Întâmpinarea Domnului

Editura Agaton Febuarie 2019
Sumar:
- Să renaștem. Taina spiritualității românești - Niascharian
- Revoltător - luarea vieții nevinovate prin avort a devenit o normă de cultură acceptabilă
- Știri externe - februarie 2019 (EXT)
- Știri interne - februarie 2019 (RO)
- Acțiuni concrete ale președintelui Donald Trump pentru apărarea Creștinismului în lume
- O nouă dilemă pentru creștinii ortodocși - obligativitatea buletinelor biometrice cu cip
- Poziția oficială a Sfântului Sinod al BOR privind autocefalia Bisericii din Ucraina
- Corabia lui Noe, prima cetate a lumii
- Zeloţii antiecumenişti au devenit un fel de terorişti în Biserica noastră
- Spre cel de-al Optulea Sinod Ecumenic - scrisoare din 1976
- Depravarea ucide omul ca personalitate (III) - Bucuria victoriei
- Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!
- Preoți și preotese din Țara Făgărașului, jertfe vii pe altarul Marii Uniri de la 1918
- Sfinții Trei Ierarhi (Video)
- Centenarul Părintele Justin Pârvu - un mărturisitor al credinţei în vremuri de prigoană şi un luminător de suflete în timp de libertate
- Descoperirea cerească arătată în vis Sfântului Ioan de Kronstadt de Sfântul Serafim de Sarov
- Acatistul și Canonul Întâmpinării Domnului - 2 februarie
- Educația azi, între analfabetismul funcţional, individualism și consumerism
- Implozia familiei creștine - meditație
- Om şi valori: Familie, iubire, relaţie
- Fiecare zi în familie, un timp de îndrăgostire
- Elogiul satului românesc
- An omagial - Satul românesc (II)
- Calm, despre ultimul Referendum. Ce au de învățat creștinii!
- Bioethica militans (III). Profesiune medicală şi conştiinţă creştină
- Fără Dumnezeu nu există nici o vindecare
- Poezii
- Un secret bine ascuns: Transplantul embrionar salvează de la avortul indus copiii extrauterini
- Adevăruri incomode despre vaccinuri și medicamente în general
- Voinţă şi autocontrol - dai voinţă, iei putere
- Premiera Acești români fantastici - Dan Puric
- Planul ambiţios pentru a sprijini aşezămintele de la Valea Plopului: filmul SCRUM
- Scrie-le din nou parlamentarilor că refuzi parteneriatul civil!
- Cum să citim și să interpretăm Epistolele Sfântului Pavel - Patrick Gray (CARTE)
- Fiecare om este născut pentru Cer - Sfantul Inochentie al Penzei (CARTE)
- Boala, încercare dumnezeiască - dr. Dmitri Avdeev (CARTE)
- Îndemn la simplitate - Ernest Bernea (CARTE)
- Părinţii din Muntele Athos despre rugăciune - *** (CARTE)



Tema lunii
Să renaștem. Taina spiritualității românești - Niascharian

 

    Primul documentar al trilogiei '"Niascharian", film dedicat celei mai vechi scrieri din lume si continuitatii sale ca si scriere sacra pe parcursul a cca. 8 milenii in teritoriul actual al Romaniei. "Niascharian - Sa Renastem" prezinta artefacte in premiera, unele la prima filmare, cum sunt Amuletele de la Tartaria, Tablitele din plumb din Tezaurul de la Sinaia, Codex Rohonczi, Biblia lui Wulfilla, Gresia de la Cosauti etc.

A doua parte a trilogiei documentare Niascharian, filmul de lung metraj Niascharian-Taina, dezvaluie o parte din secretele spiritualitatii multimilenare si a continuitatii populatiei sedentare, agricol-pastorale, pe teritoriul actual al Romaniei. Un proiect in care s-au implicat personalitati stiintifice la nivel international, ridica voalul initierilor, a ritualurilor secrete si al adevarurilor stiintifice, descoperind si prezentand, atat cat se poate, taina spiritualitatii romanesti. Proiectul Niascharian ramane fidel conceptului fundamental pe care s-a format echipa multidisciplinara: ii credem pe cei care cauta adevarul si nu pe cei ce se lauda ca-l detin.

 

 

 




ACTUALITATEA religioasă
Revoltător - luarea vieții nevinovate prin avort a devenit o normă de cultură acceptabilă
 

„Recunoscând că există cazuri medicale rare, dar grave, în care mama și copilul pot necesita acțiuni extraordinare, Adunarea Episcopilor este profund îngrijorată că luarea vieții nevinovate prin avort a devenit o normă de cultură acceptabilă”.

Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Statele Unite ale Americii a publicat joi o declarație în care își exprimă îngrijorarea față de avort afirmând „sfințenia vieții bazată pe convingerea fermă că viața începe din momentul concepției”.

Adunarea care este compusă din toți ierarhii ortodocși canonici aflați pe teritoriul Statelor Unite „rămâne fermă în convingerea sa că orice intervenție în dezvoltarea vieții este o problemă serioasă” și, din acest motiv, participă în mod regulat la diferite evenimente pro viață și „emite declarații pertinente pe această temă”.

În declarație se face referire la decizia recentă a Senatului statului american New York (S.240) prin care se permite avortul în orice stadiu al sarcinii, până la momentul nașterii.

Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Statele Unite ale Americii „denunță categoric aceste evoluții adverse care permit avortul, sub anumite circumstanțe nejustificabile, chiar și în trimestrul al treilea al existenței.”

Adunarea Episcopilor Ortodocși reamintește pe această cale tuturor credincioșilor că „Hristos este o rază de speranță în această lume plină de provocări”.

În acest sens, „Biserica este întotdeauna pregătită și dispusă să sprijine femeile care iau în considerare avortul să găsească modalități alternative de atenuare a oricărei poveri fizice sau spirituale”.

„Biserica este mereu o mamă care iubește, înțelege, hrănește, se roagă și protejează orice viață umană”, se menționează în comunicatul episcopilor din SUA.

Mesajul episcopilor ortodocși din SUA a fost cauzat de recenta decizie a Statului New York de a legaliza avortul până în ultima săptămână de sarcină, după cum informează site-ul Știri pentru Viață:

„Senatul Statului New York, alcătuit din majoritatea democrați, a votat legea care permite avortul până la naștere, chiar și în luna a 9-a. Au aprins și beculețe pe turnurile din oraș „ca să sărbătorească”. Pe de o parte vin studiile de la Oxford University sau de la alte mari universități din lume care arată că de la 16 zile de la concepție începe să bată inima copilului, vin exemple care arată că sunt copii care se nasc prematur și la 5 luni (chiar din SUA) și care trăiesc și azi fericiți, iar pe de altă parte vine lumea politicii și spune că poți să-l avortezi oricând vrei, chiar dacă respectivul copil este pe deplin format. În Constituția SUA se garantează multe lucruri, dintre care primele fiind dreptul la viață și libertatea de exprimare. Dar dacă amintești celor din Senat aceste lucruri, e posibil să-ți iei și amendă pentru „hate-speech”, plus alte pedepse. Nu știu cum vor vedea peste câteva zeci/sute de ani oamenii deciziile acestea. Probabil la fel cum vedem și noi astăzi „operele” săvârșite de Hitler, Stalin. Poate se vor scrie multe cărți și se vor ține multe simpozioane pe acest subiect, dar viața cine o mai poate reda acelor oameni sau viața acestor copii în cauză?”

Epidemia de discriminare împotriva femeilor însărcinate la locul de muncă

Același site semnalează și presiunea extraordinară pe care multinaționalele o pun asupra femeilor, de a avorta sau de a evita o sarcina:

În timp ce avortul este prezentat ca un drept al femeii, marile corporații îl transformă într-o obligație pentru angajate. Nu numai femeile care nu au loc de muncă trec printr-o criză de sarcină, ci și, paradoxal, cele care au joburi la marile companii multinaționale. Iar aceasta nu se întâmplă (numai) în România, ci și în SUA. Pe 15 iunie 2018, cotidianul de orientare liberală (adică pro-avort, printre altele) New York Times a publicat un articol care dezvăluie discriminarea la care sunt supuse la locul de muncă femeile americane însărcinate. Materialul se intitulează „Epidemia de discriminare împotriva femeilor însărcinate la locul de muncă” și se bazează pe studierea statisticilor publice și a arhivelor tribunalelor, dar și pe zeci de interviuri cu femei.

Companiile cu cel mai prost tratament acordat femeilor însărcinate, evidențiat de cele mai multe reclamații și procese înregistrate, sunt Walmart, Merck, AT&T, Whole Foods, 21st Century Fox, KPMG, Novartis și firma de avocatură Morrison & Foerster, care toate afirmă pe website-urile lor că sprijină emanciparea femeii. Din păcate, se pare că nu percep maternitatea ca un element de emancipare a femeii. Articolul prezintă câteva cazuri de femei care au avut probleme la muncă după ce au rămas însărcinate. Una dintre ele chiar a fost presată să avorteze:

Peggy Young a rămas gravidă în 2006, când era șofer pe mașina companiei de curierat UPS. Îndatoririle sale la locul de muncă includeau și ridicarea coletelor grele, lucru pe care medicul ginecolog îi spusese să nu-l facă. Pentru  că angajatorul a refuzat să-i aloce un post de lucru cu îndatoriri mai ușoare, ea și-a luat concediu maternal fără plată, deoarece nu avea asigurare medicală. După ce și-a dat angajatorul în judecată, Curtea Supremă de Justiție din SUA i-a dat dreptate femeii în 2015.

Când a aflat că este însărcinată, șeful i-a spus Christinei Macarelli, agent de vânzări la compania de produse medicale Novartis, că femeile în situația ei (necăsătorite) ar trebui să se gândească la avort. Iar după concediul de maternitate i s-a spus să nu mai încerce să obțină o promoție, „din cauza circumstanțelor nefericite de acasă” – se refereau astfel la fiul ei, Anthony.

Zilnic, Otisha Woolbright introducea tăvi cu pui care cântăreau peste 20 de kilograme în cuptoarele industriale de la departamentul de mâncare gătită al unui supermarket din lanțul Walmart în Jacksonville, Florida. În 2013, când era însărcinată în trei luni, a avut hemoragie, iar medicii i-au spus să nu mai ridice greutăți. Când i-a cerut managerului ei, tot o femeie, să i se dea de făcut ceva mai ușor, aceasta i-a replicat că o văzuse pe actrița Demi Moore făcând acrobații la televizor când era însărcinată. Contactată de ziar, Demi Moore a declarat că în emisiunea respectivă fusese o dublură cea care făcuse cascadoria. „Trebuie să fie extrem de ignorant și necunoscător în ceea ce privește sarcina sau pur și simplu total nepăsător și nesimțit ca să te folosește de un moment de divertisment cu scopul de a presa o femei gravidă să facă ceva care pune în primejdie viața copilului ei”, a scris vedeta într-un email către redacție.

Când a rămas gravidă, Rachel Mountis era premiată ca agent de vânzări fruntaș la Merck. A fost concediată cu trei săptămâni înainte să nască.

După ce a rămas însărcinată, Erin Murphy, agent de bursă la Glencore, acum mama a trei copii, a început să fie discreditată la locul de muncă. Când era însărcinată în opt luni, șeful i-a spus: „Ești în vârstă și tot faci copii, așa că nu ai unde să mai avansezi”. Când se întorcea din concediul maternal, era trimisă să-și pompeze laptele din sâni într-o debara înghesuită și plină de coșuri de gunoi. Ea a reclamat compania la Comisia pentru Șanse Egale de Muncă.

 



Știri externe - februarie 2019 (EXT)
 

GRECIA: Mitropolit condamnat la 7 luni de închisoare pentru o predică despre păcatul homosexualității

Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita din cadrul Bisericii Ortodoxe a Greciei a fost condamnat la 7 luni de închisoare cu suspendare, cu 3 ani termen de încercare, pentru incitare la ură față de homosexuali și abuz în serviciu. Sentința a fost dată pe 28 ianuarie de Curtea de apel din Aigio. În martie anul trecut Mitropolitul Ambrozie fusese achitat în primă instanță, însă procurorii au făcut recurs. Înaltul prelat a fost acuzat pentru instigare la ură în urma unei postări de pe blogul personal din 2015 în care vorbea de păcatul homosexualității. În articol, Mitropolitul condamna relațiile sexuale între persoanele de același sex și făcea un apel la credincioși să se opună acestora, numind homosexualitatea „o abatere de la legile naturii”. Postarea a venit în contextul în care parlamentul grec tocmai votase în favoarea parteneriatului civil pentru persoanele de același sex:

„Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, și nu o anomalie a naturii. Voi lupta contra celor care sunt împotriva lui Dumnezeu. Homosexualii sunt frații și surorile noastre, dar nu sunt copiii lui Dumnezeu”, scria Mitropolitul Ambrozie pe blog. Sunetul de doliu al clopotelor bisericilor din întreaga Grecie s-a auzit în semn de protest după pronunțarea sentinței: „Este cel mai important moment din viața mea, deoarece sunt persecutat pentru dragostea față de Hristos”, a declarat Mitropolitul Ambrozie la aflarea sentinței. Avocații săi vor ataca decizia la Curtea Supremă. – Știri pentru Viață 

BULGARIA: Biserica Ortodoxă Bulgară susține interzicerea avortului și a educației sexuale în școli

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a făcut un apel la reconsiderarea Strategiei Naționale pentru protecția copilului 2019-2030, militând pentru interzicerea întreruperilor de sarcină și a educației sexuale în școlile de stat. Strategia națională care succedă versiunea 2008-2018 a fost publicată pe site-ul guvernului bulgar în luna ianuarie pentru dezbatere publică, iar ultimele comentarii au putut fi trimise până în data de 8 februarie. Biserica Bulgară a făcut publice propriile comentarii pe site-ul Patriarhiei. În comentariile la propunerea de Strategie Națională, Biserica Bulgară a afirmat că interzicerea întreruperilor de sarcină ar ajuta „societatea noastră și, în particular, pe copiii bulgari, să primească o nouă șansă pentru existență deplină și progres binecuvântat, iar societatea noastră să aibă o șansă să depășească criza demografică”. Biserica Ortodoxă Bulgară a solicitat, de asemenea, ca religia să devină obligatorie, întrucât „educația religioasă în grădinițe și școli educă nu numai mințile, ci și inimile celor mai mici membri ai societății noastre”. Biserica Bulgară a mai precizat că „educația de calitate pentru toți copiii nu ar fi completă fără educația religioasă obligatorie”.

În acelaşi articol publicat pe site-ul oficial, Biserica Bulgariei se opune ideii educației sexuale în școli, insistând pe faptul că „generațiile mai tinere trebuie să fie educate cu privire la valoarea dragostei adevărate și nu cu privire la sexualitate care este scoasă din contextul dragostei”. Biserica Bulgară a mai afirmat că tinerii ar trebui să fie învățați că cel mai bun contraceptiv este abstinența, iar nu „permisivitatea sexuală atunci când se utilizează contracepția înainte și în afara căsătoriei”. Biserica Ortodoxă Bulgară este cea mai mare comunitate religioasă din Bulgaria. Aproape 60% dintre bulgari declarându-se afiliaţi acestei Biserici în cel mai recent recensământ din 2011. Articolul 13 (3) din Constituția Bulgariei prevede: „Creștinismul Ortodox Răsăritean trebuie să fie considerat religia tradițională în Republica Bulgaria”. - Basilica

GRECIA: În Biserica Greciei anul 2020 va fi dedicat Sfântului Nectarie al Eghinei

Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei, reunit în şedinţă săptămâna aceasta, a declarat anul 2020 drept an omagial al Sfântului Ierarh Nectarie al Eghinei. Decizia a fost luată în contextul în care anul viitor se vor împlini 100 ani de la trecerea în veşnicie a ierarhului cunoscut ca mare izbăvitor de cancer, informează Biserica Greciei. Sfântul Nectarie a adormit în Domnul în data de 8 noiembrie 1920, după ce a îndurat un an și jumătate chinurile cumplitei boli. A fost înmormântat în mănăstirea „Sfânta Treime’” din Eghina şi a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1961, fiind pomenit în data de 9 noiembrie. Un fragment din moaştele sfântului se află la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, unde mii de pelerini vin să îi ceară ajutorul în lupta lor cu această maladie care face milioane de victime anual. Având în vedere răspândirea acestei boli şi pe teritoriul ţării noastre, Biserica Ortodoxă Română a deschis mai multe centre de îngrijiri paliative pentru persoanele adulte cu afecţiuni oncologice in stadiu terminal care nu au familie sau care nu pot fi îngrijite acasă. Cele mai cunoscute sunt centrele din Bucureşti şi Cluj, ambele ocrotite de Sfântul Ierarh Nectarie. Beneficiarilor internaţi în centrele Bisericii li se oferă următoarele servicii sociale: găzduire, îngrijire medicală de tip paliativ, consiliere spirituală şi psihologică. – Basilica 

RUSIA: Patriarhul Chiril, Mesaj către participanții la Conferința Globală a Fraternității

Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril al Moscovei și al Întregii Rusii a transmis un mesaj de salut organizatorilor, participanților și invitaților Conferinței Globale a Fraternității Umane, care a avut loc la Abu Dhabi în perioada 3-4 februarie 2019. Vă prezentăm mai jos traducerea acestui mesaj: "Dragi participanți la conferință,

Îmi exprim salutul cordial în față tuturor celor care s-au adunat în capitala Emiratelor Arabe Unite pentru a discuta despre problemele majore ale cooperării interconfesionale. Inițiativa de a organiza acest forum internațional merită sprijinită pe deplin, în condițiile în care atenția asupra factorului religios și înțelegerea importanței interacțiunii dintre reprezentanții diferitelor religii reprezintă este un semn al maturității societății. Din păcate, astăzi vedem că unii oameni fără principii folosesc adesea religia pentru a manipula conștiința publică. Recurgerea la retorica religioasă pentru a justifica terorismul sau pentru a atinge obiectivele politice este o manifestare clară a păcatului, care trebuie condamnată cu hotărâre de liderii religioși și de toți oamenii de bunăvoință. Acțiunile extremiștilor folosesc sloganuri religioase drept acoperire, iar ciocnirile intereselor geopolitice ale diferitelor țări afectează, în special, regiunea Orientului Mijlociu și Africa de Nord. În mai multe țări, minoritățile religioase și etnice au fost supuse genocidului real. Au fost cauzate daune enorme prezenței creștine acolo: sute de biserici au fost distruse și multe familii și-au pierdut casele și mijloacele de trai. Neavând nicio asigurare a unui viitor pașnic, masele de oameni își părăsesc patria. Noi, reprezentanți ai diferitelor religii, suntem chemați să ajutăm populația suferindă din Siria, Irak și alte țări afectate de război și, astfel, să demonstrăm angajamentul nostru față de idealurile morale ale iubirii, păcii, fraternității și milei. Doresc discuții fructuoase și întâlniri frățești benefice tuturor participanților la conferință. + Kiril PATRIARHUL MOSCOVEI ȘI AL ÎNTREGII RUSII - Lonews

TURCIA: Lipsa apei potabile și migrația forțată

Adresându-se participanților la Summitul economic eurasiatic din Istanbul joi, 7 februarie, Patriarhul Constantinopolului, cunoscut pentru desele sale intervenții în domeniul problemelor de mediu, a atras atenția că lipsa apei potabile „este frecvent invocată ca un motiv major și o cauză a migrației forțate și a evacuării populațiilor din Orientul Mijlociu și Africa de Nord”. În mesajul său, Patriarhul Bartolomeu a pledat pentru dreptul tuturor de a avea acces la resursele naturale ale planetei, care dacă este refuzat va duce în mod inevitabil și escaladat la „provocări severe și conflicte grave”. „Accesul la apă curată este un drept fundamental, inviolabil și nenegociabil al omului”, a spus Patriarhul, completând: „Apa nu aparține și nu poate aparține unei persoane sau unui popor, ci ea aparține întregii lumi pentru totdeauna”, a adăugat Sanctitatea Sa făcând referire la cei peste două miliarde de oameni care „sunt obligați în mod tragic să trăiască fără apă suficientă și adecvată pentru uz casnic sau personal”. Summitul Economic Eurasiatic. Pentru două zile, Istanbulul a fost gazda celui de-al 22-lea Summit economic eurasiatic organizat de Fundația Marmara, la care au participat aproximativ 300 de persoane din peste 30 de state ale lumii. Sesiunile summitului au inclus discursuri pe diferite teme precum dezvoltarea tehnologiei și viitorul omenirii, noile dimensiuni ale globalizării, dimensiunile religioase ale apei și relația dintre apă și migrație. Fundația pentru cercetare strategică și socială Marmara Group a organizat Summitul Economic Eurasian de 22 de ani ca un proiect de susținere a păcii și dialogului. – Basilica

FRANȚA: Profanarea simbolurilor creștine s-a extins alarmant

Fenomenul care se extinde ca focul în Franța: Biserici profanate, simboluri relgioase făcute țăndări, incendieri, cruci desenate pe pereți cu excremente la Dijon, Houilles, Lavaur, Nîmes.  În doar o săptămână, cel puțin patru biserici au fost profanate în Franța. Un fenomen care s-a extins atât de mult încât, duminică, părintele Grosjean, un preot foarte apreciat în această țară, a denunțat public valul de atacuri: „Aceste violențe sunt foarte grave și vizează locuri de închinăciune, o oază de pace pentru toți, creștinii fiind loviți în religia lor”, a spus preotul, citat de Le  Figaro. Potrivit unei estimări a Ministerului de Interne, în 2017, în Franța au avut loc 878 de fapte anti-creștine, în ușoară scădere față de cele 949 în 2016. În 2018, spune aceeași sursă, s-a înregistrat o creștere cu 13% față de anul anterior. – Activenews

VATICAN: Declarație comună sincretistă între Papa și Marele Imam al Egiptului

Papa Francisc a stârnit noi controverse chiar și în lumea catolică după ce a semnat o declarație comună cu Marele Imam al Egiptului, declarație care conține o afirmație sincretistă cu privire la existența religiilor.  Papa Francisc a semnat “Document on Human Fraternity for World Peace and Living Together,”/ “Documentul asupra fraternității umane pentru pace mondială și conviețuire” împreună cu Ahmad el-Tayeb, Marele Imam al Moscheii al-Azhar din Egipt, în cadrul unei întâlniri interreligioase din Abu Dhabi ce a avut loc pe 4 februarie. Documentul face apel la “toate persoanele care au credință în Dumnezeu și în fraternitatea umană să se unească și să lucreze împreună astfel încât să fie un exemplu pentru generațiile viitoare de a promova o cultură a respectului reciproc prin conștientizarea măreței gratii divine care face ca toate ființe umane să fie frați și surori”. Pasajul care a stârnit controversele este următorul: “Libertatea este un drept al fiecărei persoane: fiecare persoană se bucură de libertatea de credință, de gândire, de exprimare și de acțiune. Pluralismul și diversitatea religioasă, de culoare, de sex, rasă și lingvistică sunt voia lui Dumnezeu în înțelepciunea Sa, prin care El a creat ființele umane. Înțelepciunea divină este sursa din care dreptul la libertatea de credință și libertatea de a fi diferit derivă. Prin urmare, faptul că oamenii sunt forțați să adere la o anumită religie sau cultură trebuie respins, ca și impunerea unui mod cultural de viață pe care alții nu îl acceptă.”

Unii clerici catolici au încercat să explice că sensul paragrafului nu ar fi o acceptare a pluralității dăunătoare a falselor religii, ci o constatare a faptului că pluralitatea religiilor ar demonstra o dorință naturală a oamenilor de a-L căuta pe Dumnezeu. Alți comentatori, însă, au punctat că afirmația este falsă și eretică din punct de vedere catolic. “Dumnezeu îngăduie altor religii să existe; dar îngăduința nu este același lucru cu a fi voit. Dumnezeu îngăduie, de pildă, ca mulți oameni să fie uciși – dar asta nu înseamnă că vrea acest lucru”, a comentat un teolog dominican pentru siteul lifesitenews.com. Același teolog, care a dorit să rămână anonim, a arătat că și sensul cuvântului “credință” (faith) din document este problematic. Credința este virtutea de a accede la ceea ce ne-a revelat Dumnezeu prin Vechiul Testament și Apostolii Săi și, mai cu seamă, prin Fiul Său. Alte religii sunt, în acest sens, mai degrabă opinii omenești (beliefs) decât credință, a arătat sursa citată. Folosirea unui astfel de sens al termenului “credință” (faith) contravine, astfel, manierei în care termenul a fost definit în documentele doctrinare ale Bisericii Catolice de către Cardinalul și Papa Emerit Benedict Ratzinger. Papa Francisc va efectua, la sfârșitul lunii mai, o vizita “apostolică” în România. - Apărătorul.md 

PAKISTAN: Liturghia Sf. Ioan Hrisostom a fost tradusă în urdu

Textul Liturghiei Sfântului Ioan Hrisostom a fost tradus, pentru prima oară în istorie, în urdu, limba oficială a Pakistanului şi una dintre cele 22 limbi oficiale în India. Liturghia a fost tradusă din slavonă şi engleză de Pr. Paul Sushil (Patriarhia Moscovei) împreună cu soţia sa, Elisabeta, informează Orthochristian. Procesul traducerii a durat aproximativ doi ani şi a fost supervizat de un profesor de teologie, dar şi de un expert în limba Urdu. Cartea urmează să fie publicată şi apoi pusă la dispoziţia publicului. De asemenea, în limba urdu au mai fost traduse: un Catehism scris de Sf. Nicolae Velimirovici, precum şi o carte de rugăciuni. – Basilica

SUA: Sute de mii de oameni au participat la marşul pentru viaţă în Washington

Sute de mii de susţinători pro-life de pe întreg continentul american au participat vineri la Marşul pentru viaţă organizat în Washington. Dacă unele publicaţii au făcut referire doar la mii de persoane, jurnalistul Ford Fisher de la News2Share a menţionat pe Twitter faptul că la eveniment au participat între 200.000 şi 300.000 de oameni. De asemenea, Asociaţia Studenţi pentru viaţă din SUA a realizat un video de tip time laps în care este evidenţiat numărul mare de participanţi.  „Unic din prima zi” a fost tema evenimentului care anul acesta a ajus la a 46-a ediţie în SUA. Credincioşii ortodocşi au fost conduşi de Preafericitul Părinte Tihon, Arhiepiscop de Washington, şi Mitropolit al Americii şi Canadei, împreună cu alţi ierarhi şi clerici, informează OCA. „Alege dragostea, alege viaţa”, “Sunt din generaţia pro viaţă”, au fost câteva dintre sloganurile regătite pe diverse pancarte purtate de participanţii la marşul din Washington. Vicepreşedintele American Mike Pence şi soţia sa, Karen, s-au numărat printre personalităţile care au participat la marşul din 18 ianuarie. Orice copil este un dar de la Dumnezeu. Președintele Trump  a vorbit participanţilor prin intermediul unei transmisiuni live de la Casa Albă. El a spus despre marş că este o „mișcare fondată din dragoste, care se bazează pe disctincția și demnitatea fiecărei vieți umane”, conform site-ului Ştiri pentru viaţă. „Când ne uităm în ochii unui nou-născut vedem frumusețea sufletului uman și maiestuozitatea creației lui Dumnezeu. Știm că fiecare viață are valoare și merită protejată”, a spus preşedintele Americii în mesajul transmis cu acest prilej. El a reiterate că “orice copil este un dar sacru de la Dumnezeu și, așa cum spune și tema Marșului pentru viață, fiecare persoană este „unică din prima zi”. În SUA, prima ediţie a marşului a avut loc în ianuarie 1974.  Marşul pentru viaţă în România. În România și Republica Moldova anul acesta Marșul pentru Viață va fi organizat în mai multe orașe sâmbătă, 23 martie 2019. Tema Marșului pentru viață din România va fi „Unic din prima secundă”.- Basilica

Linkuri la știri:

Noi convertiri la Ortodoxie - Activenews 

Dovada istorică a misionarismului creștin în China - Lumea Credinței 

 

 

 



Știri interne - februarie 2019 (RO)
 

Prelegerile de la Conferința inaugurală IOTA sunt disponibile online

Prelegerile celor peste 250 de teologi care s-au întrunit la Iași pentru conferința inaugurală a Asociației Teologice Ortodoxe Internaționale (IOTA) în perioada 9-12 ianuarie 2019 au fost publicate în format video pe contul de YouTube al Asociației. Conferința inaugurală IOTA a avut loc la Iași cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și în parteneriat cu numeroase organizații teologice precum Şcoala Ortodoxă Teologică Greacă şi Institutul Patristic Pappas (Brookline, Massachusetts), Centrul de Studii Creştin-Ortodoxe al Universităţii Fordham (New York), Institutul Teologic Ortodox „Sf. Vladimir”, Institutul Ecumenic Huffington (Los Angeles), Academia Teologică „Sf. Ignatie” (Sodertalje, Suedia). Tema generală a conferinței a fost „Unitatea panortodoxă și sinodalitatea”, iar sesiunile de comunicare au inclus subiecte precum: statutul actual al teologiei dogmatice, teologia naturală în tradiția ortodoxă, creație și ecologie, Ortodoxia și provocarea islamului, sinodalitatea ortodoxă, ecumenicitatea ortodoxă după Creta etc. Înfiinţată în februarie 2017, Asociaţia Teologică Ortodoxă Internaţională (IOTA) îşi propune să crească potenţialul formator al tradiţiei intelectuale ortodoxe, prin crearea unui forum academic interdisciplinar, unde să fie cultivate, aprofundate şi împărtăşite rezultatele cercetării în domeniul teologiei ortodoxe de cadrele didactice, studenţii din învăţământul universitar teologic, ierarhia bisericească şi diferitele organizaţii laice. Printre vorbitorii invitați la conferința inaugurală s-au numărat personalități ale teologiei academice recunoscute pe plan internațional din România, SUA, Marea Britanie, Grecia, Germania, Rusia, Finlanda, Ucraina, Liban, Austria ș.a. - Basilica

Revista „Binele de știut” este online!

„Binele de știut” este revista lunară a Agenției de știri Basilica. Proiectul a început la finalul anului 2017 și a purtat titlul „Retrospectiva lunară Basilica” până la ediția dedicată lunii decembrie 2018. Publicația pe care o puteți parcurge acum este primul număr care apare sub titlul revista „Binele de știut”. Revista este distribuită exclusiv online și poate fi parcursă atât pe ecrane, în format pdf sau pe platforma Issuu, cât și tipărită. Fiind un rezumat al evenimentelor religioase din întreaga lume ortodoxă, revista „Binele de știut” poate fi publicată și distribuită în mod gratuit spre informare și folos duhovnicesc. Articolele din revistă reprezintă o invitație la parcurgerea conținutului integral pe site având inserate în pdf link-uri, la finalul textului.Revista „Binele de știut” apare în curând și în limba engleză sub titlul ‘The Good to Know’. Nu uita să transmiți și altora Binele de știut!- Basilica

Doi ani de la trecerea în veşnicie a pustnicului Proclu Nicău

„Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!”, este unul dintre îndemnurile pe care părintele Proclu Nicău le adresa adesea ucenicilor lui. Deşi s-a mutat la Domnul de doi ani, pustnicul din Mitocu Bălan ne-a lăsat pilda vieții sale plină de smerenie și blândețe. Părintele Proclu (Gheorghe Nicău) s-a născut în data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. El a intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria Neamț la vârsta de 12 ani. În  anul 1949 a fost trimis, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale. De acolo a fost alungat de comuniști, în urma decretului din 1959. Rădăcina smereniei din căinţă se naşte – Pr. Proclu Nicău

Cu binecuvântarea Părintelui Cleopa Ilie, Părintele Proclu s-a retras în satul natal, Mitocu Bălan, unde a viețuit într-o chilie la poalele pădurii. Părintele era cunoscut pentru smerenia și blândețea sa. Fiind căutat tot timpul de numeroși oameni pentru sfaturi duhovnicești, celor mai mulți Părintele Proclu le spunea: aţi venit la un moş prost de cap, fără carte, la păcătosul pământului! Viaţa mea e un deal şi-o vale, nimic folositor. „Cine capătă aceste două virtuți (dragostea şi semerenia), Duhul Sfânt îl învață mila, pentru că din dragoste izvorăște mila și dacă are milă de toți, adică de aproapele, nu poate greși, iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântărește pe altul. El se vede pe sine mic și păcătos”. Părintele Proclu a trecut la cele veşnice în 28 ianuarie 2017. A fost înmormântat la Sihăstria Putnei.  – Basilica 

Delegațiile CROCEU, COMECE și CEC în vizită la Patriarhia Română

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit luni, 28 ianuarie 2019, la Reședința Patriarhală, delegațiile Comitetului Reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană  (CROCEU), Comisiei Conferințelor Episcopale Romano-Catolice din Uniunea Europeană (COMECE) și Conferinței Bisericilor Europene (CEC), prezente la București în contextul preluării Președinției Consiliului Uniunii Europene (UE) de către România la 1 ianuarie 2019. Preafericirea Sa a prezentat viziunea președinției române a Consiliului UE și prioritățile acesteia, și anume convergența și siguranța Europei, înțelegerea Europei ca actor global și ca loc al valorilor comune, solidaritatea și coeziunea acesteia. Această președinție reprezintă o ocazie de a evidenția valorile creștine centrate pe demnitatea și unicitatea persoanei umane. Biserica Ortodoxă Română, cea mai mare Biserică Ortodoxă din Uniunea Europeană, sprijină cooperarea și solidaritatea europeană și participă, în virtutea Articolului 17.3 a Tratatului de la Lisabona, la dialogul cu instituțiile europene.

Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Athenagoras Peckstadt, reprezentantul CROCEU, a mulțumit Preafericirii Sale pentru primire, subliniind nevoia de a include între priorități şi problema schimbării climatice, precum și necesitatea alfabetizării religioase a tineretului european prin predarea religiei în școli. Părintele Olivier Poquillon, reprezentantul COMECE, a prezentat o reflecție a Bisericii Catolice cu privire la prioritățile președinției României asupra Consiliului Uniunii Europene. Acesta a amintit provocările cauzate de revoluția tehnologiei digitale, problemele demografice generate de fenomenul migrației, atât ca mobilitate a forței de muncă în interiorul Uniunii Europene, cât și ca imigrație externă, precum și problema fragilității instituției familiei. Părintele Heikki Huttunen a prezentat din partea CEC analiza priorităților președinției române a Consiliului Uniunii Europene subliniind valorile comune creștine, provocările legate de migraţie şi discriminare, de revoluția digitală, dar și nevoia de securitate regională şi mondială. La final, Preafericitul Părinte Patriarh a mulțumit oaspeților pentru vizită și a binecuvântat activitatea acestora desfășurată pe lângă instituțiile europene. - Biroul de presă al Patriarhiei Române

În anul 2018 s-au născut cei mai puţini copii din ultimii 50 de ani

Anul 2018 a fost anul cu cele mai puţine naşteri din ultima jumătate de secol. Îngrijorați că natalitatea scade într-un ritm alarmant, mai mulţi primari din ţară le oferă până la 2.000 de lei tinerilor care aduc pe lume un copil. Stabilitatea financiară este grija multor tineri, astfel că tot mai mulți dintre aceștia amână să devină părinți. „Vârsta la care femeile din România hotărăsc să devină mame e din ce în ce mai mare, care nu se pliază neapărat pe vârsta la care mama ar fi cea mai fertilă. Cea mai fertilă perioadă pentru mămică este între 20 şi 25 de ani”, susține Cornelia Preda, medic primar neonatolog. Scaderea populației este cauzată și de exodul conaționalilor care pleacă să lucreze în străinătate. Sursă: a1.ro

Descoperirea dintr-o ctitorie ştefaniană i-a uimit pe oamenii de ştiinţă

Parohul Bisericii Pătrăuţi din Bucovina i-a uimit pe cercetători cu descoperirea sa din incinta lăcaşului de cult, informează Observator. Timp de 15 ani de zile, Părintele Gabriel Herea a surprins modul în care razele soarelui se proiectează prin ferestrele lăcaşului de cult, ctitorit de Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare, şi a ajuns la nişte concluzii impresionante. Rezultatele studiului său au fost prezentate şi analizate recent la Institutul de Fizică Atomică din Capitală. „Soarele ajunge să apună în uşa bisericii şi să trimită lumina sa prin trei rânduri de uşi, până în sfânta masă. O asemenea proiecție există astăzi în templul de la Abu Simbel în sudul Egiptului”. „Discutăm de o proiecţie solară la solstiţiul de iarnă, de Crăciun, iar steaua pe care o parcurge acum, e steaua întrupării lui Hristos. Lumina soarelui vine pe stea. Luminează în altar şi arată grota Betleemului”, a spus preotul paroh. Părintele Gabriel Herea a demonstrat în faţa publicului rămas impresionat de descoperirea sa, format din fizicieni, chimişti şi matematicieni, că biserica a fost construită după norme complexe de geometrie şi astronomie. Scurt istoric. Biserica Pătrăuţi a făcut parte din ansamblul singurei mănăstiri de maici ctitorită de Ştefan cel Mare. Mănăstirea era destinată în special îngrijirii răniţilor din luptele purtate în preajma Cetăţii de Scaun a Sucevei. Datorită formei originale de conservare, atât arhitectural cât şi iconografic, Biserica Pătrăuţi a devenit Monument UNESCO în anul 1993, fiind cea mai veche biserică ortodoxă Monument UNESCO din România. - Basilica

Ce face Biserica pentru persoanele cu deficiențe de auz

Biserica Ortodoxă Română se îngrijește ca persoanele cu deficiențe de auz să aibă spații de rugăciune adecvate necesităților lor, dar și centre sociale în care aceștia să-și desfășoare activitățile educative, sociale și culturale. Un astfel de centru urmează să fie construit de Arhiepiscopia Bucureștilor pentru copiii deficienți de auz din Capitală. „Centrul de zi pentru copii cu deficiențe de auz” al Arhiepiscopiei Bucureștilor se află în prezent la stadiul obținerii avizelor pentru autorizația de construcție. De asemenea, centrul are în vedere şi organizarea unui after school. Inițiativa va fi de un real folos în condiţiile în care în ultimii cinci ani niciun tânăr hipoacuzic din Bucureşti sau Ilfov nu a promovat examenul de bacalaureat. În prezent, în Capitală există patru şcoli unde învață 490 de copii hipoacuzici. În prezent, Biserica „Sf. Vineri-Pajura” este lăcașul de cult în care se roagă credincioșii cu deficiențe de auz din Capitală. În Arhiepiscopia Alba Iuliei, persoanele cu deficienţe de auz şi vorbire beneficiază de un centru dedicat lor încă din anul 2008. Aşezământul funcţionează în cadrul Asociaţiei Filantropia Ortodoxă Alba Iulia, partenerii proiectului social fiind Primăria Alba Iulia şi Consiliul Judeţean Alba. Din data de 12 mai 2002 membrii comunității hipoacuzicilor din Timișoara participă în fiecare duminică și sărbătoare la slujbele oficiate în limbaj mimico-gestual la Parohia Iosefin. Comunitatea timişorenilor cu deficiențe de auz şi vorbire a fost înființată în anul 2001, cu sprijinul Parohiei Timişoara-Iosefin. În prezent, comunitatea cuprinde un număr de aproximativ 300 de persoane. Biserica cu hramurile Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și Sfântul Efrem cel Nou din Sibiu a devenit în anul 2005 lăcaşul de cult dedicat persoanelor cu deficiențe de auz din Sibiu, Făgăraș și Brașov. Acolo slujbele traduse în limbaj mimico-gestual sunt oficiate de preotul Marian Vlăduț. Paraclisul Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, al Catedralei Înălțarea Domnului din Buzău, este dedicat persoanelor cu deficiențe de auz din județul Buzău. Lăcașul de cult a fost sfinţit luni, 12 februarie 2018, de Arhiepiscopul Ciprian. În Bacău, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” este destinată persoanelor cu deficiențe de auz. Acolo slujește preotul Gabriel Radu Ichim. În cuprinsul Patriarhiei Române există mai multe centre dedicate persoanelor cu deficiențe de auz și vedere.

Programe TV în limbaj mimico-gestual. Un interes deosebit pentru persoanele deficiente de auz manifestă și Trinitas TV, Televiziunea Patriarhiei Române, prin transmiterea mai multor programe dublate în limbaj mimico-gestual. De ce este Sf. Meletie ocrotitorul persoanelor hipoacuzice. Ocrotitorul persoanelor hipoacuzice este Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, cinstit în Biserica Ortodoxă în data de 12 februarie. Sf. Meletie a devenit patronul persoanelor cu deficienţe de auz în urma faptului că la Sinodul II Ecumenic a mărturisit credinţa în Sfânta Treime prin intermediul semnelor. Când a vrut să vorbească despre Taina Preasfintei Treimi, un diacon adept al arianismului i-a acoperit gura cu mâna. Atunci, Sfântul Meletie a închipuit unitatea în ființa divină a celor trei persoane ale Sfintei Treimi împreunând cele trei degete de la mână: degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu. Același gest este utilizat astăzi de persoanele cu deficiențe de auz, în limbajul mimico-gestual, pentru a face referire la Sfânta Treime. - Basilica

Romfilatelia promovează patrimoniul românesc printr-o emisiune de mărci poştale

Romfilatelia a introdus în circulaţie recent emisiunea de mărci poștale România, un tezaur european, emisiune care promovează valorile incontestabile ale ţării noastre, care s-a remarcat atât în Europa, cât și în întreaga lume, prin bogatul său patrimoniu cultural, spiritual și știintific. Emisiunea a fost pusă în circulaţie în contextul preluării Președinţiei României la Consiliul Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2019, informează Romfilatelia. Constantin Brâncuşi. Pe timbre veţi descoperi personalitatea celui mai mare sculptor român, care a marcat secolul XX, titan al artei mondiale, Constantin Brâncuși (1876 – 1957, imagini din București, Ateneul Român, imaginea lui Henri Coandă, imagini din delta Dunării, Palatul Culturii din Iaşi și Parcul Național Retezat. – Basilica

 

Linkuri la știri

O președinție, 10 priorități - Q Magazine

Unirea principatelor Române, baza statului român modern - Ziarul Lumina

 

 



Acțiuni concrete ale președintelui Donald Trump pentru apărarea Creștinismului în lume
 

Încă din timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din SUA, Donald Trump a mărturisit Creștinismul și valorile sale pro-viață. Deși are o biografie controversată, departe de a fi un model de etică și morală, Donald Trump a surprins o lume întreagă cu discursul său creștin și cu aparițiile publice în care ținea în mână Biblia. A promis și s-a ținut de cuvânt în acest sens, că urarea creștină "Crăciun fericit!", nu va mai fi cenzurată în spațiul public american, iar urările pascale care menționează Învierea lui Hristos nu vor mai fi eliminate în favoarea unui simplu sărbători fericite.

De asemenea, când Statul american New York a adoptat decizia legalizării avortului până în ultima lună de sarcină, Donald Trump a declarat: „Nu ar putea exista un contrast mai mare între imaginea frumoasă a unei mame care își ține în brațe copilul și ceea ce a văzut națiunea noastră în ultimele zile. Parlamentarii din New York au salutat cu bucurie legea care permite unui copil să fie rupt din pântecele mamei înainte de naștere. Bebelușii aceșia trăiesc, simt și nu vor avea niciodată șansa de a împărtăși dragostea și visele lor cu ceilalți. Apoi l-am văzut pe guvernatorul Virginiei, care a declarat că va ucide copiii după naștere. Pentru a apăra demnitatea fiecărei persoane, cer Congresului să aprobe legislația care să interzică avorturile târzii ale copiiilor care pot simți durerea în pântecele mamei. Să lucrăm împreună pentru o cultură care protejează viețile nevinovate. Și să reafirmăm un adevăr fundamental – toți copiii, născuți și nenăscuți, sunt chipul sfânt al lui Dumnezeu."

Administrația Trump a emis la 22 februarie 2019 un nou regulament federal, care subliniază faptul că fondurile federale ale contribuabililor prevăzute pentru servicii de planificare familială nu pot fi folosite pentru a susține avortul în nici un fel, scrie breitbart.com. Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (HHS) a publicat noul regulament care ar putea bloca suma de aproximativ 60 milioane dolari destinată finanțării planificării familiale pentru Planned Parenthood și alți furnizori de avort. Noul regulament vizează programul federal de granturi care oferă finanțare pentru servicii de planificare familială, interzicând utilizarea fondurilor pentru a „realiza, promova sau susține avortul ca metodă de planificare familială”. Regulamentul face o linie clară de demarcație între avort și planificarea familială.

Dincolo de aceste mărturisiri personale, a căror putere de impact este dată de funcția deținută în prezent de Donald Trump, președintele american a semnat și o serie de documente oficiale, menite să apere creștinii persecutați în diverse colțuri ale lumii. Astfel, după cum mărturisește Toufic Baaklini, un american de origine libaneză și președintele Consiliului Director al organizației „În Apărarea Creștinilor”, care de mulți ani este angajat în prezervarea comunităților creștine istorice din Orientul Mijlociu, Washington și administrația Trump ar putea aduce salvarea acestei vetre de creștinism care este Orientul Mijlociu. - sursa: EVZ.ro.

În susținerea convingerii sale, Toufic Baaklini exemplifică prin concretizarea alocării a 300 de milioane de dolari din partea USAID pentru minoritățile religioase din Irak, după o evaluare făcută la fața locului de reprezentantul special Max Primorac.

Toufic Baaklini subliniază că la sfîrșitul lunii decembrie 2018 „Donald Trump a făcut istorie” semnând o lege referitoare la Irak și Siria, care le va permite pentru prima dată minorităților religioase, țintele cele mai vulnerabile ale islamismului din cele două țări, să primească ajutor direct din partea guvernului american. Legea semnată de Trump poartă numele  Syria Genocide Relief and Accountability Act (HR390) și definește drept „genocid” cele suferite de creștini sau alte minorități religioase. Legea autorizează guvernul să finanțeze organizațiile non-profit, organizațiile caritabile și ONG-urile - inclusiv grupurile bazate pe credință - care se află în Irak și Siria și sunt implicate direct în acordarea ajutoarelor umanitare creștinilor și altor minorități religioase vizate de jihadiștii ISIS.

Administrația Trump a creat și un alt precedent spectaculos, sancționând Turcia – deși aceasta este un aliat din cadrul NATO – până la eliberarea pastorului Andrew Brunson. Preşedintele SUA, Donald Trump, a cerut în mai multe rânduri eliberarea pastorului, afirmând că arestarea acestuia este o „ruşine”.  Iulie 2018 – ‘SUA ameninţă că vor impune importante sancţiuni împotriva Turciei pentru detenţia îndelungată a pastorului Andrew Brunson, un creştin formidabil, tată de familie şi o persoană magnifică’, a scris Donald Trump într-un mesaj pe Twitter, la scurt timp după ce vicepreşedintele Mike Pence ameninţase Ankara cu măsuri punitive. Cu trei luni mai târziu, în data de 12 Octombrie 2018 – Andrew Craig Brunson, pastor evanghelic în vârstă de 50 de ani, a fost eliberat din Turcia. Trebuie menționat și că în timpul administrației Obama, autoritățile nigeriene au făcut de mai multe ori apel către SUA pentru asistență în lupta împotriva acestui grup, dar au fost refuzate.

În Egipt, presiunile continue ale Congresului american l-au determinat pe președintele Abdel El-Sisi să ia măsuri importante în favoarea securității copților, mai ales prin urmărirea și pedepsirea în justiție a teroriștilor, prin reconstruirea bisericilor distruse de aceștia și prin numirea primei femei guvernator, de religie coptă, a unei provincii egiptene. Egiptul beneficiază în prezent de un ajutor american de 1,6 miliarde de dolari, în bună măsură legat de drepturile minorităților religioase.

În Liban, țară în care au ajuns două milioane de sirieni, alungați de războiul civil, problemele sunt de infrastructură, economice, ale sistemului de educație, dat fiind că copiii născuți de refugiați sunt mai numeroși decât cei libanezi. Statele Unite continuă să sprijine forțele armate libaneze și denunță în mod regulat ingerințele iraniene și ale altor puteri islamice din regiune.

State precum Siria, Irak, China, Eritreea, Arabia Saudită sau Nigeria fac parte din categoria statelor în care persecuția împotriva creștinilor a atins cote alarmante, arată un raport al fndației catolice „Aid to the Church In Need” publicat în octombrie.Statul Islamic este cunoscut pentru violențele și persecuțiile creștinilor din Siria și Irak, în timp ce în Nigeria grupul radical islamist Boko Haram a declanașat un adevărat genocid împotriva creștinilor.

Persecuțiile împotriva creștinilor au crescut puternic în 2018, informează AFP. În total, 245 de milioane de creștini – catolici, ortodocși, protestanți, baptiști, evangheliști, penticostali sunt persecutați. Numărul creștinilor uciși a crescut cu 40% între noiembrie 2017 și octombrie 2018. Indexul arată o persecuție împotriva minorităților creștine care „crește an de an”, afirmă Michel Varton, directorul ONG-ului „Porţi deschise”. Africa a devenit căminul violențelor împotriva creștinilor, cu 4.165 persoane ucise, precizează aceeași sursă. Doar în Nigeria au fost uciși 3.731 de creștini, față de 2.000 în 2017. Aceste țări se confruntă cu o dublă amenințare, cea a grupării jihadiste Boko Haram și ce a „crescătorilor Peuls, care coboară spre sud și atacă sistematic satele creștine”. Coreea de Nord figurează ca și în anii precedenți, în fruntea clasamentului anual, chiar dacă nu sunt disponibile date certe legate de numărul morților în această țară. Zeci de mii de creștini sunt închiși în lagăre de muncă forțată. Urmează Afganistan, Somalia, Libia, Pakistan, Sudan, Eritreea, Yemen, Iran, India, Siria – toate clasate în cadrul „persecuțiilor extreme” de către ONG. ONG-ul critică China care „încalcă libertatea religioasă” și unde situația s-a deteriorat puternic, numărul creștinilor deținuți în China crescând de 10 ori. Reprezentanții ONG-ului avertizează că aceste cifre sunt inferioare realității. - Sursa: Stiripentruviata 

 

 



O nouă dilemă pentru creștinii ortodocși - obligativitatea buletinelor biometrice cu cip
 

Cotidianul Ziarul Lumina al Patriarhiei Române informează, fără a emite totodată și un punct de vedere actualizat al Sfântului Sinod al BOR, următoarele: Cărţile de identitate ale românilor se vor schimba, treptat, cu carduri în format unic, european, cu standarde ridicate de siguranţă. Noile documente vor avea mărimea unui card de credit şi vor include o fotografie, două amprente digitale, o zonă de citire optică şi un steag cu codul ţării. Actualele cărţi de identitate vor fi preschimbate pe măsură ce vor expira, însă nu mai târziu de 10 ani de la aplicarea noilor norme. De asemenea, la solicitarea părinţilor, vor putea fi eliberate cărţi de identitate şi pentru minorii cu vârste mai mici de 14 ani. Statele membre pot elibera cărţi de identitate cu o perioadă de valabilitate mai lungă persoanelor cu vârsta peste 70 de ani. În cazul în care se emit cărţi de identitate pentru minori, acestea pot avea o perioadă de valabilitate mai mică de 5 ani”, precizează comunicatul MAI.

La nivelul Uniunii Europene vor fi introduse măsuri de securitate mai stricte pentru cărțile de identitate pentru a reduce fraudele, potrivit unui acord informal cu privire la un nou regulament în acest sens încheiat între reprezentanţii Preşedinţiei române a Consiliului UE şi ai Parlamentului European, informează Ministerul Afacerilor Interne (MAI). MAI informează că există deja un proiect prin care să adapteze legislaţia naţională la cerinţele europene. „Noile norme vor intra în vigoare la doi ani de la adoptare, aceasta însemnând că până la data respectivă toate documentele noi eliberate trebuie să îndeplinească noile criterii”, precizează MAI.

Cărţile de identitate existente care nu îndeplinesc cerinţele de siguranţă nu vor mai fi valabile la 10 ani de la data aplicării noilor norme sau la expirarea lor, oricare dintre acestea survine mai întâi. Cărţile de identitate eliberate cetăţenilor cu vârsta de peste 70 de ani vor rămâne valabile până la expirarea lor, cu condiţia ca acestea să îndeplinească standardele de securitate şi să aibă o zonă de citire optică. Cardurile mai puţin sigure, care nu îndeplinesc standardele minime de securitate sau nu au o zonă de citire optică, vor expira în termen de cinci ani. Din diverse motive, la nivel naţional există aproximativ 154 de mii de persoane cu domiciliul în ţară şi cu vârsta de peste 14 ani care nu au solicitat eliberarea unui act de identitate. 

Prezentăm mai jos reacția fermă a Mănăstrii Petru-Vodă, cu privire la această nouă inițiativă de a obliga cetățenii să dețină carduri de identitate electronice, fără posibilitatea de a le mai refuza, în favoarea cărților de identitate simple:

Statul român, prin actuala preşedinţie a Uniunii Europene, se pregăteşte să declare pe toţi cetăţenii europeni, nu numai pe cei români, drept infractori prezumaţi. Printr-o ciudată coincidenţă, una din primele măsuri propuse de reprezentanţii României la preşedinţia Uniunii Europene a fost introducerea de acte de identitate electronice obligatorii pentru toţi cetăţenii europeni, repetând cu lux de amănunte atât motivele, cât şi soluţiile şi propunerile practice de acum 10 ani, de când acelaşi Stat Român s-a grăbit să-şi amprenteze cetăţenii care au nevoie de paşaport. Mai mult ca sigur, ar fi continuat aceeaşi măsură şi în cazul cărţilor de identitate, dacă reacţia creştinilor ortodocşi din România nu ar fi fost atât de fermă, sub călăuzirea Părintelui Stareţ Justin Pârvu.

În toate ţările din lume, prelevarea amprentelor personale este etapa obligatorie prin care trece orice infractor dovedit căruia i se face cazier penal. Obligativitatea prelevării amprentelor pentru obţinerea unui act de identitate minimal este echivalentă cu transformarea cetăţenilor care urmează să folosească respectivul act în infractori prezumaţi. Rugăm pe toţi creştinii din această ţară şi din Uniunea Europeană care se pot implica şi opri această măsură dictatorială de control total la care bolşevicii nu au putut nici măcar să viseze, să depună toate eforturile opririi unei astfel de iniţiative, o dată pentru totdeauna. Respectarea conştiinţei şi intimităţii cetăţenilor europeni înseamnă tratarea lor ca oameni liberi şi responsabil, nu ca infractori prezumaţi. Ideea nu este decât o repetare, cuvânt cu cuvânt, de data aceasta obligatorie atât pentru cetăţenii români cât şi pentru toţi cetăţenii europeni, a iniţiativei de acum 10 ani de introducere a actelor de identitate biometrice în România, faţă de care Mănăstirea noastră şi Stareţul ei, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, au avut o poziţie de opoziţie categorică. - Mănăstirea Petru Vodă - Statul român vrea să transforme 500 de milioane de cetăţeni europeni în infractori prezumaţi

Sfântul Sinod solicită alternativă la pașapoartele biometrice

În ședința de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor pașapoarte electronice care includ date biometrice:

1. Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administrației și Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile pașapoarte electronice care includ date biometrice. (vezi anexa 1).

De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administrației și Internelor – Direcția Generală de Pașapoarte (vezi anexa 2) din care rezultă două asigurări importante:

a. A avea un pașaport este un drept și nu o obligație, pașaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spațiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecții de conștiință sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de pașaport;

b. Fiecare cetățean are dreptul de a cunoaște în mod direct conținutul datelor personale incluse în noul pașaport electronic care include date biometrice.

2. Constată că însăși opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în știință și noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare și comunicare constituie o potențială amenințare la demnitatea umană și societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii … ar putea fi folosite de către autoritățile statale, indivizi sau grupuri pentru a crește puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).

3. Întrucât unele persoane au reticențe față de pașapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituțiile Statului Român (Președinție, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea și completarea legislației în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgență (pașaport temporar) și la cazuri când, din motive de conștiință sau religioase, persoana nu dorește pașaport electronic care include date biometrice.

4. În viitor, orice inițiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată și dezbătută la nivelul centrului eparhial și al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere și hotărâre.

5. Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze și contradictorii cu privire la noile pașapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii și credincioșii să rămână statornici în credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului și al morții, să sporească în rugăciune și fapte bune, viețuind creștinește în familie, mânăstire și societate, fără a răspândi panică și îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul și ne va ajuta să săvârșim binele.Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,
Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. - Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (38-39)  


Poziția oficială a Sfântului Sinod al BOR privind autocefalia Bisericii din Ucraina
 

Cu ocazia ședinței de lucru din data de 21 februarie 2019, privitor la situația bisericească din Ucraina, Sfântul Sinod a subliniat următoarele aspecte:

1. Timp de aproape 30 de ani nu a fost rezolvată problema schismei din Ucraina și nici nu s-a făcut apel la o mediere pan-ortodoxă, așa cum s-a procedat în cazul schismei din Bulgaria.

Constatându-se acest impas în rezolvarea situației, Patriarhia Ecumenică a acordat Tomosul de autocefalie ierarhilor, clericilor și credincioșilor care se aflau în schismă cu Biserica Ortodoxă Rusă și cu întreaga Ortodoxie, însă acest tomos a fost acceptat doar de către ortodocșii ucraineni care nu se aflau în comuniune cu Patriarhia Moscovei.

Prin urmare, problema unității ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin, și pentru că aici există o mare populație de etnie rusă, care păstrează legătura directă cu Patriarhia Moscovei.

2. Privitor la această situație bisericească tensionată din Ucraina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reiterează punctul de vedere exprimat anterior în cadrul ședințelor sale din 24 mai 2018 și din 25 octombrie 2018.

S-a recomandat atunci ca Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să identifice, prin dialog, o soluție a diferendului bisericesc amintit, prin păstrarea unității de credință, respectarea libertății administrativ-pastorale a clerului şi credincioșilor din această țară (inclusiv dreptul la autocefalie) și restabilirea comuniunii euharistice.

În caz de nereușită a dialogului bilateral, este necesară convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente.

3. Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare ședință a Sfântului Sinod se va ține seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe românești, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei.

Este necesară o consultare reală a acestor ortodocși români, care sunt preocupați de păstrarea identității lor etnice şi lingvistice.

În acest sens, este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniți prin trimiterea de cărți de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română.

S-a menționat faptul că, în România, funcționează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990.

4. De asemenea, Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice o lămurire privind soluționarea problemei ierarhilor şi preoților necanonici din Occident, care au aparținut fostului „Patriarhat al Kievului”.

În urma consultărilor menționate mai sus, Sfântul Sinod va exprima poziția sa oficială privind situația Ortodoxiei din Ucraina. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Citiți și: Patriarhul Daniel a transmis mesajul că Biserica nu se teme nici de Nato, nici de Rusia - România Liberă




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Corabia lui Noe, prima cetate a lumii - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Sfânta Tradiţie şi ereziile
Zeloţii antiecumenişti au devenit un fel de terorişti în Biserica noastră - Arhim. Zaharia Zaharou
 

Cuvântul de mai jos reprezintă un răspuns al arhimandritului Zaharia Zaharou de la Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia, formulat în timpul unei conferinţe ţinută în Episcopia Devei şi Hunedoarei:

Zeloţii aceştia antiecumenişti au devenit un fel de terorişti în Biserica noastră. Zelotismul ţine de logica omenească. Dacă însă am aborda lucrurile cu rugăciune, am găsi calea cea dreaptă. Vedem adesea că este cu neputinţă să ai un dialog cu „zeloţii”, pentru că aceştia trăiesc, se mişcă şi vorbesc la un nivel foarte jos: acela al înţelegerii raţionale. Ei reprezintă o adevărată piedică în slujirea ierarhilor, nelăsându-i să-şi facă lucrarea în Biserică. Eu nu cred că vreunul dintre aceşti „zeloţi” ar fi mai înţelept sau mai îmbunătăţit duhovniceşte decât Patriarhul Daniel. Atunci când începem să criticăm asemenea oameni – precum Patriarhul sau Episcopii –, cu siguranţă ne aflăm pe o cale primejdioasă.Există un ecumenism rău, dar există şi unul bun. Vorbim despre unul rău atunci când relativizăm totul şi spunem că toţi una sunt. Ecumenismul cel bun este o adevărată artă de a-i evangheliza pe cei de altă credinţă în orice prilej întâlnit. De pildă, „zeloţii” de astăzi s-ar scandaliza să-L vadă pe Mântuitorul la fântâna lui Iacov stând de vorbă cu femeia samarineancă – care era, de fapt, o femeie desfrânată. Dar Iisus, Care cunoştea cele tainice ale inimii, a cinstit-o şi S-a smerit înaintea ei, aducându-o la o stare duhovnicească înaltă. El a văzut înlăuntrul sufletului ei căutarea cea adevărată.

Eu sunt de părere că ar trebui să avem încredere în Episcopii noştri şi, cunoscându-i pe aproape toţi Patriarhii, vă spun că sunt oameni serioşi, care nu ar trăda Biserica… Dacă suntem cu adevărat ortodocşi, nu avem a ne teme de nimic. Exprimând adevărurile Tradiţiei noastre ortodoxe – fără a intra în polemici şi contraziceri – nu facem decât să revelăm şi să arătăm celorlalţi unicitatea acestei credinţe. Am găsit un argument foarte simplist la aceşti „zeloţi” care acuză sinodul din Creta: anume că noi am atribuit termenul de „Biserică” şi romano-catolicilor şi protestanţilor – ştiut fiind că „Biserica este una singură”. Dacă însă urmărim firul istoric al sinoadelor, vom vedea că şi catolicii au fost menţionaţi (în actele sinodale rămase) tot cu numele de „Biserică”.

Noi toţi ştim că Biserica este Una şi aceasta este cea ortodoxă şi din acest motiv nu oferim Sfintele Taine nici unui non-ortodox. Oare nu este de ajuns aceasta: că noi nu dăm cele sfinte celor care nu mărturisesc adevărata credinţă? Trebuie neapărat să-i insultăm? Credeţi că Patriarhii Bartolomeu şi Daniel nu ştiu că „Biserica este Una, sfântă”? Cine ar putea şti mai bine decât ei? Aceasta este mărturia Bisericii noastre: „Biserica este Una” şi aceea este cea ortodoxă, pentru că noi nu dăm Sfintele Taine celor care nu sunt membrii ei. Trebuie însă să avem un cuvânt bun pentru toţi cei care intră în dialog cu noi.

Am să vă povestesc o întâmplare. Un părinte de neam elin – care trăia la Milano – s-a întâlnit în Sfântul Munte cu un profesor grec de Teologie, care se retrăsese în Athos. Şi l-a întrebat fostul profesor: „Ce faci, părinte, în mediul acela eretic din Milano?” Preotul a răspuns: „Noi acolo trăim şi slujim Sfânta Liturghie pentru fraţii noştri care, datorită anumitor împrejurări, au ajuns să vieţuiască în Italia.” Iar profesorul ajuns athonit a mai adăugat: „Şi ce faceţi cu ereticii aceia care vă înconjoară?” „Îi primim cu blândeţe şi le spunem câte un cuvânt bun ori de câte ori se întâmplă să-i întâlnim” – i-a răspuns părintele. „Lăsaţi-i mai bine să cadă în prăpastie şi să piară!”, a proferat fostul dascăl. După cum puteţi observa (şi) din această întâmplare, asta este mentalitatea „zeloţilor”, care, încetul cu încetul, îi duce până într-acolo încât ei înşişi se exclud din Biserică.

Marele sinod din Creta. „Zeloţii” spun că acesta nici măcar nu este un sinod. În ultimii 70 de ani, toate Bisericile ortodoxe şi-au manifestat dorinţa de a se întruni într-un sinod. Convocarea lui a avut drept scop de a dovedi lumii întregi că „Biserica este Una” şi că are un cuvânt unic – un unic răspuns la toate problemele cu care se confruntă. Acest sinod nu şi-a propus să ia în discuţie nici o problemă dogmatică fundamentală.

Nu ştiu cât de credibil sunt în afirmaţia mea, însă am luat parte la cele două sesiuni preliminare ale  inodului, în care s-au elaborat şi discutat documentele semnate de către întâistătătorii Bisericilor. Împreună cu un alt ieromonah din mânăstirea noastră, părintele Nicolae, care este rus de origine, am fost chemaţi să lucrăm în echipa de traducători. Şi am tradus acele documente din greacă în rusă, dar n-am găsit nici o chestiune de natură dogmatică în acele acte, ci toate scoteau în evidenţă aspectul filantropic al Bisericii din ziua de astăzi.

La acest sinod s-au discutat doar probleme pastorale: despre cum să se prezinte lumii de astăzi adevărul credinţei noastre, care ar trebui să fie relaţia dintre Biserică şi Stat şi cum ar trebui să se raporteze Biserica noastră la celelalte confesiuni creştine. Documentele sinodului lasă loc de diversitate în abordarea acelor probleme, diversitate ce rezidă din condiţiile de viaţă diferite în osebite părţi ale lumii.  le îngăduie o anumită flexibilitate.

De pildă, la acest sinod, Biserica Georgiană a insistat să nu se accepte căsătoriile între ortodocşi şi heterodocşi. Preşedintele de onoare al acestui sinod, Patriarhul Bartolomeu, a spus: „Dacă acest lucru este cu putinţă în Georgia, nu vă împiedică nimeni să-l păstraţi. Noi însă nu putem impune acest lucru întregii lumi ortodoxe contemporane.” Iar Arhiepiscopul Dimitrios al Americii – care are sub oblăduirea sa aproape şase milioane de credincioşi – a adăugat: „Dacă aplic acest principiu şi interzic căsătoriile cu heterodocşii, îmi voi pierde 95% dintre credincioşi! Făcând însă pogorământ, nu doar că izbutesc să-i păstrez, dar reuşesc să-i aduc în Biserică şi pe copiii care rezultă din aceste căsătorii.” Şi toţi ceilalţi întâistătători ai Bisericii Ortodoxe au fost de acord cu acest lucru.

Astfel, pot spune cu toată nevrednicia că, după părerea mea, n-am observat în toate documentele sinodului nici cel mai mic lucru care să nu fie în acord cu credinţa noastră ortodoxă. Nu vreau să continui cu argumentele întrucât nu vreau să par că îl apăr pe Părintele Patriarh Bartolomeu. În ciuda tuturor dificultăţilor, Patriarhul Bartolomeu a fost foarte fericit că s-a putut organiza acest sinod, pe care l-a condus într-un mod foarte duhovnicesc. Cred, de asemenea, că Patriarhul Daniel a avut dreptate când a propus ca asemenea întruniri sinodale să aibă loc la fiecare cinci ani. Ştiu că au fost câţiva ierarhi care s-au abţinut să semneze documentele finale ale sinodului, dar cred că în cazul lor au fost nişte motivaţii omeneşti – despre care n-aş vrea să vorbesc acum. Personal, eu n-am imţit nici cea mai mică primejdie  că aş fi trădat ca ortodox. De fapt, mai înainte de a începe sinodul, „zeloţii” au afişat panouri publicitare cu textul: „Biserica ortodoxă va fi trădată şi vândută catolicilor!” Este pentru prima dată când se întâmplă aşa ceva. Odinioară, credincioşii mai întâi aşteptau încheierea  ucrărilor sinodului  şi abia apoi îşi exprimau părerile în legătură cu hotărârile luate. Să ştiţi că  dinamica zelotismului este de aşa natură încât cei care îi cedează treptat ies afară din Biserică. Or,  fântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă să nu părăsim corabia Bisericii – chiar dacă se clatină pe valuri –, pentru că ea va ajunge la liman.” - a consemnat George Crasnean pentru Revista Lumea Credinței

Lumea este foarte tulburată din cauza Sinodului din Creta. Sunt fraţi de-ai noştri care nu mai merg la Sfânta Liturghie, nu îi mai pomenesc pe ierarhi…

Pr. Proclu: Nu trebuie să vorbim în privinţa asta. Doamne, ajută-ne! Doamne, nu ne lăsa! Trebuie doar să ne rugăm şi să ne iertăm unii pe alţii, şi scăpăm de astea. Sunt nişte duhuri care au tulburat lumea. Cât putem, să ne du­cem la duhovnic, să ne mărturisim şi să nu ne mai sfădim. Ne iertăm unii pe alţii, şi scăpăm de aceste duhuri. Trebuie să îi iertăm pe toţi şi să ne rugăm: „Doamne, ajută să ajungă toţi în Rai, cu tot cu mine!” Trebuie să ne ducem la Sfânta Liturghie şi să ne rugăm: „Doamne, ajută să ajungă toţi în Rai, toţi în Biserică!”

Noi trebuie să căutăm să nu facem rupere în Biserică. Trebuie să îi iertăm pe toţi, trebuie să ne rugăm pentru toţi: „Doamne, ajută-le să ajungă înapoi în Rai!” Asta e din cauză că noi am stat de vorbă cu gândurile, şi gândurile sunt diavolii. Cât putem, să ne rugăm: „Doamne, ajută-i să ajungă toţi în Rai, să ajungă în Biserică!”. Biserica e a lui Dumnezeu. Cât putem, să ne rugăm: „Doamne, luminează-le mintea să vină înapoi la Biserică!” Doamne, nu ne lăsa! Doamne, nu ne lăsa! Ai văzut că unii Părinţi au plecat din mănăstire, şi e foarte rău. Vai de mine! Noi trebuie să îi iertăm pe toţi şi să ne rugăm: „Doamne, ajută-le să ajungă în Biserică”. Biserica e a lui Dumnezeu, şi noi am lăsat Biserica.

„S-A ÎNTÂMPLAT CE S-A ÎNTÂMPLAT CA AM FOST LIPSIŢI DE SMERENIE”

Părinte, cum să ne comportăm cu cei care au creat tulburare în Biserică?

Pr. Proclu: Avem nevoie să iertăm, că dacă ne-a zis, şi eu am să îi zic... văleu, am picat! Doamne fereşte! Când zicem: „mi-a zis, şi am să îi zic”- vai de mine, trebuie să ne păzim de astfel de treburi! Trebuie să îi iertăm pe toţi. Judecăţile lui Dumnezeu sunt nepătrunse de mintea noastră, şi noi suntem datori a ne ruga pentru ierarhii noştri: „Doamne, ajută-le să ajungă în Rai! Doamne, nu-i lăsa! Doamne, nu ne lăsa!”. De asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat, că am fost lipsiţi de smerenie. Vorba tuturor aşa a mers: „Mi-a zis şi am să îi zic”. Dar dacă mi-a zis şi eu nu i-am mai zis, atunci s-a făcut vreme bună. Suntem oameni slabi. Cu cât ne ducem la mărturisire, scăpăm de duhuri. Trebuie să ne spovedim cât de des, trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Eu mă rog la bunul Dumnezeu: „Doamne, nu-i pedepsi! Doamne, nu ne lăsa, ajută-ne să scăpăm!” Eu mă rog pentru toţi să ajungă toţi în Rai, numai diavolii să rămână în iad, atât. Să ajungă toţi în Rai, să îi iertăm pe toţi. Şi noi trebuie să ne rugăm la bunul Dumnezeu să ne mântuiască — şi pe noi, şi pe ei. Dacă ne rugăm, bunul Dumnezeu poate schimba din rău în bine. Rugăciunea e calea, şi să-i spui aşa la gând: „Am să îi zic, dar nu azi, ci mâine”.

„PRIN VORBIRE ADUNAM DUHURILE ASUPRA NOASTRĂ”

Trebuie să mă smeresc – şi, dacă mă smeresc, Duhul Sfânt va izgoni acele duhuri.

Trebuie să punem început bun şi tre­buie să îl pârâm pe diavol. Dacă a venit un gând rău, eu spun aşa: „Toată hula ta, asu­pra capului tău să fîe”. Pe urmă zic: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Doamne, izgoneşte acele duhuri care tulbură Biserica noastră!“. Şi atunci Duhul Sfânt va izgoni acele du­huri. Duhurile te fac să tremuri de frică, dar trebuie să ne rugăm: „Doamne, nu ne lăsa! Doamne, ajută-ne!“. Trebuie să adormim în rugăciune, şi când te-ai trezit iar trebuie să te rogi, şi atunci vor fugi duhurile şi nu mai ai frică de duhuri. Mai întâi, duhurile vin prin gând, şi îţi spun că cutare e aşa, cutare e aşa – şi atunci prin vorbire adunăm duhurile asupra noastră. Trebuie să zicem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe noi. Amin! Să zicem des rugăciunea asta.

Cât puteţi, să vă ţineţi de duhovnic.

Cea mai mare patimă este atunci când cineva nu se mai poate smeri şi dă vina pe altul. Nu trebuie să dăm vina pe altul, ci să spunem: Pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta.Lucrul ăsta se întâmplă din cauză că am duhurile cu mine. Când diavolul mă în­deamnă să zic de cutare, gata, mă cuprinde mare frică – Doamne fereşte! Trebuie să ne mărturisim şi să nu dăm vina pe nimeni. Pentru că de asta avem atâtea ispite, că dăm vina pe altul, şi dacă dăm vina pe altul, ne doare capul. Doamne, ajută să ne smerim! Că dacă ne smerim, scăpăm de duhuri şi de toate. Nu avem smerenie – nu avem nimic. Diavolului îi place să stea de vorbă cu noi, dar noi tre­buie să ţinem gura închisă şi să zicem aşa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

Dumnezeu să vă ducă în Rai – şi, cât puteţi, să vă rugaţi! 

(Material realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu pentru Familia Ortodoxă

 



Spre cel de-al Optulea Sinod Ecumenic - scrisoare din 1976 - Ierom. Serafim Rose
 

Spre cel de-al „Optulea Sinod Ecumenic”, St. Herman of Alaska Monastery (1976) – scrisoare atribuită ieromonahului Serafim Rose (text disponibil integral la sursă)

Spicuiri:

PRIMA CONFERINȚĂ PANORTODOXĂ PRESINODALĂ

Prima Conferință Panortodoxă Presinodală, cu reprezentanți din aproape toate organismele ortodoxe „canonice”, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, între 21 și 28 noiembrie 1976. În urma acestei Conferințe, presa ortodoxă era plină de știri despre ea și de speranțe pentru convocarea efectivă, într-un final, a „Sfântului și Marelui Sinod” pentru care această Conferință și altele precedente au fost pregătite. S-ar părea că mult mediatizatul al „Optulea Sinod Ecumenic” ar putea fi cu adevărat foarte aproape, și este timpul ca ortodocșii să se uite la el îndeaproape și să vadă ce mai precis s-ar putea aștepta de la el. Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferințe. Refuzând această invitație, arhiepiscopul Antonie a afirmat că nu poate participa deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui „Sfânt și Mare Sinod”, însă a trimis doi reprezentanți în calitate de jurnaliști observatori... În a doua zi a Conferinței, aceștia doi au fost martorii acuzației făcută de către delegația Patriarhiei Moscovei împotriva Patriarhiei Constantinopolului, prin enumerarea a 14 abateri canonice făcute de cea din urmă din 1922. Această acuzare a afectat pacea și armonia Conferinței, dar este evident că este vorba de nimic mai mult decât de o altă manifestare a continuei rivalități între Biserica Moscovei și cea a Constantinopolului pentru o poziție de conducere în „Ortodoxia mondială”; această rivalitate este de natură strict politică și nu presupune nici un dezacord față de convocarea sau scopurile celui de-al „Optulea Sinod Ecumenic” propus.

(...) REZULTATELE PRIMEI CONFERINȚE PRESINODALE

Rezultatele acestei din urmă Conferințe Panortodoxe au fost tipărite în Episkepsis (1976, no. 158, în franceză, mult scurtată) și în Journal of the Moscow Patriarchate (1977, no. 3, pp. 4-14, în rusă, aparent complet). Aceste rezultate sunt compuse din rapoartele a trei comisii, un comunicat și decret general, și declarațiile oficiale a mai multor ierarhi. Aceste documente încep să ofere o mai clară și mai precisă idee a ceea ce vrea să însemne „al optulea Sinod Ecumenic” care se apropie, după cincisprezece ani de pregătiri... Decretul si comunicatul final al Conferinței, acceptat în unanimitate de către participanți, a aprobat recomandările celor trei comisii și a făcut apel în special la o participare mai activă a Ortodoxiei în mișcarea ecumenică și CMB, „continuându-și avangardismul (!) tradițional în înființarea și dezvoltarea mișcării ecumenice”. În final, Conferința privește spre „convocarea Sfântului și Marelui Sinod cât mai repede posibil.”

Ce se poate spune despre sensul a toate acestea pentru adevărata Ortodoxie?

1) Este evident că „Ortodoxia mondială”, în persoanele conducătorilor săi (mitropoliți și arhiepiscopi ai Bisericilor Ortodoxe Locale), departe de a învăța ceva din totala inutilitate a participării ortodoxe la mișcarea ecumenică, din ceea ce ecumeniștii ortodocși înșiși au numit „agonia ortodoxului” prin participarea într-o organizație căreia nici nu îi pasă și nici nu înțelege ceea ce este Ortodoxia (iar când înțelege, se ferește cu dispreț de „exclusivismul” și „retrogradismul” ortodox) – „Ortodoxia mondială” este pregătită să devină mai adânc implicată în mișcarea ecumenică, iar de data aceasta nu doar cu denominațiuni creștine ci și cu religii necreștine. Și-a exprimat dorința de a deveni în viitor o „parte organică” a CMB mai mult decât este în prezent. Și, ca să accentueze asta (precum menționează Journal of the Moscow Patriarchate), „în timpul lucrărilor Conferinței participanții au avut contacte cu Consiliul Mondial al Bisericilor și cu comunități creștine locale”, inclusiv mai multe recepții la sediul central al CMB.

2) Subiectele alese pentru agenda unui „Sinod Ecumenic” sunt surprinzător de superficiale și nu au nici o legătură cu nevoile spirituale reale ale ortodocșilor din ziua de azi. Din cele zece subiecte alese pentru agendă (deși altele încă pot fi adăugate), patru din ele (care par să trezească cel mai mult interes printre ierarhi) se referă doar la chestiuni de întâietate jurisdicțională și altele similare (diaspora ortodoxă; autocefalia și cum ar trebui proclamată; autonomia și cum ar trebui proclamată; dipticele sau rânduiala întâietății Bisericilor în comemorările liturgice).

3) Tonul viitorului Sinod este renovaționist fără nici o îndoială: trei dintre subiectele agendei (noul calendar; impedimentele căsătoriei; revizuirea rânduielii postului) privesc reformele care au fost încercate fără succes de Constantinopol în 1923 și de Biserica Vie (n. trad., a renovaționiștilor) din Rusia în anii 1920, iar două dintre celelalte subiecte privesc mișcarea ecumenică și relația Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine – chestiuni la care o replică „conservatoare” cu siguranță nu va fi dată având în vedere cât de departe Bisericile Ortodoxe „canonice” au mers deja (sfidând canoanele pe față!) prin concelebrările ecumenice.

4) Contribuția specifică a Patriarhiei Moscovei, deja începută la Conferința din Rodos în 1961, devine acum izbitor de evidentă. Al zecelea punct al agendei „Sfântului și Marelui Sinod” este: „Contribuția Bisericilor Ortodoxe Locale la realizarea ideilor creștine de pace, libertate, fraternitate și iubire între oameni și suprimarea discriminării rasiale.” Iar punctul II, 4 al decretului conferinței declară: „Exprimând dorința Bisericii Ortodoxe de a ajuta la înțelegerea și cooperarea inter-religioasă, și prin ea să elimine orice fel de fanatism, și astfel să ajute la prietenia între oameni și la predominarea ideilor de libertate și pace în lume în slujba omului contemporan, independent de rasă sau religie – Conferința a decretat că Biserica Ortodoxă ar trebui să coopereze cu alte religii necreștine pentru acest scop.” Asemenea afirmații, evident „fabricate la Moscova”, demonstrează izbitor utilitatea Patriarhiei Moscovei în scopul propagandei sovietice. Acum, conferința pregătitoare pentru un „Sinod Ecumenic” exprimă (în limbaj sovietic!) scopuri identice cu cele ale mișcării sovietice pentru „pace”.

PE CALEA CĂTRE SINOD

UNELE PUBLICAȚII, în special presa greacă, s-au confruntat cu privire la conflictul de la conferință dintre Constantinopol și Moscova pentru a sublinia dezacordurile dintre participanți, iar președintele Conferinței, Mitropolitul Meliton, a fost obligat să emită o Declarație subliniind unitatea fundamentala de cuget a participanților. Din toate relatările din presa ortodoxă (reflectând diferite puncte de vedere jurisdicționale) și din declarațiile ulterioare ale ierarhilor ortodocși, ar părea că nu există nicio îndoială că liderii opiniei publice ortodoxe sunt de acord nu numai cu privire la necesitatea unui „Sfânt și Mare Sinod”, ci și asupra perspectivei de bază pe care Sinodul ar trebui să il exprime. Un ziar ortodox oficial a exprimat această perspectivă destul de sincer și simplu: „Este nevoie de Marele Sinod pentru a actualiza Biserica spre a face față provocărilor din epoca modernă” (Carpatho-Russian Church Messenger, 13 februarie 1977, p. 2).

La întâlnirea „Comisiei de pregătire inter-ortodoxă” din Chambesy în 1971 au fost prezentate rapoarte care au oferit „opinia ortodoxă comună” cu privire la cele șase subiecte propuse pentru ordinea de zi a „Sfântului și Marelui Sinod”. Unul dintre aceste rapoarte, intitulat „Revizuirea prescripțiilor ecleziastice privind postul, în conformitate cu nevoile epocii noastre”, propune ca, deoarece majoritatea credincioșilor ortodocși nu respectă întregul post ortodox, postul ar trebui să fie mai ușor pentru ei, „Pentru a evita problemele conștiinței create de încălcarea rețetelor ecleziastice severe”! O astfel de abordare, desigur, este total ne-ortodoxă și constituie o imitație evidentă și brutală a spiritului de reformă din biserica latină, care s-a încheiat prin abolirea în totalitate a postului. Rânduiala postului ortodox nu este menită să „evite problemele de conștiință”, ci mai degrabă să cheme pe credincioși la un standard dificil, inspirator și smerit al vieții creștine; dacă nu respectă standardul, atunci cel puțin ei pot vedea cât de departe este viața lor de standard, norma care rămâne mereu aceeași. Ideea papală, bazată pe principiul modern corupt al auto-satisfacției spirituale, este fie de a da o „dispensă” specială de la standard (o idee care deja a intrat în unele jurisdicții ortodoxe), fie de a schimba standardul însuși, astfel încât credinciosul îl poate îndeplini cu ușurință și astfel obține un sentiment de satisfacție din „respectarea legii”. Aceasta este tocmai diferența dintre vameș și fariseu: ortodoxul se simte în mod constant un păcătos pentru că nu se încadrează în standardul înalt al Bisericii (în spirit dacă nu în literă), în timp ce omul „modern” dorește să se simtă justificat, fără nici o mustrare de conștiință că nu se încadrează în standardul Bisericii. Chiar și într-un astfel de punct aparent mic putem să vedem deja cât de greșită este întreaga abordare a celor care pregătesc „Sfântul și Marele Sinod”.

Să vedem cum propune „Comisia pregătitoare” revizuirea prescripțiilor postului. Pe scurt, ea propune: ca miercuri și vineri să rămână zile de post, dar fără postul de ulei și pește; între Paște și Ziua Înălțării tot postul ar trebui să fie eliminat; Postul Mare trebuie păstrat pe deplin numai în prima și ultima săptămână, cu ulei și pește permise în toate celelalte zile, cu excepția zilelor de miercuri și vineri (ca și în Postul Adormirii Maicii Domnului); Postul Nașterii trebuie redus de la 40 la 20 de zile, iar Postul Sf Apostoli la opt zile, cu ulei și pește permis în toate zilele (cu excepția ultimelor cinci zile ale Postului Nașterii). (Episkepsis, 2 noiembrie 1971.) De fapt, cineva este surprins de faptul că reforma este atât de „conservatoare” până când își amintește că nu este decizia „Sinodului Ecumenic” în sine, ci doar propunerea „Comisiei pregătitoare” din 1971. Este suficient timp pentru a revizui mai mult regulile!... Cât de frivolă, cât de iresponsabilă este intenția acelora care doresc să facă un „Sinod Ecumenic”! Aceasta este lucrarea, nu a păstorilor, ci a năimiților, care privesc mai întâi ce vrea turma (și nu cea mai bună parte a turmei!), și apoi grăbesc să legalizeze, doar pentru a da o aparență de conducere, mai degrabă decât de urmare a oii fărădelege! Poporul ortodox nu poate aștepta nimic de la un astfel de sinod decât să se spună, dacă nu cu atât de multe cuvinte, că despărțirea lor de standardele vieții ortodoxe este acceptabilă și chiar lăudabilă și, de fapt, ajută la unirea lor cu cei heterodocși, care au pierdut cu mult timp în urmă conceptul unui astfel de standard!

ATITUDINEA ADEVĂRATEI ORTODOXII

Rar în zile noastre lamentabile și profund anormale este vocea Ortodoxiei autentice auzită. Ierarhii și teologii ortodocși, cu excepții rare, s-au adaptat la modele intelectuale ale timpurilor și, rareori, chiar încearcă să se exprime într-un mod care ar fi neplăcut mentalității „ecumenice” predominante. Presa ortodoxă, la rândul său, se asigură că toate știrile primesc o înclinație „ecumenică”. Și astfel, se întâmplă că nu pare a exista nici o opoziție față de convocarea unui „Sinod Ecumenic”, a cărui intenție renovaționistă ar declanșa anatema fiecărui Părinte al Bisericii din antichitate până în zilele noastre. Este Ortodoxia, atunci, într-adevăr „să se schimbe cu vremurile”? Nu există nici o mărturie în zilele noastre despre standardul neschimbat al creștinismului adevărat?

Desigur, există și a fost mărturia Bisericii ruse din afara Rusiei, a cărui poziție pentru Ortodoxia Patristică nefalsificată a făcut-o un reproș și o piedică pentru liderii „Ortodoxiei mondiale”. Dar, până acum, a existat doar o singură voce curajoasă de răspuns la acest poziție fără compromis: în cadrul Bisericii din Serbia, arhimandritul Justin Popovici s-a exprimat împotriva ideii unui „Sinod Ecumenic” în epoca noastră. Până când alții au curajul și înțelepciunea să se împotrivească curentului mortal care acum înghite Bisericile ortodoxe, să lăsăm se audă vocea Bisericii ruse din afara Rusiei. De la primul până la ultimul, ierarhii ei nu s-au temut să exprime poziția Bisericii cu privire la astfel de întrebări... În 1968, când patriarhul Athenagora a anunțat în enciclica sa pascală „bucuria” apropiată a unui „Mare Sinod, în scopul reînnoirii Bisericii și al stabilirii unității tuturor bisericilor creștine”, Mitropolitul Filaret, Ierarhul șef al Bisericii ruse din afara Rusiei, a răspuns cu o scrisoare fermă de avertizare; El a scris Patriarhului: „Nu fiecare convocare a unui Sinod aduce bucurie și nu orice Mare Sinod, oricât de mulți reprezentanți ai Bisericilor autocefale ar fi participat la el, a fost onorat de recunoașterea Bisericii … De aceea, fiecare nou Sinod trebuie să fie în deplină concordanță cu toate Sinoadele Ecumenice anterioare „. Un Sinod Ecumenic este convocat „pentru a condamna și a elimina, în acord cu vechea tradiție, inovația sub forma doctrinei arbitrare, care este rodul mândriei umane, al conformării cu puternicii acestei lumi sau al adaptării Bisericii la o eroare larg răspândită „- în care Patriarhul Ecumenic nu numai că nu condamnă nici o eroare nou creată, ci, dimpotrivă, introduce o noutate numită” reînnoirea Bisericii „. Această cale falsă a „renovaționismului” a fost deja respinsă de Biserica Rusă în acest secol. În cele din urmă, „oricât de numeroși ar putea fi participanții la Marele Sinod pe care l-ați convocat, nu poate avea o autoritate ortodoxă ecumenică, deoarece nu va fi auzită vocea autentică a Bisericii cea mai mare în număr de credincioși, martirica Biserică Ortodoxă Rusă.“ În ceea ce-i privește pe ierarhii Patriarhiei Moscovei, „vocea lor la Sinod nu va fi vocea liberă a Bisericii, ci în multe cazuri vocea dușmanilor ei care îi stăpânesc. Deși în spatele acestei voci va rămâne prestigiul extern al Bisericii ruse pentru cei care nu cunosc sau nu doresc să știe adevărata condiție – noi, care suntem conștienți de adevărata situație a lucrurilor, nu putem atașa nici o semnificație canonică, nici normală pentru nici o decizie luată cu participarea ierarhiei înrobite de către cei fără de Dumnezeu „(The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1968, pp. 259-261).

CALEA ÎNGUSTĂ: CREDINCIOȘIA FAȚĂ DE ADEVĂRATA ORTODOXIE

Măsurate prin standardul sobru al ortodoxiei patristice neschimbate, pregătirile pentru un „al optulea Sinod Ecumenic” sunt expuse ca neortodoxe, lipsite de seriozitate și profund nepastorale și iresponsabile. Un astfel de Sinod este un proiect înrădăcinat nu în înțelepciunea ortodoxă și în preocuparea cu toată inima față de mântuirea sufletelor, ci mai degrabă în „spiritul timpurilor”; este destinat să fie plăcut, nu lui Dumnezeu, ci lumii și, în special, lumii heterodoxe. Judecând din experiența Consiliului Vatican și efectul său asupra catolicismului, un astfel de sinod, dacă este ținut, va produce tulburări profunde și anarhie în lumea ortodoxă.

Dacă ierarhii ortodocși doreau un adevărat Sinod Ecumenic, și dacă vremurile ar fi favorabile pentru el, ar putea exista o cauză suficientă pentru a-l convoca. Deși nu există, de fapt, o nouă erezie care să nu fi fost deja definită la Sinoadele anterioare, un astfel de Sinod ar putea încă să ofere un diagnostic al bolii spirituale a ecumenismului și să spună de ce este complet străin Ortodoxiei; ar putea declara credincioșilor că Biserica rămâne la fel de mult ca totdeauna inamicul lumii care se află sub stăpânirea răului și că orice compromis al conștiinței ortodoxe cu spiritul lumesc este un păcat pentru care păstorii și credincioșii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu; ar putea explica credincioșilor că mișcările „harismatice” și celelalte mișcări pseudo-spirituale nu sunt de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ci sunt mai degrabă simptome, tocmai pentru pierderea Duhului Sfânt; ar putea cere o rugăciune sporită împotriva flagelului ateismului care afectează acum umanitatea; ar putea clarifica caracterul hiliast și anti-creștin al mișcărilor moderne la fel de diverse precum comunismul și protestantismul; ar putea proclama pentru ultima oară că Biserica Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos și singura speranță de mântuire pentru o lume care piere dorind harul lui Dumnezeu.

Toate acestea adevărați păstori ortodocși le fac deja, potrivit posibilității lor de a vorbi și de a fi auziți; dar astfel de subiecte nu sunt deloc la ceea ce se referă conferințele teologilor și ierarhilor. „Opinia publică” ortodoxă nu este nici măcar interesată de adevărata Ortodoxie, în adevărata învățătură creștină dată de Hristos și de apostolii Săi până în zilele noastre; „Sinodul Ecumenic” propus, pe baza pregătirilor care au fost făcute până acum pentru el, nu poate fi altceva decât un alt „sinod tâlhăresc”, o trădare a lui Hristos și a Bisericii Sale.

Cât de josnică, cât de nedemnă de chemarea creștină este această trădare a turmei creștine de presupușii ierarhi ortodocși! Și mai josnică este trădarea poporului ortodox din Rusia prin acceptarea falșilor lor păstori ca adevărați păstori la conferințele „pan-ortodoxe”. Fie ca Dumnezeu să dea -așa cum acum numeroasele indicații dau speranța – că cele mai uimitoare „știri” ortodoxe din anii următori vor fi reapariția îndelung-pătimitoarei Biserici adevărate ortodoxe din Catacombe in Rusia și prăbușirea marionetei sovietice, Patriarhia Moscovei, a cărei autoritate se va prăbuși cu căderea regimului care i-a dat naștere. Cum vor apărea atunci lingușitorii de astăzi „Pan-ortodocși” și ideologia lor sovietică înaintea ierarhilor de la Moscova? Dar nu trebuie să avem un astfel de eveniment înaintea noastră să știm care este calea adevăraților creștini ortodocși: credincioșia față de Hristos și Biserica Sa, care nu se schimbă odată cu vremurile. Dacă aceasta înseamnă să fii parte dintr-o minoritate persecutată, ridiculizată, fără legătură cu „spiritul vremurilor” – atunci lasă să fie așa. Numai să ne găsim, nu cu cei care urmează calea cea largă spre distrugere, ci cu „turma mică” a adevăraților urmași ai lui Hristos, cărora le-a promis Mântuitorul nostru: Nu te teme, turmă mică; căci Tatăl vostru a binevoit să îți dea ție Împărăția (Luca 12:32).

 

Sursa: https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/2019/01/15/spre-cel-de-al-optulea-sinod-ecumenic/

Citiți și: https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/category/scrisori-nepublicate-ale-parintelui-serafim-rose/

             https://www.rostonline.ro/2017/09/cazul-seraphim-rose/

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Depravarea ucide omul ca personalitate (III) - Bucuria victoriei - Arh. Rafail Karelin
 

Sfântul Antonie cel Mare a scris despre momentul în care lumea se va arunca în întuneric, iar nebunia generală va acoperi pământul cu aripile sale negre. Cei care nu au stins lumina credinței în sufletele lor și nu s-au predat puterii patimilor vor fi considerați bolnavi mintali sau orgolioși-fanatici. „Dacă nu te porți ca toți, înseamnă că ești nebun”, aceasta va fi sentința lumii asupra celor care împlinesc poruncile lui Hristos. Astfel de oameni vor fi priviți ca dușmani, care vor să-i priveze pe ceilalți de bucuriile vieții și să predice o doctrină absurdă și de neînțeles a păcatului și a răzbunării veșnice. A venit timpul când libertatea nelimitată de realizare a tuturor dorințelor și pasiunilor, adică absența oricărui filtru moral, se consideră drept „normă etică”, demnă de o persoană modernă. Dar rezultatul e un paradox: permisivitatea nu face o persoană fericită deloc, dimpotrivă, se produce o discordie internă, urmează o pustiire și o nemulțumire profundă a sufletului; în cel mai bun caz, este o dorință pentru ceva drag și pierdut, iar în cel mai rău caz, este o indiferență morală și o identificare a sinelui  cu propriile instincte pervertite. Apoi, se deschide o nouă profunzime a căderii umane, se dezvăluie o nouă înmulțire a răului și o concentrare a întunericului sufletesc – acesta este demonizarea, este înrobirea ființelor umane de către ființe parazite invizibile, înrădăcinate în sufletul său. Păgânismul a fost nu numai pierderea lui Dumnezeu, ci și pierderea omului însuși. Antropologia păgână a pervertit și apoi a pierdut conceptul de păcat. „Naturalul e minunat”, spun păgânii, neînțelegând că cosmosul și ipostaza sufletească a sa – omul – sunt lovite de păcat, că ele reprezintă un câmp de luptă între forțele luminii și a întunericului, că omul în unitatea lui psihofizică e un organism bolnav, că datele noastre existențiale nu înseamnă o viață naturală, ci o stare pervertită.

Patimi

„Simbolul de credință” al lumii moderne constă în satisfacerea dorințelor și patimilor unei persoane. Cu toate acestea, experiența de zi cu zi ne învață în mod diferit: patima întotdeauna minte, mereu promite, dar niciodată nu oferă ceea ce a promis. După împlinirea dorințelor pătimașe, o persoană nu simte nici o bucurie sau satisfacție. Și, dimpotrivă, lupta cu patima și senzualitatea se încheie cu bucuria spirituală. După victoria asupra patimii, o persoană simte pacea și liniștea în sufletul său, simte un sentiment special de luminozitate și iluminare interioară, ca o răsplată pentru realizare. În victoria asupra patimii și păcatului, o persoană simte trezirea spiritului său, renașterea personalității sale. Și în această bucurie există ceva mistic.

Tragedia omenirii este o greșeală constantă, aceea a impresiei că favorizarea patimilor și satisfacerea sentimentelor senzuale ar da plinătate vieții. Dar nu e așa. Omul care dă curs patimilor sale privește lumea cu alți ochi, cu ochi încețoșați; el încetează să vadă frumusețea pe care o simțea și o trăia înainte. Inima lui devine rece și crudă, de parcă-și învăluie sufletul în pielea unui animal. Păcatul este murdărie metafizică. Chiar și un suflet care l-a pierdut pe Dumnezeu, care parcă s-a adaptat la păcat, simte duhoarea în adâncime. În nașterea omului se află o taină, în desfrâu se află doar vulgaritate… Oamenii moderni nu-i pot imita pe strămoșii lor în abstinență, nici monahii nu pot imita pe înaintașii străvechi în ascetismul lor. Cu toate acestea, ideea generală rămâne aceeași: nu în satisfacerea patimilor, nu în subordonarea față de ele, ci în depășirea dorințelor senzuale se deschide adevărata ființă umană, adevărata profunzime a vieții, ce rămâne necunoscută sufletelor pătimașe și fără de voință.

Degradarea omului a fost însoțită de separarea sexului de nașterea de copii, apoi sexul a fost pus în opoziție cu nașterea de copii și ridicat la grad de cult. Iar acum amenință să devină o religie „a umbrei” pentru omenire. Acum, sexul, uciderea unui suflet nenăscut, distrugerea familiilor, întunecarea chipului și asemănării lui Dumnezeu în om au devenit inamicul omului însuși nu doar spiritual, ci și empiric. Prin intermediul selecției, un câine – animalul cel mai devotat omului – poate fi transformat într-o fiară care poate mânca oameni. Și sexul, prin selecție artificială cu caracter demonic în mod clar, s-a transformat într-un ucigaș de oameni și un asasin al sufletelor umane. Acum, această fiară încearcă să devină conducătorul neîncoronat al lumii și proprietar al sufletelor umane. Când omul spune că sexul îi dă bucurie, el fie minte, fie nu a experimentat niciodată bucuria reală. De ce oamenii, care parcă au pierdut toate lucrurile spirituale, brusc au un sentiment de ură față de aceiași libertini, ca ei înșiși, ură, ca față de hoți care au furat și au jefuit ceva scump ce le aparține? Oamenii care au băut până la fund paharul plăcerilor pământești, dar au fost destul de cinstiți cu ei înșiși, au spus că nu găsesc bucurie în viață, că nu există fericire pe pământ.

De exemplu, Alexandr Blok, un om demonic, subtil și depravat, dar în același timp sincer în recunoașterea căderii sale, a scris:

„Toată lumea, toată lumea știe,

Fericire nu e.

Și a câta oară strâng în mâna mea pistolul.”

Un alt poet, care se lăuda cu numărul de femei seduse de el, dar suficient de sensibil pentru a-și asculta vocea inimii, scria:

„Dar zadarnic, dar întâmplător, viață, de ce mi-ai fost, tu, dată?”

Opera unor astfel de genii ai poeziei – și, în același timp, a unor pigmei din punct de vedere moral – precum Byron, … și alții, este plină de o tragedie fără de speranță. Acești oameni, care au experimentat toate patimile, și-au putut vedea viața ca un coșmar absolut. Personajele cărților lor sunt cadavre vii, care au doar dispreț față de lume și o ură tainică față de sine.

Între timp, oamenii care își pun scopuri înalte, și nu trăiesc doar din patimi, știu că „există fericire”, și cu cât sunt mai mari obiectivele pe care și le pun, cu atât își reduc sentimentele josnice, cu atât devin mai fericiți, ceea ce înseamnă că bucuria adevărată este apanajul inimilor curate. Există o bucurie și mai mare – harul Duhului Sfânt, care este acea sfințenie pe care lumea o urăște, căci ea îi arată chipul urâțeniei sale.

Mânia ne poate, oare, da pace, invidia – fericire, lăcomia – claritate a gândirii? Ce lasă în urmă patima într-o persoana? Numai murdărie și gunoi. Patima chiar urâțește omul pe dinafară. Ce se întâmplă cu o persoană înfuriată, cu cine seamănă? Știți ce expresie șerpească are cel care invidiază? Știți ce ispite răspândesc în jurul lor desfrânații? În stăpânirea dorințelor, în victoria gândului înalt asupra celui josnic, în victoria sufletului asupra trupului poate o persoană să se trezească dintr-un somn grav păcătos.

Oamenii care văd rezolvarea problemelor lor în planificarea familială artificială sau care sunt gata să se supună sterilizării sunt în esență sclavi sexuali, de dragul acestor lucruri se distruge chiar conceptul de familie creștină ca „mică biserică”. Pseudo-cultura, care și-a pierdut demult spiritualitatea, i-a făcut astfel de sclavi. Societatea, care respinge moralitatea creștină, mijloacele mass-media moderne – în special emisiunile de televiziune – cu o încăpățânare persistentă intenționată inspiră oamenilor că ei nu sunt decât animale sexuale.

Castitatea

Castitatea și abstinența în sine sunt privite ca prejudecăți absurde, fobii, un mod de viață nenatural, ce duce la boli mintale. Oamenilor li insuflă și li se induce gândul că ei trebuie să experimenteze toate tipurile de desfrâu, astfel încât viața lor să fie mai „profundă și colorată”. „Încercați totul!”, spune moralitatea modernă. Patima și păcatul devin obiceiuri care înrobesc voința. Experiența convinge omul că o astfel de viață este goală și falsă, dar el nu vede nici o alternativă la ea.

Între timp, există o cale de ieșire. Aceasta nu este dorința pentru satisfacerea constantă a patimii, ci dominarea puternică a patimii. Abstinența înainte de căsătorie și relațiile ireproșabile în căsătorie întăresc respectul și iubirea soților a unuia față de celălalt. Abstinența nu este nefirească, ci, dimpotrivă, foarte firească, și despre asta ne poate vorbi viața altor creaturi; în acest sens, animalele pot învăța oamenii. Oare omul se va dovedi a fi nu numai cea mai inteligentă, dar și cea mai pătimașă, adică cea mai josnică dintre toate creaturile pământului?

Amurgul apocaliptic

De ce dependența de droguri a luat amploarea unei epidemii în ultima vreme? De ce rudele nu se mai bucură atunci când se întâlnesc? De ce minciuna a devenit modul universal de viață? De ce crește numărul dramatic al familiilor dezmembrate? De ce căsătoria – în care soțul și soția, uniți prin iubire, fideli unul altuia, până la moarte – devine deja o excepție? De ce bunăstarea aparentă familială este de multe ori numai învelișul exterior al golului interior, consimțământul tacit al soților de a se tolera reciproc? De ce oamenii, întorcându-se acasă, nu mai găsesc plăcere în comunicarea reciprocă, și preferă să-și petreacă ore în șir în fața televizorului?

Imaginile, care se perindă pe ecran, le sunt mai dragi decât un om viu cu care trebuie să împartă bucuria și tristețea. Ecranul TV și drogurile sunt o lume suprarealistă, în care omul fuge de realitate, care-i oprimă sufletul ca o greutate de plumb.

Profetul Moise, cu puțin timp înainte de moartea sa, a chemat poporul și a spus o binecuvântare pentru cei care vor îndeplini poruncile lui Dumnezeu și un blestem pentru cei care le vor încălca și le vor respinge. Aceste porunci au fost scrise nu numai pe table de piatră, dar, de asemenea, în sufletul omenesc. Acum oamenii le-au uitat și le-au pierdut. Pământul este tot mai contaminat cu puroiul desfrâului și cu sângele omenesc. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca, 18,8), cu alte cuvinte, credința, exprimată în dragoste; credința, care ar trebui să fie stâlpul principal al vieții. Numărul de persoane care nu doar cred, ci și trăiesc prin credință, este în continuă scădere. Și credincioșii și necredincioșii sunt asemenea oamenilor căzuți în mlaștină. Credincioșii înțeleg și încearcă să iasă din mlaștina care-i absoarbe, iar cei necredincioși nu înțeleg ce se întâmplă și mor cu ochii închiși. Ei nu cred în Scripturi, sunt indiferenți față de Dumnezeu sau îl urăsc. Dar și astfel de oameni au o mărturie a nopții apocaliptice, care cade peste tot în lume – este dovada interioară a propriului lor suflet că nu există nici o bucurie, că viața este goală, ca un fum. Disperarea este o pierdere a speranței. Oamenii moderni nu au nici o speranță. Ei nu au la ce să spere, iar la ce să se aștepte de la viitor ei înșiși nu știu?

Cine are nevoie de educația sexuală?

A doua jumătate a secolului al XX-lea s-a „îmbogățit” cu o nouă ramură a științei, care se numește educație sexuală. Această „știință” a relației dintre sexe este de fapt o învățătură despre cum să distrugi rușinea. Atracția bărbaților și a femeilor între ei, și zona asociată cu nașterea de copii, aparțin instinctului, și nu științei, care e necesară pentru formarea unei persoane. Acest instinct este înnăscut, este deja inclus în codul genetic; dar simțul moral, care este și calitatea înnăscută a unei persoane și o proprietate inerentă doar a lui, controlează atât acest instinct, cât și celelalte. Fără o abținere, instinctele degenerează și se transformă în patimi incontrolabile. 

Trupul este … instrumentul sufletului. Cu toate acestea, omul devine o personalitate în măsura în care își poate învinge biologicul „jalnic” și își subordonează viața psihofizică ideilor și scopurilor veșnice. Există o imagine metaforică a relației dintre suflet și corp: călărețul și calul. Călărețul trebuie să aibă grijă de calul său, dar, în același timp, cunoscând temperamentul agitat al lui, să nu slăbească frâul, altfel calul îl aruncă în mod neașteptat sau cade cu el în râpă, unde ambii pot pieri.

Trupul nostru este un cal, căruia nu-i putem da o libertate incontrolabilă. Dacă principiile morale nu sunt luate ca bază pentru viața personală și socială, atunci omenirea se poate transforma într-o turmă de animale sălbatice și omul va deveni un fel de hibrid fantastic între porc și lup… În toate timpurile, rușinea și castitatea au fost considerate o chestiune de onestitate, iar depravarea și cultul patimilor o mărturie a degradării omului. În special castitatea a fost deosebit de apreciată și încă mai este apreciată în creștinism, considerându-se cea mai înaltă virtute. Cuvântul „castitate” include în sine două cuvinte: „integritate” și „înțelepciune” (din l. rusă „целомудрие” = «целостность»/ „integritate” + «мудрость»/ „înțelepciune”, n.t.). Educația sexuală este o provocare venită din partea forțelor anti-creștine.

Creștinismul nu este numai credință și dogmă, ci și viață în Hristos și moralitatea evanghelică, care determină atât comportamentul social, cât și starea interioară a sufletului. Ideologia atee a încercat să distrugă creștinismul prin minciuni, violență directă, ridicol și profanare. Acum aceleași forțe doresc să distrugă moralitatea, să corupă sufletul uman. Dacă acest plan va reuși, dacă creștinii vor permite coruperea spirituală a lor și a copiilor lor, atunci creștinismul ca forță de viață nu va mai exista – se va transforma în arhaism istoric. Această ucidere a creștinismului poate apărea chiar pe fondul deschiderii de biserici, a publicării literaturii spirituale etc. Viermele, care pătrunde adânc în copac, îl mănâncă din interior. Educația sexuală deja se difuzează prin radio și televiziune. Este caracteristic faptul că, potrivit învățăturilor Bisericii, văzduhul este zona de acțiune a spiritelor căzute. Acum, sexologia/educația sexuală tinde să ocupe un loc în universități și școli, alături de matematică și istorie.

De fapt, forțele infernale, sub masca educației sexuale, doresc să aducă o nouă viziune copiilor noștri, precum vestea demonică că omul însuși este ca un „mic dumnezeu”, liber în acțiunile sale; că tot ce e omenesc este divin, iar rușinea este o relicvă a ignoranței și prejudecăților.

În această nouă „religie”, rușinea trebuie declarată inamic și exploatator, care a înrobit oamenii mii de ani. Apoi, sexologii, sau mai degrabă forțele din spatele lor, vor cere o nouă legislație care să „protejeze” copiii de părinții care încearcă să respecte principiile moralității creștine în familiile lor. Educația sexuală are drept scop imediat să trezească instincte latente în sufletul copilului și să stimuleze un interes acut, precoce în zona sexului, cu toate consecințele care decurg de aici. Iar ca perspectivă, vor să distrugă creștinismul, ca normă a vieții, privând popoarele de tradițiile lor, descompunându-le și condamnându-le la degenerarea lentă. Astfel, justificarea și propaganda patologiilor sexuale este începutul degenerării mentale și fizice. Pe noi doresc să ne convingă că educația sexuală îi va ajuta pe copiii fără experiență să evite agresiunea violatorilor și seducătorilor, ca și cum educația sexuală ar fi studiul tehnicilor sambo și judo pentru fetele care pot fi atacate. Atenția la comportament este de înțeles și fără educație sexuală, cu toate acestea, atenția la comportament nu se predă deloc la orele de educație sexuală. Dimpotrivă, educația sexuală le induce copiilor faptul că nu au nimic de apărat, prin urmare, nu trebuie să se apere de nimeni…

Apologia desfrâului

Unii oameni, care cad în desfrâu și nu doresc să se pocăiască, găsesc justificare în învățăturile vechilor gnostici că nu există nici un păcat în dragoste, adică atunci când o persoană, desfrânându-se, ar tinde nu spre plăceri trupești, ci spre unitatea cu altul în toate formele, care ar fi o iubire mai presus de orice reguli și legi. Astfel de oameni spun că sentimentul iubirii ridică omul deasupra păcatului și că un bărbat caută într-o femeie (și o femeie într-un bărbat) nu satisfacerea patimilor brute, ci experiențele mistice. Desigur, că urmare a unor astfel de „experiențe”, copiii se nasc, dar sunt incomparabil mai des uciși prin avort. Am întâlnit asemenea teorii gnostice în cartea contemporană a ocultistului și specialistului în extrasenzorial Lazarev, „Legea karmei”, în care autorul pretinde că moralitatea este un produs al mândriei colective a oamenilor, care împiedică perfecțiunea în iubire.

În general, moralitatea acestor neo-gnostici se rezumă la următoarele: „Totul îmi este permis în numele iubirii”. Gnosticii nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că „dragostea” lor este, de fapt, o intoxicare cu patimi și înșelarea sinelui. Când un om nu se decide la pocăință, temelia căreia înseamnă schimbarea vieții sale și lupta împotriva păcatului, el încearcă să-și justifice păcatul măcar în propriii săi ochi.

Grigorie Teologul a scris despre gnosticii străvechi, că ei nu numai că păcătuiesc, ci și doresc să prezinte păcatul în sine ca pe ceva divin. De aici provine și apologia păcatului, care este și atributul sectelor sataniste. De aceea, scuza jalnică: „Noi nu preacurvim, ne iubim unul pe altul” este refrenul Satanei. Complicii păcatului pot fi legați unul de celălalt prin obișnuință și patimă, dar adevărata lumină a dragostei nu există între ei – există numai mizeria care îi absoarbe.

Copii fără copilărie

Forțele sataniste consideră drept insuficientă această amplitudine a desfrâului, care a cuprins societatea modernă. Li se pare prea puțin că valurile furtunii sexuale au ajuns în cele mai îndepărtate și mai înfundate locuri ale țării, au sufocat dragostea de familie, făcând din părinți doar „producători” fără minte a copiilor care le seamănă, iar din copiii lor un produs „nedorit” al revoluției sexuale. Ei doresc să corupă copiii forțat prin școală și diverse organizații ce apar sub masca unui tip de caritate. Dar scopul real al acestor organizații este de a introduce în mintea copilului un program de permisivitate totală. Scopul lor este de a distruge tradițiile, de a reduce sau de a distruge complet influența părinților ortodocși asupra copiilor lor (sub masca „protecției copiilor”). Scopul lor este de a le insufla treptat convingerea că legile morale ale oamenilor sunt rămășițe ale trecutului întunecat, iar păstrarea castității până la căsătorie – ceva care era considerat altădată cinste – e prezentată ca auto-inchiziție sau chiar intruziunea părinților în drepturile copiilor. 

Corupând copilăria, puterea satanică distruge căsătoria creștină. O persoană își poate sacrifica viața pentru o idee. Dar în inima coruptă nu poate exista nici un ideal, deci, nici idei. Un astfel de om are doar un singur scop: să stoarcă de la viață plăceri maxime, apelând la orice mijloace. Din punct de vedere figurativ, oamenii care trăiesc prin idealuri creștine înalte se transformă în Biserică; iar oamenii care au pierdut moralitatea devin o mulțime fără chip, un popor fără trecut și viitor. Astăzi, prin exploatarea cuvintelor „cultură” și „civilizație”, în școlile din mai multe țări, educația sexuală a fost introdusă ca materie, la care „profesorul” este transformat într-un regizor al jocurilor erotice. Băieții și fetele ar trebui să imite relația soților. Copiilor li se explică nu doar sexul practic, dar și patologia sexuală, sunt oferite recomandări cu privire la modul de a se „proteja” de concepție etc. Părinții ar trebui să solicite eliminarea produselor pornografice din vânzare și controlul programelor de televiziune. Lecțiile de educație sexuală, care transformă școala într-o cale spre bordel, sunt inacceptabile și trebuie interzise…

Pierderea iubirii este tragedia timpului nostru

Oamenii au caractere diferite, gusturi diferite, nevoi diferite: ceea ce se consideră a fi principalul scop în viață pentru unul, poate fi indiferent și inconsecvent pentru altul. Dar există ceva dincolo de granițele materialului, un lucru de care fiecare are nevoie, chiar dacă el nu a recunoscut asta deschis, chiar dacă acest lucru e un secret al inimii sale. Acel ceva de care are nevoie fiecare persoană este dragostea. Acesta este un sentiment misterios, la căldura căruia sufletul fiecărei persoane vrea să se încălzească, chiar și un criminal. Cea mai înaltă formă de iubire este dragostea sufletului omenesc pentru Dumnezeu. Această iubire în cea mai perfectă, imediată și completă formă se manifestă în monahism, unde devine țelul întregii vieți umane. Această dragoste nu cunoaște nici dezamăgirea, nici trădarea. Ea cere multe și oferă mult mai mult.

Pierderea dragostei pentru Dumnezeu a făcut omenirea nefericită, iar toate realizările civilizației au devenit pietre funerare în cimitirul sufletelor. Azi sunt puțini oameni fericiți. O stare interioară permanentă de nemulțumire, sentimentul de abandon, alienare este treptat transformat în furie, sete pentru distrugere și nimicire … În plus, goliciunea sufletească a unei persoane și răceala emoțională a mediului provoacă un sentiment de precauție constantă, de așteptare constantă a loviturilor morale de la cei mai apropiați oameni. Sentimentul propriei nesiguranțe și lipsit de putere dă naștere unor întregi complexe de tulburări mintale, ca și cum o persoană vrea să fugă de realitate în boala sa. Pustiirea sufletească a individului și a întregii societăți moderne fac din om fie o ființă primitivă, fără principii morale, în esență, foarte nefericită, fie un agresor sau un om care trăiește în această lume, ca într-o pădure plină de fiare, într-o veșnică teamă în fața nefericirii care îl așteaptă. Societatea noastră este profund bolnavă și profund nefericită. Cea mai mare iubire, iubirea față de Dumnezeu, este aproape pierdută. Iubirea de Dumnezeu e cucerită în lupta cu păcatul și patimile. 

În plus față de monahism, care, în ideea sa, este o iubire concentrată față de Dumnezeu, există o altă formă de iubire – familia creștină. Familia, construită pe principiile Evangheliei, pe respect și iubire a unora față de alții, unită printr-o singură credință, este o oază vie într-un deșert mort – în civilizația noastră pan-tehnologică fără suflet. Dacă biserica este un imens stâlp de foc, familia creștină este o lumânare aprinsă de la acest foc.

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine! - Monah Proclu Nicău
 

Darul nepătimirii îl capătă îndeosebi cei care caută să nu se răzbune. Răbdarea, iertarea, rugăciunea, sunt căi de a dobândi cele mai mari virtuți creștine, smerenia și dragostea.

Cum luptăm cu gândurile de răzbunare? - Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!

Când apar gânduri necurate în vremea rugăciunii, atunci fă cu smerenie o cruce peste inima ta și spune: "În numele lui Iisus Hristos, să plecați de la inima mea!". Când ne rugăm să ne învățăm a ierta. Și când vine gândul să mă răzbun, să-mi spun în gând: "Doamne, ajută-mă ca să pot răbda până mâine, Doamne întărește-mă!". Și, atunci cât pot, amân ca să mă răzbun. Și rugându-mă, și îndemânând pe unii părinți ca să se roage pentru mine, mâine nu mai zic nimic rău. Iar dacă mă grăbesc să zic azi, fără să vreau îi zic și în plus. Că așa spune un sfânt: "Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". Că așa spune un sfânt părinte: "Bine este a te împăca cu părașul, cât ești pe cale". "Pârâșul" este conștiința, "calea" este viața. Și când ne ducem la biserică, să punem în minte că toți sunt mai buni. Cu cât am să socot că toți sunt mai buni, cu atât voi scăpa de a judeca pe alții. Un părinte înduhovnicit spunea odată: „Frate, dacă vreodată te va năpădi gândul de a spune ceva rău cuiva, tu să spui aşa: Îi voi spune mâine! Mâine îi voi spune pentru azi!”. Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine! Filosofii şi Părinţii cei sporiţi de altădată, dacă erau ocărâţi de cineva, tăceau din gură. Astfel se smereau, spunându-şi că ei sunt cei mai păcătoşi oameni de pe faţa pământului. Să le urmăm exemplul şi, dacă vom avea răbdare, vom fi spre câştig. Fără răbdare, omul va fi mereu spre pagubă. Dacă cineva vine şi mă laudă, eu trebuie să mă gândesc, să-mi întreb conştiinţa dacă este bine că sunt lăudat. Atunci voi vedea că nu mai am nevoie de lauda aceea şi nici de altele, căci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu.

Cel mai bine îl birui pe diavol prin răbdare. Pe cât răbdăm şi nu ne răzbunăm, duhul păcii ne linişteşte. Pe măsură ce ne rugăm pentru duşmani şi dăm vina numai pe noi, vom simţi o mare pace în suflet. Iar când ne spune gândul şi ne biruie, că şi cutare este vinovat, nu numai eu, atunci Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, simţim o greutate în suflet şi nu mai putem răbda. Dacă vreau să ajut pe cineva, atunci să-l ajut cu milă, să am milă de el şi toate câte îi voi spune, să i le spun cu milă. Nu voi rezolva ceva scrâşnind din dinţi, că porunca Domnului este să facem totul din dragoste (Ioan 13, 35). „Uite ceva – toate rugăciunile astea ajută foarte mult dacă, atunci când vine timpul să ne culcăm, nu adormim cu mintea împrăştiată, adormim din rugăciune şi dacă nu avem pomenirea de rău asupra cuiva”. Cât timp eu nu am ochi să văd pe cutare, că acela mi-a făcut vrăji, atunci rugăciunea mea nu are putere. Duhul Sfânt atâta ne ajută, cât timp eu nu am răutate asupra nimănui. Dacă s-a întâmplat de am judecat, sau am vorbit pe cineva de rău, pot repara această greşeală prin spovedanie, prin a-l pomeni la rugăciune şi a nu-l vorbi de rău. Dacă vedem pe cineva că se uită urât la noi, trebuie să zicem o rugăciune în gând pentru el, ca Bunul Dumnezeu să-l liniştească. Foarte mult ajută ca să poţi câştiga pe cineva care te duşmăneşte. Pe un duşman aşa îl poţi câştiga, printr-un dar şi printr-un cuvânt bun. Atunci Duhul Sfânt izgoneşte acele duhuri care l-au cuprins şi se linişteşte. Pe cel care nu mai vrea să meargă la biserică şi nu mai vrea să pună început bun, nu-l mai mustră conştiinţa şi Dumnezeu îl lasă în părăsire. Noi nu trebuie să avem lupta asupra omului, ci trebuie să avem lupta asupra duhului celui rău. Lupta noastră este aşa: noi cu puterea noastră nu putem face nimic, Duhul Sfânt ne ajută pe măsură ce zicem rugăciunea cu smerenie.

Pomenirea/ aducerea aminte de rău

Cea mai mare nenorocire este atunci când sunt biruit de pomenirea de rău. Și pomenirea de rău atât ne secătuiește, încât devenim bolnavi, neputincioși. Totdeauna să vorbim spre slava lui Dumnezeu și tot ce nu corespunde să acoperim. Mult ajută să avem milă unul față de altul, să ne rugam unii pentru alții. Ținerea de minte a răului e o ispită mare și ispita asta se unește foarte ușor cu nesimțirea. Și atunci, la ținerea de minte a răului, trebuie să ne rugăm, să zicem așa: "Iartă-i Doamne, miluiește-i, Doamne, pe cei care mă judecă, pe cei pe care am supărare".  La cele mai grele necazuri și ispite nu poți da înapoi, trebuie să mergi înainte. Văzând Duhul Sfânt smerenia noastră, are să ne ajute. Din necazurile pe care le suferim în smerenie, Duhul Sfânt va transforma sufletul, din suflet trupesc, în suflet duhovnicesc. Ne va transforma într-o minte duhovnicească și, cu timpul, nu ai să mai vrei să fii cum ai fost. Nu mai vrei - ți-e și frică, te și sperii! Dar, în timpul de acum, este așa: câteodată cugeți înainte, câteodată cugeți înapoi și nu mai știi în ce parte să apuci. Atunci ne rămân acestea: mărturisirea, pocăința, ascultarea de duhovnic și a nu adormi din împrăștiere. Si cât putem, să încercăm să avem o inimă ca de mamă pentru aproapele. Și să iertăm des. Atunci Bunul Dumnezeu ne va ușura, Duhul Sfânt are să ne ajute. Atât te ajută Duhul Sfânt, dacă ai viață de pocăință, dacă ai milă de aproapele.

Mă bucur că sunteţi în căutarea Domnului Iisus Hristos. Cine se ţine de Biserică, acela va câştiga raiul. Cine are pe Biserică drept mamă, va avea pe Dumnezeu drept Tată. Altfel, degeaba mai spunem rugăciunea Tatăl nostru. Cine zice rugăciunea Tatăl nostru, are datoria să aibă pe Biserică drept mamă. Când ajungem acolo unde scrie: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“, trebuie să ne gândim dacă am supărat pe cineva cu ceva şi nu i-am cerut iertare, sau dacă cineva ne-a cerut iertare pentru o greşeală, iar noi nu l-am iertat. Dacă nu fac ce se spune în rugăciune, înseamnă că mint atunci când mă rog, înseamnă că sunt un copil vitreg. Acela poate spune Tatăl nostru cu adevărat, care îi iartă pe cei care i-au făcut necazuri, greutăţi, care i-au greşit cu ceva. Cel care nu iartă, nu ştiu cum va putea spune această rugăciune. Asemenea oameni se înşeală amarnic. Cea mai mare nenorocire a timpului de acum este duşmănia. Inima cu răutate nu primeşte pe Duhul Sfânt! Când te biruie pomenirea de rău, inima se umple de răutate, sufletul se simte ca-n iad. Cât putem, pe persoanele care ne supără, să nu ne răzbunăm. Să nu avem pomenire de rău asupra nimănui, iar dacă cineva ne-a tulburat, să ne rugăm pentru dânsul: „Doamne, iartă-l pe cel care m-a tulburat!”. 

Smerenia și dragostea, cele mai importante virtuți creștine

Care e cea mai mare virtute pe care o poate dobândi creştinul? Cea mai mare virtute îi smerenia. Poate să aibă cineva fapte bune cu grămada; dacă nu are smerenie şi căinţă, degeaba! Şi dacă şi-a pus în gând că „eu sunt mai bun ca altul!”, a pierdut. Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila. Şi dacă are milă de toţi, adică de aproapele, nu poate greşi. Iar dacă a căpătat smerenia nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, el se vede pe el mic şi păcătos. Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. 

Cum să căutăm smerenia? Smerenia noi o căutăm aşa: de câte ori mă laudă cineva, să nu primesc acele laude. Dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. Bunul Dumnezeu doreşte să ridice sufletele cu aceste două virtuţi – smerenia şi dragostea. Ele nu se pot despărţi, dacă am smerenie am şi dragoste, dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. E o virtute întreagă, dar, ca să se poată înţelege, sunt două virtuţi. Când Duhul Sfânt se va atinge de inima cuiva, atunci simte dragostea şi smerenia duhovnicească. Şi aceste lucruri numai dacă le-o simţit cineva te înţelege. Că ele n-au culoare ori chip. Dar dragostea duhovnicească şi mila care izvorăşte din ea şi smerenia, acestea sunt daruri de la bunul Dumnezeu. Şi aşa le simte cineva: ducându-şi viaţa în mod simplu şi nebăgat în seamă de nimeni. Şi să se silească pe cât poate a se păzi de cele mici; căci cel care nu se poate păzi de cele mici, nu poate spori nici la cele mari.

Nevoinţa fără dragoste şi smerenie e de plâns. Creştinii care au smerenie şi dragoste, Duhul Sfânt îi ajută să poată scăpa de aceste ispite de care sunt înconjuraţi. Pentru că aşa spune, că celor smeriţi cu inima Duhul Sfânt le descoperă tainele. Dar, ca să spun aşa, e foarte greu a căpăta aceste două virtuţi. Nu le poate căpăta cineva peste noapte. Iar care spun că-s nevoitori şi n-au ochi să-i vadă pe ceilalţi, aceia sunt, săracii, de plâns, pentru că – aşa zice un Sfânt Părinte – trebuie a urî boala (păcatul), dar nu pe bolnav (păcătos). Şi atunci bunul Dumnezeu va rândui ca să putem birui acele duhuri; dacă eu duc viaţă de pocăinţă, Duhul Sfânt ne dă putere prin semnul Sfintei Cruci. Prima dată, când începe lupta duhovnicească, Duhul Sfânt îţi dă putere să-ţi scoată din inimă gândurile răutăţii iar cu timpul, dacă nu dai înapoi ci rămâi statornic, poate şi din trup să depărteze acele duhuri. Dar, de multe ori, se poate ca Duhul Sfânt să ne lase descoperiţi când vin acele duhuri asupra noastră. Dar pe măsură ce facem semnul sfintei cruci, pe acea măsură ne ajută şi biciuieşte pe duhuri. Dar cât timp eu visez ca să ajung ceva mare, sunt înşelat de diavol. Când te pui la rugăciune, să n-ai nimic asupra cuiva. Dacă are altul asupra ta e doar treaba lui, nu-i treaba mea. Dar eu am datoria să mă rog şi pentru el şi să-i doresc binele. Sunt multe încercări pentru smerenie, de aceea e foarte greu să o dobândeşti. Ştie diavolul că dacă omul o căpătat aceste două virtuţi – smerenia şi dragostea – Duhul Sfânt nu-l lasă în părăsire.

Smerenia nu o capeţi din fapte bune. Fără încercări, fără ispite, nu capeţi smerenia. Şi nu o capeţi din fapte bune. Pe măsură ce omul e lovit şi de diavol, şi de oameni, şi din toate părţile, atunci el cade într-o deznădejde, dar nu una totală, Doamne, fereşte!, ci una pasivă, cum că nu mai are încredere în el, nici în oameni, ci are încredere deplină numai în Dumnezeu, Care poate să-l ajute. Atuncea vede că adevărul e numai la Dumnezeu. Dar întâi nu mai are încredere în el şi vede atunci că şi oamenii sunt ca şi el. Trebuie să am milă pentru oameni, dar să nu am încredere că m-ar putea ajuta. Şi pentru toţi care se luptă cu firea lor să capete adevărata smerenie, să ştie: pe măsură ce caută smerenia în acea măsură li se descoperă Duhul Sfânt. Proorocul David spune aşa: „Multă este mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pentru darurile pe care le-ai ascuns de la cei ce se tem de Tine”. Duhul Sfânt ne descoperă aici ca nu cumva alte duhuri să-i înşele pe cei slabi. Le ţine acoperite şi, pe măsură ce sporim în smerenie, Duhul Sfânt descoperă câte o părticică şi atunci ne vom simţi plini de bucurie. Spunem că Dumnezeu este cu noi. Dar nu oricând simţi bucuria aceasta, ci mai ales atunci când ai răbdat ceva pentru adevăr ori făcând ascultare ai răbdat năpaste şi nu te-ai războit. După cum rânduieşte Bunul Dumnezeu, sufletul poate răbda orice năpaste.

Cuvinte de folos

 

Surse:

Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton

Părintele Nicolae Nicau, “Convorbiri duhovnicesti cu monahul Proclu Nicau” Editura Agaton

Conștiință spune-mi tu - Monah Proclu Nicau, Crinii Țarinii, Sfânta Mănăstire Putna

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Preoți și preotese din Țara Făgărașului, jertfe vii pe altarul Marii Uniri de la 1918 - Pr. Alexandru Socaciu
 

 „Cel ce n-a gustat amarul/Nu preţuieşte zăharul”, spunea în cartea sa de memorii preotul Nicolae Borzea, protopopul Făgăraşului la 1918. Aceste cuvinte se potrivesc descrierilor de mai jos. Amar au suportat mulţi preoţi şi preotese din Ţara Făgăraşului care s-au alăturat armatei române pentru a smulge Ardealul de sub dominaţii străine de neam. Era şansa românilor ardeleni ca, după un mileniu de supunere, să se alăture fraţilor lor de dincolo de Carpaţi, din România Mare. Atunci se scriau şi celebrele versuri: „Treceţi, batalioane române, Carpaţii…”

Protopopul Borzea, primul arestat

Protopop al Făgăraşului în 1918 a fost Nicolae Borzea (1905-1936), originar din Viştea de Jos. La trecerea sa în veşnicie, cea mai bună descriere a adus-o marele istoric Nicolae Iorga: „s-a stins la Făgăraş un om din cei vechi ai Ardealului, voinic şi inimos, cald la prietenie, gata la faptă, bucuros să ajute oriunde”. El este cel dintâi care a suferit pentru poziţia sa fermă de unire cu românii din Regat. A fost deportat la Oradea între 5 septembrie 1916 şi mai 1917.

Pr. Pavel Borzea din Viştea de Sus a fost surprins de potera jandarmilor unguri la o consfătuire cu preoţii din zonă asupra evenimentelor de după 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial; s-a ascuns într-o pivniţă părăsită pe câmp. Din cauza ameninţării cu focul a întregului sat, preotul Pavel s-a predat. Urma să fie împușcat, dar cu dibăcie reuşeşte să scape deghizat în haine ţărăneşti. S-a refugiat în Ţara Românească şi de aici în Moldova, până la sfârşitul războiului.

Preotul Alexandru Popa din Lisa a avut exact aceeaşi soartă ca şi preotul Pavel Borzea, trecând munţii în Ţara Românească până în 1919. Acesta, împreună cu preoții Solomon Făgărăşanu din Drăguş, Ilie Măneluţă, Ioan Banciu, Trandafir Dragomir şi Pavel Monea au fuseseră pedepsiţi în anii 1910, 1911 şi 1912 cu pierderea salariului, pentru atitudinile pro-româneşti.

Pr. Vasile Stoicanea din Şercaia a fost acuzat împreună cu soția de „înaltă trădare”. I s-au făcut două percheziţii, iar la 1 septembrie 1916 a fost arestat. „Prin ploaie m-au dus la Sighişoara. În Şoarş un jandarm secui a vrut să mă spintece. Auzind că fac rugăciuni pentru nevastă şi copii s-a înmuiat şi m-a lăsat. Am fost expediat la Şopron [vestul Ungariei] şi internat la Repceköhalom, unde m-am susţinut ca pedagog al copilelor unui pădurar. Stam la masă cu ei, dar mie îmi dădeau altă mâncare, rea. Am trăit mai mult cu pâine şi cartofi primiţi pe ascuns de la copile şi cu macriş de pe câmp. La Paşti, în 1917, trecând în Şopron pe lângă un ofiţer român prizonier, acesta mi-a şoptit în treacăt: „Nu dispera, părinte! Dumnezeul strămoşilor e cu noi!”. Am fost eliberat în 5 iunie 1917. Acasă mă aştepta o scrisoare ascunsă sub o grindă din grajd, în care ofiţerii români retraşi din comună mă felicitau pentru suferinţele mele”. Preoteasa Stoicanea povestește și ea: „A doua zi după ce născusem, jandarmii mi-au făcut percheziţie. Doi au stat strajă la patul meu făcând glume triviale. Pe bărbat l-a deţinut. Pe mine m-au maltratat să le dau scrisori secrete. Am leşinat. După plecarea bărbatului meu, am fost mereu şicanată de organele administraţiei”.

Pr. Nicolae Aron din Galaţi, pentru a nu fi arestat de unguri, s-a îmbrăcat în cămaşă de noapte simulând că este bolnav. Pentru că nu s-a prezentat la postul de jandarmi, medicul evreu l-a cercetat la domiciliu şi a decretat „maladia” preotului. „În timpul ocupaţiei germane lipsa de îmbrăcăminte şi lemne m-a făcut adesea să cerşesc… am locuit în case de nuiele, lipite cu tină, m-a mâncat frigul, ploaia, păduchii de piele şi păduchii de lemn. O bucată de carne pârlită o puneam în buzunar la pomeni şi mâncam a doua zi, altfel doar ciorbă şi mălai”. A fost un excelent învăţător, preot şi istoric local şi regional. Traian Păcală, preot ortodox în aceeaşi localitate, s-a refugiat odată cu armata română timp de doi ani şi trei luni în Moldova.

Preotul Dănilă Sas din Homorod a fost arestat şi dus la Şopron în 1916, iar la eliberare s-a stabilit în judeţul Cluj. În Hurez preot paroh a fost Dumitru Purece care s-a refugiat peste munţi din cauza presiunilor autorităţilor.

Preotul greco-catolic Maxim Motoc din Săsciori a fost arestat chiar în biserică pe motiv că i-a îndemnat pe oameni contra unei patrule. „Am fost salvat de notarii Traian Herseni, renumit sociolog, şi Ioan Gavrilă, dar după retragerea armatei române am fost pârât ca trădător. Am stat închis la Odorhei vreo 10 zile”.

Pr. Octavian Bârsan din Corbi a fost împuşcat în toamna anului 1916, împreună cu primarul Zosim Dalea din Ucea de Jos.

Pr. Mihail Ganea din Veneţia de Jos a fost şi el arestat şi deportat din localitate pe motiv că la izbucnirea războiului nu a predat toate clopotele bisericii (1914). Eliberat apoi în 1916 şi trimis disciplinar pentru o scurtă perioadă ca preot în Părău, revine în satul Veneţia de Jos, pentru ca în 12 februarie 1917 să fie arestat de jandarmii unguri pe motivul că la serviciul divin, în biserică, a pomenit pe regele Ferdinand I şi familia domnitoare. Escortat la Cluj, a fost închis în temniţă grea, batjocorit, ocărât şi maltratat de ofiţerii investigatori. A fost osândit la 8 ani şi jumătate temniţă ordinară, înnăsprită în fiecare săptămână cu 2 zile întuneric şi post. Întors acasă şi-a aflat casa jefuită de soldați. În urma grelelor suferinţe a murit în 2 decembrie 1918, în vârstă de 48 ani, rămânând în urma lui soţia cu un copil de 2 ani, în lipsă şi fără nici un ajutor.

Damaschin Ghircoiaş a fost preot ortodox în Bucium. Numit de armata română primar în sat, povestește: „Am delăturat toate firmele ungureşti. Cu retragerea armatei am ajuns în Moldova pe moşia Româneşti a boierului Bădărău. După multe suferinţe, Ministerul de Război mi-a permis întoarcerea acasă. Pârât de un pădurar, am fost deţinut la 1 ianuarie 1918 şi închis în Cluj. După trei pertractări, cu 48 de martori, am fost osândit la trei luni temniţă ordinară şi 600 coroane amendă. Am fost eliberat în 23 octombrie 1918. Jandarmii mi-au sechestrat tot avutul.”

Aurel Muşat, preot ortodox în Ucea de Sus, a fost deţinut în 21 mai 1910 şi închis în temniţa din Braşov, de aici dus la Târgu-Mureş, de unde, după trei săptămâni, a fost eliberat. Urmărit din nou s-a refugiat în Vechiul Regat. După căderea Bucureştilor, a fost deţinut din nou şi închis în Braşov până la 25 decembrie 1916. „Întors acasă, am fost în 27 ianuarie expediat la Şopron. Internat în comuna Locsmand, am fost eliberat la 5 iunie 1917 şi pus sub supravegherea jandarmeriei până la revoluţia din 1918”.

Ion Popiţa, preot ortodox în Comăna de Jos. Pârât de notarul satului că a făcut servicii armatei române, pomenind la liturghie pe regele Ferdinand, a fost deţinut la 1 noiembrie 1917 şi închis în temniţa din Cluj, „unde am avut parte de un tratament asiatic”. L-a eliberat revoluţia din noiembrie 1918.

Gheorghe Conta, preot ortodox în Cincu. Deţinut în 7 septembrie 1916 la ordinul prim-pretorului sas Hening, a fost expediat la Şopron. Internat în comuna Lakfalva până în 20 iulie 1917. În absenţa de acasă, soldaţii unguri i-au prefăcut locuinţa în cazarmă şi magazie, devastând totul. „În timpul internării m-am contras [cu] o boală incurabilă de picioare”.

Pr. Ion David Pop din Scorei a fost închis în Târgu-Mureş în 1916, unde după un an şi nouă luni a decedat. Tot în Scorei era preot David Timotei. El a fost refugiat în Olteniţa, apoi în Moldova (1916-1919).

Diac. Dr. Gheorghe Comşa din Comăna de Sus, doctor în teologie la Sibiu, viitor episcop al Aradului, povestește: „În seara de 4 septembrie 1916, pe când trupele române erau în marginea Sibiului, iar patrulele maghiare circulau prin oraş la vănătoare după intelectuali români, mă refugiasem cu colegul Dumitru Coltofeanu, azi asesor consistorial în Sibiu, la colegul Ioan Truţia în reşedinţa mitropolitană. Ne credeam la adăpost, când cineva solicită intrare în reşedinţă, Truţia iese la poartă şi se întoarce legat, condus de patru jandarmi unguri. Am fost deţinuţi şi noi şi legaţi am fost duşi la poliţie de patrulă, al cărei şef era plutonierul Borbély. Pe drum a fost ataşat la noi şi colegul Aurel Todoruţ, funcţionar al Consistoriului Arhidiecezan. La poliţie, am fost loviţi cu patul puştii, iar lui Ioan Truţia, azi preot în Râşnov, i-au despicat urechea cu baioneta. Sângele ţâşnea cu putere în timp ce soldaţii veneau să ne spânzure cu funiile ce ni le treceau ameninţător pe dinaintea ochilor. Pe la orele 10 seara am fost porniţi pe jos printre patrulele maghiare spre Ocna-Sibiului. Santinelele cereau insistent patrulei să ne îngroape de vii. Ajunşi în Şura Mică, am fost ţinuţi o noapte întreagă legaţi şi postaţi cu faţa la perete în cele patru unghiuri ale camerei în care soldaţii beţi ne loveau fără cruţare. În 5 septembrie am fost trimişi la curtea marţială din Ocna-Sibiului. Graţie maiorului de jandarmi Krauss, curtea marţială ne-a declarat liberi, după un arest preventiv de două săptămâni. Calvarul nostru s-a continuat pe la corpurile de trupă, unde am fost duşi pentru a face serviciu militar.”

În raportul nr. 195 din 7 februarie 1936 al Plăşii Arpaşul de Jos către prefectura din Făgăraş se menţionează că pr. Chiuşdea David din Şinca Nouă a fost „[…] urmărit în 1916 pentru purtarea sa demnă şi românească, s-a refugiat în pădurea Strâmba, unde după câteva zile de pribegie a fost prins şi arestat. Dus la Şinca Veche, condamnat la moarte, însă, cu ajutorul câtorva prieteni şi cunoscuţi din Şinca Veche, a fugit din închisoare şi vreo 7 zile a umblat ascuns prin pădurile de pe hotarul comunei. La retragerea armatei române a luat calea pribegiei şi s-a refugiat împreună cu preoteasa Anastasia în oraşul Roman. Mai târziu a ajuns în Bolsoaiavisca, lângă oraşul Elisabetgrad. S-a reîntors la domiciliu în anul 1918 după ocuparea, din nou, a Transilvaniei de armata română”.

Preoţii refugiaţi din cauză că au colaborat cu armata română

Preoţi refugiaţi au fost: Andrei Radeş din Berivoii Mici, Matei Răduleţ în Berivoii Mari, Ion Conora din Boholţ, Gheorghe Solca din Calbor, Nicolae Şoneriu din Cincu, elev la Seminarul Andreian, Radu Miron din Cincu (autorităţile maghiare i-au vândut averea prin licitaţie publică), Solomon Făgărăşean din Drăguş, Nicolae Clonţa și Iacob Popa din Făgăraş, Constantin Grama din Râuşor, Valeriu Literat și Bartolomei Zaharie din Ludişor, George Boeriu din Teleki-Recea, Valeriu Crişan din Mărgineni, Eftimie Maniu din Fântâna – deportat cu fiica Maria, iar casa devastată de nemţi, Ilarie Boer din Grid, Dumitru Bărbat din Şercăiţa, Ilarie Cocan din Mândra, Cornel Pop din Părău, Matei Nicoară din Rucăr, Ion şi Vichente Pop din Sâmbăta de Sus, Ioan Fulicea din Şinca Veche, Lazăr Popa din Şinca Nouă, Ioan Stoica din Ticuşu Nou (originar din Veneţia de Jos, a scris şi o carte de memorii), Petru Debu din Toderiţa (a participat ca delegat al cercului electoral I Braşov la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, iar după Marea Unire a fost ales chiar deputat şi senator în Parlamentul României), Ioan Bunea din Vad, Gheorghe Vasu din Voila.

Acuze şi fugă din calea urgiei

Pr. Lazăr Popa din Şinca Nouă. Sentinţa de condamnare a părintelui a fost pronunţată de Tribunalul Diviziei honvezilor din Cluj nr. 421 din 23 martie 1917. Spicuim: „Deţinutul, aflat în arest preventiv, Lazăr Popa, născut şi cu domiciliul în Şinca Nouă, de 64 de ani, de religie ortodoxă, căsătorit, preot ortodox, se face vinovat de crimă împotriva armatei statului, pe care a făcut-o prin aceea că în toamna anului 1916, când trupele româneşti duşmane au ocupat comuna Şinca Nouă, şi-a permis să intre în înţelegere cu duşmanul, cu scopul de-a avantaja trupele sale şi a ne dezavantaja armata proprie şi anume: a) Şi-a exprimat deschis simţămintele sale antimaghiare, prin aceea că la alegerea de primar, care a avut loc sub prezidiul ofiţerilor duşmani, a colaborat cu ei, protestând împotriva alegerii fostului ajutor de primar Ilie Flucuş, în acest post, socotind că pe acesta l-au pus maghiarii şi că lor nu le trebuie un astfel de om; b) După retragerea duşmanilor, a plecat de bună voie cu ei în România, de unde s-a reîntors cu aprobarea comandantului aliaţilor germani abia la sfârşitul lunii decembrie în anul trecut (1916 n. ed.) […] Pe baza art. 329 din legile militare, s-a avut în vedere şi faptul că acuzatul, ca preot, prin atitudinea sa, prin care a sprijinit duşmanul, a influenţat foarte defavorabil pe credincioşii săi în simţămintele lor patriotice. Sentinţa: Acuzatul este condamnat la 8 ani închisoare, cu post cu pâine şi apă o zi pe lună, în zilele de post urmând să doarmă pe duşumea; i se înăspreşte pedeapsa, ca să fie ţinut izolat (singur) în carceră în prima, a patra şi a opta lună, pe toată perioada condamnării; în afară de aceasta, este condamnat şi la pierderea slujbei preoţeşti”. În urma recursului, judecat la Înalta Curte a Honvezilor din Budapesta, nr. 222 din 27 iulie 1917, pedeapsa i-a fost redusă la 3 ani închisoare, o zi de post cu pâine şi apă odată la două luni, când va dormi pe duşumea; iar în primul şi al doilea an de închisoare va face câte 14 zile de carceră.

Ioan Capătă, preot în Şona. „După retragerea trupelor române am fost pârât de un catolic din sat că am fraternizat cu românii şi am pomenit pe regele Ferdinand. În 16 mai 1917 m-au deţinut jandarmii. Dus pe jos la Braşov, am fost expediat la Cluj, stând o noapte întreagă în ploaie şi vânt pe tampoane, căci în vagon nu m-au lăsat soldaţii. În temniţele Clujului am îndurat torturi cumplite. În 5 decembrie 1917 m-au osândit la 5 ani puşcărie. În 26 martie 1918 am fost achitat de curtea de casaţie, dar internat în Cluj. Întors acasă, în 28 mai 1918, n-am mai aflat nimic, nici ce mânca, nici cu ce mă îmbrăca.”

Preoteasa Elvira Cioran, născută Comaniciu, fiică de notar din Veneţia de Jos, Ţara Făgăraşului, a devenit în1906 soţia preotului ortodox Emilian Cioran, cu care a avut trei copii: Virginia, Emil (viitorul filosof) şi Aurel. „La retragerea armatei române, în 26 septembrie 1916, m-am refugiat peste munţi. Neputând urca toţi copilaşii munţii, pe cel mai mic de 2 ani şi jumătate l-a luat un căpitan cu sine călare şi a luat-o înainte. Pierzându-se de mine, căpitanul l-a predat unui soldat, care a lăsat copilul într-un părău. Altui soldat, tată de familie, i s-a făcut milă de plânsul lui, l-a luat cu sine şi l-a predat la primăria Titeşti, care l-a dat unei femei spre îngrijire. Aceasta l-a dus la cartierul general. Un maior l-a trimis într-un automobil spre Bucureşti. La Călimăneşti copilul a zărit pe o verişoară a mea, aceasta l-a luat de la soldaţi, ducându-l la prefectura oraşului Râmnicu-Vâlcea, unde l-am aflat după patru zile. La Crăciun, rămânând în teritoriul ocupat, m-am întors acasă. La 20 februarie 1917, împreună cu alte 4 femei, am fost deţinută de jandarmi şi dusă 5 zile în temniţa tribunalului din Sibiu, de aici în vagon de cărbuni, pe un ger cumplit, în temniţa Clujului. Aici am fost ţinută 10 zile în celulă, apoi 3 luni de zile în celelalte temniţe. Drept pedeapsă m-au internat acasă cu considerare la cei 3 copii, până la revoluţie.”

Ana Popa, preoteasă ortodoxă în Lisa. „După lupta de la Porumbac, bărbatul meu a trecut munţii cu armata română. Din 2-25 decembrie 1916 veneau în toată noaptea jandarmii la percheziţie ameninţându-mă că mă spânzură. În 26 decembrie m-au dus în temniţa din Braşov. Cei doi copii, unul de 11 şi unul de 9 ani, au rămas singuri. Istovită de drum, pe frig şi ninsoare, un jandarm m-a izbit cu pumnul, strigând: „Urcă, Dumnezeul tău de putoare valahă!”. A doua zi ne-au dus la Cluj, 1300 bărbaţi şi 220 femei. Pe drum batjocuri, huiduieli şi scuipări. Închisă într-o odaie murdară cu ţigănci şi alte haimanale, am stat până la 26 iulie 1917. Mulţi au mâncat bătăi straşnice, le plesnise pielea de curgea sângele şiroi, alţii s-au umplut de bube. Zilnic mureau 3-4. Copiii adunau cojile din gunoi şi le rodeau. Acuzată cu trădare, după cinci pertractări, neputându-se dovedi nimic m-au eliberat. Acasă totul ni se pustiise. Închisoarea de la Cluj a fost cumplită. Toţi cei închişi aici şi-au contractat boli grave, aici au trecut la cele veşnice mulţi preoţi ca Ioan Caţaveiu din Lisa, nădăjduind într-o lume mai bună dincolo, o lume atât de deosebită de lumea aceasta.”

Iosif B. Caţavei, preot ortodox în Lisa. Acuzat de primarul satului că a pomenit la Liturghie pe regele Ferdinand al României, a fost reţinut în 1 octombrie 1916 şi dus în temniţa din Cluj. În 6 octombrie 1917 tribunalul militar l-a aflat vinovat şi l-a osândit la patru ani închisoare ordinară. În urma tratamentului barbar şi a investigaţiei sălbatice s-a îmbolnăvit şi a murit într-un spital militar din Cluj în 14 ianuarie 1918. Familia l-a adus acasă şi l-a îngropat creştineşte. Zbuciumul sufletesc a răpus în iunie 1918 şi pe soţia lui rămasă acasă fără sprijin.

Petru Caţavei, preot în Rodbav, apoi în Lisa. Lupta îndârjită purtată ani de-a rândul cu saşii din comună, pentru câştigarea de drepturi egale cu saşii la averea comunei şi susţinerea şcolii, „mi-a atras ura prim-pretorului sas Hening, care m-a pus pe lista neagră şi la 1 septembrie 1916 am fost internat în comuna Repce Kőhalom. Şase luni am stat aici, susţinându-mă ca scriitor în cancelaria notarială, până la 15 martie 1917. Întors acasă mi-am aflat soţia şi trei copii alungaţi de acasă, locuinţa ocupată de armata germană şi tot avutul devastat.”

Muntean Nicolae, preot în Lisa, a fost arestat în 1916-1917 şi închis la Cluj până în 17 martie 1917, când în urma unei tuberculoze netratate şi a fracturii cangrenate a uneia dintre mâini a decedat. Înmormântat în Cluj a fost deshumat şi reînhumat apoi în Lisa. În perioada interbelică o stradă din zona Pieţei Gării din Cluj a fost rebotezată cu numele său. A lăsat în urmă o văduvă şi şapte copii orfani, una dintre fiicele sale, Rozeta, fiind de asemenea închisă timp de cinci săptămâni deoarece a întâmpinat cu euforie trupele române.

 

Pr. Alexandru Socaciu – Veneţia de Jos

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 107, ianuarie-februarie 2019

 



Sfinții Trei Ierarhi (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


Centenarul Părintele Justin Pârvu - un mărturisitor al credinţei în vremuri de prigoană şi un luminător de suflete în timp de libertate
 

Le transmit tinerilor, românilor, să citească Sfânta Scriptură, să citească Viețile Sfinților, să se roage, să se spovedească cât mai des și să nu se dezlipească de Biserică. Biserica a fost unitatea și lumina neamului nostru. Și atunci binecuvântarea lui Dumnezeu va uda din belșug pământul românesc și sufletul neamului, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt va fi cu noi, cu toți. Amin. Hristos a Înviat!" - Pr. Justin Pârvu

La aniversarea a 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu (10 februarie 1919 - 16 iunie 2013), marele duhovnic al Ortodoxiei românești, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei celebrează Centenarul „Părintele Justin” printr-un album de fotografie omagial realizat de fotografa Cristina Nichituș Roncea. „DUHOVNICUL. 100 de ani cu Părintele Justin" cuprinde 100 de portrete ale vrednicului de pomenire monah și fost deținut politic, împreună cu alte imagini de la Petru Vodă și texte ale Părintelui Justin Pârvu cât și relatări despre viața sa.

„Preacuvioşia sa a rămas în amintirea ucenicilor un model de viață duhovnicească, o speranță de ajutor prin mijlocirile sale către Dumnezeu, precum și întărire duhovnicească prin cuvântările, sfaturile sau scrierile sale ziditoare de suflet. Comemorarea Părintelui Justin, la împlinirea unui centenar de la nașterea sa pământească, este o datorie și o binecuvântare în același timp. Datoria este să ne amintim de înaintașii noştri, cum spune Sfântul Apostol Pavel: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7). Iar binecuvântarea vine din întâlnirea cu cel pomenit în și prin rugăciune, dar şi prin evocările care se fac cu acest prilej, spre a întări și încuraja pe cei care au nevoie de sfat şi povăţuire duhovnicească. Aşadar, ne amintim în acest moment de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ca de un adevărat luptător pentru credință, pentru dreptate, dar și un adevărat monah, a cărui preocupare principală a fost rugăciunea, la care s-au adăugat lucrul mâinilor, postul și ascultarea duhovnicească. " – spicuiri din Mesajul integral Preafericitului Părinte Patriarh Daniel transmis la împlinirea a o sută de ani de la nașterea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu (1919 –  2019), Mănăstirea Petru Vodă, duminică, 10 februarie 2019

„Dincolo de tonul său categoric, de cuvântul său ca o sabie cu două tăișuri, dincolo de această fermitate cu care își prezenta mărturisirea despre Dumnezeu, despre neamul său și despre familie, Părintele Justin era omul blând, sensibil, gingaș, deschis, era Duhovnicul, era iubitorul de oameni și odihnitorul de suflete", afirmă IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. 

„Îmi doresc ca aceste fotografii să fie privite cu sufletul”, spune autoarea, aflată la al patrulea album de fotografie. „Este suficient să-l privești pe Părintele nostru în ochi și prin intermediul unei fotografii ca să te trezești, să vii la viață. Și am toată nădejdea că viitorul României va fi altul, dacă noi aceștia care avem curajul să-l privim în ochi pe Părintele Justin vom încerca să facem faptele lui”, scrie Monahul Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin.

Le transmit tinerilor, românilor, să citească Sfânta Scriptură, să citească Viețile Sfinților, să se roage, să se spovedească cât mai des și să nu se dezlipească de Biserică. Biserica a fost unitatea și lumina neamului nostru. Și atunci binecuvântarea lui Dumnezeu va uda din belșug pământul românesc și sufletul neamului, iar Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt va fi cu noi, cu toți. Amin. Hristos a Înviat!", este ultimul cuvânt din lucrare al Părintelui Justin, Duhovnicul României.

În exclusivitate pentru cititorii ActiveNews, vă prezentăm un interviu cu Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, ucenicul Duhovnicului lasat stareț de însuși bunul, dreptul și înainte văzătorul Părinte Justin Pârvu, omul lui Dumnezeu de la Petru Vodă, disponibil integral la sursă:

Cum era traiul de zi cu zi cu Părintele? Ce amintiri ne puteți mărturisi?

Momentul când l-am cunoscut Părintelui Justin mi-a descoperit caracteristicile importante ale viețuire lui. Acestea erau așezate pe o activitate liturgică intensă (slujea Sfânta Liturghie într-o baracă), citirea Bibliei și a cărților Sfinților Părinți. Postea cu mare exigență perioade îndelungate de timp (frații din mănăstire ziceau că mănâncă mai puțin decât o vrăbiuță pe săptămână). Primea zilnic sute de credincioși care îi reduceau programul de somn uneori până la 45 de minute pe zi. Sfaturile lui mergeau la inima omului, iar rugăciunile și ostenelile erau urmate de minuni.

Adeseori am vorbit credincioșilor despre minunea umplerii lăzilor cu făină pentru pregătirea pâinii oferită pelerinilor, despre înmulțirea mâncării pentru oamenii înfometați, despre minunea vindecării celor posedați de duhurile rele și despre minunea vindecării multor bolnavi. Toate aceste minuni s-au întâmplat sub ochii mei și ai fraților mei. Nimeni nu poate uita așa ceva. Mereu primesc și alte mărturii, din țară și din străinătate, despre minunile pe care le săvârșea Părintele Justin cu ajutorul lui Dumnezeu.

Puteți să ne evocați din învățămintele Părintelui Justin dobândite în cei 16 ani de închisoare, pe care vi le împărtășea și Dvs? 

Experiența celor 16 ani de închisoare, apoi domiciliul forțat pe care l-a avut o perioadă îndelungată de timp l-au întărit pe Părintele Justin într-o experiență duhovnicească deosebită pe care mi-a transmis-o nu numai mie, ci și altor credincioși. Vorbea despre jertfă ca fiind din Hristos și sădită în opera de mântuire a fiecărui om de pe fața pământului. Nici un ideal, nici o faptă bună și nici o virtute nu pot fi clădite decât pe jertfă. Răbdarea l-a însoțit în toată perioada de detenție, l-a învățat stăruința în rugăciune, mângâierea în suferință și lacrimile atât pentru păcatele proprii, cât și pentru păcatele neamului. 

Perioada de detenție a Părintelui a fost propice pentru autocunoaștere, pentru consolidarea spirituală pe calea suferinței. Experiența dobândită în închisoare, care l-a ajutat pe parcursul vieții duhovnicești, a fost cunoașterea propriilor neputințe în dependența totală de Dumnezeu, întărită de către credință și nădejde. Închisoarea a fost calea prin care Părintele a învățat adevărata rugăciune clădită pe jertfă, suferință și dăruire de sine. 

Care considerați că este însemnătatea moștenirii Părintelui Justin pentru cei de azi și cei de mâine și cum ar putea tinerii, tinerele familii, să beneficieze mai bine de sfaturile marelui Duhovnic?

Părintele Justin s-a sacrificat, s-a luptat pentru restaurarea spirituală a poporului român,  a trăit durerile neamului și ale fiecărui român în cel mai profund sens. Moștenirea importantă care cuprinde în ea multe caracteristici duhovnicești este jertfa. Dragostea Părintelui față de țară l-a întărit în lupta de a cizela duhovnicește suflete pregătite de jertfă, doritoare de a-i continua lucrarea. Părintele afirma adeseori că fiecare va lua din viața lui ceea ce va socoti că este bun. 

Nenumăratele minuni săvârșite de către Părintele Justin Pârvu atât în viață, cât și după adormirea sa sunt modul în care fiecare creștin în parte poate beneficia direct de o legătură vie cu Părintele. Participarea Părintelui la durerea fiecărui om care îl căuta a făurit o comoară de sfaturi duhovnicești necunoscute. Vizibile și demne de urmat sunt faptele Părintele care pot contribui la refacerea noastră lăuntrică.

Care ar trebui să fie pentru credincioși cuvântul de temelie al acestui An Centenar "Părintele Justin", un an important pentru țară din mai multe motive?

Cuvântul de temelie al acestui An Centenar ar trebui să fie Jertfa deoarece aceasta era caracteristica esențială a Părintelui Justin. Dragostea pentru aproapele l-a determinat să poarte slăbiciunile celorlalți fără a lua în considerare nevoile sale, înțelegând din experiența acumulată în pușcărie că folosul aproapelui este mai presus decât folosul propriu. Creștinul ar trebui să-L caute pe Dumnezeu, să-L găsească, iar prin osteneală, trudă, post, rugăciune  trebuie să se pregătească pentru înfricoșata zi a Judecății. Axa pe care se dezvoltă firea umană este credința, urmată de dragoste. Este necesar ca omul să-I dăruiască lui Dumnezeu dragostea sa sinceră, iar pentru aceasta este nevoie ca mai întâi să dăruiască dragoste față de aproapele. Cât timp omul trăiește pentru celălalt, trăiește pentru sine. Testamentul Duhovnicului este clar: Rugăciune, Pocăință, Ascultare, Unitate.


Un mărturisitor al credinţei în vremuri de prigoană şi un luminător de suflete în timp de libertate

Duminică, 16 iunie 2013, în perioada plină de lumină dintre praznicele împărătești Înălțarea Domnului la Cer și Pogorârea Sfântului Duh, a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, ctitor al mănăstirilor Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Adormirea Maicii Domnului – Paltin, din localitatea Petru Vodă, județul Neamț. Părintele Justin a fost un duhovnic apreciat și căutat de numeroși credincioși creștini ortodocși din țară și străinătate.

Format în atmosfera de rugăciune și înaltă trăire duhovnicească a Mănăstirilor Durău (jud. Neamţ) și Cernica (jud. Ilfov), Părintele Justin Pârvu a îndurat, cu multă credință în Dumnezeu și speranță de viață mai liniștită, încercările temnițelor comuniste de la Văcărești, Jilava, Aiud și Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credință, în vremuri de încercare pentru Biserică și Țară.

Ca deținut politic, a fost forțat să lucreze în mină, iar apoi ca lucrător forestier, într-o perioadă în care mulți monahi erau obligați să-și părăsească mănăstirile în urma promulgării Decretului comunist 410/1959.

Trecând prin încercările și nedreptățile vremurilor de prigoană, cu multă răbdare şi speranţă, a revenit în viața monahală, slujind ca ieromonah la Mănăstirile nemţene Bistrița și Secu și alinând sufletește pe mulţi credincioşi care, îndurerați și dezorientați, îl căutau.

Din anul 1991 a ctitorit, în apropierea satului său natal, Mănăstirea Petru Vodă și, mai târziu, începând cu anul 1999, în apropierea acesteia, Mănăstirea de călugărițe Paltin, în care a organizat un cabinet medical și o casă pentru copiii săraci.

Părintele Justin Pârvu a reprezentat chipul monahului care, oriunde s-ar afla, este într-o permanentă luptă pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu și pentru a face cunoscută lucrarea lui Dumnezeu celor din jurul său. Misiunea lui era aceea de a deveni lumina lumii și sarea pământului (Matei 5, 13-14), dar mai ales rugător permanent pentru mântuirea oamenilor.

Iar când monahul este chemat la slujirea preoțească, el devine iconom al Tainelor lui Dumnezeu, urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Iisus, Domnul” (2 Corinteni 4, 5).

Prin activitatea sa jertfelnică, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a dat speranță celor aflați în suferință, pentru că el însuși a trecut prin multe suferințe, fiind deţinut vreme de şaisprezece ani, apoi, supravegheat, hărțuit și prigonit de autorităţile regimului comunist ateu.

Însă, celor care au urmat calea cea strâmtă și cu chinuri, Dumnezeu le-a făgăduit: „le voi da în casa Mea și înlăuntrul zidurilor Mele un nume și un loc mai de preț decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic și nepieritor” (Isaia 56, 5).

Privind la viața sa luminoasă și la mulțimea ucenicilor, monahi și mireni, pe care Părintele Justin Pârvu i-a îndrumat pe calea mântuirii în Hristos, considerăm că trecerea sa la cele veșnice, în urmă cu aproape șase ani, este o pierdere pentru viața și lucrarea pastorală a Bisericii, pentru monahismul românesc și pentru mulțimea credincioșilor care l-au cunoscut, însă am dobândit un nou rugător în cer.

Preacuvioşia sa a rămas în amintirea ucenicilor un model de viață duhovnicească, o speranță de ajutor prin mijlocirile sale către Dumnezeu, precum și întărire duhovnicească prin cuvântările, sfaturile sau scrierile sale ziditoare de suflet.

Comemorarea Părintelui Justin, la împlinirea unui centenar de la nașterea sa pământească, este o datorie și o binecuvântare în același timp.

Datoria este să ne amintim de înaintașii noştri, cum spune Sfântul Apostol Pavel: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7).

Iar binecuvântarea vine din întâlnirea cu cel pomenit în și prin rugăciune, dar şi prin evocările care se fac cu acest prilej, spre a întări și încuraja pe cei care au nevoie de sfat şi povăţuire duhovnicească.

Aşadar, ne amintim în acest moment de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ca de un adevărat luptător pentru credință, pentru dreptate, dar și un adevărat monah, a cărui preocupare principală a fost rugăciunea, la care s-au adăugat lucrul mâinilor, postul și ascultarea duhovnicească.

Felicităm pe organizatorii acestui eveniment duhovnicesc, în primul rând pe Părintele Stareţ Hariton Negrea, care astăzi aniversează 20 de ani de la primirea hirotoniei întru ieromonah, pe toţi vieţuitorii din obştea Mănăstirii Petru Vodă, precum şi pe toţi credincioşii pelerini care vin cu evlavie la această mănăstire, ctitorie a Părintelui Justin Pârvu!

Cu sentimente de preţuire şi recunoştinţă pentru lucrarea rodnică şi îndelungată a Părintelui Justin Pârvu în ogorul Bisericii, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să aşeze sufletul său împreună sfinţii, iar obştii monahale şi tuturor ucenicilor lui să le dăruiască sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Cu părinteşti binecuvântări,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Citți și: Fragmente din copilăria Părintelui Justin, povestite de sfinția sa - Revista Atitudini 



Descoperirea cerească arătată în vis Sfântului Ioan de Kronstadt de Sfântul Serafim de Sarov - Sfantul Ioan din Kronstadt

 

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronstadt, scriu această descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.
Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloşia noastră. Scriu şi-mi tremură mâinile, şi lacrimile îmi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voia Ta de la început până la sfârşit, ca să descriu tot ce-am văzut.
Această vedenie a fost aşa: după rugăciunea de seară m-am culcat să mă odihnesc puţin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am PC. Pagini duhovnicesti 101auzit un zgomot uşor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetişor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu !” M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareţ, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii, şi mi s-a făcut uşor şi vesel pe suflet.

După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii. Mi-a arătat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfinţit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odată, peretele a dispărut, iar eu l-am urmat pe stareţ, mergând peste un câmp verde. Şi am văzut o mulţime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, şi de aur. L-am întrebat pe stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci ?” El mi-a răspuns cu blândeţe: „Ale celor care au pătimit pentru credinţa în Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucişi şi au devenit mucenici”. Şi iarăşi am mers mai departe. Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe stareţ: „Ce sânge este acesta ? Atât de mult s-a vărsat !” Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor creştini”.

Mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeşnice albe arzând, care începură să cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la pământ, se stingeau, prefăcându-se în praf şi cenuşă. După aceea stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi”. Şi am văzut pe nori şapte sfeşnice arzând. Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeşnice căzătoare ?” „Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele şapte sfeşnice de pe nori sunt cele Şapte Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, care vor rămâne până la sfârşitul lumii”. Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”

Mulţime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu feţe radioase şi vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri, adolescenţi şi chiar copii. L-am întrebat pe minunatul stareţ: „Aceştia cine sunt ?” „Aceştia toţi au pătimit pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi pentru sfintele icoane”. L-am întrebat pe marele stareţ dacă pot să mă alătur şi eu la această procesiune. Stareţul a răspuns: „Este prea devreme pentru tine, mai rabdă, nu este binecuvântare de la Domnul”.

Şi am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele şi au primit cununi de la Împăratul Ceresc. Şi iarăşi am mers mai departe şi am intrat într-o biserică impunătoare. Am vrut să-mi fac cruce, dar stareţul m-a oprit: „Nu se poate ! Aici este urâciunea pustiirii”.
Această biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânări de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile însemnate cu stele; în fata prestolului stătea un preot cu faţa cătrănită, iar sub prestol o femeie, roşie toată, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-dă-ă !” Doamne fereşte, ce grozăvie ! Oamenii aceia începură să alerge ca nişte smintiţi în jurul prestolului, să ţipe, să şuiere, să bată din palme şi să cânte cântece dezmăţate. Şi deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năprasnic, pământul s-a cutremurat, şi biserica s-a prăbuşit. Şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul s-au prăvălit cu toţii în adâncul beznei, în abis. Doamne fereşte şi apără, ce grozăvie!

Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi, ce este cu această înfricoşătoare biserică?” ,,Aceştia sunt ’cetăţenii cosmosului’, ereticii, cei ce au părăsit Sfânta şi Soborniceasca Biserică şi au primit inovaţiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; într-o astfel de biserică nu se posteşte şi nu poţi să te împărtăşeşti”.

M-am înfricoşat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloşilor, moarte !” Stareţul m-a liniştit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te”. Şi iată, am văzut o mulţime de oameni care se târau chinuiţi de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Preacuvioşi părinţi, rugaţi-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi mamele noastre nu ne-au învăţat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat”. Şi au început să plângă.
L-am urmat pe stareţ, care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi”. Şi am văzut o grămadă de trupuri neînsufleţite, mânjite de sânge. M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe stareţ: „Ale cui sunt trupurile acestea ?” „Acestea sunt trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să primească pecetea antihristică şi au suferit pentru credinţa lui Hristos, pentru Biserica Apostolească. Pentru aceasta s-au învrednicit de sfârşit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu”.

Deodată stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate şi scorpioni ce se căţărau, zbierau, îşi înfigeau colţii. L-am văzut pe ţar, şezând pe tron. Cu faţa palidă, plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus. Deodată a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai al II-lea în linţoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerată, la gât purta o cruce de aur. Şoptea încetişor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creştini că am murit curajos, ca un ţar mucenic pentru credinţa lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostoleşti să slujească o panahidă frăţească pentru mine, păcătosul. Să nu căutaţi mormântul meu”. Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru ţarul mucenic.
De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui Dumnezeu ! Roagă-te şi spune-le tuturor să se roage ! Vino şi vezi”. Şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morţi de foame, unii rodeau iarba şi verdeaţa. Cadavrele altora erau sfâşiate de câini şi o duhoare cumplită umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credinţă ! Din gura lor ies cuvinte de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu. Şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau nişte viermi ce răspândeau o duhoare insuportabilă. L-am întrebat pe stareţ ce fel de cărţi erau acelea. „Cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toţi creştinii prin învăţături străine”. Dar, îndată ce stareţul s-a atins cu toiagul de cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăştiat cenuşa.
După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur-împrejur se tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat vrând să le citesc, însă stareţul mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulţi ani şi preoţii le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei răposaţi roagă să fie pomeniţi”. Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniţi?” Stareţul a răspuns: „Îngerii se roagă pentru ei”.

Am pornit mai departe şi stareţul mergea aşa de repede încât de-abia reuşeam să mă ţin după el. „Vino şi vezi”, a spus stareţul. Şi am văzut o masă mare de oameni gonită din urmă de nişte draci urâcioşi, care-i băteau cu pari, cu furci şi cu căngi. L-am întrebat pe stareţ: „Aceştia cine sunt ?” Stareţul a răspuns: „Aceştia sunt cei ce s-au lepădat de sfânta credinţă şi de Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credinţa”. Erau acolo preoţi, monahi şi monahii, mireni care au nesocotit taina cununiei, beţivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau straşnice, iar din gură ieşea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o prăpastie îngrozitoare din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăveşte-ne, Doamne, de o aşa soartă!”

Şi iată, am văzut o mulţime de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în straie ciudate, cărând o stea imensă în 5 colţuri; la fiecare colţ atârnau câte 12 draci; în centru, satana însuşi sta proţăpit cu nişte coarne zdravene, cu căpăţâna de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod de-a valma cu cuvintele:
„Sculaţi voi, cei pecetluiţi cu blestemul”. Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toţi peceţile pe frunte şi pe mâna dreaptă. L-am întrebat pe stareţ:
„Asta ce înseamnă ?” „Acestea sunt peceţile antihristului”. Mi-am făcut semnul crucii şi l-am urmat pe stareţ.
Deodată el s-a oprit, arătând cu mâna spre răsărit. Şi iată, am văzut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mâini, pretutindeni lumânări aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada, pe prestol Crucea şi Evanghelia, deasupra prestolului, în aer, o coroană împărătească de aur. Pe coroană era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme”. În jurul prestolului stăteau patriarhii, episcopii, preoţii, monahii, monahiile, mirenii. Toţi cântau: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace”.

De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate. Deodată stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de 3 ori şi am văzut o grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând Aliluia. Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu plâng: „Voia lui Dumnezeu ! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-Şi preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea antihristului, toţi îşi vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând cununa cerească”.

Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se împliniseră cuvintele Proorocului Daniil despre urâciunea pustiirii. Şi iată, am văzut desluşit cupola Templului din Ierusalim. Sus, pe cupolă, era înfiptă steaua. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă alţii mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar stareţul m-a oprit zicând: „Aici este urâciunea pustiirii”.

Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume. Am văzut tronul, peste tot ardeau lumânări de seu; pe tron sta împăratul în porfiră de culoare stacojie, pe cap avea coroană de aur cu stea. L-am întrebat pe stareţ: „Cine este acesta ?” El a răspuns: „Antihristul”. De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la faţă, viclean, perfid, straşnic. Sta cocoţat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt împăratul şi dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!” Toţi au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceţi pe frunte şi pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moară de foame şi sete.
Între timp, slugile antihristului au adus câţiva oameni cu mâinile legate, ca să-i silească să i se închine. Dar ei au zis: „Noi suntem creştini şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos”. Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creştinesc. După aceea au adus un tânăr la tronul antihristului, ca să i se închine lui, dar tânărul a strigat cu glas tare: „Eu sunt creştin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu eşti trimisul şi sluga satanei”. „La moarte !”, a răcnit antihrist.
Iar cei ce primiseră pecetea cădeau la pământ şi se închinau lui. Deodată s-a auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeţi de foc în slujitorii antihristului. O săgeată uriaşă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut drept în capul antihristului, coroana s-a făcut ţăndări, milioane de păsări zburau sfâşiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simţit cum stareţul m-a luat de mână şi am mers mai departe. Şi am văzut iar mult sânge creştinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele Sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: Şi va fi sânge … până la zăbalele cailor. Doamne Dumnezeule, mântuieşte-mă ! Şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu”. Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârşitul lumii este aproape. Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi”.

Timpul era pe sfârşite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi, rugându-se; m-am rugat şi eu cu el. După aceea stareţul începu să se desprindă cu repeziciune de la pământ, înălţându-se spre cer. De-abia atunci mi-am amintit că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îţi este numele ?” „Serafim de Sarov”, răspunse blând stareţul. „Să scrii tot ce-ai văzut pentru creştinii pravoslavnici”.

Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i dangătul, m-am trezit: „Doamne, blagosloveşte şi ajută-mă pentru rugăciunile marelui stareţ!
Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului Tău rob Ioan, iereul din Kronstadt. 1901”.

* * *

Această remarcabilă Descoperire cerească a protoiereului Ioan din Kronstadt, marele purtător de duh şi închinător al ţării ruseşti, a circulat vreme îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi. În anii de restrişte această vedenie a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi consolare.



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul și Canonul Întâmpinării Domnului - 2 februarie
 

Troparul Întâmpinării Domnului, glasul 1
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, primind în braţe pe Liberatorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă şi Învierea.

Condacul Întâmpinării Domnului, glasul 1
Cel ce cu naşterea Ta ai sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile lui Simeon care Te-au întâmpinat acum le-ai binecuvântat, şi precum se cuvenea ne-ai mântuit pre noi, Hristoase Dumnezeule, împacă lumea ce se găseşte în războaie şi întăreşte Biserica, pe care ai iubit-o, Unule, Iubitorule de oameni„.

Axion la Întâmpinarea Domnului, glasul 3
Născătoare de Dumnezeu, nădejdea tuturor creştinilor, acoperă, apără, păzeşte pre cei ce nădăjduiesc spre tine.
În lege, în umbră şi în Scriptură, închipuire vedem noi, credincioşii. Cel de parte bărbătească ce se naşte întâi, Sfânt lui Dumnezeu este, deci, pre Cuvântul Cel mai înainte născut, Fiul Tatălui, Celui fără de început, Cel întâi născut din maică, fără de ispită bărbătească, îl mărim.”

 

Condacul 1

Astăzi aleasa Maică merge de la Betleem la Ierusalim, iar dumnezeiescul Prunc Iisus în brațele ei ca un nor ușor este purtat. Iar noi, nevrednicii, întâmpinând pe Împăratul Slavei și pe Maica Fecioară Preasfântă, împreună cu bătrânul Simeon cântăm celei binecuvântate: Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi!

Icosul 1

Cetele cerești, plecate spre pământ, văd pe Cel Unul Născut, pe Făcătorul lor și Stăpânul a toată făptura, în brațele feciorești ale Maicii celei neispitite de bărbat, mergând la Ierusalim, purtat ca un Prunc, și bucurându-se, cântă Lui și Împărătesei Fecioare laudă de sărbătoare:
Vino, Împăratul cerului și al pământului, în cetatea Marelui Împărat, Sionul cel sfânt;
Vino, Dumnezeule Preaînalt, din înălțimile cerești în biserica pământească și făcută de mâini;
Vino, Fiule Unule Născut, și Te sălășluiește cu oamenii pe pământ;
Vino, Mielul Cel nevinovat și dumnezeiesc, să Te aduci Domnului, Cel din ceruri;
Vino, Preacurată Porumbiță, Mireasă fără de bărbat, a Sfântului Duh;
Vino, Mielușea neîntinată, Maica neprihănită a Mielului Hristos;
Vino, Pruncă de Dumnezeu aleasă, Fiica cea preadorită a lui Dumnezeu Tatăl;
Vino, Împărăteasa Cerului, Stăpâna cea bună a întregii lumi;
Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi!

Condacul al 2-lea

Preasfânta Fecioară pe sine s-a văzut fiind curată după Nașterea lui Iisus și nu i-a trebuit curățire, pentru că Hristos a trecut precum o rază de soare printr-un diamant, nestricând curăția feciorească a Preacuratei Maicii Sale. Totuși, fiind smerită și nemândrindu-se de neprihănirea curăției Sale, atunci când s-au împlinit zilele legiuite de curățire, a plecat de la Betleem, împreună cu Sfântul Iosif, logodnicul, și au adus pe dumnezeiescul Prunc, la Ierusalim, înaintea Domnului și împreună I-au cântat cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Văzându-te pe tine, printre veacuri, Fecioară, că porți în mâinile tale pe Dumnezeu întrupat, Isaia proorocul a glăsuit: „Domnul va ședea pe nor ușor”. Iar tu, o, Maică a lui Dumnezeu, mergând la Ierusalim și purtând dumnezeiescul Prunc în brațele tale, cugetai: „Cum, fiind mamă, am rămas fecioară?”. Totuși, văzând că această naștere a fost mai presus de fire, cu cutremur ai grăit întru sine: „Cum să Te numesc pe Tine, Fiul meu? Dacă Te numesc om, văd că ești mai presus decât omul, fecioria mea păstrând-o nestricată, pentru că zămislirea Ta a fost dumnezeiască. Dacă Te numesc Dumnezeu, văd că întru toate ești asemenea omului, afară de păcat. Pentru aceasta Te propovăduiesc pe Tine Dumnezeu adevărat și om adevărat”. Noi însă, întâmpinând venirea Ta, Hristoase, pe cea Curată o cinstim cântând așa:
Vino, Curată Fecioară, că ai născut curat pe Curatul Dumnezeu;
Vino, maică fără bărbat a lui Emanuel, care nu a cunoscut nunta;
Vino, ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii, că de a ta curăție s-a minunat Gavriil;
Vino, ceea ce ești mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, că ție ți s-a închinat firea îngerilor;
Vino, țarină nesemănată, că ne-ai răsărit nouă Spicul Vieții;
Vino, rug nears, că întru Naștere nu te-a ars focul dumnezeirii;
Vino, încăpere neîncăpută la care nu pot să privească cei cu câte șase aripi și cei cu ochi mulți;
Vino, masă cu chip de foc, pe care pământenii nu se pricep să te laude după cuviință;
Vino. Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 3-lea

Fiind purtată de putere dumnezeiască ai venit la Sfânta cetate, Ierusalim, Preasfântă Fecioară, ca o zi luminoasă, arătându-L întregii lumi pe Hristos, Soarele Dreptății. Pentru aceasta în chip vădit te-ai arătat prestol de Heruvimi, înălțat prin fecioreasca slavă, căci în mâna ta porți pe Împăratul Slavei, în fața Căruia stau în chip nevăzut Serafimii cei cu câte șase aripi, împreună cu toate puterile cerești cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având Fecioara pântece primitor de Dumnezeu, a venit la biserică, ținând în mâna sa pe dumnezeiescul Prunc Hristos, și, plecând genunchii înaintea Domnului, cu bucurie și cu bună-cuviință a grăit: ,,O, Părinte Preaveșnic, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis să Se întrupeze dintru mine pentru mântuirea oamenilor. Acesta este Rodul pântecelui meu, zămislit întru mine prin Duhul Tău cel Sfânt. Acesta este întâiul meu Născut. Primește Cuvântul Tău cel Întrupat dintru mine, primește de la mine pe Fiul Tău, pe Care Ți-L aduc, ca prin Trupul și Sângele Lui, primit de la mine, să răscumpere neamul omenesc”. Iar noi pricepând această tainică rugăciune, Preacurată, cântăm Fiului Tău și Dumnezeului nostru așa:
Vino, Preadulce Iisuse, pogorând pe pământ blând și smerit precum ploaia pe pământ curat;
Vino, Viață Preadulce, precum picătura ce picură pe pământ, arătându-Te nevăzut în Întruparea Ta;
Vino, Mântuitorule atotmilostiv, să cauți și să mântuiești pe cei pierduți;
Vino, Păstorule preabun, Cel ce ai voit să porți pe umerii Tăi oile rătăcite;
Vino, Doctorul celor fără de nădejde, Cel ce ai binevoit să porți bolile și neputințele noastre;
Vino, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit să iei asupră-Ți toate păcatele lumii;
Vino, Domnul Slavei, purtat pe nor ușor, că ai gonit ademenirile întunericului;
Vino, Împăratul păcii, Cel ce șezi pe tronul lui David, a Cărui împărăție nu este din lumea aceasta;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 4-lea

Având întru sine furtună de gânduri îndoite marele arhiereu al lui Dumnezeu, Zaharia, s-a tulburat văzând pe Sfânta Fecioară cu Pruncul la un loc cu femeile necurate, înaintea ușilor bisericii, cerând curățirea cea după lege; a dus-o în Sfânta Sfintelor și a înțeles cu duhul că această Maică și după naștere este Fecioară Curată. Pentru aceasta a așezat-o în locul fecioarelor, unde femeilor având bărbat nu li se cuvine să stea, și, întâmpinând-o, cu frică și cu bucurie a cântat lui Dumnezeu Cel ce S-a arătat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Zaharia minunatele tale cuvinte în fața lui Dumnezeu, Preacurată, și văzând că așezi copilul tău preaiubit în brațele lui de arhiereu al lui Dumnezeu, precum în înseși mâinile lui Dumnezeu, și împreună cu acesta aduci jertfă, după cum spune legea, doi pui de porumbel, s-a umilit cu inima și cu credință și cu frică a primit pe dumnezeiescul Prunc, zicând așa:
Vino, Cel vechi de zile, Care de demult ai dat lui Moise legea în Sinai;
Vino, Prunc Tânăr, că ai intrat acum în biserică, vrând să împlinești legea;
Vino, că, sălășluire având cerul, ai vrut să umpli biserica pământească de slavă cerească;
Vino, că, întrupându-Te din Fecioară, ai dorit să îndumnezeiești firea omenească;
Vino, că Te-ai coborât până la chipul de rob, ca pe noi, robii păcatului, să ne faci robii Adevărului dumnezeiesc;
Vino, că ești strălucirea Ipostasului Părintesc, ca pe noi să ne arăți fiii Tatălui Ceresc;
Vino, Împlinitorul legii, Care ai adus lui Dumnezeu pui de porumbel, ca noi să zburăm la ceruri mai curați decât aceștia;
Vino, Dătătorule de milostivire, Care milă voiești, iar nu jertfă, ca și noi să Te ungem cu untdelemnul milei;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 5-lea

Steaua cea de Dumnezeu luminată a strălucit, când a venit la biserică Simeon, purtat de Duhul Sfânt. Acestuia, tânăr cu Duhul, dar îmbătrânit cu trupul, fiind drept și credincios trăind în credință și așteptând mângâierea lui Israel, i s-a făgăduit prin Duhul Sfânt să nu vadă moartea, până când nu va vedea pe Hristos Domnul venind în trup. Acesta, privind pe Preacurata Fecioară și pe Pruncul ținut de dânsa în brațe, a văzut harul lui Dumnezeu și, cunoscând cu Duhul că Acesta este Mesia Cel așteptat, în grabă s-a apropiat de Dânsul și, dând mulțumire lui Dumnezeu, cu frică și cu bucurie I-a cântat din inimă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând bătrânul Simeon în mâinile Fecioarei pe Cel ce a zidit pe om, purtat în chip de Prunc, s-a umplut de nespusă bucurie și, uitându-se pe sine, a grăit cu bucurie: Te doresc pe Tine, Dumnezeul părinților și Doamne al milei, la Tine privesc, Cel ce cuprinzi toate cu Cuvântul Tău, pe Tine Te întâmpin, Cel ce stăpânești viața și moartea, pe Tine Te aștept, Cel ce unești cerul și pământul. După Tine flămânzesc morții ce așteaptă învierea. După Tine însetează cei ce pătimesc și așteaptă mângâiere și Ție Îți cântă așa:
Vino, Cel așteptat de toți proorocii, să ne cercetezi cu mântuirea Ta;
Vino, Cel dorit de toate neamurile, să ne luminezi cu învățătura Ta;
Vino, Mântuitorul nostru, ca să izbăvești pe Adam și pe Eva de păcat, de vechiul blestem;
Vino, Cel ce Te-ai arătat pe pământ Mântuitorul nostru, ca să viețuiești cu oamenii și să-i scoți din întuneric și din umbra morții;
Vino, Luminătorul nostru, ca să binevestești anul plăcut Domnului;
Vino, Izbăvitorul nostru, ca să-i și slobozești pe cei zdrobiți cu inima;
Vino, Păstorule și Învățătorule, ca să propovăduiești robilor dezrobirea și celor orbi vederea;
Vino, Ziditorule și Stăpâne, să vestești celor umiliți mântuire și tuturor oamenilor iertare;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 6-lea

Propovăduitor minunat al venirii lui Hristos s-a arătat purtătorul de Dumnezeu Simeon, când mai ales umplându-se de Duhul Sfânt, primul dintre oameni L-a cunoscut pe Ziditorul său, venit cu trup, și primul a mărturisit dumnezeirea Lui, cântându-I în numele tuturor celor ce trăim pe pământ: „Ție ne închinăm, pentru că Tu ești Dumnezeul nostru; Ție ne rugăm, pentru că Tu ești biserica noastră, Ție Îți slujim, că Tu ești Făcătorul legii. Tu ești Unul Dumnezeu și nu este alt Dumnezeu afară de Tine și alt Fiu deoființă cu Tatăl. Prin Tine noi trăim și ne mișcăm și ființăm; Tu ești mai frumos decât toți fiii oamenilor, pentru că Tu ești Dumnezeu și om”. Pentru aceasta se bucură acum cerul, pentru că a miluit Domnul pe poporul său și saltă temeliile pământului și cei ce se află în iad, că s-a arătat celor morți învierea văzând acum pe Mântuitorul lumii și cântându-I: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Astăzi a strălucit la toată lumea lumina adevărului, că Preasfânta Fecioară a dat cu preacuratele sale mâini, bătrânului Simeon, pe dumnezeiescul Prunc, ca pe un cărbune făcător de viață, de la jertfelnicul Domnului, zicând: „Primește, cinstite bătrâne, pe Domnul tău, primește vistieria nesecată și puterea cea neajunsă. Spală necurăția și te înnoiește și te luminează de la Soarele Dreptății. Să nu ardă deci focul harului pe domnul meu, ci mai mult să-l lumineze, căci Acesta curăță păcatele și toată fărădelegea ta, ca să fii început al curățirii întregii lumi, și astfel te vei dezbrăca de toate cele vechi, ca să te îmbraci în toate cele noi”. Iar noi, pricepând această vestire milostivă, să-i cântăm Preacuratei unele ca acestea:
Vino, Fecioară, că strălucind de curăție cerească, ne-ai răsărit lumina cea neînserată;
Vino, Împărăteasă a preaminunatei lumi cerești, care ne-ai ridicat pe noi în locașurile cele de sus;
Vino, tainic rug, prin care, din înălțimile cerești, s-a aprins focul Dumnezeirii la toată lumea;
Vino, nor purtător de lumină, prin care dumnezeiescul Prunc Hristos S-a adus spre mântuirea tuturor;
Vino, masă de foc a Nevăzutului Împărat;
Vino, chivot ceresc, care ai încăput pe Hristos;
Vino, palat al Duhului Sfânt;
Vino, mireasă neprihănită a Împăratului cel fără de moarte;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 7-lea

Vrând Sfântul bătrân Simeon să primească o nouă curățire, precum Isaia cel de demult, s-a închinat Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și, atingându-se de dumnezeieștile ei picioare, a zis: „Foc duci, Curată, mă tem să iau în brațe Pruncul Cel ce stăpânește lumea. Tu însă, cu mâinile Tale, precum cu niște aripi îngerești luminează-mă, dându-mi pe Cel ce Heruvimii cei înaripați se înfricoșează să-L poarte”. Astfel Simeon, întinzându-și mâna, L-a primit în cinstitele sale brațe și cu bucurie a cântat: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Onouă și preaslăvită minune s-a săvârșit astăzi: bătrânul Simeon primește în mâini stricăcioase pe Ziditorul omului, pentru ca Dumnezeu să trăiască cu oamenii, iar omul să devină ceresc. Primind pe Cel dorit și văzând împlinirea făgăduințelor Simeon, precum grâul cel copt, a cerut slobozirea de trup și la apusul viețuirii sale a cântat cu bucurie: „Au văzut ochii mei mântuirea Ta, ca pe o taină ascunsă din veac. Acum însă, slobozește, Stăpâne, pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, de această trupească legătură către viața cea neîntinată și neîmbătrânitoare, ca, plecând de aici, să duc veste de bucurie despre venirea Ta în lume”. Pentru aceasta Îți cântăm:
Vino, Iisuse, Dătătorul vieții, că ai dăruit viață și înviere tuturor credincioșilor Tăi;
Vino, Stăpâne, Biruitorul morții, că ai slobozit din veșnica moarte poporul Tău;
Vino, Împăratul cel fără de moarte, că din întunericul și din umbra morții ai slobozit pe cei legați din veac;
Vino, Preadulce Viață, că porțile raiului iarăși le-ai deschis lui Adam, spre viață veșnică;
Vino, Mire Preadorit, că sufletul meu tânjește și dorește curțile Domnului;
Vino, Lumină Sfântă, că Te-a aflat sufletul meu plângându-și păcatele;
Vino, Dumnezeule Preaveșnic, că aproape este mântuirea Ta pentru cei ce se tem de Tine;
Vino, Mântuitorule Preabun, căci cuvântul Tău a adus pacea mult dorită;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 8-lea

Străine cuvinte auzind de la bătrân, minunatul Iosif și Preacurata Fecioară s-au mirat de cele spuse, l-au văzut pe Simeon proorocind despre Prunc, dar nu ca despre un prunc, ci ca despre Cel vechi de zile, și rugându-se la Dumnezeu, ca la Cel ce are putere asupra vieții și asupra morții și Care poate să-l sloboadă la o altă viață, și punând toate acestea în inima lor, au cântat cu mulțumire lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul fiind întru Dumnezeu, Sfântul bătrân Simeon s-a umplut de duh proorocesc și a vorbit despre dumnezeiescul Prunc că va ajunge chiar și la iad să dea tuturor celor legați iertare, orbilor vedere și nu va vorbi ca alții. Și, întorcându-se la Maria, Mama lui Iisus, a proorocit: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va ridica împotriviri. Și prin sufletul tău, o, Maică, fără de moarte, va trece sabie, când vei vedea pe Fiul tău bătut în cuie pe cruce, ca să se descopere gândurile din multe inimi, întru iertarea păcatelor lor”. Iar noi, înțelegând această proorocie, îi cântăm Preacuratei:
Vino, Maică și Fecioară, care, întru nașterea ta feciorească, nu ai simțit durerile nașterii;
Vino, Maica Mielului și a Păstorului, care vei suferi dureri înfricoșătoare lângă Crucea Fiului tău;
Vino, bucuria noastră, care, împreună cu Fiul tău pătimind, cu toată lumea te vei bucura de arătarea Slavei Sale;
Vino, mângâiere în necazuri, care fiind încercată precum aurul în foc, ești grabnic ajutătoare celor ce sunt ispitiți;
Vino, cea preaveselă, care ai vrut să o bucuri pe Eva, cea care a adus femeilor mâhnire;
Vino, preaslăvită, care ai dorit ca prin durerile tale să eliberezi lumea de toate durerile;
Vino, Fecioară, mai cinstită decât toată făptura, care prin nașterea ta ai înnoit toată zidirea cea văzută;
Vino, Maică mai sfântă decât toți sfinții, care prin întâmpinarea ta ai unit pe îngeri cu oamenii;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 9-lea

Toată firea îngerilor s-a minunat de marea coborâre a lui Dumnezeu față de om zicând: minune preaslăvită, neînțeleasă și nespusă vedem astăzi, că Cel ce l-a făcut pe Adam încape în brațele bătrânului. Pline sunt marginile lumii de mila Lui, plină este făptura de lauda Lui, plină este omenirea de îngăduința Lui. Cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt sunt pline de bunătatea Lui, sunt pline de darurile și binefacerile Lui. Plin este cerul și pământul de slava Lui! Pentru aceasta, toate neamurile, bateți din palme cântându-I: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Grăitorul și văzătorul de Dumnezeu Simeon, deși a spus multe și a lăudat pe Preanevinovata Maică a lui Dumnezeu, care a născut lumii pe Dumnezeu Omul, Mântuitorul sufletelor noastre, totuși nu a putut să o laude cu vrednicie pe aceea pe care mințile cele mai presus de lume nu se pricep să o cânte. Totuși, cuprins de iubire a slăvit-o zicând: Preasfântă și minunată cămară a lui Dumnezeu, tu ești începutul și sfârșitul prăznuirii noastre. Tu ne-ai răsărit Lumina Soarelui ne-ai deschis izvorul iubirii de oameni a Fiului tău. Pomenirea ta este mai presus de orice cuvânt și mărirea ta întrece neputința noastră. Te rugăm, pomenește-ne neîncetat pe noi, cei ce te lăudăm și îți cântăm:
Vino, bucuria noastră nesfârșită, care ai arătat lumii întregi bucuria lui Hristos;
Vino, dulceața noastră cea pururea fericită, care ții în mâinile tale focul dumnezeirii;
Vino, lumină pururea strălucitoare, care ai luminat biserica lumii vechi cu lumina harului;
Vino, făclie nestinsă, care întru întâmpinarea ta ai luminat sufletele credincioșilor cu lumina lui Hristos;
Vino, că porți cu mâinile Focul Ceresc, ca prin tine să se aprindă în locul cel sfânt frumusețea și sfințenia;
Vino, lumină neînserată, că ai născut în chip nestricat, fiind pururea Fecioară, ca prin tine să se vestească mântuirea până la marginile pământului;
Vino, chivot însuflețit și dumnezeiesc, că prin tine se arată întregii lumi harul cel mare și mântuitor;
Vino, cortul lui Dumnezeu și al oamenilor, că prin tine Dumnezeul dumnezeilor împărățește în Sion peste toți oamenii;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 10-lea

Propovăduitoare a mântuirii s-a arătat Ana, cea insuflată de Dumnezeu, că nu se depărta de biserica Domnului, slujind ziua și noaptea în post și în rugăciuni. Aceasta ieșind cu Dreptul Simeon în întâmpinarea Pruncului Iisus, a mărturisit că acesta este Ziditorul cerului și al pământului. Și îmbrățișând pe Hristos, L-a sărutat și Duhul S-a sălășluit întru ea și a grăit: „Tu ești Dumnezeu și Fiul Omului, Fiul împărăției și al umilinței. Tu auzi și taci, vezi și ești nevăzut, ești pretutindeni și ascuns”. Și a grăit și alte proorocii despre Pruncul adus, pentru cei ce așteptau izbăvirea în Ierusalim cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveșnic și Cuvântul lui Dumnezeu, Tu acum în trup Te-ai arătat lumii întregi, ca un Prunc în biserică, purtat în brațe de Fecioara Maria, Maica Ta, ca să petreci cu oamenii și celor ce sunt din Adam să le vestești mântuirea. Adevărul Tău S-a pogorât din cer, mila Ta ne-ai trimis-o nouă și harul Tău împărățește pe pământ pentru că ai venit să cauți și să-i mântuiești pe cei pierduți. Pentru aceasta pe nimeni nu îndepărtezi, de la nimeni nu Te întorci, precum s-a întâmplat cu Uza, de demult, când s-a atins de chivotul Legământului Tău și a fost lovit de moarte. Acum însă desfrânata Îți cade la picioare și devine neprihănită, cea cu scurgerea de sânge se atinge de Tine și se vindecă, vameșii și păcătoșii stau împreună cu Tine și se fac prietenii Tăi, căci ai chemat la Tine pe toți cei trudiți și împovărați. Pentru aceasta cu bucurie și noi Te întâmpinăm și Îți cântăm așa:
Vino, o, Hristoase, împăratul tuturor, și scoală-Te întru întâmpinarea, noastră;
Vino, Iisuse, Doctorul inimilor noastre, și ieși întru ajutorul și mântuirea noastră;
Vino, Păstorul nostru Cel bun, Care Te-ai întrupat să cauți oile pierdute, și caută-ne și pe noi cei rătăciți;
Vino, Mângâietorule bun, Care ai căutat și ai găsit drahma cea pierdută, și află și sufletele oamenilor pierduți;
Vino, Atotbunule și Iubitorule de oameni, și ne primește și pe noi în brațele Tale părintești;
Vino, Atotmilostive și Îndurate, și ne sălășluiește și pe noi în cămările Tale cerești;
Vino, Mângâietorul celor întristați, ca să ne aperi și să ne cârmuiești pe noi, cei ce plutim pe marea acestei vieți deșarte;
Vino, Mântuitorul celor rătăciți, mântuiește-ne și ne scoate pe noi, cei ce ne înecăm în viforul păcatului;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 11-lea

Cântare de umilință au adus arătării Tale, Hristoase, purtătorul de Dumnezeu Simeon și dreapta Ana, arzând cu duhul și propovăduind cu buze de bucurie venirea Ta în lume tuturor celor ce așteptau izbăvirea. Iar cărturarii și fariseii, auzind astfel de mărturisiri despre Prunc, s-au mâniat și mai mult, l-au învinuit pe Zaharia, ca pe un vădit călcător de lege, că pe Maria a așezat-o în locul unde ședeau fecioarele, pentru care îndată l-au și ucis cu pietre. Iar Pruncul Iisus a fost dus în Egipt, din pricina lui Irod, ca și acolo, spre mărturie veșnică, Domnul să fie cunoscut egiptenilor și să I se aducă jertfă, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Lumină spre descoperirea neamurilor ai fost, Hristoase, Soarele dreptății, pe nor purtat, precum Simeon astăzi a proorocit că vei fi începătură de nou har, din Egipt și până la marginile lumii, că Tu ești Izvorul Vieții și Lumina oamenilor, pentru că lumina luminează întru întuneric și întunericul nu o cuprinde. Cu această lumină a dumnezeirii Tale luminează și întunericul sufletelor noastre, pentru ca toți să aprindem în inimă lumina virtuților și împreună cu Simeon și cu Ana să-Ți cântăm Ție și Preasfintei Maicii Tale unele ca acestea:
Vino, Iisuse, Lumina lumii, pentru ca în lumina Sfinților Tăi să ne luminezi pe noi;
Vino, Hristoase Mântuitorule, Care locuiești întru Lumina cea nepătrunsă, pentru ca în lumina Feței Tale să ne îndumnezeim;
Vino, Soarele Dreptății, pentru ca în zilele Tale să strălucească adevărul și pacea pe pământ;
Vino, Lumină Sfântă, pentru ca să ajungă în inimile noastre focul credinței și iubirii Tale;
Vino, Împărate ceresc, pentru ca binecuvântată și prealuminată să fie venirea Ta;
Vino, Ziditorule și Stăpâne, pentru ca având aprinsă făclia curăției să ieșim întru întâmpinarea Ta;
Vino, Lumină lină și neînserată, pentru ca în liniște și în pace să trăim toate zilele vieții noastre;
Vino, Fiule Unule Născut al lui Dumnezeu și Cuvinte, pentru ca întru bucurie și frică să lucrăm a noastră mântuire;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 12-lea

Vechea biserică a legii cu nou har s-a umplut, când ai intrat într-însa, Hristoase, ca un Prunc purtat în brațe, ca să se plinească proorocia lui Agheu: „Va veni Cel dorit de toate neamurile și voi umple de slavă templul acesta și slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi și în locul acesta voi împărți pacea”. Pentru aceasta să se înfrumusețeze cu lumina Ta Dumnezeiască și Biserica noastră ce se gătește să Te primească luminat ca pe un Mire, iar pe noi ne învrednicește în curăție să ieșim întru întâmpinarea Ta și cu veselie să-Ți cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând, o, Maica lui Dumnezeu, venirea întru întâmpinarea ta a întregii lumi în Biserica Domnului, lăudăm nespusa ta curăție feciorească, ne închinăm Soarelui Dreptății, Hristos, Ce a răsărit dintru tine, Îl privim împreună cu Simeon și Îl primim în brațele noastre. Împreună cu Ana mărturisim dumnezeirea Lui, cu Iosif Îi aducem în dar doi pui de porumbel, adică sufletul și trupul nostru, și precum fecioarele înțelepte, luminat înfrumusețăm candelele sufletelor noastre și făclii aprinse de fapte bune lui Hristos, Lumina cea Adevărată, Ce S-a arătat lumii, Îi dăruim, iar astăzi, împletind precum florile coroană de cântări, îți aducem aceste laude:
Vino, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca sub acoperământul Fecioriei Tale să ne păzești pe noi întru curăție și feciorie;
Vino, palat purtător de Lumină al Stăpânului, ca prin darul tău să ne faci pe noi locaș al Duhului Sfânt;
Vino, Fecioară mai luminoasă decât dimineața, ca să fim și noi fii ai zilei până la sfârșitul vieții;
Vino, soare care porți pe Tatăl Luminii, ca și pe noi să ne luminezi cu darul tău;
Vino, sfântă slujitoare a măreței taine, ca să ne înveți a sluji cu sfințenie pe Fiul tău și Dumnezeu;
Vino, bună ajutătoare a toată lumea, ca să ne păzești nevătămați de lume, de trup și de diavol;
Vino, o, Fecioară Marie, ca să luminezi sufletele noastre întunecate de patimi;
Vino, o, pruncă minunată, ca să călăuzești spre mântuire această lume orbită de păcate;
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi!

Condacul al 13-lea

O, întru tot cântată Maică și Fecioară, care ai adus în locul cel sfânt al sfinților pe Cuvântul cel mai presus decât toți sfinții, întru întâmpinarea noastră și pentru mântuirea lumii; primește această rugăciune a noastră, acoperă-ne și ne păzește pe noi de tot necazul și întristarea și ne izbăvește de toate cursele vrăjmașului. Tu, cea fără de prihană, ceea ce ești ușă dumnezeiască, deschide-ne nouă, celor ce dorim mântuirea, ușile cerești, ca, izbăvindu-ne prin tine de veșnica muncă, să cântăm întru Întâmpinarea Domnului în văzduh: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Cetele cerești, plecate spre pământ…, Condacul 1: Astăzi aleasa Maică merge acum de la Betleem la Ierusalim…, și aceste rugăciuni:

Icosul 1

Cetele cerești, plecate spre pământ, văd pe Cel Unul Născut, pe Făcătorul lor și Stăpânul a toată făptura, în brațele feciorești ale Maicii celei neispitite de bărbat, mergând la Ierusalim, purtat ca un Prunc, și bucurându-se, cântă Lui și Împărătesei Fecioare laudă de sărbătoare:
Vino, Împăratul cerului și al pământului, în cetatea Marelui Împărat, Sionul cel sfânt;
Vino, Dumnezeule Preaînalt, din înălțimile cerești în biserica pământească și făcută de mâini;
Vino, Fiule Unule Născut, și Te sălășluiește cu oamenii pe pământ;
Vino, Mielul Cel nevinovat și dumnezeiesc, să Te aduci Domnului, Cel din ceruri;
Vino, Preacurată Porumbiță, Mireasă fără de bărbat, a Sfântului Duh;
Vino, Mielușea neîntinată, Maica neprihănită a Mielului Hristos;
Vino, Pruncă de Dumnezeu aleasă, Fiica cea preadorită a lui Dumnezeu Tatăl;
Vino, Împărăteasa Cerului, Stăpâna cea bună a întregii lumi;
Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi!

Condacul 1

Astăzi aleasa Maică merge de la Betleem la Ierusalim, iar dumnezeiescul Prunc Iisus în brațele ei ca un nor ușor este purtat. Iar noi, nevrednicii, întâmpinând pe Împăratul Slavei și pe Maica Fecioară Preasfântă, împreună cu bătrânul Simeon cântăm celei binecuvântate: Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi!

Rugăciunea întâi, către Domnul nostru Iisus Hristos

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule Unule Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care mai înainte ai fost văzut de prooroci, ca prin oglindă, în ghicitură și mai pe urmă, în aceste zile, Te-ai născut nestricat cu trupul din Preasfânta Fecioară Maria și în a patruzecea zi, în locul cel sfânt, întru întâmpinarea întregii lumi, Te-ai arătat ca Prunc, purtat în brațele Dreptului Simeon pentru mântuirea tuturor celor din Adam! Cât de proslăvită și de prealuminată este aducerea Ta în brațele Născătoarei de Dumnezeu în biserica Domnului și Întâmpinarea Ta de către bătrânul Simeon. Astăzi cerurile se veselesc și pământul se bucură de venirea Ta, Dumnezeule, de venirea Dumnezeului și Împăratului nostru. De demult Moise s-a urcat în munte ca să vadă slava Ta, dar nu a putut să-Ți vadă fața Ta, pentru că i-ai arătat doar spatele. În această zi prealuminoasă a întâmpinării Tale, Tu Te-ai arătat pe Tine Om, strălucind de nespusă dumnezeiască Lumină, ca împreună cu Simeon să Te vedem față către față, să Te pipăim cu mâinile și să Te primim în brațele noastre ca să Te cunoaștem pe Tine ca Dumnezeu venit în trup. Pentru aceasta proslăvim nespusă coborârea Ta și marea Ta iubire de oameni, că prin venirea Ta ai dăruit acum bucurie cerească neamului omenesc căzut de demult în păcat. Că Tu prin dreapta Ta judecată ai izgonit pe strămoșii noștri din raiul desfătării în lumea aceasta, iar acum ne-ai miluit și iarăși ne-ai deschis locașurile cerești și ai prefăcut plânsul nostru întru bucurie, iar Adam nu se mai rușinează pentru neascultare și nici nu se va mai ascunde de la fața Ta, fiind chemat de Tine, pentru că Tu ai venit acum ca să iei asupră-Ți păcatele lui, să-l speli cu sângele Tău și să-l îmbraci pe el, gol fiind, în haina mântuirii, în podoaba veseliei și să-l înfrumusețezi pe el, ca pe un mire. Iar pe noi, pe toți, care prăznuim dumnezeiasca Ta întâmpinare, învrednicește-ne ca împreună cu fecioarele înțelepte să Te întâmpinăm pe Tine, Mirele nostru Ceresc, cu candelele credinței și curăției aprinse să privim cu ochii credinței dumnezeiasca Ta față, să Te purtăm în inimi, în toate zilele vieții noastre, ca să ne fii nouă Dumnezeu și noi să fim poporul Tău. Iar în slăvita și înfricoșătoarea zi a venirii Tale, când toți sfinții vor ieși în văzduh pentru marea Ta întâmpinare, învrednicește-ne și pe noi să Te vedem, și astfel pururea cu Domnul vom fi. Slavă milosârdiei Tale, slavă Împărăției Tale, slavă purtării Tale de grijă, Unule iubitorule de oameni, că a Ta este împărăția și puterea și slava, împreună cu Cel fără de Început al Tău Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a doua, către Preasfânta Stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu

O, Preasfântă Fecioară, care strălucești prin curăție cerească, porumbiță preablândă, mielușea neprihănită, ajutătoare bună a lumii, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru, tu ești începutul și mijlocul și sfârșitul bucuriei noastre de acum, că dintru tine a strălucit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, pe Care L-ai adus în sfintele tale brațe în a patruzecea zi, în locul cel sfânt, întru întâmpinarea noastră și spre bucuria și mântuirea întregii lumi. Pentru aceasta te fericim și te proslăvim, pentru că tu ești cortul lui Dumnezeu și prin tine S-a sălășluit între noi, pentru ca să fim poporul Lui. Tu ești ușa cerească vestită de Iezechiel, prin care iarăși ni s-a deschis intrarea în locașurile raiului. Tu ești scara cea înaltă văzută de Iacob, prin care Dumnezeu S-a pogorât pe pământ. Tu ești pod care duce de pe pământ la cer. Pentru aceasta te rugăm să privești spre noi, ca ceea ce ai intrat în locul cel sfânt purtând pe mâini Focul Dumnezeiesc, binecuvântată. Cu focul rugăciunii tale să arzi focul patimilor noastre, ca să ne izbăvim de focul cel veșnic al gheenei. În locul cel sfânt ai venit pentru curățirea cea după lege, ție netrebuindu-ți curățire, Fecioară Curată, și prin aceasta învață-ne cumse cuvine a ne păzi în neprihănire și curăție și cum să purtăm nevoința fecioriei, că tu, fiind mai presus decât Heruvimii, ai venit la biserică, laolaltă cu  femeile necurate. Tu, o, Maică Preasfântă, însăți fiind biserica lui Dumnezeu care ai adus la biserica legii pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, învrednicește-ne și pe noi să iubim mai mult în lumea aceasta bisericile Fiului tău, să le cercetăm în toate zilele vieții noastre, acolo să vedem frumusețea Domnului, pentru că mai bine este să petrecem o zi în curțile Domnului, decât să locuim în locașurile păcătoșilor. Dăruiește-ne și nouă, Preacurată, precum lui Simeon, să purtăm neosândiți, în brațele inimii noastre, pe Fiul tău și Dumnezeul nostru, ca să fim părtași pururea Preacuratului Său Trup și Sânge, și ajută-ne să ne păzim în frica lui Dumnezeu și să nu întinăm biserica trupului nostru. Și așa întâmpinând totdeauna, o, Maica lui Dumnezeu, pe Fiul tău în inimile și în sufletele noastre, să ne învrednicim prin rugăciunile tale să dobândim și acea întâmpinare în văzduh a Domnului și așa vom slăvi și vom cânta împreună cu toți sfinții pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi se face otpustul.

Tropar la Praznicul Întâmpinării Domnului, glasul 1:

Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea.

 

Cântarea 1, glasul al 3-lea.

Irmosul:

Pământul cel roditor de adâncime, uscat l-a trecut oarecând soarele; căci ca un zid s-a închegat apa de amândouă părţile, trecând poporul marea pedestru şi lui Dumnezeu cu plăcere cântând: să cântăm Domnului, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Să picure norii apă, că Soarele Hristos a venit pe Nor Uşor, ca un Prunc în Templu, fiind purtat de braţe preacurate. Pentru aceasta credincioşii să strigăm: să cântăm Domnului, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întăriti-vă mâini slăbite de bătrâneţe ale Dreptului Simeon şi picioare obosite ale bătrânului înainte vă mişcaţi, spre întâmpinarea lui Hristos; dănţuire împreună cu cei fără de trup începeţi. Să cântăm Domnului, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceruri, ce cu înţelepciune sunteţi întinse, veseliţi-vă şi pământule bucură-te; că din Dumnezeieştile sânuri odrăslind Făcătorul Hristos, de Maică Fecioară lui Dumnezeu Tatălui este adus Prunc, Cel mai înainte de veci; căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Catavasie:

Pământul cel roditor de adâncime, uscat l-a trecut oarecând soarele; căci ca un zid s-a închegat apa de amândouă părţile, trecând poporul marea pedestru şi lui Dumnezeu cu plăcere cântând: să cântăm Domnului, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

 Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Întărirea celor ce nădăjduiesc spre Tine, întăreşte, Doamne, Biserica Ta, pe care o ai câştigat cu Scump Sângele Tău.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cel Unul-Născut din Tatăl mai înainte de veci, Prunc Unul-Născut din Fecioară Nestricată S-a arătat, lui Adam întinzându-i mâna.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe cel întâi zidit, care prin înşelăciune a ajuns cu minte de prunc, iarăşi l-a îndreptat Dumnezeu Cuvântul, Cel Ce Prunc S-a arătat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Firea ce se trage din pământ, care iarăşi se întoarce într-însul, a arătat-o Ziditorul asemenea Dumnezeirii, făcându-Se ca un Prunc, fără de schimbare.

Catavasie:

Întărirea celor ce nădăjduiesc spre Tine, întăreşte, Doamne, Biserica Ta, pe care o ai câştigat cu Scump Sângele Tău.

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase; că ieşind din Chivotul Sfinţirii Tale, din Maică Nepătată, în Biserica Slavei Tale Te-ai arătat, ca un Prunc în braţe purtat. Şi s-au umplut toate de lauda Ta.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Bucurându-te Dreptule Simeon, tăinuitorule al celor negrăite, Născătoarea de Dumnezeu a strigat: pe Cuvântul Hristos, Cel Ce S-a făcut Prunc şi a fost vestit ţie de demult de la Duhul Sfânt, primeşte-L în braţe, strigând: umplutu-s-au toate de lauda Ta.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mângâierea Israelului Celui Sfânt, către care ai nădăjduit, Dreptule Simeon, de la vârsta pruncească, primeşte-o acum bucurându-te, pe Hristos Făcătorul Legii şi Stăpânul, Care a împlinit rânduiala Legii, strigându-I Lui: umplutu-s-au toate de lauda Ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Văzând Simeon pe Cuvântul Cel fără de început, pe Pricinuitorul fiinţei tuturor cu Trup ca un Prunc, purtat ca pe un Scaun de Heruvimi de Fecioara, minunându-se, a strigat Lui: umplutu-s-au toate de lauda Ta.

Catavasie:

Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase; că ieşind din Chivotul Sfinţirii Tale din Maică Nepătată, în Biserica Slavei Tale Te-ai arătat, ca un Prunc în braţe purtat. Şi s-au umplut toate de lauda Ta.

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Când a văzut Isaia, cu închipuire pe Dumnezeu pe Scaun Preaînalt, de Îngerii Slavei înconjurat, a strigat: o, eu, ticălosul! Că am văzut mai înainte pe Dumnezeu Întrupat, Lumina Cea Neînserată, pe Cel Ce Stăpâneşte pacea.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Cunoscând Dumnezeiescul bătrân Slava cea mai înainte arătată, de demult, proorocului şi văzând pe Cuvântul ţinut de mâinile Maicii, a strigat: o, Preacurată! Bucură-te! Căci cuprinzi ca un Scaun pe Dumnezeu, Lumina Cea Neînserată, pe Cel Ce stăpâneşte pacea.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Plecându-se bătrânul şi Dumnezeieşte insuflat atingându-se de picioarele Celei ce n-a ştiut de nuntă, ale Maicii lui Dumnezeu, a zis: Foc porţi, Preacurată şi mă înfricoşez a lua în braţe pe Dumnezeu, Lumina Cea Neînserată, pe Cel Ce stăpâneşte pacea.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Curăţitu-s-a Proorocul Isaia primind cărbunele de la Serafim şi bătrânul a strigat Maicii lui Dumnezeu: tu, ca un Cleşte, cu mâinile mă luminezi dându-mi pe Acela pe Care Îl porţi, Lumina Cea Neînserată, pe Cel Ce stăpâneşte pacea.

Catavasie:

Când a văzut Isaia, cu închipuire pe Dumnezeu pe Scaun Preaînalt, de Îngerii Slavei înconjurat, a strigat: o, eu, ticălosul! Că am văzut mai înainte pe Dumnezeu Întrupat, Lumina Cea Neînserată, pe Cel Ce Stăpâneşte pacea.

 

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Strigat-a Ţie bătrânul, văzând cu ochii Mântuirea Care a venit popoarelor de la Dumnezeu: Hristoase, Tu eşti Dumnezeul meu.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

În Sion pentru cei neplecaţi ai fost pus Piatră de poticnire şi Piatră de sminteală; iar pentru cei credincioşi Neclintită Mântuire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Purtând cu statornicie Chipul Celui Ce Te-a născut mai înainte de veci, din milostivire, Te-ai îmbrăcat acum cu neputinţa omenească.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe cel ce se închină Ţie, Fiului Celui de sus, Fiului Fecioarei lui Dumnezeu, Celui Ce Prunc Te-ai făcut, acum slobozeşte-l în pace.

Catavasie:

Strigat-a Ţie bătrânul, văzând cu ochii Mântuirea Care a venit popoarelor de la Dumnezeu: Hristoase, Tu eşti Dumnezeul meu.

CONDAC, glasul 1.

Cel Ce cu naşterea Ta ai sfinţit pântecele Fecioarei şi mâinile Dreptului Simeon care Te-au întâmpinat acum le-ai binecuvântat şi precum se cuvenea ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule, împacă lumea ce se găseşte în războaie şi întăreşte Biserica pe care o ai iubit, Unule Iubitorule de oameni.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Pe Tine, Cel Ce ai răcorit în foc pe tinerii cei ce Dumnezeu Te-au numit şi în Fecioară Nepătată Te-ai Sălăşluit, Dumnezeu Cuvântul, Te lăudăm cântând cu dreaptă credinţă: Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Lui Adam celui ce locuieşte în iad, merg să-i dovedesc şi Evei să-i aduc bună vestire, a strigat Dreptul Simeon cu proorocii dănţuind: Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dumnezeu, Cel Ce izbăveşte neamul pământesc, până la iad va veni; şi celor robiţi va aduce toată libertatea şi orbilor vedere va da; iar muţii vor putea să strige: Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Şi prin inima ta, Preacurată, a zis mai înainte Dreptul Simeon Născătoarei de Dumnezeu, sabie va trece, pe Cruce văzând pe Fiul tău, Căruia strigăm: Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri.

Catavasie:

Pe Tine, Cel Ce ai răcorit în foc pe tinerii cei ce Dumnezeu Te-au numit şi în Fecioară Nepătată Te-ai Sălăşluit, Dumnezeu Cuvântul, Te lăudăm cântând cu dreaptă credinţă: Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

În focul cel mistuitor uniţi fiind tinerii, cei ce au fost cei dintâi în cinstirea de Dumnezeu, dar de văpaie nefiind vătămaţi, cântare Dumnezeiască au cântat: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Popor al lui Israel, văzând pe Emmanuel, Slava ta, Prunc din Fecioară, înaintea Dumnezeiescului Chivot acum dănţuieşte, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Iată a strigat Simeon: Acesta va fi Semn de poticnire, Dumnezeu fiind şi Prunc; Acestuia, cu credinţă să-I cântăm: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Viaţă din fire fiind, Acesta va fi Cădere pentru cei neplecaţi, Prunc făcându-Se Dumnezeu Cuvântul; şi Sculare va fi pentru toţi cei ce cântă cu credinţă: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Catavasie:

În focul cel mistuitor uniţi fiind tinerii, cei ce au fost cei dintâi în cinstirea de Dumnezeu, dar de văpaie nefiind vătămaţi, cântare Dumnezeiască au cântat: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a, glasul al 3-lea:

Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică Fecioară, Ceea ce s-a Săvârşit în tine.

În mâini ţine Simeon, bătrânul, îmbrăţişat pe al Legii Făcător şi Stăpânul tuturor.

Ziditorul vrând să mântuiască pe Adam, în pântecele Curatei Fecioare S-a Sălăşluit.

Tot neamul omenesc, Curată, te fericim şi cu credinţă te mărim ca pe Maica lui Dumnezeu.

Veniţi şi vedeţi pe Hristos, Stăpânul tuturor, pe  Care astăzi Simeon Îl poartă în Sfântul Locaş.

Cel Ce priveşti spre pământ şi-l faci de se cutremură, cum şezi în mâini de bătrân? Cum te ţin braţele lui?

Trăind încă Simeon până ce pe Hristos L-a văzut, către Dânsul a strigat: slobozeşte-mă acum.

Cleştele cel Tainic ce a luat în pântece pe Cărbunele Hristos, tu eşti, Marie.

Voind a se face Om, Cel fără de început şi Dumnezeu este adus în Sfântul Locaş în a patruzecea zi.

Pogorându-Se din cer Stăpânul tuturor, L-a primit pe El Simeon preotul.

Luminează-mi sufletul şi cu lumină simţită să văd limpede şi să Te vestesc pe Tine Dumnezeu.

De ce Curată Maică şi Fecioară, aduci în Templu Prunc Tânăr, dându-L în braţele lui Simeon?

Liberare cer acum de la Tine, Ziditorule, că Te-am văzut, Hristoase, Luminamântuirii mele.

Pe Cel Căruia slujitorii cereşti cu spaimă se roagă, Îl îmbrăţişează astăzi Simeon în braţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel cu Firea Singur şi în Feţe Întreit apără pe robii Tăi, cei ce în Tine se încred.

Alte Stihuri:

Stih: Născătoare de Dumnezeu, Nădejdea tuturor creştinilor, acoperă, apără, păzeşte pe toţi creştinii, ce nădăjduiesc întru tine.

Stih: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, Bună Ajutoare a lumii, acoperă-ne şi ne păzeşte de toată nevoia şi necazul.

Irmosul:

În Lege, în umbră şi în Scriptură închipuire vedem noi credincioşii: toată partea bărbătească ce deschide pântecele, Sfânt lui Dumnezeu este. Deci, pe Cuvântul Cel mai Înainte Născut, Fiul Tatălui Celui fără de început, Cel Întâi Născut din Maică, fără de ispită bărbătească Îl slăvim.

Stih: De Dumnezeu primitorule, Dreptule Simeon, vino şi ridică pe Hristos, pe Care L-a născut Preacurata Fecioară Maria.

Stih: Îmbrăţişează cu mâinile bătrânul Simeon, pe Făcătorul Legii şi Stăpânul a toate.

Stih: Nu Mă ţine pe Mine bătrânul, ci Eu îl ţin pe dânsul, fiindcă acesta cere eliberare de la Mine.

Stih: Cleşte Tainic, cum porţi Cărbunele? Cum hrăneşti pe Cel Ce toate le hrăneşte?

Pentru cei nou-născuţi, de odinioară, se aducea jertfă o pereche de turturele, sau doi pui de porumbei; pentru aceea Dumnezeiescul bătrân şi Înţeleapta Ana Proorociţa, Celui Născut din Fecioară şi Fiul Cel Născut din Tatăl, Care a venit la Templu, slujindu-I L-au slăvit.

Stih: O, fiică a lui Fanuil, vino şi stai împreună cu noi şi mulţumeşte lui Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Stih: Sfânta Ana cea înţeleaptă mai înainte prooroceşte cele înfricoşătoare, mărturisind pe Ziditorul cerului şi al pământului.

Stih: Necuprinse sunt de îngeri şi de oameni cele ce s-au făcut de tine Maică, Fecioară Preacurată.

Stih: Porumbiţa cea Preacurată, Mieluşeaua cea Neîntinată, aduce pe Mielul şi Păstorul în Templu.

Datu-mi-ai mie, strigat-a Dreptul Simeon, Bucuria mântuirii Tale, Hristoase; primeşte pe slujitorul Tău, care a sfârşit de lucrat în umbra Legii, pe slujitorul propovăduitor al Harului Celui Nou, care cu laudă Te slăveşte.

Stih: O, Hristoase, Împărate al tuturor, dă biruinţă asupra vrăjmaşilor credincioşilor robilor Tăi.

Stih: O, Hristoase, Împărate al tuturor, dă-mi lacrimi fierbinţi, ca să plângă sufletul meu pe care rău l-am piedut.

În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Dumnezeirea Cea în Trei Străluciri şi Ipostasuri, cu dreaptă credinţă să O lăudăm.

În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stih: O, Fecioară Marie, luminează sufletul meu cel întunecat în chip cumplit de dulceţile vieţii.

Cu sfinţită cuviinţă proorocind Proorociţa Ana cea înţeleaptă, cuvioasa şi bătrâna, s-a mărturisit Stăpânului în Templu în chip lămurit, iar pe Născătoarea de Dumnezeu propovăduind-o tuturor celor de faţă, a mărit-o.

Catavasie:

În Lege, în umbră şi în Scriptură închipuire vedem noi credincioşii: toată partea bărbătească ce deschide pântecele, Sfânt lui Dumnezeu este. Deci, pe Cuvântul Cel mai Înainte-Născut, Fiul Tatălui Celui fără de început, Cel Întâi-Născut din Maică, fără de ispită bărbătească Îl slăvim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif...

În Muntele Sinai, de demult, a văzut Moise pe Dumnezeu în nor şi de Glas Dumnezeiesc nedesluşit s-a învrednicit în nor şi în furtună. Iar acum Dreptul Simeon, pe Dumnezeu, Cel Ce S-a Întrupat fără schimbare pentru, în braţe L-a primit şi bucurându-se s-a dus din acestea de aici la Viaţa Cea Veşnică. Pentru aceea a strigat: acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne.

 


 

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Educația azi, între analfabetismul funcţional, individualism și consumerism
 

Definit de specialişti drept incapacitatea unei persoane de a utiliza eficient deprinderile legate de scris, citit, socotit ori de a transpune în practică noţiunile teoretice, analfabetismul funcţional afectează toate ţările, iar acest lucru se reflectă în rata şomajului, în nivelul de trai. În România, rata analfabetismului funcţional este de aproximativ 40% şi este scoasă la iveală de testările internaţionale realizate la nivelul elevilor de 15 ani care nu pot corela informaţiile memorate şi nu le pot pune în practică în viaţa cotidiană.

Aproximativ 40% din elevii români de 15 ani nu înțeleg ceea ce citesc, nu pot exprima și nici explica ceea ce citesc. Sunt doar deţinători de diplome sau au abandonat şcoala şi sunt denumiți, generic, analfabeți funcționali. Aceștia, în afara unor operații simple, ori a enunțării unor definiții „tocite”, nu sunt în stare să aplice noțiunile memorate în anii de şcoală. Procentul amintit ne situează în fruntea clasamentului european, potrivit datelor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), în condițiile în care media europeană se învârte în jurul valorii de 20%. OECD organizează o dată la 3 ani testările PISA și angrenează tineri de 15 ani din peste 70 de state ale lumii, inclusiv România. Ultima testare PISA la care a participat și România, alături de alte 78 de state, a avut loc în 2018, însă rezultatele vor fi publicate pe 3 decembrie 2019. Principala cauză care a dus la acest procent ridicat de analfa­betism funcţional este, în opinia experților în educație, metoda de învățare practicată în învățământul românesc bazată pe memorare și nu pe înțelegerea conceptelor. „Potențialul copiilor noștri nu este scos la suprafață, elevii nu sunt stimulați să se pună în mișcare”, este de părere Cristian Hatu, expert în politici de educație, potrivit unei televiziuni centrale.

Și cum ar putea fi puși elevii în mișcare? Stârnindu-li-se curiozitatea la clasă printr-un stil de predare diferit și prin adaptarea programelor școlare la ceea ce se cere pe piața muncii, astfel încât, în perspectiva anilor 2030, generațiile viitoare de elevi să dețină abilitățile necesare obținerii unor locuri de muncă ce presupun mai mult decât executarea unor simple comenzi mecanice.

Cercetătorul Nicolae Zamfir, membru titular al Academiei Române şi directorul Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” şi coordonatorul proiectului Laserul de la Măgurele, este de părere că „marea problemă a învăță­mântului românesc constă în faptul că elevul nu înțelege utilitatea materiei pe care trebuie să o învețe. Astfel că «analfabeții funcționali» sunt rezultatul unui sistem de învățământ în care teoria nu a fost niciodată legată cu practica”. Deși un astfel de proces de revigorare a învăţământului ar putea dura zeci de ani, specialiștii în educație sunt de părere că trebuie să începem cu formarea profesorilor pentru ca aceștia, la rândul lor, să dezvolte partea analitică, gândirea critică şi logică a elevilor. Polonia a reușit să reducă analfabetismul funcţional de la 22% la 14% în 15 ani, adoptând politici educaționale potrivite, suplimentate de o finanţare pe măsură, dat fiind faptul că educaţia a fost declarată ca fiind una dintre priorităţile naţionale. Experții în educație au tras în nenumărate rânduri semnale de alarmă cu privire la pericolul ce se ascunde în spatele procentului extrem de mare de anal­fa­beți funcţionali în compa­rație cu celelalte state europene. Un studiu al World Economic Forum arată că, în 2022, angajatorii vor prefera persoanele care vor avea capacitatea de a inova, de a gândi analitic și strategic, vor căuta în special tineri creativi, originali și cu inițiativă. Ori aceste abilități îi lipsesc cu desăvârșire unui analfabet funcțional. Şi, astfel, nu doar că analfabeţii funcţionali nu vor mai avea acces la locurile de muncă bine plătite, însă economia ţării va avea de suferit, atrag atenţia specialiştii în politici educaţionale. „Pe scenariul optimist, dacă ar dispărea analfabetismul funcțional, până în 2030 am avea o creștere economică cumulată de aproape 300%. Scăderea analfa­betismului funcţional trebuia să fie o prioritate strategică pentru România. Sunt niște recomandări ale CE în care scăderea analfabetismului funcțional este pe locul 2 între priorități. La noi, a fost lăsată de izbeliște”, mai subliniază Cristian Hatu. - Oana Nistor, Ziarul Lumina

În omilia rostită la 30 ianuarie 2019 la Fanar cu ocazia sărbătorii Sfinților Trei Ierarhi, considerați ocrotitorii educației, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a atras atenția că „reformele continue, răsturnările și blocajele din domeniul pedagogiei și educației reflectă criza societății mondiale”.

„Educația pare să fie neinteresată de dezvoltarea naturii spirituale a omului și îl întoarce unilateral către nevoile individuale, către sine, către realizarea sinelui și prosperitate, iar nu către binele comun, îl conduce către cele temporale și efemere, iar nu către cele importante și esențiale, îl duce la invocarea continuă a drepturilor, iar nu către echitate, etică și slujire”. Acesta este adesea obiectivul multor reforme în domeniul educației, „ale căror susținători, din nefericire, nu sunt conștienți că așa-numitul rol pragmatic al educației nu poate avea succes dacă funcția sa umanistă, culturală, eliberatoare și umanitară este marginalizată”, a adăugat Sanctitatea Sa Bartolomeu în predica din catedrala Sfântul Gheorghe din Constantinopol. Patriarhul Ecumenic a evidențiat nevoia unei „culturi a libertății și responsabilității” în contextul diminuării moralei la nivelul societății și al dominării utilitarismului. „De la înțelepciunea elenă, pe care Sfinții Trei Ierarhi au studiat-o și înțeles-o în profunzime, vine perspectiva educației ca o călătorie a sufletului către ceea ce este bun”, a spus patriarhul făcând referire la „Republica” lui Platon. Adevărata educație promovată de cultura elenă este întotdeauna îndreptată către adevăr, „buna-stare”, care, după cum a explicat Patriarhul Bartolomeu, „nu are nicio legătură cu bogăția și materialismul, ci se identifică cu trăirea după rațiune și virtute”.

Sanctitatea Sa a caracterizat tezaurul spiritual moștenit de la Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan ca „o cultură a persoanei”. „O cultură centrată pe persoană este o rezistență la orice formă de obiectivizare a persoanei umane, fie în numele progresului științific sau tehnologic, ori în numele dezvoltării economice, dar și în virtutea individualismului, colectivismului religios și cosmic și a altor fundamentalisme”. „Cultura persoanei este educație în libertate și responsabilitate, având școala ca loc în care sunt transmise valorile înalte, etosul dascălului și ascetismul uceniciei”, a adăugat patriarhul miercuri, 30 ianuarie 2019. El a vorbit despre dascăli ca „facilitatori ai învățării”, mai mult decât ca instructori, iar „ucenicul este mai mult decât o persoană instruită care este interesată de ceea ce este important și util din punctul personal de vedere”. Patriarhul Bartolomeu a vorbit cu îngrijorare despre transformarea termenilor „școală”, „profesor” și „elev” în categorii economice. „Nicio soluție constructivă nu poate fi oferită domeniului educației doar pe baza criteriilor economice și organizaționale”, a spus Patriarhul Constantinopolului indicând mai apoi „principiile de bază, criteriile teologice și valorile fundamentale” care pot ajuta la „identificarea soluțiilor și direcțiilor de ieșire din criză”. Patriarhul Ecumenic a încurajat raportarea la Sfinții Părinți ai Bisericii, al căror duh reprezintă astăzi „o protecție împotriva culturii egocentrice, consumeriste, tehnocratice și orientate spre economie”. - Basilica

 



Implozia familiei creștine - meditație - Valeriu Tănasă
 

 

Comunismul a distrus familia dintru început. Care familie? Știm cu certitudine că familia creștină. Dostoievski deconspiră magistral scopurile oculte ale comunismului și profetizează influența malefică înspăimântătoare a ideologiei atee care a dorit să-l scoată din mințile și sufletele oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.

Acum, noua democrație desăvârșește distrugerea familiei creștine!!!

De unde constatăm? Din rezultatele Referendumului desfășurat în 7 și 8 octombrie 2018. Atunci, optzeci la sută născuți din seva creștinismului, au respins familia tradițională care a salvat de-a lungul vremurilor existența neamului românesc. Deci, falanga politică prezentă la conducerea României este atee. Dorește să facă educație umanistă din care să lipsească Dumnezeu.

În fiecare zi luăm aceste evidențe otrăvitoare oriunde ne aflăm și ele sunt: imoralitate, desfrâu, minciună, trufie, mândrie, egoism, adultere, lăcomie, sodomie, ură, destrămare, dezbinare. Multe din aceste fărădelegi sunt prezentate prostimii drept virtuți. Din ce cauză se seamănă aceste confuzii și se creează aceste perdele de fum?! Evident că pentru a masca necredința. Apostazia spulberă cultura țărănească sănătoasă și vie, fiindcă are rădăcinile în Dumnezeu.

Unde este elita culturală care îndeamnă și care să trăiască Evanghelia? Tare doresc să aud și eu la rodio un savant precum Simeon Mehedinți. Să avem la conducerea Uniunii Scriitorilor un președinte precum Nichifor Crainic sau Radu Gyr.

Au plecat la Domnul și marii duhovnici. Fără îndoială că mai sunt și oameni de cultură și de artă și de știință care trăiesc și se inspiră din Evanghelie. Dar vocea lor nu o mai face auzită mass media din România.

Și e așa de greu să se formeze alți duhovnici și oameni de cultură în această agresivă și obsesivă societate de consum. Pentru că Sfântul Serafim de Sarov a spus cu fermitate că îngerul Domnului nu se apropie de noi care avem mai tot timpul stomacul plin.

La final să ne întrebăm. Are anul semne bune? Cum glăsuiește versul plugușorului strămoșesc. Are, cu o condiție care o pune la inima noastră Dumitru Neagu, unul din martirii închisorilor comuniste, care a suferit 17 ani de temniță. Spune dânsul: A fi om de omenie întâi. De asta se leagă creștinismul nostru, românismul nostru. Să creșteți în duhul Sfintei Treimi. Musai să țineți seama de unitate… nu vă fărâmițați, că nu faceți nimic fără unitate. Rugăciunea ultimă a Mântuitorului asta a fost: pentru unitatea Bisericii, “așa cum Noi suntem Una, așa să fie și ei”.



Om şi valori: Familie, iubire, relaţie - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Omul este o fiinţă valorică. El nu poate trăi în afara raportării la un, să zicem, minim univers axiologic. Acţiunile sale sunt ghidate de undeva de dincolo de impulsul brut al supravieţuirii. Acel ceva de dincolo de corp este sufletul care, deşi unit misterios cu el, transcende lucrurile în relaţia verticală cu Absolutul personal.

Persoana umană întreprinde diverse activităţi care nu sunt circumscrise doar de peisajul instinctual. Sunt chiar cazuri în care instinctul de supravieţuire rămâne mult în urmă, omul lăsând deoparte chiar spiritul de conservare al vieţii proprii. Şi nu ne referim aici la ursoaică şi la puii ei pentru care este gata să se sacrifice pe ea însăşi. Aici tot despre instinct este vorba. Nu despre valori. Persoana umană e în stare să-şi asume un întreg ritm al vieţii cu privaţiuni în perspectiva vieţii veşnice. Abia în acest registru putem vorbi despre valori în sensul cel mai înalt al cuvântului. În acest caz, principiul valoric creştin depăşeşte incomensurabil posibilităţile supravieţuirii individuale. Iată o mostră despre omul, adevărata întrebare, pentru care un răspuns tehnologic, oricât de avansat ştiinţific, nu poate atinge nici măcar marginile misterului existenţei sale personale.

Omul şi existenţa lui sunt mistere cu nebănuite trepte de înţeles şi semnificaţie. Poate că pentru a reuşi să încadrăm cât de cât mai acurat semnificaţia raportării la valori a omului concret al zilei de azi, cu resursele şi limitele lui, o poveste a lui Aron Pumnul, profesorul de la Cernăuţi al lui Mihai Eminescu, este mai mult decât binevenită. „Lepturariul” lui Pumnul ne vorbeşte acum despre valoarea dreptăţii:

Foarte revoltată, o femeie s-a adresat judecătorului. Motivaţia reclamaţiei o constituia o pretinsă nedreptate a măcelarului care ar fi înşelat-o la cântar. Şi pentru că tocmai atunci femeia venea direct de la carmangerie, judecătorul i-a cerut să cântărească de faţă cu el bucata de carne. Şi, într-adevăr, lipseau o sută de grame. Situaţia s-a repetat de mai multe ori şi, în urma solicitărilor repetate ale femei nedreptăţite, judecătorul a decis să-l pedepsească pe măcelarul respectiv. Pedeapsa consta în aceea că de fiecare dată când măcelarul înşela, trebuia să-i fie tăiată din pulpa piciorului exact cantitatea de carne cu care înşela la cântar. Femeia a fost mai mult decât încântată la auzul sentinţei. Numai că judecătorul a mai adăugat un lucru: femeia era cea care trebuia să taie bucata de carne din piciorul măcelarului. Fără probleme, ba chiar şi cu oarecare satisfacţie abia reţinută, femeia a fost de acord şi cu asta. A urmat apoi şi surpriza: dacă, însă, femeia va tăia mai mult sau mai puţin din piciorul măcelarului decât echivalentul gramajului cu care a fost înşelată la cântar, surplusul sau minusul trebuia tăiat din piciorul ei. Pe loc femeia s-a schimbat la faţă şi cu un gest de dezaprobare a renunţat la toată dreptatea ei.   

Poate că şi noi procedăm aşa. La cea mai mică încercare sau provocare renunţăm la dreptatea noastră. La valorile noastre pe care atât de mult le susţinem la nivel declarativ. Probabil că dacă am generaliza şi am spune să nu faci ce face omul, ci să faci ceea ce spune el, n-am greşi, poate, prea mult. La vreme de încercare omul se leapădă uşor.       

Acum că am reuşit să încadrăm cumva semnificaţia valorilor pentru omul obişnuit, lăsând deschisă şi posibilitatea excepţiilor axiologice fie în sus fie în jos, putem merge mai departe cu evidenţierea câtorva dintre pericolele externe şi interne care afectează funcţionarea eficientă a iubirii în cadrul relaţiilor de familie. 

 

Pericole externe

Uneori sau, poate, de cele mai multe ori, oamenii îşi trăiesc valorile cumva din perspectiva corectitudinii politice. Ideologia axiologică de azi l-a adus pe om în situaţia de a coborî standardul existenţei sale morale până acolo încât să respecte anumite valori împotriva celui mai elementar simţ logic şi uman. Ideologia de gen este o astfel de valoare construită social şi politic.

Ideologia de gen reprezintă una dintre cele mai toxice teorii care afectează viitorul copiilor noştri, fiind prezentă deja în manualele şcolare şi pe alte diferite canale educaţionale sau mediatice. Conform ideologiei de gen un copil trebuie îndoctrinat cu ideea că îşi poate schimba sexul aşa cum doreşte, adică poate deveni din băieţel fetiţă şi din fetiţă băieţel. Sau, dacă doreşte, poate alege să nu fie nici una, nici alta sau să fie şi una şi alta.

Ideologia de gen se fundamentează pe valori umane deosebit de eclatante ca libertatea şi iubirea. Poate că dacă nu cea mai importantă valoare, cel puţin prima dintre ele, este libertatea. Libertatea constituie condiţia de posibilitate a tuturor celorlalte valori. De pildă, iubirea fără libertate este agresiune, viol sau închisoare. Uneori, iubirea fără libertate poate îmbrăca şi cămaşa supra-protecţiei sau a ignoranţei; adică, nu te iubesc nici dacă te protejez atât de mult încât să nu te las să faci tot ceea ce eu cred că îţi periclitează cumva sănătatea şi viaţa, nici când, sub masca libertăţii, te las să faci tot ce vrei tu fără să-mi pese de tine. Aşadar, nici iubirea fără libertate, nici libertatea fără iubire. Pe un astfel de discurs se poate sprijini şi viclenia ideologiei de gen care vrea să scoată conservatorismul parental ca fiind vinovat de devierile viitoare ale comportamentelor copiilor. Şi, uneori e greu să nu iei în considerare argumentele lor intens asezonate în numele libertăţii şi iubirii.

  Motivaţia şi modul susţinerii unor astfel de valori, deşi poate friza cele mai autentice simţăminte de umanism şi filantropie a libertăţii, este banul şi nivelul de trai al celor care se îmbogăţesc pe seama aceasta. Manipularea ideologică deţine o atât de mare forţă de persuasiune încât oamenii, contagiaţi mediatic, social şi virtual, luptă cu cea mai mare înverşunare împotriva evidenţei. Aceasta e puterea ideologiei.

Referendumul din anul 2018 reprezintă un „bun” exemplu de putere a ideologiei şi corectitudinii politice. Deşi românii în majoritate zdrobitoare au declarat în multiple feluri că sunt  de partea înţelegerii familiei ca uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie, atunci când au ajuns în faţa posibilităţii de a vota n-au mai ajuns să implementeze gestul. Şi asta nu pentru că distanţa între gură şi mână este foarte mare. De data aceasta însă, politicul s-a amestecat cu valorile presupuse de familie şi s-a ajuns în situaţia ca omului să-i fie frică să voteze riscând să lase o portiţă deschisă corupţiei şi antisocialului. În mod paradoxal, omul a crezut încă odată că este deasupra sistemului şi că îl poate controla în condiţiile date de la noi. Evident că aşa i s-a creat iluzia prin manipulare. Însă una e puterea şi cu totul altceva iluzia puterii. Până la urmă s-a văzut că nimeni nu are nevoie de votul nostru pentru a-şi impune „tabieturile”.

Cu votul pentru familie lucrurile stau altfel. Aici nu e vorba de a împiedica pe cineva să-şi atingă scopurile anti-sociale, ci de a ne apăra una dintre valorile fundamentale ale românităţii şi, de ce nu, ale umanităţii. O formă de mărturisire mai uşoară decât să fii în situaţia de nu mai putea să-ţi scoţi copiii din spirala ameţitoare şi descendentă a declicului hedonist şi antiuman al ideologiei de gen.

            Ştim cu toţii că la masa discuţiilor deja există programe guvernamentale şi educaţionale complexe care vizează tocmai miezul moral al problematicii legate de familie. Ne este cunoscut măcar din auzite documentul intitulat „Strategia Naţională  de Educaţie Parentală 2018 – 2025”, document care şi-a propus să lupte împotriva mentalităţii conservatoare, susţinând cu surle şi trâmbiţe că familia este mai degrabă un produs socio-cultural, „o constelaţie de idei, imagini şi terminologii”, creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale (p. 3).

Mai amintim doar de o Hotărâre a Guvernului privind aprobarea Strategiei naţionale pentru prevenirea şi combaterea discriminării „Egalitate, incluziune, diversitate” pentru perioada 2018 – 2022. Ne rezumăm la a consemna doar că documentul acesta se focusează printre altele pe introducerea şi diseminarea tematicii în cadrul orelor de învăţământ primar, gimnazial şi liceal cu referiri specifice la multiplele faţete ale sexualităţii umane. Ba chiar şi părinţii sunt cooptaţi în acest program pentru a-l susţine, cu implicările superioare ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Ministerul Educaţiei.  

            Feminismul reprezintă un alt factor extern care afectează viaţa de familie. Din dorinţa de a fi egală cu bărbatul, maternitatea pică pe locul doi sau, în cel mai rău caz, pe nici un loc. Femeia poate alege ce să facă în viaţă cu trupul ei cu preţul renunţării la o parte din sine. Această parte poate fi tocmai esenţa şi specificul femeii. În acest sens, a-şi dori să devină bărbat pentru o femeie echivalează cu suprema negare de sine. Şi nu cu o depăşire de sine aşa cum s-ar putea crede într-o primă fază.

            Cum s-a ajuns la o astfel de ură a femeii împotriva ei însăşi? Dacă ne adâncim în istoria umanităţii, vom vedea că femeia a fost dominată în cea mai mare parte a timpului de către patriarhat şi nu a fost tratată la adevărata ei valoare. Demnitatea femeii a avut de suferit şi a ajuns astfel să acumuleze o culpabilitate istorică de sine reflectată acum în negativ în dorinţa de emancipare. O dorinţă de emancipare care este simultană cu derapaje ale femeii poate că uneori se sacrifică prea mult pe sine punându-se pe locul doi în relaţie (Nuţă, 2002, p. 105).

            Iertându-i păcatele femeii prinsă în adulter, Domnul Hristos a vindecat statutul umilitor de veacuri al femeii. Culpabilitatea ei acumulată de-a lungul vremii a fost prezentată înspre autopercepţia de sine corectă a omului, bărbat şi femeie. Conştientizarea de sine ne face să fim mai centraţi pe noi înşine şi mai taie din acuitatea privirii critice care inundă intimitatea vieţii celuilalt. Ideea creştină despre femeie este o poartă de lumină pentru stima de sine a Evei şi a urmaşelor ei din veac în veac. Maica Domnului este simbolul suprem al feminităţii reconfigurată prin asumarea maternităţii. Demnitatea femeii a ajuns în Fecioara Maria la cel mai ridicat nivel cu putinţă, învrednicindu-se de a fi aleasă ca „drum” pe care Dumnezeu a ales să vină la noi.

 

Pericole interne

Probabil că există părinţi care consideră că ceea ce se întâmplă în afara cadrului intim al familiei nu poate avea o influenţă atât de mare asupra membrilor familiei. Dacă părinţii îşi cresc proprii copii în valorile fundamentale ale familiei, mediul extern nu va reuşi să influenţeze atât de mult educaţia copiilor. Sigur că asemenea gânduri nu sunt purtătoare de adevăr. Nimeni nu poate trăi în afara contextului social care se diversifică valoric de la o zi la alta.

            Faptul că părinţii sunt plecaţi tot mai mult de acasă în interes profesional reprezintă un factor inevitabil care influenţează viaţa în familie. Iubirea este hrana principală atât între părinţi cât şi între aceştia şi copii. Timpul devenind foarte scurt şi calitatea acestuia are de suferit. Părinţii nu mai au timp nici pentru ei, nici pentru copii lor. De multe ori relaţiile autentice şi timpul de calitate petrecut în familie este suplinit de cadouri sau de vacanţe care, în cele din urmă, tot o fugă de realitate sunt.

            În experienţele terapeutice de grup pe care le-am avut, o constantă este lipsa de iubire despre care participanţii spun că nu au avut-o într-o măsură suficientă în familiile lor. Astăzi dorinţa de iubire a oamenilor este nesfârşită, însă această dorinţă de iubire autentică este înlocuită cu tot felul de suplimente virtuale şi tehnologice ale lumii de azi. Sexul nu poate înlocui iubirea la fel cum portavocea nu poate înlocui vocea. Relaţiile sociale virtuale şi like-urile nu pot vindeca setea ta de iubire şi nu pot înlocui nici calitatea timpului pe care tu îl acorzi iubirii în familia ta.

            Pe acest fond, fenomenul divorţului se manifestă din ce în ce mai des. Se zice că din lipsă de iubire  se ajunge la divorţ, dar, pe de altă parte, divorţul favorizează acelaşi climat al neiubirii. Părinţii care, odată fiind căsătoriţi, nu au reuşit să-şi regleze relaţiile de iubire atât între ei cât şi faţă de copii lor, cu atât mai greu vor face aceasta după divorţ. Oamenii sunt aceeaşi înainte şi după divorţ. Nu divorţul este soluţia, ci schimbarea de sine, angajarea pe drumul transformării interioare. Dacă omul s-ar înscrie pe acest drum din timp nu ar mai ajunge la divorţ. Totuşi, divorţul reprezintă o realitate prezentă tot mai des în societatea actuală, o societate care este influenţată educaţional şi guvernamental să nu mai aibă familia ca instituţie de bază. Acum cutia Pandorei este deschisă şi fiecare ia de acolo ceea ce pofteşte şi în funcţie de nivelul său de dezvoltare personală şi umană. Copiii sunt primii care suferă pentru aceste lucruri.

            Se întâmplă tot mai des ca un copil adus în faţa altarului să se împărtăşească să refuze să primească Împărtăşania. Cauzele pot fi multiple. Însă în câteva rânduri, atunci când am observat că un copil refuză cu obstinaţie să se împărtăşească, am întrebat-o pe mama sau pe bunica ce-l însoţea (sau altă persoană însoţitoare) despre părinţi. Nu o dată răspunsul a fost că acel copil sau nu avea tată fie pentru că părinţii lui erau divorţaţi, fie nu-şi mai văzuse tatăl de foarte mult timp deoarece era plecat la muncă… Aşadar, un băieţel sau o fetiţă care nu-şi vede tăticul mai mult timp şi nu are un contact cu el, poate pierde reperul masculinităţii din viaţa sa. Ori noi ştim că pentru o dezvoltare şi creştere echilibrată, copilul are nevoie de cei doi poli, masculin şi feminin, poli reprezentaţi de către tată şi mamă. În aceste condiţii era cumva firesc pentru acel copil să se teamă de mine şi să primească împărtăşania cu linguriţa din mâna mea.

De câte ori am avut ocazia le-am îndemnat pe mame să echilibreze cumva lucrurile şi să găsească şi celălalt pol de echilibru, în cazul de faţă bărbatul, pentru ca acel copil să poată învăţa să dezvolte relaţii şi pe această linie. Bineînţeles că tatăl copilului este de dorit la modul ideal, dacă însă nu se poate acest lucru, o figură masculină semnificativă, poate chiar un bunic, ajută la echilibrarea balanţei existenţiale a viitorului adult.

            Este un laitmotiv al psihologiei familiei faptul că nivelul calitativ al relaţiei părinţilor se reflectă în atitudinea faţă de copii. Altfel spus, viaţa maritală influenţează viaţa parentală (Satir, 2011. p. 89).

Ne vom opri acum, câteva momente, asupra unei alte cauze a disfuncţionalităţilor familiale. Paradoxal, această cauză este iubirea. Iubirea prost înţeleasă. Iubirea nu este un bibelou de porţelan pe care doar îl ştergi de praf şi îl laşi apoi la locul lui. Iubirea este un proces. Iubirea se schimbă odată cu vârsta şi niciodată iubirea de la începutul vieţii de familie nu echivalează cu iubirea de peste 10 sau 30 de ani. Odată cu fizicul care înaintează în vârstă şi îşi diversifică nevoile şi iubirea se înscrie într-un proces ascendent, urmând îndeaproape liniile de dezvoltare ale corpului şi ale persoanei în integralitatea ei. Scurt spus, nevoile de la începutul căsătoriei nu mai sunt aceleaşi cu nevoile de mai târziu.

            Sunt mai multe etape prin care iubirea trece într-o relaţie de familie (cf. Nuţă, 2006, p. 98-102). Dacă la începutul vieţii de familie dimensiunea fizică preponderentă era unită cu investirea emoţională a relaţiei (epithumia şi eros), mai târziu apare o preponderenţă a investiţiei emoţionale a soţilor care devin cu acest prilej din ce în ce mai mult prieteni (filia). Pe măsură ce provocările existenţiale îşi dau concursul la formarea unui bagaj tot mai complex şi uneori mai greu al soţilor, poate deveni cumva mai dificil pentru ei să-şi fie reciproc alături. Aceasta în cazul în care vreunul dintre soţi sau chiar amândoi se aşteaptă de la partener să se comporte şi să ofere acele lucruri pe care le-a făcut mai demult. Repet: iubirea este un proces. Cine nu respectă caracterul viu şi dinamic al iubirii în viaţa de familie, inevitabil ajunge la eşec şi ruptură. Iubirea acum include angajamentul soţilor şi implicarea lor voluntară în dezvoltarea relaţiei maritale. Tocmai pentru că acum potenţialităţile fizice şi neurologice nu mai sunt în disponibilitatea anilor dintâi, se face mai mult decât necesară o iscusinţă a voinţei care temperează, echilibrează, investeşte şi stimulează în continuare relaţia, bazată de acum înainte pe experienţa emoţională a soţilor (Nuţă, 2002, p. 32).

Poate că acum e cazul să fie adusă în discuţie iubirea jertfelnică (agape). Iubirea agapică între soţi acceptă diferenţele şi transformările care apar cu voie sau fără voie, fizic şi sufletesc, în relaţia lor şi se sacrifică unul pentru altul de dragul relaţiei lor şi în interesul binelui copiilor (Chapman, 2015, 216).

            Într-o zi, cineva m-a întrebat dacă nu cumva a nu-ţi iubi partenerul marital şi a face lucrul pentru el pentru a salva relaţia nu este cumva o prefăcătorie, o nesinceritate. I-am răspuns acelei persoane că a te jertfi pentru o persoană, adică a lăsa ceva de la tine pentru ca lucrurile între tine şi acea persoană să meargă bine nu necesită şi iubirea pentru acea persoană. Doar îi dai o şansă să se schimbe şi vrei pur şi simplu ca acea relaţie să meargă pentru tine şi, dacă este cazul, pentru copii. Există şansa ca atunci când soţul sau soţia înscriindu-se pe traseul ascendent şi uneori dificil al dinamicii verticale a iubirii, cei doi să ajungă la o reconfigurare de sine în parte şi împreună, la un nou pisc al iubirii. Aceeaşi specialişti în psihologia familiei apreciază că drumul este cu multe peripeţii şi pericole, însă efortul merită dacă ajungi la destinaţie. Mulţi însă se pierd pe drum şi, nefiind în măsură să transforme provocările familiale în oportunităţi de dezvoltare personală şi de cuplu, se lasă duşi de povârnişurile alunecoase înspre finalitatea divorţului.

            A cunoaşte complexitatea vieţii umane, transformările sufleteşti şi fiziologice care apar în viaţă odată cu alte solicitări neaşteptate şi, poate, imprevizibile, poate da un sens tuturor provocărilor şi, cu implicarea inteligenţei fără prejudecăţi şi a voinţei, să ducă spre o nouă şansă dată partenerilor familiali şi, implicit, o nouă şansă dată copiilor. 

 

           Bibliografie:

  1. CHAPMAN, Gray, (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  2. NUŢĂ, Adrian, (2006). Psihologia cuplului, Bucureşti: Editura SPER.  
  3. NUŢĂ, Adrian, (2002), Suprafaţa şi adâncimile cuplului, Bucureşti: Editura SPER.  
  4. SATIR, Virginia, (2011). Terapia familiei, traducere de Cristian Constantinescu, Bucureşti: Editura Trei.        


Fiecare zi în familie, un timp de îndrăgostire
 
Celebrarea dragostei nu se limitează la o singură zi, ci este pentru veşnicie. Iubirea este o virtute pe care trebuie să o exersăm zilnic în raport cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru.
Dragostea trebuie să fie liantul din cadrul cuplurilor căsătorite şi virtutea care ghidează paşii celor care doresc să facă acest drum către Împărăţia Cerurilor având alături persoana iubită prin Taina Nunţii. Astfel, vă propunem câteva sfaturi pentru a vă transforma viaţa într-un timp continuu de îndrăgostire:
Rugaţi-vă împreună
Rugăciunea vă apropie de Dumnezeu, dar şi unul faţă de altul şi vă va fi mult mai uşor să treceţi peste toate ispitele care vin asupra voastră. Numai printr-un dialog cu Tatăl Ceresc vă puteţi transforma familia într-o mică biserică, aşa cum o numea atât de frumos Sfântul Ioan Gură de Aur. Apoi, când veţi avea prunci, cea mai bună lecţie pentru educaţia lor religioasă va fi comportamentul vostru de zi cu zi. Dacă vă vor vedea rugându-vă, vă vor urma exemplul.
Curăţia în căsătorie
Păstraţi-vă curăţia înainte de căsătorie, iar după Taina Nunţii căutaţi să aveţi „patul neîntinat”, aşa cum se menţionează în Sfânta Scriptură. Să vedeţi în celălalt un templu al Duhului Sfânt şi să nu vă pervertiţi iubirea prin alte porniri nefireşti. Sfatul Sfântului Apostol Pavel este nepreţuit: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 4-5).
Iertaţi
Atunci când aveţi discuţii în contradictoriu, să urmaţi sfatul Apostolului Pavel: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Dacă vă veţi cere iertare unul altuia şi nu veţi permite timpului să se aştearnă peste mâhnirea voastră, atunci dragostea va înflori şi va da roade.
Fiţi buni
Fiţi buni unul cu celălalt. Arătând bunătate faţă de soţul/soţia ta armonia din cadrul familiei va creşte şi vei pune fundament bun relaţiei voastre. În acest sens, Sfântul Paisie Aghioritul spune: „Oamenii care au dragoste și bunătate se aseamănă cu îngerii care transmit bucurie și veselie, oriunde s-ar afla.”
Ascultaţi sfaturile patristice
Citiţi sfaturile Sfinţilor Părinţi cu privire la comportamentul în cadrul căsniciei. Scrierile lor sunt o adevărată comoară, de multe ori nevalorificată. Sfaturile unor sfinţi precum Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Paisie Aghioritul sunt mai actuale ca niciodată.
Mergeţi des la Spovedanie
Căutaţi să vă spovediţi cât mai des, iar ideal ar fi să aveţi acelaşi duhovnic. Nu uitaţi că legătura cu Dumnezeu vă va ţine vie şi relaţia din cadrul căsătoriei, iar la scaunul spovedaniei primiţi sfaturile necesare pentru a depăşi unele obstacole care apar pe parcursul vieţii.
Petreceţi timp împreună
Petreceţi timp împreună şi comunicaţi eficient. Ascultaţi-vă reciproc necazurile şi bucuriile, pentru că trebuie să fiţi împreună atât în clipele fericite, dar şi în momentele delicate. Acestea sunt doar câteva dintre modalităţile prin care puteţi transforma fiecare clipă într-o vieţuire plină de iubire. Să nu uitaţi: nu aveţi nevoie de o zi anume în care să vă manifestaţi iubirea faţă de soţul/soţia voastră, ci această virtute trebuie practicată în fiecare clipă a vieţii.
 
Sursa: Basilica


Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Elogiul satului românesc - Lucian Blaga
 

Discurs rostit de Lucian Blaga cu prilejul primirii sale în Academia Română:

„Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane.

Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stânjenește puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvnește la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc.

N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vîrsta de douăzeci şi atâția ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.

Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt.

Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar distanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen.

Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie!).

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul, la rândul lui, îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.

Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnați de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas, perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din când în când, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african?

Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.

Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând că la oraş copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de dezvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor de grabă o îndrumare bătrânicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vârstele seci! La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înfloreşte pentru sine.

Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi când eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat: „Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârșit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin preajma ultimului hotar.

O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Când muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.

Iată concepţii, viziuni, presimţiri, care cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam câteodată seara în ogradă, în beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborâte până aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că într-adevăr noaptea stelele coboară până aproape în sat, participînd într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultându-le răsuflarea în somn.

Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pămînt, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decît în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemenea în centrul lumii.

Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită. Omul satului, întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta.

Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cântar de precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.

Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mânat de fobiile şi nostalgiile boalei, un câine turbat venit de aiurea, intrase în sat, mușcând pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întîlniţi. Faptul a luat numaidecât, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stârnind o panică de sfârșit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fântână, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicând: „Vezi căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai târziu. Nu este această imagine a câinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atât de impresionantă ca a fiarei apocaliptice?

Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele şi întâmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decât reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii liniare şi prin aceasta o raportare la întregul unei lumi.

Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că până mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului deformant direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, câteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”.

„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee” cred că s-ar putea cita de ex., aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decît şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare.

Să mi se îngăduie mândria de a afirma, că din punct de vedere uman, săteanul nostru reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţindu-se alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gîndul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu mai rentează.

Am încercat în studiile mele de filosofia culturii, să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu câteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii.

Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atâtea şi atâtea aşezări, cari realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate.

Fiecare sat îşi are sub acest unghi mândria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decât foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mândră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor cazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie.

Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav complex de inferioritate. Să se observe însă, că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolă / provincie” nu se pun de loc pentru sufletul satului.

Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuși de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stârnește acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”.

Din modul cum satul îşi înţelege existenţa, mai rezultă însă fi şi un al doilea aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”.

Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.

Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă însă că dând grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri.

De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu înălţată, să creem, într-o epocă de tragice răspântii, o cultură românească majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului. Cari sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă.

O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare.

Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintâi culturi majore cari au apărut pe globul terestru este cea egipteană. Până la un moment dat, urmând aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a țâșnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu.

Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.

Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră.

Frobenius a făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nici o pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice.

S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad, deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita de altfel încă multe exemple de preformaţiuni stilistice.

Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare, răspândite la seminţii germanice sau celte.

Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit pînă azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricâte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire.

Geniul creator rămâne geniu pustiu, dacă nu e integrat în cîmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămâne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfâșiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru câtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice.

Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian.

O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică.

În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rândul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atârnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective.

Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decât credinţa în destinul nostru spiritual.

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate: orizont şi stil şi spaţiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rânduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei, întrucât apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie.

Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufletească de necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mândrie de binecuvântați stăpâni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu.

Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare:

Foaie verde grâu mărunt/ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ./Numai spicul grâului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.

Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soarele şi luna din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic inferioare celor mai admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pînă la Faust.

Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gînd restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice.

O cultură majoră nu se stârnește prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară, trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul mumelor”.

Lucian Blaga, 5 iunie 1937, publicat în SINTEZA, 30 iulie 2016

 



An omagial - Satul românesc (II)

 

Nu trebuie să privim nostalgic sau mioritic, ci să ne mobilizăm - Basilica

Ești fotograf? Hai în campania Satul meu românesc - Basilica

Expoziția Chipul satului românesc - Basilica 

Andrei Nicolescu Păcureți, un cărturar al satului de odinioară - Ziarul Lumina

Dimitrie Gusti, savantul dedicat studierii satului românesc - Ziarul Lumina 

Dănești, Gorj, o monografie sătească de la 1904 - Ziarul Lumina 

Satul ortodox din mijlocul musulmanilor - Ziarul Lumina

Tantava, satul de legumicultori - Ziarul Lumina 

Principalele evenimente din luna februarie 1919 - Ziarul Lumina 

Patriarhul Nicodim munteanu, un model de fermitate pentru cler - Ziarul Lumina 

Satul tradițional așa cum a fost și nu va mai fi - Ziarul Lumina 

Tabăra din inima satului - Basilica

Un lux lipsit de gust - Ziarul Lumina 

Reînvierea unui sat de olari de lângă Capitală - Ziarul Lumina

Portretul unui preot al satului de odinioară - Ziarul Lumina 



Calm, despre ultimul Referendum. Ce au de învățat creștinii!
 

În rândurile de mai jos, Părintele Ciprian Grădinaru, Namur – Belgia și Mihail Neamțu fac o analiză la rece a concluziilor pe care eșecul Referendumului pentru redefinirea Căsătoriei le-a adus în atenția creștinilor din România. Interviurile au în comun nu numai datarea lor în luna ianuarie a acestui an, ci mai ales, opiniile legate de secularizarea societății creștine contemporane, de greșelile Bisericii în abordarea subiectului și poziționarea acesteia față de factorii politici implicați. Ambii intervievați subliniază că ortodoxia ar trebui să se reflecte mai adânc în ortopraxie, căci deși credincioși, mulți români au pierdut cugetul ortodox, s-au mulat după cugetul secular al veacului, iar Biserica a fost depășită de eveniment/e. De asemenea, se trage un semnal de alarmă cu privire la faptul că am devenit creștini comozi, cu teamă de a ne asuma identitatea de credință, duplicitari și superficiali, sincretiști. Ambele interviuri pot fi citite integral la sursă. Noi spicuim:

Părintele Ciprian Grădinaru, numărul din ianuarie al Revistei Familia Ortodoxă:

„Nu suntem ortodocși doar prin botezul ortodox, nici doar având informații despre Biserică și Hristos, nici doar având niște legături formale cu cele ale Bisericii. Amintiți-vă ce spunea Părintele Serafim Rose, unul dintre cei care au luptat mult pentru a evidenția aceste distincții: există o serie de creștini „corecți” din punct de vedere dogmatic, dar cu inimi reci, neortodoxe. Cei mai mari eretici au fost dintre episcopi și clerici, oameni care, rațional, știau multe despre Dumnezeu, dar pierduseră cugetul ortodox. Acesta cred că este motivul pentru care, în zilele premergătoare Referendumului, parcă vorbeam limbi diferite cu cei din partida #boicot care merg la biserică. Și asta pentru că oamenii ajung efectiv să aparțină unor lumi diferite, în funcție de prezența sau absența cugetului bisericesc. Iar consecința e că nu se mai pot înțelege nicicum.

Secularismul tocmai asta înseamnă: să-ți potrivești mintea după modele veacului, să-ți înstrăinezi viața de Dumnezeu, să te alipești de cele lumești, să nu cauți voia lui Dumnezeu. Iar secularizarea mădularelor Trupului lui Hristos este cel mai mare pericol, spun Părinții, mult mai mare decât toate ofensivele sectare, neomarxiste, ideologice etc. Așa că ar trebui să ne pocăim cu toții, să ne schimbăm fundamental perspectiva existențială, să-L punem în centrul vieții noastre pe Hristos.

Și ar trebui să se căiască mult și să-și schimbe atitudinea toți clericii care, de-a lungul vremii, au creditat în ochii credincioșilor o serie de intelectuali, artiști și politicieni (erijați în formatori de opinie) care, cu ocazia Referendumului, și-au arătat blana de lup de sub cea de oaie pe care o îmbrăcaseră conjunctural. Problema, cred, nu-i a lor, căci fiecare alege liber cui slujește: lui Dumnezeu sau lui mamona. Problema e la noi. Dacă noi înșine, în loc să fim niște „intelectuali ortodocși”, am fi adevărați oameni ai Bisericii, am sesiza ușor mârâitul de lup care dublează vocile suave și am renunța la tovărășiile rele care strică obiceiurile bune (cf. I Corinteni 15:33). Din păcate, azi nu doar că nu mai lucrăm acea exigență specifică Bisericii, prin care ar trebui să identificăm public și să ne delimităm de tot ce este dăunător credincioșilor, ci am ajuns și să facem tot felul de alianțe și asocieri păgubitoare, aducătoare de confuzie”, a spus părintele referindu-se la asocierea cu unii politicieni.

„Ar trebui să ne ostenim cu toții să renunțăm la credința într-un Dumnezeu făcut după chipul și asemănarea noastră și să începem să vrem să aflăm cum e cu adevărat Dumnezeu, să renunțăm la relația magică (de genul: „Îi dau ce vrea, îmi dă ce vreau”) și să intrăm în relație autentică cu El. Căci majoritatea vrem ca El să facă voia noastră, să ne rezolve problemele, să ne împlinească doleanțele, poftele, visele, să ne dea sănătate, să ne ajute copiii la examene. Vrem ca El să facă dreptate și să îi pedepsească pe cei pe care îi considerăm „răi”, dacă nu în viața asta, atunci măcar în veșnicie. Îi cerem să ne vindece de toate bolile sufletești și trupești, în timp ce noi ni le producem uneori cu bună-știință, trăind nesănătos. Vrem să ne scape de singurătate, în vreme ce noi am cultivat astfel de atitudini față de semeni, încât am devenit greu de suportat.

Noi, în schimb, Îi dam câteva metanii, un pic de post, aprindem două-trei lumânări, eventual niște bani via biserică. Dar trebuie să înțelegem că asta nu e credință, asta e magie! Nimic din toate acestea nu le găsim în Evanghelie. Dumnezeu, așa cum L-am vrea unii dintre noi – împlinitor de vise, furnizor de servicii, justițiar, răzbunător, agent matrimonial, imobiliar etc. – nu există! Slavă Domnului! Dumnezeul Evangheliei nu prea seamănă cu cel pe care l-au plăsmuit oamenii: El este Dragoste, Bunătate, Îndelungă-răbdare, și ne vrea fericiți cu El în veșnicie, însă pe modelul Fericirilor din Evanghelia de la Matei. Cu El te poți întâlni doar gustând din Taina Crucii – limba comună a tuturor celor care L-au găsit pe Dumnezeu”, a continuat el.

Cred că aici este, de fapt, cheia slabei noastre misiuni și mărturii: ne temem, ne e greu să mai facem sacrificii minime, ca să nu riscăm să fim etichetați drept ciudați, înapoiați, sectari etc., și de aceea facem compromisuri, avem un discurs dublu și o viață împărțită, căutând mereu să împăcăm cele două împărății, a lui Dumnezeu și a oamenilor. Deși știm că nu e cu putință, noi tot nu ne dăm bătuți. E vremea să înțelegem că nu putem sluji la doi stăpâni și să începem exorcizarea întunericului, răului, minciunii – fiecare începând lucrarea aceasta cu sine însuși.

Trebuie să ieșim din timiditate, din repliere, să ne vindecăm de complexele de inferioritate, să mărturisim cu fermitate și curaj poziția ortodoxă în toate situațiile. Noi avem în Biserică întreg Adevărul, întreaga înțelepciune. Curajul va fi un cuvânt cheie în zilele ce vin. Cel care, prin dorul de Hristos și credința în El, își aruncă astfel o ancoră în Cer, se ridică deasupra stratului des de nori negri care plutesc asupra lumii. Nici el nu mai atinge pământul, nici pământul nu-l mai atinge. Când omul, prin alegeri repetate, Îi arată Domnului că vrea să fie al Lui, Însuși Hristos îl trage prin această ancoră la Cer. Și vom înțelege atunci cuvântul Apostolului: „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră?” (cf. Romani 8:31)”, a încheiat el. 

Mihai Neamțu, interviu oferit lui Cristian Curte - mihaineamtu.org

Mihail Neamțu: În seara de 7 octombrie, după aflarea rezultatului referendumului m-au încântat milioanele de compatrioți care s-au mobilizat pentru a onora un exerciţiu democratic tot mai criticat de elitele globaliste. Poporul român e prea rar invitat să îşi dea cu părerea, deși noi suntem chemați să plătim taxe și impozite pentru pensiile nesimțite ale aristocrației bugetare. Boicotul coordonat al Referendumului din 2018 (trusturi media, structuri politice, vedete show-biz și elite academice) a scos la iveală solidaritatea a milioane de români cu valorile creștine. Știu pertinamente că mulți clerici, ierarhi și preoți, dar și pastori sau credincioși simpli, s-au mobilizat extraordinar pentru Referendum. S-au expus, s-au dăruit, s-au jertfit oameni cărora nu le vom cunoaște niciodată numele. Dar lor trebuie să le spunem: mulțumesc!

Mi s-a părut dureros că n-am putut scoate la vot încă un milion de români pentru a transmite Europei un semnal despre valorile noastre profunde. Sub raport organizațional, Biserica a fost depășită. Cuvântul instituției oficiale n-a mai contat. Votul prin rețeaua parohială s-a gripat.

Am fost surprins de eficiența propagandistică a noului ateism printre tineri. Înseamnă că orele de religie sau publicațiile oficiale ale Bisericii n-au produs efectul scontat... Unii ierarhi ai Bisericii au pariat pe alianța cu politicienii. Or, cu puținele excepții din Bihor, Suceava sau Dâmbovița, politicienii au subminat acest demers plebiscitar. Liviu Dragnea a tăcut, Călin Popescu Tăriceanu a tăcut, Dacian Cioloș a tăcut, Klaus Iohannis a tăcut.Au fost două excepții: Dan Barna a vorbit despre Boicot, Ludovic Orban a vorbit pentru Referendum. În rest, dușmanii de moarte, PSD și USR, și-au dat mâna pentru a îngropa cel mai important exercițiu democratic din ultimii 100 de ani: inițiativa cetățenească. Președintele tuturor românilor s-a abţinut de la orice comentariu pozitiv la adresa familiei. Socialiștii s-au aliniat ordinelor de la Bruxelles. Nimic nou sub soare…

Dacă Biserica Ortodoxă nu va porni procesul de evanghelizare a adulților și dacă nu se va concentra pe dialogul cu profesioniștii și cu oamenii gospodari ai acestei țări, atunci vom fi condamnați la irelevanță socială. 6 octombrie 2018 este ziua ruperii oficiale a relației Biserică-Stat.

Aș face câteva profeții:

Peste câțiva ani se va produce o debranșare a bugetelor bisericii de la banul public. Huzurul din ultimele decenii va fi o amintire plăcută. Agenda secularistă a partidelor va căpăta aderență în societate. Vor câștiga comunitățile creștine care investesc timp, bani și energie în formarea tinerilor.

Ortodoxia a dezvoltat practici, dar nu și convingeri doctrinare. Cunosc oameni care fac yoga și merg la mormântul lui Arsenie Boca. Sunt o mulțime de inși care participă la maslu și consultă zodiacul ori venerează Dacia preistorică, plină de sacrificii umane. Pe fondul memoriei satului arhaic s-au mai păstrat ritualurile magico-religioase, dar unde-s convingerile care dictează acțiunea socială? Cine va trezi uriașul adormit al laicatului care este plin de daruri nefolosite (în primul rând, darul cuvântului)?

Nu-i destul să fim religioși pentru a fi, cu adevărat, credincioși.

Avem postitori, ceea ce-i minunat. Poate vrem să măsurăm și altceva: numărul de români care văd avortul ca pe o crimă. Numărul de români care cred că mita este un păcat. Numărul de români care susțin inițiativa privată și educația acasă. Numărul de români care vor o finanțare transparentă a Bisericii. Numărul de români care vor politicieni cu valori creștine. Despre ce vorbim, așadar? Despre raportul vizibil-invizibil. Religiozitatea presupune niște gesturi: îți faci cruce, te închini, etc. Or, Hristos ne-a cerut tăierea împrejur a inimii. Să nu ne lăsăm furați de capcana exteriorității. Sub comunism s-au construit școli, drumuri, hidrocentrale… Dar oamenii erau înstrăinați de clasa conducătoare.

Și noi am ridicat biserici, am înființat Facultăți de Teologie și seminarii, am renovat clădiri istorice și vechi monumente. Dar oamenii? Dar tinerii? Puzderia de realizări administrative ne-a făcut să credem că România e o țară creștină, predominant ortodoxă. Și, când colo? Din 85% declarați ortodocși, nu cred c-am avut 20% implicați direct la Referendum. Trebuie să recunoaștem, în schimb, că bisericile evanghelice (sau neoprotestante) au avut o remarcabilă mobilizare.

Cetățenia română e despre pământ, cetățenia creștină e despre Cer. Politicienii se ocupă de pâine trupească, în timp ce preoții se îngrijesc de pâinea euharistică. Politicienii au înțeles că secularizarea societăților europene a prins la români, un popor blajin, dar și mimetic. În plus, politicienii noștri simt că nu sunt acceptați sau promovați la Bruxelles dacă au o prea strânsă legătură cu Biserica. E o greșeală. De ce? Pentru că o națiune fără familii puternice se stinge. România fără demografie se stinge.

Ortodoxia e decuplată de ortopraxie. Adică mergeți voi cu postul şi împărtăşănia, dar faceţi ce vă spunem noi, progresiştii ori seculariștii. Da, voi recitați Crezul de la Niceea şi noi să vă băgăm pe gât Convenţia de la Istanbul. Și uite că merge.

Ura pentru creștini se manifestă liber, azi. Ni s-a spus că suntem veniți din Evul Mediu. ... Referendumul a fost un exercițiu de suveranitate pierdut din pricina amneziei istorice... Încă o dată, este vital să pricepem că Părinții fondatori ai României moderne vedeau în creștinism o forță eliberatoare. Să-l recitim pe Nicolae Bălcescu, lider al mişcării paşoptiste, și vom descoperi o fascinație față de tema libertății.

Trei milioane de români au avut iniţiativa, dar nu s-au impus. Între noi fie vorba, lista cetățenilor cu drept de vot este mult umflată. Dincolo de asta, cred că politicienii au vrut să dea o lecție celor care-și imaginează că oamenii simpli, adică cetățenii, pot schimba Legea Fundamentală. Din acest motiv cred că și inițiativa „Fără penaliˮ va rămâne un balon de săpun... Un Referendum serios presupune o campanie de minim trei luni de zile, cu dezbateri pro și contra. Noi am vrut să fușerim lucrurile. S-a căutat ideea de compromitere a inițiativei cetățenești, dar și ridiculizarea creștinilor care au strâns trei milioane de semnături.

A fost şi ridicol, căci partidele parlamentare au validat inițiativa cetățenească abia după trei ani de zile… Au tergiversat, au bagatelizat și, apoi, s-au spălat pe mâini.

Referendumul n-a fost despre cașcaval, ci despre inimă. De asta mașinăria electorală nu s-a mobilizat. Lene, indiferență, plus trădarea liderilor de la centru. Cum spuneam la începutul discuției noastre, Referendumul a scos la iveală niște limite administrative ale Bisericii noastre. Pentru că n-avem profilul unei Biserici misionare, chiar n-avem sisteme de comunicare directă cu credincioșii, baze de date, direct mail, videoconferințe. N-avem sisteme informatice puse la punct, nici aplicaţii iPhone care să țină laolaltă corpul viu al credincioşilor. O să-mi spuneți că noi nu suntem Marta, ci Maria. Totuși, cred că apostolul Pavel sau Ioan Gură de Aur ar fi avut astăzi un cont de YouTube prin care ar fi evanghelizat milioane de conștiințe.

Am operat cu statistici vagi. Nu știm nici acum câți ortodocși au participat la Referendum, câți neoprotestanți…

Să ne uităm la niște cifre. Ortodocșii au aproximativ 16.500 de biserici; de partea cealaltă, cultele neoprotestante au 6.000. Ei au cam un milion de credincioşi, noi avem teoretic peste 15 milioane de păstorit, dar în bisericile noastre intră, probabil, în medie undeva la 1,5 milioane de credincioşi într-o duminică, dacă e să considerăm 100 de credincioşi per biserică – sunt multe şi mai mici de atât – pe când la ei intră toţi credincioşii înăuntrul bisericilor. Dacă vor să transmită un mesaj, o pot face la slujba către toată lumea. La noi, şi să vrem ar fi imposibil să le transmitem la predică, ar trebui să utilizăm alte mijloace. Ne-ar trebui 160.000 de biserici, de zece ori pe atât, să putem cuprinde populaţia României la o liturghie de duminică. 

E un calcul care presupune că emițătorul principal al mesajului creștin este preotul. Dar ce facem cu preoția universală a credincioșilor? Biserica vie nu se află doar între niște ziduri. Evreii au supraviețuit sute de ani fără să aibă Templu, mărturisind însă credinţa în Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi Iacov.



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Bioethica militans (III). Profesiune medicală şi conştiinţă creştină - Sebastian Moldovan
 

Dacă „libertatea de a avorta” și-a propus să facă o lume mai bună, atunci cu siguranță a eșuat.

Poate cea mai perfidă crimă împotriva femeii este concepţia înjositoare promovată de apărătorii „dreptului” la avort, după care femeia poate fi ceva în lumea aceasta numai cu preţul sacrificării copilului ei. A pretinde că emanciparea femeii nu se poate fundamenta decât pe avort, înseamnă, în fapt, a-i refuza femeii orice emancipare.

Cum bine ştim, începutul mântuirii s-a făcut, de fapt, prin conceperea Domnului Iisus Hristos, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, eveniment pe care îl serbăm la Bunavestire. Însă noi, creştinii, serbăm nu numai Conceperea şi Naşterea Domnului ci şi conceperea şi naşterea celor mai importante persoane prin care Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, adică Fecioara Maria (ziua conceperii- 9 dec., ziua naşterii – 8 sept.), şi la propovăduire, adică Sf. Ioan Botezătorul (ziua conceperii – 23 sept., ziua naşterii – 24 iunie). Ce semnificaţie au aceste evenimente ale mântuirii pentru o categorie aparte dintre fiii Bisericii noastre şi anume pentru medici?

Valoarea socială a profesiunii medicale este astăzi mai importantă decât oricând iar societatea îi acordă un prestigiu pe măsură. Însă medicii au şi ei nevoie, atât în exercitarea profesiunii cât şi personal, de ajutorul şi tămăduirea, singura deplină, singura mântuitoare, a Doctorului Iisus Hristos. Cei care o caută şi o acceptă devin mădulare ale Trupului şi membrii ai Bisericii, părtaşi împreună cu toţi sfinţii la cunoaşterea „Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât cerem sau pricepem noi” (Efes. 3,20).

Calea acestei cunoaşteri este anevoioasă şi pentru aceea Dumnezeu ne-a dăruit drept călăuze apostoli, profeţi, păstori şi învăţători, fără de care nu ne putem maturiza în credinţă şi familiariza cu viaţa lui Dumnezeu (Efes. 4,18). Astfel, medicii creştini se află, la rândul lor, încredinţaţi purtării de grijă a îndrumătorilor bisericeşti. Prin natura actului pastoral duhovnicesc, problemele lor de conştiinţă ajung în conştiinţa preotului duhovnic iar acesta are misiunea rezolvării lor în Duhul Sfânt.

O parte dintre probleme de conştiinţă sunt fără îndoială profesionale, dar prin aceasta nu sunt numaidecât străine preotului. Un caz grăitor îl reprezintă situaţia medicilor cu specialitatea obstetrică-ginecologie, majoritatea membri ai Bisericii Ortodoxe. Problemelor de conştiinţă ridicate de profesiunea în cauză sunt probabil cele mai grave din lumea medicală de astăzi şi îi privesc în modul cel mai direct pe păstorii comunităţilor parohiale din care fac ei parte. Mai ales în cazul lor – însă nu doar al lor – o pastoraţie ce se rezumă la oficierea serviciilor religioase e mai degrabă o trecere pe lângă cel căzut între tâlhari. Ce valoare au de fapt astfel de servicii pentru cei care se află, după toate rânduielile Bisericii, în situaţia excomunicării, chiar dacă nepronunţate, din pricina pruncuciderii? Rândurile de mai jos vor să ofere câteva argumente pe care preotul paroh le poate folosi în pastoraţia mai apropiată a acestei categorii de „credincioşi” atât de importante şi împovărate totodată.

Înainte de toate, preotul trebuie să ştie că medicul obstetrician-ginecolog are dreptul să refuze săvârşirea unui avort, conform normelor morale ale profesiunii sale: „Orice medic este liber sa refuze – fără explicaţii – cererea de întrerupere voluntară a sarcinii. (Art. 25 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România; subl. n.) [Codul a fost modificat după scrierea acestui articol, prevederea păstrându-se sub altă formă, n. red. CV] Faptul că majoritatea covârşitoare practică sistematic avortul se datorează multor motive. Le vom avea în vedere numai pe cele de natură intelectuală şi morală, mai ales că acestea au o circulaţie largă în opinia publică.

Medicul şi umanitatea embrionului

După cum ştiu medicii mai bine decât oricine, apariţia pe lume a fiecărui om este o taină pe care nici cercetările cele mai avansate n-au desluşit-o. Proorocul David exclama:

„Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu înfricoşare Te-ai făcut minunat. Minunate sunt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu s-au ascuns de la Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns şi fiinţa mea [pe care ai făcut-o] întru cele mai de jos ale pământului.” (Ps. 138,13-16)

Desigur, datorită progresului enorm al ştiinţei medicale, se ştiu astăzi incomparabil mai multe detalii despre începutul vieţii omului decât ştia proorocul David, însă cât de remarcabil este faptul că toate descoperirile confirmă ceea ce credinţa noastră a afirmat de la origini, şi anume statutul deplin uman şi individual al celui pe cale de a se naşte!

Astăzi nu se mai poate susţine că pruncul nenăscut este un ţesut sau o parte impersonală a mamei sale. Este, biologic vorbind, un organism uman individualizat, aflat într-o interacţiune reciprocă tot mai complexă cu organismul mamei. Ştim astăzi că în timpul sarcinii mama nu doar transmite ceva esenţial copilului, ci şi primeşte anumite caracteristici specifice ale lui. Începând cu primele etape ale diviziunii celulare, apoi cu implantarea, are loc un dialog tot mai intens, pe cale chimică, sangvină şi celulară, prin care organismul mamei se adaptează la prezenţa copilului şi fără de care acesta ar fi expulzat. Din săptămâna a cincea, de la copil trec la mamă celule-stem hematopoietice care se implantează în măduva spinării (se regăsesc şi în ficatul mamei, ca hepatocite) unde produc limfocite şi receptori pentru neuro-transmiţători, capabile de a comunica cu sistemul nervos central al mamei pentru tot restul vieţii ei.

De asemenea, ideea unei umanizări ulterioare a embrionului, prin implantare şi gastrulaţie, nu are suport ştiinţific. În general, se poate vorbi de oul fecundat ca doar un primordium al viitorului adult, dar nu ca primordium al viitorului organism, pentru că el este deja organismul individual a cărui dezvoltare normală duce la stadiul de adult. Orice primordium se dezvoltă ca membru al unei specii, nu spre acea specie. Aşadar, şi din punct de vedere biologic, zigotul, embrionul, apoi fătul se dezvolta ca om, nu spre a fi om.

Medicul şi drepturile omului

După o anumită ideologie politică ar exista un „drept al femeii asupra propriului trup”. În primul rând, propriul trup al nici unui om nu-i aparţine numai lui, aşa cum ar pretinde ideologia amintită. În măsura în care suntem fiinţe sociale şi întrucât absolut tot ceea ce facem are ca suport biologic funcţionarea trupului, toţi suntem constrânşi să acceptăm ca alţii să beneficieze în urma eforturilor trupului nostru. Tot ceea ce facem în calitate de membri ai unor comunităţi (familiale, profesionale, naţionale etc.) implică o anumită punere, voluntară sau nu, a trupului nostru în slujba celorlalţi, şi nu ne putem sustrage acesteia decât cu preţul auto-izolării sau expulzării din comunitate.

În al doilea rând, aşa cum s-a văzut, în cazul unei sarcini medicul obstetrician-ginecolog nu are de a face cu un singur pacient, ci cu doi, mama şi copilul, şi este chemat să-i respecte împreună, pe fiecare în condiţia sa specifică, dar deplin umană. Nu este medic veterinar (cu tot respectul pe care îl avem faţă de această onorabilă şi indispensabilă profesiune) nu numai pentru că mama e om, ci şi pentru că copilul e om. De asemenea, nu este un simplu automat prestator de servicii de specialitate nu numai pentru că mama şi copilul sunt oameni, dar şi pentru că ea sau el, medicul, este om. Pacientul (sau clientul, devreme ce sarcina normală nu este o boală!) poate dori orice, însă medicul nu poate fi doar executantul neutru, neconstrâns de consideraţii moral-valorice, al unei cereri remunerate. Tocmai apărarea demnităţii umane şi integrităţii morale a medicului caută să o asigure jurământul medical, care în cazul de faţă exclamă: „voi respecta în cel mai înalt grad viaţa umană, chiar din momentul conceperii.” (Declaraţia de la Geneva a Asociației Medicale Mondiale) Dacă acesta este exigenţa unei etici independente de credinţa cuiva în Dumnezeu, cu cât mai exigentă trebuie să fie etica medicului creştin, botezat în numele Fiului conceput şi născut, mort şi înviat pentru viaţa lumii!

Desigur, mama poate să aibă motive care o duc la hotărârea ei tragică, dar medicul nu poate lua în considerare decât motive medicale şi, chiar în acest caz, are datoria de a urmări binele ambilor pacienţi. Dacă nu poate sconta acest bine comun, are datoria ca măcar să nu facă rău nici unuia dintre ei. Astfel, el trebuie să acţioneze întotdeauna ca medic, nu ca asistent social, pentru care nu are calificare profesională, autoritate şi deci responsabilitate în acest sens. Dacă poate şi doreşte să facă ceva pentru înlăturarea cauzelor nemedicale ale hotărârii mamei, este liber şi meritoriu să o facă. De fapt, ca şi creştin, are chiar datoria de a se angaja în sensul acesta, împlinind porunca iubirii aproapelui.

Medicul şi binele femeii

Se invocă mereu statistici privind marele număr de femei moarte datorită avortului empiric şi clandestin. Dar există mult mai puţin interes pentru femeile îmbolnăvite grav (de la uter perforat la sarcini extrauterine, cancer de sân sau sterilitate) în urma avortului profesionist, ca să nu vorbim de numărul de copii omorâţi în toate cazurile. Nu se mai poate ascunde cât de mult sunt femeile însele victime ale avortului; în afară de gravele consecinţele medicale, de gravul sindrom post-avort, este şi faptul manipulării la care conştiinţa lor este supusă de către cei ce le încurajează pe calea aceasta. De cele mai multe ori ele ignoră informaţiile ştiinţifice cele mai sigure despre dezvoltarea copilului nenăscut şi îşi reprimă instinctul sau iubirea maternă cu mitologia răspândită iresponsabil de unii sau alţii despre aşa zisa lipsă de personalitate umană a embrionului sau fătului. Dar cum poate cineva pretinde vreun drept pe seama femeii dacă ea nu are nici dreptul elementar şi nici posibilitatea de a cunoaşte întreg adevărul despre viaţa care se înfiripă în sânul ei şi despre consecinţele medicale şi morale ale retezării ei?

Dar poate cea mai mare crimă comisă împotriva femeii este concepţia înjositoare promovată de apărătorii „dreptului” la avort după care femeia este sau poate fi ceva în lumea aceasta numai cu preţul sacrificării copilului ei. Ca şi când capacitatea ei de a naşte nu este decât o pedeapsă, o inferioritate sau un eşec de care este vinovată şi pentru care trebuie să-şi ceară scuze. A pretinde că emanciparea femeii nu se poate fundamenta decât pe avort, înseamnă a refuza orice emancipare femeii!

Medicul şi calitatea vieţii

Dacă medicul priveşte totuşi dincolo şi de interesul imediat al clientei sale, dar şi de dreptul la viaţă al copilului nenăscut, spre responsabilitatea pe care ar putea să o aibă în privinţa calităţii vieţii, fie a vieţii comunităţii restrânse în mijlocul căreia ar veni pe lume copilul (familia mamei sau familia de origine a mamei sau a tatălui etc.), fie a vieţii naţiunii respective sau a umanităţii întregi, el se poate întreba asupra fericirii sau nefericirii viitoare a copilului sau a comunităţilor amintite. Atingem aici problema „sarcinii nedorite” din motive economico-sociale. Întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundem este următoarea: este vreodată venirea pe lume a unui om cu adevărat inoportună? Ca să luăm un exemplu, un pliant informativ privind dreptul la viaţă populariza această dilemă morală:

„Aţi considera necesar avortul în următoarea situaţie? Tatăl este alcoolic, mama are tuberculoză. Ei au patru copii. Primul este orb, al doilea a murit, al treilea este surd şi cel de-al patrulea are tuberculoză. Ea rămâne din nou însărcinată. În această situaţie, consideraţi justificat avortul? Dacă aţi spus da, v-aţi pronunţat pentru avortarea lui Beethoven.”

Ar putea replica cineva că următorul copil ar putea fi însă un mare răufăcător. Da, ar putea fi, numai că argumentul acesta nu are valoare. Orice copil, nu numai al cincilea (sau oricare altul) şi nu doar dintr-o familie săracă, ar putea fi un răufăcător. Îi vom suprima pe toţi cei ce s-ar naşte după noi din teama de răufăcători? Trebuie să recunoaştem un adevăr incontestabil: După Dumnezeu, omul este creatorul şi suportul tuturor celorlalte valori, sociale, economice, politice, culturale şi existenţa sa are aşadar prioritate faţă de calitatea condiţiilor ei relative. Civilizaţia umană nu poate dăinui decât mizând pe valoarea pe care o poate aduce în lume fiecare nou-venit.

Să ne gândim la oricare dintre copiii generaţiei ‘67-‘68, acum matur: pentru soţul sau soţia sau copiii sau prietenii săi este acest om un inoportun, un neavenit, unul fără de care lumea ar fi fost mai fericită? Şi dacă nu există practic oameni de care să nu se bucure nimeni că există, cum putem accepta filosofia „copilului nedorit”? Aceasta nu înseamnă că a creşte unul, doi sau mai mulţi copii e uşor; aceasta înseamnă numai că justificarea economico-socială a avortului este cu totul nefondată.

Dar dacă cel în cauză ar fi el însuşi nefericit de existenţa sa? Mulţi părinţi se justifică zicând „nu avem ce să-i oferim copilului”. Să fie suprimarea lui o soluţie? Dacă este legitim a suprima viaţa cuiva pentru că riscă să fie atât de lipsit încât nu merită să trăiască, de ce nu am avea şi dreptul să-i suprimăm pe cei ce sunt deja pe cale să moară de foame, de frig sau din alt motiv? O justificare asemănătoare auzim şi când este vorba de copii cu handicap (diagnosticat prenatal), numai că aici nu părinţii ci „natura” însăşi nu e mai darnică. Pretenţia că aceşti copii (un exemplu cunoscut sunt trisomicii) nu s-ar bucura de viaţă este cât se poate de falsă, cum bine ştiu părinţii lor. Aceasta nu înseamnă că a naşte şi creşte copii bolnavi sau în sărăcie este uşor, nici că a fi un astfel de copil este de dorit; aceasta înseamnă numai că nimeni nu poate substitui subiectivitatea altora şi nu se poate pronunţa în locul lor, stabilind de la ce nivel de sănătate sau fericire viaţa cuiva merită trăită. Să nu uităm eugenia nazistă şi să nu ne lăsăm influenţaţi de utopia unei societăţi ideale biologic şi material, numai cu exemplare perfecte şi avute. S-ar putea ca nici unul dintre noi să nu aibă drept de existenţă acolo.

Cât priveşte costurile sociale ale susţinerii în viaţă a celor „inutili” economic, nu putem crede că o lume fără vârstnici, fără deficienţi şi fără copii nenăscuţi ar fi raiul pe pământ. Dimpotrivă, eforturile care existenţa lor le pretinde de la noi ne obligă să ne solidarizăm. Singura soluţie la problema calităţii vieţii cu adevărat demnă de umanitate este nu suprimarea unor categorii de oameni, ci crearea unor alte condiţii de viaţă, mai bune, mai drepte, lucru posibil numai cu oameni mai solidari unii faţă de alţii, mai cinstiţi, mai credincioşi în Dumnezeu.

Medicul şi „soluţia” contraceptivă

După una dintre cele mai răspândite opinii, soluţionarea tragediei avortului s-ar afla în promovarea folosirii pe scară largă a anticoncepţionalelor şi răspândirea educaţiei contraceptive. Din nefericire, nu avem parte de o soluţie reală. Un aspect medical foarte important priveşte efectele secundare negative ale utilizării anticoncepţionalelor, cu toate că până acum au fost în general minimalizate. Există însă suficient de multe voci autorizate care incriminează folosirea acestor metode ca dăunătoare pentru sănătate şi uneori chiar fatale. De pildă, un ginecolog de prestigiu, dr. Rudolf Ehmann (Elveţia) se referă la contraceptivele hormonale astfel: „Niciodată până acum nu s-a mai administrat un produs farmaceutic atât de puternic, cu atât de multe efecte necunoscute unor oameni sănătoşi, fără ca să existe necesitate din punct de vedere patologic. Niciodată până acum nu s-a mai permis prezenţa în comerţ a unui produs farmaceutic cu atât de multe şi grave efecte secundare cunoscute, ca inhibitorii de ovulaţie.”

Dar, dincolo de acest aspect, contracepţia nu poate fi considerată o metodă eficientă de combatere a avortului din două motive: Mai întâi, pentru că cel puţin în unele cazuri nu face decât să înlocuiască o formă de avort cu alta. Aşa cum se ştie, fertilizarea are loc uneori şi când se recurge la oricare gen de pilule, pre sau postcoitale, sterileturi sau implanturi, iar toate aceste mijloace au ca efect şi împiedicarea implantării embrionului în uter şi ca atare omorârea lui. De asemenea, sărurile, alifiile, spray-urile, tampoanele şi supozitoarele spermicide conţinând nonoxinol-9 conduc, în cazul fecundării, la malformaţii ale embrionului şi la avort timpuriu.

În al doilea rând, chiar când se recunoaşte avortului chirurgical gravitatea morală şi medicală, acesta devine inevitabil în cazul eşecului metodelor contraceptive, atâta timp cât educaţia contraceptivă contribuie la întărirea atitudinii negative faţă de procreaţie. O contracepţie eficientă urmăreşte să prevină, or ceea ce trebuie prevenit este tocmai copilul. Din punct de vedere psihologic, se formează astfel imaginea copilului-duşman al fericirii părinţilor sau fraţilor săi sau umanităţii. Sarcina, dacă apare, este cu atât mai nedorită şi mai decis destinată avortului. Toate programele de educaţie contraceptivă susţin recursul la avortul ca „ultimă posibilitate”. Iată ce declara un lider al planificării populaţiei:

„Întrucât avortul şi contracepţia au ca scop comun evitarea naşterilor nedorite sau ratate, în masa populaţiei, între avort şi practica anticoncepţională se instalează un înalt grad de interşanjabilitate acolo unde ambele sunt accesibile şi perechile caută să controleze numărul copiilor şi intervalul dintre naşteri.[…] Avortul singur nu este o metodă eficientă a regularizării sarcinii, dar îşi sporeşte semnificativ eficacitatea în urma extinderii uzului contraceptivelor, jucând rolul de mijloc de siguranţă retroactiv”
(Induced Abortion-A World Review 1983)

Ce speranţă ne mai rămâne că avortul poate fi combătut când, în caz de sarcină, legitimitatea lui morală este admisă iar solicitarea lui întărită? Ce credibilitate pot avea în ochii unui medic creştin programe care recunosc dreptul uciderii unor inocenţi?

Pe de altă parte, politicile contraceptive nu sporesc ci diminuează solidaritatea dintre familie şi comunitatea în care trăieşte. Atâta timp cât contracepţia va fi prezentată ca „o soluţie uşoară la problema sarcinii nedorite”, aproape orice naştere va deveni dintr-un act uman firesc şi dorit o chestiune de eroism moral. Dacă cineva şi-l asumă, iar apoi solicită ajutorul comunităţii pentru creşterea copilului, va primi replica pe care o putem deja auzi deseori: „Să ţi-l creşti, dacă l-ai făcut! De ce n-ai luat pilula, sau de ce nu l-ai avortat?” În afara unei întregi comunităţi, şi nu doar a unei familii, care să o susţină atât moral cât şi material, naşterea şi unui singur copil poate fi transformată de mentalitatea contraceptivă promovată astăzi într-o sarcină aproape imposibil de purtat.

Să ne gândim la situaţia ţării noastre: Ce bine ne-au adus anii de când copiii sunt nedoriţi şi sacrificaţi în numele unei bunăstări clădite nu pe iubire de semeni şi solidaritate socială ci pe negarea îndreptăţirii la viaţă a celor care nu sunt în măsură să se apere de un individualism feroce? Avem mai multe sarcini adolescentine, mai multă violenţă în familie, mai mult abuz de copii, mai multe divorţuri, mai mulţi copii, adulţi şi bătrâni ai străzii, mai multe boli cu transmitere sexuală, mult mai mult consum de droguri, în general mai multă sărăcie şi o societate mai violentă şi mai dezintegrată.

De asemenea, nu ne putem face iluzii cu privire la consecinţele dezechilibrului demografic major prin drastica reducere a populaţiei foarte tinere şi răsturnarea piramidei vârstelor. Din munca cui vor primi mâine o pensie părinţii care astăzi se îngrozesc de copii şi recurg la sacrificarea lor? Nu vor fi obligaţi fraţii lor „doriţi” să liberalizeze eutanasia? Care va fi viitorul unei Românii excesiv de îmbătrânite în comunitatea internaţională, acolo unde forţa demografică joacă un rol atât de important? Vor plăti vest-europenii întreţinerea unei naţii care sucombă din lipsă de contribuabili? Un popor are soarta mamelor şi copiilor săi. Copiii nenăscuţi şi mame- le însărcinate sunt veriga cea mai plăpândă a lanţului unui popor. Şi cum tăria oricărui lanţ o dă veriga sa cea mai slabă, un popor valorează tot atâta câtă valoare acordă acestor mame şi copiilor lor nenăscuţi.

Medicul şi conştiinţa creştină

Pentru o conştiinţă creştină mentalitatea contraceptiv-abortivă este încă şi mai inacceptabilă. Credinţa noastră afirmă limpede şi ferm că omul nu e în mod simplul rezultatul unui hazard biochimic, ci în crearea lui este implicat printr-o intervenţie specifică Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Cum am putea accepta atunci ideea că venirea pe lume a unui om este vreodată cu totul neavenită şi de evitat cu orice preţ? Desigur, acest eveniment este, după cum îi spune şi numele, o sarcină şi anume una deosebit de grea, uneori chiar o cruce.

Creştinismul este însă altceva decât chemarea de a ne asuma fiecare crucea personală (Marcu 8, 34) şi, totodată, de a ne purta sarcinile unii altora (Gal. 6, 2)? Din punct de vedere creştin, contracepţia nu este doar un eşec medical ci şi un păcat grav. Conform catehismului oficial al Bisericii Ortodoxe Române, Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, printre păcatele de moarte se află şi „sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu bună ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor.” (Întrebarea 110: „Care sunt păcatele strigătoare la cer?”, par. 2, op. cit., tipărită cu aprobarea Sf. Sinod, EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 363). Această atitudine nu vine de la oameni ci de la Dumnezeu, „de la Care îşi trage numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes. 3,15), dar înţelepciunea ei este confirmată şi de conştiinţa morală a celor de bună credinţă şi de legile existenţei sociale.

Să nu uităm că, atunci când e vorba de Împărăţia lui Dumnezeu, nimeni nu va putea intra acolo fără să fi fost mai întâi conceput şi născut aici, în această lume. Aşa cum spune unul dintre Sfinţi,

„întrucât Biserica este trup al lui Hristos […], până când n-au venit la existenţă sau au bineplăcut toţi, nici trupul lui Hristos nu este întreg, nici lumea de sus nu se umple – iar aceasta este Biserica lui Dumnezeu – căci mulţi sunt astăzi în lume necredincioşi, […] mulţi care trebuie încă să se nască şi bine să placă lui Dumnezeu până la trâmbiţa cea de pe urmă. Căci trebuie să se nască şi să fie aduşi la existenţă toţi cei preştiuţi şi să se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor întâi născuţi…” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 138-139.)

În acest sens, începutul vieţii fiecăruia este de o importanţă cu adevărat capitală, încât ar trebui să vorbim de cei 7 ani şi 9 luni de acasă. Acum au loc achiziţii biologice şi spirituale fundamentale, alfabetul cu care se va scrie cartea vieţii adultului de mai târziu. Tocmai datorită caracterului privilegiat al acestei etape a vieţii pune şi Mântuitorul Iisus Hristos un accent deosebit pe valoarea copilăriei, aşa cum evidenţiază toate cele patru Evanghelii:

„De nu vă veţi întoarce şi ne veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3); / „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii pe Mine Mă primeşte” (Marcu 9,37); / „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18,16); / „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3).

Aşadar, nu atât puterea şi autonomia adultului, cât inocenţa şi capacitatea de a primi viaţa ca pe un dar părintesc sunt esenţiale pentru a primi cineva mântuirea şi viaţa veşnică. Atitudinea pe care o avem faţă de această viaţă efemeră, a noastră şi a celorlalţi, ne recomandă sau nu pentru cealaltă, veşnică. „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Matei 25,21), îi va spune Dumnezeu cu dragoste celui ce a primit cu recunoştinţă şi a folosit cu nevinovăţie darul vieţii de aici sau îi va ajuta cu devotament pe alţii să facă acestea.

În această perspectivă, să slujească împlinirii normale a vocaţiei materne fireşti a femeii şi să contribuie astfel la împlinirea voii lui Dumnezeu cu privire la totalitatea umanităţii, aceasta este vocaţia cu adevărat sfântă a medicului obstetrician-ginecolog. -Sursa:  Sebastian Moldovan - http://www.culturavietii.ro/2014/07/21/profesiune-medicala-si-constiinta-crestina/

 

Citiți și: Știința transumanistă lucrează la eliminarea ceasului bilogic al femeilor - Activenews  

 



Fără Dumnezeu nu există nici o vindecare
 

La Secţia de Terapie Intensivă, distanţa dintre viaţă şi moarte este atât de mică, încât mulţi pacienți încetează să mai spere în vindecare. Alții îşi pun nădejdea în priceperea medicilor, dar şi în ajutorul lui Dumnezeu, căci „fără El nu există nici o vindecare”, după cum spune doctorul Radu Ţincu, medic primar Terapie Intensivă la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca. Acesta vorbește despre cazurile de însănătoșire miraculoasă datorită rugăciunilor și despre importanța prezenței preotului în spital, la căpătâiul omului bolnav spre vindecarea sufletului acestuia. Tânărul medic susține cu toată convingerea că rugăciunile către Dumnezeu nu rămân niciodată fără răspuns.

Sunt foarte mulți pacienți de la Reanimare care își doresc prezența preotului, prezență ce nu trebuie percepută, după părerea mea, neapărat ca aștep­tare a ultimului moment. Preotul este prezent nu pentru că viața se sfârșește, ci pentru a-i alina suferința bolnavului. Dincolo de durerea fizică, pe care noi, medicii, o alinăm cu analgezice, este nevoie și de alinarea sufletului acestor oameni. Trecând prin momente de cumpănă în spital, unii pacienți și-au schimbat perspectiva asupra vieții, în sensul că s-au întors la credința în Dumnezeu. Alții abia atunci L-au descoperit. I-am auzit pe mulți dintre ei împărtă­șindu-și experiența și vorbind despre puterea credinței ca niște adevărați apostoli, iar concluzia lor este: „Da, Dumnezeu există și m-a ajutat să mă vindec!”

În Secția de Terapie Intensivă, de obicei, lupta dintre viață și moarte, care este permanent prezentă, te face mult mai atent la aspecte ce depășesc sfera medicală. Din punctul meu de vedere, medicul de Terapie Intensivă, pe lângă activitatea principală de tratare a pacientului, trebuie să fie și un foarte bun psiholog. Să ofere suport emoțional celui bolnav, dar și familiei acestuia. Suferința la Reanimare este una foarte grea. Produce o serie întreagă de schimbări comportamentale. Pacienții fie nu mai sunt cooperanți, în sensul că nu mai acceptă tratamentul deoarece cad în deznădejde și vor să se termine mai repede, fie, dimpotrivă, nu acceptă diagnosticul și posibilitatea unui final nefericit foarte curând. Cei dragi suportă și mai greu adevărurile medicale. Tratamentul este esențial, dar trebuie să existe din partea medicului o implicare psihoemoțională care să asigure acest suport.

Am observat la pacienții care beneficiază de suport moral și religios că există, în primul rând, o cooperare mai bună cu ei. Din câte ştiu, slujba Sfântului Maslu este rânduită de Biserică tocmai să fie ajutor bolnavului pentru a fi vindecat. De multe ori, în Reanimare am fost de față când preotul spitalului sau alți preoți din afară au efectuat slujbe de acest fel, săvârșite la cererea familiei sau, în cazul pacienților conștienți, la cererea lor. Gândindu-mă retrospectiv la astfel de momente, pot spune că de foarte multe ori Sfântul Maslu a produs modificări spectaculoase înspre însănătoșirea celor internaţi. Unii au fost vindecați în mod miraculos.

Au fost pacienți în comă care, chiar dacă nu s-au trezit în timpul Sfântului Maslu, au trecut printr-o serie de modificări ale parametrilor hemodinamici. Dintr-o dată, inima a început să bată mai repede și tensiunea să crească. Faptul că a existat o reacție vegetativă simpatică, ceva care a determinat tahicardie și creșterea tensiunii arteriale la un pacient comatos, ne arată faptul că ceva exterior s-a întâmplat. Toate aceste modificări, reacții, au fost înregistrate doar pe perioada săvârșirii slujbei Maslului, într-un interval de 40-50 de minute.

Dacă vrem să fim riguros științifici, putem să le atribuim unor factori pe care probabil nu i-am sesizat medical la acel moment, dar, ca medic, întrebarea mea este: ce ar putea interveni pe o perioadă de 40 de minute, care să se și termine odată cu slujba Sfântului Maslu? Este clar că, dacă un pacient are timp de câteva zile niște parametri constanți și, dintr-o dată, aceștia înregistrează modificări exact pe durata acestei slujbe, se datorează rugăciunilor. Eu cred cu toată ființa că aceste schimbări au fost determinate de slujba Sfântului Maslu.

Am văzut pacienți care în timpul slujbei de Maslu cu toate că erau într-o stare gravă, în comă, au avut o serie de momente de revenire extrem de spectaculoase, atât pentru familie, cât și pentru noi, medicii. În timpul perioadei de rugăciune, aceștia interacționau oarecum cu familia și cu preoții care efectuau Sfântul Maslu. De-a lungul carierei mele ca medic am avut pacienți care nu aveau nici o șansă din punct de vedere științific, iar după efectuarea mai multor slujbe de Maslu, cu rugăciune intensă din partea familiei, și-au revenit în mod miraculos, inexplicabil pentru orice om format într-o şcoală de medicină. De foarte multe ori spun acest lucru și familiei, dar și colegilor mei, că întotdeauna, dincolo de știință, este Dumnezeu Care ne poate demonstra că, exact atunci când suntem mai convinși că deținem adevărul absolut, ne înșelăm. Am avut de-a lungul timpului mulți pacienți pe care îi consideram imposibil de salvat, iar apoi aceștia au plecat acasă refăcuți. Întotdeauna, medicina rămâne uimită în fața puterii dumnezeiești. Întotdeauna, cei care suntem aplecați spre a observa divinitatea ne dăm seama că nu trebuie să fim niciodată deznădăjduiți, ci dimpotrivă, ar trebui să ne încredem permanent în faptul că dincolo de medicamentele noastre, dincolo de aparatura medicală pe care o deținem, de știința noastră, există Dumnezeu Care ne poate ajuta și Care poate face minuni. Singura problemă e să vrem să vedem acest lucru.

Trebuie să le spun acelora care cred asta că, dacă nu au simțit intervenția divină în actul medical, este pentru că nu au fost atenți sau nu au dorit să fie atenți, deși sunt convins că Dumnezeu S-a revelat de foarte multe ori în fața lor, numai că fiind preocupați doar de partea aceasta științifică, pur umană, nu au dorit să identifice intervențiile divine. Dumnezeu nu se dezvăluie în mod ostentativ, ci se manifestă mai degrabă ca o forță subtilă, discretă. Dacă suntem capabili să-I vedem ajutorul și să-L simțim, o putem face cu ușurință.

Acum câțiva ani am avut o pacientă în comă, o persoană nereligioasă, care și-a revenit în mod spectaculos. A povestit extrem de amănunțit după ce și-a revenit că a avut un vis în care un bărbat, care părea a fi preot și pe care nu-l cunoștea, a ajutat-o în acele momente de cumpănă. Pacienta l-a recunoscut pe acesta când a coborât la capela spitalului, identificându-l în persoana Sfântului Luca al Crimeii, pictat în icoane. A fost un moment emo­țio­nant atunci când a realizat că imaginea pe care a avut-o în vis era identică cu sfântul din icoana aflată în capelă. A început să plângă și a realizat că ceea ce a crezut că a fost un simplu vis era de fapt o revelație în care i s-a arătat Sfântul Luca. Ne-a povestit cu lux de amănunte blân­de­țea, căldura pe care le-a simțit venind de la acest sfânt. Este doar un caz pe care mi-l amintesc din cele foarte multe pe care le-am trăit la Terapie Intensivă. Această persoană a spus tuturor celor din jur că, în cea mai grea perioadă a vieții, în momente de cumpănă, Sfântul Luca a ajutat-o și astfel a reușit să se vindece.

Cred că omul bolnav conștientizează mult mai abrupt bolile sufletești pe care le-a avut și pe care nu le-a văzut. Este un moment de o claritate foarte mare a conștiinței. Probabil, iminen­ța morții creează o serie de transformări interioare. Este limita și omul devine mult mai con­știent de ceea ce a făcut și ar vrea să corecteze. De aceea, cred că prezența preotului în spital, la căpătâiul omului bolnav, este foarte importantă pentru vindecarea sufletului său. Poate că omul respectiv are păcate pe care nu le-a mărturisit niciodată și pe care le resimte acum foarte apăsător. Și fizionomia pacien­ților care sunt supuși rugăciunii se schimbă, ei devin mult mai senini, chiar dacă sunt în comă și chiar dacă pentru unii este sfâr­șitul acestei vieți. Acest sfâr­șit vine cu o oarecare eliberare. E impresionant momentul când, în Terapie Intensivă, vin preoții să ţină Sfântul Maslu și se strâng în jurul unui pacient familia, medicii, asistentele și toți se roagă pentru acel om. Atunci se întâmplă ceva ce depășește știința noastră, cunoașterea medicală, puterea de înțelegere a omului. Rugăciunile către Dumnezeu nu rămân niciodată fără răspuns.

 

Luana Mare -articol apărut în Ziarul Lumina 

 



Poezii - Prof. Maria Gabor
 

 

Îmi desenează norii-n cer tipare,

Mulțime de femei pe o cărare.

Sunt mame, fiice, altele nurori,

Soții, bunice, toate-mi par surori.

Agar și Sara, Lea și Rahela,

Rebeca, Abigail, Izabela.

Bat-Șeba, Debora, Naomi, Rut,

În umbra Anei, văd cum au trecut

Elisabeta,  Vasti sau Estera

Și câte alte nume mari pe Terra,

Regine, slujnice, împărătese,

Cu nume după firea lor alese.

Doar eu sunt nimeni, nimeni și nu pot.

Să mă numesc decât soața lui Lot.

Nu mă gândesc c-am fost o anonimă

Nu mi-am dorit putere, avere, stimă,

Nici să ajung subiect de epopee

Și nu știu dacă-am vrut să fiu femeie.

Nu-s pedepsită pentru așa păcate,

Neascultarea le-a-ntrecut pe toate.

Cu-a mea privire-ntoarsă înapoi,

Până la Judecata de Apoi,

Mai am nădejde să scap lumea mare,

Bărbați, femei căzuți din ascultare,

Care se bucură că stâlpul meu

I-a-ntors la timp, să creadă-n Dumnezeu.  

Când  m-a ținut sfânt Îngerul de mână

A vrut în palmă semnul să-mi rămână,

Și mi s-a-ntipărit a Lui voință:
Îndemnul Domnului la pocăință!

Voi aștepta  la Marea Judecată

Să îl mai văd pe Înger încă-o dată.

Și, dacă merit, totuși, îndurare,

Să mă dezlege în sfârșit de sare.

 

Șapte lumânări aprinse ard c-o flacără unită.

Maica Sfântă mă privește. Stau în suflet împărțită.

Fiii mei, ai noștri, Maică, sunt, Preasfântă, fiii Tăi,

S-au înstrăinat, Măicuță, risipiți pe alte căi.

Nu mi-am terminat tot gândul, Maica îmi trimite-n minte

Un exemplu-al unor mame, dintre-acele mame sfinte,

Care n-au pierdut curajul, nu au încetat s-aștepte,

Și prin ruga lor sperat-au Domnul fiii să îndrepte.

Mă adun din deznădejde. Doamne, doar a mea e vina.

Îmi aduc deodată-aminte de Emilia, Macrina;

Câtă stăruință-n fapte și în rugă, nopți și zile,

Mama, sora și bunica Sfântului Mare Vasile.

Antiohia, Monica, văd în sufletul lor plin,

Pe Ioan Gură de Aur, pe Fericitul Augustin.

Toate-au alergat la Domnul, toate au crezut în bine,

Nona și Anthusa, mame, sfintele femei creștine,

Care au iubit credința mai mult decât lumea toată,

Conștiente de răspunsul ce-l vor da la Judecată.

 

Poezii apărute în volumul Învierea Femeii lui Lot, Editura Cu drag, Chișinău 2014



Un secret bine ascuns: Transplantul embrionar salvează de la avortul indus copiii extrauterini
 

Unul din cele mai vehemente argumente ale susținătorilor avortului este acela că avortul este uneori necesar pentru a salva viața mamei. Cu toate acestea, un fost Ministru al Sănătății din SUA, V. Everett Koop, a afirmat: „Protejarea vieții mamei ca scuză pentru avort e praf în ochi. În cei treizeci și șase de ani de experiență ca medic nu am întâlnit nici un caz în care să fi fost nevoie de avortarea copilului pentru a salva viața mamei”.

Dr. Koop a fost ridiculizat în fel și  chip, dar nimeni nu a examinat dovezile științifice care îi dau dreptate. O vom face noi aici.

Ce este o sarcină extrauterină

Fără îndoială, cel mai frecvent exemplu în care viața mamei este pusă în pericol este sarcina extrauterină (ectopică), în care embrionul se fixează în altă parte decât în uter – cel mai adesea într-una din trompele uterine (se mai numesc și tuburi falopiene; acestea fac legătura dintre ovar și uter și prin ele circulă ovulul care pleacă lunar din ovar). Uneori, copilul se poate fixa și în cavitatea abdominală a mamei. Iar în situații foarte rare, ovulul fecundat poate începe să se dezvolte chiar în ovar. Aceste sarcini sunt în general considerate a fi fatale pentru mamă, motiv pentru care se recomandă avortul, considerându-se că e mai bine să se salveze viața mamei, decât să moară și mama, și copilul.

Statistici care îi contrazic pe susținătorii avortului

Totuși, examinând datele științifice referitoare la sarcinile extrauterine, constatăm că lucrurile nu stau ca în generalizarea de mai sus. Conform estimării făcută de Centrul de control al îmbolnăvirilor din SUA (Center for Disease Control – CDC), numai în 1992, de exemplu, în America  s-au înregistrat 108.000 de sarcini extrauterine. Am putea să presupunem că acesta ar fi numărul femeilor care ar fi murit dacă nu ar fi făcut avort. Între 1991 și 1999, același CDC a raportat o medie de 26,3 decese cauzate de sarcini extrauterine pe an, iar susținătorii avortului flutură constant această cifră, afirmând că avortul e necesar pentru a salva mii de vieți în fiecare an. Totuși, această afirmație ignoră cercetările din domeniu.

Pericolul real pe care îl prezintă o sarcină ectopică pentru mamă este acela de ruptură de trompă uterină sau de declanșare a unei hemoragii care ar produce pierderea unei cantități însemnate de sânge. Cleveland Clinic Foundation a raportat că, între 1983 și 1996, au tratat 62 de paciente cu rupturi de trompă uterină. Într-un interval de paisprezece ani, doar acest spital a tratat anual 4,4 sarcini extrauterine cu ruptură. Cu toate acestea, CDC a raportat doar 26,3 decese pe an. Dacă rupturile de trompă uterină ar fi întotdeauna mortale, ar însemna că numai la acest spital ar fi trebuit să se înregistreze a șasea parte din toate decesele datorate sarcinilor extrauterine din America, ceea ce este improbabil.

În 23 de ani, din 1969 și până în 1991, în întreaga regiune de sud a Israelului s-au înregistrat doar 13 decese datorate sarcinilor extrauterine. Aceasta reprezintă o medie de 0,57 decese pe an. În 1991, Soroka University Hospital din Beer Sheba a raportat 148 de sarcini ectopice (adică extrauterine) rupte. Dacă ar fi să presupunem că fiecare din cele 0,57 decese s-au petrecut doar la acest spital și că toate au fost rezultatul unei sarcini ectopice, am ajunge la probabilitatea infimă de 0,4% ca un astfel de incident să cauzeze moartea mamei. De aici rezultă că cel puțin 99,6% din toate sarcinile ectopice rupte din Israelul de sud nu duc la decesul mamei. Așadar, afirmația că este nevoie de avort pentru a salva viața mamei este mincinoasă.

În plus, putem calcula riscul maternal din numărul total de sarcini heterotopice (gemeni, dintre care un copil în uter și celălalt ectopic) în America. Conform dr. Tenore, de la Facultatea de Medicină a Northwestern University, acest tip de sarcină apare o dată la 2.600 de sarcini. Jumătate dintre sarcinile de acest tip (adică una la 5.200 de sarcini) sunt identificate abia după ruptura de trompă uterină. Conform Asociației Americane pentru Sarcină, în fiecare an în SUA sunt aproximativ 6 milioane de sarcini. Așadar, dacă facem un calcul bazat pe cifrele acestea, există o medie de 1.154 sarcini heterotopice pe an care nu ajung nici măcar să fie descoperite, cu atât mai puțin tratate înainte de ruptura de trompă uterină. CDC a raportat că există o medie de 26,3 decese maternale pe an care au legătură cu sarcina extrauterină. Dacă presupunem că toate aceste decese legate de sarcina ectopică au rezultat în urma unei sarcini heterotopice nediagnosticate (situație care constituie doar 1% din numărul total al sarcinilor extrauterine), tot am ajunge la o rată de supraviețuire a mamelor de 97,7%.

Tratament vechi de un secol, mai eficient decât profilaxia prin avort indus

Desigur, asta ne duce la întrebarea cum au putut aceste mame să supraviețuiască unui asemenea chin. Cu aproape un secol în urmă, un medic din Germania a dat publicității succesul înregistrat cu procedura de autotransfuzie în tratamentul sarcinii extrauterine rupte. Autotransfuzia presupune absorbția sângelui care s-a vărsat în cavitatea abdominală, trecerea lui printr-un filtru și pomparea lui înapoi în corpul mamei. În 2002, un studiu internațional aspra a 632 de sarcini extrauterine rupturate tratate cu autotransfuzie a relevat un singur caz de deces. Aceasta înseamnă o rată de succes de 99,84%. Astfel, studiul a demonstrat că acest tratament ne-abortiv are mai mult succes decât metoda profilactică de predilecție, cea a avortului, care înregistrează o rată de succes de doar 99,6%!

Un secret bine ascuns: Copiii din sarcini extrauterine supraviețuiesc

Desigur, putem vedea că sarcinile extrauterine nu sunt neapărat fatale pentru mamă, dar ce se întâmplă cu copilul? Presupunerea că un copil nu poate supraviețui sarcinii extrauterine este la fel de nefondată ca și afirmația similară cu privire la mamă.

Capacitatea unui copil de a supraviețui în urma unei sarcini extrauterine (ectopice) e un fapt adesea ascuns publicului. WebMD, Emedicine, clinica Mayo și chiar portalul web al Departamentului Sănătății al SUA, toate aceste instituții afirmă pe site-urile lor că nu este posibil pentru copil să supraviețuiască unei sarcini extrauterine. În mod ironic, biblioteca online a Departamentului de Sănătate conține mai multe articole profesioniste cu titluri precum „Sarcină intra-abdominală la termen, mama și copilul supraviețuiesc”, însă aceste informații sunt îngropate în niște zone la care publicul rareori are acces.

SUA: date despre sute de copii extrauterini născuți în sec. XIX-XX

În realitate, au existat multe cazuri de sarcini extrauterine duse la bun sfârșit. Doi obstetricieni din New York au publicat detalii despre 316 sarcini ectopice care au rezultat în nașteri de copii vii între 1809 și 1935. E adevărat că doar jumătate din acești copii au supraviețuit după prima săptămână de viață, dar aceste nașteri s-au petrecut cu mult timp înainte de apariția primei stații de terapie intensivă neonatală.

Exemple recente de copii născuți din sarcini extrauterine

Ca exemplu mai recent, putem menționa cazul lui Ronan Ingram, care s-a născut cu bine prin cezariană în septembrie 1999. Ronan se implantase într-una din trompele uterine ale mamei, care ulterior s-a rupt, iar el a continuat să crească în cavitatea ei abdominală.

Un alt exemplu, Saige Dalton s-a născut în iulie 1999 după ce s-a dezvoltat într-o membrană amniotică în afara uterului mamei.

În mai 2008, Durga Thangarajah s-a născut după nouă luni petrecute în ovarul mamei.

Iar Billy Jones s-a născut în 2008 după ce s-a dezvoltat în cavitatea abdominală a mamei.

Și cazurile de acest fel continuă. În ciuda afirmațiilor contrare, doctorii sunt adesea uimiți de abilitatea copilului nenăscut de a se dezvolta și crește oriunde în trupul mamei.

Studii sistematice confirmă șansele de supraviețuire ale copiilor extrauterini

Majoritatea medicilor care au scris despre sarcini extrauterine finalizate cu succes s-au concentrat în principal pe detaliile a unul sau două cazuri, care le-au oferit argumente pentru a susține că supraviețuirea copilului în asemenea situații ar fi extrem de rară și improbabilă. Sunt totuși câțiva care au preluat inițiativa de a studia cazuri multiple, iar concluziile lor au fost destul de diferite.

Un studiu din 1996 din Chile, spre exemplu, a constatat că din 11 sarcini abdominale au fost 7 nașteri de copii vii, dintre care 5 au supraviețuit pe termen lung.

Un alt studiu efectuat în 2008 a evaluat 158 de sarcini abdominale din toată lumea și a găsit că 28% din copii au supraviețuit perioadei perinatale (adică pe termen lung, după naștere).

Un articol din 2010 arată că rata de supraviețuire perinatală la sarcinile abdominale este între 5 și 60%. Cu rate de supraviețuire de până la 60%, e greu de imaginat de ce atât de mulți doctori aleg să se refere la asemenea cazuri folosind cuvinte din domeniul miracolului.

Date care nu le sunt cunoscute nici medicilor pro-viață

Poate că explicația stă în distincția subtilă între sarcinile de trompă și cele abdominale. O sarcină tubară este de departe cea mai comună formă de sarcină extrauterină, în care embrionul se implantează și crește în continuare într-una din trompele uterine ale mamei.

O sarcină abdominală este un tip mai rar de sarcină în care copilul crește în cavitatea abdominală a mamei. În majoritatea lor, relatările despre copii extrauterini care au supraviețuit se referă la copiii născuți din mai spectaculoasele sarcini abdominale. Aceasta pare a sugera că rata de supraviețuire a copiilor din sarcini extrauterine abdominale este mai mare decât în cazul copiilor născuți din sarcini de trompă uterină.

Chiar Asociația Medicilor Pro-Viață susține că „există mai multe cazuri în literatura de specialitate în care copiii născuți din sarcini extrauterine abdominale au supraviețuit”, adăugând că „nu există cazuri de supraviețuire din sarcini tubare (de trompă uterină)”.

În 42% din cazuri, ruptura de trompă uterină rezultă în transplantul natural al embrionului pe altă suprafață

Eroarea acestei convingeri este explicată pe larg într-un articol din 1982 al lui dr. J.F. Clark, intitulat „Embryo Transfer in Vivo”. În acest articol, dr. Clark a demonstrat că ruptura de trompă uterină nu ucide copilul nenăscut. În multe cazuri, copilul se va detașa de tubul rupt și se va reatașa pe o altă suprafață din cavitatea abdominală. Această abilitate a copilului de a se detașa și reatașa indică posibilitatea ca medicii să transplanteze o sarcină extrauterină înapoi în uter.

Din păcate, acceptarea curentă a avortului ca metodă de tratament a dus la abandonarea în mare măsură a cercetărilor în această direcție. Totuși, abilitatea aceasta extraordinară de transplantare a dus la nașterea multor copii vii din sarcini tubare. Există posibilitatea de a se calcula aproximativ procentul de copii care ar putea supraviețui unei sarcini extrauterine.

Au fost multiple studii care constau în monitorizarea sarcinilor extrauterine. S-a descoperit că un mare număr de asemenea sarcini se rezolvă de la sine prin moartea copilului înainte ca acesta să crească suficient de mare pentru a ajunge să rupă tubul.

Un studiu efectuat pe 179 de sarcini tubare a descoperit că 41,9% din acestea au rezultat în oprirea din evoluție a copilului. Așadar, numai aproximativ 58% din copiii extrauterini continuă să crească până când ajung să rupă trompa uterină.

Dr. Clark a demonstrat că ruptura în sine nu cauzează moartea copilului, căci acesta se poate implanta pe o altă suprafață din cavitatea abdominală. Potrivit dr. Clark, 42% din acești copii se vor implanta pe o suprafață care dispune de suficient sânge pentru ca fătul să poată supraviețui timp de 28 de săptămâni de gestație. În orice moment după 28 de săptămâni, copilul poate fi extras prin cezariană, cu foarte bune șanse de supraviețuire. Din aceste procente, putem estima că 24% din toate sarcinile de trompă uterină pot rezulta în nașteri de copii vii.

Cel puțin un sfert din copiii extrauterini supraviețuiesc rupturii de trompă uterină

Rezultă că distincția dintre acestea și cele abdominale este adesea doar una ce ține de tipul de evoluție a sarcinii. În literatura de specialitate, sarcinile abdominale sunt adesea separate în două clase – sarcini abdominale primare, în care copilul s-a implantat de la început în abdomen, și sarcini abdominale secundare, în care embrionul s-a implantat inițial în ovar, trompa uterină sau uter și apoi fie a crescut, fie chiar s-a reimplantat în cavitatea abdominală. Marea majoritate a sarcinilor abdominale sunt din a doua clasă menționată, datorită abilității embrionului de a se reimplanta în orice alt loc din abdomen.

Dr. Clark a mai scris un articol care descrie o sarcină de trompă uterină care a evoluat până la termen fără ruptură. Afirmația că astfel de sarcini nu au șanse de supraviețuire se dovedește de două ori falsă: în primul rând, pentru că este posibil, chiar dacă extrem de rar, ca un copil să supraviețuiască unei sarcini de trompă uterină fără a se produce ruptura acesteia și, în al doilea rând, deoarece copilul are o șansă de cel puțin 24% să supraviețuiască în caz de ruptură a trompei uterine.

Problema fundamentală: diagnosticarea incorectă

Din păcate, spune dr. Clark, multe sarcini extrauterine sunt diagnosticate greșit, iar medicul nu-și dă seama că e ceva în neregulă decât după ce copilul a murit. Dacă acestea ar fi corect diagnosticate înainte de săptămâna 28, medicul ar putea monitoriza îndeaproape starea mamei și copilului astfel încât să poată iniția de urgență o operație cezariană  la nevoie.

În plus, diagnoza greșită a sarcinilor ectopice a dus la moartea multor copii înainte de săptămâna a 28-a de evoluție. Adesea medicul confundă sarcina cu o tumoare și întreprinde o intervenție chirurgicală de extirpare. La sarcinile extrauterine, placenta este de regulă foarte subțire, iar manevrarea cu instrumentele chirurgicale cauzează adesea ruptura ei și moartea copilului înainte chiar ca medicul să-și dea seama că acolo e un fetus. După cum afirma un articol, „efectul nefast al sarcinii abdominale asupra mamei și fătului este parțial legat de morbiditatea intervențiilor chirurgicale.”

De ce mor femeile în caz de sarcină extrauterină

Am văzut că sarcinile extrauterine nu sunt neapărat fatale pentru mamă sau copil, însă se impun câteva întrebări importante, dintre care cea mai mare este de ce atâtea femei mor totuși din cauza sarcinii extrauterine. Răspunsul la această întrebare se poate găsi în faptul că CDC înregistrează un deces ca fiind cauzat de sarcina extrauterină de fiecare dată când o femeie moare din alte cauze, dar întâmplător are în același timp și o sarcină extrauterină. Statisticile acestor decese nu oferă informații asupra cauzei efective a decesului, care ar putea include hemoragii din cauza rupturii unei sarcini ectopice nediagnosticate, hemoragii cauzate de  încercarea eșuată de a îndepărta copilul din locul său în cavitatea abdominală a mamei sau, cum e cazul de cele mai multe ori, hemoragii sau septicemii cauzate de manipularea incorectă a placentei după extragerea copilului. Acestea sunt cele mai frecvente cauze de deces pe care le-am întâlnit în cercetările mele și este interesant de notat că fiecare din aceste cauze poate fi prevenită prin detectare timpurie și monitorizare a sarcinii, prin mai buna pregătire a medicilor în metode de extragere și tratamente postnatale ale sarcinilor abdominale.

Practica medicală agreată cere întreruperea sarcinii extrauterine prin metode care ucid copilul

Înțelegerea acestor lucruri ar trebui să ne facă să ne îndoim de tratamentul general acceptat în prezent al sarcinilor ectopice. În condițiile legilor și practicilor medicale curente, medicii sunt încurajați să întrerupă sarcinile extrauterine imediat după ce sunt detectate. În aproape fiecare caz, întreruperea se face într-un mod care duce în mod cert la moartea copilului.

În ultimii 50 de ani, chiar comunitatea pro-viață s-a bazat pe principiul dublului efect pentru a justifica această practică. Cu toții au concluzionat în mod eronat că moartea copilului și a mamei sunt inevitabile dacă nu se iau măsuri și că aceste decese pot fi prevenite numai prin acțiuni care duc la moartea copilului. Concluzia aceasta a fost recent demonstrată a fi falsă.

Anul 1917: Transplantul reușit al unui copil extrauterin în uterul mamei

În 1917, în revista Surgery, Gynecology, and Obstetrics, dr. C.J. Wallace a documentat transplantul reușit al unui copil din trompa uterină în uterul mamei:

Aproape orice chirurg care are multe cazuri la activ a dat de un caz de sarcină extrauterină neașteptat, în timp ce opera la nivelul abdomenului pentru alte scopuri. Din câte știu eu, fiecare din aceste sarcini a fost îndepărtată, împreună cu trompa uterină, fără cel mai mic efort de a se încerca salvarea trompei sau a copilului.

Făcând această observație, dr. Wallace a continuat cu o întrebare foarte pertinentă și azi în ceea ce privește sarcina ectopică, sau extrauterină:

În aceste vremuri, în care beneficiem de metode extrem de avansate de chirurgie și am ridicat transplantul diferitelor organe la nivel de artă, mă întreb de ce ne-a scăpat o procedură atât de importantă, care prezintă atât de puține riscuri, cum este cea a transplantării unei sarcini extrauterine din trompa uterină în uter.

Dr. Wallace a menționat un caz în care chiar el a încercat să efectueze un asemenea transplant, ceea ce l-a făcut să concluzioneze că, ori de câte ori este posibil,

…ar trebui să depunem eforturi supreme pentru a salva viața copilului aflat în dezvoltare, prin deschiderea cu grijă a tubului falopian (trompei uterine) și transplantarea lui în uter, acolo unde natura a intenționat să fie locul lui. Asta se poate face foarte repede, nu periclitează viața mamei și ar putea fi singur ei șansă de a avea un copil… Nu am nici o îndoială că în viitorul apropiat  se vor face multe asemenea transplanturi de sarcini extrauterine.

Din păcate, speranțele dr. Wallace nu s-au materializat. Până în ziua de azi, nici un alt medic nu a mai făcut vreo încercare similară de a transplanta o sarcină ectopică, iar comunicările făcute de el au căzut în uitare aproape deplină.

Anul 1980: un copil extrauterin transplantat în uter se naște cu bine

În 1980, dr. Landrum B. Shettles a hotărât să încerce el un transplant. La acel moment, dr. Shettles nu avea cunoștință de încercările mai timpurii ale lui dr. Wallace. El s-a străduit în mod independent să transplanteze un embrion de 40 de zile din trompa uterină a mamei în uter. Încercarea a avut succes și s-a născut un copil sănătos la termen.

Dr. Shettles a raportat acest caz în ediția din 1990 a publicației de specialitate American Journal of Obstetrics and Gynecology, crezând că el era primul, până când un medic brazilian a redescoperit munca lui dr. Wallace. Dr. Shettles a sperat că raportul său va fi primit favorabil, date fiind numeroasele  progrese înregistrate între timp în cunoașterea modului de evoluție a embrionului, însă speranțele lui s-au materializat doar puțin mai mult peste cele ale dr. Wallace.

De ce comunitatea medicală ignoră metoda care salvează copiii extrauterini

În fapt, la mai puțin de patru ani după ce dr. Shettles și-a publicat raportul, jurnalul Human Reproduction a publicat o evidență completă a posibilelor tratamente ale sarcinii ectopice (sau extrauterine), fără însă a menționa nici o singură dată posibilitatea transplantului. Scăparea aceasta nu a trecut neobservată de dr. Grudzinskas de la Royal London Hospital, care a scris o scrisoare revistei, în care spunea:

„Am citit cu interes ampla comunicare realizată de Balasch și Barri (1994) privind tratamentul modern al sarcinii ectopice. Am fost puțin dezamăgit de faptul că nu s-a făcut nici o mențiune a posibilității de relocare a sarcinii din trompa uterină în uter. Această procedură a fost comunicată în două ocazii, iar recent în Norvegia și la Londra a fost chiar aplicată, fără însă a fi comunicată.”

Reacția autorilor, dr. Balasch și dr. Barri, a fost lămuritoare, pentru că dezvăluie motivele care au stat la baza lipsei de informare din comunitatea medicală cu privire la sarcina ectopică (extrauterină):

„Ne bucurăm să aflăm comentariile dr. Grudzinskas asupra articolului nostru privind tratamentul sarcinii ectopice și ne pare rău să-l dezamăgim prin omiterea menționării procedurii de relocare a embrionului în uter. După cum am subliniat clar în lucrarea noastră, în prezent, scopul principal urmărit în tratamentul sarcinii ectopice este de a evita metodele invazive (chirurgicale), pentru a reduce riscul morbidității pacientelor. Plecând de la acest principiu de bază, în mod clar metoda chirurgicală a transferului embrionului din trompa uterină în uter, așa cum a fost descrisă de Shettles (1990), nu se aplică.”

Recunoașterea acestui fapt apare ca o acuză la adresa capilor comunității medicale. Acești oameni au recunoscut public, în scris, că au omis să menționeze transplantul pe lista de posibile tratamente din simplul motiv că  presupune chirurgie. Cu alte cuvinte, ei afirmă că e mai bine să ucizi copilul decât să încerci o manevră chirurgicală simplă care i-ar putea salva viața.

Dar fapta lor este cu mult mai gravă, căci convingerea lor că uciderea copiilor e preferabilă încercării de a-i salva, îi face să ascundă informația despre posibilitatea salvatoare și să le spună mamelor că uciderea copilului ei e singura soluție.

Dar de ce se simt acești medici îndreptățiți să adopte o astfel de atitudine? Răspunsul e foarte simplu: nu consideră că un copil nenăscut ar fi o persoană. În ochii lor, copilul ectopic (extrauterin) nu este o ființă umană, cu drept inalienabil la viață, ci un ghem de celule care trebuie eliminat. Dacă perspectiva lor ar fi cea corectă, ar fi, într-adevăr, preferabil să se prefere eliminarea embrionului, care se poate face și prin metode neinvazive, decât să se încurce cu o metode de intervenție care ar salva copilul, dar este de natură chirurgicală.

Propuneri pentru o medicină pro-viață

Însă, dacă un copil nenăscut este o persoană, atunci tratamentul sarcinilor extrauterine ar trebui să ia cu totul alt curs mult. Ar trebui depuse eforturi pentru depistarea acestui tip de sarcină cât mai devreme posibil, iar după diagnosticare, metoda preferată de tratament ar trebui să fie transplantul embrionului.

Dacă situația nu este detectată suficient de devreme pentru ca transplantul să mai fie posibil, medicul ar trebui să urmeze recomandarea doctorilor Sapuri și Klufio, ca femeile cu sarcini extrauterine să fie puse sub supravegherea permanentă a unui spital bine dotat, până când copiii s-au dezvoltat suficient pentru a fi extrași vii, mai degrabă decât să fie inutil sacrificați.

Cu alte cuvinte, un medic care acceptă că un copil nenăscut este o persoană cu drept inalienabil la viață, va admite că, în cazul sarcinilor extrauterine, el este responsabil de starea ambilor pacienți: mama și copilul. El va decide asupra celei mai potrivite proceduri pentru a obține supraviețuirea amândurora.

de Bill Fortenberry

Traducere de Monica Stinghe

Sursa: Personhood Initiative via Știri pentru Viață

Bibliografie

Everett Koop, M. D., „A Physician Speaks About Abortion,” http://www.pathlights.com/abortion/abort08.htm(accessed December 03, 2011)

Center for Disease Control, “Current Trends Ecoptic Pregnancy.” http://www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml/00035709.htm (accessed December 03, 2011)

Center for Disease Control, “Pregnancy-Related Mortality Surveillance,“ http://www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml/ss5202a1.htm (accessed December 03, 2011)

Tommaso Falcone, Edward J. Mascha, Jeffrey M. Goldberg, Lourdes L. Falconi, Geeta Mohla, and Marjan Attaran. “A Study of Risk Factors for Ruptured Tubal Ectopic Pregnancy,” Journal of Women’s Health. May 1998, 7(4): 459-463. doi:10.1089/jwh.1998.7.459.

R. Leiberman, D. Fraser, M. Mazor and M. Glezerman, “Maternal Mortality in Southern Israel,” Archives of Gynecology and Obstetrics, 252(4): 203-207, DOI: 10.1007/BF02426359

Glezerman, F. Press and M. Carpman, „Culdocentesis is an Obsolete Diagnostic Tool in Suspected Ectopic Pregnancy,” Archives of Gynecology and Obstetrics, 252(1): 5-9, DOI: 10.1007/BF02389600

L. Tenore, “Ectopic Pregnancy,” Am Fam Physician. 2000 Feb 15;61(4):1080-1088.

“Statistics,” American Pregnancy Association, http://www.americanpregnancy.org/main/statistics.html (accessed April 12, 2012).

Chang J, Elam-Evans LD, Berg CJ, et al. “Pregnancy-related mortality surveillance—United States 1991–1999,” MMWR Surveill Summ 2003; 52:1–8.

S Edwin Duncan, Gerald Klebanoff, Waid Rogers, „A Clinical Experience with Intraoperative Autotransfusion,” Annals of Surgery 180(3): 296-304,

D.O Selo-Ojemea, J.L Onwudea, U Onwudiegwu, „Autotransfusion for Ruptured Ectopic Pregnancy,” International Journal of Gynecology & Obstetrics, 80(2): 103-110, DOI:10.1016/S0020-7292(02)00379-X

Clarisa R Gracia M.D.a, Hillary A Brown M.D.b, Kurt T Barnhart M.D.M.S.C.E., „Prophylactic methotrexate after linear salpingostomy: a decision analysis,” Fertility and Sterility, 76(6): 1191-1195, DOI:10.1016/S0015-0282(01)02906-5

WebMD, “Ectopic Pregnancy – What Happens” May 06, 2011, http://www.webmd.com/baby/tc/ectopic-pregnancy-what-happens (accessed May 15, 2012)

Sepilian, Vicken P, MD, MSc, “Ectopic Pregnancy” Medscape Reference, March 26, 2012, http://emedicine.medscape.com/article/258768-overview (accessed May 15, 2012)

Mayo Clinic, “Ectopic Pregnancy” February 09, 2012, http://www.mayoclinic.com/health/ectopic-pregnancy/DS00622 (accessed May 15, 2012)

PubMed Health, “Ectopic Pregnancy” February 21, 2010, http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmedhealth/PMH0001897/ (accessed May 15, 2012)

Teh, Hu Sin “Full Term Intra-abdominal Pregnancy with Living Mother and Child,” PubMed Central,   http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2602194 (accessed May 15, 2012)

Hellman, A. and J. H. Simon, „Full Term Intra-abdominal Pregnancy,” American Journal of Surgery, 29:403, 1935.

BBC News, „Doctors hail ‘miracle’ baby,” http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/443373.stm (accessed December 03, 2011)

The American Registry for Diagnostic Medical Sonography, „Broadcast of “Miracle Ectopic Pregnancy” Brought Quick Response by ARDMS,” Registry Reports, XVI(5):1

Rebekah Cavanagh, „Miracle baby may be a world first,” NT News, May 30, 2008, http://www.ntnews.com.au/article/2008/05/30/4247_ntnews.html (accessed December 03, 2011)

Laura Collins, „Miracle baby Billy grew outside his mother’s womb,” http://www.dailymail.co.uk/femail/article-1050942/Miracle-baby-Billy-grew-outside-mothers-womb.html(accessed December 03, 2011)

I have personally discovered more than 400 reports of live birth from ectopic pregnancy.  A partial listing of those reports can be found at http://www.personhoodinitiative.com/successful-ectopic-pregnancies.html

Theodore J. Dubinsky MD, Francisco Guerra MD, Gustavo Gormaz MD, Nabil Maklad MD, PhD, „Fetal survival in abdominal pregnancy: A review of 11 cases,” Journal of Clinical Ultrasound, 24(9): 513–517, December 1996

D Nkusu Nunyalulendho, EM Einterz, „Advanced abdominal pregnancy: case report and review of 163 cases reported since 1946,” Rural and Remote Health, December 91, 2008

Ayinur Nahar Hamid, Rokeya Begum, Zackya Sultana, Nargis Akhter, „Advanced Abdominal Pregnancy: A Case Report,” Journal of Chittagong Medical College Teachers’ Association, 21(1): 74-76, 2010

The Association of Pro-Life Physicians, „Are There Rare Cases When an Abortion Is Justified?” http://www.prolifephysicians.org/rarecases.htm (accessed June 20, 2012)

John F.J. Clark, MD, FACOG, „Embryo Transfer In Vivo,” Journal of the National Medical Association, Vol. 74, No. 8, 1982 (http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2552973/pdf/jnma00062-0019.pdf)

Elson J, Tailor A, Banerjee S, Salim R, Hillaby K, Jurkovic D, „Expectant management of tubal ectopic pregnancy: prediction of successful outcome using decision tree analysis,” Ultrasound in Obstetrics and Gynecology, 2004 Jun, 23(6): 552-6 (http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15170794)

Eric Delabrousse, Olivier Site, Arlette Le Mouel, Didier Riethmuller, Bruno Kastler, „Intrahepatic Pregnancy: Sonography and CT Findings,” American Journal of Roentgenology 173: 1377-1378, November 1999

JF Clark, MD, Department of Obstetrics and Gynecology, Howard University College of Medicine, Washington, D.C., „Follow-Up of Live Extra-Uterine Pregnancies,” Journal of the Natinal Medical Association, January, 1974; 66(1): 69-70, 52 (http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2609142/)

Amanda Cotter MD, Luis Izquierdo MD, Fernando Heredia MD, „Abdominal Pregnancy,” TheFetus.net, 2002, accessed June 03, 2012 (http://www.sonoworld.com/fetus/page.aspx?id=1032)

J. Wallace, “Transplantation of Ectopic Pregnancy from Fallopian Tube to Cavity of Uterus,” Surgery, Gynecology, and Obstetrics 24 (1917): 578-579 (http://americanrtl.org/files/docs/Journal-Surg-Gyn-Obst-1917p578-579ectopic-transplant.pdf)

Shettles, „Tubal Embryo Successfully Transplanted in Utero,” American Journal of Obstetrics and Gynecology 163 (1990): 20-26 (http://www.ajog.org/article/0002-9378%2890%2990794-8/pdf)

G. Grudzinskas, “Treatment of ectopic pregnancy: ablate or relocate—the newest dilemma,” Human Reproduction 9(8): 1584, 1994 (http://humrep.oxfordjournals.org/content/9/8/1584.2.extract)

Mathias Sapuri and Cecil Klufio, „A case of advanced viable extrauterine pregnancy,” Papua New Guinea Medical Journal, 40(1): 44-47, March 1997

 

 



Adevăruri incomode despre vaccinuri și medicamente în general

 

 

 

 



Voinţă şi autocontrol - dai voinţă, iei putere - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

            Fiecare om are două creiere cel dintâi dintre ele este răspunzător de instincte şi reacţii automate necontrolate. Aceasta este creierul primitiv pe care omul îl are în comun cu celelalte vieţuitoare. Aici se ia decizia: „luptă sau fugi!”. Cel de-al doilea creier, neocortexul, este sediul răspunzător de deciziile care se bazează pe planificare şi angajament responsabil, raţional. Ca să înţelegem şi mai bine diferenţa dintre cele două creiere mai spunem că omul în ziua de astăzi are hrana la o aruncătură de băţ de casa lui şi, spre deosebire de alte vremuri mai vechi, nu reprezintă un pericol uriaş să-şi procure această hrană. În alte vremuri, omul se afla permanent în situaţia instabilă de supravieţuire, când putea deveni foarte uşor din vânător victimă (Goleman, 2008, 36-39).

            Deşi, conform celor consemnate mai sus, avem o parte din creier ca al animalelor, între noi şi animale există deosebiri substanţiale. Noi ne putem amâna impulsurile şi putem planifica lucrurile pe termen lung în nişte situaţii şi condiţii care depăşesc incomensurabil posibilităţile celorlalte vieţuitoare. Şi asta pentru că deţinem voinţă şi autocontrol.

            Valorile şi principiile noastre de viaţă pot merge până la suprimarea instinctului autoconservării. Cineva ar putea contraargumenta spunând că o ursoaică face exact acelaşi lucru atunci când îşi riscă viaţa pentru a-şi apăra puii. Da, răspundem noi, ursoaica decide şi ea împotriva instinctului autoconservării, însă acest lucru nu este rezultatul unei decizii liber asumate, ci doar un instinct. Ursoaica se sacrifică pentru ca prin acest gest specia ei să-şi continue existenţa. Nimic mai mult.

            Pentru a rupe încă o dată rândurile celor care consideră că între om şi animal sunt mult mai multe asemănări decât deosebiri vom lua exemplul suprem al martirajului creştin. Sfântul Constantin Brâncoveanu, atunci când şi-a dat viaţa pentru Hristos în virtutea valorii credinţei, nu a făcut-o pentru a-şi conserva specia. La fel şi când a acceptat ca cei patru fiii ai săi să fie martirizaţi nu a făcut-o pentru a-şi conserva specia. Valoarea credinţei şi asumarea ei responsabilă în perspectiva nu doar a unei vieţi prezente, ci mai ales în perspectiva veşniciei, îl ridică pe om la nivelul unei existenţe spirituale niciodată accesibilă vreunei alte fiinţe pământeşti.

            Lucrarea voinţei omeneşti îşi are sediul neurologic în faţa frunţii (lobii prefrontali) reprezintă una dintre diferenţele fundamentale dintre om şi animalul care are foarte puţin dezvoltată această parte lăsând loc alungirii botului.  

           Am putea spune că deciziile noastre sunt influenţate neurologic. Adeverirea omului ca fiinţă personală superioară tuturor celorlalte tipuri de existenţă pământească, ne apare în lumină atunci când reuşim să depăşim sugestiile instinctelor care ne atrag înspre satisfacţia supravieţuirii. Însă nu întotdeauna reuşim. De pildă, îmi aduc aminte de anii 2003-2004 când fiind profesor de religie la unul dintre liceele din Făgăraş, i-am rugat pe băieţi să răspundă la următoarea întrebare: „Cum arată din punctul tău de vedere viitoarea ta soţie?”. Aproape invariabil elevii au răspuns că trebuie să fie atrăgătoare şi frumoasă. Când le-am întrebat apoi pe fete cum şi-ar dori să fie viitorul lor soţ, mi-au răspuns că trebuie să fie puternic şi descurcăreţ.

Cumva, aceste răspunsuri sunt dictate de nivelul de percepţie al elevilor şi elevelor care se găsesc în plină adolescenţă. Într-adevăr, îndrăgostirea nu este o formă de exprimare a voinţei. Pur şi simplu se întâmplă pe seama unor motive exterioare ca cele enumerate mai sus. Însă, pe măsură ce relaţia înaintează în vârstă şi experienţă, iubirea devine tot mai mult o artă care are nevoie ca să crească armonios de iscusinţa autocontrolului (Fromm, 2016, p. 21).

            Un alt aspect fiziologic care influenţează capacitatea personală a omului de a-şi exercita propria voinţă, îl reprezintă aşa numiţii neuroni-oglindă. Ce face o oglindă? Reflectă imaginea celui care se oglindeşte în ea. Şi aceşti neuroni de tip oglindă nu fac altceva decât să reflece simţămintele, gândurile şi comportamentele altor persoane de care volens nolens ne lăsăm influenţaţi (Goleman, 2014, p. 126). Tot ceea ce face omul este contagios pentru ceilalţi semeni. Pe acest principiu neural se bazează şi forţa modelului sau a exemplului.

Tot în perioada în care eram profesor de religie am întâlnit o altă situaţie exemplară pentru a înţelege cum ne contagiem comportamental unii de la alţii: Nu toate elevele de liceu aveau veşminte suficient de lungi şi eu mă foloseam de disciplina pe care o predam pentru a le face puţină morală. Le întrebam ce s-ar întâmpla dacă unul dintre profesorii mai în vârsta le-ar scoate la tablă şi ar trebui să scrie ceva în partea superioară a tablei. Cum s-ar simţi într-o astfel de situaţie? Răspunsul lor a fost unul uluitor: „Domn’ profesor, ia uitaţi-vă la colega dumneavoastră care predă…!” Într-adevăr, când mă duceam în cancelarie o urmăream pe persoana respectivă şi, din păcate, elevele mele aveau dreptate. Iată, aşadar, un exemplu care arată cum ne lăsăm influenţată voinţa de comportamentele celorlalţi.

            Şi pentru a vă oferi un exemplu mai puţin excentric, vă mai relatez o experienţă. De data aceasta nu una personală: câtorva familii li s-a spus că în ceea ce priveşte consumul energiei electrice sunt sub nivelul mediu de consum al regiunii în care locuiesc. Ce credeţi că au făcut aceşti oameni? Au lăsat becurile aprinse.

Am dat aici un exemplu al efectului de turmă care uneori ne influenţează voinţa în direcţia adaptării la cerinţele exterioare nouă şi dorinţelor noastre personale.

            Ca să înţelegeţi şi mai bine influenţa socială asupra actului de voinţă vă voi povesti ceva. E vorba de povestea broscuţelor. Trei broscuţe s-au înscris într-un concurs în care trebuiau să escaladeze nişte pietre puse una peste alta. Concursul tocmai începuse şi în jurul celor trei broscuţe concurente celelalte vietăţi au început să strige: „Haideţi! Continuaţi! Veţi reuşi!”. Traseul devenea din ce în ce mai dificil şi vocile privitorilor au început să strige diferite avertismente. Într-adevăr panta se mărise mult şi exista riscul ca broscuţele să cadă în gol. La presiunile concursului, două dintre ele au renunţat. Ultima însă a mers până la final şi a câştigat concursul. Nu mică le-a fost mirarea organizatorilor când au aflat că broscuţa câştigătoare era surdă.   

            Pe lângă influenţa societăţii mai sunt şi alte tipuri de determinare exterioară al actului voluntar personal. Ne referim la persoanele care au o importanţă deosebită pentru noi. La acei oameni exemplari  şi care prin cuvântul şi pilda vieţii lor ne determină să alegem anumite drumuri în viaţă (McGonigal, 2015, p. 233). Există şi posibilitatea ca astfel de oameni să nu facă nimic pentru a ne influenţa voinţa. Şi, totuşi, noi îi urmăm tocmai datorită investirii emoţionale cu care îi încărcăm. Astfel de persoane pot fi părinţii… . Ştiu cazul unui medic neurolog, prieten de-al meu, care a fost în dubii când şi-a ales latura de specializare medicală. Pe urmă, când am discutat cu el, am aflat că mama lui a suferit două accidente vasculare care s-au soldat şi cu semipareze. Sigur că peste ani, când acest prieten şi-a ales specializarea neurologică, n-a făcut legătura cu suferinţele mamei la care ţinea enorm. Totuşi deciziile noastre pot fi influenţate pe termen lung şi în acest fel de către figuri semnificative din viaţa noastră.

            Voinţa mea individuală poate cădea, aşa cum am spus, sub centru de atracţie al propriei fiziologii. Vă ofer un exemplu personal. În ciuda dimensiunilor mele îmi place să joc şi câte un fotbal. Ceea ce e ciudat este că după fiecare activitate sportivă de acest gen mi se face o foame de lup. Dubiile încep să bată la poarta minţii mele. Ce să fac? Să-mi fac pofta trupului sau să-mi urmez obiectivul minţii care ţinteşte înspre cura mea de slăbire. Probabil că înţelegerea mecanismului fiziologic de influenţare a voinţei noastre ne va ajuta să luăm mai uşor o decizie. Atunci când corpul face un efort mai mare, creierul dă comandă ca zaharurile şi grăsimile să se retragă din sânge. Nu e vorba de un stoc de energie epuizat. Pur şi simplu creierul nostru este obsedat de supravieţuirea noastră şi, ca atare, apelează la acest tertip pentru a ne face să mâncăm. În memoria noastră arhetipală ne-a rămas ceva de pe vremea când nu trebuia ratată nici o masă deoarece omul nu ştia când va fi următoarea (McGonigal, 2015, p. 50).

Înţelegând aceste lucruri, mi-e mult mai uşor să renunţ la a mânca după orice activitate sportivă desfăşurată.

            Alte cauze ale slăbirii voinţei pot fi încordarea ei puternică şi continuă pe o perioadă mai lungă şi lipsa somnului. Voinţa nu reprezintă o resursă nelimitată. Este nevoie şi de un anumit timp pentru ca aparatul nostru voluntar să-şi reîncarce bateriile. Altfel clachează.

Odată, nişte pelerini l-au căutat pe Sfântul Antonie despre care au auzit că este o personalitate duhovnicească. Pe măsură ce înaintau în pustie, dacă se întâmpla să întâlnească pe cineva îl întrebau de avva Antonie. Mai departe au văzut un grup de oameni care râdeau în jurul unui bătrân. Nu mică le-a fost mirarea pelerinilor să afle că tocmai acel bătrân era Antonie şi că el îi provoca să râdă pe cei din jur. La întrebarea pelerinilor dacă nu cumva un ascet cu faima avvei Antonie n-ar trebui să se ocupe de lucruri mai serioase, acesta le-a răspuns printr-un gest: a luat un arc pe care l-a întins până s-a rupt. Acum pelerinii au înţeles ce riscuri poate să aducă cu sine o încordare prea mare şi îndelungată a voinţei.

            Odihna este un alt stimulent puternic al unei voinţe sănătoase. Unele persoane au obiceiul să-şi susţină actele voluntare prin tot felul de surogate cum ar fi cafeaua sau ceaiul. Însă, aceşti înlocuitori ai somnului nu fac decât să dea iluzia unei rezistenţe mai îndelungate. Ce se întâmplă de fapt? Când corpul oboseşte creierul nu mai are puterea să extragă glucoza şi grăsimea din sânge pentru a susţine activitatea respectivă. Dacă noi încercăm să ne menţinem atenţia trează consumând cafea sau alte alimente, corpul la fel de obosit nu va reuşi să prelucreze nici substanţele nutritive pe care aceste alimente le oferă. Concluzia este că somnul nu poate fi înlocuit de nimic altceva (McGonigal, 2015, p. 64).

           Înainte de a oferi şi câteva tehnici de întărire a muşchiului voinţei, aş vrea să amintim şi de voinţa ca ipostază socială. Vrând nevrând voinţa persoanelor se contagiază reciproc şi aşa apare efectul de trib. Marile revoluţii ale omenirii se bazează şi pe această coagulare a oamenilor  în numele unor idei măreţe.

Un exemplu istoric ne va fi suficient ca să putem înţelege cum funcţionează lucrurile la nivelul voinţei sociale: e vorba de Insula Paştelui din Oceanul Pacific. Era o insulă cu o vegetaţie luxuriantă care adăpostea o mulţime de specii de animale necesare traiului oamenilor. Pe la anul 800, oamenii au început să taie pădurea pentru a obţine mai mult teren agricol şi pentru a-şi construi mai multe locuinţe. Prin secolul al XVI-lea resursele alimentare erau atât de puţine pe insulă încât oamenii au apelat pentru supravieţuire la canibalism. În secolul XX,  97% din populaţie a dispărut.

            De la exemplul de mai sus putem înţelege cum o întreagă populaţie sau societate se poate ruina dacă voinţa colectivă aderă neînţelept la obiective generale pe termen scurt, fără a prevedea care pot fi consecinţele în timp.

           Şi acum promisele instrumente de dezvoltare a voinţei de sine:

  1. Dacă îţi place să mănânci dulciuri, a te opri dintr-o dată de la a consuma orice aliment care conţine zahăr poate da un risc major de nereuşită. Îţi poţi pune o cutie cu bomboane într-un loc din casă pe unde treci cel mai des, impunându-ţi să nu te atingi de bomboane. În rest poţi să mănânci alte dulciuri, cu condiţia să nu te atingi de bomboanele respective. E un început pentru a-ţi cultiva şi încălzi muşchiul voinţei. 
  2. Dacă vrei să renunţi la fumat, de asemenea,  nu trebuie să o faci dintr-o dată. Impuneţi ca înainte să îţi aprinzi ţigara să mai aştepţi 10 minute. Şi acesta e un bun început.
  3. Dacă ştii că eşti ispitit ca atunci când îţi sună ceasul dimineaţa să mai amâni trezirea cu câteva minute, atunci pune ceasul cât mai departe de tine astfel  încât să fi nevoit să te scoli din pat şi să te deplasezi până la ceas pentru a-l reprograma.
  4. La fel şi cu postul. Dacă simţi că nu poţi să duci până la capăt, înainte de a te apropia de mâncarea de dulce impune-ţi un termen de amânare de care să fiţi sigur că îl poţi respecta.

În concluzie, putem spune că voinţa se cultivă şi creşte întru preocupare şi răbdare pentru ea (McGonigal, 2015, p. 90). Probabil că voinţa reprezintă ultimul bastion al rezistenţei persoanei umane împotriva atracţiilor de tot felul. Lucrurile din afară sunt tot mai strălucitoare şi apetisante şi parcă făcute încât să ne captiveze dorinţele noastre lăuntrice şi să ne întoarcă împotriva voinţei de bine. Sfântul Pavel ne-a avertizat: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19).

            Lumea de azi opune dorinţa voinţei sfidând bunul simţ şi generând tot mai multe ocazii ispititoare. Simţămintele noastre primare care îşi au sediul în creierul reptilian sunt stârnite tot mai mult ca să ne  guverneze şi să ne motiveze răspunsurile de adaptare la situaţiile pe care postmodernismul ni le pune ostentativ dinainte (Mayer, Salovey, Caruso, 2004, p. 198). Astăzi, o întreagă armată de specialişti se luptă să ne alimenteze disponibilitatea dorinţelor noastre în ceea ce au ele mai primar şi mai animalic, adică supravieţuirea prin consumism şi reproducerea prin  erotism pe toate canalele de comunicare.

 În acest context de viaţă, voinţa omului adânc hărţuită şi penetrată de infrastructura emoţională subumană, se cere a fi consolidată iar şi iar într-un efort care, în cele din urmă, nu va fi lăsat în afara răsplătirii. „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). 

 

Bibliografie:

  1. FROMM, Erich, (2016). Arta de a iubi, traducere de Ruxandra Vişan, Bucureşti: Editura Trei.
  2. GOLEMAN, Daniel. (2008). Inteligenţa Emoţională, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  3. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: puterea Inteligenţei Emoţionale, traducere de Ana-maria Datcu, Bucureşti: Cartea Veche Publishing.
  4. MAYER, J. D., SALOVEY, P., CARUSO, D. R., (2004). Emotional Intelligence: Theory, Findings, and Implications, Psychological Inquiry, 15(3), 197 – 215. 
  5. McGONIGAL, Kelly, (2015). Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura Litera.

 




Anunţuri. Apeluri. Evenimente
Premiera Acești români fantastici - Dan Puric
 

Duminică, 10 martie, are loc premiera spectacolului de teatru „Acești români fantastici”, scris și regizat de Dan Puric.

Duminică, 10 martie, la Sala Rapsodia din București, compania Dan Puric prezintă în premieră națională piesa  „Acești Români Fantastici”, scrisă și regizata de Dan Puric.  

Cu o distribuție de excepție din care fac parte Dan Puric, Amalia Ciolan, Beatrice Rubică și Ovidiu Cuncea, spectacolul este o reprezentație profundă și răscolitoare, despre veșnicie, dar și despre derizoriul existentei umane.

Actorii dau viață celor trei personaje aflate față în față cu iminența morții, într-un spectacol emoționant.

„Ca să cunoști un popor trebuie să crezi în el și abia atunci poți să te bucuri cu toată ființa. Despre această bucurie, vorbește și spectacolul meu, despre minunea de a fi Român !”, spune  Dan Puric .

Bilete se găsesc pe bilet.ro, iabilet și Sala Rapsodia, informează Activenews.

 



Planul ambiţios pentru a sprijini aşezămintele de la Valea Plopului: filmul SCRUM
 

Regizorul Andrei Negoiţă Zagorodnâi propune o modalitate inedită de a sprijini aşezămintele sociale de la Valea Plopului şi Valea Screzii: un film documentar care să ruleze în cinematografele din SUA, Canada şi Europa, urmând ca 25% din încasări să fie redirecţionate către beneficiarii celor două aşezăminte.

În tabăra din Valea Screzii locuiesc 120 de persoane, din care 80 copii și adolescenți, tineri orfani care au părăsit sistemul de stat, femei și bărbați în vârstă.

Restul asistaților, aprox. 400 de persoane, se află în grija familiilor din satele Valea Plopului și Valea Screzii prin grija Asociației Pro Vita pentru născuți și nenăscuți.

SCRUM

„SCRUM nu este un film şi atât”, spune Andrei Negoiţă Zagorodnâi pe site-ul de prezentare al proiectului, evidenţiind faptul că va fi un lungmetraj „despre oameni care au schimbat vieţi şi – foarte important – un film care va schimba vieţi. Un film despre modele, despre lupta până la capăt”.

Acesta prezintă lungmetrajul drept un „film despre copii care trebuia sa fie avortaţi, ajunşi abandonați sau orfani, despre mame mult prea tinere, despre familii risipite, despre drama socială a României și despre doi campioni: un sportiv ridicat din pulbere, care și-a depășit cu mult condiția, și îngerul care le-a oferit o șansă celor ca el”.

Inspirat din realitate, SCRUM „trage vălul de pe fața unor vieți extraordinare”.

„Copilul simplu, de la ţară, care trebuia să fie avortat devine unul dintre campionii sportului mondial. Parcursul lui, de la abandon la glorie, se intersectează cu figurile a doi mari duhovnici români – părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi învăţăcelul său, părintele Nicolae Tănase, şi cu vieţile celor care au fost în postura lui: paria ai societăţii româneşti”.

Însă, regizorul atenţionează că un astfel de proiect cinematografic nu se poate realiza fără sprijin din partea semenilor.

„Ajută-ne să facem un film din dragoste de oameni, care le va schimba viaţa locuitorilor orfelinatelor şi căminelor de bătrâni din Valea Screzii! SCRUM este un proiect ambiţios, un film pentru oameni, care nu poate fi făcut decât de către oameni, prin contribuţii individuale şi colective”.

Mai multe detalii despre filmul SCRUM puteţi afla la adresa www.scrumfilmul.ro, acolo unde puteţi şi dona pentru peliculă. Foarte important, 25% din încasările viitorului film vor ajunge la copiii din Valea Screzii.

Alternativ, puteţi dona pentru SCRUM în contul:

Asociaţia 7 Cuvinte

BANCĂ: RAIFFEISEN BANK

IBAN: RO41RZBR0000060019249014

#GivingTuesday

Acest proiect care are ca obiectiv strângerea de fonduri pentru Valea Plopului nu este singular. În anul 2017 Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Vladimir din New York a sprijinit financiar Asociația Pro Vita din Valea Plopului prin evenimentul de fundraising #GivingTuesday în urma căruia a donat 10% din totalul fondurilor colectate.

Astfel, în urma campaniei institutul Sfântul Vladimir a donat 13.000 de dolari așezământului întemeiat de părintele Nicolae Tănase.

Pentru activitatea socială rodnică desfăşurată, Părintele Nicolae Tănase de la Parohia Valea Plopului – Prahova a primit, în anul 2015, Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Asociației Pro Vita pentru născuți și nenăscuți

Pro Vita este o asociație ce oferă adăpost, asistență medicală și acces la educație copiilor orfani și familiilor aflate în dificultate. Pro Vita contribuie la bunăstarea familiilor ce sunt afectate de dificultăți financiare și, de multe ori, previne cumplita decizie a mamelor de a renunța la copilul încă nenăscut.

Sursa: Basilica



Scrie-le din nou parlamentarilor că refuzi parteneriatul civil!
 

IMPLICĂ-TE ACUM în a doua campanie.

Pe agenda Senatului se află din nou propuneri legislative care permit uniuni între persoane de același sex. Inițiativa L35/2019 aparține USR, la care au aderat și unii parlamentari UDMR, precum și nelipsiții Florin Manole, deputat PSD și membru al „poliției politic corecte” CNCD, și Adriana Săftoiu, deputat PNL (ambii vechi promotori ai „drepturilor” suplimentare pentru homosexuali). Inițiativa L39/2019este semnată de un senator independent și un deputat ALDE.

Propunerea lor este ca parteneriatul civil să fie o instituție care dublează căsătoria, dar cu mai puține obligații decât aceasta (se încheie și se desface mai ușor, copiii sunt considerați ca fiind născuți în afara căsătoriei, nu se cere fidelitate). Acest tip de uniune se vrea deschisă atât cuplurilor bărbat-femeie, cât și cuplurilor homosexuale, dar fără a le permite homosexualilor să adopte copii. Tocmai această calitate de struțo-cămilă juridică conferă vulnerabilitate ideii de „parteneriat civil”. Nu poți crea o instituție care garantează un drept (adopția) doar unei categorii de cetățeni (heterosexualii) și altora nu (homosexualii). Această prevedere menită să liniștească publicul va fi considerată drept discriminare de către orice tribunal sau for legiuitor.

Vor urma în câțiva ani adopția pentru homosexuali și „căsătoria” homosexuală (nu neapărat în această ordine). Și apoi îngrădirea libertății de conștiință: să fii atent ce vorbești că să nu discriminezi, sau să nu fii acuzat de incitare la ură, să nu poți refuzA invitația de a participa la o „căsătorie” homosexuală, să participi cu colegii de la serviciu la diverse acțiuni de „solidarizare cu minoritățile sexuale” și chiar să permiți ca la școală să i se explice copilului tău că homosexualitatea este un comportament firesc. A demonstrat-o pe deplin experiența țărilor în care a fost legiferat MAI ÎNTÂI parteneriatul civil: Canada, SUA, Marea Britanie și multe altele, în care libertatea de conștiință și de credință religioasă este tot mai îngrădită.

Acționează din nou!

Trimite scrisori electronice sau prin poștă!

Nu ezita. Fiecare mesaj contează.

TU contezi. Exprimă-te! Model de scrisoare găsiți aici: stiripentruviata

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Cum să citim și să interpretăm Epistolele Sfântului Pavel - Patrick Gray (CARTE)
 

Prezentare Cum să citim și să interpretăm Epistolele Sfântului Pavel:

„Patrick Gray analizează, în mod echilibrat și cu claritate, elementele fundamentale și le oferă studenților o pers­pectivă mai vastă asupra Sfântului Pavel. Exemplele culturale sunt un model de pedagogie.” (Gregory E. Sterling, Universitatea Notre Dame)

„Interpretarea corectă a unei lucrări presupune recu­noaș­terea genului literar din care face parte, iar acest lucru este, în special, adevărat atunci când citim Biblia, unde se regăsesc o mul­țime de genuri literare. Această carte deosebită a lui Patrick Gray oferă o îndrumare necesară pentru ca Epistolele Sfântului Pavel să poată fi citite în lumina teoriei și practicii epistolare antice, ținându-se cont de diferențele dintre convențiile antice și convențiile folosite astăzi.” (John Fitzgerald, Universitatea din Miami)

„Un ghid minunat al Epistolelor Sfântului Pavel, impre­sionant din punctul de vedere al analizării surselor antice importante și al dezbaterilor academice actuale, interpretarea lui Patrick Gray reflectă instinctul profesorului înzestrat care intră în legătură cu studenții prin intermediul utilizării abile a culturii populare și a textelor literare clasice, acordând în același timp atenția cuvenită complexității fascinante a contextului istoric paulin.” (Carl R. Holladay, Universitatea Emory)

„Patrick Gray oferă o interpretare a Epistolelor Sfântului Pavel care plasează concludent aceste documente în contextul lor istoric și literar. Această lucrare riguroasă și practică se prezintă ca un manual de mare interes pentru studenți și ca un îndrumar exegetic pentru orice cititor.” (Richard S. Ascough, Universitatea Queen’s)

Detalii despre carte / COMANDA



Fiecare om este născut pentru Cer - Sfantul Inochentie al Penzei (CARTE)
 

Prezentare Fiecare om este născut pentru Cer:

Sfântul Inochentie al Penzei a trecut tânăr la cele veşnice, fără să piardă nici o clipă din cei 35 de ani pe care i-a petrecut pe acest pământ. A scris, a propovăduit, s-a nevoit, a îndurat prigoană şi a păstorit, urmând ­îndeaproape marilor Părinţi care au slujit Bisericii ca ierarhi, mărturisitori şi învăţători. Unul dintre cei mai învăţaţi ierarhi ai vremii sale, a fost şi unul dintre cei mai ascetici, dar şi dintre cei mai smeriţi şi blânzi. Cu toate că a păstorit ca arhiereu numai patru luni, pomenirea lui a rămas neştearsă în eparhia slujirii sale, ca a unuia ce a fost cu adevărat „dreptar credinţei şi chip blândeţelor”.

Cartea de faţă aduce pentru prima dată la ­îndemâna cititorilor români o parte din moştenirea de bună mi­reas­­mă duhovnicească a acestui sfânt puţin cunoscut la noi, cuprinsă în scrisori şi cuvinte de învăţătură, în care ­fiecare creştin, fie el mirean sau monah, va găsi negreşit folos pentru suflet, mângâiere în încercări, răspuns ­pentru problemele şi căutările sale duhovniceşti.

Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a volumului "Viața care urcă la cer. Învățăturile unui sfânt tânăr", apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2012.

Detalii despre carte / COMANDA



Boala, încercare dumnezeiască - dr. Dmitri Avdeev (CARTE)
 

Prezentare Boala, încercare dumnezeiască:

Psihiatrul şi psihoterapeutul rus Dmitri Avdeev, binecunoscut cititorilor români din numeroasele traduceri româneşti ale lucrărilor sale, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a uşurat de suferinţe mii de oameni ce i‑au cerut ajutorul, a fost lovit de necruţătoarea boală a cancerului. Căutând, dincolo de vindecarea trupului, limpezirea sufletului şi înţelegerea purtării de grijă dumnezeieşti, prin care toate – după cuvântul Apostolului – ni se lucrează spre bine, a găsit cele căutate pe cărările locurilor sfinte din Grecia şi mai cu seamă ale Sfântului Munte Athos. Din această lucrare duhovnicească a cunoaşterii de sine şi a tămăduirii sufletului a luat fiinţă cartea de faţă, aducătoare de mângâiere celor bolnavi, iar celor sănătoși bun prilej de cugetare evlavioasă la dumnezeiasca purtare de grijă.

Detalii despre carte / COMANDA



Îndemn la simplitate - Ernest Bernea (CARTE)
 

Prezentare Îndemn la simplitate:

În cuprinsul acestor pagini am schiţat o seamă de teme filosofice, care formal fac jocul între notaţie şi eseu. De aceea ele nu au caracter prea tehnic, de strictă specialitate, ci mai mult unul de mărturisire. Îndelung experimentate interior şi controlate cu datele lumii externe, aceste însemnări încearcă să prindă pe scurt stări ale spiritului omenesc, spirit în continuă luptă pentru cucerirea unor zone fertile şi pure.
Prefacerile profunde la care a fost supusă lumea contemporană au azi mai mult ca oricând, o atitudine lipsită de prejudecăţi, o atitudine pozitivă şi creatoare în faţa problemelor ce ni se ridică şi par să angajeze întreaga noastră răspundere în faţa destinului uman şi al civilizaţiei. În acest fel vom ieşi din impas şi efortul nostru ne va purta acolo unde dorim să ajungem: la împlinirea unei formule superioare de viaţă.

CUPRINS

Cuvânt introductiv
Îndemn la simplitate
La vânat de oameni
Oameni universuri închise
Fragilitatea omului
Întâi dragostea
Ești cât dăruiești
Înnoitorii
Sensul vieții noastre
Detalii despre carte / COMANDA


Părinţii din Muntele Athos despre rugăciune - *** (CARTE)
 

Prezentare Părinţii din Muntele Athos despre rugăciune:

Rugăciunea este o artă, Sfinții Părinți socotind‑o chiar cea mai înaltă dintre arte, ori „știință a științelor”. Iscusința întru aceasta, după cum ne învață părinții athoniți, nu se dobândește însă printr‑o tehnică anume, ci prin deprinderea smereniei mai înainte de orice altceva.

Cartea de faţă cuprinde sfaturi practice pentru creș­tinul lumii de astăzi, care trăiește înconjurat de ­griji şi ispite din toate părţile și care dorește să rămână cât mai aproape de duhul rugăciunii adevărate. De la atitudinea cuviincioasă față de semenii noștri în orice împrejurare, pentru a ne menține starea lăuntrică de rugăciune, de la luarea-aminte asupra celor mai mărunte fapte ale vieții de zi cu zi, de la cele mai simple rugi și de la ridicarea minții la cer pornind de la lucrurile ce ne înconjoară și ne sunt mereu la îndemână și până la Rugăciunea lui Iisus și pogorârea minții în inimă – totul se constituie într-un îndreptar întru totul lămuritor pe calea rugăciunii, părinții din Grădina Maicii Domnului împărtășindu-ne din lucrarea lor de înnoire şi îndumnezeire a omului.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara
(3000 de titluri),

icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton

 

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Februarie-2019.doc