Nașterea Domnului - Crăciunul

Editura Agaton Decembrie 2018
Sumar:
- 1918-2018: Destinul României la un secol de la Marea Unire
- Violența și războiul în numele religiei reprezintă violență și război împotriva religiei - SS Bartolomeu
- Știri interne - decembrie 2018 (RO)
- Știri externe - decembrie 2018 (EXT)
- Înființarea Bisericii Autocefale din Ucraina, 15 decembrie 2018. Consecințe pentru Kiev, Moscova și București
- Bioethica militans (I): Începătorul vieţii
- Despre divorţ şi recăsătorire. Când Biserica trebuie să refuze Cununia
- Taina iubirii pentru tinerii de azi
- Pastorala de Crăciun 2018: Îngerii și păstorii vestesc bucuria Nașterii Domnului
- Satul românesc - rădăcina sufletului nostru
- Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune
- Conferința Har, harisme şi false truisme (VIDEO)
- Crucea iertării
- Preoții care au rostit „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri
- Sărbătoarea Părintelui Arsenie Boca (VIDEO)
- Bucuriile Sfântului Nicolae (VIDEO)
- Conferința Părintele Galeriu, de-un leat cu Țara (VIDEO)
- Rugăciuni la Nașterea Domnului - Crăciunul
- Rugăciunile Unirii
- Despre Naşterea Domnului altfel sau implicaţiile familiale ale sărbătorii
- O lectură teologică a Imnului Național
- Pomenirea de un an a trecerii la cele veșnice a Regelui Mihai I
- CENTENARUL MARII UNIRI (12)
- Ce spune un renumit medic nutriţionist despre post?
- Cetatea cerească și cetățile lumii - serie de conferințe
- Slujbe de pomenire pentru eroii din decembrie 1989
- ÷ Candelă din lemn pentru perete (1) - *** (Artizanat)
- ÷ Cruce din lemn cu iconiță și postament - *** (Artizanat)
- × Iconiță pentru birou - *** (Artizanat)
- Sfântul Nicolae Velimirovici, văzător de taine și văzător de Dumnezeu - *** (CARTE)
- Factorii intrapsihici ai calităţii vieţii - Psih. drd. Bogdan Filipescu (CARTE)
- Gânduri despre Nae Ionescu - Dan Ciachir (CARTE)
- Alinarea suferințelor trupești prin mijloace duhovnicești - Konstantin V. Zorin (CARTE)
- Temeiurile duhovniceşti ale vieţii - Vladimir Soloviov (CARTE)
- Anatomia subiectelor familiale - *** (CARTE)
- De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos - *** (CARTE)
- Efectele televiziunii asupra minţii umane - Virgiliu Gheorghe (CARTE)
- Povestiri duhovnicești, vol. 5 - Monah Pimen Vlad (CARTE)
- ¤ Anne. Casa cu frontoane verzi, vol. 2 - L.M. Montgomery (CARTE)
- Viaţa Sfântului Serafim de Sarov - Andreea Lemnaru (CARTE)
- Opere complete 9 - Reflecţii despre spiritualitea poporului român - Pr. prof. Dumitru Staniloae (CARTE)
- Introducere în Vechiul Testament - Ioan Chirilă (CARTE)
- Concordanță Biblică - Pr. Ioan Buta (CARTE)
- ÷ Carbune tub cu 10 role mari - *** (Artizanat)
- ÷ Cățuie mică - *** (Artizanat)
- Cel mai scump cadou de Crăciun - Danion Vasile (CARTE)
- Prețul iubirii - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)
- Ghidul pensionarului fericit - Magdalina Ioachim (CARTE)
- Să topim ghețarii sufletului! - Macarie Dragoi (CARTE)
- Apocalipsa 1 - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
- Sfântul Nicolae - Marius Vasileanu (CARTE)
- Marele Atlas ilustrat pentru copii - *** (CARTE)
- Acatistier. File de pateric - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)



Tema lunii
1918-2018: Destinul României la un secol de la Marea Unire - Ioan Aurel Pop
 

Nu se știe în detaliu prin ce mecanisme ale minții ne atrage trecutul, dar fenomenul este incontestabil, chiar dacă unii dintre noi detestă (sau afirmă că detestă) acest lucru.

O explicație generală există și este arhicunoscută: istoria reprezintă viața oamenilor trăitori în trecut, iar viața este esența „trestiei gânditoare” numite om. Cum să nu fim atrași de viață, adică de noi înșine, de soarta noastră?

Apreciat sau nu, apelul la istorie se produce în cele mai variate împrejurări și de către oameni cu pregătiri și orientări diferite, ceea ce este chiar de admirat și de încurajat. Însă reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel anii 1914, 1915, 1916 și așa mai departe. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.

De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor), cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina. Însă decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească!Românii nu l-au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi

Schimbări fundamentale pe harta Europei

Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților”, dar și de alții, prin alte mijloace. În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc. Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare. Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867 într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace. Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Vocea majorității

La finele anului 1918, România avea aproape 300.000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Schematizările de mai sus privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță.

Astfel, au fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.

Generalizări nesusținute de surse

Totuși, este natural ca, în contextul secolului scurs de atunci, să aibă loc diverse discuții și interpretări istoriografice, specifice unei societăți democratice. Aceste împrejurări nu justifică însă în niciun fel anumite generalizări nesusținute de surse, prin care opinia publică să fie dezinformată, derutată și împinsă spre mesaje ale propagandei antiromânești, sub pretextul obiectivității. Cele mai multe dintre aceste „noi interpretări”, „puneri la punct” și „demitizări” fac parte din arsenalul naționaliștilor și șovinilor revizioniști, pe de o parte, iar pe de alta, din ideologia internaționalistă bolșevică și sovietică, aceea care pretindea că România era un „stat imperialist” și „multinațional”, format din „petice” și îndreptat împotriva intereselor „poporului român muncitor”, amăgit de „burghezia acaparatoare” etc.

Prima teză relansată este aceea că românii transilvani, influențați de „cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână între granițele Ungariei (care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional!), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie etc. Faptul este pur și simplu neadevărat nu numai pentru că nu este dovedit (ca fenomen de masă) de nicio sursă credibilă, ci și pentru că se bazează pe premise false.

Mai întâi, nu există izvoare care să permită această generalizare. Toate datele de care dispunem acum arată că majoritatea românilor sufereau în urma politicii de maghiarizare forțată, erau împotriva existenței Ungariei Mari și (cel puțin din 1916 încoace) doreau unirea cu România. În al doilea rând, doar o mică parte dintre români – elita lor intelectuală, care reprezenta sub 10% din populație – era influențată cu-adevărat de cultura maghiară, dar nu în sens pozitiv, ci în sensul unei anumite educații nedorite, impuse. Astfel, niciun român ardelean nu putea face în provincia sa de baștină studii superioare laice în limba română, ci doar în maghiară.

Pe de altă parte, niciun organism de putere din Ungaria nu a asigurat vreodată românilor egalitatea cu ungurii în Transilvania (au fost doar o promisiune făcută de Ludovic Kossuth în iulie 1849 și o lege votată în Dieta de la Sibiu, din 1863-1864, ambele neaplicate vreodată). De asemenea, nicio autoritate ungară nu a oferit vreodată românilor larga autonomie clamată, pe care românii s-o fi refuzat. Cum să fi rămas românii într-o țară în care nu-și puteau vorbi liber limba, nu se puteau educa și nu-și puteau afirma cultura și credința, când, în vecinătate se afla o țară unde toate acestea se manifestau nestingherit, sub ochii lor? Ca să susțină o asemenea teză, promotorii ar trebui să aibă surse din care să reiasă, pe localități și unități administrative, că peste 50% dintre românii transilvani din 1918 se opuneau unirii.

Or, așa ceva nu există și nici nu va exista, fiindcă arhivele existente au fost cercetate. Dacă ar fi fost surse despre o presupusă neaderență a majorității românilor transilvani la Marea Unire, istoricii și propagandiștii revizioniști le-ar fi evidențiat, cu mare zgomot, demult. Iar existența unor intelectuali dezamăgiți, convinși de rolul ponderator al unei monarhii dunărene în regiune, legați de puterea austro-ungară, speriați de schimbare sau critici la adresa „balcanismului” și a Vechiului Regat – intelectuali pe care îi cunoaștem, de altminteri, cu numele, carierele și evoluțiile lor – nu justifică generalizarea despre care vorbeam. Se cuvine să luăm act de opțiunea lor, s-o consemnăm, să încercăm s-o motivăm și atât.

Adunarea de la Alba Iulia a jucat rol de referendum al majorității absolute a populației

O altă teză falsă este aceea că unirea nu s-a făcut în chip democratic, ci doar prin voința elitei, adică a unui grup de intelectuali unioniști exaltați. Unirea Transilvaniei s-a făcut prin votul a 1.228 de delegați oficiali, aleși de adunări convocate special, în sate, orașe, organizații politice, bisericești, culturale, profesionale etc.

La 20 noiembrie 1918, „Marele sfat al națiunii române din Ungaria și Transilvania” a convocat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde urma să se decidă soarta românilor, după principiile cele mai avansate din lume, la ora aceea, acceptate și de puterile occidentale democratice și de Rusia Sovietică. S-au precizat atunci care erau delegații oficiali la adunarea de la Alba Iulia:

„1. episcopii români din Transilvania și Ungaria, indiferent de confesiune;

2. protopopii în funcțiune ai celor două confesiuni creștine românești;

3. câte un reprezentant al fiecărui consistor și capitlu;

4. câte doi reprezentanți ai societăților culturale;

5. câte doi reprezentanți ai reuniunilor feminine;

6. câte doi reprezentanți ai colegiilor profesorale de la școlile medii, institutele teologice, pedagogice și școlile civile;

7. câte doi reprezentanți ai fiecărei reuniuni învățătorești;

8. câte doi reprezentanți ai fiecărei gărzi naționale județene;

9. câte doi delegați ai fiecărei reuniuni de meseriași;

10. delegații Partidului Social-Democrat Român;

11. doi delegați ai tinerimii universitare;

12. câte cinci reprezentanți ai fiecărui cerc electoral în care locuiau români”. (…) Delegații aveau cu sine credenționale (adică împuterniciri scrise oficiale), care certificau calitatea lor de votanți în numele națiunii române. Astfel, niciunul dintre cei 1.228 de delegați cu drept de decizie nu a votat în nume propriu, ci în numele comunității (grupului) care l-a trimis. Unirea s-a făcut, așadar, în mod democratic, așa cum era înțeleasă democrația atunci, la nivel mondial.

Unul dintre cele 14 puncte wilsoniene stipula că soarta unei provincii istorice se decide prin voința majorității, aplicându-se dreptul popoarelor la autodeterminare. În Transilvania s-a uzitat strict acest principiu și niciunul dintre decidenți nu l-a contestat în epocă. Firește, nu a fost vot universal sau referendum, dar nicăieri nu s-au pus în practică atunci (în 1918) astfel de metode. Votul universal efectiv, în condiții de război și de schimbări violente de regim, era imposibil de realizat, iar acest vot excludea atunci, oricum, femeile. Adunarea de la Alba Iulia, temeinic organizată și desfășurată, a jucat rol de referendum al majorității absolute a populației. Insinuarea că românii (intelectuali sau oameni de rând) nu doreau unirea este o aberație, izvorâtă din ignoranță sau rea-voință.

„Nimic despre noi fără de noi!“

O altă idee anacronică – exprimată în acord cu dreptul internațional de astăzi și nu cu cel de-acum o sută de ani – este aceea că, la 1918, în Transilvania și Ungaria nu au fost consultate minoritățile. Mai întâi, trebuie spus că liderii minorităților erau atunci, în mare măsură, ostili unirii, fapt pe care l-au și declarat ritos, prin variate mijloace. Lupta nu era esențialmente socială, cum pretindeau comuniștii, ci națională. Și era o luptă pe viață și pe moarte.

Minoritățile din Transilvania – adică ungurii, secuii și sașii – erau percepute de români drept dominatoare și asupritoare, iar românii erau priviți de aceste „majorități” de odinioară drept „slugi” și „supuși”. Cum să-l întrebi pe cel care îți este stăpân dacă vrea să-ți acorde libertatea? Acesta era nivelul la care se gândea atunci de către masa populației de rând și de către majoritatea elitei. În al doilea rând, conducătorii români nu i-au putut organiza decât pe români, fiindcă asupra celorlalți nu aveau autoritate și cădere; nu exista în toamna și iarna anului 1918 în Transilvania o organizare de stat viabilă, de care să asculte toți cetățenii și care să-i convoace pe toți cetățenii la vot. În al treilea rând, comunitățile minoritare transilvane (sașii, șvabii, țiganii etc.) – cu excepția maghiarilor (secuii se cuprind aici între maghiari), după cum s-au exprimat ei înșiși, în majoritate – s-au pronunțat ulterior, adică post factum, într-o formă sau alta, pentru apartenența lor la România, salutând și acceptând noile granițe.

Era mai mult o încadrare în noua ordine decât o acceptare sinceră și unanimă a unirii. În al patrulea rând, maghiarii (cu secuii) nu ar fi aprobat în masă oricum, în nicio împrejurare, unirea Transilvaniei (și a celorlalte teritorii cu majoritate românească) cu România. Nu au făcut-o niciodată în suta aceasta de ani trecută! În al cincilea rând, românii reprezentau oricum – fie și conform recensămintelor „ajustate” de atunci – majoritatea absolută a populației din Transilvania și teritoriile adiacente (de sub autoritatea directă a guvernelor de la Budapesta) care s-au unit cu România. (…) În al șaselea rând, era cumva și o răzbunare a istoriei: de când existau adunări cât de cât reprezentative și de când se dezvoltase un spirit civic, în acord cu ideile raționaliste (adică de la 1700 încoace), liderii românilor se convinseseră că soarta poporului lor fusese decisă de către alții, fără participare românească.

Abia după unirea cu Biserica Romei (după 1700), episcopul român era admis în Dieta Transilvaniei, dar nu ca român, ci ca „regalist”, adică om al suveranului. Era un român între sute de neromâni din dietă, în vreme ce românii reprezentau – conform recensămintelor austriece – două treimi din populație. Atunci a tunat vocea marelui episcop și om politic Ioan Inochentie Micu-Klein: Nihil de nobis sine nobis! („Nimic despre noi fără de noi!”). A fost un tunet în pustiu, fiindcă nimeni dintre potentați, de la 1700 până la 1918, nu a ascultat cererea vreodată. Astfel, în tot acest interval, românii nu numai că nu au fost reprezentați în organele puterii în raport cu numărul lor și cu purtarea sarcinilor statului, dar au lipsit cu desăvârșire.

Unirea de la 1918, un act de dreptate istorică

Un prilej de condamnare, de către unii, a unirii este și faptul că anumite decizii adoptate atunci – prin Rezoluția Marii Adunări Naționale – nu s-au respectat, iar referirile se fac mai ales la autonomia Transilvaniei și la drepturile minorităților. Acest fapt – real în cea mai mare parte – nu are însă nicio legătură cu legitimitatea unirii, cu actul unirii în sine, care a fost înfăptuit în acord cu principiile general recunoscute. Este adevărat că numai unele dintre drepturile stabilite pentru minorități s-au respectat în România interbelică, dar au fost condiții obiective, menite a justifica aceste derapaje: instaurarea republicii sovietice la Budapesta, sub Kun Béla (1919), nerecunoașterea, în fapt, a unirii de către Ungaria, nerespectarea de către țara vecină a multora dintre prevederile tratatului de la Trianon (de la returnarea arhivelor până la restituirea averilor fundațiilor românești), procesul optanților, revizionismul fățiș, ascensiunea curentelor și partidelor de extremă dreaptă, deopotrivă în Ungaria, România și în restul Europei etc.

Firește, minoritățile din România interbelică, altădată cu statut dominant față de români, au suferit mult, fiindcă au fost obligate să renunțe la rolul de stăpâni și să învețe limba țării, să respecte instituțiile țării și pe locuitorii majoritari. Nu au putut, în unele cazuri, să facă acest lucru și au continuat să afișeze o mentalitate de stăpâni și să sfideze statul român și pe români. Pe de altă parte, unii lideri politici români au înțeles că venise vremea răzbunării, pentru secolele de discriminare la care fuseseră supuși conaționalii lor de către înaintașii acelor minorități.

Era o practică nefericită, dar una aplicată în toate statele succesoare. Dar dincolo de toate acestea, bune sau rele, unirea de la 1918 rămâne un act de dreptate istorică. În chestiunea autonomiei sunt iarăși o serie de circumstanțe de care trebuie ținut seama: 1. autonomia Transilvaniei nu a fost desființată de statul român, ci de Austro-Ungaria, la începutul regimului dualist; 2. autonomiile istorice ale Transilvaniei, provenite din separatismele medievale (Pământul Nobiliar, Pământul Săsesc și Pământul Secuiesc), au fost desființate prima oară de împăratul Iosif al II-lea în secolul al XVIII-lea și (după restaurare) a doua oară de menționatul dualism austro-ungar; 3. decizia de autonomie a Transilvaniei se luase în entuziasmul din decembrie 1918, dar autonomia era menită să funcționeze (așa cum s-a și întâmplat) până la integrarea completă a regiunii în Regatul României; 4. Constituția din 1923, votată de reprezentanții tuturor provinciilor istorice ale României, a stabilit ca țara să fie un stat unitar și nu unul federal.

1 Decembrie, un simbol al întregului an de cumpănă 1918

O altă găselniță de criticat este data sărbătorii naționale a României, ziua de 1 Decembrie. Aici observațiile sunt uneori de-a dreptul ridicole. Să le luăm pe rând! La 1 decembrie 1918 s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania – pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat. Apoi, se spune și scrie des că mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877. Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 120.000 km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari.

Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state. În al treilea rând, s-a spus că data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 1 decembrie doar s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137.000 km pătrați și de la 7,7 milioane (în 1914) la 295.000 km pătrați și la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice. Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România. - Sursa: Roânia Liberă via Cuvântul Ortodox

 

Citiți și:

Aspecte indeite legate de Marea Unire - Basilica

Centenarul Marii Uniri - Ziarul Lumina




ACTUALITATEA religioasă
Violența și războiul în numele religiei reprezintă violență și război împotriva religiei - SS Bartolomeu
 

Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a vizitat în perioada 5-7 decembrie 2018 Mitropolia Ortodoxă a Coreei, care se află sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Ultima vizită a Sanctității Sale în Coreea a avut loc acum 18 ani, în anul 2000.  Potrivit programului publicat de Mitropolia Ortodoxă de Coreea, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a participat miercuri seară, 5 decembrie 2018, la slujba Vecerniei în catedrala „Sf. Nicolae” din Seul. Sanctitatea Sa a oficiat de asemenea, joi dimineață, liturghia de hram. În după-amiaza zilei, Patriarhul Ecumenic a participat la un eveniment caritabil organizat de „Korean Salvation Army” și a vizitat mai multe persoane fără adăpost. Ultima zi a vizitei în Seul, 7 decembrie, este dedicată Simpozionului Internațional de mediu „Ecologie, teologie și demnitate umană în tradiția creștin-ortodoxă”, în cadrul căruia este prezentată ediția în coreeană a lucrării „Întâlnind Taina. Înţelegând creştinismul ortodox astăzi” (‘Encountering the mystery.Understanding Orthodox Christianity Today’) a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu.. În prezent există şapte parohii în Coreea de Sud, o parohie în Coreea de Nord, două mănăstiri şi treisprezece capele în cadrul Mitropoliei Ortodoxe a Coreei.

În cuvântul ținut după sfânta liturghie, Patriarhul Bartolomeu a subliniat rolul religiei la nivel mondial, ca „o mare putere istorică și culturală”.

„Pacea nu este rezultatul evident al globalizării, al dezvoltării economice, al creșterii nivelului de trai, al progresului științei și al tehnologiei, al comunicării mediatice și a internetului. Nu poate exista pace fără contribuția marilor puteri spirituale, a religiilor, și, după cum am spus, fără pacea și dialogul dintre religii și fără colaborarea lor spre binele omenirii”, a spus Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la finalul Sfintei Liturghii oficiate joi la Catedrala Sfântul Nicolae din Seul.

Religia

 „Astăzi, religia este chemată să contribuie la cauza păcii, făcând primul pas pentru pace chiar în rândul religiilor.”

Patriarhul Constantinopolului a subliniat că „religia are nenumărate perspective luminoase și pozitive și că nu trebuie identificată cu manifestările ei negative, care nu doar că nu exprimă nucleul ei axiologic, ci o anulează”.

„Violența și războiul în numele religiei reprezintă violență și război împotriva religiei”, a reiterat Patriarhul Bartolomeu în cuvântul său de la Catedrala ortodoxă din Seul.

Dialogul

În discurs, Patriarhul Ecumenic și-a exprimat încrederea în puterea și eficacitatea dialogului, spunând că „adevăratul dialog nu are nici pierzători, nici câștigători”.

„Pentru noi, dialogul este un instrument de solidaritate”, a spus Sanctitatea Sa adăugând că „dialogul interreligios promovează în general un climat de pace, încrederea reciprocă și concilierea și facilitează înțelegerea dialogului în sens larg”.

În acest sens, Patriarhul Ecumenic a subliniat faptul că „adevărata credință îl ajută pe om să dezvolte o deschidere față de tradiții diferite, să înțeleagă valoarea interculturalismului și să dobândească sensibilitate față de valorile globale, care aparțin moștenirii spirituale comune a omenirii”.

Pace

Adresându-se ministrului coreean de cultură Do Jong-Hwan prezent la eveniment, Patriarhul Bartolomeu a spus că a venit „în țara voastră istorică în calitate de purtător și ambasador al acestui duh al păcii, concilierii și solidarității”. El a adresat un apel către orice om de bună voință să depună eforturi comune spre binele omenirii. La final, Patriarhul Ecumenic a mărturisit că „Biserica se roagă și depune eforturi pentru apărarea persoanei umane împotriva pericolelor pe care le implică globalizarea, dominarea deplină a tehnologiei în toate aspectele vieții, economismul, orientarea spre profit și nedreptatea socială”.

Rugăciune pentru Coreea

„În acest spirit,” a spus Patriarhul, „ne rugăm pentru vindecarea separării existente în Peninsula Coreeană, pentru bunăstarea tuturor locuitorilor ei, pentru a înrădăcina în inimile lor mult doritele bunuri ale păcii și armoniei”. Sursa: Basilica  

Vizită în DMZ

Sanctitatea Sa a vizitat sâmbătă, 8 decembrie 2018, zona demilitarizată coreeană (Korean Demilitarized Zone: DMZ). Cu acest prilej, Sanctitatea Sa a oficiat o slujbă de pomenire pentru cei căzuți în războiul coreean și s-a rugat pentru pace și reunificare, informează Mitropolia Ortodoxă din Coreea. În mod special, Patriarhul Ecumenic s-a rugat pentru reunirea familiilor care nu au avut încă posibilitatea să se întâlnească din pricina diviziunii. De asemenea, Patriarhul Bartolomeu a vizitat școala din această zonă unde a fost primit cu ospitalitate. Reprezentanții instituției de învățământ au vorbit Sanctității sale despre misiunea școlii și eforturile demarate în speranța reunificării. DMZ este o fâșie de teren de-a latul Peninsulei Coreeane, fiind instituită după Războiul din Coreea pentru a servi ca zonă-tampon între Coreea de Nord și Coreea de Sud. Aceasta a fost creată în 1953 ca parte a acordului de armistițiu din Coreea dintre Coreea de Nord, Republica Populară Chineză și forțele ONU. Zona demilitarizată are o lungime de 250 km și aproximativ 4 km în lățime. În pofida denumirii sale, aceasta este cea mai intens militarizată frontieră din lume.

Președintele sud-coreean Moon Jae-in a cerut sprijinul Bisericii Ortodoxe în eforturile sale de stabilire a păcii în Peninsula Coreea, precum și în demersurile sale de protejare a mediului natural.

Apelul a fost făcut într-o întâlnire cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu care a avut loc vineri, 7 decembrie 2018, la Casa Albastră din Seul. „Înțeleg faptul că patriarhul este foarte dedicat nu numai activităților religioase ale Bisericii Ortodoxe ci și reconcilierii diferitelor religii, păcii mondiale, precum și mediului înconjurător”, a spus președintele Moon potrivit agenției de știri Yonhap. „Aceste probleme sunt și cele mai mari provocări ale Coreei de Sud. Reconcilierea și unitatea dintre oameni de credințe diferite, pacea dintre Coreea de Sud și de Nord și restaurarea mediului înconjurător afectat de dezvoltare sunt provocări cu care se confruntă în prezent țara noastră”, a adăugat președintele Moon. Moon Jae-in a cerut rugăciunile Patriarhului Constantinopolului pentru țara sa și în eforturile sale de consolidare a păcii în Peninsula Coreeană.
Patriarhul Bartolomeu a subliniat nevoia de asistență umanitară în Coreea de Nord, în special față de copii. „Ceea ce doresc să subliniez încă o dată se referă la copiii din Coreea de Nord”, a spus Patriarhul Ecumenic făcând referire la pericolele pe care le întâmpină copiii din nordul peninsulei. Sursa: Basilica

Scurtă istorie a creștinismului în Coreea

Se presupune că primii creştini coreeni au fost rodul evanghelizării făcute de unii ofiţeri creştini din rândul celor japonezi, care au invadat Coreea între 1590-1600. Este cert, însă, că în urma convertirilor n-a rezultat o anume Biserică, întrucât accesul străinilor şi a misionarilor creştini era interzis. Ulterior, timp de aproape două secole, creştinismul n-a mai avut nici un contact cu Coreea. Intelectualii coreeni, ca şi cei din China, erau preocupaţi preponderent de confucianism şi budism, transferate aici, de altfel, pe filieră chineză. Este adevărat că, în secolul al XVIII-lea, intelectualii coreeni au ajuns în posesia unor lucrări scrise de misionarii creştini în limba chineză încă din secolul al XVII-lea, dar au fost foarte intrigaţi de conţinutul acestora. În anul 1783, învăţatul coreean Lee Sung Hoon, venind la Beijing într-o misiune diplomatică, s-a folosit de acest prilej pentru a se informa în legătură cu aceste cărţi şi de misionarii creştini din China. Astfel, l-a cunoscut pe un fost misionar iezuit, Jean de Grammont, care l-a şi botezat. La înapoierea în Coreea a adus cu sine o adevărată colecţie de cărţi creştine în chineză, care aveau să se bucure de o mare apreciere în cercurile intelectuale. Lee Sung Hoon a botezat, cu această ocazie, mulţi intelectuali coreeni, dar în absenţa unor preoţi, noii creştini au început să se boteze unii pe alţii şi chiar să celebreze Liturghia în propriile case. Până în anul 1794 n-au avut nici un preot. În acest an, episcopul de Beijing l-a trimis pe chinezul James Chou Wen-mu, fiind aşteptat de nu mai puţin de patru mii de credincioşi creştini.

Preoţii erau trecuţi clandestin peste graniţă

Preotul chinez a reuşit să pătrundă pe căi ascunse în Coreea, întrucât dinastia Choson declanşase o acţiune de eradicare a creştinismului. Motivul nu era altul decât cel din China: creştinismul ameninţa confucianismul şi cultul strămoşilor. James Chou a fost martirizat împreună cu alţi trei sute de creştini în 1801. În urma martiriului său, creştinii erau în număr de aproximativ zece mii. Totuşi, Biserica Catolică nu se bucura de un prestigiu prea mare. Aşa se face că n-au mai fost trimişi preoţi. Ulterior, sprijinul avea să vină din partea Societăţii Misionare Externe din Paris, care se specializase în misiunile din Asia de Sud-Est. În 1831, Biserica Coreeană a fost pusă sub conducerea directă a unui vicar apostolic; primul dintre aceştia a murit în drum spre Coreea, iar următorii doi au fost martirizaţi atunci când au ajuns. Preoţii erau trecuţi clandestin peste graniţă pentru a sluji Biserica, deseori intrând în oraşe prin canalele de scurgere. Cei descoperiţi de autorităţi erau torturaţi şi executaţi.

Lipsa preoţilor s-a perpetuat, în 1866 existând doar 12 preoţi pentru mai bine de 23.000 de credincioşi catolici. Ba mai mult, în acelaşi an a fost declanşată o persecuţie odioasă împotriva creştinilor, cauzată de apariţia unei nave ruse de război în largul coastelor Coreei. Prezenţa acesteia a fost asociată de autorităţile coreene cu o iminentă invazie rusească; în consecinţă, guvernul a decretat exterminarea tuturor creştinilor, socotiţi ca principali trădători. În următorii trei ani aveau să-şi piardă viaţa în jur de zece mii de credincioşi catolici.

Peste puţină vreme, însă, lucrurile aveau să se schimbe. În 1873, tânărul rege Ko-jong îl detronează pe tatăl său. Deşi a trebuit să lupte împotriva unor puternice reacţii conservatoare, şi-a propus să deschidă ţara spre Occident, în vederea modernizării ei. În anul 1883, între multe altele, a deschis porţile spre accesul străinilor şi a oferit libertate religioasă creştinilor şi celorlalte religii. Misionarii catolici au început să se întoarcă, iar cei protestanţi şi-au făcut tot mai pregnant simţită prezenţa. În 1911, în Coreea erau deja 77.000 de credincioşi catolici, pentru ca, în 1914, să existe 196.000 de protestanţi coreeni, însemnând în jur de 1% din populaţia ţării.

Invadând Coreea, în 1910, Japonia i-a impus un regim colonial, dar şi de respingere a creştinismului. Japonezii damnau creştinismul şi pe creştini pentru că, aşa cum credeau ei, s-ar fi opus fondării unor temple şintoiste, ei având pretenţia ca toţi coreenii să ia parte la ritualurile tradiţionale, dar în special la cultul strămoşilor. Cei mai mulţi creştini, dincolo de apartenenţa lor confesională, au refuzat acest lucru, atât din motive religioase, cât şi patriotice, până în 1938, când Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene a adoptat rezoluţia prin care se afirma că şintoismul nu ar fi incompatibil cu creştinismul. Deşi două mii de creştini au fost arestaţi, refuzând să se conformeze, celelalte Biserici sau comunităţi creştine au agreat rezoluţia propusă.

Sub dictatură militar-totalitară

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce a fost eliberată de sub regimul colonial japonez, Nordul Coreei a intrat în zona de influenţă sovietică, iar Sudul sub influenţa SUA. Deşi în Nord existau mai mulţi creştini decât în Sud, vreme de jumătate de veac s-au ştiut prea puţine lucruri despre situaţia religioasă din Nord. Astăzi, în Coreea de Nord există oficial o clădire a Bisericii Catolice şi două ale Bisericii Protestante; fiind o ţară aflată sub o dictatură militar-totalitară, este greu de aflat ceva foarte precis despre situaţia creştinilor de acolo. Liderul comunist Kim Jong-il (născut în 1942), în cadrul unei vizite pe care a făcut-o în Rusia, a fost atât de impresionat de Biserica Ortodoxă, încât, în anul 2003, a decis construcţia Bisericii ortodoxe „Sfânta Treime“ din Phenian. Totuşi, se pare că aceasta e, mai degrabă, expresia unei afaceri publicitare decât a unei acţiuni în favoarea libertăţii religioase.

La sfârşitul secolului trecut, Biserica Romano-Catolică din Coreea avea un număr de trei milioane de credincioşi. De altfel, încă din anul 1968, Biserica Catolică din Coreea a început să fie condusă, pentru prima dată în istoria ei, de un cardinal propriu, iar în anul 1984, papa Ioan Paul al II-lea a celebrat, la Seul, prima ceremonie de canonizare desfăşurată în afara Romei, unde a canonizat 103 martiri coreeni, de altfel cel mai mare număr de creştini care au fost canonizaţi în acelaşi timp.

Recordul acesta înregistrat de Biserica Romano-Catolică avea să fie depăşit, însă, de către Bisericile protestante, care s-au regăsit într-o mişcare puternică, numită „Creşterea Bisericii“. Această mişcare a cunoscut o mare amploare, reflectând întocmai creşterea economică de excepţie a Coreei de Sud de după separarea de cea de Nord. Între anii 1957-1967, numărul bisericilor protestante s-a dublat. La sfârşitul secolului, între un sfert şi o pătrime din cele 48 de milioane de sud-coreeni erau creştini.   – Pr. prof. Univ. Nicolae Achimescu, Ziarul Lumina 

 

Citiți și: Minunea din Coreea, biserici pline în fiecare dimineață

 



Știri interne - decembrie 2018 (RO)
 

În cuvântul prilejuit de Concertul tradiţional de colinde al Episcopiei Huşilor, Preasfinţitul Părinte Ignatie a explicat însemnătatea cuvântului „ler” foarte prezent în colindele românești. „Leru-i Doamne ler”, a spus ierarhul,  semnifică „acel Aliluia despre care se vorbește mai precis în cartea Apocalipsei capitolul 19”. În acest capitol „se vorbește despre nunta Mielului și mireasa care este pregătită, îmbrăcată în porfiră,  toți așteptând junghierea Mielului. Și dintr-odată, din tronul lui Dumnezeu, țâșnește acest aliluia al îngerilor”, a explicat Episcopul Hușilor.

Preasfinția Sa a numit colindele „nuntire a adevărurilor teologice ale Crăciunului cu neamul românesc” pentru că „ori de câte ori cântăm colinde nu facem altceva decât să ne asumăm acea veselie, acel zvâcnit de fericire al îngerilor”. Ierarhul a adresat îndemnul de a trăi bucuria exprimată de colinde: „Dacă noi am reuși să facem la fel de bine și de competent aceste inserții de veșnicie în timpul nostru, așa cum au reușit cei pe care i-ați auzit, cred că timpul nostru, vremea aceasta pe care Dumnezeu ne-a dat-o pe pământ, ar trece mult mai minunat, mult mai frumos.” Sursa: Basilica

Actorul Dan Puric a criticat modul în care a fost aniversat în acest an un secol de la Marea Unire din 1918, în conferința „Jertfa unirii noastre”, care a avut loc luni seara, într-o biserică din municipiul Sibiu, unde a fost prezent și Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza, informează Agerpres. „Vorbim despre Centenar. (...) Realizați și dumneavoastră că în afară de Biserică, totul a fost un fiasco, un compromis tragic, o incapacitate publică de a ne apropia sufletește și moral de cei de acum o sută de ani, care au intrat sub glie ca noi să fim demni, întregi și liberi", a afirmat Dan Puric. Actorul a mai declarat că acest Centenar „a fost o probă de foc" pentru poporul român. „Vremurile pe care le trăim sunt cumplite. Vremurile sunt confuze. Nu ne putem asuma la jumătate măsura veacului acesta, trebuie să-l înfruntăm. A fost o probă de foc acest Centenar în care s-a evidențiat, într-un fel, gradul de înrobire sufletească pe care îl are poporul român astăzi", a spus Dan Puric. Câteva sute de persoane au participat la conferința susținută de Dan Puric, în biserica de pe Bulevardul Mihai Viteazul din municipiul Sibiu. Sursa: Activenews 

În urma vizitei recente în România, Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a adresat o scrisoare de mulţumire Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Patriarhul Ecumenic mulţumeşte pentru „minunata primire”, pentru „bucuria întâlnirii față către față cu cinstita Ierarhie a Sfintei Biserici a României”, dar şi pentru întrevederea cu Preşedintele României.

Sanctitatea Sa face referire şi la momentul istoric al sfinţirii Catedralei Naţionale şi la prima liturghie, despre care spune că „vor rămâne permanent în mintea noastră și adânc înrădăcinate în inima noastră”.

În cadrul documentului, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu face referire şi la buna colaborare dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Ecumenică şi urează Părintelui Patriarh Daniel „cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului, a Anului Nou și a Botezului Domnului, pace de sus, sănătate și înțelepciune în înalta slujire”. Text integral disponibil la sursă.

Situația demografică a României este tot mai dramatică, iar perspectivele sunt sumbre, înscriindu-se în evoluțiile de după anul 1990. Este una dintre concluziile lui Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române. Acesta lansează și un semnal de alarmă: populația rezidentă a României ar putea ajunge la mijlocul secolului la 16 milioane de locuitori dacă nu intervine o redresare considerabilă a numărului mediu de copii aduși pe lume de-a lungul vieții de o femeie. 2018 este cel de al 29-lea an de declin al populației țării și evoluțiile au continuat în același sens. În ultimii ani numărul născuților oscilează în jurul valorii de 190 de mii, iar cel al deceselor este de 260 de mii. Vorbind despre situația demografică actuală a României, profesorul Ghețău subliniază că scăderea naturală „își are originea în reculul natalității după anul 1989, menținerea ei la un nivel scăzut, pe de o parte, creșterea numărului de decese și stabilitatea acestuia la un nivel mai ridicat decât numărul născuților”. De aceea, spune profesorul, măsurile financiare au un rol esențial în programe de redresare a natalității în România.

„În stadiul în care se află declinul populației și depopularea țării, fără consultarea populației și adoptarea unor programe care să răspundă nevoilor, aspirațiilor și preferințelor populației tinere șansele redresării situației demografice a țării sunt iluzorii. O astfel de abordare a fost sugerată de mai multă vreme. (În paranteză fie precizat, între timp, foarte recent, o țară din Uniunea Europeană a distribuit milioane de chestionare în gospodării ale populației pentru a afla ce măsuri ar fi preferate pentru susținerea familiilor tinere, a celor cu mai mulți copii și opinia asupra programelor flexibile de activitate profesională a mamelor).” - Interviul integral poate fi citit AICI.

În același top României îi urmează Georgia, Armenia, Grecia, Bosnia și Republica Moldova. Conform aceluiași centru de studii, pentru europeni religia este mai puţin importantă decât pentru locuitorii din Africa, America Latină ori SUA. Pew Research indică însă mari diferenţe şi între cele 34 de ţări europene analizate. Astfel, la polul opus se află Estonia, Danemarca, Cehia, unde sub 10% din cei chestionați au declarat că sunt „foarte religioși”. 50% dintre români (locul al 4-lea) declară că religia este foarte importantă în vieţile lor, 50% (locul al 2-lea) că participă la slujba religioasă cel puţin o dată pe lună, 44% (locul al 3-lea) că se roagă zilnic şi 64% (locul al 4-lea) că sunt absolut siguri că Dumnezeu există. Sursa: Basilica 

Părintele Arhim. Vasilios Gondikakis din Sf. Munte Athos a conferențiat pe 10 decembrie la Facultatea de Teologie din București în cadrul Serilor Filocalice „Dumitru Stăniloae”. Evenimentul intitulat „Părintele Stăniloae – modelul teologului ortodox” s-a desfășurat începând cu ora 18:30 în Amf. I. G. Coman al facultății. Potrivit ASCOR București, invitatul serilor filocalice este considerat „vocea înnoirii monahismului athonit din ultimele decenii”. Părintele a publicat mai multe volume, printre care „Parabola fiului risipitor” şi „Comentariu teologic al frescelor – Mănăstirii Stavronikita”. Arhim. Vasilios Gondikakis a încercat prin volumele sale să prezinte omului contemporan modalități de a se apropia de Dumnezeu. Aceste volume s-au răspândit atât în Grecia, cât şi în alte țări, fiind reeditate de-a lungul timpului. Părintele Vasilios a fost timp de 20 de ani egumen al Mănăstirii Stavronikita, iar din 1990 stareț al Mănăstirii Iviron. Sursa: Basilica
 

Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al poporului român închinat eroilor neamului din toate timpurile, a fost sfințită la împlinirea unui secol de la Marea Unire. Zilele Sfințirii Catedralei, 25-30 noiembrie, au fost prelungite până duminică seara, 2 decembrie 2018, pentru a răspunde interesului românilor de a vizita și de a se închina în altarul nou sfințit al Catedralei ce reprezintă o încununare a Centenarului Marii Uniri. - 45.000 persoane la sfințire - La evenimentul sfințirii (25 noiembrie) a fost de asemenea o prezență notabilă. 45.000 persoane au asistat la ceremonia de sfințire și la Sfânta Liturghie oficiate de Patriarhul Ecumenic împreună cu Patriarhul României și cu un sobor de 60 ierarhi. Cei peste o sută de mii de români au venit din toată țara și din diaspora pentru a vedea împlinit un ideal care datează din vremea regilor Carol I și Ferdinand. Ei s-au închinat în Altarul nou sfințit unde se află moaște ale martirilor români și străromâni, dar și numele celor peste 350.000 eroi ai neamului cunoscuți. Catedrala Mântuirii Neamului este finalizată în proporție de 95%, iar finalizarea lucrărilor și a picturii Catedralei vor dura aproximativ trei ani, așa cum a precizat Patriarhul Daniel la slujba de sfințire: „Sperăm ca peste trei ani să revenim la sfinţirea picturii în această catedrală”, a spus Preafericirea Sa. Catedrala Mântuirii Neamului are hramurile „Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor” și „Sf. Ap. Andrei, Ocrotitorul României”. La celebrarea primului hram al CMN a fost prezent Patriarhul Teofil al Ierusalimului. Sursa: Basilica

Evenimentul istoric al sfințirii Catedralei Mânturii Neamului, ce a avut loc duminica trecută, a fost prezentat în presa internațională ca fiind unul marcant pentru celebrarea a 100 ani de la Marea Unire din 1918, când România a devenit un stat naţional unitar. The Washington Post a relatat că la evenimentul de sfinţire „au participat zeci de mii de credincioși care au înfruntat vremea rece”. O altă publicaţie internaţională, Financial Times, a punctat că „sfinţirea a fost oficiată de doi patriarhi şi 100 de preoţi, în prezenţa a aproximativ 45 000 de credincioşi”, menţionându-se că proiectul a început în 2010 şi se estimează a fi terminat în 2024. Evenimentul a fost relatat pe larg şi de Radio Free Europe Radio Liberty care a amintit că sfinţirea a avut loc cu o săptămână mai înainte de aniversarea a 100 ani de când România există ca stat naţional.

Kathpress a asemănat Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti cu Catedrala Sfântul Sava din Belgrad în ceea ce priveşte simbolismul naţional. Într-un articol publicat cu prilejul sfinţirii Catedralei Naţionale din Bucureşti, Le Petit Journal a reiterat faptul că ideea unei catedrale reprezentative pentru spaţiul românesc a apărut după Războiul de Independenţă din 1877-1878. Informaţii detaliate despre sfinţirea Catedralei Naţionale din capitala României au fost prezentate şi în La Croix. Sursa. Basilica

 

Linkuri la Știri:

Retrospectiva lunară - Basilica

Postul Nașterii Domnului, istorie și semnificație - Basilica

Vasile Bănescu, nu din cauza Catedralei Naționale nu avem o Românie înfloritoare - Basilica 

 

 

 

 

 



Știri externe - decembrie 2018 (EXT)
 

GRECIA: „Crăciunul fără Hristos născut în sufletul fiecăruia este sărăcie, este un eşec al vieţii” - Arhiepiscopul Ieronim al Atenei

Conducătorul Bisericii Ortodoxe a Greciei a oficiat Slujba Vecerniei în cinstea Sfântului Ierarh Nicolae, ocrotitorul lăcaşului de cult. În omilia rostită, Arhiepiscopul a subliniat că în apropierea sărbătoririi Naşterii Domnului Iisus Hristos „trebuie să ne pregătim casele, dar și sufletele”. În continuare, a explicat trei expresii identificate în troparul Sfântului Ierarh Nicolae.

Sfântul Ierarh Nicolae, pomenit anual în 6 decembrie, este considerat ocrotitorul copiilor, dar şi al marinarilor. Sursa: Basilica 

ATHOS: A fost ales noul stareţ al Mănăstirii athonite Dohiariu

Ieromonahul Amfilohie a fost ales noul stareţ al Mănăstirii athonite Dohiariu pentru continuarea misiunii monahale a predecesorului său, informează Ekklisia Online. Alegerile au avut loc în contextul trecerii în veşnicie în 23 octombrie 2018 a Arhimandritului Grigorie, fostul stareţ al aşezământului monahal. Monahul a fost înhumat în aceeaşi zi în biserica mănăstirii pe care a condus-o timp de câteva decenii. Starețul Grigorie a fost originar din Paros și absolvent al Universității din Atena. Înainte de a se stabili în Sfântul Munte Athos, el a viețuit în Paros și Patmos, fiind ucenic al Sfântului Amfilohie Makris și al Părintelui Filotei Zervakos. A fost stareț al mănăstirii din Myrtia și al mănăstirii Prousou din Karpenissi, apoi stareț al mănăstirii athonite Dohiariu, pe care a restaurat-o cu succes. Sursa: Basilica 

SERBIA: Cu ocazia aniversării a 800 de ani de autocefalie (1219 -2019), sub patronajul Sfântului Sinod, Biserica Ortodoxă Sârbă organizează la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad o conferință internațională dedicată acestui moment aniversar.

Evenimentul are loc în perioada 10-14 decembrie 2018 și are scopul de a scoate în evidență contribuția Bisericii Ortodoxe Sârbe în istoria, teologia și cultura universală. Mai mult de o sută de oameni de cultură din Serbia și din afara graniței iau parte la conferință, informează, site-ul Facultății de Teologie Ortodoxă din Belgrad. Autocefalia Bisericii Sârbe. Înscăunarea Sfântului Sava ca arhiepiscop primat (întâistătător) al Bisericii sârbe în 1219 a precedat recunoașterea autocefaliei din partea Patriarhului Ecumenic Manuel I Charitopoulos.

Autocefalia a fost pierdută în anul 1766 dar, după dobândirea independenţei naţionale din 1878, Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea a oferit în 4/16 mai 1879 actul de autocefalie Mitropolitului Mihail de Belgrad. Sursa: Basilica

GEORGIA: Biserica Ortodoxă a Georgiei a primit luni un fragment din moaștele Sfintei Cuvioase Tamara Mărturisitoarea, o cneaghină de origine gruzină care a fost arestată de comuniști și trimisă în exil în zona Irkutsk în 1931.

O delegație a Patriarhiei Moscovei condusă de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk s-a întâlnit luni, 10 decembrie, cu Patriarhul-Catolicos Ilia al Georgiei la reședința patriarhală din Tbilisi. Delegația rusă a adus un fragment din moaștele Cuvioasei Tamara Mărturisitoarea, o sfântă canonizată de Biserica Georgiei în 2016 și inclusă în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse. Moaștele cuvioasei au fost descoperite în luna iunie 2018 la cimitirul german Vvedenskoye din Moscova, acolo unde schimonahia Tamara fusese înmormântată în 1936. Potrivit site-ului Departamentului de Relații Externe Religioase al Patriarhiei Moscovei(DECR), moaștele au fost oferite de Patriarhul Kirill ca urmare a solicitării venite din partea Patriarhului Ilia, întrucât sfânta este cinstită atât de credincioșii georgieni cât și de cei din Rusia. „Astăzi o cinstim pe cuvioasa mărturisitoare Tamara ca ocrotitoare cerească a ambelor noastre Biserici și popoare”, a spus Mitropolitul Ilarion. „Doresc să îmi exprim speranța că rugăciunile acestei bineplăcute a lui Dumnezeu ne vor însoți în lucrările noastre comune spre binele sfintei Ortodoxii”, a adăugat președintele DECR. După acest moment, au fost discutate probleme actuale de ordin interortodox. Sfânta Tamara Mărturisitoarea este sărbătorită de Bisericile Georgiană și Rusă în data de 23 iunie, ziua trecerii ei la Domnul. Sursa: Basilica

ISRAEL: Locul Botezului Domnului, redeschis pentru public

După aproximativ 50 ani, locurile sfinte unde Mântuitorul Iisus Hristos a primit Botezul urmează să fie redeschise publicului spre sfârşitul anului viitor, pe măsură ce ultimele mine sunt îndepărtate din zonă. Marcel Aviv, cel care conduce Autoritatea din cadrul Ministerului Naţional al Apărării privind acţiunea de deminare, a spus că speră ca acest proces de înlăturare a minelor antipersonal să fie încheiat în cursul lunii decembrie 2019. „Israelul a plasat toate minele între 1967 și 1971 pentru că a existat un război, dar acum este o graniță a păcii”, a spus Avi pentru The Times of Israel, citat de Pravmir. Sit-ul istoric localizat la aproximativ 10 km est de Ierihon este casă a mai multor biserici creştine. Zona Qasr Al-Yahud găzduiește biserici din opt denominațiuni diferite, printre lăcaşurile de cult deteriorate fiind şi schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul. Aici a slujit sfântul cuvios de origine română Ioan Iacob de la Neamţ (cinstit de Biserica Ortodoxă în data de 5 august). Pentru refacerea Schitului românesc, și implicit a deminării zonei, Patriarhia Română a inițiat în 2016 o campanie de strângere de fonduri, iar cei interesați pot dona în conturile deschise pentru acest scop. Sursa - Basilica

SUA: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 70 ani de la adoptare: Cum este definită familia?

Declarația Universală a drepturilor omului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 10 decembrie 1948, fapt pentru care în această zi este serbată Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Cel mai tradus document din lume, disponibil în peste 500 limbi, Declarația Universală a Drepturilor Omului definește familia ca fiind formată prin căsătoria liber consimțită de un bărbat și o femeie. Cum este definită familia? Articolul 16 din Declarație afirmă că familia constituie „elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”. „Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”, precizează primul alineat din Art. 16. România a semnat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în 14 decembrie 1955, atunci când a fost admisă în rândul statelor membre ONU. Sursa: Basilica

ALBANIA: Mai mulți reprezentanți ai celor mai importante agenții de știri din țările europene au discutat în perioada 3-4 decembrie 2018 despre dezinformarea în mass-media la Conferința „Agențiile de știri vs. știrile false”. 

La acest eveniment care a avut loc la Tirana, Albania, au participat și reprezentanți din România, informează Agerpress. Conform unei statistici europene, în prezent aproximativ 65% din populația europeană folosește platformele de socializare ca primă sursă de informare, în timp ce mijloacele tradiționale de informare au ajuns la o cotă critică și totodată istorică. „Astăzi, știrile false nu mai sunt un fenomen, ci o adevărată strategie de comunicare în mâinile a câtorva oameni care încearcă să folosească cea de a patra putere în stat pentru scopuri ostile”, a spus în deschiderea evenimentului directorul general al Agenției Telegrafice Albane (ATA), Armela Krasniqi. Directorul macedonian al Agenției de presă MIA, Marian Tanushevski, a adăugat că știrile false pot lua diferite forme și conținutul lor poate afecta viețile cetățenilor, funcționarea corectă a unor instituții politice, și, cel mai important poate influența decizia democratică. În cadrul intervenției sale, directorul Agenției de presă grecești ANA-MPA, Michalis Psilos, a subliniat că „știrile false au existat din totdeauna și nu este ușor pentru consumatori să discearnă între fapt și minciună”. ”În orice caz există tehnici pentru a separa aceste știri și este un obiectiv important pentru agențiile de știri din întreaga lume să o facă, pentru că știrile false atacă sistemul de informare al societății și ridică dubii în privința credibilității mass-media”, a evidențiat Michalis Psilos. Evenimentul a fost organizat de Agenția Telegrafică Albananeză (ATA) și au participat în total 14 agenții de presă din Europa. Sursa: Basilica

TURCIA: Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice s-a întrunit în şedinţă de lucru în perioada 27- 29 noiembrie 2019, fiind prezidat de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.  

În cadrul întrunirii a fost reconsiderat statutul Exarhatului pentru Parohiile Ortodoxe de Tradiţie Rusă din Europa de Vest, încredinţând credincioşii ierarhilor care aparţin de Patriarhia Ecumenică. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat propunerea Bisericii Autonome din Finlanda de a canoniza doi sfinţi autohtoni: Ioan de Valmo (1873-1958) şi Ioan de Ilomantsi (1848-1918). Totodată, potrivit comunicatului emis de Patriarhia Ecumenică, în cadrul şedinţei sinodale a fost aprobat Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Sursa: Basilica

EGIPT: La propunerea Preafericitului Părinte Teodor, Sinodul Patriarhiei Alexandriei și a întregii Africi a decis în ședința din 26 noiembrie 2018 înființarea Mitropoliei de Katanga şi a următoarelor Eparhii: Malawi, Gulu și Estul Ugandei, Toliara și Sudul Madagascarului, Goma şi Kisangani.

La conducerea Mitropoliei de Katanga a fost ales Arhim. Teodosie Tsitsivos, iar ca nou mitropolit de Axomi a fost ales Arhim. Daniel Biazis, secretarul Sfântului Sinod. Episcopia de Malawi apare ca urmare a divizării Mitropoliei de Zambia și Malawi, și va fi condusă de Arhimandritul Fotie (Hadjantoniou), starețul Mănăstirii „Sf. Sava” din Alexandria, care s-a născut în Nikaia, Attica, în 1954. Arhimandritul Fotie este absolvent al Facultății de Filosofie și Teologie a Universității Națională și Capodistriană din Atena. A fost hirotesit arhimandrit în 9 noiembrie 1980, informează Orthodoxia.info. Episcopia nou-înființată de Gulu și Estul Ugandei va fi condusă de Arhimandritul Silvestru (Kisitu) slujitor în Mănăstirea „Sf. Sava” din Alexandria. Episcopul ales al Episcopiei de Gulu și Estul Ugandei s-a născut în Uganda. A studiat Teologia în Grecia și a slujit ca preot în Mitropolia de Rodos. Episcopul ales de Toliara și Sudul Madagascarului, arhim. Prodromos Katsoulis s-a născut în Sparti, Grecia, în 16 februarie 1982. Tot luni, Patriarhia Alexandriei a hotărât ca Episcopul de Rwanda să fie ridicat la demnitatea de mitropolit. Sursa: Basilica

JAPONIA: Arhimandritul Gherasim, starețul mănăstirii Sf. Nicolae al Japoniei din orașul Ajiro a oficiat în 24 noiembrie 2018 prima Sfântă Liturghie în lăcașul de cult al așezământului monahal.

Prima Sfântă Liturghie a avut loc în noaptea dintre 23 și 24 noiembrie, după slujba de priveghere în cinstea Sfântului Teodor Studitul, un mare apărător al venerării icoanelor, informează OrthoChristian. Slujba a început în jurul orei 1:00 AM și a durat până la ora 5:00. „Ce poate fi spus mai mult de atât? Senzația din timpul slujbei te face să te simți ca în noaptea de Înviere! Păcat că s-a terminat”, au descris călugării experiența slujbei pe pagina de Facebook a mănăstirii. Slujba a avut loc la trei săptămâni după ce Mitropolitul Ortodox Daniel al Tokyoului și al întregii Japonii a oficiat prima slujbă de Te Deum în biserica cu hramul cinstirea icoanei Maicii Domnului „Axion Estin” din cadrul mănăstirii. Pământul pentru  mănăstirea Sf. Nicolae al Japoniei a fost achziționat în iunie 2018 în preajma orașului Ajiro, iar în 3 iulie, trei călugări ai mănăstirii au oficiat prima slujbă de Te Deum pe șantierul mănăstirii.

Biserica Ortodoxă din Japonia. Biserica Ortodoxă din Japonia este o biserică autonomă, al cărei conducător este confirmat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Nicolae al Japoniei (cu numele de botez Ivan Dimitrievich Kasatkin) a dus Ortodoxia în Japonia în secolul al XIX-lea. În 1861 el a fost trimis de Biserica Ortodoxă Rusă la Hakodate, Hokkaido, ca preot al capelei consulatului rus. În afară de câteva călătorii scurte, Sfântul Nicolae a rămas în Japonia chiar şi în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905) şi a răspândit Ortodoxia în toată ţara, fiind hirotonit primul episcop al Bisericii Ortodoxe a Japoniei. Sfântul Nicolae a fondat Catedrala din Tokyo, în districtul Kanda, şi a petrecut peste jumătate de secol acolo; de aici numirea de Nikorai-Do dată de credincioşii Catedralei Învierii Domnului din Tokyo. Sursa: Basilica

 

Linkuri la știri:

Creștinismul a murit, trăiască noua religie a minorităților... EVZ

Unirea românilor s-a produs deja în diaspora - Timpul.md 

 

 

 



Înființarea Bisericii Autocefale din Ucraina, 15 decembrie 2018. Consecințe pentru Kiev, Moscova și București
 

Interviu cu Armand Gosu, expert în spațiul ex-sovietic

Sinodul ținut la 15 decembrie 2018, la Catedrala Sfânta Sofia din Kiev a ales conducătorul nou înființatei Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Mitropolitul Epifanie are 39 de ani și a copilărit în regiunea Cernăuțiului. Aparția Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucraineană este un eveniment istoric, cu majore implicații.

Cititi mai jos un interviu cu Armand Goșu, postat pe Contributors, care scrutează culisele și consecințele acestui eveniment.

Ce s-a întâmplat astăzi la Sinodul de Unificare ținut la Catedrala Sfânta Sofia din Kiev? De ce acest sinod se numește de „unificare“, când mai degrabă se vorbește de o rupere, unii spun că e cea mai mare pentru lumea ortodoxă de 1054 până acum?

E cu totul exagerat. Evident, nu se poate compara cu 1054, deși e atât de des făcută această comparație încât s-a banalizat. Pentru conștiința națională a ucrainenilor, pentru națiunea ucraineană, pentru statalitatea Ucrainei este o zi mare. Nu întâmplător, mii de oameni s-au adunat pe ger, vânt, ninsoare, în fața Sfintei Sofia, o catedrală ale cărei temelii au fost puse în 1011. S-au cântat cântece patriotice, sau ținut discursuri politice, au fost prezenți în mulțime, de la primele ore ale dimineții, miniștri, deputați. Foarte multă poliție în centrul Kievului, în apropierea catedralei și Lavrei. Mai multe publicații au transmis live procesiunea. Tema autocefaliei e mai veche. Dar ea s-a reluat odată cu anexarea Crimeei și cu războiul din Donbass. Pentru prima dată, pentru Kiev problema subordonării bisericii a devenit o problemă de securitate. Faptul că liderul de la Kremlin controlează Patriarhia Moscovei face din biserică o armă redutabilă. Autoritățile din Rusia utilizează Patriarhia Moscovei în primul rând împotriva fostelor republici sovietice, cu populație ortodoxă. Deci, n-am greși cu nimic dacă am spune că Biserica Unită Autocefală Ucraineană este rezultatul indirect al agresiunii Moscovei împotriva Kievului.

Utilă observație, dar tehnic cum s-a petrecut?

În aprilie, președintele Petro Poroșenko s-a întâlnit cu patriarhul Bartolomeu, al Constantinopolului, pentru a discuta despre autocefalie. Președintele Ucrainei, președintele Radei Supreme, șefii bisericilor ortodoxe nerecunoscute, dar și câțiva ierarhi subordonați Patriarhiei Moscovei s-au adresat lui Bartolomeu cerând tomos, un document privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Sinodul ecumenic a luat în considerare apelul și a inițiat procedura, ceea ce presupunea consultarea tuturor bisericilor ortodoxe, inclusiv a celei ruse, care a protestat vehement. Un moment important l-a reprezentat vizita emisarilor lui Bartolomeu în vară, la Kiev, și prezența lor la procesiunea prilejuită de împlinirea a 1030 de ani de la creștinare, ceremonie la care au participat peste 60 de mii de oameni, în frunte cu președintele Poroșenko și soția sa, precum și cu mitropoliții și episcopii bisericilor ortodoxe. La 11 octombrie, la Istanbul, Sinodul Patriarhiei ecumenice a aprobat acordarea autocefaliei pentru biserica ucraineană și a decis că Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei de la Kiev, ca și Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană sunt biserici canonice și a ridicat anatema Patriarhiei Moscovei asupra mitropoliților Filaret și Macarie. Și, foarte important acest detaliu care a stârnește de secole dezbateri, Constantinopolul a anulat o scrisoare sinodală din 1686, document pe care se sprijină pretenția Moscovei de a i se subordona mitropolitul Kievului. Reacția Patriarhiei Moscovei a fost categorică, a rupt orice contact cu Constantinopolul.

Și ce s-a întâmplat în 15 decembrie la Kiev cum poate fi caracterizat?

La ora prânzului, și-a început lucrările Sinodul de Unificare a bisericilor ortodoxe din 16 Ucraina. Sinodul este condus de patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu. El este cel care a făcut invitațiile pentru Sinodul Unirii. Deci nu trece nimeni la islam, catolicism și nici budism. Pur și simplu, ce s-a petrecut e finalul unui proces început acum ceva vreme și care a intrat în linie dreaptă în luna aprilie, în urma solicitării președintelui Petro Poroșenko de a se acorda autocefalie Bisericii Ortodoxe Ucrainene. La lucrările Sinodului au fost prezenți, potrivit presei de la Kiev, 42 de arhierei ai bisericii subordonate Patriarhiei de la Kiev, până recent nerecunoscută, 12 reprezentanți ai Bisericii Autocefale Ortodoxe Ucrainene. De asemenea, potrivit presei, și 10 ierarhi din partea Patriarhiei Moscovei. Am văzut menționate numele mitropoliților de Pereiaslav-Hmelnițki și Vinnița, dar și arhiepiscopul de Lvov. Dar aceștia din urmă sunt prezenți în nume personal, mitropolitul Onufrei fiind categoric: boicotează un Sinod pe care nu-l recunoaște. Mai mult, Moscova consideră în continuare că celelalte biserici ortodoxe din Ucraina sunt necanonice, iar șefii lor sunt supuși anatemei. Sinodul de Unificare de astăzi, care a avut 190 de delegați, a aprobat statutul noii biserici rezultate din unificarea bisericilor.

Era deja redactat? Cine a scris statutul bisericii ucrainene?

Este propus de Patriahia ecumenică, asta este procedura. Sunt acolo câteva prevederi deja criticate de comentatori. De pildă, biserica îl va avea în frunte pe mitropolitul de Kiev, nu un patriarh; deciziile vor fi luate la un Sinod anual al episcopilor, după modelul grecesc. Viitoarea biserică ucraineană va rămâne într-un soi de subordonare față de Patriarhia ecumenică, cel puțin așa pretind unele comentarii. Dar să echivalezi subordonarea față de Patriahia Moscovei cu cea față de Patriarhia de la Constantinopol e nepotrivit. Deocamdată să nu ne grăbim cu concluziile, textul statutului noii biserici nu a fost făcut public.

De ce n-au candidat patriarhii Filaret și Macarie?

Asta s-a negociat înaintea Sinodului, de către Bartolomeu. Pe rețelele sociale au apărut fotografiile celor doi intrând în catedrală. Nu purtau veșminte de patriarh, ci de mitropolit. Nu întâmplător.

Ce știți despre Epifanie, noul conducător ales al Bisericii Autocefale din Ucraina?

Epifanie este un tânăr ierarh de 39 de ani, născut în satul Volkova, raionul Ivanovka, regiunea Odessa. Însă a copilărit în satul Jadova, raionul Storojineț, regiunea Cernăuți, în apropierea graniței cu România. A studiat la Academia duhovnicească de la Kiev, al cărei rector este din vara 2010. A fost redactor la mai multe publicații religioase, purtător de cuvânt, devenind și membru al Uniunii ziariștilor din Ucraina. E un comunicator foarte bun. Studiile în străinătate, la Universitatea din Atena (Grecia), la Facultatea de Filosofie (2006- 2007) par să-i fi schimbat radical destinul. Odată revenit la Kiev a început să predea la Academia duhovnicească, s-a călugărit luând numele de Epifanie, în cinstea lui Epifanie Cipriotul, iar din 25 ianuarie 2008 devine secretar al mitropolitului Filaret, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Kievului. Câteva luni mai târziu, în martie 2008, este numit în fruntea mănăstirii de călugări Sf. Mihail Vîdubițki, cea mai veche din Kiev, fondată puțin după 1070. Din mai 2008 este administrator al Patriarhiei Kieviene, astfel că, fără nici o exagerare, e de presupus că energicul Epifanie conduce de ceva timp treburile curente ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Patriarhia Kievului, și nu nonagenarul Filaret. Din vara 2013, Epifanie este mitropolit de Pereiaslav-Hmelnițki și Bilo Țerkva. El a candidat din partea Patriarhiei Kievului.

Câți enoriași au fiecare dintre cele trei biserici ortodoxe, care este proporția între ele? Există date oficiale?

Oficiale, nu. E doar un sondaj de opinie din 2016, la doi ani și jumătate după ocuparea Crimeei, sondaj realizat de o instituție cu bună reputație, Centrul Razumkov. Potrivit acestuia, peste 65% din populație se consideră ortodoxă, din care 39,5% spun că aparțin Patriarhiei Kievului și doar 23% Moscovei. Mai sunt alți sub 5% susținători ai Bisericii Autocefale Ucrainene. Pe lângă ei, alți peste 25% se identifică drept „simpli ortodocși“, fără apartenență la vreo biserică. Totuși, bisericile nu au niște cifre mai exacte despre numărul credincioșilor? Biserica subordonată Patriarhiei Moscovei spune că are cele mai multe biserici și eparhii. 17 Dar Patriarhia Kievului ripostează, spunând că, deși are un număr mai mic de parohii, aproape 4.300, are credincioși mai mulți. Și flutură sondajul despre care tocmai am vorbit. Datele privind numărul credincioșilor, vehiculate în spațiul public în ultimii ani, sunt foarte diferite, între 7 și 15 milioane. Dar nu este atât de important numărul. Mulți ucraineni au rămas în Biserica subordonată Patriarhiei Moscovei din lipsă de alternativă. Chiar dacă existau alte două biserici ortodoxe, ele erau afurisite, erau considerate necanonice, ilegale, neadevărate. Abia din octombrie încoace, odată cu ridicarea anatemei de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, bisericile ucrainene nesubordonate Patriarhiei Moscovei au ieșit din izolare. Acum ele constituie o biserică nouă, recunoscută, care va deveni în curând autocefală și va reprezenta o alternativă viabilă la biserica ortodoxă subordonată Moscovei. Deci, practic, noua biserică se ridică pe scheletul Patriarhiei Kievului, înființată de mitropolitul Filaret.

Care e istoria acestei Biserici Ortodoxe a Ucrainei? Când s-a născut ideea?

Lupta pentru o biserică independentă și autonomă se poartă de câteva secole. Dar șansele au crescut după 1991, odată cu declararea independenței Ucrainei. Autoritățile au considerat atunci că noul stat independent trebuie să aibă și propria biserică autocefală. În noiembrie 1991, cu puțin timp înainte de referendumul pentru independență, în Ucraina s-a ținut o mare adunare bisericească, la care importanți ierarhi au semnat un apel prin care se cerea Patriarhiei Moscovei să acorde autocefalie bisericii ucrainene. Drept răspuns, Moscova a lansat o amplă campanie împotriva celor care au aderat la proiectul unei biserici ucrainene independente. Patriarhia rusă a organizat un Sinod, la care l-au destituit pe Filaret din fruntea bisericii ucrainene și au ales un mitropolit care s-a așezat cuminte sub controlul Moscovei. În urma acelui episod, ortodoxia ucraineană s-a împărțit în două tabere, pro-rusă, cu o mitropolie subordonată Patriarhiei Moscovei și o biserică națională, independentă, condusă de Patriarhia de la Kiev, care însă nu era recunoscută de nimeni, din cauza opoziției Moscovei. Mai apoi, prin alte manevre, de care Rusia nu era cu totul străină, s-a mai înființat o biserică autocefală. Această situație s-a menținut peste două decenii.

Doar amenințarea și presiunile Rusiei explică această situație?

Cred că mai importantă, dar asta e o zonă mlăștinoasă, de speculații, pe care o evit cât pot, a fost și neîncrederea în propria identitate. Neîncrederea în destinul țării. Destui erau convinși că nu va dura, că în câteva luni o să apară un fel de Uniune Sovietică, dar sub un alt nume. Și astăzi sunt unii care se gândesc că, după alegerile de anul viitor, țara lor s-ar putea reîntoarce sub controlul Rusiei. La care s-a adăugat supunerea îndelung exersată față de Moscova, a oricărui cinovcik, birocrat, de la cel mai mic și neînsemnat, până la cel mai important. Nu uitați de faptul că cei care avansau pe scara socială, deci și în ierarhia bisericească ortodoxă, sunt oameni de un anumit tip. În tot Estul Europei, nu doar în Ucraina, este prețuită și recompensată obediența, cu sau fără ștaif cultural. Faptul că Filaret Denisenko a adunat sute de ierarhi în jurul său și a fondat o nouă biserică, într-un mediu extrem de ostil, e neobișnuit pentru lumea ortodoxă. Mitropolitul Filaret, pe care l-ați menționat, a candidat la un moment dat pentru funcția de patriarh al Bisericii Ruse… Da, în iunie 1990, a candidat împotriva celui 18 ofere tomos-ul.

Documentul este deja redactat. Ce a determinat Patriarhia Ecumenică să ia această hotărâre?

Pentru că Ucraina a cerut asta, în mod oficial, în contextul războiului cu Rusia. Până acum nu ceruse. Pentru că a renăscut o rivalitate între Patriarhia Ecumenică și cea a Moscovei, din cauza Marelui Sinod Panortodox din Creta, pregătit decenii la rând de Constantinopol și sabotat de patriarhul Kirill. Practic, Patriarhia Moscovei contestă statutul Patriarhiei ecumenice și atributele speciale pe care le are aceasta. După prăbușirea lagărului comunist și mai ales a Uniunii Sovietice a început o competiție acerbă pentru bisericile ortodoxe din aceste țări. Biserica Ortodoxă Rusă avea cele mai puternice poziții. Pornim de la numărul total al credincioșilor ortodocși, estimat 250 de milioane. Biserica Rusă este cea mai mare dintre cele 14 biserici autocefale, cu 100-120 de milioane de credincioși. Pierderea Ucrainei va afecta statutul Patriarhiei Moscovei. Un detaliu prea puțin observat și comentat. Sinodul Patriarhiei ecumenice a decis la 28 noiembrie, deci acum două săptămâni, să desființeze exarhatul rusesc din Franța, creat în 1931.

Și de ce spuneti că e importantă această decizie? Ce legătură are cu subiectul de care vorbim?

Bartolomeu I vrea să-și extindă controlul asupra diasporelor ortodoxe din Europa de Vest, SUA, Canada. Exarhatul rusesc unea 80 de parohii, cele mai multe din Franța. După destituirea de către Moscova a mitropolitului Evloghii, de la Paris, majoritatea parohiilor n-a acceptat hotărârea pe motiv că a fost luată sub presiunea autorităților comuniste. În Vest erau sute de mii de ruși, emigrația albă, care s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol, care a înființat un exarhat special pentru ruși. Cea mai cunoscută biserică e Aleksadr Nevski, de la Paris. Pe care toți o cunoaștem, măcar de afară, și tot am admirat-o. În urma deciziei Patriarhiei Moscovei de a rupe relațiile cu Patriarhia de la Constantinopol, exarhatul a refuzat să-l urmeze pe Kirill, în ciuda presiunii credincioșilor. Între timp, comunitatea ortodoxă din Rusia nu mai e compusă din cei care au luptat împotriva bolșevicilor sau din urmașii rușilor emigrați după ce Lenin a pus mâna pe putere, ci din noii îmbogățiți care cheltuiesc la Paris, Monaco, Milano sau Roma banii făcuți ușor în Rusia. Acum câteva săptămâni, câteva biserici au trecut cu totul la Patriarhia Moscovei. Ăsta e momentul în care Bartolomeu, invocând faptul că e cu totul alt context, nicidecum cel din 1931, a decis desființarea exarhatului și trecerea comunităților rusești din țările occidentale în subordinea administrativă a Patriarhiei de la Constantinopol. Nu am date certe, ci doar ceva zvonuri, dar sunt credibile. Autoritățile din aceste țări occidentale care au experiențe urâte cu serviciile secrete din est, din perioada comunistă, dar și după căderea Cortinei de Fier, încurajează acest fenomen, preferând să pună comunitățile sub controlul Patriarhiei de la Constantinopol și să-i evacueze pe clericii trimiși de la Moscova, București, Sofia sau Belgrad. Practic, Patrarhia Rusiei s-a autoizolat în spațiul ortodox. E pe o pantă alunecoasă acum? Ar putea ca relațiile cu restul lumii ortodoxe să se deterioreze și mai mult?

Patriarhul Kirill nu e chiar atât de izolat cum credeți. Patriarhia din Georgia, cea din Bulgaria, din Serbia se poziționează în general favorabil Bisericii Ruse sau fac jocul acesteia. În ultimele săptămâni, s-a putut observa faptul că patriarhul Kirill încearcă să joace rolul de victimă. De aici și mesajul transmis papei de la Roma, șefului Bisericii Anglicane, ONU, OSCE, secretarului general al Consiliului Mondial al Bisericilor, președintelui Macron, cancelarei germane Merkel. Acuză intervenția autorităților statului în treburile bisericii din Ucraina, presiunile asupra episcopilor, clericilor pentru a participa la Sinodul de Unire. Sunt detalii care ar merita cercetate – dacă e adevărat, ar fi trist, privind convocarea clericilor la serviciile secrete, percheziții în catedrale și biserici și în casele particulare ale ierarhilor. Nu este exclus ca aceste percheziții chiar să fi avut loc. Nu trebuie să uitați că Ucraina e în război cu Rusia, că peninsula Crimeea a fost anexată de Rusia, că împotriva Ucrainei se poartă un război hibrid. Și încă un detaliu, important – patriarhul Kirill nu s-a delimitat o secundă de politica Kremlinului față de Ucraina. Era elementar: nu poți să-i sprijini pe față pe unii credincioși ai tăi dintr-o țară ca să-i omoare pe alți credincioși din bisericile pe care le păstorești, 19 dintr-o altă țară, și să nu intuiești consecințele acestui gest.

Dar se putea Kirill îndepărta de Putin, să intre în conflict cu linia politică agresivă dusă față de Ucraina?

Biserica Ortodoxă Rusă s-a poziționat, fără rest, în slujba puterii. Pentru Putin, biserica joacă un rol extrem de important în legitimarea regimului său, în formarea ideologiei de stat. Kremlinul a fost foarte generos cu biserica, bani pentru diverse proiecte, misiuni confesionale, edituri, viață de lux pentru înaltul cler, sume enorme date pentru construcții de biserici. La schimb, biserica devenea loială și făcea servicii Kremlinului, atunci când era convocată. Și asta se întâmpla mai ales în campania electorală. Pentru Kremlin biserica nu era un aspirator de voturi, ci un instrument de educare a electoratului. Sunt analize sociologice care indică faptul că populația care, conform sondajelor, împărtășește valorile ortodoxiei este ceva mai loială puterii, adică procentul de susținere a celor de la putere, încrederea în președinte se corelează cu nivelul de religiozitate. Pe scurt, în zonele cu oameni religioși se votează masiv cu partidul puterii. Ca să mă întorc la întrebarea dvs., Kremlinul și Patriarhia Moscovei sunt într-o strânsă simbioză, e greu de imaginat că biserica s-ar putea autonomiza. Oricum, nu astăzi, cu Putin președinte. S-a spus că acordarea de către Sinodul Patriarhiei Ecumenice a autocefaliei este o lovitură cumplită pentru Rusia și că Putin o vede ca pe un eveniment comparabil cu dezintegrarea URSS.

De fapt, ce pierde Rusia?

Rusia pierde Ucraina, a devenit deja o teză comună, dar v-o repet și eu aici, Rusia nu poate să fie imperiu fără Ucraina. Aici e un paradox, pentru că Rusia nu poate să fie decât imperiu. Dacă nu e imperiu, nu se știe ce va ajunge. Va trebui să controlăm declinul Rusiei, să nu producă valuri prea mari, cât să ne scufunde și pe noi. România e la marginea Occidentului, în prima linie, unde va fi mult de lucru. Deci, Rusia singură a pierdut Ucraina, nimeni n-a împins-o la anexarea Crimeei, la războiul din Donbass. Odată cu Ucraina, pierde șansa de a redeveni imperiu clasic, teriorial. Uniunea Economică Eurasiatică, ca proiect integraționist, fără Ucraina devine mai mult asiatic decât european. Cel puțin două vor fi amenințările pentru Putin. Ca Ucraina să reușescă. O Ucraină europeană, care se modernizează, va deveni un model pentru societatea rusească, și nu doar pentru ea. Propaganda rusească cu fasciștii ucraineni și cu dezastrul și sărăcia din statele UE și NATO nu va funcționa la nesfârșit. A doua amenințare este că și alte biserici, mă gândesc înainte de toate la cea din Belarus, ar putea urma exemplul Ucrainei și cere drept de autocefalie. Nu e vorba doar de pierderea numărului de credincioși. Biserica Ortodoxă Rusă este cea care a inventat conceptul de russkii mir, preluat mai apoi de Kremlin. Acesta este un concept fundamental pentru politica externă rusească, este pretextul pentru care Rusia a făcut războiul cu Georgia în august 2008, pentru care a ocupat Crimeea și-i susține activ pe separatiștii din Donbass. Care e atitutinea celorlalte biserici ortodoxe față de autocefalia ucraineană? Patriarhiile din Alexandria și Serbia merg cu Moscova, la fel și bisericile din Polonia, Cehia-Slovacia și cea din America. S-ar mai putea alătura Moscovei Bulgaria și Georgia. Deocamdată, doar Ierusalimul merge cu Patriarhia din Constantinopol. E un joc destul de complicat aici. Nu e vorba doar de a susține sau nu Rusia, ci și de relațiile tensionate pe care Bartolomeu I le are cu mai multe biserici, pentru că vrea să joace rol de prim solist în lumea ortodoxă.

Care e poziția BOR și cât depinde ea de problema Mitropoliei Basarabiei?

Patriarhul Daniel a fost ocupat cu inaugurarea catedralei, a avut alte priorități. BOR spune că e o problemă internă a Patriarhiei Moscovei și că nu se grăbește să-și prezinte poziția. Diplomația bisericească are ritmul ei, presupun că pe undeva, ascuns, se negociază. Dar nu cred că BOR are o marjă prea mare de manevră. Totuși, e greu să-mi imaginez că patriarhul Daniel nu recunoaște autocefalia bisericii din Ucraina, se asociază cu Rusia și Serbia.

Și ce primește în schimb? Împarte Ucraina cu patriarhul Kirill din punct de vedere canonic? O să-i dea Kirill Republica Moldova cadou?

Nu uitați că mitropolitul Epifanie a copilărit la Cernăuți, știe bine nordul Bucovinei, e tânăr, energic, are timp. Și are și susținerea Occidentului.

Chestiunea bisericească poate complica relația României cu Ucraina?

Diplomația românească suferă încă de sindromul rusesc, al celor care sunt convinși că Ucraina n-are nici un viitor, că e o chestiune de câteva luni ca să se prăbușească. Și să revină la pieptul generos al Rusiei. Nu e o problemă de comunități românești, ci e una metafizică. După decembrie ’89, România a pariat pe URSS, a semnat un tratat de prietenie în aprilie 1991 cu Gorbaciov, însă a avut ghinion. Uniunea Sovietică s-a prăbușit. Mai cu seamă din cauza Ucrainei, care la 1 decembrie ’91 a optat pentru independență. Elita de atunci – cu Iliescu, Roman, Năstase, Meleșcanu, cu serviciile și armata – nu poate accepta că a greșit, că a evaluat eronat situația. Cum realitatea refuză să intre în schemele lor mentale, ei se războiesc cu ea. Pentru acea parte a elitei care a pariat pe URSS la începutul tranziției și care controlează și azi în bună măsură România, măcar unele zone, precum politica externă și intelligence, independența Ucrainei este un fenomen temporar, iluzoriu și care trebuie combătut prin toate mijloacele. Doar dispariția Ucrainei sau reintrarea ei sub controlul Moscovei i-ar putea oferi reparația morală la care se simte îndreptățită, pentru mișcările derutante ale Kievului. (Lucian Popescu) Sursa: Contributors 

 

Citiți și:

Vlad Cubreacov, cele 127 de biserici românești din Ucraina să revină la BOR - Timpul.md 

Cine este Mitropolitul Epifanie de Kiev - Obiectiv de Suceava 

Cine șeful noii biserici ortodoxe din Ucraina? - G4Media 

Porosenko anunță crearea unei Biserici Ortodoxe Ucrainiene independente - România Liberă 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Bioethica militans (I): Începătorul vieţii - Sebastian Moldovan
 

Învăţătura despre obârşia dumnezeiască a sufletului nostru omenesc este unul dintre articolele de căpătâi ale dreptei credinţe şi oricine ar pune-o la îndoială s-ar afla pe sine în apostazie, în afara adevărului şi a Sfintei Biserici a lui Hristos. Vremurile pe care le trăim scot însă în evidenţă şi o altă învăţătură, nu mai puţin importantă, cea despre obârşia divină şi a trupului nostru. Tăgăduirea acesteia din urmă nu este o noutate, dar are astăzi o înfăţişare aparte. Dacă de mai bine de un secol evoluţionismul darwinist şi neodarwinist proclamă sus şi tare originea animalică a omului – teorie cu care ne-am obişnuit resemnaţi, căci îi lăsăm pe dascăli s-o predea şi pe copii s-o înveţe la şcoală, fără să mai protestam (ca să nu mai vorbim de naivele încercări ale unora de-a pune de acord Revelaţia cu evoluţionismul) – de câteva decenii asistăm la un uragan al unei apostazii practice, apostazia uciderii de prunci, pe care l-a dezlănţuit „începătorul minciunii”. Că astfel îşi împlineşte poftele „cel ce de la început a fost ucigaş de oameni” (Ioan 8, 44) nu e de mirare. Marea şi dureroasa mirare este aceea că la crimă reuşeşte să-şi facă părtaşi tocmai pe cei pe care Dumnezeu – „de la care îşi ia numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes. 3, 15) îi cheamă să fie împreună lucrători cu Sine la taina venirii în existenţă a celor ce încă nu sunt.

Poate nu puţini sunt aceia care, recunoscând gravitatea păcatului şi primejdia osândei, caută să-l evite, însa nu pe calea dobândirii virtuţilor, prin lucrarea poruncilor, a postului şi rugăciunii [1], ci pe cea a falsificării conştiinţei cu sofismele unor savanţi care ar demonstra, se pretinde, că viaţa omului ar începe nu cu zămislirea (fecundarea), ci cu aproape două săptămâni mai târziu (cu aşanumita nidaţie sau implantare). Până atunci, n-ar fi vorba decât de un „cocoloş de celule” fără suflet, ce poate fi îndepărtat după dorinţă. Înarmate cu această „nouă cucerire a ştiinţei”, o legiune de instituţii de stat sau civile, organizează în numele „dreptului la sănătate” o campanie mondială de „planificare familială”, al cărei instrument îl reprezintă mijloacele contraceptive. Cum acţionează acestea? Iată ce ne spune un pliant de popularizare realizat, printre alţii, de Ministerul Sănătăţii: „Mijloacele contraceptive nu urmăresc altceva decât să împiedice întâlnirea dintre spermatozoid şi ovul sau să determine modificări ale învelişului uterului pentru a nu fixa sarcina […] Metodele contraceptive împiedică apariţia sau dezvoltarea unei sarcini.” (subl. mea) Aşadar, se recunoaşte senin că metodele contraceptive sunt, în mare parte (şi anume toate tipurile de pilule, steriletul) şi contragestive [2]: împiedică implantarea embrionului uman în uter. Nu este o prevenire a sarcinii, ci o întrerupere a ei, adică un avort!

Teoria despre neînsufleţirea embrionului înainte de implantare care ar putea îndreptăţi în mintea unora folosirea contraceptivelor nu numai că nu are nici un temei ştiinţific, dar este în contradicţie flagrantă cu învăţătura Sfintei Biserici despre statutul fiinţei umane la începuturile sale [3]. Mai mult decât atât, indiferent de momentul în care Dumnezeu îi dăruieşte suflet, trupul embrionului este şi el opera singurului Creator al tuturor. Nimeni nu poate tăgădui – şi aici aportul ştiinţei moderne este semnificativ – că trupul fiecăruia dintre noi începe să existe odată cu fecundarea. Prin urmare, intervenţia distructivă a omului în procesul conceperii este un act îndreptat direct împotriva acţiunii creatoare a lui Dumnezeu! Modul cum recunoaşte şi afirmă Biserica, prin Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, această lucrare dumnezeiască de zămislire a unei noi fiinţe umane, sub aspectul ei trupesc, este ceea ce urmărim să înfăţişăm pe scurt în continuare.

În capitolul al treilea din Faptele Apostolilor ne sunt înfăţişaţi Sfinţii Petru şi Ioan care, urcând la Templu să se roage, întâlnesc un olog din pântecele maicii sale pe care îl vindecă în numele lui Iisus Hristos (3, 1-6). Desigur, o minune ca aceasta nu stă în puterea sau cucernicia omeneasca (3, 12), ci aparţine puterii Celui înviat, Cel pe Care, lepădat şi omorât de bărbaţii lui Israel, La înviat şi L-a slăvit ca Fiu al Sau „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri” (3, 13). Sfinţii Apostoli îl numesc în acest context pe Mântuitorul Hristos Începătorul vieţii (3, 15). Or, această viaţa al cărei Începător e Hristos nu e doar „viaţa de apoi”, ci viaţa în integralitatea ei, începând cu cea biologică. Numai Cel ce a zidit pe om îl poate rezidi; iar cine rezideşte nu poate fi decât Ziditorul. Este o evidenţă a credinţei întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu – „Şi a zis Domnul către Moise: Cine a dat gura omului? Sau cine a făcut rău la auz şi surd, văzător şi orb, au nu eu Dumnezeu?” (Ieşire 4, 11) – şi pe care întreg poporul lui Israel o recunoştea: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.” (Ioan 9, 32). Tocmai această evidenţă descoperită în minunea vindecării ologului din naştere o invocă Apostolii pentru a-L propovădui pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu înviat.

Faptul că rezidirea omului prin învierea Mântuitorului Hristos – „primul născut din morţi” (Col. 1, 18; Apoc. 1, 5) – şi zidirea lui prin actul procreaţiei stau împreună în iconomia mântuirii ni-l arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când tâlcuieşte versetul din Gen. 4, 25:

„De aceea şi mama, când a pus numele copilului, l-a pus cu mulţumire, că n-a atribuit pruncul născut nici firii, nici puterii de naştere, ci puterii lui Dumnezeu. Căci aceasta a deşteptat şi firea spre naştere. Şi zice: „I-a pus lui numele Seth, zicând: Mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Uită-te cât de precis este cuvântul. N-a spus: „Mi-a dat Dumnezeu”, ci „Mi-a ridicat”. Iată că aici, prin aceste cuvinte, ni se arată obscur semnele care prevestesc învierea. Cu alte cuvinte a grăit aşa: „În locul celui mort, mi l-a ridicat pe acesta. Chiar dacă Abel a căzut la pământ de mâna fratelui său şi a murit, însă puterea lui Dumnezeu mi l-a ridicat pe acestea în locul celui căzut.” Pentru că nu era încă timpul învierii, Dumnezeu n-a ridicat pe cel căzut, ci pe altul în locul aceluia. De aceea a şi spus: „Mi-a ridicat Dumnezeu alta sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Ai văzut înţelepciunea femeii? Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? [..] Pe aceasta s-o imităm toţi. Să atribuim totul harului de sus! Chiar dacă firea lucrează, însă nu prin puterea ei, ci ascultând de porunca Creatorului.” [4]

Aşadar venirea pe lume a omului nu stă într-o simplă putere de generare a firii, ci într-o intervenţie specifică a Celui ce a zidit-o şi care lucrează prin ea. Sfântul Ioan Gură de Aur revine cu insistenţă asupra acestui adevăr revelat. Mai întâi, referindu-se la cuvintele Evei, mama tuturor celor vii:

„Şi a zis: „Am dobândit om prin Dumnezeu”. Vezi că pedeapsa ce s-a dat a făcut-o mai înţeleaptă pe femeie? Căci atribuie pruncul născut nu firii, ci lui Dumnezeu, şi îşi arată recunoştinţa. Ai văzut cum i s-a făcut osânda temei de povăţuire? Căci zice, „am dobândit om prin Dumnezeu”. Nu firea, zice, mi-a dăruit pruncul, ci harul cel de sus.” [5]

Apoi, urmărind istoria dramatica a obârşiei poporului iudeu prin împlinirea făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui Avraam, marele ierarh foloseşte prilejul pentru a-i mustra pe soţii care îşi dispreţuiesc soţiile sterile:

„Unii ca aceştia judecă uşor şi fără socoteală, când atribuie femeilor lor naşterea sau nenaşterea de copii; nu-şi dau seama că totul se datorează Creatorului firii; că nici unirea dintre bărbat şi femeie, nici altceva n-ar putea face nimic pentru naşterea de copii, dacă n-ar fi ajutorul mâinii celei de sus, care deşteaptă firea spre naşterea de fii […] După cum noi, îi spune Sara lui Avraam, închidem şi deschidem casa, tot aşa face şi Stăpânul firii; cu porunca Lui închide şi iarăşi, când vrea, deschide şi porunceşte firii să îndeplinească lucrarea ei.” [6]

Două generaţii mai târziu, naşterea fiilor lui Israel apare în chip lămurit ca o lucrare a providenţei divine, ocazie pentru Sfântul Ioan Gura de Aur să o reafirme:

„Şi a deschis pântecele ei” (Gen. 29, 31) Din aceste cuvinte află, iubite, că Cel ce rânduieşte totul este Creatorul universului; El trezeşte firea spre naşterea de copii şi că fără ajutorul de sus nu-i de folos traiul împreună al bărbatului cu femeia. De aceea a spus Scriptura: „A deschis pântecele ei”, ca să cunoaştem că Însuşi Stăpânul a vrut ca Lia să aibă copii, pentru ca să-i mângâie tristeţea. Dumnezeu este Cel ce plăsmuieşte pruncii în pântece şi le dă viaţă, precum spune şi David: „Tu mai alcătuit din pântecele maicii mele” (Ps. 138, 12) Şi iată că Dumnezeiasca Scriptură ne arată că prin puterea Sa Creatorul firii a făcut şi una şi alta: a deschis pântecele Liei, iar pe al Rahilei l-a închis. Dumnezeu lucrează cu uşurinţă pe toate pentru că e Stăpânul firii.” [7]

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur nu este una arbitrară. El ne avertizează împotriva unor interpretări care, pentru a-şi dovedi propria înţelepciune, ignoră precizia cuvântului Scripturii:

„Noi, însă, vă rog, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupam urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, urmând spusele ei.” [8]

Care sunt spusele Sfintei Scripturi care ne pot lămuri în problematica noastră şi pe care avându-le în vedere Sfinţii Părinţi ne-au întărit învăţătura mântuitoare despre alcătuirea de către Dumnezeu a fiecăruia dintre noi? Dacă locurile scripturistice nu sunt prea multe, ele sunt cât se poate de limpezi şi adevărul lor delimitează graniţele Bisericii, asa cum rezultă din slujba Tainei Botezului, în care trupul celui ce urmează a se boteza este uns cu untdelemn sfinţit cu cuvintele Psalmului 118, 73: „Mâinile tale m-au făcut şi m-au zidit”. Iată pe cele mai semnificative dintre ele:

„Mâinile Tale m-au plămădit şi m-au făcut, după aceasta schimbându-mă m-ai doborât. Adu-Ţi aminte că din lut m-ai plămădit şi iarăşi în pământ mă vei întoarce. Au nu ca laptele m-ai muls şi nu m-ai închegat ca pe caş? Cu piele şi carne m-ai îmbrăcat, m-ai ţesut din oase şi din vine. Viaţa şi mila mi-ai dat, şi cercetarea Ta a păzit duhul meu.” (Iov 10, 8-12)„
„Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu înfricoşare Te-ai făcut minunat. Minunate sunt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu s-au ascuns de la Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, şi fiinţa mea întru cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate de mine le-au văzut ochii Tai şi în cartea Ta toţi se vor scrie.” (Psalmul 138, 13-16)
„Precum nici oasele în pântecele celei însărcinate, aşa nu vei cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, pe toate câte le va face .” (Eclesiastul 11, 5)
„Aşa zice Domnul Dumnezeu Cel ce te-a făcut pe tine şi te-a plămădit din pântece. Încă vei avea ajutor, nu te teme, sluga Mea Iacove şi iubite Israele, pe care l-am ales.” (Isaia 44, 2; cf. 44, 24)
„Şi eu sunt om muritor asemenea tuturor şi din neamul celui dintâi plăsmuit; şi în pântecele maicii s-a întocmit trup vreme de zece luni, întărit în sânge din sămânţă bărbătească şi în somn de dulceaţă împreunându-se.” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 1-2)
„Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu, nici nu v-am dat eu duh şi viaţa şi alcătuirea fiecăruia n-am meşteşugit-o eu. Ci Ziditorul lumii Cel ce a plămădit facerea omului [..], şi duhul şi viaţa vouă iarăşi cu mila vă va da, devreme ce acum vă treceţi cu vederea pentru legile Lui.” (2 Macabei 7, 22-23)

Două întrebări importante se pot ivi în mintea cititorului şi, nelămurite, pot deveni obiecţii faţă de cele de mai sus. Prima, este aceea dacă nu cumva numai primul om, Adam, este opera unei lucrări speciale a lui Dumnezeu, pe când urmaşii săi sunt doar rezultatul unei lucrări a firii, desigur în virtutea puterii date ei de Creator. În ce raport se află, aşadar, facerea primului om cu naşterea urmaşilor săi? La această întrebare avem la îndemână răspunsul Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei:

„Iar dacă ar fi să-i recunoaştem celui dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mâna lui Dumnezeu, acesta e unul numai de cinste, iar nu de fire. Căci s-a făcut din pământ ca şi toţi [ceilalţi], iar mâna care l-a plămădit cândva pe Adam aceeaşi [e cea care] şi acum şi întotdeauna plămădeşte şi îi constituie pe cei care vin după el. Şi Însuşi Dumnezeu îi zice aceasta lui Ieremia, precum am mai spus: „Înainte de-a te plămădi tu în pântece te ştiu” (Ier. 1, 5), şi despre toţi a grăit: „Toate acestea le-a făcut mâna Mea” (Isa. 66, 2); şi iarăşi prin Isaia zice: „Aşa grăieşte Domnul Cel ce te-a izbăvit şi te-a plăsmuit pe tine în pântece: Eu Domnul Cel ce săvârşeşte toate, întins-am cerul singur şi am întărit pământul” (Isa. 44, 24). Cunoscând aceasta şi David psalmodiază: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73), iar cel ce grăieşte în Isaia: „Astfel zice Domnul Cel ce M-a plămădit din pântece ca să-I slujesc” (Isa. 49, 5) aceleaşi înţelege. Deci, după fire nu se deosebeşte de noi cu nimic, deşi premerge în timp, devreme ce cu toţii am fost constituiţi şi am fost zidiţi de aceeaşi mână.” [9]

Se poate ridica acum o a doua întrebare. Care mai este atunci rostul şi rolul părinţilor? Nu numai ca învăţătura noastră de credinţă nu îi pune în umbră şi nu le micşorează aportul, ci dimpotrivă, doar ea îi arată pe părinţi în autentica lor demnitate, aceea de săvârşitori ai „tainei creaţiei omului”, taina pe care „omul civilizat” de astăzi n-o mai înţelege şi n-o mai recunoaşte, spre propria lui nenorocire. Referindu-se tocmai la acest temei al poruncii cinstirii părinţilor, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune:

„Aşadar, după ce am pus mai întâi ca o temelie necesară cunoştinţa dreaptă despre Dumnezeu şi le-a înrădăcinat ştiinţa despre Dătătorul Legii, coboară la cele omeneşti şi înfăţişează îndată ca vecin şi unit cu respectul faţă de Dumnezeu, pe cel faţă de tată şi de mamă, prin care am fost aduşi, la porunca lui Dumnezeu, la fiinţa şi existenţa, ţinând, aşa-zicând, al doilea loc după Creatorul. Căci firea modelează în sine pe cel ce se naşte prin porunca dumnezeiască, printr-o lucrare neînvăţată, imitând slava Creatorului. Şi precum Dumnezeu e începutul şi obârşia tuturor, ca Făcător şi Creator, aşa şi fiecare dintre cei ridicaţi la ştiinţa de născători este ca o rădăcină a naşterii copilului ca născut din sine şi ca un izvor al trecerii lui în existenţă. Aşadar, slujba tatălui şi a mamei spre aducerea la existenţă a tuturor celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.” [10]

În scrierile altui „dascăl al lumii şi ierarh”, Sfântul Vasile cel Mare, aflăm subliniate atât contribuţia lui Dumnezeu, cât şi cea a părinţilor, într-un mod la care se cuvine să luăm aminte. Pe de-o parte, Sfântul Vasile pune în evidenţă contribuţia divină:

„Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor şi potrivit. Acesta este plăsmuit în sânurile materne de către Prea Înţeleptul Meşter al tuturor. Acesta în vremea durerilor naşterii merge spre lumina din acele cămări de nuntă întunecoase.” [11] Desigur, „acesta” nu poate fi decât omul întreg, suflet (identificat aici cu intelectul) şi trup, unite într-o însoţire nupţială, şi nu doar sufletul sau doar trupul. În altă parte însă, pare a atribui lui Dumnezeu mai mult sufletul, iar părinţilor mai mult trupul, cum face când se adresează unui tată: „Căci socot că este drept să-i ceri ascultare în celelalte; căci, în privinţa trupului, ţi se supune atât prin legea firii, cât şi prin cea civilă după care vieţuim. Sufletul însă, provine dintr-o obârşie mai dumnezeiască şi se cade să fie îndatorat altei autorităţi.” [12] Trebuie să înţelegem aici că Dumnezeu şi omul nu stau pe acelaşi plan în sinergia procreaţiei. Sufletul vine doar de la Dumnezeu; dar în privinţa trupului, părinţii sunt înălţaţi la conlucrarea cu Creatorul, aşa cum îl face Sfântul Vasile pe Dreptul Iov să afirme: „El este Plămăditorul neamului meu, iar eu o unealtă!” [13]

Este o caracteristică a stilului Sfântului Vasile aceea de a înfăţişa când una, când cealaltă dintre cele două lucrări. De pildă, arătând începutul alcătuirii omului, spune:

„Natura face întâi inima; inima ia de la natura structura sa în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se ţese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor.” [14]

Însă, iarăşi, lucrarea naturii este opera proprie a lui Dumnezeu:

„Aşa de bine priveşte Dumnezeu pe fiecare, că priveşte inimile pe care Însuşi le-a plăsmuit fără vreun amestec de răutate. Că simplă a plăsmuit Dumnezeu, Creatorul oamenilor, inima lor, ca să păstreze în ea chipul lui Dumnezeu.” [15]

Considerarea inimii ca organ central al fiinţei umane nu este întâmplătoare. Desigur, din punct de vedere strict biologic, inima nu este singurul organ vital (de altfel, capul, rinichii şi chiar oasele ocupa un loc nu mai puţin important în „anatomia duhovniceasca” a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii). Altul e sensul acestui cardiocentrism. Inima reprezintă prin excelenţă unitatea trupească-sufetească a făpturii umane. Sufletul dat de Dumnezeu şi trupul plămădit prin lucrarea firii vin în existenta împreună şi rămân în veşnicie în providenţa divină şi în unitatea lor personală. Suntem persoane întrucât suntem în providenţa lui Dumnezeu cu trup şi suflet, de la începutul existentei noastre până în eonul nesfârşitei îndumnezeiri pentru care ne-a hărăzit Creatorul.

Dacă era cumva de înţeles absenţa din catehismele şi manualele noastre de dogmatică sau morală dinainte de 1989 a acestei învăţături de credinţă fundamentale, absenţa ei astăzi trădează o neglijenţă greu de scuzat. Ea lipseşte şi din catehezele sau predicile prin care ierarhii şi preoţii îşi exercită slujirea învăţătorească, iar urmările sunt, vai, pe cât de tragice, pe atât de uşor de constatat. Se poate pune întrebarea când şi de la cine ar trebui să înveţe credincioşii acest capitol al dreptei credinţe? Aşa cum am putut constata, el există în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi chiar în cântările sfintelor slujbe. Dar oare e suficient să contăm numai pe râvna lor autodidactică? Să rămână oare numai o „tema pentru acasă”? Realităţile înconjurătoare ne pretind, cred, altceva.

———————–
Note bibliografice

1. „Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân […] Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Aşa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă.” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a II-a despre post, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti 1986, p. 361).
2. Restul metodelor fie nu au eficienţa dorită, fie o au numai cu preţul mutilării firii.
3. Lămuririle necesare pot fi găsite în „Revista Teologica”, nr. 1/1998.
4. Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia, PSB 21, p. 248
5. Ibidem, p. 214
6. Omilii la Facere, în Scrieri. Partea a doua, PSB 22, p. 52
7. Ibidem, p. 225
8. Omilii la Facere. Partea întâia, p. 153-154
9. Despre Sinodul de la Niceea, Patrologia Greaca 25, col. 429-431
10. Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237
11. Despre a nu ne lipi de cele lumeşti, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, p. 577
12. Epistola 276, în Scrieri. Partea a treia, PSB 12, p. 562
13. Despre a nu ne lipi …, p. 526-527
14. Omilie la Psalmul I, în Scrieri. Partea întâia, p. 185
15. Omilie la Psalmul XXXII, ibidem, p. 257

 

 Sebastian Moldovan, articol publicat pe site-ul Cultura Vieții

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Despre divorţ şi recăsătorire. Când Biserica trebuie să refuze Cununia
 

Părinte, vă rog să ne explicaţi în ce condiţii Biserica acceptă divorţul şi recăsătorirea? Cum se dezleagă în acest caz prima căsătorie şi ce relaţie duhovnicească rămâne între soţi după divorţ sau după moarte?

Această întrebare este foarte serioasă şi delicată, iar interpretarea şi punerea în practică a principiilor biblice legate de căsătorie, trebuie să recunoaştem, deseori se face prin prisma patimilor omeneşti şi nu a voii dumnezeieşti. Timpul nu-mi permite să fac o analiză profundă a învăţăturii Bisericii cu referire la acest subiect, dar încerc să sistematizez următoarele idei:

1. Căsătoria este legătura sfântă dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de patimi/vicii).

2. Căsătoria este considerată un act unic şi irepetabil, care este rupt doar de moartea unuia dintre soţi (Romani 7:2-3). Atunci când Sfântul Pavel spune că o femeie „e mai bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7:9), el se referă la văduve şi la cele care nu au mai fost căsătorite (I Corinteni 7:8) sau care, fiind căsătorite şi-au lăsaţi bărbaţii adulteri, dar fără ca ele însele să fi săvârşit adulter, pentru că altfel ar contrazice un alt text biblic (Matei 5:32). Acelaşi principiu e valabil şi în cazul bărbaţilor, iar speculaţiile precum că bărbaţilor li s-ar îngăduit ceva mai mult decât femeilor este total greşit. Prin urmare, recăsătorirea este îngăduită de Biserică doar pentru persoanele văduve (de obicei, după un an de la moartea soţului/soţiei) şi pentru cei care au rămas singuri după ce soţul/soţia şi-a abandonat familia împreunându-se cu altcineva. Recăsătorirea (şi implicit a doua şi a treia Cununie) sunt privite de Biserică ca o excepţie ce se poate încuviinţa de maxim 2 ori (în plus faţă de prima căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoţită de oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine de la 2 la 5 ani. Mai mult decât atât, a treia căsătorie este admisă numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de ani şi nu are copii. În Biserica Rusă şi parţial cea Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua şi a treia căsătorie se dă de ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic. Din păcate însă, în puţine cazuri solicitările de divorţ şi recăsătorire sunt examinate serios şi în conformitate cu învăţătura Bisericii (fundamentată obligatoriu pe Scriptură).

3. După părerea mea, binecuvântarea căsătoriilor nelegitime nu înseamnă nici pe departe „o venire în întâmpinare” şi un imbold la pocăinţă, ci doar o încurajare a păcatului şi a divorţurilor. Biserica nu poate şi nu are dreptul să binecuvânteze o căsătorie întemeiată pe adulter (iniţial amant/ă, apoi soţ/ie). Deci dacă un bărbat şi o femeie mai întâi au divorţat (din anumite motive, dar altele decât săvârşirea de către ei a adulterului) şi abia după o anumită perioadă s-au cunoscut şi doresc să se căsătorească, Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar chiar şi aşa – ca excepţie, nu ca regulă. Dar dacă cineva fiind căsătorit şi-a găsit un amant / o amantă, şi abia apoi divorţează şi solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie refuzată. Preotul trebuie să cerceteze bine situaţia pentru a nu batjocori Tainele Bisericii, iar dacă din neglijenţă sau dorinţa de câştig încuviinţează o astfel de căsătorie, trebuie să spunem clar că o astfel Cununie nu este valabilă (indiferent de fastul cu care a fost săvârşită şi banii care au fost plătiţi). Anume aici se încalcă foarte mult, iar cei care divorţează şi încearcă să legalizeze juridic un adulter, trebuie să înţeleagă că bisericeşte acesta nu poate fi legalizat în nici un fel. Nu trebuie să existe excepţii nici pentru politicieni şi nici pentru „ctitori”, pentru că poruncile dumnezeieşti au aceiaşi putere asupra tuturor şi nu înseamnă că în urma unei astfel de Cununii (formale) relaţia celor care trăiesc în adulter nu va mai fi păcat, ci o binecuvântare. Nicidecum! O astfel de Cununie nu devine valabilă nici dacă ar fi săvârşită sau încuviinţată de patriarh. Şi atunci când cineva solicită binecuvântarea unei relaţii păcătoase (pornite din adulter), noi nu trebuie  să le dăm impresii şi iluzii false, ci să-i chemăm la pocăinţă şi înfrânare. Să nu uităm nici de faptul că cei care au comis astfel de nelegiuiri, cer Cununia doar pentru a-şi adormi conştiinţa, şi nu pentru că ar simţi nevoia binecuvântării lui Dumnezeu, ştiind prea bine că Dumnezeu i-a binecuvântat în prima căsătorie şi nu-şi schimbă fără temei voinţa şi binecuvântarea după apucăturile lumeşti ale desfrânaţilor. Da, cei care trăiesc astfel nu trebuie nici cununaţi, nici împărtăşiţi, nici înmormântaţi până nu se lasă de păcat, indiferent dacă mai pot sau nu să refacă prima căsnicie. Ajungem şi la concluzia că acceptarea unui divorţ de către Biserică nu înseamnă (sau nu ar trebui să însemne) şi aprobarea automată a unei noi căsătorii.

4. La întrebarea legată de relaţia dintre soţi după moarte sau în lumea cealaltă ne răspunde Însuşi Hristos care precizează că dincolo nu mai există soţi şi soţii, ci toţi sunt ca îngerii din cer (Matei 22:30). Altfel spus, acolo nu este diferenţiere pe sexe, după cum nu este nici la îngeri, ci toţi sunt la fel. Pe de altă parte, din textele biblice şi patristice înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu toţi vor fi într-o comuniune deplină, indiferent că au fost sau nu rude de sânge, iar în iad toţi vor fi într-o înstrăinare deplină, chiar dacă pe pământ au fost foarte apropiaţi. Nu este exclus şi ca unul din soţi să meargă în rai, iar altul în iad, de aceea, despre o continuitate a relaţiilor de familie în lumea cealaltă nu putem vorbi sau, cel puţin, nu avem temei biblic sau patristic pentru a o face.

Îmi cer scuze pentru răspunsul sumar, dar sper că el va contribui, măcar în mică măsură, la îndreptarea situaţiei, căci uşurinţa cu care Biserica aprobă recăsătoririle, este dea dreptul alarmantă şi periculoasă. Nu mă tem să spun că multe din astfel de Cununii nu sunt valabile. Ba putem spune că şi atunci când un cuplu se cunună prima dată, dar fără credinţă şi conştiinţă trează, ci în virtutea unui obicei lumesc sau de dragul unei sesiuni foto pe fundalul bisericii, Cununia ar putea de asemenea să nu fie valabilă. Iar aceasta nu în sensul că ea ar trebui repetată (eventual de un preot „mai vajnic”), ci în sensul că ea nu are nici un efect atâta timp cât nu este conştientizată şi susţinută de un mod de viaţă corespunzător. Efecte magice şi mecanice în Biserică nu există şi, slavă Domnului, nici nu pot exista! - Ierom. Petru Pruteanu, sursa teologie.net

Sfaturi practice în Biserică: Când este posibilă recăsătoria?

Luând în considerare faptul că problema recăsătoriei există şi în Biserica Ortodoxă, vom analiza mai departe unul dintre aceste aspecte, şi anume, acela al "Nunţilor a doua şi a treia".

Să începem prin a spune că aceste slujbe ale Bisericii nu sunt numite "Taine", în sensul în care este văzută prima nuntă, deşi adesea au acelaşi scop, ci ele sunt pe de o parte ierurgii, altfel spus, slujbe speciale ale Bisericii, iar pe de altă parte sunt privite ca pogorăminte asupra neputinţei oamenilor şi pentru ferirea de păcatul desfrânării. În plus, cu toate că statul nu limitează numărul căsătoriilor, la acest capitol Biserica este destul de fermă. Prin urmare, odată cu Sinodul din Constantinopol din anul 912, unde împăratului Leon al IV-lea i s-a interzis căsătoria a patra, Biserica nu admite decât maximum trei căsătorii.

Mai departe, motivele pentru care Biserica acceptă recăsătoria sunt şi ele destul de clare. În primul rând, văduvia, de care aminteşte chiar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni (7, 39). În acest caz, recăsătoria se face de obicei la cel puţin un an după moartea soţului sau soţiei. În al doilea rând, se acceptă recăsătoria în cazul pronunţării divorţului. Cu toate acestea însă, divorţul are două aspecte. Primul dintre ele este procedura civilă, care trebuie să fie definitivă. Al doilea aspect este divorţul religios, pe care trebuie să îl dea episcopul locului, în urma cercetării personale a cazului respectiv. Prin urmare, fără aceste două acte, preotul nu are dreptul să săvârşească slujba celei de-a doua căsătorii.

Mai mult, pentru săvârşirea acestor ierurgii, atât preotul, cât şi cei care doresc să o primească trebuie să ţină seama şi de alte canoane stabilite la sinodul amintit. Astfel, căsătoria a doua este permisă doar în cazul morţii sau dispariţiei fără de veste a unuia dintre soţi, dar nu poate fi echivalată cu prima căsătorie. În plus, căsătoria a treia este acceptată cu următoarele condiţii: dacă cel care vrea să se recăsătorească a treia oară are 30 de ani şi nu are copii, în acest caz fiind oprit a se împărtăşi trei ani, iar în cazul în care are copii fiind oprit patru ani. Mai apoi are dreptul de a se împărtăşi de trei ori pe an. Însă, dacă cel care vrea să se recăsătorească a treia oară are peste 40 de ani şi nu are copii este oprit de la Sfânta Cuminecătură patru ani, iar după aceea se poate împărtăşi doar de Paşte. Un aspect foarte important este însă faptul că, dacă cel care solicită a treia căsătorie are peste 40 de ani şi are copii, el nu se poate recăsători. Din păcate, astăzi, aceste reguli nici măcar nu sunt cunoscute, cât despre aplicarea lor corectă nici nu se pune problema.

În consecinţă, deşi recăsătoria este acceptată de către Biserica Ortodoxă, ea nu se poate săvârşi în toate cazurile şi în toate situaţiile. Aşa cum am amintit, preotul are datoria de a cerceta foarte bine cazurile în care cineva solicită a doua şi a treia nuntă, iar acest angajament pe care şi-l iau cele două persoane trebuie făcut cu multă responsabilitate. Sursa: Ziarul Lumina

Poziţia Canonică a Bisericii ortodoxe în ceea ce priveşte nunta, divorţul şi recăsătoria

În societatea contemporană în care familia este pusă la grea încercare, întrebări complexe se nasc în inimile multora. Este familia o realitate binecuvântată de Dumnezeu şi o chemare a omului? Nu cumva căsătoria este o povară în plus într-o lume care deja pune atâtea griji pe capul bietului om? Divorţul şi recăsătorirea, din ce în ce mai frecvente, nu sunt oare un dat social inevitabil, ba chiar o etapă greu de evitat în parcursul omului modern?

În faţa acestor întrebări şi a altora de acest gen, care este poziţia Bisericii? Mai are Biserica un răspuns hrănitor într-un adevăr ce vine de Sus şi astfel îmbucurător şi convingător pentru cei ce au bunăcredinţă şi dispoziţia pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să îi convingă?

În rândurile care urmează doresc doar să punctez câteva aspecte privind tradiţia canonică a Bisericii în ceea ce priveşte Nunta, divorţul şi recăsătoriea şi astfel să deschidem drumul pentru abordări punctuale mai aprofundate.

Sfânta Scriptură vorbeşte despre unirea dintre bărbat şi femeie ca fiind o mare Taină ce primeşte răspuns în înţelegerea unirii dintre Hristos şi Biserică. Unirea dintre bărbat şi femeie în Taina Nunţii este o încununare a fiinţei umane, bărbat şi femeie, o naştere din nou întru comuniune. Părintele Stăniloae insistă asupra faptului că nunta „ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă »(1). Alţi teologi ortodocşi susţin cu argumente din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu experienţa Bisericii păstrată în Sfintele Canoane, unicitatea căsătoriei şi vocaţia veşnică a legăturii familiale.

Soţul şi soţia se nasc din nou prin Nuntă ca o familie, şi ca orice naştere din nou în Hristos, familia are în ea sămânţa veşniciei. Faptul că această sămânţă cade în pământ nepregătit, pietros sau steril, nu arată nedesăvârşirea seminţei ci slăbiciunea celor în care aceasta se sădeşte.
Dumnezeu nu anulează libertatea omului prin Sfintele Taine, omul poate să aleagă să se poarte responsabil sau iresponsabil înainte, în timpul şi după primirea unei Taine. Lucrarea Harului respectă libertatea omului şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi atunci când se căieşte şi doreşte să se apropie din nou de Părintele ce aşteaptă în prag fiul risipitor.

Părintele J. Meyendorff subliniază faptul că deşi Biserica are o concepţie statornică în ceea ce priveşte unicitatea căsătoriei şi a indisolubilităţii ei (2), pocăinţa sinceră permite un nou început. Acesta este fundamentul teologic al îngăduinţei celei de a doua nunţi (3), care este marcată de un ritual preponderent penitenţial. Părintele Job Getcha, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris insistă asupra faptului că „nicăieri în tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe nu poate fi identificată noţiunea de divorţ. Canoanele nu fac altceva decât să abordeze problema celei de a doua şi a treia nunţi, care apare atunci când din cauza slăbiciunii omului prima nuntă este zădărnicită şi se aspiră la o a nouă nuntă”. (4) Canoanele sunt foarte stricte în ceea ce priveştere nesocotirea Tainei Nunţii (5), dar Biserica nu poate să nu constate în unele cazuri încetarea vieţii familiale. Din acest motiv nu poate exista în Biserica ortodoxă un divorţ bisericesc, ci doar o constatare a unui fapt evident pecetluit de societatea civilă prin divorţ. Biserica ia act de eşecul unei familii şi în cazul în care există o conştientizare a neputinţelor anterioare şi o determinare pentru o schimbare a vieţii, prin episcop poate acorda dezlegare în urma divorţului şi binecuvântare pentru a doua nuntă. Această dezlegare în urma divorţului este o primire a pocăinţei şi a dorinţei de reintegrare în Biserică. În niciun caz ea nu poate fi considerată un „divorţ bisericesc”. Biserica nu desface legătura ci constată eşecul dând o nouă şansă, prin iconomie (6).

În cazul unor persoane divorţate, nu se săvârşeşte în mod automat cea de-a doua nuntă, este necesară dezlegarea în urma divorţului şi binecuvântarea episcopului, care este garantul unei corecte distincţii între excepţie şi regulă. Biserica a mers până acolo încât s-a arătat îngăduitoare chiar şi cu cei ce au divorţat a doua oară, dacă după o perioadă de pocăinţă, persoana în cauză dovedeşte determinare în a reveni la viaţa în Hristos. A doua şi a treia nuntă sunt îngăduite tot prin iconomie şi văduvilor dar şi în cazul văduviei pote fi acceptată cel mult a treia nuntă. Canonul 87 Trulan sintetizează poziţia Sfântului Vasile cel Mare în legătură cu procedura canonică de acordare a binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă dar nu există nici o urmă a vreunei proceduri de divorţ bisericesc.

Episcopul poate refuza acordarea binecuvântării pentru a doua sau a treia nuntă atunci când constată o lipsă de conştientizare a gravităţii divorţului şi o superficialitate în ceea ce priveşte angajamentul în viaţa familială. Acest refuz nu este o pedeapsă ci o exercitare a responsabilităţii episcopului faţă de modul în care lucrarea lui Dumnezeu este primită şi cinstită în viaţa omului.

Atunci când doar un mire se află la a doua nuntă, s-a încetăţenit, tot prin iconomie, să se săvârşească slujba primei nunţi, pentru a nu umbri nunta cu un ritual penitenţial destinat ambilor miri, atâta vreme cât unul dintre ei este la prima căsătorie. Atunci când unul dintre miri este la a doua nuntă, iar celălalt este divorţat dar fără să fi primit Taina Nunţii, în principiu se săvârşeşte slujba celei de a doua nunţi şi doar episcopul, în situaţii excepţionale poate acorda dispensă.

În cazul în care soţii divorţaţi civil doresc să se împace, nu se repetă Taina Nunţii, ci prin spovedanie şi eventual împărtăşanie, tot cu binecuvântarea episcopului, cei doi sunt reintegraţi de Biserică în viaţa familială pe care au abandonat-o pentru o vreme. Canonul 102 Cartagina vorbeşte despre reconcilierea soţilor despărţiţi, fără a impune alt ritual sacramental decât reintegrarea în Trupul tainic al lui Hristos, la vremea cuvenită, prin împărtăşanie. - Pr. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu

Note

1. Vezi Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică, vol 3, p.121
2. „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” Mt 19,16
3. Vezi J. Meyendorff, Initiation à la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 264
4. Vezi Job Getcha, „L’Idéal du mariage unique exclut-il la possibilité d’un remariage ? La position de l’Eglise orthodoxe face au divorce”, in Revue d’éthique et de théologie morale, « Le Supplément » n° 228, Editura Cerf , Paris, iunie 2004, p. 278
5. Canonul 48 apostolic pedepseşte cu excomunicarea pe cel ce îşi lasă soţia sau se căsătoreşte cu o femeie divorţată.
6. In acest caz iconomia este lucrarea Bisericii pentru a sprijini în cel mai potrivit mod posibil efortul de îndreptare şi reintegrare în viaţa creştină, derogând de la regulă prin dispensă episcoplă. Dispensa episcopală este actul canonic administrativ prin care episcopul derogă de la aplicarea normei canonice. - 
Sursa: Apostolia 

 

Citiți și: Concubinajul este o improvizație atrage atenția Părintele Teofil Părăian 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Taina iubirii pentru tinerii de azi - Teodora – Angelica Dunca
 

Iubirea... iubirea este smerită și sfântă și nu se naște din păcat, este o taină ce nu are nici început, nici sfârșit. Și azi vedem cum, creștinii sau în general, tinerii, nu mai înțeleg această taină a iubirii, deoarece au ajuns „iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 4).

„Au părăsit dragostea cea dintâi” (Apocalipsa 2, 4), încât nimic nu mai este firesc; nici măcar viețile de familie nu mai sunt ca odinioară, părinții își părăsesc copii, copii se îndepărtează de părinți, relația dintre soți este întreținută nu de iubirea lor în Hristos, ci aparent este un schimb material, lipsit de valori morale; încercăm să ne încălzim inima apropiindu-ne de lucruri deja reci.

Nu vreau să critic, ci vreau să trag un semnal de alarmă, care sper să fie auzit și că măcar unii dintre noi vom încerca să ne apropiem cât mai mult de normalitatea vieții, așa cum a rânduit-o Dumnezeu.

Căci Dumnezeu nu a interzis nimic; după cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul „nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecului; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt decât reaua întrebuințare, care vine din negrija minții de-a cultiva cele firești” (Filocalia 2, p. 77).

Dar nu, tinerii nu mai văd nunta ca o taină a iubirii, ca o „taină mare în Hristos și în Biserică”, care are ca scop desăvârșirea personală a soților și procreația, ci pentru ei căsătoria a devenit un mijloc lesnicios de a dobândi plăceri și o asigurare împotriva neputințelor de la bătrânețe.

Un mare părinte ne spunea că tinerii căsătoriți Îl privesc pe Hristos când se privesc unul pe altul. Așadar cum se poate ca o astfel de taină să se împlinească, dacă nu în Hristos și-n Biserică? Cum poate ca unirea acestor tineri să se desăvârșească, dacă ei nu vor căuta mai întâi această desăvârșire în Biserică, în Hristos? Că după cum, oarecând, Eva a fost făcută din coasta lui Adam, și Biserica s-a întemeiat tot din coasta lui Hristos, așa și tinerii căsătoriți, trebuie să-și întemeieze dragostea lor într-o continuă jertfă a unuia pentru celălalt. Și cum vor putea aceștia să se jerfească dacă nu vor căuta să se facă mai întâi bineplăcuți lui Dumnezeu.

Ce poate însufleți mai mult iubirea unor tineri decât iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă asupra lor ca apa asupra roatei morii, animând astfel viețile lor? Ar putea ei să fie vii fără de Dumnezeu? Ar putea să se iubească dincolo de moarte dacă în viața lor nu e Însuși Dumnezeu, dacă viața lor moare? Nu! Și cum ar putea astfel, dacă Dumnezeu unește fără să despartă sensul vieții lor?

Tinerii în timpul cununiei se întâlnesc cu Dumnezeu care este iubire, ca acasă cu ei să ducă un simbol, și dacă doriți putem spune un simbol al Lui. Acesta fiind inelul, deoarce prin inel se înțelege o continuitate fără de început și fără de sfârșit, așa precum numai Dumnezeu este. Așa să fie și iubirea dintre ei, o iubire fără de început și fără de sfârșit, o iubire în care își are sălaș și Dumnezeu.

Și cum să-și facă sălaș Însuși Dumnezeu în iubirea lor sau iubirea lor să sălășluiască în Dumnezeu, când aceasta e plină de egoism, nimeni nu mai caută schimbarea de EU. Mai e cineva care să spună: „Nu eu, ci TU ești viața mea!”? Nu! Și când spun „nu”, o spun cu toată convingerea! Mă uit în jur, recunosc, se vede pe fețele tinerilor o sclipire a iubirii, dar acea sclipire nu este a jertfei pentru celălalt care dă naștere în inimile lor luminii lui Hristos. Acea lumină, lumina lui Hristos, ar trebui să se vadă pe chipurile noastre când spunem cuiva că-l iubim.

Această schimbare de ”eu” este chiar păstrarea integrală a identității, fiecare trăiește prin celălalt, viața amândurora realizează un „sine unit”, și când spun „sine unit”, vreau să înțelegem că mă refer la ceva mai mult decât noțiunea de „noi”.

Sfântul Grigore de Nyssa ne vorbește despre „intensitatea agapică” prin cuvintele: „A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura niciodată de dorirea Lui”. Oare pot tinerii să se iubească astfel încât „erosul uman purificat în focul intimității divine să se transforme în iubire absolută”?[1] Nu zic că n-ar putea aceasta, ci numai că ei nu mai tânjesc după Hristos, nu mai doresc desăvârșirea. Nunta constituie pentru cei doi o „naștere” tainică în Trupul unic al Bisericii și începutul „eternei călătorii” a lor către Împărăția veșnică. Dacă nunta ne duce la o astfel de înălțime, de ce să nu o sfințim? De ce se mai caută plăcere, de ce lumea nu mai are timp să petreacă cu Dumnezeu, și toți vor doar să bifeze o prezență în Biserică, la cununie, și la toate aceste etape ale vieții? S-au lăsat corupți de lucrurile mârșave care i-au fost oferite de viața de desfrâu.

Cum ne vom povățui pruncii sau pe cei mai tineri ca noi, dacă noi înșine suntem mișei? De unde se vor deprinde ei cu adevăratele moravuri?

În 9 decembrie prăznuim Zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și totodată și pe proorocița Ana, mama proorocului Samuel. Iată două exemple de mame, care nu numai că au dus o viață în post, milostenie și rugăciune, dar pruncul lor s-a născut din rugăciune ca să trăiască în rugăciune.

Câte soții își mai pleacă genunchiul la rugăciune, câte mai duc o viață în curăție, milostenie și post? Dar să nu priviți aceasta ca și cum ele ar trebui să-și asume toată vina pentru fuga noastră de biserică, de traiul în Dumnezeu! Și cum ar putea!? Vina pe de-o parte e a lor, dar pe de cealaltă parte e și a soților lor. Amândoi trebuie să fie exemplu în viețile pruncilor, amândoi trebuie să caute un echilibru în educarea lor.

Și nici nu e imposibil ca o femeie să nu se ”strice”, dacă din partea soțului sau a tatălui nu mai primește acea siguranță, că în orice mediu s-ar afla ea poate să se comporte pe deplin ca femeie, că vulnerabilitatea ei nu va încerca să fie pătrunsă de ochii cei răutăcioși care o vor anula ca femeie, ca persoană.

Ne întrebăm de ce femeile au renunțat la feminitatea lor!? Dar de ce nu ne întrebăm, de ce bărbații nu mai pun feminitatea femeilor în valoare? De ce le tratează ca pe niște slugi, un material prosper pentru menținerea neamului? Uitând că prosperitatea stă tocmai în faptul că ele se nasc spre a crește, spre a da naștere, nu spre a se pierde în neantul bărbatului lor!

Uităm că un gest mărunt poate mișca o inimă din temelii. Uităm că nici un om nu e rău, fie bărbat sau femeie, ci rău este tocmai faptul că aceștia preferă să trăiască fără de marea iubire a lui Dumnezeu. Cu toții ne credem îndreptățiți să etichetăm și să catalogăm pe cei care sunt diferiți de noi sau că să trăiesc în lipsa bunelor moravuri. Dar nu e așa, suntem întreptățiți să criticăm păcatul, dar omul ba.

Aș vrea să va dau și-un alt exemplu, nu de alta, dar să nu vă las impresia că încerc să scuz femeia de lipsa feminității ei. La urma urmei și un bărbat care își uită verticalitatea ar trebui criticat, să-i punem etichete, nu? Dar cine suntem noi, suntem noi de la Protecția Cosumatorilor, să spunem: Da, aceste persoane sunt ” comestibile” comuniunii cu ele! Cine a spus că un consumator sau o beată consumatoare nu sunt oameni? Chiar credeți că ei beau, fură sau fac altele doar pentru ca să ne irite pe noi, doar pentru că ignoră mesajul nostru de convulsie expus la fiecare relaționare cu aceștia? Nu! Și vă spun: nu sunt așa credincioșii! În schimbul etichetarii, repulsiei aș dori cu toții să încercăm să găsim sursa durerii lor, iar dacă nu, măcar acel lucru mărunt care a mai rămas în ei, acel lucru care ne poate ajuta să-i percepem ca oameni.

Dumneavoastră ați acuza un bărbat, mai exact un tată care și-a petrecut majoritatea timpului în fața paharului sau departe de sensul familiei? Care a uitat că trebuie să facă parte și din copilăria pruncilor săi? Eu, nu! Nu l-aș acuza, nu i-aș reproșa nimic și nici nu l-aș judeca, pentru că am cunoscut un astfel de om, și pot spune că nu a uitat să fie tată. Un singur gest al său diferit de comportamentul său zilnic, te poate mișca pentru totdeauna. Momentul în care tatăl meu a renunțat la un deț, doar pentru a-mi cumpăra o înghețata, m-a învățat de mic copil că gesturile mărunte definesc omul. Nu a fost un lucru mare, dar acea înghețată a rămas o amintire vie! Din astfel de gesturi am învățat iubirea!

Să fie oare gingășia unei femei surâsul lui Dumnezeu din viața bărbatului, iar tăria unui bărbat mângâierea lui Dumnezeu, pe care o femeie o primește la fiecare pas? Vă las să vă gândiți și apoi să vă răspundeți. Eu știu răspunsul, sper să-l trăim cu toții!

Bărbatul găsește în femeie unitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el; prin femeie, Dumnezeu vorbește bărbatului într-un mod deosebit și mai intim, însăși crearea femeii constituind o revelație a lumii divine.

În cele din urmă nu pot să nu vă las acest gând: să iubim în sensul sfințeniei divine ca viața noastră să fie o liturghie perpetuă. Cu alte cuvinte, sfințenia în viața de familie este esența căsătoriei însăși, ridicată în creștinism la demnitatea de taină. Prin natura ei intimă Nunta este sfântă.

Caracteristica iubirii conjugale trebuie să fie setea, dar nu o sete numai după unitatea de gânduri, de sentimente sau atitudini, ci după o unitate mai adâncă: unitatea ființială, care este, la rândul ei, unitatea dintre har și natură.

Și nu în ultimul rând aș vrea să nu uităm cu toții că nașterea de prunci nu înseamnă altceva decât că aceștia sunt o invazie îngerească, a-i aduce în lume înseamnă a coborî cerul pe pământ, chiar în condițiile căderii în care ne aflăm.

Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată.” (Psalmul 138, 14)

Amin.

 


[1] Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică…, vol. 1: Iubirea – taina căsătoriei, vol. 2: Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1996;



Pastorala de Crăciun 2018: Îngerii și păstorii vestesc bucuria Nașterii Domnului - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Pastorala de Crăciun 2018 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este intitulată „Îngerii și păstorii vestesc bucuria Nașterii Domnului”.

În mesajul pastoral, Patriarhul României atrage atenția că „în societatea contemporană, marcată de secularizare sau indiferență duhovnicească, este tot mai necesară o reînnoire a chemării fiecărui creștin, cleric sau mirean, de a fi, asemenea îngerilor și păstorilor de la Betleem, vestitori sau apostoli ai iubirii milostive a lui Hristos în lume”.

„Biserica ne îndeamnă pe toți să devenim colindători, martori și vestitori ai venirii lui Hristos-Mesia în lume, pentru a dărui lumii pace și bucurie, mântuire și viață eternă”, transmite Preafericirea Sa.

Tot în cuvântul pastoral, Părintele Patriarh anunță tematica anului 2019 care va fi proclamat drept Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și dreptmăritorilor creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor

Har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși și credincioase,

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică. Pe cât a coborât El la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălțăm spre El.

Sfinții Evangheliști Matei (1, 18‑24) și Luca (2, 1‑20) arată cum S‑a născut Mântuitorul Iisus Hristos în Betleemul Iudeii, împlinindu‑se astfel ceea ce prorocii au prezis cu sute de ani mai înainte.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „Acestea toate s‑au făcut ca să se împlineascăceea ce s‑a zis prin prorocul, care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (Matei 1, 23; cf. Isaia 7, 14).

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că după nașterea Pruncului Iisus, un înger le descoperă păstorilor de lângă Betleem adevărata identitate a Copilului: „Și iată, îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s‑au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le‑a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, văbinevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S‑a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 9‑11).

Sfântul Evanghelist Luca, singurul care vorbește despre prezența păstorilor la Nașterea lui Hristos, ne spune că păstorii de lângă Betleem, „stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), au văzut slava lui Dumnezeu strălucind în jurul lor, iar mulțimea de oaste cerească a îngerilor lăuda pe Dumnezeu zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 9‑14).

Îngerii preamăreau, de fapt, iubirea lui Dumnezeu, pacea pe care o aduce iubirea Lui în lume și bunăvoirea între oameni, când în inimile lor se sălășluiește iubirea lui Dumnezeu.

Pruncul Iisus Se naște într‑o peșteră și este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului.

La marginea orașului se aflau în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli și veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină și cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă lucrurile smerite în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie.

Păstorii din Betleem au fost primii martori ai Nașterii Pruncului Iisus, au fost primii oameni care „au slăvit și lăudat pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră”, vestind apoi și locuitorilor din cetatea lui David vestea cea bună, „că S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul” (cf. Luca 2, 8-20).

Este semnificativ faptul că în Vechiul Testament unii drepți care au preînchipuit pe Hristos-Domnul au fost păstori de turme: Abel (Facere 4, 2), Iosif (Facere 37, 2), David (1 Regi, 16, 11).

În Noul Testament, Hristos-Domnul Se numește pe Sine Însuși Păstorul cel bun(cf. Ioan 10, 11), conferind acestei profesii conotații sfinte și mântuitoare în plan duhovnicesc.

Sfântul Evanghelist Ioan ne învață că Hristos-Domnul este Păstorul cel bun, deoarece El Se dăruiește pe Sine, pentru ca oile Sale „viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10), adică viață veșnică și fericire veșnică, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți ai Bisericii[1].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea oamenilor, Se numește pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se numește pe Sine ușă: „Eu sunt ușa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9).

Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt ușa“, marele teolog român Dumitru Stăniloae spune: Hristos este „ușa prin care intră și ies oile înseși. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o pășune spirituală. E ușor și folositor a intra prin Hristos la Tatăl, dar și a ieși cineva din sine spre semeni. Hristos este singura ușă prin care omul iese din închisoarea egoismului și omenescului închis în lume[2].

Sfinții Părinți ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinții Ioan Gură de Aur (†407) și Chiril al Alexandriei (†444), au remarcat că Păstorul cel bun se deosebește atât de furii sau hoții care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât și de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim și ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioșilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credință și sfâșie unitatea Bisericii, precum și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii, adică a unirii lor cu Hristos, prin Sfintele Taine, prin rugăciune și fapte bune[3].

Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înțelepciune și de un curaj ca cel despre care vorbește Iisus Hristos, acela ca să-și dea viața pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în fața lupului. În aceasta se deosebește păstorul de mercenar. Acesta se îngrijește puțin de oile sale, și nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuși și veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale[4].

În lumina celor arătate mai sus, înțelegem că slujirea de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru mântuirea credincioșilor, încredințați lui spre păstorire și iubire jertfelnică pentru ei.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, spațiul și timpul, alege locul și vremeanașterii Fiului Său în lume ca Om: în Betleemul din vremea împăratului Cezar August și a regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii umane: „stăpâniți pământul”, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă și neajutorată, Iosif și Maria din Nazaret, aflată în călătorie la Betleem, o familie fără bogății și fără renume, care nu poate conta pe nimeni și pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu.

Copilul Care înainte de a Se naște nu găsește nici măcar un colțișor în casa de oaspeți, la puțin timp după naștere nu mai are loc nici în pământul neamului Său, ci trebuie să ia calea refugiului în Egipt. Vedem cum, de la început, viața Pruncului Iisus se întâlnește cu refuzul și apoi cu refugiul (exilul), pentru ca mai târziu să sfârșească cu răstignirea, tocmai pentru că El a venit să aducă iubire și viață, în lumea în care păcatul aduce ură și moarte.

Ca păstor, vindecător și mântuitor de suflete, odată cu începerea misiunii Sale, Hristos-Domnul mergea din cetate în cetate ca să adune „oile cele risipite”, să le dea hrană duhovnicească și să le vindece de orice boală și neputință.

Hristos, Călătorul și Pelerinul, Care colindă pretutindeni pentru a aduna și a mântui pe oameni, spune: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să–Și plece capul” (Matei 8, 20). Dar cuvintele Sale nu se referă la neputința de a găsi o casă, ci la lucrarea Sa sfântă și misionară permanentă. El colindă lumea, caută pe cei care trăiesc vremelnic, pentru a le dărui viața veșnică în Împărăția Preasfintei Treimi.

Călător sau colindător în lume, în timpul vieții Sale pe pământ, Hristos-Domnul ni Se arată uneori ca un călător tainic chiar și după moartea și învierea Sa, când călătorește spre Emaus ca un pelerin necunoscut, cu Luca și Cleopa, cărora Se face cunoscut numai după ce L-au invitat să intre în casa lor (cf. Luca 24, 29-31), arătând astfel că Dumnezeu colindă lumea, în mod tainic, vine la noi sub chipul oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Hristos ia față de om, ca noi să ne întoarcem permanent fața spre El.

Întrucât taina Nașterii Domnului Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind în același timp călător și binevestitor în lume, creștinii ortodocși români au văzut în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Colindătorii închipuie tainic pe îngerii care binevestesc păstorilor de la Betleem bucuria Nașterii lui Hristos, dar și pe Însuși Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și așteaptă ca și noi să răspundem, cu bucurie și iubire, la chemarea lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul duhovnicesc al colindelor noastre de Crăciun și al vizitei pastorale a preoților cu icoana Nașterii Domnului în casele credincioșilor.

Dreptmăritori creștini,

În societatea contemporană, marcată de secularizare sau indiferență duhovnicească, este tot mai necesară o reînnoire a chemării fiecărui creștin, cleric sau mirean, de a fi, asemenea îngerilor și păstorilor de la Betleem, vestitori sau apostoli ai iubirii milostive a lui Hristos în lume.

De aceea, Biserica ne îndeamnă pe toți să devenim colindători, martori și vestitori ai venirii lui Hristos-Mesia în lume, pentru a dărui lumii pace și bucurie, mântuire și viață eternă!

În acest sens, privind cu speranță, dar și responsabilitate, spre viitor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2019 să fie Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari).

Omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate și o demnitate. Totodată, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se află astăzi satul românesc și locuitorii lui, deși este spațiul în care s-au format multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi.

Situația dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut și de Biserică, deoarece preoțimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrânește rapid satul românesc, scade numărul botezurilor și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, al înmormântărilor, iar oamenii devin tot mai săraci și mai singuri.

Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența.

Când lăsăm să se desfigureze, să se degradeze și să se pustiască satele noastre, ale moșilor și strămoșilor noștri, care au avut vocația să ne crească, să ne ocrotească și să ne pregătească pentru viață, este evident că ne aflăm noi înșine în starea de autodemolare spirituală, indiferent de explicații și motivații de moment.

Este mult de lucru astăzi, atât pentru a ajuta satele noastre, martorele tăcute ale istoriei bimilenare a poporului român, cât și pentru a reînvia și a cultiva în sufletele noastre dorința de a păstra și a transmite generațiilor viitoare această moștenire sfântă, pentru a nu ne prăbuși interior ca popor, fără Istorie și fără Veșnicie.

Hristos-Domnul, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre, să ne dăruiască tuturor puterea de a înțelege și de a arăta în jurul nostru iubirea Sa smerită și milostivă față de toți oamenii, dar mai ales față de copiii săraci, de bolnavi și bătrâni și să reverse în inimile și în casele tuturor pacea și bucuria Sa cea sfânta pe care a dăruit-o odinioară îngerilor și pastorilor din Betleem.

Ca și în anii precedenți, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2018 spre 1 ianuarie 2019, și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2018 care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre și pe toți românii care se află printre străini, departe de Țară, ca să păstrăm unitatea de credință și de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii DomnuluiAnului Nou 2019 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, fericire și mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Note:

[1] Vezi Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sântului Ioan, colecția PSB, nr. 41, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 702.

[2] Nota explicativă 1313 a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 704.

[3] Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1980, omiliile 29 și 30, pp. 290-305; Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 699-721.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, p. 296.

Citiți și:

Pastorala de Crăciun a ÎPS Laurențiu - Mitropolia Ardealului 

Pastorala de Crăciun a PS Ignatie - Basilica

Pastorala de Crăciun a PS Macarie - Basilica 

Pastorala de Crăciun - Patriarhul Ierusalimului - Basilica



Satul românesc - rădăcina sufletului nostru - ÎPS Serafim Joantă



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune - Cristina Roman
 

Sfintii Părinți au subliniat ideea că filantropia este unul dintre cele mai importante atribute divine, prin care se exprimă relația lui Dumnezeu cu oamenii. Ca atare, și oamenii ar trebui să aibă această calitate și să o aplice în relația cu semenii lor. În scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, filantropia este considerată principalul motiv care a stat la baza Întrupării Logosului. Neascultarea primului om a făcut necesară manifestarea bunătății Creatorului, Care a venit astfel să-l salveze. Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să devină dumnezeu. Căderea omului l-a înstrăinat pe acesta de Dumnezeu, iar relația cu El s-a rupt. Restaurarea omului nu se putea face fără iubirea părintească a lui Dumnezeu-Creatorul, Care i-a devenit tată adoptiv. Această iubire părintească este ilustrată de faptul că Dumnezeu nu L-a cruțat pe Unul Născut Fiul Său, Cuvântul, Care S-a făcut Om pentru ca frații Lui să devină părtași ai dumnezeirii.

Astfel, atributul bunătății divine presupune ca omul să și-l însușească și să-l manifeste în relațiile cu aproapele său. Omenia, precum și bunătatea arătate săracilor, văduvelor, străinilor, orfanilor și, în general, tuturor celor aflați în dificultate trebuiau să fie practicate din porunca Domnului. În scrierile Părinților capadocieni, termenul filantropie apare cu aceeași conotație, dar se pune un accent mai mare pe aspectul lui practic. Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune.

Noțiunea de filantropie ca atribut al lui Dumnezeu este folosită frecvent. În cadrul Liturghiei Sfântul Vasile, de la Proscomidie și până la Jertfa euharistică, conceptul de filantropie a lui Dumnezeu este invocat de cincisprezece ori. Iubirea Domnului pentru oameni este inefabilă. Dumnezeu este prezentat adesea ca „bun și iubitor de oameni (philanthropos)”, „milostiv și iubitor de oameni”. Iubirea Lui pentru om este „negrăită și nemăsurată”. Dumnezeu este un Părinte iubitor fiind invocat să aibă grijă de văduve, să-i ajute pe orfani, să-i elibereze pe prizonierii de război, să-i vindece pe bolnavi, să-i ocrotească pe cei care călătoresc și să le ofere asistență tuturor celor care au nevoie de sprijin și protecție. Sfântul Vasile arată că filantropia este un atribut divin, chiar în Liturghia sa, unde termenul este folosit de zece ori. Cuvântul este menționat de doisprezece ori în Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur și de zece ori în cea a Darurilor mai Înainte Sfințite. - (Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 70-71)

Ce reprezintă filantropia creștină? Datorie față de Dumnezeu sau dragoste pentru aproapele?

Maica Siluana Vlad: Mai degrabă invers! Față de Dumnezeu nu simțim nici o datorie. Dacă am simți asta, am muri sau am fi sfinți în două săptămâni. Dumnezeu ne-a dat darul vieții și darul mântuirii fără să înscrie în noi un simț al datoriei. Din această cauză ne și permitem să fim atât de nesimțitori! Dumnezeu a pus în noi doar simțul Bucuriei, simțirea desfătării de a fi cu El, de a fi iubiți de El! De aceea suntem însetați de iubire! Și, după ce ne-am întors fața de la El și am rămas numai cu setea, cu acest dor nestins în noi, a pus acolo, în hainele noastre de piele, durerea! Durerea e strigătul Lui dinlăuntru nostru: „Adame, unde ești?“, „Unde ești, Siluana?“, „Unde ești, Bogdan?“. Față de acest strigăt suntem datori, omul lui Dumnezeu! Datoria o simțim față de noi înșine și față de cel de lângă noi. Când zicem noi: „Vai, nu se mai poate așa, mă bate Dumnezeu!“, e conștiința noastră, pârâșul nostru dinlăuntru care ne ceartă. Eu pot simți doar durerea și plăcerea. Eu simt durerea mea. Eu am datoria față de mine să ies din această durere. Să aflu Calea. Pentru că eu știu în adâncul meu că Dumnezeu mă iubește și că nu m-a creat pentru suferință. Față de mine simt că am datoria să mă re-leg de Izvorul Bucuriei de Care m-am rupt. Și, cum nu pot trăi nici o bucurie fără aproapele meu, voi simți și față de ei o datorie. O voi simți, pentru că de el mă rup sensibil, simțind asta, pentru că el se rupe de mine rănindu-mă. Și simt durerea și simt că sunt dator să fac ceva ca să nu mai sufăr! Ruperea de Dumnezeu n-o simt, n-o mai simt, și atunci eu nu mai simt această datorie. Dar știu, am aflat și aflu la momentul oportun că Dumnezeu mă iubește și bate la ușa inimii mele. Abia atunci am datoria să ascult acest Cuvânt și să-L urmez ca să fac ce-mi va cere pentru a ajunge la Bucuria după care tânjesc. și să văd ce-mi cere să fac mai departe. Și, mai departe, voi învăța de la El cum să mă iubesc pe mine și cum să-l iubesc pe aproapele. Filantropia e iubirea lui Dumnezeu față de om și iubirea omului față de om cu această iubire a lui Dumnezeu.

Filantropia în vechime şi în perioada modernă

Cuvântul „filantropie” a cunoscut diferite înțele­suri, fiecare cu specificul ei, în funcție de epocă și mentalitate. Potrivit autorilor păgâni din perioada Anti­chi­tății, el desemna cu precădere „dragostea lui Dumnezeu pentru oameni” - vorbim despre sensul etimologic reținut de Platon și regăsit, de altfel, și de autorii cărților ce alcătuiesc Sfânta Scriptură. În afară de acest sens, anticii au iden­tificat filantropia și ca manifestare a iubirii oamenilor pentru semenii lor prin ceea ce numim în prezent „operă de binefacere”.

Îngrijirea văduvelor și a orfanilor - categorii adeseori amintite și considerate fragile - a fost recomandată și practicată atât în templele religiilor păgâne, cât și treptat de către politicile de stat. Este cunoscut faptul că, în perioada elenistică, filantropia a fost considerată o virtute esențială a puterii lumești - a „cezarului”, „învestit de Dumnezeu pentru conducerea poporului”; bizantinii, peste secole, au păstrat această idee și au făcut din această activitate un aport al împăraților.

Creștinismul a dat filantropiei împlinirea sensului ei, amintind că însăși Întruparea Domnului este un act de filantropie din partea Sfintei Treimi pentru creatura mâinilor Sale. De aceea, învăță­tura hristică a subliniat că ajutorul pentru cei în situații nefericite din punct de vedere material este un precept divin (a se citi doar Pilda samarineanului milostiv sau criteriile judecății veșnice din finalul Evangheliei după Matei pentru a vedea că orice om are chipul lui Dumnezeu în el) și că reprezintă caracterul adecvat pe care el, creștinul, trebuie să-l manifeste. În plan concret, Mântuitorul nu doar că a îndemnat la oferirea ajutorului celor săraci, ci Biserica însăși, în perioada apostolică, a dat propriul său exemplu prin colecta pentru săracii din Ierusalim (scrisorile către comunitatea din Corint ale Sfântului Apostol Pavel). Ulterior, în primele trei secole nu au lipsit îndemnurile și faptele creștinilor la filantropie: „Fă binele; și din câștigul pe care ți l-a dat Dumnezeu de pe urma muncii tale, dă tuturor celor lipsiți, fără deosebire; nu te întreba cui să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, că Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale” (Păstorul lui Herma).

În Bizanț, Imperiul sprijinea fără rezervă opera filantropică a Bisericii

Revenind la întâlnirea dintre Biserică și Stat în domeniul filantropiei, trebuie să avem în vedere semnificația pe care lumea bizantină a dat-o cuvântului „filantropie”. În primul rând, vorbim despre aplicarea ei de către Biserică - predicile și faptele concrete ale Părinților Capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz) și ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt repere în acest caz -, de către instituții monahale, de către instituțiile de stat (mai ales puterea imperială care nu a ratat ocazii importante - urcarea pe tron, câștigarea unor bătălii importante, diverse evenimente din cursul anului, prin care și-a manifestat milostivirea - chiar și sub forma monedelor special gravate pentru a reliefa generozitatea lor) și de către alte organizații de caritate private, care, în unele momente, sunt neglijate sau puțin amintite atunci când sunt numeroase. Cucerirea arabă din secolul al șaptelea a ruinat sau cel puțin a diminuat multe dintre cele din Siria și Egipt.

Egiptul a jucat mereu un rol important în istoria Imperiului Roman (atât în sensul inițial, cât și în cel de factură bizantină), dar și în viața Bisericii. După marile crize economice din secolul al III-lea și ca urmare a taxelor impuse micilor proprietari de pământ, marile proprietăți s-au dezvoltat în Egipt ca și în restul Imperiului Roman. Din secolul al IV-lea până la cucerirea arabă, această mișcare s-a accentuat din cauza lipsei forței de muncă, în timp ce domeniul împăratului și cel al statului au dispărut puțin câte puțin, iar micile proprietăți s-au redus încă. Însă, indiferent de perioadă, Egiptul, din punct de vedere economic, a servit ca grânar pentru Constantinopol, așa cum a procedat pentru Roma. Vorbim de o economie agrară în mare parte, acest domeniu fiind singurul care era în măsură ca prin activitatea sa să susțină și opera de caritate. Pe de altă parte, Egiptul este provincia în care viața monahală a dat naștere Patericului, pentru a-i exprima într-o manieră plastică și în același timp reală năzuința spre desăvârșire.

„Mai fericit este a da decât a lua!”

Cu aceste cuvinte și-a încheiat Sfântul Apostol Pavel cuvântarea prin care și-a luat rămas-bun de la comunitatea din Milet. La o primă vedere se poate formula o întrebare: poate Biserica propune politici de stat? Asistența socială din partea statului nu este altceva decât preluarea ideii de filantropie, pe care învățătura hristică a dus-o la desăvârșire. Paradigma din decursul istoriei și-a spus cuvântul. Biserica, conform învăță­turii Mântuitorului, se ocupa de asistența socială - sunt cunoscute spitalele construite în Occident de către ordinul monahal al Sfântului Antonie cel Mare, de oamenii aflați în nevoi, de educarea lor. Turnura petrecută la 1789, odată cu Re­voluția Franceză a adus dincolo de o altă relație Biserică - Stat (marcată de cuvântul excluziune) și o încercare de asumare din partea statului a activității ce o făcea Biserica. În inima Codului Civil francez este „spiritul frater­nității” exprimat în textul Decla­rației drepturilor omului și a cetă­țeanului (1793) și în Consti­tuția din 5 fructidor (vorbim despre prima Constituție a Statului Francez după schimbarea de regim din 1789, adoptată în ultima lună a calendarului republican folosit în acea perioadă tulbure, perioadă ce ar corespunde în prezent pentru 18 august - 16 septembrie 1795). Biserica Catolică nu mai era - în urma Concordatului din 1801 - religia oficială a noului stat francez, ci religia majoritară, iar statul înlocuiește datoria de caritate (filantropie) prin așa-numita „fraternitate civilă”. Napoleon, primul consul (iar nu peste multă vreme primul imperator), a adăugat o clauză în Codul civil care stipula că părinții trebuie să asigure nevoile copiilor lor adulți, atunci când aceștia nu pot (și invers). Principiul solida­rității sociale este, după cum am amintit, stipulat în Declarația drepturilor omului din 1793. Însă, din păcate, va fi aplicat doar începând cu un secol mai târziu, în Germania, cu primul cancelar, Otto von Bismarck, în anii 1880.

Răspunsul la întrebare este că Biserica prin ceea ce face își asumă învățătura pe care o propovă­duiește. A limita dreptul Bisericii de a se preocupa de viața credin­cioșilor și a societății în care trăim înseamnă nu doar o excludere sau o marginalizare, ci și întoarcerea la perioada de teroare din primii ani ce au urmat Revoluției Franceze. Nu în cele din urmă, faptul că Statul modern și-a asumat asistența socială ține de specificul societății construite pe matricea europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Sursa: Ziarul Lumina, Alexandru Ojică

Filantropia și educația – aspecte concrete în lucrarea pastorală

Comuniunea înseamnă dragoste împărtășită și comunicare. Transferată în parohie, comuniunea înseamnă familie creștină mărturisitoare a credinței în Hristos. Dintru început, Biserica s-a preocupat atât de activitățile filantropice, cât și de cele educaționale. După Sfânta Liturghie, urma transpunerea în fapte a învățăturii Evangheliei, pentru că iubirea față de oameni înseamnă dragoste arătată lui Hristos. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 5, 13)

,,Dați-le voi să mănânce” (Luca 9, 13)

Filantropia sau dragostea prin fapte față de semeni a fost, pe drept cuvânt, considerată ca fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale credinței creștine. Biserica Ortodoxă, prin parohiile ei, a practicat mereu filantropia, cu precizarea că intensitatea acestei activități a stat totdeauna în directă dependență cu posibilitățile de manifestare ale Bisericii însăși. Filantropia Bisericii este la fel de necesară în zilele noastre, precum a fost și în epoca apostolică – fiindcă întotdeauna vor exista în preajma noastră săraci, văduve, bolnavi, întemnițați sau călători față de care noi nu trebuie să fim nepăsători.

Când Mântuitorul Hristos a spus apostolilor: „...pe săraci pururea îi aveți cu voi!” (Ioan 12,8), implicit le-a dat și porunca de a avea grijă de ei. Dacă  Dumnezeu îngăduie sărăcia, face acest lucru pentru a da posibilitatea și celor bogați să se mântuiască. Faptul că Dumnezeu îngăduie sărăcia și suferința nu înseamnă că Îi este și plăcută ca stare socială permanentă, ci că voiește ca prin ea să se arate iubirea de oameni, prin care se menține comuniunea cu El.

Biserica niciodată nu a predicat suferința fizică, ci vindecarea, și nici sărăcia materială, ci bunăstarea – care trebuie să fie dublate întotdeauna de vindecarea sufletească și de bogăția spirituală. Esența credinței creștine este iubirea de Dumnezeu, manifestată prin iubirea față de aproapele. Această iubire cere creștinului trăiri și fapte veritabile, zămislite în adâncul sufletului, care nu rămân ascunse, ci sunt îndreptate în mod concret spre semeni. Filantropia creștină nu se oprește doar la a dărui săracilor și bolnavilor cele de trebuință după trup. Ea este mereu însoțită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau în boala sa.

În parohie, preotul este chemat să fie principalul filantrop, modelul iubirii față de aproapele, întâiul slujitor al săracilor și ostenitor al celor bolnavi, cel care, dăruind o pâine sau un medicament, dăruiește simultan și un cuvânt de învățătură, așa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cât a fost în lume. În Ortodoxie, filantropia este strâns legată de Sfânta Liturghie. Liturghia fără filantropie devine un ritual închistat, după cum filantropia fără Liturghie devine propagandă pentru imagine, preamărire de sine și nu laudă adusă lui Dumnezeu. Biserica, ca organism viu, rămâne responsabilă nu numai față de progresul spiritual al fiilor ei, ci și față de nevoile și suferințele lor pământești pe care trebuie să le aline. Este spital în care oamenii primesc alinare și vindecare în suferințele lor. Este o scăldătoare Vitezda, actualizată prin jertfa permanentă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Există deja o tradiție filantropică a Bisericii din care fiecare parohie se poate inspira, continuând grija și acțiunile de alinare a suferințelor sufletești și trupești ale oamenilor. În fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci, orfani și persoane defavorizate. De aceea, porunca iubirii de aproapele înseamnă, de fapt, slujirea lui Hristos într-o lume din ce în ce mai egoistă, indiferentă și insensibilă la suferințele umane. Multe lacrimi curg pe obrajii creștinilor aflați în suferință, iar preotul este chemat să le șteargă și să aducă lumina și speranța comuniunii de dragoste concretizată prin faptele milosteniei. Implicarea enoriașilor în opera filantropică este de mare folos. Atât consiliul, cât și comitetul parohial pot contribui la misiunea parohiei, devenind „mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu”. Preotul știe că opera socială din parohie este destinată tuturor oamenilor, pentru că Hristos „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

„Tot poporul venea la El și șezând îi învăța” (Ioan 8, 2)

Educația începe în familie și se continuă în Biserică, în școală și în societate. Un rol major în educația copiilor și a tinerilor îl are Biserica. Lipsa catehezei și a educației religioase din parohii și din școli are rezultate imediate în societatea contemporană. „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), i-a îndemnat Mântuitorul Hristos pe ucenicii Săi. De atunci și până astăzi, Biserica nu a încetat să propovăduiască Evanghelia și să-i învețe pe oameni „Adevărul, Calea și Viața” (Ioan 4, 13), pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Biserica este chemată și se străduiește să conlucreze cu școala și cu familia în misiunea ei educativă. Lipsa educației religioase poate afecta parohia, comunitatea locală și societatea, în ansamblul ei. Preotul învățător poate transforma parohia într-o comunitate cu viață creștină autentică. Prezența Bisericii în spațiul public prin cler poate constitui o modalitate de educație creștină, care derivă din eveniment și din cuvântul de învățătură. Programele educaționale creează premizele unei bune educații în Biserică. Implicarea copiilor și a tinerilor în aceste activități îi ajută să simtă că sunt parte integrantă a vieții parohiale și că nu sunt simpli spectatori la un ritual bisericesc golit de profunzime și eficiență harică.

Cuvântul lui Dumnezeu rostit de către preot transformă inimile copiilor, iar cei care-și deschid sufletele devin receptivi la adevăr, la dragoste și la viață. Prin slujirea preotului, biserica parohială este chemată să aducă lumină, dragoste și speranță pentru a da sens vieții pământești.

,,Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40) Activitatea practică a Bisericii a fost mereu bogată din punctul de vedere al asistenței sociale. Filantropia Bisericii este izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Putem spune că Biserica creștină a fost angajată, de-a lungul timpului, într-un efort de transformare materială și spirituală a lumii, acordând o atenție deosebită celor defavorizați și marginalizați. Ortodoxia este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și a iubirii oamenilor între ei. În concepția ortodoxă, misiunea socială a Bisericii este foarte importantă, însă ea nu poate și nu trebuie despărțită de misiunea sacramentală, cea din urmă fiind specifică Bisericii. Biserica a investit multă energie în eforturile filantropice și educaționale. În raport cu necesitățile reale, aceste eforturi par insuficiente, dar ele dovedesc totuși angajarea preoților de pretutindeni în slujirea celor săraci și nevoiași, pentru a se arăta prin aceasta slava lui Dumnezeu. Ortodoxia a îmbinat mereu elementul spiritual cu cel social. Coordonatele esențiale pentru filantropia creștină sunt vizibile în lucrarea Bisericii și îi confirmă vocația de a fi plină de „Sfântă Treime” și de a-i uni pe oameni cu Dumnezeu, în veșnicie. Sursa: Doxologia



Conferința Har, harisme şi false truisme (VIDEO) - Cornel Constantin Ciomâzgă

 



Crucea iertării - Valeriu Tănasă

Iertarea

Ne aflăm (eu , însumi, înaintea tuturor) într-o criză a iertării. Personal am meditat şi am ajuns la concluzia că aşa de mulţi oameni am rănit cu trufia mea, încât unii ar avea dreptul să nu mă ierte. Dar nu este aşa. Dacă mi-aş face curaj să mă prezint la acei oameni, sunt convins că Cel de Sus ar crea o atmosferă de iertare şi toată tensiunea şi boala ar fi anulată, dintre mine şi semeni.

Se spune în Sfânta Tradiţie că greşelile şi rănile făcute sufletelor oamenilor aduc mai multă suferinţă, la Cer, decât cele făcute Domnului însuşi.

Un scriitor francez a fost capabil de un gest eroic, pe care eu nu-l pot uita. Îi sosise Ordinul de Mobilizare. Era chemat pe front. Atunci îi străluceşte gândul acesta de a merge la toţi cărora le întristase sufletul, de-a lungul vremii, să îşi ceară iertare. Şi timp de vreo două zile, bate tot oraşul şi întreaga  provincie. Nu este uitat nimeni. Nici spălătoreasa. Nici opozanţii politici. Tuturor celor cărora le greşise le-a cerut iertare, cu umilinţă, şi a obţinut-o.

În satele noastre, este obiceiul ca toată obştea să treacă pe la patul creştinului care se află aproape de moarte, pentru a cere iertare şi a da iertare. Creştinul, când pleacă la Sfânta Biserică, îşi cere iertare şi iartă pe toţi casnicii. În timpul Sfintei Slujbe de duminică, preotul iese, de două ori, în faţa Altarului şi, îşi cere iertare de la popor. Şi exemplele pot continua.

Toate apele mării nu ar putea spăla rănile făcute de mine semenilor, dacă Tu, Doamne, nu ai fi lăsat Tainele Bisericii prin care să pot cere, cu “duh umilit”, ştergerea păcatelor. Iertarea are darul de a ne scoate din mormântul morţii. A ierta e greu. E ceva dumnezeiesc. Prespune smerenie, milă, delicatețe şi amabilitate. Ajungem ucenici ai Domnului nu prin cuvinte, ci prin suferinţă și smerenie. Totdeauna iertarea are menirea de a ne da tăria, pentru a rezista suferinţei ce o îndurăm în purtarea crucii vieţii noastre.

A nu cultiva plantele iertării înseamnă a ne lăsa chinuţi de gândul morţii. Fiindcă, ţinând minte răul făcut nouă, de semeni, este echivalent cu a-l condamna la pedeapsă, la suferinţă şi, de multe ori, îi dorim răul şi chiar moartea. De aceea răul, nu poate fi anulat decât cu binele. Cel mai mare poet, dar şi sfânt al creştinătăţii,  Efrem Sirianul, spunea că postul şi iertarea împodobesc pomul vieţii.

Cu puţina umilinţă de care sunt capabil, doresc ca, din acest colţ de pagină, să îmi cer iertare, public, de la toţi cei cărora le-am greşit.  Pentru că simt că, dacă nu cer iertare, fac răstignire luminii ce sălăşluieşte în tot omul. Iar suferinţa celor cărora le-am greşit, întuneric şi rană sunt sufletului şi conştiinţei mele. Iertaţi-mă, fraţi şi surori, întru Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. – Tănasă Valeriu

Și cum nu poate exista postire folositoare fără de iertare, vă punem la suflet și aceste scurte îndemnuri:

Postul: 10 sfaturi practice

  1. Sporește hrana spirituală! În post mâncăm mai puțin, dar sporim hrana spirituală: „Citim mai des și mai mult Sfânta Scriptură, ne rugăm mai mult, ne spovedim mai des, eliberându-ne de un trecut apăsător, și ne împărtășim mai des cu Trupul și Sângele Domnului” (Patriarhul Daniel). De ce? Pentru că hrana spirituală este mântuitoare: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6:26-27).
  1. Ai grijă la cuvinte! „De am mânca numai cenuşă”, spune Sf. Ioan Hrisostom, „această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihănire şi de defăimare”. Sf. Ioan atrage atenția că prin cuvinte „defăimătorul sfâşie şi mănâncă pe aproapele său”. „Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune”. Deci a posti înseamnă nu doar abținerea de la anumite mâncăruri ci abținerea de la „a-l mânca” pe semenul tău. „Toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi”. (Galateni 5:14-15).
  1. Nu lenevi. Fii organizat! Lenea este unul dintre cele șapte păcate capitale care ne poate afecta postul. „Cel ce-și plânge păcatele nu cunoaște trândăvia”, spune Sf. Ioan Scărarul. Cu alte cuvinte, cunoscându-ne tendințele păcătoase le putem evita prin umplerea timpului cu cele de folos și respectarea unui program de lucru și de rugăciune. „Să-l înlăturăm pe acest tiran (trândăvia) cu amintirea greșelilor noastre și să-l batem cu lucrul mâinilor; să-l târâm înaintea judecății prin cugetarea la bunurile ce vor să fie”, ne recomandă Sf. Ioan Scărarul. Trăirea unei vieți dezorganizate este contrară voii divine întrucât „Dumnezeu nu este al neorânduielii ci al păcii”(I Corinteni 14:33).
  1. Ai grijă ce privești! Tot Sfântul Ioan Gură de Aur face lămuriri în acest sens vorbind despre „postul privirii”. El spune că „Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iar ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă”. „Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vatămă postul, ducând tot sufletul la pierdere”, adaugă marele ierarh. Așadar, pentru un post edificator să avem grijă să de curăția ochiului: „Luminătorul trupului” pentru că dacă „va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6: 22-33). Pentru curăția ochiului și a minții este recomandat și postul de social media.
  1. Atenție la lucrurile mici! De multe ori ne concentrăm pe unele aspecte care ni se par importante, dar pierdem din vedere tocmai esențialul care se află în lucruri mărunte: un gest, o vorbă bună, o atitudine pozitivă. „Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept” (Luca 16:10). Să încercăm să fim mai buni și să nu uităm să ne consultăm cu duhovnicul pentru a duce un post edificator!
  1. Empatizează! Fii alături de cei care suferă, îndrumă-i pe cei ce au pierdut calea. Nu ignora pe cei ignoranți, ajută-i să înțeleagă, încurajează-i, empatizează! Postul nu presupune izolare, nu ne putem mântui singuri, în egoism. „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui” ne învață Sf. Serafim de Sarov. Reflectă mai mult la Pilda Samarineanului Milostiv (Luca cap. 10).
  1. Fii recunoscător, nu te plânge! Postul nu este motiv de întristare, ci de bucurie. Ne pregătim, ne purificăm sufletele pentru a ne bucura de Nașterea Mântuitorului în lume. Mântuitorul vine să aducă pace și bucurie, de aceea, „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii”.(Mate 6:16) și „Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate” (I Tesaloniceni 5:16-18). Postul presupune, de asemenea, recunoștință față de Cel căruia nici apă nu I-au dat să bea, ci oţet.
  1. Adoptă o atitudine pozitivă. Zâmbește! Postul ziditor și curățitor de suflet este esențial să fie petrecut cu bucurie și atitudine pozitivă. Despre bucuria postului, Părintele Teofil Părăian arată că vine din echilibru: „Bucuria postului, ca orice bucurie obținută prin înfăptuirea unui lucru bun, se înmulțește. Toate trebuie, însă, făcute cu echilibru. De exemplu, postul nu trebuie dus la extrem, ci se cuvine să fie echilibrat; un post moderat îți dă și bucurie. Un post aspru te istovește în așa fel, încât nu te mai poți bucura nici de ce te-ai bucura în mod firesc. Așa că totul trebuie privit cu echilibru, totul trebuie făcut cu echilibru”. Zâmbetul poate fi unul dintre lucrurile mărunte dar esențiale pentru pacea sufletului tău, dar și a celor din jur.
  1. Respectă un program zilnic de rugăciune! Nu poți spune că postești dacă nu comunici cu Dumnezeu. Programul de rugăciune stă la baza vieții creștinului. Chiar dacă uneori nu ai dispoziția necesară, nu evita pravila zilnică! Chiar și rugăciunea numai cu buzele are un folos. Deși „Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima”, spunea Părintele Cleopa, „rugăciunea pe care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură: «Aduceţi Domnului roada buzelor voastre»”.
  1. Ajută-ți semenii! Postul adevărat trebuie însoțit de rugăciune, dar și de fapte bune. În perioada Crăciunului accentul cade pe milostenie, bunătate și dărnicie. „La bunătatea sau dărnicia arătate de Mântuitorul prin întruparea Sa, suntem chemați să răspundem cu bunătate, prin daruri oferite copiilor și săracilor, prin iertare, prin spovedanie și împărtășire mai deasă cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos”, amintește Patriarhul Daniel. Preafericirea Sa a subliniat că „Dacă este însoţit de fapte plăcute lui Dumnezeu, postul face din omul postitor lumină între oameni şi vas ales al slavei lui Dumnezeu”.

”Să nu împodobim bradul mai mult decât sufletul!

La finalul celor zece îndemnuri adăugăm recomandarea pragmatică a Pr. Nicolae Tănase de la Valea Plopului: „Să nu împodobim bradul la casele noastre mai mult decât sufletul nostru!”. „Sufletul nostru este cel care trebuie să fie împodobit! În primul rând să fie curat; iar curăţirea sufletului se face numai prin Spovedanie. Împodobirea sufletului se face cu post, cu rugăciune, cu fapte bune, cu citiri din cărţile sfinte, cu modificarea comportamentului nostru care, simţim fiecare, lasă de dorit”.

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Preoții care au rostit „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri - Dumitru Manolache
 

În zorii duminicii de 1 Decembrie 1918, înainte de a fi citită public Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, s-au ținut slujbe oficiale concomitent în două locașuri de cult: una în Biserica ortodoxă „Sfânta Treime”, Maieri I, din orașul Unirii, și cealaltă în biserica greco-catolică din apropiere, Maieri II. Pentru că la Sfânta Liturghie din biserica ortodoxă, săvârșită de Episcopul Ioan Ignatie Papp de Arad, nu sosiseră la acel ceas cântăreții, s-au așezat în strană câțiva preoți care aveau să dea răspunsurile liturgice. Ei sunt cei care au rostit „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri.

Manuscrise, documente de familie, simple relatări, dar încărcate de adânci semnificații istorice, fotografii și scrisori mai puțin cunoscute publicului larg scot în evidență episoade inedite care completează tabloul mărețului eveniment înfăptuit la Alba Iulia. Ele vorbesc despre entuziasmul participanților, adâncul lor sentiment patriotic, atașamentul față de Biserică și credința creștină și, nu în ultimul rând, despre bucuria de a fi părtași la cel mai înălțător moment al națiunii române, în pofida nenumăratelor opreliști din partea autorităților maghiare. Printre ei s-a aflat și un grup de 239 unioniști bihoreni, dintre care 131 delegați la actul istoric. Din acest grup au făcut parte și învățătorul și preotul Gheorghe Bordașiu din Săbolciu, preotul Nicolae Malița din aceeași localitate și preotul Gavril Iovan din Surduc. Primii doi, împreună cu „vlădica” de Caransebeș, Miron Cristea, sunt cei care au rostit „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri.

În drum spre Alba Iulia

Drumul lor spre Alba Iulia nu a fost lipsit de grele încercări, așa cum reiese din documentarele doamnei dr. Cristina Liana Pușcaș, publicate de Asociația Urmașilor Marii Uniri, sau din cărțile semnate de părintele profesor Nicolae Bordașiu, fiul lui Gheorghe Bordașiu, Ioan Mircea Ghitea, preotul Alexandru Dulca, istoricul orădean Viorel Faur și alții.

În acele zile, Gheorghe Bordașiu, Nicolae Malița, Pavel Malița, Iosif Tărăru, Aurel Matei și Vasile Broinaș, din localitățile Săbolciu și Săcădat, au luat calea munților mergând spre cetatea lui Mihai Viteazul. Preotul Nicolae Malița avea asupra sa „cre­denționalul”, adică acreditarea, semnat de Aurel Lazăr, conducătorul delegației, la data de 27 noiembrie 1918. Despre unii dintre ei nu se știe cum au ajuns în orașul Unirii, dar cei care au mers cu trenurile au suportat frigul, pentru că geamurile fuseseră sparte, au stat prin gări ceasuri întregi „trași” pe linii laterale de auto­ritățile maghiare, sub ame­nințarea că trenurile vor fi deraiate sau că vor fi întâmpinați prin gări cu împușcături. De altfel, îna­inte de 1 decembrie, agenții guvernului comunist de la Budapesta cutreieraseră cu mașinile satele românești din Ardeal sfătuindu-i pe oameni să nu asculte de „domnii români” și să se împotrivească Unirii. Tot în acea perioadă, proaspăt întors de pe front, Pavel Malița, tatăl academicianului și diplomatului Mircea Malița, mai fusese la Alba Iulia, ca trimis de încredere al lui Aurel Lazăr, cu un „teanc de hârtii”, sfătuit să fie „prudent și cu atenție, ferindu-te de furturi și pro­vocări”. Ele conțineau semnăturile bihorenilor care susțineau Unirea.

În zorii zilei de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia pământul era albit de prima zăpadă căzută în acea iarnă. „Întregul platou Horea părea un ocean presărat cu zeci de insule de mase compacte de români care, în vremea friguroasă, băteau cu piciorul pe loc să se încălzească până la sosirea vestitorilor cu hotărârea din sala Adunării Naționale”, își amintea Teodor Neș, fiul unui țăran sărac din Mădăraș, abia întors de pe front și numit comandant al Gărzii Naționale din Tinca.

Liturghia din zori

Cei porniți din Săbolciu și Săcădat au ajuns la Alba Iulia în seara zilei de 30 noiembrie 1918. „Era o admirabilă organizare. Fiecare sosit la adunare era primit de o delegație și încartiruit. Eu și părintele Malița am primit o cameră din centrul orașului. După așezare, eram nerăbdători, dornici a vedea și a ști. Am ieșit în oraș. Lume și lume cu cocarde tricolore. Ochii tuturor erau ațintiți spre detașamentele de moți ce veneau organizați militărește, cu ofițeri călare în fruntea detașamentelor. Cu arma pe umăr și cu desagii plini de gloanțe, pășeau maiestuos urmașii lui Horea și ai lui Iancu. Da! Sub ocrotirea armatei de moți s-a ținut Adunarea de la Alba Iulia”, avea să scrie preotul Gheorghe Bordașiu în însemnările din „Cronica satului și a parohiei Săbolciu”, datată 1 septembrie 1978.

A doua zi, în zori, a pornit spre biserică, unde, în timpul Sfintei Liturghii, avea să rostească, alături de alți preoți ortodocși, „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri. Iată cum relatează părintele Gheorghe Bordașiu acest episod mai puțin cunoscut: „În zorii zilei de 1 Decembrie pământul era albit de prima zăpadă din anul 1918. Și cerul binecuvântase această zi. Plin de neastâmpăr, dis-de-dimineață, am alergat spre biserica ortodoxă. Cum preoții nu aveau cântăreți, căci nu sosiseră încă, ne-am așezat noi în strană, alături de mine stătea și Vlădica de Caransebeș, dr. Miron E. Cristea. La Liturghie a slujit numai Ioan Papp de Arad”.

Vânați pentru curajul lor

Acești apostoli ai Unirii, cum au fost numiți, odată reveniți în satele lor, au „propovăduit” ­neamului „minunea” de la Alba Iulia: formarea statului național român.

„La întoarcerea spre casă, noi, bihorenii, ajunși în gara Oradea, ne-am încolonat și, în marș, spre centru, până în dreptul Teatrului, am intonat cântece și marșuri românești. Lumea ungurească se uita buimăcită. Așa în acordurile «Pe-al nostru steag» ne-am împrăștiat. Cum noi, cei din apropierea Orăzii, n-aveam alte mijloace, în noapte am pornit, pe jos, spre casă. (...) Cu bucurie în suflet am vestit apoi consătenilor noștri vestea cea mare și așteptam înfăptuirea ei”, povestește părintele Gheorghe Bordașiu, cel care în 1919 a ars steagul unguresc. Ajunși în sat însă, acești unioniști au fost vânați de trupele secuilor lui Verbonczy și ale bolșevicilor lui Bela Kun, trecuți pe listele negre ale acestora, fiind nevoiți să fugă de acasă sau să stea ascunși prin păduri, așteptând intrarea armatei române, care avea să se petreacă însă abia în prima zi de Paști a anului următor.

După cedarea Ardealului, părintele Gheorghe Bordașiu a fost căutat de unguri, care doreau să-i „pună pe băț pielea la popa cel tânăr”, adică să-l omoare. Dar a fost prevenit de paznicul satului, Florian Petruț, și, după ce a stat ascuns prin tufișurile Crișului, ajutat „de un țigan cumsecade, poreclit «Orbul»”, a trecut râul ajungând în satul Borșa, rămas României, fiind găzduit de Teodor Malița, fratele părintelui Nicolae Malița.

Părintelui Bordașiu i se săpase de către hortyști o groapă la marginea Crișului. Părintele Nicolae Malița a fost pus să-și sape propria groapă, lângă biserica din Săbolciu, unde aproape zilnic era dus și amenințat că va fi împușcat dacă nu spune unde sunt ascunse armele sătenilor. Pe data de 16 aprilie 1930, regele Mihai îi acordă acestuia Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer.

În memoria luptătorilor unioniști din satul Săbolciu, care au rostit în zorii zilei de 1 Decembrie 1918 „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri, părintele profesor Nicolae Bordașiu, fiul preotului Gheorghe Bordașiu, a ridicat acolo, în septembrie 2018, un monument.

 

02 Decembrie 2018, Ziarul Lumina  

 

 



Sărbătoarea Părintelui Arsenie Boca (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 



Bucuriile Sfântului Nicolae (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 



Conferința Părintele Galeriu, de-un leat cu Țara (VIDEO) - Preot Vasile Gordon

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni la Nașterea Domnului - Crăciunul

 

Rugăciunea ce se citește la Nașterea Domnului Iisus Hristos, înainte de împărtășirea credincioșilor

Acatistul Naşterii Domnului

Canon de rugăciune la Praznicul Naşterii Domnului (Crăciunul)

Tropar la Praznicul Naşterii Domnului (Crăciunul)

Axionul Nasterii Domnului

 

Rugăciunea ce se citește la Nașterea Domnului Iisus Hristos, înainte de împărtășirea credincioșilor

Domnului să ne rugăm.

Stăpâne Doamne, Dumnezeule atotţiitorule, când Te‑ai născut din Fecioara Maria în Betleemul Iudeii, cu spaimă făpturile s‑au minunat şi lumea s‑a bucurat de naşterea Ta; Cel ce ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta şi i‑ai dat lui Botezul spre pocăinţă; Care ne‑ai adus pe noi în zilele acestea preacurate către înfrânarea patimilor spre nădejdea învierii; Cel ce ne călăuzeşti pe noi spre adevărul Dumnezeirii Tale şi ai întărit inimile noastre şi mintea a Te cunoaşte pe Tine, Fiul lui Dumnezeu, Care ridici păcatele a toată lumea, Tu acum, Stăpâne, Iubitorule de oameni, primeşte pe robii Tăi precum ai primit pe Petru, când se afunda în mare, şi pe care, când s‑a lepădat de Tine şi a plâns cu amar, iarăşi l‑ai primit; primeşte acum, Stăpâne, lacrimile, suspinul şi pocăinţa robilor Tăi, precum ai primit pe desfrânata ce plângea şi cu lacrimi uda picioarele Tale şi cu perii capului le ştergea ca să ia mila Ta; Cel ce ai primit pe tâlharul cel răstignit împreună cu Tine pe cruce şi ai zis lui: astăzi vei fi împreună cu Mine în rai.

Căci am auzit glasul grăind şi pe îngeri cântând, pe magi închinându‑se cu daruri şi pe Irod tulburându‑se, că Dumnezeu S‑a arătat cu trup spre mântuirea neamului omenesc. Pe Tine acum, Stăpâne, Iubitorule de oameni, toată făptura Te laudă, grăind: Hristos Se naşte, slăviţi‑L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi‑L; Hristos pe pământ, înălţaţi‑vă. Puterile îngerilor se bucură, cetele mucenicilor se veselesc, văzând slăvita şi cinstita prăznuire; şi toţi cu vrednicie o lăudăm cu inima şi cu buzele. Şi acum, Bunule şi Iubitorule de oameni Doamne, primeşte pe robii Tăi aceştia (N), cărora le pare rău de păcatele lor, cele ştiute şi cele neştiute, cele de voie şi cele fără de voie; şi cu ştiuta Ta iubire de oameni, primeşte plecarea genunchilor şi postul robilor Tăi, ca plinind poruncile Tale şi ajungând acum la sfânta şi cinstita Naştere, curaţi şi fără prihană, să se împărtăşească cu preacuratul Tău Trup şi Sânge, al Domnului nostru Iisus Hrisos, a Căruia este slava, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de‑viaţă‑făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Acatistul Naşterii Domnului

Troparul Naşterii Domnului, glasul al 4-lea:

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.

Condacul 1

Cel ce din veci Te-ai născut din Tatăl şi la plinirea vremii Te-ai întrupat de la Duhul Sfânt şi Te-ai născut cu trup din Sfânta Fecioară Maria ca să ne mântuieşti din robia păcatului, pace lumii Tale dăruieşte şi ne izbăveşte pe noi de toate ispitele şi necazurile, ca să cântăm Ţie cu uşurinţă aşa: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, miluieşte-ne!

Icosul 1

Îngerii din cer mirându-se, ziceau: „Cum Te va încăpea pe Tine, Cel ce eşti necuprins, cum Te va hrăni cu lapte pe Tine Fecioara, Cel ce eşti hrănitorul tuturor”. Iar noi de o taină ca aceasta minunându-ne, cântăm Ţie:
Iisuse, Cel ce din peşteră Te-ai născut, dă-ne nouă har să ne naştem spre viaţa de veci;
Iisuse, Cel ce prunc Te-ai făcut, dă-ne nouă nevinovăţia pruncilor;
Iisuse, Cel ce cu lapte Te-ai hrănit, hrăneşte-ne şi pe noi cu bunătăţile Tale cele duhovniceşti;
Iisuse, Cel ce cu scutece Te-ai înfăşat, dezleagă-ne şi pe noi de blestemul păcatului;
Iisuse, Cel ce în braţe Te-ai purtat, scoate-ne pe noi din ghearele diavolului;
Iisuse, Cel ce de stea ai fost arătat, fă să strălucească şi peste noi lumina dumnezeirii Tale;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, scoate-ne din întunericul păcatului;
Iisuse, Păstorul cel bun, caută-ne pe noi, oile cele rătăcite;
Iisuse, Cel ce din cer Te-ai pogorât, smerindu-Te pentru noi, dă-ne şi nouă smerenie, ca să ne înălţăm la cer;
Iisuse, Cel ce ai luat chipul robului, scoate-ne din robia păcatului;
Iisuse, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea, mântuieşte-ne pe noi, cei păcătoşi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 2-lea

Iată, vine Hristos, pe cel viclean să-l sfarme, pe cei din întuneric să-i lumineze şi să-i dezlege pe cei legaţi de păcate, Căruia, cu îngerii întâmpinându-L, să-I strigăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Cu suflete curate, cu buze nespurcate, cu inima smerită, veniţi să mărim pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care Se naşte cu trup pentru mântuirea noastră, strigând:
Iisuse, Cel ce pe pământ Te-ai pogorât, înalţă-ne pe noi la cer;
Iisuse, Cel ce ai luat trup ca al nostru, scapă-ne pe noi de patimile trupeşti;
Iisuse, Cel ce eşti Domnul Păcii, dă-ne nouă, celor învrăjbiţi, pacea Ta;
Iisuse, Cel ce ai fost lăudat de toată făptura cea necuvântătoare, dă-ne nouă, celor necuvântători, să Te lăudăm neîncetat;
Iisuse, Cel ce pe păstori, prin îngeri, i-ai chemat la Tine, cheamă-ne şi pe noi, smeriţii;
Iisuse, Cel ce darurile magilor le-ai primit, primeşte şi rugăciunile noastre, pornite din inimi smerite;
Iisuse, Cel ce la naştere n-ai avut locaş de sălăşluire, fă-Ţi lăcaş din inimile noastre;
Iisuse, Cel ce toate uşile le-ai găsit încuiate, deschide inimile noastre, cele zăvorâte de păcat;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut la marginea cetăţii, dă-ne nouă să fugim de deşertăciunile lumii acesteia;
Iisuse, Cel ce prima dată ai venit la miezul nopţii, când vei veni a doua oară, miluieşte-ne;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut în taina nopţii, viaţa noastră cea plină de păcate în taina nopţii o ascunde, miluindu-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 3-lea

Steaua a vestit magilor pe Soarele Dreptăţii, Cel ce S-a născut negrăit, în peşteră, ca să ne mântuiască pe noi, cei ce ne-am făcut peşteră a toată necurăţia, prin călcarea poruncilor Lui, pentru care, pocăindu-ne, cântăm: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Cuvântul Tatălui, prin care toate S-au făcut, fără pătimire şi fără stricăciune Se naşte cu trup, din Sfânta Fecioară Maria, ca să mântuiască lumea, Căruia, întâmpinându-L, aşa să-I strigăm:
Iisuse, Cel ce cu Tatăl şi cu Sfântul Duh eşti lăudat de îngeri, miluieşte-ne;
Iisuse, Cel ce de îngeri eşti lăudat, fă ca şi noi, pe pământ, neîncetat să Te mărim;
Iisuse, Cel ce, pe pământ născându-Te, de cer nu Te-ai despărţit, cu smerenie Îţi slujim;
Iisuse, Care ai împreunat prin Naşterea Ta pe îngeri cu oamenii, pe Tine Te lăudăm;
Iisuse, Cel ce prin Naşterea Ta ne-ai deschis uşile raiului, închise prin neascultarea lui Adam, Ţie Îţi mulţumim;
Iisuse, Cel ce ai omorât moartea, prin Naşterea Ta făcându-ne părtaşi vieţii celei veşnice, Te preamărim;
Iisuse, Cel ce ai depărtat vrajba şi lumii pace ai adus prin Naşterea Ta, Ţie Îţi slujim;
Iisuse, Care prin Naşterea Ta mântuire lumii ai adus, dă-ne nouă iertare de păcate;
Iisuse, Cel ce ne-ai descoperit nouă, prin Naşterea Ta, pe Dumnezeu în Treime, Ţie ne închinăm;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 4-lea

Ca să mă izbăveşti din robia celui viclean, ai binevoit a Te îmbrăca în chip de rob, Cuvinte cel fără de început şi de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, pentru care, slăvind milostivirea Ta, cântăm neîncetat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Dumnezeu oamenilor asemenea S-a arătat şi în peşteră S-a născut şi a sărăcit cu trupul, ca noi să ne îmbogăţim în har; pentru aceasta credincioşii cu gând curat să-L primim, cântându-I:
Iisuse, născându-Te Tu, împărăţia păcatului s-a nimicit;
Iisuse, cugetele cele rele, născându-Te Tu, din multe inimi s-au descoperit;
Iisuse, venind Tu, puterea diavolului a slăbit şi oamenii asupra lui s-au întărit;
Iisuse, născându-Te Tu, de ispitele ce vin de la lume ne-am izbăvit;
Iisuse, trup luând, de ispitele trupului ne-am mântuit;
Iisuse, născându-Te Tu, trupurile şi sufletele de patimi le-am curăţit;
Iisuse, prin întruparea Ta, trupul nostru cel stricăcios cu nestricăciunea l-ai împodobit;
Iisuse, pogorându-Te Tu, din oameni pământeşti, prin har, îngeri ai făcut;
Iisuse, răsărind Tu, lumina adevărului peste toţi a strălucit;
Iisuse, născându-Te Tu, Dreptatea şi Adevărul pe pământ s-au pogorât;
Iisuse, arătându-Te Tu, pe Dumnezeu Cel într-o fiinţă am cunoscut;
Iisuse, lumea, prin Naşterea Ta, de bucuria mântuirii s-a umplut;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 5-lea

Hristos, cu trupul arătându-Se, Se sălăşluieşte în noi în chip negrăit. Veniţi, credincioşii, să vedem slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, şi să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Cel ce a făcut cerul şi pământul astă zi Se naşte trupeşte ca un om, din tine, Maica Domnului, păzindu-te şi după naştere fecioară, pentru care, bucurându-ne, aşa-I strigăm:
Iisuse, născându-Te cu trup din Sfânta Fecioară Maria, o ai făcut Născătoare de Dumnezeu şi plină de har;
Iisuse, Cel ce Te-ai încredinţat spre îngrijire Maicii Preacurate, prunc fiind, încredinţează-ne şi pe noi purtării ei de grijă;
Iisuse, Cel ce în braţe Te-ai purtat, deschide şi nouă, păcătoşilor, braţele milostivirii Tale;
Iisuse, Cel ce cu scutece Te-ai înfăşat, încinge-ne şi pe noi cu puterea Crucii Tale, ca să biruim pe vrăjmaşii noştri;
Iisuse, Cel ce cu lapte Te-ai hrănit, hrăneşte-ne şi pe noi, flămânzii şi însetaţii, din darurile Tale;
Iisuse, Cel ce la sânul Sfintei Fecioare Te-ai odihnit, dă-ne şi nouă să aflăm linişte în sânul Bisericii Tale;
Iisuse, Cel ce Te-ai arătat supus Sfintei Fecioare, dă-ne şi nouă să ne supunem voii Tale celei dumnezeieşti;
Iisuse, Cel ce ai primit dragostea Maicii Tale, primeşte şi de la noi această puţină dragoste şi o înmulţeşte înaintea Ta;
Iisuse, Cel ce ai primit daruri de la magi, primeşte şi de la noi aceste puţine lacrimi, prin care curăţeşte păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce primeşti pe toţi păcătoşii care se pocăiesc, primeşte-ne şi pe noi, cei cufundaţi în păcate, pentru Sfântă Naşterea Ta;
Iisuse, Cel ce voieşti să mântuieşti pe toţi oamenii, mântuieşte-ne şi pe noi, după mare mila Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 6-lea

Cu gura şi cu inima, pe Hristos Cel ce S-a născut cu trupul în peşteră, din curata Fecioară, veniţi, credincioşii, cu un gând să-L lăudăm, cântând împreună cu îngerii: Aliluia!

Icosul al 6-lea

O, minune nouă, o, bunătate! O, nespusă răbdare, că iată, ca un prunc se socoteşte Cel ce locuieşte în Cele de Sus, pe Care de bunăvoie primindu-L în casa sufletului nostru, aşa să-I strigăm:
Iisuse, Cel ce Te-ai născut, de răutatea lui Irod fereşte-ne;
Iisuse, Cel ce Te-ai întrupat, de fariseismul lui Irod izbăveşte-ne;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut în peşteră, de păcatul lui Irod păzeşte-ne;
Iisuse, Cel ce în peşteră Te-ai culcat, de necredinţa lui Irod scapă-ne;
Iisuse, Cel ce ai descoperit gândurile cele rele ale lui Irod, descoperă gândurile rele ale vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, mielul cel nevinovat, nu ne da nouă, ca prin păcatele noastre, să fim ucigaşi ca Irod;
Iisuse, Cel ce cunoşti gândurile oamenilor, mintea noastră de gândurile cele rele o curăţeşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai ascuns de Irod cel rău, nu Te ascunde de noi, păcătoşii;
Iisuse, Cel ce ai fugit de mânia lui Irod, acoperă-ne şi pe noi de mânia oamenilor, care se pornesc cu răutate asupra noastră;
Iisuse, Cel ce pe Irod ca pe un făcător de rele l-ai arătat, arată şi pe cei ce în ascuns ne fac nouă rău;
Iisuse, Cel ce iubeşti pe toţi oamenii, dă-ne şi nouă să iubim pe toţi, şi chiar pe vrăjmaşii noştri;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 7-lea

Steaua pe magi i-a trimis la Cel ce S-a născut, ca să mântuiască lumea de păcate, iar Irod cel rău ostaşi a trimis ca să ucidă pe dumnezeiescul Prunc, de a cărui răutate fugind, ca şi magii, neîncetat să cântăm: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Pentru mântuirea noastră, Bunule Doamne, ai venit în Betleem şi în peşteră Te-ai născut, Cel ce ai cerul scaun şi în iesle Te-ai culcat, prunc fiind, Cel ce eşti necuprins, cu scutece Te-ai înfăşat şi cu lapte Te-ai hrănit, din dragoste pentru noi, pentru care, cu smerenie lăudându-Te, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce în peşteră Te-ai născut, vino şi în peştera sufletelor noastre şi ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce eşti necuprins şi Te-ai lăsat cuprins de o iesle mică, fă ca puterea Ta să cuprindă şi inimile cele micşorate de patimi;
Iisuse, Cel ce n-ai socotit lăcaşul acesta modest nedemn de măreţia Ta, fă-ţi lăcaş smeritele noastre trupuri;
Iisuse, Cel pe Care nu Te pot cuprinde cerul şi pământul, iar prin Naşterea Ta Te-ai lăsat cuprins de fiecare dintre noi, miluieşte-ne;
Iisuse, Cel ce prin Naşterea Ta ai luat firea noastră cea căzută, ridică-ne şi pe noi cei căzuţi în adâncul răutăţilor;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut în chip dumnezeiesc, fă ca şi sufletele noastre să nască lucruri duhovniceşti;
Iisuse, Cel pe Care Te-a purtat trup fecioresc, curăţeşte şi trupurile noastre cele întinate de patimile desfrânării;
Iisuse, Cel ce ai făcut ca Sfânta Fecioară, născându-Te, să nu simtă dureri, tămăduieşte toate durerile trupurilor noastre;
Iisuse, Cel ce născându-Te, Maica Preacurată a rămas fecioară, păstrează sufletele şi trupurile noastre în feciorie duhovnicească;
Iisuse, Cel ce ai ales spre a Te naşte pe cea mai curată dintre pământeni, cu harul Tău ajută-ne să ne păstrăm curăţenia sufletelor şi trupurilor;
Iisuse, Cel ce pentru a Te naşte, pe Sfânta Fecioară o ai umbrit cu puterea Sfântului Duh, pe Acesta sălăşluieşte-L în sufletele noastre;
Iisuse, Cel ce prin Naşterea Ta s-a biruit rânduiala firii, dă-ne să biruim firea noastră cea stricată prin păcate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 8-lea

Să alergăm, credincioşii, la Betleem şi înaintea ieslei celei de Dumnezeu primitoare, să aducem laudă, împreună cu îngerii şi cu păstorii, lui Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu, Care din dragoste pentru noi trup S-a făcut, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Smereniei Tale închinându-ne, Hristoase, Cel ce din Tatăl mai înainte de veci Te-ai născut, iar pentru mântuirea noastră, la plinirea vremii, cu trup Te-ai născut din Sfânta Fecioară, cu cântări ca acestea Te lăudăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi Te-ai smerit, de păcatul mândriei scapă-ne şi în haina smereniei ne îmbracă;
Iisuse, Cel ce pe magi i-ai chemat la închinarea Ta, cheamă-ne şi pe noi, ca neîncetat, cu smerenie să ne închinăm Ţie;
Iisuse, Care pe păstori de la oi i-ai chemat la mărită Naşterea Ta, cheamă-ne şi pe noi, care stăm departe de Tine, păzind turma păcatelor;
Iisuse, Care prin Naşterea Ta Te-ai făgăduit să fii cu noi totdeauna, fii şi cu noi, păcătoşii şi întunecaţii;
Iisuse, Care Te-ai născut din Tatăl fără mamă şi din mamă fără tată, miluieşte-ne şi pe noi, cei născuţi în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai zămislit de la Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei, curăţeşte-ne şi pe noi, cei zămisliţi în fărădelegi;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut peste fire, de păcatele cele peste fire izbăveşte-ne;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut nu din pofta trupească, ci de la Duhul Sfânt, potoleşte toată pofta cea trupească de la robii Tăi;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut în noapte, din întunericul păcatului scoate-ne;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu luminează-ne;
Iisuse, prin Naşterea Ta, bucuria a venit la toată lumea, căci cu noi este Dumnezeu;
Iisuse, prin Naşterea Ta, raiul s-a deschis, satana s-a biruit şi noi ne-am mântuit;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 9-lea

Cea negrăită smerenia Cuvântului lui Dumnezeu, cu ochii minţii, mai înainte văzând-o, Avacum a strigat: „De la miazăzi va veni Dumnezeu Mântuitorul nostru”, Căruia, întâmpinându-L, să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, L-a trimis să mântuiască de păcate lumea, pe Care văzându-L în peşteră născut cu smerenie, să-L lăudăm, strigând:
Iisuse, Cel ce din dragoste pentru noi Te-ai născut, umple inimile noastre de dragoste pentru Tine;
Iisuse, Cel ce pe pământ Te-ai arătat ca să izbăveşti lumea de păcate, dă-ne nouă să urâm toate păcatele;
Iisuse, Cel ce din dragoste pentru oameni Te-ai smerit în chip de rob, dă-ne dragoste şi râvnă pentru binele aproapelui;
Iisuse, Cel ce Te-ai arătat ascultător voii Tatălui, dă-ne şi nouă ascultare de toate poruncile Lui;
Iisuse, Cel ce prunc Te-ai adus de Sfânta Ta Maică în Biserică, dă-ne să iubim Biserica Ta;
Iisuse, Cel ce prin stea ai luminat pe magi, luminează şi inimile noastre, pe care le-a întunecat pofta cea rea;
Iisuse, Cel ce pentru binele omenirii ai venit în lume, nu ne lipsi pe noi de binele Tău ceresc;
Iisuse, Cel ce ai apărat pe magi de răutatea lui Irod, apără-ne şi pe noi de toată răutatea omenească;
Iisuse, înflăcărează-ne inimile de dor pentru Tine, precum ai înflăcărat inimile celor trei magi;
Iisuse, condu-ne pe calea cea sigură, care duce la Tine, precum ai condus pe magi prin stea;
Iisuse, dă-ne şi-n viaţa aceasta, şi-n cea viitoare, să auzim corul cel dulce al îngerilor;
Iisuse, Care pentru mântuirea noastră Te-ai născut om, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 10-lea

Pruncule, Iisuse, dă-ne nouă să Te iubim pe Tine mai mult decât am iubit păcatul şi să facem de acum numai voia Ta cea sfântă, cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Pe Hristos Cel ce S-a născut din Fecioara Maria în chip negrăit, cu îngerii toţi să-L lăudăm, strigând:
Iisuse, curăţenia desăvârşită, de toată întinăciunea curăţeşte-ne;
Iisuse, izvorul vieţii, dă-ne viaţa cea veşnică;
Iisuse, frumuseţea desăvârşită, dă-ne frumuseţea cea dintâi, pe care din cauza păcatelor am pierdut-o;
Iisuse, blândeţea desăvârşită, dă-ne să fim blânzi cu semenii noştri;
Iisuse, izvorul înţelepciunii, înţelepţeşte-ne;
Iisuse, lumina cea pururea veşnică, luminează-ne;
Iisuse, făcătorul nostru, nu ne lăsa să pierim;
Iisuse, de bolile cele trupeşti, care vin pentru păcatele noastre, tămăduieşte-ne;
Iisuse, de patimile cele sufleteşti, curăţeşte-ne;
Iisuse, de gândurile cele rele, izbăveşte-ne;
Iisuse, de nălucirile diavoleşti, fereşte-ne;
Iisuse, de obiceiul cel rău al patimilor, mântuieşte-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 11-lea

Slavă întru cei de sus, cetele îngereşti în Betleem, înaintea păstorilor au stat cântând, la Naşterea Ta, Hristoase, iar noi, păcătoşii, pe pământ Te lăudăm, strigând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Dumnezeu oamenilor S-a arătat, asemenea şi în peşteră S-a născut cu trup, ca pe noi, cei căzuţi în păcate, să ne facă fiii Lui, pentru care, cu mulţumire, aşa-I cântăm:
Iisuse, Cel ce ai venit în lume cu trupul, dă-ne să Te iubim mai mult decât am iubit plăcerile lumii;
Iisuse, Cel ce ai luat trup pentru noi, păcătoşii, dă-ne să Te iubim mai mult decât îndulcirile trupeşti;
Iisuse, Cel ce pentru păcătoşi Te-ai născut, fă-ne să urâm din tot sufletul păcatul;
Iisuse, Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, dă-ne să nu spunem niciodată cuvinte necuviincioase;
Iisuse, Cel ce voieşti să se mântuiască toţi oamenii, fă să nu piară nici un suflet din cauza purtării noastre celei rele;
Iisuse, Cel ce prin Întruparea Ta ne-ai dat nouă spre viaţa veşnică Sfântul Trup şi Cinstitul Sânge al Tău, fă-ne vrednici împărtăşirii acestora;
Iisuse, Cel ce Te-ai născut în peştera săracă, nu Te scârbi nici de sărăcia sufletelor noastre, când vii să locuieşti în ele prin împărtăşirea cu Sfintele Taine;
Iisuse, când ne apropiem de Tine, în Sfintele Taine, fă-ne să venim cu toată cucernicia, cu frică, cu credinţă şi cu dragoste;
Iisuse, când ne apropiem de Tine, fereşte-ne de răutatea lui Irod;
Iisuse, pe preoţii Tăi, când slujesc Sfânta Liturghie, curăţeşte-i de toată necurăţia şi-i fă vrednici slujirii acestei Taine dumnezeieşti;
Iisuse, pe credincioşii Tăi, care iau parte la Sfânta Liturghie, de darurile Tale cele cereşti îi împărtăşeşte;
Iisuse, pe cei ce iubesc bună-cuviinţa Bisericii Tale, cu darurile cele veşnice îi răsplăteşte;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 12-lea

Tatăl bine a voit, Cuvântul trup S-a făcut şi Fecioara a născut pe Dumnezeu întrupat, cu umbrirea Sfântului Duh, steaua vesteşte, magii se închină, păstorii se minunează şi toată făptura se bucură, cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Iată, a venit chemarea tuturor, Hristoase, curăţirea, lumina, izbăvirea, pacea, sănătatea, bunătatea, pe care primindu-le credincioşii cu inimi curate, să-I strigăm:
Iisuse, Domnul păcii, potoleşte războaiele şi dă lumii pacea Ta;
Iisuse, izvorul păcii, împacă pe toţi care sunt învrăjbiţi;
Iisuse, făcătorul păcii, pe soţii care sunt despărţiţi uneşte-i iarăşi în pace şi în dragoste;
Iisuse, Cel ce pe pământ Te-ai arătat ascultător Părintelui Tău, întoarce pe fii cu dragoste către părinţii lor;
Iisuse, Cel ce Te-ai arătat prunc, pe copiii noştri îi ocroteşte;
Iisuse, pe cei tineri îi înţelepţeşte şi pe calea învăţăturilor Tale îi călăuzeşte;
Iisuse, pe bătrâni îi sprijină şi cu darul răbdării şi al înţelepciunii îi împodobeşte;
Iisuse, pe cei buni în bunătate îi păzeşte;
Iisuse, pe cei răi de la răutatea lor îi întoarce;
Iisuse, pe cei rătăciţi de la adevăr pe calea cea dreaptă îi întoarce cu bunătatea Ta;
Iisuse, pe cei bolnavi şi suferinzi îi tămăduieşte;
Iisuse, pe Sfântă Biserica Ta în pace şi linişte o păzeşte;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea

O, Preadulce Iisuse, Cel ce în peşteră Te-ai născut cu trupul, primeşte şi de la noi această smerită rugăciune, precum ai primit daruri de la magi şi cântare de la păstori, şi depărtează de la noi toată răutatea, cearta, vrăjmăşia, obiceiul cel rău şi toate ispitele şi necazurile ce vin asupra noastră, ca trăind în pace şi bună înţelegere unii cu alţii, cu un gând să Te lăudăm pe Tine, Dumnezeu Cel de sus, cântând: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerii din cer mirându-se…, Condacul 1: Cel ce din veci Te-ai născut din Tatăl…

Icosul 1

Îngerii din cer mirându-se, ziceau: „Cum Te va încăpea pe Tine, Cel ce eşti necuprins, cum Te va hrăni cu lapte pe Tine Fecioara, Cel ce eşti hrănitorul tuturor”. Iar noi de o taină ca aceasta minunându-ne, cântăm Ţie:
Iisuse, Cel ce din peşteră Te-ai născut, dă-ne nouă har să ne naştem spre viaţa de veci;
Iisuse, Cel ce prunc Te-ai făcut, dă-ne nouă nevinovăţia pruncilor;
Iisuse, Cel ce cu lapte Te-ai hrănit, hrăneşte-ne şi pe noi cu bunătăţile Tale cele duhovniceşti;
Iisuse, Cel ce cu scutece Te-ai înfăşat, dezleagă-ne şi pe noi de blestemul păcatului;
Iisuse, Cel ce în braţe Te-ai purtat, scoate-ne pe noi din ghearele diavolului;
Iisuse, Cel ce de stea ai fost arătat, fă să strălucească şi peste noi lumina dumnezeirii Tale;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, scoate-ne din întunericul păcatului;
Iisuse, Păstorul cel bun, caută-ne pe noi, oile cele rătăcite;
Iisuse, Cel ce din cer Te-ai pogorât, smerindu-Te pentru noi, dă-ne şi nouă smerenie, ca să ne înălţăm la cer;
Iisuse, Cel ce ai luat chipul robului, scoate-ne din robia păcatului;
Iisuse, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea, mântuieşte-ne pe noi, cei păcătoşi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, mântuieşte-ne!

Condacul 1

Cel ce din veci Te-ai născut din Tatăl şi la plinirea vremii Te-ai întrupat de la Duhul Sfânt şi Te-ai născut cu trup din Sfânta Fecioară Maria ca să ne mântuieşti din robia păcatului, pace lumii Tale dăruieşte şi ne izbăveşte pe noi de toate ispitele şi necazurile, ca să cântăm Ţie cu uşurinţă aşa: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce cu trupul în peşteră Te-ai născut, miluieşte-ne!

Rugăciune către Mântuitorul nostru Iisus Hristos

Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, când Te-ai născut din Fecioara Maria în Betleemul Iudeii, cu spaimă făpturile s-au minunat şi lumea s-a bucurat de Naşterea Ta, Cel ce ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta şi i-ai dat botezul spre pocăinţă; Care ne-ai adus pe noi la preacuratele zilele acestea pentru înfrânarea patimilor, spre nădejdea Învierii, şi ne îndreptezi pe noi spre adevărul dumnezeirii Tale şi ai luminat mintea noastră spre a Te cunoaşte pe Tine, Fiul lui Dumnezeu, Care ridici păcatele a toată lumea. Tu şi acum, Stăpâne, Iubitorule de oameni, primeşte pe robii Tăi precum ai primit pe Petru, care se afundase în mare, iar mai pe urmă, lepădându-se de Tine, dar plângând cu amar, iarăşi l-ai primit. Că am auzit glas grăind şi magii închinându-se cu daruri şi îngerii cântând, iar Irod tulburând-se, că Dumnezeu în trup S-a arătat spre mântuirea noastră. Pe Tine acum, Stăpâne, Iubitorule de oameni, toată făptura Te laudă, grăind: Hristos Se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Puterile îngerilor se bucură, cetele mucenicilor se veselesc văzând mărita şi cinstita serbare, şi toţi după vrednicie o laudă cu inima şi cu buzele. Şi acum, Bunule, Iubitorule de oameni, primeşte pe robii Tăi, precum şi plecarea genunchilor şi umilinţa noastră, ca plinind poruncile Tale, curaţi şi neprihăniţi, ajungând acum la cinstită Naşterea Ta, să ne împărtăşim cu Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine mărirea, cinstea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi se face otpustul.

Canon de rugăciune la Praznicul Naşterii Domnului (Crăciunul)

Tropar la Praznicul Naşterii Domnului (Crăcinului), glasul al 4-lea:

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!

Tropar la Praznicul Naşterii Domnului (Crăcinului), glasul al 6-lea:

În Taină Te-ai născut în peşteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând Steaua înainte ca o gură, Mântuitorule. Şi a adus Ţie pe magi, care Ţi s-au închinat cu credinţă; împreună cu care miluieşte-ne pe noi.

Tropar la Praznicul Naşterii Domnului (Crăcinului), glasul al 6-lea:

Răsărit-ai, Hristoase, ca un Soare Înţelegător al dreptăţii; şi Steaua Te-a arătat încăput în peşteră, pe Tine, Cel Neîncăput. Pe magi i-ai îndreptat spre închinarea Ta, cu care împreună Te slăvim, Dătătorule de viaţă, Slavă Ţie!

Cântarea 1, glasul 1.

Irmosul:

Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viaţa Dumnezeiască cea bună iarăşi îl înnoieşte, ca un înţelept Ziditor, că S-a preaslăvit!

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta, Întrupându-Se din Dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit!

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea, Fiul şi Strălucirea Tatălui, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se de Puterile cele cu mult mai presus de lume şi de cele ce sunt pe pământ şi Întrupându-Se ne-a înnoit pe noi; că S-a preaslăvit!

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Fiului, Celui Născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci şi mai pe urmă din Fecioară Întrupat fără sămânţă, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm: Cel Ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne!

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cel ce s-a împărtăşit de insuflarea celei preabune, Adam cel din ţărână şi în stricăciune a alunecat prin amăgirea femeii, din femeie văzând pe Hristos a strigat: Cel Ce pentru mine, ca mine Te-ai făcut, Sfânt eşti, Doamne!

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Asemenea la chip cu amestecarea cea de jos din ţărână făcându-Te, Hristoase şi cu împărtăşirea trupului căzut, l-ai împărtăşit pe acesta de firea cea Dumnezeiască, Om făcându-Te şi rămânând Dumnezeu, Cel Ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Betleeme, Împăratul domnilor Iudeii, veseleşte-te! Că Cel Ce paşte pe Israel şi stă pe umeri de Heruvimi, Hristos, din tine Strălucitor a ieşit şi a înălţat fruntea noastră şi peste toţi împărăţeşte.

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Toiag din rădăcina lui Iesei şi Floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel Lăudat, din Muntele cel cu umbra deasă. Venit-ai, Întrupându-Te din Cea Neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Slavă Puterii Tale, Doamne!

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Tu, Cel pe Care de demult mai înainte L-a numit Iacob Aşteptarea neamurilor, din se­minţia lui Iuda ai răsărit, Hristoase şi puterea Damas­cului şi prăzile Samariei ai venit să le primeşti, prefăcând înşelăciunea în credinţă plă­cută lui Dumnezeu. Slavă Pu­terii Tale, Doamne!

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Pe înţelepţii ucenici ai cuvin­telor vrăjitorului Valaam, cel de demult, pe cititorii în stele, pe cei ce se aduceau pârgă din păgâni, de bucurie i-ai umplut, răsărindu-le Tu, Stăpâne, Stea din Iacob şi i-ai primit cu ade­vărat pe aceia care Ţi-au adus daruri bine primite.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Ca Ploaia pe Lână Te-ai po­gorât în pântecele Fecioarei, Hristoase şi ca nişte picături ce picură pe pământ au căzut înain­tea Ta, Mântuitorule, etiopienii şi tarsienii, insulele arabilor, Saba şi cei ce stăpânesc tot pă­mântul midienilor. Slavă Pu­terii Tale, Doamne!

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, ai trimis nouă pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace; deci povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cu robii Te-ai înscris, poruncii Cezarului plecându-Te şi pe noi, cei ce eram robi vrăjmaşului şi păcatului, ne-ai eliberat, Hristoase; sărăcind cu totul pentru noi şi pe cel din ţărână prin unire şi împărtăşire l-ai îndumnezeit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Iată Fecioara, precum s-a zis de demult, în pântece zămislind, a născut pe Dumnezeu, Cel Ce S-a făcut Om şi a rămas Fecioară, prin care împăcându-ne noi păcătoşii cu Dumnezeu, pe Aceasta ce este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, cu credinţă, o lăudăm.

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul în Fecioară Sălăşluindu-Se şi Trup luând, a ieşit lăsând-o Nestricată; că Cel Ce n-a pătimit stricăciune, pe Ceea ce L-a născut a păzit-o Nevătămată.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Venit-a Întrupându-Se Hristos, Dumnezeul nostru, pe Care Tatăl din pântece mai înainte de Luceafăr L-a Născut; şi Cel Ce ţine frânele Preacuratelor Puteri în ieslea dobitoacelor este Culcat; cu scutece este Înfăşat, dar dezleagă legăturile cele cu multe împletituri ale păcatelor.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Prunc Tânăr din frământătura lui Adam S-a Născut Fiul şi S-a dat credincioşilor. Acesta este Părinte şi Domn al veacului ce va să fie şi Se cheamă Înger de Mare Sfat. Acesta este Dumnezeu Tare, Care ţine cârmuirea făpturii.

CONDAC, glasul al 3-lea. Podobie: Fecioara astăzi...

Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu Steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Tinerii în dreapta credinţă fiind crescuţi, păgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au înspăimântat; ci în mijlocul văpăii stând, au cântat: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Păstorii cei ce petreceau noaptea în câmp au primit cu spaimă arătarea Luminii; că Slava Domnului i-a înconjurat cu strălucire şi Îngerul le-a strigat: cântaţi, că S-a născut Hristos. Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Deodată cu cuvântul Îngerului Oştile cereşti au strigat: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Hristos a Strălucit. Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Ce cuvânt este acesta, zis-au păstorii? Veniţi să vedem pe Cel Ce S-a născut, pe Dumnezeu Hristos. Şi ajungând la Betleem s-au închinat Lui şi Celei ce L-a născut, cântând: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Cuptorul cel răcorit a închipuit Chipul Minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei, în care a intrat. Pentru aceasta, cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Fiica Babilonului trage la sine, din Sion, pe tinerii lui David cei robiţi şi trimite slugi pe magii aducători de daruri, ca să se roage Fiicei lui David, Celei Primitoare de Dumnezeu. Pentru aceasta, cântând să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Jalea a îndepărtat organele cântării, că fiii Sionului n-au mai cântat cântări în pământ străin; iar Hristos, Cel Ce a răsărit în Betleem, a stricat toată înşelăciunea Babilonului şi armonia cântăreţilor. Pentru aceasta cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Prăzile împărătesei Sionului şi bogăţia cea agonisită cu sabia le-a luat Babilonul; dar Hristos cu povăţuirea Stelei a tras în Sion vistieriile acestuia şi pe Magii cei în stele cititori. Pentru aceasta cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită şi mai Mărită decât Oştile cele de sus, pe Fecioara Preacurată, de Dumnezeu Născătoarea.

Irmosul:

Taină Minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Dumnezeu, Cel Ce S-a născut cu Trup din Fecioară.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Împăratul, Cel Ce S-a născut în peşteră din Fecioară.

Troparul:

Minunata mergere a Stelei celei noi şi neobişnuite, de curând ivită, înaintea căreia se plecau cerurile, văzând-o magii, au mărturisit pe Hristos Împăratul Născut pe pământ, în Betleem, spre mântuirea noastră.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Dumnezeu, Căruia I S-au închinat magii.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce a fost vestit de Stea magilor.

Troparul:

Magii întrebând: unde este Pruncul Împărat, Cel de curând Născut, a Cărui Stea s-a arătat, că am venit să ne închinăm Lui, s-a mâniat Irod şi s-a tulburat, semeţindu-se luptătorul împotriva lui Dumnezeu, a omorî pe Hristos.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Preacurata Fecioară şi Singura de Dumnezeu Născătoarea, care a născut pe Hristos Împăratul.

Stih: Magii şi păstorii au venit să se închine lui Hristos, Celui Ce S-a născut în cetatea Betleemului.

Troparul:

Cunoscut-a cu dinadinsul Irod vremea Stelei, prin ale cărei povăţuiri s-au închinat magii în Betleem lui Hristos, cu daruri; şi de Înger fiind povăţuiţi către ţara lor, au lăsat batjocorit pe cumplitul ucigător de prunci.

Stih: Astăzi Fecioara naşte pe Stăpânul înăuntru, în peşteră!

Irmosul:

Mai lesne este, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică, pe cât binevoieşti dă-ne şi nouă această putere.

Stih: Astăzi Stăpânul Se naşte ca un Prunc din Fecioară.

Stih: Astăzi păstorii văd pe Mântuitorul în scutece înfăşat şi în iesle culcat.

Stih: Astăzi Stăpânul Cel Nepipăit în scutece Se înfaşă ca un Prunc.

Stih: Astăzi toată zidirea se bucură şi se veseleşte, că Hristos S-a născut din Tânără Fecioară.

Troparul:

Chipurile cele nelămurite şi umbrele văzându-le sfârşite, o, Maică Preacurată a Cuvântului, Cel Ce S-a arătat de curând din uşă încuiată şi socotind a fi El Lumina adevărului, după vrednicie binecuvântăm pântecele tău.

Stih: Puterile cereşti vestesc lumii pe Mântuitorul, Domnul şi Stăpânul, Cel Ce S-a născut.

În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Măreşte, suflete al meu, Stăpânirea Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri şi Nedespărţită.

În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce ne-a izbăvit pe noi din blestem.

Troparul:

Dorul dobândindu-şi şi învrednicindu-se de venirea lui Hristos, poporul cel plăcut lui Hristos se roagă acum, cu lacrimi, să-i dai, Preacurată Fecioară şi harul naşterii celei de a doua, cel de viaţă făcător, ca să se închine Strălucirii tale.

Catavasie:

Taină Minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L Îl slăvim.

Catavasie:

Mai lesne este, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică, pe cât binevoieşti dă-ne şi nouă această putere.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină...

Să se bucure cerul, să se vese­lească pământul! Că S-a născut pe pământ Mielul lui Dum­nezeu, dând izbăvirea lumii. Cuvântul, Cel ce era în Sânurile Tatălui, a ieşit fără de sămânţă din Fecioară; de Acela magii s-au înspăimântat, văzându-L născându-Se în Betleem ca un Prunc; pe Care toate Îl slăvesc.

Tropar la Praznicul Naşterii Domnului (Crăciunul)

Glasul 4

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!

Axionul Nasterii Domnului

"Mărește, suflete al meu, pe cea mai cinstită și mai preamărită decât oștile cele de sus! Taină străină vad și preamărită: cer fiind peșteră, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim!".

 



Rugăciunile Unirii - Prof. Dr. Sorin Stănescu

 

Marea Unire își are istoria și poveştile sale. Unele au fost bătătorite în timp de istorici și sunt cunoscute de către întregul neam românesc, dar altele au fost ținute, cumva, la index, iar acest fapt s-a datorat jumătății de veac comunist în care istoria a fost ocultată, iar instituții, persoane și fapte esențiale au fost șterse intenționat. Aportul regalității, al Bisericii a fost trecut cu vederea și evitat în manualele școlare ori în istoriile oficiale ale timpului. Puţini ştiu că la ceremoniile religioase de la Alba Iulia și București din ziua de 1 Decembrie 1918 s-au rostit, după Sfânta Liturghie şi Te Deum, două rugăciuni special alcătuite pentru acel eveniment: „Rugăciunea de la Alba Iulia”, numită „Rugăciunea Unirii”, și „Rugăciunea de la București”, numită „Rugăciunea Victoriei”.

Povestea Rugăciunii de la Alba Iulia sau „Rugăciunea Unirii” am descoperit-o în paginile prestigioasei și vechii publicații „Biserica și Școala”, iar istorisirea ei am preluat-o direct de la cel care a și compus-o - preotul Gheorghe Ciuhandu.

Biografia acestui remarcabil slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, dar și făuritor al Unirii ne descoperă că s-a născut în 23 aprilie 1875 într-o familie cu puternice legături cu Biserica. Şi-a desăvârșit studiile la Beiuș și a urmat Institutul Teologic din Arad, apoi a plecat la Universitatea din Cernăuți, unde și-a susținut doctoratul în teologie, în 1905 dobândind acest titlu. A fost încadrat la Episcopia Aradului în calitate de consilier, în 1910 a fost hirotonit preot și apoi a devenit protopop. 1918 îl găseşte ca unul dintre participanții activi la evenimentele Marii Uniri. Drept recu­noaștere a activității sale, în 1922, este ales președinte al Asociației clerului ortodox român „Andrei Șaguna”. Mai târziu, în 1939, a ajuns senator, iar în 1946 este ales ca membru de onoare al Academiei Române. Părintele Ciuhandu s-a remarcat de-a lungul vieții sale și ca un talentat gazetar, el colaborând la publicațiile-fanion ale luptei naționale a românilor ardeleni, precum „Tribuna”, „Românul”, „Biserica și Școala”. A lăsat și o operă teologică importantă, dar și veritabile contri­buții la istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Geneza Rugăciunii Unirii

În 1938, cu ocazia aniversării a două decenii de la Marea Unire, preotul dr. Gheorghe Ciuhandu publica în „Biserica și Școala” un articol lămuritor despre geneza celebrei rugăciuni rostite în ziua de 1 Decembrie 1918. Din acesta aflăm că, de fapt, originea acestei rugăciuni este mai veche și are la bază textele biblice publicate de către preotul Gheorghe Ciuhandu în ziarul „Tribuna Poporului” din 1904. În prima versiune, acesta i-a dat numele generic de „Rugăciunea Românului”, iar textul său este destul de lung. „Rugăciunea Românului” este, în mod evident, un puternic mijloc de menținere a ființei naționale românești și de transmitere a mesajului de speranță către românii din Transilvania aflați în acea epocă într-o situație precară economic și supuși unui intens proces de deznaționalizare inițiat de către autoritățile maghiare.

În apropierea Marii Adunări de la Alba Iulia, preotul Ciuhandu a mai publicat o „Rugăciune la Strâmtoare”, al cărei conținut avea să fie utilizat și el la geneza Rugăciunii Unirii. În preajma zilei decisive a Unirii, Biserica Ortodoxă din Transilvania, intens preocupată să contribuie la acest proces, a organizat în data de 23 noiembrie 1918 o importantă ședință a Sinodului episcopal al Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania. În cadrul acesteia, părintele Ciuhandu a propus și adoptarea unei rugăciuni, care a fost acceptată, dar într-o variantă mai scurtă. Cu această ocazie, s-a decis ca ea să fie transmisă prin circulară și citită în toate bisericile din cadrul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei și la Alba Iulia, după Adunarea Națională, și așa s-a și întâmplat. La 1 Decembrie 1918, „rugăciunea de îngenunchiare” - cum i s-a spus în circulară - a fost citită de către Episcopul Miron Cristea în fața mulțimii prezente la slujba începută încă de la ora şapte în dimineața zilei Unirii. Con­ținutul acestei rugăciuni, bazat cumva pe o paralelă cu poporul ales, vorbea despre drama și suferințele neamului românesc, dar și despre faptul că, în cele din urmă, acest popor avea să iasă biruitor și cu visul unirii împlinit.

Ulterior, după intrarea în istorie, dar și în legendele neamului nostru, oamenii au realizat că, de fapt, această rugăciune era „Rugăciunea de la Alba Iulia” - „Rugăciunea Unirii” și așa s-a făcut referire la ea în următorii ani de după Marea Unire. Uitată mult timp, Rugăciunea, iată, revine acum, la Centenar, în actualitatea și în interesul românilor.

Doamne Dumnezeul nostru! Păcătuit-am Ție și noi și părinții noștri; rătăcit-am Ție și noi și părinții noștri; rătăcit-am dela calea adevărului și lumina dreptății nu ni-a strălucit nouă, și soarele nu ni-a răsărit nouă. Și iară robi suntem în pământul, ce ai dat părinților noștri, spre a mânca rodul lui și bunătățile lui. Drept ești, Doamne, și toate lucrurile Tale, și toate căile Tale sunt milă și adevăr și judecată adevărată, și drept judeci în veac. Cutremurat-ai pământul, Doamne! Cine este asemenea Ție mărit întru sfinți, minunat întru mărire, făcător de minuni!? Iată, noi venim la Tine, că Tu ești Dumnezeul nostru, căci Tu ai zis: «O, poporul meu! Rana ta este dureroasă; pedeapsa fărădelegii tale împlinitu-s„a; scoală-te. Eu sunt Dumnezeul vostru; Eu sunt cu tine; de voiu și nimici toate popoarele, între care Te-am împrăștiat, pe tine nu te voiu nimici. Sfărma-voiu jugul de pe tine și voiu rumpe cătușile tale; lărgi-voiu hotarele tale; aduna-vă-voiu dintre popoare și vă voiu strânge din țările, în cari sunteți împrăștiați; restatori-voiu judecătorii tăi, ca mai nainte, și sfetnicii tăi, ca la început”. Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, Cel mare, Cel puternic, Cel-ce păzești legământul și îndurarea; Dumnezeul cel mare în sfaturi, puternic în lucruri, ai Căruia ochi pururea sunt deschiși asupra tuturor fiilor oamenilor; Cel ce înalți pe cei smeriți și ridici la mântuire pe cei ce plâng, Care zădărnicești sfaturile celor vicleni, pentruca mânile lor să nu împlinească cugetele lor: - să nu se pară mică înaintea Ta toată strâmtoarea, ce a venit asupra noastră, a părinților noștri și asupra întreg poporului Tău. Doamne, Tu stăpânești peste vieață și peste moarte, și pogori la porțile iadului și iarăși ridici: înaintea Ta aducem rugăciunile noastre, nu pentru dreptățile noastre, ci pentru multele Tale îndurări. Scoală-Te întru ajutorul nostru și mântuește-ne pentru mila Ta. Dă-ne ajutor, ca să scăpăm din strâmtoare, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ajută-ne nouă pentru mărirea Numelui Tău, ca să se sălăşluiască mărire în pământul nostru, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. („Rugăciunea Unirii” rostită la Alba Iulia și în întreaga Transilvanie la 1 Decembrie 1918)

„Rugăciunea Victoriei și a Unirii” de la București

În același timp, în ziua de 1 Decembrie 1918, la București, capitala României Mari, suveranii Ferdinand și Maria intrau biruitori în oraș, iar la Catedrala Mitropoliei avea loc un Te Deum la care „Mitropolitul Războiului și al Întregirii Neamului Românesc”, Pimen Georgescu, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, a compus și el o rugăciune pentru acest eveniment special. În momentul în care ceremonia a început, Mitropolitul Pimen a rostit rugăciunea prin care Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru binefacerile numeroase oferite neamului românesc şi pentru instaurarea păcii pe pământ. Nu erau uitate nici jertfele armatei române, și nici cele ale armatelor aliate care au contribuit decisiv la înfrângerea Puterilor Centrale.

Dumnezeule și Doamne, Împărat al cerului și al pământului, înaintea Ta cădem și din adânc sufletului nostru Îți mulțumim; căci prin pronia Ta ai hotărât izbânda armatelor noastre aliate împotriva vrăjmașilor și ai încoronat în lume pacea Ta cea sfântă [...] Ajută-ne, Doamne, ca dreptatea neamului nostru, pentru care au luptat bătrânii noștri cu jertfe și suferințe de veacuri, și acum s-a îndeplinit prin Unirea desăvârșită a tuturor fraților noștri români într-o singură țară România Mare sub domnia prea înălțatului nostru Rege Ferdinand I, să fie de veci, căci așa au dorit strămoșii noștri, luptând cu vitejie pentru apărarea legii și a moșiei sub conducerea Voievozilor Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, și așa, toți frații într-un Stat fiind, să ne bucurăm de darurile tale și să proslăvim Numele Tău în veci. Amin.” („Rugăciunea Victoriei și a Unirii” rostită la 1 Decembrie 1918 la București, în Catedrala Mitropolitană, de către Mitropolitul Pimen Georgescu)

 

Ziarul Lumina

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Despre Naşterea Domnului altfel sau implicaţiile familiale ale sărbătorii - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

Semnificaţia Naşterii Domnului poate fi recrearea de sine şi resemnificarea relaţiei cu lumea. Transformarea lumii nu vine ca un act extern, ca o lucrare ce este săvârşită cumva din afară şi constrângător, ci ca o reconfigurare interioară de sine. Din acest nucleu al transformării lăuntrice persoana poate accede apoi la noi înţelesuri al lumii şi ale misterului existenţei oglindit în viaţa altora. Crăciunul este despre creaţie. Crăciunul este despre iubire şi despre iertare. Crăciunul este despre împăcarea cu sine şi înţelegerea lumii pe noul temei adus de Hristos prin Întruparea Sa. Crăciunul este despre perceperea lumii ca dar dumnezeiesc şi ca mediu de rezonanţă a întâlnirii divinului cu umanul prin Naşterea Domnului.

La un seminar despre valoarea relaţiilor autentice şi sincere dintre oameni, trainerul a proiectat pe un ecran mare, exact în centru, un singur cuvânt: IUBIRE. Iubirea este singura care schimbă şi vindecă toate traumele. Iubirea este vehiculul iertării. Ea este lupa de adâncime care relevă acceptarea celor mai neluminoase laturi ale personalităţii mele şi, în acelaşi timp, ea este telescopul prin care mă afund în înălţimile de taină ale vieţii în toate formele ei. Iubirea este despre reducerea distanţei între eu şi el care devin (devenim) eu şi tu. Iubirea este despre acceptarea de sine aşa cum sunt eu cu însuşirile mele luminoase dar şi cu rateurile mele. Numai integrându-mă pe mine cu lumini şi umbre şi iubindu-mă ca atare îi pot percepe şi înţelege şi pe ceilalţi în acelaşi fel. Nu mai este cazul să proiectez asupra altora propriile-mi neajunsuri şi neputinţe, pentru că eu însumi le accept în mine însumi şi nu mai fug de ele. Îmi asum propriul demers autovindecător sub raza Răsăritului Celui de Sus, fără a mai fi cazul de a arunca pe un ecran exterior mie a lucrurilor personale pe care din varii motive nu le judec ca aparţinându-mi.

Pot începe cu iubirea de mine însumi şi apoi să trec la iubirea celor din familia mea la iubirea colegilor de serviciu şi a prietenilor, la iubirea tuturor oamenilor şi a tuturor fiinţelor:

Dacă cineva este capabil să iubească în mod productiv, atunci persoana respectivă se iubeşte şi pe sine, pe când, dacă îi iubeşte doar pe ceilalţi, el nu poate iubi deloc” (Fromm, 2016, p. 77).

Probabil că această variantă este cea mai puţin accesibilă de vreme ce lumea de azi se orientează mai mult spre imagine şi vizualizare externă fugind de autoanaliză şi introspecţie. Ar fi prea mult de aşteptat până la îndeplinirea sinceră a iubirii faţă de tot ce mă înconjoară dacă ar fi să încep cu asceza demersului de adâncire în autocunoaştere şi înţelegere de sine.

Pentru acest motiv, poate că o cale mai potrivită porneşte de la ceilalţi înspre mine. Adică, încercând să fac bine altora şi să-i ajut pe cei aflaţi în nevoi poate mai acute decât ale mele, pot ajunge să mă iubesc şi pe mine însumi. Asemenea unei oglinzi sparte în zeci şi sute de cioburi, pot încerca să refac imaginea iniţială prin recompunerea integrativă în propriu-mi univers lăuntric a tuturor acelora pe care într-un fel sau altul îi ajut. Dacă vreţi, e vorba de principiul prin ceilalţi către tine însuţi. Sau, după celebra expresia a monahului de la Rohia, dăruind vei dobândi.

Vă prezint acum cazul unei familii care imediat după bucuria venirii în lume a unui copil s-a întâlnit cu teribilul calvar al neputinţei în faţa sorţii nemiloase. Copilul care le-a adus părinţilor o atât de mare căldură, bucurie şi lumină în viaţă s-a îmbolnăvit dintr-o dată şi iremediabil, iubirea părinţilor fiind acum amestecată cu o mare durere. După previziunile medicale copilul abia dacă putea să atingă vârsta câtorva anişori. Vă mărturisesc că deşi în condiţii de dizabilitate copilul a trăit până la vârsta de 38 de ani. Când am întrebat-o pe mamă care a fost medicamentul salvator, mi-a răspuns că şi-a dorit, cum nu poate spune în cuvinte, ca acest copil să trăiască şi să se facă sănătos. Această mamă nu numai că şi-a iubit copilul dar a şi avut încredere în el şi în resursele lui. Despre asta este iubirea. Despre asta este şi iubirea lui Dumnezeu faţă de lumea pe care atât de mult a iubit-o încât L-a trimis pe Unicul Său Fiu să o mântuiască.

Iubindu-i pe ceilalţi ne sporim viaţa şi calitatea fericirii. Iubindu-i pe ceilalţi devenim râu pe care poate pluti barca vieţii lor. Iubindu-i pe ceilalţi înseamnă a avea încredere în ei şi în posibilităţile lor pozitive ajutându-i să crească odată cu iubirea noastră faţă de ei.

Naşterea Domnului este despre iubire. Nu atât despre iubirea erotică cât despre cea agapică, jertfelnică, necondiţionată, constantă şi independentă de reacţia persoanelor asupra cărora se revarsă ca lumină, căldură şi iertare.

 

A) Iubirea erotică versus iubirea agapică

 

          1) Iubirea erotică

De când s-a produs revoluţia sexuală în Occident, o pleiadă de specialişti din domeniul psihologiei şi relaţiilor interpersonale s-au axat pe a identifica fundamentele şi etapele procesului erotic astfel încât acesta să ajungă la apogeu. Minţile cele mai luminate ale domeniului s-au adâncit în a face din preocuparea pentru plăcere ţinta esenţială a vieţii. De fapt, era vorba despre a căuta maximul plăcerii şi a evita cât mai mult durerea. Despre aceste lucruri ne-a vorbit magistral Sfântul Maxim Mărturisitorul.

După ce erotismul a fost împărţit şi analizat pe diferite segmente s-a ajuns la concluzia că unul dintre factorii importanţi care lipsea din demers era tocmai dorinţa. De acum înainte circuitele neurale ale cercetătorilor în domeniu s-au concentrat pe identificarea şi multiplicarea paletei stimulilor care să favorizeze dorinţa sexuală. Bineînţeles că totul se întâmpla la nivel preponderent fizic. Dorinţa includea şi semnificaţia sentimentului, însă primordială rămânea plăcerea fizică.

Peste câţiva ani, s-a descoperit că deşi dorinţa sexuală există, totuşi nu întotdeauna persoanele sunt disponibile spre a şi-o pune în practică. Cu această ocazie s-a introdus un nou termen, cel de disponibilitate (availability). Oamenii s-au întrebat cum s-ar putea ca dorinţa să poată fi pusă în practică tot timpul. Concluzia a fost că tabuurile sociale şi standardele fixate moral şi religios reprezintă stavile ce canalizează prea strict efuziunea erotică. Atunci s-a pedalat pe ideea de context social care să valideze cât mai mult simţirea şi exprimarea dorinţei. Probabil că în astfel de împrejurări s-au ivit tot felul de reclame şi panouri publicitare cu tentă sexuală care au împânzit spaţiul public. Mecanismele psihologice din spatele acestor apariţii publice din ce în ce mai dese prevedeau o tot mai largă dezinhibare a impulsului erotic. Toate aceste lucruri veneau la pachet cu noi concepte ca open mind, open family şi chiar cu noţiunea de cuplu care a început să o substitue tot mai mult pe cea de familie tradiţională.

Deşi libertatea sexuală a fost susţinută pe diferite paliere legale şi în tot mai multe spaţii geografice, violenţa interpersonală nu a scăzut, dimpotrivă, s-a mărit. Lucrurile s-au destabilizat tot mai mult, perechile au început să se despartă la fel de uşor cum s-au şi unit şi o mare parte dintre valorile personale şi sociale au căzut în dizgraţie şi desuetudine.

 

          2) Iubirea agapică

Ceea ce s-a pierdut a fost simţul responsabilităţii interpersonale. Oamenii au început să se dezveţe de abilităţile necesare pentru a răspunde provocărilor vieţii de familie. Iscusinţa voinţei lor s-a perimat şi nu a mai fost folosită pentru a susţine legătura cu orice preţ (Nuţă, 2006, p. 105). Libertatea de a-şi căuta fericirea în altă parte a ajuns la cote incomensurabile. Leitmotivul relaţiilor favoriza obţinerea unei cantităţi cât mai mari de plăcere fizică, în detrimentul calităţii relaţiei bazate pe sentimente de încredere şi respect reciproc. Iubirea responsabilă şi jertfelnică se manifestă din ce în ce mai puţin. Aşa cum am menţionat mai sus, piramida iubirii are în vârf iubirea agapică. Aceasta presupune jertfă şi luptă pentru binele familiei. Aceasta presupune renunţarea la egoismul personal şi punerea nevoii tale pe locul doi faţă de nevoile interpersonale ale familiei. Aici se vede poate cel mai clar sensul Cununiei creştine care solicită ajutorul divin printr-o salbă de rugăciuni. Arta de a iubi se impune acum ca soluţie salvatoare în faţa inerţiei relaţionale care duce spre nicăieri. Canalizarea voinţei dinspre eu înspre noi facilitează autovindecarea familială. Cu voinţă, responsabilitate şi autocontrol fiecare se poate raporta la partener fără să se aştepte să primească sută la sută înapoi ceea ce a dat. Poate că pentru moment nu mai poţi să-ţi iubeşti soţul. Nu trebuie să devenim ipocriţi. A face ceva pentru celălalt şi pentru relaţia cu el nu este neapărat despre iubire, ci despre dorinţa de a salva relaţia şi de a regăsi dorinţa şi iubirea:

Ipocrit eşti numai atunci când susţii că ai sentimente pe care nu le ai… Dar când faci un gest de iubire gândit a fi în avantajul celuilalt sau spre a-i face plăcere, avem de-a face cu o simplă alegere” (Chapman, 2015, p. 154).

Fără asumarea acestui risc al pierderii de sine de dragul regăsirii celuilalt sau celorlalţi din familie, rezolvarea conflictului nu vine de niciunde.

Atunci când în cadrul familiei unul dintre soţi se sacrifică pentru celălalt în scopul salvării căsniciei, nu este vorba că celălalt ar merita şansa prin vreun comportament special. E vorba doar de jertfă ca de o nouă şansă ce sporeşte posibilitatea reconfigurării traseului existenţial al familiei. Iubirea nu este simplă şi nu apare şi creşte de la sine. Fără contribuţia membrilor familiei iubirea se poate fărâmiţa şi poate dispărea în neant. A te aştepta ca iubirea să îmbrace formele primare ale erosului fizic şi sentimental de la începutul relaţiei este o utopie în acelaşi timp dureroasă şi riscantă, pentru că aşa ceva este imposibil. A accepta procesualitatea relaţiei cu toate elementele ei transformative ce-i însoţesc inclusiv biologia anilor, echivalează cu maturitatea recunoaşterii valorilor interpersonale specifice fiecărei etape de vârstă a traiului în doi în cadrul căsătoriei. Masculinitatea şi feminitatea pot fi preponderente înainte de apariţia copiilor, însă paternitatea şi maternitatea apar în prin plan după apariţia acestora. Inclusiv la nivel hormonal, dar mai ales la nivel de asumare a rolurilor familiale lucrurile se schimbă şi părinţii ar trebui să facă loc tot mai mult noilor simţăminte, valori şi principii care pot coordona de aici înainte viaţa familială.

 

B) Cum îmbunătăţim calitatea vieţii de familie

A apărut o carte intitulată „Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie”. Deşi la o primă vedere ar părea că această carte oferă o reţetă despre fericirea familială printre multe altele, direcţiile pe care le abordează se referă totuşi la paliere relaţionale de urmărit de către soţi pentru a-şi ameliora calitatea vieţii împreună.

Lucrarea propune cinci direcţii de acţiune:

  1. Declaraţiile favorizează schimburile de cuvinte dintre soţi. Aşa cum se ştie, orice cuvânt include pe lângă semnificaţia cognitivă şi un mesaj afectiv. De aceea, complimentele pentru care soţii şi le fac unul altuia sunt esenţiale. La fel şi încurajările în situaţiile dificile. Ar putea părea pentru cineva că iubirea nu mai trebuie susţinută prin cuvinte de vreme ce de atâţia ani fiecare dintre soţi ar trebui să poată lua singur pulsul iubirii în familie. Şi totuşi a spune te iubesc echivalează cu un act al reconştientizării şi înnoirii iubirii familiale.

  2. Timpul în doi se constitue într-un alt limbaj al iubirii care poate spori vieţuirea împreună. Nu e vorba aici despre contactul fizic propriu zis sau despre a fi fizic mult timp unul alături de celălalt. Dacă cineva va considera că faptul de a fi împreună cu soţia atât acasă cât şi la locul de muncă un lucru benefic pentru relaţie, s-ar putea să se înşele. Nu timpul fizic este cel care susţine relaţia ci calitatea acestui timp, adică atunci când eu sunt cu tine absolut nimic altceva nu ne distrage atenţia unuia faţă de celălalt.

  3. Darurile sunt un mijloc privilegiat de a spune te iubesc. Sunt persoane cărora cadourile le dau măsura iubirii pe care soţul sau soţia le-o poartă. Nici de această dată nu e vorba despre investiţia financiară în cadou. Soţia se poate bucura de cadoul însoţit de afectivitatea soţului care urmăreşte încălzirea sentimentelor ce întreţin eşafodajul de lumină şi căldură al căminului.

  4. Serviciile au şi ele rolul lor în cadrul familiei. A face ceva ce ştii că celălalt aşteaptă de la tine nu înseamnă să fi profet. Înseamnă doar a fi atent şi la nevoile celuilalt. Casa şi gospodăria oferă numeroase ocazii concrete pentru acest limbaj al iubirii. Surprinzându-ţi partenera cu spălarea vaselor murdare sau cu punerea în funcţiune a maşinii de spălat haine poate fi o adevărată declaraţie faptică de iubire pentru care în mod sigur vei fi răsplătit.

  5. Contactul fizic este abia cireaşa de pe tort. Fără a implica etapele anterioare, acest ultim punct poate avea doar o relevanţă relaţională extrem de scăzută. Poate fi un catharsis hormonal, o detensionare fiziologică, dar nimic mai mult. Pe măsură ce familia înaintează în experienţa vieţii acest din urmă aspect este tot mai des înlocuit cu valorile pe care le presupun etapele anterioare (Champman, 2015).

 

Desigur că deşi fiecare persoană deţine propriile ei limbaje preferate prin care-şi exprimă iubirea faţă de soţie, cred că toate acestea se întâlnesc într-o mai mică sau mai mare măsură în melanjul vieţii de familie. Cu altă ocazie vom insista probabil asupra modalităţilor de identificare a limbajului iubirii pe care cealaltă persoană îl preferă, deşi acest lucru nu este neapărat un fapt greu de identificat cu puţină preocupare pentru asta.

Naşterea Domnului Hristos este plină de bogăţii şi de semnificaţii spirituale şi familiale. Dar fără implicarea voinţei soţilor, a responsabilităţii asumate pentru îmbunătăţirea vieţii împreună şi fără contribuţia dorinţei de a menţine binele sau, dacă este cazul, de a-l regăsi împreună, praznicul Naşterii Domnului nu poate fi decât un prilej exterior de bucurie în jurul căruia fiecare se raportează aşa cum crede, fără însă a atinge însemnătatea de profunzime a iubirii dumnezeieşti care ar trebui să ne inspire pe fiecare dintre noi.

Bibliografie:

  1. CHAPMAN, Gary, (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  2. DOLTO, Francoise, (2016). Când părinţii se despart. Cum să prevenim suferinţele copiilor, traducere de Smaranda Bedrosian şi Magdalena popescu, Bucureşti: Editura Trei.
  3. FROMM, Erich, (2016). Arta de a iubi, traducere de Ruxandra Vişan, Bucureşti: Editura Trei.
  4. NUŢĂ, Adrian, (2006). Psihologia cuplului, Bucureşti: Editura SPER.

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
O lectură teologică a Imnului Național - Ioan Sergiu Lungu
 

În orice domeniu de cultură sunt implicați mai mulți factori care lucrează împreună la generarea actului de creație, la interpretarea lui cât mai adevărată și la descifrarea tuturor valențelor lui pentru a fi făcut accesibil publicului larg. Acest lucru este valabil și pentru domeniul literaturii. Autorul, luminat de inspirație, este cel care generează opera literară, o împărtășește publicului, dar interpretarea acesteia adesea aparține unei alte instanțe. De cele mai multe ori, critica literară propune mai multe lecturi, mai multe înțelegeri pentru un anumit text, fie că e în proză, în versuri sau în altă formă.

Vreau să propun o posibilă lectură în cheie teologică a Imnului nostru Național. Nu cred că se îndoiește nimeni că la originea lui a fost contextul istoric vitreg al neamului nostru de-a lungul secolelor, care după multe suferințe a întrevăzut posibilitatea Unirii și constituirii unui stat național independent. Deci, baza solidă, fundamentul de necontestat al Imnului este realitatea istorică și mesajul lui este cu precădere în această zonă. Interpretarea lui în această optică cred că s-a făcut și este limpede. Dar de ce o lectură în cheie teologică? Sau, mai întâi, ce înțeleg prin lectură teologică? Este înțelegerea pe care o propunem atunci când citim o realitate, oricare ar fi ea, luându-L în calcul pe Dumnezeu, nu epuizându-ne în realitatea exterioară, materială, istorică. Orice realitate își poate păstra sensurile inițiale, dar în același timp ne putem adânci într-o lectură mai adâncă, teologică.

M-am întrebat dacă în cazul Imnului Național poate fi făcută o lectură teologică. Răspunsul dezvoltat mi-a fost provocat de întâlnirea cu un părinte duhovnicesc care mi-a deschis mai multe înțelegeri. Una dintre ele este că cel puțin prima și ultima strofă din Imnul Național se pot înțelege duhovnicește. Dacă noi credem și mărturisim că Dumnezeu este Atotputernic și Atotprezent, El nu poate lipsi din nici una din realitățile noastre. Iubitor fiind, dorește să scoată din orice lucru al nostru ceva bun. Prin orice facem noi, caută cu înțelepciunea Lui de negândit să ne ducă la mântuire, la împlinire, să ne pună pe calea spre El.

Primele două versuri: „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adânciră barbarii de tirani!” mi-au fost tâlcuite de părintele duhovnicesc ca o ușă spre o înțelegere mai cuprinzătoare. El spunea că somnul de moarte în care ne-au adâncit barbarii de tirani este somnul sau adormirea spirituală a tuturor popoarelor în care ne-a afundat vrăjmașul dușman. Contextul discuției a fost gândul părintelui că românismul de astăzi are un mare potențial neactualizat, care trebuie conștientizat, deoarece are în el date pozitive și un context favorabil pentru acest lucru. Actualizat, nu în duh patriotic, ci în așezare duhovnicească dreaptă. Trebuie să ne trezim din somnul spiritual în care ne-a aruncat vrăjmașul, să păstrăm lucrurile bune ale strămoșilor noștri, dar și să conștientizăm slăbiciunile moștenite. Din acestea, să căutăm să făurim un întreg bine închegat, bine cristalizat și o gândire bine pusă la punct. Cred că unele din valorile fundamentale ale strămoșilor care le-au dat putere să ducă și să străbată toate greutățile și vitregiile contextelor istorice sunt credința creștină și ascultarea, fidelitatea față de Biserica lui Hristos. Dacă con­știentizăm și îmbrățişăm aceste valori, nădăjduiesc că ne va lumina Dumnezeu și ne va da putere și dreaptă înțelegere să facem față încercărilor complexe, din ce în ce mai multe și mai provocatoare ale societății în care trăim.

Îmbrățișarea credinței trebuie secondată de vederea slăbiciunilor neamului nostru, pe care, asumându-le în duh terapeutic, să le folosim ca un prilej de smerenie și de conștientizare a ceea ce suntem. Mă îndoiesc că e folositor să ne îmbătăm cu gândul vitejesc și patriotic care caută să ascundă toate neîmplinirile și complexele din trecut. Cred că e folositor să vedem în primul rând partea noastră de vină, numită poate în strofa a cincea a imnului, oarba neunire sau mai clar dezbinare. Această smerită conștientizare va da loc lui Dumnezeu să lucreze, să ne lumineze dreapta înțelegere, să ne ajute să dibuim adevăratele provocări și să ne lărgească vederea pentru a nu ne risipi energia în false provocări, în diversiunile vrăjmașului care caută să ne consume energia cu lucruri neesențiale pentru ca, uitându-le pe cele esențiale, să ne poată birui.

Valori esențiale ale strămoșilor sunt indicate în ultima strofă a Imnului: „Preoți cu crucea în frunte! căci oastea e creștină,/ Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt./ Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nostâ pământ!” Primul vers trimite la moștenirea dreptei credințe a neamului nostru pe care cred că trebuie s-o îmbrățisăm deplin asumat și cât mai conștient, cu valorile ei neștirbite.

Versul al doilea: „Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt”, și ultimul vers din strofa a patra: „Viață în libertate, ori moarte! strigă toți”, nu cred că greșesc dacă îl asociez cuvântului Mântuitorului din Evanghelia după Ioan 8, 31-32 și vv. 34-36: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului, iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul rămâne în veac. Deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr”.

Cuvintele evanghelice ne pot revela un alt nivel de înțelegere a libertății pe care autorul versurilor imnului probabil nu l-a avut în vedere. Dar poate fi o intuiție exprimată din fibra nea­mului creștin, din tradiția poporului. Scopul preasfânt al libertății este Adevărul care ne face liberi. Nu este doar un adevăr teoretic, ci Adevărul Existențial Personal care este Hristos (Ioan 14, 6). Doar în comuniune cu El putem să ne eliberăm de robie, să evităm „să fim sclavi iarăși în vechiul nostâ pământ!” și să realizăm deplin acea unitate nădăjduită de veacuri la nivel național, dar zădărnicită mult timp de oarba neunire, chiar depășind-o și ajungând la unitatea universală a omului în Hristos pentru care S-a jertfit: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Sursa: Ziarul Lumina

 

 

 



Pomenirea de un an a trecerii la cele veșnice a Regelui Mihai I - Dr. Stelian Gomboş
 

În ziua de miercuri – 05.12.2018 îl comemorăm pe Regele nostru Mihai I cu prilejul împlinirii unui an de la trecerea sa la veşnicele şi cereştile lăcaşuri.

Îl pomenim, îl evocăm şi îl regretăm şi astăzi fiindcă Regele Mihai I a iubit acest popor, a respectat această ţară, a slujit această naţiune, a militat pentru această patrie şi a pledat pentru acest neam. Îl pomenim, şi astăzi, cu vie recunoştinţă şi caldă admiraţie ori sinceră preţuire fiindcă Majestatea Sa a fost bărbat, om de Stat iar nu simplu politician, care a cultivat valorile perene ale acestei ţări, a preţuit cultura şi spiritualitatea acestui neam şi a apărat principiile fundamentale ale acestui popor, pe care l-a slujit, respectat şi apreciat, cu devotament, abnegaţie, asumare şi responsabilitate.

Afirmăm, cu tărie şi cu convingere, că, altfel ar fi arătat această ţară şi naţiune dacă Regele ar fi putut (re)veni la conducerea ei dar, în sfârşit, mila lui Dumnezeu în toate... Şi în acest caz istoria va sedimenta şi clarifica lucrurile, faptele şi evenimentele, oamenii şi locurile fiindcă, până la urmă, „istoria este cea mai frumoasă, şi mai adevărată poveste!”

Omagiem personalitatea luminoasă a Majestății Sale Regele Mihai I al României, pentru marile virtuţi care l-au călăuzit de-a lungul întregii sale vieți: credința în Dumnezeu, iubirea faţă de poporul român, răbdarea în suferinţă, demnitatea în comportament şi puterea de-a ierta pe cei ostili. Mare personalitate istorică a veacului său, monarh, mareșal al României, veteran al celui de-Al II-lea Război Mondial, eroic în actul de la 23 august 1944, Regele Mihai I al României a fost, în același timp, un credincios statornic al Bisericii Ortodoxe Române, un om cu o credință puternică pe care nu s-a sfiit niciodată să o mărturisească în public, trăind potrivit principiului călăuzitor al Monarhiei Române „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”). Cu alte cuvinte, Regele nostru Mihai I a trăit mereu cu speranța revenirii pe Tron. Acest lucru l-a ținut în viață, acest motiv l-a transformat într-un fenomen al naturii umane şi al istoriei globale, universale. A fost loial şi fidel, până la sacrificiu, ideii pe care a interiorizat-o, transformând-o în credință potrivit căreia șansa României nu vine decât de la tradițiile sale istorice și constituționale.

Astfel, a trăit pentru români şi pentru România, pentru că, precum în monarhiile constituționale, Suveranul reprezenta Națiunea. Ba chiar aș aprecia, convins fiind de acest lucru, că nimic nu a avut sens în viața lui care să nu fi făcut legătura cu România. Cum spun istoricii şi oamenii obișnuiți care l-au cunoscut, era pur si simplu obsedat de țara sa, nu avea nimic mai intens decât această relație cu patria sa.

Avea să declare că „Viața mea a fost o lungă şi loială așteptare”. Niciodată, nu i s-a împlinit acest vis. A trăit 70 de ani cu acest ideal: de a reveni pe tron şi de a relua istoria vieții Națiunii sale din acel punct.

Unii istorici au apreciat că niciodată, de fapt, Regele Mihai I nu a avut parte de ceea ce a meritat cu adevărat. În urmă cu un an, în timpul funeraliilor regale, această teorie a fost verbalizată de Mihai Șora şi Stelian Tănase. Mă alătur lor. Nu este o afirmaţie radicală sau exagerată, este cea mai realistă cu putință. Unii s-au întrebat nu de puţine ori, şi încă se mai întreabă, de ce Regele nu a revenit definitiv în România?!…

A fost același tip de legământ, unicul posibil pentru profilul său de o divină moralitate. Ca și în cazul revenirii sale la Castelul Peleș. Niciodată, până în anul 2008, când a revenit în posesia sa, Regele Mihai I nu a mai călcat acolo. O putea face oricând după anul 1997. De ce nu a făcut-o? Pentru că acesta era legământul lui. Nu era nimic revendicativ, nimic revanșard, era viața lui, în definitiv, (pe) care și-o proiectase sub astfel de înțelegeri ferme cu sine însăși prin care lupta cu nedreptatea istoriei și a destinului. O formă de luptă interiorizată ca la toți marii oameni de stat care, prin dimensiunea percepției și a reflecțiilor lor, au astfel de legăminte cu ei înșiși. Cum putea Regele să revină definitiv în România după anii 1997 sau 2001, când el însuși era Națiunea, pe care o reprezenta din momentul încoronării sale?

Revenirea definitivă acasă ar fi echivalat cu acceptarea multor lucruri de neacceptat în condiția sa. Ori neutralitatea Elveției și distanța i-au dat șansa de a tempera o controversă care nu a putut nicio clipă să fie estompată/diminuată, după anul 1947. Drept urmare, Regele Mihai I a plecat, în urmă cu un an, dintre noi, cu discreția în care a trăit întreaga sa viață și, în același timp, cu măreția de personalitate, vrednică, autentică şi veritabilă a istoriei, naţionale şi universale și de român demn, deopotrivă. În altă ordine de idei, personalitate marcantă a trecutului și a prezentului recent, ultimul Rege al românilor a fost de departe cel mai vibrant monarh dintre toți cei patru pe care i-a avut România, în termeni morali, de conștiință, de instanță etică față de un secol al prăbușirilor.

Regele Mihai I a domnit mai degrabă fără arme instituționale, atât până la 30 decembrie 1947, cât și după, până la trecerea sa la cele veșnice. De la copilăria lui tulburătoare, până la adolescență, cu limitări brutale și regăsiri, Mihai a devenit un moștenitor sensibil, cu un simț al datoriei născut din confruntarea cu nedreptățile din jur și cu un respect profund și inegalabil pentru lege și integritate.

Actul destinului său, 23 August 1944, sau cum ar spune Stephan Zweig – „momentul astral” al vieții sale, avea să-i marcheze întreaga existență, cu merite și cu cele mai grosolane falsificări din toată istoria noastră, în acelaşi timp. Iar „greva regală” sau conflictele cu liderii comuniști l-au statuat definitiv în opinia publică internațională, dar mai cu seamă în istorie, ca fiind poate singurul monarh din lume care s-a confruntat cu ambele maladii politice ale secolului XXI, nazismul şi comunismul.

Nula şi neavenita abdicare, cum avea el însuși să o caracterizeze pentru tot restul vieții, a fost momentul când istoria i-a răpit șansa de a fi un monarh constituțional, strict, abnegat, pregătit să fie un nou Carol I. Personalizând regalitatea, el s-a transformat în cea mai importantă personalitate a Exilului românesc și a lumii libere, totodată. „Domnia întreruptă” a continuat în chip ideatic prin cei și pentru cei care vedeau în el singura șansă a Patriei de a-și reveni în fire și în Europa!…

Aşadar, după 1989, a rămas un rege interzis de către cei care erau de fapt o continuare a celor care l-au alungat în urmă cu patru decenii. Umilințele, suferințele și așteptarea au continuat pentru Regele Mihai I. Mai târziu, a trecut peste lucruri pentru care majoritatea pământenilor ar fi dat înapoi, convins fiind că lupta pentru țară, misiunea sa regală – de propășire a Neamului Său – aveau rosturi și resorturi mult mai înalte și mai nobile. A știut mereu că aceasta este Calea sa, Destinul său, o dragoste proverbială și exemplară în toată istoria noastră recentă, un martiriu asumat în cele mai incredibile ipostaze. Cum spunea Ivor Porter, fiind primul suveran român cu adevărat, „identificarea sa afectivă cu poporul român a fost profundă și pe viață”.

Împlinindu-și câteva din visele sale, puține și cu multe eforturi, și-a dus țara acolo unde a văzut-o ultima dată, în complicații ani 40: în Europa. A luptat pentru Patria sa adevărată, să o vadă în lumea popoarelor prospere și libere, adică în UE și NATO, cu armele sale: legitimitate istorică, credibilitate, instanță morală și personalitate a istoriei umanității. Avea însăși să mărturisească: „Pentru cineva ca mine, care a trebuit să lupte pentru drepturile și libertățile României în fața celor mai atroce dictaturi pe care istoria le-a inventat, anii aceștia au fost împlinirea multor visuri”.

Da, Regele Mihai I al României a militat şi a contribuit intens pentru integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană, pentru că preţuia mult libertatea şi democraţia, dar, după realizarea acestor deziderate, a adresat Parlamentului României, în 25 octombrie 2011, îndemnul de a cultiva, de asemenea, identitatea şi demnitatea naţională, valori pe care Regele Mihai I le-a apărat prin exemplul personal în tot timpul vieţii sale.


 

Prin urmare, acum, în încheierea acestui eseu comemorativ – omagial şi evocator, voi susţine şi sublinia faptul că Regele Mihai I a fost şi a rămas o icoană vie a românilor, o legendă istorică și politică, deopotrivă, simbolul unei confruntări care a marcat ultimii 70 de ani de istorie, cei mai dificili din istoria statului nostru român modern. În aceste condiţii şi împrejurări, este, de datoria noastră să nu uităm niciodată oamenii care au depus eforturi şi au făcut sacrificii pentru România. Este datoria noastră să ne luptăm pentru ca ei să rămână mereu în memoria noastră colectivă, este datoria pe care noi o avem: aceea de a Istoria pe care alţii au scris-o în interes propriu. Altminteri, deci, Regele Mihai I rămâne cea mai pilduitoare personalitate a României contemporane. Prin destin, prin faptele istorice, prin raportarea la români, prin exemplul personal al vieții private, și mai ales prin calitățile sale deosebite: credință, onestitate, moderație, responsabilitate, modestie, fermitate, puterea de a ierta, perseverență etc.

Acestea toate, puse împreună, alăturate, pentru un personaj al secolelor XX-XXI, în împrejurările excepționale în care Regele Mihai I a condus România, fac din El expresia unui fenomen al naturii umane. Inevitabil, comparându-l cu contemporanii săi, faptele sale se disting și mai mult și devin virtuţi aproape supra-omenești, repet, în împrejurările și în condițiile îndelungatei și tragicei sale vieţi. „Trădat de toți, loial tuturor”cum spunea unul dintre cei care l-au cunoscut, devine o ipostază națională și legendară a generozității, a îngăduinţei, a toleranței și a misiunii sale de a uni, cu atât mai mult cu cât ne aflăm, acum, în anul nostru centenar.

Dumnezeu să-l ierte, să-l aşeze cu drepţii şi să-l numere cu Sfinţii Săi!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin.

 

 



CENTENARUL MARII UNIRI (12)

 

Patriarhul Daniel la Alba Iulia - Basilica 

PF Patriarh Daniel a sfințit monumentul dedicat Unirii - Basilica 

A fost reconstrituită Marea Adunare Națonală - Basilica

Te Deum - Alba iulia - Basilica 

Patriarhul Ierusalimului, prezent la alba iulia - Basilica 

Cetatea Unirii, film documentar realizat de TrinitasTV - Basilica 

Mesajul unui părinte călugăr cu ocazia Centenarului - Activenews 

Claudiu Târziu - România mărturisitorilor din închisorile comuniste, în consens cu valorile neamului - Activenews

Arh. Melchisedec de la Putna despre decăderea societății românești - Activenews 

Răzeni, satul de făuritori ai Marii Uniri - Ziarul Lumina 

Ziua ocrotitorului României - Ziarul Lumina 

Momente de sărbătoare la Alba Iulia și București - Ziarul Lumina 

Sărbătoarea Centenarului în orașul Marii Uniri - Ziarul Lumina

Să apărăm și să cultivăm libertatea și unitatea națională - Ziarul Lumina

Act Solemn Comemorativ - Ziarul Lumina 

Rugăciune de mulțumire la Catedrala Națională - Ziarul Lumina 

Ziua Națională a României, sărbătorită în comunitățile istorice de români - Agerpres 

De ce este binevenită Catedrala Națională- Cotidianul 

Mândră și tristă în România la 100 de ani - Bistrițeanul 

Calea, Adevărul și Biserica la 1 decembrie 1918 - Gazeta de Maramureș 

Generația Unirii și genocidul elitelor - Marginaliaetc 

Monumentul martirilor din închisorile bolșevice, la Catedrala Națională - România Liberă 

Scrisoare către România, Pr. Constantin Necula - Hotnews 

Să facem toto ce putem ca România să prindă 2118 cu fruntea sus - Agerpres

Catedrala Neamului la vremea sfințirii- Interesuvalceanului  

Ana Blandiana, mesaj de centenar - Stiridiaspora 

a fost un genocid al elitelor de la 1918 - Newsweek 

Catedrala Mântuirii Neamului - Argeșul 

România a doua zi după - Viața liberă 

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Ce spune un renumit medic nutriţionist despre post?
 

Postul are numeroase beneficii doar dacă este ţinut corect, iar dacă nu chiar poate dăuna sănătăţii - Dr. Simona Carniciu, medic specialist în diabet, nutriţie şi boli metabolice

Să amintim întâi cum poate dăuna postul ţinut incorect. Excesul de alimente hipercalorice, de produse cerealiere sau bogate în zaharuri rafinate. Când mă refer la acestea, amintesc excesul de fasole, orez, pâine albă, sucuri carbogazoase îndulcite, dulciuri de post, alimente care imită produsele animale (pateuri de post etc).

Excesul caloric asociat consumului crescut din aceste alimente, duce la obezitate, hipertensiune arterială, risc de osteoporoza, grăsimi în sânge crescute (dislipidemie) etc.

Diferenţa între vegetarieni şi postitori este că postitorii, prin intercalarea perioadelor de post cu cele de alimentaţie omnivoră, nu au risc de deficienţe de Fier, Calciu, Zinc, Vitamina D şi B12, amino acizi, precum vegetarienii.

Un post corect înseamnă un echilibru între cereale sau pseudocereale integrale (grâu întreg, ovăz, orz, hrişcă, orez, mei, etc), legume (vinete, dovlecei, roşii, ardei, etc), leguminoase (fasole, mazăre, linte, etc) şi fructe.

Evident, aproape jumătate dintre alimentele consumate zilnic este de preferat să fie din legume, iar cealaltă jumătate din leguminoase, cereale şi fructe.

Ideea postului este, pe lângă cea religioasă, una medicală, de curăţare a organismului, iar acesta nu îşi îndeplineşte scopul complet decât în condiţiile unui echilibru, cu alimente cât mai naturale, cu mai puţini conservanţi/aditivi, mai puţin rafinate/procesate, cu un adaos cât mai mic de zahăr rafinat.

Alimentele sănătoase conţin nutrienţi cu efecte diverse asupra organismului (efect antioxidant, ancancerigen, antipipidic, antiinflamator etc). Aceşti nutrienţi sunt: vitamine, minerale, fibre, fitonutrienti, fitoestrogeni, acizi graşi omega 3, etc.

Asocierea postului cu iertarea (reducerea nivelului de stres/supărare, deci a stresului oxidativ responsabil de îmbătrânirea precoce şi boli cronice, cardiovasculare, diabet, cancer etc), exerciţiu fizic şi reducerea fumatului şi a consumului de alcool (eventual doar doze mici de vin) creşte beneficiile acestui tip de alimentaţie.

Mai mult, postitorii sunt asociaţi cu o stima de sine mai crescută, probabil atât efectelor benefice ale alimentaţiei, dar şi a implicaţiilor psihice ale practicilor religioase (iertarea, spovedania, binefacerea, rugăciunea şi ritualurile comune religioase, etc).

Postul corect este demonstrat că are efecte benefice asupra tensiunii arteriale, asupra grăsimilor din sânge, cancerului, diabetului şi obezităţii, dar şi asupra multor alte afecţiuni.

Alimente precum merele, fructele de pădure, grapefruit, ceapă, brocoli, măsline, salată verde, roşii, ardei gras roşu sunt cunoscute pentru abundenţa de antioxidanţi cu efecte pozitive pe sistemul cardiovascular, scăderea riscului de ateroscleroză prin inhibarea oxidării LDL colesterol, creşterea HDL colesterol (considerat protector cardiovascular) şi reducerea colesterolului total din sânge.

Postul este asociat cu un risc scăzut de diabet zaharat de tip 2 şi sindrom metabolic, dar şi de disfuncţii menstruale la femei. Femeile care nu au activitate fizică au un risc crescut de a dezvolta probleme menstuale şi de fertilitate, ceea ce întăreşte ideea benefică a unui post în rândul acestora.

Dr. Simona Carniciu

Născută în anul 1983, la Slobozia, a absolvit Liceul „Ionel Perlea” în anul 2002, unde a obținut premiu al II-lea la Olimpiada Națională de Biologie și, prin urmare, a fost admisă fără examen la  Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității „Carol Davila” Medicină și Farmacie, București.

După absolvire, în anul 2008 a început specializarea în medicina de familie și, după, specialitatea de diabet, nutriție și boli metabolice.

În acest timp a efectuat studii doctorale în diabet, nutriție și boli metabolice.

Titlul tezei de doctorat a fost: „Particularități morfo-funcționale ale adipocitelor la pacienții obezi și cu diabet zaharat de tip 2”.

Basilica

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Cetatea cerească și cetățile lumii - serie de conferințe

Muzeul Țării Făgărașului vă invită la un ciclu de conferințe lunare pe tema

Cetatea cerească și cetățile lumii

susținute de Dr. Alexandru Mihail Niță de la Mănăstirea Sf. Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus

Prima conferință a avut loc joi 13 decembrie ora 17, cu tema

”Caderea Constantinopolului și Cetatea Cerească”.

Următoarea conferință va avea loc joi 17 ianuarie 2019, ora 16, în Sala Tronului, cu tema

Căderea Troiei și Ierusalimul ceresc

(în același timp va fi și o lansare de carte și audiție muzicală: grupul Tronos)



Slujbe de pomenire pentru eroii din decembrie 1989 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În toate bisericile şi mănăstirile ortodoxe din ţară şi străinătate ale Patriarhiei Române va fi oficiată sâmbătă, 22 decembrie 2018, după Sfânta Liturghieo slujbă de pomenire a eroilor care s-au jertfit în decembrie 1989 pentru libertatea, credinţa şi demnitatea poporului român.

Slujba de pomenire a eroilor din decembrie 1989 de la Catedrala patriarhală va fi oficiată de la ora 12:00, după Sfânta Liturghie.

În zilele de 21 şi 22 decembrie 2018, la cimitirele, monumentele şi troiţele închinate eroilor din decembrie 1989, din întreaga ţară, ierarhi, preoţi şi diaconi vor oficia slujbe de pomenire a celor care şi-au jertfit viaţa în urmă cu 29 de ani, pentru libertatea poporului român.

În Bucureştislujbe de pomenire ale eroilor din decembrie 1989 vor fi oficiate la:

Slujbe de pomenire ale eroilor din decembrie 1989 vor mai fi oficiate, de asemenea, la Monumentul Eroilor căzuţi la Revoluţie (bulevardul Timişoarei, sector 6 Bucureşti) şi la Monumentul Eroilor Jandarmi (Aeroportul Internaţional Henri Coandă-Otopeni).

Sursa: Basilica




CĂRŢI NOI / Produse noi
÷ Candelă din lemn pentru perete (1) - *** (Artizanat)

 

Prezentare ÷ Candelă din lemn pentru perete (1):

Detalii / COMANDA

 

 

 


÷ Cruce din lemn cu iconiță și postament - *** (Artizanat)
 
Prezentare ÷ Cruce din lemn cu iconiță și postament:
 
Detalii / COMANDA


× Iconiță pentru birou - *** (Artizanat)
 
Prezentare × Iconiță pentru birou:
Detalii / COMANDA


Sfântul Nicolae Velimirovici, văzător de taine și văzător de Dumnezeu - *** (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Nicolae Velimirovici, văzător de taine și văzător de Dumnezeu:

 

Privit în întregimea operei, personalității și nevoinței sale, Vlădica Nicolae nu se știe ce este mai mult: predicator cu gură-de-aur sau poet dulce-glăsuitor; înțelept văzător al tainelor sau theolog văzător de Dumnezeu; tâlcuitor al Cuvântului lui Dumnezeu insuflat de Dumnezeu sau pătrunzător al dramei cosmo-istorice dumnezeiesc-omenești; făcător de minuni plin de dragoste sau slujitor minunat al tainelor; învățător, întocmai cu apostolii, al căii care duce la Viață sau jertfelnic iubitor de neam; fratele fiecărei zidiri sau atotmilostiv A-tot-om..

CUPRINS

Viața Sfântului Nicolae Velimirovici Noul Gură-de-Aur, Episcopul Ohridei și Jicei
O mărturie de la Seminarul Sfântul Tihon Din South Canaan, Pennsylvania
Podoaba și lauda Bisericii Sârbe
Un om al poporului
Văzător de taine și văzător de Dumnezeu
Cuvintele la parastasele Fericitului întru pomenire Episcop NicolaeVelimirovici săvârșite la Mânăstirea Lelici
Troparul Sfântului Nicolae al Ohridei și Jicei
Detalii despre carte / COMANDA


Factorii intrapsihici ai calităţii vieţii - Psih. drd. Bogdan Filipescu (CARTE)
 
Prezentare Factorii intrapsihici ai calităţii vieţii:
În ultimii ani interesul pentru spiritualitate a crescut, aşa cum putem observa cu uşurinţă privind abundenţa de cărţi, articole, emisiuni televizate, cursuri, seminarii, conferinţe şi tot felul de activităţi care apar peste tot în jurul nostru. Dar comportamentele spirituale şi religioase sunt parte a experienţei umane în căutarea sacrului, raportarea la valori umane înalte: adevăr, iubire şi altruism, experimentarea unor stări profunde de sens şi scop al vieţii, trăirea unui sentiment de apartenenţă la întreg, de acceptare şi integrare.

Relaţia dintre spiritualitate şi starea de bine psihologică a fost cea mai studiată, cu toate dificultăţile metodologice provenind atât din dificultatea definirii conceptului multifaţetat al spiritualităţii/ religiozităţii, cât şi din problemele conceptualizării sănătăţii mintale. În virtutea acestor dificultăţi metodologice, lucarea prezentă îşi propune să identifice implicaţiile unui program de consiliere religioasă asupra dispoziţiei iertătoare, atitudinii de recunoştinţă şi strategiilor de coping religios şi stării psihologice de bine, verificând modelul valid de predicţie a stării psihologice de bine pe baza celor trei predictori amintiţi.
Din acest motiv consilierea religioasă alături de cea psihologică şi psihoterapie este recomandată pentru a ajuta pe clienţi să îmbunătăţească calitatea propriei vieţi, să schimbe credinţele, să gestioneze efectul emoţional provocat de situaţiile negative de viaţă şi să identifice noi modalităţi adaptive prin care să confrunte sarcinile dezvoltării şi factorii de stres.

Autorul

Detalii despre carte / COMANDA



Gânduri despre Nae Ionescu - Dan Ciachir (CARTE)
 

Prezentare Gânduri despre Nae Ionescu:

"Concentrat şi lapidar, volumul are adecvare la obiect, şi asta nu doar în virtutea culturii teologice pe care o posedă Dan Ciachir, dar mai ales graţie empatiei care îl leagă de Nae Ionescu. Pentru a câta oară se confirmă regula pertinenţei în materie de cometarii: un autor îşi alege postum interpreţii în virtutea unei afinităţi şi sub înrâurirea unei asemănări de natură, ceea ce înseamnă că nu te poţi apropia de Nae Ionescu decât dacă îi semeni, drama cea mare fiind a exegeţilor fără predilecţie pentru spiritul său şi care se apleacă asupra cursurilor pentru a le ciopârţi analitic. Urmarea e un şantierpostiş plin de ranchiuni, ruine şi amuzante aberaţii."

Sorin Lavric (România Literară, nr. 36/2010)

CUPRINS

Gânduri despre Nae Ionescu
I
II
III
IV
V
VI
Fragment dintr-o scrisoare
Singuratatea ultima
Pescalia si preoblema durerii
O afinitate reciproca
Revansa Rasaritului
Nae Ionescu, asa cum l-am cunoscut
Intalnire in duh
Ghimpele Nae Ionescu
A murit Nae Ionescu otravit?
Teologul "nespecialist"
Postfata editoriala: Iesirea din legenda. Stadiul editarii lui Nae Ionescu
Detalii despre carte / COMANDA


Alinarea suferințelor trupești prin mijloace duhovnicești - Konstantin V. Zorin (CARTE)
 

Prezentare Alinarea suferințelor trupești prin mijloace duhovnicești:

Durerea este o funcţie străveche de apărare a organismului. Ea te avertizează şi provoacă o reacţie de răspuns pozitivă. Fiind un semnal greu de trecut cu vederea, durerea face un serviciu nepreţuit: atrage atenţia asupra bolilor ascunse ale organis­mului şi asupra problemelor psihologice. Din acest punct de vedere, durerea nu este un duşman, ci mai degrabă un prieten foarte bun, care are grijă de binele nostru. De aceea, nu este deloc înţelept s‐o înăbuşim cu medicamente şi atât.

Cartea de faţă are două capitole. Primul analizează durerea fizică, iar al doilea, pe cea sufletească. Atunci când suntem neputincioşi, iar durerea este insuportabilă, apare dorinţa să te dai bătut. În perioada de criză suntem ispitiţi să „lăsăm totul baltă”, „să uităm de toate” şi chiar „să murim”. Dacă sufletul dă ordin trupului: „Este mai bine să nu trăieşti”, atunci e greu să‐l mai ajuţi. Decizia de a ceda în faţa păcatului şi de a merge pe mâna acestuia este extrem de păguboasă, pe când capacitatea de a accepta şi depăși situaţiile critice re­­prezintă o mare virtute. Apropo, cuvântul grecesc krisis se traduce prin „judecată” – judecata lui Dumnezeu. Cum poţi recunoaşte această judecată şi cum o poţi răbda, dar şi ce concluzii să tragi pentru viitor? Tocmai despre aceasta este cartea pe care o ţineţi în mâini...

Detalii despre carte / COMANDA



Temeiurile duhovniceşti ale vieţii - Vladimir Soloviov (CARTE)
 

Prezentare Temeiurile duhovniceşti ale vieţii:

Editia a 2-a revazuta.

Personaj insolit și cel mai original filozof al Rusiei, Vladimir Soloviov a marcat decisiv gândirea filozofică și teologică a secolului XX. Din „mantaua” lui au ieșit într-un fel sau altul toți marii gânditori teologici ai filozofiei religioase ruse de după 1900.
Punctul de plecare al gândirii sale e demascarea profetică a reducționismelor mutilante de tot felul, atât cele ale gândirii pozitiviste și umaniste, cât și ale „creștinismelor” abstracte și dogmatice. Acestora le-a opus vizionar un creștinism integral și solidar, regândit filozofic în temeiurile lui biblice, dogmatice și sacramentale. Filozofia religioasă a lui Soloviov e astfel o amplă și unică în felul ei apologie filozofică a creștinismului Bisericii lui Hristos.

La numai 31 de ani, Soloviov publica în Temeiurile duhovnicești ale vieții un excelent catehism al unei Ortodoxii integrale. Crezul, dogmele și Tainele Bisericii sunt inserate aici în dinamica concretă a vieții atât individuale, cât și sociale a creștinilor chemați să realizeze ascetic, prin rugăciune, milă și postire (credință, iubire și speranță), și activ în Biserică, stat și popor, relația autentică dintre Dumnezeu, semeni și natură. Astfel, creștinii transformă haosul apărut prin egoism, izolare și dezbinare în cosmosul armoniei pașnice a rațiunii și iubirii altruiste, iar Împărăția lui Dumnezeu prefigurată în dogmele, ierarhia și Tainele Bisericii se realizează drept Adevărul, Calea și Viața lumii.
Spre deosebire de catehismele obișnuite, limitate la descrierea unei vieți religios-duhovnicești ortodoxe confesionale, distincte și separate de viața lumii, catehismul filozofic vizionar și perfect actual al lui Vladimir Soloviov demonstrează felul în care adevărata Ortodoxie oferă în Dumnezeu temeiurile duhovnicești ale vieții integrale a oamenilor în toate dimensiunile ei autentice.

CUPRINS

Catehismul unui filozof și actualitatea lui (diac. Ioan I. Ică jr)

Temeiurile duhovnicești ale vieții
(1882–1884, 1897)

Prefață (ediția a III-a)
Cuvânt-înainte

Partea I

Introducere. Despre natură, despre moarte, despre păcat, despre lege și despre har
I. Despre rugăciune
II. Despre jertfă și milă
III. Despre postire

Partea a II-a

I. Despre creștinism
1. „Lumea în rău zace” (1 Ioan 5, 19)
2. Sensul lumii (Ioan 1, 1–3)
3. „În El era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 14)
4. „Iar lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 5)
5. Revelarea sensului universal al lumii (Logosului) în Hristos (Ioan 1, 14; 1 Ioan 4)
6. Ființa Tainelor creștine
II. Despre Biserică
III. Despre statul și societatea creștine
Încheiere. Chipul lui Hristos ca verificare a conștiinței

Decăderea viziunii medievale despre lume (1891)
Două autoprezentări (1887, 1892)
Două scrisori de sfârșit (mai–iunie 1896, ian. 1898)

Vladimir Soloviov — calea unui filozof spre Hristos prin romantism și apocalipsă (diac. Ioan I. Ică jr)

Detalii despre carte / COMANDA



Anatomia subiectelor familiale - *** (CARTE)
 

Prezentare Anatomia subiectelor familiale:

Acest volum cuprinde articole ce privesc cele mai imporatnte subiecte legate de viaa de familie scrise de clerici, oameni de stiinţă, dar şi simpli familişti. Temele tratate sunt cercetate şi analizate din perspectiva duhovnicească, ştiinţifică şi, mai cu seamă, sunt oferite sfaturi şi soluţii practice. Aceasta este şi trăsătura principală a cărţii: valoarea ei stă în experienţa, adică are folos practic. Şi, aşa cum se ştie: cuvintele din experienţa de nevoie trebuie să le primim (Sfântul Isaac Sirul). Nu este lipsită de importanţă experienţa tuturor celor care au scris, unii ca părinţi, care au crescut şi învăţat corect zeci de copii, alţii ca duhovnici experimentaţi, care, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, au ajutat multe familii şi ne oferă sfatul lor luminat şi discret, iar alţii ca oameni de stiinţă, care, printr-o îndelungată cercetare şi studiere a subiectelor legate de familie, ne oferă cu durere şi dragoste esenţa înţelepciunii lor. Tuturor acestor scriitori le mulţumim nespus de mult pentru prinosul lor dezinteresat.

Detalii despre carte / COMANDA



De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos - *** (CARTE)

Prezentare De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos:

Iubite cititorule!

Cartea pe care o ai în faţă stă gata să îţi pună înainte şaptezeci şi cinci de picuri de înţelepciune. Culeşi din experienţa multor ge­ne­raţii (şi în primul rând din cea a sfinţilor Bisericii lui Hristos), aceşti picuri bineînmiresmaţi te vor putea însenina când eşti po­­somorât, îmbărbăta când eşti des­­curajat, îndruma când te simţi pier­dut, îţi vor scurta cu folos apă­să­toarele răstimpuri de plic­tiseală şi la vreme de răscruce poate că tocmai ei îţi vor aduce gândul bun care te va face să iei hotărârea bine­cuvântată de Dumnezeu, ca viaţa ta să meargă pe făgaşul dorit de El.

Detalii despre carte / COMANDA



Efectele televiziunii asupra minţii umane - Virgiliu Gheorghe (CARTE)
 

Prezentare Efectele televiziunii asupra minţii umane:

Detalii despre carte / COMANDA



Povestiri duhovnicești, vol. 5 - Monah Pimen Vlad (CARTE)
 

Prezentare Povestiri duhovnicești, vol. 5:

Anii au trecut si iata ca Maica Domnului ne-a ajutat sa scriem si volumul 5 de Povestiri duhovnicesti. Minuni se fac foarte multe si se vor face pana la sfarsitul Lumii, dupa cum a spus Mantuitorul Hristos in Sfanta Evanghelie: "Iata, Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor. Amin" si in alt loc: "Pe aceasta Piatra voi zidi Biserica Mea si nici portile iadului nu o vor birui."

Am inceput sa primesc marturii de la oameni si de aceea ma vad silit sa scriu in continuare. Maica Domnului sa ne ajute, ca cele scrise sa fie spre folosul duhovnicesc al celor ce le vor citi.

Monah Pimen Vlad

CUPRINS

Cuvant inainte
Intoarcerea din iad
Milostenia
Aghiasma Sf. Atanasie
Minunea Maicii Domnului
Cuvioasa Parascheva
Sfantul Antonie cel Mare
Puterea Sfintei Litughii si a Parastasului pentru cei adormiti
Ajutor de Sus
Sfintii Rafail, Nicolae, Irina din Lesvos
Icoana Maicii Domnului Mergatoarea
Minunea credintei
Marturiile unei maici
Marturisirile unui preot
Minunea Sf. Nicolae
Detalii despre carte / COMANDA


¤ Anne. Casa cu frontoane verzi, vol. 2 - L.M. Montgomery (CARTE)

 

Prezentare ¤ Anne. Casa cu frontoane verzi, vol. 2:

A trecut ceva vreme de când primii cititori ai acestui îndrăgit roman descopereau plini de încântare lumea lui Anne Shirley din Green Gables, iar eroina rămâne, până astăzi, unul dintre cele mai iubite personaje din literatura pentru copii – şi pe bună dreptate! Nu ai cum să nu rămâi fermecat de fetiţa
vorbăreaţă, cu o imaginaţie atât de vie şi cu o inimă plină de loialitate şi entuziasm. Cititorilor le este uşor să se identifice cu Anne şi să empatizeze cu firea ei plină de dramatism, fie că eroina se află în culmea bucuriei sau în abisul disperării, iar capacitatea ei de a vedea frumuseţea pretutindeni este o sursă continuă de inspiraţie.
Măiestria autoarei în a crea personaje memorabile şi dialoguri realiste fac din „Anne” o lectură uşor de parcurs, iar cei care sunt pregăţiţi să o însoţească pe Anne în călătoria ei plină de aventuri, vor descoperi în ea un partener pe cinste.

Anne este cel mai îndrăgit personaj din operele de ficţiune destinate copiilor, de la nemuritoarea Alice încoace.

Mark Twain

Detalii despre carte / COMANDA



Viaţa Sfântului Serafim de Sarov - Andreea Lemnaru (CARTE)
 

Prezentare Viaţa Sfântului Serafim de Sarov:

Această carte prezintă viaţa unui Sfânt cu suflet de copil. El este un model de vieţuire dedicată slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui nostru. Dobândind Duhul Sfânt, a aflat pacea, învăţându-ne şi pe noi să o dobândim, prin fapte bune.

Dobândeşte pacea, şi mii de oameni se vor mântui, în jurul tău! - Sfântul Serafim de Sarov

Detalii despre carte / COMANDA



Opere complete 9 - Reflecţii despre spiritualitea poporului român - Pr. prof. Dumitru Staniloae (CARTE)
 

Prezentare Opere complete 9 - Reflecţii despre spiritualitea poporului român:

- Coperti cartonate.

Detalii despre carte / COMANDA



Introducere în Vechiul Testament - Ioan Chirilă (CARTE)
 

Prezentare Introducere în Vechiul Testament:

„Scriptura se adresează fiecărei epoci, indiferent de caracteristicile istorice şi culturale ale ei. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie interpretat de fiecare generaţie în parte prin traducerea şi explicarea lui în termeni accesibili spiritului modern, dar pentru aceasta trebuie să ajungem la mintea scripturală, la mintea lui Hristos, la unitatea de gândire şi trăire a noastră cu aghiograful, în Duhul Sfânt […]. Teologia biblică nu substituie Scriptura, ci sintetizează ideile teologice centrale care se degajă din revelaţie şi care rezidesc, prin întruparea lor, credinţa, nădejdea şi iubirea noastră în chipul Treimii Celei nedespărţite”.

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă

Detalii despre carte / COMANDA



Concordanță Biblică - Pr. Ioan Buta (CARTE)
 

Prezentare Concordanță Biblică:

Coperti cartonate.

Concordanța Biblică este un mănunchi desubiecte biblice, un grup de versete selectate într-o cantitate cât mai mare. Cercetătorul este rugat ca după lecturarea textului dorit, pentru o mai bună documentare, să aprofundeze Sfânta Scriptură.

Destinatarii acestei lucrări sunt în general toti dreptcredincioșii creștini care doresc cunoașterea lui Dumnezeu, lauda Lui li mântuirea lor sufletească. Pe lângă această destinație cu aspect general, concordanța de față se adresează direct clerului ortodox care are cunoștințe teologice și scopuri practice în activitatea pastorală.

„Traducerea Sfintei Scripturi în limba proprie a fiecărui popor a constituit încă din vechime o preocupare deosebită a Bisericii, pentru ca mesajul evanghelic să poată fi împropriat cu fidelitate de fiecare credincios în parte. Să ne aducem aminte că Sfântul Duh, la Sărbătoarea Cincizecimii, a sfinţit limbile neamurilor, făcându-le vase vrednice să primească şi să mărturisească pe Dumnezeu-Cuvântul în specificitatea cuvintelor lor. Pentru aceasta, încă din primele secole, traducerea Sfintei Scripturi în diferite limbi a fost înţeleasă ca o lucrare principală a Bisericii, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se făcea accesibil fiecărui popor, în propriul său grai”.

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Detalii despre carte / COMANDA



÷ Carbune tub cu 10 role mari - *** (Artizanat)
 

Prezentare ÷ Carbune tub cu 10 role mari:

Carbune mare BYZANTINO, 10 role x 10 pastile

Diametru pastila: 40 mm

Detalii / COMANDA



÷ Cățuie mică - *** (Artizanat)
 

Prezentare ÷ Cățuie mică:

Detalii / COMANDA



Cel mai scump cadou de Crăciun - Danion Vasile (CARTE)
 

Prezentare Cel mai scump cadou de Crăciun:

- Coperti cartonate. Hartie lucioasa, color.

Ilustrații de Anda Ansheen

Aceasta este o carte despre cadouri. Cei cărora nu le place să primească sau să ofere cadouri să nu o citească, pentru că îi va plictisi cu siguranță. Lor nu am ce să le spun. Dar vouă, celorlalți, celor cu ochi luminoși și bucurie pe chipuri, fie că sunteți mici, fie că sunteți mari, această poveste o să vă spună un secret. Să știți că secretele cel mai bine păzite sunt cele pe care, ciudat, le știe toată lumea, dar le înțeleg doar foarte puțini oameni.
Povestea aceasta ar putea fi veche de mulți ani. Pentru că unii oameni, copii sau adulți, au înțeles care sunt cele mai scumpe cadouri de Crăciun. În același timp, este o poveste cât se poate de modernă. Iar secretul din poveste este molipsitor. Pentru că e o poveste pe care o pot spune copiiii înșiși părinților lor. Nu-i așa?

Detalii despre carte / COMANDA



Prețul iubirii - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)
 

Prezentare Prețul iubirii:

„În iubire noi ne pierdem identitatea, murind în chip mistic pentru celălalt. Renunțăm la tot ce sîntem, la orgoliu, la dorințe personale, la odihnă, la bucurii, la locul nostru, doar pentru a ne afla lîngă cel iubit și a fi pe placul lui. Apostolul Pavel descrie și el iubirea în același chip: „dragostea nu caută ale sale, ci ale aproapelui”. Cu alte cuvinte, dragostea moare pentru sine pentru a trăi în celălalt.
Cu cît omul e mai plin de sine, cu atît iubirea lui este mai slabă. Cu cît atenția și interesul pentru propria mea persoană sînt mai vii, cu atît este mai moartă iubirea mea pentru celălalt. Toate se învîrt în jurul meu, iar celălalt este încă un pretext de a mă împlini pe mine însumi.
Cei ce se iubesc încep să semene între ei. În­dră­gos­­­­­­titul începe să vorbească cu cuvintele celui iubit, începe să asculte muzica pe care o ascultă el, să citească aceleași cărți, să iubească aceleași lo­curi, aceeași mîncare, să aibă aceeași credință și să împărtășească aceleași bucurii. Cel ce iubește devine întru totul ca cel iubit, vorbind aceleași lucruri și măr­turisind același crez. Bucuria lui este bucuria celuilalt și tristețea lor este comună. Pentru că sînt uniți în chip desăvîrșit prin iubire, murind pentru sine și trăind în celălalt, fiecare purtînd în sine chipul și glasul celui iubit, avînd același cuget și aceeași dorință.
SAVATIE BAȘTOVOI

PREȚUL IUBIRII este o carte despre căutările eterne ale oamenilor și prețul pe care sînt nevoiți să‑l plătească pentru a le avea. Uneori oamenii plătesc cu viața lor prețul fericirii și al iubirii, fără ca măcar să ajungă să le trăiască. Porniți în căutarea fericirii, românii au ajuns să viețuiască peste tot în lume. În această carte sînt cuprinse cele cinci conferințe din Germania, susținute la invitația Mitropolitului Serafim al Germaniei și al Europei Centrale și de Nord în orașele Nürnberg, München, Frankfurt și Trier, precum și o conferință din Chișinău și una din Iași. Varianta scrisă a discuțiilor purtate în mijlocul românilor din Germania și de acasă prezintă un text viu, ușor de urmărit, care a selectat și a disciplinat principalele teme de interes, cum ar fi Unitatea, Educația, Fericirea, Cultura, Generația nouă vs Generația veche, Iubirea.

CUPRINS

Despre unitatea Bisericii
Despre educatie
Despre fericire
Predica la cuvintele Mantuitorului "Cine va marturisi despre Mine in fata oamenilor si Eu voi marturisi despre el in fata Tatalui ceresc"
Despre Sfanta Scriptura si rugaciune
In cautarea dragostei
Pretul iubirii
Pretul iubirii (Reconstituire)
Detalii despre carte / COMANDA


Ghidul pensionarului fericit - Magdalina Ioachim (CARTE)
 

Prezentare Ghidul pensionarului fericit:

,Avem în mână o carte–invitație. O carte ce reconsideră vârstele ontologiei umane printr-o răsturnare a intensității trăirii. De ce decriptăm apriori pensionarea ca un timp al neputinței, când în mod real, este timp redobândit pentru NOI, pentru pasiuni, călătorii și dorințe împlinite. Ni se propune, în fapt, un ghid al unei persoane fericite, al unei personalități împlinite indiferent de anii și variabilele materiale sau inefabile ce i-au determinat existența. Suntem prinși cu multă căldură, de după umeri, și purtați pe un continuum reflectiv, presărat cu zâmbet și bucuria unor alegeri bune. La linia de sosire, ni se descoperă onoarea și responsabilitatea trăirii până în ultima secunda a drumului; primim bucuria de a fi unic prin căutarea echilibrului firesc, prin autoreflectare ca exercițiu zilnic. Autoarea ne oferă teorema bucuriei de a fi un OM. Îndemnul care rămâne într-un ecou puternic și provocativ este acela al unui ―Alege să faci ce poți, când poți, pentru că TIMPUL NU ARE VÂRSTĂ!” (Elena Seghedin, dr. în Etică Facultatea de Psihologie și Științe ale educației, Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași)

Detalii despre carte / COMANDA



Să topim ghețarii sufletului! - Macarie Dragoi (CARTE)
 

Prezentare Să topim ghețarii sufletului!:

În peregrinările mele de-a lungul și de-a latul Scandinaviei, am avut bucuria să cercetez și grupurile de conaționali aflați la extremitățile acestei părți a continentului european. Doamne, cât de departe ne-au împins risipirile! Cu cât drag am împărtășit marile noastre sărbători cu acești români, dincolo de Cercul Polar sau în Groenlanda, Insulele Feroe și Arhipelagul Svalbard, creștini care nu mai văzuseră de ani de zile vreun preot în comunitățile lor…

În esență, drama, căci nu ezit a o numi așa, diasporei româ­nești este această risipire care amenință să ne dizolve cu totul într-o lume nouă, adesea ostilă lui Hristos. Arăt acestea pentru a sublinia, încă o dată, că tot ceea ce noi toți, Biserica cea vie, am împlinit în aceste tărâmuri nordice, în pofida condițiilor defavorabile, descurajante chiar, am făcut exclusiv prin dragostea și implicarea frățiilor voastre, dragi români. Voi sunteți pietrele unghiulare ale catedralelor nevăzute ale credinței și comuniunii întru Hristos din Europa de Nord. Vouă vă este dedicată, în primul rând, această carte.

Părintele, fratele și prietenul vostru în Hristos,
† Episcopul Macarie

Detalii despre carte / COMANDA



Apocalipsa 1 - Ieroschimonah Nil Dorobantu (CARTE)
 

Prezentare Apocalipsa 1:

„Ferească Dumnezeu! Noi nu suntem contra Sfintei Biserici, a ierarhiei Ortodoxiei, a clerului etc, ci contra lui satana care se ascunde sub sutană! Cercetați duhurile, zice Hristos, nu trupuri, haine, tipic, forme, datine, pravile, canoane etc. Iar în voi, apostaților și ateilor, fie că sunteți civili sau în uniformă, totuși noi vedem clar duhul rău […]

CUPRINS

Motto
Scurta biografie
Biserica din inimi
Apocalipsa
Detalii despre carte / COMANDA


Sfântul Nicolae - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Nicolae:

Predici:

Sofian Boghiu
Nicolae Bordasiu
Macarie Dragoi
Vasile Gordon
Cleopa Ilie
Constantin Necula
Jan Nicolae
Serafim Man
Teofil Paraian
Stefan Slevoaca
Vasile Vasilache

Sfântul Nicolae a fost chipul blândeţelor. El s-a identificat cu blândeţea şi cu smerenia. Inima sa plină cu asemenea virtuţi a fost ca o mare în care s-au revărsat şiroaie de lacrimi şi noian de suferinţe. Sufletul său era un adevărat potir în care se revărsau necazurile şi suferinţele creştinilor, din inima şi sufletul său izvorând ca dintr-o fântână puhoi de binefaceri şi milostenii, de blândeţe şi bunătate. Această virtute a blândeţii i-a împodobit viaţa cu o deosebită strălucire.
Cât de frumos şi de dorit ar fi dacă, şi în mijlocul credincioşilor de astăzi, s-ar alcătui o comunitate a blânzilor pe principiul iubirii şi al smereniei. În această obşte n-ar exista ură, ceartă, asuprire, bârfire, făţărnicie, ci ar domni adevărata pace, iubirea, adevărul şi înţelegerea.

Părintele Serafim Man

Detalii despre carte / COMANDA



Marele Atlas ilustrat pentru copii - *** (CARTE)
 

Prezentare Marele Atlas ilustrat pentru copii:

- Coperti cartonate.

- Ilustratii: Daniel Taylor.
- Conceptie: Emily Barden.
- Traducere din limba engleza: Adriana Badescu

Cu ajutorul Marelui atlas ilustrat al elevului, copiii vor descoperi ţările, continentele, oceanele, munţii și calotele glaciare ale minunatei noastre planete și vor învăţa unde locuiesc diferitele popoare sau animale. Informaţiile fascinante despre fiecare ţară, de la mâncăruri tradiţionale la dansuri și obiceiuri inedite, sunt însoţite de imagini ale steagurilor și date despre capitala fiecărui stat.

Știaţi că în Lisabona se află cea mai veche librărie din lume și că dragonul de Komodo este cea mai mare șopârlă din lume? Ilustraţiile clare și amuzante îi vor ajuta pe copii să reţină mai ușor datele și să facă primii pași în geografia lumii.

Pentru a regăsi mai ușor informaţiile, atlasul conţine un indice de nume la final.

Detalii despre carte / COMANDA



Acatistier. File de pateric - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
 

Prezentare Acatistier. File de pateric:

În volumul de faţă sunt cuprinse o serie de Acatiste alcătuite de părintele Ghelasie Gheorghe şi părintele Valerian Pâslaru, precum şi Micul Pateric al Sfintei Mânăstiri Frăsinei, al părintelui Ghelasie. Acatistul şi Patericul, ca forme de expresie literară a tainei creştine, vizează trezia, pe care o atrag prin rugăciuni scurte, însoţite de evanghelicul Bucură-te!, lăsat nouă de Hristos după Învierea Sa din morţi, precum şi prin cuvinte ale părinţilor îmbunătăţiţi, care concentrează o experienţă de viaţă şi au puterea duhovnicească de străpungere a inimii. Poezie în stare pură, versurile Acatistelor închipuie o scară a lui Iacob pe care suie şi se coboară îngerii, sau pe care Dumnezeu se coboară la om, ca să-l înalţe la sine. La rândul său, Patericul apare ca icoana de inimă a vieţii monahale, în miezul căreia pulsează taina paternităţii şi filiaţiei duhovniceşti.

Florin Caragiu

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara
(3000 de titluri),

icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton

 

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Decembrie-2018.doc