţional, ci trebuie să devină o realitate, regăsită la nivelul conduitei fiecărui subiect de drept, fie el organ al statului sau simplu cetăţean. Aceasta înseamnă şi presupune un proces evolutiv complex la care să participe toate structurile societăţii şi în acelaşi timp un proces de perfecţionare în plan ideologic şi moral cu scopul perfecţionării activităţii organelor statului şi instaurarea efectivă a principiului legalităţii, formarea unui comportament civic în spiritul respectării legii şi a valorilor fundamentale ale democratismului.

 Constituţia României stabileşte, în conţinutul său normativ, şi principalele garanţii ale statului de drept:

a) regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a principiilor fundamentale de organizare şi activitate a celor trei puteri. Stabilirea regimului juridic aplicat revizuirii Constituţiei;

b) legitimitatea populară directă sau indirectă a organelor statului şi autorităţilor publice;

c) asigurarea supremaţiei Constituţiei printr-un control politic sau jurisdicţional, ca şi asigurarea supremaţiei legii, faţă de celelalte acte normative;

d) exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care justifică restrângerea şi fără a se suprima însuşi dreptul sau libertatea fundamentală;

e) independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

 Astfel, art. 21 alin. (2) din Constituţia României stipulează că nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie a unei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime.[1]

 Este una dintre cele mai importante condiţii ale statului de drept deoarece justiţia este cea mai importantă instituţie, care prin imparţialitate şi independenţă poate garanta: supremaţia Constituţiei şi a legii; drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor; poate controla puterea statală şi poate cenzura escesul de putere; garantează echilibrul funcţional dintre autorităţile statului.

 Fără a intra în amănunte, deoarece dorim să rămânem în cadrul mai larg academic, subliniem că adoptarea unor acte normative, legi şi ordonanţe, care prin măsurile dispuse pot periclita grav independenţa şi imparţialitatea justiţiei sau abdica de la imperativul realizării interesului public în favoarea intereselor de grup sau personale, constituie aspecte concrete ale încălcării cerinţelor statului de drept. Este ceea ce se întâmplă în prezent la noi în ţară. Criticile formulate la adresa actualei guvernări le considerăm întemeiate deoarece unele dintre actele de guvernare care vizează direct sau indirect justiţia reprezintă în mod evident o ingerinţă nepermisă în garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţelor şi magistraţilor şi un exemplu de exces de putere din partea Parlamentului şi Guvernului

 

III. Aplicarea principiului proporţionalităţii la organizarea statală a puterii

 Din complexitatea problematicii statului de drept ne referim în cele ce urmează la aplicarea implicită a principiului proporţionalităţii în dispoziţiile constituţionale privind organizarea statală a puterii.

 Acest principiu este exprimat explicit în Constituţia României numai în dispoziţiile art 53, dar e regăsit implicit şi în alte reglementări constituţionale, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate. Principiul constituţional al proporţionalităţii este o sinteză a altor principii ale dreptului şi exprimă ideile de echitate şi corecta adecvare a măsurilor dispuse de stat la scopul urmărit. Considerăm că este un criteriu în raport de care puterile statului sunt organizate într-un stat de drept deoarece prin aplicarea sa se realizează echilibrul dinamic şi funcţional în diversitatea instituţională a sistemului statal. Subliniem şi faptul că acest principiu conferă legitimitate şi nu numai legalitate deciziilor statale şi este un criteriu, deja utilizat în jurisprudenţă, prin care se realizează demarcaţia dintre exercitarea puterii în limitele conferite de Constituţie şi de legi, iar pe de altă parte excesul de putere în activitatea organelor statului în situaţiile în care deciziile statale au aparenţa legalităţii dar nu sunt şi legitime deoarece nu sunt adecvate scopului urmărit definit de normele constituţionale sau din legislaţia secundară.

 Considerăm că principiul constituţional al proporţionalităţii poate fi considerat o cerinţă a statului de drept.

 În cele ce urmează analizăm în succinte considerente aplicarea principiului proporţionalităţii la organizarea statală a puterii în ţara noastră aşa cum rezultă explicit sau implicit din dispoziţiile constituţionale în materie.

 Principiul separaţiei puterilor în stat, considerat a fi un fundament al democraţiei, este în acelaşi timp o reflecţie asupra moderării şi raţionalizării puterii statale. „Punerea în echilibru a acestor puteri, prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stăvilind astfel tendinţa inerentă a puterii umane de a acapara întreaga putere şi de a abuza de ea, este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane”. În forma sa clasică, elaborat după cum se ştie prin contribuţia hotărâtoare a lui Montesquieu, principiul separaţiei puterilor în stat afirmă că în orice societate există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să fie exercitate de organe separate şi independente unele de altele. Scopul acestei diviziuni este acela ca puterea să nu se concentreze la un singur organ al statului, care ar avea tendinţa firească să abuzeze de prerogativele încredinţate. „Pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca, prin aşezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea” – spune Montesquieu. Totodată, divizarea puterii statale este necesară pentru a fi respectate drepturile şi libertăţile individuale, astfel încât o putere să se opună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe unice, un echilibru de forţă.

 Pentru a se realiza aceste deziderate, organele statului trebuie să fie independente unul de altul, în sensul că niciunul nu poate să exercite funcţia încredinţată celuilalt. În consecinţă, nu este posibil ca un organ al statului să fie subordonat altuia, în condiţiile în care exercită o putere separată.

 În doctrină s-a afirmat că: „Teoria separaţiei puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră că separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate: a) separaţia parlamentului vizavi de guvern; b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenţi[2]. Teoria şi principiul separaţiei puterilor în forma sa clasică au fost criticate în doctrină. „Eroarea lui Montesquieu – scria Carré de Malberg – este cu siguranţă aceea de a fi crezut că este posibil să regleze jocul puterilor publice prin separarea lor mecanică şi, într-un anume fel matematică, aceasta, ca şi cum problemele organizării statului ar fi susceptibile de rezolvare prin procedee de o asemenea rigoare şi precizie”[3]

 În doctrină au fost semnalate şi alte inadvertenţe şi limite, dintre care amintim: din terminologia folosită nu rezultă cu claritate dacă prin putere trebuie să se înţeleagă un „organ de stat” sau o „funcţie”; puterea este unică şi indivizibilă şi aparţine unui singur titular – poporul. De aceea nu se poate vorbi de diviziunea puterilor, ci, eventual de distribuirea funcţiilor pe care le implică exercitarea puterii; separarea puterilor, concepută sub forma opoziţiei dintre acestea, este de natură să blocheze funcţionarea autorităţilor statului. Nu este posibil ca exerciţiul suveran a integralităţii fiecăreia dintre funcţiile etatice să fie atribuite unei autorităţi sau unui grup de autorităţi distincte. Nici unul dintre organele statului nu exercită în integralitate o funcţie şi în consecinţă organele etatice nu pot fi separate rigid, funcţional; în majoritatea sistemelor constituţionale, ca urmare a existenţei partidelor politice, problema reală nu este a separării puterilor, ci a raportului dintre majoritate şi minoritate sau altfel spus, dintre guvernanţi şi opoziţie. Nu există o relaţie antagonică între parlament şi guvern. Un guvern care dispune de o majoritate parlamentară va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat într-un stat modern condiţia eficienţei lor; funcţia legislativă nu este egală cu funcţia executivă. Executarea legii este prin definiţie subordonată legiferării. Dacă cele două funcţii se află în raporturi ierarhice, atunci în aceleaşi raporturi se află şi organele care îndeplinesc respectivele funcţii.

 Trebuie subliniat şi faptul că, în doctrină, se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea executivului; separaţia puterilor nu rezolvă problema garantării drepturilor fundamentale ale omului. Justiţia constituţională este principalul garant al respectării drepturilor fundamentale, dar aceasta nu îşi găseşte locul în schema clasică a separaţiei puterilor în stat[4]

 În cazul teoriei separaţiei puterilor în stat s-a spus că „mitul” depăşeşte cu mult realitatea. În fapt, este vorba de încrederea dogmatică de a impune realităţii concrete un cadru teoretic şi abstract preconstituit[5]. Criticile formulate, dar şi tendinţele de modernizare nu pot avea drept consecinţă abandonarea acestui principiu. „Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor în stat – spunea profesorul Ioan Muraru – constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală [6]. Nu trebuie uitat că principiul este consacrat, explicit sau implicit în constituţiile statelor democratice. Din perspectiva temei noastre de cercetare, prezintă importanţă modul în care se concepe autonomia autorităţilor statului şi raporturile dintre acestea, pentru a se preveni separatismul şi rigiditatea.

 Mitul separării absolute a puterilor este în fapt, spune Carré de Malberg, inconciliabil „cu principiul unităţii statului şi a puterilor sale”[7]. Voinţa statului, continuă el, fiind cu necesitate una singură, trebuie ca să se menţină între autorităţile care deţin diferitele puteri o anumită coeziune, fără de care statul ar risca să fie hărţuit, divizat şi distrus prin presiunile opuse la care ar fi supus. Este deci imposibil să se conceapă că în stat puterile sunt egale. „Iată de ce, în orice stat, chiar în acelea în a căror Constituţie se spune că se bazează pe teoria lui Montesquieu şi urmăreşte o anumită egalizare a puterilor, se va găsi, în mod invariabil, un organ suprem, care să le domine pe toate celelalte şi care să realizeze astfel unitatea statului[8] După cum afirmă autorul, nu este vorba atât de separaţie, ci mai degrabă de „gradarea puterilor”. Ar exista deci o putere unică ce s-ar manifesta mai întâi prin acte de voinţă iniţială – puterea legislativă – şi s-ar exercita la un nivel inferior prin acte de executare a legilor – puterea executivă.

 Rezultă de aici că puterile statului sunt inegale, dar acest fapt nu poate avea semnificaţia unei subordonări şi nici nu poate să permită excesul de putere. „Statul înseamnă şi forţă, de aici riscul de a scăpa de sub controlul titularului, de a se considera chiar el titularul puterii”[9] Totodată, o funcţionare coerentă a organelor statale, nu este posibilă, nici de conceput, dacă nu există unele relaţii între ele.

 S-a spus că, în condiţiile existenţei partidelor politice şi al accesului acestora la putere, „problema reală nu este aceea a raporturilor dintre puterile instituţionalizate, ci a raporturilor dintre majoritate şi minoritate, dintre guvernământ şi opoziţie, mai ales atunci când guvernământul provine dintr-o majoritate parlamentară, confortabilă şi omogenă şi se sprijină pe ea” [10]

 Într-un sens mai larg, trebuie subliniat că democraţia generează o majoritate care conduce, impunându-şi voinţa şi valorile ei minorităţilor, însă şi acestea trebuie să aibă posibilitatea să se exprime şi drepturi lor trebuie să fie respectate. Realizarea echilibrului democratic şi funcţional între majoritate şi minorităţi este soluţia pentru a evita ceea ce în doctrină se numeşte „tirania majorităţii”. Puterea nedivizată – afirma Giovani Sartori – este întotdeauna o putere excesivă şi primejdioasă. Astfel, tirania majorităţii, relevantă din perspectivă constituţională, se defineşte în funcţie de drepturile minorităţii, mai ales dacă dreptul la opoziţie este respectat sau nu[11] . Problema principală în acest context este ca minoritatea sau minorităţile să aibă dreptul de a se opune, să aibă dreptul la opoziţie.

 Raportul dintre majoritate şi minoritate implică analiza interacţiunii foarte complexe între cei care guvernează şi cei guvernaţi. Interacţiunea constă într-un proces pe mai multe niveluri, în care majorităţile şi minorităţile concrete se materializează în diverse moduri şi la diferite niveluri. Regula care permite funcţionarea unui astfel de sistem complex al democraţiei este aplicarea principiului majorităţii în luarea deciziei. Totuşi, Hamilton sesiza foarte bine: „Oferiţi întreaga putere celor mulţi şi ei îi vor oprima pe cei puţini. Daţi întreaga putere celor puţini, iar aceştia îi vor oprima pe cei mulţi” [12] Aşadar, problema este aceea de a se evita acordarea întregii puteri celor mulţi sau celor puţini, prin distribuirea acesteia, prin alternanţă şi/sau în acelaşi timp majorităţilor şi minorităţilor.

 Prin urmare, pentru a se evita dogmatismul, pentru a se răspunde acestor probleme ale realităţilor sociale, politice şi statale, este nevoie de o reconsiderare a teoriei separaţiei puterilor în stat din perspectiva principiului proporţionalităţii. Ideea fundamentală a fost deja enunţată: moderarea puterii şi echilibrul în exercitarea puterii care reflectă de fapt, într-o oarecare măsură, echilibrul forţelor sociale[13]. Atunci când se discută despre conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor, este vorba mai puţin de separare, cât mai ales de echilibrul puterilor[14] . Punerea în echilibru a puterilor în stat, prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stăvilind astfel tendinţa de a acapara întreaga putere şi de a abuza de ea, reprezintă în esenţă aplicarea principiului proporţionalităţii la organizarea puterii statale. Aceasta este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane [chiar dacă, până în prezent, în literatura de specialitate nu s-a realizat o referire explicită la principiul proporţionalităţii, acesta rezultă din contextul susţinerii unor autori: „Aşadar, greutate şi contragreutăţi în talerele puterilor pentru ca nici una dintre acestea să nu le domine pe celelalte. N-ar fi deci vorba, atât de o separaţie a puterilor cât mai ales de relativa lor autonomie şi dependenţa lor reciprocă: echilibrul puterilor” [15]

 Regândind principiul separaţiei puterilor din perspectiva principiului constituţional al proporţionalităţii, se poate răspunde, în opinia noastră, la toate problemele enumerate mai sus.

 Principiul separaţiei puterilor în stat nu a fost consacrat în mod explicit în Constituţia României, înainte de revizuirea acesteia, în anul 2003, dar, din analiza textelor constituţionale, doctrina a putut constata că echilibrul puterilor în stat, ca principiu, se regăsea în conţinutul normelor Constituţiei [16]

 Prin Legea de revizuire, constituantul derivat român, a consacrat expres acest principiu, făcând referire nu numai la separaţia puterilor, dar şi la echilibrul dintre acestea: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” [art. 1 alin. (4)].

Necesarul echilibru între autorităţile statului este expresia principiului proporţionalităţii aplicat în materia organizării sistemului instituţional al puterii din România. Autorităţile statului nu sunt egale şi nici independente în sens absolut. Echilibrul pe care îl implică un raport de proporţionalitate se bazează pe diferenţe dar şi interrelaţii care să permită funcţionarea sistemului instituţional, în aşa fel încât să se evite concentrarea excesivă a puterii sau a exerciţiului acesteia, precum şi excesul de putere, mai ales prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Finalitatea raportului de proporţionalitate dintre autorităţile publice o reprezintă „stabilirea unor corelaţii echilibrate între guvernanţi şi guvernaţi, în respectul libertăţilor publice”[17]

 Ne vom referi la unele dintre reglementările constituţionale privind sistemul instituţional statal român, care reflectă principiul proporţionalităţii:

       A. Elemente de diferenţă dintre autorităţile statului, semnificând autonomia fiecărei categorii de organe şi poziţia acestora în cadrul sistemului: autorităţile publice sunt reglementate distinct prin normele cuprinse în Titlul al III-lea din Constituţie. Este vorba de cele „trei puteri clasice” în ordinea tradiţională: puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

 Constituţia conferă Parlamentului o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” [art. 61 alin. (1)];

 În afara schemei clasice a separaţiei puterilor în stat, a dobândit statut constituţional Curtea Constituţională (art. 142 şi următoarele din Legea fundamentală), care este garantul supremaţiei Constituţiei, unica autoritate de jurisdicţie constituţională a României, independentă faţă de orice altă autoritate publică [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată]. De asemenea, Avocatul Poporului este independent faţă de orice altă autoritate publică. Este numit de Parlament în şedinţa comună a Camerelor [art. 65 alin. (2) lit. i)]. Din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertăţile lor, Avocatul Poporului poate sesiza autorităţile publice, pentru ca acestea să adopte măsuri prin care să înlăture faptele sau actele ce aduc atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime juridic protejate (art. 58 şi urm.). Are competenţa de a sesiza Curtea Constituţională, în situaţiile prevăzute de art. 146 lit. a) şi d);

 Structura bicamerală a Parlamentului este o expresie a echilibrului implicat de principiul proporţionalităţii. Astfel, Camerele sunt egale, dar sunt diferenţiate funcţional privind exercitarea competenţelor lor în materie legislativă. Distincţia dintre Camera primă sesizată (de reflecţie) şi Camera decizională, realizată de (art. 75), exprimă bicameralismul „cvasi-perfect”, ceea ce reprezintă un raport de proporţionalitate. Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia „sistemul bicameralismului parlamentar în România trebuie păstrat, dar trebuie transformat într-un bicameralism diferenţiat. Astfel, se va putea asigura legiferării democratism şi operativitate, iar organului legislativ un spor de reprezentativitate şi de responsabilitate”[18] Diferenţa între durata mandatului unor autorităţi ale statului contribuie la realizarea unui raport proporţional între puterile statului, este expresia echilibrului şi nu a egalităţii formale, de natură să asigure buna funcţionare a sistemului instituţional român. Astfel, durata mandatului Parlamentului este de 4 ani (art. 63) a Preşedintelui României este de 5 ani (art. 83), al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani (art. 133), mandatul judecătorilor la Curtea Constituţională este de 9 ani, iar preşedintele acestei instituţii este ales pentru o perioadă de 3 ani (art. 142), judecătorii de la instanţele judecătoreşti numiţi de Preşedintele României, au practic un mandat nelimitat în timp, deoarece sunt inamovibili în condiţiile legii (art. 125). Mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani (art. 58).

       B. În literatura de specialitate au fost subliniate particularităţile relaţiilor dintre autorităţile statului, care în opinia noastră materializează şi principiul proporţionalităţii, deoarece echilibrul relaţional implică şi diferenţa. În acest sens s-a afirmat că: „Alegerea Preşedintelui României de către popor, caracteristică esenţială a republicilor prezidenţiale, se îmbină în ţara noastră cu preeminenţa Parlamentului, ca urmare, îndeosebi, a originii parlamentare a guvernului, definind astfel un regim politic semi prezidenţial”[19]

 Ansamblul interrelaţiilor prevăzute de Constituţie între diferitele categorii de organe ale statului este forma de realizare a echilibrului şi a controlului reciproc al puterilor[20] . Aceste relaţii care formează „cartea de identitate a sistemului puterii de stat”[21] presupun autonomia autorităţilor statului şi diferenţele dintre acestea. Structura complexă a sistemului puterii de stat este o concretizare a principiului proporţionalităţii, altfel spus, realizează echilibru între puterile statului, care se bazează pe autonomie, diferenţiere şi interrelaţii. Cu cât mai mult reglementările constituţionale în materie reuşesc să materializeze cerinţele principiului proporţionalităţii, cu atât mai mult există garanţia evitării unor forme de concentrare a puterilor statului, tirania majorităţii sau a minorităţilor şi evident a excesului de putere.

 Preocuparea legiuitorului constituant român de a realiza un echilibru funcţional între puterile statului, între acestea şi societate, este evidentă, dacă ne referim la dispoziţiile art. 80 potrivit cărora: „Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, dar şi la dispoziţiile art. 146 lit. e) potrivit cărora instanţa noastră constituţională are competenţa de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Mai trebuie amintit şi rolul de mediator şi factor de echilibru pentru puterile statului, dar şi pentru societate pe care îl are justiţia. În acest sens, dispoziţiile art. 124 din Constituţie, consacră „unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea” generală a justiţiei, caractere ce reprezintă garanţii importante ale realizării funcţiilor puterii judecătoreşti în societate.

 Desigur, sistemul puterii de stat este unul deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora, dar şi a funcţiilor ce le revin şi a interrelaţiilor dintre elementele sistemului. În plan intern sistemul social-politic, iar pe plan extern sistemul comunităţii internaţionale a statelor constituie „mediul ambiant” cu care interacţionează autorităţile statului. De aceea, echilibrul, ca aspect particular al principiului proporţionalităţii, între puterile statului trebuie înţeles în dinamica sa, inclusiv în procesul continuu de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor constituţionale în materie.

 Proporţionalitatea, ca principiu al dreptului constituţional, are o dimensiune concretă. Existenţa unui raport proporţional, echilibrat, între autorităţile statului, între acestea şi societate, se verifică în practică prin funcţionabilitatea sistemului politic şi social, evitarea crizelor, sau, atunci când apar, prin capacitatea de gestionare a cestora de către autorităţile statului, respectându-se în orice situaţii principiile statului de drept. Esenţial pentru realizarea exigenţelor separaţiei şi echilibrului între puterile statului, dar şi a stabilităţii, în dinamica sa a sistemului social şi politic, din perspectiva pluralismului în societate, este existenţa unui raport proporţional, echilibrat între majoritate şi minorităţi, între guvernământ şi opoziţie, „mai ales atunci când guvernământul provine dintr-o majoritate parlamentară confortabilă şi omogenă şi se sprijină pe ea”[22] (I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 95).

 

IV. Aspecte ale jurisprudenţei curţii constituţionale privind garantarea şi respectarea cerinţelor statului de drept

 În finalul acestei analizei ne vom referi la unele decizii ale Curţii Constituţionale pe care la considerăm relevante pentru problematica statului de drept.

 Curtea Constituțională identifică trăsătura fundamentală a statului de drept, respectiv supremaţia Constituţiei, şi obligativitatea respectării legii.[23] Totodată, s-a afirmat în jurisprudența instanţei constituționale că statul de drept, asigurând supremaţia Constituției, realizează şi „corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta” [24] Cerinţele statului de drept privesc scopurile majore ale activităţii statale, respectiv supremaţia legii, ceea ce implică subordonarea statului faţă de drept. În acest sens, dreptul asigură mijloacele prin care pot fi cenzurate opţiunile sau deciziile politice şi să realizeze eliminarea eventualelor tendinţe abuzive şi discreţionare ale structurilor statului. Totodată, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice şi consacră garanţii, inclusiv de natură jurisdicțională, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în primul rând prin limitarea autorităţii statului, fapt ce reprezintă încadrarea activităţii autorităţilor publice în limitele legii.

 Jurisprudența Curţii Constituţionale exprimă astfel cerinţele principale ale statului de drept în raport cu scopurile activităţii statale. Se realizează astfel prin jurisprudență o sinteză deosebit de elocventă a doctrinei privind noţiunea şi trăsăturile statului de drept. Este semnificativă în acest sens Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015[25],, prin care Curtea Constituţională conferă o explicaţie pertinentă caracterului de stat de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) teza I din Constituţie: „Exigenţele statului de drept privesc scopurile majore ale activităţii sale, prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului faţă de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opţiunile politice şi, în acest cadru, să pondereze eventualele tendinţe abuzive, discreţionare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi a tuturor actelor normative cu acesta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală. Statul de drept consacră o serie de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităţilor publice în coordonatele dreptului”. A se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000[26] .

 Principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice nu este consacrat în mod expres de Constituţia României, dar, la fel ca şi alte principii constituţionale, este implicat de dispoziţiile normative constituţionale, respectiv art. 1 alin. (3), care consacră caracterul de stat de drept. În acest fel, instanţa noastră constituțională acceptă deducerea, pe cale de interpretare, a unor principii de drept implicate de normele exprese ale Legii fundamentale. În acest sens, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, [27] Curtea Constituțională a statuat că: „Principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa”[28].. Mai mult, instanţa noastră constituțională a considerat că principiul securităţii raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept.[29] Curtea Constituţională se pronunţă în mod constant pentru claritatea şi predictibilitatea legii, acestea fiind cerinţe ale statului de drept. Astfel, „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi predictibilitate a normei, principii ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.[30]

Referitor la statul de drept, Curtea Constituţională a arătat că dreptatea şi democraţia socială sunt valori supreme. În acest context, autorităţile militarizate, în speţă Jandarmeria Română, exercită, în condiţiile legii, atribuţii specifice cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism. În consecinţă, a statuat instanţa constituţională: „Prin posibilitatea unor autorităţi militarizate de a constata contravențiile săvârşite de civili, nu este afectat în niciun fel art. 1 alin. (3) din Constituție, referitor la statul român, ca stat de drept, democratic şi social”[31] Demnitatea omului, alături de libertăţile şi drepturile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme ale statului de drept (art. 1 alin. (3)). În lumina acestor reglementări constituționale s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale că statului îi este interzis să adopte soluţii legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect faţă de convingerile religioase sau filosofice ale părinţilor, motiv pentru care organizarea activităţii şcolare trebuie să realizeze un just echilibru între procesul de educare şi de predare a religiei, iar pe de altă parte cu respectarea drepturilor părinţilor, de a asigura educaţia în conformitate cu propriile convingeri religioase. Activităţile şi comportamentele specifice unei anumite atitudini de credinţă ori convingeri filosofice, religioase sau non-religioase, nu trebuie să fie supuse unor sancţiuni pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivaţiile de credinţă ale persoanei în cauză. „Ca parte a sistemului constituţional de valori, libertăţii de conştiinţă religioase îi este atribuit imperativul toleranţei, în special cu demnitatea umană, garantată de art. 1 alin (3 ) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori”[32] Este interesant de subliniat şi faptul că instanţa noastră constituțională consideră demnitatea umană ca fiind valoarea supremă a întregului sistem de valori consacrate constituţional, valoarea care se regăseşte în conţinutul tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, este un aspect important ce impune tutoror autorităţilor statului ca în întreaga lor activitate să aibă în vedere în primul rând respectarea demnităţii omului.

 De remarcat că în jurisprudența sa, Curtea Constituţională identifică şi componentele de conţinut ale demnităţii umane, ca valoare morală, dar în acelaşi timp constituțională, specifică statului de drept: „Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relaţiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectate şi, în mod corelativ, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor lor, precum şi relaţia omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală”[33]

 

 CONCLUZII

 Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esenţă a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: “unde se termină puterea discreţionară şi unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administraţiei, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere şi unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetăţeanului?“[34] Abordând aceeaşi problemă, Leon Duguit în anul 1900 realizează o interesantă distincţie între “puterile normale şi puterile excepţionale” conferite administraţiei de către constituţie şi legi, iar pe de altă parte situaţiile în care autorităţile statului acţionează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situaţii, autorul le împarte în trei categorii:

1) excesul de putere (atunci când autorităţile statului depăşesc limitele împuternicirilor legale);

2) deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndeplineşte un act care intră în competenţa sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege);

3) abuzul de putere (atunci când autorităţile statului acţionează în afara competenţelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic).[35]

Prin urmare, aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autorităţilor statului este o problemă complexă deoarece exercitarea funcţiilor statale, presupune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt investite, sau altfel spus “dreptul de apreciere” al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii, ca dimensiune a statului de drept.

 Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puţin prin trei aspecte:

a) aprecierea unei situaţii de fapt ca fiind un caz excepţional, deşi nu are această semnificaţie (lipsa unei motivaţii obiective şi rezonabilă);

b) măsurile dispuse de autorităţile statului competente, în virtutea puterii discreţionare, să depăşească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav ameninţat;

c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute constituţional.

 Existenţa unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituţionale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: “ideea statului de drept cere ca ele (situaţiile excepţionale n.n.) să-şi găsească reglementări adecvate în textul constituţiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O asemenea reglementare constituţională este necesară să determine limitativ domeniile de raporturi sociale, în care transferul de competenţă de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate şi să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează.”[36] Desigur, excesul de putere nu este un fenomen care se manifestă numai în practica organelor executive, putând fi întâlnit în activitatea parlamentului sau a instanţelor judecătoreşti.

 Apreciem că puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului este depăşită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existenţa următoarelor situaţii:

 - măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;

 - deciziile autorităţilor publice nu sunt adecvate situaţiei de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;

 - nu există o justificare raţională a măsurilor dispuse, inclusiv în situaţiile în care se stabileşte un tratament juridic diferit pentru situaţii identice, sau un tratament juridic identic pentru situaţii diferite;

 - prin măsurile dispuse autorităţile statului limitează exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fără a exista o justificare raţională care să reprezinte, în special, existenţa unui raport adecvat între aceste măsuri, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

 Problema esenţială pentru practician şi teoretician este de a identifica criterii prin care să se stabilească limitele puterii discreţionare a autorităţilor statului şi diferenţierea acesteia de excesul de putere, care trebuie sancţionat. Desigur, există şi problema utilizării acestor criterii în practica instanţelor judecătoreşti sau de contencios constituţional.

 În legătură cu aceste aspecte, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, “scopul legii va fi deci limita legală a dreptului de apreciere (a oportunităţii). Căci puterea discreţionară nu însemnă o libertate în afara legii, ci una permisă de lege.”[37] Desigur, “scopul legii” reprezintă o condiţie de legalitate sau, după caz, de constituţionalitate a actelor juridice ale organelor statului şi de aceea poate fi considerat un criteriu pentru a delimita puterea discreţionară de excesul de putere.

 Aşa cum rezultă din jurisprudenţa unor instanţe internaţionale şi interne, în raport cu tema noastră de cercetare, scopul legii nu poate fi singurul criteriu pentru a delimita puterea discreţionară (sinonimă cu marja de apreciere, termen utilizat de către C.E.D.O.), pentru că un act juridic al statului poate reprezenta exces de putere nu numai în situaţia în care măsurile adoptate nu urmăresc un scop legitim, dar şi în ipoteza în care măsurile dispuse nu sunt adecvate scopului legii şi nu sunt necesare în raport cu situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

 Adecvarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la scopurile legitime urmărite reprezintă un aspect particular al principiului proporţionalităţii. Semnificativă este opinia exprimată de Antonie Iorgovan, care consideră că limitele puterii discreţionare sunt stabilite de: “regulile pozitive scrise, principiile generale de drept înscrise, principiul egalităţii, principiul neretroactivităţii actelor administrative, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, principiul proporţionalităţii” (s.n.).[38]

 Prin urmare, principiul proporţionalităţii este un criteriu esenţial care permite delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea autorităţilor statului. Şi prin aceasta un principiu esenţial al statului de drept.

 

NOTE


[1]              Pentru dezvoltări a se vedea : M. Andreescu ,A.Puran, Drept constituţional Teoria generală a statului, ediţia a 3-a, Ed. Ch Beck, Bucureşti, 2018, pp. 65-75
[2]              I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 186
[3]              Carré de Malberg, Contribution á la théorie géneral de l’Etat, vol. II, Tenin, Paris, 1922, p. 35)
[4]              Pentru dezvoltări, a se vedea: Ch. Eisenmann, L’espirit des lois et la separation des pouvoirs, în Cahiers de philosophie politique, Ed. Ousia, nr. 2-3, 1984, p.198; D. Rousseau, Droit du contentiux constitutionnel, Paris, 1990, p. 365;; p. 256-265; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 9-11
[5]              Ase vedea, O. Duhamel, I. Meny, Dictionnaire constitutionnel, PUF, Paris, 1992, p. 972-975
[6]              I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 11)
[7]              Carré de Malberg, op. cit., vol. II, p. 23
[8]              Carré de Malberg, op. cit., vol. II, p. 52
[9]              I. Muraru, S.E. Tănăsescu, op. cit., vol. I, p. 19
[10]             I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed Europa Nova Bucureşti,1996., vol. I, p. 95.
[11]             G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Bucureşti, 1999, p. 137
[12]             J. Elliot, Debates on the Adoption of the Federal Constitution, Philadelphia, Lippincott, 1941, p. 203
[13]             C.Grewe, H.R. Fabri, Droit constitutionnels europeans, PUF, Paris, 1995, p. 361 şi urm
[14]             I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 80
[15]             I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 80
[16]             I. Muraru, E.-S. Tănăsescu
[17]             I. Muraru, M. Constantinescu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor în stat, în Dreptul nr. 9/1996
[18]             I. Muraru, A. Muraru, Scurtă pledoarie pentru un bicameralism parlamentar diferenţiat, în Revista de drept public nr. 1/2005, p. 8
[19]             M. Constantinescu, Echilibrul puterilor în regimul constituţional din România, în Dreptul nr. 3/1993, p. 3
[20]             Pentru identificarea şi analiza acestor interrelaţii, a se vedea: I. Deleanu,
op. cit., vol. II, p. 197-208; I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 240-247;
I. Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
p. 251-273
[21]             I. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 201
[22]            I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 95.
[23]            A se vedea în acest sens: Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în M.Of. nr. 727 din 15 noiembrie 2001, şi Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M.Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.
[24]            Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în M.Of. nr. 233 din 17 martie 2004).
[25]             Publicată în M.Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015,
[26]            Publicată în M.Of. nr. 334 din 19 iulie 2000.
[27]             Publicată în M.Of. nr. 347 din 6 mai 2008,
[28]             A se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 685 din 25 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015
[29]            A se vedea Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în M.Of. nr.404 din 18 iunie 2012; Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în M.Of. nr. 454 din 6 iulie 2012).
[30]            Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M.Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
[31]            Decizia nr. 1330 din 4 decembrie 2008, publicată în M.Of. nr. 873 din 23 decembrie 2008
 
[32]            Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015).
[33]            Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M.Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. A se vedea şi decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 februarie 2014).
[34]             Antonie Iorgovan. Cuvânt înainte la: Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.
[35]             Leon Duguit, Manuel de Droit Constitutionnel, Paris, 1907, pp.445-446.
[36]             Tudor Drăganu, Drept constitutional si instituţii politice.Tratat elementar,Ed.Lumina Lex,1999,vol II,pp.131-132
[37]             Rozalia Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, Editura Ch.Beck Bucureşti 2005, p.. 165.
[38]             Antonie Iorgovan, op.cit. p 6.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Copiii sunt în pericol din cauza abuzului de smartphone și rețele wifi
 

Copiii români primesc prea devreme smartphone

Recomandările oficiale ale autorităților de sănătate mintală din SUA spun că un copil nu ar trebui să aibă smartphone mai de­vre­me de vârsta de 14 ani. Un studiu re­cent arată că doar 36% dintre români cred că ar fi bine să aștepte până când copilul împlinește 14-16 ani înainte să îi ofere un smartphone. Restul de 64% din părinți consideră că le pot oferi copiilor mult mai devreme acest aparat conectat la internet: 27% cred că este în regulă să i-l dea copilului între vârstele de 10 și 13 ani, în timp ce 26% sunt de părere că doar după 16 ani copiii sunt pregătiți pentru aceasta. – Ziarul Lumina

Un adevăr prea puțin spus. O perspectivă științifică despre telefoanele mobile și despre radiațiile rețelelor wifi - Pr. Adrian Sorin Mihalache 

Telefonia mobila și utilizarea rețelelor wifi ascund riscuri importante. Cercetările științifice au scos la iveală deja rezultate care nu mai pot fi ignorate. Ar fi necesar ca părinții să știe despre acestea, ca să își protejeze copii de excesul de utilizare a telefoanelor mobile. E necesar să fim mai rezervați în intenția de a achiziționa un telefon mai bun pentru copilul nostru, cu free internet și 4G. Este important să judecam atent dacă îl lăsăm pe copil să îl folosească și la scoală, și acasă fără restricție.

Pare retrograd să gândim așa? Probabil că da, câtă vreme reclamele publicitare și trend-ul vieții ne arată că lumea merge în sens opus. Fiind așa îngrijorați de telefoanele mobile, am putea părea ridicoli. Dacă ni se pare deplasat să fim precauți, atunci înseamnă că de fapt ne lipsesc informațiile de calitate, furnizate de specialiști, și o minte limpede și tăria de a proceda corect și sănătos, în pofida comportamentelor mulțimii.

Reușim oare, în acest vacarm sufocant să gândim? Avem de-a face cu oferte de abonament generoase, posibilități tot mai numeroase de streaming, spoturi publicitare despre smart phone-uri tot mai atrăgătoare și mai performante. Trăim, noi și copiii noștri, sub o presiune culturală insuportabilă. Adolescenții și copii care mai sunt încă protejați de părinți, se plâng de faptul ca “toți copiii” au telefoane performante, și că toți adolescenții fac streaming… Mai putem oare să dovedim discernământ și spirit critic în acest iureș de masă, pentru a ne proteja și a-i proteja pe cei mici?

Rezultatele cercetărilor științifice ne avertizează cu privire la posibilele efecte nocive ale telefoanelor asupra sănătății. Sunt tot mai multe voci. De la cine am putea aștepta și alte avertismente, mai convingătoare? De la companiile de telefonie, care vând? De la organismele statului care încasează impozitele pe încasările din aceste servicii și achiziții?

Ce întreprind, în această chestiune, organismele de protecție a consumatorului? Cât de transparente sunt informațiile oferite de constructori și de giganții care oferă telefonie, privind efectele negative ale telefoniei mobile asupra sănătății? De ce aceste informații nu sunt puse în circulație, la fel de insistent ca și publicitatea care vinde telefonia?

Cât de informați sunt profesorii din școli, care – în strădania de a conecta pe copii cu viitorul – le dau elevilor teme (la engleză sau la alte discipline) care necesită folosirea telefonului mobil? Cine a evaluat impactul medical al acțiunii Ministerului Educației, care se pregătește să introducă rețele wifi în 4500 de scoli din România, pe bani europeni? Cât de bine au fost evaluate efectele utilizării rețelelor wifi asupra sănătății, în proiectul de extindere a utilizării acestor rețele în spașiile publice?

Cine a evaluat impactul introducerii serviciilor 5G asupra sănătății, în proiectul care plasează Romania în primele state UE care beneficiază de acest program?  Daca multe rezultate sunt îngrijorătoare, legând telefonia mobila de diverse forme de cancer, daca numeroase cercetări arată efectele nocive asupra capabilităților psiho-mentale în contradicție cu altele care nu semnalează nimic, dacă lucrurile nu sunt încă pe deplin lămurite, de ce este acceptată utilizarea tifoanelor pe scară largă?

Dacă siguranța utilizării lor nu este complet dovedită, existând încă mari semne de întrebare și rezultate îngrijorătoare privind efectele asupra sănătății – DE CE NU PRIMEAZA SIGURAN

ȚA ȘI PROTEJAREA CONSUMATORILOR, și dimpotrivă ESTE PERMISĂ UTILIZAREA TELEFOANELOR PE SCARĂ LARGĂ, CU O PUBLICITATE ATÂT DE AGRESIVĂ?

E important să ne informăm noi înșine, și mai ales să acționăm:

– să amânam, cât mai mult, cumpărarea telefoanelor mobile pentru copii;

– sa reglementăm acasă și la scoală cât mai strict utilizarea lor de către cei mici și de către adolescenți;
– să luam masuri de siguranță, să limitam utilizarea telefonului și a rețelelor wifi;

– să spunem cât mai multor oameni despre cum anume se pot informa și proteja în legătură cu telefoanele mobile și rețelele wifi. (Sursa: Cuvântul Ortodox)

 

 



Să nu întoarceți capul înapoi! - Poezii - Prof. Maria Gabor
 

Sodoma și Gomora se-ndrăcesc.

Țărâna prinde foame de pământ,

Se-ncinge lutu, -n el hălăduiesc

Nesățioase patimi de mormânt.

Orgii cu danț și pene de păun,

Bețiile întrec orice răsfăț,

În țipete carnale, spasm nebun,

Cetățile cuprinse de dezmăț

Se răzvrătesc aprins în sodomii,

Batjocoresc oricare legământ,

Ridică-n slăvi cumplite blasfemii,

De nu-i mai rabdă Domnul pe Pământ.

”Ai milă, Doamne, cruță-i pe cei drepți! –

Se roagă patriarhul Avraam –

Ajuns-au răi, dar ce poți să îndrepți

La Cainii din Eva și Adam.

Cât sunt eu de bătrân și cât mai pot,

Îndură-Te! Nu vor fi toți la fel,

Mă rog și iar mă rog, nepotul Lot

Nu poate fi cu răii, și ca el

Mai fi-vor, Doamne, zece din cincizeci!”

Și, Domnu-încuviințează cu dreptate,

Cum nu s-ar îndura în veac de veci,

Să cruțe viețile dintr-o cetate.

Trimiși de Domnul, Îngerii primesc

Să înnopteze chiar la Lot acasă;

Dar sodomenii-ndată năvălesc

Să-i vatăme pe Îngerii din casă.

Le-ar da pe fete Lot, oaspeții sfinți

Să nu fie batjocoriți la el,

Dar gloatele, ieșite-acum din minți,

L-amenință cu moarte și măcel.

Îl trag în casă Îngerii și-nchid,

Și îi orbesc pe cei rămași afară.

Nemaivăzând, toți se izbesc în zid;

De la un timp, răcnind, se-mprăștiară.

În zorii zilei, Îngerii-l trezesc

Pe Lot să plece repede din casă.

”Fugiți la munte!”, Îngerii îi spun,

Prea zăbovește, -ntârzie să iasă.

Lot zice la Țoar și mai amână.

Se hotărăsc, iar  Îngerii, apoi,

Pe fete, pe nevastă  îi iau de mână:

”Să nu întoarceți capul înapoi!”

Plouă cu pietre. În  mare, un uragan

Se înfășoară stâlp, pe-un val de ură,

Se cască lacom gâturi de vulcan,

Înghit dureri cu hulpavă arsură.

Înfometate, nările de foc

Mistuie morile fărădelegii,

Gânduri de pradă se prefac pe loc

În crime, în războaie, sacrilegii.

Limbi desfrânate ascund guri negre-n cer,

Pământul din străfunduri se despică,

Se-aprind ghețarii, ard de vii în ger,

Surd, hohotește vântul, fără frică

Văpăi de dușmănie în extaz

Cosesc pe cer aleile cu stele,

Dar îmi mai dă Iubirea un răgaz.

Și închid ochii strâns, privind la ele.

Stau stâlp de sare, părăsit de har,

Încremenită-n sfântă așteptare.

De mii de ani ascund al meu amar,

Râmân model de exemplificare.

Nu mă iubește nici un trecător

Și nu se roagă nimeni pentru mine.

Lungesc toți degetul arătător,

Încredințați c-așa mi se cuvine.

Dar, vai, ei azi lovesc cu bolovani.

Un val de ură-acum e-o avalanșă,

Vulcanul strânge mut focul dușman,

Fărădelegea este o revanșă.

Invidia hulește pân’ la cer,

Desfrâul cumpără orice nădejde,

Și, nenăscute, idealuri pier

În gând sinucigaș de deznădejde.

Se zguduie pământul obosit

Și se revoltă cerul planetar.

Văzduhul se desface otrăvit.

Să-mi fie oare-exemplul în zadar?

În noapte eu nu dorm. Visul lipit

Se încâlcește-n pletele de sare,

Repet în mintea mea la infinit

Neputincioasa-mi rugă de iertare.

Nu mă gândesc la mine-n sarcofag,

Încremenirea mea în trăsătură

Nu mi-a lăsat nimic să-mi fie drag,

Și nu mai am nimic, decât statură.

Cine s-ar măsura cu-al meu coșciug,

Să vadă că e mic sau că e mare?

Sau să-i aducă sieși vreun belșug ‒

Nu-i cine știe cât  un stâlp de sare.

Nu mă doboară nimeni la pământ,

Pe verticala mea ciudat curioasă,

Nu scrijelește nimeni vreun cuvânt,

Să-și ia vreun bob de sare pentru-acasă.

Mă udă ploi din zori în asfințit,

Dar nici o picătură nu mă spală,

Când Soarele se-aprinde-n răsărit

Eu stau întoarsă-n clipa mea fatală.

Pe vreme de furtună, rătăcit,

Azi a venit un vultur și se-așează,

Să-și odihnească zborul năucit:

Un fulger l-a izbit, agonizează...

Tresaltă-n mine dorul lui de zbor.

Mă rog în gând: fă-l, Doamne, iar să zboare!

Înfipte-n umeri, ghiarele-i mă dor.

Nu trebuie să știe că mă doare.

Mă încovoi cât pot. Am timp destul,

Chiar de sunt rău exemplu, cred minunii,

În aripile-i mari bate-un pendul.

Mă rog, mă rog pân’ la sfârșitul lumii.

Azi, Maica mă priveşte cu faţa-nrourată,

În ape de vitraliu simt că mă limpezesc,

Albastrul mă scufundă, mi-e chipul sub o pată,

O crăpătură-n sticlă abia deosebesc.

Sub genele atinse de firul de lumină,

Măicuţa ţine-aprinse priviri dumnezeieşti,

Mă simt străfulgerată în păcătoasa tină,

Dar Maica nu se uită la-nvelitori lumeşti.

Privirea Ei pătrunde departe, vede-n mine,

Pieptul mi se desface, întunecos tunel,

Mă sparg în cioburi roşii şi cad fără lumină,

Ferestre din ferestre se tot deschid la fel.

Eu trec din casă-n casă prin inima-mi străină

Şi mă lovesc de praguri, de bolţi şi de pereţi,

Într-o cădere lungă în mine se dezbină

Cărările greşite de zeci de mii de vieţi.

Vai mie, ce hotare mă-nchipuie pe ape!

Vai mie, câte valuri mă tot izbesc de mal!

N-am punte la răgazuri, morminte să mă scape

Şi n-am deasupra stele, ajuns-am în ce hal!

Nu mă primeşte raiul, nici iadul nu m-adună,

Scrâşnesc din oase trunchiuri de poame îndoiţi,

Se-ncolăcesc pe vine tulpini de mătrăgună,

Şi merele mă muşcă, toţi pomii-s otrăviţi.

Nu am văzduh în sânge, mi s-a-ngroşat pământul,

Am apa murdărită de veacuri de noroi,

De moarte îmi e somnul, îmi putrezeşte gândul

Şi sunt eu mie însămi o groapă de gunoi.

                      – – –

Când mă trezesc, la ziuă, am ochiul plin de sânge,

Vederea-ntunecată şi-auzul risipit,

Pe buze rugăciunea de-aseară mi se frânge.

Măicuţă, fie-Ţi milă, fă-mi cugetul smerit!

Când dorm să te apropii de patul meu, Preasfântă,

Să mă atingi cu poala-Ţi, să uit de răul vis,

Să plâng, să plâng întruna şi, când de plâns sunt frântă,

Cuvântul să se-aprindă în Sfântul Paraclis.

Din lacrimile multe să strâng atâta sare,

Să mă-nvelesc la poale de munte, stâlp uimit,

Când raiul nu mă ţine, nici iadul cu dogoare,

Să mă învii, Măicuţă, din stâlp când m-am trezit!

Mă oglindesc în apa din vis a unui lac,

În mintea mea stătută de gânduri se desfac

Ale privirii unde cu straturi de abis,

Oglinzile ascunse în apele din vis

Dau rotunjimi părerii care se umflă-n unde,

Mi-arată goliciunea şi nu mă pot ascunde.

Nu am purtări de braţe şi nici mişcări de lut,

Sub înveliş de gânduri, sufletul meu căzut

Este muncit de duhuri ascunse-adânc sub ape,

Spălările trecute nu pot încă să-l scape,

Căci mreje putrezite, învolburări, pe rând,

Îl războiesc amarnic în fiecare gând.

Eu nu-nţeleg muncirea. Cer apelor să-mi ieie

În spumele crescute plutirea de femeie.

Cu neodihnă-n suflet, o nouă dimineaţă

Mă duce la oglindă. Văd palida mea faţă.

În ridurile vremii, femeile străine

Se-ntrec pe rând s-ascundă amprentele divine.

Clipesc cu ascultare de coastă din Adam.

Mă-mbrac cu părul Evei. Smulg mărul de pe ram.

Sprâncenele Bat-Șebei mă fac s-arăt frumoasă.

Maria Magdalena, cu ochi de păcătoasă,

Strecoară pe sub gene privirile de lut.

Eu vreau să fiu ca Sara, Rebeca sau ca Rut.

Un zâmbet mă ascute: ca Miriam privesc,

Se umple a  mea faţă de bube şi pălesc.

Mă scutur de privire. Pe fruntea mea se lasă

Şuviţele Esterei: mă văd împărăteasă!

Cu vanitate nouă mă pieptăn apăsat,

În subţirimea feţei, în mine, adunat,

Femeile străine zâmbesc de peste tot.

Încremenesc în sticlă precum soaţa lui Lot!   

Mi se-ntâmpla azi-noapte, pe când dormeam, în vis,

Să stau de pază strașnic la Pomul interzis,

Adam să nu mai vină, iar eu, știind urmarea,

Să-mpiedic să se-ntâmple în somn neascultarea.

Mă nevoiam cu caznă, mă încordam să pot.

De-ar fi să mor de foame, de sete și de tot,

S-alung din minte răul, să lupt și să înving,

Ca nici prin gând să-mi treacă de măr să mă ating.

Cu neteda lui coajă un măr privea frumos,

Din ramurile pline de rod mărinimos.

Și numai cu privirea de mi l-aș fi dorit,

Nevrednica de mine,  m-aș fi disprețuit.

Îmi încordam auzul la orice foșnet fin,

Să nu mă amăgească vreun șarpe, să leșin,

În nesimțirea-mi mută s-aud fără să știu,

Îndemnul să iau mărul, să mușc și prea târziu,

Să mă trezesc uimită că am gustat din măr,

Să mor nenorocită de tristul adevăr.

Cu tulburare mare din somnu-mi mă trezesc,

Îmi vine să-mi smulg părul, nu vreau să mai trăiesc.

Nu vreau să știu de mine. De ce m-oi fi născut?

Mă prinde deznădejdea în mintea mea de lut,

Că port în truda firii a Evei epopee.

Mă răzvrătesc în sine-mi: nu vreau să fiu femeie!

Vicleanul poate pierde și gândul cel mai pur,

Mă vrea sinucigașă, mă-ndeamnă la sperjur.

Mi-arată-n gând păcate ce nici nu le-am făcut,

Mă învinovățește că-n vis poate le-am vrut.

Rânjește cu-nțelesuri, îmi flutură cerceii,

Cu plete, cu năframe, cu hainele femeii,

Mi-arată în oglindă un chip sulemenit.

Deși nu-s eu, în mine, femeile,-nmulțit,

Își înroșesc obrajii și buzele-și vopsesc,

Se-ascund după perdele și brusc se dezgolesc,

Cu gesturi neghicite și rotunjimi de brațe,

Oglinda mă cuprinde, e gata să mă-nhațe.

Mai am atâta vreme cât să mă mai închin,

Oglinda mea se sparge, mă-mproașcă cu venin.

Eu fug eliberată s-ajung la primul râu,

Mă spăl de-ademenire, de-ndemnul la desfrâu.

Strig pe Măicuța Sfântă cu-așa mare credință,

Că vine, mă primește, mă spală, -mi dă căință.

 

Poezii apărute în volumul Învierea Femeii lui Lot, Editura Cu drag, Chișinău 2014



Maestrul Brâncuşi - spiritualitate şi comuniune. Elogiu simplităţii creatoare - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

„Nu mai sunt demult al acestei lumi: sunt departe   de mine însumi, desprins de propriul meu trup – Mă aflu printre lucrurile esenţiale” (Constantin Brâncuşi)

 

Personalitatea sculptorului Constantin Brâncuşi

Tipul de personalitate al celui mai mare sculptor român este unul extrem de complex, deşi nu complicat. Constantin Brâncuşi a căutat întotdeauna esenţele. Pe el nu l-au interesat, de exemplu, detaliile anatomice şi estetice ale unei păsări, cât ideea de zbor în sine. În general, opera lui nu era capabilă să atingă asemenea performanţe de expresie în afara meditaţiei profunde. Ori noi ştim că meditaţia presupune recluziune şi singurătate. Nu degeaba s-a spus că atelierul său de sculptură de la Paris a reprezentat o filială a mănăstirii Tismana. Cel puţin în a doua parte a vieţii, când liniile permanente şi formele esenţiale ale operei sale s-au cristalizat, Maestrul Brâncuşi a meditat adeseori asupra misterelor naturii şi existenţei omeneşti.

El a ajuns la o accentuată lepădare de sine şi de tot ceea ce înseamnă conivenţă şi preocupare socială. Când a fost vizitat de o anumită personalitate a artei pariziene şi această persoană l-a întrebat pe Brâncuşi cu ce-i poate fi de folos, răspunsul a fost unul ascetic am putea spune, ca de la bătrân la învăţăcel: „Vrei să mă ajuţi cu ceva? Ia o mătură şi mătură-mi atelierul”.

      Răspunsul Maestrului, pe lângă faptul că a fost unul extrem de sincer şi de uman, a fost şi de o simplitate originală. Deja el trăia pentru eternitatea operei lui. Înainte de a-şi încununa opera prin coloana recunoştinţei fără de sfârşit, Brâncuşi însuşi a devenit o astfel de coloană a umanului trăit esenţial.

            La un moment dat, la vizitat în atelierul lui un anumit John, probabil unul dintre potentaţii vremii care i-a comandat o lucrare. Se pare că nu s-au înţeles cu privire la detaliile tehnice ale lucrării şi, pentru a fi mai convingător, domnul John a scos din servietă un pumn de bancnote. Răspunsul maestrului a fost unul descurajator de îndrăzneţ pentru interlocutorul care credea că se poate cumpăra totul: „Domnule John, am mai discutat şi altădată asupra acestor aspecte. Nu! Răspunsul meu este nu!”.

            Altădată, lucrând în atelierul său la una dintre sculpturile sale, a căzut de pe scară şi şi-a fracturat piciorul. N-a chemat pe nimeni în ajutor. Şi-a aşezat singur piciorul la loc. Asta a fost Constantin Brâncuşi: un om de caracter puternic, dârz şi perseverent în ideile sale, permanent căutător al ideii de simplitate atât în viaţa sa cât şi în sculpturile sale de formă şi luciu fermecătoare şi vindecătoare.

 

            Interludiu exegetic

Considerăm că arta brâncuşiană se deosebeşte esenţial de arta populară românească atât prin concepţie cât şi prin mesajul transmis. Maestrul Brâncuşi se inspiră puternic din arta populară românească, depăşind substanţial decorativismul şi spiritul ei narativ.

            Pentru a putea vedea mai bine şi mai adânc această diferenţă, vom arăta modul în care era percepută arta românească în abordarea unui scriitor şi istoric francez, Jules Michelet. Într-una dintre călătoriile pe care le-a făcut în ţara noastră ne-a lăsat însemnări importante pentru autocunoaşterea naţională. Referindu-se la valahii transilvăneni consemna că:

            „Păturile lor sunt pictate, şeile şi jugurile bivolilor sunt colorate şi ele. Lăzile de zestre, elegantele tunici pe care le poartă arată, prin ornamentele lor, asemănări evidente cu vechile mozaicuri romane. Dansurile lor sunt şi ele romane, jocurile sunt cele ale Antichităţii. Este un popor elegant, cu elocuţiune uşoară, care vorbeşte minunat. Nu exista vreo diferenţă între vorbirea ţăranului şi cea a omului şcolit…, nu exista nivel popular sau dacă vrem să existe, eleganţa şi distincţia se găsesc mai ales la sate (Jules Michelet apud Teculescu în Caietele…, p. 31).

            Maestrul Brâncuşi a preluat tocmai această esenţă a curăţiei româneşti şi a respectului faţă de materie. Aşa cum am văzut în descrierea de mai sus, românul îşi făcea o preocupare din a-şi împodobi lucrurile din ogradă care îl ajutau să trăiască. Dincolo de aspectul necesar şi utilitar al acestor lucruri, Constantin Brâncuşi a plonjat în miezul lor şi le-a evidenţiat permanenţa. Nu a urmărit să descrie peştele sau pasărea, ci a redat mişcarea şi zborul. Sau, atunci când a sculptat o femeie, nu i-a redat detaliile anatomice, ci esenţa feminităţii aşa cum a conceput-o el.

            „Eu am sfârşit demult cu manipularea noroiului sau a lutului, în plastică. Şi nu mai găsesc nici o vigoare şi nici o măreţie în argilă. Am căutat piatra puternică şi monolitică… . Este cu totul imposibil ca să exprimi, astăzi, ceva real dor prin imitarea suprafeţei exterioare. Ceea ce este real, este numai esenţa. Iar dacă te apropii de esenţa reală a lucrurilor, ajungi la simplitate (Zărnescu, 1980, p. 122).       

           

            Simplitatea lui Brâncuşi

            A trăit şi a creat simplu. Nu simplist. Aşa cum am putut vedea, relaţiile sale cu ceilalţi au fost uneori de-o frugalitate soră cu necivilizaţia. Pentru noi cei obişnuiţi cu eticheta socială care ne ecranează adevăratele gânduri şi sentimente, astfel de atitudini ne pot duce cu gândul la limita (im)posibilităţii relaţiilor sociale. A şi fost numit „ţăranul sculptor” pentru această simplitate a lui. Chiar el a mărturisit că materia, fie ea lemn, piatră, marmură, aur, fier…, trebuie tratată cu respect. Lucrurile trebuie văzute şi înţelese conform cu firea lor. Conform cu nervura, esenţa şi raţiunea lor de a fi. De aceea, atunci când a sculptat un peşte nu i-a evidenţiat solzii, ochii şi aripioarele, pentru că nu a urmărit detaliul anatomic, ci esenţa mişcării. Iar când cineva i-a reproşat ceva despre impactul nepotrivit al Prinţesei X, a răspuns că pentru el nu e semnificativ să redea sculptural un zâmbet între două dantele… . Femeia, esenţa ei, e cu mult mai mult decât atât. El nu a redat femeia, ci feminitatea eternă.

            În faţa unei astfel de concepţii, nu o dată a fost încadrat, contrar voinţei lui, în curentul abstracţionist. Deşi el a afirmat răspicat că prin ceea ce face nu se îndepărtează de esenţele simple ale lucrurilor, întorcându-se la realitate. La realitatea cea mai profundă a lucrurilor. De ce să strici materia şi să o găureşti făcându-i ochi şi gură, când rostul tău artistic este să dai la o parte doar surplusul şi să descoperi taina lucrului în sine. Creaţia Făcătorului trebuie respectată şi asupra ei se intervine după rânduială.

Aşa a ajuns maestrul Brâncuşi la adâncimea de semnificaţie a formei căreia prin lustru sau polişare i-a dat înălţimi solare.

Vorbind despre simplitatea ţăranului român, Ernest Bernea ne transmite câteva esenţe care se potrivesc din punct de vedere al esenţei lucrurilor şi „ţăranului sculptor” Brâncuşi:

„Ideile mari şi rodnice sunt simple. De aceea nu le găseşti la oamenii de ştiinţă, ci cu mult mai sigur la oamenii umili şi simpli. Aceştia din urmă nu sunt învăţaţi, dar trăiesc firesc, trăiesc aproape de natură, de Dumnezeu; sunt în lume şi viaţă. Ideile simple, deşi aparent obişnuite, au un fond foarte adânc şi mai ales te poartă pe marile căi ale lumii. Ideile simple sunt idei originare; ele corespund unor înalte intuiţii, unor autentice descoperiri.

            Constatarea aceasta poate fi făcută la ţăranul Român, care nu rareori în privinţa calităţii, a rodniciei ideilor şi învăţămintelor asupra vieţii este uneori superior profesorilor universitari” (Bernea, Îndemn…, p. 33).       

           Maestrul Brâncuşi a căutat simplitatea ca stare morală a omului care trăieşte sincer şi după criterii esenţiale, căutând liniile mari, trăsăturile fundamentale şi definitorii (Bernea, Îndemn…, p.12). Pe acelaşi drum merge orice mare artist „trece prin lucruri până în inima lor, le deschide închisorile şi cucereşte permanenţele. Un mare artist semnifică şi transfigurează, contribuind astfel la împlinirea rosturilor noastre de fiinţe spirituale, libere şi responsabile” (Bernea, Criza…, p. 112).

            Credem că ansamblul monumental de la Târgu Jiu (1936 – 1937), închinat eroilor din zonă căzuţi în Primul Război Mondial, reprezintă o pilduitoare expresie a semnificaţiei spirituale şi culturale a liniei esenţiale şi permanente în sculptura brâncuşiană. Masa tăcerii şi cele douăsprezece scaune care o înconjoară sunt simbolul suprem al mesajului spiritual al infinitului figurat prin linia curbă a cercurilor. Desigur că aici este semnificată şi comuniunea viilor cu morţii. Mai departe, Poarta Sărutului sau Templul Sărutului figurează o îmbinare a liniilor mari şi definitive. În cele din urmă, Coloana recunoştinţei fără de sfârşit combină perfect succesiunea liniilor care alcătuiesc fiecare din cele şaisprezece octaedre care unesc pământul cu cerul în ideea aceleiaşi atmosfere de comuniune spirituală între cer şi pământ, sus şi jos, între vii şi morţii.

            În cartea sa, intitulată „Brâncuşi sculptor creştin ortodox”, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel  afirmă importanţa universului liturgic ortodox pe care maestrul l-a cunoscut atât în România cât şi la Paris, în Biserica românească de acolo, unde Brâncuşi a slujit ca şi cântăreţ bisericesc şi paraclisier. Lui nu i-au fost străine învăţăturile de credinţă pe care le-a auzit de nenumărate ori în Biserică şi chiar dacă nu a fost un dogmatist de excepţie – ceea ce nici nu trebuia să fie – a trăit şi respirat în proximitatea misterului liturgic. În Viaţa lui Varlaam şi Ioasaf se spune: „Cine n-a gustat din dulceaţa celor ce sunt nu poate pricepe firea celor ce nu sunt” (apud Noica, Şase maladii…, p.168). Cele ce sunt de referă la cele veşnice, „liniile permanente”, la esenţe, iar cele ce nu sunt la lucrurile acestei lumi.

           Brâncuşi a trăit în proximitatea misterului. El a căutat în permanenţă originile, rădăcinile lumii şi ale universului. Pentru asta a descoperit mesajul cosmogonic al oului. Prin polizare şi lustruire. forma sferică a oului a dobândit accente de lumină cosmică. Lume vine de la lumen care înseamnă lumină. Simbolul vieţii este astfel mai accesibil. Când a realizat sculptura Noul Născut a folosit acelaşi simbol revelator al oului ca şi atunci când a înfăptuit Începutul Lumii. În fiecare om universul îşi încearcă o nouă şansă. Noi orizonturi ale experienţei şi ale cunoaşterii îşi fac apariţia în univers.

            Maestrul Brâncuşi a urcat întru revelarea tainei până la începuturi. De unde s-a inspirat în acest demers? Care sunt muzele care l-au inspirat pe sculptor? Ne punem aceste întrebări pentru că nu ştiu de ce avem impresia că pentru a proiecta contribuţia estetică a unui om de geniu român, este nevoie de a reclama inspiraţia şi influenţa lui mai ales din motivele culturii universale. Nu negăm acest lucru. Doar subliniem că posibilităţile de expresie artistică ale lui Brâncuşi îşi au obârşia în pământul în care s-a născut, a crescut şi s-a format până la un anumit punct. De ce trebuie neapărat căutate motivele arhetipale preponderent în atmosfera de tip oriental a lui Milarepa? (Acesta a fost un ascet şi filosof oriental din secolul al XI-lea). De asemenea, de ce trebuie neapărat să vedem în modul retras în care şi-a petrecut a doua parte a vieţii Brâncuşi un model inspirat din asceza orientală, când noi ştim prea bine cât a slujit el în biserica creştină şi ortodoxă? Lepădarea de sine, de care face atâta caz biografia brâncuşiană şi chiar Brâncuşi însuşi, nu este indiscutabil de influenţă orientală, odată ce el a cunoscut modul de viaţă ascetic din biserică.

            Privitor la sursele arhetipale care i-au inspirat creaţia maestrului din Hobiţa, aducem în discuţie o legendă din părţile Transilvaniei, mai precis din Munţii Sebeşului:

            „La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieteni. Furios, îşi aruncă bastonul pe Ape. El se transformă într-un copac mare şi sub copac Dumnezeu îl zări pe Diavol, care îi zise râzând: „Bună ziua, frate! Tu n-ai nici frate, nici prieten”. Dumnezeu se bucură şi îi spuse: „Nu-mi vei fi frate, ci prieten. Eu nu trebuie să am frate”. Călătoriră nouă zile pe ape şi Dumnezeu înţelese că Diavolul nu îl iubea. Odată Diavolul îi zise: „Bunul meu frate, aşa singuri o ducem destul de greu, trebuie să mai facem şi alte făpturi!”  - „Fă, dară” replică Dumnezeu. – Dar nu ştiu scumpe frate!” – Bine, răspunse Dumnezeu, am să fac Lumea. Scufundă-te în marile Ape şi adu-mi de acolo nisip; cu acest nisip voi face Lumea”. Uimit, Diavolul întrebă: Vrei să faci Lumea din nisip? Nu înţeleg!” – Dumnezeu îi explică: „Voi pronunţa numele meu deasupra acestui nisip şi se va naşte Pământul. Du-te şi adă-mi nisip!”. Diavolul se scufundă, dar şi el vroia să facă o lume şi, pentru că acum avea nisip, el pronunţă propriul său nume. Dar nisipul îl fripse şi el trebui să-l arunce. I-a zis lui Dumnezeu că n-a găsit nimic. Dumnezeu îl trimise din nou. Nouă zile păstră Diavolul nisipul, pronunţând tot numele lui şi nisipul îl ardea din ce în ce mai mult, până când se înnegri de tot şi în cele din urmă fu obligat să îl arunce. Când îl văzu, Dumnezeu strigă: „Te-ai înnegrit rău prietene, eşti fals: du-te şi adu-mi nisip, dar nu mai pronunţa numele tău, altfel o să arzi de tot”. Diavolul se scufundă din nou şi de data aceasta aduse nisip. Dumnezeu făcu Lumea şi Diavolul se bucură mult. „Eu vreau să locuiesc aici, sub copacul acesta mare, zise el. Iar tu, scumpe frate, caută-ţi o altă locuinţă”. Dumnezeu se supără: „Eşti un prieten rău! Nu vreau să am de-a face cu tine. Pleacă!” Atunci apăru un taur mare care îl luă pe Diavol” (Eliade, 1980, p. 90 – 91).    

            Este foarte adevărat şi că simbolul oului cosmic se poate identifica şi în Mahabharata (cf. Deac, 1982, p. 22), însă de aici şi până la a considera fără rest că Brâncuşi a preluat acest simbol de la orientali şi nu din spaţiul românesc este o distanţă forţată, cred, de către unii exegeţi. Până la urmă, toată această tevatură cu „sursele arhetipale” la Constantin Brâncuşi nu face decât să proiecteze în universal personalitatea creatoare complexă a maestrului.

           

În încheiere, am dori să evidenţiem câteva dintre „lucrurile esenţiale” printre care Brâncuşi a trăit. Crezul lui artistic este dincolo de orice îndoială unul „meta-fizic”, „Transcendent”. Te poartă dincolo de… orice poate avea însemnul materialului şi al lumescului:

            „Orice lucru – fiinţă sau nefiinţă are un spirit. Atunci, la răspântia meseriei mele, mi-am spus: acest spirit al subiectului trebuie să îl redau eu. Căci spiritul va fi veşnic viu. Sau, dacă doriţi, ideea subiectului: aceea care nu moare niciodată… Ea creşte, în privitori, ca viaţa în viaţă. De la gândul acesta ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial… Am lucrat mult ca să găsesc modul prin care să mi se uşureze calea spre a afla pentru fiecare subiect forma-cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că aceasta m-a dus spre o artă non-figurativă. Este un rezultat. Eu niciodată nu mi-am propus: să uimesc lumea – printr-o trăznaie! Am judecat simplu, aşa cum vedeţi, şi am ajuns la ceva tot simplu, teribil de simplu: la o sinteză care să sugereze ceea ce voiesc să reprezint. Am ajuns să scot din bronz, din lemn, şi din marmură acel diamant ascuns – esenţialul” (Zărnescu, 1980, p. 121-122).

            Dar nu e vorba despre un meta-fizic sau un transcendent pur, în sensul filosofic al cuvântului. (Dacă ar fi, totuşi, să asociez demersul brâncuşian cu un sens filosofic, acela ar fi cel propus de Mihai Şora prin semnificaţia in-textului).

Brâncuşi a căutat nu un transcendent, să zicem, abstracţionist, cât un ascendent în sine. El nu a vrut să urce numai  dincolo de…, ci şi să coboare dincoace de… De aceea, ochii sculpturilor lui sunt întorşi înăuntru. La un moment dat, chiar o spune: „Proporţia interioară – este ultimul adevăr inerent în absolut toate lucrurile” (Zărnescu, 1980, p. 132).

Ultima adâncime-înălţime la care ajunge maestrul Brâncuşi, este paradoxala bucurie simplă de viaţă trăită în prezenţa lui Dumnezeu: „Voim întotdeauna să înţelegem ceva. Însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce puteţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este trăit… Nu căutaţi formule obscure, sau mistere. Căci ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până când le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut” (Zărnescu, 1980, p. 100).

„Eu mă aflu, acum, foarte aproape de bunul Dumnezeu: şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu… (Zărnescu, 1980, p. 170).

Într-adevăr, pentru maestrul Brâncuşi, „apropierea de Dumnezeu-Creatorul, sau comuniunea cu El, este o condiţie a înţelegerii operelor sale, tocmai pentru că ele oferă bucurie curată. Or, în experienţa religioasă curată bucuria autentică, foarte diferită de plăcerea simţuală, este experienţa prezenţei harului divin în viaţa omului” (Preafericitul Daniel, 2013, p. 17).

Credem că în acest logos al interpretării trebuie situată sculptura brâncuşiană. Măiastrul Constantin Brâncuşi a fost „sculptorul-ţăran” care a coborât în mod autentic în partea cea mai curată a pământului – ţărâna şi, complementar, a suit cu duhul zborului până în adâncimile celeste ele vieţii sau Vieţii. În fond, aceasta este esenţa zborului brâncuşian şi nu numai. Contemplând sculpturile sale, ne ridicăm vindecător spre firea noastră cea dintâi. Alături de zborul lui, dacă vrem, ne putem înscrie şi noi în ceea ce s-ar putea numi „călătoria eroului” întru simplitate, esenţă, linie permanentă, lucru esenţial. Mânaţi la adânc! Şi nu aşteptaţi să vă crească aripi ca să puteţi zbura. Zburaţi! Şi atunci veţi crede că v-au crescut aripi.

 

Bibliografie:

  1. BERNEA, Ernest, Îndemn al simplitate, Editura Predania.
  2. BERNEA, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania.
  3. DANIEL, Patriarhul, (2013). Brâncuşi: sculptor creştin ortodox, Bucureşti: Editura Trinitas.
  4. DEAC, Mircea, (1982). BRÂNCUŞI, surse arhetipale, Iaşi: Editura Junimea.
  5. ELIADE, Mircea, (1980). De la Zamolxis la Gengis-Khan, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
  6. MICHELET, Jules, (2018). România văzută de francezii de odinioară, traducere de Şerban Teculescu în Caietele de la Araci, nr. 2(10), p. 31.
  7. NOICA, Constantin, Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editura Humanitas.
  8. ZĂRNESCU, Constantin, (1980). Aforismele şi textele lui Brâncuşi, Craiova: Editura Scrisul Românesc.   


Conferința Teologie și știință – divergențe și convergențe (Video) - Pr. Răzvan Ionescu
 



Anunţuri. Apeluri. Evenimente
Lista centrelor care oferă servicii de consiliere ajutor în criza de sarcină
Lista centrelor care oferă servicii de consiliere în criza de sarcină și alte servicii pentru mame, familie, copii

ALBA IULIA

Centrul de informare şi consiliere pre şi post avort al Episcopiei Ortodoxe 
Str. Mihai Viteazu, nr. 16
Tel. 0748.498760, 0258.821.693
www.filantropiaortodoxa.ro
Bianca Elena Mărginean

Centrul Iochebed 
Bd. Transilvaniei, bl. 54, ap. 24
Tel. 0358.401.487
centruliochebed@gmail.com
www.ccalba.ro

ARAD 
Asociația M.A.M.A. Arad  Calea Românilor, nr. 4-8, bl. K2, sc. A, ap. 1
Tel. 0257.211.041, 0740.167.676
mamaarad@yahoo.com
www.mercysactionmission.com
Maria Magdalena Mureșan

Asociaţia Ieromonah Arsenie Boca 
Tel. 0756.150.645
nuavortarad@yahoo.com
www.arsenieboca.org
Dr. Corina Guzgă

BAIA MARE
Centrul de consiliere „Piciorușe Little Feet”
Str. George Coșbuc, bl. 34, ap. 20, et. 3, Baia Mare, jud. Maramureș
Tel: 0362.800.770, 0737.177.277

BRAȘOV 
Fundația Iochebed 
B-dul Griviței, nr. 61, Bl. 46, Sc. E, Apt. 1
Tel. 0368.449.283
iochebedbv@gmail.com
www.mercysactionmission.com
Daniela Fagadar

BUCUREŞTI 
Centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii „Sfânta Alexandra Împărăteasa”
Str. Virgiliu nr. 81, et. 7
Tel: 0748.885.055
consiliere@centrulalexandra.ro
www.centrulalexandra.ro

Clinica Pro-Vita Internaţional
Bd. Nicolae Titulescu nr. 93, sector 1
Tel. 021.223.5855, 0744.389.987
cpvint@gmail.com,
www.clinica-provita.ro
Psih. Roxana Voicu

Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi – Filiala Bucureşti 
Str. Brândușelor, nr. 3, bl. V78, sc. 2, ap. 44
Tel. 0744.982.925
roxana@provitabucuresti.ro
www.provitabucuresti.ro
Psih. Roxana Puiu

CHIȘINĂU (Republica Moldova)
Misiunea Socială Diaconia
Str. Criuleni 22 (cart. Poșta Veche)
Tel: (+373 22) 46.32.28, (+373 22) 46.32.31, (+373 22) 46.32.34
office@diaconia.md

Alianța pentru Salvarea Familiilor din Moldova
Tel: 060.189.672
office@salvareafamiliilor.com
fb.com/SalvareaFamiliilor

CLUJ-NAPOCA
Clinica Pro Vita 
B-dul. 21 Decembrie, nr. 86
Tel. 0264.431.891, 0748.127.021
provitacluj@gmail.com
www.clinicaprovita.ro
Dr. David Ille

Asociaţia Filantropică Medical Creştină Christiana – Proiectul „Pentru Viaţă“ 
Policlinica Sf. Pantelimon, str. Ion Meşter, nr. 10
Tel. 0747.033.563
christatodeagross@yahoo.ro
www.pentruviatacluj.ro
Dr. Christa Todea-Gross

Fundaţia Agape pentru Ocrotirea Vieţii 
Calea Moţilor, nr. 16, ap. 4
Tel. 0749.067.877, 0743.142.168
agape@terapeuta.ro
www.terapeuta.ro

Cabinetul „Providence“
Str. 1 decembrie 1918, nr. 130, ap. 36
Tel. 0740.353.469,
augusta_calina@yahoo.com
Sr. Augusta Griguţa

Centrul de Servicii Sociale „Acoperământul Maicii Domnului”
Str. Ovidiu nr. 27, Cluj-Napoca
Tel: 0264.454.644

CRAIOVA
Cabinet Individual de Psihologie Silvia Georgeta Ionescu 
Str. Popa Șapcă, nr. 2, bl. B1, ap. 8
Tel. 0762.844.234
Psih. Silvia Georgeta Ionescu

CONSTANŢA
Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi – Filiala Constanţa
Tel. 0723.560.044, 0769.233.631
prflorincarabuz@provitaconstanta.ro
www.provitaconstanta.ro
Pr. Florin Carabuz

DEVA 
Centrul Noua Speranţă 
str Libertatii, Bl 6, Sc 1, Ap 9
Tel. 0735.501.797, 0723.458.248
lucim777@gmail.com
Lucica Mîrza, director executiv.

Asociația M.A.M.A. Deva 
Str. Liliacului, Bl. 17, Sc. A, Apt. 2
Tel. 0354.803.686
mama.deva@yahoo.com
www.mercysactionmission.com
Nina Kovacs

Asociația Misiunea Ajutor Pentru Femei 
Al. Jupiter, bl. 22, ap. 46
Tel. 0763.633.909
ajutorpentrufemei@yahoo.com
www.ajutorpentrufemei.cabanova.com
Rafila Crișan

GALAŢI
Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi – Filiala Galaţi
Tel. 0743 040 118
provitagalati@yahoo.com
Sabina Costache

HUNEDOARA
Asociația M.A.M.A. Hunedoara
Str. George Enescu, nr. 12, Bl. 108, Sc. A, Ap. 4
Tel: 0354.416.911
mama_miriam_hd@yahoo.com
Iulia Moldovan

IAȘI
Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“
Strada Tălpălari, nr. 12 Tel. 0232.215.157, 0751.214.017
sfarhangheli@gmail.com
www.sfintiiarhangheli.ro

Centrul de Consiliere Psihosocială şi Terapie „Primul Pas“
Bd. T. Vladimirescu, nr. 89, bl. 89, sc A, ap. 2
Tel. 0232.277.901
contact@primulpas.org
www.primulpas.org
Geanina Ungurianu

Biroul de Asistenţă Socială „Diaconia“ – Centrul Infoadolescent
Str. C. Negri, nr. 48
Tel. 0332.456.021, 0771.647.593
infoadolescent@yahoo.com
www.infoadolescent.ro

Centrul de Informare și Prevenție (Pro Vita Iași – MMB)
Tel. 0753.427.368,
dragos.balinisteanu@gmail.com
www.provitaiasi.ro
Dragoș Bălinișteanu – Coordonator

Centrul de ajutoare a mamelor aflate în dificultate „Praesidio“ (Pro Vita Iasi – MMB)
Telefon: 0756.333.890
cosmin_brinza@yahoo.com
www.provitaiasi.ro
Cosmin Brînză – Coordonator

ORADEA
Centrul de Informare si Consiliere „Puls”
Str. Aurel Lazăr, nr. 4A, ap. 8
tel. 0359.800.665, 0755.206.787
email centrulpuls@yahoo.com
www.centrulpuls.ro
Cornelia Gherle

PIATRA NEAMŢ
Consilierii Asociaţiei Familia şi Viaţa Roman şi ai A.S.C.O.R. Iaşi – Proiectul „Dreptul la viaţă“ pot fi prezenţi la Piatra Neamţ

RĂDĂUȚI
Centrul de consiliere „Elena”
Str. Ștefan cel Mare nr. 3, Rădăuți, jud. Suceava, România
Tel: 0756.360.764

REȘIȚA
Asociația MAMA Reșița
Str. Independenței, nr. 5, ap. 16
Tel. 0255.223.303
mama_resita@yahoo.com
Sanda Molin

ROMAN
Asociaţia Familia şi Viaţa
Str. Ştefan cel Mare, nr. 228
Tel. 0233.742.505, 0333.404.506, 0745.905.748
afav_roman@hotmail.com
www.familiasiviata.ro
Mariana Gherghel

SIGHIŞOARA
Casa Vieţii
Str. Tache Ionescu, nr. 10
0744.405.250
casavietiioffice@gmail.com

SUCEAVA
Centrul Iochebed
Str. Curtea Domnească, nr. 1, bl. 14, Sc. B, Ap. 2
Tel: 0230.523.380
iochebedsv@fidel.ro
www.centruliochebedsv.ro
Gabriela Antonesei

TÂRGU MUREȘ
Fundația Mater
Bulevardul 22 Decembrie 1989, 12/2
Tel. 0265-250540, 0751189151
office@mater.ro, www.mater.ro
Psiholog Aurica Laurențiu

TIMIŞOARA
Asociaţia Darul Vieţii
Str. Gh. Doja, nr. 25A
Tel. 0721.335.704
darulvietii@yahoo.com
www.darulvietii.ro
Gerda Chişărău

Fundaţia Estera
Str. Timotei Cipariu, nr. 3
Tel. 0256.492.862
fundatia.estera@gmail.com

Fundaţia Pro Vita Medica
Str. Bucovinei, nr. 11
Tel. 0723.440.393
provitamed@gmail.com
www.provitamedica.com
Dr. Cristina Valea

Sursa: știripentruviață

Citiți și: Noi centre pentru consiliere în criza de sarcină



Unic din prima secundă - Marșul pentru viață, martie 2019
 

Asociația Studenți pentru viață București a publicat comunicatul de presă al Lunii pentru viață și al Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă”.

Textul integral:

Omul a ajuns pe lună, a cartografiat ADN-ul uman, unii dintre semenii noștri au devenit sfinți – dar noi, ca societate, încă nu am învățat să purtăm de grijă copiilor nenăscuți.

De ce atât de multe ființe, unice din prima secundă, nu ajung să vadă lumina zilei, să se odihnească la pieptul mamei, să fie ridicate în brațe de un tată, la câteva clipe de la venirea lor pe lume?

O statistică incompletă spune că în perioada ianuarie-septembrie 2018, în România au fost avortați 44.000 de copii, în timp ce în 2017 în Republica Moldova au fost avortați 12.025 copii. Și mai sunt mulți alții, pentru care nici măcar nu se fac statistici: copii a căror viață a fost oprită prin avorturi medicamentoase, cei a căror viață a fost curmată în clinicile particulare sau din străinătate.

42 de milioane de copii au fost avortați în întreaga lume în anul 2018. Dar și statistica aceasta este incompletă, căci sunt atâtea locuri, din Vest și Est, din Nord și Sud, în care copiii nenăscuți nu contează nici măcar pentru o statistică.

Mai mult de 1 miliard de oameni au fost avortați din 1918 până în prezent, spune o altă statistică. Și ea este incompletă, pentru că în toți acești ani au existat locuri în care copiii nenăscuți au fost totalmente ignorați.
Însă nu doar ei au pierdut ceva: viața! Ci și noi, toți ceilalți, supraviețuitorii, am pierdut prezența lor lângă noi, darurile lor și potențialul fiecăruia dintre ei.

Ne-am prefăcut că nu știm un adevăr simplu: că ei trăiesc și sunt unici încă din momentul concepției. Și am ignorat dragostea pe care era firesc să o revărsăm asupra lor și asupra mamelor.
Să reînvățăm să îi iubim și să îi protejăm pe acești copii și pe cele care îi poartă în pântece! 
Binele fiecăruia, binele tuturor, se întemeiază doar pe adevăr și pe dragoste.

Ne adresăm dumneavoastră, clericilor, și vă rugăm: povățuiți-ne să vedem adevărul și să împlinim chemarea de a avea dragoste față de aproapele nostru!

Ne adresăm dumneavoastră, lucrătorilor în asistența socială și tuturor celor care puteți oferi ajutor specializat unei femei în criză de sarcină: salvați un copil, salvați o mamă!

Ne adresăm dumneavoastră, oamenilor politici, care aveți posibilitatea – și aveți datoria! – să sprijiniți femeile în criză de sarcină. Vă rugăm să nu le ignorați, invocând legalitatea avortului, căci o lege nu anulează existența acestor femei și nu vă împiedică pe dumneavoastră să facilitați sprijinirea lor. Am solicitat în anii din urmă, solicităm și acum: ajutați viitoarele mame, acordându-le o indemnizație care să fie plătită în luna a patra și în luna a opta de sarcină. Este un minim semn de recunoștință pentru responsabilitatea pe care ele și-o asumă. Pentru darul pe care îl fac vieții.

Ne adresăm dumneavoastră, părinți și bunici, frați și surori, colegi și prieteni: sprijiniți copiii nenăscuți! Sunt unici din prima secundă, au nevoie de dragostea voastră, o vor răsplăti cu darurile lor unice și cu dragostea lor unică!

Ne adresăm dumneavoastră, femei însărcinate care sunteți presate să faceți avort: nu vă lăsați cuprinse de frică! Dragostea învinge frica – dragostea copilului vă va da putere. Fiecare copil este unic și are un drum unic spre care a fost chemat de Dumnezeu. Dați-i copilului vostru nenăscut șansa să îl descopere!

Marșul pentru viață este apolitic, neconfesional, nu susținem nicio formă de violență împotriva femeii și nu solicităm interzicerea legală a avortului. Organizatorii locali sunt independenți unii de alții.

Să exprimăm dragostea pentru fiecare dintre copiii nenăscuți, să celebrăm unicitatea lor la Marșul pentru viață „Unic din prima secundă”, în 23 martie! Veniți alături de noi!

Eliza-Maria Cloțea,
Președinte – Asociația Studenți pentru viață

1 martie 2019


Reluăm și în acest an apelul ca societatea să creeze diferite instrumente prin care să sprijine femeia în criză de sarcină, precum:
• înființarea de centre de sprijin pentru femeile însărcinate, unde femeile în criză de sarcină să poată beneficia, la cerere, de consiliere psihologică gratuită și de sprijinul unui asistent social specializat în criza de sarcină;

• crearea posibilității legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate crește copilul să îl încredințeze spre adopție imediat după naștere, după modelul adopției începute în perioada de sarcină care este utilizat în SUA, Marea Britanie, Australia;

• valorizarea în societate a tuturor celor implicați în adopție, în vederea eliminării mentalității disprețuitoare la adresa copiilor adoptați, a părinților adoptivi și, mai ales, la adresa mamelor sau părinților care își încredințează copiii spre adopție când dificultăți majore le afectează capacitatea de a se ocupa corespunzător de creșterea acestora;

• legiferarea posibilității, la cererea mamei care a pierdut sarcina, de a înmormânta legal copilul.


Calendarul activităților organizate de Asociația Studenți pentru viață în Luna pentru viață 2019 „Unic din prima secundă”:

2 martie, ora 17.00Training pro-viață „Învață să protejezi viața” susținut de Alexandra Nadane, fost președinte al Asociației Studenți pentru viață. Loc de desfășurare: Casa de Cultură a Studenților (Etajul 1, Calea Plevnei, 61, București).

6 martie, ora 19.00, Atelier de desenat pancarte personalizate pentru Marșul pentru viață și eveniment de socializare pentru tineri. Loc de desfășurare: Casa de Cultură a Studenților (Etajul 1, Calea Plevnei, 61, București).

8 martie, ora 18.00, „Flori pentru mămici” – voluntarii Studenți pentru viață oferă flori femeilor însărcinate care se pregătesc să nască la Maternitatea Filantropia.

„Mamă, îți mulțumesc!” – campanie pe Facebook, prin care utilizatorii sunt invitați să-și afișeze la fotografia de profil o pancartă cu mesajul „Mamă, îți mulțumesc!”. Pancartele cu toți anii se pot descărca on line de la adresa http://www.marsulpentruviata.ro/resurse/pancarte/.

9 martie, „O fotografie pentru o bucurie” – ședință foto gratuită în care un fotograf profesionist va realiza 2-3 fotografii profesionale femeilor însărcinate, mamelor cu copii, părinților cu copii și familiilor care doresc să participe. Evenimentul va avea loc la Centrul de consiliere pentru părinți și copii „Sfânta Alexandra Împărăteasa” (Str. Virgiliu nr. 81, et. 8, ap. 8), iar cei care vor dori pot dona diferite produse pentru mamele și copiii care beneficiază de sprijinul Centrului.

9 martie, ora 18.00, „Spune-mi o poveste” – atelier de lectură susținut de Ioana Revnic la Biserica „Sfinții Chiril și Metodiu” din Agronomie.

În perioada 11-14 martie – mini-concert „Darul Vieții” la un centru pentru copii care va fi anunțat ulterior.

16 martie – orele 09.00-13.00, Crosul pentru viață 2019 – Cros caritabil, care include probă de semimaraton (21 km), Crosul de 10 km, Crosul Familiei de 3 km și Crosul Copiilor pentru copii cu vârste între 3 și 14 ani. Fondurile colectate vor fi folosite pentru sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină ajutate de către Centrul de consiliere „Sfânta Alexandra Împărăteasa”. Loc de desfășurare: Parcul „Alexandru Ioan Cuza”. Coorganizator: Pegas Triatlon Club.

19 martie, ora 18.30, Proiecție de film „Alegerea lui Alison” – filmul redă frământările prin care trece o tânără în criză de sarcină, într-un dialog al conștiinței ei cu Dumnezeu, chiar în sala de așteptare a unei clinici de avorturi, până ce alege să respingă avortul și să nască copilul. Loc de desfășurare: Amfiteatrul I.G. Coman al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”.

În perioada 18-22 martie, „Copiii merg la Parlament”. Mame care au depășit o criză de sarcină își spun mărturia în Parlament în fața unor parlamentari români și sunt felicitate pentru curajul și alegerea făcută.

23 martie ora 11.00, Marșul pentru viață 2019 „Unic din prima secundă”, urmat de concertul „Live for life”. Traseu: Parcul Unirii-Parcul Tineretului.

30 martie, „Drumeții pentru viață” – excursie la Așezământul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din jud. Giurgiu și activități cu copiii de acolo.

31 martie, ora 18.00, „Gala Voluntarilor pentru viață” și premiera unei piese de teatru pro-viață.

Marșul pentru viață este la a IX-a ediție națională. 
În lume, Marșul pentru viață a fost organizat pentru prima dată la Washington. D.C., în 22 ianuarie 1974. În România, a fost organizat pentru prima dată la Sibiu și Timișoara în anii 2000.

Evoluția numărului de organizatori ai MPV și LPV în ultimii ani:
2013 – 23 de orașe din România
2014 – 40 de orașe din România; a fost introdusă „Săptămâna pentru viață”
2015 – 79 de orașe (77 din România, 2 din Republica Moldova)
2016 – 130 de orașe (110 din România, 20 din Republica Moldova); a fost introdusă „Luna pentru viață” 1-31 martie
2017 – 287 (138 de orașe din România și 149 localități din Republica Moldova)
2018 – 300 orașe și sate din România și Republica Moldova
2019 – estimăm organizarea Marșului pentru viață și a activităților pro-viață în Luna pentru viață în peste 500 de orașe și sate din România și Republica Moldova

 

Sursă: Studenți pentru viață



Închinare la Sfânta Cămașă a lui Hristos (Paris, 7 aprilie)

Va informam ca duminica 7 aprilie va avea loc in Basilica Saint-Denys din Argenteuil (Paris) inchinarea la Sf. Camasa a lui Hristos.

Acesta va incepe la 16.00. La 17.00 IPS Iosif va oficia o vecernie ortodoxa. Dupa vecernie, la orele 18.00 Sf. Camasa va fi pusa la locul sau si nu va mai fi accesibila credinciosilor.

 Manuela Alexe

+33 781 633 200



CĂRŢI NOI / Produse noi
Cronica trăirilor de la capătul lumii - Sergiu Ciocarlan (CARTE)
 

Prezentare Cronica trăirilor de la capătul lumii:

Doctrina comunistă a fost una diabolică. Chinurile la care au fost supuşi cei arestaţi au fost de neînchipuit pentru mintea omului. Doctrina comunistă a fost îngăduită de Dumnezeu, ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor cu scopul înţelepţirii lor, întoarcerii la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt, cum spune Psalmistul, făclii în trăirea vieţii noastre în sfinţenie (Psalmii 118, 105; I Tesaloniceni).

Au îndurat muceniceşte chinurile din închisori nu cei cu păcate grele, ci cei care clipă de clipă, zi de zi, s-au nevoit duhovniceşte în lupta cu păcatele, trăind viaţa pământească cu aleasă demnitate. Au suferit chinurile închisorilor oamenii socotiţi floarea intelectualităţii, fruntaşii gospodarilor satelor. Dumnezeu a făcut mare minune cu ei, spre învăţătura noastră, a celor slabi în credinţă, dându-le puterea de a răbda chinurile atât cu trupul, cât şi cu sufletul, unii dându-şi obştescul sfârşit muceniceşte, au suferit şi familiile celor închişi.
Cele amintite în aceste rânduri trebuie să le înţelegem cu mintea şi să le simţim cu inima, fiind un bun dascăl şi părinte duhovnicesc.
Este scrisă cu multă şi adâncă simţire. Să o citim şi să o recitim spre folosul nostru duhovnicesc. Să o citim pentru a înţelege că diavolul nu doarme, ci răcnind ca un leu,căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8).
În vremurile noastre diavolul caută să ne înghită prin diferite amăgiri, momeli, prin frumosul sau utilul care acoperă, înveleşte tot ce otrăveşte şi omoară sufletul, prin neascultarea omului de poruncile lui Dumnezeu, aşa cum diavolul a procedat cu strămoşii noştri în Rai. „Frumos la vedere şi bun la mâncare a fost pomul care m-a omorât” au mărturisit strămoşii noştri după ce şi-au dat seama că au greşit, prin păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu.
Mulţumim autorului acestei cărţi, domnul Sergiu Ciocârlan, maestru al condeiului întru zidire sufletească, şi păstrăm întru adâncul sufletului nostru întru cinstire icoana sufletului preotului Mihai Coman şi a membrilor familiei sfinţiei sale, pilde de trăire creştinească, biruind necazurile prin răbdare şi credinţă neclintite.

†PIMEN
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

CUPRINS

Cuvânt înainte

Partea I: Chemarea lăuntrică

PArtea a II-a: Idealul

Partea a III-a: Anii de pătimire

Ultimele însemnări

Detalii despre carte / COMANDA



Îndrumări duhovnicești - Arhim. Efrem Filotheitul (CARTE)
 

Prezentare Îndrumări duhovnicești:

Fiii mei, smeriți-vă! Iubirea cea adevărată a lui Hristos este frământată cu smerenie.

Când ne facem voia noastră proprie, când ne îndreptățim pe noi înșine, să știm că suntem grav bolnavi de mândrie și de îngâmfare.
Niciodată nu vom reuși nimic frumos și important dacă nu vom călca în picioare „egoul” nostru. Osândirea de sine, înaintemergătoarea smereniei, ne ajută foarte mult ca să ajungem încet-încet, la preafrumoasa smerenie. Smerenia îl face vrednic pe omul cel mic și insignifiant de vederea lui Dumnezeu.
Vă doresc din tot sufletul și fără încetare să vă învredniciți de această preafrumoasă virtute.
Rugați-vă, vă rog, și pentru mine, părintele vostru cel de trei ori nevrednic, căci ceea ce vă învăț eu prin faptele mele este doar mândrie și de aceea sunt de plâns.
Și fiți curajoși, cu nădejdea în viața veșnică! Amin.

Cel sărac cu duhul,
părintele vostru, Efrem


Aceste sfaturi concise și pline de bucurie duhovnicească sunt preluate din scrisorile lui Gheronda Efrem Filotheitul către fiii lui duhovnicești și oferă o hrană potrivită și de mare folos pentru monahii și pentru credincioșii care duc lupta cea bună, pentru a bineplăcea lui Dumnezeu și pentru dobândirea mântuirii lor.

CUPRINS
Despre rugăciunea: Doamne,
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!
Despre pomenirea sau amintirea morţii
Învăţături practice şi pline de bucurie
Câteva învăţături spre
desăvârşirea noastră în Hristos
Sfaturi părinteşti diverse şi
despre suferinţe sau necazuri
Despre iubire
Despre Taina Pocăinţei şi a Spovedaniei
Pocăinţa = mântuirea sufletului
Scrisori întăritoare pline de sfaturi ale
Stareţului Efrem către fiii lui duhovniceşti
Judecătorule al celor vii şi al celor morţi

Detalii despre carte / COMANDA



Omilii la rugăciunea: Doamne și Stăpânul vieții mele... - Sfantul Inochentie Arhiepiscopul Odessei (CARTE)
 

Prezentare Omilii la rugăciunea: Doamne și Stăpânul vieții mele...:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăvii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert depărtează-l de la mine. Iar duhul curăției, al duhului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!

Fraților, nu în mod întâmplător această rugăciune a fost rânduită în Sfântul și Marele Post, fiind repetată la fiecare slujbă de mai multe ori. Fără de îndoială că Sfânta Biserică a făcut aceasta deoarece, cu toate că rugăciunea aceasta este scurtă, ascunde în sânul ei un tezaur măreț de gânduri și simțăminte sfinte, punându-ne în față cu multă limpezime nevoile noastre duhovnicești.
De aceea, vom urmări intenția Sfintei Biserici și folosul nostru sufletesc, dacă vom face din această rugăciune obiectul discuțiilor noastre și vom analiza fiecare cerere a ei în parte. Astfel, în fața noastră vor apărea o serie întreagă de virtuți sfinte cu care trebuie să ne înfrumusețăm sufletul, dar și o mulțime întunecată de păcate și de patimi de care ar trebui să ne păzim inima.
Probabil că nu mai este nevoie să vă aduc aminte că aceasta este rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. În plus, menționez că Sfântul Efrem face parte din numărul marilor nevoitori care au înfrumusețat Biserica Creștină Primară. Sfântul Efrem a fost om după trup, dar înger după duh și după măsura desăvârșirii.
Sentimentul neîncrederii în puterile proprii, atunci când vine vorba de lucrarea mântuirii și de necesitatea de a invoca în ajutor harul lui Dumnezeu, reprezintă trăsătura distinctivă a moralității creștine. Un păgân îngâmfat spunea următoarele: „Zeii să-mi dea cinste, bogăție și sănătate, iar virtutea o voi dobândi singur”. Dar de ce avea această îngâmfare păgubitoare? Din pricina faptului că un păgân nu cunoaște bine alterarea firii omenești din pricina păcatului și nici neputința ei duhovnicească. Nu înțelege esența virtuții însăși, limitându-se la doar a fi cinstit la arătare.
Or, creștinul luminat de lumina Evangheliei, dimpotrivă, vede cu claritate că omul căzut nu poate singur nici să gândească, nici să săvârșească ceva cu adevărat bun, deoarece păcatul și răul au pătruns atât de adânc în sufletul nostru, încât au pus stăpânire pe însuși izvorul gândurilor și sentimentelor. Pe de altă parte, vede limpede de asemenea de ce este nevoie ca virtutea să fie cu desăvârșire curată și plăcută nu doar ochilor omenești, ci și ochilor lui Dumnezeu, și că, pentru aceasta, are nevoie nu numai de aspectul exterior și spectaculos al virtuții – care adesea acoperă mândria ascunsă și interesul propriu – , ci de iubirea sinceră a binelui, de ascultarea desăvârșită a voii lui Dumnezeu și a legii conștiinței, dând la o parte toate interesele iubirii de sine.

CUPRINS

Cuvant in miercurea din prima saptamana a Postului Mare
Cuvant in vinerea din prima saptamana a Postului Mare
Cuvant in miercurea din saptamana a doua a Postului Mare
Cuvant in vinerea din saptamana a doua a Postului Mare
Cuvant in miercurea din saptamana a treia a Postului Mare
Cuvant in vinerea din saptamana a treia a Postului Mare
Cuvant in miercurea din saptamana a patra a Postului Mare
Cuvant in vinerea din saptamana a patra a Postului Mare
Cuvant in miercurea din saptamana a cincea a Postului Mare
Cuvant in vinerea din saptamana a cincea Postului Mare
Cuvant in miercurea din saptamana a sasea a Postului Mare
 
Detalii despre carte / COMANDA


Au fost şi ei cândva copii: Cuviosul David - Ana Iacov (CARTE)
 

Prezentare Au fost şi ei cândva copii: Cuviosul David:

Ilustratii: Konstantinos Dimitrelos
Coperti cartonate.

Sfinţii noştri, precum şi marii părinţi şi asceţi ai noştri au fost şi ei cândva copii!
Dispariţia micului David întoarse pe dos tot satul. În neliniștea lor știau cu toţii că un copil de doar trei ani n-ar fi plecat de unul singur și nu ar fi pierit așa ușor de pe faţa pământului. Astfel ajunseră la concluzia că cineva îl luase în acea noapte de-acasă. Și într-adevăr, nu ziceau rău...

Detalii despre carte / COMANDA



Omilii la Cartea Apocalipsei vol I - Arhim. Athanasie Mitilianaios (CARTE)
 

Prezentare Omilii la Cartea Apocalipsei vol I:

 

Arhimandrit Athanasie Mitilinaios, "Noul Gură de Aur" (1927-2006)

Să nu creadă cineva că aceste omilii au ca scop să încânte sau să se facă plăcute urechilor. Scopul este acela de a învăţa, de a descoperi adevărul, voia Domnului; să ne trezească conştiinţa, să mustre, să mângâie, să întărească, să reconsidere poziţii greşite şi să arate calea către pocăinţă şi mântuire. Acesta este scopul temelor şi a tâlcuirilor ce ne stau înainte.
Din Omilia 28
În ciuda miilor de omilii rostite de părintele Athanasie Mitilinaios, acesta încă nu este destul de cunoscut nici în Grecia, nici în celelalte ţări. Aceste omilii, înregistrate pe casete încă din anii 70-80, apoi pe CD-uri şi pe alte medii de stocare, în ciuda faptului că sunt destul de răspândite în limba greacă pe internet, au cunoscut foarte puţine editări, şi acelea, fragmentare, conţinând diverse omilii la praznice sau la anumite locuri din Scriptură. Transcrierea, adaptarea şi celelalte etape necesare publicării lor nu a fost o sarcină la îndemâna oricui.
Paradoxal, prima publicare serioasă a omiliilor sale s-a făcut nu în limba greacă, ci în limba engleză, datorată unuia dintre ucenicii săi, Constantinos Zalalas, care, alături de alţi colaboratori, le-au făcut cunoscute publicului american ortodox în format audio . Succesul acestora în acest format, a cerut apoi şi publicarea lor în volum.
Aceste omilii, rod a diferite osteneli, au fost publicate şi în Grecia pe diverse pagini de internet în format audio. Doar o mică parte din ele se găsesc şi transcrise în greceşte şi publicate, sub formă de broşuri. Osteneala lui Constantin a primit încă dintru-nceput imboldul şi binecuvântarea părintelui Athanasie. Ajutat de colaboratori voluntari ai Editurii Zoe Press, însufleţiţi de duhul părintelui Athanasie, domnul Zalalas a reuşi să ajungă până în anul 2017 la volumul 4 al seriei de Omilii la Cartea Apocalipsei, aceasta fiind programată a se plini în 5 volume.

Părintele Athanasie Mitilinaios s-a născut în 1927în Kifisia, o suburbie a Atenei, Grecia. Tatăl său, George,era din Mitilini, iar mama sa, Eufrosina, era din Samos.Lipsurile din educația formală a părinților săi au fostcompensate prin înțelepciune și trăire duhovnicească,moștenire prisositoare lăsată copiilor: Athanasie și soralui, Grammatiki.

CUPRINS
Prefaţă
Viața Părintelui Athanasie Mitilinaios
Omilia I. Introducere la Apocalipsă
Omilia a II-a. Apocalipsa 1, 1-3
Omilia a III-a. Apocalipsa 1, 1-4
Omilia a IV-a. Apocalipsa 1, 4-6
Omilia a V-a. Apocalipsa 1, 4-7
Omilia a VI-a. Apocalipsa 1, 7-9
Omilia a VII-a. Apocalipsa 1, 9-11
Omilia a VIII-a. Apocalipsa 1, 11-19
Omilia a IX-a. Apocalipsa 1, 20; 2, 2
Omilia a X-a. Apocalipsa 2, 4-7
Omilia a XI-a. Apocalipsa 2, 7-9
Omilia a XII-a. Apocalipsa 2, 9-12
Omilia XIII-a. Apocalipsa 2, 12-13
Omilia a XIV-a. Apocalipsa 2, 13-15
Omilia a XV-a. Apocalipsa 2, 16-20
Omilia a XVI-a. Apocalipsa 2, 21-24
Omilia a XVII-a. Apocalipsa 2, 24
Omilia a XVIII-a. Apocalipsa 2, 24-25
Omilia a XIX-a. Apocalipsa 2, 26-29; 3, 1-2.
Omilia a XX-a. Apocalipsa 3, 2-6
Omilia a XXI-a. Apocalipsa 3, 7-9
Omilia a XXII-a. Apocalipsa 3, 9-13
Omilia a XXIII-a. Apocalipsa 3, 14-22

Detalii despre carte / COMANDA



Vârstele vieții spirituale - Paul Evdokimov (CARTE)
 

Prezentare Vârstele vieții spirituale:

"Vârstele vieţii spirituale" îmi pare a fi cea mai importantă scriere a lui Paul Evdokimov, cea care poate să‑l mişte cel mai mult spre o nouă înţelegere pe cititorul aflat în căutarea sensului, să îndrepte către Dumnezeu inima îndoielnică. Evdokimov ajunge aici la deplina sa măiestrie, exprimând, în raport cu angoasele şi căutările Apusului contemporan, partea durabilă şi fecundă, esenţa însăşi s‑ar putea spune, a spiri­tualităţii ortodoxe. [...] El Îl arată pe Hristos biruitorul iadului, arată „chenoza” Sa de viaţă făcătoare, viaţa ţâşnind din moarte. Tema centra­lă a cărţii se înfăţişează astfel drept problema trăirii spirituale reale, transformatoare, în creştinismul de azi, ca apel la răstignirea şi reînvierea dorinţei, pentru ca ea să devină „iubire fiinţială”...

Astfel, omul este chemat de‑acum să ­guste desfătarea Împărăţiei, pentru că veşnicia, în Hristos, îşi are începutul aici, pe pământ. El ­presimte, fie şi fugitiv, prin fulgerări de foc în abisul inimii – până ce inima însăşi ia foc –, tăcerea, pacea, dulceaţa prezenţei dumnezeieşti.

Olivier Clémen

Detalii despre carte / COMANDA



Ghid de călătorie cu Hristos prin Postul Mare

 

     Pentru a pătrunde sensul Postului Mare și a trăi această călătorie transformatoare avem nevoie de un bagaj minim de informații înainte de a porni la drum. El conține câteva date referitoare la atmosfera Postului, care e diferită de cea din restul anului, câteva lucruri despre „revizia tehnică” în care avem nevoie să intrăm în timpul postului și un dicționar al Postului, care ne explică câteva noțiuni pe care le întâlnim adesea în acest parcurs spre Înviere.
Amănunte găsiți în Ghidul de călătorie cu Hristos prin Postul Mare:
https://www.agaton.ro/produs/4958/ghid-de-călătorie-cu-hristos-prin-postul-mare-–-lecturi-zilnice– - cu Natalia Corlean.



Postim pentru Hristos - Arhimandrit Vasilios Bacoianis (CARTE)
 

Prezentare Postim pentru Hristos:

Corabia, zice Sfântul Vasile cel Mare, când transportă o încărcătură potrivită, străbate marea ușor chiar și pe timp de furtună, însă când duce o încărcătură mai grea, la orice vânt, cât de mic, se poate scufunda.
La fel este și cu trupul nostru. Atunci când mănâncă moderat, nu se îmbolnăvește ușor și, chiar de trece printr‑o răceală, se vindecă repede. Dimpotrivă, atunci când mănâncă mult, este foarte vulnerabil la boli. De aceea, să mâncăm doar cât avem nevoie pentru a trăi. Mâncarea cu măsură este sănătate pentru trup, spun cuvioșii Părinți.
Cel sănătos (cu suflet bun și râvnă bună, cum spune Sfântul Paisie Aghi­o­ritul) de ce să nu ţină post cât de aspru poate de dragul Mântuitorului Iisus? „Dacă însă zici că‑L iubești pe Hristos, de ce de­zlegi la ulei miercuri și vineri? Unde se va arăta dra­gostea ta de Hristos: în mănâncă, bea, veselește‑te?”, a spus un duhov­nic aghiorit.
Postește așadar, suflete al meu, și sporește‑ți dragostea pentru Stăpânul!

 

Detalii despre carte / COMANDA



Inima în Marele Post - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare Inima în Marele Post:

Pentru ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine de obârșia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci și al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că suntem neam ales, și că Tatăl nostru este Însuși Împăratul cerurilor și al pământului.

CUPRINS

Prima saptamana
A doua saptamana
A treia saptamana
A patra saptamana
A cincea saptamana
A șasea saptamana
A șaptea saptamana
Predică la Lunea Mare
Predică la Marțea Mare
Predică la Miercurea Mare
Predică la Joia Mare
Predică la Vinerea Mare
Știi tu oare fiule?
Tâlcuirea celor șapte cuvinte de pe Cruce și sfaturile ce luminează dintru ele
Predică despre pocaintă
Rugaciune de pocăință pentru întregul popor
Îndemn către preoți
Îndemn către popor
Detalii despre carte / COMANDA


Buna Vestire - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Buna Vestire:

Sărbătoarea Bunei Vestiri este sărbătoarea smereniei. Această sărbătoare totdeauna cade în Postul Mare - vreme de pocăinţă şi de smerenie pentru toată suflarea creştinească. dar sărbătoarea ne pune înaine negrăita şi adânca smerenie dumnezeiască...
Nu era alt leac pentru tămăduirea boalei celei din mândrie decât smerenia şi nici o putere omenească nu era în stare să izbească neamul omenesc din acea cumplită cădere. De aceea, la plinirea vremii, însuşi Fiul lui Dumnezeu se smereşte, ia chip de rob, ca pe cei robiţi să-i îndumnezeiască. Şi pentru că prin femeie - strămoaşa Eva - venise căderea, se cuvenea ca tot pe această cale, prin femeie, să fie plătită datoria. Şi aşa, smerindu-Se, Domnul a ales din toate neamurile o fecioară smerită dintr-un smerit orăşel, Nazaretul Iudeii, pe Fecioara Maria.

Părintele Petroniu Tănase

CUPRINS

Sofian Boghiu
Ion Buga
Macarie Dragoi
Vasile Gordon
Cleopa Ilie
Serafim Man
Teofil Paraian
Boris Raduleanu
Stefan Slevoaca
Petroniu Tanase
Vasile Vasilache
Detalii despre carte / COMANDA


Carte de rugăciuni ce se citesc înaintea icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului - *** (CARTE)
 

Prezentare Carte de rugăciuni ce se citesc înaintea icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului:

„Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia din casa cărora nu lipseşte icoana Maicii Domnului şi au candelă la icoana ei, şi citesc în fiecare zi măcar un acatist sau un paraclis al Maicii Domnului. Căci printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.”
Arhimandrit Cleopa Ilie

„Ce să fie Maica Domnului pentru noi? ­Nădejde, încă o nădejde! De ce? Pentru că avem ajutorul Maicii Domnului. Și dacă știm de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperământul Maicii Domnului, de mijlocirea Maicii Domnului și de rugăciunile Maicii Domnului avem un plus de nădejde. Maica Domnului este nădejde: «Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub sfânt acoperământul tău».”

Arhimandrit Teofil Părăian

CUPRINS

Cuvant de invatatura al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Damaschin, despre inchinarea la sfintele icoane
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Pantanassa"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Prodromita"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Portarita" din Iviron
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Indrumatoarea" de la Xenofont
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Paramythia"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Cucuzelita"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului de la Manastirea Neamt
Rugaciune inaintea icoanei "Maica Domnului cu Pruncul" de la Manastirea Putna
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Grabnic ascultatoarea"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Aflarea celor pierduti"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Bucuria tuturor celor necajiti"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Izbavitoarea"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Potoleste intristarile noastre"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Cauta la smerenie"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului de la Bacikovo
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului de la Kazan
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului Poceaev
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Potirul nesecat"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "a Semnului"
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului din Tihvin
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului din Vladimir
Rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului "Ierusalymitissa"
 
Detalii despre carte / COMANDA


Părintele Ioan Iovan în oglinzi paralele - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Părintele Ioan Iovan în oglinzi paralele:

Cartea de faţă reprezintă un portret "în oglinzi paralele" al unuia dintre marii duhovnici şi mărturisitori români ai secolului XX, părintele Ioan Iovan (1922-2008), duhovnicul vechii obşti a Vladimireştilor, cel ce a supravieţuit prigoanelor comuniste şi a trecut apoteotic la cele veşnice în vatra mănăstirească de la Recea. Cei trei autori - Marius Vasileanu (antropolog), George Enache (istoric) şi Ion Marian Croitoru (teolog) - lămuresc, pe baza unei documentaţii exhaustive, controversele legate de viaţa şi lucrarea părintelui Ioan, a cărui figură pătericală ne provoacă, parcă mai vie ca oricând, la "lupta cea bună" cu noi înşine şi cu veacul, în duhul dreptcredinciosşi dreptmăritor al "iubirii care nu se trece".

Răzvan Bucuroiu

Detalii despre carte / COMANDA



Ce trebuie să ştii înainte de căsătorie - Elena Morozova (CARTE)
 

Prezentare Ce trebuie să ştii înainte de căsătorie:

Istoria familiei începe din momentul când cei doi soţi fac cunoștință. Adesea, reuşita lor depinde de succesul sau eșecul perioadei inițiale. Și, într‑adevăr, nu există, probabil, un lucru mai important și mai responsabil în viață decât alegerea persoanei cu care vom trăi și decizia de a te căsători cu ea. Acesta implică întotdeauna un risc, deoarece este dificil să se prevadă cum va fi soțul (soția) în viitor.

Pentru a nu greşi, trebuie să fim atenţi la unele puncte fundamentale chiar înainte de căsătorie. Adesea, se întâmplă ca obiceiurile neplăcute ale alesului (alesei) să fie luate drept „fleacuri” pe care le vei putea gestiona cu uşurinţă după căsătorie. Totuşi, aşa cum se dovedește mai târziu, aceste planuri „luminoase” devin mai pesimiste după căsătorie, pentru că a‑l schimba pe celălalt este dificil, aproape imposibil. Şi ce vom face atunci? Cum să nu eșuăm?
Ce este important să ştii înainte de căsătorie? Despre aceasta se vorbește în cartea de față. Vom analiza în ea cum se petrece întâlnirea hotărâtoare dintre bărbat şi femeie, care se finalizează prin căsătorie, şi cum aceasta poartă adesea masca iubirii adevărate; de ce iubirea adevărată nu se naşte imediat; la ce trebuie să fim atenţi înainte de căsătorie… Aceste momente – și multe altele – sunt abordate în paginile care așteaptă să le citiți.

Elena Morozova

Detalii despre carte / COMANDA



Cuvînt pentru pocăinţă - Sfantul Nicodim Aghioritul (CARTE)
 

Prezentare Cuvînt pentru pocăinţă:

 

Ediție îngrijită de Filotheu monahul

Pocăinţa este, zice Sfîntul Ioan Gură de Aur, doctorie care desfiinţează păcatul, dar ceresc, putere minunată, care biruieşte prin har rînduiala legilor: pentru aceasta, pe curvar nu îl leapădă, pe preacurvar nu îl alungă, beţivului nu îi întoarce spatele, de idolatru nu se îngreţoşează, pe ocărîtor nu îl goneşte, pe hulitor nu îl depărtează, nici pe lăudăros, ci pe toţi îi schimbă. Şi cine ar putea vorbi mai bine despre acest leac mîntuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor decît Cuviosul Nicodim, care a împodobit Biserica şi cu obiceiurile, şi cu scrierile sale cele mult învăţate şi înfrumuseţate, ca un preacunoscător al dogmelor şi canoanelor şi a toată învăţătura bisericească, cea mîntuitoare şi în viaţa de veci călăuzitoare?
Din această mică scriere, cititorule, mare folos vei avea de vei citi cu luare-aminte cele cuprinse într-însa, că poruncă a lui Hristos Însuşi este po­că­inţa şi toţi cetăţenii Raiului nu altfel decît cu po­căinţa s-au mîntuit, prin schimbarea minţii şi mutarea cugetului de la cele degrab pieritoare la cele dăinuitoare întru veşnică fericire.

CUPRINS

Inainte cuvintare
Partea intai
A doua parte: Care pagube isi pricinuiesc mantuirii lor aceia ce pacatuiesc cu nadejdea ca au a se marturisi si a se pocai
A treia parte: Pentru vindecarea a celor ce pacatuiesc cu nadejde ca au a se marturisi si a se pocai
Detalii despre carte / COMANDA


Manual de greacă biblică - Constantin Georgescu (CARTE)
 

Prezentare Manual de greacă biblică:

Editia  a 2-a.

Include exercitii de gramatica greaca, dar si de traducere din Septuaginta si din Noul Testament.

Aceasta carte a fost scrisa pentru si cu gandul la tine, care iubesti adevarul, pretuiesti libertatea si vrei sa fii cat mai aproape de Cuvantul lui Dumnezeu.

Nimic din cuprinsul ei nu are alt scop decat cel de a te ajuta in drumul tau spre cunoastere si credinta. Or, daca vrei sa apuci pe acest drum sau deja te afli pe el, limba greaca nu poate fi ignorata, pentru ca ea este idiomul in care au fost traduse pentru prima oara Scripturile Vechiului Testament si scrise cartile Noului Testament, limba in care crestinismul a fost modelat si cu ajutorul careia a devenit o religie universala.

Cea mai tradusa carte din lume te asteapta sa o citesti in original.

Prezentul Manual de Greaca Biblica:

• nu presupune cunostinte anterioare de limba greaca; informatiile sunt prezentate de la simplu la complex, in mod intuitiv si atragator, de la alfabet si pana la particularitatile textului biblic;

• foloseste un limbaj accesibil si concis, explicand – fara sa evite – termenii specializati;

• divizat in 28 de capitole, poate fi folosit atat ca suport de curs, sub indrumarea unui profesor, cat si in studiul individual;

• combina intr-un singur volum avantajele unei gramatici descriptive, ale unei metode traditionale si ale instrumentelor auxiliare pentru invatarea lexicului grec;

• te ajuta sa retii cele mai frecvente cuvinte ale Noului Testament (91,99% din totalul ocurentelor);

• cuprinde numeroase tabele si anexe, proiectate pentru acces rapid si practic, plus o bibliografie moderna de referinta;

• beneficiaza de progresele obtinute prin elaborarea noului Dictionar Grec-Roman (DGR), alaturi de care poate fi utilizat cu usurinta si folos.

CUPRINS

Alfabet, ortografie si punctuatie
Categorii ale numelui. Articolul
Substantive de declinarea I
Substantive de declinarea a II-a
Adjective de declinarea I si a II-a
Pronumele personal, reflexiv si reciproc
Pronumele demonstrativ, relativ interogativ si indefinit
Verbul. Notiuni generale
Indicativul prezent activ
Indicativul prezent mediu si pasiv
Adverbe, prepozitii si conjunctii
Numeralul
Indicativul viitor activ si mediu
Imperfectul
Substantive de declinarea a III-a (teme in ocusiva)
Substantive de declinarea a III-a (teme in sonata, siflata si vocala)
Adjective de declinarea a III-a. Comparatia adjectivelor
Aoristul indicativ activ si mediu (aoristul I)
Aoristul indicativ activ si mediu (aoristul II)
Aoristul si viitorul indicativ pasiv
Perfectul
Participiul prezent (progresiv)
Participiul aorist (punctual) si perfect (finit)
Conjunctivul
Infinitivul
Imperativul
Verbele in diateza activa
Verbele in diatezele medie si pasiva
Detalii despre carte / COMANDA


Cum să luptăm cu diavolul - Cuviosul Paisie Aghioritul (CARTE)
 

Prezentare Cum să luptăm cu diavolul:

Făcătorul de bine se bucură, fiindcă e răsplătit cu mângâiere dumnezeiască. Făcătorul de rău suferă și face din raiul pământesc iad. Ai iubire, bunătate? Ești înger și, oriunde te‑ai duce sau ai sta, porți cu tine Raiul. Ai patimi, răutate? Ai în tine pe diavolul și, oriunde te‑ai duce sau ai sta, porți cu tine iadul. De aici începem să trăim în Rai sau în iad.

Sfântul Paisie Aghioritul

Cine e necuratul și care sunt meșteșugirile și uneltirile sale?
Cum îl ajutăm cu patimile noastre și luăm parte la nimicirea noastră?
Cum îl înfruntăm pe duhul necurat dinăuntrul nostru?
Cum l‑au înfruntat alți sfinți nevoitori?
Cum l‑a înfruntat însuși Cuviosul?
Nădăjduim, cu rugăciunile Cuviosului Paisie, că această carte, răspunzând tuturor întrebărilor de mai sus, ne va lumina pașii și îi va pregăti pe atleții lui Hristos în lupta cea de zi cu zi „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac”, întărindu‑ne totodată credința și convingerea că „Bunul Dumnezeu nu ne‑a părăsit. Mai demult păzea lumea cu o mână, dar acum o păzește cu amândouă”.

Din cuprins:

Necuratul și lucrarea sa
Uneltirile diavolului
Patimile noastre
Înfruntarea diavolului
Vrăjitorie, Yoga și altele asemenea
Diferite pilde
Cuviosul Paisie și necuratul
Detalii despre carte / COMANDA


¤ Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
 

Prezentare ¤ Cu submarinul Delfinul la asediul Sevastopolului:

Cuprins

Ancora sus, paharul jos!  / 6
În larg, vecini cu marea, cu cerul şi cu moartea  / 27
Fugim de soare şi de lună...  / 60
Prima noapte în submarin  / 63
Jurnal la 80 de metri sub apă  / 96
Încă o noapte. Trece un barcaz  / 110
Fierbe marea la Sevastopol  / 125
Se vede pământul patriei  / 138

Detalii despre carte / COMANDA



Paradiziaca expediție vol. 1 - Alexandru Mihail Nita (CARTE)
 

Prezentare Paradiziaca expediție vol. 1:

Editia a 2-a.

Detalii despre carte / COMANDA



Paradiziaca expediție vol. 2 - Alexandru Mihail Nita (CARTE)
 

Prezentare Paradiziaca expediție vol. 2:

Editia  a 2-a.

Veți remarca modul de a intra în textura lumii printr-un mijloc catehetic nou, nu doar pentru Ortodoxia noastră: romanul ca lectio divina, lectura duhovnicească a lumii în care ne străbatem viețile. După cuvântul lui Seneca către Lucilius: Înțeleptul, în cele din urmă, privește cu atenție, în fiecare împrejurare, planul, nu finalul. Începuturile țin de puterea naostră... Urmărind un astfel de scop, identificarea planului veșniciei în trecătorul lumii, autorul nostru ne propune un exercițiu de eshatologie aplicată, de descoperire a valorii de creștere spre veșnicie a nemuririi noastre. (...) Mie, ca teolog și catehet, cartea mi-a deschis ochii asupra unui nou mod de a spune povestea lui Iisus Hristos, Personajul ascuns al Expediției paradiziace. Cu El. Spre El.

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA



Cine a făcut lumea noastră? - Anca Stanciu (CARTE)
 

Prezentare Cine a făcut lumea noastră?:

A fost odată ca niciodată... ehei, de mult, tare de mult, animalele au dorit să-și aleagă un împărat. Și, dragi copii, șopti buburuza Sara, unde nu s-a iscat o ceartă între ele! Fiecare se credea cel mai potrivit să fie împărat peste toate. Balena: „Eu sunt cea mai mare!”. Leul: „Eu sunt cel mai tare!”. Fluturele: „Eu am veșmântul cel mai ales!” Doar mioara cea înțeleaptă stătea de-o parte: „Fraților, avem nevoie de-un judecător drept peste noi! Să mergem la Păstor. Are el o carte unde stau ascunse toate tainele lumii!”. Iar Păstorul, văzându-le cum vin, înfuriate, le-a chemat în jurul său, a deschis Cartea și, cu voce blândă, le-a spus: „Aici, în Scriptură, vom afla cine a făcut lumea aceasta și pe voi. Și astfel vom înțelege cine este cu adevărat Împărat peste toate...”.

Detalii despre carte / COMANDA



Dăruiește-i viața - *** (CARTE)
 

Prezentare Dăruiește-i viața:

Detalii despre carte / COMANDA



Dragostea părintească de la Cinciş. Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre - Natalia Corlean (CARTE)
 

Prezentare Dragostea părintească de la Cinciş. Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre:

„Părintele Crăciun Opre este una dintre pietrele de temelie ale sudului Hunedoarei şi nu numai, socot ale Bisericii noastre ortodoxe, un om care a petrecut opt ani în închisorile comuniste, unul care nu şi-a trădat conştiinţa înaintea lui Dumnezeu şi înaintea neamului său.”, spune Pr. Prof. univ. Dr. Vasile Vlad. Partea întâi a volumului cuprinde viața părintelui Crăciun Opre și a doamnei preotese Anica, povestită de ei înșiși; partea a doua: mărturii ale celor care i-au cunoscut; iar partea a treia, un buchet de cuvinte memorabile. Un volum îngrijit de Natalia Corlean.

„Mutat la veşnica odihnă în Împărăţia iubirii Sfintei Treimi sau, mai bine spus, primit să slujească mai departe Sfânta Liturghie în lumea Bucuriei cereşti, Părintele Crăciun este viu şi trăieşte printre noi. Toţi o ştim şi o simţim. E acelaşi. Atent, iubitor, devotat, delicat şi plin de înţelegere, gata să ajute pe toată lumea.” (ÎPS Dr. Laurenţiu Streza,  Mitropolitul Ardealului)

„Probabil cea mai potrivită caracterizare a părintelui, după mine, este bunătatea; însă numai dacă adaug imediat, ca nuanţare, boieria şi bonomia. Părintele Crăciun deborda de un umor cuviincios şi sănătos cu care trata pe toată lumea – una dintre modalităţile preferate prin care oferea, direct şi cu discreţie totodată, înţelepciunea sa de preot de ţară, fiu de ţărani şcolit la facultate şi desăvârşit la „universitatea” superioară a detenţiei comuniste.” (Conf. Dr. Sebastian Moldovan)

„Întreaga viață a dat clar semnele sfințeniei; pentru că practic Părintele schimba lumea în jurul lui cu prezența, cu rugăciunea. Foarte multe lucruri se legau și se dezlegau fără să cerem noi în mod explicit, ci pur și simplu pentru că părintele se ruga.” (Pr. Radu Trifon)

O carte-mărturie.

În primul rând, minunata mărturie a vieții și lucrării celor doi iubiți părinți de la Cinciș: Părintele Crăciun și preoteasa Anișoara Opre.

În al doilea rând, mărturia iubirii filiale și a minunării unora dintre fiii duhovnicești hrăniți sufletește și trupește la izvorul iubirii părintești de la Cinciș.

Și, nu în ultimul rând, mărturie a celor care au fost chemați și care s-au ostenit spre a plini misiunea aducerii la lumină a acestei cărți.

Înaintea acestei lucrări-mărturie, ce vom face? Vom rămâne fără cuvinte, simțind mireasma unei taine care ne depășește? Vom plânge, văzând uriaș-smerita jertfă a celor doi părinți de la Cinciș? Ne vom hrăni sufletele cu minunatele întâmplări de viață și sfaturi înțelepte? Vom contempla chipuri de icoane dragi și dorite? Vom simți iubire și imboldul de a ne depăși propria condiție? Speranță?

Da, toate acestea, și mai mult decât atât!

O carte-mărturie. O carte cu deschidere spre veșnicie. O carte pentru toți.

 

CUPRINS

Cuvânt înainte ǀ 5

Repere biografice ǀ 7

Viața, povestită de ei înșiși

Copilăria ǀ 13

Şcoala ǀ 18

Facultatea / Mănăstirea Prislop și repartiția ǀ 22

Arestarea și viața în închisoare ǀ 29

        După 8 ani în temnițele comuniste ǀ 40

Eliberarea și reluarea facultății / Serviciul în Combinat și mutarea la Spital ǀ 47

Căsătoria ǀ 53

Binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca ǀ 57

Strămutarea – „Să nu mai guste nimeni amarul pe care l-am gustat noi” ǀ 62

Hirotonia și primii ani de preoție la Hășdău ǀ 75

Paroh la Cinciș. Ridicarea bisericii ǀ 79

Planul Părintelui Arsenie ǀ 92

Despre anii de comunism ǀ 101

Despre viața de slujire ǀ 105

Accidentul ǀ 110

Boala și plecarea Părintelui Crăciun ǀ 115

Legături dincolo de moarte ǀ 117

Văduvia. La 85 de ani, coordonatoare de șantiere ǀ 122

Așa cum i-au cunoscut

ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului: Prezent în lume, fără a fi din lume ǀ 131

PS Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei: Părintele Crăciun reușea să transmită lumină ǀ 135

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula: Avraam și Sarra de la Cinciș  ǀ 136

Pr. Prof. Dr. Vasile Vlad: Părintele Crăciun – un izvor al certitudinii și al bucuriei ǀ 138

Cuvânt la înmormântarea Maicii Preotese Anica Crăciun ǀ 154

Pr. Radu Trifon: Slujire și mărturisire  ǀ 161

Semnele sfințeniei... ǀ 169

Ctitor de suflete vii ǀ 184

Pr. Petru Marcel Suciu: Rugătorul, liturghisitorul, teologul, cuviosul ǀ 186

Pr. Dorel Ciolea: Maica preoteasă Anica, mama noastră duhovnicească. Cuvânt la înmormântare  ǀ 192

Conf. Dr. Sebastian Moldovan: Părinţii noştri, preotul Crăciun şi preoteasa Anişoara ǀ 195

Iuliana Govoreanu-Constantinescu: Un fierbinte slujitor al Domnului, cu inimă largă, plină de Iubire ǀ 2000

Mirela Dobra: Părintele era o minune și viața noastră a devenit minunată în preajma dumnealui ǀ 202

E.D.: Nu am mai întâlnit un astfel de om! ǀ 210

Petra Ioana Trifon: Paștile cu Părintele Crăciun ǀ 217

Natalia Corlean: O mamă la Cinciș ǀ 222

Alte amintiri... ǀ 225

 

„Avem nevoie de o reîncreștinare.“ Cuvinte memorabile...

Părintele Crăciun... ǀ 231

Doamna preoteasă... ǀ 235

Referințe bibliografice ǀ 249

Bibliografie generală  ǀ 251

Detalii despre carte / COMANDA



Maxime şi cugetări aghiorite - Dionisios Tambakis (CARTE)
 

Prezentare Maxime şi cugetări aghiorite:

CUPRINS

Despre Maica Domnului
Despre Sfantul Munte si Grecia
Despre dragostea lui Dumnezeu
Despre iubire, milostivire, iertare
Iubirea fata de zidire
Cugetul smerit
Rabdarea
Pocainta
Spovedania
Lacrimile
Lepadarea de sine
Asceza - monahism - traditie
Viata duhovniceasca - virtuti
Rugaciunea
Increderea in Dumnezeu
Predarea in mainile lui Dumnezeu Tatal - ascultarea
Patimi - slabiciuni
udecarea - vorbirea impotriva - stari de repulsie - ganduri
Cruce - incercari - probleme - ispite - amaraciuni
Neliniste - griji
Lumea
Tacerea
Pace - liniste - isihie
Cei adormiti
Judecata
Mantuire - viata vesnica
Casatorie - familie
Copiii
Diverse
Catre preoti

A spus un monah:
– Focul are nevoie de lemne pentru a se întreţine. Altfel, se stinge. La fel şi cu dragostea noastră faţă de Iisus Hristos. Dacă mintea şi inima ta se îndeletnicesc cu alte lucruri, şi dragostea dumnezeiască se va stinge repede. Cine altcineva s-a mai răstignit pentru noi? Doar Iisus Hristos. Pe Acesta deci să-L iubim, să ne încredem în El şi să-L urmăm.
Spunea un monah:
– Inima noastră trebuie să fie atât de largă, mai încăpătoare decât universul, încât să încapă toţi în ea, fără să-i respingă pe unii sau să facă diferenţe între cunoscuţi şi străini, între drepţi şi păcătoşi, între buni şi răi, între prieteni şi duşmani. Dacă se întâmplă totuşi aşa, atunci sufletul se fărâmiţează şi nu mai este vrednic de ceruri. Cu toate acestea, să ştim că pe oricine îl respingem şi-l socotim nefolositor şi de nicio treabă, pe acesta bunul nostru Hristos
îl primeşte întru iubirea Sa fierbinte şi de neajuns.
Nu mai avem nevoie de reevanghelizare prin cuvinte şi prin predici. Sunt o mulţime de texte şi de predici în cărţi şi pe internet. Avem însă nevoie de reevanghelizare a trăirilor. Trăirea noastră este cel mai bun apostol al lui Hristos. Trăirea vorbeşte şi atunci când cuvintele amuţesc.

Detalii despre carte / COMANDA



Grădina inimii - Sf. Imparateasa Alexandra Feodorovna (CARTE)
 

Prezentare Grădina inimii:

Fiecare inimă trebuie să fie o mică grădină, o grădină care să fie mereu curățită de buruieni și în care să crească plante și flori minunate. O grădină nu este frumoasă atât prin ea însăși, cât prin bucuria pe care o aduce celor care o văd.

Cuvintele lui Hristos sunt semințe aduse din Ceruri. Ele sunt semănate în lumea noastră și cresc acum peste tot unde este răspândit cuvântul Evangheliei ortodoxe. Viața fiecărui creștin ortodox este o mică grădină în care crește iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, blândețea, bunătatea și alte valori spirituale.

Sfânta Împărăteasă Alexandra Feodorovna

CUPRINS

Viata Sfintei Imparatese Alexandra Feodorovna
Despre casatorie si viata de familie
Cuvinte bune
Gradina inimii
Detalii despre carte / COMANDA


Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Știința mărturisitoare - Razvan Codrescu (CARTE)
 

Prezentare Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Știința mărturisitoare:

Editia a 3-a.

Ediția întâi a acestei cărți a apărut la începutul anului 2002 și a marcat încheierea ""Anului Paulescu" (2001), când s-au împlinit 70 de ani de la moareta doctorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931) și 80 de ani de la descoperirea de către el a insulinei (brevetată de Ministerul Industriei și Comerțului la 10 aprilie 1922, sub denumirea de "pancreină"), propunându-și o introducere lămuritoare și lesne accesibilă în gândirea filosofico-științică a marelui savant, dar și în complexa sa biografie.
A doua ediție, revizuită și adaugită, a marcat, în 2009, împlinirea a 140 de ani de la nașterea adevăratului descoperitor al insulinei, iar acastă a treia ediție marchează aniversarea a 150 de ani de la nașterea sa.
Volumul reprezintă o premieră, prin faptul că adună la un loc atât scrieri despre N.C. Paulescu, cât și scrieri de N.C. Paulescu, cititorul de astăzi având astfel la îndemână acele texte care acoperă integral concepția filosofico-științifică a autorului, precum și toate indicațiile necesare unei adânciri a studiului operei paulesciene, în măsura în care se va simți tentat să o întreprindă.

Răzvan Codrescu

CUPRINS

Argument editorial

Texte despre Nicolae C. Paulescu

Răzvan Codrescu: Doctorul Nicolae C. Paulescu sau știința Scio Deum esse
Dr. V. Trifu: Profesorul Paulescu
Nichifor Crainic: Nicolae Paulescu, fundatorul nationalismului crestin

Texte de Nicolae C. Paulescu

Suflet si Dumnezeu
Ideea de Dumnezeu in știință
Instinctele de nație si umanitate
Remediile patimilor sociale
Spitalul

Tablou bio-bibliografic

In loc de postfata

Detalii despre carte / COMANDA

 



Leacuri mănăstirești. Vol. 2 - Mariana Borloveanu (CARTE)
 

Prezentare Leacuri mănăstirești. Vol. 2:

- Hartie lucioasa, color.

Cartea Leacurilor mănăstirești le este de folos atât oamenilor sănătoși, dar mai ales celor bolnavi, pentru că aceștia fac cunoștință cu o terapie neagresivă, despre care în cabinetele medicale de obicei nu li se vorbește. Aceasta prezintă sistematizat principalele plante medicinale utilizate în tratamentul afecțiunilor respiratorii, cardio-respiratorii, digestive, hormonale, afecțiuni ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos, în afecțiuni dermatologice, în boli metabolice și oncologice, în afecțiuni oftalmologice sau din sfera ORL. Paleta terapeutică a cărții este întregită cu remedii antioxidante, detoxofiante, remedii naturiste pentru creșterea imunității și ținerea sub control a bolilor diabetice.

Prof Univ. Dr. Pavel Chirilă

Detalii despre carte / COMANDA



Sfaturi pentru viața de familie - Sf. Porfirie Kavsokalyvitul (CARTE)
 

Prezentare Sfaturi pentru viața de familie:

Hristos este noua viață! Lumina, viața și bucuria familiei. E totul! Să‑L iubim cu toată puterea sufletului și, când problemele cotidiene ne apasă și întristează, să ne în­drep­tăm omul cel lăuntric spre Dumnezeu și să‑L chemăm în rugăciune. Uite! Hristos ne așteaptă și, de îndată ce Îi facem cât de puțin loc în inima noastră, intră numaidecât, și atunci le avem pe toate. Vine asemenea unei raze de soare și ne încălzește.
În ce privește problemele din familie, în­semnătate are nu îndepărtarea lor cu totul – lucru, de altfel, cu neputință, ci felul în care sunt înfruntate. Cel deznădăjduit se întristează, își pierde dispoziția și puterea. Pe când cel cu nădejde înaintează (…). Dum­nezeu Se îngrijește până și de cele mai ne­în­semnate amănunte ale vieții noastre. Nu este nepăsător față de noi, nu suntem singuri în lume. Ne iubește mult, ne are în minte în fiecare clipă și ne ocrotește. Trebuie să pricepem acest lucru și să nu ne fie teamă de nimic.

Sfântul Porfirie

CUPRINS

Casatorie si viata conjugala

Perioada de sarcina
Educarea copiilor
Sfintirea parintilor
Viata de familie: Bucurie-Iubire-Smerenie-Dumnezeiasca Euharistie-Libertate-Rugaciune
Probleme de familie: Neliniste-Tulburare-Deznadejde

Iubirea

Sfintirea
Neliniste, fobii, psihastenii
Boli
Diverse
Pace, seninatate
Vointa libera
Viata vesnica
Intristare, suparare
Gandurile rele despre ceilalti
Bunatatea, bunele deprinderi
Judecata aproapelui
Pocainta, spovedanie
Problemele vietii in general
Rugaciunea
Smerenia
Harul lui Dumnezeu
Detalii despre carte / COMANDA


Părintele Constantin, pe urmele Călugăriței Laurenția, cea nebună pentru Hristos - Pr. Constantin Catana (CARTE)
 

Prezentare Părintele Constantin, pe urmele Călugăriței Laurenția, cea nebună pentru Hristos:

Aceasta este o poveste adevarata, care s-a prabusit in jurul meu, cu 49 de ani in urma, cand am fost numit ca preot slujitor la Parohia Giurgeni, unde pana la Decretul cu desfiintarea manastirilor aici s-a ostenit o ceata de calugarite, care si-au trait drama intrainarii de manastirea lor, sufocate de brutalitatea celor fara de Dumnezeu.

Cand s-a facut comunicarea ca toate trebuie sa paraseasca manastirea, Calugarita Lucretia n-a parasit manastirea si intr-o agitatie neobisnuita a spus: "Voi muri si de aici nu plec!" Si n-a plecat! Socotita a fi nebuna a ramas sub observatie pana la vremea cand s-a mutat la cer.

Pr. Stavrofor Constantin Catana

Detalii despre carte / COMANDA



Ispita libertății. Memorii - Constantin Virgil Gheorghiu (CARTE)
 

Prezentare Ispita libertății. Memorii:

„E întotdeauna o nesăbuință să afirmi că un om a fost fericit în viață mai înainte de a-și fi sfârșit zilele. Căci nenorocirea poate să se abată asupra lui în fiecare clipă. El riscă să devină nefericit în orice zi, până la ultima lui suflare.”

Constantin Virgil Gheorghiu

Pe 23 august 1944, Virgil Gheorghiu, pe atunci atașat cultural la Zagreb, și soția sa află de capitularea României în fața trupelor sovietice. Patru ani mai târziu, ei trec granița franceză.
Ispita libertății e povestea pasionantă a drumului lor prin Europa de după război. Apatrizi, străbat în mijlocul valului de refugiați Croația, Austria și Germania, întâmpinând primejdii fără seamăn, și, în situațiile cele mai grave, știu întotdeauna să sesizeze absurditatea și rizibilul Istoriei.
Lecție de omenie și rezistență, cronică poetică, odiseea lui Virgil Gheorghiu ne amintește cu umor că libertatea e neprețuită.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3500 de titluri),
icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton

 

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Martie-2019.doc