Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Editura Agaton Decembrie 2018
Sumar:
- Catedrala Naţională primește ungerea Cerului
- Românii se identifică cu creștinismul și resping în proporție covârșitoare căsătoriile gay - Sondaj american
- Hramul Sfântului Nectarie Taumaturgul - Eghina 2018
- Părintele Nicolae Bordaşiu, mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste, a trecut la cele veșnice
- Autocefalia Ucrainei, acord semnat între președintele ucrainean și patriarhul ecumenic
- Știri interne - noiembrie 2018 (RO)
- Știri externe - noiembrie 2018 (EXT)
- Colaj de știri și editoriale dedicate Sfințirii Catedralei Neamului - 25 noiembrie 2018
- Lumea, numărul și tâlcuirea denumirii îngerilor
- Sfântul şi Marele Sinod: Importanţa postului şi respectarea lui astăzi
- Veacul care va veni nu va fi ateu, ci va fi idolatru (Video)
- Depravarea ucide omul ca personalitate, din el rămâne doar partea lui animalică (I)
- Întrebări și răspunsuri despre semnificația și tainele rugăciunii
- Pastorala Sfântului Sinod în Postul Crăciunului 2018
- Ortodoxie, Filocalie - bucurie
- Postul pentru creștinul ortodox contemporan
- De ce, ce rost are şi cum să ne spovedim?
- Andrei Șaguna, în rapoartele secrete ale Ministerului de Interne de la Viena
- Colinde ale Sfinților închisorilor
- Halloween, un legământ cu moartea și cu diavolul
- Grădinița obligatorie – o semi-instituționalizare a copiilor. Cui prodest?
- Slujitorii Bisericii și Unirea din 1918 - Interviu
- CENTENARUL MARII UNIRI (11)
- Atribute constituţionale ale statului român în context contemporan. Aspecte teologice
- Eminescu, Slavici, Goga, Caragiale - Catedrala Bucureștilor
- Ce este IDEOLOGIA de GEN (Video)
- Conferința Indicii şi limite ale terapiilor alternative (VIDEO)
- IDENTITATEA DE GEN – Petiție către Avocatul Poporului
- Programul Zilelor Sfințirii Catedralei Naționale
- Patru copii înainte de primul lor Crăciun fără mama: Campanie umanitară
- Cuvinte alese - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
- Calea mântuitoare - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
- Despre neprihănire putere – frumuseţe - Nikolaos P. Vasiliadis (CARTE)
- Povețe pentru monahi - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
- Sânge curat - Florin Caragiu (CARTE)
- Să ne păzim obrazul și sufletul! - Iovan Ianici (CARTE)
- Acatistele Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail - Razvan Codrescu (CARTE)
- Împotriva lui Iulian Apostatul - Sf. Grigorie Teologul (CARTE)
- 10 povești - Nicoleta Bunduc (CARTE)
- Educarea copilului: dificultăţi și soluţii - Elena Morozova (CARTE)
- Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină. Vol. VI - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
- Dorul sufletului după Dumnezeu - Mary Ford (CARTE)
- Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil - Marius Vasileanu (CARTE)
- Bucuria lui Hristos te va tămădui - Sf. Porfirie Kavsokalyvitul (CARTE)
- De pe Anfield spre Athos - Adrian Mihai Stefanescu (CARTE)
- Liniștea și taina lăuntrică - Jonathan Jackson (CARTE)
- Erminii scripturistice - *** (CARTE)
- Martiriul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina - *** (CARTE)
- Știința și religia - Sfantul Luca al Crimeei (CARTE)
- Darul desăvârșit. Gânduri despre civilizația creștină - Teodor Baconschi (CARTE)
- Pollyanna și comorile ei - Harriet Lummis Smith (CARTE)
- Everghetinosul - Volumul IV - *** (CARTE)
- Marionete ale destinului - Bogdan Munteanu (CARTE)
- Relaxirem Forte (30 comprimate) - *** (Naturiste)
- Silimarina 150mg (50 comprimate) - *** (Naturiste)
- Osteoartrem (30 comprimate) - *** (Naturiste)



Tema lunii
Catedrala Naţională primește ungerea Cerului - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Catedrala

Suntem dinaintea unui ceas astral. În marea vieţii româneşti, Biserica Ortodoxă Română îşi aşterne, la An Centenar de Unire naţională, în apele tulburi ale istoriei contemporane, Nava Amiral, Catedrala. Suntem dinaintea unei provocări la etica lumii urbanizate în care trăim, care şi-a uitat satele şi ţăranii care şi-au răstignit familiile şi viitorul în ţărâna unei ţări. O lume obsedată de praful drumurilor moder­nizate ori de dezintegrarea propriilor familii pentru a se alinia cerinţelor unor orizonturi utopice. Catedrala e lecţia reintegrării noastre în normal. Asemenea Crucii de pe Carai­man, construită din oţelul podurilor bom­bardate de duşman de pe toată Valea Pra­hovei, Catedrala reaşază aşchiile podurilor de oţel ale visurilor noastre naţionale. Unitatea de caracter a oamenilor care alcă­tuiesc fundamentul de rezistenţă al Războiului celui Dintâi. Plânsul mamelor şi mireselor, fraţilor celor mici ori surorilor cărora nu li s-au mai întors acasă sufletele: fiii, mirii, fraţii, soţii... Scâncetul de foame al orfanilor ori geamătul de durere al rănitului, uneori de dincolo de pragul suportabilului. Strigătul de îmbărbătare al ofiţerului ori murmurul de încurajare a muribundului de pe buzele preotului militar. Toate sunt în Catedrală. Ţin Catedrala şi fac din ea edificiul reprezentativ al celor 100 de ani de Ro­mânie.

Ca orice realizare românească, a stârnit răutăţi şi comentarii, inconştiente porniri de răutate, mediocre calcule şi aberante interpretări. Când Altarul ei va primi ungerea Cerului, toate acestea vor fi deja în urmă, ca un balast de care orice plutire trebuie elibe­rată prin dragoste şi reconstrucţie de sens. 

Suntem dinaintea propriei puteri de înţelegere a naţiunii noastre. O naţiune disipată în instincte politice, cu o lectură grăbită şi uitucă a lecţiilor de viaţă geopolitică prin care am trecut. Primii, în zorii sfinţirii, care vor intra în Catedrală nu vor fi oamenii cei văzuţi. Vor veni voievozii mărturisitori, de la Neagoe Basarab la Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu cu pruncii săi maturizaţi prin martiriu. Vor veni călugării, cu Nicodim călcând pe apele Dunării, precum Stăpânul peste apele dintâi, cu maicile privegherii din pragul Tismanei ori Polo­vragilor, diacii şi scriitorii cei din cronici. Vor intra în Catedrală boierii cei râvnitori în a face bine, care se pocăiau hrănind săracii ori ridicând locaşuri Celui Care toate le iartă de sunt pocăite. Vor veni, dinspre Ardeal, culţii ciobani ai transhumanţei culturale, descă­lecătorii culturii în România care-şi aştepta România Mare. Dintâi avrigeanul cu zâmbet de trigonometru ori, dacă vreţi, inginerul cu teologia şi pedagogia ascunsă în hematii, Gheorghe Lazăr. Spornicul călugăr duhov­nicesc Gheorghe de la Cernica, de vatră din Săliştea, ce a cunoscut Academia Română prin oamenii săi. Se va arăta Dimitrie Eustatievici ori generaţiile de îngeri culturali din Şcheii Braşovului ori Sibiu, Bistriţa ori Năsăud, pilduitorii plămăditori de carte românească, Filip Moldoveanu şi Diaconul Coresi, dintâi, apoi ceilalţi, mulţi. Luptătorii pentru demnitate din Maramureşul istoric, dulce grăitorii basarabeni ori straşnicii bucovineni - unde dintâi s-a arătat teologia românească, ştiinţă cu recunoaştere euro­peană. Vor fi cu noi. Din sobor nu vor lipsi ierarhii ctitori de cultură, Andrei Şaguna şi Varlaam al Moldovei, ori cei care au apărat, cu propria libertate, libertăţile de conştiinţă ale oamenilor, precum Calinic cel care-şi odihneşte râvna în ostrovul Cernicăi. Nici nu putem să-i spunem pe toţi după nume, căci fiecărei cărămizi îi corespunde câte o generaţie. Iar fiecărei arcade câte un batalion românesc ce-şi trezeşte Învierea în zorii sfinţirii, aşteptând ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Vor fi toţi. Soldat cu soldat, ofiţer cu ofiţer, voluntar cu voluntar. Nu doar cei din 1918, ci şi cei de la luarea Griviţei, ori cei care în câmpul de lângă reduta Rahovei cereau să moară decât să mai fie robi turcului. Nu, ţăranul român nu va fi făcut şcoli de geopolitică şi tactică militară, dar recunoştea cu uşurinţă duşmanii şi min­ciuna ce-i măcinau ţara. Din Cer, pe fusceiele de fir de borangic ale iubirii de neam, vor intra în Taina Sfinţirii preoţii cuminţi şi luminoşi ai neamului, preotesele ca o candelă de lucire cerească, sat după sat, ni se vor aşeza strămoşii. Simplu. Ca la Liturghie.

Apoi, când noi înşine ne vom apropia de locaş, soboarele martirilor din temniţele comuniste vor fi în Catedrală. Semne ale rezistenţei şi demnităţii vor fi mai aproape de noi, dincolo de cuvinte, prin stâlpii de rezistenţă, parte făcuţi din glăsuirea lor cu moartea de care nu s-au temut. Da. Vor rosti în şoaptă rugăciuni cei purtaţi în zeghe prin temniţe şi în nevrednicele veşminte ale uitării pe străzile intereselor noastre ideologice. Vor fi aici şi cei de care ne ruşinăm. Şi cei de care am uitat. Pentru că întreaga Catedrală este ţara, cu noi toţi, fiecare în parte, care suim coasta de lumină a nemuririi în Ortodoxie. - Ziarullumina.ro

Catedrala Naţională, unul dintre marile proiecte ale României, va fi sfinţită peste câteva zile în contextul celebrării a 100 ani de la Marea Unire din 1918.

Pentru a înţelege mai bine importanţa lăcaşului de cult dedicat eroilor neamului, care reprezintă un deziderat al românilor încă de acum 130 ani, vă prezentăm câteva aspecte sintetice:


Când a apărut ideea şi cine a iniţiat proiectul?

Ideea ridicării unei Catedrale reprezentative pentru spaţiul românesc a apărut imediat după dobândirea independenţei de stat în urma războiului din 1877-1878, atunci când s-a constatat că nicio biserică din Bucureşti nu era suficient de încăpătoare pentru a găzdui pe toţi cei care participau la slujbe de Te Deum oficiate cu ocazii deosebite sau la alte momente solemne.

După proclamarea României ca Regat, Regele Carol I înaintează Camerei Legislative un proiect de lege privitor la construirea unei Catedrale în Capitală.

Regele Carol I al României

Legea a fost votată în 20 mai 1882 în Senat, fiind considerată ziua de start a proiectului.

Astfel, s-a născut Legea nr. 1750 promulgată de Regele Carol I la 5 iunie 1884 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 6 (18 iunie) 1884, în care se menţiona necesitatea construirii unei catedrale ortodoxe în Bucureşti.

Localizarea iniţială şi contribuţia Patriarhilor României

Cu toate că Regele Carol I a promulgat primul proiect de lege destinat construirii Catedralei, lucrările s-au tergiversat, iar imediat după Marea Unire Mitropolitul Primat Miron Cristea, devenit Patriarh în 1925, a mers în audienţă la Regele Ferdinand pentru a-l ruga să sprijine proiectul.

Regele Ferdinand I al României

După o analiză a propunerilor, Patriarhul Miron a decis asupra locului de la baza Dealului Mitropoliei (actuala Piaţă a Unirii) care a fost sfinţit în 11 mai 1929.

Patriarhul Miron Cristea

Demersurile s-au oprit din cauza crizei economice, a celui de-Al Doilea Război Mondial şi apoi din cauza instaurării regimului comunist în România.

Patriarhul Teoctist a fost cel care a relansat proiectul de ridicare a unei Catedrale Naţionale, în acest sens sfinţind o cruce în 5 februarie 1999 ca piatră de temelie a viitoarei catedrale, în locul din Piaţa Unirii pe care-l sfințise anterior și Patriarhul Miron Cristea.

Patriarhul Teoctist sfinţind în Piaţa Unirii crucea ca piatră de temelie pentru viitoarea catedrală

Materializarea proiectului şi începerea lucrărilor

Între timp, amplasamentul a fost schimbat, fiind stabilit în 2005 pe Dealul Arsenalului, pentru cele cinci biserici „răstignite”, dintre care trei (Alba PostăvariSpira Veche şi Izvorul Tămăduirii) au fost demolate, iar două (Schitul Maicilor şi Mihai Vodă) au fost translate de către regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului.

Proiectul a fost asumat şi de stat prin legea 376/2007: „Fondurile destinate construirii Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului vor fi asigurate de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, de către Guvernul României, în limita sumelor alocate anual cu această destinaţie prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor, precum şi de către autorităţile administraţiei publice locale”.

Slujba de aşezare a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii Catedralei Naționale, pe terenul din Calea 13 Septembrie, a avut loc în 29 noiembrie 2007, fiind oficiată de Preafericitul Părinte Daniel, cel de-al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul Daniel a sfinţit locul unde a fost ridicată în cele din urmă Catedrala Naţională

La sfârşitul anului 2010 au început lucrările de construcţie a Catedralei Mântuirii Neamului.

Stadiul construcţiei şi costurile până în prezent

Catedrala Naţională este construită în proporţie de 95%, stadiul „la roşu”, urmând ca în viitorul apropiat să fie finalizate cupolele şi turla Pantocrator.

Catedrala Naţională în noiembrie 2018

Din anul 2010 până în 2018, statul şi Biserica au cheltuit aproximativ 110 milioane euro prin construcţia la roşu a Catedralei Naţionale.

De la Catedrala Mântuirii Neamului la Catedrala Naţională

Termenul de mântuire are sens de izbăvire sau eliberare, deoarece după anul 1918 denumirea avea înțelesul de eliberare a românilor de sub stăpâniri străine.

Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc din data de 11 februarie 2016 a echivalat denumirea Catedrala Mântuirii Neamului cu denumirea Catedrala Naţională, nume similar cu cel al Catedralei noi National Cathedral (1990) din Washington.

Ce hramuri va avea?

Catedrala Naţională va avea hramul principal Înălţarea Domnului, zi în care sunt pomeniţi eroii români din toate timpurile, întrucât avem responsabilitatea de a omagia eroii neamului.

Al doilea ocrotitor este Sfântul Apostol Andrei, ca urmare a evlaviei pe care o au credincioșii față de încreştinătorul poporului nostru şi ocrotitorul românilor de pretutindeni.

Referinţe despre Catedrală

„Suntem datori să ridicăm în Capitala tuturor Românilor… Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam” – Regele Ferdinand (10 mai 1920).

„Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice” – Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române (Interviu publicat în cotidianul Ziarul Lumina, în 5 noiembrie 2018).

„Catedrala Mântuirii Neamului este un mandat primit de la înaintaşi” – Patriarhul Daniel (interviu acordat pentru TVR şi publicat pe basilica.ro, în 26 decembrie 2017).

Ce aduce nou?

Catedrala Naţională va găzdui evenimente bisericeşti de amploare şi va reprezenta şi un punct de atracţie turistică. Asemenea marilor catedrale din lume, în care credincioşii se roagă şi turiştii le admiră, Catedrala Naţională va pune în lumină România ca stat şi Ortodoxia ca valoare a dăinuirii acestui popor în pofida tuturor încercărilor prin care a trecut.

Programul sfinţirii

Evenimentele dedicate sfinţirii Catedralei Naţionale vor începe în 25 noiembrie 2018 și se vor încheia în ziua de 30.

Sfinţirea propriu-zisă va fi oficiată duminică, 25 noiembrie, de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu şi de Patriarhul României.

Primul hram dedicat Sfântului Apostol Andrei va fi celebrat vineri, 30 noiembrie, în prezenţa Patriarhului Teofil al Ierusalimului. - basilica.ro




ACTUALITATEA religioasă
Românii se identifică cu creștinismul și resping în proporție covârșitoare căsătoriile gay - Sondaj american
 

Hotnews/ Dan Popa: Ce cred românii despre ei înșiși dintr-un sondaj al Pew Research Center: cultura noastră este superioară altor popoare, avem un nivel redus de toleranță dar și o solidă componentă religioasă

Luni, cercetătorii Pew Research Center au publicat rezultatele unui sondaj efectuat la nivelul întregii Uniuni Europene, cu privire la nivelul toleranței în societate, filiația creștină, dar și ”orgoliul” cultural al națiunilor care compun UE. De pildă, România e pe locul al treilea în UE atunci când vine vorba despre convingerea că propria cultură este superioară altora. Afirmația:“Poporul nostru nu este perfect, dar cultura noastră este superioară altora” e foarte adevărată pentru 66% dintre noi, primele locuri fiind ocupate de greci (89%) și bulgari (69%).

În cea mai mare parte a primei jumătăți a acestui secol, Uniunea Europeană era formată aproape exclusiv din state ale Europa de Vest (Franța, Italia, Belgia ș.a.). Acest lucru s-a schimbat în 2004, când UE s-a extins pentru a include unele țări din fostul bloc sovietic din Europa Centrală și de Est, inclusiv Ungaria, Polonia și Estonia.

În timp ce UE și-a integrat noile state membre în structurile sale, apăreau diferențe semnificative în atitudinile publice dintre țările din Europa de Vest și țările Europei Centrale și de Est, potrivit unei noi analize a Centrului de Cercetare Pew efectuate de-a lungul a doi ani.

De pildă, adulții din statele Europei Centrale și de Est ale UE tind să fie mai puțin probabil favorabili acceptării musulmanilor sau evreilor în familiile, sau în cartierele lor, decât cetățenii din Europa de Vest.

 În același timp, cei din Europa Centrală și de Est sunt însă mai predispuși decât europenii occidentali să vadă creștinismul ca fiind o componentă importantă a identității lor naționale și să-și exprime niveluri mai înalte de angajament religios.

1. România are cel mai redus nivel de toleranță privind acceptarea vecinătății musulmanilor

Doar 29% dintre români ar accepta musulmani sau evrei ca membri ai familiei lor sau ca vecini, arată datele sondajului Pew Research Center. Românii sunt urmați de Bulgaria, unde procentul ”toleranților” urcă la 32%. În general, mai arată datele publicate, în Europa de Est nivelul de respingere e mai ridicat decât în Vest.

Asta în timp ce în majoritatea țărilor occidentale, mai mult de jumătate dintre adulți spun că ar accepta un musulman în familia lor. În Finlanda, 66% spun acest lucru iar în Spania, 74%.

2. Trei sferturi dintre români se opun căsătoriilor homosexuale

În interiorul UE, occidentalii europeni acceptă căsătoria între persoane de același sex, în vreme ce est-europenii se cam opun. Circa 88% dintre adulții din Suedia și 75% din germani se pronunță în favoarea acestui tip de mariaj.

La polul opus se află România (74% dintre români se opun mariajului între același sex) și Bulgaria (79% dintre bulgari se opun). Această împărțire a atitudinilor este reflectată și în legislația celor două blocuri europene: în timp ce majoritatea țărilor din Europa de Vest permit căsătoriile între persoane de același sex, acestea sunt interzise în cele mai multe națiuni din Europa Centrală și de Est.

3. Trei sferturi dintre români spun că e ”importantă” sau ”foarte importantă” componenta religioasă ca parte a identității naționale

Statele din Europa centrală și de Est sunt mai predispuse decât vest-europenii să considere religia drept o componentă centrală a identității lor naționale. În aproximativ jumătate din țările din Europa Centrală și de Est chestionate, majoritatea spun că a fi creștin (catolic, ortodox sau luteran) este un element important în a te defini “cu adevărat lituanian” sau “cu adevărat polonez” etc. 

Campionii acestei credințe sunt România (74% ) și Bulgaria (66%). 

Acest sentiment este considerabil mai puțin răspândit în țările din Europa de Vest, unde majoritatea cetățenilor nu leagă credința de identitatea națională.

4. Circa 66% dintre români sunt de acord cu afirmația:”cultura noastră este superioară altora”

Cei din Europa Centrală și de Est sunt mai predispuși decât cei din Europa de Vest să considere propria cultură superioară altora. Centrul Pew le-a adresat respondenților întrebarea dacă sunt de acord cu afirmația: “Poporul nostru nu este perfect, dar cultura noastră este superioară altora”. Cele cinci țări din UE în care mai mult de jumătate dintre respondenți declară că sunt de acord cu această afirmație sunt: Grecia (89%), Bulgaria (69%), România (66%), Polonia (55%) și Republica Cehă (55%).

În plus, cei din țările Europei Centrale și de Est sunt mai predispuși decât cei din Europa de Vest să lege locul nașterii de identitatea națională. De exemplu, aproximativ opt din zece polonezi spun că dacă ești născut în Polonia (82%) sau ai origini acolo (83%) ești ”cu adevărat”  polonez. În Germania, procentul celor care cred asta e de 48% și, respectiv, 49%.

5. În România, 98% dintre adulți se identifică drept creștini

Ponderea europenilor care se identifică drept ”creștini” tinde să fie mai ridicată în Europa Centrală și de Est decât în ​​Occident. 

De exemplu, 98% dintre adulți se identifică drept creștini în România, comparativ cu 71% în Germania. Mai mult, s-a înregistrat chiar o scădere semnificativă a ponderii celor care se identifică ca fiind creștini în țările din Europa de Vest. În Spania, de exemplu, 66% dintre respondenți se identifică în prezent ca fiind creștini, în comparație cu 92% care spun că au fost crescuți în creștinism. 

Vest-europenii din UE sunt de asemenea, mai puțin angajați din punct de vedere religios decât locuitorii din Europa Centrală și de Est. În plus, e mai puțin probabil pentru occidentali decât pentru est-europeni ca religia este ocupe o parte foarte importantă în viața lor, să se roage zilnic sau să participe puțin lunar la serviciile religioase. De exemplu, doar 11% în Germania și 10% în Regatul Unit spun că religia este foarte importantă în viața lor, comparativ cu 55% dintre adulții din Grecia și 50% din România. - Detalii despre sondajul Pew Research, în limba engleză aici

Realitatea e că în viața de zi cu zi, concret, a devenit mai degrabă o problemă să fii creștin în România. Deja se simte o reacție de respingere din partea multora când te identifici creștin. E cool să fii ateu. 

Realitatea e că românii sunt mult mai toleranți decât vesticii sau americanii, ce să mai vorbim de asiatici sau orientali. Sunt needucați adesea, folosesc cuvinte urâte, dar consecințele nivelului lor de intoleranță sunt minore față de consecințele intoleranței civilizate din alte state.

În privința superiorității culturii, să fim serioși. E doar declarativ. Complexele românului sunt enorme, îi e rușine și că mănâncă mici și nu melci. Iar pe francezi și nemți nu-i întrece nimeni la aroganță. Nici pe socialiștii nordici la rasism real și arianism aplicat. 
Deci…cifre. Cifre care manipulează, derutează, schimbă politici și atitudini. 

Asta înseamnă adesea știința statisticii. Un instrument de manipulare aparținând celui mai puternic. Și cu siguranță, nu România și Bulgaria sunt cele mai puternice state din UE.
Cam așa se citește corect un sondaj. Analfabetismul e însă cronic printre intelectualii români.

 

 

 



Hramul Sfântului Nectarie Taumaturgul - Eghina 2018
 

Mii de credincioși au participat pe 9 noiembrie la procesiunea cu moaștele Sfântului Nectarie pe străzile din Eghina. Procesiunea a fost condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Efrem, Mitropolitul de Ydra, Spetses și Eghina, alături de care s-au aflat mai mulţi ierarhi greci. În cursul dimineţii, în biserica Mănăstirii Sfânta Treime din Eghina a fost oficiată Sfânta Liturghie, iar cei prezenţi la slujba de hram au adus cinstire moaştelor Sfântului Nectarie.

Sfântul Ierarh Nectarie a fost canonizat în anul 1961, cu zi de prăznuire în 9 noiembrie. Fragmente din moaştele sale se află şi în Capitală, la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti.

 

Sfaturi duhovnicești ale fericitului stareț Nectarie

Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”(II Corinteni 6,16).

Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să ră­mână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că Îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu!

Cât se înşeală oamenii care caută feri­cirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi slavă, în averi mari şi în plăceri, în desfătări trupeşti, în lux şi în tot felul de deşertăciuni, care se sfâr­şesc în amărăciune! Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ.

Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta. Cercetaţi‑vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Nu cumva inima voastră şi‑a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu? Nu cumva con­ştiinţa vă mustră pentru călcarea porun­cilor Lui? Nu cumva vă învinuieşte pentru nedreptăţi, minciuni şi neglijarea îndatori­rilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproa­pele? Cercetaţi şi vedeţi dacă nu cumva inima voastră s-a umplut de răutăţi şi de patimi, dacă nu cumva s-a abătut pe căi nedrepte!

Din nefericire, cel care nu are grijă de inima sa, se lipseşte de tot lucrul bun şi cade într-o mulţime de răutăţi. Alungă bucuria şi se umple de amărăciune şi de frică. Alungă dragostea şi primeşte ura. Alungă toate harismele şi roadele Sfântului Duh pe care le‑a primit la Botez şi se face sălaşul tuturor acelor rele care îl fac pe om vrednic de plâns şi de trei ori ticălos.

Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului.

Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică, căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de feri­cire. - Fragment din cartea Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni – Viața, minuni și învățături, Editura Evanghelismos

 

Minune a Sfântului Nectarie

Părintele Nectarie Vitalis, foarte cunoscut în Lavrio pentru faptele lui şi pentru mila faţă de cei sărmani şi față de cei excluşi din lume în aceste vremuri grele, a mărturisit cele prin care a trecut atunci când era cât pe ce să moară de cancer... Ce se va spune în continuare a tot fost povestit de mai multe ori, inclusiv în cartea „Am vorbit cu Sfântul Nectarie” – Atena 1997, a celebrului scriitor M. Manolis Melons.

Iată ce spune părintele Nectarie:

Pătimeam de o formă gravă de cancer. Pieptul era o rană deschisă care supura continuu sânge şi puroi, îmi rupeam cămaşa de durere. Era o situaţie tragică, mă îndreptam direct spre moarte. Înţelegeţi, aşadar, că mi-am pregătit până şi veşmintele de îngropăciune..

În ziua de 26 martie 1980, dimineaţă, vorbeam în biroul de la subsolul bisericii cu Sofia Bourdoy, femeia care face curăţenie în biserică, şi cu iconograful Helen Kitraki. La un moment dat, uşa s-a deschis brusc şi un bătrân necunoscut a intrat. Avea o barbă albă ca neaua, era mic de statură şi cu puţină chelie. Era aidoma Sfântului Nectarie din fotografii. A luat trei lumânări fără să plătească şi a aprins numai două. S-a închinat la toate icoanele din biserică, însă a trecut de icoana Sfântului Nectarie fără să i se închine. Nu mă vedea de acolo de unde eram. Aveam dureri îngrozitoare. Interlocutorii mei au tras perdeaua din birou şi s-au dus spre bătrân. Era dinaintea Porţilor Împărăteşti şi, încrucişându-şi mâinile şi fără să privească în jur, a întrebat: „Gheronda este aici?”.

Îngrijitoarea bisericii, ştiindu-mi boala, voia să mă „protejeze”. „Nu, nu... este acasă, are gripă...”

El a răspuns: „Nu contează. Rugaţi-vă! Paşte fericit!”. Și s-a îndreptat spre ieșire.

Îngrijitoarea bisericii a venit alergând spre mine şi a zis: „Părinte Nectarie, bătrânul care a plecat semăna chiar cu Sfântul Nectarie! Ochii îi erau scânteietori. Eu cred că era Sfântul Nectarie care a venit să vă ajute!”. I-am mulţumit, crezând că mi-a spus aceasta ca să mă consoleze. Însă, în fond, ceva nu era în regulă. Am trimis-o dimpreună cu iconograful ca să-l caute pe necunoscut şi să-l aducă înapoi cât de repede. Am intrat în Sfântul Altar şi m-am închinat la Cel Răstignit, plângând şi cerându-I iarăşi lui Hristos să mă vindece.

Am auzit pași. „Părinte, Gheronda a venit!”. Am dat să-i sărut mâna, însă, din smerenie, nu m-a lăsat s-o fac. S-a aplecat şi mi-a sărutat el mâna! L-am întrebat: „Care-ţi este numele?”. „Anastasie, fiule” a spus, dându-şi numele de botez, nume de dinainte de a se călugări.

L-am dus ca să se închine la sfintele moaşte. A scos o pereche de ochelari cu un singur braţ şi, de îndată ce i-am văzut, am fost surprinşi! Erau aceiaşi ochelari cu ai Sfântului Nectarie pe care îi avem în cutia cu sfintele moaşte. Mi i-a dat bătrâna Nectaria, egumena Mănăstirii Eghina. „Credinţa este totul!”, a spus străinul, în timp ce-şi punea ochelarii.

A început, cu evlavie, să sărute toate sfintele moaşte pe care i le arăta îngrijitoarea, afară de moaştele Sfântului Nectarie, pe care le-a evitat... „Gheronda, iartă-mă”, i-am spus, „dar de ce nu te închini şi la făcătorul de minuni, Sfântul Nectarie?”.

El s-a întors şi m-a privit zâmbind. L-am întrebat: „Unde locuieşti, Gheronda?”. El mi-a arătat tavanul – unde construiam noua biserică închinată Sfântului Nectarie, zicând: „Casa mea încă nu e gata şi sunt neliniştit. Starea mea nu îmi îngăduie să trăiesc niciunde...”

„Gheronda, trebuie să mărturisesc, vi s-a spus o minciună mai devreme, am cancer! Însă vreau să mă fac bine, ca să fac Sfântul Altar, ca să termin biserica, în primul rând, după care voi putea muri...”

„Nu te tulbura”, îmi spune. „Plec acum. Mă duc în Paros [insulă din Grecia] ca să mă închin la Sfântul Arsenie şi să-l cercetez pe părintele Filoteos [Zervakos]”, a mai adăugat, în timp ce se îndepărta trecând fără tăgadă prin icoana cea mare.

L-am oprit şi i-am pus mâinile pe chip. „Gheronda, Gheronda, chipul îţi seamănă întocmai cu cel al Sfântului Nectarie care este cinstit aici, în biserica noastră...”. Atunci i-au curs lacrimile. M-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi m-a strâns în braţe. Prinzând curaj, mi-am deschis braţele ca să-l îmbrăţişez. Însă când mi-am deschis braţele şi în timp ce priveam dinainte, puteam vedea braţele-mi lipite de piept!

Tremuram şi-mi făceam cruce. Am mai spus o dată, „O, Gheronda, te rog, vreau să trăiesc ca să fac prima liturghie în biserica aceasta. Ajută-mă să trăiesc!”. S-a îndepărtat de mine, s-a oprit dinaintea icoanei lui şi a spus: „Fiul meu, Nektarios, nu te tulbura. Este o încercare care va trece, după care vei fi bine! Minunea pe care o ceri se va săvârşi şi va fi povestită lumii întregi. Nu te teme...”

Imediat după aceste cuvinte ne-a părăsit, trecând printr-o uşă închisă. Femeile au alergat după el. Ajunsese în staţia de autobuz. A urcat şi a dispărut înainte ca autobuzul să plece!

Această întâmplare a fost întotdeauna povestită în prezenţa martorilor de către părintele Vitalis, persoană respectată şi vrednică de încredere. În cele din urmă, părintele Nectarie  s-a vindecat. Pentru că deasupra tuturor este Hristos, Dumnezeul nostru Cel Viu şi mijlocitorii noştri dinaintea lui Dumnezeu, sfinţii şi Preasfânta noastră Maică! Căci „Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii...” 

 

Fotografii de la hramul Sfântului Nectarie, Eghina, 9 noiembrie 2018 - Doxologia

Fotografii de la procesiunea cu moaștele Sfântului nectarie, Eghina, 8 noiembrie 2018 - Doxologia 

Surse web: basilica.ro; doxologia.ro



Părintele Nicolae Bordaşiu, mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste, a trecut la cele veșnice
 

Părintele Nicolae Bordaşiu, mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste, a trecut la cele veșnice vineri seară, 9 noiembrie 2018.

Părintele Nicolae Bordaşiu s-a născut în satul Sabolciu din judeţul Bihor. A urmat cursurile Facultăţilor de Teologie şi Farmacie din Bucureşti. A făcut parte din grupul de tineri de la „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim. Părintele Nicolae Bordaşiu a stat ascuns șapte ani prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare.

Descoperit şi arestat în 1955, a urmat ani grei de închisoare în Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic în perioada 1955-1964.

După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Institutul Ioan Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru prima oara in România gama globulina din sânge retro-placentar. A fost hirotonit diacon şi apoi preot, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, în 30 noiembrie 1969. În acest timp a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, având ca îndrumător pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

În 1973 a plecat la studii la Paris, unde a obţinut la Institutul Catolic un „Certificat d’habilitation pour le doctorat de 3-eme cycle”. Părintele Nicolae Bordașiu a fost decorat în 2017 cu cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală, informează basilica.ro.

Conferință - pr. Nicolae Bordașiu, biserica "Sfântul Silvestru" - "Viața duhovnicească în temnițele comuniste" (2015.03.07, Biserica "Sfântul Chiril și Metodiu")

Profesioniştii - invitat preotul Nicolae Bordaşiu

 Pr. Nicolae Bordasiu, la Serban Voda - Conferinta transmisa in direct

Conferința pr. Nicolae Bordașiu "Crâmpeie din Istoria Rugului Aprins și ale temnițelor comuniste!"

(doar audio) Pr. Nicolae Bordașiu: 1918 – cel mai frumos an din istoria românilor (2018.10.07)

 



Autocefalia Ucrainei, acord semnat între președintele ucrainean și patriarhul ecumenic
 

Acordul semnat marţi “fixează condiţiile” pentru ca accederea Bisericii ucrainene la statutul de biserică autocefală “să aibă loc cu deplina respectare a regulilor canonice”, a spus preşedintele ucrainean. El i-a transmis recunoştinţa sa “în numele poporului ucrainean” patriarhului Bartolomeu.“Această zi este istorică”, a postat Poroşenko pe Twitter după ceremonie. Această chestiune ar urma să joace un rol central în alegerile prezidenţiale din martie 2019 în Ucraina, notează AFP.

Furioasă după anunţarea deciziei privind Ucraina, Biserica rusă, care revendică la rândul său cel mai mare număr de credincioşi din lumea ortodoxă, a anunţat ruperea tuturor legăturilor sale cu Constantinopolul. Mitropolitul Hilarion, responsabil pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei, a declarat în aceeași zi că semnarea acordului se înscrie într-o serie de decizii ale patriarhului Bartolomeu care “ies din domeniul canonic şi ţin exclusiv de domeniul politic”. Potrivit agenţiei ruse de ştiri TASS, el l-a acuzat pe patriarhul ecumenic Bartolomeu că “răspunde ordinelor venite de dincolo de Atlantic care vizează slăbirea şi divizarea Bisericii ruse unite”.

Ortodocşii din Ucraina sunt divizaţi. O parte sunt fideli Patriarhiei de la Moscova, iar ceilalţi se revendică din Patriarhia de la Kiev, autoproclamată după obţinerea independenţei ţării în 1991 şi care nu a fost până acum recunoscută de nicio biserică ortodoxă din lume. Rivalitatea dintre cele două biserici a fost exacerbată de criza ruso-ucraineană, marcată de anexarea peninsulei Crimeea în 2014 şi de conflictul cu separatiştii proruşi din estul Ucrainei, care s-a soldat cu peste 10.000 de morţi, notează AFP. Sursa - Stiripesurse 

In ceea ce priveste statutul “Patriarhiei Kievului” si al “Bisericii Autocefale a Ucrainei”, ierarhul a afirmat:

“Acesti episcopi (Filaret si Macarie-n.n.) au fost restabili ca ierarhi ai Bisericii Universale, iar acum asteptam urmatorul pas, ca toti acestia sa se reuneasca sub o noua structura, Biserica Ortodoxa din Ucraina, careia sa i se acorde tomosul autocefaliei. Nu am recunoscut pe Filaret si pe Macarie drept primati ai bisericilor lor si nu am spus ca Patriarhatul Kievului si Biserica Autocefala a Ucrainei sunt legitime, pentru ca ar fi ilogic: aceasta ar insemna ca am recunoaste doua structuri paralele, in plus paralele cu o a treia structura canonica, cea a Moscovei.”

Efectul deciziei Patriarhiei ecumenice privind autocefalia:

“este foarte important ca decizia Sinodului de pe 11 octombrie a abolit actul din 1686. Din punct de vedere canonic, asta inseamna ca Biserica Patriarhiei Moscovei nu mai exista in Ucraina. Conform deciziei acestui Sinod, toti ierarhii din Ucraina sunt, de facto, ierarhi ai Tronului ecumenic, ei trebuie sa astepte directiva patriarhatului ecumenic in privinta functionarii si existentei lor viitoare in perspectiva acordarii autocefaliei bisericii ortodoxe a Ucrainei.”

Convocarea Sinodului [unificarii] de catre patriarhatul ecumenic:

“Da, cand va considera ca e timpul”.

Cum va fi numita noua Biserica?

“Biserica Ortodoxa a Ucrainei”. “Ea va trebui sa uneasca toti credinciosii rezidenti pe teritoriul Ucrainei, independent de originea, nationalitatea, cetatenia lor. Toti credinciosii ortodocsi care se gasesc pe teritoriul Ucrainei apartin Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.”

In noua biserica se va sluji doar in ucraineana?

“Fiecare biserica dintr-o regiune anume trebuie sa slujeasca potrivit nevoilor credinciosilor. Daca ei sunt rusofoni, elenofoni, romanofoni sau anglofoni, Biserica trebuie sa-i slujeasca in aceste limbi.”

Noua Biserica trebuie sa fie prezidata de un patriarh?

“In acest moment, vorbim de autocefalia mitropoliei de Kiev. In istoria Bisericii Kievului, intotdeauna a existat mitropolitul Kievului, si mitropolitului i se va acorda tomosul autocefaliei.Daca va inainta la nivel de patriarhie sau nu, e alta chestiune.”

Patriarhatul Kievului pretinde ca are majoritatea episcopilor din Sinod[ul Unificarii] si, astfel, garantia ca Filaret va fi noul primat.

“Repet, daca patriarhul ecumenic incepe procesul acordarii autocefaliei, aceasta nu este pentru satisfacerea ambitiei personale sau pentru chestiuni personale.Scopul este remedierea schismei, unirea ortodoxiei in Ucraina. De asemenea, gandesc, personal, ca criteriul principal al unei persoane care ar trebui sa fie aleasa sef al noii structuri ecleziastice ar trebui sa fie harisma de a uni oamenii in jurul sau.”

Filaret poate fi considerat singurul candidat?

“In acest moment, fiecare episcop din Ucraina se poate considera candidat la functia de primat”. Sursa - Ortodoxie.com 

Avându-se în vedere evoluțiile recente ale situației bisericești din Ucraina, Sfântul Sinod reiterează recomandarea din data de 24 mai 2018 ca Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei să ajungă împreună la o soluție, păstrându-se unitatea de credință și libertatea administrativ-pastorală, acestea din urmă reprezentând o notă caracteristică a Ortodoxiei.

Sfântul Sinod subliniază totodată faptul că unitatea se păstrează prin coresponsabilitate și cooperare între Bisericile Ortodoxe locale, prin cultivarea dialogului și a sinodalității la nivel panortodox, aceasta fiind o necesitate permanentă în viața Bisericii. Unitatea Bisericii este un dar sfânt al lui Dumnezeu, dar și o mare responsabilitate a ierarhilor, clerului și credincioșilor mireni. De aceea, Sfântul Sinod îndeamnă la înmulțirea rugăciunii pentru unitate, la cultivarea prin dialog și reconciliere a iubirii creștine fraterne, care oferă adevărata libertate. – Basilica.ro

 



Știri interne - noiembrie 2018 (RO)
 
România aşteaptă vizita Patriarhului Ecumenic
Mai sunt câteva zile până când Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu va reveni în România. Vizita sa este programată să înceapă în data de 23 noiembrie 2018, cu două zile înainte de sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului. Motivul principal al vizitei îl constituie sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului construită în Dealul Arsenalului. Slujba va fi oficiată în data de 25 noiembrie de Sanctitatea Sa împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi mai mulţi ierarhi români. După întronizarea ca Patriarh Ecumenic, Sanctitatea Sa a vizitat România, de 9 ori. Patriarhul Bartolomeu s-a aflat pentru prima oară în România în anul 1993, în perioada 12-18 august. La doar doi ani după aceea, în 1995, Sanctitatea Sa a participat la festivitățile prilejuite de aniversarea a 110 ani de autocefalie și a 70 de ani de patriarhat ale Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1997 a vizitat România de două ori, în septembrie şi octombrie, apoi a revenit în 1999, 2000, 2004, 2005. Ultima vizită în România a avut loc  în anul 2010, în perioada 26-29 octombrie. În acest timp, Patriarhul Ecumenic a oficiat, împreună cu Patriarhul României, Sfânta Liturghie cu ocazia hramului Catedralei Patriarhale, 27 octombrie, și, de asemenea, a participat la Ședința Solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 28 octombrie. - Basilica
 
Patriarhul Daniel își dorește „ca atunci când dialogăm cu alte popoare să o facem cu demnitate, nu cu un complex de inferioritate”
Patriarhul României a spus că Unirea a fost o lucrarea care uneori s-a făcut în taină, cu rugăciune și cu speranță, informează Radio Trinitas. În cadrul lucrărilor celei de a doua sesiuni a Conferinței pastoral-misionare de toamnă din Arhiepiscopia Bucureștilor, PF Daniel a mai adăugat că Biserica a contribuit „în mod substanțial” la unitatea neamului românesc. „Este forte important să reținem că ideea aceasta de unitate nu a fost o întâmplare, ci a fost un proces îndelungat la care a contribuit biserica în mod substanțial”. „Această susținere a luptei pentru libertate națională și pentru unitate a fost pregătită nu întotdeauna într-un mod vizibil și zgomotos, ci foarte des în taină, cu rugăciune, cu speranță încât istoria tulburată a neamului s-a limpezit atunci când românii au devenit mai curajoși mai harnici și mai uniți între ei”, a precizat Patriarhul. PF Daniel a explicat care este rostul acestor conferințe: „Noi prin aceste conferințe dorim să transmitem nu doar cunoștințe de istorie, ci și convingeri patriotice și să continuăm în suflul acesta al iubirii de țară, de neam, ca atunci când dialogăm cu alte popoare să o facem cu demnitate, nu cu un complex de inferioritate”.
 
Simona Halep a primit Crucea Sf. Apostol Andrei: „Cred în Dumnezeu pentru că fără ajutorul Lui nu se poate face nimic”
„Mereu mă închin şi cred în Dumnezeu pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nimic”, a mărturisit Simona Halep marți, 6 noiembrie 2018, când a primit distincția „Crucea Sf. Apostol Andrei” din partea Arhiepiscopiei Tomisului. „Succesul dumneavoastră este și succesul tuturor românilor”, a spus Arhiepiscopul Teodosie dorindu-i sportivei ca pe lângă cununa de cea mai bună tenismenă a lumii, să primească și cununa cea mare a mântuirii. Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a oferit Crucea Sf. Apostol Andrei celei mai cunoscute sportive născute în Constanța în contextul împlinirii a 100 ani de Marea Unire și a 140 de ani de când Dobrogea a revenit la patria mamă. Ierarhul a apreciat determinarea, credința și eforturile Simonei Halep și a spus că premiază „o persoană tânără care s-a depășit pe sine”. Ceremonia de acordare a distincției a avut loc marți dimineață în Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Constanța. - Basilica
 
Catedrala Mântuirii Neamului a costat 110 milioane de euro, iar construcția este finalizată în proporție de 95%
Catedrala Mânturii Neamului este construită în proporție de 95%, în ceea ce privește stadiul "la roșu", însă, potrivit Patriarhiei Române, cea mai mare biserică din România mai are mult până să fie finalizată. Până în acest moment s-au cheltuit 110 milioane de euro. Într-un răspuns la solicitarea Mediafax, Patriarhia Română transmite că până în prezent, pentru Catedrala Mânturii Neamului a fost cheltutită suma de 110 milioane de euro, cu tot cu TVA. "Din această sumă, un procent de aproximativ 25% provine din donații, restul reprezentând sprijinul financiar oferit de autoritățile administrației publice centrale și locale în baza prevederilor unor acte normative", au transmis reprezentanții Patriarhiei Române. Potrivit sursei citate, Catedrala este finalizată în proporție de 95%, în stadiul "la roșu". "Din stadiul I, «catedrala la roșu», lucrările sunt finalizate în proporție de 95 %. Lucrările pe șantierul Catedralei sunt foarte avansate, lucrându-se intens la finalizarea altarului, dar și la cota + 91 m, în zona turlei principale, precum și în zonele celorlalte turle. Concomitent se efectuează laborioasa operațiune de punere în funcțiune a clopotelor și finul reglaj al acestora. Recent a fost montată structura metalică a acoperișului turlei clopotnițe", explică reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române. În ceea ce privește costurile viitoare, Patriarhia spune că nu se poate estima o sumă, "întrucât nu există încă proiectele finalizate".
"Cu banii existenți (104 milioane lei primiți la începutul lunii octombrie de la Guvern) se va termina structura de rezistență a «catedralei la roșu», ferestrele și ușile montate, acoperișul (inclusiv învelitoarea din cupru), crucile, subsolurile adiacente din vest, spațiul liturgic exterior și dependințele asimilate", mai declară reprezentanții BOR. Potrivit Patriarhiei, pe data de 25 noiembrie va fi sfințit Altarul Catedralei, în prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului. "Pe data de 25 noiembrie noua Catedrală va fi locul cel mai important din România, aflată doar cu câteva zile înainte de sărbătorirea celor 100 de ani de statalitate modernă și independentă: ziua de 1 Decembrie, sărbătoarea noastră națională. Ziua va începe cu slujba de târnosire (sfințirea Altarului și catapetesmei) a Catedralei Naționale (intervalul 9-10,30), care va fi urmată de slujba Sfintei Liturghii (începând cu ora 10,30). Alături de Părintele Patriarh Daniel și de toți ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va sluji Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, invitat special cu ocazia acestui mare eveniment. În intervalul 26-30 noiembrie se vor desfălura "zilele sfințirii catedralei" care vor include un program liturgic și cultural", mai transmite Patriarhia Română. – Hotnews 
 
Părintele Constantin Necula, interviu. Moment tulburător după ce a spus că se retrage
Anunțul preotului Constantin Necula privind retragerea din viaţa publică a generat uimire, oamenii transmițându-i să revină asupra deciziei. Într-un interviu acordat DC News , a afirmat că îl bucură și responsabilizează reacția lor, însă îl și tulbură. Totodată, a spus că țara se află sub un abuz de răutate fără precedent.
După ce ați anunțat că vă retrageți din viața publică, ați primit numeroase mesaje de la oameni. Vă așteptați la asemenea reacții? A fost un mesaj care v-a uimit?
Îmi pare că mi s-a dat prea mare importanță. Nu sunt decât un soldat. M-am gândit mereu cum va fi prima zi după ce voi fi murit. Acum am pregustat. Le mulțumesc oamenilor pentru că țin la mine, sper din toată inima să țină mai mult la Hristos, Dumnezeul nostru viu. Pentru ei aș vrea să fie important Dumnezeu. Să-l iubească și să-l țină în inima lor. M-a uimit reacția lor pentru că mereu mă socotesc un simplu pitic la moara Duhului Sfânt, cum am învățat să trăiesc în Hristos slujirea. Mă bucură și responsabilizează reacția lor, dar mă și tulbură. Eu sunt un nevrednic. Se vede că geme Țara după lideri, de vreme ce oamenii se entuziasmează la un nimic ca mine.
Ce înseamnă mai exact această retragere și care au fost motivele ce v-au determinat să luați o astfel de hotărâre?
Voi fi mai atent la ce invitații răspund și voi căuta să nu mai construiesc poduri cu oamenii care batjocoresc Biserica. Am remarcat cât de mare poate fi invidia, ca aliat al prostiei, și nu mai vreau să le dau prilej de invidie. Țara e sub un abuz de răutate fără precedent. Mă supun binecuvântării misiunii ce o am. În general, am refuzat să fac parte din grupuri de interes ori bârfitoare la adresa Bisericii. Sunt preot și asta mă ține viu. Promit doar să muncesc mai mult și mai atent.
Într-un interviu acordat înainte de referendumul pentru familia tradițională, ați declarat că „un om poate să pună ştampila pe "Da", poate să pună pe "Nu", poate să stea acasă, poate să facă ce vrea el. Asta nu înseamnă că înaintea lui Dumnezeu vom fi nevinovaţi. E o judecată mult mai presus decât aceea a referendumului şi a noţiunii populare". Ce spuneți la câteva săptămâni de la rezultatul referendumului?
Îmi pare rău că am avut dreptate și oamenii au văzut pe dracul unde a vrut dracul să le arate că este. Ratând un demers cât se poate de logic-democratic. Suntem dinaintea alegerilor personale în fiecare clipă, dar ca Neam o facem rar. Și, se pare, inadecvat de fiecare dată. Apoi ne plângem de comploturi, atacuri... Judecând în raport cu Împărăția lui Dumnezeu, poate am fi mai responsabili. Atât.
Raportat la propria credinţă, care a fost cea mai mare provocare de până acum?
Toate zilele au în ele astfel de provocări. Nu știu să vă răspund. Morțile și bolile celor din jur, trădările, propriile neputințe... macină toate la firea credincioasă ce o țin în mine. De fiecare dată, însă, Hristos îmi ține partea și mă scoate din prostie. Și asta nu mă face deștept, ci dator cu bucuria către El.
Părintele Constantin Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu şi este doctor în teologie. A publicat volume în care a adunat predici, studii şi articole şi a susţinut sute de conferinţe în ţară şi în străinătate. - DCNews
 
 
Linkuri la știri:
14 ONG-uri cer retragerea României din Convenția de la Istanbul – Activenews 
De ce sunt alături de Patriarhul Daniel – Averea Bisericii
Ultimele noutăți în cazul părintelui Hrisostom Filipescu – Activenews 

 



Știri externe - noiembrie 2018 (EXT)

RUSIA:Aeroportul din Simferopol ar putea fi redenumit după numele Sf. Luca al Crimeei

Peste 500 de persoane au votat pentru redenumirea Aeroportului din Simferopol după numele marelui Sfânt Ierarh Luca al Crimeei, informează Orthochristian. Datorită voturilor din al doilea tur, numele Sfântului Ierarh Luca va merge mai departe în turul al treilea de votare, care se va desfășura în perioada 12-30 noiembrie. Voturile sunt înregistrate pe site-ul Great Names of Russia dar și pe diferite platforme social-media, și la Aeroportul din Simferopol. Printre celelalte nume propuse de conducerea aeroportului se numără:  Sf. Vladimir cel Mare , Ecaterina a II-a și Anton Chehov. De asemenea, anul trecut, linia aeriană din Irkutsk IrAero a anunțat că  își redenumește avioanele după mai multe nume de sfinți precum: Sf. Spiridon; Sf. Matrona a Moscovei; Sf. Vladimir, Sf. Xenia a St. Petersburgului, Sf. Apostol Petru, Sf. Apostol Pavel, Sf. Serghie al Radonețului și Sf. Serafim de Sarov. - Basilica

GRECIA: Acord între Biserică și Stat privind salarizarea preoților

Un nou acord între Biserica Greacă și statul elen a fost anunțat marți, în urma întrevederii dintre Arhiepiscopul Atenei și al întegii  Grecii, Ieronimos, și premierul grec Alexis Tsipras, scrie greekreporter.com. Prim-ministrul grec a declarat că cele două părți au ajuns la un acord de proporții istorice, astfel încât preoții nu vor mai fi considerați funcționari publici. În schimb, statul elen va oferi o subvenție anuală echivalentă salariilor preoților Bisericii, aceasta din urmă fiind apoi responsabilă de distribuirea salariilor. Acordul prevede de asemenea o reglementare a unui litigiu vechi de peste un deceniu privind proprietatea între statul grec și Biserică, care este unul dintre cei mai mari proprietari în țară. 

Ieronimos i-a mulțumit lui Tsipras pentru  inițiativa sa de a coopera cu Biserica. Mai ales că ajungerea la acest acord vine în contextul în care premierul elen a anunțat recent o serie de propuneri de modificare a Constituției. Una dintre propuneri vizează separarea formală dintre biserică și stat, urmând ca din legea fundamentală să fie eliminate toate referințele la Iisus Hristos. Tsipras a declarat că intenția sa este de a promova și de a expune contribuția Bisericii la existența statului elen. Biserica Ortodoxă Greacă a jucat secole la rând un rol important în viața țării, iar ortodoxia este considerată religia oficială conform Constituției. Pentru mulți greci, identitatea națională este strâns legată de religia lor. Creditorii Greciei au cerut de mult timp guvernului să vândă active și să reducă numărul angajaților din sectorul public. Potrivit sistemului actual, salariile preoților sunt plătite direct de la bugetul de stat, precum cele ale tuturor funcționarilor publici. - Activenews

BULGARIA: Sinodul Patriarhiei Bulgare va discuta despre situaţia din Ucraina în luna decembrie

Sfântul Sinod al Patriarhiei Bulgare va discuta despre situaţia din Ucraina în următoarea şedinţă sinodală din decembrie, a declarat marţi Mitropolitul Ciprian de Stara Zagora, preşedintele comisiei sinodale care analizează această problemă. „Până atunci (decembrie – n.r.) comisia trebuie să analizeze diferite documente şi va dura mai mult timp”, a declarat Înaltpreasfinţia Sa pentru Agenţia naţională de ştiri a Bulgariei, conform TASS, citat de Orthocristian. În acest context, Patriarhul Neofit a spus că „îşi doreşte ca totul să se încheie cu pace şi bunăvoinţă”.

În cursul acestei luni, Preafericitul Părinte Kirill a scris tuturor conducătorilor de Biserici Autocefale pentru a-i informa cu privire la criza din Ucraina şi pentru a propune întrunirea unui sinod Panortodox pe acest subiect. În urma acestei scrisori, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Bulgariei s-a întrunit şi a decis să înfiinţeze o comisie care să analizeze atât scrisoarea Patriarhului Kirill, cât şi întreaga situaţie din Ucraina. Comisia sinodală s-a întrunit luni şi marţi la Mănăstirea Troian. – Basilica

BULGARIA: Guvernul a alocat peste 600 mii Euro pentru finalizarea și reabilitarea unor lăcașuri de cult

Guvernului Bulgar a aprobat la ședința din 17 septembrie 2018, prin consiliul de miniștrii,  un buget adițional de 665.000 Euro pentru anul 2018 cu scopul finalizării și reabilitării unor lăcașuri de cult ale Bisericii Ortodoxe Bulgare. Din aceștia, 100.000 Euro sunt destinați finalizării construcțiilor noii catedrale Sfinții Chiril și Metodie din Lovech, iar 250.000 Euro vor fi alocați pentru construirea Bisericii Sfântul Nicoale făcătorul de minuni din Burgas, informează site-ul Dobrotoliubie. De asemenea o parte din sumă va fi folosită pentru recondiționarea Seminarului Ortodox din Plovdiv, unde învață 170 de elevi. La ședința Guvernului Bulgar din 17 septembrie au participat: Episcopul Gherasim de Melink, secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, și Episcopul vicar Policarp de Belogradchik. - Basilica

MACEDONIA: Biserica Ortodoxă din Muntenegru vrea să redevină autocefală

Autointitulatul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe necanonice a Muntenegrului, Mihailo, doreşte ca statul muntenegrean, după modelul Ucrainei, să negocieze pentru rezolvarea litigiului cu Biserica Ortodoxă Sârbă. “Ortodoxia renaște datorită Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului și în cele din urmă se vor rezolva toate problemele lumii ortodoxe, inclusiv problema Bisericii Ortodoxe Muntenegrene”, a spus Mihailo, adăugând că fără Biserica Ortodoxă Muntenegreană nu există statul muntenegrean. “Patriarhul Constantinopolului a spus că fiecare popor ortodox are dreptul la biserică autocefală, dar cu acordul conducerii de stat. Acum trebuie să acționeze statul. Nu există nicio bază canonică și nimic altceva care ar putea pune sub semnul întrebării autocefalia Bisericii Ortodoxe Muntenegrene, care a fost desființată cu forța armelor”, a spus Mihailo. În 1920 Biserica Ortodoxă a Muntenegrului a fost încorporată în Biserica Ortodoxă Sârbă și și-a pierdut autocefalia, informează România Actualități.

AUSTRALIA: Va fi construită prima biserică din Australia închinată Sfântului Paisie Aghioritul

Piatra de temelie a primei biserici ortodoxe din Australia cu hramul Sfântul Paisie Aghioritul  a fost așezată așezată în orașul Perth în ziua de 21 octombrie de Preasfințitul Părinte Nikandros de Dorileea. Noua biserică va fi construită pe terenul Mănăstirii ortodoxe grecești Sfântul Ioan din Forrestfield, Perth, informează Neos Kosmos. “Vom fi întotdeauna recunoscători domnului Kakulas pentru sprijinirea fiecărui proiect al mănăstirii și doresc să îi mulțumesc în mod special pentru donația cu care vom construi biserica Sfântul Paisie Aghioritul” a spus ieromonahul Evagrios Koutouzis, Starețul Mănăstirii, într-un interviu acordat pentru Neos Kosmos. Înainte de a fi monah în Australia, ieromonahul Evagrie a petrecut 15 ani ca și călugăr în muntele Athos unde a avut oportunitatea de a-l întâlni personal pe Sfântul Paisie. Sfântul Paisie Aghioritul a sugerat el însuși construirea unei mănăstiri pe acest pământ în timpul unei vizite a sa în Australia. Ulterior, Arhiepiscopul ortodox grec Stylianos a înființat Mănăstirea Sfântul Ioan.

SUA: Grefiera care a făcut campanie în România împotriva căsătoriilor gay și-a pierdut funcția

Kim Davis, funcționara din Kentucky, care a devenit o „martiră a drepturilor religioase”, după ce a refuzat să valideze căsătoriile între persoane de același sex și care a făcut campanie împotriva căsătoriilor gay și în România, și-a pierdut funcția, în urma alegerilor din SUA, relatează Vice. Kim Davis a obținut 3.566 de voturi, în timp ce adversarul său, democratul Elwood Caudill Jr., a câștigat alegerile pentru postul de grefier în Rowan County, cu 4.210 voturi. Davis a devenit faimoasă în SUA în 2015, când a petrecut cinci zile în închisoare, pentru că a refuzat să emită licențe de căsătorie pentru cuplurile gay, la scurt timp după ce Curtea Supremă a decis că persoanele de același sex au dreptul constituțional de a se căsători. Semnătura ei era obligatorie pentru obținerea certificatelor de căsătorie, iar în urma scandalului statul Kentucky a schimbat legea, astfel încât să nu mai fie nevoie de semnăturile grefierilor în acest caz. Kim Davis a fost lăudată, la acea vreme, de republicani proeminenți, inclusiv de președintele Donald Trump. Femeia s-a întâlnit și cu Papa Francisc, în timpul vizitei acestuia la Casa Albă, și a făcut campanie în România împotriva căsătoriilor între persoane de același sex.

Potrivit New York Times, Kim Davis a făcut campanie anti căsătorii gay în România la finalul lui 2017, la invitația președintelui Coaliției pentru Familie, Mihai Gheorghiu. „Este extrem de îngrijorător că o persoană care a încălcat legea în SUA este adusă în România și prezentată drept o eroină a creștinismului”, a declarat atunci Vlad Viski, președintele MozaiQ. „Am invitat-o pe Kim Davis să împărtășească cu noi lupta ei pentru libertate, credința ei puternică și experiențele ei din închisoare, acesta fiind prețul pe care l-a plătit pentru că și-a păstrat credința”, declara președintele CpF. În timpul vizitei în România, Kim Davis a făcut campanie în șase orașe, s-a întâlnit cu lideri politici și a acordat interviuri. „Vreau să le dau românilor speranța că pot fi puternici și pot susține familia fără să fie împotriva unui alt grup de oameni. Poți susține ceva fără să fii împotriva altui lucru”, a declarat Kim Davis. – Digi24

 

 

Linkuri la știri

Patriarhia Ecumenică amenință BORu cu retragerea autocefaliei – În linie dreaptă 

A devenit religia în Europa noua Cortină de fier? – DW 

Cine vrea ca Biserica Rusăsă își păstreze poziția privilegiată peste prut? – Deschide.md

 

 



Colaj de știri și editoriale dedicate Sfințirii Catedralei Neamului - 25 noiembrie 2018

Patriarhul Ecumenic a revenit în România - Basilica 

Cinstita mână a Sfântului Apostol Andrei a ajuns în țara noastră - Basilica 

Patriarhul Daniel, Omul Centenarului - Activenews 

Până când se pot închina pelerinii - Activenews 

Actul de Sfințire al Cadetralei Naționale - Activenews

Singurul lucru notabil la cei 100 de ani de România - Activenews 

Zeci de mii de oameni au participat la slujba de sfințire a Catedralei Naționale - Activenews

Patriarhul Ecumenic a prezidat prima liturghie în Catedrala Mântuirii Neamului - Basilica 

Eveniment istoric, sfințirea catedralei neamului - Basilica 

Sfântul Apostol Andrei a construit Catedrala - Basilica 

Dealul Arsenalului a devenit Dealul harului și al binecuvântării - Basilica

Timpul scurt de construire, o minune- Basilica 

O catedrala cât o istorie de 100 de ani - Basilica

Catderala Națională, sfințită în An Centenar - Ziarul Lumina

Prima Sfântă Liturghie săvârșită în catderala națională - Ziarul Lumina 

Un simbol care a traversat istoria- Ziarul Lumina 

Slujba de pomenire a Eroilor Neamului la Catredrala Națională - Ziarul Lumina 

Spectacolul Uniți prin Centenar- Basilica 

Programul sfințirii Catedralei Neamului - Ziarul Lumina 

30.000 de persoane sunt așteptate la sfințirea catedralei neamului - Basilica 

În Cadetrala Neamului se va sluji liturghia recunoțtinței naționale - Basilica 

Mesaj al patriarhului Ecumenic privind unitatea bisericească - Basilica

Mesajul adresat de Patriarhul Ecumenic la ședința solemnă a Sfântului Sinod al BOR - Basilica 

Mesajul PF Părinte patriarh daniel la Ședința Solemnă a Sfântului Sinod - Basilica 

Patriarhul Ecumenic și patriarhul Daniel s-au întâlnit cu Președintele Klaus Iohannis - Basilica 

#Catedrala Mântuirii Neamului - Basilica

Numele eroilor neamului românesc vor fi așezate sub masa Sfântului altar - Basilica

Patriarhul Ecumenic la Ședința Solemnă a Sfântului Sinod al BOR - Basilica 

O investiție pentru România de mâine - Ziarul Lumina 

Patriarhul Bartolomeu a sosoit la București - Ziarul Lumina 

Împreuna slujire, proclamarea evangheliei Împărăției lui Dumnezeu - Ziarul Lumina

Catedrala - Ziarul lumina

Catedrala națională - Ziarul Lumina 

Clopotele ar putea să bată și 400 de ani - Tribuna

Zorii Catedralei - Tribuna 

350.000 de eroi români, pomeniți la Altarul catedralei Neamului - Activenews

Sfințirea catedralei, ultimele pregătiri - Activenews 

Klaus Iohannis NU participă la sfințirea Catedralei Naționale - Activenews

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Lumea, numărul și tâlcuirea denumirii îngerilor - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 

Lumea, după Sfântul Grigorie de Nyssa, este o realitate creată care apare şi se menţine în existenţă participând la Dumnezeu. Ea se împarte în două: lumea de deasupra universului şi lumea dinăuntrul universului. Lumea de deasupra universului este lumea îngerilor. Ea este invizibilă, în timp ce cealaltă este vizibilă, atât una, cât şi cealaltă își găsesc izvorul şi forţa existenţei lor în natura necreată, dar creatoare. Lumea nevăzută creată de Dumnezeu este constituită din lumea îngerilor.

Cuvântul „înger” înseamnă sol, vestitor, crainic, şi arată misiunea specială a îngerilor de a fi vestitori ai voii lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se numesc uneori îngeri nu numai fiinţele nevăzute create de Dumnezeu, ci şi anumiţi oameni, care se înfăţişează ca trimişi ai lui Dumnezeu, ca Moise (Numeri 20, 16), sau Agheu profetul (1, 13), Ioan Botezătorul (Maleahi 3, 1) sau Apostolii (Luca 9, 52) şi chiar Mântuitorul Însuşi este numit „Îngerul legământului” (Maleahi 3, 1). În sens propriu, prin îngeri se înţeleg însă fiinţele spirituale, reale şi personale, deosebite de Dumnezeu şi de oameni, create cu o misiune specială.

Credinţa în existenţa îngerilor îşi are temeiul în Revelaţia divină a Vechiului şi a Noului Testament, unde se găsesc numeroase mărturii despre existenţa lor. Este adevărat că referatul biblic nu vorbeşte explicit despre crearea îngerilor, dar exprimă implicit acest adevăr în primele lui cuvinte: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”.

„Cerul” acesta despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură înseamnă lumea spirituală, aşa după cum „pământul” înseamnă lumea materială. Nu este vorba de cerul văzut, creat în cea de a doua zi a creaţiei, ci de cerul nevăzut, cu locuitorii lui, îngerii, întrucât în Sfânta Scriptură adeseori îngerii sunt arătaţi ca locuitori ai cerului, iar oamenii, ca locuitori ai pământului.

Prin constituţia lor spirituală, îngerii sunt fiinţe mai apropiate de Dumnezeu decât oamenii. După natura lor, îngerii sunt duhuri pure, imateriale şi necorporale, inferioare lui Dumnezeu, fiindcă sunt ființe mărginite, fără să fie nemuritoare sau omniprezente ca Dumnezeu după fiinţa lor. Ca şi oamenii, îngerii sunt fiinţe raţionale şi libere, zidite după chipul Creatorului, dar, spre deosebire de oameni, îngerii nu se căsătoresc şi nu se înmulţesc; însă se mişcă cu uşurinţă acolo unde le porunceşte Dumnezeu fiindcă nu au trup. Scriptura îi numeşte pe îngeri „duhuri slujitoare” (Evrei 1, 14), fiindcă „duhul trup şi oase nu are” (Luca 24, 39).

Numărul puterilor cerești

Revelaţia divină nu spune ­nimic despre numărul îngerilor, ci se arată doar că sunt foarte mulţi. Sfânta Scriptură vorbeşte despre tabere de îngeri (Facerea 32, 1-2), de zeci de mii şi milioane de milioane de îngeri (Daniel 7, 10; Evrei 12, 22; Apocalipsa 5, 11), mulţime de oaste cerească (Luca 2, 13), sau de legiuni de îngeri (Matei 18, 10).

În această lume spirituală, alcătuită dintr-un număr aşa de mare de îngeri, există o anumită ordine ierarhică, întemeiată pe puterile şi slujba deosebită a lor. Bazându-se pe Sfânta Scriptură şi urmând lui Dionisie Areopagitul, Biserica învaţă că ierarhia cerească se compune din nouă cete îngereşti, grupate în trei clase: Serafimi, Heruvimi, Scau­ne; Domnii, Puteri, Stăpânii; Înce­pătorii, Arhangheli, Îngeri. Toate cetele îngereşti sunt în mişcare, astfel că ceata de jos din fiecare grupare se află în stare de purificare, cea de mijloc în stare de iluminare, iar cea de sus în stare de desăvârşire. Cele de sus trec iarăşi printr-o stare de purificare mai înaltă, cea de mijloc la o desăvâr­şire mai înaltă, şi cea de jos la o luminare mai înaltă. Cetele de jos sunt ajutate în acest urcuş spiritual de cetele care sunt mai sus.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că „Dionisie Areopagitul vede urcuşul acesta realizându-se în formă de spirală în jurul lui Dumnezeu, într-o apropiere con­ti­nuă de Dumnezeu, ca un fel de coloană a infinitului, în mişcare de înălţare şi de apropiere de Dumnezeu. Această mişcare eter­nă se face spre Persoanele dum­nezeieşti ale Sfintei Treimi, fiind­că cetele îngereşti sunt chipuri ale Treimii. Cetele îngereşti se mişcă în mod special spre Fiul lui Dumnezeu, Care recapitu­lează îngerii, împreună cu oamenii, în calitatea Sa de Cap comun al Bisericii (Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 20; Evrei 2, 23), apropiindu-i şi mai mult pe unii faţă de alţii. Toată existenţa creată, a îngerilor şi a oamenilor, se înscrie într-o mişcare circulară continuă în jurul lui Hristos, Care recapitulează toate în Sine în calitatea Sa de Cap al Bisericii, Unul din Treime”.

Biserica ne cheamă în fiecare an la 8 noiembrie să cinstim pe sfinții îngeri care sunt puteri cerești, create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui și a sluji tainelor cerești. Îngerii sunt puteri slujitoare, mesageri ai lui Dumnezeu, cei care vestesc oamenilor planurile şi voia lui Dumnezeu. Între cele nouă cete îngereşti se regăsesc şi Sfinţii Arhangheli. Sfântul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: „Aceş­tia sunt cei care înmulţesc sfânta credinţă între oameni, luminând înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte”. Arhanghelii sunt numiți marii purtători de vești bune. Slujirea lor, după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul, constă în descoperirile făcute profeților, cunoașterea și înțelegerea voii lui Dumnezeu pe care o primesc de la îngerii celor mai înalte cete și pe care le vestesc celor mai mici, anume îngerii, iar prin aceștia, oamenilor.

Tâlcuirea numelui celor șapte Sfinți Arhangheli

Părintele arhimandrit Ilie Cleopa spune despre Sfinţii Arhangheli: „A venit unul dintre cele şapte duhuri care stau îna­intea lui Dumnezeu”. Acestea poartă numele Dumnezeului Celui viu: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Gudiil, Salateil şi Uriil. Toţi au terminaţia „il”. Ştiţi ce înseamnă? Înseamnă Dumnezeu! Ştiţi care este adevăratul nume al Arhanghelului Mihail? „Miha” înseamnă putere şi „il” Dumnezeu, El se tălmăceşte „puterea lui Dumnezeu”. Adevăratul lui nume l-a spus Sfântul Dionisie Areopagitul, „pasărea cerului”. Iar Gavriil, „Gav” înseamnă bărbat, „ri” înseamnă tare, şi „il” Dumnezeu. Adevăratul nume al lui Gavriil se tâlcuieşte „bărbat tare, bărbat Dumnezeu”. Toţi au nume dumnezeieşti: Rafail înseamnă „povăţuitor dumnezeiesc”; Varahil, „îndreptător dumnezeiesc”; Gudiil este îngerul pocăinţei lui Dumnezeu, al purtării de grijă; au miliarde de îngeri sub comanda lor. Salateil, „slujitorul cel mai înalt dumnezeiesc”, care duce rugăciunile tuturor oamenilor la Dumnezeu; iar Uriil se tâlcuieşte „foc şi lumină dumnezeiască”. 

Arhanghelul Mihail este numit „puterea lui Dumnezeu” şi are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. După ce Lucifer, cu acoliţii săi, a „căzut ca un fulger din cer”, Arhanghelul Mihail a strâns oştile cereşti şi le-a spus: „să stăm bine şi să luăm aminte, noi cei ce suntem zidiţi” şi astfel a încetat căderea îngerilor. Aceasta este prima adunare a îngerilor. Tot Arhanghelul Mihail este alături de Lot pe care îl scoate din Sodoma, ferindu-l de pieirea cea prin foc şi pucioasă. El călăuzeşte poporul evreu spre Ţara Făgăduinţei, în numele lui Dumnezeu. La sfârşitul lumii va suna din trâmbiţă pentru Judecata de apoi şi cu sabia de foc a dreptăţii va despărţi într-o clipă pe drepţi de păcătoşi.

Arhanghelul Gavriil este numit „bărbat-Dumnezeu” şi aduce bunele vestiri de bucurie. Lui i s-a încredinţat vestea copleşitoare pentru îngeri şi mai ales pentru oameni, şi anume întruparea Fiului lui Dumnezeu. El aduce în Templu preotului Zaharia vestea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Arhanghelul Gavriil se prezintă Sfintei Fecioare Maria ca sol al dumnezeirii, aducându-i vestea naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El este mesagerul păcii în lume şi al bunei voiri între toţi oamenii, fiind reprezentat în pictură cu un crin în mână.

Sursa: Ziarul Lumina

Citiți și: Numele îngerilor - Dilema veche

Foto: Cupola Bisericii Ortodoxe din Cisnadioara, Sibiu

 

 

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Sfântul şi Marele Sinod: Importanţa postului şi respectarea lui astăzi
 
  1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile cel Mare, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis” (Despre post. Cuvântul 1, 3. PG 31, 168 A). El este o mare nevoință duhovnicească şi cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi întreaga tradiţie patristică, a afirmat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui. Pe parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura patristică despre post, pentru trezvia continuă şi neîncetată a omului şi dedicarea lui pentru nevoința duhovnicească. Postul este prezentat în imnurile Trioduluica har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cărarea cea bună a virtuților, hrană a sufletului, izvor a toată înțelepciunea, viețuire nestricăcioasă şi imitarea vieții îngerești, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi virtuţilor.
  2. Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul Testament. Însuşi Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) şi a dat povățuiri cu privire la practicarea postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare duhovnicească (Marcu 1, 6; Faptele Apostolilor 13, 2; 14, 23; Romani 14, 21). Încă din perioada apostolică, Biserica a susţinut importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de post (Didahia 8, 1), şi, de asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, în Eusebiu, Istoria Bisericească 5, 24, PG 20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica bisericească evidențiată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola către Episcopul Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul altor perioade de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de ordin liturgic şi monastic, cu scopul unei pregătiri adecvate înainte de marile sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post şi cult exprimă măsura şi scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toţi credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea și posibilităţile proprii, fără a permite, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă: „Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învăţăturii […]. Fiindcă dacă poţi să porţi jugul Domnului, vei fi desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi. Cu privire la mâncăruri, ține ce poți”(Didahia 6, 1-3).
  3. Postul adevărat, ca nevoință duhovnicească, este legat de rugăciunea neîntreruptă şi de pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare”(Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea, postul fără fapte de binefacere este mort; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală şi nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea zilnică. „Postind, fraților, trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încărcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i ducem în casele noastre” (Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7). Postul nu se referă la o simplă abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun”(Sf. Vasile cel Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).

Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea – nu numai cu privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei duhovniceşti, care este postul. „Postul este abţinere de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum mai mult sau mai puțin drepţi. Postul are un sens profund: arată că după cum hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi noi oamenii trebuie să postim de cele lumești ca să murim față de lume şi, după aceasta, împărtășindu-ne de hrană dumnezeiască, vom trăi pentru Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, Ecloge profetice, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieţii credincioşilor în Hristos şi se încununează prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la Taina Sfintei Euharistii.

  1. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de postire pentru credincioşi. Acesta activează participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „să primim prin respectare, ceea ce am pierdut prin nerespectare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paşti, 28, PG 36, 661 A). Înțelegerea hristocentrică a caracterului spiritual al postului, în special al Postului Mare, este o regulă generală în întreaga tradiție patristică și este rezumată caracteristic de Sfântul Grigorie Palama: „Astfel, dacă posteşti, nu numai că vei pătimi şi vei muri împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în veşnicie; fiindcă devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei fi părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii întru El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).
  2. Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”(Efeseni4, 13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza şi nevoința duhovnicească nu se sfârșesc în viaţa spirituală, la fel cum nici desăvârşirea celor desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să răspundă, după puterile lor, acestui înalt ideal ortodox, pentru a se îndumnezei după har. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „suntem slujitori nevrednici şi am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10). Conform învăţăturii ortodoxe despre viaţa duhovnicească, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, în duhul smeririi de sine și pe deplin conştient de nevrednicia stării sale. Fiindcă este imposibil să se ajungă la viaţa duhovnicească ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.
  3. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la Dumnezeu ale vieţii noi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea arată totdeauna sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către credincioşi a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum şi toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.
  4. Totuşi, cu discernământ pastoral, Biserica a pus regimului de postire și limitele iconomiei iubitoare de oameni. Drept urmare, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor, după judecata responsabilă şi grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.
  5. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de viaţă, oricare ar fi acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie generale, fie individuale, trebuie însă abordate de Biserică cu grijă pastorală, întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), fără a diminua valoarea postului. De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extindereaiconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste condiții speciale, „asprimea” sfintelor posturi. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc în condiţiile menţionate mai sus şi fără a diminua importanţa postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme. „(…)Este bine să posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).
  6. Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este lăsată la evlavia credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: „Deşi nu se rânduieşte postul înaintea Împărtăşirii de dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să respecte sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii pentru a se apropia de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii. Credincioşii trebuie să se obişnuiască să postească în semn de pocăinţă, ca împlinire a unei făgăduinţe duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.

Sursa (EN): holycouncil.org

Sursa (RO): Basilica 

Sursa web: CBROM 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Veacul care va veni nu va fi ateu, ci va fi idolatru (Video) - Ierom. Gherasim de la Putna
 

 „Întreaga lume e un nou Colosseum” – Predică a Ierom. Gherasim (m-rea. Putna) – 26 octombrie 2018

Transcrierea unui fragment:

“[…]

Iubiți credincioși, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne dă o lecție importantă și ne îndeamnă la un lucru esențial: să ne fundamentăm viața pe Hristos. Și în acest sens putem spune că da, suntem “fundamentaliști”, cei mai “fundamentaliști”, căci ne fundamentăm viața pe ceea ce este esențial, pe Dumnezeul Cel viu, Care a biruit moartea, pe Hristos. Căci noi suntem oameni vii, oameni ai vieții, ai creației și ai procreației. Fără Hristos nu avem un fundament real, trăim în ”aer”, în iluzie, în păcat, în patimă. Căci patima nu are nimic real în sine, nimic consistent, este înșelare a simțurilor sufletești și trupești. Dintotdeauna Satana a dus această luptă și această rebeliune împotriva lui Dumnezeu prin cea mai iubită creatură a Sa, adică prin om. Și a găsit, de-a lungul istoriei, cozi de topor prin care să-și împlinească gândul Său. Când omul este înlăturat de la traiectoria Sa, când nu mai crede că este chipul lui Dumnezeu, când nu-și mai îndreaptă viața spre sfințenie, atunci este capabil de cele mai mari mârșăvii, de cele mai mari orori și atunci poate să transforme orice în rău prin ideologiile sale, poate să facă și din credința lui cel mai mare rău din lume, când nu mai vede viața lui ca drum spre sfințenie.

Idolatrie

Spunea cineva că veacul care va veni nu va fi ateu, ci va fi idolatru. Și vedeți, ca în timpul Sfântul Dimitrie sau, poate, mai grav decât atunci, lumea se îndreaptă către aceasta. Se întâmplă în lume deschideri, inaugurări de tuneluri prin ritualuri satanice. Magia şi vrăjitoria sunt puse la loc de cinste şi sunt promovate ca alternativă la un mod de viaţă. Şi, mai ales, sunt ambalate frumos, ca să dea bine la public, să fie atrăgătoare.

Lumea de azi este noua arenă în care este nevoie de stăpâni, de sclavi şi de spectatori; pentru aceasta trebuie desfiinţate legile care-i asigură omului libertatea şi demnitatea. Căci nu suntem departe de vremurile Romei antice. Şi nimic nu este nou sub soare, istoria se repetă sub alte forme, dar mijloacele de tortură sunt aceleași, dar poate, mai sofisticate. Ele includ manipularea, modificarea sensului cuvintelor şi facilitarea accesului la plăceri uşoare.

Persecuții

Persecuţia din zilele noastre, care se desfăşoară pe toate planurile, nu este mai puţin agresivă decât cea din timpul Sf. Dimitrie, ba, din contră, e mai subtilă, mai rafinată. Nu mai suntem [doar] momiţi cu funcţii sau cu plăceri uşoare ca să ne lepădăm de credinţă, ci, dimpotrivă, eşti desconsiderat, anulat ca persoană socială, pus la zid ca retrograd, fundamentalist, intolerant, tradiţionalist sau homofob.

Oare, iubiţi credincioşi, vom rezista şi noi ca Sf. Dimitrie? Dacă întreaga lume a devenit astăzi un Colosseum în care creştinii erau puşi privelişte lumii spre spectacolul tuturor, oare nu este timpul ca şi noi să ne asumăm, fiecare, o condiţie mărturisitoareŞi aceasta nu înseamnă altceva decât să ne luăm asupra noastră crucea şi ruşinea lui Hristos, de dragul Lui, ca semn al lepădării de păcatul lumii.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem că profeţii falşi nu erau martirizaţi, nu erau omorâţi. Aşa şi astăzi. Vedem că falşii păstori, falşii învăţători, falşii fraţi, aceia nu suferă prigoană. Aceia rămân în afara arenei martirice și de aceea nu pot rodi sfinţenia. De multe ori aceia folosesc un limbaj pacifist, având ca fundament o dragoste, dar o dragoste falsă, care nu este ancorată în adevăr şi în jertfă, pentru că dragostea este tot timpul răstignită, e jertfelnică. Aceşti falşi profeţi spun Pace, pace! şi numai pace nu este – cum zice, prin gura profetului Ieremia, Domnul. Părintele Stăniloae spune şi el că creştinii cei adevăraţi primesc crucea, iar hristoşii mincinoşi și aderenţii lorimpun [altora] crucea, nu o primesc sau râd de ea.

Hristos este pricina luptei în toată istoria. Şi tocmai pentru că prin primirea ei a învins Hristos moartea, prin ea vor învinge și credincioşii Lui. Acesta e paradoxul: pe de o parte slăbiciune, pe de alta puterea lui Dumnezeu.

Crucea a apărut atunci când s-a întâlnit dragostea lui Dumnezeu-făcut-om cu ura oamenilor. Aşa se întâmplă până la sfârşitul veacurilor. Crucea creştinilor apare atunci când se întâlneşte dragostea lor, izvorâtă din dragostea lui Hristos, cu răutatea celor din jur. Şi mai spune părintele că, atunci când Hristos S-a apropiat de patima Sa, a început să vestească despre aceste pătimiri, despre Cruce, dar şi despre unirea cu Tatăl – şi vă aduceţi aminte de rugăciunea arhierească – aşa şi creştinii de la sfârşitul istoriei, cu cât se apropie acest sfârşit, li se va mări crucea, dar vor fi şi mai uniţi cu El şi, prin El, cu Tatăl. Căci în suferinţele lor Însuşi Hristos Îşi retrăieşte patima Sa.

E nevoie, adică, să ne îmbrăcăm şî noi în haina de nuntă pe care a îmbrăcat-o Sf. Dimitrie: în credinţă şi în dragoste. Credinţa este izvorul virtuţilor, iar dragostea este apogeul tuturor virtuţilor. Credinţa fără dragoste nu se poate şi nici invers, dragostea fără credinţă. Fără credinţă iubirea nu are fundament. Fără Hristos iubirea degenerează, se perverteşte, devine doar o mască a egoismului uman. Numai prin credinţă dragostea îşi poate atinge plenitudinea până la iubirea de vrăjmaşi. De aceea, omul care nu-L iubeşte pe Dumnezeu fuge de durere şi se aruncă în braţele plăcerii. Dimpotrivă, cel care-L iubeşte pe Hristos, acela înfruntă durerea cu răbdare şi curaj, ca pe o mărturisire a iubirii lui. Cine desparte dragostea de cruce, acela pierde iubirea sau va ajunge la un surogat al iubirii,care nu va aduce decât tristeţe sau durere sau lipsă de sens, care sunt mai greu de suportat decât orice suferinţă.

Cum a îndurat Sf. Mare Mc. Dimitrie toate chinurile la care a fost supus? Putem înţelege lucrul acesta doar dacă ne dăm seama că bucuriile şi durerile nu vin din trup. Nu-şi au izvorul în trup, ci într-un loc mult mai adânc din fiinţa noastră: în relaţiile personale cu cei din jurul nostru. Din unirea lui cu Hristos, de acolo i-a venit putere Sfântului Dimitrie. Căci din adâncul sufletului vin puterile noastre. Bucuria, mai întâi, se simte în adânc. La fel şi durerea, este mai întâi izvorâtă din adânc şi apoi se manifestă prin trupDe aceea a putut să rabde Sf. Dimitrie durerile cele de suprafaţă ale trupului. Pentru că în inima lui avea o relaţie strânsă cu Hristos, izvorâtorul bucuriei. Și prin aceasta a reuşit să îmbrăţişeze şi să depăşească toate aceste dureri. Sf. Iustin Popovici spune că Hristos este repetat în fiecare sfânt. Și Hristos poate fi repetat în fiecare dintre noi, atunci când suntem uniţi cu El, când cu El împreună purtăm durerile, când cu El împreună iertăm, iubim, răbdăm, aşteptăm: Vie, Doamne, Împărăţia Ta!

A fi o persoană umană înseamnă a fi o persoană unică şi irepetabilă. Şi atunci ce valoare îi mai pot adăuga omului ideologiile lumii acesteia? Numai Hristos, prin fundamentarea vieţii în El, dă omului adevăratul sens, viaţa ca drum spre sfinţenie, ca drum spre Împărăţia Lui, o împărăţie a iertării, a dragostei, o împărăţie a Sfintei Treimi, a vieţii veşnice. Chiar dacă spun Sfinţii Părinţi că, în vremurile din urmă, creştinii nu vor mai face minuni cum au făcut în primele secole, totuşi va fi o minune. O minune care le va întrece pe toate: aceea de a răbda toate necazurile de dragul lui Hristos. Aceea de a răbda şi de a se împotrivi, de a rezista tăvălugului lumii acesteia.

O scrisoare din secolul 2 mărturiseşte despre viaţa creştinilor, care în vremea aceea, reţinem, erau prigoniţi, nu erau acceptaţi ca existenţă, se întâlneau pe ascuns, e rugau pe ascuns, aveau simbolurile lor prin care se recunoşteau și se păzeau, în felul acesta, de intruşi. Această epistolă, Epistola către Diognet, spune că martiriul creștinilor este viaţa. Şi spune aşa:

Ei, creştinii, îi iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi. Sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi. Sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi în aceste înjosiri. Sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează. Sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi. Sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Creştinii sunt sufletul lumii. Aşa cum este sufletul pentru corp, aşa este creştinul pentru lumea aceasta“.

Cât de adevărate sunt aceste cuvinte şi cât de mult seamănă cu realitatea din ziua de astăzi! Pentru că aceasta este condiţia creştinilor dintotdeauna. Orice ideologie, orice filosofie, orice mod de viaţă, orice sistem cultural vor trece, îşi au încheierea lor în istorie. Însă modul de viaţă creştin rămâne permanent, până la sfârşitul veacurilor. Pentru că este modul de viaţă dumnezeiesc în lumea aceasta, este Biserica Dumnezeului Celui Viu în lumea aceasta, chipul Împărăţiei lui Dumnezeu în lumea aceasta. Şi Biserica porţile iadului nu o vor birui până la sfârşitul veacurilor. De aceea modul de viaţă creştin rămâne ca etalon, ca model, şi rămâne ca o mustrare pentru păcatul lumii, pentru moarte şi degradarea lumii, pentru aşezarea lumii pe alt fundament decât pe Dumnezeul Cel Viu: pe Hristos Domnul, pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt.

Sfinţii mucenici erau vindecaţi de îngeri peste noapte de rănile lor, beau otravă şi nu mureau. Şi, prin asta, oamenii care-i vedeau, mai ales păgânii, se uimeau şi mulţi se îndreptau spre ei, mulţi îi urmau în credinţa lor. Se uimeau, adică, de puterea lui Hristos din ei. Noi să rezistăm, iubiţi credincioşi, urmând lui Hristos. Şi atunci se vor uimi şi alţii de noi şi vor spune: Cum rezistă aceştia în faţa tăvălugului acestei lumi, în faţa atâtor ispite, în faţa atâtor plăceri, în faţa propagandei ateiste sau idolatre, în faţa manipulării psihologice, economice, lingvistice sau a denigrării de orice fel? Vor înţelege lucrul acesta doar cei care-şi vor asuma crucea lui Hristos, stindardul Învierii Lui, puterea Dumnezeului Celui Viu. Amin”.

Sursa: Cuvântul Ortodox

 



Depravarea ucide omul ca personalitate, din el rămâne doar partea lui animalică (I) - Arh. Rafail Karelin
 

Cartea arhimandritului Rafail Karelin „Cum să readuci bucuria pierdută în familie” se prezintă ea însăși prin următorul citat: „Peste tot auzim cuvântul «pace», dar acest cuvânt e o minciună, o ipocrizie josnică. Este unul dintre chipurile de fiară ale lumii civilizată moderne. În jurul nostru se duce un război, fără sfârșit și feroce, în care nu există nici armistițiu, nici final, în care nu există nici câștigători, nici perdanți, ci doar călăii și victimele lor. Acest război a cuprins întreaga lume, dar cu o forță deosebită a cuprins acele țări care se mândresc cu civilizația, cultura și progresul lor. Acest război este neomenesc, un măcel metodic, un genocid fără precedent sau comparație în istoria întregii omeniri. Este un război al părinților împotriva copiilor lor, este un război în care curge potop de sânge, unde uciderea este acompaniată de tortură. Acest abator, care curmă în fiecare an zeci de milioane de vieți, cu ipocrizia inerentă omului modern, dintr-un anumit motiv, nu este numit pe numele său propriu: „ucidere nevinovată și lipsită de apărare”, „sadism al călăilor”, „drept legal de a ucide”. Acest război este ascuns și deghizat sub termenul de „avort”, care înseamnă „aruncare”, ca și cum ar fi vorba de lucruri inutile, date la grămada de gunoi, și nu de o ființă vie – un copil”.

Este o carte dedicată problemelor actuale ale timpului nostru – dezintegrarea familiei și declinul moralității, care iau proporții catastrofale. Autorul accentuează păcatul infanticidului, analizându-l nu numai punct de vedere demografic, ci și sub aspect mistic – ca fenomen demonic în lumea modernă. Este o carte destinată celor care doresc să-și creeze o familie creștină sau să readucă dragostea și bucuria pierdută în sânul familiei lor.

Ascetism și hipersexualitate

Unul dintre argumentele adepților trăirii vieții pentru propria plăcere și a apărătorilor avortului sună în felul următor: „Interzicerea avortului și a contraceptivelor privează o persoană de plăcerea și de bucuria vieții. Suntem noi, oare, cu toții capabili și trebuie să devenim asceți, dacă nu avem nici putere, nici dispoziție pentru asta?” Creștinismul nu cere nicidecum ascetism forțat de la oameni, altfel Biserica nu ar fi stabilit Taina căsătoriei, care cheamă harul Duhului Sfânt asupra celor care se căsătoresc…

Dar aici vorbim despre un lucru complet diferit – despre hipersexualitate, depravare și desfrânare, care sunt incompatibile cu conceptul de familie creștină, care e biserica de acasă. Vorbim despre cazul când omul, uitând de cele mai înalte valori spirituale, se străduiește să facă un lucru – să bea până la fund cupa plăcerii, pe care o diluează cu sângele copiilor săi. Prin urmare, hipersexualitatea s-a transformat deja în canibalism – părinții își devoră propriii copii.

Dar apare o altă întrebare în fața noastră: oare sexul este într-adevăr cel mai important și cel mai bun lucru din viață, așa cum suntem asigurați astăzi?

Să ne întoarcem la cele mai mari minți ale omenirii, de-a lungul întregii noastre istorii, fie aceștia filozofi, politicieni, oameni de știință, cronicari, poeți. Toți au afirmat că adevărata fericire a omului constă în supunerea trupului de către suflet, în înfrânarea patimilor și a instinctelor întunecate, în fermitatea voinței, în abilitatea omului de a se limita pe sine, de a se pune în slujba ideilor superioare. Aceștia nu erau asceți care părăsiseră lumea, … ci oamenii care și-au iubit familiile, erau loiali prietenilor lor, care au ocupat diverse posturi în stat, care s-au distins prin demnitatea lor civică. Ei toți au definit fericirea ca pe o stare morală interioară, ca un sentiment de onoare, ca puritate și curaj al sufletului, ca loialitate în dragoste și prietenie. 

Chiar dragostea conjugală carnală era pentru ei un simbol al unei iubiri mai înalte, singura ce poate aduce fericire unei persoane. Oare toți acești oameni erau fanatici, visători sterpi sau mizantropi, doar pentru că considerau depravarea și libertinajul drept un apus al spiritului, o sclavie a minții, o corupere a voinței umane, într-un cuvânt, o existență lașă și fără scop? Chiar și păgânul Platon spunea că există două Afrodite – una pământească și alta cerească. Afrodita pământească, fără cea cerească, se transformă într-o damă de consum.

Hristos ne învață despre lupta cu gândurile păcătoase, despre puritatea inimii, care permite unei persoane să-L vadă pe Dumnezeu, adică să simtă cu adevărat harul Duhului Sfânt. Oare Hristos a vrut să-i priveze pe oameni de cele mai bune lucruri pentru ei? Creștinismul ne învață despre castitate, atât în ​​afara căsătoriei, cât și în cadrul căsătoriei însăși; numai prin această castitate, soții își păstrează adevăratul respect și adevărata iubire unul față de celălalt, de la căsătorie până la moarte. Oare experiența Bisericii creștine este falsă și iluzorie? Oare sfinții mucenici și preacuvioși, de a căror frumusețe spirituală se bucură inima noastră, au greșit prin faptul că au predicat castitatea și nu depravarea în viața lor? De ce toate popoarele au numit întotdeauna desfrânarea – mizerie, curvia – cădere, iar fidelitatea și castitatea în căsătorie a fost asociată cu puritatea?…

În desfrâu, oamenii se fură pe ei înșiși, se jefuiesc de ce au ei mai bun, își pun noroi pe ochi și devin incapabili să vadă cerul. Acum ei vor să corupă și copiii de la prima trezire a conștiinței lor. Există deja proiecte ca, la naștere, fetele să scape chirurgical de virginitatea lor, astfel încât să nu aibă un complex de castitate. Adevărat, acesta este doar un proiect, dar semințele otrăvitoare încolțesc repede… Cei care spun că sexul liber și depravarea dau unei persoane fericirea și plinătatea vieții seamănă cu cei care vor să transforme întregul pământ într-o toaletă publică imensă și să pretindă că aceasta este o mare binecuvântare pentru umanitate.

Despre desfrâu

Fundalul pe care are loc uciderea copiilor, care face mai multe victime decât epidemiile de holeră sau de ciumă, este desfrâul care distruge familiile, ucide respectul și iubirea unuia pentru altul. Desfrâul a devenit un fenomen tolerabil, dar se pare că va deveni în curând ceva prestigios. Depravarea, cinismul și omorul sunt verigi ale unui singur lanț. Copiii nu sunt protejați de cele mai mizerabile imagini ale desfrâului. Sufletul unui copil este deosebit de sensibil și susceptibil atât la bine, cât și la rău.

Aici are loc un abuz în masă asupra copiilor și coruperea lor spirituală. Încă din copilărie se pare că se dorește distrugerea sentimentului conștiinței și onoarei omului, îndepărtarea lui de tradițiile poporului său, paralizarea influenței familiei. De ce nu este interzisă pornografia la televiziune, pe stradă și în ziare? Ni s-a răspuns: „În numele libertății!” Dar libertate la ce și libertate pentru ce? Libertatea de moralitate pentru a-ți satisface pasiunile cele mai sordide, prin care se justificată orice depravare? Aceasta nu este libertate, ci porcism!

Oamenii sunt atacați din toate părțile de valuri de murdărie care literalmente inundă societatea modernă. Nu poți deschide o revistă sau nu poți porni televizorul, fără să vezi cea mai mizeră parte a vieții intime. Încă din copilărie, oamenii sunt injectați forțat cu otravă și în acest timp li se vorbește de libertate. Cel mai rău lucru nu este însuși faptul crimei, ci legalizarea ei, atunci când o crimă este făcută rutină, atunci când este văzută ca o parte integrantă a vieții, atunci când nu mai deranjează conștiința societății, când te obișnuiești cu ea, când nu atinge pe nimeni și pe nimeni nu interesează.

Trăim în vremuri de creștere copleșitoare a desfrâului. Nu putem considera avortul o chestiune abstractă, el este o parte organică a societății despiritualizate și a cultului plăcerii. Nu demult, avortul era considerat o crimă, acum a devenit obișnuit, iar în curând avortul va deveni un semn al civilizației și atunci cei care îndrăznesc să acuze avortul vor fi disprețuiți și ridiculizați ca fanatici și obscurantiști. Libertatea avortului este libertatea de a ucide, înseamnă privilegii acordate ucigașilor!

De ce se învârte televiziunea modernă în mod constant în jurul aceleiași axe – sex și crimă? Oamenilor li se insuflă 24 din 24 de ore că depravarea nu este o anomalie morală, nu e o insultă adusă demnității unei persoane, ci un simplu detaliu al vieții, cum ar fi, de exemplu, micul dejun sau o plimbare la aer proaspăt. În urma curviei și a desfrâului, la om apare răceala emoțională față de celălalt. Depravarea ucide omul, ca personalitate, rămâne numai partea lui animalică. Dacă sufletul se pierde, ceea ce rămâne din om nu este decât un sac de oase și sânge.

Dar cel mai mizerabil lucru este faptul că desfrânații și corupătorii de oameni îndrăznesc să se numească creștini. Unde le este demnitatea de om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, unde e fenomenul sufletului nemuritor, care, imediat ce a dobândit puritatea, îl poate vedea pe Dumnezeu? Legalizarea avorturilor din copilărie este un apel la curvie și ucidere. Legalizarea avorturilor pentru fetițe de 13 ani, proiectele de predare a educației sexuale în școli și evenimentele similare „culturale” și „caritabile” – toate acestea reprezintă coruperea spirituală și fizică a copiilor, aceasta este eliminarea ultimelor bariere, chiar și morale, în calea desfrâului și depravării, este o alunecare într-un hău fără fund. Un astfel de copil, de multe ori, devine un criminal până la urmă. De la bun început, viața lui este stropită de sânge uman.

Cunoscutul gânditor creștin din secolul al II-lea, Clement din Alexandria, a scris: „O femeie, care își aruncă pruncul, aruncă odată cu el tot ce înseamnă omenesc în ea”, adică nu există o cădere mai mare.

Materialismul modern și apologia depravării

Când vorbim despre moralitate, adesea simțim că interlocutorii noștri nu ne înțeleg, ca și când am vorbi într-o altă limbă. Omul modern are o mentalitate creștină schimbată. El poate să creadă în Dumnezeu, să se roage la Dumnezeu, să participe la slujbe și să primească Sfintele Taine, dar în același timp să gândească, să compileze o scară de valori și să facă evaluări din poziția cu care l-a obișnuit umanismul, în care central este omul, și nu Dumnezeu.

Creștinii moderni par să fi uitat de păcatul originar și, chiar dacă își recunosc păcătoșenia personală, o transferă complet în domeniul eticii, în timp ce păcatul a slobozit rădăcini adânci în natura umană în sine. Umanismul declară că tot ceea ce este natural și empiric este firesc, însă naturalul are dreptul la realizare și satisfacție, numai că ar trebui să fie reglementat în viața publică de anumite reguli. Creștinismul ne învață altfel, și anume că natura empirică nu este deloc o natură ideală, ci una care a suferi deformări. Ceea ce numim natural poartă în sine amprenta unei boli care a afectat trupul și sufletul. Această boală este păcatul.

Prin urmare, sensul și sarcina vieții constă în trecerea de la empiric la ideal, și nu în satisfacerea tuturor impulsurilor și dorințelor unui om care nu a renăscut prin har. Cuvântul mântuire în sine spune că suntem într-un pericol, de care trebuie să fim mântuiți, salvați. Ne confruntăm cu o alegere între viață și moarte. Salvarea noastră de la moarte și iad este jertfa lui Hristos.

Dintr-o dată, pentru noi (și poate nu în mod neașteptat), în fața societății moderne, a cărei membri în mare parte se numesc creștini, a apărut întrebarea: este depravarea o crimă morală și poate fi legalizată homosexualitatea?

Cu câteva decenii în urmă, o astfel de provocare morală ar fi fost imposibilă. Și aici unii oameni încep să dezvolte teoria că desfrâul, de fapt, nu este deloc o crimă, ci o tulburare hormonală, că acest fapt nu are un caracter subiectiv, ci obiectiv și, prin urmare, homosexualitatea trebuie să fie justificată și protejată de tot felul de mustrări și sancțiuni, cel puțin la nivelul opiniei publice…

Umanismul este constant în dezacord cu creștinismul. Creștinismul încearcă nu să realizeze, să înveșnicească omul empiric în toate manifestările sale, ci să-l transforme într-un om desăvârșit, să realizeze chiar ideea omului întruchipată în sine de Hristos, făcând un model de viață pentru noi. Creștinismul cere ca desfrâul, în fața judecății conștiinței, a opiniei publice și a legilor să fie întotdeauna condamnat ca o crimă, ca o demonizare a omului, ca o batjocorire a chipului lui Dumnezeu în om, ca o respingere a creștinismului. Cel care se luptă cu viciile sale nu sărăcește deloc, ci trăiește o viață mai profundă. Dimpotrivă, cel care cedează viciilor și chiar, mai mult, le justifică, trăiește în complexe demonice dureroase și nefirești. Își micșorează personalitatea sa spirituală la dimensiunea unei moluște.

Actualul umanism… care a încheiat o alianță cu liberalismul – cu prietenul său de partid – vrea să introducă ideea că omul nu este decât o ființă sexuală. Totuși, înclinația sexuală nu este deloc o necesitate pentru o persoană, cum ar fi mâncarea și respirația. Ea trebuie reglementată de conștiință și îndreptată, în primul rând, spre continuarea speciei, adică să aibă loc într-o căsătorie și nu este un imperativ pentru o persoană. Sexul în sine poate degenera în patologie și poate conduce la distrugerea morală și fizică a oamenilor, transformă oamenii într-un fel de ființe fără coloana vertebrală. Păcatul trăiește în noi, dar nu leagă voința liberă a unui om …

Domnul spune chiar în primele pagini ale Bibliei: „Păcatul bate la ușă,… dar tu biruiește-l”. (Facerea, 4,7) Dacă noi suntem creștini, atunci senzualitatea nu trebuie să devină dominanta vieții noastre… A justifica depravarea, adică a te adapta la ea, înseamnă să pierzi semnificația vieții creștine. În acest caz, este mai onest să nu te numești creștin și să-ți scoți crucea de la piept…

Există fericire în curvie? Multe minți eminente au spus că înalta demnitate umană este o limitare rezonabilă a omului la căsătorie, dacă abstinența totală nu este posibilă… În orice moment, abstinența și stăpânirea patimilor a fost considerată drept un semn de curaj. Să nu dispere cei ale căror suflete sunt copleșite de gânduri și ispite păcătoase și ei le rezistă ca unor mari dușmani… Puritatea din vremurile lui Adam a încetat să mai fie o proprietate a sufletului nostru. Ea se dobândește prin luptă spirituală grea. Dar avem un ajutor – aceasta este harul lui Dumnezeu, numai dacă există o voință fermă a persoanei însăși.

O viziune creștină asupra sufletului omenesc

Sufletul omului este prin natura sa unitar, dar prin acțiunile, proprietățile și abilitățile sale este multilateral. Păcatul originar a introdus o anumită dizarmonie în zona forțelor spirituale, pe care noi le simțim ca fiind contradicții interne constante. Omul trăiește în lumea spațiului și timpului, dar el este creat pentru veșnicie.

Imaginar vorbind, lumea materială este un cocon din fire de mătase, unde viermele se transformă într-un fluture înaripat. Puterile și abilitățile sufletului, în care o persoană se poate alătura lumii entităților fără corp și poate intra în contact cu Divinul, se numește spirit. Acele forțe și abilități datorită cărora omul poate exista pe pământ, poate  primi informații din mediul extern și poate reacționa la ele sunt sufletul propriu-zis. Zona spiritului include posibilitatea înțelegerii religioase, a intuițiilor spirituale și a experiențelor mistice. Sfera sufletului include gândirea logică, abilitatea imaginației, inclusiv capacitatea de a inventa, adică activitatea științifică și artistică, simțul prieteniei, al iubirii de familie etc.

Dar sufletul însuși, în mod condiționat, are mai multe etaje și, prin urmare, conștiința noastră nu-i vede decât suprafața. La baza sufletului, ca la fundul mării, trăiesc instinctele întunecate care scutură simțurile umane cu impulsurile lor și adesea îl prind pe om nepregătit. Omul se află într-o luptă constantă. Când ni se pare că totul este calm și liniștit, aceasta se datorează faptului că vedem doar ce se întâmplă la etajul superior, iar restul este ascuns în întuneric.

În Biblie scrie: „Nu te încrede în vrăjmașul tău în veci” (Eccleziasticul, 12,12) și avem doi dușmani răi – acesta este diavolul și patimile noastre, prin care demonul, intră ca pe ușă în sufletul nostru. Păcatul originar este transmis prin concepția însăși.  Una dintre principalele sarcini ale ascetismului este lupta omului cu patimile deja la nivelul imaginației. Prin urmare, porunca tuturor celor care caută mântuirea este: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde, 4,23). Vorbele și glumele imorale, imaginile necurate, cuvintele porcoase sunt semințe otrăvitoare aruncate în propriul suflet.

Nimic nu trece fără urmă. Din neglijență, o persoană plătește cu pierderea harului. Trăim într-o perioadă în care toate interdicțiile au fost ridicate, iar din toate părțile se varsă în sufletul omului valuri de murdărie:  deschizi o revistă, deschizi televizorul și în fața ta apar imagini ale celor mai nerușinate depravări. Cel mai adesea, omul nu are suficientă decență să rupă o asemenea revistă sau să plece din fața acelui televizor și absoarbe murdăria dulce, declarând că nu simte nimic rău. Aceasta este o minciună și o înșelare de sine.

Dar cel mai rău lucru este că și sufletele copiilor sunt corupte. Domnul a spus: Fiți „precum pruncii”, iar acum au rămas puțini copii – ei s-au transformat în copilași bătrâni. Ochii lor au încetat să mai strălucească. Nu demult, distrugeau bisericile și din piatra lor se construiau cocine și toalete, iar acum distrug biserica sufletului omenesc, transformând-o într-un fel de bordel și acest lucru se numește progres și cultură. Iar apelurile de a pune stavilă acestei crime sunt numite „fanatism medieval”.

Desfrâul și degradarea persoanei umane

Ce face desfrâul dintr-un om? Îl privează de harul divin, care nu tolerează murdăria și duhoarea depravării, și paralizează forțele spirituale ale omului. Pe mormântul spiritualității cresc, ca plante otrăvitoare, ateismul și ocultismul. Depravarea conduce la degradarea forțelor psihice, de exemplu … o persoană încetează să mai fie interesată chiar și de literatura clasică, căci aceasta a fost înlocuită de cel mai bine vândut produs: manuale de crimă, sex și ocultism. Limba se transformă în jargon. Omul trăiește din ce în ce mai mult prin simțuri, tot mai mult se adâncește în zona instinctelor, dintre care cel mai puternic este instinctul sexual, adică o persoană se transformă treptat într-un animal. Ce se întâmplă cu omul? În primul rând, după ce l-a pierdut pe Dumnezeu, omul nu mai poate fi cu adevărat religios, el încetează să mai simtă veșnicia. La un depravat, se stinge iubirea nu doar pentru Dumnezeu, ci și pentru om. El devine un fel de bioaparat, în care instinctele determină programul comportamentului său, iar sentimentul de compasiune dispare.

Oamenii depravați se transformă într-un trib de maimuțe fără coadă. Cui îi convine acest lucru? Acest monstru urât care se luptă cu Dumnezeu în inima omului.Degradarea afectează, mai presus de toate, zona morală a depravatului. Ce înseamnă fenomenul conștiinței care distinge omul de animal? Este vocea spiritului, strâns legată de sentimentul religios; este responsabilitatea unei persoane față de Adevărul Suprem; este o judecată permanentă a sinelui…

Moralitatea întotdeauna ridică sufletul deasupra fluxului evenimentelor curente. Pe locul conștiinței înăbușite crește o plantă-parazit, care se numește oportunism: este gata de minciuni și ipocrizie, de răsucire în jurul oricărei tulpini pentru a suge seva din ea. Concepte precum onoarea, loialitatea, integritatea, devin arhaisme. Patima și dragostea se opun una alteia, totuși patima este adesea numită iubire. Dragostea caută să comunice cu cei pe care îi iubește, și aceasta prin dăruire reciprocă. În dragoste, există întotdeauna o dorință de sacrificiu și de bucurie, dacă acest sacrificiu este acceptat. Patima nu caută comunicarea, ci absorbția, este întotdeauna agresivă, își caută doar propriul interes. Prin urmare, patima are un potențial ascuns de cruzime. Uneori această cruzime se revarsă în afară. Depravatul nu poate iubi. Inima lui se află într-o stare de paralizie și pustiire spirituală. El nu are pe nimeni pe care să iubească, pentru că se uită la un om ca la o bucată de carne vie. Sufletul omului are puterea creativității. Aceasta este o stare specială de inspirație, când se trezesc unele intuiții, ca și cum ar suna cele mai tainice strune, iar gândirea devine mai profundă și mai clară. La depravat această forță este înăbușită. Modernitatea nu a dat un singur filozof sau poet mare; creativitatea a fost înlocuită de ingeniozitate, care în viața de zi cu zi a devenit viclenia minții…

Depravarea tocește voința omului și îl face sclavul pasiunii. Pasiunea este o stare iluzorie, este ca și cum ar fi goală în interior, ca o bulă de săpun, care se joacă cu culori la soare, din care într-o clipă nu rămâne decât o pată umedă. Prin urmare, depravatul este profund nefericit. El simte o nemulțumire constantă, dar, deseori, el caută să iasă din această nemulțumire prin noi forme de desfrâu. S-a lăsat peste noi o beznă a metafizicii. În acest întuneric îngroșător … oamenii nu se văd unul pe celălalt, au uitat ce este omul; ei sunt separați unul de celălalt. Diavolul, ca tată al liberalismului, care le-a promis libertăți oamenilor, i-a înșelat și i-a transformat în sclavi stupizi și pătimași.

Partea I din III. Va urma...



Întrebări și răspunsuri despre semnificația și tainele rugăciunii
 
Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu. Evagrie Monahul zice că “rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu”. De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă și să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ținerea de minte (memoria) să uite toate cele pământești, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie și de dragoste. Căci “cel ce iubește pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaș”. A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că și demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă.

De câte feluri este rugăciunea?

Dacă ținem seama de persoana care săvârșește rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face și timpul când se săvârșește, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea particulară și rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular și cultul public comun.

Ce este rugăciunea particulară?

Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alți credincioși, în orice loc, în orice timp și citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale.

O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania și Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperișul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea făcută de vameș în templu (Luca 18,13); cea făcută de Sfinții Apostoli Pavel și Sila în temniță (Fapte 16, 25) și altele.

Pentru ce este însoțită rugăciunea de unele semne văzute, precum semnul sfintei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mâinilor și altele?

În timpul rugăciunii ne închinăm, făcând semnul sfintei cruci, batem metanii, stăm în genunchi și altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică și a o face văzută.

Sfânta Cruce

Cum se face semnul sfintei cruci și ce zicem când îl facem?

Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înlăuntru și lipim de podul palmei drepte degetul mic și inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros, arătător și mijlociu de la aceeași mână și cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept și pe umărul stâng.

Orice rugăciune se începe cu rostirea: “în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”, însoțită de semnul sfintei cruci, astfel: când zicem: “în numele Tatălui…” ne însemnăm pe frunte; când zicem: “Și al Fiului” ne însemnăm pe piept; când zicem: “Și al Sfântului Duh”, ne însemnăm pe umărul drept întâi și apoi pe cel stâng; și încheiem zicând: “Amin”.

Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creștinească foarte veche: chiar din timpul Sfinților Apostoli. Facem semnul crucii însoțind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gând și când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiță; când începem și când sfârșim un lucru, ori, cum spune Tertulian ( 240): “La fiecare pas și la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul sfintei cruci”.

Când facem semnul sfintei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Prea-Înalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul sfintei cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriți de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalți oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.

Când ne însemnăm cu sfânta cruce, facem oare și o mărturisire de credință?

Fără îndoială. Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, și credința într-un Dumnezeu în trei ipostasuri. Într-adevar, când facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei fețe dumnezeiești; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Așadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învățătură pe scurt a credinței creștine. Biserica cinstește cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, Duminica a treia din Postul Mare și pe 1 august) sunt închinate cinstirii Sfintei Cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată și împodobită, nu lipsește de pe nici o Sfântă Masă, din nici o biserică în care se slujește Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipsește niciodată de pe creștetul turlelor bisericilor și al clopotnițelor; iar în cimitirele noastre, cei răposați așteaptă învierea morților sub ocrotirea Sfintei Cruci. Vasele și odăjdiile sfințite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărțile bisericești sunt pline de tot felul de cântări în cinstea Sfintei Cruci. În multe locuri crucea este așezată la fântânile cu apă de băut și la răspântiile drumurilor. În sfârșit, și fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii și morții, va fi prevestită prin arătarea “semnului Fiului Omului pe Cer” (Matei 24, 30), adică a crucii.

Ce dobândim când ne facem semnul Sfintei cruci?

Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu și om (Efes. 2, 16); ea ne ocrotește împotriva bântuielilor, ca și împotriva multor rele sufletești și trupești.

Semnul sfintei cruci este prin el însuși o binecuvântare dumnezeiască, iar “binecuvântarea este împărtășitoare de sfințenie, care alungă relele și aduce binele”, spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.

1. Crucea ocrotește de relele trupești. Semnul crucii a cruțat de nimicire pe cei întâi născuți ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii și pe pragurile ușilor, pe lângă care îngerul morții a trecut fără să bată (les. 12, 7, 27), închipuia semnul crucii. Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei mușcati de șerpi, fiindcă șarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preînchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).

2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și dracul fuge de crucea care îi amintește ca prin ea a fost zdrobit. “Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăza, arma și semn de biruință împotriva diavolului”; iar Biserica noastră cântă: “Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozește și se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei…”.

3. Semnul sfintei cruci, închipuind însăși crucea lui Hristos, ocrotește de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creștinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: “în acest semn vei învinge!”. Atunci el, punând acest semn pe steagurile și armatele castei sale, a ieșit biruitor din lupta cu Maxențiu. Rostirea “în acest semn învingem!” se potrivește foarte bine și semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmașii nevăzuți și ne întărește împotriva uneltirilor lor: “Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe fața voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o”. Mulți sfinți obișnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii și tot cu semnul crucii dărâmau creștinii idolii și capiștile lor, în timpul prigoanelor.

Când trebuie să facem semnul sfintei cruci?

Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte și după rugăciune, la culcare și la sculare, înainte și după masă, la intrarea și ieșirea din casă, înainte de începerea și după încetarea oricărui lucru și cu osebire când ispita dă navală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările. Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaș, pentru o noapte liniștită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriți de împrăștierea și fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul și după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu și pe urmă, spre a-I mulțumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturisește că cei dintâi creștini, ca și cei din vremea lui, obișnuiau să se închine făcând semnul crucii: înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii”. Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlinește cu prisosința cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne rușinăm de crucea lui Hristos.

Ce înseamnă rugăciunea în genunchi, prosternarea cu fața la pământ, împreunarea mâinilor pe piept sau ridicarea brațelor, baterea de metanii și altele?

Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăința și puținătatea noastră înaintea lui Dumnezeu. Prosternarea sau căderea cu fața la pământ mărturisește umilința noastră în fața lui Dumnezeu. Prosternată cu fața la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmașilor (Iudit 9, 1), așa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26,39), așa așteaptă în tinda bisericii înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc).

Metania, care este o îngenunchere și o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturisește că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăși ne-am ridicat. Metania este de două feluri: mare și mică. Cea mare este o închinare până la pământ, cu îndoirea genunchilor, și prin ea cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască, iar metania mică, o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea Sfinților. Încrucișarea mâinilor pe piept mărturisește ridicarea lăuntrica a inimii la Dumnezeu. Ridicarea brațelor în sus mărturisește dragostea față de Dumnezeu și unirea prin rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce. Sfântul Apostol Pavel poruncește “ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără de mânie și fără șovăire” (I Tim. 2, 8). Așa s-a rugat Moise în vremea luptei cu amaleciții (Ies. 17, 2-12); așa Solomon la sfințirea templului (11 Cron. 6,12), așa se roagă preoții la Sfânta Liturghie înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri și înainte de prefacerea Sfintelor Daruri.

La rugăciunea de obște și pentru toți, care se face în biserică, adică la sfintele slujbe, este oprită metania mare Duminica și în timpul de la Învierea Domnului până la Rusalii.

Cum trebuie să ne rugăm: cu glas tare sau în gând?

Ne putem ruga în gând, cu glas tare, ori chiar în amândouă felurile în timpul uneia și aceleiași rugăciuni. Cineva se poate ruga și mergând, sau în decursul treburilor, fără ca alții să bage de seamă. Aceasta se cheamă rugăciune în gând și este obișnuită acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel. Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe față simțămintele lăuntrice ale omului (Matei 12, 34) și face legătura cu ceilalți fii ai Bisericii și frați întru Hristos, întărind credința comună. Acest fel de rugăciune e și folositor și la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit din suflet și din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).

Rugăciunea rostită cu glas tare răscolește simțirea inimii și sporește evlavia atât în cel ce o rostește, cât și în cel ce o ascultă. În sfârșit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulți laolaltă, cheamă și mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: “Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

Are vreun preț rugăciunea făcută numai cu buzele, precum și semnele și mișcările văzute, care nu corespund cu mișcarea inimii?

Rugăciunea celui ce se roagă numai cu buzele nu are putere.

Pentru rugăciunea făcută numai cu buzele a mustrat Mântuitorul pe farisei: “Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). De asemenea, dacă semnele și mișcările văzute ce însoțesc rugăciunile nu răspund unei stări de adâncă simțire a noastră, aceste semne și mișcări sunt de nimic. Cel care bate metanii după metanii, se bate în piept și face alte lucruri de felul acesta, fără nici un fel de tresărire lăuntrică, este un fățarnic. Dumnezeu cere să ne închinăm Lui cu duhul și cu adevărul (Ioan 4, 23).

Dar rugăciunea cântată are vreun preț?

Rugăciunea cântată este o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare. Când suntem adânc mișcați, dăm glas simțirii prin cântare; deci cântecul religios este o rugăciune minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni să se deprindă și să se înțelepțească cu psalmi, laude și cântări duhovnicești: “… Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești” (Col. 3, 16). Rugăciunea cântată a fost cultivată de împăratul David (+1015 i.d.Hr.), de Mântuitorul cu Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407), de Sfântul Ambrozie al Mediolanului (+397), de Sfântul Nichita din Remesiana (+c. 420) și de alți Sfinți Părinți și mari Dascăli ai Bisericii.

De câte feluri este rugăciunea, după cuprinsul ei?

După cuprins, rugăciunea, este de trei feluri:

1. Rugăciunea care are ca scop să laude pe Dumnezeu;

2. să-I mulțumească și

3. să-I ceară tot ceea ce este după voia Sa: “Pre Tine te lăudam; pre Tine Te binecuvântam; Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugam Ție, Dumnezeul nostru”.

1. Rugăciunea de laudă este aceea prin care binecuvântam, lăudând pe Domnul și Dumnezeul nostru după mărirea Lui cea nemăsurată; și pentru veșnica Lui slavă, după cum zice Psalmistul: “In toate zilele bine Te voi cuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul veacului. Mare este Domnul și lăudat foarte și măreția Lui nu are sfârșit” (Ps. 144, 2). Călătorul prin țări străine se minunează și laudă locurile frumoase pe care le întâlnește în cale, dar ce departe este frumusețea lumii văzute de strălucirea lui Dumnezeu! Îngerii, privind nemijlocit nesfârșita Lui slavă, Îl laudă și Îl binecuvântează cântând: “Sfânt, Sfânt, Sfânt!” (Isaia 6, 3), așa precum au cântat laude Mântuitorului – Prunc, de curând născut în Betleem (Luca 2, 14). Îngerii privesc la Dumnezeu “față către față”, cuprinși de uimire, iar rugăciunile lor se prefac într-o neîncetată cântare de lauda. A cânta laude lui Dumnezeu este îndeletnicirea locuitorilor cerului (Apoc. 4, 8-11); dar și noi pe pământ, cunoscând slava lui Dumnezeu, din cele zidite și din Descoperire, suntem datori mai întâi să lăudam pe Dumnezeu în rugăciunile noastre. Drept aceea, Biserica laudă necontenit pe Dumnezeu. Cântările ei: Trisaghionul…, Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…, Doxologiile mare și mică, Pre Tine Te lăudam…, precum și feluritele Doxologii slujite în diferite împrejurări sunt pline de laude aduse lui Dumnezeu. Tot cântare de laudă este și cântarea Maicii Domnului: “Mărește suflete al meu pre Domnul…” (Luca 1, 46).

2. Rugăciunea de mulțumire este aceea prin care arătam că ne aducem aminte cu mulțumire și cu dragoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Că Dumnezeu ne cere să-I fim mulțumitori pentru toate bunătățile se vede din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: “Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tes. 5, 17-18). Rugăciunea lui Noe, la ieșirea din corabie, a fost de mulțumire (Fac. 8, 19); de asemenea și a vechiului Israil, la ieșirea din Egipt (les. 15,1-21). Dumnezeu însă de multe ori face să înceteze bunătățile Sale, pentru cei ce nu știu să le prețuiască și nu-I mulțumesc niciodată. Din pricina aceasta, în loc de bunătăți, vin asupra noastră necazuri.

3. Rugăciunea de cerere este aceea prin care cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie pentru viața noastră, sau aceea prin care Îl rugăm: “să ierte păcatele noastre, așa încât să ne izbăvească și de pedeapsă și să reverse asupra noastră și harul Lui cel sfânt asupra sufletului și asupra trupului”318. Dumnezeu voiește să-I cerem tot ce ne trebuie; căci fără de rugăminte El nu dă nimic (Iacov 4, 2). Dumnezeu vrea să-L rugam cu stăruință; vrea nu numai să-L rugăm, ci chiar să-L silim, spune Sfântul Grigorie Dialogul. Negreșit, Dumnezeu știe toate nevoile noastre (Matei 6, 32) și ar putea să ni le împlinească fără cerere din partea noastră; dar El voiește să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătățile Sale ca pe niște lucruri cu care El ne-ar fi dator; ci ca pe niște binefaceri, pentru care să-I fim mulțumitori din inimă, cu umilință și dragoste. Rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani și de pe cruce; a Sfântului Arhidiacon și Mucenic Ștefan, în clipa în care era ucis cu pietre (Fapte 7, 59); a creștinilor care se rugau pentru eliberarea Sfântului Apostol Petru din temniță (Fapte 12, 5), a Sfinților Apostoli în corabia învăluită de furtună (Matei 8, 25) și altele sunt rugăciuni pilduitoare de cerere.

Pe lângă cele de mai sus, rugăciunea împăratului David: “Miruiește-mă, Dumnezeule…” (Ps. 50) este rugăciunea pentru iertarea de păcate, este rugăciunea de îndurarea lui Dumnezeu și de pocăință. Acest psalm se rostește și la slujba Mărturisirii.

Care sunt foloasele rugăciunii?

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice dar Dumnezeu nu împlinește totdeauna și numaidecât rugăciunile noastre.

Fericitul Augustin ne spune că rugăciunea este “cheia vistieriei darurilor dumnezeiești”, încât de la Dumnezeu poți dobândi orice lucru bun prin rugăciune. Însuși Mântuitorul făgăduiește acest lucru, când zice: “și toate cate veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21, Și iarăși: “Cereți și se va da vouă” (Matei 7, 7). Așadar, când ne aflăm în strâmtorare, să alergăm la sprijinul lui Dumnezeu; că El ne va ajuta, așa cum a ajutat pe Sfinții Apostoli în timpul furtunii (Luca 8, 24). De aceea, cel ce se îndărătnicește și nu vrea să roage pe Dumnezeu, în primejdie, nu are drept să se plângă.

Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat optsprezece ani la Dumnezeu pentru întoarcerea fiului ei la Hristos. Dumnezeu Se lasă de multe ori rugat, pentru ca rugăciunea noastră să fie făcută cu tot dinadinsul, dându-ne prilej să cinstim după cuviință darurile. Deci, de voim cu adevărat să ni se împlinească rugăciunea, să ne rugăm cu atât mai mare stăruință și căldură, cu cât Dumnezeu întârzie cu împlinirea cererii noastre. Așa făcea orbul din Ierihon: cu cât Hristos Se făcea că nu-i ia rugăciunea în seamă, cu atât el striga mai tare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miruiește-mă” (Luca 18, 38).

Adaptare după câteva articole disponibile pe https://marturieathonita.ro/

 



Pastorala Sfântului Sinod în Postul Crăciunului 2018 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În prima duminică din Postul Naşterii Domnului 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis o scrisoare pastorală tuturor credincioşilor din cuprinsul Patriarhiei Române.


Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler 
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, 
iar de la noi părinteşti binecuvântări! 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, 
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, 

În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unității și demnității noastre naționale și de recunostință față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conștiinței de neam, a comuniunii de credință, de limbă, de cuget și simțire românească.

Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român a purtat în sufletul său în același timp pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie.

Taina Crucii care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre și program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, aratând că numai prin credință și iubire jertfelnică noi ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am realizat unitatea și demnitatea noastră ca stat național.

Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria și cultura poporului român se vede și în darul unității, al libertății și demnității naționale, dobândit prin credință puternică și luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferintă crestinește îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din București.

În anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că  România Mare este și o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de ­neam.

Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1]. ­Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că  au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină.

Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința uni­tății de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credin­ță a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam. Unitatea de credință și unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credința ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „ legea românească”[2].

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași credință creștină.

Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contactele personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor.

Biserica a dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, cărți care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului[3]; fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”[4].

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești.

În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – iar în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului ­român. Întreg poporul român a ­rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi ­liturgice răsăritene[5].

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Așadar, limba română și credința creștină sunt componente fundamentale ale ființei și identității poporului român.

Dreptcredincioși creștini,

Biserica Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918. În acest sens, Centenarul Marii Uniri este în același timp o sărbătoare a unității de neam și de credință întărită prin jertfă și biruință.

În urmă cu un secol s-a înfăptuit, cu prețul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executați Horea și Cloșca, cunoscuți luptători pentru drepturile sociale și naționale ale românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Statul constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles și Trianon (1919-1920).

Deși nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării, totuși frații nu pot fi separați de granițe și garduri de sârmă ghimpată, iar sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbușite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și Doru Popovicipe transilvănenii și bănățeniiVasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu, pentru a menționa numai câțiva dintre mai distinșii înfăptuitori ai Marii Uniri.

Totodată, evidențiem contribuția unor ierarhi români, în frunte cu episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și a multor clerici ortodocși la făurirea Marii Uniri din 1918.

Așadar, realizarea marilor idealuri ale unității şi demnității naționale ale românilor, au fost posibile şi prin aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Române, care a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate şi independenţă.

Astăzi, România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării, mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi, piața globală şi sistemul informațional mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea Domnului Iisus Hristos: „Ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Doar o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare. Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal.

Cultivarea identității naționale trebuie sporită prin cultivarea culturii naționale, a credinței și a tradițiilor în cadrul cooperării internaționale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În acest sens, este esențial să evidențiem elementele esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român, în dialogul său cu celelalte popoare ale lumii.

Astfel, Biserica Ortodoxă Română, a cărei contribuție la împlinirea marilor idealuri naţionale este, din nefericire, insuficient cunoscută, a lucrat mai întâi pentru realizarea independenței şi unității poporului român, iar apoi a lucrat pentru recunoașterea drepturilor şi demnității ei pe plan extern: dobândirea Autocefaliei în anul 1885 şi dobândirea rangului de Patriarhie în anul 1925.

De fapt, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost obținută numai după proclamarea Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I, iar ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925 s-a realizat numai după Marea Unire de la Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria.

Un simbol al întregirii României, realizată prin voința poporului, jertfa ostașilor români, și mai ales prin lucrarea Providenței divine, este construirea Catedralei Naționale. După încheierea Războiului de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional[6].

Apoi, cel care a susținut și a promovat intens importanța construirii unei noi Catedrale în București a fost Patriarhul Miron Cristea. Încă din anul 1920, la o şedinţă festivă a Sfântului Sinod, propunerea Mitropolitului Primat al României şi chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm.

Când vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o catedrală nouă.

Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilorunește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștința pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și ale tuturor sfinților, prin dărnicia clerului și credincioșilor Patriarhiei Române din țară și străinătate, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfințită Catedrala Națională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar și un simbol al spiritualității românești.

Anul 2018, an Centenar dedicat Făuritorilor Marii Uniri de la 1918, este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești și deopotrivă un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul noii Catedrale Naționale. 

Dreptmăritori creștini,

Postul Nașterii Domnului este, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi a sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.

În această perioadă a postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Această milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“.

Prin urmare, postul se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când primeşti un dar material, ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi smerenie, ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.

Să ne ajute Hristos-Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi dărnicie! Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi.

Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi bucurie. Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman după iubire infinită şi eternă.

Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri mai mult prin fapte bune.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă.

De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a  fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Corinteni 8, 14).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Nașterii Domnului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

† DANIEL,

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei

şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud 

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

 

[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii ­unităţii politice a românilor, Bucureşti, Editura Casei Școalelor, 1915, p. 26.
[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Bucureşti, Editura ­Academiei, 1983, p. 122, n. 34.
[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.
[4] Idem, ,,Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia „Opere complete”, vol. IX, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 325.
[6] Nicolae Şt. Noica, „Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal”, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

Basilica




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Ortodoxie, Filocalie - bucurie - Valeriu Tănasă
 

Pe zi ce trece ne convingem și ne dumirim de lipsa de sens în care „petrece” umanitatea.

Depărtarea de sacru, ca să nu spunem fuga, ba chiar ura față de sfințenie a creat un vid spiritual … care a aruncat omul modern în haos, în disoluție.

Această pustiire și otrăvire a spiritului a stins bucuria din suflete. Și mă refer la acea bucurie care lumina chipurile străbunilor noștri. Îmi amintesc că atunci când eram în compania lor, fețele strămoșilor aveau atâta bucurie, sfințenie și pace încât biruiau cu lumina lor până și întunericul nopților.

„Deci iubirea este numai veselie,

Și ne umple de dulceață și de lină bucurie”, ne dezvăluie Sfântul Sfântul Simion Noul Cuvântător de Dumnezeu.

Ortodoxia este bucurie. Românitatea este lumină și înviere.

Vidul spiritual ce se hrănește cu anti-cultura e provocat și alimentat de aproape toate instituțiile care ar trebui să se ocupe de educația, luminarea și sfințirea poporului. Trebuie să repetăm până când vom răguși că sensul suprem al existenței este sfințenia. Și mai cu seamă, o clipă nu trebuie uitat, că omul este o ființă culturală. De pildă, în toate sufletele oamenilor este prezentă poezia, muzica. Iar deasupra și înlăuntrul tuturor persoanelor umane este chipul lui Dumnezeu.

Iar prin cultură și sfințenie ne ridicăm din cădere și urcăm încet către depășirea limitelor și neputințelor de tot felul năzuind în fiecare clipă către asemănarea cu Dumnezeu.

O rezolvare, care mi-a umplut sufletul de bucurie și speranță, l-am aflat într-o scolie a părintelui Dumitru Stăniloae din Filocalia 8, care se referă la „Metoda sfintei rugăciuni” scrisă de Sfântul Simion Noul Teolog:

„Mintea trebuie să aibă mereu un conținut. În viața pământească, dacă nu se gândește la Dumnezeu cel nemărginit, trece de la gânduri limitate la alte gânduri limitate pentru că are trebuință de lucrurile pe care le reprezintă. Dar, în viața viitoare nu va mai avea lipsă de aceste lucruri. Acolo  va putea să fie umplută numai de Dumnezeu. Dar, dacă nu s-a obișnuit aici să gândească pe nesfârșitul Dumnezeu prin pomenirea tot mai deasă a numelui lui Iisus, va fi golită de orice conținut. Iar aceasta înseamnă o neputință de a scăpa de cea mai groaznică plictiseală. Orice clipă va fi ca o eternitate extrem de chinuitoare. Și va ști că nu va scăpa nicicând de acest gol, ca să poată gândi la ceva”

Și ca să nu lungim cuvântul, trebuie să spunem cu tărie că umplem golul din suflet prin împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim la Sfânta Liturghie, în citirea Scripturii, în Filocalie și Pateric.

Sfințite Filocalii – sublimă bucurie

(Sfeșnic de salvare a creștinilor din vremea noastră și

poartă de intrare în Cetatea Iubirii și a Frumuseții duhovnicești)

“Cu dreptate spun Sfinții Părinți că Filocalia este cheia care ne deschide tainele Sfintei Scripturi”. Pelerinul rus

Hristos e prezent în fiecare pagină și în fiecare cuvânt al Filocaliei. Smerenia scrisului luminează mintea cititorului și hrănește sufletul cu bucurie și iubire pentru Dumnezeu și pentru întreaga Creație.

Cât de înălțătoare este declarația Pelerinului rus despre Filocalie: “Toți dormeau și îndată ce începu să se lumineze m-am repezit la iubita mea Filocalie. Cu ce bucurie am deschis-o! Parcă m-aș fi întâlnit cu tatăl meu întors dintr-o țară îndepărtată sau cu un prieten înviat din morți. O sărutam și-i mulțumeam lui Dumnezeu, Care mi-o înapoiase. Am început să citesc pe Teolipt din Filadelfia, în partea a II-a a Filocaliei.” De notat că Pelerinului îi fusese furată Filocalia de doi tâlhari când trecea printr-o imensă pădure.

Am auzit vorbele unui creștin care, plin de îngrijorare, sublinia faptul că românii nu citesc și nu prețuiesc Filocalia la covârșitoarea ei valoare și frumusețe, decât în proporție minimă.

Să răsplătim cumva jerfa făcută cu delicată iubire pentru Neam de către părintele Dumitru Stăniloae și de părintele Arsenie Boca, pentru traducerea Filocaliei. Dar nu numai dânșii; amintim din istorisirile părintelui Stăniloae că li s-au alăturat părintele Serafim Popescu, apoi un număr mare de smeriți credincioși anonimi.

Toți, împreună cu întreaga evlavie a monahilor și a mirenilor s-au unit și au făcut posibilă, cu ajutorul Domnului, apariția primului volum al Filocaliei românești, în Postul Nașterii Domnului din 1946. Prin urmare la un an după Marele Război. Fără  nicio îndoială că apariția Filocaliei în limba română este evenimentul suprem, ca importanță, după apariția în limba română a Bibliei de la București din 1688.

Pe coperta întâi citim, în sinteză -, însăși esența sau codul celor douăsprezece volume, închinate Rugăciunii – “adică a vorbirii minții cu Dumnezeu”, cum genial spune avva Evagrie Ponticul, în primul volum al Filocaliei

Iată coperta întîi – ușa de intrare în Sfințita Filocalie cum o numesc monahii de la Sfântul Munte Athos:

FILOCALIA

SFINTELOR NEVOINȚE ALE DESĂVÂRȘIRII

“Rugați-vă neîncetat”.

“DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU, MILUEȘTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL”

În final redăm un pasaj inefabil aparținând lui Teolipt al Filadelfiei:

“Căci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea și dorința minții spre El și o învăluie în lumina din jurul Lui”.

Și scolia părintelui Stăniloae:

“Dar simțirea inimii față de Dumnezeu e provocată, la rândul ei, de vederea Lui duhovnicească (înțelegătoare). Prin vederea aceasta însuși Dumnezeu atrage cugetarea minții și simțirea inimii spre El și le umple de lumina Lui. Astfel stăruirea gândului la Dumnezeu sau pomenirea Lui neîncetată e pricinuită de vederea Lui, sau vederea Lui e priciunuită de pomenirea lui neîncetată.”

De notat, cu sublimă uimire, - că scoliile părintelui Dumitru Stăniloae alcătuiesc și întregesc o nouă Filocalie, născută din trăirea Părintelui din timpul tălmăcirii capodoperei de înțelepciune și de Frumusețe a Ortodoxiei.

Scrisoarea de pe zidul Mânăstirii Agapia

După ce am citit „Din durerile lumii”; o proză răscolitoare scrisă de Alexandru Vlahuță, dragostea pentru acest tragic poet a devenit înflăcărată. Compătimirea ce răzbate din mireasma paginilor sale m-a dus cu gândul la Idiotul lui Dostoievski. Din orice pagină izvorăște parfumul inefabil, daco-latin din românitatea străveche a neamului nostru românesc.

Cine caută plânsul pentru curățirea sufletului trebuie să zăbovească o clipă și asupra operei rămasă de la Vlahuță. Cu siguranță că nici Faust și nici Divina Comedie nu sunt în stare să aprindă sufletul nostru mioritic precum o face scriitorul de pe colinele Tutovei.

Dacă mi-ar sta în putință i-aș dărui, pentru scrierea, “Din durerile lumii”, - premiul Meșterul Manole și premiul special din partea Țăranului Român . Țăran care pe noi toți ne-a ținut adunați la lumina Ortodoxiei prin dragostea către Dumnezeu și iubirea pentru neam.

Se nimerise o zi rece de octombrie. Plecasem de acasă cu gândul de a zăbovi câteva ceasuri în pădurea din muntele Agapiei. Am ajuns și chiar am intrat în codrul întunecos. Dar frigul, vântul și norii amenințători m-au izgonit înapoi. Fiind în grabă prins de un frison de răceală am luat-o direct pe ulița ce o formează căsuțele maicilor, drum care m-a scos la zidul de apărare al mănăstirii.

Cu toată graba, mă opresc totuși, fiindcă pe peretele zidului zăresc o pictură car mă cheamă la ea. O fată cu chip romantic și deosebit de contemplativ ce ține o carte în mâini fără să o citească, e prinsă într-o tristă meditație. Fata stă pe o bancă din fața casei tatălui său, nimeni altul decât poetul Alexandru Vlahuță. În cadrul tabloului, pictorul, deosebit de inspirat a muncit și a așezat și o scrisoare a lui Vlahuță către fiica sa Margareta.

Conținutul scrisorii m-a dus cu gândul la apoftegmele din Pateric și Filocalie.

Iată cum scriau și gândeau poeții noștri din vremurile apuse:

“… Așa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simți egoistă, de câte ori te mușcă de inimă șarpele răutății, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii și suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deșertăciunea te îndeamnă să strigi: Uitați-vă la mine!

Dar mai ales vreau să scrii de-a dreptul în sufletul tău aceasta: să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată.

Păstrează scrisoarea aceasta…”

Tare m-a entuziasmat această scrisoare prin… sinceritate, adevăr, simplitate, dar mai cu seamă prin iubire și multă atenție plămădită cu grijă și suferință părintească. E scrisă cu o gingășie la care nu știu câți tineri mai vibrează în zilele noastre. Am copiat-o. Citirea scrisorii mi-a alungat toată răceala și graba. Am venit în sat și nu am reușit să mă abțin până când nu am prezentat-o  părintelui Dumitru din Filioara și soției.

Coala cu scrisoarea am atârnat-o într-un cui de care este agățat covorul din odaia în care viețuiesc. De câte ori mă cuprinde tristețea ce o aduce lipsa de sens a existenței, caut scrisoarea, care prin lectură îmi aduce pace și echilibru în suflet.

 În încheiere doresc să mai adaug faptul că Alexandru Vlahuță a fost prieten cu Eminescu. L-a căutat cu stăruință pe poetul martir și nepereche. L-a ajutat atâta cât l-au ținut puterile. L-a mângâiat cu vorbe bune. A încălzit și a alungat de mai multe ori tristețea sfâșietoare a poetului național.

Alexandru Vlahuță n-a reușit să înțeleagă cum nu s-a aflat nimeni care să poarte de grijă unui poet cu un suflet așa bun ca Mihai Eminescu.

 

 



Postul pentru creștinul ortodox contemporan - Cristina Roman

 

„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Psalmi 54, 25)

A început Postul Crăciunului și mulți dintre noi se găsesc în situația neplăcută de a  avea ezitări cu privire la acrivia ținerii lui. Noi, creștinii, iubind Biserica și Tradiția ei, avem aplecare sufletească spre a face ascultare de aceste rânduieli bisericești, ne dorim să postim, sau mai degrabă ne dorim să putem posti. Tradiția Bisericii e neschimbată de veacuri, dar viața creștinului ortodox trece la fiecare decadă prin transformări dramatice de rutină, responsabilități, oportunități, iar lipsa timpului si stresul au devenit inevitabile.

România rurală de odinioară avea ritmul și simplitatea ei. În lipsa magazinelor doldora de bunătăți, străbunicii noștri se adaptau traiului pe care lucrul pământului și creșterea animalelor îl făcea posibil. Era o impietate ca în perioadele de post să fie sacrificat vreun animal domestic, mai ales că acestea erau puține și asigurau traiul unor familii deosebit de numeroase, în care bunicii, părinții și șapte sau chiar doisprezece copii se așezau zilnic în jurul micuței mese rotunde, deseori stând pe jos și împărțind aceeași lingură de lemn. Așadar, în timpul celor doua posturi mari, Postul Crăciunului și Postul Paștilor, suprapuse cu cele mai reci perioade din calendar, românii mâncau cele strânse cu efortul muncii lor: varză, cartofi, dovleci, produse de panificație și mămăligă din făina proprie, nuci, fructe uscate, gemuri și murături cu grijă pregătite la începutul toamnei. Cum zahărul era o raritate, prăjiturile se făceau doar la momente festive și la sărbători mari. Nu prea erau alte variante de dezmierdare a papilelor gustative, iar excepțiile erau făcute probabil pentru copii, cărora li se permitea uneori să consume lactate și în perioadele de post.

Vedem cum în calendarul ortodox sunt anumite zile cu dezlegare la untdelemn și vin. În vremurile deja apuse, uleiul era un produs de lux, se gătea cu untura obținută prin topirea slăninii de porc, iar uleiul, de regula obținut prin presare la rece, pe care azi îl căutăm de bunăvoie la magazinele naturiste, era atunci doar în gospodăriile celor puțini care puteau cultiva floarea soarelui. De asemenea, numai gospodarii care munceau via din grădină sau din câmp, se puteau bucura de câteva vedre de vin, care cu greu ajungea unei familii de la un la altul. Am putea concluziona că românilor ortodocși ai veacului trecut le era mult mai la îndemână să țină postul într-un mod riguros. Postului de mâncare i se adăuga atunci și o deosebită grijă pentru valorile morale, pentru respectul dintre generații, pentru castitate, pentru datini. Cumințenia vieții strămoșilor noștri se caracteriza și prin felul de a petrece serile lungi de iarnă, la clacă, țesând din fire naturale de in, cânepă și lână, hainele și așternuturile sau covoarele și ștergarele de gală, care iată, rezistă prin calitatea materialelor și a culorilor până în ziua de azi, fiind îndeosebi apreciate de colecționari și de toți care iubesc întoarcerea la rădăcini.

Nu erau supermarketuri pline la fiecare colț de stradă, nu erau televizoare și televiziuni, ce să mai vorbim de telefoane mobile și conexiune la internet neîntreruptă până și în vârf de munte, cu toată avalanșa de reclame la mâncare și de ispite vizuale de tot felul... Era firesc atunci ca femeile să aibă doar grija gospodăriei și a creșterii copiilor, iar bărbații să urmeze o cale mai grea, a serviciului, a armatei, motiv pentru care adeseori doar băieții unei familii numeroase erau dați la școală, și aceea cuprinzând câteva clase elementare. Astăzi ii ducem pe copii în colectivitate încă de la creșă, mamele lucrează cot la cot cu tații în joburi de 8 sau mai multe ore, adeseori în schimburi de noapte. Nevoile privind cheltuielile cu hrana și îmbrăcămintea au crescut foarte mult, iar timpul disponibil pentru ca o mamă să gătească sănătos în căminul propriu, este foarte mic, cu atât mai puțin pentru hrana de post care este destul de laborioasă și ușor perisabilă. Făcând abstracție că tot ceea ce cumpărăm din piață este adesea modificat genetic sau plin de pesticide, adeseori ne este mai la îndemână să cumpăram produse alimentare gata procesate, dar despre care știm că sunt pline de coloranți și conservanți nesănătoși. Mass-media face și ea un deserviciu prezentând invariabil, la fiecare început de post, prețul ridicat al coșului zilnic de fructe, legume și produse de panificație, dublat de alarmante statistici că produsele de import depășesc standardele admise în materie de pesticide.

Așadar, cum poate posti ortodoxul zilelor noastre? Rafturile marilor magazine se adresează și celor care doresc să țină post, oferindu-le produse vegetale, dar ce facem atunci când multe dintre ele, după ce că nu sunt sănătoase, imită forma și gustul produselor de dulce de tip crenvurști, pate, brânză, chiftele, șnițele? Este în regulă să le cumpărăm și să le folosim, ori această păcăleală vizuală și gustativă încalcă scopul și sensul postului?

Muncile oamenilor de azi sunt mai puțin solicitante fizic, dar stresante psihic. Pentru a învăța bine și a avea energie, credem că și copii au nevoie de întreg aportul de proteine de proveniență animală. Sectorul imobiliar e plin avânt, se muncește enorm, în frig, pe șantiere. Poate un muncitor să dea randament dacă mănâncă numai câteva felii de pâine și zacuscă?

Sunt întrebări și temeri firești ale creștinului zilelor noastre, indiferent dacă trăiește la sat sau la oraș. Credem că tocmai aceasta este cauza pentru care s-a dezvoltat în ultimul timp o modă de a ține numai prima și ultima săptămână de post, ca un efort de voință, ca o minimă jertfă de care suntem dispuși pentru a ajunge mai împăcați zilele de sărbătoare.

Astăzi, când gastritele sunt diagnosticate inclusiv la copii, când dischinezia biliară e generalizată, lucru evident și din numărul reclamelor TV la produse care se adresează acestor afecțiuni, când anemia și demineralizarea sunt des întâlnite, când diabetul și alte boli de nutriție, la care se adaugă bolile cardio-vasculare, cer urmarea cu rigurozitate a unor tratamente puternice, care la rândul lor cer pacientului să fi mâncat un anumit tip strict de regim, cine și cât mai poate să țină post? De asemenea, cum ar trebui să procedeze femeile însărcinate, cărora rudele le spun că ar trebui să mănânce cât pentru doi?

Exista și cealaltă abordare, a celor care se îngrozesc ca pentru un păcat mare dacă lingura cu care mănâncă fasole a fost folosită și pentru a amesteca în supa de carne gătită pentru copii, iar unii ca aceștia fierb și spală toate tacâmurile și oalele înainte de post, pentru a nu se spurca.

Cele de mai sunt nu sunt o simplă retorică, o evaluare neputincioasă a unei stări de fapt, căci răspunsuri sunt la toate aceste întrebări, fiecare dintre noi are în primul rând o voce interioară, cea a conștiinței, care dacă este ascultată, ea fiind asemenea unei șoapte delicate, ne ghidează spre ceea ce ar trebui să facem pentru a nu greși. De asemenea, celor care își pun altfel și serios problema, le este recomandat să meargă la părintele duhovnic și la începutul perioadei de post pentru sfat și binecuvântare, și să nu aștepte sfârșitul postului și perioada aglomerată dinaintea sărbătorilor, sperând că până atunci vor deveni mai vrednici  de Taina Sfintei Spovedanii și de Taina Sfintei Euharistii.

Vă supunem în continuare spre atenție și meditație, răspunsuri ale unor sfinți și părinți ai Bisericii, cu speranța că veți găsi îndrumarea potrivită cu situația dvs. particulară.

Nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.


Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm.


Iertarea este începutul bun al perioadei de post. Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curățirea de păcate și de luminare a sufletului, fără iertare.


Postul susţine rugăciunea omului credincios care consideră legătura sa cu Dumnezeu ca fiind centrul, lumina şi hrana sufletului său.


Postul adevărat nu este numai abținere de la bucate de origine animală, ci și înfrânare de la orice lăcomie materială și poftă de stăpânire egoistă asupra altora, înfrânare de la orice gând, cuvânt sau fapte care diminuează iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.


Dacă este însoţit de fapte plăcute lui Dumnezeu, postul face din omul postitor lumină între oameni şi vas ales al slavei lui Dumnezeu.


Postul este nu numai material, ci și spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii.


Postul este o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care postește, stare cultivată în mod liber și după pute­rea fiecăruia.


În timpul postului se diminuează cantitatea hranei materiale și sporește hrana spirituală.


Postul susține rugăciunea, iar postul fără rugăciune nu este o lucrare duhovnicească.


Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.


„Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân […] Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Aşa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă.” - Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a II-a despre post, în Scrieri. 

Părintele Paisie Olaru, duhovnic prin excelenţă al iubirii creştine, repeta ucenicilor săi care se nevoiau în post şi înfrânare faptul că atunci când omul este bolnav, Dumnezeu nu cere de la el canon, ci să rabde suferinţa cu mulţumire, fără cârtire, şi aşa se va mântui sau, cum spunea duhovnicescul părinte, "canonul bolnavului este patul suferinţei sale". Recomandarea sa, plină de înţelepciune, avea în vedere calea de mijloc, calea de aur sau a discernământului duhovnicesc, specific spiritualităţii ortodoxe. Dintre toate virtuţile ce pot împodobi sufletul unui creştin, Sfinţii Părinţi ne învaţă că mai importantă decât toate este virtutea "dreptei socotinţe", a "deosebirii" sau a "discernerii" spirituale.

Deşi importanţa sa în urcuşul duhovnicesc este una capitală, Sfânta noastră Biserică, urmând şi respectând sfaturile şi îndemnurile Sfinţilor Părinţi, arată multă înţelepciune, înţelegere şi îngăduinţă faţă de firea umană, mai ales în stările de suferinţă, boală şi durere. Unor persoane aflate în astfel de situaţii, sfinţi filocalici precum Varsanufie şi Ioan, recomandându-le uşurarea poruncii postului, le dau următorul sfat: "Nu cere Dumnezeu de la cei bolnavi cu trupul înfrânarea, ci de la cei puternici şi sănătoşi cu trupul. Coboară, fii îngăduitor deci puţin cu trupul. Căci nu va fi un păcat. Nu cere Dumnezeu de la tine aceasta (înfrânare), pentru că ştie neputinţa ce ţi-a trimis-o". Pentru aceste persoane, boala în sine este o formă profundă de înfrânare şi de post, o aspră nevoinţă trupească şi sufletească.

Prin urmare, principiul de mare discernământ al credinţei ortodoxe, în privinţa copiilor, a femeilor însărcinate sau a mamelor care alăptează, precum şi a tuturor persoanelor aflate în boală şi suferinţă este acela de a uşura porunca postului, în funcţie de suferinţa lor, până la redobândirea sănătăţii trupului, iar odată aflată aceasta - reluarea eforturilor ascetice, a înfrânării trupeşti, dar chiar şi atunci cu mult discernământ şi în ascultare de un duhovnic iscusit, pentru a nu şubrezi din nou trupul şi a-l slăbi, odată ce este cunoscut faptul că un trup neputincios şi bolnav nu poate ajuta deplin sufletul în eforturile sale de dobândire a mântuirii. Sfântul Ioan Casian, părinte al discernământului duhovnicesc, învaţă că postul nu a fost dat spre chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii şi, dintr-un astfel de motiv, strădania creştinului nu trebuie îndreptată exclusiv spre postul cel trupesc, ci spre săvârşirea faptelor bune, care îl înalţă pe om spre neprihănire şi desăvârşire.

Pe cei bolnavi, credinţa ortodoxă îi învaţă că postul trupesc este doar una dintre formele de nevoinţă şi că mai importantă decât înfrânarea de la mâncare, băutură şi plăcere este înfrânarea de la păcate de patimi, de la gândurile păcătoase, cuvintele care rănesc, faptele care dor sau, cum spuneau aceiaşi părinţi, să ne înfrânăm nu doar de la bucate, ci mai ales de la păcate. Sau, precum magistral spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: "Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte! Cum? Dacă vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul în altă parte. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hoţie şi lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire la frumuseţile străine (…). Gura trebuie să postească de înjurături şi de alte vorbe ruşinoase".

Prin urmare, dacă nu tuturor ne este uşor sau chiar posibil a posti de alimente, mai ales din cauza stării de neputinţă trupească, tuturor însă, indiferent că suntem bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau, dimpotrivă, bolnavi, ne este la îndemână postul omului lăuntric, sufletesc, înfrânarea de la păcate şi răutate. Iar roadele sale sunt cu adevărat mântuitoare! – Ziarul Lumina

„Trebuie să fim atenți ca să nu facem din a nu mânca o obsesie și nici din a mânca o obsesie. Trebuie să învățăm să trăim într-un echilibru așa cum ni-l îngăduie Dumnezeu. Sunt convins că cei care au munci foarte grele pe șantier sau în alte condiții au micile lor derogări dumnezeiești. Nu cred că Hristos stă cu o carte de rețete să controleze oamenii, dar răstignirea Mântuitorului ne obligă la un pic mai multă atenție și să înțelegem că nu asta trebuie să fie principalul scop al postului.” – Pr. Constantin Necula.

“Sfinții Părinți ne spun că pentru cei ce vor să se mântuiască, postul și rugăciunea sunt precum două aripi la o pasăre ce zboară. Dacă este să vorbim despre postul din zilele noastre, sigur că majoritatea dintre noi știm învățăturile clasice, și postim de carne, lapte și brânză, în zilele rânduite de biserică, însă sunt nevoit să mă repet, că o rânduială este foarte folositoare pentru începători, pentru a se obișnui să postească, însă cu trecerea timpului trebuie să avem o înfrânare permanentă, nu neapărat mâncând permanent de post, ci este vorba de un control al trupului și o permanentă stare de ușurare a lui pentru a-l feri de zburdarea spre păcat, pentru a-l smeri, dar și pentru a fi într-o permanentă stare de rugăciune, deoarece atunci când te îmbuibi, nu te mai poți ruga.

Astfel, așa cum bine se știe, trebuie ca în fiecare zi să ne înfrânăm și să ne ferim să mâncam mult fără niciun folos. Pentru aceasta, și efortul fizic trebuie redus, și avantajul este că în locul efortului fizic avem timp pentru suflet. Sigur că lucrul acesta este valabil doar pentru cei care își fac singuri programul și sunt dispuși să facă aceasta. Pentru cei care au multe obligații familiale sau de serviciu și nu pot sa practice această înfrânare permanentă, nu rămâne decât să se smerească și să se înfrâneze atunci când o să aibă prilejul.

Iarăși mă repet că regulile stricte sunt pentru începători, iar atunci când vrem să înaintăm duhovnicește trebuie să trăim și să simțim ceea ce facem, iar trăirea și simțirea ne spun că puțină carne nu schimbă cu nimic un om duhovnicesc. Ba mai mult, el trece peste impedimentul de a se mândri că, vezi Doamne, de câțiva ani nu s-a atins de carne, sau trece peste situația de a privi nepotrivit pe cei care mănâncă și carne, poate de a-i judeca uneori, sau peste neplăcerea în care se află atunci când se află la o masă unde se servea carne, și nu în ultimul rând, poate vedea că duhovnicia unei persoane poate să nu fie cu nimic afectată de gustarea de carne, însă poate fi afectată serios de judecarea și bârfirea altora, de pierderea timpului fără rost, și de neînțelegerea a ceea ce facem.

Postul permanent, pe care trebuie să-l ținem, este o viață echilibrată din toate punctele de vedere și este bine să ne amintim că la început oamenii se hrăneau doar cu fructe, legume și semințe. Sigur că astăzi, după trecerea câtorva mii de ani, metabolismul oamenilor s-a schimbat și s-a adaptat la noile alimente, și de multe ori, cei care vor să mănânce doar cum mâncau oamenii de altădată, dau de un război puternic al organismului, care s-a obișnuit cu noul mod de viață al oamenilor. De fapt, organismul se simte foarte bine cu fructe, legume și semințe, însă stresul noii societăți cere mult mai multe proteine și calorii, și de aceea este aproape imposibil să trăim doar cu acestea, atâta timp cat suntem și noi în goana acestei lumi.

În Biblie scrie cum tinerii din Babilon, care erau hrăniți cu semințe și verdețuri, arătau mai frumoși și mai grași la trup decât toți tinerii care mâncau din bucatele regelui (cf. Daniel 1, 12-15). Acum însă, în afara faptului că tinerii din Babilon aveau produse foarte diverse și de calitate, specifice climei din Babilon, în timpurile noastre, în afară de stresul, poluarea, iradiatiile nucleare și alte provocări prin care trece societatea, și natura este mult mai săracă, dar și calitatea produselor este mult slăbită de tehnologia și schimbările la care au fost supuse de către om. Nu mai știi dacă mănânci ceva natural, dacă este plastic sau gelatină, dacă este un produs original al naturii sau o făcătură a omului, care a mutat bucătăria în laboratorul de chimie. Astfel, mâncăm produse pline cu chimicale și arătăm și noi ca niște oameni modificați, care nici nu mai sunt în stare să înțeleagă ce se petrece în jurul lor.

În condițiile acestea, ne luptîm să fim întregi la minte și postim mâncând echilibrat din ceea ce ni se pare mai sănătos. Fiecare trebuie să-și ducă viața în funcție de condițiile și posibilitățile pe care le are, și nu facem reguli pentru alții, pentru că nici nu se potrivesc. Fiecare om este un unicat între oameni și din punctul de vedere al alimentației, diferența de la un om la altul poate fi foarte mare. De aceea, ajunge să avem voința de a posti și de a fi mai buni, și să nu mai mergem după reguli stricte, care nu se potrivesc totdeauna cu trăirea fiecăruia dintre noi, cu condițiile sau cu contextul în care trăim.

Pornind de la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Oricine se luptă se înfrânează de la toate” (cf. 1 Corinteni 9, 25), mă gândesc că până și sportivii se înfrânează în perioadele premergătoare concursurilor și atunci după cum spune apostolul în același loc, dacă ei aleargă pentru o cunună stricăcioasă, cu atât mai mult noi trebuie să ne înfrânăm, cei care dorim să luam o cunună nestricăcioasă și veșnică.

Până la urmă, tot ceea ce facem trebuie să simțim și nu facem o nevoință oarbă și fără de roade. Astfel, Sfinții Părinți ne spun să mâncăm atât cât să nu ne pierdem rugăciunea, deci atunci când mănânc nu o sa mai gândesc să fiu neapărat sătul, ci să fiu cu gândul la lucrarea pe care o am de făcut. Omul cu cat este mai pătimaș, cu atât are nevoie de o mai mare înfrânare, căci numai așa o să poată să-și schimbe vechile obiceiuri, iar dacă după o perioadă de luptă va ține situația sub control, atunci asceza nu trebuie să fie așa de mare ca la început; însă să fie atent să nu ia din nou patimile putere asupra lui.

Sfinții Părinți ne spun iarăși, că oricât de aspru ai ține un post, și oricât de mult te-ai ruga, este zadarnic daca îi judeci și ii clevetești pe ceilalți. Acum este destul de greu să nu vorbești despre cineva, însă pentru a nu cădea în judecată, este bine să ne obișnuim să vorbim mai mult despre lucrurile pozitive. De asemenea, luând lucrurile invers, dacă nu judecăm pe nimeni, ne putem mântui fără osteneala grelelor nevoințe, numai că trebuie să înțelegem că a nu judeca implică și ascultarea de aproapele, pentru cî în momentul în care cineva are nevoie de noi, iar noi închidem ochii, de multe ori ne scuzăm în sinea noastră cu un fel de judecare a situației, care nu întotdeauna este corectă. Lucrurile sunt subtile, însă tocmai în aceasta consta frumusețea credinței noastre. Pentru a câștiga un lucru prețios avem nevoie și de osteneală, altfel daca ar fi la îndemâna oricui, acel lucru nu ar avea niciun preț“. - Părintele Ioan Buliga despre POST

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte. Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos. - Sfântul Ioan Gură de Aur, ”Problemele vieţii”, Editura Egumeniţa

Tare delicată este postirea în rândul studenţilor. Şi dacă în cele două posturi de vară toţi sunt în vacanţă, atunci în Posturile Naşterii şi Învierii lumea studenţească îşi aminteşte de înfrânare. Este un contingent de tineri, care spun că întreaga studenţie e un post, iar “dezlegarea” e la bursă şi când vin colete de acasă. Unii tare se mai tem de post, căci “nu le permite sănătatea” şi au nevoie de proteine în procesul de “acumulare a cunoştinţelor”. Mai sunt şi dintre cei care nu ştiu, nu vor să ştie şi chiar sunt contra postirii.

Totuşi, Postul cel Mare e sfânt pentru marea majoritate a tinerilor. Atâta doar că mulţi obişnuiesc să-şi scurteze perioada de postire. Unii încearcă să ţină strict o săptămână şi apoi se abţin doar miercurile şi vinerile. Un fel de sesiune duhovnicească: “n-am mâncat şi n-am băut, m-am împărtăşit şi postul s-a sfârşit”. Şi dacă postul alimentar mai este ţinut, mult mai greu stăm la capitolul rugăciune. Or, nu prea ştiu dragii noştri studenţi că abţinerea de la anumite mâncăruri trebuie să fie îmbinată şi cu înfrânarea celorlalte facultăţi omeneşti, iar atmosfera de post e una de rugăciune mai cu osârdie.

Mi s-a întâmplat să fiu nu o dată prin căminele universităţii tocmai în perioada posturilor. Nu voi uita scena în care l-am prins pe un student “postitor”, care îşi prăjea cartofi în atmosfera unui trash progresiv ce zguduia pereţii bucătăriei. Ar fi bine să înţeleagă tinerii noşti că viaţa de-a dreptul e un post continuu, când încerci să fugi de lucruri rele, deci de păcate şi de patimi, iar postul ar fi un mijloc prin care omul pe de o parte s-ar înfrâna, pe de alta ar deveni mai statornic. Postul nu are niciun efect dacă nu dă naştere unei alte vieţi, mai liniştite, mai pline de bunătate, de dragoste şi de înţelepciune.

Nu vă fie frică de post, pentru că acesta dă forţe lăuntrice şi este recomandat mai tuturor (cu mici excepţii, referindu-ne la unele categorii de bolnavi şi neputincioşi). Acesta dă poftă pentru alt tip de mâncare – lăuntrică, care este la fel de necesară în procesul formării personalităţii noastre. Deci postul nu doar este bun, necesar sau recomandat, ci este un element distinct al vieţii sănătoase şi integre. Postul şi rugăciune dă aripi fiecăruia! Fiecare e liber să aleagă, fie zboară, fie să târâie sau se scufundă în mlaştina vieţii. - Să fim aproape de Cer, de Lumină! - Preot Octavian Moşin, sursa tineretulortodox.md

 

Notă: Pentru a evita orice neclaritate, pentru a nu aduce sminteală vreunuia dintre cititori, mai ales acelora care respectă cu strictețe spiritul și litera îndrumărilor din calendarul ortodox cu privire la post și regulile lui, aducem și aceste clarificări necesare cu privire la deosebirea dintre: `dogme”, „teologumene”, şi „opinii” (păreri) teologice. Astfel, denumirea de „dogmă” trebuie să-şi aibă originea în Sfânta Scriptură, să fie formulate de Biserică în spaţiul Sfintei Tradiţii, ca expresie a experienţei, credinţei şi mărturiei apostolice. Ele au fost formulate de Sinoadele Ecumenice prin definiţiile lor dogmatice. Teologumena este o învăţătură de credinţă emisă de un teolog având un oarecare temei în Revelaţie, care nu întruneşte consensul unanim al Bisericii, nedefinit de Biserică, dar care vine să precizeze anumite aspecte ale învăţăturii Bisericii insuficient dezvoltate în dogme. Teologumena are o mare circulaţie şi rămâne pasibilă spre dezvoltare în cadrul tradiţiei bisericeşti. O condiţie principală este să nu contrazică dogmele şi să constituie obiect de reflecţie teologică. Părerea teologică este o teorie lansată de un teolog, care nu are justificare suficientă nici în Revelaţie, dar nici nu contrazice dogma. Nu are valoare pentru mântuire pentru că reprezintă simplă speculaţie deductivă în cazuri specifice. Părerea teologică poate fi îndoielnică. Numărul părerilor teologice este foarte mare, cercul lor depăşind spaţiul dogmelor şi al teologumenelor. - Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ziarul Lumina

Post binecuvântat și urcuș duhovnicesc plin de folos, tuturor!

Urmăriți și: Cu ce gânduri începem postul - Trinitas TV

 

 

 

 

 



De ce, ce rost are şi cum să ne spovedim? - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Astăzi pare mai mult ca oricând că spoveditul şi-a pierdut semnificaţia. Nu mai e în ton cu vremurile astea. Aplombul, asertivitatea şi persuasiunea devin platforme pentru modele noi de a face şi a fi în lume. Încrederea în sine trebuie neapărat să atingă cote extreme. Curajul de a fi înlocuieşte înţelepciunea de a fi. A te recunoaşte ca păcătos poate echivala din acest punct de vedere cu a-ţi asuma anumite limite care te-ar putea împiedica să ajungi “sus”. Indiferent care ar fi acest “sus”.

De ce n-ar putea fi şi “susul” liturgic? “Sus să avem inimile!”, poate deveni, dacă vrem acest lucru, îndemnul pentru ascensiunea personală. Numai că, în acest caz, se iese de pe culoarul trendului actual. Trebuie întâi să-ţi cunoşti şi apoi să-ţi asumi neputinţele. Însă, singur nu poţi face asta. Ai nevoie de cineva care să te scoată din propria îngustime a egoismului autosuficient şi protector. Fals protector. De ce fals? Încercarea de a ne răspunde la câteva întrebări de manual ne poate lumina. De ce Albert Camus susţine că “Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi părinte”? De ce Sigmund Freud ne spune că fericirea este un ideal irealizabil şi ne lasă să înţelegem că fericirea ar putea fi confundată cu plăcerea? De ce Emil Cioran afirmă atât de sigur pe el că “este absolut imposibil să găseşti în viaţă un sens a cărui valabilitate să fie evidentă şi imperioasă”? (Lupşa şi Hacman, 2016, p. 27 - 29).

Unde este fericirea deci? În care dintre “susuri”?

Părintele Dumitru Stăniloae avertizează că după ce persoana încearcă, fără succes, diferite variante de a umple dorinţa lui infinită cu diverse finitudini pământeşti, o cuprinde dezamăgirea, dezgustul şi ruşinea pentru aceste rateuri (Stăniloae, 1993, p. 194 ş.u.). Astfel, patima distrugându-se pe sine însăşi prin propria împlinire şi adeverindu-se ca o iluzie,  apare, odată cu regretul,  o motivaţie suplimentară de evitare a ei şi, posibil, o căutare autentică de împlinire a poftei lui infinite, până acum amăgită cu o hrană trecătoare.

Însă, aşa cum spuneam, fără ajutorul cuiva nu ne putem depăşi pe noi înşine şi egoismul nostru “protector”. La fel ca şi trupul, sufletul dispune de propriul sistem imunitar. Are mecanismele lui de apărare. Astfel, persoana face în aşa fel încât, oricâte slăbiciuni şi eşecuri ar avea, să le îmbrace în aureola unui anumit sens care să-i facă viaţa suportabilă. Uneori, însă, sistemul imunitar poate cădea. Şi cu ce costuri?

De aici încolo mai sunt trei posibilităţi:

            • sistemul imunităţii psihice funcţionează atât de eficient astfel încât omul să nu se mai poate recunoaşte în adevărata sa lumină sau, mai bine spus, în adevăratul său întuneric.

            • sistemul imunităţii psihice clachează iremediabil şi se ajunge la diferite boli psihice şi fizice sau chiar până la suprema boală, sinuciderea

            • sistemul imunităţii psihice este “străpuns” prin căinţa omului care îşi asumă limitele şi cere ajutor pentru a se izbăvi. Aici intervine semnificaţia ineluctabilă a Tainei Spovedaniei.

 

De ce?

Pentru că, deşi poate nu ştim, mai facem şi păcate. Nu sunt păcat. Fac păcate. Eu sunt mai mult decât păcatul respectiv, oricare ar fi el. Eu sunt chipul lui Hristos, Chipul Tatălui. Eu sunt chipul Chipului (cf. Coloseni 1, 15). Aşadar, eu nu sunt conştient nici de faptul că păcătuiesc, nici de nivelul demnităţii la care sunt adus în existenţă şi la care sunt chemat să mă ridic. Nu ştiu nici cât de jos, nici cât de sus sunt. 

“Cercetează fără odihnă şi semnele patimilor şi atunci vei afla multe ale lor aflându-se în tine. Noi, ca unii ce suntem în aceste boli, nu putem să le descoperim, fie din pricina neputinţei, fie din pricina unei adânci stăpâniri a noastre de către ele, mai înainte” (Scărarul, 1980, p. 364).

Deci, de ce nu pot fi conştient şi să-mi asum păcatele? Din două motive:

  1. neputinţa de a o face şi,
  2. sunt stăpânit de către aceste devieri imorale.

 

Neputinţa

Aşa cum am spus şi mai sus, Eul nostru conştient ne minte. Nu ne spune tot. Numai că psihicul nostru e atât de complex că poate atinge adâncimi ameţitoare prin subconştient până în inconştientul aflat în afară de orice posibilitate de control a Eului conştient.

„Eul iubeşte claritatea şi se străduieşte să elimine ambivalenţele. Această nevoie de certitudine poate duce la clivajul, într-un anumit sens, al arhetipului ambivalent. Unul dintre poli poate fi refulat şi să continue să fie activ în inconştient, ceea ce poate avea drept efect tulburări psihice. Partea refulată a arhetipului poate fi proiectată, cu rază largă, în exterior” (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 102, 103).

Prin urmare, propria imunitate psihică, mă poate aduce în situaţia de nu-mi recunoaşte păcatele şi, totuşi, pentru a mă putea scăpa de răspundere şi de povara ei consecventă, mă face să arunc păcatele pe altcineva. Mă aflu, deci, în imposibilitatea neputincioasă de a-mi recunoaşte păcatele. Desigur că eu nu vreau ca lucrurile să fie aşa. Şi, totuşi, aşa se întâmplă. Aşa cum mărturisim în rugăciunea de la Spovedanie, păcatele se săvârşesc şi „fără voie”. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Aici, felul în care preotul duhovnic înţelege să ajute mărturisirea prin întrebări este esenţial.

 

Stăpânirea

Omul poate face atât de mult un păcat încât să-i devină o a doua natură. Ne referim aici la mecanismul de formare al obişnuinţei. Fără să intrăm în detalii, consemnăm doar că neuroplasticitatea creierului sprijină formarea obişnuinţelor fie bune, fie rele. Deci, păcatul şi virtutea au şanse egale de existenţă din punct de vedere neurologic.

„Cât de mult timp şi de câte ori trebuie repetată o acţiune, până când să devină efectiv un automatism? Obiceiul devine un automatism deja după prima repetare. Cu cât îl practici mai mult, cu atât legătura se strânge mai tare. Numărul de repetări necesare pentru a-l transforma într-o reacţie automată depinde de cât de puternic este obiceiul pe care trebuie să-l înlocuiască” (Goleman, 2016, p. 140).

Nu degeaba se spune că ceea ce faci te şi face. Devenind automatism, păcatul scapă de sub controlul conştientului şi devine o a doua natură. Iar mintea continuă să ne mintă, găsind tot felul de „cârpe lepădate” ale autojustificărilor.

Şi în acest caz, rolul duhovnicului este esenţial în deschiderea ochilor pentru a putea vedea păcatul. Dar şi nădejdea de a scăpa din mrejele lui.

 

Ce rost are?

Scopul Spovedaniei nu este doar să ni se ierte păcatele. Dacă ar fi vorba numai de atât, atunci am putea să cădem în capcana falsei consideraţii că retezarea efectelor ar aduce cu sine şi înlăturarea cauzelor profunde. Şi de aici patimile pornesc şi mai înverşunat împotriva noastră şi asta cu atât mai mult cu cât ne credem purificaţi şi iertaţi. Totuşi, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12). Nici o căinţă nu-şi mai poate face loc în viaţa unui astfel de om care se consideră „îndreptăţit”.

Spovedania nu este numai Taină căci atunci ar fi doar magie. Adică, numai lucrare din afară şi fără de contribuţia stării morale a penitentului care poate rămâne în continuare în starea prezentă, netrebuind să schimbe nimic în viaţa sa. Dimpotrivă, dimensiunea mistică trebuie completată cu cea ascetică, efortul penitentului de înţelegere şi conştientizare a propriei stări are un rol fundamental.

Scopul Spovedaniei este, deci, nu numai iertarea păcatelor, ci şi asumarea de către persoana căreia păcatele i-au fost iertate a propriei vieţi în toată complexitatea şi profunzimea ei sufletească. Ori asta se poate întâmpla doar cu ajutorul „dibăciei” inspirate „de sus” a preotului duhovnic. 

 

Complexitatea şi înlănţuirea mecanismului păcatelor este alt motiv pentru care Spovedania îşi evidenţiază importanţa în viaţa duhovnicească şi nu numai a omului. “Căci este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncări, avuţii sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de duhul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea” (Evagrie la Stăniloae, 1993, p. 72).

Înţelegând modul în care păcatele se hrănesc unele din altele, credinciosul bine intenţionat va putea să perceapă anticipat, după stările prezente, care este păcatul care-l pândeşte la cotitura existenţială viitoare şi, pe de altă parte, va putea pătrunde şi “sensul” diabolic în care s-au însăilat lucrurile pentru care a ajuns la neputinţa actuală. În prezenţa şi cu ajutorul duhovnicului credinciosul sporeşte astfel în capacitatea de autoanaliză.

Preotul duhovnic se constituie în reperul obiectiv care îl ajută pe credincios să se raporteze corect la sine însuşi, depăşindu-şi subiectivitatea nivelatoare. Păcatele pot îmbrăca forme dintre cele mai subtile şi credinciosul singur nu poate identifica întotdeauna mişcările lăuntrice, care pot fi tot atâtea simptome ale nevindecării spirituale complete.

“De aceea trebuie să ştim că, dacă ne retragem în locuri îndepărtate sau singuratice, fără să ne fi curăţit de toate viciile, nu înseamnă că nemaiputându-le practica acolo, ele, adică viciile, nu există în noi ca dorinţe. Rămâne ascunsă în noi şerpuind oarecum rădăcina tuturor păcatelor, dacă n-a fost smulsă, şi o simţim încă după aceste semne că trăieşte încă în noi” (Casian, 1990, p. 650).

Dorinţele noastre pot fi tot atâtea “rădăcini ascunse” ale păcatelor pe care, deşi nu le săvârşim cu fapta, o facem la nivelul sufletului prin intermediul dorinţelor noastre insuficient purificate. Câteva exemple ne pot lămuri mai tare: eu postesc tot postul, însă abia aştept să vină dulcele; pun strajă gurii mele, însă nu pun uşă de îngrădire judecăţilor şi prejudecăţilor la adresa celorlalţi; îl am pe “Doamne ajută!” cu mine tot timpul, însă nu scap nici o ocazie de a-mi face dreptate cu mâna mea… . A nu fi morminte văruite şi a spăla partea dinlăuntrul blidului sunt lucruri insemnate şi de dificultate spirituală crescută. De aceea, nu oricine zice “Doamne! Doamne!” va şi dobândi Împărăţia.

Preocuparea pentru adâncimea interiorului sufletesc este esenţială atâta timp cât înainte de a scoate “gunoiul” din propria ogradă psihică, nu putem vedea paiele din ochiul aproapelui. Altfel, paiele lui sunt şi gunoaiele noastre.  

“Sau dacă, purtând faţă în faţă asprimea vieţii noastre cu libertăţile altora, mintea noastră simte cel mai mic fior de mândrie, atunci este sigur că suntem stăpâniţi de urâta boală a mândriei. Ori de câte ori, aşadar, surprindem în inima noastră aceste semne ale viciilor, să ştim bine că ne lipseşte nu dorinţa păcatului, ci înfăptuirea lui. Aceste patimi, dacă le-am amestecat cândva în viaţa noastră, de îndată ce ies din hrubele simţurilor noastre dovedesc că ele nu se nasc atunci când au ţâşnit, ci că abia au putut ieşi la iveală după ce fuseseră mult timp ascunse” (Casian, 1990, p. 650).

            E foarte probabil ca atunci când judecăm pe cineva pentru un păcat sau altul, chiar dacă noi nu săvârşim abaterea respectivă acum, s-ar putea ca odată să fi făcut-o, iar acum când o vedem la altcineva o face să renască în amintirea noastră.

În fond, e vorba despre logica arhetipului: dacă am vorbi despre arhetip preluând un exemplu de generalitate maximă “bine-rău”, atunci am putea spune că orice om este în ecelaşi timp şi bun şi rău. Chiar dacă într-un anumit moment este numai bun iar în altul numai rău. Potenţialitatea bivalentă  ne este structurală. Aminteam mai devreme de îndrumarea biblică după care cel ce căruia i se pare că stă, să ia seama să nu cadă.

Un alt arhetip, care se potriveşte poate şi mai bine cu scaunul spovedaniei unde avem medicul – preotul şi bolnavul – credinciosul care se spovedeşte, este arhetipul “medic-bolnav”: “Când un om se îmbolnăveşte, apare arhetipul medic-bolnav. Bolnavul caută un vindecător în lumea externă, dar, în acelaşi timp, în lumea sa internă se activează arhetipul medic-bolnav. Acest vindecător din lumea internă este numit adesea “factor de vindecare”” (Guggenbuhl-Craig, 2017, p. 101).

Credinciosul care nu doreşte decât să i se ierte toate păcatele fără ca el să facă nimic pentru asta, proiectează propriul “factor de vindecare” exclusiv pe seama preotului sau a lucrării divine în Taină.

Am putea spune că în adâncimea noastră locuieşte în acelaşi timp şi un medic şi un bolnav, şi binele şi răul. Lucrul acesta ne influenţează invariabil existenţa şi, neputând funcţiona în afara cadrelor arhetipale bivalente, dacă vreun anumit lucru nu ne convine la noi îl proiectăm în celălalt. Asta era greşeala fundamentală pe care a comis-o fariseul în templu atunci când s-a comparat cu vameşul şi la judecat în sinea sa. În adâncimile sale inaccesibile Eului conştient şi protector de care vorbeam, omul depozitează şi aceste potenţialităţi. Când în viaţa lui apar condiţiile favorabile, într-un fel sau altul, el scoate din adâncurile sale tot felul de lucruri, adică şi bune şi rele. Ca un negustor ce scoate din vistieria sa tot felul de obiecte. Însă, pentru a reuşi să ne angajăm active în propriul proces de vindecare spirituală, e nevoie de a ne asuma complexitatea şi adâncimea cu care păcatul ne poate împresura viaţa.

            Visul reprezintă o altă cale de lucrare a păcatului şi aici rostul spovedaniei se adevereşte o dată în plus. Şi pentru că psihicul omenesc este atât de complex şi de adânc, chiar dacă, să zicem, în starea de veghe ne putem păstra exemplar trezvia gândului, în vis, totuşi, putem cădea victime propriilor slăbiciuni şi neputinţe adânc escamotate de subconştientul şi inconştientul nostru:

“Se întâmplă  prin urmare ca, din viciul acestei greşeli şi nesocotinţe, nu numai să pătrundă în tainele minţii tot felul de gânduri cutreierând fără oprire şi sfială, dar chiar să încolţească seminţele tuturor patimilor de mai înainte. Câtă vreme acestea stau ascunse în adâncimile ei, deşi trupul este biciuit prin post aspru, totuşi îl neliniştesc în somn cu vedenii atrăgătoare, cărora nu din trebuinţă naturală, ci în chip înşelător îi produc ruşinoasa înşelăciune înainte de mersul firesc al trupului. Acestea, dacă nu pot fi oprite mai mult prin grija minţii decât decât prin slăbirea trupului, cel puţin duc, cu ajutorul harului divin, la acea formă oarecum nevinovată a întinăciunii. De aceea mai întâi trebuiesc înfrânate simţurile, pentru ca nu cumva mintea, deprinsă cu aceste ieşiri, să fie atrasă în vis la aţâţările mai rele ale viciului” (Casian, 1990, p. 691).

            Am dat aceste exemple patristice tocmai pentru a demonstra că Sfinţii Părinţi sunt preocupaţi de profunzimile şi tribulaţiile sufletului omenesc şi, mai ales, pentru a vedea cât de delicată şi provocatoarea este duhovnicia la scaunul spovedaniei. Rostul spovedaniei se adevereşte deci şi prin capacitatea preotului duhovnic de a trezi în penitent “factorul de vindecare”, pentru ca nu cumva penitentul să creadă că nu este nevoie să facă nimic pentru a-şi schimba viaţa, fiindu-i de ajuns doar iertarea pe care Domnul Hristos i-o dă prin mâinile preotului duhovnic. 

 

Cum?

Spovedania se face cu simţământul de căinţă. În nici un caz formal. Pentru eficientizarea ei spirituală în viaţa omului, e nevoie ca persoana să simtă şi să-şi asume o răspundere pentru cele săvârşite. Dacă acest lucru nu se întâmplă şi credinciosul care se spovedeşte nu asumă nici un fel de vină pentru nimic din cele făcute, atunci mobilul căinţei lipseşte şi scopul tainei rămâne undeva suspendat. 

Sentimentul vinovăţiei

“…sentimentul de vină pare de departe a fi cel mai matur şi mai complex… Este cel mai puţin spontan, presupune punerea în joc a celor mai sofisticate mijloace de analiză şi de judecată ale Eului şi, nu în ultimul rând, depinde cel mai mult de internalizarea valorilor sociale şi de judecata comunităţii… Conform acestei definiţii vina presupune cu necesitate asumarea unui eşec, adică ea nu apare în absenţa unui proces mai mult sau mai puţin profund de judecată, de conştientizare” (Boncu, 2015, p. 103).

Sentimentul vinovăţiei apare ca o conlucrare dintre durerea resimţită de penitent pentru păcatele săvârşite şi analiza raţională şi conştientă a păcatului mărturisit şi a contextului în care a fost săvârşit. În momentul în care credinciosul a internalizat valorile religioase – şi aici e cazul să subliniem valoarea catehezelor şi a activităţilor pe care Biserica le desfăşoară cu copiii – e mult mai probabil ca el să resimtă vinovăţia. Ora de religie ne apare din această perspectivă de o importanţă capitală, ca timp organizat şi întins pe perioade mai lungi în care copilul să poată asimila valorile creştine. Dacă el, însă, a trăit în afara acestor valori religioase, locul lui Dumnezeu fiind în viaţa lui în cel mai fericit caz unul marginal, e destul de dificil ca momentul unic al actului mărturisirii să poată aduce o conştientizare şi o asumare a vreunui păcat.

Regretul şi ruşinea

În cazul în care credinciosul deşi a venit să se spovedească nu simte totuşi nici o vină sau vreo căinţă, preotul poate apela la simţăminte universal valabile cum ar fi regretul şi ruşinea. Şi, de aici pornind, se poate construi o relaţie cu valenţe duhovniceşti pentru penitent în măsura în care s-a putut crea un punct de plecare al discuţiei.

Deşi face parte din arsenalul emoţiilor complexe, al emoţiilor care pentru a putea fi înţelese e nevoie de o contribuţie cognitivă, regretul este universal prezent în viaţa omului pentru simplu motiv că pentru absolut orice situaţie şi alegere făcută se pot identifica prin analiză şi comparaţie şi alte alternative. Cum se spune, tot timpul e loc de mai bine (Boncu, 2015, p. 236).

Nu toţi credincioşii pot simţi învinovăţirea de sine sau asumarea conştientă şi responsabilă a vinei, însă invariabil toţi au putut încerca de-a lungul vieţii regrete pentru ce puteau face mai bine. De regulă, regretul este însoţit şi de ruşine şi de jenă. S-ar putea dovedi că la întrebarea dacă cineva a simţit vreodată ruşine sau jenă, răspunsul să se dovedească a fi afirmativ. Şi de aici în colo relaţia penitenţială se poate dezvolta.

Pe când dacă preotul duhovnic întreabă pe cineva despre vinovăţie, s-ar putea ca răspunsul să fie unul negativ. Motivul pentru o astfel de atitudine s-ar putea arăta şi în aceea că vinovăţia implică invariabil şi aspecte legate de valori morale internalizate, în vreme ce emoţia regretului poate fi amorală (în afara oricărei interpretări morale), lucru mai uşor de acceptat şi de recunoscut pentru orice om.

Regretul e o emoţie complexă şi presupune “autocunoaştere, explicarea experienţelor din trecut, alegerea comportamentelor optime şi păstrarea armoniei sociale” (Boncu, 2015, p. 244). Funcţia anticipatorie a regretului înţeles şi asumat se adevereşte prin creşterea probabilităţii persoanei de a acţiona în direcţia obţinerii satisfacţiei adusă prin remedierea situaţiei prezente.

La fel procedează şi sentimentul ruşinii care are rolul de a coordona acţiunile viitoare ale credinciosului, astfel încât să poată evita acele conjuncturi în care să resimtă din nou disconfortul produs de ruşine (Stăniloae, 1993, p. 196).

            De aici pornind, se poate crea o platformă de discuţie între duhovnic şi credincios, ajungându-se încet şi cu grijă la o comunicare mai profundă privitor la viaţa spirituală. Credinciosul poate avea şi anumite insighturi care îl vor ajuta în viitor să conştientizeze anumite lucruri în legătură cu asumarea responsabilităţii pentru anumite păcate. În afara controlului conştient de voinţă pe care penitentul îl inveşteşte în actul spovedaniei, Taina este echivalată unei lucrări magice care lucrează oarecum omnipotent şi din afară. Fără implicarea credinciosului şi fără asumarea conştientă a propriei responsabilităţi, Spovedania poate fi o iluzie cu valoare de relaxare psihologică pe care penitentul o poate simţi după actul mărturisirii. Dar partea mântuitoare şi cu adevărat vindecătoare rămâne undeva departe. Hristos, însă, stă la uşă şi bate. 

 

            Bibliografie:

  1. BONCU, Ştefan şi NASTAS, Dorin, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Polirom.
  2. CASIAN, Ioan, (1990). Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, PSB 57, traducere de Vasile Cojocaru şi David Popescu, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
  3. GUGGENBUHL-CRAIG, Adolf, (2017). Riscurile puterii celor care ajută. Pentru psihologi, medici, asistenţi sociali, profesori şi preoţi, traducere de Violeta Bîrzescu, Bucureşti: Editura Trei.
  4. GOLEMAN, Daniel, (2016). Leadership: Puterea Inteligenţei Emoţionale, traducere de Ana-Maria Datcu, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  5. LUPŞA, Elena şi HACMAN, Gabriela, (2016). Filosofie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
  6. SCĂRARUL, Ioan, (1980). Filocalia, vol. IX, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
  7. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol. I, Sibiu: Editura DEISIS.
  8. VINTILESCU, Petre, (1995). Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia: Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia.


Misiune.Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Andrei Șaguna, în rapoartele secrete ale Ministerului de Interne de la Viena - Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan
 
Personalitatea mitropolitului Andrei Șaguna

Despre personalitatea mitropolitului Andrei Șaguna s-a scris foarte mult în istoriografia română, dar și în cea de limbă germană, engleză și maghiară. Între istoricii și teologii, din țară și din străinătate, preocupați de diferite aspecte ale activității marelui arhiereu se numără mai ales numele consacrate ale lui Nicolae Popea, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Keith Hitchins, Johann Schneider, Nicolae Bocșan, Mircea Păcurariu, Vasile Oltean ș.a. Preocupat la rându-mi de relațiile dezvoltate de Șaguna cu elita politică, culturală și bisericească a sașilor ardeleni, respectiv de raporturile sale cu autoritățile de la Viena, am făcut recurs la bogatele fonduri ale Arhivelor Naționale ale Austriei, unde episcopul, apoi mitropolitul Andrei baron de Șaguna a lăsat foarte multe urme. Pe baza documentelor inedite identificate în arhiva Ministerului de Interne voi ilustra în cele ce urmează personalitatea ierarhului român de la Sibiu într-o lumină nouă, necunoscută istoriografiei românești, prin prisma rapoartelor secrete întocmite de diferiți agenți austrieci de la Sibiu și Brașov despre activitatea baronului de Șaguna în perioada deceniului neoabsolutist (1851-1860). O simplă radiografie a acestor documente descoperă interesul și atenția pe care Curtea și guvernul de la Viena le manifestau față de ierarhul român, numărul rapoartelor depistate despre Șaguna fiind incomparabil mai mare decât al oricărei alte personalități politice, culturale sau ecleziastice din Transilvania epocii noului absolutism.

Mărturisire

Deceniul noului absolutism, cunoscut în istoriografie și ca „epoca Bach” sau „era Bach”, după numele atotputernicului ministru de interne austriac Alexander von Bach, reținut de istorici drept cel mai puternic om politic din Monarhia Danubiană în deceniul neoabsolutist, se întinde între patenta imperială din 31 decembrie 1851, prin care se abroga constituția liberală din 4 martie 1849 și manifestul imperial din 15 iulie 1859, care anunța înnoiri legislative și administrative. După tulburările profunde și cu urmări adânci în mentalul colectiv, generate de revoluția pașoptistă și, mai ales, de războiul civil din Ungaria și Transilvania, Cabinetul de la Viena a impus un regim politic a cărui natură intrinsecă a fost caracterizată de centralism, germanizare, cenzură și un control puternic al autorităților asupra întregii societăți. Starea de asediu prelungită după înfrângerea revoluționarilor maghiari și pacificarea imperiului a impus supravegherea îndeaproape a tuturor provinciilor pentru preîntâmpinarea și lichidarea din fașă a oricăror turbulențe, mai ales politice, îndreptate contra regimului. Acest control exercitat asupra societății a fost asigurat pe mai multe niveluri de competență, având o organizare ierarhică foarte clară la nivel local, regional și central. Astfel, autoritățile civile, militare, jandarmeria, poliția și poliția secretă aveau misiunea de a întocmi rapoarte periodice sau ocazionale care erau centralizate la nivel provincial și central în cadrul Ministerului de Interne și a Biroului de Informații de la Viena. Fiind responsabil pentru tot ceea ce însemna siguranța internă și liniștea publică, Ministerul de Interne, unde ajungeau marea majoritate a rapoartelor din teritoriu, a fost pe tot parcursul deceniului neoabsolutist cel mai important resort guvernamental, ceea ce explică rolul politic covârșitor jucat de Alexander Bach în afacerile cabinetului de la Viena. Bach a avut sub autoritatea sa poliția, mai exact „agenția aulică de poliție” (Polizeihofstelle), creată ca organism de Iosif al II-lea în 1782 și perfectată de Franz I și de Metternich, care-și întindea rețeaua de agenții și agenți în întreaga monarhie, transformată în vara anului 1852 în „Autoritatea Superioară a Poliției” (Oberste Polizeibehörde), sub conducerea lui Johann Kempen von Fichtenstamm, și apoi jandarmeria, înființată în 1850. Dacă în sarcina jandarmeriei cădea de factomenținerea ordinii publice, autorității superioare a poliției îi reveneau atribuțiile polițienești ale regimului și, mai ales, cele legate de poliția politică. Pe lângă acestea funcționa un serviciu separat al poliției secrete ai cărui agenți întocmeau rapoarte ce ajungeau, prin intermediul așa-numitului „Birou de informații” (Informationsbureau), pe masa președintelui consiliului de miniștri și a ministrului de externe, ceea ce explică situarea lăsământului său arhivistic în fondul Ministerului de Externe, depozitat în arhiva Casei, Curții și Statului imperial (Haus-, Hof- und Staatsarchiv). Ceea ce supun acum discuției nu sunt rapoartele „Biroului de informații”, ci cele ale „Agenției aulice de poliție”, transformată în 1852 în „Autoritatea Superioară a Poliției”. Subordonată Ministerului de Interne, arhiva acesteia se păstrează în cadrul direcției Arhivei Administrative Generale (Allgemeines Verwaltungsarchiv), în secțiunea Internelor (Inneres), fondul poliției (Polizei). Unită cu arhiva Ministerului Justiției în anul 1921 sub genericul „Arhiva de stat a internelor și justiției” (Staatsarchiv des Innern und der Justiz) și depozitată în Palatul Justiției din Piața Schmerling, arhiva poliției și a ministerului de interne a suferit pagube enorme în timpul incendiului catastrofal al Palatului Justiției din 15 iulie 1927, care a generat distrugerea a aproximativ 75% din fondurile arhivistice păstrate în acel palat, ceea ce s-a salvat fiind astăzi cunoscut sub denumirea de „Acte incendiate” (Brandakten), urmele flăcărilor putându-se recunoaște în mai mică sau mai mare măsură pe toate documentele direcției arhivistice a Internelor.

Cu toate că mare parte a fondului documentar al Internelor a fost nimicit, arhiva Ministerului Poliției, cum s-a numit o vreme, a început să fie fișată în 1897, fiind structurată pe anumite domenii și ramuri secționate pe diferite perioade istorice. Astfel, perioada 1852-1867, când a funcționat „Autoritatea Superioară a Poliției”, a fost structurată în două mari ramuri: seria prezidială I, cuprinzând anii 1852-1867 și seria prezidială 2, cuprinzând anii 1857-1867, ambele grupate într-un fond documentar propriu-zis și un indice alfabetic anual care nu numai că trimite la cotele documentelor, ci realizează o descriere sumară a acestora. Din fericire, aceste inventare ale fondurilor poliției nu au fost distruse de flăcările incendiului devastator din 1927. Răsfoind aceste fișe ale indicilor, am descoperit 13 rapoarte, cu mai multe documente venite de la agențiile de poliție din Sibiu și Brașov, care apar în dreptul numelui lui „Andrei baron de Șaguna, episcop neunit în Transilvania”, alte trei materiale semnalând numele său în chestiuni privitoare la situația confesiunilor Transilvaniei. Șapte sunt din anul 1856, unul din 1858, trei din 1859, unul din 1860 și unul din 1862. Rezumând aria geografică la Transilvania, în comparație cu Andrei Șaguna, pe numele lui George Barițiu există două rapoarte și pe cel al contelui Imre Mikó un singur raport, în timp ce alte personalități românești sau săsești, precum mitropolitul unit Alexandru Șuluțiu de la Blaj sau superintendentul evanghelic Georg Paul Binder de la Biertan, nici măcar nu apar în indicele poliției. La fel stau lucrurile dacă realizăm o comparație între Andrei Șaguna și ceilalți ierarhi ortodocși din Monarhia Habsburgică, între care există câte un raport polițienesc doar pe numele lui Eugen Hacmann de la Cernăuți și a mitropolitului Josif Raiacici, alte trei rapoarte făcând referire la situația eparhiilor ortodoxe din Dalmația, Timișoara și Oradea.

Cel mai spectaculos raport care pune în relief anvergura personalității episcopului Andrei Șaguna este cel expediat în 28 aprilie 1856 de colonelul Iancovsky din Sibiu către autoritățile polițienești superioare de la Viena. Adresat ministrului poliției Kempen von Fichtenstamm, documentul discută influența pe care episcopul român o exercită asupra guvernatorului Karl Schwarzenberg, a adjutantului acestuia, căpitanul baron Kleinmayer, și a diferiților reprezentanți ai autorităților regionale din Transilvania printr-un ascuțit simț diplomatic, atenții și organizarea unor mese festive la episcopie. Prin această atitudine, sublinia colonelul, Șaguna nu numai că izbutise până atunci să câștige anumite avantaje pentru sine, pentru națiunea română și biserica neunită, ci era interesat în continuare să exercite o influență asupra diferitelor instituții ale statului prin intermediul unor bărbați fideli pe care reușise să-i ajute să acceadă în posturi administrative importante din cadrul Locumtenenței și a Cancelariei aulice a Transilvaniei, ultima sa reușită fiind angajarea juristului sas Jakob Rannicher, asupra căruia „episcopul Șaguna exercita o influență foarte mare”, pe postul de secretar al Locumtenenței Transilvaniei. În 6 mai 1856 un oarecare ofițer de la centrala vieneză a Autorității Superioare a Poliției lua la cunoștință informația primită răspunzându-i colonelului Iancovsky să-i țină în continuare sub observație pe Rannicher și pe Șaguna, urmând a raporta la Viena despre lucrurile cele mai însemnate.

Din același an datează cel mai stufos dosar de rapoarte, expediat către Kempen și Autoritatea Superioară a Poliției de la agenții din Sibiu și Brașov, precum și de la guvernatorul Karl Schwarzenberg. Înregistrate sub cinci cote și date diferite, rapoartele înregistrează de fapt mai multe materiale polițienești referitoare la circulara episcopului Andrei Șaguna din 5 decembrie 1855, prin care ierarhul afurisea foile barițiene – Gazeta de Transilvania și Foaie pentru minte, inimă și literatură – oprindu-și sub amenințarea interdictului bisericesc și a dojanei arhierești protopopii, preoții și cei aproximativ 650.000 de păstoriți de a se mai prenumera și a citi foile editate la Brașov de către George Barițiu. Controversa lui Șaguna cu foile barițiene e cunoscută în istoriografie și a fost percepută ca punct culminant al tensiunii dintre ierarhul ortodox și mediul ecleziastic greco-catolic, căruia îi aparținea și George Barițiu. Noutatea pe care o aduc asupra acestui episod rapoartele poliției constă în trei aspecte. Mai întâi că George Barițiu însuși îl reclamase pe Șaguna la poliția din Brașov și la guvernatorul Schwarzenberg acuzându-l de „cameleonism politic și de absolutism ierarhic”. În al doilea rând, ne descoperă că guvernatorul îi luase apărarea ierarhului, considerând că nu a acționat împotriva legii și nici a regimului, ci chestiunea viza o problemă de natură pur confesională românească, ierarhul trecând după o perioadă defensivă în ofensivă, pentru că biserica sa fusese ofensată, Barițiu fiind cel ce tulburase spiritele și jignise comunitatea ortodoxă printr-o serie de afirmații și articole ale foilor sale. Iar în al treilea rând, arată că Șaguna era nu numai în vizorul agenților poliției de la Sibiu, ci uneori fusese contactat de către aceștia prin persoane terțe pentru a fi influențat într-o anumită direcție. Desigur, maculatura însemnată generată de evenimentul expedierii circularei șaguniene către protopopi, preoțime și enoriași documentează faptul că glasul ferm al lui Șaguna nu numai că fusese în măsură să genereze o agitație signifiantă a spiritelor din întreaga societate transilvăneană, agenții poliției fiind alertați din cauza tensiunii create și pregătiți pentru a interveni cu discreția necesară în scopul detensionării situației, ci era unul ascultat de români și urmărit atent de autoritățile poliției.

Un alt raport polițienesc din toamna lui 1856 vorbește despre anumite mișcări pe terenul religios, sesizând Vienei o serie de treceri confesionale de la uniți la neuniți în sudul Transilvaniei, conversii de care Andrei Șaguna nu numai că nu era deloc străini, ci, precum ținea agentul de la Sibiu să remarce, „fuseseră de-a dreptul încurajate tacit de ierarh”.

Următorul raport datează din vara anului 1858 și tematizează călătoria planificată de Andrei Șaguna prin întreaga monarhie în vederea strângerii unei colecte pentru construirea catedralei eparhiale pe care o gândea încă din 1850. Anvergura călătoriei episcopului a atras atenția maiorului Iancovsky din Sibiu care raporta, la 7 iunie 1858, inspectorului general al poliției austriece, Johann baron von Kempen, că „episcopul grec neunit Andrei Baron de Șaguna a primit aprobarea preaînaltă în vederea construirii unui dom și a efectuării unei colecte în monarhia austrică, astfel că în ducerea la îndeplinire a acestui scop a plecat astăzi, la ora 5 de aici. Acesta intenționează să treacă pe la Carloviț, Viena, Veneția și de acolo în granița militară, ceea ce i se aduce preasupus la preaînalta cunoștință a excelenței voastre”. Energia investită de episcopul Șaguna în proiectul catedralei generase, așadar, o veritabilă agitație prin Sibiu, ceea ce motivează urmărirea evoluției lucrurilor referitoare la această chestiune chiar de către agenții serviciului superior al poliției austriece, vigilenți în a depista și controla orice lucru care ar fi putut tulbura apele în societatea atât de atent supravegheată de către organele regimului neoabsolutist.

Din anul 1859 datează două raporate. Primul din 17 mai face referire la o adresă de loialitate semnată de Episcopul Andrei Șaguna alături de protopopii săi și depusă la sediul guvernatorului și al poliției de la Sibiu. Maiorul Iancovsky îl informa pe inspectorul Kempen că guvernatorul o va trimite în ziua următoare Majestății Sale, subliniind, totodată, că adresa e cu atât mai importantă cu cât poate fi percepută în numele tuturor românilor ardeleni, din moment ce „o adresă asemănătoare nu a fost încă remisă nici din partea clerului greco-catolic, căruia îi aparțin cei mai mulți clerici valahi de aici, nici din partea aristocrației maghiare a țării”. Adresa emisă de Șaguna în toiul conflictului militar al Imperiului austriac cu Regatul Sardiniei și Piemontului, aliat al Franței lui Napolean al III-lea, surprinde încă o dată una din constantele gândirii politice șaguniene: loialismul de nezdruncinat față de Casa și familia imperială de Habsburg. Din 11 decembrie același an datează raportul zilnic al direcției poliției din Sibiu către „Autoritatea Superioară a Poliției”, în care se tematizează serenada cu torțe întreprinsă de elevii și studenții români din Sibiu la reședința episcopală ortodoxă cu ocazia onomasticii lui Andrei Șaguna, relevând în acest fel respectul și popularitatea de care se bucura ierarhul în ochii tineretului studios.

Un lung raport de 10 file datează din 22 mai 1859, tematizând divergențele episcopului Șaguna cu ministrul Leo Thun al Cultelor și Învățământului, pe care Șaguna îl acuza de ultramontanism și atitudini dușmănoase față de Biserica Ortodoxă, în general, și Eparhia Ardealului, în special.

Din anul 1860 datează un raport trimis directorului poliției Philipp von Weber, în 13 iulie 1860, și ministrului internelor în 22 iunie 1860, de către agenția de poliție sibiană, în care se enumerau adresele de mulțumiri și felicitare primite de Andrei Șaguna din partea românilor din Transilvania în urma atitudinii și, mai ales, a intervențiilor episcopului în cadrul ședințelor Senatului imperial de la Viena. Agenția sibiană menționa în ultima frază a documentului că organele de presă locale și regionale fuseseră deja atenționate să nu facă publice aceste adrese care ar fi putut exalta peste măsură spiritele și așa destul de exacerbate ale naționalităților ardelene.

Ultimele două rapoarte provin de la agențiile din Brașov și Sibiu și au fost expediate Vienei pe 1 și 2 august 1862. Ambele prezintă eforturile episcopului Șaguna de a înființa Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, asociație culturală, pentru a cărei înființare primise avizul guvernatorului.

Dincolo de informațiile, de altfel doar succint redate, pe care le cuprind rapoartele poliției austriece din deceniul neoabsolutist despre episcopul Andrei Baron de Șaguna, sesizăm că agențiile polițienești transilvănene și centrala vieneză l-au perceput pe acesta prin prisma celor patru roluri principale – ierarh al bisericii, om al cetății, lider al națiunii și reprezentant al poporului înaintea Curții imperiale –, pe care le-a deținut în perioada cât s-a aflat la cârma Eparhiei Ardealului și care a fost reținută în mod justificat de istoriografie drept epoca lui Andrei Șaguna.

 

Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan

[Un fragment al unei comunicări susținute în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, desfășurat la Cluj-Napoca între 25 și 28 august 2016, via Telegraful Român]

 

 

Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Colinde ale Sfinților închisorilor
 

Radu Gyr - Colinda

“Dumnezeu de Sus

În inimi ne-a pus

Numai lacrimi grele (…)

Pentru osândiți

Îngerii grăbiți

Nu aduc colinde (…)

Peste fericiri apuse

Tinde mana Ta, Iisuse!

Cei din închisori,

Te așteaptă-n zori,

Pieptul lor suspină,

Cei din închisori,

 Te așteaptă-n zori,

Să le-aduci lumină!

Radu Gyr – Leru-i Ler

Leru-i, Doamne Ler

Tot mai arde cerul sus
Peste ieslea lui Iisus.
Leru-i Doamne ler.

Vifleeme, colț de rai,
Îngeri palizi încă ai.
Leru-i Doamne ler.
Alb și fraged Vifleem,
În ce vis să te mai chem?
Leru-i Doamne ler.
Steaua sfântă de Crăciun
Din ce praf s-o mai adun?
Leru-i Doamne ler.
Lacrimi mari pe cer se-aprind,
Prin tristeți de foc colind.
Leru-i Doamne ler.
Pentru-nsângeratul mag
Pune, Doamne, spini pe prag.
Leru-i Doamne ler.
Și acoperă cu lut
Vifleemul meu pierdut.
Leru-i Doamne ler.

Radu Gyr - Colind

A venit şi-aici Crăciunul

să ne mângâie surghiunul.

Cade albă nea peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea

care-aici se stinge.

Tremură albastre stele

peste dorurile mele. /Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus /pâlpâiri de stele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus /numai lacrimi grele.

Maica Domnului Curată,

ad-o veste minunată! /Înfloreşte-n prag zâmbetul tău drag /ca o zi cu soare.

Zâmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag /cei din închisoare.

Steaua prinde să lucească

peste ieslea-mpărătească.

Şi din nou trei magi /varsă din desagi

aur şi tămâie. Îngerii de sus

magilor le-au pus /cerul sub călcâie.

Lumea-n cântec se deşteaptă,

pe Mesia îl aşteaptă.

Zâmbete cereşti

intră pe fereşti,

vin în orice casă.

Şi în orice gând

arde tremurând

câte-o stea sfioasă.

Numai temniţa posacă

a-mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,

Pentru noi nu-i stea,

Cerul nu s-aprinde.

Pentru osândiţi,

Îngerii grăbiţi

Nu aduc colinde.

Peste fericiri apuse

Tinde mila ta, Iisuse.

Cei din închisori

te-aşteaptă-n zori

să le-aduci lumină.

Cei din închisori

te aşteaptă-n zori,

pieptul lor suspină.

O, lisuse Împărate,

iartă lacrimi şi păcate!

Vinâ să-nchizi uşor

rănile ce dor,

visul ni-l descuie.

Noi te-om aştepta, /căci pe Crucea Ta stăm bătuţi în cuie.

Radu GYR - POM DE CRĂCIUN

Cu îngeri ce se îndurau să vină
Veneau smochine din Ierusalim,
Iar noi pândeam prostește, dar sublim,
La geam, un Moș Crăciun de vatelină.

Și când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creștea în fiecare-o mandarină
Și ne dădea azur să mirosim.

Ce triști stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, goi și fără grai!
În sănii nu mai vin ca ‘nainte

Nici Moș Crăciun, nici Sfântul Nicolai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Și-am oblonit fereastra către rai.

Radu Gyr - Atâţia morţi, atâtea oseminte

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,
că fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtăm în piept solarele morminte
şi de lumină coastele ne dor.

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte . . .
Cu smirna lor pe tâmple ne sfinţim
şi de la noi la gropile lor sfinte
întinde luna aurit chilim.

Ataţia morţi, atatea dragi morminte,
Ca o catapeteasmă cresc în noi,
Cum mucenicii slavei mai-nainte,
Prin gloanţe, prin furtună, prin ploi.

Ne pâlpâie pe mâini şi în cuvinte
Ca soarele ce arde pe obraz,
Atâţia morţi, atatea oseminte,
În somn se-aprind icoane de topaz.

Atâţia morţi ascut în noi oţele,
Se sparge veacul în ţăndări mari de fier.
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu rănile noi ne-am atins de cer.

Zidim destin, Parâng de ziduri sfinte
Dar nu din var şi piatră ctitorim,
Ci tencuim cu albe oseminte,
Din cărămida rănilor zidim.

Turnaţi în cremene şi jurăminte,
Cu ochi de foc aprinşi de-un sfânt mister,
Privim cum zilnic alte noi morminte
Se înalţă pajuri albe către cer
Să pună ţării temelii de fier.

Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos /O, brad frumos
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…

În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…”.

Colind  - Versuri: Necunoscut

Sus la naltul cerului
Sus la naltul cerului
suie robii Domnului,
vin convoi din temnița Aiudului.
Flori de lacrimi din cer cad,
plânge cetina de brad,
muntii suri bătrâna frunte si-au plecat.

Stele ard sub pasii lor,
vantul zvon da codrilor:
trece-n lanturi ceata osanditilor.
N-au avut aur curat,
nici tamaie n-au aflat
detinutii pentru Pruncul de-mparat.
Dar adus-au drept prinos
Suflet dalb si luminos
slobozit din trupuri frante nemilos.
La Hristos dac-au ajuns,
la picioare bland I-au pus
viata lor, urzita-n rugaciuni si plans.
Sus la naltul cerului,
mucenicii Domnului
cer in ruga mantuirea neamului.

Contantin Dragotescu - Linu-i lin

Colindăm flămânzi și goi
în pridvor de cânt
Anii cern zăpezi pe noi
Vise aprinzând…

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Zac la ușă drugii grei
Rănile ne dor
Lanțurile-s clopoței
Ruga noastră-i cor.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Doamne, mâna să-ţi întinzi
Peste robii tăi
Ca-n adâncuri să ne-aprinzi
Stea de vâlvătăi.        

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Vom porni din închisori
Fulguiți de nea
Ca s-ajungem până-n zori
Lângă ieslea ta.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Drept tămâie-am pregătit
Lacrimi grele-n căni,
Aur: lanțul ruginit,
Smirnă: sânge-n răni.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.      

Suferința vom uita
Sub cerești lumini
Serafimii vor cânta
Încărcați de crini.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori

Inimile, în cununi
Vom aduce-n dar
Peste jertja lor s-aduni
Nimburi mari de har.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Valeriu Gafencu - Colindul robului

Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură roua
Peste ieslea Lui cea nouă.     

Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui
Pe malul Trotuşului
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:            

Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.
Un craciun la inchisoare.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Halloween, un legământ cu moartea și cu diavolul
 

„Am făcut un legământ cu MOARTEA și cu învoială”
Isaia 28:15

Dr. Terry Watkins

Când auziți cuvântul “halloween” ce imagine vă apare? Ce spirit e invocate atunci când e rostit în șoaptă cuvântul Halloween? Halloween-ul promovează în mod deschis moartea, demonii, vrăjitoarele și „aparițiile evidente ale răului” (1 Thess. 5:22). Halloween-ul îi lasă pe oamenii să-și bată capetele întrebându-se „Cum și de unde vine Halloween-ul”? Acest articol dezvăluie infernalul cavou al Halloween-ului pentru a exhuma sinistrul său „pact cu moartea și iadul”.Halloween-ul a început acum peste 2,000 de ani odată cu celții și cu preoții lor, druizii. Druizii sunt fără îndoială regii ocultismului. Vrăjitoria, satanismul, păgânismul și în mod virtual toate fațele ocultului se ghidează după sfaturile druizilor. De la dovlecii folosiți drept felinare, colindatul pe la casele oamenilor, costume, până la farse, fantome înspăimântătoare, demoni, elfi și vrăjitoare. Morbidul Halloween s-a născut datorită druizilor
Însăși ziua de Halloween este de origine druidică. (Myers, Robert J. Celebrations: The Complete Book of American Holidays, p. 258)
Ritualurile și ceremoniile mistice legate în mod tradițional de Halloween își au originea la druizi. (Douglas, George William. The American Book of Days, p. 566)
Druizii sărbătoreau două nopți special ale anului: Beltane șiSamhain. Beltane era sărbătorit pe May 1 și marca venirea verii. Samhain avea loc pe 1 noiembrie și semnifica moartea verii. Samhain, o noapte ce celebra moartea și iadul, era cel mai important ritual druidic. Era o noapte înspăimântătoare cu sacrificii umane. Acesta a fost Halloween-ul originar.
Druizii credeau că în timpul sărbătorii Samhain, vălul mistic ce separa morții de vii se dădea la o parte. Ei își închipuiau că aceste spirite rătăcitoare eliberate în cursul sărbătorii de Samhain mergeau să caute un trup pe care să pună stăpânire. Celții înspăimântați se deghizau în demoni, în spirite rele și fantome sperând să convingă spiritele rele rătăcitoare că și ei erau alte spirite rele și astfel erau lăsați în pace de acestea.
Celții pregăteau și niște „tratații” speciale pentru săturarea spiritelor rele, pentru a le împiedica pe acestea să le mai joace farse sau să se dea unor răutăți de-ale lor
Druizii oficiau sacrificii umane înspăimântătoare și alte ritualuri cumplite în timpul sărbătorii lor Samhain. Fără îndoială noaptea de Samhain era un pact înfricoșător cu moartea și cu iadul. Și e cât se poate de limpede că Samhain a fost noaptea originară de Halloween.
Toate poveștile de Halloween se întorc în mod inevitabil în timp la străvechea sărbătoare celtică a Samhain-ului. . . (Skal, David J. Death Makes a Holiday: The Cultural History of Halloween, p. 20)
Halloween-ul își are originea în sărbătoarea de Samhain celebrată de celții din străvechea Mare Britanie și Irlanda.. (Encyclopedia Britannica 2005 “Halloween”)
Halloween-ul are legătură direct cu Samhain, străvechea sărbătoare celtică ce-l preamărea pe Stăpânul Morții. (Thompson, Sue Ellen. Holiday Symbols and Customs, p. 251)
Ritualurile druizilor sunt unele de cea mai infernală sorginte. Cele mai cumplite manifestări ale lor implică sacrificarea copiilor în noaptea de Samhain sau Halloween.
Sacrificarea primilor născuți e menționată în poemul Dindshenchas, ce amintește faptul că în cadrul fiecărei sărbători de Samhain erau sacrificați copii . . . (Rogers, Nicholas. Halloween: From Pagan Ritual to Party Night, p. 17)
Halloween-ul. Acesta era inițial sărbătoarea de Samhain . . .când erau sacrificați primii născuți. Noaptea de Samhain era una cu totul și cu totul înspăimântătoare. . . (National Geographic. May 1977, pp. 625-626)
Druizii beau sângele victimelor și le mâncau trupurile.
Ei își sacrificau victimele trăgând în ele cu săgețile, trăgându-le în țeapă, înjunghiindu-le, tăindu-le gânturile deasupra unor cazane (și apoi bându-le sângele). . . (Guiley, Rosemary Ellen. Harper?s Encyclopedia of Mystical & Paranormal Experience, p. 167)
Așa că nu le putem fi decât recunoscători romanilor pentru că au pus capăt acestui cult monstrous, în cadrul căruia a ucide un om era considerat drept un act de mare devoțiune iar a-i mânca trupul era un act benefic.
(Pliny, Natural History, xxx, 13)
Druizii considerau că a mânca trupul tatălui sau a face incest cu mamele și fiicele erau niște gesturi de apreciat.
. . . de vreme ce sunt niște canibali și consider drept un lucru demn de laudă ca atunci când tații lor mor să îi devoreze și să aibă relații fizice nu numai cu alte femei ci și cu mamele și surorile lor.. . (Strabo, Geography)
Să vă amintesc că asta se întâmpla în noaptea originară de Halloween! Astăzi Halloween-ul trăiește și repiră duhoarea murdară a diabolicilor druizi.
Druizii celebrau și sărbătoarea. Cuvântul Beltane (Beltaine, Beltinne, Beltain, Beiltein) înseamnă literal “focurile lui Bel.” Bel este zeul Baal, menționat de mai mult de 80 de ori în Biblie. Dumnezeu condamnă cultului lui Baal mai mult decât pe cel al altor falși dumnezei.
. . . atunci druizii aprindeau Baal-Tinne, focul sacru al lui Baal. (Wilde, Lady Francesca Speranza. Ancient Legends, Mystic Charms, and Superstitions of Ireland)
Baal era zeul adorat de druizi, așa cum arată sărbătoarea cu focuri aprinse dedicată lui și atunci erau sacrificați copii în cinstea lui. (Hislop, Alexander. The Two Babylons, p. 232)

HALLOWEEN-UL: CULT AL LUI BAAL ?
Halloween-ul originar era o noapte infernală de cult al zeului Baal manifestat prin sacrificarea copiilor în cinstea lui. Și majoritatea obiceiurilor de Halloween derivă direct din ritualurile dedicate lui Baal!
Pe 1 noiembrie era Samhain [Halloween] . . . Erau aprinse focuri în semn de mulțumire adusă lui Baal. (Kelley, Ruth Edna, The Book of Hallowe’en, Lothrop, Lee and Shepard Co. Boston, 1919)
Ritualurile și ceremoniile mistice prin care s-a manifestat în mod inițial Halloween-ul sunt de sorginte druidică, fiind oficiate în cursul sărbătorilor dedicate lui Baal din care derivă multe obiceiuri de Halloween. (Douglas, George William. The American Book of Days, p. 569)
Baal este și un echivalent al diavolului din punct de vedere al semnificației acestui cuvânt. (Burns, Cathy. Masonic and Occult Symbols Illustrated, p. 327)
Halloween-ul glorifică moartea în cultul lui Baal sau al diavolului!
Sărbătoarea druidică de Samhain era o celebrare a morții.Bazată pe imaginile sale infernale de crania, schelete, fantome, demoni fiind o întrupare a răului. Halloween-ul de azi celebrează Moartea. David Skal și-a intitulat cartea sa despre istoria Halloween-ului—Moartea își face o sărbătoare.
Cel mai mare punct de atracție al sărbătorii de Halloween este și a fost dintotdeauna Moartea. (Skal, David J. Death Makes a Holiday: The Cultural History of Halloween, p. 18)
Halloween-ul se trage în mod direct din străvechea sărbătoare celtică de Samhain care îl cinstea pe Stăpânul Morții (Thompson, Sue Ellen. Holiday Symbols and Customs, p. 251)
Diavolul glorifică Moartea. În Evrei 2:14 se spune “. . . prin moarte El [Iisus] urmează să-l nimicească pe cel care are puterea morții, adică pe diavol . În Proverbe 8:36 se spune că toți cei ce-l urăsc pe Domnul iubesc moartea. În Apocalipsa 6:8 se spune că acela ce călărește calul palid al lui antichrist poartă numele Morții și ea e însoțită de întreaga suită a iadului.”

CONSACRAREA HALLOWEEN-ULUI ?
Să înțelegem istoria diabolică a Halloween-ului, de ce oameni de bun simț au ajuns să adopte o asemenea sărbătoare ? Prin ce magie râncedul Samhain s-a transformat în bezmeticul Halloween?
Atunci când misionarii catolici au năpădit Marea Britanie și Irlanda în 601 încercând să convertească oamenii în masă la catolicism ei aveau ordin din partea papei Grigorie să transforme ritualurile druidice în ritualuri catolice. Catolicii au transformat ritualul de Samhain în sărbătoarea tuturor sfinților, o zi de comemorare a sfinților răposați și de rugăciune adusă lor .
Halloween-ul începe cu mai bine de 2,000 ani în urmă în Insulele Britanice. Aici regăsim sărbătoarea în esența sa elementară : o noapte în care triburile celtice se întâlneau cu spiritele morților lor. Aceste sărbători păgâne fastuoase au fost asimilate de Biserica Catolică. În loc să stârpească vechile obiceiuri, capii Bisericii le-au transformat în niște versiuni creștine ale acestora. Din Evul Mediu Ziua tuturor sfinților a înlocuit străvechea sărbătoare celtică a morții. (Bannatyne, Lesley Pratt, Halloween: An American Holiday, an American History, Facts on File, Inc., New York, 1990 p. x)
Sărbătoarea catolică a tuturor sfinților All Saints Day mai era cunoscută și sub numele sinonim de All Hallows Day, cuvântul „hallow” (sfânt) înlocuindu-l pe cel de „saint” (sfânt). Ziua de dinaintea Sarbătorii tuturor Sfinților – All Hallows Day (31 oct.) era recunoscută drept ziua de ajun – All Hallows Eve – a acestei sărbători. Ulterior aceasta a devenit Hallows Eve care s-a transformat in Halloween-ul de azi.
Ziua Tuturor Sfinților a fost o contin.a sărbătorii păgâne de Samhain din luna noiembrie. (Bonwick, James, Irish Druids and Old Irish Religions, Dorset Press, 1984 (1986ed), p.87)
Multe credințe și obiceiuri associate cu Samhain au fost practicate în continuare pe 31 oct. ziua cunoscută drept a tuturor sfinților Eve of All Saints, Eve of All Hallows sau Hallows Even. Utilizarea greșită a numelui de Hallow Even ni l-a dat pe acela de Halloween.(Santino, Jack editor, Halloween and Other Festivals of Death and Life, The University of Tennessee Press, Knoxville, TN 1994 p. xvi)
In 835, Papa Grigorie al IV-lea a consacrat Ziua tuturor Sfinților drept o zi a datoriei cuvenite și astfel în acea zi Biserica Catolică a instituit official ziua de Halloween.
Halloween-ul își datorează existența sa și respiră grație binecuvântării primate din partea Bisericii Catolice. Samhain-ul și-ar fi dat de mult ultima suflare de mult dacă nu ar fi beneficiat de binecuvântare și consacrare din partea Bisericii Catolice.
Puține sărbători mai au o istorie atât de ciudată și paradoxală precum Halloween-ul. Practice a reprezintă noaptea de priveghere pentru Ziua Tuturor Sfinților ținută de romano catolici. Halloween-ul are legături clare cu ritualurile preoților druizi.. (Douglas, George William, revised by Helene Douglas Compton, The American Book of Days, The H.W. Wilson Company, New York, 1948, p. 741)
O transformare odioasă și perversă a Halloween-ului a dus la alterarea semnificației acestui cuvânt. Cuvântul “hallow” înseamnă “sfânt, a sfinți sau consacra.” Rugăciunea binecunoscută a Domnului din DEvanghelia după Matei începe cu „Tatăl nostrum care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (Hallowed be your name) – Emblema de hallow îi aparține lui Dumnezeu Tatăl – Hallowed be your name (sfințească-se numele Tău, sfânt fie numele Tău) Halloween-ul era o noapte în care se sacrificau copii în cinstea lui Baal. Nu din întâmplare numele celei mai infernale nopți din istorie ce glorifică moartea și iadul poartă numele sacru de „hallow” ce îi aparține lui Dumnezeu Tatăl. Numele blasfemiator de Halloween poartă clar pecetea lui Lucifer așa cum aflăm și din Isaia 14:12…„Voi fi asemenea Celui Preaînalt.”

OCULTUL ȘI HALLOWEEN ?
Halloween-ul a prezentat drept o distracție sau o nebunie copilărească dar ea are o serioasă semnificație ocultă. Magia, wicca, satanismul și păgânismul cred că în noaptea de Halloween sunt eliberate spiritele rele și demonii. Ele își oficiază ritualurile lor îngrozitoare în această noapte.
Samhain: Aceasta e sărbătoarea de Anul Nou a vrăjitoarelor și primul Sabbat din care decurg celelalte (RavenWolf, Silver. Teen Witch, p. 42)
Halloween-ul este unul dintre cele 4 Sabbaturi majore sărbătorite de vrăjitoria modern și este de departe cel mai popular și mai important dintre cele 8 care se țin. Vrăjitoarele consider Halloween-ul drept Ziua lor de Anul Nou oficiindu-și atunci ritualurile magice.. (Dunwich, Gerina. The Pagan Book of Halloween, p. 120)
Halloween-ul este și una dintre cele mai sărbătorite zile ale sataniștilor. Anton LaVey, fondator al Bisericii lui Satan și autor al Bibliei satanic scrie:
După ziua cuiva de naștere mai există 2 sărbători importante, Walpurgisnacht (1 mai) și Halloween. (LaVey, Anton Szandor. The Satanic Bible, p. 96)
Marea preoteasă satanică Blanche Barton, pe site-ul BIsericii lui Satan laudă Halloween-ul:
Halloweenul dă chiafr și celor mai obișnuiți oameni prilejul de a gusta pentru o noapte din rău. Au șansa de a dănțui cu diavolul…Văd sataniștii din întreaga lume întrunindu-se în mici grupuri în această noapte 500 de ani de acum încolo toastând în cinstea gazdelor infernului.
Calendarul satanic decretează astfel Halloweenul: “Una dintre cele mai importante două nopți ale anului. Ritualuri orgiace cu vărsări de sânge și sex. Asociere sexual cu demonii. Sacrificii umane și animale masculi ori femele (www.theforbiddenknowledge.com/hardtruth/satanic_calendar.htm)
Fosta ocultistă Johanna Michaelsen dezvăluie, “Halloween-ul este și o dată majoră de racolare a sataniștilor.” (Michaelsen, Johanna. Like Lambs to the Slaughter, p. 192)
ORNAMENTELE DE HALLOWEEN ?
Ornamentele de Halloween sunt de proveniență druidică și ocultă.
Asocierile populare ale Halloweenului derivă din străvechile obiceiuri religioase păgâne ale celților și druizilor. (Mather, George A. and Larry A. Nichols. Dictionary of Cults, Sects, Religions and the Occult, p. 237)
Samhain constituia o parte vitală a culturii celtice, ritualurile legate de aceasta sarbătoare fiind transmise din generație în generație prin interm. Traditiei orale a druizilor. Apariția multora dintre tradițiile americane de Halloween se regăsește în aceste străvechi rituri. . . . (Bannatyne, Lesley Pratt, Halloween: An American Holiday, an American History, Facts on File, Inc., New York, 1990 p. 6)
Vrăjitoarele sunt reginele consecrate ale Halloweenului. Dacă ați fost păcălit că vrăjitoarele sunt niște persoane inofensive, treziți-vă, ele îl venerează pe diavol.
In multe situații conform mărturisirilor unor vrăjitoare, pe lângă venerarea direct a diavolului,ele erau obligate să își arate ura față de credința pe care o părăsiseră, călcând pe cruce și blasfemiindu-i pe sfinți și folosindu-se și de alte feluri de profanare.
(Spence, Lewis. An Encyclopedia of Occultism, p. 433)
Vrăjitoarele țineau o petrecere de Halloween și femeile își vindeau sufletul diavolului punându-și în pat un băț uns cu grăsimea copiilor uciși. . .(Douglas, George William. The American Book of Days, p. 569)
vrăjitoarele protestează că ele nu au nimic de-a face cu diavolul, în popularul manual de vrăjitorie Vrăjitoria teorie și practică sub titlul Dumnezeul vrăjitoarelor se arată clar următoarele:
Dumnezeul vrăjitoarelor e Stăpânul lumii de sub pământ (iadului) Numele său e Baphomet…Lucifer…Baal. . . (Angeles, Ly de. Witchcraft: Theory and Practice, p. 60)
Judecata lui Dumnezeu făcută vrăjitoarelor nu ar trebui luată în derâdere.
Pe vrăjitoare să nu le lăsați să trăiască. Ieșirea 22:18
Dovlecii folosiți pe post de felinare Dacă vrăjitoarele sunt reginele sărbătorii, zâmbăreții dovleci folosiți pe post de felinare sunt regii ei. Obiectele acestea demoniac îi uluiesc pe majoritatea istoricilor cu originea lor înspăim. O legendă cunoscută povestește că Jack (de la denumirea în engleză a acestor felinare Jack-o-lanterns) l-ar fi păcălit pe diavol făcând un târg cu sufletul său. Dar orig acestor felinare e una mult mai sinistră, provenind din adorarea de către druizi a capetelor tăiate. Ei își impodobeau casele și templele cu capetele tăiate însângerate. Credeau că acele capete erau sălașul sufletelor și de aceea puneau o lumânare sau o lumină în acele cranii. Felinarul originar de Halloween nu a fost un dovleac sau o ridiche ci un cap tăiat de om.
Ca trofeu, talisman sau ornament capul uman făcea parte integrantă din viața celților. Războinicii își atârnau capetele inamicilor în case drept dovadă a bravurii lor iar druizii credeau că acele capete erau sălașul sufletelor și puneau crania în sanctuare pentru a alunga răul.
(National Geographic, May 1977, p. 603)
. . . atârnau capetele inamicilor lor la gâtul cailor și după ce ajungeau acasă le agățau în cui la intrarea în casă. . .(Strabo, Geography)
Se crede că fețele mai mult decât alte imagini ori simboluri erau cele marcate inițial pe dovleci pt că făceau ca aceștia să afrate precum niște capete de oameni. Celții din vechime credeau că un cap uman era cea mai sfântă parte a corpului pt că adăpostea sufletul nemuritor al omului.
(Dunwich, Gerina. The Pagan Book of Halloween, p. 32)
. . . Dovlecii folosiți pe post de felinare – jack-o?-lantern- sunt in general prezentați sub forma lor tradițională drept niște eufemisme sărbătorești pt capul de mort , nasul triunghiular și rânjetul fiind expresii ale celui ce-și dădea sufletul. (Skal, David J. Death Makes a Holiday: The Cultural History of Halloween, p. 38)
Sculptați și iluminați de lumânări, ei reprezintă simbolul morții și al lumii spiritelor. (Thompson, Sue Ellen. Holiday Symbols and Customs, p. 256)
Ne dați ori nu ne dați – colindatul este un alt obicei de inspirație druidică.
În fiecare an de Halloween, multe copii din întreaga lume se îmbracă în niște costume aparte și merg din ușă în ușă pt a colinda fără a realize că mascarada lor inocentă exprimă ceva din străvechea practică religioasă druidică.
The Pagan Book of Halloween, p. 11)
INdiferent care ar fi modul de exprimare, idea este aceeași: obiceiul colindatului își are orig în tradiția celtică. (Santino, Jack. Halloween and Other Festivals of Death and Life, p. 82)
MASTI ȘI COSTUME: Măștile și costumele cunosc o istorie îndelungată în sfera ocultului și a posesiunii demoniac. Măștile reprezintă contacte cu lumea spiritelor invitând spiritele să le posede.
In ritualuri o persoană ce poartă masca unui zeu sau a unui spirit simte adesea ca e posedata de o forță supranaturală. . . (World Book 2005, p. 263)
Persoana ce poartă mască se simte transformată lăuntric și preia temporar atributele și trăsăturile zeului sau demonului reprezentat de mască. (Biedermann, Hans. Dictionary of Symbolism, p. 218)
LILIAC: Unul dintre animalele folosite în mod current de acești demoni (sau apropiați, așa cum sunt ei denumiți deseori) era cel de liliac. Liliecii și sângele lor erau de asemenea folosiți în vrăji (mai ales cele tinând de magia neagră) și în pregătirea poțiunilor magice. . .” (Dunwich, Gerina. The Pagan Book of Halloween, p. 29)
BUFNIȚA: “În noaptea de Halloween se spune că demonii sub formă de bufniță zburau cu vrăjitoarele și cu pisicile lor unii crezând chiar că erau vrăjitoare deghizate. . . (Interesant e că bufnița era numită strix de romani, cuvânt ce înseamnă chiar vrăjitoare)” (Dunwich, Gerina. The Pagan Book of Halloween, p. 43)
“PISICI NEGRE” erau associate cu întunericul și moartea…personificând demonii care duceau la indeplinire poruncile vrăjitoarelor impotriva vecinilor lor. Pisicile negre se spune că l-ar simboliza pe diavol in persoană.
(Guiley, Rosemary Ellen. The Encyclopedia of Witches and Witchcraft, p. 49)
MERE: “Obiceiul de a sări după mere la o petrecere de Halloween provine din cel al strămoșilor noștri păgâni care apreciau acest joc magic cu mărul.” (RavenWolf, Silver. Teen Witch, p. 42)
CRANIUL: “Craniul e un simbol interesant, extrem de imp in magie și cult demonic ca o celebrare a morții.” (Burns, Cathy. Masonic and Occult Symbols Illustrated, p. 388)
OBSCENUL ÎN HALLOWEEN ?
Halloween-ul a apreciat intotdeauna obscenul. Istoria sa teribilă este marcată de vandalism, distrugere și rău. Obiceiul depravat de introducere a unor lame în mere și de a pregăti bomboane otrăvite in anii 70 a constituit o dovada clară a maleficității acestei sărbători.
Unii spun că Halloween-ul scoate la iveală partea malefic a naturii umane din anumite persoane. Numărul de acte de vandalism comise în fiecare an de Halloween pare să susțină același lucru. . . (Dunwich, Gerina. The Pagan Book of Halloween, p. 23)
Halloween-ul a fost întotdeauna o noapte dedicata perversiunilor, dominată de haos decadență și indecență. Cel mai bine ascuns secret al Halloween-ului este relația sa romantic de dragoste cu homosexualii. Halloween-ukl a constituit cheia de aur care a descuiat dulapul plin de perversiuni al homosexualilor. Spiritul caracteristic Halloween-ului de travestire le-a oferit homosexualilor o noapte de vis pentru a-și exprima in mod public decadența și perversiunile.
Este un prilej de exprimare a dorințelor și fanteziilor. Halloween-ul este cu siguranță o noapte a travestiurilor. (Rogers, Nicholas. Halloween: From Pagan Ritual to Party Night, p. 137)
Halloweenul a fost întotdeauna o noapte a haosului și imoralității. In ukltimii ani a fost adoptat de comunitățile gay din America.
. . . (Morgan, Sheena. The Real Halloween, p. 42)
Mașina de Halloween întoarce lumea cu susul în jos. Identitatea cuiva poate fi desconsiderată fără rușine, bărbații se îmbracă precum femeile și invers. Morala e ridiculizată și eludată.
(Skal, David J. Death Makes a Holiday: The Cultural History of Halloween p. 17)
Halloweenul a făcut mai mult pt acceptarea curentă a homosexualității decât orice altă sărbătoare. Ani intregi de parăzi de stradă de Halloween caracterizate de perversiune și decadență pe străzile din New York?s Greenwich Village, Washington, D.C,?s Georgetown, New Orleans?s French Quarter San Francisco au generat o adevărată explozie a manifestărilor homosexuale.
Greenwich Village are o lungă istorie a sărbătoririlor improvizate de Halloween și există cu siguranță o legătură între recenta recrudescență a unor asemenea carnavaluri indicente și promovarea publică accentuată a culturii gay.
(Santino, Jack. Halloween and Other Festivals of Death and Life, p. 194)
Comunitatea gay a fost cea care a exploatat cel mai intens potențialul Halloween-ului ca pe un prilej de sărbătorire a travestiurilor…Comunitatea gay e cea responsabilă pt readucerea în atenția adulților a sărbătorii de Halloween
(Rogers, Nicholas. Halloween: From Pagan Ritual to Party Night, p. 132)
Pentru homosexuali Halloweenul constituie un moment de indeplinire a tuturor fanteziilor . . . (Santino, Jack. Halloween and Other Festivals of Death and Life, p. 211)

SEMNELE DE HALLOWEN?
Deși mulți consideră Halloweenul o distracție și o fantezie inofensivă el ne afectează subtil simtul discernământului legat de vrăjitoare și occult (și mai ales pe al copiilor niștri) Poțiunile magice de Halloween îi fac pe demoni, vrăjitoare și spiritele rele să apară drept oameni de treabă. În America trăiesc peste 1.2 milioane de vrăjitoare practicante. Vrăjitoria a devenit la ora actuală religia cea mai popular de aici. Aproape orice fetiță se transformă într-o mică vrăjitoare de Halloween. Vrăjitoarea RavenWolf e incântată că aproape orice fetiță inocentă se costumează în vrăjitoare de Halloween:
Azi aproape orice fetiță din societatea noastră alege să se costumeze câteodată în vrăjitoare…dacă alegeți un costum de vrăjitoare de Halloween fiți mândre și purtați-l cu demnitate în cinstea vrăjitoarelor. (RavenWolf, Silver. Halloween: Customs, Recipes & Spells, p. 64)
Istoricul preocupat de ocultism Jean Markale dezvăluie faptul că Halloweenul presupune mai mult decât un travesty copilăresc. Este o călătorie inițiatică păgână călăuzită de cineva (Satana) ascuns in umbră și nimeni nu se reintoarce inocent de la Halloween.
Trecerea in lumea Halloween-ului este intr-adevăr o călătorie inițiatică. Nimeni nu se întoarce inocent de acolo.Efectuarea călătoriei de unul singur nu inseamnă că nu a existat niciun ghid, niciun inițiator, un personaj ascuns in umbră care urmărește pașii neofitului prin labirintul lumii de dincolo.
(Markale, Jean. The Pagan Mysteries of Halloween, p. 127)
Dr. David Enoch, former senior consultant psychiatrist at the Royal Liverpool Hospital and the University of Liverpool, states:
Practicile de Halloween deschid ușa către occult și pot adduce in viața oamenilor forțe pe care ei nu le înțeleg și cu care cel mai adesea nu se pot lupta. . . (Parker, Russ. Battling the Occult, p. 35)

OPORTUNITĂȚI DE HALLOWEEN?
Halloweenul e visul de aur al sufletului. Mai degrabă decât să se ducă la un concert satanic de rock la o lăsarea a secului sau la o paradă, vin la tine de Halloween. De Halloween copii pierduți (și părinți) vin la ușa ta să te colinde. Vrei să le oferi o tratație ? Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos. Când le dați niște bomboane, dați-le și o broșură.
Noaptea inspăimântătoare de Halloween poate fi una extreme de rodnica pentru bisericile cfreștine. Părinții sunt in căutarea unei alternative inofensive a Halloween-ului. Asigurați-vă de o recoltă de toamnă bogată! Promovați mesajul biblic, dedicați-vă timpul și rugăciunile în acest scop. Incurajați-vă copiii să se îmbrace în personaje biblice. Pregătiți jocuri și bunătăți pt ei. Și iată și recolta: pregătiți niște mese cu gustări și pt părinți. Puneți pe cineva care poate câștiga ușior simpatia tuturor să intre in vorbă cu ei sis ă le vorbească despre minunatul nostrum Domn Iisus Hristos!
Unii pot obiecta că asemenea gtactici de Halloween ne fac părtași ai faptelor celui rău.(2 Ioan 1 :11) dar prietene creștin Satana e domnul acestei lumi (2 Cor. 4:4); și toată lumea trăiește în răutate (1 IOan 5:19) ? nu numai în noaptea de Halloween! Zilele noastre poartă nume de zeități păgâne: Moon-day Luni, Zues-day Marți, Wodens-day Miercuri. Thors-day Joi, Freyja-day Vineri, Saturn-day sâmbătă, Sun-day Ziua Soarelui. Uitați-vă și pe dolari ce afișează ochiul atot văzător al lui Lucifer într-o piramidă. Pământul acesta e domeniul diavolului.
(Luca 4:6). Nu ai cum să scapi de sub influența sa malefic Dar așa cum David a luat sabia și i-a tăiat capul lui Goliath (1 Sam. 17:51), putem să luăm și noi una dintre săbiile lui Satana și să scoatem cu ea niște suflete din iad.

 

Sursa: marturieathonita.ro

 



Grădinița obligatorie – o semi-instituționalizare a copiilor. Cui prodest?

 

     În urmă cu câteva luni Parlamentul României a legiferat o măsură pe care oficialii guvernamentali o anunțau de mai multă vreme: reducerea vârstei minime de la care începe școlarizarea obligatorie.

Un subiect, să o recunoaștem, serios, de natură a afecta viața cvasi-totalității familiilor românești tinere, care ar urma astfel să se despartă mai devreme de copiii lor pentru a ceda o bună parte din educația acestora unei instituții. Adio, deci, cei șapte ani de acasă!

În 2014 chiar prim-ministrul de atunci, dl. Victor Ponta, afirma că este necesară o dezbatere națională în această privință.

Această dezbatere n-a mai avut loc niciodată.

În schimb, Parlamentul a adoptat, în mai 2018, cu largă majoritate o propunere de lege privind amendarea art. 16 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 în sensul de a se stabili o nouă durată şi o nouă componenţă a învăţământului general obligatoriu, după cum urmează: învăţământul general obligatoriu are acum 15 clase şi cuprinde: ultimii doi ani ai învăţământului preşcolar, învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii doi ani ai învăţământului secundar superior.

Astfel, învăţământul liceal şi grupa mare din învăţământul preşcolar devin obligatorii până cel mai târziu în 2020, iar grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023. Nici grupa mică de la grădiniță nu scapă, ci devine, și ea, obligatorie nu mai târziu de anul 2030.

Motivațiile invocate în expunerea de motive a proiectului de lege au fost calitatea superioară a educației într-o formă instituționalizată, socializarea mai bună și… învățarea de la colegi.

Este un subiect asupra căruia ne-am pronunțat critic (de exempluîn mod repetat, iar astăzi reluăm câteva din observații în speranța unei viitoare reveniri, din partea unui legislativ mai atent și mai responsabil, asupra acestor nefaste „inovații”.

Argumentele pentru începerea mai devreme a școlarizării obligatorii nu au niciun suport concludent – dimpotrivă

Dincolo de dificultățile de ordin logistic, privitoare la resursele financiare și de personal calificat necesare unei asemenea măsuri (ținând cont de nevoile sensibil diferite ale copiilor de vârste diferite mai ales în această perioadă de viață), renunțarea la „cei 7 ani de acasă” în favoarea unei „semi-instituționalizări” a copiilor ridică o serie de probleme obiective.

Argumentele curente pentru scăderea vârstei de începere a școlarizării nu au un suport științific concludent, așa cum recunosc o serie de rapoarte de cercetare din Irlanda de Nord și Anglia (țări europene cu cea mai scăzută vârstă de școlarizare, 4 ani) dar și pe plan mondial. (C. Perry, 2011; C. Sharp, O’Donnell, 2007, S.P. Suggate, 2009)

În schimb, cercetări recente evidențiază efecte negative semnificative ale angajării premature a copiilor în activități de învățământ instituțional, în special în cele de tip formal. De exemplu, Terman Life Cycle Study din SUA, un studiu longitudinal desfășurat pe perioada a peste opt decenii, arată că, în medie, școlarizarea timpurie este asociată cu „rezultate mai slabe, inclusiv pregătire mai slabă la matematică, educație mai scăzută în ansamblu, anumite dificultăți la mijlocul vieții, consum mai mare de alcool și o mortalitate mai mare.” (M. Kern & S. Friedman, 2009; S. Friedman, 2011) Autorii acestui studiu conchid că maturitatea psihologică și gradul general de pregătire pentru situația școlară, iar nu inteligența și vârsta, sunt factorii relevanți pentru a decide când ar trebui copiii să meargă la școală. De asemenea, alte studii scot în evidență scăderea motivării de a citi și o înțelegere mai slabă a textelor la copii care încep mai timpuriu (5 ani) să învețe să citească. (S.P. Suggate, E. Schaughency & E. Reese, 2013)

În acord cu cercetările de neuropsihologia dezvoltării, considerăm că aspectul cel mai important îl reprezintă efectul școlarizării timpurii asupra relației copiilor cu părinții lor. Studierea tipurilor de relații între copii și părinți în primii ani de viață arată că acestea sunt decisive pentru sănătatea mintală a copiilor și dezvoltarea lor de-a lungul întregii vieți. (M. Hyson & H.B. Tomlinson, 2014) În acest sens, autorități de talie mondială în domeniul științelor dezvoltării atrag atenția că scăderea influenței parentale în educația copiilor în favoarea influenței grupului de copii de vârstă apropiată („peer orientation”) subminează unitatea familiei, periclitează dezvoltarea sănătoasă și favorizează o cultură a tinerilor bazată pe ostilitate și hipersexualizare. (G. Neufeld & Gabor Maté, 2011)

De asemenea, studii efectuate în Norvegia demonstrează efectul pozitiv pe care creșterea timpului dedicat îngrijirii copiilor acasă – prin reducerea timpului de lucru al mamelor – îl are asupra performanțelor școlare ale acestora, în timp ce participarea mamelor pe piața forței de muncă este corelată cu efecte negative asupra educației și succesului ocupațional al copiilor. (E. Bettinger et al, 2013; V.F. Haaland, 2013) Alte studii recente probează faptul că copiii părinților cu un statut socio-economic și educațional mai bun au performanțe de dezvoltare, inclusiv școlare, mai bune. (J. Horstschräer & G. Muehler, 2014)

Toate aceste cercetări confirmă vechea înțelepciune a valorii unice a celor „șapte ani de acasă”. Or, din nefericire, în țara noastră, contrar prevederilor Constituției și legislației în vigoare, rolul părinților în educarea copiilor este în mod constant minimalizat de autorități.

Un nou experiment în educație? Hilar, dacă n-ar fi pe timpul, banii și nervii noștri

În opinia noastră, „obligativitatea grădiniței”, ca să denumim colocvial această „extindere a învățământului obligatoriu”, este doar un nou experiment în școala publică, fie el și unul care ne aliniază la „tendințe internaționale” recomandate de organisme suprastatale birocratizate. Nimic nou până aici – de asta avem parte din 1990 încoace.

Mai rămâne de stabilit cum anume va fi el aplicat, din moment ce peste 3.000 de localități românești nu au nicio instituție de învățământ pe teritoriul lor. Și mai ales cu ce cost logistic și sufletesc vor fi dislocați copiii din familii pentru a fi trimiși la grădinițe, adesea în alte localități? Adevărat, guvernarea actuală s-a angajat că va construi 2.500 de creșe și grădinițe până în 2020, perioadă ce coincide cu termenul-limită pentru aplicarea măsurii învățământului obligatoriu de 15 clase. Însă, ne amintim de o altă promisiune similară, făcută în 2010 de guvernarea PDL-Băsescu și soldată cu… ceea ce știm cu toții. Cu nimic!

În plus, deși clasele a XI-a și a XII-a devin obligatorii, acest lucru nu poate rezolva problema abandonului școlar din anii anteriori. Conform statisticilor, aproximativ 25% dintre elevi abandonează școala în clasele a VIII-a și a IX-a.

Sistemul de educație din România are mari probleme, iar suplimentarea numărului anilor de învățământ obligatoriu nu ar contribui la soluționarea lor sau la creșterea calității actului educațional, ci dimpotrivă, în aprecierea noastră.

Statul-dădacă se substituie familiei

Doar în treacăt, din cauza complexității abordării, menționăm aici și tendința tot mai acută și mai îngrijorătoare a autorității publice de a se substitui familiei. Dintr-o perspectivă sociologic conservatoare, „confiscarea” copiilor și trimiterea lor într-o instituție la vârste atât de fragede este un experiment tipic de planificare socială, care ne duce cu gândul mai degrabă la statele marxiste.

Școlarizarea foarte timpurie și obligatorie nu doar că nu favorizează familia în niciun fel, dar de fapt o subminează, prin aceea că o dezintegrează în indivizi independenți unul de altul, dar dependenți față de Stat. Încredințarea către o așa-zisă „societate” impersonală și imposibil de tras la răspundere, dar controlată prin decizii birocratice a unei cote cât mai mari din creșterea și educarea copiilor a fost rețeta pentru pulverizarea familiei ca unitate socială în indivizi ca entități politice și, cu ea odată, dependența lor perpetuă de o formă sau alta de asistență socială. Fie aceasta și una indirectă, în care Statul ia cu forța de la familii o mare parte din câștigul lor, pentru a le furniza ceea ce tot el insistă că acestea au nevoie, indiferent că sunt de acord sau nu.

„Grădinița obligatorie”, a cărei necesitate nu există cu adevărat decât în mintea inițiatorilor propunerii legislative amintite, este exemplificarea perfectă a ipotezei de mai sus.

Dacă suntem tentați să respingem acest tip de enunțuri pentru simplul motiv că le atribuim unei istorii recente și nefaste și unor regimuri totalitare, să remarcăm că aceeași tendință este vizibilă acut și în Occident, Suedia fiind exemplul extrem de manipulare birocratică destinată a distruge principalul rival al statului, ca punct de convergenţă al loialităţilor: familia.

Peste Ocean, aşa-numitul „părinte” al şcolii publice americane, Horace Mann, nutrea sentimente critice sau chiar aversiune faţă de familie. Invocând „neglijenţa”, ignoranţa şi ineficienţele familiilor în statul lui, Mann lega sistemul de şcoli comunale de o viziune a unui stat puternic, autoritar, în cadrul căruia guvernul îşi asuma pur şi simplu rolul de părinte. Mai mult, „copilul nu merge la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe”, era de părere F. W. Parker, aşa-numitul „părinte al educaţiei progresiste” şi inspiratorul influentului educator socialist John Dewey. „El vine aici ca să trăiască şi să-şi pună viaţa, formată la şcoală, în slujba comunităţii.” „Fiecare şcoală publică din ţară trebuie să devină un cămin şi un cer pentru copii”, mai spunea el.

Discuția poate continua – și trebuie să continue, căci miza ei este una majoră.

Pentru lectură suplimentară, vezi Notele de subsol.

__________

Bibliografie:

Bettinger, Eric, Torbjørn Haegeland, and Mari Rege. Home with mom: the effects of stay-at-home parents on children’s long-run educational outcomes. No. 4274. CESifo Working Paper, 2013.

Friedman, Howard. The Longevity Project: Surprising Discoveries for Health and Long Life from the Landmark Eight Decade Study. Hay House, Inc, 2011.

Haaland, Venke Furre, Mari Rege, and Mark Votruba. Nobody Home: The Effect of Maternal Labor Force Participation on Long-Term Child Outcomes. No. 4495. CESifo Working Paper, 2013.

Horstschräer, Julia, and Grit Muehler. „School entrance recommendation: a question of age or development?.” Education Economics 22.3 (2014): 270-292.

Hyson, Marilou, and Heather Biggar Tomlinson. The Early Years Matter: Education, Care, and the Well-Being of Children Birth to 8. Teachers College Press, 2014.

Kern, Margaret L., and Howard S. Friedman. „Early educational milestones as predictors of lifelong academic achievement, midlife adjustment, and longevity.” Journal of applied developmental psychology 30.4 (2009): 419-430.

Neufeld, Gordon, and Gabor Maté. Hold on to your kids: Why parents need to matter more than peers. Random House LLC, 2011.

Perry, Caroline, Arguments on the school starting age, Northern Ireland Assembly Research and Information Service Briefing Paper, Paper 97/11.

Sharp, Caroline, and Sharon O’Donnell. „Starting School at Four: the English Experience.” in The Education of 4-to 8-Year-Olds-Re-designing School Entrance Phase , CIDREE/DEVO, 2007, 15-26.

Suggate, S. P. (2009). School entry age and reading achievement in the 2006 Programme for International Student Assessment (PISA). International Journal of Educational Research, 48, 151–161.

Suggate, Sebastian P., Elizabeth A. Schaughency, and Elaine Reese. „Children learning to read later catch up to children reading earlier.” Early Childhood Research Quarterly 28.1 (2013): 33-48.

Institutul Național de Statistică, „Proiectarea populației școlare la orizontul anului 2060”

Allan C. Carlson, „Ce le-a făcut şcoala publică familiilor şi copiilor noştri?”

William Gairdner, Lecția suedeză. „Rețeta” pentru distrugerea familiei ca unitate socială

http://www.provitabucuresti.ro/component/content/article/9-primapagina/639-grdinia-obligatorie-i-dispariia-celor-apte-ani-de-acas-o-semi-instituionalizare-a-copiilor-cui-prodestSursa: ProVita



Biserica şi Neamul.Politica.Lumea
Slujitorii Bisericii și Unirea din 1918 - Interviu - Pr. Prof. Acad. Mircea Păcurariu
 
A existat o colaborare între Biserică și Armată în trecutul poporului român?

      În tot decursul istoriei, oștile române au fost însoțite pe câmpurile de luptă de preoți. De pildă, oștile lui Ștefan cel Mare au fost însoțite și de preoții care săvârșeau slujba de îngropare a celor căzuți la datorie. În oastea lui Mihai Viteazul se cunosc preoți care au luptat cu sabia în mână împotriva oștirilor invadatoare otomane. Mai târziu, în Transilvania, se cunosc zeci de preoți care au fost alături de țăranii răsculați, în 1784, sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan. În timpul Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania, Avram Iancu, conducătorul acestei revoluții, a înființat în Munții Apuseni „Legiunea XIII Gemina”. În cadrul acesteia s-au aflat și mulți preoți din localitățile din Apuseni și din vecinătate.

    În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul „Miliției naționale”, care s-a creat în Țara Românească, au activat trei preoți. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-au creat primele posturi de preoți militari în armata română. Iar în Războiul de Independență din 1877, trupele românești au fost însoțite pe front de zece „confesori militari”. În timpul Războiului de Independență, în Mănăstirea Horezu a fost înființat un spital militar și 15 măicuțe, în frunte cu maica stareță Eufrosina Șteflea, au mers voluntar la spitalul militar din Turnu-Măgurele, iar alte 15, în spitalul militar din Craiova, în care au fost internați și îngrijiți sute de răniți, de către medici din Rm. Vâlcea și maicile mănăstirii.

Deci, s-a creat o adevărată tradiție de conlucrare între Biserică și Armată.

Care a fost situația în timpul Primului Război Mondial?

    Încă înainte de intrarea României în război, în 1915, preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București, a fost numit protopop al preoților militari activi și al celor care vor fi mobilizați în caz de război. La 15 august 1916 acest preot a fost numit șef al Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române.

În cursul războiului au slujit ca preoți militari peste 250 de preoți din vechea Românie, câțiva dintre ei și-au jertfit viața pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei. Alții au fost luați prizonieri și deportați în Germania sau în Bulgaria, unde au trăit și au fost obligați să muncească în condiții umilitoare. Toți acești preoți și-au făcut din plin datoria pe câmpurile de luptă fiind apreciați de comandanții armatei și decorați. Preoții care au rămas alături de credincioși în teritoriile ocupate de trupele germane (Oltenia și Muntenia) au cunoscut suferințe și mai mari. Aproximativ 20 de preoți din aceste părți de țară au fost împușcați de soldații din armata germană. Alții au fost deportați în Germania, unde și-au pierdut viața. În județele Constanța, Tulcea, Brăila și Ialomița, alți 20 de preoți au fost împușcați de soldații din armata bulgară.

      Nu trebuie trecuți cu vederea cei peste 250 de călugări și călugărițe care s-au înrolat ca voluntari în serviciile medical-sanitare ale armatei române și câțiva au murit la datorie. Un singur exemplu: Maica Mina Hociotă din Săliște, jud. Sibiu, devenită măicuță la Mănăstirea Văratic, pe frontul din Moldova din vara anului 1917, a fost rănită iar după externare a îndeplinit funcția de șef al trenului militar cu care s-au transportat răniții la spitalele din Iași de pe frontul din sudul Moldovei. Pentru merite deosebite, a fost decorată cu „Crucea Comemorativă de Război”, precum și cu Insigna „Mărășești”. După război, autoritățile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române i-au încredințat funcția de maică stareță la Mănăstirea din loc. Nămăești, jud. Argeș, unde a slujit până în anul 1977, când a trecut în lumea cerurilor. A fost înhumată în Cimitirul Eroilor din comuna Nămăești.

      Într-o altă zonă a pământului românesc, în Bucovina, mai mulți preoți au fost închiși într-un lagăr de lângă Graz; câțiva au murit acolo din cauza condițiilor inumane de viață.

     În Basarabia, mai mulți preoți „moldoveni” au fost mobilizați în armata țaristă și trimiși pe front. Printre ei s-a numărat și tânărul preot Alexei Mateevici, mort într-un spital militar din cauza tifosului. Câțiva preoți au fost împușcați la retragerea trupelor rusești bolșevice în vara anului 1917. În primele luni ale anului 1918, armata română care a intrat în Basarabia a fost însoțită de peste 30 de preoți, fie din vechea Românie, fie din Transilvania.

Care a fost situația pre­oților români din Transilvania în anii 1916-1918?

       După ce România a intrat în război, la 14-27 august 1916, alături de puterile Antantei, autoritățile maghiare au declanșat o puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc. Atenția lor s-a manifestat în primul rând împotriva intelectualilor, mai cu seamă a preoților, îndrumătorilor satelor românești.

      Aproximativ 150 de preoți români – fie ortodocși, fie uniți – au fost arestați, judecați și aruncați în închisorile din Cluj, Tg. Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș și Seghedin. Ei erau acuzați de „trădare de patrie” (maghiară) sau de „spionaj în favoarea României”.

Alți peste 220 de preoți și vreo 15 preotese, dintre care unele cu copii mici, au fost deportați în județul Sopron, regiunea cea mai îndepărtată din vestul Ungariei, unde au trăit în cea mai neagră mizerie, unii până la sfârșitul anului 1918. Majoritatea celor închiși sau deportați erau din județele Sibiu, Făgăraș și Brașov sau din actualele județe Covasna, Harghita și Mureș.

    După retragerea trupelor române din Transilvania, în septembrie 1916, peste 130 de preoți din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului au fost nevoiți să se retragă în vechea Românie de teama represaliilor autorităților maghiare.

    Menționăm și faptul că peste 20 de preoți au fost mobilizați și trimiși pe front pentru îngrijirea sufletească a soldaților români care erau nevoiți să lupte în armata austro-ungară, în Italia sau în Galiția.

   În primele luni ale anului 1919, au fost uciși în Transilvania aproximativ 10 preoți, după destrămarea monarhiei habsburgice și a bolșevizării armatei maghiare și secuiești, de către trupele maghiare devotate regimului comunist în frunte cu Béla Kun.

    Care a fost aportul slujitorilor Bisericii la realizarea actului de la 1 Decembrie 1918?

     Încă din 1917, Guvernul României a trimis într-o „misiune patriotică” în Statele Unite și apoi în unele capitale din Europa Occidentală pe preoții Ioan Moța din Orăștie și Vasile Lucaciu din Șișești – Maramureș. Ei au fost primiți de diferiți români americani și de însuși președintele W. Wilson. Iar în noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad, l-a trimis pe profesorul Nicolae Bălan, de la Institutul Teologic din Sibiu, la Iași pentru a prezenta Guvernului României doleanțele poporului român din Transilvania.

     De acolo, el a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiș prin care îl sfătuia să convoace o mare adunare națională la Alba Iulia și să ceară unirea necondiționată cu România. În cursul lunii noiembrie 1918 toți preoții au lucrat pentru constituirea consiliilor naționale românești locale și a gărzilor naționale românești din localitățile Transilvaniei.

     La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1.228 de delegați oficiali, peste 300 erau slujitori ai Bisericii. Lucrările adunării au fost prezidate de Gheorghe Pop de Băsești și de episcopii Ioan de la Arad și Dimitrie Radu de la Oradea. Între cei care au vestit poporului unirea cu România, „pe câmpul lui Horea”, s‑au numărat și câțiva episcopi și preoți. În Marele Sfat al Națiunii Române constituite la Alba Iulia la 2 Decembrie 1918, între cei 250 de membri, figurau toți episcopii, mulți profesori de teologie, protopopi și preoți. Actul Unirii a fost prezentat la București Regelui Ferdinand și guvernului de o delegație a Adunării de la Alba Iulia din care au făcut parte și episcopii Miron Cristea de la Caransebeș și Iuliu Hossu de la Gherla. De consemnat și faptul că, în cele două corpuri de armată înființate de Consiliul Dirigent în Transilvania, au fost încadrați peste 40 de preoți, în cadrul structurilor la nivel de Regiment și Divizie, care au însoțit trupele ardelene și cele din Regatul nou al României în luptele purtate în vara anului 1919 împotriva trupelor maghiare, campanie care s-a încheiat la 2 august 1919, cu ocuparea Budapestei de către Divizia 16 Infanterie, comandată de ardeleanul General de Brigadă Alexandru Hanzu (originar din localitatea Cacova, jud. Sibiu).

    Așadar, slujitorii bisericii s-au numărat printre cei care au contribuit la realizarea statului român unitar.

Au mai activat preoți români în armata română și după 1918?

     La scurt timp după Unire, s-a înființat Episcopia Armatei cu sediul la Alba Iulia. Ea a fost condusă de episcopii Ioan Stroia (1923-1937) și Partenie Ciopron (1937-1948). S-au creat posturi noi de preoți militari pentru principalele garnizoane din țară. Îl consemnăm aici pe preotul Ioan Dăncilă din garnizoana Sibiu, care a activat ca preot – colonel și vicar al Episcopiei Armatei până în anul 1947, când autoritățile comuniste au desființat structurile religioase din rândul armatei, inclusiv Episcopia Armatei, iar preoții militari au fost înlăturați din armată, fără a li se asigura condiții minime de existență. Am trăit un mare sentiment de bucurie, după Revoluția din decembrie 1989, când noile autorități statale și religioase au reînființat serviciul religios în structurile Armatei, care își aduce o substanțială contribuție la educarea militarilor în spiritul dragostei de patrie și de credința străbună.

      În încheiere, vă rog să transmiteți un mesaj cititorilor publicațiilor în care va apărea acest interviu de mare importanță în contextul anului centenar 2018.

   Acum, în anul 2018, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”, suntem chemați să exprimăm recunoștința noastră față de Dumnezeu, „Împăratul neamurilor” (Apoc. 15, 3). El ne-a ajutat să vedem înfăptuirea statului nostru unitar român, astfel „clădindu-se temeliile fericirii noastre viitoare”, cum afirma atunci „bătrânul nației”, George Pop de Băsești. Datori suntem cu toții să păstrăm unitatea de credință și de neam, să prețuim tezaurul nostru etnic și să manifestăm cu elan sentimentul patriotic de care au fost animați înaintașii noștri bravi și bărbații Marii Uniri. Oricare ar fi obstacolele și nedumeririle privind viitorul nostru și al țării, dacă noi, românii, Îl iubim pe Mântuitorul Înviat și trăim conform Legii dumnezeiești, binecuvântările Sale și darurile Învierii vor umple casele noastre și toată România Mare. Toți cei ce slujim țara cu Crucea și Spada să fim uniți în vecie și vom birui toate obstacolele. Dumnezeu să ne ajute!

      În numele cititorilor vă adresez cele mai calde și sincere mulțumiri pentru amabilitatea cu care ați dat curs acestui interviu, dar și pentru valoarea lui istorico-documentară, prin evocarea contribuției slujitorilor din armata română, cu Crucea în frunte și cu Biblia în mâini, în lupta pentru făurirea și apărarea visului de veacuri al poporului român, înființat cu 100 de ani în urmă la 1 Decembrie 1918, în cetatea Alba Iulia, cetate-simbol al primei Uniri din 1600, înfăptuită de marele conducător de oști Mihai Viteazul. Dumnezeu să vă ocrotească sănătatea și harul în slujba Bisericii Ortodoxe Române și să dați spre lumină noi opere scrise despre strânsa legătură dintre Biserică, poporul român și armata sa.

Telegraful Român

 



CENTENARUL MARII UNIRI (11)

Unirea prin interconectarea infrastructurii, nu doar prin declarații - Basarabia - România - Activenews

TVR a lansat un film documentar despre Mihai Viteazul și Unirea de la 1600 - Basilica 

Conferința Identitate și unitate națională, spațiul ruraul - Basilica 

2018, Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1919 - Ziarul Lumina 

Patriarhul României a semnat în Cartea Centenarului - Ziarul Lumina 

Întâlnire cu preoții frați din Basarabia - Ziarul Lumina 

Pr. Ioan Ică Jr. a vorbit la Miercurea Ciuc despre rolul Bisericii în păstrarea credinței poporului român - Basilica 

14 noiembrie, Ziua Dobrogei, 140 de ani de la revenirea la Patria Mamă - Activenews

Eveniment ortodox internațional la Cluj Napoca - Ziarul Lumina

Concert al Orchestrei Metropolitane București - Basilica 

Centenarul Marii Uniri la Academia Bârlădeană - Ziarul Lumina 

Simpozion național dedicat Unirii la Baia mare - Ziarul Lumina 

Idealuri și perspective după 100 de ani - Ziarul Lumina 

Conferința despre sfârșitul Austro-Ungariei - Ziarul Lumina 

Ediție aniversară a proiectului Valori culturale românești - Ziarul Lumina 

Sărbătoarea Centenarului este parte din mine- Ziarul Lumina 

Clerul ortodox bucovinean și Marea unire - Ziarul Lumina 

Expoziția clujenii și Marea Unire - Ziarul Lumina

Peste 250.000 de oameni au ieșit în stradă spre a sărbători o sută de ani de independență pentru Polonia - Activenews 

 



Atribute constituţionale ale statului român în context contemporan. Aspecte teologice - Dr. Marius Andreescu
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

Prin noţiunea de atribute ale statului se înţelege dimensiunile lui definitorii (astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale, ca expresie a voinţei politice şi deter­mi­nate de regimul politic) şi, în acelaşi timp, valorile de principiu ale ordinii constituţionale.

Statul de drept, pluralismul, democraţia, societatea civilă, sunt incontestabil valori uni­versale ale gândirii şi practicii politice contemporane şi se regăsesc exprimate nor­mativ şi în Constituţia României, dar şi în documentele internaţionale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constitu­ţional şi definesc puterea, dar şi raporturile complexe dintre stat şi cetăţeni şi celelalte subiecte de drept constituţional.

Atributele statului român reglementate normativ în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

 I. Stat de drept

Este unul dintre cele mai discutate concepte ale dreptului constituţional şi este indiscutabil legat de trecerea de la dreptul statului la statul dreptului.

În literatura de specialitate s-au afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit cărora statul de drept corespunde unei necesităţi antropologice sau că este un mit, un postu­lat şi o axiomă, iar pe de altă parte, statul de drept, este un pleonasm, un nonsens juridic.

Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituţională a cărui fundament se regăseşte în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere şi libertatea fiecărui individ al societăţii şi în aplicarea principiului legalităţii la întreaga activitate statală, dar şi la comportamentul fiecărui membru al societăţii.

Statul de drept s-a format şi s-a răspândit în raport cu trei mari modele:

1. Modelul englez „rule of law” se caracterizează prin limitarea puterii monar­hului, iar pe de altă parte, prin conservarea puterii parlamentului, ceea ce în planul dreptului constituţional înseamnă:

a) restrângerea prerogativelor monarhului şi recunoaşterea lor unei puteri consti­tuite prin normele dreptului pozitiv;

b) necesitatea fondării actelor executivului direct sau indirect pe autoritatea Parla­mentului;

c) obligaţia tuturor subiectelor de drept să se supună legii jurisdicţiei.

2. Concepţia germană pune accentul pe necesitatea de a asigura legalitatea în administraţie şi controlul jurisdicţional al acesteia.

3. Concepţia franceză consideră statul de drept ca un stat legal, care proclamă şi apără principiul legalităţii.

În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar totuşi complementare: normativitatea şi ideologia.

În planul normativităţii, statul de drept apare ca un principiu structural al Consti­tuţiei alături de alte atribute esenţiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existenţa societăţii şi a statului.

Din punct de vedere normativ, exigenţele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:

- sensul formal – cerinţa ca statul, organele sale să respecte legile, să se subordo­neze strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, atribuţiile şi funcţiile ce le revin.

- sensul material – cerinţa ca organele statului, exercitându-şi atribuţiile, să res­pecte garanţiile juridice privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,

În planul ideologiei, statul de drept conferă un sistem logic de idei, prin care oamenii îşi reprezintă societatea, statul, în toate manifestările sale şi prin care se conferă legitimitate statului.

Sintagma „stat de drept” nu este un simplu concept logic, ci exprimă o necesitate fundamentală de ordin constituţional potrivit căreia:

a) dreptului îi este indispensabil statul pentru a-i crea normele şi pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea normelor juridice.

b) statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, prin instituirea unui comportament general şi obligatoriu.

În esenţă, statul de drept exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare a acesteia, dar şi o nouă concepţie cu privire la drept, la rolul şi funcţiile acestuia.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria şi practica statului de drept”, propune o interesantă şi cuprinzătoare definiţie acestui concept de drept consti­tuţional: „Statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza principiului separaţiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmând prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.

Definiţia redă principalele elemente ale statului de drept – separaţia puterilor, ca realitate a activităţii statale, aplicarea principiului legalităţii în activitatea tuturor organelor statului, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului.

Tot din această definiţie rezultă trăsăturile de bază ale statului de drept, respectiv:

a) libertăţile persoanei umane reclamă garanţii ale securităţii şi dreptăţii prin primatul dreptului şi în special al Constituţiei.

b) moderarea executării puterii reclamă organizarea şi adaptarea funcţiilor orga­nelor eratice şi un sistem normativ ierarhizat.

 2. Condiţiile statului de drept

În documentul final al Reuniunii de la Copenhaga din 1990 s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală, iar în Carta de la Paris din 1990 statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia, ca unic sistem de guvernământ.

Din coroborarea principiilor înscrise în documentele internaţionale, precum şi în raport cu doctrina de drept constituţional, considerăm ca fiind condiţii sau caractere ale statului de drept, următoarele:

1. acreditarea unei noi concepţii cu privire la stat, îndeosebi sub următoarele aspecte: natura voluntară sau consensuală a statului, delimitarea statului de societatea civilă, responsabilitatea statului şi a autorităţilor ce îl alcătuiesc şi moderarea constrân­gerii ca mijloc de intervenţie a statului în societate prin forme adecvate şi rezonabile;

2. valorificarea raţiunilor şi mecanismelor principiului separaţiilor puterilor în stat;

3. instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii;

4. instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului;

5. instaurarea unei ordini juridice coerente şi ierarhizată şi al unui domeniu al legii.

Funcţionalitatea şi coerenţa sistematică a statului de drept trebuie asigurată prin câteva sisteme de reglare, respectiv:

a) controlul politic care se realizează de către Parlament, ca una dintre funcţiile lui esenţiale, prin mijloace instituţionale variate;

b) controlul administrativ care se înfăptuieşte în sistemul organelor administraţiei publice, fie la iniţiativa acestora fie la iniţiativa cetăţenilor;

c) controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, încredinţat fie instan­ţelor de drept comun fie instanţelor specializate;

d) controlul constituţionalităţii legilor;

e) controlul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin intermediul organelor autorităţii şi paterii judecătoreşti;

f) procedura de conciliere şi control, care se realizează prin instituţia „ombudsma­nului” sau Avocatul Poporului;

g) accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte consacrarea statului de drept în Constituţia României, trebuie menţionat că acest lucru se realizează prin numeroase dispoziţii care dau consistenţă acestui concept de drept constituţional, respectiv art. 16 alin. (2), care prevede că nimeni nu este mai presus de lege; art. 15 alin. (2) care proclamă principiul neretro­acti­vităţii legii.

Prevederile se referă la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetă­ţenilor, la mecanismul separaţiilor puterilor, la pluralism, la organizarea şi funcţio­narea autorităţilor statului, la accesul liber la justiţie şi organizarea controlului parla­mentar, administrativ şi jurisdicţional.

Statul de drept nu reprezintă un stat a cărui esenţa este epuizată prin reglemen­tările constituţionale şi prin alte acte normative, la un moment dat. Statul de drept nu este exclusiv o instituţie a dreptului constituţional, ci trebuie să devină o realitate, regăsită la nivelul conduitei fiecărui subiect de drept, fie el organ al statului sau simplu cetăţean. Aceasta înseamnă şi presupune un proces evolutiv complex la care să participe toate structurile societăţii şi în acelaşi timp un proces de perfecţio­nare în plan ideologic şi moral cu scopul perfecţionării activităţii organelor statului şi instaurarea efectivă a principiului legalităţii, formarea unui comportament civic în spiritul respectării legii şi a valorilor fundamentale ale democratismului.

Constituţia României stabileşte, în conţinutul său normativ, şi principalele garanţii ale statului de drept:

a) regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a principiilor fundamen­tale de organizare şi activitate a celor trei puteri. Stabilirea regimului juridic aplicat revizuirii Constituţiei;

b) legitimitatea populară directă sau indirectă a organelor statului şi autorităţilor publice;

c) asigurarea supremaţiei Constituţiei printr-un control politic sau jurisdicţional, ca şi asigurarea supremaţiei legii, faţă de celelalte acte normative;

d) exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care justifică restrângerea şi fără a se suprima însuşi dreptul sau libertatea fundamentală;

e) independenţa şi imparţialitatea justiţiei. Astfel, art. 21 alin. (2) din Constituţia României stipulează că nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie a unei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime.

3. Stat social

Statul român, precizează art. 1 alin. (3) din Constituţia României, este un stat social, ceea ce semnifică implicarea statului în domeniul social şi economic.

În concepţia tradiţională, esenţa democraţiei o reprezintă libertatea şi implicit limi­tarea intervenţiei statului în viaţa societăţii. Cu toate acestea, libertatea econo­mică şi socială reprezintă simple deziderate, fără un suport material, fără elaborarea unei strategii globale de dezvoltare şi de urmărire a programului elaborat.

De aceea, conceptul constituţional de stat social nu contrazice, ci susţine demo­craţia prin prisma realizării interesului general care trebuie evaluat ca scop fun­damental al serviciilor publice, respectiv: asigurarea unui nivel de trai decent pentru toţi locuitorii, asigurarea sănătăţii populaţiei, dezvoltarea sistemului de instrucţie şi educare, a culturii, protecţia mediului etc.

Doctrina constituţională şi politologia au subliniat faptul că nu este de preferat nici intervenţia masivă a statului în economie şi în viaţa socială, fapt care duce la etatizarea societăţii, dar nici o poziţie pasivă a statului faţă de problematica şi reali­zarea interesului general social.

Esenţa problemei constă nu în repudierea rolului statului sau în amplificarea acestui rol, ci în stabilirea gradului de intervenţie etatică, precum şi a formelor con­crete de intervenţie adecvate fiecărei etape de dezvoltare a societăţii.

În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, statul român trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, valorificarea tuturor facto­rilor productivi;

b) exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional;

c) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic;

d) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

e) protejarea intereselor naţionale în activitatea economica şi financiară, valutară;

f) stimularea cercetării ştiinţifice.

 4 . Stat pluralist

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia României, pluralismul în socie­tatea românească este o garanţie a democraţiei constituţionale.

În sens comun, prin pluralism se înţelege o multitudine de factori echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unitate.

Totodată, pluralismul gnoseologic sau pragmatismul afirmă că adevărul este numai ceea ce îi este util individului, iar persoana umană este categoria supremă, în consecinţă, se admite că puterea este un rău inevitabil şi de aceea trebuie promovate măsuri pentru protecţia persoanei în faţa puterii statale, respectiv garantarea constitu­ţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi instituţionalizarea unor structuri de limitare a puterii.

De asemenea, pluralismul trebuie înţeles în strânsă legătură cu conceptul democraţiei.

Prin această corelaţie, democraţia este relativizată deoarece ea pune pe picior de egalitate, sub aspect valoric, opiniile majoritare, cât şi cele contrare sau minoritare. În acest sens, se afirmă că pluralismul este opusul totalitarismului, dacă se îndeplinesc două condiţii:

a) opiniile, conceptele, atitudinile să fie licite, să nu contravină democraţiei consti­tuţionale;

b) să se respecte regula majorităţii în adoptarea deciziilor.

Exemplu: potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) din Constituţia României, partidele sau organizaţiile, care prin scopurile, ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiului statului de drept, ori a suveranităţii, a integrităţii, sau a independenţei României sunt neconstituţionale.

Principiul pluralismului este opus unicităţii exercitării puterii exprimată în consa­crarea rolului conducător în societate a partidului.

De aceea, într-o societate compozită şi concurenţială, pluralismul insti­tu­ţional este logic şi necesar.

Din cele afirmate mai sus rezultă că noţiunea de pluralism priveşte multiple aspecte ale existenţei sociale, respectiv, pluralismul politic, pluralismul instituţional, pluralismul funcţional al organelor statului, pluralismul ideologic şi nu în cele din urmă pluralismul social, ca bază pentru toate celelalte forme de manifestare a plura­lismului. În nicio împrejurare acest principiu constituţional nu este opus unităţii statului român, indivizibilităţii statale şi teritoriale, principiului naţionalismului.

Pluralismul se regăseşte în toate aceste caractere ale statului, fără a le nega, ci, dim­po­trivă, le conferă adevărata existenţă şi funcţionalitate democratică.

Pluralismul instituţional se reflectă în următoarele categorii de instituţii reglemen­tate de Constituţia României:

a) populare – sufragiul universal şi referendumul, organizarea sindicală şi grupu­rile neguvernamentale;

b) politice – partidele şi formaţiunile politice;

c) deliberative – Parlamentul;

d) executive – Guvernul şi structura administraţiei publice;

e) jurisdicţionale – instanţele de judecată de drept comun şi speciale.

 5. Stat democratic

Democraţia reprezintă o forma de perfecţiune morală şi dimensionează atât organizarea cât şi funcţionarea puterii pentru a o umaniza, cât şi modul de viaţă al cetăţenilor pentru al modera.

Cea mai succintă, dar şi valoroasă definiţie constituţională a democraţiei este redată de art. 2 din Constituţia Franţei, care proclama guvernarea poporului prin popor şi pentru popor.

Democraţia este un concept şi un fenomen integrator, cumulând valori morale, politice, şi juridice ale societăţii, într-un context social istoric determinat şi care, în esenţă, exprimă cerinţa ca exercitarea puterii să se realizeze numai în raport cu inte­resul social al deţinătorului puterii, respectiv, poporul.

Principalele dimensiuni constituţionale ale democraţiei sunt:

a) exercitarea suveranităţii de către popor;

b) asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice, prin: sufragiu universal, iniţiativă legislativă, referendum, precum şi existenţa unui organ legiuitor, autentic şi reprezentativ;

c) partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc;

d) descentralizarea administrativă;

e) pluralismul social, instituţional, politic şi ideologic;

f) aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale;

g) consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României, statul român este şi demo­cratic. Acest principiu este exprimat şi concretizat şi de alte dispoziţii consti­tuţionale, respectiv:

- art. 2 alin. (1) suveranitatea naţională aparţine poporului;

- art. 61 alin. (1) parlamentul este organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării;

- art. 90, poporul îşi exprimă prin referendum voinţa sa cu privire la problemele de interes naţional;

- art. 74 alin. (1) şi art. 150 se referă la iniţiativa populară cu privire la propunerea unui proiect de lege şi la revizuirea Constituţiei;

- art. 8 alin. (1) proclamă principiul pluralismului ca o condiţie şi o garanţie a demo­craţiei constituţionale;

- drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate şi garantate în titlul al doilea al Constituţiei României.

 

 6. Realităţi contemporane ale unor atribuţii ale statului român

               Succinta prezentare a unor aspecte din doctrina juridică privind atributele Statului Român o considerăm necesară pentru an sublinia că Legea fundamentală a statului le consacră însă fără a fi exclusiv rezultatul voinţa legiuitorului constituant. Este demn de subliniat faptul că atributele şi caracterele Statului Român reprezintă realităţi care s-au impus legiuitorului în perspectiva evoluţiei istorice a poporului român, a eforturilor pentru progres şi democraţie, pentru respectarea identităţii naţionale şi nu în ultimul rând pentru consacrarea unor valori pe care le considerăm a fi definitorii în legătură cu existenţa poporului român cum ar fi: credinţa ortodoxă, dorinţa de a-şi organiza existenţa prin asumarea valorilor morale fundamentale de adevăr, bine echitate, jertfa istorică pentru păstrarea în decursul timpului a identităţii naţionale şi integrităţii statale şi nu în ultimul rând acceptarea supremaţiei legii şi a dorinţei mărturisite, în funcţie de contextul istoric că cei care guvernează să respecte şi să garanteze drepturile inalienabile şi imuabile consacrate în prezent în Constituţie.

Un al doilea motiv pentru care am recurs la o sumară prezentare doctrinară a unora dintre atributele constituţionale ale statului Român, constă în încercarea de a realiza o comparaţie între idealul constituţional regăsit în normele şi principiile Legii fundamentale iar pe de altă parte, realităţile contemporane ale Statului Român. Este cunoscut faptul că norma juridică, inclusiv reglementările unei Constituţii democratice reprezintă un ideal, o formă abstractă, conceptuală în baza căreia se realizează ceea ce se numeşte ordinea de drept. Există, însă, întotdeauna o anumită discrepanţă, dacă nu chiar şi contradicţie între ceea ce juriştii numesc ordinea de drept, instaurată în special prin lege şi jurisprudenţă, iar pe de altă parte ordinea socială sau realităţile sociale ce nu pot fi subsumate abstract unei ordini juridice.

Este evident că societatea contemporană se construieşte prin supremaţia ordinii juridice iar starea socială prezentă a omului, deosebită faţă de starea naturală este cea ce noi numeam în alte studii „starea juridică”, ce caracterizează existenţa contemporană şi o diferenţiază faţă de starea naturală, în sensul acceptat de doctrina contractului social: existenţa naturală este ca o stare existenţială în care omul se manifestă nu atât ca fiinţă socială cât mai mult ca persoană în individualitatea sa prin dimensiunea sa spirituală şi ca titular a drepturilor naturale, independente faţă de voinţa legiuitorului de la un moment istoric determinat.

Este bine pentru orice stat democratic să există întotdeauna o relaţie dialectică progresivă între ordinea de drept şi ordinea socială, astfel încât cea din urmă să o condiţioneze întotdeauna pe prima, iar ordinea de drept să reflecte în mod corespunzător şi adecvat cerinţele existenţei sociale, să le influenţeze în sensul garantării progresului social.

Mai înainte de a încerca o astfel de comparaţie, între idealul specific ordinii de drept iar pe de altă parte, realitatea atributelor constituţionale ale Statului Român, considerăm că este bine să reamintim trei reglementări constituţionale, în raport de care se poate realiza o astfel de analiză.

Reproducem în acest context dispoziţiile art.1 din Constituţia României care denumirea marginală „Statul Român”: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (alin.1); forma de guvernământ a statului este Republica (alin.2); România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democrate ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate (alin.3); statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească) în cadrul democraţiei constituţionale (alin.4); în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei şi a legilor este obligatorie (alin.56)”.

Am reprodus aceste dispoziţii constituţionale pentru a sublinia două aspecte: în primul rând caracterul imperativ şi suprem al normei constituţionale pentru orice subiect de drept, intern sau extern şi în al doilea rând importanţa valorilor existenţiale ale poporului român pentru întreaga edificare a ordinii de drept.

Nu dorim să intrăm într-o analiză amănunţită, dar amintim că de multe ori, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, guvernanţii, constituiţi după caz, în puterea legislativă sau executivă, uită sau nu înţeleg că întreaga ordine juridică trebuie realizată în aşa fel încât să se afirme şi să se garanteze demnitatea omului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dezvoltarea neîngrădită a omului ca persoană liberă şi nu ca simplu element într-o structură socială pe care de multe ori, guvernanţii o consideră ca un obiect al actului de guvernare şi nu ca o realitate socială complexă, afirmarea dreptăţii şi a pluralismului, toate acestea în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi a idealurilor revoluţionare.

Ne oprim asupra conceptelor constituţionale de „demnitate umană” şi asupra aceluia de „tradiţii democratice” care sunt cuprinse în norma constituţională.

Desigur, se poate realiza o amplă discuţie din perspective multiple, filozofice, juridice şi nu în ultimul rând, teologice, asupra demnităţii omului. Spaţiul nu ne permite o astfel de analiză, dar ne referim la o cerinţă a doctrinei morale elaborată de către Kant şi care are la bază, printre altele, perceptul potrivit căruia: „omul niciodată nu trebuie să fie considerat ca mijloc, ci întotdeauna ca scop” (critica raţiunii practice, 2011, Editura IRI, Bucureşti 2011, pagina 36). Respectarea acestui comandament moral, uneori greu de înfăptuit este esenţa consacrării şi respectării demnităţii omului în toată complexitatea sa existenţială, atât în relaţiile intersociale cât şi în relaţiile cu de statul. Este bine să amintim aici şi caracterizarea pe care marele teolog român, Preot profesor dr. Dumitru Stăniloae o făcea fiinţei umane: ”omul este taină şi lumină, este o taină a luminii” . Prin urmare, problematica demnităţii omului este infinită din punct de vedere conceptual şi ca stare definitorie pentru persoana umană făcând diferenţa între persoană şi considerarea omului ca individ sau ca mijloc.

Reţinem şi referirea normei constituţionale la tradiţiile democratice ale poporului român şi la valorile fundamentele de dreptate şi pluralism politic. Supremaţia dispoziţiilor Legii fundamentale, obligă orice autoritate statală să interpreteze, să analizeze şi să decidă în raport cu tradiţiile democratice şi celelalte valori supreme existenţiale afirmate istoric ale poporului român.

În practica guvernării contemporane care include şi practica legislativă se observă cu uşurinţă că decizia politică şi legislativă este de cele mai multe ori motivată pe comandamentele unei ordini juridice exterioare statului, în mod deosebit a dreptului Uniunii Europene, şi foarte puţin şi chiar deloc în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului, aşa cum obligă Constituţia. Această situaţie îşi are explicaţia în ceea ce se numeşte astăzi „epoca globalizării”. Numai că rămânând cu preponderenţă sau exclusiv în acest cadru, actul de guvernare este formal iar legea exprimă şi am putea spune noi, copiază norme şi comandamente impuse de structuri suprastatale internaţionale şi exterioare statului român. Nu încercăm să minimalizăm importanţa şi efectele internaţionalizării existenţei statale şi sociale. Considerăm că există totuşi o ordine de prioritate în acest raport dialectic în sensul că identitatea naţională exprimată prin tradiţii şi valori specifice şi prin forţa creativă a poporului român, trebuie să aibă prioritate în raport cu expresia abstractă a unei norme juridice internaţionale sau a unor comandament politic extern. Multe state din sistemul Uniunii Europene procedează în acest fel şi consideră că prioritatea dreptului Uniunii Europene este explicată şi legitimată nu prin ea însăşi ci prin supremaţia Constituţiei fiecărui stat.

Ignorarea tradiţiilor şi valorilor democratice duce la subordonarea excesivă a persoanei faţă de stat şi la rezolvări politice şi juridice, formale, neadecvate realităţilor sociale existente. Ce este mai grav constă în faptul că omul devine un simplu element structural a unui sistem exterior fiinţei sale pe care nu îl poate controla iar persoana umană îşi pierde din conţinutul atribuţiilor sale fundamentale şi anume personalitatea şi libertatea.

Apreciem că baza existenţială a întregului sistem valoric ce poate fi considerat a reprezenta tradiţii democratice regăsite pe parcursul evoluţiei istorice a poporului român este dată de credinţa ortodoxă, mărturisită şi manifestată inclusiv prin jertfa de sine şi biserica ortodoxă ca locaş în care orice român în decursul istoriei s-a regăsit pe sine în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii. Este o credinţă care nu se bazează ca în cultele protestante pe elaborări sau formulări doctrinare abstracte, ci pe trăiri vii a comuniunii de iubire prin dogmele ortodoxe cu Dumnezeu. Poporul român a ştiut în decursul timpului să facă această diferenţă, pe care, de multe ori, în contextul unei accentuate secularizări a societăţii contemporane nu se mai realizează între „a discuta despre Dumnezeu, iar pe de altă parte a discuta cu Dumnezeu”.

În existenţa sa tradiţională valorică, poporul român a ştiut şi a avut conştiinţa faptul că prin rugăciune şi ataşamentul faţă de biserică, discută în fapt cu Dumnezeu.

Statul de drept ca şi concept teoretic doctrinar şi, în acelaşi timp, ca realitate socială este incontestabil baza constituţionalismului democratic modern. Există totuşi, un paradox remarcat de unui teoreticieni şi care rezultă din însăşi esenţa realităţii existenţei statale în această dimensiune. Baza existenţială a statului de drept şi în acelaşi timp baza constituţională a democraţiei sociale contemporane este evident respectarea şi garantarea supremaţiei legii şi în mod deosebit a Constituţiei. Acest imperativ generează obligaţii juridice, în mod deosebit pentru autorităţile statului dar şi pentru orice alt subiect de drept public sau privat. Este vorba în primul rând de obligaţia de a se supune legii, de a-şi manifesta întreaga conduită, după caz atribuţiile instituţiilor statale sau în comportamentul civic al cetăţenilor în raport cu legea.

Paradoxul constă în aceea că autorul legii, adică statul, este obligat să se supună în toată activitatea sa propriului său produs. Altfel spus, statul este creatorul legii dar, în mod paradoxal el nu poate avea o conduită discreţionară ci trebuie să respecte propria sa lege. Din nefericire, o astfel de obligaţie constituţională este de multe ori ignorată de către puterea politică şi statală a momentului deoarece îşi adaptează în mod voit normele juridice în funcţie de interesele de grup sau politice ale momentului ceea ce are drept consecinţă ignorarea valorilor fundamentale, morale şi existenţiale, ignorarea a componentelor sistemului social şi în primul rând a omului, ca beneficiar al legii.

Guvernanţii contemporani, de multe ori deformează un imperativ moral foarte important şi anume că nu omul există pentru lege, ci legea pentru om. Sensul greşit dat acestui imperativ este adaptarea legii la nevoile şi interesele private ale politicienilor şi ale celor care exercită în fapt guvernarea.

Evident, în societatea democratică există mecanisme şi instituţii care au scopul de a diminua sau chiar de a exclude puterea discreţionară a guvernanţilor. Menţionăm două dintre acestea, şi anume: justiţia constituţională şi justiţia înfăptuită de celelalte instanţa judecătoreşti. Există o condiţie : aceste instituţii să fie independente, să nu fie politizate

 Sisteme instituţionale amintite, care în esenţa lor, ar trebui să fie independente faţă de orice voinţă politică, de multe ori sunt subordonate unor interese politicianiste. Se întâmplă ceea ce numeam intr-un alt studiu „căderea în exterioritatea a justiţiei”, adică diminuarea independenţei sale şi a scopurilor pe care ar trebui să le aibă într-o societate democratică prin intervenţia politicului în activitatea judiciară. De multe ori, însăşi magistraţii sunt atraşi într-o astfel de exteriorizare şi abandonare a rolului fundamental pe care îl au în societatea de drept.

Multe din deciziile politice şi în generale actele de guvernare sunt date în numele interesului public. Este o cerinţă firească a statului de drept, respectiv subordonarea deciziei guvernamentale în raport cu ceea ce se numeşte interesul public şi nu pentru satisfacerea unor interese private sau de grup. Cu toate acestea, se pune întrebarea, inclusiv în ce anume înţelegem prin interes public. Există definiţii şi elaborări teoretice multiple pe care nu încercăm acum să le analizăm. Rămânând în cadrul valoric şi constituţional pe care ni l-am propus, remarcăm câteva aspecte: interesul public nu poate fi considerat numai un concept teoretic sau un scop abstract şi un alt aspect interesul public nu este suma intereselor private existente într-o societate.

 Noi considerăm că această noţiune este cât se poate de concretă din punct de vedere constituţional şi poate fi definită în raport cu normele constituţionale la care facem referire: este vorba de disp. art.1 alin.3 din Constituţie, care, aşa cum am arătat mai sus, exprimă valori importante ale existentei naţionale, identitatea şi unitatea naţională a poporului român, fapt reluat şi în art.4 care are denumirea marginală „Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni” În al doilea rând dispoziţiile cuprinse în art.2 din Constituţie, care stipulează în esenţă că suveranitatea naţională, deci şi puterea statală, aparţin poporului român. În opinia noastră acesta este cel mai evident conţinut al conceptului de interes public, necesar a fi avut în vedere pentru a se evita puterea discreţionară a guvernanţilor.

 Care sunt sancţiunile, în primul rând juridice, în situaţia în care această semnificaţie a noţiunii de interes public, în numele căruia se fac multe de către mulţi politicieni, nu este respectată. Din nefericire, nu găsim un răspuns clar şi eficient, cel puţin în plan juridic, la această întrebare.

Legea nu este singurul criteriu în raport de care ar trebui să existe statul de drept. Deoarece ne-am referit mai sus la valori existenţiale, menţionăm aicea şi conceptul de dreptate care, în opinia noastră, concretizează legea şi îi determină rostul şi semnificaţiile. Este demn de menţionat că doctrinele raţionaliste din filozofie dar şi teologia ortodoxă subliniază o astfel de realitate. În Evanghelia după Matei, cap.5 sunt menţionate cuvintele Mântuitorului „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Acesta este un imperativ existenţial în sensul că dreptatea ca valoare supremă care înseamnă totalitatea virtuţiilor pe care omul trebuie să le aibă, trebuie să fie mai mult decât formalismul legii în sensul aristotelic al cuvântului de a i se da fiecăruia ce i se cuvine. Este modalitatea prin care legea considerată ca normă abstractă şi generală îşi găseşte sensul şi rolul ei valoric.

Este adevărat că în doctrină şi în Constituţie se spune că judecătorul se supune numai legii. Noi am spune că judecătorul trebuie să se supună şi dreptăţii ca ansamblu valoric existenţial prin care omul îşi depăşeşte statutul de individ şi devine persoană. Dreptatea, prin actul de justiţie, nu se împarte, ci numai se distribuie de către judecător. Judecătorul trebuie să arate, prin hotărârea pronunţată, nu numai litera legii, dar şi ce este drept. Remarcăm, în acest sens, spusele unor autori potrivit cărora, ”judecătorul spune dreptul”, altfel spus, consacră dreptatea, care este mai presus decât o aplicare formală şi neconvingătoare a unei norme juridice. Este totodată adevărat că dreptatea, în limitele exietenţei omeneşti, a statului de drept, nu este independentă de lege, ci se înfăptuieşte numai prin lege. Există o contradicţie unilaterală în sensul că dreptatea ar putea contrazice legea, dar legea nu poate contrazice dreptatea.

În acest context, referindu-ne la rolul justiţiei şi al judecătorului în statul de drept şi la raportul dintre judecător şi lege, judecătorul fiind acela care trebuie să interpreteze şi să aplice legea, avem în vedere şi spusele Mântuitorului: “Milă voiesc şi nu jertfă”. Este relevant pentru cele susţinute că dreptatea este factorul dominant în raport cu legea în statul de drept

 Michel De L Hopital afirma: “Virtutea cea mai de seamă a unui judecător este de a mântui pe cetăţeni, mai degrabă decât a-i pierde. Dacă este îngăduit de a se îndepărta puţin de la calea dreaptă, atunci spre blândeţe se cade să se abată” (În Cugetări şi Maxime Pentru Viaţă culese de Arhimandrit Nifon Criveanu, Tipografia Cozia 1929, pagina 98).

Se cuvine a sublinia că nu omul este pentru justiţie, ci justiţia este pentru om. Complexitatea fiinţei umane este inesprimabilă şi de aceea nu poate fi circumscrisă unor coordonate formale conceptuale, şi cu atâţ mai mult juridice. Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloaie, caracteriza omul, ca fiind “ duh şi libertate”

Problematica statului social ca şi atribut al constituţionalismului democratic contemporan este deosebit de importantă dar în acelaşi timp, greu de soluţionat. Se pune problema în ce măsură, în perioada contemporană, acest atribut dobândeşte realitate şi nu este numai un simplu deziderat constituţional.

Statul social, ca realitate, implică existenţa unor relaţii complexe dintre societatea civilă şi stat, între omu ca persoană liberă şi respeonsabilă şi stat . Dimensiunea socială a instituţiilor statale, impune ca finalitate a oricărui act de guvernare, realizarea unei bune guvernări, a binelui public, garantarea şi realizarea unor drepturi fundamentale şi naturale ale omului, dintre care cele mai importante sunt dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi dreptul la un nivel de trai decent. Realizarea acestui imperative constituţional înseamnă implicarea activă a statului, atât prin decizii legislative, cât mai ales prin înfăptuirea concretă a cadrului necesar pentru ca omul să nu devină un simplu instrument în relaţia cu statul, ci acesta să se manifeste liber la un nivel existenţial cât mai înalt în raport cu standardele şi valorile acceptate la un nivel istoric determinat. Altfel spus, statul social înseamnă întotdeauna înţelegerea omului de către instituţiile puterii, întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc. Cultura şi educaţia sunt obligaţii extreme de importante ale statului privit în dimensiunea sa socială Din nefericire

România realizează un trist record în ceea ce se numeşte analfabetismul intelectuală . O bună parte din populaţie, în special cei tineri nu înţeleg ceea ce citesc .

În încheierea acestui studiu dorim să ne referim şi la unele aspecte ale pluralismului democratic.

Temeiul acestui atribut al statului îl reprezintă diversitatea ce caracterizează existenţa socială a omului. Problematica diversităţii duce inevitabil la raporturile dintre unitate şi pluralism, identitate şi globalizare, egalitate şi toleranţă.

Fără a intra în amănunte, considerăm că pluralismul de orice fel existenţial, etnic sau politic are ca termen dominant unitatea şi individualitatea existenţială.

Un aspect concret al realizării unui echilibru existenţial în lumea contemporană, atât de marcată de diversitate şi contrarietate, îl reprezintă conceptul de toleranţă. Constituţia României face referire expresă la acest concept în dispoziţiile art.29 alin.2 “Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”.

Problema constă în aceea că în numele toleranţei, a libertăţii de conştiinţă, dar şi a egalităţii în faţa legii, în societatea contemporană, inclusiv în cea românească au fost acceptate sau chiar impuse multe realităţi care sunt departe de valorile tradiţionale ale poporului român, de credinţa ortodoxă, de unitatea şi individualitatea sa. În numele aşa zisei toleranţe şi a libertăţii de conştiinţă, au fost admise şi, uneori, consacrate jurisprudenţial sau legislativ, fapte precum: interzicerea icoanelor în spaţiile publice şi mai ales în şcoli, condiţionarea învăţământului religios, acceptarea unor forme existenţiale sociale străine naturii şi firii umane, cum ar fi căsătoriile sau partenieratele mixte, acceptarea necondiţionată a oricărei manifestări de conştiinţă şi de voinţă, chiar dacă se contravine unor valori tradiţionale importante existenţiale ale existenţei, toate acestea ducând la o accentuare fără precedent a secularizării şi uniformizării existenţei sociale a omului în dauna cunţinutului de conştiinţă authentic care ar trebui să rămână în sfera valorilor tradiţionale, în primul rând credinţa creştin ortodoxă şi sentimentul de identitate naţională.

Iubirea în sens de comuniune spirituală constituie baza unităţii existenţiale şi, în acelaşi timp, fundamentul toleranţei în cadrul ueni societăţi pluraliste. În Sfânta Evanghelie de la Marcu (cap.12, 29–31) sunt consemnate cuvintele Mântuitorului la o întrebare a unui învăţător de lege, cu privire la care poruncă este mai mare: “Iisus i-a răspuns că întâia este “Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. şi “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” . Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă”.

Considerăm că acest text evanghelic trebuie să fie esenţa egalităţii şi toleranţei în societatea contemporană şi în acelaşi timp criteriul de bază pentru a stabili limitele tolerantei sociale. Iubirea creştină este fundamentul comuniunii şi unităţii existenţiale sociale care trimite la identitatea spirituală naţională. Prin iubire se acceptă diversitatea în cadrul comunităţii, dar totodată, se fixează şi limitele toleranţei. Libertatea de conştiinţă recunoscută în numele toleranţei nu trebuie să aducă atingere valorilor perene existenţiale ale poporului român construite în baza credinţei ortodoxe şi nici unor dimensiuni esenţiale existenţiale: demnitatea şi libertatea omului



Eminescu, Slavici, Goga, Caragiale - Catedrala Bucureștilor
 

La 27 iunie a apărut în „Monitor” un anunţ pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul „Sfântul Iosif”. Departe de a voi să punem vro piedică înaintea acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din Bucureşti pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta şi toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine, fiind bine cunoscută n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcţie al bisericii, dacă prescripţiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis şi cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administraţiei bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuşi n-a ezitat a călca legele a căror pază [î]i este încredinţată. Aceasta din punct de vedere legal.

Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta chestiunea dacă bisericile noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât al statului şi al naţiunii. Nici aici răspunsul nu va fi favorabil. Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei capitală ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării.

Lucru se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost întotdeauna capitală. Credem însă că, dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face excepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această excepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericii statului.  - (Mihai Eminescu, Timpul, V, nr. 143, 4 iulie 1881)

Ridicarea unei catedrale care să reprezinte simbolic întreaga Ortodoxie românească și unitatea de neam s-a pus de mult, după cum se știe, dar cele mai aprigi controverse au avut loc de-a lungul timpului în legătură cu amplasamentul ei. În ziarul Universul din 2 martie 1929, Octavian Goga, care îndeplinise și funcția de ministru al cultelor și artelor în perioada 13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921, își încheia articolul cu un optimism care nu a fost confirmat ulterior.

Văd că se pune în discuție chestiunea ridicării unei biserici-catedrale în Bucu­rești, care să simbolizeze Unirea și, în acelaș timp, prin proporțiile ei monumentale, să întrupeze în mod cuprinzător ideea noastră religioasă.

Mă bucur că acest proiect, despre care a fost vorba în mai multe rânduri, se găsește în pragul realizării.

O mare catedrală care să înfăți­șeze unitatea noastră sufletească și caracterul creștin al vieții de stat e cel mai puternic mijloc de afirmare a legăturii noastre cu trecutul și a unei orientări normale pentru ziua de mâine.

Dacă începe realizarea acestui plan abia la zece ani dela Unire, cred că o amânare nu este posibilă și că străduințele noastre ale tuturora trebuie să se unească pentru a se găsi o soluție cât mai grabnică.

Văd că se pune problema locului unde trebuie zidită catedrala. Întrucât mă privește, părerea mea s'a fixat definitiv în această chestiune de-acum zece ani, când pentru întâia oară am avut ocazia s'o discut. Nu pot concepe așezarea bisericii decât în centrul orașului, ca un monument ridicat acolo unde pulsează mai viu viața cu toate frământările ei multiple.

O catedrală nu e nicăieri un simbol de izolare, ci de dumnezeiască proteguire a sufletului mulțimii în toate alergările lui. Așa e Domul din Milano sau cel din Florența, așa e biserica Nôtre Dame din Paris, catedrala din Toledo sau Westminster Abbey dela Londra.

S'ar putea scrie o carte pentru justificarea acestei probleme. [...]

Sunt convins, însă, că ideea își va face drum în mod firesc printr'o unanimă recunoaștere și fără nici o controversă. - (Octavian Goga, Universul, 2 martie 1929)

Se zice că nimeni nu poate să scrie istoria faptelor nepetrecute. Se poate însă scrie istoria faptelor plăzmuite, deși ele n'au fost încă săvârșite. Înșirare de asemenea fapte e istoria catedralei Bucu­reștilor, pe care până acum Românimea nu s'a învrednicit încă s'o ridice'ntru mărirea lui Dumnezeu.

Când a sosit la București vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ștefan-Vodă cel Mare de fiecare victorie câștigată pe câmpul de răsboiu zidia 'ntru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, și stăruiam ca Românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini pot să se roage împreună pentru binele obștesc.

Ziua următoare ne-am pomenit în redacțiune cu Beizadea Mitică, Președintele născut al tuturor întreprinderilor pornite din gând bun. Încântat de cele cuprinse în articolul publicat în Timpul, el a venit să ne spună că a hotărât să înființeze un comitet care ia asupra sa sarcina de a porni o mișcare și de a aduna bani pentru zidirea unei mărețe catedrale, cum se cuvine să aibă Bucu­reștii, capitala glorioasei Românii.

Comitetul s'a înființat, miș­carea s'a pornit și banii au început să se adune; – deodată însă zelul s'a potolit și toate au rămas baltă.

Se zicea că zidirea unei catedrale mărețe e lucru prea mare pentru ca să poată fi scos la capăt cu subscrieri de bună voie, și guvernul a făgăduit că va purta el de grijă, ca să fie zidită, în adevăr o măreață catedrală, cum li se cuvine Bucureștilor tăiați de Calea Victoriei.

Ani și ear ani de zile au trecut fără ca guvernul să fi găsit răgaz și să fi putut aduna bani pentru împlinirea acestor dorințe fără'ndoială vrednice de toată lauda. Numai de tot târziu s'a ivit Mitică, D.A. Sturdza, care, ajuns ministru de culte, a luat o hotărâre bărbătească și nu numai a obținut un credit de 5 milioane pentru ridicarea catedralei, ci a și ales locul, unde urma să se facă zidirea, – pe la fosta mănăstire Caimata, unde azi se află statuia lui C.A. Rosetti.

Loc mai potrivit pentru așa ceva nici că s'ar fi putut. Păcat numai că guvernul din care făcea parte D.A. Sturdza a căzut mai înainte de a se fi început zidirea, iară urmașul lui D.A. Sturdza la ministerul cultelor a găsit că pentru o catedrală în adevăr măreață cinci milioane sunt prea puțin și a cheltuit banii pentru alte lucrări mai urgente și mai folositoare.

C.A. Rosetti, deși statuă, șeade și astăzi în jețul lui nesupărat de nimeni și așteaptă pe cel rânduit de providență să-l ridice de acolo ca să pună catedrala în locul lui.

De! – Ce să-i faci capitalei noastre!?

La catedrala St. Petru de la Roma au muncit zidari, petrari și fel de fel de alți meșteri și maeștri peste două sute de ani.

Minune prea de tot mare n'ar fi, dac'ar trebui să treacă fie măcar și numai o sută de ani pentru-ca să se poată începe zidirea unei catedrale la București – dacă mai e să se facă un asemenea început. - (Ioan Slavici - Arhitectura, Anul II, 1924)

Deşi de la 1878 s-a tot vorbit despre ridicarea locaşului național reprezentativ, la începutul secolului XX nu mai existau nici suma de bani care fusese iniţial prevăzută pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului şi nici o locaţie stabilită. Atitudinea delăsătoare sau potrivnică a liderilor politici de atunci a fost aspru criticată de dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Lumea noastră românească nu mai merge la biserică... toți sunt astăzi liber-cugetători. Părinții noștri... au crezut și s-au închinat și sufletele lor găseau mângâiere și tărie în închinăciune.

Noi nu ne închinăm, zic liber-cugetătorii. Închine-se nerozii. Clopotele - zgomot. Icoanele - fleacuri. Credința - moft. Închiză-se bisericile, surpă-se zidurile lor!

Ești o fiară! Ghearele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șire­tenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! Nu te uita o clipă în sus spre cer, aici, pe pământ, se isprăvește totul pentru tine.
Ești fiară, fii fiară! Fiarele n-au nici biserici, fiarele nu se închină, fiarele n-au Dumnezeu! - (Ion Luca Caragiale, Universul, 7 ianuarie 1900)

 

Colaj realizat cu ajutorul articolelor apărute în Ziarul Lumina cu ocazia sfințitii catedralei Neamului, 25 noiembrie, 2018

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Ce este IDEOLOGIA de GEN (Video)

 

 

 



Conferința Indicii şi limite ale terapiilor alternative (VIDEO) - Conf. Dr. Pavel Chirilă
 

 

 




Anunţuri. Apeluri. Evenimente
IDENTITATEA DE GEN – Petiție către Avocatul Poporului
 

Asociația Pentru Libertatea Românilor:

În anul 2016, prin Legea nr. 30/2016, Parlamentul României a ratificat Convenția internațională de la Istanbul din 2011. (https://rm.coe.int/168046253e)

Scopul declarat și titlul convenției, inițiata de Consiliul Europei, este prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice împotriva femeilor.

Consiliul Europei a introdus în convenție și aspecte controversate care pot să treacă mai mult sau mai puțin neobservate printre rânduri.

Aceste aspecte controversate se referă la promovarea ideologiei de gen, care susține că o persoana are dreptul să aleagă la un anumit moment al vieții sale dacă este bărbat sau femeie, indiferent de sexul atribuit la naștere , după cum dorește și că această persoană care ar putea fi diagnosticată ca având  tulburarea psihiatrică numită disforie de gen se încadrează de fapt în variante ale  normalului. Conform acestei ideologii a identității de gen, factorii biologici nu sunt considerați ca fiind unicii factori necesari și suficienți pentru a determina sexul sau genul unei persoane, noțiunea de sex fiind corelată doar cu factorii biologici, pe când noțiunea de gen este corelată cu factorii biologici în interacțiune cu factorii sociali și psihologici reprezentând suma interacțiunii lor și ceea ce alege să simtă și să creadă despre ea o anumită persoana la un anumit moment al vietii sale. Mai mult, se încearcă implementarea acestei ideologii copiilor care ar trebuie educați în sistemul de stat sau privat de învățământ de la cea mai fragedă vârstă că a fi băiat sau fată, a te comporta ca un băiat sau ca o fată sau a te îmbrăca ca un băiat sau ca o fată depinde de alegerea lor, nimeni, nici măcar familia, neavând dreptul de a le prezenta un alt model de comportament considerat normal până în prezent. Totodată, modelele de comportament atribuite în mod tradițional  fetelor și băieților sunt considerate depășite și trebuie eradicate conform acestei ideologii.

 

Acestea sunt prevăzute în mod explicit în convenție la art. 12 si 14:

Articolul 12 – Obligații generale

1. Părțile vor lua măsurile necesare pentru a promova schimbările în modelele sociale și culturale de comportament al femeilor și bărbaților, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și a altor practici care sunt bazate pe ideea de inferioritate a femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei și bărbați.

Articolul 14 – Educație

1. Părțile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme, cum ar fi egalitatea între femei și bărbați, rolurile de gen nestereotipe, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relațiile interpersonale, violența de gen împotriva femeilor și dreptul la integritate personală, adaptate capacității în evoluție a elevilor, în curriculumul formal și la toate nivelurile de educație.

2. Părțile vor face demersurile necesare pentru a promova principiile la care s-a făcut referire în alineatul 1 în instituțiile educaționale informale, precum și în instituțiile sportive, culturale și recreative și în mass-media.

Consiliul Europei s-a îngrijit în mod special să prevadă că această convenție trebuie ratificată în întregul său, astfel încât niciun stat să nu aibă posibilitatea să adopte doar prevederile conforme cu scopul declarat, și anume protecția femeii și combaterea ideii de inferioritate a acesteia, și să respingă prevederile care promovează confuzia dintre sexe ca țintă dezirabilă.

Totodată, s-a îngrijit să prevadă, în final (vezi Anexă – Privilegii şi imunităţi), pentru personalul însărcinat cu reeducarea și schimbarea modelelor de comportament, privilegii și imunități legate de călătoriile în țările în care se monitorizează implementarea convenției (vize, control vamal etc.)

Ideologia de gen este promovată la nivelul Consiliului Europei ca ideologie progresistă în mod oficial, încercându-se legitimarea acesteia pe principiul egalității dintre bărbat și femeie (salariu egal la muncă egală, eliminarea hărțuirii sexuale, eliminarea căsătoriilor forțate din statele care nu sunt state membre ale uniunii etc.). În același timp, se recomandă în mod oficial tratarea persoanelor transgender, a celor care suferă de disforia de gen (bărbatul crede că este o femeie închisă în corpul unui bărbat și vice versa) ca persoane normale, care sunt discriminate întrucat legislația actuală și manualele de psihiatrie le impun condiții împovărătoare pentru a beneficia de operații de schimbare de sex. Mai mult, considerarea lor ca persoane bolnave, așa cum și sunt din punct de vedere medical, le creează bariere în ceea ce privește adopția copiilor.

Sunt multe state membre ale Uniunii Europene și state ca S.U.A., Canada care nu au semnat sau ratificat această convenție.

În România convenția a fost ratificată și s-au adoptat deja acte normative ulterioare în vederea implementării acesteia.

Pentru a nu lăsa această stare de lucruri să avanseze dincolo de posibilitatea de a mai reacționa legal, la nivel de grup sau individual, asociația noastră s-a gândit să obțină eliminarea acestei convenții din sistemul nostru de drept prin invalidarea acesteia de către Curtea Constituțională.

Invalidarea convenției poate fi obținută prin promovarea unei excepții de neconstituționalitate în care să fie invocat faptul că noțiunea de “gen” care nu corespunde sexului biologic este incompatibilă cu toate prevederile din Constituție și din sistemul nostru intern în care sunt menționati termenii “bărbat” și “femeie” cu sensul de persoană de sex masculin și de sex feminin determinate  biologic.

Motivarea excepției de neconstituționalitate se bazează pe o decizie a Curții Constituționale a Bulgariei care a permis statului bulgar să respingă de la ratificare convenția.

Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de instituția Avocatul Poporului, în mod direct, dacă va fi convinsă să o facă, sau de asociație/ persoanele fizice în cadrul unui proces.

Primul pas este sesizarea Avocatului Poporului de către asociație. Toți cei care doresc să sporească șansele demersului (în mod individual, persoane fizice sau ONG-uri) sunt rugați să procedeze identic, să printeze formularul de sesizare, să completeze datele personale, să îl semneze și să îl expedieze prin poștă sau fax la adresa: 

AVOCATUL POPORULUI
Bucureşti, strada George Vraca nr. 8, sector 1
fax: 021/312.49.21; E-mail:avp@avp.ro

Dacă doriți să trimiteti formularul prin poșta electronică, este obligatoriu ca acesta să fie semnat de mână și formularul să fie scanat.

Cine dorește poate trimite petițiile completate pe adresa noastră:

Asociația pentru Libertatea Romanilor
Bacău, Str. Decebal, nr.6, sc.A, ap.11, cod 600283,

în scopul centralizării și expedierii lor către Avocatul Poporului.

În continuare urmează petiția trimisă de ApLR către Avocatul Poporului:

Asociaţia Pentru Libertatea Românilor, 
Bacău, Str. Decebal, nr.6, sc.A, ap.11, cod 600283

Către :     AVOCATUL POPORULUI
Bucureşti, strada George Vraca nr. 8, sector 1
fax: 021/312.49.21 E-mail:avp@avp.ro

 Subiect: Legea nr. 30/2016 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011

Subscrisa Asociaţia Pentru Libertatea Românilor, cu sediul in Bacău, Str. Decebal, nr.6, sc.A, ap.11, în temeiul dreptului de petiționare,

 Solicităm să constatați că există motive întemeiate pentru a sesiza Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a:

Legii nr. 30/2016 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, raportat la art. 3 lit. c, art. 12 și art. 14 din Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice

Obiectul sesizării sunt următoarele dispoziții din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011:

Art. 3 – Definiţii

În scopul prezentei convenții:

c) “gen” va însemna rolurile construite social, comportamentele, activitățile și însușirile pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați;

Articolul 12 – Obligații generale

1. Părțile vor lua măsurile necesare pentru a promova schimbările în modelele sociale și culturale de comportament al femeilor și bărbaților, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și a altor practici care sunt bazate pe ideea de inferioritate a femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei și bărbați.

Articolul 14 – Educație

1. Părțile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme, cum ar fi egalitatea între femei și bărbați, rolurile de gen nestereotipe, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relațiile interpersonale, violența de gen împotriva femeilor și dreptul la integritate personală, adaptate capacității în evoluție a elevilor, în curriculumul formal și la toate nivelurile de educație.

2. Părțile vor face demersurile necesare pentru a promova principiile la care s-a făcut referire în alineatul 1 în instituțiile educaționale informale, precum și în instituțiile sportive, culturale și recreative și în mass-media.

Prevederile constituționale încălcate sunt:

Art. 1 – Statul român

 (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Art. 4 – Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni

 (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

Art. 16 – Egalitatea în drepturi

 (2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.

Art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Art. 34 – Dreptul la ocrotirea sănătăţii

 (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Art. 41 – Munca şi protecţia socială a muncii

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

In sprijinul soluționării favorabile a sesizării noastre, invocăm următoarele motive :

Articolele 3 lit.c, 12 și 14 din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice sunt incompatibile cu ordinea de drept publică din România, cu setul de valori protejate prin Constituție și în jurisprudența Curții Constituționale a României.

Aceste prevederi introduc pentru prima oară în sistemul de drept român următoarele expresii: „gen”,  „identitate de gen”, ”violența de gen împotriva femeilor”, ”roluri construite social”, ”roluri stereotipe pentru femei și bărbați”, ” roluri de gen nestereotipe”, ”instituții educaționale informale”.

Aceste prevederi introduc concepte și expresii vagi, echivoce, lipsite de claritate și precizie, susceptibile de mai multe interpretări și care adaugă sensuri noi, diferite de conținutul stabilit și recunoscut în prezent în ordinea de drept publică din România și Constituție.

Noțiunea de „gen”, pe baza căreia se definesc și expresiile „identitate de gen”, „violența de gen”, conform convenției, „va insemna rolurile construite social, comportamentele, activitățile și insușirile pe care o societate dată le considera adecvate pentru femei si bărbați”.

Noțiunea de „gen” este un concept nou, diferit de noțiunea de „sex”. Noțiunea de „gen”, are o dimensiune socială, genul fiind determinat de persoana insăși pe baza trăirilor și percepțiilor sale interne. Noțiunea de „sex” are o dimensiune biologică, este determinat la naștere și corespunde sexului civil.

În spiritul Convenției, genul și sexul au semnificații independente, genul persoanei nefiind în legătură nemijlocită cu sexul persoanei. Altfel spus, o persoană se poate identifica cu alt sex decât cel determinat la naștere sau nu se identifică cu ceea ce societatea identifică ca fiind bărbat și femeie.

„Identitatea de gen”  este definită în acești termeni în articolul 4, paragraful 53 din Raportul Explicativ al Consiliului Europei al Convenției (https://rm.coe.int/09000016808d24c6) în care sunt exemplificate categorii de persoane ca transexualii, travestiții si alții care au nevoie de protecție sporită împotriva riscului discriminării. Pentru aceste persoane sunt necesare instrumente legislative proprii care să le clarifice, pe cale separată, problemele specifice.

În ordinea de drept din România, genul apare ca o deviere de la principiul unanim acceptat potrivit căruia specia umană se caracterizează prin doua sexe opuse, masculin și feminin, cu roluri biologice și sociale distincte.

Așa fiind, Constituția a stabilit în articolele 4 al. 2 și 16 că cetațenii se bucură de egalitate în fața legii, fără deosebire de sex, prin „sex” înțelegându-se, în mod neechivoc, sexul masculin și feminin, biologice, determinate la naștere.

În art.41 al. 2 din Constituția României se recunoaște un regim special de muncă pentru femeie, avându-se în vedere, în mod neechivoc caracteristicile biologice ale acesteia, în legătură mai ales cu maternitatea ca stare fiziologică.

Noțiunile de „gen”  și „sex” au sensuri paralele care se exclud reciproc, iar noțiunea de „sex” este singura care este recunoscută în ordinea publică de drept din România. In Convenție acestea sunt noțiuni autonome și cu existență legală proprie.

Introducerea conceptului nou de „gen”, cu sens diferit de cel de „sex” dar cu aptitudinea legală de a îl exclude pe acesta din urmă în anumite contexte legate de ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale va avea consecințe legale imprevizibile.

Rolurile construite social, comportamentele, activitățile și însușirile pe care o societate dată le consideră adecvate pentru bărbați și femei la un anumit moment dat sunt imprevizibile în aceeași măsură. Însă în ordinea publică de drept din România sexul ca atribut al ființei umane este exclus dintre caracteristicile care se dobândesc sau se schimbă în procesul de dezvoltare socială a ființei umane.

Totodată, in Convenție, este acordată o protecție specială genului, și nu sexului, astfel încât îndeplinirea obligațiilor adoptate în aceasta este împiedicată de o neîndoilenică lipsă de claritate cu privire la beneficiarii declarați ai acesteia, femeile, astfel cum se menționeaza în titlul acestui tratat internațional.

Astfel, prin introducerea noțiunii de “gen” se înțeleg drepturi suplimentare și protecție sporită pentru o categorie de persoane care nu se identifică prin criterii obiective, ci prin susțineri proprii legate de experiențe interioare, chestiuni care exced cadrul convenției și care necesită o reglementare, în mod indubitabil, separată.

În opinia noastră, punerea în aplicare a Convenției nu ar întâmpina niciun fel de dificultăți de interpretare dacă aceasta s-ar fi referit la categoria vulnerabilă a femeilor care sunt identificate astfel prin sexul civil și biologic și nu la o categorie nedefinită de persoane care se identifică pe ele însele ca femei sau se comportă în societate ca femei deși nu sunt din punct de vedere biologic.

Această opinie a fost exprimată în jurisprudența mai multor state membre ale Uniunii Europene (ex. Bulgaria) și o împărtășim întrutotul.

Având în vedere cele de mai sus, este evident că art. 3 lit. c, art. 12 și 14 din Convenție încalcă principiile securității juridice și previzibilității legii, precum și a stabilității raporturilor juridice derivând din art. 1 al. 5 din Constituție.

În aceeași ordine de idei, neexistând claritate cu privire la categoria “femeilor” a căror protecție este scopul Convenției, acest instrument internațional sfârșeste prin a fi mai puțin favorabil femeilor decât prevederile deja existente în ordinea de drept public din România, în care sunt recunoscute principiul egalității civile și de șanse dintre bărbați și femei, precum și un regim special de protecție a femeii din punctul de vedere al regimului de muncă și al îngrijirii sănătății în directă legătură cu caracteristicele fizice ale acesteia.

În afară de aceste drepturi fundamentale recunoscute în Constituția României, în ordinea de drept publică română se regăsesc dispoziții legale în codul penal și în legi speciale pe deplin eficiente în ceea ce privește prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. Spre exemplu, Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie este un instrument util în prevenirea și combaterea violenței domestice, în care victima este ocrotită fără deosebire de sex.

Prin introducerea noțiunii de “gen”, care desființează distincția instituită în legea fundamentală dintre bărbat și femeie, principiile egalității dintre bărbați și femei și de șanse între bărbați și femei, al căror conținut este de o precizie incontestabilă, sunt eradicate astfel încat ceea ce era până la adoptarea acesteia clar și indispensabil a devenit greu de interpretat și golit de semnificație.

Din acest punct de vedere, Convenția se înscrie în excepția prevăzută de art. 20 al. 2 din Constituția României potrivit căreia, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, nu au prioritate reglementările internaționale în cazul în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În cele din urmă, mai arătăm că art. 12 și 14 din Convenție obligă statele membre să ia măsuri legislative prin care societatea actuală să schimbe modelele de comportament și tradițiile existente în prezent, atât în legătură cu promovarea ideii de inferioritate a femeii, cât și cele care nu promovează ideea de inferioritate a femeii.

Textul legal este după cum urmează: “în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și a altor practici care sunt bazate pe ideea de inferioritate a femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei și bărbați.”

În ceea ce privește combaterea ideii de inferioritate a femeii, nu pot exista două interpretări diferite și aici nu pot exista niciun fel de obiecții.

Prin adăugarea conceptului de “roluri stereotipe pentru femei și bărbați”, concept care nu mai are legătură cu ideea de inferioritate a femeii, enunțată în teza precedentă, se instituie obligația de a combate tradiții și practici care nu sunt deloc legate de violență, discriminare sau alte acțiuni ilicite și care nu sunt detaliate în niciun mod. Este sigur, însă, că este vorba de alte tradiții și practici decât cele care promovează ideea de inferioritate a femeii, pentru că acest aspect a fost deja acoperit în mod expres.

În final, solicitam să verificați justețea argumentelor care au fost exprimate mai sus și care au determinat state ca Bulgaria, Croația, Cehia, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Moldova, Slovacia, Ucraina, Marea Britanie, Canada, SUA, Rusia și Japonia să nu ratifice și să nu semneze Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011 și să procedați la sesizarea Curții Constituționale a României în vederea declarării neconstituționalității textelor de lege incompatibile cu ordinea publică de drept din România.

Cu deosebită considerație,
Asociaţia Pentru Libertatea Românilor
prin Președinte Profesor
Nicolae Livadă

 

Sursa: Asociația pentru libertatea Românilor

 



Programul Zilelor Sfințirii Catedralei Naționale - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

A fost stabilit programul Zilelor Sfințirii Catedralei Naționale. Evenimentele dedicate acestui moment vor începe în 25 noiembrie 2018 și se vor finaliza în ziua de 30 ale lunii.

Duminică, 25 noiembrie 2018

26-29 noiembrie 2018

Vineri, 30 noiembrie 2018 (Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, Hramul Catedralei Naționale).

Înscrierea și deplasarea credincioșilor pentru sfințirea Catedralei Naționale se face prin intermediul parohiilor.

Basilica



Patru copii înainte de primul lor Crăciun fără mama: Campanie umanitară
 

Mitropolia Moldovei și Bucovinei, prin Protopopiatul II Iași, a lansat o campanie umanitară pentru patru copii care și-au pierdut în urmă cu o lună mama, răpusă de cancer.

Dumnezeu – „Părintele orfanilor” (Psalm 67, 5) ne strigă pe nume și ne pune în fața conștiinței patru inimi plânse: Ionela, Marian, Ana și Vasile, scrie Doxologia.

Prin apelul umanitar lansat, Protopopiatul II Iași îndeamnă la „un gând frumos, o rugăciune, o răspândire a mesajului, un mic ajutor financiar. Nimic nu le va putea înlocui zâmbetul mamei, dar brațele noastre deschise către ei sunt un semn că dragostea are ultimul cuvânt de spus în toate”.

Prin Campania „Mami a plecat la cer. Ne primiți în brațele voastre?” este încurajat orice ajutor pentru ca primul Crăciun al fraților Ionela, Marian, Ana și Vasile fără mama lor să fie mai puțin trist și fără lipsuri.

În acest sens, site-ul Doxologia a publicat datele de contact ale celor care se ocupă de campanie.

Dacă doriți să ajutați, o puteți face printr-o donație în contul bancar: RO18CECEIS0130RON1014276, puteți lua legătura cu Protopopiatul II Iaşi, la Sediul din str. Ion Neculce Nr. 36, sau o puteți contacta pe asistentul social Alina Bădiliţă la nr. tel. 0784226557.

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Cuvinte alese - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
 

Prezentare Cuvinte alese:

Omule, precum este lumânarea care arde în faţa ta, la fel este şi viaţa ta. Cu cât lumânarea arde mai mult, cu atât se micşorează mai tare. La fel şi tu, cu cât mai mult trăieşti, cu atât mai mult se scurtează vremea vieţii tale. Dacă lumânarea arde până la sfârşit şi se stinge, la fel se va termina şi viaţa ta omenească şi vei muri. După cum, stingându-se lumânarea, ni se pare că nici nu ar fi fost, aşa şi atunci când omul moare şi este înmormântat, se pare că nici nu a existat.

Vezi, omule, ce este omul şi ce este viaţa lui! Adu-ţi aminte că aşa şi viaţa ta se va stinge, precum vezi lumânarea care fumegă în faţa ta şi pregăteşte-te din timp pentru sfârşitul tău, ca să ai un sfârşit fericit. Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu, şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte. Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază. Deşi ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele (Psalmii 38, 5-10).

CUPRINS

Iti datorez multe, Doamne!
Lumea
Soarele material si Soarele duhovnicesc
Calcatorii de lege si vestea buna adusa lor
Vița si mladitele ei
Imparatul si slujitorul care-i cere mila
Nu pot sa ma ascund de tine nicaieri!
Nu te teme, Eu sunt cu tine!
Lumina si intunericul
Candela credintei
Lucruri cu adevarat marete
Al cui esti?
Intoarce-te, ai luat-o pe calea gresita!
Pomul cel mic
Albina si acul ei
De ce stai?
Semanatul si secerisul
Viata omului - o lumanare arzanda
Omul chemat la judecata

In asteptarea Imparatului

Detalii despre carte / COMANDA



Calea mântuitoare - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
 

Prezentare Calea mântuitoare:

În Biserică se află hrana adevărată a sufletelor noastre: Cuvântul lui Dumnezeu, Tainele, slujbele dumnezeieşti sau lecturile, cântările, ritualurile sfinte care ne hrănesc mintea şi inima. Mergeţi mai des şi împărtăşiţi-vă cu mintea, inima şi buzele voastre de nestricăciune. În lume, vă hrăniţi mereu doar cu stricăciune: vederea, auzul, gustul, atingerea, mirosul, raţiunea, memoria, imaginaţia şi toate simţurile voastre se hrănesc cu stricăciune. Or, în Biserică toate sunt nestricăcioase: frumuseţe nestricăcioasă şi veşnică, dulceaţă nestricăcioasă, bogăţie nestricăcioasă, slavă nestricăcioasă. Iar în lume predomină frumuseţea trupească, dulceaţa, slava şi bogăţia fiind supuse stricăciunii şi dispariţiei. Pe deasupra, ele sunt înşelătoare, mincinoase şi păcătoase.

Creştine, ţine minte, lupţi cu păcatul şi cu diavolul de dragul vieţii veşnice, răbdând răni, suportând necazuri, strâmtorări, osteneli, sărăcie şi lucrând faptele virtuţii! Şi avem pentru ce să ne ostenim şi să răbdăm! Prin îndelunga răbdare, toţi sfinţii au primit viaţa cea veşnică. De aceea, creştinilor, să aveţi mereu un singur scop în faţa ochilor voştri. Care scop? Viaţa veşnică.

Detalii despre carte / COMANDA



Despre neprihănire putere – frumuseţe - Nikolaos P. Vasiliadis (CARTE)
 

Prezentare Despre neprihănire putere – frumuseţe:

Neprihănirea este frumuseţea mistică a sufletului, care se răsfrânge pe chip, în purtare, în vorbe, în întreaga bună creştere a tânărului şi a tinerei. La tinerii şi tinerele care sunt feciorelnici poţi vedea prospeţime şi frumuseţe pe chipul lor; strălucire în ochii care sunt oglinda sufletului, lumină şi curăţie pe frunte. Constaţi o voinţă hotărâtă, uimitor de puternică, un spirit eroic autentic. Constaţi un cuget creativ şi roditor, spirit de dreptate şi maturitate în gândire, bogăţie de daruri sufleteşti şi trupeşti, pentru că în adâncurile sufletului tinerilor curaţi există un ceva mistic şi de nedescris care se oglindeşte în exterior, în toate mădularele corpului, o lumină cutezătoare şi lină. Pe bună dreptate s-a scris că „neprihănirea nu înfrumuseţează doar sufletul pe care îl înconjoară cu aureola sa; este prin excelenţă şi păzitorul lui. Neprihănirea păzeşte şi sfinţeşte capacităţile sufletului. Neprihănirea le cuprinde pe acestea, aşa cum carcasa de aur înveleşte mecanismul sensibil al unui ceas“.

CUPRINS

Prolog
Introducere
Obiect al cinstei, nu al rusinii
Maretia neprihanirii
Unde duce dispretuirea neprihanirii?
Neprihanirea este forta creatoare
Cum va veti putea pazi neprihanirea?
Mai poate fi astazi cu putinta o viata neprihanita?
Ma reintorc in imparatia crinilor!
Esti persoana care isi doreste copii?
Detalii despre carte / COMANDA


Povețe pentru monahi - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
 

Prezentare Povețe pentru monahi:

Frate, ai venit la mănăstire ca să te mântuieşti, nu ca să îţi pierzi mântuirea; să munceşti, nu să trândăveşti. Ia aminte la acestea, iubite monah! Le ai pe toate de-a gata: hrana, îmbrăcămintea, casa şi pe celelalte. Nu plăteşti chirie sau alte cheltuieli. Ce îţi mai rămâne, decât să te îngrijeşti de mântuirea ta şi de a aproapelui, rugându-te lui Dumnezeu atât pentru tine, cât şi pentru toţi ceilalţi?

I-ai făgăduit Lui Hristos în două rânduri să lucrezi cu credinţă şi cu dreptate, la botezul şi la tunderea ta în monahism. Unde sunt acum făgăduinţele tale? Arată-mi-le [din faptele tale]! Şi hainele, şi făgăduinţele tale vor fi puse în faţa ta la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, dacă trăieşti altfel decât ai promis. Căci L-ai minţit pe Dumnezeu, nu pe oameni. Precum vezi şi tu, este un lucru groaznic.

Ia aminte la tine, iubite frate, şi ţine minte mereu făgăduinţele tale. Trăieşte conform lor, ca să nu fii osândit la judecată ca un mincinos.

Detalii despre carte / COMANDA



Sânge curat - Florin Caragiu (CARTE)
 

Prezentare Sânge curat:

Acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. Anumite versuri trimit, fără a cantona prea mult în zona (auto)biografică, la contextul care a generat cartea: o internare la spitalul de urgență, urmată de intrarea în programul de dializă și un șir de „scrisori” adresate femeii iubite sau poate lui Dumnezeu.

Dar dezastrul personal conduce nu spre o viziune neagră și contorsionată asupra lumii („atinge-mă, dragostea mea/ să simt că durerea mea are un rost/ oprește săgeata aceasta în zbor/ ierusalimul se luminează” sau și mai cuprinzător „îmi este sufletul atins de dragoste/ și pentru bolnavii acestui spital mă rog/ s-o cunoască și să fie liberi/ de tristețe, de durere și de frică/ pentru că Hristos este în mijlocul nostru/ și tot răul e neputincios/ câtă vreme iubirea domnește”), ci spre ideea că, prin probe precum aceasta, bolnavul se înalță, iar suferința i se sublimează, transformându-se în iluminare: „în aceste convulsii am regăsit frumusețea/ orfană, nevrută/ ea ne apropie-ncet și ne ridică la cer/ lăsându-ne-apoi într-un loc neștiut al uimirii.”

În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput. Și poate că aceasta e definiția potrivită pentru toată opera lui.

Ioan Es. Pop

Detalii despre carte / COMANDA



Să ne păzim obrazul și sufletul! - Iovan Ianici (CARTE)
 

Prezentare Să ne păzim obrazul și sufletul!:

 

CUPRINS

Cuvantul viu al patriarhului Pavel
Nota asupra editiei
A trai dupa Evanghelie
Lupta cea vesnica dintre bine si rau
Rostul si telul vietii
Impreuna - lucratori ai lui Dumnezeu
Povatuitorii cei duhovnicesti
Pe calea credintei
Toti suntem fii ai aceluiasi parinte
Libertatea - cel dintai chip al omului
Pamantesc si ceresc
Adevarul - lucrul cel mai de pret
Orice vreme - vremea mantuirii
Biserica si Statul
Roadele cele amare ale pacatului
In toata vremea si in tot locul - oameni
Fagaduinta in rugaciune
Fara moarte nu este inviere
Credinta sfintilor stramosi
Sporirea cea duhovniceasca
Sa ne inaltam prin virtuti
Cuvintele blande - dovezi de neclintit
Ori ca oameni, ori mai bine nici sa nu fim!
Marirea, dupa masura slujirii
Moartea trupului si viata sufletului celui vesnic intru lumina Cerestii Imparatii
Cuvinte de folos la felurite prilejuri
Cuvinte adresate episcopilor la hirotonie
In loc de postfata

Rugăciunea este tămâia cea mai bineplăcută lui Dumnezeu, cea mai trainică punte pentru a trece peste valurile ispitelor vieții, stâncă neclintită a tuturor celor ce cred, liman neînviforat, veșmântul cel Dumnezeiesc care îmbracă sufletul într’o mare bunătate și frumusețe; rugăciunea este maica tuturor faptelor bune, păzitoarea curăției – adică a neprihănirii trupului –, pecetea fecioriei, îngrădire statornică împotriva tuturor înșelătoriilor vrăjmașului nostru dintotdeauna – diavolul. Ea îi izgonește pe vrăjmași cu Numele lui Hristos, căci nici în Cer, nici pe pământ nu se află altul mai puternic decât Acesta.

Rugăciunea este cetatea lumii, milostivirea lui Dumnezeu pentru păcate, liman pe care valurile nu-l pot surpa, luminarea minții, securea ce taie deznădejdea, nașterea nădejdii, îmblânzirea mâniei, ocrotitoarea tuturor celor ce se judecă, bucuria celor din temnițe, mântuirea celor ce pier.

Patriarhul Pavel al Serbiei

Detalii despre carte / COMANDA



Acatistele Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail - Razvan Codrescu (CARTE)
 

Prezentare Acatistele Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail:

 

CUPRINS

Predoslovie despre îngeri
Îngerii. Repere bibliografice
Lămurire editorială
Acatistul Sfantului Arhanghel Mihail
Acatistul Sfantului Arhanghel Gavriil
Acatistul Sfantului Arhanghel Rafail
Un întreit epilog liric

Pe la începutul anilor 2000, la repetatele îndemnuri ale regretatei Gabriela Moldoveanu (mai tîrziu Maica Hristofora), m-am încumetat să alcătuiesc două acatiste (care erau de lipsă la noi, pe lângă cel al Sfîntului Arhanghel Mihail, tradus din ruseşte): al Sfîntului Arhanghel Rafail şi al Sfîntului Arhanghel Gavriil. Pe ambele le reproduc aici în forma ultimei lor apariţii (2006).

Cu ajutorul lui Dumnezeu, li se adaugă acum acatistul românesc al Sfîntului Arhanghel Mihail, Arhistrategul legiunilor cereşti. Dacă Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail este numai în proză, iar cel al Sfîntului Arhanghel gavriil parte în proză, parte în versuri, Acatistul Sfîntului Arhanghel Mihail este integral în versuri. "Predoslovia despre îngeri" care le însoţeşte în volum este o sinteză extrasă din cărţile mele O introducere în creştinism (2014) şi Gâlceava dracului cu lumea... (ed. 2017).

Fie ca Soborul Puterilor Cereşti celor fără de trup să ne ocrotească în toată vremea şi să ducă dinaintea lui Dumnezeu lamura rugăciunilor noastre.

Răzvan Codrescu

Detalii despre carte / COMANDA



Împotriva lui Iulian Apostatul - Sf. Grigorie Teologul (CARTE)
 

Prezentare Împotriva lui Iulian Apostatul:

 

„După aproape o jumătate de veac de stăpânire creştină şi de toleranţă generală a cultelor, timp în care formele civilizaţiei şi culturii elenice se destrămau sau se prăbuşeau, păgânismul găseşte în personalitatea împăratului Iulian un ultim reprezentant dârz şi hotărât, care, pasionat de frumuseţile şi valorile elenismului, încearcă să-i insufle viaţă şi să-l impună ca singura spiritualitate ce deriva din vechile tradiţii ale celui mai nobil neam de pe pământ şi care putea asigura demnitatea şi splendorile unui viitor de aur. Biserica a fost în gravă primejdie, fără să fie ameninţată în însăşi existenţa ei. Iulian moare numai după un an şi jumătate de domnie. Nu se poate bănui până unde precis şi-ar fi realizat planul de restabilire a păgânismului dacă ar fi trăit mai mult.

În timpul domniei lui, iritarea creştinismului a fost împinsă până la exasperare. Măsurile sale vexatorii n-au clintit însă decât pe cei slabi. Marea majoritate a rezistat cu vrednicie şi tărie asalturilor. Au fost chiar şi reacţii violente din partea maselor creştine. Nu s-a schiţat însă nici o replică scrisă – în timpul domniei lui Iulian – de nici un membru al elitei creştine. Aceasta cunoştea, desigur, bine dispoziţiile sufleteşti ale împăratului şi planul lui de reabilitare a păgânismului, pentru a-şi fi dat seama că orice încercare ar fi fost zadarnică.

Replica lumii culte creştine la tentativa lui Iulian a venit după moartea acestuia. Ea e datorată condeiului ager şi înflăcărat al Sfântului Grigorie de Nazianz. Intitulată Λόγοι Στηλιτευτικοί, această replică e un document de mare importanţă al vremii. În el se reflectă, ca într-o oglindă, nu numai personalitatea autorului, ci şi toate datele ultimei bătălii dintre creştinism şi păgânism. Grigorie a trăit această luptă; el este un actor şi un martor ocular. Informaţiile date de el, deşi de multe ori stropite cu focul pasiunii şi al pornirii spumegânde împotriva lui Iulian, sunt de o mare valoare pentru cunoaşterea dispozitivului forţelor culturii păgâne şi mai ales pentru a ne face o idee despre psihologia timpului.”

pr. prof. dr. Ioan G. Coman

Detalii despre carte / COMANDA



10 povești - Nicoleta Bunduc (CARTE)
 

Prezentare 10 povești:

 

10 Povești reprezintă coborâșurile și urcușurile vieții, sunt în carte exemple vii ale oamenilor care au ales să regăsească echilibrul emoțional, chiar în momentele cele mai dificile. Oameni care au creat comunități și au oferit sprijin celor din jur, pornind de la durerea lor. În carte se găsesc poveștile următoarelor persoane: Bianca Brad, Cosmina Grigore, Liviana Tane, Mircea Serediuc, Alex Luchici, Carmen Ghercă, Paul Fron, Livia Frona, Cerasela Soficu, Sorin Focuță.

”Într-un fel sau altul, cartea Nicoletei Bunduc este un gest de restaurație morală într-o lume dominată de false valori, într-o lume în care, de cele mai multe ori sau de suficiente ori, trebuie să ai inimă de piatră ca să urci în carieră. O lume în care cumpărăm ca să uităm că suntem nefericiți. O lume în care uităm să ne uităm la cel de lângă noi și uităm să refuzăm să-i întindem o mână când cade”, a afirmat Violeta Cincu, în prefața cărții.

Aceste povești fac parte din proiectul de voluntariat #Saniting creat în anul 2017 de Nicoleta Bunduc, proiect ce își propune să construiască un centru de suport pentru echilibru emoțional.

CUPRINS

Prefață
Mircea Serediuc - O întâlnire cu viața la ultimul etaj
Liviana Tane - Iubirea unei mame învinge orice criză
Alexandru Luchici - Ghid de neoprit pe traseul vieții
Cerasela Soficu - Curajul de a spune NU unui avort și minunile de după
Carmen Ghercă - Un copil cu autism, o schimbare pentru lumea întreagă
Cosmina Grigore - Cancerul, o boală care i-a redat viața
Bianca Brad - Un părinte de înger și un zbor senin
Sorin Focuță - Oase de sticlă, inima de aur
Paul Fron - Lupta cu alcoolul, olecție a sufletului deschis
Livia Frona - Un pian văzut cu inima
Detalii despre carte / COMANDA


Educarea copilului: dificultăţi și soluţii - Elena Morozova (CARTE)
 

Prezentare Educarea copilului: dificultăţi și soluţii:

 

Această carte analizează factorii care contribuie la dezvoltarea relației armonioase dintre părinţi şi copii. Aparent, nu este loc pentru dileme: unul e părinte, celălalt e copil – se ştie că un copil trebuie să‐şi asculte părintele şi să‐l respecte, iar părintele, ca un bun grădinar, îl va instrui în direcţia bunelor deprinderi şi‐i va dezrădăcina toate înclinaţiile sau comportamentele rele. Totuşi, realitatea este mult mai complicată: adesea, copilul refuză să se supună şi să urmeze îndemnurile părintelui său. Iar părintele, în loc să‐l înţeleagă şi să‐l susţină, se enervează, ţipă sau îl ameninţă...
Și atunci, cum să‐ţi păstrezi dragostea faţă de copil în timp ce dai dovadă de stricteţe şi îţi impui părerile? Cum să facem în aşa fel încât părinţii şi copiii să se simtă aliați, nu luptători de părți opuse ale baricadei? La aceste întrebări şi la altele de același gen va răspunde cartea de faţă, accentuând faptul că acceptarea copilului ca pe un dar al lui Dumnezeu îi va ajuta pe părinţi să construiască relaţii cu adevărat armonioase în familie.

Elena Morozova

CUPRINS

Prefata autorului
Familia ca teren pe care se formeaza personalitatea copilului
Tipuri de relatie emotionala parinte-copil
Sensul duhovnicesc si psihologic al maternitatii
Conceperea si nasterea copilului
Vocatia de parinte
Educatia - o viziune duhovniceasca si psihologica
Cum pedepsim si cum recompensam copilul
Injonctiunile parintilor
Concluzie
Detalii despre carte / COMANDA


Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină. Vol. VI - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
 

Prezentare Memoriile unui isihast. Filocalie carpatină. Vol. VI:

 

- Coperti cartonate.

CUPRINS

Medicina isihasta
Hrana harica
Cerealele, intre sacru si medicina

În volumul al șaselea din colecția „Memoriile unui Isihast. Filocalie carpatină” sunt cuprinse trei scrieri ale părintelui Ghelasie de la Frăsinei: Medicina Isihastă, Hrana Harică și Cerealele, între Sacru și Medicină.
Plecând de la o viziune mistico-teologică, transpusă iconic într-o viziune cosmologică și antropologică, demersul părintelui Ghelasie este unic prin acuratețea transpunerii în limbajul modern a unei experiențe filocalice. Se remarcă de asemenea coerența și bogăția aplicărilor sale în variate aspecte ale vieții de zi cu zi (ce țin de psihologie, dietoterapie etc.), întrucât „se simte nevoia unor precizări şi mai ales concretizarea mai pe larg a ziselor Reţete practice”.
Autorul prezintă viața ca taină de Dumnezeu dăruită, spre a ne face părtași ei. Golită de taină și sacru, ea „păleşte ca de o boală ascunsă”. În lumina revelației creștine, „taina vieții este sufletul, după cum taina sufletului este Dumnezeu. Doar un corp cu sufletul său este viu. Și doar un suflet unit cu Dumnezeu este un suflet plin de viață”. Boala este căderea din ordinea firească a zidirii, așa cum a creat-o Dumnezeu.
În același timp, „viața nu este monolog, ci dialog viu în dăruire și răspuns totodată. Viața este taina dialogului şi comunicării reciproce”. Boala este totodată o afectare a ordinii trinitare a creației zidite întru comuniune: îngeri-natură-om, reflectând pierderea legăturii noastre cu toată existența, a conștiinței noastre cosmice.
Părintele Ghelasie încearcă în fapt „o transpunere de limbaj modern în contextul culturii generale de astăzi” a modelului filocalic, ce „vorbește de o știință a sufletului, chiar de o artă a științei sufletului, ca duhovnicie de suflet în conlucrare cu partea corpului ce are știința sa specifică”. În acest context, „Religia şi știinţa nu sunt în contradicţie, ci, din contră, sunt în pace-isihie, în convorbire şi relaţie reciprocă”.
Îndemnând la o conștiință reală, fără vicleșuguri, precum și la probarea adevărului, autorul ne îndeamnă la deschiderea față de primirea tainei, în care existența noastră „se regenerează, revine la viață”, căci doar prin revenirea în limbajul adevărat al vieții are loc reordonarea chimismului ei energetic.
Subliniind că „în viziunea creştină taina este în descoperirea Sfântului Duh şi în Limbajul Hristic”, părintele Ghelasie arată că „în creştinism este o împletire între religie şi știinţă, între suflet şi corp, între taină şi descoperire, între fiinţă şi energii-Har”, cu mențiunea că „știinţa creştină nu este amestec-sincretism, ci dialog egal, coexistent şi neamestecat”. Fără a face dispute, autorul descifrează „creştinismul din multitudinea de sisteme, tocmai ca să nu se amestece falsificat cu sincretismul mistico-filosofic occidental”.
În acord cu gândirea patristică, „noi, creaţia, suntem dublă realitate, ca suflet şi corp. Sufletul este după Chipul lui Dumnezeu, iar corpul este după chipul sufletului nostru”. În consecință, „boala este dublă, sufletească şi trupească”, manifestându-se prin „tulburări de ordine în suflet şi tulburări de ordine în corp”. Pe de altă parte, „sănătatea corpului este în sănătatea minții, simțirii și funcțiunilor corpului”, iar „sănătatea sufletului este în ordinea sacră a iubirii, dragostei și dăruirii conștiinței”. Este o conștiință ce ne descoperă totodată menirea de actualizare a condiției iconice de fii ai lui Dumnezeu.
Doar prin puterea conștiinței de suflet reînviate putem interveni real în boli, aflând cauzele lor profunde, căci vindecarea „depinde de reîntoarcerea noastră la viul esențial”. De asemeni „trebuie o știinţă a corpului ca să ştim cum să intervenim în corp şi aşa să putem face o armonizare între suflet şi corp”. Astfel, medicina isihastă ne spune că, în căutarea vindecării bolilor sufletești și trupești, „trebuie început deodată pe două linii, prin conștiința de suflet și prin știința de corp”.
Viul energetic-biologic, prelungind viul de suflet, nu este o simplă copie a acestuia, ci este ca „întoarcere spre suflet, un răspuns şi o participare de manifestare energetică specifică”. Descriind legătura între cele două viuri, în participare de manifestare proprie și reflectare reciprocă, fără a se transforma unul în altul, ci traducându-se unul pe altul în proprie manifestare, părintele Ghelasie observă faptul că „energiile ce ies din viul sufletului se reîmprospătează mereu, se întorc mereu în supramișcările viului de suflet din care se reînoiesc, se refac, dar nu se pierd”. „Aici este taina veşnicei reîntoarceri a energiilor în realitatea de suflet cea dincolo de energii”, ni se spune, ca o „absorbire în origine din care să renască. Acest fapt se traduce zilnic la noi prin somn”.
„Dacă în terapia de suflet se pornește de la trezirea conștiinței de suflet, în terapia de corp se începe cu știința rațiunilor de energii”. Întrepătrunzându-se, potențându-se și influențându-se reciproc, realitățile de suflet și de corp-energii ajung, atunci când nu mai sunt în rezonanță, să declanșeze contrarieri și conflicte generatoare de boli. Astfel, „majoritatea bolilor de corp afectează tot mai mult și partea sufletească până la drama psihică. La fel și cele sufletești se răsfrâng în corp. Și așa se degradează în noi vitalitatea corpului și integralitatea sufletească. Nici știința nu mai exclude partea sufletească”. Bolile și moartea apar, ca urmare a înstrăinării omului de Dumnezeu și a ieșirii din comuniunea cu întreaga creație, prin ruperea armoniei și dialogului necontrar între suflet și corp-energii, sau între interior și exterior, ce se potențează reciproc.
Ținând cont de faptul că „bolile apar ca dereglare de limbaj de conștiință-suflet și ca dezechilibrare de limbaj de informații-rațiuni energetice, care se concretizează în anormalități reale, atât ca suflet, cât și ca organe-corp”, remediile medicinii isihaste urmăresc reconectarea omului, în integralitatea sa, la taina vieții, odată cu actualizarea potențialului său iconic, de ființă creată după chipul lui Dumnezeu.
Concepte tradiționale din alte culturi, precum yin și yang, sunt corectate și readuse, de pe un făgaș al dualismului contrar specific gândirii antice, pe albia unei înțelegeri creștine, subîntinsă de o logică triadică, orientată spre comuniune: „Fiziologia medicinei isihaste este în dialogul totalităţii şi unităţii neutrului, nu în monologul singularităţii rupte în dualitatea contrară pozitiv şi negativ. Yinul şi yangul nu sunt contrarii, cum de obicei se consideră, ci sunt deschideri totodată ale neutrului ce se mişcă şi se reîntoarce în sine. Căderea din rai cu păcatul său rupe tocmai acest dialog al triadei energetice, acoperind neutrul cu o luptă continuă între două contrarii în veşnică duşmănie şi distrugere reciprocă”. Este un exemplu de abordare patristică apologetică, după modelul sfinților părinți care au intrat în dialog cu gândirea antică, asimilând elemente ale limbajului ei, cărora le-au dat un conținut creștin.
În fapt, depășind orice antagonism, Învierea lui Hristos şi Liturghia Euharistiei lui Hristos unesc creația cu Dumnezeu, „ca mlădiţele în butucul viei. Via este Împărăția lui Dumnezeu ce este în Unicul Butuc Hristos şi toate celelalte sunt în Seva Hristică”. Părintele Ghelasie atenționează pe așa-zișii vindecători care fac o amplificare energetică, considerând că „prin surplus de energii ne hrănim energiile şi aşa ne refacem biologicul”. Este foarte greşit, observă părintele de la Frăsinei. „Suprahrănirea cu energii este o ‘intoxicare’ tot aşa de nocivă ca şi orice intoxicare. Se mai vorbeşte de ‘alegerea’ energiilor negative de cele pozitive, dar şi aici se amestecă până la ‘ghiveci’. Noi nu facem dispute, dar atragem atenţia zişilor energetişti, radiestezişti, să nu se joace cu ‘magia energiilor’, că vor cădea victime ale acestora”. Pe aceștia îi atenționează să fie sinceri şi „să nu se amăgească de puterile de creaţie, care fără Harul de dincolo de ele se fac o autodivinizare demonică”. În plus, „dacă totuşi unele energii create par ‘binefăcătoare’, acestea sunt insuficiente şi instabile. O adevărată medicină trebuie să fie suficientă şi stabilă, nu doar vagă promisiune şi sugestie”.
Părintele Ghelasie ne îndeamnă să avem ca reper constant în medicina isihastă modelul „Scripturii şi descoperirilor Sfinţilor”, prin care să încercăm „o refacere a chipului conştiinţei noastre, fără de care nu sunt posibile o alinare şi o vindecare a bolilor noastre”.

Florin Caragiu

Detalii despre carte / COMANDA



Dorul sufletului după Dumnezeu - Mary Ford (CARTE)
 

Prezentare Dorul sufletului după Dumnezeu:

 

Utilizând tot ce este valoros din cercetarea istorico-critică și din domeniile conexe, dr. Mary Ford demonstrează, fără ­tăgadă și cu acuratețe, de ce hermeneutica biblică trebuie să se întoarcă la abordările și metodele exegeților creș­ti­nis­mului primar, în special, ale celor aparținând tradiției Bisericii Ortodoxe.
Începând cu Evul Mediu Târziu, interpretarea biblică în creș­­tinismul apusean a fost în mare măsură călăuzită de meto­do­logia istorico-critică... Veriga indispensabilă dintre exegeză și viața duhovnicească a fost foarte mult trecută cu vederea, cu urmarea că preocuparea pentru făgăduința evanghelică a mântuirii din Evanghelii a fost subordonată cercetării științifice a textului.
Atenția autoarei este îndreptată în mod consecvent spre în­trebarea de bază: După ce tânjește sufletul? Ea răspunde la întrebare printr-o critică atentă a orientărilor de interpretare neortodoxe (de la Spinoza la exegeții contemporani) și prin dovedirea faptului că o hermeneutică inspirată de Sfinții Părinți poate fi fidelă textului, în timp ce îl conduce pe citi­tor spre descoperirea a ceea ce înseamnă a fi „fiu al lui Dumnezeu”. Autoarea reușește să demonstreze că interpretarea biblică autentică și competentă este intrinsec legată de viața credinței.
Această carte importantă este o comoară care îi va interesa în special pe clericii și pe studenții în teologie, dar și pe laicii care trăiesc profunda năzuință a sufletului după Dumnezeu.

Pr. John Breck

CUPRINS

Psyche si surorile sale: interpretari patristice si urmasii lui Spinoza
Iubirea nevointelor: asceza citirii Scripturii
Inainte de cadere: exegeza din primele secole
Schimbari radicale si noi diviziuni: Evul Mediu Tarziu si Reforma
Pseudo-stiinta ca solutie utopica: o privire critica asupra criticii istorice
Mirele si fiii lui Dumnezeu
Marturie si autoritate: "Ca sa vad frumusetea Domnului"
Anexa I. Principiile de baza pentru o abordare patristica ortodoxa in interpretarea Scripturii
Anexa II.Reguli hermeneutice pentru interpretarea Sfintilor Parinti
Anexa III. Cum sa  invatam sa Il iubim pe Dumnezeu
Detalii despre carte / COMANDA


Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil - Marius Vasileanu (CARTE)
 

Prezentare Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil:

 

CUPRINS

Andrei Andreicuț
Sofian Boghiu
Ion Buga
Vasile Gordon
Cleopa Ilie
Constantin Necula
Dumitru Pintea
Ștefan Slevoacă
Petroniu Tănase
Vasile Vasilache
Benedict Ghiuș

Tot ce ni s-a descoperit prin cuvântul lui Dumenzeu şi prin învăţătura credinţei noastre despre îngeri, totul ne grăieşte despre cea mai sfântă îndatorire a noastră, despre veşnica noastră mântuire, căci pentru slujirea acestei mântuiri ne-a dat Dumnezeu pe Sfinţii Îngeri. Deci în ostenelile noastre nu suntem singuri în calea spre împăraţia Cerească. Cu noi sunt Sfinţii Îngeri, nevăzuţii noştri povăţuitori şi ajutători în această lucrare sfântă, păzindu-ne de toate nenorocirile, de suferinţe, de moarte năprasnică, de ispite, de căderi în păcate şi de mânia lui Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra noastră.

Părintele Petroniu Tănase

Detalii despre carte / COMANDA



Bucuria lui Hristos te va tămădui - Sf. Porfirie Kavsokalyvitul (CARTE)
 

Prezentare Bucuria lui Hristos te va tămădui:

 

Volumul de față prezintă cititorilor o parte însemnată a minunilor, semnelor și vindecărilor dăruite de Harul dumnezeiesc celor ce s‑au apropiat de Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, cerându‑i ajutorul.
Lectura acestora se dovedește a fi o adevărată „răpire în Împărăția lui Dumnezeu”. Prin cele descrise ni se dezvăluie că fiecare dintre noi poate avea parte de lucrarea harică, tămăduitoare a toată neputința, pentru rugăciunile și cu binecuvântarea acestui Cuvios Părinte, care, vorbind despre toate cu delicatețe și gingășie, învăța ca nimeni altul cum sufletul omenesc poate trăi bucuria vindecătoare a lui Hristos.
Cu aceste rânduri, „vom intra într‑un fel anume și noi în aura sfântă și luminoasă care izvorăște din inima sa, ce s‑a făcut inimă a lui Hristos”, și vom ajunge să pricepem, din făptuirile sale, rostul și semnificația profunde ale cuvintelor de Dumnezeu insuflate rostite de el însuși:
„Să știți că Sfinților lui Dumnezeu le stă totul în putință. Sfântul poate cere de la Dumnezeu tot ce vrea, și Dumnezeu îi va da lui. De aceea, în clipele grele pe care le întâmpinați, să‑i che­mați în rugăciune, fiindcă puterea Sfinților e nebănuit de mare.”

***

„Dumnezeu v‑a binecuvântat foarte, dându-vă un Por­fi­rie! Asemenea Părintelui Porfirie nu există nimeni altcineva în toată lumea.”

Părintele Sofronie de la Essex

CUPRINS

Prologul editorului
Nota introductiva
Cateva date biografice despre Sfantul Porfirie
Venirea Harului dumnezeiesc asupra Sfantului la Kyriakonul de la Kaysokalyvia
Intru lumina lui Hristos si a sfintilor
Harisma vederii cu duhul
Harisma prorociei
Harisma prezentei duhovnicesti si a lucrarii de la distanta
Harisma de a diagnostica si de a vindeca
Detalii despre carte / COMANDA


De pe Anfield spre Athos - Adrian Mihai Stefanescu (CARTE)
 

Prezentare De pe Anfield spre Athos:

 

Coperti cartonate.

Cu o Predoslovie de PS Pr. Macarie Drăgoi, Episcopul ortodox român al Europei de Nord,
Un Cuvânt de Acad. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române și
Notă a autorului.

CUPRINS

Predoslovie
O fărâmă de viață luminată
Nota autorului
Cuvânt de învățătură
Micul Rasputin
Adolescentul
Risipitorul
Nu plânge!
"Imago mundi" - destinația lecturii
În căutarea Adevarului trăitor
Mărturisesc un Botez
Dumnezeul inimii mele
Iluminare
În loc de postfață
 
„Cu gând smerit, binecuvântez pe fiul meu duhovnicesc Adrian Mihai Ștefănescu, pentru a publica aceste rânduri în care-și deapănă povestea devenirii sale întru Hristos. O poveste care e încă neterminată și un drum care este, deocamdată, descoperit, însă neparcurs până la finalul său. De la Anfield spre Athos, adică de la zarva lumii acesteia la cerul senin al veșniciei, de la comerțul cu oameni la neguțătoria care câștigă suflete, de la stadioane și locuri slăvite ale lumii, la smeritele arene ale nevoințelor duhovnicești. Iată calea! Mi-a plăcut mult să văd, în mărturia care ne stă de față, cum fiul Moldovei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare rămâne atât de atașat de părinții săi și de copilăria sa, în ciuda depărtărilor și activităților sale. Străinătatea nu-i răcește inima, ci, dimpotrivă, îi amplifică dorurile, îi stârnește amintirile, îl face să revină, mereu și mereu, la matcă. Cât aș vrea ca toți frații noștri români din diaspora să aibă vii în inimile lor țara de unde au plecat, părinții care i-au născut, bisericile și comunitățile unde au cunoscut, întâia oară, minunile credinței noastre…”

†Episcopul Macarie Drăgoi al Europei de Nord

„Cuvântul autorului curge în această lucrare cătinel, ca o lacrimă de mamă ascunsă de năframă, ca un vânt ce-adie cu iz de tămâie, ca o apă lină, purtătoare de taina Epifaniei și ne arată cum putem să rămânem sau să devenim drepți și curați, în această lume plină de ispite. Adrian Mihai Ștefănescu și-a găsit echilibrul sufletesc în țara lui de baștină, mai exact în universul ei, deși trăiește rătăcitor prin lume, dar menirea pe pământ i s-a arătat – deplină, curată și luminoasă – în Credință și Biserică, în Cuvântul cel înțelept al Domnului, în adevăr și dreptate, însoțite de bunătate și de dragoste de semeni. Vă îndemn să citiți această carte, fiindcă ea nu este o înșiruire de cuvinte, propoziții și fraze, ci este o fărâmă autentică de viață, iar viața este cel mai frumos dar, dat de Dumnezeu nouă, oamenilor. ”

Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

„O carte mărturisitoare despre cum Se lasă căutat și găsit Dumnezeu «în viul vieții», într-o lume tot mai greu încercată, dar care depinde de fiecare dintre noi s-o facem mai rea sau mai bună.”

Răzvan Codrescu

Detalii despre carte / COMANDA



Liniștea și taina lăuntrică - Jonathan Jackson (CARTE)
 

Prezentare Liniștea și taina lăuntrică:

 

Jonathan Jackson este un actor şi scriitor american convertit la Ortodoxie, laureat al 4 premii Emmy pentru interpretarea din serialul tv General Hospital. Cartea sa Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu”, prefaţată de Arhim. Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedu, a fost tradusă şi tipărită în 2015 la Editura Doxologia.

"În poemele unite sub acest titlu Liniștea și taina lăuntrică Jonathan Jackson scrie despre înstrăinare, însingurare, angoasă, frica de Dumnezeu, haosul vieții, haosul Hollywod-ului, căință, dragoste și familie. Faptul că este și muzician este vizibil în poemele sale, având în mai multe locuri stilistica textuală specifică versurilor din muzica rock.

Jonathan Jackson nu își propune să fie un purtător de stindard al Ortodoxiei, nu dorește să epateze sau să convingă oamenii într-un mod obsesiv-compulsiv în privința unui lucru sau altul; el spune că vrea să fie un om bun, simplu, pentru care faptele să vorbească. Poezia lui Jackson nu este de factura dogmatică, ci are toate aspectele new-wave-ului american, cu o doză mare de autobiografism. Jonathan Jackson are tendința de a integra în poezia și muzica sa teme și referințe dintre cele mai diverse, de la cele din realitatea imediată, la cele obscure, de nișă. Poemele din acest volum reiterează temele clasice ale Ortodoxiei, trecute de multe ori prin filtrul secolului XXI, făcând din ele o lectură plăcută pentru toate generațiile, o lectură care îndeamnă la meditație și luare-aminte."

Vlad Alui-Gheorghe

Aș vrea să te iubesc până te faci bine,
până vei avea parte din nou de sănătate și uimire.
Oprește furia de sânge a păgânilor și lasă-mă să aud
rugăciunea șoptită a martirului.

Detalii despre carte / COMANDA



Erminii scripturistice - *** (CARTE)
 

Prezentare Erminii scripturistice:

 

Coperti cartonate.

După cum deasupra tuturor virtuţilor este iubirea, aşa şi cel mai mare dintre toate păcatele este să-l urască cineva pe fratele său, căci cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, precum spune şi Apostolul [Ioan]. Cel ce urăşte pe fratele său, urăşte pe Însuşi Dumnezeu. Cel care urăşte pe fratele său, se găseşte în întuneric şi merge spre întuneric, şi nu ştie unde merge, căci întunericul a orbit ochii săi. Vezi câte rele generează ura? Iubirea însă acoperă mulțime de păcate.

Sfântul Efrem Sirul

"Sub titlul Sfântul Efrem Sirul: Erminii scripturistice, redăm în traducere, după versiunea grecească, o mică parte din vasta operă a Sfântului Efrem Sirul, şi anume acele cuvântări efremiene care analizează diferite texte sau evenimente cuprinse în Sfânta Scriptură.

Ne-am propus ca prezenta traducere să fie o pătrundere în scrisul şi în trăirea autorului sirian. Dorind să ajungem la ţinta noastră nu am încercat aici să intrăm în foarte multe detalii, în teorii care s-au creionat cu privire la paternitatea textuală, în interpretarea filologică, tocmai pentru a nu oferi lectorului nostru senzaţia de „sufocare”. Pe de altă parte, am ţinut cont de consideraţia că destinatarii prezentei traduceri sunt în principal credincioşii, care sunt invitaţi să guste şi să vadă dulceaţa acestui mare tezaur al Bisericii şi, mai cu seamă, să se înfrupte din operele acestui mare ascet, poet şi teolog sirian. Oricine poate observa în scrisul marelui Efrem chemarea lui Dumnezeu, chemare care astăzi este mai prezentă ca niciodată, şi, în plus, odată chemaţi, să o confirmăm prin urmarea poruncilor, prin imitarea Sfinţilor şi, mai ales, prin participarea la slujbele Bisericii, de unde viaţa noastră se îmbogăţeşte prin prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul.

De asemenea, pentru trimiterile scripturistice ne-am folosit de ediţia sinodală din anul 2008, corectând în mod tacit, acolo unde era necesar, trimiterile prezente în ediţia grecească.
În plus, acolo unde comentariile sau indicaţiile editorului grec ni s-au părut absolut necesare sau preţioase le-am inserat în traducerea noastră, prin indicaţia n.ed. grec.
În concluzie, cuvintele Sfântului Efrem Sirul nu sunt cuvinte care au fost rostite şi care au murit. Ele sunt, în genere, cuvinte care dăinuiesc veşnic, iar simplitatea lor arată simplitatea şi frumuseţea Ortodoxiei, pe care Sfântul Efrem, prin fiecare rând al interpretărilor sale, ne îndeamnă să o cunoaştem. Cunoaşterea vine din trăire, iar trăirea din experienţă, par a fi cuvintele marelui Efrem."
Alexandru Prelipcean, extras din Notă asupra ediției
Detalii despre carte / COMANDA
 


Martiriul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina - *** (CARTE)
 

Prezentare Martiriul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina:

 

Cuprins
 
Introducere
Viaţa și martiriul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina
Martiriile, autenticitatea istorică și izvoarele lor
Sinaxar
 
Anonim,
Martiriul Sfintei Fecioare Muceniţe Ecaterina
 
Al lui Athanasie,
Martiriul Sfintei Ecaterina
 
Simeon Metafrastul,
Martiriul Sfintei și bunei biruitoare Mari Muceniţe a lui Hristos, Ecaterina
 
Al lui Anastasie Protasikritis,
Cuvânt de laudă la Sfânta Muceniţă Ecaterina
Detalii despre carte / COMANDA


Știința și religia - Sfantul Luca al Crimeei (CARTE)
 

Prezentare Știința și religia:

 

Știința și religia este o lucrare de neegalat atât în literatura de specialitate rusă, cât și în cea străină.
Ideea scrierii unui articol dedicat relației dintre știință și religie i-a venit lui Valentin Feliksovici Voino-Iasenețki (numele de mirean al Sfântului Luca) pe la începutul anilor ‘20 ai secolului al XX-lea, aproximativ în aceeași perioadă când a decis să primească preoția. Sfântul Luca a participat la numeroase discuții publice și dezbateri care includeau diverse atacuri la adresa religiei. Puterea sovietică folosea astfel de dezbateri ca pe un instrument de distrugere a Ortodoxiei. Erau invitați să participe oameni de știință materialiști, propagandiști de partid, foști preoți care rupseseră orice legătură cu Biserica. În mod firesc, ca argumente de bază împotriva existenței lui Dumnezeu, în apărarea viziunilor materialiste, erau folosite descoperiri din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, fiziologiei și din alte științe.
Sfântul Luca (doctor în științe medicale, profesor, chirurg) folosea mereu contra-argumente grele și puternice și astfel aceste dezbateri publice se încheiau, invariabil, prin biruința acestui strălucit om de știință, chirurg, propovăduitor, slujitor demn al Bisericii.

Detalii despre carte / COMANDA



Darul desăvârșit. Gânduri despre civilizația creștină - Teodor Baconschi (CARTE)
 

Prezentare Darul desăvârșit. Gânduri despre civilizația creștină:

 

Auzim tot mai multe despre războiul cultural dintre „progresiști” și „conservatori”. E limpede că la el participă mulți soldați și puțini generali: cei mai numeroși sunt cei care, fără să cunoască tradiția inte­lectuală a forțelor în conflict, se sprijină pe sentimente vagi și informații puține. Noi plecăm de la convingerea că orice creștin e un conservator: vrea să păstreze vie o tradiție bimilenară, își definește identitatea prezentă prin cunoașterea istoriei, cu toate experiențele acumu­late, și îi venerează pe sfinți, ca mari oameni desăvârșiți în credință și viață bineplăcută lui Dumnezeu, pe care îi întâlnești în icoane, nu prin metrou. Creștinul este însă legat la fel de intim de prezent, unde‑și lucrează mântuirea, și de viitor, unde e plasată Parusia, ca preludiu eshatologic al Împărăției divine. Credem, așadar, că Dumnezeu e stăpânul timpului și că a‑L căuta pe Domnul Iisus Hristos implică a fi activ în toate dimensiunile acestuia, de la trecutul cel mai îndepărtat, până la întruchiparea cea mai eliptică a tainelor viitoare. Prin urmare, creștinul e mai mult decât un conservator. E un martor implicat al scenei contemporane și o conștiință care găzduiește deja chipul celor ce vor veni.

Detalii despre carte / COMANDA



Pollyanna și comorile ei - Harriet Lummis Smith (CARTE)
 

Prezentare Pollyanna și comorile ei:

 

S‑au scurs câțiva ani de la ultimele aventuri ale Pollyannei. O regăsim în pragul unei schimbări: împreu­nă cu Jimmy și cei trei copii ai lor, se mută în subur­bia orașului Boston. În noul său cămin, Pollyanna are parte de mici aventuri domestice – uneori hazlii, alteori pline de învățăminte – și întâlnește prieteni vechi și noi, cărora le oferă, prin optimismul și sârguința ei, un exemplu demn de urmat.

Însă, mai presus de orice, Pollyanna și comorile ei este povestea unei familii fericite, în care atât părinții, cât și copiii învață din greșeli și se bucură de fiecare clipă petrecută împreună. Pollyanna și Jimmy dovedesc încă o dată că uniți pot învinge orice greutate și că munca pentru bunăstarea celor dragi nu devine niciodată o povară. Pentru Pollyanna, averile lumești nu au nici o însemnătate: adevărata ei comoară, care îi umple sufletul cu atâta lumină încât nu se mai vede nevoită să joace Jocul Bucuriei, este familia.

CUPRINS

Când ce e mai rău a trecut
Vecinii
O nenorocire nu vine niciodata singură
Cum să-ți educi familia
Pollyanna se odihnește
Pollyanna primește oaspeți
O întâlnire furtunoasă
Mustrări de conștiință
Surprize de Crăciun
Mătușa Polly
Lămuriri
Trăgând cu urechea
Ziua când totul a mers rău
Pollyanna dă sfaturi
Jamie stârnește ceva
Un copil misterios
Umbre
O femeie pizmașă
Philip
O dimineață de primăvară
Descoperiri
Jamie se face mare
Standul cu limonadă
Detalii despre carte / COMANDA


Everghetinosul - Volumul IV - *** (CARTE)
 

Prezentare Everghetinosul - Volumul IV:

 

Editia a treia.
Coperti cartonate.
Transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de ŞTEFAN VORONCA.

Everghetinosul a apărut cu osteneala Sfântului Nicodim Aghioritul într-o primă ediţie la Veneţia în 1783, după ce circulase în multe manuscrise de-a lungul secolelor. El a fost cel care i-a scris şi prefata. Deşi nu se numeşte ca îngrijitor al ediţiei, este socotit de toti ca fiind cel care a editat cartea.

Deşi prima ediţie s-a tipărit într-un volum, ediţiile ulterioare au circulat în 4 volume. Lucrarea a fost tradusă între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina, într-o variantă care a circulat prin diverse copii-manuscrise. Pentru o diortosire mai cu de-amănuntul a textului am folosit editia de la Atena 1992, care o reproduce fidel pe cea de la Veneţia dând şi o traducere în neogreacă a textului.

Editura

Detalii despre carte / COMANDA



Marionete ale destinului - Bogdan Munteanu (CARTE)
 

Prezentare Marionete ale destinului:

 

Textele care alcătuiesc acest volum au fost scrise între anii 2015-2018 şi ne vorbesc despre o Europă aflată sub tirania falselor valori, supusă corectitudinii politice, demagogiei şi populismului; despre o Românie pe care o dorim a normalităţii, demnităţii şi identităţii; despre credinţă, Biserică, familie şi nădejdea mântuirii noastre ca neam. În paginile cărţii veţi descoperi alături de autor mai multe tipuri de marionete manevrate de păpuşarii politicii actuale şi un singur destin posibil...

"Există un lucru pe care l-am învăţat de la autor: dacă, într-o polemică, faci uz de categoriile de gândire ale adversarului, înseamnă că, în plan interior, adversarul te-a învins deja. Nu ai voie să-ţi exprimi gândurile decât în termeni pe care îi consideri fideli concepţiei tale, aşa explicându-se acribia cu care Bogdan Munteanu analizează noţiuni aparent banale, ce ţin de jargonul cutiei de rezonanţă mediatică: populism, democraţie, secularizare, valori liberale, alături de atâţia alţi termeni de molestarea cărora nu scăpăm în nici o zi de peste an. Ce se ascunde în spatele lor şi câtă intenţie de falsificare a esenţei umane e pusă în aceste noţiuni? Iată întrebările la care autorul răspunde cu aplomb, pertinenţă şi sagacitate. Indiferent că e vorba de România sau de Europa, de America lui Trump sau de etimologia cuvântului neam, autorul disecă noţiuni, precizează nuanţe, lămureşte poziţii. Şi mereu vorbeşte de pe poziţia creştinului modern." (Sorin Lavric)

Detalii despre carte / COMANDA



Relaxirem Forte (30 comprimate) - *** (Naturiste)
 

Prezentare Relaxirem Forte (30 comprimate):

 

Recomandat pentru reducerea stărilor de nervozitate și a stresului. Induce o stare de somn odihnitor, relaxează musculatura, ameliorează durerile de cap și palpitaţiile.
Compoziție: Extract din rădăcină de Valeriană (Valeriana officinalis) - 125 mg, Extract de Passiflora / Floarea-pasiunii (Passiflora incarnata) - 62,5 mg, Extract din frunze de Mentă (Mentha piperita) - 25 mg, Extract de Roiniţă (Melissa officinalis) - 25 mg.

Consultati prospectul AICI!

Valeriana (Valeriana officinalis) este recomandată în stări de iritabilitate, nervozitate, emoţii, tulburări de somn, palpitaţii, probleme cardiace pe fond nervos.
Floarea pasiunii (Passiflora incarnata) este folosită pe scară largă ca tonic nervos, induce o stare de somn odihnitor, de bună calitate. Reduce stările de iritabilitate, tensiune psihică, stres, insomnie.
Menta (Mentha piperita) îmbunătăţeşte digestia şi calmează durerile de cap.
Roinița (Melissa officinalis) este folosită în stări de nervozitate, epuizare nervoasă sau surmenaj.

Detalii / COMANDA



Silimarina 150mg (50 comprimate) - *** (Naturiste)
 

Prezentare Silimarină 35mg (90 comprimate):

 

Protejeaza ficatul impotriva agentilor nocivi: medicamente, alcool, tutun, toxine. Este indicat persoanelor cu sensibilitate la substante chimice.

Compozitie: Lactoza monohidrat, Extract din fructe de Armurariu (Silybum marianum) – corespunzator la 35mg silimarina, polivinilpirolidona si croscarmeloza de sodiu, talc, stearat de magneziu vegetal, dioxid de siliciu coloidal.

Detalii / COMANDA



Osteoartrem (30 comprimate) - *** (Naturiste)
 

Prezentare Osteoartrem Cremă, 100g:

 

Consultati prospectul AICI!

Efecte și caracteristici: 
Compoziția naturală combină acțiunea benefică a extractului din scoica verde Green shell Mussels cu cea a extractelor vegetale din Ardei-iute, Ghiara-diavolului, Gălbenele, Arnică, Coada-calului și Iederă, care își potențează efectele reciproc și ajută la reducerea inflamațiilor și a durerii articulare. De asemenea, produsul susține sănătatea sistemului articular, conferindu-i flexibilitate, elasticitate și rezistență la rupere a cartilajului articular.
GlycOmega este un extract din scoică verde, specie de crustacee nativă din Noua Zeelandă, Perna canaliculus. Pulberea de crustacee conține sulfat de glucozamină, sulfat de condroitină, acizi grași esențiali și minerale chelatate.
Prin studii clinice a fost demonstrată eficiența extractului de Gheara-diavolului (Harpagophytum procumbens) în atenuarea rapidă a durerilor musculare și articulare. Substanțele bioactive din extractul de Coada-calului (Equisetum arvense) conferă acestuia acțiune antimicrobiană și antiseptică, mărește rezistența țesutului conjunctiv și activează circulația locală. Extractul este folosit pentru înlăturarea contuziilor (umflături, vânătăi), cicatrizarea rănilor, reducerea edemelor, degerăturilor, eczemelor și pentru diminuarea durerilor de la nivel articular.
Extractul de Arnică are efect de regenerare a țesutului deteriorat, este un bun antiseptic, antimicrobian și venotonic. Este util în cazul durerilor musculare, refăcând musculatura intens solicitată, astfel încât poate fi folosit atât înaintea activităților sportive, în vederea pregătirii mușchilor pentru efort, cât și după, pentru combaterea febrei și contracturilor dureroase. De asemenea, combate “sindromul picioarelor grele”, îmbunătățește circulația periferică și ajută la resorbția echimozelor și a edemelor și calmează durerile post-traumatice, fiind benefică și în cazul entorselor.
Extractul de Iederă (Hedera helix) este frecvent folosit pentru calmarea durerilor provocate de fracturi și entorse, ulcere varicoase și degerături. Împreună cu extractul de Ardei-iute are acțiune antiinflamatoare și analgezică superioară.
Extractul de Gălbenele (Calendula officinalis) este un bun cicatrizant, calmant, antibacterian și antifungic.
Extractul de Salcie (Salix alba) are efect antireumatic datorită conținutului său ridicat în salicină (efect antinevralgic), taninuri etc. Menține sănătatea sistemului osteoarticular, este antimicrobian și ajută la regenerarea celulară.
Extractul de Ardei-iute este benefic în cazul calmării durerilor articulare și musculare și reprezintă un activator al circulației sanguine per ansamblu și la nivelul extremităților, în special.
Uleiul de măsline are în compoziție vitamina E, polifenoli etc., care îi conferă proprietăți deosebite. Prin conținutul său de acizi grași, este absorbit în piele, normalizând stratul de celule lipidice, îmbunătățind capacitatea de reținere a apei și conferind elasticitate pielii.
Uleiul de Mentă, prin componentele sale (mentol, mentonă, limonen, carvacrol etc.), îmbunătățește circulația sângelui, are acțiune analgezică și antipruriginoasă. De asemenea, este util și ca agent aromatizant al cremei, mascând mirosul pregnant al scoicii verzi.

Detalii / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara
(3000 de titluri),

icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton

 

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Noiembrie-2018.doc