Naşterea Domnului

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, slavă Ţie !”

Decembrie 2016

     
 
Sumar:
- Semnale pozitive din SUA privind familia și valorile morale tradiționale
- Prima Bancă de alimente din România înfiinţată cu ajutorul Bisericii Ortodoxe
- Sinodul din Creta nu a vătămat, mai mult vatămă schisma din Biserică - PS Atanasie de Limassol
- Sinodul din Creta nu este nici Mare, nici Sfânt, nici Panortodox - Decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare
- Orice lămurire privind credinţa trebuie făcută în comuniune bisericească, nu în dezbinare
- Știri externe - decembrie 2016 (EXT)
- Știri interne - decembrie 2016 (RO)
- Câteva indicii şi referinţe despre copilăria şi fraţii lui Iisus Hristos…
- Colindul mântuirii
- Părintele Rafail Noica - Despre Sinodul din Creta
- A patra Romă
- Icoana Naşterii Domnului
- Crăciunul azi, fără Hristos!?
- Programul lui Dumnezeu pentru viața lumii - Pastorală Crăciun 2016
- Sfântul Nicodim de la Tismana – Model al rugăciunii lui Iisus în lumea post-modernă şi impactul acesteia asupra vieţii secularizate de astăzi
- Sărbătorind Crăciunul creștinește și românește
- Ortodoxia credinţei şi a vieţii, criteriu fundamental pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca (interviu)
- Tolstoi s-a autoexclus din Biserica Ortodoxă. Biserica nu a citit nici o anatemă
- Vom avea un sfârșit ca al evreilor. Vom fi înlocuiți (interviu)
- Familie şi inteligenţă emoţională (4) - Motivaţia
- Patria
- Borzeştiul - Betleemul lui Ştefan cel Mare!
- Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (II)
- Pricina cutremurelor: ereziile și păcatele grele
- Poezii-colinde
- Intre nedreptățile veacului și nedreptatea lui Dumnezeu (conferință, 8 dec., Sibiu)
- Părinții sunt invitați la seria de conferințe Școala Familiei
- Școală și casă pentru copiii orfani și salvați de la avort



Tema lunii
Semnale pozitive din SUA privind familia și valorile morale tradiționale

 

Primele urmări pozitive ale elegerii lui Donald Trup ca președinte al SUA încep să apară și ne vizează în mod direct. Astfel, pe de o parte, după ani de dispute grele, Organizația Națiunilro Unite își temperează tonul de a promova educația sexuală comprehensivă. Pe de altă parte, un număr de 13 congresmeni americani au transmis o scrisoare explicită președintelui României, în care i se solicită să sprijine inițiativa Coaliției pentru Familie, de a salva căsătoria tradițională, din un bărbat și o femeie.

După cum informa la începutul lunii decembrie site-ul stiripentruviata.ro, pentru prima dată după câțiva ani, ONU și-a temperat avântul în promovarea educației sexuale la copii, integrată de obicei în rezoluțiile adoptate sub formula de „educație sexuală adecvată vârstei”. Despre aceasta numeroși experți au avertizat că sexualizează copiii de la vârste fragede. Standardele OMS Europa pentru educația sexuală la copii promovează… discuții despre masturbare de la vârsta de 0-4 ani și prezentarea homosexualității și a teoriei genului la școala primară.

Acest tip de educație sexuală, adesea numită și „educație sexuală comprehensivă” și are ca obiective normativizarea comportamentului homosexual și a noțiunii de „fluiditate a genului” (alegerea unei alte identități de gen decât masculin/feminin și schimbarea ei în funcție de capriciul persoanei care se autoidentifică astfel).

Țările africane au reclamat în mod repetat că marii jucători de la ONU, în principal SUA, fac presiuni asupra lor să accepte acest tip de educație sexuală, amenințând că le vor retrage ajutoarele umanitare dacă nu o fac. Dar anul acesta rezoluțiile cu privire la Drepturile Copilului și la Sănătatea Maternală nu vor mai cuprinde mențiuni despre educația sexuală. Din acest motiv, activiștii afiliați ONU care militează pentru educarea copiilor cu privire la homosexualitate și teoria genului au anunțat că vor include respectiva agendă într-o campanie recent adoptată la ONU: cea de anti-bullying (anti-intimidare) în școli.

Documentul oficial semnat de 13 congresmani americani care i-au cerut președintelui Iohannis să susțină referendumul pentru apărarea familiei

Dacă administrația Obama a fost apărătoarea comunității LGBT, noua putere de la Washington, ce se va instala la 20 ianuarie prin învestirea lui Donald Trump, schimbă foaia. Semnalul este dat de o scrisoare adersată președintelui Iohannis, semnată de mai mulți congresmani. Aceștia cer șefului statului să susțină referendumul cerut de Coaliția pentru Familie pentru apărarea familiei. Deși multă lume s-a îndoit de acest lucru, iată că ActiveNews a intrat în posesia documentului original semnat de cei 13 congresmani, cel mai probabil aparținând Partidului Republican, cel care l-a dat câștigător pe Donald Trump. Printre persoanele cărora le-a fost adresată această scrisoare se numără și Dacian Cioloș, Liviu Dragnea, Alina Gorghiu, Traian Băsescu, Florin Iordache și Călin Popescu Tăriceanu. Iată scrisoarea oficială semnată de cei 13 congresmani americani:

„Domnule Președinte,

Suntem încântați să aflăm că pe 20 Iulie 2016, Curtea Constituțională a României a aprobat o inițiativă cetățenească de modificare a Constituției, care constă în modificarea Articolului 48 din Constituția României de a defini căsătoria drept o uniune formată dintre un bărbat și o femeie. Am aflat și că peste trei milioane de cetățeni români au semnat o petiție în acest sens.
Vedem acest fapt ca pe o demonstrație a maturității democrației din România, chiar dacă încă destul de tânără, având în vedere faptul că în urmă cu nu foarte mult timp România era încă un stat comunist, iar cetățenii săi erau interziși de la exercitarea atribuțiilor constituționale și de la respectarea drepturilor civile. Înțelegem că următorul pas înainte de modificarea acestui amendament din Constituție constă în realizarea unui referendum care trebuie adoptat de Parlamentul țării.

Domnule Președinte, vă scriem pentru a vă încuraja să utilizați autoritatea cu care ați fost investit ca președinteal României pentru a vă asigura ca această problemă să fie adusă cât mai rapid în discuție și a fi votată de către Parlamentul român. Semnăturile reflectă faptul că o mare parte din cetățenii țării consideră că este necesară introducerea sintagmei neschimbată de mii de ani, prin care familia tradițională este formată dintr-un bărbat și o femeie.

Deoarece căsătoria este fundamentală și susține instituția unei societăți, suntem încrezători că vă veți asigura ca dreptul cetățenilor români de a decide printr-un referendum soarta celei mai importante instituții din istorie, familia și căsătoria, este respectată întrutotul.

Profităm de această ocazie pentru a reafirma faptul că cetățenii din Statele Unite apreciază prietenia profundă a poporului român și sperăm să continuăm această relație pentru progres și prosperitate. Vă rugăm să acceptați, domnule Președinte, faptul că vă purtăm un mare respect și vă dorim toate cele bune pentru dumneavoastră și poporul român. 

Cu sinceritate

Tim Walberg, Jeff Duncan, Trent Franks, Gregg Harper, Vicky Hartzler, Jody Hice, Randy Hulturen, Steve King, Steve Pearce, Peter, Roskam, Mark Walker, Daniel Webster, Ted S. Yoho”.

Demersul politicienilor americani, confirmat de sursele ActiveNews, vine și ca urmare a poziției afișate de Iohannis, care, în ieșirile publice pe acest subiect, a afirmat că nu ar dori organizarea referendumului, iar politicienii exploatează acest subiect, făcând aluzie, probabil, inclusiv la liderii PNL care, fie voalat sau nu, declarau că sprijină ideea organizării referendumului pentru modificarea Constituției.

După o serie de amânări, polemici aprinse și luări de poziție, luna trecută, Comisia juridică din Senat a adoptat, cu unanimitate de voturi, un raport de admitere a inițiativei cetățenești privind modificarea Constituției, în sensul redefinirii familiei ca uniune dintre un bărbat și o femeie. Prin urmare, modificarea legii fundamentale trebuie să fie făcută printr-un referendum național. 

Scrisoarea celor 13 congresmani vine să confirme noua direcție pe care o va impune administrația Trump în privința apărării familei și valorilor creștine. Asta după ce, în ultimii zece ani, administrația Obama a încurajat comunitatea LGBT. Iar unul dintre reprezentanții ei, ambasadorul sUA în România, Hans Klemm, a transmis de fiecare dată mesaje de susținere pentru parada gay de la București și chiar a făcut aluzii subtile pe tema necesității legalizarii căsătoriei între persoane de același sex și în România.

Cine sunt cei 13 congresmani americani care au sărit în apărarea „fanaticilor religioși” din România care doresc referendum pentru familie

O primă curiozitate care încolțește în urma scrisorii adresate de 13 congresmani americani președintelui Iohannis (în ceea ce privește susținerea referendumului solicitat de Coaliția pentru Familie), ține de identitatea semnatarilor acesteia. Cine sunt cei 13 reprezentanți ai legislativului american care au inițiat acțiunea de sprijin pentru stabilirea în Constituția României a căsătoriei ca act oficiat între un bărbat și o femeie?

Acțiunea acestora stârnește cu atât mai mult interesul, având în vedere că în SUA căsătoriile între persoane de același sex sunt legale din 2015. Astfel, printr-o hotărâre a Curții Supreme,  s-a extins recunoașterea căsătoriilor homosexuale de la cele 37 de state, plus Washington D.C., unde erau deja erau legale, la toate celelalte state ale SUA, permițând cuplurilor unisex să acceadă la aceleași drepturi consfințite pentru cuplurile heterosexuale.Amendamentul al Paisprezecelea fiind acela care le impune statelor să înregistreze căsătoriile dintre persoanele de același sex.

Tim Walberg (născut în 12 aprilie 1951) este un republican ce personifică în Casa Reprezentanților voința cetățenilor americani ai unuia dintre districtele Michigan-ului, începând cu 2007 până în prezent, cu o pauză de 2 ani (2009-2011). Walberg, ale cărui origini scandinave și-au spus cuvântul de mic, a început să muncească timpuriu în industria oțelului pentru a strânge bani să poată plăti studiile. A fost cursant al Western Illinois University și absolvent al Moody Bible Institute (MBI) în 1975. Ulterior, după 7 ani ca pastor al Union Gospel Church în Tipton, Michigan, în 1982 alege calea politicii, începându-și cariera ca și consilier în corpul reprezentanților legislativului din Michigan. 

Trent Franks (n. 19 iunie 1957) este un membru al partidului Republican care activează  din 2003 ca reprezentant al unuia dintre districtele Arizonei în camera inferioară a Parlamentului Statelor Unite (Casa Reprezentanților).  În 1984, în timp ce lucra ca inginer pentru o firmă de petrol și gaze, el și-a început cariera politică candidând pentru un loc în legislativul statului Arizona, în Camera Reprezentanților,  contra actualului democrat Glen Davis, un avocat, în districtul 20 din Central Phoenix. Franks a fost membru al organizației „Arizona Right to Life” și președinte ale Consiliului Creștin de Acțiune din Arizona, militând împotriva avortului și pentru înăsprirea pedepselor celor care abuzează minori.  În 1987 a fost numit de guvernatorul republican Evan Mecham în fruntrea Oficiului pentru problemele copiiilor din Arizona, o instituție responsabilă cu vegherea și coordonarea politicilor statului Arizona care au impact asupra copiiilor.

Mai mult, în 1987, Franks a fondat Institutul de Cercetări referitoare la Familie din Arizona (Arizona Family Research Institute), iar în 1992 a reușit să determine ratificarea unui amendament american  în Arizona care a a salvat mai mulți copii de la avort.

Jeff Duncan este ales ca reprezentant al Districtului 3 din Carolina de Sud din partea Partidului Republican. Este cunoscut drept un apărător al micilor întreprinzători, fiind premiat în acest sens de către Federația Națională a Afacerilor Independente. A fost președinte al Comisiei de Finanțare a Educației și Comisiei care studiază exploatarea offshore a gazelor naturale în Camera Reprezentanților. Este de meserie broker, are 3 copii și este baptist. Jeff Duncan a luat poziție împotriva imigrației necontrolate și a căsătoriilor între persoane de același sex.

Gregg Harper (n.1 iunie 1956) este un ,jurist, membru al Camerei Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii reprezentând statul Mississippi. Totodată, acesta este membru al partidului Republican. Dintre succesele sale ca politician se evidențiază contribuția la implementarea „The Gabriella Miller Kids First Research Act”, un proiect de lege care a modificat direcția banilor din taxe care serveau la Fondul Electoral pentru Campania Prezidențială, și a îndreptat banii respectivi spre cercetare medicală, și stimularea studierii bolilor cum ar fi cancerul. Totodată, Gregg Harper este și diacon al Bisericii Baptiste care ține de regiunile Brandon și Mississippi, unde Gregg a avut și o activitate didactică de profesor.

Vicky Hartzler (n.13 octombrie 1960) este o reprezentantă a statului Missouri în în camera inferioară a Parlamentului Statelor Unite, începând cu 1995. Printre reușitele acesteia în politica americană, se regăsește implicarea și contribuția în adoptarea unei legislații care să faciliteze procesul de adopție. Mai mult, în 2000 Vicky Hartzler a și adoptat chiar un copil. Vicky Hartzler s-a mai evidențiat în 2012, după ce la o adunare orășenească în Missouri și-a exprimat îndoiala în ceea ce privește autenticitatea certificatului de naștere al lui Obama.

Jody Hice (n. 22 aprilie 1960) este un congresman al partidului Republican, reprezentând un district al statului Georgia, începând cu 2014. Acesta este un activist politic, pastor baptist și gazda unui show radio din SUA.

Mark Walker (n. 20 mai 1969) este un pastor din Carolina de Nord, membru al partidului Republican, și membru în Casa Reprezentanților din Congresul SUA, reprezentând districtul nr.6 al statului Carolina. Înainte de 2014, anul când a fost ales să reprezinte în parlamentul american, nu a mai avut funcții în Congres. Walker s-a remarcat ca unul dintre susținărorii înăspririi controalelor la granița cu Mexicul și combaterea imigrației. Mai mult, Walker a mai ieșit în evidență în încurajarea legislației din domeniul educației sau sănătății. A fost un contestatar a celebrului proiect „Obamacare”.

Steve Pearce (n. 24 august, 1947) este un politician american, membru al partidului republican, care reprezintă New Mexico în camera inferioară a parlamentului SUA. Acesta deține această funcție din 2003, cu o paiză de 2 ani (2009-2011). Pearce este și un veteran de război, acesta făcând parte din aviația americană în timpul Războiului din Vietnam.  Are peste 500 de ore la bordul unui C-130. Pearce are gradul de căpitan al aviației americane.

Peter James Roskam(n.13 septembrie 1961) este membru al partidului Republican și reprezintă statul Illinois în parlamentul SUA. În prezent deține funcția de președinte Comisiei de Supraveghere. Roskam a fost și membru al Senatului american, din poziția de unde a susținut înăsprirea legislației rutiere și a pedepselor pentru consumul de alcool la volan. Roskam este un nume simpatizat de susținătorii republicanilor și prin prisma faptului că s-a manifestat în mai multe rânduri ca fiind împotriva taxelor mari aplicate oamenilor de afaceri.

Steve King (n.28 mai, 1949) este un alt republican din Iowa, membru din 2003 în Casa Reprezentanților.  King este cunoscut ca fiind o fire foarte conservatoare, un „reprezentant” al dreptei, după cum îl identifică cunoscuții. King este un republican clasic, s-a făcut cunoscut ca un susținători al legislației pentru Războiul din Irak. Totodată, King a inițiat o campanie de combatere a sistemului fiscal american și a zonelor de unde sunt extrase taxele care servesc ulterior clinicilor unde se fac avorturi. Mai mult, King a fost un susținător al legislației pentru deținerea armelor. Steve King s-a manifestat și împotriva căsătoriilor dintre persoane de același sex, după ce i-a recomandat unui judecător al Curții Supreme din Iowa „să se pensioneze”, după ce judecătorul afirmase că interzicerea căsătoriilor homosexuale este neconstituțională.

Randy Hultgren (n. 1 martie, 1966) este un politician american, membru al partidului Republican, care reprezintă un district al statului Illinois în Camera Reprezentanților din 2011.  Hultgren este jurist la bază, doctor în Drept al Univeristății din Chicago. Randy a practicat o scurtă perioadă și ca avocat.

Daniel Webster (n.27 aprilie, 1949) este un politician american care a fost membru al Casei Reprezentanților între 2011 și 2013. Webster a făcut parte vreme de aproape 3 decenii din legislaturile statului Florida. Este un membru vechi al partidului Republican și are la bază ca și calificare profesia de inginer al Institutului de Tehnologii Speciale din Georgia. Webster este un promotor al conceptului de „homeschooling” și a folosit acest concept pe cei 6 copii ai săi, pe care i-a educat acasă. Totodată, Webster s-a făcut remarcat și prin faptul că a sprijinit în 1998 înăsprirea legislație pentru a limita numărul de divorțuri.

Theodore Scott Yoho (n.13 aprilie 1955) este un reprezentant al partidului Republican în Casa Reprezentanților începând cu 2012. La bază, Yoho este doctor veterinar și a deținut niște mici afaceri în zonda de nord a Floridei. Acesta s-a făcut remarcat prin sprijinul pe care l-a oferit actelor legislative care reglementau pedepse pentru cei care aplicau tratamente rele animalelor, dar și în politica de combatere a imigrației. Yoho este și el republican.

Astfel, o scurtă prezentare a semnatarilor este importantă deoarece ea personifică voința poporului american. Fiecare membru al Camerei servește un mandat de 2 ani, putând fi ales de un număr nelimitat de ori. Spre deosebire de președintele SUA sau de vicepreședinte care sunt aleși indirect de către un colegiu electoral, reprezentanții, aidoma colegilor lor din Senat, sunt aleși prin vot direct în circumscripțiile electorale unde locuiesc.

Atitudinea acestora este reprezentativă, cu alte cuvinte, pentru voința poporului american, a cărui libertate de conștiință poate însemna din ce în ce mai puțin comparativ cu drepturile acestei minorități. Acestea nu sunt însă singurele schimbări la care trebuie să ne așteptăm. Încă de anul trecut, revista Time scria că opinia publică trebuie să se aștepte la ridicarea unei mișcări sociale determinată să pună la îndoială și să schimbe credințele noastre „profund culturale”, pentru a promova agenda transsexualilor, după aceeași rețetă după care au promovat-o pe cea a homosexualilor, am putea adăuga noi. Este o problemă adusă spre dezbaterea opiniei publice odată cu transformarea deloc subtilă a fostului olimpic american Bruce Jenner în voluptuoasa Caitlyn Jenner.

 




ACTUALITATEA religioasă
Prima Bancă de alimente din România înfiinţată cu ajutorul Bisericii Ortodoxe

 

Banca de alimente, o mână de ajutor întinsă oamenilor săraci

La propunerea Primarului General, Consilierii Generali au aprobat în unanimitate proiectul care prevede trecerea unor imobile din administrarea Administraţiei Fondului Imobiliar în administrarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti (D.G.A.S.M.B.) în scopul dezvoltării Băncii de alimente a Capitalei şi altor servicii sociale. Primarul General, Gabriela Firea: ”Direcţia Generală de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti are nevoie de un spaţiu pentru înfiinţarea unor noi servicii sociale destinate copiilor şi adulţilor: banca de alimente, cantina socială, centru de formare în industria alimentară, centru de zi. Bucureştiul este singura capitală europeană care nu are o bancă de alimente, adică o locaţie,  pentru preluarea, depozitarea şi distribuirea alimentelor oferite de producător şi marile lanţuri de retail categoriilor de persoane nevoiaşe care ar putea beneficia de aceste alimente.”

Acest proiect este cu atât mai oportun, cu cât zilele acestea se discută în Senat adoptarea unei inițiative legislative, menite să reducă risipa alimentară atât la nivelul procesatorilor și distribuitorilor, cât și la nivelul populației în general. Pentru o parte din activitatile bancii de alimente, D.G.A.S.M.B. va demara procedurile pentru accesarea de fonduri europene, în acest sens solicitând expertiză din partea Asociației Europene a Băncilor de alimente, informează Evenimentul Zilei

Prima Bancă de alimente din România înfiinţată cu ajutorul Bisericii Ortodoxe în Sectorul 6 al Capitalei

În incinta Centrului de Recreere şi Dezvoltare Personală „Conacul Golescu-Grant”, din Bucureşti, a avut loc la 7 decembrie 2016, lansarea proiectului Banca Locală de Alimente Sector 6. Proiectul este realizat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 (DAGSP), în parteneriat cu Asociaţia Diaconia – Sector 6.

Banca Locală de Alimente Sector 6 este prima instituţie de acest gen înfiinţată de o autoritate locală din România, în conformitate cu principiile Federaţiei Europene a Băncilor de Alimente – o platformă a Uniunii Europene ce reuneşte 70 de organizaţii, fiind centrată pe prevenirea risipei pe lanţul valoric alimentar, pe cooperarea intersectorială protecţie socială. Proiectul beneficiază de un teren generos, pus la dispoziţie de Biserica Ortodoxă Română.

Prin intermediul noului nostru proiect, conceptul, vehiculat în ultimul timp, se aplică şi în domeniul consumului de resurse. Avem deja o serie de actori economici care şi-au anunţat intenţia de a ne sprijini şi vreau să îi îndemn pe toţi colegii mei din ţară, de la nivelul autorităţilor locale, să ne urmeze exemplul şi să apeleze la experienţa noastră în implementarea acestui tip de program. Este foarte important parteneriatul pe care Consiliul Local, Primăria Sector 6 prin DAGSP Sector 6 l-a dezvoltat și l-a promovat cu Asociația Diaconia. Vreau să mulțumesc pe această cale părintelui Costel Burlacu pentru sprijin. 5000 de mp2 sunt puşi la dispoziţie de Biserica Ortodoxă Română unde, prin acest parteneriat cu DAGSP, vom avea această bancă de alimente, a declarat Primarul Sectorului 6, Gabriel Mutu.

Banca Locală de Alimente Sector 6 vine în întâmpinarea nevoilor de hrană ale persoanelor defavorizate, fie că e vorba de mame cu copii, persoane vârstnice, şomeri sau persoane cu handicap.

La rândul său, părintele protoiereu Costel Burlacu a amintit semnificaţia zilei de 7 decembrie, zi în care este sărbătorită Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş. Părintele a evidenţiat că de multe ori această muceniţă, atunci când ducea mâncare tatălui ei la câmp o parte o dădea unor oameni săraci”, şi a subliniat faptul că Biserica Ortodoxă Română nu este indiferentă la nevoile oamenilor”.

Biserica nu rămâne indiferentă faţă de nevoile pe care comunitatea le are. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a acordat înalta binecuvântare, sprijină şi este interesat în mod direct ca toate colaborările pe care noi le avem cu DAGSP Sector 6 să se desfăşoare în condiţii optime. De aceea, Biserica, prin Arhiepiscopia Bucureştilor şi Asociaţia Diaconia Sector 6, pune la dispoziţie terenul pentru construirea acestui proiect în folosul comunităţii. Nădăjduim că acest proiect va aduce multă bucurie, linişte şi speranţă pentru toţi cei care se află în nevoi. Arhiepiscopia Bucureştilor se implică direct pentru desfăşurarea acestui proiect în condiţii cât mai bune. Mulţumim Primăriei Sector 6, Consiliului local şi, în special, DAGSP Sector 6, pentru toate proiecte pe care Biserica le are cu aceste instituţii, proiecte care au adus multă bucurie şi linişte pentru cei care beneficiază de ele, a spus părintele Costel Burlacu.

Se estimează că, prin intermediul Băncii Locale de Alimente Sector 6, peste 35.000 de persoane vulnerabile din comunitate vor beneficia, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, de alimentele necesare traiului de zi cu zi, se arată în știrea postată de basilica.ro.

foto: logo Banca de alimente a Crucii Rosii



Sinodul din Creta nu a vătămat, mai mult vatămă schisma din Biserică - PS Atanasie de Limassol

 

Mitropolitul Atanasie de Limassol (Biserica Ortodoxă a Ciprului) a acordat un interviu pentru Doxologia.ro în care a vorbit despre Sfântul și Marele Sinod care a avut loc în Creta anul acesta.

„Cred că nu a vătămat acest sinod, dar mai mult vatămă schisma în Biserică. Acesta este pericolul. Să nu ne înșelăm și să luăm hotărâri la repezeală, creând astfel schisme și certuri în Biserică. Asta ar fi tragic, pentru că ne-ar costa mântuirea noastră. Creștinii rămân creștini în Biserică, mergem înainte în mod normal, uniți cu episcopii noștri, cu preoții noștri, cu păstorii Bisericii. Dacă acest sinod  a lucrat bine, Dumnezeu îl va binecuvânta și-i va da dreptate. Dacă a lucrat în mod rău, Dumnezeu va avea grijă să fie dat la o parte, după cum s-a întâmplat cu multe sinoade din istorie care erau tâlhărești sau chiar eretice”, a spus Părintele Mitropolit.

Mitropolitul Atanasie a participat la lucrările Sfântului și Marelui Sinod ca membru al Delegației Bisericii Autocefale a Ciprului. Mitropolitul Atanasie de Limassol a fost ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Sfântul Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul și este unul dintre cei mai mari predicatori din Biserica Ortodoxă a Ciprului.

Interviul video îl puteţi urmări mai jos: 

 

Joi, 8 decembrie 2016, a avut loc a 6-a ședință a Adunării Episcopilor Ortodocşi Canonici din Oceania. Ședința a avut loc la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din Sydney. Conform Regulamentului de Funcţionare a Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă, şedinţa adunării a fost prezidată de reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Stylianos. La şedinţă au participat ierarhii canonici ai Eparhiilor ortodoxe din Australia şi Noua Zeelandă, între care și Episcopul Mihail reprezentând Patriarhia Română.

În cuvântul rostit la deschiderea primei sesiuni, președinteleAdunării Episcopale a făcut referire la faptul că anul acesta s-au împlinit 25 de ani de la întronizarea Sanctității Sale Bartolomeu ca Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic. De asemenea, a urat bun venit ca membru al Adunării Episcopale a Australiei, Noii Zeelande şi Oceaniei, noului episcop sârb, Preasfințitul Părinte Siluan.

Arhiepiscopul Stylianos a subliniat importanța organizării și desfășurării Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. El a continuat spunând că după multe secole, cu efortul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, al Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale și cu participarea unui număr mare de ierarhi, s-a afirmat unitatea Bisericii Ortodoxe în lume. De asemenea, s-a oferit oportunitatea de a discuta despre condițiile dificile în care Biserica Ortodoxă trebuie să se afirme, într‑o lume secularizată și plină deprovocări. La aceste provocări, Biserica Ortodoxă este chemată să răspundă și să povățuiască poporul binecredincios.

După susținerea sesiunilor de lucru, a fost întocmit Comunicatul în care sunt evidențiate temele dezbătute privind problemele pe care le întâmpină Biserica Ortodoxă în Australia și Noua Zeelandă:

Episcopii au denunțat orice formă de violență care se face în numele religiei. De asemenea, au adresat un apel către toată lumea pentru a manifesta și cultiva respectul reciproc, indiferent de rasă, limbă, religie sau convingeri personale. (Sursa: basilica.ro)

 

 



Sinodul din Creta nu este nici Mare, nici Sfânt, nici Panortodox - Decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a emis hotărârea ei finală referitoare la Sinodul din Creta și la textul cu titlul: „Relațiile dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine”. Prin hotărârea ei unanimă, cu toți episcopii prezenți la ședința Sinodului, care a avut loc la 15 noiembrie 2016, Sfântul Sinod:

A amintit că la 1 Iunie a cerut amânarea Sinodului și că același lucru l-au făcut în continuare și alte trei Biserici Ortodoxe Locale Autocefale (Patriarhia Antiohiei, a Georgiei și a Rusiei).
A observat că au fost chemați să urmărească Sinodul reprezentanți ai mass mediei și ai diferitelor grupări religioase eterodoxe, dar nu au fost chemați, nici măcar ca observatori, reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe a Americii, care este recunoscută ca Biserică Autocefală de către Patriarhia Bulgară.

A observat de asemenea că textul cu titlul: „Relațiile dintre Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine” nu a fost semnat de o mare parte de ierarhi care au participat la Sinod, dintre care unii sunt teologi ortodocși proeminenți.

În continuare hotărârea Sfântului Sinod s-a referit, mai în detaliu, la diferite puncte problematice ale textului sinodal. Mai concret:

În ceea ce privește paragraful 4 al textului, Sfântul Sinod explică că rugăciunea Bisericii pentru „unirea tuturor” nu înseamnă restabilirea unității cu alți creștini, ca și cum unitatea este ceva care s-ar fi pierdut de către Biserică, ci se referă la întoarcerea în sânul Bisericii prin Botez, Mirungere și Dumnezeiasca Euharistie a celor care au căzut. Mai mult, Sfântul Sinod face cunoscut că Biserica Ortodoxă nu poate accepta diferitele teorii despre această unitate, teorii care persistă la eterodocși, cum ar fi „teoria Bisericii nevăzute”, „teoria ramurilor” și „teoria egalității dogmelor”, precum și teoria de curând formulată a „teologiei baptismale”, potrivit căreia există o unitate primitivă într-un „botez comun”. Sfântul Sinod a făcut cunoscut că toate aceste teorii au legătură cu doctrina despre „harul creat” al Sfântului Duh, care a fost condamnată de către Biserică. Și încheind, Sfântul Sinod face cunoscut, de asemenea, că respinge doctrina care se află în Decretul privind Ecumenismul a Conciliului Vatican II, ca expresie a aceluiași concept eclesiologic greșit menționat mai sus.

În ceea ce privește paragraful 5 al textului, mai concret, declarația că Biserica Ortodoxă participă la inițiativele ecumeniste „cu scopul căutării unității” pierdute „a tuturor creștinilor”, Sfântul Sinod o consideră inacceptabilă și de neîngăduit, datorită faptului că Biserica Ortodoxă nu și-a pierdut niciodată unitatea ei. Dimpotrivă, ceea ce s-a întâmplat este că ereziile care au apărut și schismele care s-au făcut au căzut din Biserică, fără ca aceasta să însemne că Trupul lui Hristos va putea vreodată să piardă integritatea ontologică originală – o unitate indisolubilă, care rezultă din ipostasul ontologic indisolubil a lui Hristos.

În ceea ce privește mult-discutatul paragraf 6, Sfântul Sinod consideră că fraza: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte biserici și comunități eterodoxe care nu se află în comuniune cu ea”, este de fapt în opoziție cu paragraful 1 al aceluiași text, care menționează că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una. Dogmele și Canoanele Bisericii fac imposibilă acceptarea existenței mai multor biserici. În același chip, această frază se vede că este în opoziție și cu paragraful 2 al textului, care menționează că „Biserica Ortodoxă fundamentează unitatea Bisericii pe faptul întemeierii ei de către Domnului nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică și prin tradiția patristică și este trăită până astăzi în ea”. Sfântul Sinod nu consideră că prin adaosul acceptării „denumirii istorice” și prin explicarea că bisericile și comunitățile eterodoxe nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă, textul ar fi păzit în felul acesta de primejdia înșelării. Dimpotrivă, acceptarea denumirii istorice implică în mod necesar și acceptarea realității exprimată de această denumire. Dacă cei care au semnat textul au înțeles că referirea la acceptarea „denumirii istorice” nu s-a făcut cu scopul de a corespunde cu o realitate istorică, adică nu intenționa să se refere la biserici, textul ar fi trebuit să menționeze aceasta. Altfel, acceptarea „denumirii istorice” face să se subînțeleagă existența altor biserici în afară de Biserica Ortodoxă cea Una, fapt care se află în evidentă contradicție cu paragraful 1 și cu cuvintele cu care începe paragraful 6 (care fac cunoscut că Biserica este Una și Ortodoxă).

În ceea ce privește paragraful 12, Sfântul Sinod consideră că afirmația că „în timpul desfășurărilor dialogurilor teologice scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în dreapta credință și în dragoste” este foarte naivă și nu reflectă natura multidimensională a procedurii. Unitatea implică unitatea în credință, în modul de gândire și în făptuire, cu privire la definițiile dogmatice și la Canoanele care au fost aprobate de Sinoadele ecumenice, precum și la tradiția liturgică și viața duhovnicească în Sfântul Duh. Calea pentru atingerea unității trece prin pocăință și prin mărturisirea Credinței Ortodoxe și a Botezului ortodox.

În ceea ce privește paragraful 12 (care de fapt este paragraful 20), Sfântul Sinod propune ca la fraza: „Perspectivele dialogurilor teologice… sunt determinate totdeauna în baza… criteriilor canonice ale tradiției bisericești deja formulate”, propoziția „ale tradiției bisericești deja formulate”, va trebui înlocuită cu propoziția „ale tradiției Bisericii Ortodoxe”.

În ceea ce privește impresia de ansamblu generată de textul referitor la „Relațiile…”, Sfântul Sinod consideră că există multe expresii și termeni neclari și multe inconsecvențe referitoare la eclesiologie. Mai mult, Sfântul Sinod consideră că textul nu formulează clar scopul principal și principiile constitutive ale diferitelor dialoguri și ale participării la mișcarea ecumenică, și anume întoarcerea eterodocșilor în sânurile Bisericii Ortodoxe. Dimpotrivă, textul – și mai ales paragraful 16 – legalizează Consiliul Mondial al Bisericilor, la care, din fericire, menționează Sfântul Sinod, Biserica Ortodoxă Bulgară a hotărât de multă vreme să întrerupă participarea.

De asemenea, Sfântul Sinod nu este de acord cu modul concis și foarte scolastic prin care se reglementează cum va trebui să se desfășoare diferitele dialoguri, o abordare scolastică care cuprinde tot textul (paragrafele 9, 10, 11, 12, 13, 14 și 15).

În sfârșit, în ceea ce privește paragraful 22, care afirmă că „păstrarea Credinței Ortodoxe curate este asigurată numai prin sistemul sinodal”, Sfântul Sinod spune că, dimpotrivă, criteriul final al acceptării Sinoadelor bisericești este conștiința dogmatică trează a întregii plinătăți ortodoxe (a plinătății Trupului). El afirmă că Sinodul ecumenic nu asigură în mod automat sau mecanic corectitudinea credinței pe care o practică creștinii ortodocși.

În concluzie, Sfântul Sinod rezumă hotărârea sa, declarând că Sinodul de la Creta nu este nici Mare, nici Sfânt, nici Panortodox și dând următoarele motive și explicații:

Datorită neparticipării unor Bisericii Autocefale și din pricina unor diversiuni organizatorice și greșeli teologice. Cu toate acestea, Sfântul Sinod prețuiește strădaniile care au fost depuse de organizatori și participanți în vederea înfăptuirii Sinodului.
În urma unui studiu atent al textelor adoptate de Sinodul de la Creta, Sfântul Sinod a ajuns la concluzia că ele conțin abateri de la Tradiția Ortodoxă, de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii și de la duhul și litera Sinoadelor Ecumenice și Locale.

Sfântul Sinod consideră că textele care au fost adoptate de către Sinodul de la Creta vor trebui supuse în continuare unei cercetări și discuții teologice, în scopul îmbunătățirii, editării, corectării și/sau înlocuirii lor cu alte documente noi care se află în duhul și tradiția Bisericii.

Biserica Ortodoxă Bulgară constituie un mădular indisolubil și viu al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Ca mădular al Trupului lui Hristos, Biserica Ortodoxă Bulgară va continua să se afle în comuniune frățească, euharistică, duhovnicească, dogmatică și canonică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale, atât cu cele care au participat la Sinodul din Creta, cât și cu cele care nu au participat. Biserica nu este un organism lumesc, ci unul divino-uman. În călătoria și viața ei, Biserica nu este influențată și nu trebuie să fie influențată de interese politice și sociale și de disensiunile care decurg din ele. Capul ei este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care este: „Calea, Adevărul și Viața”.

În sfârșit, principiile autocefaliei și a sobornicității în viața Bisericii nu numai că nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă, se completează reciproc, una decurgând din cealaltă, fiind într-o deplină unitate.

Sursa: Orthodox Ethos
Traducere: Ieroschimonah Ștefan Nuțescu
Preluat de pe: marturieathonita


Orice lămurire privind credinţa trebuie făcută în comuniune bisericească, nu în dezbinare - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Poziția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la evoluțiile recente din România privind receptarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016):

În cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în data de 16 decembrie 2016, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, s-a luat act cu mâhnire de evoluția recentă în România a reacțiilor negative referitoare la receptarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016).

Patriarhia Română a subliniat în mai multe rânduri faptul că Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos” și a îndemnat constant la păstrarea păcii şi unității Bisericii cu toată responsabilitatea, cunoscut fiind cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur care spune că nimic nu poate supăra mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârși mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puțini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său!” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85).

Cu toate acestea, constatăm cu durere în suflet că, în mod pătimaş și dăunător, unele persoane răzvrătite au indus în eroare pe unii clerici şi credincioși afirmând în mod fals şi denigrator că Sinodul din Creta ar fi proclamat ecumenismul ca dogmă de credință, iar unii clerici, crezând acest neadevăr, au întrerupt în mod necanonic pomenirea ierarhului lor, tulburând pacea şi unitatea Bisericii, prin atitudinea lor dezbinătoare.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a subliniat faptul că nici Sinodul din Creta şi niciun alt Sinod ortodox nu au declarat ecumenismul ca fiind dogmă de credință, după cum niciun Sinod ortodox canonic nu a declarat vreodată ecumenismul ca fiind „panerezie”. Prin urmare, acuzațiile aduse de contestatarii Sinodului din Creta sunt injuste, iresponsabile și dăunătoare pentru unitatea Bisericii.

Din punct de vedere ortodox, ecumenismul lucid nu este o nouă dogmă de credinţă, ci o atitudine spirituală de dialog și cooperare între creștini, în locul polemicii pline de ură confesională și al confruntării violente, care s-au manifestat secole de-a rândul în istoria creștinismului. Mișcarea ecumenică s-a născut, la începutul secolului 20, când misionarii creștini occidentali predicau Evanghelia iubirii necreștinilor din Africa şi Asia, în timp ce creștinii erau dezbinați în multe confesiuni creștine antagoniste, care se urau şi se contestau reciproc, atitudinea acestora nefiind o mărturie misionară pozitivă în fața altor religii și nici în fața societății civile. Participând la această mișcare de dialog între creștinii de confesiuni diferite, Biserica Ortodoxă a considerat însă că refacerea unității creștinilor neortodocși dezbinați între ei de-a lungul timpului se poate realiza numai pe baza credinței Bisericii nedespărțite a lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, pe care o mărturisim în Crezul ortodox (niceo-constantinopolitan).

În acest sens, Biserica Ortodoxă consideră că aduce în dialog cu alți creștini tocmai mărturia Bisericii celei Una a lui Hristos, de care aceştia s-au despărțit în timp prin deviere de la credinţa ortodoxă. Desigur, niciun creștin ortodox nu este obligat să dialogheze sau să coopereze cu alți creștini dacă are teamă căși pierde credința ortodoxă. În același timp, este nedrept să considerăm că toți creștinii ortodocși care dialoghează teologic și cooperează practic în viața societății cu creștini de altă confesiune sunt trădători ai Ortodoxiei. Un creștin ortodox pașnic poate rămâne fidel Ortodoxiei fără a deveni fanatic, dacă mărturisește credința ortodoxă în dialog cu alți creștini, fără compromisuri.

De asemenea, Sfântul Sinod a luat act cu mirare de atitudinea necanonică şi agresivă a unor teologi și clerici (preoți și ierarhi) din două Biserici Ortodoxe surori, de a veni în eparhiile Patriarhiei Române pentru a critica ierarhia acesteia și a instiga pe unii clerici și credincioși la neascultare față de ierarhii Bisericii noastre. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca să fie aduse la cunoștința Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori (Patriarhia Moscovei și Biserica Ortodoxă a Greciei) situațiile în care unii dintre preoţii şi ierarhii acestora desfășoară în mod necanonic activități agresive şi turbulente în eparhiile Patriarhiei Române, instigând la neascultare, răzvrătire și dezbinare.

Clericii, monahii şi mirenii implicați în acțiuni de răzvrătire şi denigrare a Sinodului din Creta, ignorând faptul că un Sinod nu poate fi judecat decât de către un alt Sinod, vor fi chemaţi la îndreptare prin dialog pașnic și lămurire canonică privind gravitatea dezbinării și a tulburării păcii și unității Bisericii. La fel, sancțiunile administrative și canonice disciplinare se vor aplica spre îndreptarea clericilor, monahilor și mirenilor care persistă în starea lor de răzvrătire și dezbinare, tulburând pacea și unitatea Bisericii.

Totodată, s-a reamintit că dacă Părinţii sinodali care au participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic (din anul 381) au operat 3 omisiuni și 10 adăugiri sau diortosiri la textul Crezului formulat de către Părinții Sinodului I Ecumenic (din anul 325), cu scopul de clarifica şi completa textul sinodal iniţial, cu atât mai mult un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe poate explicita, nuanța și dezvolta documentele formulate şi aprobate de către Sinodul din Creta, pentru a se evita interpretări eronate dăunătoare păcii şi unităţii Bisericii lui Hristos. În această privință, de remarcat este şi hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare care, deşi are unele observații critice şi a propus amendamente viitoare la unele documentele ale Sinodului din Creta, totuși a hotărât: „să păstreze comuniunea fraternă, euharistică, spirituală, dogmatică şi canonică cu toate Bisericile Ortodoxe locale – atât cu cele care au participat la Sinodul din Creta, cât şi cu cele care nu au participat”.

În concluzie, orice lămurire privind expunerea credinţei ortodoxe trebuie făcută în interiorul comuniunii bisericeşti, nu în stare de răzvrătire şi dezbinare, deoarece Duhul Sfânt este, în acelaşi timp, Duhul Adevărului (cf. Ioan 16, 13) şi Duhul împărtășirii sau al comuniunii (cf. 2 Corinteni 13, 13).



Știri externe - decembrie 2016 (EXT)

 

GEORGIA: Noi canonizări în Biserica ortodoxă

Regii Bargrat III şi Solomon I, stareţele Nina (Amilakhvari) şi Tamar (Mardzhanishvili), precum şi Patriarhul – Catolicos Calistrat (Tsintsadze) au fost canonizaţi de Biserica Georgiei. Hotărârea a fost luată de Sfântul Sinod în cadrul şedinţei de lucru din data de 21 decembrie 2016, notează Interpressnews, citat de pravoslavie.ru. Regele Bagrat III (960-1014) a rămas în istorie drept conducătorul care a reuşit să unească sub autoritatea sa aproape toată Georgia. Regele Solomon I (1753-1784) a stăpânit peste vestul Georgiei, zona Imereti, şi a reuşit cu succes să ţină piept atacurilor Imperiului Otoman, câştigând numeroase lupte cu turcii. Patriarhul Calistrat s-a născut în anul 1866 în zona Imereti. A urmat cursurile Seminarului din Tibilisi şi Academia de la Kiev. În 1892 a fost hirotonit preot, în 1952 ierarh, iar în 1932 a fost ales Patriarh Catolicos al Întregii Georgii. În timpul păstoririi sale a depus eforturi considerabile ca să oprească închiderea şi distrugerea bisericilor şi a mănăstirilor de către regimul comunist.

Monahia Nina Amilakhvari a trăit în a doua jumătate a secolului 19. În calitate de stareţă a mănăstirii Sfânta Nina din Samtavro a încercat să reînvie viaţa monastică de acolo. Tamar Alexandrovna Mardzhanishvili (1869-1936) a intrat în monahism în la mănăstirea Bodve. În anul 1902 a devenit stareţă a aşezământului monahal, iar în anul 1905 a fost mutată la Moscova. Mai târziu va fonda un schit în apropierea oraşului, însă în va fi închis de regimul sovietic. În 1931 monahia Tamara este arestată şi deportată în Siberia. În 1934 i se permite reîntoarcerea la Moscova, unde va trece la cele veşnice în 1936. Sursa: basilica.ro

SLOVACIA: Guvernul interzice Islamul ca religie de stat

Actul normativ a fost propus de Partidul Național Slovac (SNS) și prevede că o religie trebuie să beneficieze de cel puțin 50.000 de credincioși pentru a putea fi calficată drept religie de stat, scrie The Independent. Conform statisticilor recente, în Slovacia, țară cu peste 5 milioane de locuitori, trăiesc aproape 2.000 de musulmani și nu există nicio moschee. Partidul Național Slovac susține că legea era necesară pentru a preveni înregistrarea unor biserici, precum Biserica satirică a Monstrului Zburător din Spaghete, care a atras numeroși adepți în toată lumea. 'The Flying Spaghetti Monster' a fost descris și desenat pentru prima oară într-o scrisoare semnată de americanul Bobby Henderson, în anul 2005. Scrisoarea era o formă de protest față de decizia predării, în școlile publice, a materiei ID (o formă contemporană de creaționism), ca alternativă la evoluționism. După acest protest, Henderson a înființat Biserica Monstrului Zburător din Spaghete, care promovează pastafarianismul, o satiră transformată în religie. "Islamizarea începe cu un kebab și este deja in desfăsurare in orașul Bratislava. Haideți să ne gândim cu ce ne vom confrunta peste 10 ani", a declarat un politician din SNS pentru Reuters. "Trebuie să facem orice pentru ca nicio moschee să nu se ridice aici", a continuat acesta. Sursa: activenews.ro, foto: alternativenews.ro.

FRANȚA: Decizii ale episcopilor ortodocși privind Sinodul din Creta

Episcopii ortodocşi din Franţa, s-au reunit marţi, 20 decembrie 2016, sub preşedinţia Înaltpreasfinţitului Părinte Emanuel, Mitropolit de Franţa, potrivit site-ului oficial al Adunării. Aceasta este prima întâlnire de după încheierea lucrărilor Sfântului şi Marelui Sinod care s-a desfăşurat în Creta în luna iunie a acestui an. După ce au analizat poziţiile Bisericilor participante, precum şi cele ale Bisericilor neparticipante, Episcopii ortodocşi din Franţa şi-au reafirmat dorinţa de a manifesta şi mărturisi unitatea Bisericii Ortodoxe, precum şi dorinţa de a promova colaborarea între Biserici în toate domeniile pastorale.

Ierarhii, subliniind importanţa acestei necesităţi pentru unitatea Ortodoxiei, regretă că disputa dintre Patriarhia Antiohiei şi Patriarhia Ierusalimului cu privire la jurisdicţia asupra Qatarului nu a ajuns la o soluţie finală acceptată de cele două Biserici. Ei consideră că reglementarea acestei probleme este stringentă. De asemenea, au salutat vizita pastorală în Capitala Franţei a Patriarhului Kiril al Moscovei. Preafericirea Sa a venit la Paris cu prilejul sfinţirii noii catedrale ortodoxe ruse dedicate Sfintei Treimi. În cadrul întâlnirii, episcopii şi-au exprimat profunda tristeţe cu privire la asasinarea ambasadorului rus în Turcia. Totodată, este condamnat şi atentatul terorist din Germania. Ierarhii şi-au prezentat sincerele condoleanţe popoarelor rus şi german, precum şi familiilor victimelor. Ei s-au rugat pentru odihna sufletelor celor trecuţi la cele veşnice, precum şi pentru vindecarea celor răniţi. Comunicatul ne precizează şi faptul că aceşti conducători spirituali continuă să denunţe violenţele din lume, inclusiv cele din Africa şi orientul Apropiat, comise de multe ori în numele religiei. Ei se roagă pentru instalarea durabilă a păcii iîn Orientul Apropiat, permiţând creştinilor din regiune şi minorităţilor religioase să se bucure de libertate şi egalitate deplină. Cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, Episcopii ortodocşi din Franţa le transmit tuturor creştinilor ortodocşi, fraţilor şi surorilor creştine, precum şi tuturor locuitorilor ţării, cele mai bune urări. Sursa: basilica.ro 

EGIPT: Doi episcopi noi în Biserica ortodoxă

Ierarhia Bisericii Ortodoxe a Alexandriei şi întregii Africi are de curând doi membri noi. Este vorba despre Episcopii Teodor de Babilon şi Agatonic de Arusha şi Tanzania Centrală. Cei doi episcopi au fost aleşi de Sfântul Sinod al Patriarhiei Alexandriei, reunit în şedinţă de lucru, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Teodor, în data de 17 noiembrie 2016.

PS Agatonic s-a născut în anul 1964 în Giannitsa, Provincia grecească Pellis. El a absolvit Academia Educaţională din Florina şi Facultatea de Teologie din Tesalonic. Din anul 1986 a fost călugăr la mănăstirea sfântul Dionisie din Olimp. A fost hirotonit diacon în 2001, iar în 2003 preot. Sfântul Sinod al Patriarhiei Alexandriei l-a ales în 17 noiembrie 2016 Episcop al nou-înfiinţatei Eparhii de Arusha şi Tanzania Centrală. PS Teodor s-a născut în Rethymnon, Grecia, în anul 1966. A absolvit Academia din Creta. A fost uns călugăr şi apoi diacon la Mănăstirea Preasfânta Fecioară – Akrotirianis de fostul mitropolit Evghenie de Ierapytni şi Siteia. A fost hirotonit preot în 22 iulie 2000. În Duminica Sfintei Cruci din 23 martie 2014 Patriarhul Alexandriei i-a oferit oficiul de Mare Eclesiarh al Bisericii Alexandriei. În 17 noiembrie 2016, la propunerea Preafericirii Sale, a fost ales Episcop.

IRAK: Bashiqa, kurzii ridică din nou crucea pe biserică

Clopotele bisericii au sunat din nou în orașul Bashiqa, din nordul Irakului, pentru prima dată de când a fost capturat de militanții "Statului Islamic" în urmă cu doi ani, conform unui raport PUKmedia. Sfânta Liturghie a fost oficiată în aceasta biserică, pentru prima dată, dupa o lungă perioadă de timp. Raportul amintit mai sus este însoțit de câteva imagini, în care a fost surprins momentul în care crucea mare de pe turla bisericii, care fusese deteriorată sub tirul focurilor de armă, a fost instalată de către membrii forțelor militare kurde Peshmerga, pe acoperișul bisericii. Sursa: lonews.ro 

EGIPT: Patriarhia Română solidară cu victimele atentatului de la Cairo

Patriarhul României a transmis un mesaj de compasiune și solidaritate după atentatul din Cairo Sanctităţii Sale TAWADROS al II-lea, Papă şi Patriarh al Bisericii Copte, în care se arată:

Sanctitatea Voastră, Vestea tragicului atentat terorist din dimineaţa zilei de 11 decembrie 2016 comis în biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” a comunităţii copte din Cairo, în urma căruia şi-au pierdut viaţa 25 de persoane şi au fost rănite alte aproape 50, ne-a îndurerat profund. În numele ierarhilor, clericilor şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române exprimăm sincere condoleanţe şi adânca noastră compasiune fraternă şi ne rugăm pentru odihna sufletelor celor trecuţi la Domnul chiar în timpul Sfintei Liturghii, precum şi pentru însănătoşirea grabnică a celor răniţi în acest atac anti-creştin. În aceste dureroase momente, vă încredinţăm de întreaga noastră solidaritate creştină şi ne rugăm Dumnezeului Păcii şi al Îndurării să aducă linişte şi împăcare comunităţii creştine copte din Egipt, dăruind tuturor celor greu încercaţi în aceste zile puterea de a găsi mângâiere duhovnicească în timpul marii sărbători a Naşterii Domnului care se apropie.

Cu preţuire şi dragoste întru Hristos-Domnul,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

LINKURI la știri:

-  Biserica Rusa inceteaza dialogul cu Bisericile crestine care renunta la valorile lor
-  Donald Trump numeste un crestin-ortodox in fruntea staff-ului sau la Casa Alba
-  ONU-UNESCO neaga faptul ca Muntele templului si zidul plangerii sunt parte a istoriei evreilor
-  Clasamentul european al ateismului
- Viitorul în desfăşurare: Configurând Lumea de Mâine (1) - Vladimir Putin
- Viitorul în desfăşurare: Configurând Lumea de Mâine (2) - Vladimir Putin
- Viitorul în desfăşurare: Configurând Lumea de Mâine (3) - Vladimir Putin


Știri interne - decembrie 2016 (RO)

 

Decizii ale Sfântului Sinod al BOR privind viața Bisericii

În ziua de 16 decembrie 2016, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia au fost luate următoarele hotărâri:

PS Iustin, noul Chiriarh al Maramureșului și Sătmarului

Preasfinţitul Părinte Iustin Hodea este din 27 decembrie 2016, noul Chiriarh al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, ca urmare a trecerii la Domnul a vrednicului de pomenire Episcop Iustinian Chira. Ceremonia de întronizare a avut loc în Catedrala din Baia Mare. Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la eveniment a fost Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal. După oficierea Sfintei Liturghii a urmat festivitatea de întronizare. Gramata mitropolitană a fost citită de Preasfinţitul Părinte Ignatie Mureşanul, Episcop vicar al Spaniei şi Portugaliei. Sursa: basilica.ro

Cooperativă a producătorilor autohtoni, formată în jurul unui preot ortodox

Adunați în jurul preotului din satul Tibru (Alba), mai mulți fermieri și mici producători agricoli din Ardeal au decis să nu mai reprezinte doar o verigă neînsemnată pentru lanțurile de supermarketuri și s-au coalizat într-o cooperativă, scrie pressone.ro. Dintre produsele pe care le au la vânzare enumerăm zacuscă cu gălbiori, sirop de păpădie sau soc, dulceață de pepene galben, dulceață de cireșe amare, hribi în saramură, smântână din lapte de bivoliță, pită pe vatră bătută de Sântimbru, dulceață de ardei iute și de ceapă, gem de măceșe, gem de coarne, gogonele murate, prăjituri de casă, brânzeturi de Țaga, păstrăvi vii de la Mitică, uleiuri de in și de rapiță presate la rece. Preotul ortodox din satul Tibru, Tudor Man, e inițiatorul acestei asocieri și președintele Consiliului de Administrație al CAHA. "Produsul nostru autentic are alt gust, altă calitate. Românul trebuie să înțeleagă că susținând producătorul român susține economia țării. De aceea am ales și această denumire a magazinului -Bunătățuri Românești- tocmai pentru a ne detașa de tot ce înseamnă importuri", a spus Tudor Mân.

Educația sexuală, interzisă în școli fără acordul părinților

Termenul de adoptare de către Senat a proiectului de lege prin care este interzisă educaţia sexuală în şcoli fără acordul scris al părinţilor s-a împlinit pe 5 decembrie, astfel că proiectul va ajunge în sesiunea următoare la Camera Deputaţilor, forul decizional. Termenul de adoptare a trecut fără ca proiectul să fi primit raportul Comisiei pentru învăţământ.

Proiectul a fost iniţiat de către deputatul independent Ninel Peia. Articolul 1 prevede că ”se interzice predarea către elevii din învăşământul preşcolar, primar şi gimnazial a unor informaţii şi cursuri cu privire la educaţia sexuală fără acordul scris al părinţilor sau tutorelui”. Cei care încalcă această prevedere riscă închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, conform Digi 24. Peia susţine, în expunerea de motive, că educaţia sexuală făcută la vârste fragede riscă să traumatizeze copiii. ”Există deja şcoli unde copile de 10 ani pleacă ruşinate de la aceste «cursuri», sunt băieţi care nu mai înţeleg ce este aceea o familie sau de ce nu e nimic rău să ai sentimente erotice pentru Ionel şi nu pentru Diana. Aceste vlăstare (...) sunt traumatizaţi de informaţii care nu sunt, nu au fost şi nici nu vor fi specifice unei copilării normale, a singurei faze din viaţa fiecăruia care a fost binecuvântată cu miracolul inocenţei”, crede Ninel Peia.

 

LINKURI la știri:

-  Ipostaze ale suficienței de sine în Biserică - Preot protos Policarp Stoian (cu informații inedite despre sinodul din Creta)

-  Documentul oficial semnat de 13 congresmani americani care i-au cerut președintelui Iohannis să susțină referendumul pentru apărarea familiei

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Câteva indicii şi referinţe despre copilăria şi fraţii lui Iisus Hristos…
Introducere – Preambul
Evanghelia duminicii de după Botezul Domnului
(Începutul propovăduirii Domnului)
Matei 4, 12-17
12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.
13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
14. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
15. „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
16. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“.
17. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Textul Evangheliei pe care Biserica ni-l propune spre meditaţie în această duminică este foarte restrâns, reducându-se doar la cinci versete, dar ne oferă totuşi învăţături foarte importante. Textul de mai sus se mai regăseşte şi la Marcu (cap. 1, 15-20).

Ambii evanghelişti ne spun că Iisus şi-a început misiunea abia după executarea Sf. Ioan Botezătorul de către crudul Irod.

Deci activitatea lui Iisus nu s-a suprapus deloc cu cea a susnumitului profet. De altfel, Ioan însuşi anunţase că vremea lui va înceta de îndată ce va veni Cel care va fi mai mare decât el, Căruia nu i se face vrednic nici măcar să-I lege curelele de la încălţăminte.

Despre acesta spune că va oferi un alt fel de botez, cel cu Duhul Sfânt (Mc. 1,8). Se mai poate observa că ambii evanghelişti trec brusc de la relatarea botezului şi ispitirii la descrierea sumară a începutului misiunii iar toate cele patru Evanghelii trec sub tăcere totală copilăria lui Iisus Hristos.

.

Copilăriile necunoscute ale marilor personalităţi religioase

Se ştie că s-au scris o mulţime de cărţi despre viaţa lui Iisus, pe care doar un naiv le poate considera drept literă de Evanghelie, mai ales când descriu copilăria lui Iisus. Cel puţin la această parte, toate au o reală tentă de roman, fiindcă nimeni nu poate să ştie cum s-a derulat în realitate, decât prin analogie, viaţa unui copil, fie ea şi a lui Iisus, acum mai bine de două mii de ani.

Unii, dând curs imaginaţiei, au fabulat cum că în acea etapă Domnul ar fi peregrinat prin unele ţări ca India ori Egipt pentru a deprinde diverse metode de fachirism ori magie cu care apoi să-şi uimească semenii.

Copilăria lui Iisus a fost una normală ca a oricărui alt copil din Palestina al epocii, şi nimic mai mult. Nu se spune nimic despre acea perioadă, fiindcă la evrei, şi nu numai, omul este important abia după ce începe să întreprindă ceva pentru semenii săi ori pentru ţară. Se mai ştie, că în antichitatea iudaică, băieţii ajungeau la majoratul religios la 13 ani iar fetele la 12, adică la vârsta când puteau face deosebirea între bine şi rău, când aveau clar discernământul propriilor fapte. Ori Iisus n-a bulversat ordinea naturală a lucrurilor, ci a împlinit întocmai legea strămoşească şi din acest punct de vedere.

De aceea, Evanghelia ne şi spune că după 12 ani s-a comportat exact ca un adolescent iudeu al vremii, mergând la sanctuar doar atunci când legea îi permitea.

Cei nedumeriţi cu privire la copilăria lui Iisus ar trebui să ştie că nici despre copilăria altor personalităţi religioase israelite precum profeţii Isaia, Ieremia, Mihea, Iona, etc., ori politice ca: Saul, David, Solomon, Omri şi alţii, nu putem şti nimic decât cele consemnate în scris, doar din clipa accederii la tron şi, implicit, a implicării lor în viaţa politică sau spirituală a naţiunii. La evrei deci, omul devenea important doar din momentul în care începea să întreprindă ceva în favoarea semenilor lui.

 

Vigoarea închinată Domnului

Am insistat puţin asupra acestor aspecte fiindcă au legătură directă cu spusele Domnului din textul Evangheliei de astăzi când zice: „S-a împlinit vremea“ (Mc. 1, 15; Mt. 4, 14). Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să evidenţieze două aspecte, la fel de importante: primul ar fi că din punct de vedere fizic i s-a împlinit Lui Însuşi vremea ieşirii la misiunea publică, după obiceiul legii strămoşeşti, adică atunci când a împlinit 30 de ani (cf. Luca 3,23), vârstă la care, în antichitatea iudaică cineva se putea afişa public şi era efectiv luat în seamă. Era exact vârsta la care erau admişi preoţii şi leviţii la slujire (cf. Numerii 4, 1-4), doar în cazuri de excepţie la 25 de ani, iar limita maximă a slujirii era la 50 de ani.

Deci dacă preotul ori profetul ar fi încercat să se impună atenţiei publice mai înainte, nu ar fi avut nici o şansă de a fi luat în seamă de cineva, poate cel mult de copii.

Comentând acest fapt, Sf. Chiril al Alexandriei găseşte o explicaţie destul de logică şi zice: „Faptul de a rândui pentru lucrurile sfinte numai vârsta hotărâtă de lege, adică cea de treizeci de ani până la cincizeci, arată că slujbă aleasă şi fără prihană lui Dumnezeu săvârşeşte cel ce este deja şi înţelept şi în putere. Se află în acestea cel ajuns la treizeci de ani; şi este cel ce înaintează până la cincizeci. Căci s-a aplecat deja spre sfârşitul vigorii bărbatul care a trecut de cincizeci de ani şi nu mai este în vigoare fără prihană, ci alunecă spre slăbiciunile bătrâneţii. Şi nici un neînţelept sau lipsit de vigoare nu poate sluji fără prihană lui Dumnezeu, dacă este drept să se spună că faptele ce privesc spre virtute şi se bucură de lauda legiuitorului sunt fapte ale vigorii şi chibzuinţei preafrumoase“.

Prin urmare, slujirea la sanctuar era asimilată slujirii în armată, şi tot aşa trebuie privită toată osteneala bunului creştin de a împlinii faptele virtuţii, ceea ce implică o deplină maturitate fizică secondată de integritatea capacităţilor mentale în îndeplinirea tuturor lucrărilor sfinte. Cel senil nu este deloc binevenit a-I sluji lui Dumnezeu deoarece îi lipseşte ceva.

Planul de mântuire are termeni precişi

Cartea Numerii (cap. 21) precizează că nimeni dintre cei care au vreo meteahnă (tară) fizică nu se va putea apropia ca să aducă daruri Dumnezeului său, iar prin analogie se subînţelege că nici cel cu deficienţe psihice.

În concluzie, Iisus Hristos, ca Cel care a mărturisit că a venit să împlinească toată legea, nu putea ieşi la slujire mai înainte de a-I fi venit sorocul, ci numai după ce I s-a împlinit vremea. Aceste cuvinte mai au şi o altă semnificaţie, după cum vom arăta mai departe. Expresia plinirea vremii, o mai întâlnim şi la Apostolul Pavel, însă nu-i aparţine, ci a preluat-o de la evanghelistul care a pus aceste vorbe în gura lui Iisus.

Într-adevăr, cine, se întreabă un teolog, ar avea vreodată curajul să pretindă că ar şti exact ce oră bate ceasul al lui Dumnezeu. Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Iisus ne-a descoperit marele adevăr că a existat din veşnicie şi mai există încă un plan precis şi un program al Dumnezeu în derulare, cu privire la mântuirea lumii, cu termeni de finalizare.

Iisus precizează Cel dintâi şi mai apoi şi Sf. Ap. Pavel (Galateni 4, 4) că s-a împlinit vremea ca să-Şi facă apariţia în lume Mesia, cu un mesaj special din partea Părintelui ceresc.

Prin acele vorbe ne reaminteşte că El a fost promis demult lumii, însă abia acum s-a declanşat lucrarea Lui de mântuire printre oameni. El a lucrat şi mai înainte de întrupare, în istoria poporului evreu, dar a făcut-o mai discret, mai voalat am putea spune, şi în mod indirect, prin intermediul îngerului (vezi: Gen. 18; Iosua 5, 13-15 etc.).

Din perspectivă biblică, sintagma plinirea vremii are o mare încărcătură teologică. Iisus Hristos a atenţionat omenirea prin cuvintele de mai sus că istoria lumii, în primul rând israelite, a devenit aptă, adică matură de a-L primi pe Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Scriind credincioşilor din Biserica Galatiei, pe când se afla în detenţie, exclusiv pentru vina de a-L fi slujit pe Iisus Hristos cu cuvântul, vorbindu-le despre împlinirea timpurilor, zice: „Când s-a împlinit vremea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume“ (Galateni 4, 4).

De aici rezultă că a fost deci o vreme, înainte de venirea lui Iisus Hristos în care poporul lui Israel, cel ales în mod special de către Dumnezeu, aştepta, după cum i se făgăduise prin prooroci, un mare Salvator şi un Mângâietor, iar acest lucru s-a realizat abia acum, prin naşterea lui Iisus Hristos, mai întâi şi prin începerea misiunii Sale publice, în al doilea rând. Când se spune aşadar că acest lucru s-a realizat doar la plinirea vremii, vrea să spună că s-a întâmplat la vârsta când lumea era matură, era adică aptă cât de cât ca să-L primească, deoarece toate condiţiile fuseseră îndeplinite.

 

Iisus Hristos S-a întrupat când omenirea a ajuns la majorat

Am arătat mai sus, că în sens propriu, plinirea vremii însemna vârsta fixată pentru recunoaşterea majoratului cuiva. Atât Domnul Iisus Hristos, cât şi Sf. Ap. Pavel când vorbesc despre plinirea vremii se referă deci la un oarecare majorat şi al omenirii, o anumită maturitate a istoriei în care Dumnezeu poate să intervină explicit cu lucrarea Sa mântuitoare.

Trebuiau îndeplinite deci unele condiţii fizice sau materiale şi altele spirituale. În primul rând cele fizice erau foarte importante fiindcă ele pregăteau în lume calea pentru difuzarea mesajului Evangheliei, a cuvântului lui Dumnezeu.

Condiţiile materiale favorabile au fost create, din îngăduinţa lui Dumnezeu, de apariţia prea puternicului Imperiu Roman care a impus celebra pax romana. Pacea romană cvasi generală, chiar dacă era impusă cu brutalitate, prin forţa armelor, avea şi vădite aspecte pozitive. Printre aspectele pozitive trebuie amintită garantarea circulaţiei rutiere şi maritime, un sistem poştal şi vamal foarte bine pus la punct la care se adăuga posibilitatea comunicării într-o singură limbă de la un capăt până la celălalt al vastului imperiu.

Contextul cultural elenistic favoriza comunicarea între oamenii de diverse categorii sociale, civilizaţii şi culturi, între diferitele naţiuni şi chiar etnii.

În momentul în care a început propovăduirea Evangheliei, limba greacă devenise un fel de lingua franca a întregului imperiu.

Aşa se şi explică de ce majoritatea scrierilor nou-testamentare s-au realizat în limba greacă. Deşi pe alocuri, mai ales plebea, vorbea limba latină sau oricare altă limbă naţională, totuşi limba greacă era limba oficială a culturii, a politicii, a tranzacţiilor comerciale şi, de ce nu, a schimburilor de idei.

Un alt aspect al plinirii vremii ţinea de latura spirituală, la fel de importantă. În primul rând era vorba de o decadenţă cvasitotală a religiilor păgâne, care fiind încununate de orgii şi crime nu mai ofereau omului nici o atracţie, încât omenirea dorea cu adevărat o schimbare.

Plinirea vremii mai însemna însă şi maturizarea şi, în acelaşi timp, propagarea ideii mesianice propovăduită de profeţi, dimpreună cu implementarea învăţăturii despre unicitatea unui Dumnezeu-Persoană, ceea ce în termeni tehnici s-ar defini credinţa monoteistă.

Cu alte cuvinte, profeţiile au fost şi ele făcute cu un scop foarte precis: acela ca la venirea lui Iisus Hristos, El să poată fi uşor de recunoscut ca fiind Cel cu adevărat prevestit şi mult aşteptat. În concluzie, lumea a trebuit să fie pregătită şi să pregătească, într-un fel, calea Celui care avea să vină.

 

Cât va dura epoca harului

Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Iisus Hristos ne mai atenţionează că s-a încheiat o etapă importantă din istoria lumii, că a trecut vremea copilăriei Sale şi că a început o vreme nouă, vremea harului care este marcată de jertfa Domnului.

Vremea harului va dura până la sfârşitul veacurilor rânduite de Dumnezeu, când Fiul Său va reveni pe pământ, dar pentru o cu totul altă lucrare.

Cuvintele Domnului ar trebui să dea mult de gândit credinciosului creştin, mai ales cu privire la modul în care îşi petrece viaţa, fiindcă zice cartea Eclesiastului că Dumnezeu a rânduit o vreme pentru toate: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub soare îşi are vremea lui“ (cap. 3, 1).

Aşadar, dacă Dumnezeu ne-a oferit un timp pentru toate, înseamnă că noi înşine suntem cuprinşi într-un plan al Său şi că nimic nu se derulează la întâmplare.

Din Biblie sau Sfânta Scriptură mai reţinem că ni s-a oferit fiecăruia dintre noi un timp al naşterii şi unul al morţii, timp pentru care, aşa cum nota un teolog, nu suntem noi responsabili, ci exclusiv Dumnezeu.

Mai devreme sau mai târziu, fiecare va fi totuşi responsabilizat de modul în care a împlinit cu bine intervalul de timp dintre momentul naşterii şi cel al morţii.

Dumnezeu a rânduit ca atunci când se va împlini pentru fiecare vremea, i se va cerceta sufletul întocmai cum a zis Iisus despre cetatea Ierusalimului (de fapt se referea la locuitorii săi) „că n-a vrut să cunoască vremea cercetării sale“ (Luca 19,42).

 

Despre Sf. Evanghelie după Sf. Ap. şi Ev. Luca și copilăria lui Iisus

Dacă marea majoritate dintre noi suntem (sau ar trebui) familiarizați cu pericopele referitoare la Nașterea lui Hristos, totuși există un pasaj care atrage atenția în mod deosebit: Sf. Luca, după ce descrie Nașterea, precizează un episod unic în Evanghelii și anume mergerea la templu la 12 ani a lui Iisus.

Aceste episod a stârnit interesul și curiozitatea creștinilor simpli și savanților deopotrivă, atât prin unicitatea sa, dar mai ales prin contrastul ce se realizează între abundența de detalii referitoare la naștere și lipsa aproape totală a informațiilor legate de creșterea (copilăria, adolescența și primii ani ai tinereții) lui Iisus Hristos ca om.

Această perioadă obscură din viața lui Iisus Hristos este complet necunoscută din relatările evanghelice cu excepția acestui singur episod din Luca 2, 41-52. Trebuie menționat că unii comentatori includ și versetul 40 întrucât astfel s-ar realiza o structură poetică specific lucanică, dar totuși este lesne de observat că versetul 40 face parte din structura anterioară.

Înainte de ne apropia de textul propriu-zis al pericopei aș dori să fac o serie de precizări de ordin critic (dacă pot fi numite așa) dar cu o anumită importanță și în înțelegerea textului. În primul rând trebuie precizat că autorul Evangheliei nu a fost un martor direct al faptelor petrecute din viața lui Iisus, nu este un martor ocular. Acest fapt se poate deduce în primul rând din prologul Evangheliei: după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început (Luca 1,3).

Faptul că autorul este Sf. Ap. Şi Ev. Luca (așa cum s-a dovedit atât pe baza argumentelor legate de  critica de text, precum – și mai ales- pe baza Tradiției – Părinții și scriitorii bisericești din primele secole toți atribuie Sfântului Luca Evanghelia ce-i poartă numele) are o importanță deosebită întrucât mentorul său a fost Sf. Ap. Pavel, deci prin urmare cele scrise au girul apostolicității.

Cuvântul folosit de Sf. Ev. Luca pentru a garanta cele scrise ca fiind reale, sub Inspirație, este parhkolouqhkoti – a urmări cu atenție, a urmări cu mintea, dar și a înțelege.

Sf. Ap. şi Ev. Luca urmărește cele petrecute cu atenție ca fiind deplin adeverite între noi - însemnând prin aceasta că el și consemnează Tradiția primilor creștini. Totodată trebuie notat că aceste versete conțin un număr mare de lucanisme - adică de exprimări literare specifice Sfântului Luca, 13 la număr - ceea ce conferă autenticitate în afara oricărui dubiu pericopei.

Un al doilea aspect la care aș vrea să fac referire ține tot de ordin critic și anume că textul în cauză (capitolul  2, versetele 41-52) este păstrat foarte bine, neexistând diferențe majore între versiuni; singurele diferențe sunt notate în manuscrise de importanță secundară (notate pauci – un număr mai mic de manuscrise, în acest caz majoritatea dintre ele din Italia).

Revenind la textul Sfintei Evanghelii, vedem ca versetul 41 al capitolului al doilea începe relatarea acestui eveniment: părinții lui Iisus – adică Maria mama sa și Iosif, cel care era văzut ca tatăl Său - din punctul de vedere al comunității din Nazaret - respectă obiceiul de a merge la Ierusalim în fiecare an. Iosif, fiind un drept  al Legii cum ni se spune în Matei 1,19, cel mai probabil mergea la Ierusalim de încă două ori pe an, anume la Cincizecime și la Sărbătoarea Corturilor (Ieșire 23, Ieșire 34, Deuteronom 16).

Faptul că întreaga familie merge la sărbătoarea Paștilor arată scrupulozitatea sau îndeplinirea Legii în cadrul familiei în care a crescut Pruncul Iisus, fapt sugestiv mai târziu când va spune fariseilor că El nu a desființat Legea ci a plinit-o, precum se vede,  de la începuturile copilăriei Sale.

Fiind Iisus de 12 ani, S-a suit alături de părinții lui la Ierusalim. Cuvântul  anabainontwn înseamnă a urca sau a merge călare, însă când este legat de un spațiu sacru comportă totdeauna sensul de urcuș întrucât sugerează ideea că templul se află pe un plan superior existenței mundane. De asemenea, vârsta de 12 ani reprezintă un punct important în dezvoltarea unui copil în gândirea iudaică. Dacă tradițiile notate în Mishna se aplicau și în primul secol, acum se intensifică educația religioasă. 

Probabil și formularea preferată de Sf. Ap. şi Ev. Luca (egento etwn dodeka - fiind de 12 ani) vrea să sugereze acest lucru, întrucât egento-verbul folosit - indică o schimbare sau o trecere. Și, continuă Evanghelia, sfârșindu-se zilele: prin aceasta se spune că s-au sfârșit zilele de sărbătoare, 7 la număr. 

Vedem  în continuare că Maria și Iosif se întorc de la Ierusalim cale de o zi căutându-L, și, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim. Unii comentatori văd faptul că Maria și Iosif au făcut această cale de o zi socotindu-L pe Iisus printre prieteni și cunoscuți.

Era un lucru obișnuit ca această călătorie să fie făcută de mai mulți (chiar un sat întreg) mai ales pentru a asigura securitatea drumului (grăitor este exemplul din pilda Samarineanului milostiv: omul care se cobora singur de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari - Luca 10,30). 

Totodată, faptul că ei au mers o zi totuși și de abia după accea s-au alarmat arată că Iisus era ascultător lor, ei considerând că este printre cunoscuții lor.  Întorcându-se în Ierusalim, Iosif și Maria Îl găsesc pe tânărul Iisus în templu după 3 zile. Probabil aceste trei zile se referă la cele 2 pierdute pe drum (una dus-una întors ) și o zi de căutări, dar este foarte probabil să fie și un înțeles simbolic, în iudaism trei fiind simbolul plinătății suficiente.

Următoarele versete sunt foarte sugestive pentru înțelegerea acestei pericope. Iisus a fost găsit de către Maria și Iosif în templu. Termenul original este destul de obscur – en tw ierw - unii comentatori zicând că ar fi vorba de o încăpere destinată instrucției religioase.

De asemenea, faptul că stătea între învățători nu este vorba de o răsturnare de situație maestru-ucenic; Iisus stătea jos (kaqezomenon) între dascăli, termenul en mesw putând fi tradus mai degrabă cu între ei, în mijlocul lor în sensul de participant principal la activitatea de învățare a Legii desfășurată acolo.

El ascultă și întreabă  ca potrivit staturii unui tânăr de vârsta sa, metoda întrebare-răspuns fiind preferată de cele mai multe ori în școlile rabinice. Vedem că nu este așadar vorba de o răsturnare de situație, Iisus Hristos aici nu predă Legea, ci El uimește pe ceilalți cu înțelegerea Sa asupra Legii. Acest fapt este extrem de sugestiv întrucât scoate în evidență, cum vom vedea,  faptul că Iisus nu a fost un scamator sau un copil reformator cum Îl portretizează unele scrieri apocrife din primele secole.

Următoarele versete relatează scurta convorbire dintre Iisus și mama Sa, Sf. Fecioară Maria. Și aici, ca și în alte părți din Luca cap. 1-2, Sf. Fec. Maria este în primul plan iar Iosif în fundal. Tensiunea dintre revendicările loialității fizice (eu – adică Sf. Fecioară) și sociale (și tatăl Tău-adică Iosif) sunt evidente atunci când Maria vorbește despre tatăl lui Iisus ca fiind Iosif, iar Iisus Hristos îi răspunde din punctul de vedere al adevăratului Său Tată (Dumnezeu Tată).

La întrebarea plină de dragoste și îngrijorare a Maicii Sale (Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta?) răspunsul lui Iisus Hristos nu este încărcat de reproș sau răceală sufletească, ci doar de serenitatea specifică persoanei Sale divino-umane, în care umanul este doar la stare de copil: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Câteva aspecte sunt demne de notat în acest caz.

În primul rând, Sf. Ap. şi Ev. Luca prezintă încă de la începutul Evangheliei planul lui Dumnezeu caretrebuie  să se împlinească, notat prin apariția atât de deasă a sintagmei dei- trebuie că. Evenimentele care au loc în timpul lucrării lui Iisus Hristos se produc pentru că Dumnezeu pune în aplicare planul său, iar acest lucru este subliniat de fiecare dată când apare acest dei: trebuie ca  Iisus Hristos să se afle în cele ale Tatălui Său (2,49), trebuie ca El să predice vestea cea bună a împărăției (4,43), trebuie ca   să moară la Ierusalim (13,33), trebuie ca  să intre în casa lui Zaheu (19,5),trebuie ca  să moară pe cruce și să învieze pentru lume (17,25; 22,37; 24,7). Împlinirea acestui plan reprezintă structura principală a Evangheliei Sf. Luca. 

Un alt aspect demn de notat este faptul că Maria, Mama Sa, și nu Iosif, ia cuvântul în templu. Acest fapt vrea să scoată în evidență contrastul dintre tatăl general considerat al lui Iisus - Iosif - și Tatăl Său - Dumnezeu Tatăl.

De accea Sf. Ap. şi Ev. Luca notează că Sf. Fecioară nu a zis noi Te-am căutat, ci tatăl Tău și cu mine (referitor la acest aspect exista o serie de controverse, unele manuscrise redand textul usor diferit).

Totodată, trebuie notat că acestea sunt primele cuvinte notate de vreun Evanghelist pe care le-a rostit Iisus Hristos în activitatea Sa pe pământ. El se află nu în slujba vreunei lucrări pământești, ci în cele ale Tatălui (en tois tou patros mou dei einai me ).  

Totodată, lipsa de înțelegere de care vorbește versetul următor (Luca 1,50) este grăitor, întrucât Sf. Luca nu prezintă o imagine idealizată a Sf. Fec. Maria, ci mai degrabă el arată credința ei, dar și lipsa ei de înțelegere, deși ea va reflecta asupra lor, cum se spune și despre alte cuvinte; termenul diethrew folosit când se spune că mama Sa păstra acestea în inima ei sugerează nu doar păstrarea lor ca amintire, ci reflectare asupra lor, prețuire, tocmai prin faptul că le păstra în inima ei și nu în minte sau doar în minte.

Ultimul verset al acestei pericope lucanice ne arată că Iisus Hristos S-a întors cu părinții Lui și le-a rămas supus, crescând asemeni altor copii din Palestina primului secol: Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni. Sf. Ap. şi Ev. Luca dorește să arate că Iisus Hristos a crescut și S-a maturizat asemenea celorlalți copii. El a crescut intelectual (înțelepciunea), fizic (statura), și împlinirea voii Dumnezeiești, precum și în ochii lumii (social).

Din această relatare unică putem deduce că Iisus a avut o copilărie în multe privințe asemănătoare copilăriei altor copii cu părinți evlavioși, fiind o perioadă de creștere, de dezvoltare și învățare. Lipsesc din această pericopă  indiciile că Iisus Hristos ar fi fost un copil înfăptuitor de miracole sau alte amănunte picante din anii (așa-numiți) obscuri.

Acest lucru este de o importanță deosebită întrucât sunt multe scrieri din primele secole chiar care prezintă pe Iisus ca fiind un prodigal child, un tânăr extrem de nechibzuit, care suplinea diferitele deficiențe ale firii umane cu minuni buclucașe. Spre exemplu, există o scriere numită Evanghelia copilăriei a lui Toma în care se vorbește despre o înviere din morți a unui copil înfăptuită de Iisus Hristos ca urmare a unei neatenții la joacă sau a unei mici invidii. Deși sunt interesante și stârnesc curiozitatea lumii moderne în căutare de spectaculos, acestea sunt scriere apocrife sau gnostice și nu au treabă cu realitatea transmisă de Sf. Evanghelie.

Un alt exemplu ar fi cel dat în Evanghelia Gnostică atribuită lui Iuda, scrisă probabil spre spre sfârșitul secolului al doilea în care ni se spune că Iisus ar fi fost membru al comunității de la Qumran. Studierea acestor documente a arătat foarte clar că acestea nu au nimic  în comun cu învățătura transmisă în Noul Testament și în Sfânta Tradiție.

Așadar Sf. Ap. Şi Ev. Luca ne prezintă exact atât cât este necesar înțelegerii unei perioade nedocumentate din viața lui Iisus Hristos, ca fiind Fiul lui Dumnezeu, împlinitor al Legii și al planului lui Dumnezeu.

Putem deduce din pericopa si că avem responsabilitatea nu doar a nașterii copiilor, ci și a creșterii lor, care în perioada agitată a copilăriei, adolescenței și tinereții au mereu alegeri de făcut dintre care nu toate sunt cele mai fericite.

 

Despre copilăria lui Iisus Hristos – note apocrife

Despre felul petrecerii în Egipt a familiei sfinte nu sunt informații care să fi ajuns până la noi. Golul acesta este umplut de Evangheliile apocrife, din care foarte puține informații sunt plauzibile, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost asumate de către Părinții Bisericii.

Multe astfel de povestiri relatează minuni pe care Mântuitorul le-a făcut în copilăria Sa. Sfinții Părinți, cum este Ioan Gură de Aur, spun că singura minune pe care Domnul a făcut-o înainte de începerea activității sale publice a fost cea de la vârsta de 12 ani, din Templu, pe care o relatează Sfântul Evanghelist Luca.

Există însă o foarte frumoasă povestire care se găsește în Sinaxarul egiptean. Acolo ni se spune că familia sfântă, când a fost să treacă printr-un loc plin de tâlhari, a hotărât să o facă noaptea, pentru a nu fi văzuți. În drum însă au văzut doi tâlhari ce păreau cuprinși de somn. Numele lor era Dismas și Gestas. „Dismas s-a trezit atunci din somn și, văzându-i pe călători, s-a apropiat de Maica Domnului, ca să afle ce ținea la piept.

Văzând Pruncul, s-a minunat de frumusețea Lui și a zis: «Dacă Dumnezeu ar lua trup omenesc, nu ar fi mai frumos decât acest Prunc!». Apoi Dismas, întorcându-se către Gestas, care se trezise și se apropiase și el, i-a zis: «Rogu-te, să-i lăsăm pe acești oameni să treacă în pace. Să nu-i trezim pe tovarășii noștri, ca nu cumva să-i vadă pe aceștia». Dar Gestas s-a împotrivit. Dismas i-a zis iarăși: «Îți voi da patruzeci de drahme și, ca arvună, ia acum brâul meu». Și Dismas i-a întins brâul, chiar pe când îi vorbea. Atunci, Născătoarea de Dumnezeu i-a spus lui Dismas plină de recunoștință pentru bunătatea ce le-o arăta: «Fiul meu îți va răsplăti pentru că l-ai cruțat astăzi. Domnul Dumnezeu te va primi la dreapta Lui și îți va ierta păcatele». Și, într-adevăr, după treizeci de ani de la această întâmplare, pe când Fiul lui Dumnezeu era pe Cruce, chiar acești doi tâlhari au fost răstigniți alături de Iisus Hristos, Dismas la dreapta, iar Gestas la stânga Crucii Lui.

Fiind răstignit, Dismas s-a căit pentru viața păcătoasă pe care a dus-o și l-a mustrat pe Gestas pentru ocările ce le aducea acela Domnului: «Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă nu a făcut nici un rău». Și, după cum știm, Dismas a fost în chiar acea zi împreună cu Iisus Hristos în rai. Căci zicând: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta», a primit acest răspuns de la Domnul: «Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai»” (cf. Luca, cap. 23).

După cum se poate vedea, viața Maicii Domnului este adânc legată de viața Mântuitorului, multe episoade pe care tradiția le-a consemnat sunt comune în cele două biografii. 

Tot legat de călătoria în Egipt a Familiei Sfinte, tradiția mai amintește un episod. La un moment dat au trecut cu toții prin apropierea pustiei schetice (Wadi el-Natrun), despre care ni se spune că a fost binecuvântată de Pruncul Iisus. Acolo, în acel deșert, a înflorit peste trei veacuri grandiosul monahism egiptean, care a dat lumii numeroși sfinți și care a lăsat urme de neșters în istoria creștinismului și a spiritualității răsăritene. Aici este locul de naștere al Patericului, cartea ce cuprinde cuvintele bătrânilor înduhovniciți, una dintre lecturile fundamentale pentru creștinii din toate veacurile.

 

Alte relatări, indicii şi referinţe biografice despre copilăria şi “fraţii” lui Iisus Hristos

Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr.

„Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6,3).

 Această nedumerire era exprimată de adunarea din sinagoga din Nazaret, oraşul copilăriei lui Iisus (cf. Matei 2,23), imediat după ce El citeşte un pasaj din profetul Isaia (Isaia 61,1-2) şi-l interpretează referitor la Sine Însuşi (cf. Luca 4,21).

Indicaţia este preţioasă întrucât ne dă o listă de patru fraţi şi (cel puţin) două surori ale lui Iisus, al căror nume însă nu a fost reţinut de autorii Sfintelor Evanghelii. Noul Testament îi menţionează pe aceşti fraţi ai lui Iisus în şapte episoade diferite: Marcu 3,31-35 (a se vedea şi Matei 12,46-50; Luca 8,19-21); Marcu 6,3 (a se vedea şi Matei 13,54-58); Ioan 2,12; 7,3.5.10; Fapte 1,14; 1 Corinteni 9,5; Galateni 1,19.

Dar putem spune că Iisus a avut fraţi? Este vorba de fraţii şi surorile din aceeaşi mamă şi/sau tată sau aceste expresii trebuie înţelese altfel?

 

Semnificaţia semantică a cuvintelor greceşti adelphos şi adelphé

În toate pasajele Noului Testament menţionate, cuvântul „frate” este redat de grecescul adelphos, iar cuvântul „soră” de grecescul adelphé. Aceşti termeni sunt lipsiţi de ambiguitate. Combinaţia dintre alfa copulativ şi radicalul delphys (uter) înseamnă etimologic „născut [ă] din acelaşi pântece”. Desigur, cuvintele greceşti din Evanghelii, ca toate cuvintele din greacă clasică cunosc şi un sens metaforic a cuvântului „frate”, similar cu cel de astăzi. Această utilizare este frecventă la Evanghelistul Matei (cf. Matei 5,22-24.47; 7,3-5; 18,15.21.35). Ea este mai rară în Luca (cf. Luca 6,41-42; 17,3) şi complet absentă în Marcu.

În mod similar, cuvântul „frate” se referă adesea la ucenicii şi apostolii lui Iisus, ca în textul de la Matei 28,10: „Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»” (a se vedea şi Ioan 21,17; Luca 22,32). De asemenea, este cert faptul că primii creştini se numeau între ei „fraţi” şi „surori” (cf. Fapte 1,15; 6,3; 9,30 etc.). Dar în acest caz, contextul nu lasă nici o îndoială cu privire la semnificaţia cuvântului.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus este exclus faptul ca termenul să desemneze pe cei care urmează învăţătura Lui: distincţia între fraţi şi ucenici este evidentă (cf. Ioan 2,12) şi adesea cele două categorii sunt opuse una alteia (cf. Matei 12,46-50). Atitudinea lor este diferită de cea a ucenicilor Săi: „Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: «Şi-a ieşit din fire»” (Marcu 3,21). În mod similar, atunci când Evanghelistul Ioan ne spune că „fraţii” lui Iisus „nu credeau în El” (Ioan 7,5), este exclus ca termenul să fie folosit în sens metaforic: ucenicii lui Iisus care nu cred în El nu pot fi ucenicii Săi.

Vorbind de „fraţii” lui Iisus, Evangheliile ne descriu deci o legătură de rudenie. Dar în ce constă aceasta?

 

De la „fraţii” lui Iisus la „verii” lui Iisus

În anul 380, un creştin din Roma pe nume Helvidius a compus o scriere în care afirma că Fecioara Maria a avut cu Iosif, după naşterea lui Iisus, alţi copii care sunt fraţii şi surorile menţionaţi în textele Evangheliei (cf. Ieronim, Adversus Helvidium). Pentru a-şi dezvolta această teorie, Helvidius s-a folosit în primul rând de Tertulian (160-220) care, bazându-se pe Evanghelia după Marcu (cf. Marcu 3,31-35), a susţinut această idee pentru a demonstra, împotriva lui Marcion şi a adepţilor săi, adevărata „umanitate” a lui Iisus (cf. Tertulian, Contre Marcion IV, 19). În scurt timp monahul Iovinian şi de Bonosus, episcop de Sardica, în Illyria, au adoptat concepţia lui Helvidius. Opinia lui Helvidius a fost vehement contestată de Fericitul Ieronim care, în 383, în Adversus Helvidium, a susţinut pururea fecioria Mariei. În aceeaşi epocă, episcopul de Milan, Sfântul Ambrozie, reacţionează şi el împotriva lui Iovinian obţinând excomunicarea acestuia în anul 390 după două sinoade: unul a avut loc la Roma sub papa Siricius (384-399) şi celălalt în eparhia sa, la Milan.

În anii 391-392, Sinodul de Capua, prezidat de asemenea de Sfântul Ambrozie s-a aplecat asupra cazului lui Bonosus. La început sinodul a amânat răspunsul, dar în cele din urmă Bonosus a fost condamnat de un sinod ţinut în Salonic (cf. Ambrozie al Milanului, De virginibus).

Întrucât punctul de vedere al lui Helvidius a fost respins, în conformitate cu credinţa în pururea fecioria Mariei, a trebuit să se găsească o explicaţie pentru existenţa „fraţilor” şi „surorilor” lui Iisus. Fericitul Ieronim a fost atunci primul Părinte al Bisericii care a susţinut că „fraţii” lui Iisus sunt de fapt „veri”, şi că Maria şi Iosif au rămas neprihăniţi. Bazându-se pe un text al lui Hegesip, citat de Eusebiu de Cezarea (cf. Eusebiu, Historia Ecclesiastica III, 11 19 20 şi IV, 22.), Fericitul Ieronim a identificat pe verii lui Iisus ca fiind copiii unei surori ai Maicii Domnului, care s-ar fi numit Maria lui Cleopa (cf. Ieronim, Adversus Helvidium 13-15).

 

Semnificaţia semantică a cuvântului ebraic ’ah în Vechiul Testament

Pentru a-şi apăra opinia, Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr. La trecerea din ebraică în greacă, susţinea Fericitul Ieronim, traducerea Septuagintei a redat în mod constant ’ah prin adelphos, ceea ce înseamnă, fără îndoială, frate. Astfel s-a ajuns să se considere ca în Noul Testament „verii” lui Iisus să fie desemnaţi ca „fraţii” Săi.

Este adevărat că, în cadrul aceleaşi familii, atât limba ebraică, cât şi aramaica veche nu distingeau în mod evident gradele de rudenie. Ebraica foloseşte, în general, cuvântul ’ah care în mod extins poate avea sensul de „unchi, nepot, văr”. Această carenţă poate fi explicată prin faptul că la vechii evrei, ca şi la alte popoare, termenul „frate” se referă la membrii familiei extinse sau la comunitate. Acesta este motivul pentru care, în Biblia ebraică, rudele sunt adesea menţionate ca fiind fraţi şi surori.

Astfel, Lot este prezentat ca „fratele” lui Avraam în Facerea 13,8: „Atunci a zis Avram către Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi»”.

De fapt este vorba de nepotul lui Avraam (cf. Facerea 12,5; 14,12). În Facerea 31,46: „Apoi a zis Iacov către fraţii săi: «Adunaţi pietre»”, aici este vorba de fapt nu de fraţii lui Iacov, ci de unchii săi.

În episodul în care fetele lui Eleazar s-au căsătorit cu verii lor, aceştia sunt numiţi „fraţi”: „Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, verii [’ahim în textul ebraic] lor” (1 Cronici 23,22). Iar în cartea Iosua, este imposibil să ştim dacă Otniel „fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb” (Iosua 15,17) este de fapt fratele sau nepotul acestuia din urmă. Bineînţeles lista cu astfel de exemple ar putea continua.

În toate cazurile Septuaginta traduce în mod mecanic ebraicul ’ah cu grecescul adelphos, fără a căuta să clarifice gradul de rudenie. Spre exemplu, în Facerea 29,12, Iacob spune Rahilei „că-i ruda [adelphosîn textul grec] tatălui ei şi că-i fiul Rebecăi”.

Cu toate acestea, o examinare atentă a textelor din Septuaginta arată că doar un singur loc poate fi invocat în sprijinul argumentaţiei Fericitului Ieronim: în 1 Cronici 23,22 cuvântul ebraic ’ah indică „verii” şi a fost tradus în Septuaginta prin adelphos! În timp ce în Numerii 36,11, Septuaginta foloseşte cuvântul anepsios (văr) pentru a traduce expresia ebraică „fiii unchiului lor” (benê dôdehen).

 

Cuvântul „fraţi” în Noul Testament

Cuvântul adelphos este folosit de 343 de ori în Noul Testament.

După o examinare critică a fiecărei ocurenţe, putem constata că în nici un caz termenul „fraţi” nu se aplică personajelor despre care am putea spune că ar fi de fapt „veri”. Atunci când adelphos nu este folosit într-un sens figurativ sau metaforic, el descrie o relaţie biologică sau juridică, desemnând un frate de sânge sau legal.

În chemarea lui Iisus a primilor Săi ucenici sau în lista celor Doisprezece Apostoli, de exemplu, Iacov şi Ioan sunt numiţi fraţi şi fii ai aceluiaşi tată, Zevedeu (cf. Matei 4,21; 10,2; Marcu 1,19; 3,17). Acelaşi lucru se aplică şi lui Simon Petru şi lui Andrei, a căror relaţie de rudenie este prezentată ca fiind „doi fraţi” (cf. Matei 4,18-21; 10,2; Marcu 1,16; Luca 6,14). Lazăr este, de asemenea, prezentat ca fratele Mariei şi al Martei din Betania (cf. Ioan 11,1-32), iar acestea din urmă sunt prezentate ca surori (cf. Luca 10,38-39).

Observăm că atunci când scriitorii Noului Testament vor să facă o distincţie în relaţia de familie dintre două persoane ei apelează la vocabularul grecesc, mult mai clar decât cel ebraic. Astfel, atunci când Evanghelistul Luca prezintă gradul de rudenie dintre Elisabeta şi Maria (cf. Luca 1,36) nu spune că sunt „surori”, ci foloseşte cuvântul suggenis (rude după trup). La fel şi Sfântul Pavel foloseşte cuvântul anepsios atunci când vorbeşte despre Marcu „vărul lui Barnaba” (Coloseni 4,10). Pe bună dreptate, aceste exemple ne fac să ne punem întrebarea de atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus ar trebui să ne gândim la verii Săi sau la o rudenie de a Sa?

Pentru majoritatea exegeţilor protestanţi, la care se adăugă câţiva catolici (Rudolf Pesch, John P. Meier, François Refoulé), „fraţii” Domnului sunt consideraţi „fraţii” Săi de sânge. Aceasta afirmaţie nu este o noutate: deja în secolul al II-lea potrivit lui Hegesip, Iuda era numit „fratele Domnului după trup” (cf. Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica III 19-20). Cu toate acestea a afirma că „fraţii” Domnului pot fi „fraţii” Săi de sânge nu doar contrazice o întreagă tradiţie de interpretare a textului Sfintelor Evanghelii şi dogma Bisericii referitoare la pururea fecioria Maicii Domnului, dar ea relativizează profund sensul cuvântului adelphos din societatea ebraică la începutului erei creştine.

 

Sensul cuvântului „fraţi” în vremea lui Iisus Hristos

Fericitul Ieronim, ca majoritatea Părinţilor şi exegeţilor de după el, au preferat o interpretare lingvistică a cuvântului „frate” în faţa adversarilor învăţăturii Bisericii. Pe lângă argumentul lingvistic este posibil să aducem astăzi şi unul de ordin istoric. El ne este pus la dispoziţie de manuscrisele de la Qumran, de literatura evreiască intertestamentară, de cărţile Septuagintei excluse din canonul Bibliei ebraice, de scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Toate aceste scrieri aduc o lumină nouă în ceea ce priveşte importanţa legăturilor familiale din societatea evreiască.

În Palestina primului secol o persoană nu era considerată ca un individ autonom şi independent din punct de vedere social. Comunitatea, satul, familia constituiau structura socială care protejau şi ofereau legitimitate oricărei persoane. În oraşul său natal, Nazaret, populat probabil de aproape 1600 de locuitori, Iisus Hristos are la rândul Său parte de un cadru social, de recunoaştere şi de securitate. Este evident faptul că El nu a trăit într-o familie izolată de contextul social al epocii, ci într-o familie tradiţională, ce aparţinea unei neam sau trib care i-a dat de altfel identitatea Sa terestră (cf. Matei 1; Luca 1).

Genealogiile pe care le întâlnim frecvent în Vechiul Testament nu au doar rolul de a indica arborele genealogic al unei persoane, ele exprimă totodată identitatea unui grup uman şi legătura sa cu celelalte neamuri sau triburi. Acesta este şi motivul pentru care cei prezenţi în sinagoga din Nazaret au fost uimiţi interpretarea dată de Iisus textului biblic pe care l-a citit. Ei au remarcat că Iisus a ieşit din rolul şi cadrul social atribuit Lui şi rudelor Sale. El încălca acordul ce guvernează prerogativele şi ierarhiile din interiorul grupului. Doar astfel putem înţelege de ce Iisus concluzionează misiunea Sa la Nazaret cu proverbul: „Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa” (Marcu 6,4).

Prin aceasta El declară că se eliberează de controlul social al epocii (patria, rudele, casa) şi anunţă identitatea Sa. Citite în acest context, pasajele referitoare la „fraţii” lui Iisus Domnului ni se descoperă cu un sens nou ce completează, aşadar, interpretarea tradiţională a Bisericii.

Este interesant faptul că deşi în Noul Testament Psalmul 68 est citat destul de des (cel puţin de 18 ori), nu se întâlneşte nici o referinţă la versetul 10: „Înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiilor maicii mele”.

Acest pasaj ar fi integrat perfect textul de la Matei 12,46-50, o Evanghelie ce conţine aproximativ 60 de trimiteri la profeţiile mesianice şi aproximativ 40 de citate din Vechiul Testament. Oare să-l fi evitat Evanghelistul Matei în mod deliberat din cauza frazei „fiilor maicii mele”? (Traducere şi adaptare din limba franceză: Pr. Cezar Ţăbârnă)

 

Despre “fraţii” şi rudele lui Iisus Hristos în paginile Sfintei Scripturi

În paginile Sfintei Scripturi vedem că din grupul de ucenici ai Mântuitorului Hristos au făcut parte şi rude ale Sale provenite din familia Preasfintei Fecioare Maria sau a dreptului Iosif. Acest lucru este confirmat de mărturia iudeilor care aminteau despre rudele Domnului, dar şi de începutul Bisericii creştine, când unele rude după trup ale Domnului au avut un rol important în vestirea Evangheliei.

Prezenţa rudelor Mântuitorului Iisus Hristos în Biserică a fost dezbătută pe larg în spaţiul protestant şi nu a preocupat teologia răsăriteană prea mult. De aceea s-au făcut şi unele speculaţii în ceea ce priveşte rolul rudelor după trup ale Domnului.

Unii au spus că în Biserica primară importanţa şi locul rudelor după trup ale Domnului Iisus Hristos au fost subminate de instituţia Apostolilor şi apoi de Pavel şi ucenicii săi. Biserica însă a recunoscut contribuţia acestor persoane care au vestit Evanghelia, care au ocupat unele scaune episcopale şi care au fost cinstite cu aureola sfinţeniei. Rudele după trup ale Domnului provin din cele două familii, a Născătoarei de Dumnezeu şi familia dreptului Iosif, care a fost logodnicul Fecioarei Maria.

Importanţa celor două familii stă în faptul că se trăgeau din David, regele evreilor. O condiţie a mesianităţii Mântuitorului era înrudirea directă cu strămoşul David, înrudire care se realiza prin sânge prin familia Născătoarei de Dumnezeu şi prin adopţie prin familia dreptului Iosif.

 

Despre Drepţii Ioachim şi Ana

Dreptul Ioachim a făcut parte din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa regelui David în acest chip: Natan, fiul lui David, a născut pe Levi, Levi a născut pe Mehie şi pe Pamfir, Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Fecioarei Maria. Ioachim a moştenit toate purtările bune ale strămoşilor săi, era blând la chip şi credincios, aşteptând făgăduinţa lui Dumnezeu. Ioachim trăia în Nazaretul Galileii.

Când a fost vremea căsătoriei, a luat-o de soţie pe Ana din seminţia lui Levi şi din neamul lui Aaron. Ana făcea parte din neamul preoţesc al evreilor şi astfel Dumnezeu a lucrat ca în persoana Fecioarei Maria să se întâlnească vocaţia regală a lui David şi slujirea sacerdotală a lui Aaron, arătând că Mântuitorul Iisus Hristos a fost în acelaşi timp şi rege, şi preot. Ana era fiica preotului Mathan care a slujit la templul evreiesc în timpul împăraţilor Cleopatra şi Casopar ai perşilor, mai înainte de regele Irod cel Mare. Mathan era căsătorit cu Maria din seminţia lui Iuda din Betleem. Mathan şi Maria au avut trei fiice, pe Maria, pe Sovia şi pe Ana. Fiica cea mare a lui Mathan, Maria, s-a căsătorit în Betleem şi a născut o fiică căreia i-au pus numele Salomeea. Salomeea s-a căsătorit cu Zevedeu şi a avut doi fii, Iacob şi Ioan, care au fost chemaţi de Mântuitorul. Aceştia sunt Apostolii Iacob şi Ioan, numiţi în Sfânta Scriptură "voanerges", adică "fiii tunetului". Salomeea a făcut parte din grupul femeilor mironosiţe care l-au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos.

A doua fiică a lui Mathan, şi sora Sfintei Ana, s-a căsătorit tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta. Elisabeta s-a căsătorit cu Zaharia preotul şi au dobândit la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul. Sfânta Ana s-a căsătorit şi ea cu Ioachim şi au avut-o pe Fecioara Maria, care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Domnul Iisus Hristos şi Botezătorul Ioan au fost verişori şi, cunoscând relaţia foarte apropiată care era între Elisabeta şi Maria, este foarte probabil ca cei doi să se fi cunoscut din copilărie. Există chiar unele mărturii creştine despre copilăria Mântuitorului şi a Sfântului Ioan. Pe linia familiei Fecioarei Maria, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos a fost înrudit cu Sfântul Ioan Botezătorul şi chiar cu Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan.

 

Rudele din partea familiei dreptului Iosif

Conform unor tradiţii, dreptul Iosif a mai avut o căsătorie anterioară logodnei cu Fecioara Maria. Iosif a fost căsătorit cu Salomeea, fiica lui Agheu, frate cu dreptul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Prin această căsătorie, Iosif era rudă cu familia Botezătorului Ioan şi, prin urmare, şi cu Fecioara Maria, care era verişoară cu Elisabeta.

Acest lucru arată că logodna dintre Iosif şi Fecioara Maria a fost un aranjament familial prin care Fecioara Maria, lipsită de protecţia părinţilor, care erau morţi, trebuia să fie ocrotită de o rudă mult mai în vârstă. Casa lui Iosif nu era pustie, el având mai mulţi copii din prima căsătorie cu Salomeea. Iosif a avut patru fii, Iacov, Simion, Iuda şi Iosi, care au fost ucenici ai Mântuitorului, dar şi trei fiice, Estir, Maria şi Salomeea, care au făcut parte din grupul femeilor mironosiţe.

Acest lucru arată că Mântuitorul a trăit şi a crescut înconjurat de fraţii şi surorile sale vitrege. Acest lucru este demonstrat şi de mărturia biblică unde iudeii mărturiseau: "Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei la noi?" (Marcu 6, 3). Coincidenţa de nume între Salomeea, fiica lui Iosif, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu, a făcut ca cele două persoane să se identifice, de aceea, în unele tradiţii, Apostolii Ioan şi Iacob sunt înrudiţi cu dreptul Iosif, fiind consideraţi nepoţii acestuia.

 

Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului

Acesta nu trebuie identificat cu Sfântul Apostol Iacov, fratele Apostolului Ioan şi fiul lui Zevedeu. Iacov, ruda Domnului, a fost foarte apropiat de dreptul Iosif, tatăl său, şi de Fecioara Maria, unele tradiţii spunând că el a plecat în Egipt împreună cu familia sfântă şi Pruncul Iisus din cauza mâniei regelui Irod. Iacov a fost foarte respectat, chiar dacă nu a făcut parte din grupul celor 12 Apostoli.

În Cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 15, vedem că Iacob a condus Sinodul Apostolic de la Ierusalim atunci când s-au luat hotărâri importante în ceea ce priveşte primirea în Biserică a păgânilor. Iacov era şi episcopul Ierusalimului şi din această postură a condus Sinodul Apostolic.

Iacov a alcătuit şi o Sfântă Liturghie, care a fost transmisă prin viu grai, fiind considerată prima Liturghie a Bisericii creştine. Pomenirea lui se face pe 23 octombrie.

 

Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului

Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Sfânta Evanghelie Tadeu şi Levi. Iuda a scris o Epistolă care se regăseşte în Sfânta Scriptură, şi tradiţia spune că a fost trimis de Mântuitorul la regele armenilor Abgar pentru a-l vindeca. Iuda a vestit Evanghelia în Mesopotamia, în Edessa şi Arara, iar acolo a fost omorât de păgâni, fiind străpuns cu o suliţă. Pomenirea lui se face pe 19 iunie.

 

Despre Sfântul Simeon, ruda Domnului

Acesta a urmat în scaunul Ierusalimului după fratele său Iacob. A făcut parte din grupul celor 70 de ucenici ai Domnului. Fiind martorul distrugerii Ierusalimului în anul 70 de către Tit, fiul împăratului roman Vespasian, nu a părăsit cetatea sfântă, ci a reorganizat comunitatea creştină de aici. Sfântul Simeon este prăznuit pe 27 aprilie.

Câteva aprecieri şi consideraţii la adresa cărţii „Iisus din Nazaret: naraţiunile copilăriei”

În cartea „Iisus din Nazaret: naraţiunile copilăriei”, care face parte dintr-o trilogie,  Suveranul Pontif – Papa Benedict al XVI – lea scrie că la scena naşterii Mântuitorului nu a luat parte niciun animal şi că îngerii nu au cântat păstorilor, contrar tradiţiei creştine.

În cartea publicată de curând, Papa Benedict al XVI-lea încearcă să dezlege unele mistere şi să combată unele mituri legate de venirea pe Pământ a Mântuitorului. Astfel, Papa susţine că Steaua de la Betleem a fost o supernovă, aceea despre care astronomul german Johanes Kepler a spus că a apărut în jurul anilor 7 sau 6 Î.d.Hr. Tot atunci ar fi venit şi Mântuitorul pe Pământ, în lumea muritorilor, potrivit astronomului Papei.

Suveranul Pontif mai spune că Naşterea lui Iisus este o realitate. El mai spune că este posibil ca Fiul lui Dumnezeu să nu se fi născut în Betleem, ci poate în Nazaret şi că la naşterea lui nu au fost prezenţi nici vite, nici măgari, animalele acestea apărând doar în legendele despre Naşterea Domnului.

De altfel, Suveranul Pontif afirmă chiar că tradiţia cântatului colindelor de Crăciun provine dintr-o eroare, întrucât îngerii nu le-au cântat păstorilor. „Conform evangheliştilor, îngerii au ‘vorbit’ păstorilor, dar creştinii au subînţeles că îngerii ar fi cântat”, scrie Papa.

De asemenea, Papa spune şi că Fecioara Maria a fost, într-adevăr fecioară, atunci când l-a născut. "Este adevărat că Iisus Hristos este unicul fiu al lui Dumnezeu şi că a fost conceput din Duhul Sfânt şi născut de Fecioara Maria. Răspunsul, fără nicio rezervă, este DA!", susţine cu tărie Suveranul Pontif. (Cf. http://www.dcnews.ro/mitul-despre-nasterea-lui-iisus-demontat-de-papa-benedict_252098.html#sthash.xa89raRh.dpuf).

Material întocmit de Dr. Stelian Gomboş



Colindul mântuirii - Iosif Badiu (Huedin)

         Călătorind cu mintea şi cu inima, între naştere şi moarte, am convingerea că toţi suntem însoţiţi de colindul divin al mântuirii. Să ne străduim a-i pricepe mesajul, nu că e greu de desluşit, ci pentru că auzul omului, de multe ori, este „ocupat” cu alte îndemnuri, mai puţin folositoare. Dumnezeul Cel în Treime vine cu acest colind din veşnicie şi îl duce în veşnicie. Cuvintele colindului s-au auzit, dintru început, în grădina Edenului, fiind „psalmodiate” de Dumnezeu pentru Adam şi Eva, atunci când aceştia, întristaţi şi ruşinaţi, au ieşit din Rai, ca urmare a neascultării poruncii divine. Cu tainicul colind al promisiunii mântuirii lor, ei au fost petrecuţi spre poarta Raiului. El, colindul, era ascuns în cuvintele grăite amăgitorului şarpe: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta (prin Fiul ei) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Cei care au fost stăpâni peste toată creaţia au părăsit Raiul, mergând spre o lume pustiită de viforul neascultării şi al înstrăinării de Dumnezeu, şi lovită de aripa morţii, ca „plată a păcatului”. Dar în cenuşa amăgirii demonice Milostivul Dumnezeu a ascuns scânteia divină a mântuirii omului. Da, aceasta I-a fost voia, iar diavolul n-a putut-o  schimba.

         Protopărinţii noştri au ascultat colindul Tatălui în durerea pedepsei primite, dar şi în bucuria nădejdii că El, prin Fiul Său, Îşi va împlini făgăduinţa de scăpare a omului din robia morţii veşnice, zdrobind capul şarpelui. Au ieşit din grădina Edenului plângând, dar s-au întors în Rai bucurându-se, însoţiţi fiind de Hristos Domnul, Cel Care, după Jertfa mântuitoare de pe Golgota, a zdrobit porţile iadului şi i-a scos de acolo pe toţi cei drepţi şi plăcuţi Lui.

         Dumnezeu-Tatăl Şi-a continuat colindul prin gura proorocilor, reuşind să întoarcă pe mulţi oameni de pe calea rătăcirii, a închinării la idoli şi a imoralităţii lor. Din gura lui Moise se aude colindul Poruncilor, iar psalmii lui David, prin frumuseţea poeziei lor, sunt ca un ceresc colind de mântuire, în tainic „murmur de psaltire”. Apoi, „la plinirea vremii”, ultimul prooroc-colindător, îngerul în trup, Ioan Botezătorul, îndemnând la pocăinţă sinceră, a predat „ştafeta” colindului vechi-testamentar lui Iisus Hristos, Noului Adam.

         Hristos Domnul a pornit cu colindul, în pământescul pelerinaj hristic, de pe muntele Carantaniei, şi a coborât cu el prin cetăţi, urcându-l apoi pe muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat la ceruri, grăindu-le ucenicilor Săi: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”.

         Pe muntele Carantaniei satana şi-a încercat norocul, ispitindu-l pe Domnul, crezând în reuşita amăgirii sale, precum în grădina Edenului. Întreita ispitire s-a terminat ruşinos pentru satana. Iisus a biruit cu invocarea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Nu Şi-a arătat puterea Lui nemărginită, dar a făcut trimitere la ceea ce scrie în Sfânta Carte. Apoi, pecetluindu-i înfrângerea, i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satano!” (Mt.4,10). Cu această biruinţă, Iisus Domnul a pleacat „la colindat” prin cetăţile şi sinagogile alese de El. Şi pentru a nu merge de unul singur, Şi-a ales câţiva ucenici colindători, care să-L însoţească în pelerinajul mântuirii, învăţându-i şi pe ei „colinda” Sa. Viitorii apostoli şi ucenici vor bucura şi hrăni mulţimile de oameni din pâinea cuvântului hristic şi apostolic. Aceştia, la „plecare”, vor lăsa „colinda” lor episcopilor şi preoţilor, spre vestire, peste veacuri, altor urechi deschise spre auzire.

         Domnul pune frumuseşţe şi taină în colindul Său prin minunea schimbării apei în vin, săvârşită la Nunta din Cana Galileii. Mesajul evanghelic  al colindului este ascultarea: Fiul Îşi ascultă mama, iar slujitorii nunţii Îl ascultă pe Fiul. Iubiţi cititori, ascultarea ne este scară spre Împărăţia cerurilor. Să ne folosim de ea, nu privind-o, ci urcând-o, privind înainte, nu înapoi.         Sfântul Evanghelist Ioan scrie despre călătoria Domnului Iisus la Ierusalim, făcută la puţină vreme după începerea propovăduirii Sale mesianice. Prezenţa Lui în Cetatea Păcii a făcut posibilă întâlnirea dintre „Învăţătorul venit de la Dumnezeu” şi Nicodim, fariseu şi fruntaş al iudeilor. Doar că cel colindat merge, la „ceas de taină”, la Colindător, în toiul nopţii, fără a bănui că nu este pregătit să pătrundă adâncul răspunsului primit de la Învăţătorul lumii. Domnul nu-i vorbeşte de o naştere trupească, ci de una duhovnicească, „apa fiind un simbol extern de curăţire, iar Duhul, harul intern, spre moarte păcatului şi naştere nouă întru dreptate”. Lecţia de catehizare, dată lui Nicodim, l-a pus pe gânduri pe cel ce se cuvenea ca el să-i înveţe pe alţii, fiind învăţător de lege. Istoricii creştini spun că i-au fost de folos cuvintele auzite pe furiş. A priceput mesajul din „colindul naşterii de sus”, şi chiar a pus în practică cele auzite, spre folosul său mântuitor, şi nu numai al său.

         După câteva zile de şedere în Ierusalim, Domnul, împreună cu câţiva ucenici, pleacă spre Galileea, trecând prin Samaria. Obosit de drum şi biruit de sete, S-a oprit în cetatea Sihar, lângă fântâna lui Iacob. Avea şi aici de dezlegat cuiva o taină şi de glăsuit o colindă. Răcoarea nopţii petrecute cu Nicodim a fost înlocuită de arşiţa zilei de vară de „pe la ceasul al şaselea”. O femeie samarineancă a venit la fântână pentru a-şi potoli setea ei şi pentru a duce apă şi celor de acasă. Ea a fost surprinsă şi biruită de proorocia Celui Ce i S-a descoperit ca Mesia. Domnul S-a oferit să-i dea femeii apa cea vie, şi i-a lămurit şi dilema închinării, spunându-i că adevărata  închinare se face Tatălui în duh şi în adevăr. Lumina lui Hristos venea de la Ierusalim ca să risipească întunericul din Samaria. Locuitorii din cetatea Siharului au avut binecuvântatul prilej de a asculta colindul convertirii, căci mulţi şi-au mărturisit „credinţa în Hristos, Mântuitorul lumii, din cele auzite de la El”.

         După o şedere de două zile, Domnul a plecat la Galileea. Ajuns acolo, Îşi ia ucenicii şi urcă cu ei pe un tăpşan, loc numai bun pentru o predică nemaiauzită. Aici, din „florile de piatră” ale cuvintelor hristice, Domnul face „nouă cununi”, le leagă între ele cu refrenul fericirii, le stropeşte, pentru dăinuire veşnică, cu mirul sfinţitor al „bucuriei celor ce pot răbda ocările şi prigonirile pentru numele Domnului”, şi le dăruieşte inimilor râvnitoare şi minţilor înţelegătoare. De pe acel tăpşan, Domnul Iisus îi învaţă pe ucenici Rugăciunea domnească Tatăl nostru, dându-ne tuturor o merinde nestricăcioasă, în urcarea noastră spre veşnicia vieţii.    

         Colindul continuă. Alte minuni sunt săvârşite şi alte cuvântări, cu putere de tunet, sunt auzite. După coborârea de pe „munte”, vindecă un lepros, poruncindu-i să-I tăinuiască mila. Apoi, în casa unui sutaş păgân se aude doar ecoul colindului mântuitor, căci sluga bolnavă a acestuia este vindecată fără ca Domnul Iisus să calce nici măcar în pridvorul casei.

         În ţinutul Gadara vindecă un demonizat, chiar cu riscul de a fi alungat de către locuitorii păgubiţi. Porcii lor, aflaţi la păscut, s-au aruncat în lac (în cine intră satana moartea biruie), dar nu pricepeau că de-acum ei sunt mai bogaţi prin „cel îmbrăcat şi întreg la minte, ce şedea la picioarele lui Iisus”. Nu s-au bucurat de bogăţia „venită de sus”,  şi nici de minunea că printre ei se află acum un vestitor al lui Hristos, lăsat lor de către Cel alungat de ei. S-au întristat de lipsa porcilor „căzuţi jos”, în apă. Pentru ei, paguba a fost mai mare decât câştigul, de care nici n-au fost vrednici.

         La Scăldătoarea Vitezda, dintre mulţii suferinzi, îl alege pe cel ce „nu avea om”. Da, slăbănogul n-a avut om, dar L-a avut pe Fiul Omului, Căruia I s-a făcut milă de el. Blânda mustrare, dată în templu celui vindecat, este şi pentru urechile noastre. Cele mai grele cuvinte ale colindului mântuitor sunt cele spuse  slăbănogului vindecat şi femeii prinse în adulter: „De-acum să nu mai păcătuieşti”. Grea poruncă! Oare, o poate împlini cineva?

         Nu putea lipsi din colindul mântuirii nici chemarea la răbdare şi iubire. „Gândul lui Iisus e unul singur: să-i schimbe pe oameni din bestii în sfinţi, cu ajutorul iubirii”, căci virtutea iubirii le întrece pe toate. Prin ea „lucrăm taina imitării lui Dumnezeu”. Îndemnul de a-i iubi pe vrăjmaşii noştri şi pe cei care ne blesteamă pare că depăşeşte limita putinţei omeneşti. Dar să nu uităm cuvintlele Domnului: „Ce e cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu”. În măsura în care ne urâm pe noi, îi putem iubi pe vrăjmaşii noştri. Iubindu-ne duşmanul, îl putem cunoaşte mai bine, şi, cunoscându-l mai bine, ne va fi şi mai drag de el. Astfel, ne uşurăm povara urii şi îi dăruim lui bucuria că este iertat. Dacă ne vom trăi zilele sub binecuvântarea proniei divine, sigur ne va fi mai bine, de la o zi la alta, sporind în credinţă.

         Cu mila-I neînţeleasă şi neîncăpută în mintea omenească, Domnul Iisus a plecat spre Ierusalim, făcând un popas la Betania, căci mai avea ceva din colindul hristic. Aici, Iubirea-I milostivă a lăcrimat, iar pe prietenul Său Lazăr, mort de patru zile, l-a înviat. Intrarea în Ierusalim, pe mânnzul asinei, a fost, mai ales pentru copii, un sincer prilej de nestăpânită bucurie zgomotoasă şi nevinovată, căci Cel Ce „a sădit urechea” a auzit strigându-se: „Osana Fiul lui David ...”. Da, copiii cântau acum cântări de slavă şi de laudă lui Iisus, dar peste căteva zile părinţii lor îi vor cere lui Pilat să-L răstignească. Cel Care azi spală picioarele ucenicilor, mâine va avea picioarele prinse în cuie pe lemnul Crucii; mâinile care au uns cu tină ochii orbului din naştere şi au îmbrăţişat copiii, vor fi întinse şi pironite pe Altarul de Jertfă. Gura care umplea de bucurie inima celor păcătoşi şi bolnavi, vestindu-le iertarea şi dându-le vindecarea, avea să fie lovită cu dosul palmei de sluga pământească a celui ce nu-I înţelegea cuvintele; pe capul „uns cu mirul de mare preţ” de femeia păcătoasă, dar convertită, alţi păcătoşi împietriţi  pun cunună de spini; Cel Care a dat vedere orbilor era legat la ochi să ghicească cine L-a lovit; Cel Care a mângâiat faţa multora era scuipat pe faţă. Cel Care Îşi „risipea” iubirea era hulit; Cel Care a înviat morţii era osândit la moarte; Mielul Care a ridicat păcatele lumii era dat spre junghiere; Cel Care nu avea nici o vină era socotit vrednic de moarte de cei nu fără de vină; Celui Care a săturat mulţimile cu pâine I s-a dat să bea oţet.

         Într-o aesmenea umilire, „colindul iertării” era trimis lumii de pe Crucea biruitoare. De tăria colindului „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”. Dovada dumnezeirii Sale lucra şi biruia (şi) pe dealul Golgotei, chiar şi pentru „orbi şi surzi”, sau, poate, mai ales pentru aceştia.

         Colindul mântuirii respiră mirosul „bradului de Crăciun”, sădit în grădina Edenului, şi mutat apoi în locul pietros al lumii de azi. Dar lacrimile protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, n-au reuşit să-l păstreze verde. A murit şi el, împreună cu ei. Doar Sângele lui Hristos, căzut peste rădăcinile lui, l-au readus la viaţă, lăsându-ni-l nouă aşa cum îl vedem, verde, verde. El, colindul evanghelic, musteşte de milă şi dreptate, de iubire şi îndelungă răbdare, de iertare şi chemare. De aceea, aduce bucurie tuturor celor ce-l aud şi-l păstrează viu, într-o inimă curată.

         I-am ascultatat colindul, dar, oare, l-am plătit? Nu, nu l-am putut plăti, pentru că nu e cu putinţă omului să plătească bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, puse în frumuseţea şi veşnicia tainicului colind.mântuitor. Ce putem face?  Iată: să-L colindăm şi noi pe Domnul, chiar şi numai într-o smerită şoaptă:

         Primeşte, Doamne, şi Tu colindul rugăciunii noastre de mulţumire pentru purtarea Ta de grijă, precum şi colindul dreptei credinţe, al biruitoarei nădejdi şi al „dragostei care pe toate le suferă, le crede, le nădăjduieşte şi le  rabdă. Şi care nu cade niciodată”.



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Părintele Rafail Noica - Despre Sinodul din Creta - Ierom. Rafail Noica

 

 



A patra Romă - Ioan Enache

 

       Mare-I Dumnezeu şi minunate sunt căile Lui de mântuire a lumii! Nelegiuit e omul şi mârşave sunt faptele lui de împotrivire faţă de Dumnezeu! Acesta e un oftat în două trepte pentru a  deschide o temă care doare adânc în sufletele creştinilor de când a venit Hristos pe pământ şi ne-a binevestit Adevărul, Calea şi Viaţa, viaţa cea veşnică. Este vorba de dezbinarea provocată de diavol între creştini şi tendinţa acestora de a reveni la unitate. Dezbinătorul (revoluţionarul sau nihilistul profesionist) a provocat întâi o falie între el şi Dumnezeu, apoi l-a rupt pe om de Dumnezeu prin protopărinţi iar, după ce Domnul Iisus Hristos ne-a dezvăluit calea de întoarcere, i-a dezbinat pe creştini între ei. De atunci, creştinii, în loc să lupte cu diavolul de lângă şi din ei, s-au războit cu ceilalţi oameni, şi-au construit îndreptăţiri logico-raţionale pentru toate rătăcirirle şi nebuniile. O astfel de aporie, o contradicţie, prin definiţie ireductibilă, ne prezintă Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina: „Biserica Apuseană, pe de o parte, se fundează pe primatul Papei, iar Biserica Răsăriteană, pe de alta, pe sinoadele Ecumenice. De aceea termenii propuşi de ambele părţi în vederea unirii devin imposibil de acceptat întrucât dărâmă din temelii fiecare Biserică în parte” (De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos, Evanghelismos, Bucureşti, 2011, p. 19). Şi tot acolo, Părintele nostru, Sfântul Nectarie, scrie: „Pentru ca unirea să se poată săvârşi este nevoie ca […] să (se ) suprime cauzele principale ale despărţirii […] atunci când Papa renunţă la ale sale şi dimpreună cu întreaga Biserică Apuseană să revină în sânurile ei (n. n. ale Bisericii), lepădând viaţa de mai înainte şi apropiindu-se de ea cu pocăinţă” (op. cit., p. 19). Dar a văzut cineva vreodată vreun împărat terestru să renunţe de bunăvoie la împărăţia sa şi să se supună unei împărăţii care nu e de pe pământ? A existat vreodată un papă eretic şi schismatic dispus să facă o astfel de schimbare mântuitoare? Niciodată, niciodată!

În perioada 15 - 21 septembrie 2016, la Chieti, în Italia, mai exact în Villa Maria, din oraşul Francavilla al Mare, a avut loc a XIV-a sesiune a Comisiei mixte catolico-ortodoxe, care a semnat, în unanimitate, (cu mici reţineri ale georgienilor la unele paragrafe) documentul „Sinodalitate şi primat în timpul primului mileniu: spre o înţelegere comună în slujba unităţii Bisericii”. Scopul: „Pentru a depăşi divergenţele teologice, a luat în considerare relaţia dintre sinodalitate şi primat în viaţa Bisericii”, reuşind să stabilizeze această „relaţie” printr-un excurs istoric sub înfăţişare corect ortodoxă. Din aceasta decurge logic faptul (reţinut cu multă satisfacţie de un cardinal catolic) că „ordinea (taxis) celor cinci scaune patriarhale a ajuns să fie recunoscută şi amendată de Sinoadele Ecumenice cu scaunul Romei ocupând primul loc, exercitând un primat al onoarei (presbeia tes times), urmat de scaunele Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în ordinea aceasta precisă, potrivit tradiţiei canonice”. Practic, aici este evocat, într-o notă de subsol, canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (anul 451), în care părinţii, confirmând canonul 3 al sinodului al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381), scriu: „Acesteaşi şi noi hotărâm pentru presvia (privilegiile) Preasfintei Biserici a acestui Constantinopol, Noua Romă. Fiindcă scaunul Romei celei mai vechi, pentru că împărăţea cetatea aceea, Părinţii după cuviinţă i-au dat presvia înaintării; şi cu acestaşi chip pornindu-se şi preaiubitorii de Dumnezeu Episcopii cei 150 (n. n., de la Sinodul II) cele deopotrivă presvii le-au dat şi Preasfântului scaun al Romei celei noi, cu drept cuvânt judecând, că cetatea, ceea ce s-a cinstit cu împărăţie şi cu singlit (divan, consiliu, sfat), să dobândească şi presviele cele deopotrivă cu împărăteasca cetate Roma cea veche, şi întru lucrurile cele bisericeşti, ca aceea să se mărească, a doua după aceea fiind” (Pidalion, Credinţa strămoşească, 2007, p. 222).

Să le luăm pe rând! Sfântul ierarh Nectarie evidenţiind contradicţia uzurpatoare, demolatoare, dintre sinodalitatea ortodoxă şi primatul papal, conchide că unirea devine posibilă numai dacă papalitatea îşi anulează temeiurile, dacă „renunţă la ale sale”, adică la primat şi inovaţiile dogmatice eretice şi să reintre, prin pocăinţă, înapoi în Biserică. Niciodată nu i-a trecut prin minte, şi nici nu se putea să vină un astfel de gând în mintea unui sfânt, că vreodată sinodalitatea ortodoxă ar putea lepăda cele sfinte ale sale şi ar accepta primatul papal. Vedeţi, dumneavoastră, raţiunea omenească o poate întoarce şi viceversa: adică, de ce să renunţe ei la satana şi să vină la Hristos, dacă se poate să ne lepădăm noi de Hristos şi să ne aruncăm în braţele satanei!? La Ravenna, în 2007, documentul final conţinea exact această gravă abdicare. Proniator, a intervnit Hristos şi bisericile rusă şi georgiană nu au semnat, acordul clasându-se. Dar nu de tot. El a fost reluat, în altă formă, în aceasta de acum, de la Chieti. Principiul marxist-materialist, nimic nu se pierde, totul se transformă, pare că stă la baza dialogului teologic ortodoxo-catolic, pentru a realiza o unitate în diversitate. Fiindcă, iată, în noul document se stabileşte „teologic” o foarte bună „relaţie” între temelia sinodalităţii şi temelia primatului papal. Mereu îi spun „papal”, pentru că primatul ortodox e altceva, acesta, da, poate coexista cu sinodalitatea şi au binevieţuit împreună până astăzi. Precum vedem din canoanele sinoadelor ecumenice, Sfinţii Părinţi au acordat întâietate scaunului episcopal al Romei întrucât cetatea aceea „împărăţea”, cum frumos zice textul vechi. Era, după cuviinţă, cinstirea întâietăţii unui loc stăpânit de autoritatea imperială. Principiul acestei întâietăţi era primus inter pares (primul între egali), asta însemna că, la Sfânta Liturghie arhierească, primul era pomenit episcopul Romei, iar dacă se întâlneau în sobor, primul stătea tot acela. După anul 330, când Constantinopolul devine, la rându-i, capitală de imperiu, s-a rânduit, tot după sensibilitatea şi cuviinţa sfinţilor, ca şi acestui scaun episcopal să i se confere „privilegii” bisericeşti, cinstire, la fel cu acela al „Romei vechi”. La Sinodul al II-lea, din 381, prin canonul 3 („Episcopul însă al Constantinopolului să aibă pronomiile (presvia, privilegiul) cinstei, după episcopul Romei, pentru că ea este noua Romă”, iar în Tâlcuire precizează: „Nu al doilea cu cinstea, ci al doilea cu orânduiala cinstei”, Pidalion, p. 176) se aşază în diptice primat de cinstire, al doilea în ordine, scaunului episcopal de Bizanţ. Cinstirea este egală, dar ordinea în care aceasta se făptuieşte este întâi către episcopul Romei vechi şi după aceea către episcopul Romei celei noi.

După câteva decenii, în vremea lui Teodosie cel Mic (408 - 450), scaunele episcopale apostolice sunt înaintate la rangul de patriarhii, exact în ordinea de cinstire stabilită de Sinoadele Ecumenice, constituind aşa numita pentarhie (din greceşte, penta - cinci şi arhi – căpetenie):

- Roma (Sfântul Apostol Pavel),
- Constantinopol (Sfântul Apostol Andrei),
- Alexandria (Sfântul Apostol Marcu),
- Antiohia (Sfântul Apostol Petru) şi
- Ierusalim (Sfântul Apostol Iacob).

În paranteză am aşezat numele apostolului care a întemeiat scaunul apostolic în fiecare cetate devenită apoi patriarhat. Aşadar, în cadrul pentarhiei au fiinţat două primate de cinstire în cele două capitale imperiale, întâiul la Roma, al doilea la Constantinopol.  Să reţinem două amănunte extrem de semnificative. Primul: Imperiul Roman de Apus piere în secolul V d. H. (anul 476), Roma pierzând pentru totdeauna statutul de capitală imperială. Al doilea: în toată istoria Bisericii, niciodată episcopul Romei nu a venit personal la un Sinod  Ecumenic ortodox (fie a trimis reprezentanţi, fie a expediat scrisori de confirmare ori de respingere a hotărârilor sinodale).

Începând cu veacul al V-lea, temeiul pentru întâietatea de cinstire a episcopului Romei dispare odată cu defunctul imperiu apusean. Îndreptăţirile pentru a menţine primatul Romei creştine, însă, încep să suporte mari prefaceri, culminând în secolul IX. Iată ce ne spune Vladimir Guete: „Din veacul al nouălea întâlnim în istorie pretenţiile episcopului Romei la autoritate universală în Biserică, încât acest veac poate fi socotit ca epoca întemeierii papalităţii” (Papalitatea eretică, Editura Scara, Bucureşti, 2010, p. 31). Acelaşi autor ne spune că trei au fost metodele folosite de papi pentru a-şi justifica primatul: „fabricarea unor documente pe care le dădeau ca antice”; falsificarea unor scrieri ale Sfinţilor Părinţi; „tâlcuirea fantezistă a numeroaselor texte pentru care nu şi-au mai dat osteneala a le falsifica materialmente” (op. cit., p. 31).  Practic, acest proces începe la sfârşitul secolului VIII şi continuă în secolul al IX-lea, cu falsuri care au fost crezute adevărate vreme de 800 de ani: Donaţia Pepiniană, Decretele pseudo-isidoriene (Isidor, episcopul Sevilliei în secolul VIII), Donaţia lui Constantin, Decretul lui Constantin cel Mare, toate fabricate în atelierele copiştilor papali (Vezi Sfântul Nectarie, op. cit. pp. 216 – 239). Din acestea şi din alte falsuri şi sofisme rezultă că papii deţin domenii lumeşti şi autoritate bisericească infailibilă peste tot în lume, întrucât domnesc pe tronul lui Petru, primul episcop al Romei (un fals grosolan, fiindcă Sfântul Apostol Petru nu a fost niciodată episcop în cetatea eternă şi nici nu a întemeiat acest scaun apostolic, Sfântul Ierarh Nectarie ne spune că nici nu a propovăduit aici, ci este posibil să fi fost adus acolo doar pentru martiriu) şi pentru că a primit donaţii de la împăraţi (Constantin cel Mare din Răsărit şi Pepin în Apus), practic, prin viclenie, se declară moştenitori ai împăraţilor. Nu intrăm în amănunt cu aceste documente falsificate (subiectul nostru fiind altul!), ci mergem direct la concluzie, formulată tăios de către Sfântul Ierarh Nectarie: „Papii au devenit împăraţi romani, iar Biserica romană Biserică imperială, Biserică a Bisericilor, iar episcopul Romei episcop al episcopilor întregii lumi. Papa a devenit deja om-dumnezeu, fiindcă mânuieşte de drept divin şi uman două autorităţi supreme: autoritatea divină care ar decurge din rangul lui Petru, ca gură a adevărului, prin care Papa ar fi Biserica cea cu adevărat incontestabilă şi infailibilă, şi autoritatea omenească care decurge din donaţiile împăraţilor” (op. cit., p. 238). Urmând, ca la carte, intenţia fariseilor şi cărturarilor de a crea o împărăţie care să cuprindă toată lumea, papa reface imperiul roman sub însemne ecleziastice, proclamându-şi supremaţia, suveranitatea, autoritatea imperială şi bisericească, pretinzând să i se supună toată lumea (cei care s-au opus au cunoscut sabia papală, cruciadele sau blestemele, afuriseniile şi interdicţiile de la Vatican!, ba chiar toate machiaverlâcurile care scuză mijloacele, folosite cu mult înainte să se nască bietul Machiavelli).

Primatul papal este altul decât primatul ortodox, de aceea intră în contradicţie definitivă cu sinodalitatea, motiv care a dus implacabil la marea schismă din secolul XI. Prima Romă, ortodoxă la început, s-a preschimbat radical în prima Romă eretică, imperială, ba chiar păgână, iar papa, vicarius christi, în înlocuitor al lui Dumnezeu pe pământ. Despre acesta Sfântul Iustin Popovici scrie: „În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei” (Biserica ortodoxă şi ecumenismul, Mânăstirea Petru Vodă, 2002, p. 112). Domnul Iisus Hristos ne-a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), Ortodoxia din Răsărit lucrând ca tot creştinul să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Papalitatea şi tot Apusul, însă, s-au străduit, aproape 1000 de ani,  să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu omul, să consolideze monarhia eclezială a papei, succesiunea fiind asigurată de organizaţia ezoterică a iezuiţilor, s-au chinuit groaznic pentru ca tot omul să intre în împărăţia mundană a papei. Iar, în 1870, ajunge, la primul Conciliu de la Vatican, să instituie oficial dogma infailibilităţii papale. E un motiv pentru Sfântul Iustin Popovici să ne spună: „Prin dogma aceasta toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobândit Zeus-ul. […] Dogma infailibilităţii papei - a omului - nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. […] Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli şi, întâi de toate, cel elin” (op. cit., p. 111).

A doua Romă, Constantinopolul, şi-a păstrat primatul ortodox şi după distrugerea Imperiului Bizantin, la 1453, a subzistat mai bine de 500 de ani ca enclavă ortodoxă în capitala unui imperiu păgânesc, iar în momentul de faţă se manifestă ca o ficţiune ortodoxă, cu autoritate de cancelarie, înclinată adânc, precum femeia gârbovă, către erezia papistaşă. De fapt, a doua Romă se închină acum, sub cupola ecumenismului pe care flutură flamura cu steaua în cinci colţuri, pentagrama Satanei, Romei eretice şi apostate, trăgând după ea, sub sceptrul papistaş, întreaga Ortodoxie. Sinodul ierarhilor din Creta (16  - 27 iunie 2016) şi Conferinţa ortodoxo-catolică de la Chieti (15 – 21 septembrie 2016), concretizate în semnarea unor documente care consfinţesc ecumenismul şi primatul papal, sunt două evenimente importante ale acestui proces de integrare în apostazie a  lumii ortodoxe.

Privind în urmă, observăm că, în istorie, cele două Rome creştine despărţite, au fiinţat în paralel, văzându-şi fiecare de drumul ei până în aceste vremuri din urmă  Ba chiar a existat, tot în paralel, şi o treia Romă. Ideea apare la Moscova, în 1525, în scrisoarea unui monah, Filotei de Pskov, către ţarul Ivan cel Groaznic, prin care pretinde întâietate în Ortodoxie pentru patriarhia din capitala imperiului rus (patriarhie care va deveni autocefală în 1589). De fapt, e vorba de a treia întâietate, după Roma şi Bizanţ, imperii apuse, a căror prerogative ar trebui preluate de imperiul în creştere al muscalilor. În realitate, pretenţiile de întâietate în Ortodoxie ale celei de-a treia Rome moscovite au fost subordonate politicii pan-slaviste, de extindere continuă a imperiului ţarilor. Acum, însă, fără a mai fi periclitată de invazia tătarilor, a treia Romă, oarecum marginală, ca şi a doua, devenită bicisnică în istorie în faţa păgânilor turci, îşi pleacă fruntea în faţa primei Rome eretice şi păgâne.

O, Doamne, vedem cum după 2000 de ani, deşi împărăţia lui Dumnezeu a revărsat atâta lumină şi atâta har în inimile credincioşilor ortodocşi, taina fărădelegii a ieşit la suprafaţă. Oamenii, cu ierarhii lor în frunte, au ales calea greşită, acum parcurg înapoi drumul de la împărăţia lui Dumnezeu către împărăţia prinţului întunecat al acestei lumi. Toate cele Trei Rome, prin ecumenism, făţărind idealul unităţii, în aparenţă evanghelic, se contopesc cu mare grăbire în cea de-a patra Romă: Noua Ordine Mondială. Globalizarea se făptuieşte în jos, spre întuneric, în subteranele sub-omului. A patra Romă prinde contur în aceste vremuri, capitala ei urmând să fie Ierusalimul, unde Antihristul se va înscăuna în Templu ca dumnezeu-om, primat religios mesianic şi împărat absolut al lumii. Întâia Romă a capitulat prima, s-a predat satanei, cea de-a doua şi ce-a de-a treia capitulează acum, iar a patra Romă se ridică semeaţă pe cadavrele primelor trei, înfruntându-L pe Dumnezeu şi silindu-L să dea dezlegare la trâmbiţele Apocalipsei. Fără drept de apel, a patra Romă, cu anii ei scurţi, se va scufunda integral în iezerul de foc veşnic, urmată de toate primatele şi împărăţiile ei terestre. Şi, după judeţul din Valea Plângerii, se va înălţa a cincea Romă, Ierusalimul cel de Sus, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, cetatea fericirii de-a pururi, încununare a Bisericii Biruitoare şi a unităţii desăvârşite a creştinilor în harul hristic, în care primat atotcuprinzător şi atotluminător va fi Domnul nostru Iisus Hristos. Înainte să se petreacă toate acestea, oare mai există în lume vreun oftat prăbuşit pe trepte de lacrimi care să-L înduplece pe Dumnezeu să mai amâne potopul de foc ce va să ne cuprindă?

Ioan ENACHE

 

 

 

 

 



Icoana Naşterii Domnului - Dan Camen

 

„Ce vom aduce ţie, Hristoase? Că te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine, mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară, Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi.”

(Mineiul pe luna decembrie)

 

Naşterea Mântuitorului Hristos este, aşa cum spunea Sfântul Grigorie Teologul, „nu o sărbătoare a creaţiei, ci o sărbătoarea a recreării lumii”.  Simbolismul icoanei Nasterii Domnului cuprinde elemente dogmatice, biblice sau din istoria apocrifa. Icoana nu este fotografie. Ea nu portretizeaza trasaturile fizice si nici caracterele psihice ale persoanelor pe care Biserica îi numeste sfinti. În iconografie totul este simbolistic, nu realist. Asa cum arata numele, iconograful „scrie” icoane, nu le picteaza. Icoanele sunt niste teofanii, nu simple decoratii. Ele sunt niste « instantanee » ale divinitatii sau, mai bine zis, sunt Revelatia Chipului lui Dumnezeu în om. Ceea ce este important în iconografie nu este maniera sau arta, ci caracterul teocentric al icoanei. Icoana este un arhetip al misterului Dumnezeirii. Omul duhovnicesc admira într-un peisagiu puterea Duhului Sfânt, datatorul de viata. Si frumusetea, ca pe un atribut dumnezeiesc, fara sa cada în idolatria fapturilor, cum zice Sfântul Apostol Pavel despre pagâni care, întunecându-si mintea din pricina pacatului, « …au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al târâtoarelor” (Romani 1:23). Fiecare figura exprima dumnezeiescul într-o simfonie a întregului.

Pentru a intelege simbolistica icoanei Nasterii Domnului, ea trebuie analizata in etape, deoarece icoana este impartita in 3 nivele. Zona ei superioara sugereaza lumea cereasca, a doua – impletirea dintre divin si uman realizata in si prin Hristos, iar a treia – omenirea in general si umanitatea lui Hristos in special.

Partea de sus a icoanei este statica, nemiscata, eterna. Acolo este Dumnezeu în Treime, lumina stelei care s-a oprit si îngerii care, desi cântând, nu se misca, pentru ca fac asta din vesnicie. Apoi pamântul care a deschis larg gura pesterii pentru intrarea lui Dumnezeu în materie. Acolo în negrul pesterii, sub cripta larg boltita a pamântului se îndeplineste taina Mântuirii. În partea de jos a icoanei este toata miscarea. Aici este istoria, intrarea omului în taina mântuirii: pastorii vin în graba, caii magilor alearga în galop etc.

Cele trei aspecte dogmatice care se incadreaza in cele trei registre ale icoanei Întrupării și Naşterii Fiului lui Dumnezeu sunt:

-Dumnezeu în mişcare coborâtoare – kenoza ;

– Minunea Naşterii feciorelnice (făptura îşi naşte propriul Făcător);

– îndumnezeirea omului;

Înainte de secolul al IV-lea, Nasterea si Botezul Domnului se sarbatoreau în aceeasi zi sub numele de Epifanie, adica aratarea Domnului în Treime.

 

Iisus Emmanuel in ieslea necuvantatoarelor. Pentru prima data Cuvantul – Hristos se afla atat de aproape de necuvantatorele ce-L inconjoara in ieslea intunecata, friguroasa si singuratica. Cel Singur vine catre cei singuri pentru a implini comuniunea. Asa se explica dorirea Celui Preainalt de a indumnezei si transfigura ‘icoanele’ Sale – oamenii, facuti nu din lemn si vopseluri, ci din lut si Duh. Aceasta miscare este numita cu numele de kenoza (sau smerire de Sine) si cuprinde cu ea miscarea/ aplecarea catre cele mai de jos ale pamantului, ridicand mai apoi cu El omul si intrega Sa creatie. Prin miscarea doririi se intelege taina kenozei, iar prin smerirea Cuvantului se reveleaza singuratatea Celui ce comuniaza, caci Taina este orice act dumnezeiesc. Taina este feciorelnica, iar feciorelnicia este tainica prin natura ei. Distanta de la tainic la taina o uneste feciorelnicia. In acest sens, Dumnezeiasca Lucrare  (energiile necreate) face ca sa se pogoare din Ceruri Insasi Persoana Fiului, nascuta din veci din Tatal fara de mama, iar mai acum din mama fara de tata; intr-un chip smerit si feciorelnic.

Pestera reprezentata in chip intunecos in inima icoanei, indeamna oamenii sa petreaca Craciunul in taina. Tainica este sarbatoarea aceasta, iar felul petrecerii ei este contemplarea celor petrecute, contemplarea Intruparii dumnezeiescului si indumnezeirea omenescului, imbinandu-se aceasta intr-un chip mai mult decat perihoretic. Este linistirea si odihna celor impovarati si osteniti dupa postul celor 40 de zile. Este sarbatoarea recrearii umanitatii. Recreare inseamna regenerare, dar si odihnire. Dumnezeu Se odihneste in cei curati cu inima, in cei smeriti, si ii innoieste in Chipul Asemanarii cu El, prin Har, prin transfigurare. Icoana Nasterii Domnului este isihia iconica a felului transfigurator de-a fi a crestinilor, care strabat precum magii calea pustiei postului spre a se bucura cu ingerii de Inomenirea Cuvantului.

Ieslea se afla in pestera intunecuoasa, prefigurând mormantul Domnului, dar si Moartea şi Pogorârea lui Hristos la iad. Într-o omilie atribuită Sfântului Grigorie de Nyssa, întunericul peşterii este, în înţelesul ei simbolic, lumea copleşită de păcat prin căderea omului, în care străluceşte „soarele dreptăţii”.

Evangheliile nu menţionează peştera, însă reprezentarea iconografică îşi găseşte temeiuri în Sfanta Tradiţie şi în textele liturgice.

Icoana reveleaza un detaliu cutremurator: ieslea are forma unui sicriu. Craciunul (Nasterea) si Invierea din mormant a Mantuitorului nostru stau intr’o permanenta legatura. Nasterea anticipeaza moartea, care la randu-i binevesteste vesnicia. Tamaia adusa de magi sugereaza intr-un mod profund acest aspect. Pruncul este invelit in giulgiu, nu in scutece, pus exact ca-ntr-un mormant nou;  giulgiurile sugerand taina ce învăluie Dumnezeirea lui Hristos.

Langa iesle se afla un asin si un bou, conform proorociei lui Isaia 1, 3: „Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu Ma pricepe”. Boul simbolizeaza poporul evreu (care se afla la capul Pruncului), iar asinul – neamurile pagane (aflandu-se la picioare).Boul are culoarea aurie, asinul cenusie-argintie.

Prezenţa animalelor trimite, de asemenea, şi către simbolismul viţelului de sacrificiu şi al asinului Împăratului Care intră în Ierusalim.

Bucuria Nasterii Domnului nu este una omeneasca, ci ingereasca, fiind in permanenta legatura cu vesnicia. Mesajul adus odata cu Nasterea Sa anunta patimirea, smerirea, moartea si invierea ce vor urma. Cu alte cuvinte, putem spune precum Sf. Grigorie Teologul: „Dumnezeu s’a facut om, ca omul sa devina Dumnezeu”.

In pestera intunecoasa, Hristos este lumina ce alunga intunericul… „Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana intuneric”, cum a spus Teologul Cuvantului – Sf. Ap. si Ev. Ioan 12, 46.

 

Maica Domnului, Eva cea noua, se odihneste langa pomul vietii. Ea se afla in preajma centrului icoanei, fiind persoana reprezentata prin marimea cea mai mare. Cel mai mic este reprezentat Hristos intru smerire, marind-o prin aceasta pe Maica Sa, care-i intrece astfel in cinste pe ingeri. Cu toate acestea, raza ce uneste Cerul de pamant prin Prunc adevereste dumnezeirea Fiului. Pe axa trasata de raza urmeaza, dupa prunc, Maica Domnului.

În această sărbătoarea a facerii din nou a lumii ea este „înnoirea tuturor celor celor născuţi pe pământ”, noua Evă. Scriitorul bisericesc Tertulian, care a trăit în a doua jumătate al secolului al II-lea – prima jumătate a secolului al III-lea, a descris foarte frumos că, aşa cum prima Evă a fost mama tuturor celor de pe pământ, tot aşa, noua Evă a devenit Maica întregii omeniri înnoite, îndumnezeite prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, după cum Adam a fost făcut dintr-un pământ feciorelnic, tot aşa Hristos trebuia să Se nască dintr-o mamă fecioară. Eva era încă fecioară când a primit cuvântul morţii, Maria trebuia să fie fecioară spre a-L primi pe Cuvântul vieţii. Eva crezuse în şarpe, Maria trebuia să creadă celor spuse de îngerul Gavriil. Eva, osândită la naşteri dureroase, a născut pe Cain fratricidul, Maria trebuia să nască pe Iisus, fratele, victima şi Mântuitorul.

„Dar pe cand erau ei acolo, s-au implinit zilele ca ea sa nasca,  si a nascut pe Fiul sau, Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei.” Sf. Ap. si Ev. Luca 2, 6-7

Maica Domnului sta pe un acoperamant (hlamida) de culoare  rosie.  Ea este imparateasa ingerilor asezata pe purpura sangiurilor feciorelnice. Prin poziția Maicii Domnului este afirmat iconografic adevărul Naşterii suprafireşti (din Fecioară, fără dureri) a Mântuitorului Hristos. In mozaicul Mănăstirii Hosios Lukas (secolul al XI-lea), Maica Domnului stă pe jumătate ridicată. În felul acesta, iconarul a căutat să sublinieze faptul că ea l-a născut pe Hristos fără durerile facerii. Această idee a naşterii suprafireşti, fără durere, îşi găseşte deci expresia şi în iconografia bizantină. Astfel, în „Imnul Acatist”, poetul spune, adresându-se Maicii Domnului: „Prea Sfântă Fecioară, tu ai născut fără durere”. Faptul că, de obicei, ea apare înfăţişată sprijinindu-se nu trebuie luat drept indiciu al extenuării fizice de după naştere, ci pur şi simplu ca pe o nevoie a tuturor fiinţelor de a se odihni peste noapte. Este o odihna in urma drumului, mai mult decat in urma nasterii…

Gestul mainilor ei arata faptul ca Ea se acopera cu mantaua de deasupra de frigul noptii, pustiul Iudeii are temperaturi foarte scazute noaptea si foarte ridicate ziua. O cantare din minei spune ca prin forma asezarii, se aseamana heruvimilor, astfel ca trupul ei este asezat paralel cu ieslea, ridicata cu capul inspre cer – este o stare de veghe (priveghere).  Fata ei este intoarsa spre scena spalarii Pruncului, pentru a adeveri si confirma ca Fiul nascut este Fiul binevestit de inger, Mantuitorul Lumii care  S-a intrupat in mod real, nu aparent *(vezi mai jos explicatia detaliata a importantei scenei spalarii in icoana).Ea se afla la intrarea in pestera, tocmai pentru ca pesterea este pantecele fecioresc adumbrit de Duhul. Fiul este nascut ca un intreg, adica in chip dumnezeiesc,  nu omenesc adica progresiv fiecare membru in parte, dezvoltandu-se in stadii celulare si embrionare, fiindca este vorba de in-trupare si in-omenire, nu un om indumnezeit, ci un Dumnezeu inomenit. Hristos este noul Adam si precum acela a fost facut intai din lut in chip intreg, dupa care a fost suflat duh de viata datator, asa putem intelege, ca-ntr-o icoana, chipul si taina intruparii in pantecele fecioresc a Mantuitorului intr-un corp intreg (nu doar din lut precum Adam, ci corp luat in sensul de umanitate – trup cu suflet rational). Cu toate acestea, ipostasul (persoana) Logosului nu s-a unit cu alt ipostas, ci a enipostaziat (a ‘alipit’ – asumarea firii umane Logosului, fara a fi absorbita) firea umana (trup si suflet) Siesi. Pruncul crestea si se intarea cu duhul, dar ca un intreg, el nefiind rodul unei uniri/ insotiri trupesti dintre barbat si femeie, ci rod Dumnezeiesc. Pestera este astfel icoana pantecelui fecioresc, iar Maica Domnului cea prin care taina  Domnului s-a lucrat.

Cele trei stele aşezate pe cap şi umeri simbolizează fecioria Maicii Domnului dinaintea, din timpul şi de după Naşterea lui Hristos (pururea-fecioria).

Nasterea Dumnezeului Inomenit a facut ca intreaga fire umana cu sentimente si slabiciuni, afara de pacat, sa fie asumata.

 

Dreptul Iosif sta pus pe ganduri.

Iosif in icoana este intors cu spatele, stand oarecum retras de mijlocul actiunii principale, pe marginea ei.

Iosif, adica omenirea, mai asculta cuvintele unui batran. Potrivit unei legende apocrife *(a lui Iacov), acesta este batranul pastor Thyrreos, personificarea diavolului, care a venit si i-a spus lui Iosif ca o fecioara nu poate naste un prunc, asa cum un toiag uscat (cel pe care il tine in mana), nu poate inmuguri. „Aşa cum acest toiag [el este îndoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri] nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască” [dar toiagul a înflorit îndată].

Sfânta Evanghelie după Matei (1, 19) il prezinta pe Iosif cu numele de  „dikaios” (drept).

 

Pastorii dantuiau si ingerii slavosloveau. Pastorii se afla in partea dreapta a icoanei. Unul din ei are un fluier. Sub ei oile lor se adapa din rau. Celalalt pastor uitandu-se inspre sus, primeste blagoslovenie de la inger. Ingerii din ceata aflata in dreapta ieslei fac plecaciune catre Cel salasluit in pestera, pe cand ceilalti, din partea stanga, slavoslovesc in cor.

Cei care se uita sus au mainile descoperite, ceilalti le au acoperite. Mainile lor acoperite amintesc de un vechi obicei ce exista la curtea bizantina, mentionat si de eruditul bizantinolog Michel Quenot, potrivit caruia supusii trebuiau sa aiba intotdeauna mainile ascunse sau acoperite, cand slujeau sau se aflau in fata imparatului.

Îngerii sunt reprezentaţi în dubla lor lucrare: doxologia şi vestirea. sunt de fiecare parte cate 7 ingeri + ingerul ce binevesteste pastorilor.

 

Magii vin grabiti. Panta inclinata a pustiului arata dificultatea drumului strabatut. Caii se grabesc, galopeaza. Magii se uita drept la stea.

Ei reprezinta cele trei varste umane: unul tanar, altul matur, iar altul batran; aceasta reprezentare a lor arata ca mesajul adus de Hristos este universal, ca nu este marginit la o anumita limita temporala, ci transcende toate varstele omenirii. Boneta frigiana de pe cap sugereaza, potrivit traditiei, originea lor persana. Primul mag care se uita catre stea e batranul, ultimul e cel tanar, prin acest lucru se arata puterea fiecaruia de cuprindere a tainelor dumnezeieşti. Fiecare cal e colorat in mod diferit, probabil dupa darul pe care fiecare mag l-a adus Pruncului> galben -aur, rosu- smirna si alb-argintiu – tamaia.

Faptul că păstorii evrei şi magii păgâni au fost printre primii să îl slăvească pe Domnul nostru ne arată universalitatea acestui mare eveniment, rânduit pentru mântuirea întregii omeniri.

Darurile aduse de ai Pruncului Hristos au fiecare o semnificatie aparte, conform cantarii> „Prin darul mirului, ei închipuie starea Ta muritoare, prin aur măreţia Ta împărătească, iar prin tămâie, dumnezeirea Ta întreagă.” (Utrenia Nașterii Domnului, cântarea a V-a, glas VI) :

◦ aur – ca pentru Împăratul veacurilor;

◦ tămâie – ca celui ce este Dumnezeu al Universului;

◦ smirnă – ca unuia ce a murit.

Spalarea Pruncului

In partea de jos a icoanei (dreapta) este scena imbaierii Pruncului, ce sugereaza inca o data umanitatea lui Hristos, Care a luat trup uman si nu a fost doar o aparenta, o vedenie, asa cum spuneau ereziile gnostice. Episcopul Arnulf, pelerin la Betleem in secolul al VII-lea, vorbeste si el de o cuva de piatra ce exista langa pestera in care, dupa traditie, Pruncul ar fi fost spalat dupa nastere, lucru care a putut inspira de asemenea pe iconari.

Scena îmbăierii pruncului Iisus,  nu se regăseşte la Dionisie din Furna în „Explicarea artei bizantine”, ori în „Erminia picturii bizantine”, aceasta în ciuda faptului că alţi doi iconari pe care Dionisie i-a admirat, Manuil Panselinos şi Teofan Cretanul, includ scena în reprezentările lor.

Evangheliile apocrife ale lui Iacov şi Matei  vorbesc despre prezenţa a două femei (Salomeea şi Zelemi) chemate de Iosif pentru a o asista la naştere pe Sfânta Fecioară.

Rugăciunea desemnată a fi citită în timpul Botezului pentru moaşa unui copil (Din Trebnicul de rit vechi, a doua rugăciune pentru moaşă) mentioneaza: „O Stăpâne, Domnul Dumnezeul nostru … Care a fost culcat în iesle şi a binecuvântat pe moaşa Salomeea care a ajuns să creadă în adevărul de netăgăduit al fecioriei…”. Cine, mai eficient decât o moaşă, poate mărturisi despre o naştere divină şi feciorelnică? De aceea noi înţelegem bine importanţa acestei scene binecuvântate.ne aminteşte de semnul raiului pe care-l vedem în icoana Botezului sau Cincizecimii, oriunde e indicată intervenţia divină.

Aureola Pruncului ce se aduce spre spalare nu arata in niciun caz, nici nu incearca macar *(asa cum s-a crezut chiar si de unii calugari din Muntele Athos, din care pricina au si inlaturat scena spalarii din aceasta icoana) sa arate cumva ca Pruncul ar fi avut nevoie de vreo purificare oarecare a Legii Vechi in ceea ce priveste natura umana asumata, deoarece S-a nascut fara de pacat. a luat Asuprasi intreaba fire umana cu slabiciuni si neputinte, insa fara de pacat. Cum am spus mai sus, rolul ei a fost acela (paradaoxal, nu?) tocmai de a  arata sfintenia, prin inlaturarea oricaror acuze in ceea ce priveste posibilitatea luarii unui trup aparanet de catre Hristos, asa cum spuneau gnosticii. Rugaciunea de mai sus arata, de asemenea, o alta pricina binecuvantata pentru care scena spalarii trebuie inclusa in icoana Nasterii Domnului.

Faptul ca pana in sec IV, sarbatoarea Nasterii Domnului a fost praznuita impreuna cu cea a Botezului pe 6 ianuarie, poate conduce la afirmarea faptului ca cele doua sarbatori au in comun cateva elemente, apa fiind unul dintre ele. Chiar o paremie din Minei face referire la despartirea apelor din zilele creatiei, paremie citita la vecernia pranzicului Nasterii Domnului. Astfel, scena imbaierii Pruncului, prin elementul apei, ar putea foarte usor face legatura intre cele doua mari praznice imparatesti, asa cum erau ele praznuite impreuna. In general in Orotodxie, propietatile apei de a curati si a Duhului Sfant de a  sfinti stau impreuna legate. Astfel, unde e Duh este si libertate si apa (curatire sufleteasca si trupeasca), iar unde este apa este si taina sfintitoare a Duhului.

Raza stelei

Raza stelei vine coborand intre cele doua culmi stancoase ale pustiului.  Ea transcende spatiul pictat al icoanei aratand prin aceasta ca Dumnezeu in Fiinta Sa este de necunoscut. Stâncile ascuţite, ilustrate asemenea unor trepte *(scara raiului), par a se uni cu cerul, indicând astfel, atât mişcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât şi urcarea omului la Dumnezeu, ambele, posibile odată cu momentul Întrupării Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi.

Sus, ea formeaza o cruce prin cele trei raze care se impreuna intruna singura, aratand prin aceasta Treimea ce lucreaza inspre omenire cu o singura lucrare (energie) comuna, dar si personala (ipostatica- proprie fiecarui Ipostas). Crucea este asadar icoana prin excelenta, caci prin cele trei brate superioare arata Persoanele Treimei, iar prin bratul ce se coboara si care e mai lung, arata intruparea Fiului – de aceea si bratul acela tine rolul de maner, aratand prin aceasta imbratisarea (ingemanarea) Dumnezeiescului cu omenescul. Raza cea mai de sus dintre cele trei, care transcende bolta e Tatal care are insusirea de theogon (obarsia, izvorul), astfel ca El singur, ca Persoana, poate naste pe Fiul si purcede pe Duhul. Miscarea Fiului si a Duhului este anagogica catre Tatal, asadar Fiul nu poate decat sa posede calitatea de Fiu (adica de nascut), iar Duhul de purcedere (adica de a fi purces). Cand spunem ‘Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh’ nu ierarhizam Persoanele, ci aratam modul anagogic de insiruire, potrivit posibilitatilor limbii noastre de exprimare, in ceea ce priveste miscarea   Ipostasurilor. Dumnezeu este neschimbabil in ceea ce priveste Fiinta, dar miscator *(nu schimbator) in ceea ce priveste lucrarea (energia fiintiala si ipostatica, adica comuna sau personala Ipostasurilor). Conjunctia ‘si’ nu face decat sa arate ca Fiul e nascut din Tatal care naste Fiu, si Duhul e purces doar din Tatal *(conjunctia ‘si’ arata acest lucru, pentru ca  Fiul nu poate fi purces iar Duhul nascut, ci fiecare Isi are insusirea personala si unica) care purcede Duh. Steaua este situata la mijlocul distantei intre Prunc si cele trei Raze.

Spatiul pictat al icoanei din partea superioara arata ca un semicerc, ca o bolta. Prin acest aspect se sugereaza faptul ca Dumnezeu imbratiseaza creatia, iar creatia inalta rugaciuni si cereri ce transcend vazduhul, ajungand la prestolul Dumnezeiesc. Dumnezeu este Pantokrator – Atottiitor.

Copacul treimic

Copacul asezat intr-o pestera inaintea ochilor magilor are rolul pedagogic de a arata Treimea – prin cele trei ramuri odraslite si Intruparea Fiului – prin ramura de jos mai mica ce a inceput a odrasli. Este pus intr-o pestera, asa cum ieslea se afla in pestera si Fiul in pantece. Se arata asadar conlucrarea Persoanelor Treimii la actul Intruparii. El este de asemenea copacul lui Iesei din carea a odraslit noul David. Copacul are ramuri diferite ,simbolizand prin aceasta Persoanele Treimice care au o fire comuna (trunchiul) .

Muntele in care este adapostit copacul transcende si el bolta icoanei. El prefigureaza taina Maicii Domnului, care a ramas fecioara precum era si inainte de nastere si ca e mai presus de ingeri. Spre deoasebire, muntele situat in extrema dreapta, peste care e pictat ingerul binevestitor, nu indrazneste parca a parasi spatiul pictat al boltii.

Textul adunat a fost preluat din sursele indicate prin adresele de mai jos. Armonizarea, completarea si stilizarea lui imi apartin.

*Icoana Nasterii Domnului (inceputul sec.15, tempera pe lemn, 65.7 × 63.5 × 4 cm – Colectia Rena Andreadis, Atena) in rezolutie de 1481 x 1550 px o puteti descarca de AICI
Acatistul Nasterii Domnului il gasiti AICI
surse>
http://www.rejesus.co.uk/site/module/nativity_icon/
http://www.crestinortodox.ro/Simbolismul_Icoanei_Nasterii_Domnului-53-11884.html
http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/12/11/explicarea-icoanei-nasterii-domnului/
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/12/17/parintele-mihail-stanciu-marturiile-icoanei-nasterii-domnului/
http://www.alternativaonline.ca/RomanBraga.html
http://www.ziarullumina.ro/articole;766;1;5102;0;Imaginea-recrearii-lumii.html
dan.camen.
Sursa: http://theologhia.wordpress.com


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Crăciunul azi, fără Hristos!? - Pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană

 

Conferința pentru familii AGAPE - „Crăciunul azi, fără Hristos!? ” susținută de Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană în 22 noiembrie 2016 la Casa de Cultură a Studenţilor, Cluj-Napoca. Mai multe detalii pe www.pretuimfamilia.ro

 



Programul lui Dumnezeu pentru viața lumii - Pastorală Crăciun 2016 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

† DANIEL
Prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler
şi Preaiubiţilor Credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16)

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În înţeles direct, elementar, cuvântul program se poate referi la multe aspecte din viaţa cotidiană, poate fi un plan de lucru, un orar, poate fi un proiect cultural sau politic, poate fi o aplicaţie din domeniul informaticii, poate fi un set de instrucţiuni care privesc organizarea unei instituţii sau a vieţii, în general. Însă, din perspectivă teologică-spirituală ortodoxă, atunci când vorbim de programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii înțelegem de fapt planul lui Dumnezeu de creare a lumii, de mântuire sau eliberare a ei de păcat şi de moarte, şi de conducere a ei spre viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, manifestată în planul de creare a lumii şi în planul Întrupării sau al înomenirii Fiului veșnic al lui Dumnezeu, este de fapt programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii.

Scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi al Naşterii Sale ca om în Betleem este mântuirea omenirii de păcat şi de moarte, adică dobândirea vieţii veșnice. Prin păcatul neascultării de Dumnezeu, omul s-a despărțit de Dumnezeu – Izvorul vieţii, şi a devenit muritor, supus stricăciunii. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” – ne spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12), adică toţi au moştenit natura umană înclinată spre păcat. Dar cine altul poate mântui sau elibera pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi fără de moarte? Numai Cel ce a creat lumea şi pe om poate dărui oamenilor viaţa, fericirea şi iubirea Sa veşnică.

Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este numit şi planul mântuirii lumiiiconomia sau rânduiala lui Dumnezeu-Tatăl, Care trimite pe Unicul Său Fiu în lume, pe Iisus Hristos, pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De aceea, către sfârşitul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul rostește la Proscomidiar rugăciunea: „Plinirea Legii şi a prorocilor Tu Însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala Părintelui Tău, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre”.

Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este lucrarea  comună a Sfintei  Treimi. În Crezul Bisericii mărturisim credința „într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, credinţa „într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (…) născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut” şi credinţa „întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul”. Deși lucrarea este comună, totuşi, fiecare Persoană a Sfintei Treimi participă într-un mod propriu la facerea lumii. Dumnezeu Tatăl creează lumea prin Fiul şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, în Psalmul 32, 6 putem citi: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor”. Sfântul Vasile cel Mare explică acest verset astfel: „«Cuvântul» este Cuvântul Care de la început era la Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1), iar «Duhul gurii Lui» este Duhul Sfânt” [1]. Însă crearea omului s-a decis în sfatul Preasfintei Treimi şi a fost proiectată după chipul şi asemănarea comuniunii de viaţă şi iubire veşnică a Preasfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Pluralul misterios din acest verset se referă la consfătuirea Tatălui cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, după cum ne învață Sfinţii Părinţi ai Bisericii, precum Iustin Martirul şi Irineu de Lyon.

Noul Testament arată că Taina Întrupării exprimă o legătură specială între Fiul lui Dumnezeu şi creaţiedeoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate prin El s-au făcut”(Ioan 1, 3). Toate s-au făcut întru Elprin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16).

În Prologul Evangheliei sale, Sfântul Apostol Ioan, care insistă cel mai mult asupra legăturii existente între Dumnezeu şi viaţa lumii, afirmă întâi de toate dumnezeirea lui Hristos pentru a explica mai apoi că El este Viaţa deplină, existenţa ca iubire eternă desăvârşită:

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-4). Deci, Iisus Hristos vine în lume pentru a dărui lumii lumină şi viaţă veşnică. De aceea, El este programul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică a lumii.

Iubiți frați și surori,

Numele lui Iisus înseamnă în limba Bibliei: „Dumnezeu mântuiește”. Iar Hristos înseamnă Unsul lui DumnezeuCel sfinţit şi trimis în lume pentru mântuirea lumii. Astfel, Nașterea Domnului Iisus Hristos ca om în lume este începutul mântuirii neamului omenesc. Prin mântuire se înțelege eliberarea omului de păcat şi de moarte prin unirea lui cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veșnice. Dar unirea omului cu Dumnezeu spre dobândirea vieţii veșnice, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, se poate realiza numai pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a făcut om, unind firea umană căzută în păcat şi moarte, bolnavă şi muritoare, cu firea Sa dumnezeiască veșnic vie, cea fără de păcat şi fără de moarte. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că dacă Hristos nu este Dumnezeu veşnic viu, El nu poate fi Mântuitor al lumii, adică nu poate dărui lumii viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul precizează că „este mântuit ceea ce este unit cu Dumnezeu”[2].

Dumnezeu a creat lumea şi fiinţele raţionale (îngerii şi oamenii) pentru a împărtăşi viaţa, iubirea şi fericirea Sa veşnică fiinţelor raţionale şi libere, care răspund chemării Sale de-a participa la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Arătând scopul şi importanţa covârşitoare ale Întrupării şi Naşterii  lui  Hristos  ca  om,  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul spune:

„Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”[3].

A salva pe om înseamnă a-l vindeca de păcat şi de moarte şi a-l face părtaș la viaţa divină veşnică. Sfântul Irineu de Lyon exprimă astfel scopul Întrupării lui Hristos:

„Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce suntem noi, pentru ca fiinţa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiaţi şi să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].

Un imn al spiritualității creștine de la începutul secolului al II-lea exprimă astfel iubirea smerită a lui Iisus Hristos, Care S-a făcut om din iubire smerită şi milostivă pentru oameni:

„Dragostea Sa pentru mine a smerit slava Sa.
S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc, S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L îmbrac.
Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea. El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,
A luat chipul meu, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la  El.”[5]

Într-adevăr, prin Întruparea Sa, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asumă firea noastră omenească pentru a Se apropia de noi în mod deplin, devenind om printre oameni. Chenoza sau smerenia Fiului lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut om, are ca scop ridicarea sau înălţarea omului în slava cerească a Preasfintei Treimi. Iubirea Sa nu este doar compătimitoare, ci El Îşi asumă viaţa noastră amestecată cu moartea pentru a face părtași vieţii Sale veșnice pe toţi oamenii din toate timpurile. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon spune că:

Hristos nu a venit doar pentru aceia care, începând de la împăratul Tiberius au crezut în El, iar Tatăl nu Și-a arătat pronia Sa doar pentru oamenii care trăiesc astăzi, ci pentru toţi oamenii, fără nicio excepţie, care dintru începuturi, după puterile lor şi după rânduiala vremurilor, L-au iubit pe Dumnezeu, au urmat dreptatea şi bunătatea în relaţia cu aproapele, au vrut să-L vadă pe Hristos şi să asculte cuvintele Lui”[6].

De aceea, după răstignire, Hristos-Domnul „S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului” (Efeseni 4, 9) „şi a propovăduit și duhurilor ţinute în închisoare” (1 Petru 3, 19; cf. 4, 6), adică a adus tuturor oamenilor, chiar şi morților, vestea cea bună a venirii Sale în lume, spre iertarea păcatelor celor ce au aşteptat venirea Lui şi ale celor ce cred în El.

Prin şi în Iisus Hristos se realizează recapitularea şi unirea întregii creaţii. Prin Nașterea din Fecioară, El unește cerul cu pământul. Prin intrarea în rai cu tâlharul (cf. Luca 23, 43), Hristos împlinește unirea între rai şi pământul locuit. Prin înălțarea Sa cu trupul la cer, Hristos sfințește natura umană. Prin recapitularea tuturor puterilor create şi a stăpâniilor (cf. Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 20), Hristos unește fiinţele spirituale cu fiinţele trupești. Prin șederea Sa ca Om de-a dreapta Tatălui (cf. Matei 26, 64; Romani 8, 34; Evrei 10, 20; 1 Petru 3, 22), Hristos unește creatul cu necreatul [7].

Iisus Hristos, Cel născut în Betleemul Iudeii, prigonit de regele Irod şi răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat, suferă împreună cu toţi cei răstigniţi şi suferinzi din întreaga istorie, cu toţi cei flămânzi şi săraci, cu cei întemniţaţi şi prigoniţi pentru dreptate (cf. Matei 25, 35-45). În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, suferinţele fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimește mistic pururea, din mila Sa, potrivit sufe- rinţei fiecărui om” [8].

Totodată, Mântuitorul Iisus Hristos, prin harul Său, este prezent în toţi cei care trăiesc viaţa ca fiind comuniune de iubire sinceră, smerită şi milostivă, ca dăruire de sine, în cei care luptă împotriva patimilor egoiste şi împotriva răutății din suflet şi din lume; El este prezent în cei săraci cu duhul, adică în cei smeriţi, în cei ce plâng pentru păcatele lor şi ale altora, în cei blânzi, în cei nedreptățiți, în cei milostivi; El este prezent în cei curați cu inima, în făcătorii de pace şi în cei prigoniţi pentru dreptate. Toţi aceștia poartă în ei bucuria comuniunii lor cu Dumnezeu (cf. Matei 5, 3-12). Astfel, Fericirile constituie o formă concentrată a programului creștinului pentru dobândirea vieţii veșnice din Împărăţia lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Dreptmăritori creștini,

Dobândirea mântuirii şi a vieţii veșnice se pregăteşte în viaţa pământească trecătoare prin unirea treptată a omului cu Dumnezeu, începând cu Sfântul Botez, prin împărtăşirea cu celelalte Sfinte Taine, prin credinţă şi rugăciune, prin viaţă curată şi prin faptele bune ale iubirii milostive, săvârşite pentru semenii noştri aflaţi în dificultate. În drumul său spre mântuire, spre Dumnezeu, omul nu poate ocoli pe aproapele său. În acest sens, Avva Antonie spune: „Viaţa şi moartea depind de aproapele nostru. Într-adevăr, dacă îl câştigăm pe fratele nostru, Îl câştigăm pe Dumnezeu. Dar dacă îl smintim pe fratele nostru, păcătuim faţă de Hristos“ [9].

Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, arătată prin trimiterea Fiului Său în lume, ne cheamă să răspundem şi noi prin iubire faţă de Dumnezeu, în rugăciune şi iubire faţă de semeni, în fapte bune. Însă, iubirea adevărată, smerită şi milostivă sau darnică, se dobândește prin viaţă duhovnicească de rugăciune şi de curăţie sufletească şi trupească, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea curată se naşte din rugăciune”, adică este însăși iubirea lui Dumnezeu dăruită sufletului omului care se roagă. În lumea de azi, străbătută de o profundă criză spirituală şi morală, individualismul şi insensibilitatea la suferințele altora subminează iubirea din familie şi din societate, diminuează solidaritatea cu cei aflaţi în dificultate şi produc multă înstrăinare între oameni, încât aceștia pierd adesea pacea şi bucuria din inimi. De aceea, trebuie să creștem copiii ţării în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Să ajutăm pe tinerii ţării noastre să descopere frumuseţile credinţei şi ale iubirii creştine, să fie harnici şi darnici. Să folosim darul libertăţii spre a spori în credinţă şi a săvârşi mai multe fapte bune, pentru a deveni mai milostivi, mai generoși, potrivit îndemnului adresat nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru [cel ceresc] este milostiv!” (Luca 6, 36).

Acum, când Hristos-Domnul vine tainic spre noi, prin cei săraci şi singuri, prin cei bolnavi şi necăjiţi, prin orfani şi văduve, să ieşim în întâmpinarea Lui prin milostenie, prin ajutorare frăţească şi prin facere de bine. În felul acesta, inimile şi casele noastre se vor umple de bucuria şi lumina pe care le-au trăit şi văzut îngerii şi păstorii din Betleem. Astfel, Hristos-Domnul va binecuvânta viaţa tuturor celor care arată iubirea Lui oamenilor din jurul lor.

În noaptea de 31 decembrie 2016 spre 1 ianuarie 2017 şi în ziua de Anul Nou să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2016 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm.

Anul 2017 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, pentru a mărturisi credinţa ortodoxă a sfinţilor şi a cinsti pe cei care au luptat şi au pătimit pentru apărarea Ortodoxiei în vremuri dificile.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2017 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradițională: „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13,  13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


  1. Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 110.
  2. Sfântul Grigorie de Nazianz, „Epistola 101 către Cledoniu”, I, 32, în Grégoire de Nazianz, Lettres théologique, Sources chretiennes, nr. 208, Les Éditions du Cerf, Paris, 1974, p. 51.
  3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 373.
  4. Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, III, 19, 1, trad. franceză de Adelin Rousseau, Les Éditions du Cerf, Paris, 1984, p. 368.
  5. Odes de Salomon, 7 (The Odes and Psalms of Solomon, Ed. R. Harris and A. Mingana, II, 240-241), citat de Olivier CLÉMENT, SourcesLes mystiques chrétiens des ori- gines. Textes et commentaires, Editions Stock, Paris, 1982, p. 37.
  6. Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, IV, 22, 2, trad. franceză de Adelin Rousseau, ed. cit., Paris, 1984, pp. 484-485.
  7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericești (PSB), trad. din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 262.
  8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, note şi studii de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45.
  9. Avva Antonie cel Mare, Patericul, tipărit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, 2003, p. 5.

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sfântul Nicodim de la Tismana – Model al rugăciunii lui Iisus în lumea post-modernă şi impactul acesteia asupra vieţii secularizate de astăzi - Dr. Stelian Gomboş

Moto: „Rugăciunea lui Iisus face din inima fiecăruia o chilie monahală unde se află „singur cu Singurul”, în tăcere. Nevoitorul învaţă să tacă. Dar tăcerea creştină nu poate fi despărţită de un cuvânt mereu reînnoit. La un moment dat, cel tăcut, isihastul, primeşte harisma cuvântului de viaţă, care merge de la inimă la inimă, cuvântul – sămânţă”. Olivier Clement.

Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”!... Pentru foarte mulţi dintre noi, cei aşa zişi credincioşi, a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată de timp (de fapt ar trebui să fie pentru toată viaţa) pentru care noi nu mai avem vreme sau, cu alte cuvinte, nu reuşim să ne facem suficient timp!... Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!...

            În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale, nemaiavând puterea necesară de a se raporta la Sfinţii Părinţi ai Bisericii – care ar trebui să le fie exemple, în acest sens!... „Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul acesteia. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”.

            Şi în această împrejurare ne poate veni în ajutor unul din Sfinţii noştri Părinţi, şi anume Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana – originar din Serbia, care s-a călugărit la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos – Unde se află centrul trăirii spirituale şi al gândirii profund şi autentic ortodoxe dintotdeauna, şi care apoi, a venit şi a întemeiat mai multe mănăstiri la noi, pe locurile vechilor sihăstrii şi pustnicii, fiind considerat, din acest motiv, unul dintre principalii (re)organizatori ai monahismului românesc.

Sfântul Părintele nostru Nicodim a adus din comunitatea athonită a Hilandarului practica rugăciunii isihaste, practică ce va instaurată mai târziu în cealaltă parte a plaiurilor româneşti, de către Sfinţii Paisie Velicicoski ori Vasile de la Poiana Mărului. Acest Sfânt al Bisericii noastre a adus această rugăciune cu toate roadele şi foloasele ei, ce se cere şi astăzi a fi reevaluată şi reactivată, nu doar în mediile monahale, unde ea este practicată, ci şi în societatea laică şi laicizată a lumii post-moderne, în care ea trebuie cultivată în egală măsură, deoarece între viaţa monahală şi cea din lume nu trebuie să existe diferenţieri şi despărţituri, din punctul de vedere al săvârşirii şi rostirii rugăciunii. Astăzi, ca întotdeauna, omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă, raportarea la modelele vii ale Părinţilor – între ei numărându-se şi Sfântul Nicodim, precum şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social, ci pot fi luate, cel mai bine, din mediul Tradiţiei patristice, aghiografice şi patericale. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, corect reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru consolidarea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social, fiindcă la viaţa cea sfântă suntem chemaţi cu toţii, fără a face însă din dobândirea sfinţeniei, un scop în sine. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de o continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii, urmări ce duc, În fond, la vlăguirea şi la secătuirea noastră duhovnicească; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Stăniloae în aceeaşi lucrare – el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

            O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur, decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu, lipsindu-se aşadar, de comuniunea sfinţilor, a Sfântului Nicodim, căruia, oare câţi dintre noi îi cunoştem viaţa sau îi urmăm credinţa, în duhul rugăciunii!... Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Săi şi ai Bisericii noastre, între care la loc de cinste se află Sfântul Nicodim.

În acest fel îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi şi pe Sfinţii Săi, în dialog cu el prin toate lucrurile şi lucrările ajungând, astfel, ca el însuşi să îl vadă şi să-l înţeleagă pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.

            În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare, aşadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii  mei, deci mă rog, în virtutea dorinţei de realizare a comuniunii, şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectaţi de nedreptăţile mele faţă de ei, aşa cum procedau şi Sfinţii Părinţi cu toţi semenii lor, în virtutea dragostei şi a corectitudinii lor, alăturându-se acestora şi Părintele nostru Nicodim. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”.

            Rugăciunea este, aşadar, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos adăuga: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: - a mântuirii sufletului şi a trupului.

            Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană, deci şi pe Sfântul Nicodim care a căutat răspunsul în moştenirea athonită, se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele, aşa cum au fost aceşti Sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, printre care şi Sfântul Nicodim. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste… să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”. Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus, pe care Sfântul Nicodim a împlinit-o cu prisosinţă. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, aceştia fiind Sfinţii şi îndrumătorii duhovniceşti, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe…

Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă, pe care au dobândit-o Părinţii bisericeşti, ştiuţi sau neştiuţi.

La unii mari Părinţi Duhovniceşti rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă” adică a ajuns la „starea de rugăciune”, îplinind, în acest fel, îndemnul paulin de a se „ruga neîncetat”.

            Prin urmare, „actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement. De aceea se refugia Sfântul Nicodim în peştera Tismanei şi în alte crăpături ori în „cela mai de jos ale pământului” pentru a ajunge la această stare de rugăciune neîncetată – aceasta rămânând moştenire şi temei pentru viaţa monahală, cenobitică de mai târziu.

            Sfântul Nicodim a ajuns la concluzia şi la certitudinea că rugăciunea lui Iisus deşteaptă în inimă o dragoste fără margini. Tot în continuarea acestei idei se întreabă şi Sfântul Isaac Sirul: „Ce este, oare, o inimă iubitoare? Şi iată cum răspunde tot el: „Este o inimă care arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate făpturile… Iată de ce un astfel de om se roagă neîncetat… chiar şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei care-i fac rău… se roagă chiar şi pentru şerpi, însufleţit de mila nesfârşită care ia naştere în inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Şi tot el: „Ce este cunoaşterea? – simţul vieţii nemuritoare. Şi ce este viaţa nemuritoare? – să simţi totul în Dumnezeu. Căci dragostea vine din întâlnire. Cunoaşterea legată de Dumnezeu unifică toate dorinţele, iată observaţia şi concluzia la care au ajuns Sfinţii Părinţi ai Bisericii; Iar pentru inima care o dobândeşte, ea este numai dulceaţă revărsându-se pe pământ. Căci nimic nu se poate asemui cu dulceaţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, Care a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine, după cum aflăm scris în Filocalia – Vol. 8, pag. 421. Totul culminează cu adevărata iubire de aproapele. Mă gândesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la începutul veacului XX : „Fără rugăciune, toate virtuţile sunt ca nişte copaci fără pământ; rugăciunea este pământul care îngăduie tuturor virtuţilor să crească… Ucenicul lui Hristos trebuie să trăiască numai prin Hristos. Atunci când îl va iubi în aşa măsură pe Hristos, va iubi fără îndoială şi toate făpturile lui Dumnezeu. Oamenii cred că mai bine trebuie să-i iubeşti pe oameni şi apoi pe Dumnezeu. Şi eu am făcut aşa, dar nu ajută la nimic. Dar când, dimpotrivă, am început să–L iubesc pe Dumnezeu, în această iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Şi în această iubire pentru Dumnezeu, vrăşmaşii mi-au devenit şi ei prieteni, făpturi ale lui Dumnezeu” – După cum aflăm consemnat în aceeaşi carte a lui Olivier Clement.

            Drept măritorii noştri Părinţi subliniază faptul că trebuie evitat proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înţelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat acest chip de către puterile răului. Atunci poţi vedea inima omului ca loc în care binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forţă exterioară, care nu poate duce decât la acel „coşmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poţi interveni dacă-ţi pui toată încrederea , dacă te lepezi de orice dorinţă interesată, dacă asemenea lui David, îţi arunci armele şi intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Şi atunci Numele, devenit Prezenţă, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare. Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”: „Ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepţii freudo-marxismului!... Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina fiinţelor şi a lucrurilor, faţa ascunsă a lumii. Primesc harismele paternităţii spirituale, darul vindecării, darul proorociei sau darul facerii de minuni, pe care-l avea şi Sfântul Nicodim. Andrei Scrima, în cartea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susţine că „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se înalţă deasupra acţiunilor şi gândurilor joase şi pământeşti, se retrag şi urcă împreună cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte înalt al singurătăţii, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor şi separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceşte într-o credinţă vie şi le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuţilor unde El îşi arată mai apoi, neacoperită, slava… şi strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”

            Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înţelegere, la o gândire plină de pace şi de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual, căci Sfântul Nicodim, de pildă, nu era un antiintelectual, dimpotrivă: ea răstigneşte şi învie mintea. Inima eliberată fiind de închipuiri ajunge să producă în ea însăşi tainice şi sfinte gânduri, aşa cum pe o mare liniştită vezi peştii mişcându-se şi delfinii dănţuind.

            În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece, o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va mai da în Iisus Hristos. „Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă, o rugăciune în care nu ştim de ce să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm, nici ce anume să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal. Şi deci nu este rugăciune” – Afirmă Părintele Dumitru Stăniloae.

            Trebuie să precizăm, încă o dată, că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea îşi află odihna în inimă adică în adâncul inimii strâns unite cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale. Uneori, celor înduhovniciţi li se dezvăluie tainele începuturilor şi ale sfârşitului omenirii şi universului. Ei participă la trecerea istoriei către Împărăţie, aşa cum a făcut-o şi Sfântul nostru din Tismana Olteniei, devin părtaşi la naşterea noului Ierusalim; îşi află locul în comuniunea „păcătoşilor conştienţi”, cei care se roagă pentru mântuirea tuturor. Dacă Biserica a condamnat apocatastaza origenistă ca certitudine doctrinală şi ca automatism cvasiciclic, ea a încredinţat, în schimb, celor înduhovniciţi taina rugăciunii pentru mântuirea universală, activitate pe care Părinţii noştri duhovniceşti şi-au asumat-o cu multă largheţe a inimii!...

            „Rostind în rugăciunea lui Iisus „miluieşte-ne”, ne amintim că nu te mântuieşti de unul singur, ci numai în măsura în care devii o persoană în comuniune, care nu mai e despărţită de nimic. Cel care invocă Numele devine prietenul Mirelui, se roagă ca toţi să fie uniţi cu Mirele: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez”. Nu mai vorbeşte de iad decât pentru el însuşi, cu o smerenie fără margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lecţie Sfântului Antonie, dezvăluindu-i că se roagă ca toţi să fie mântuiţi, el fiind singurul care merită să fie osândit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea că trebuie să-ţi priveşti toţi semenii ca pe nişte sfinţi şi să te consideri drept singurul păcătos, „spunându-ţi că în ziua judecăţii toţi vor fi mântuiţi, numai tu vei fi osândit” – Ne spune tot Olivier Clement. Şi atunci, Domnul i-a spus stareţului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Această întâlnire în iubire dar şi acest sentiment al diferenţei infinite dintre Dumnezeu şi mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci şi al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Şi fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

            Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea deja citată ne spune că „în întâlnirea cu Dumnezeu - Infinitul este perceput ca o bucurie nesfârşită, ca o lumină. Exprimându-le prin cuvinte, omul sugerează această bucurie care depăşeşte orice limite. Deşi încă foarte slab, cuvintele rugăciunii lui Iisus exprimă acest sentiment de bucurie, de recunoştinţă şi de smerenie infinită. Dar lucrul principal nu este să rostim cuvinte. Principalul se află în această experienţă a bucuriei, a recunoştinţei, a iubirii, a smereniei şi chiar a durerii nesfârşite care provoacă păcatul. Cuvintele nu mai formează un obiect de reflexie pentru cel care le pronunţă. Ele nu se mai interpun între om şi Dumnezeu, ci prin ele omul se adresează lui Dumnezeu Care este de faţă. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte totul”.

            Aşadar, trecând noi prin gama aceasta de stări sufleteşti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Cu ce ne alegem de la Sfinţii noştri, de la Sfântul Nicodim acum la împlinirea a 610 de ani de naşterea sa în Ceruri? Dobândim linişte aducătoare de bucurie şi reconfortare sufletească, împăcare cu Dumnezeu şi cu sine. Minunea rugăciunii nu constă atât în împlinirea ei, în înduplecarea lui Dumnezeu, ci în atingerea tainică ce se efectuează între sufletul nostru limitat şi Duhul nemărginit al lui Dumnezeu, experienţă pe care au trăit-o şi Sfinţii, din belşug. „Inima omului se află într-o stare prielnică primirii harului şi binecuvântărilor lui Dumnezeu. Din această atingere odrăslesc o serie de transformări binefăcătoare în fiinţa noastră. Rugăciunea se face între noi şi Dumnezeu în viaţa noastră umană. În adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă şi rodnică între noi şi Dumnezeu. Fără această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă, cercetarea Părinţilor o cronologie seacă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om” – Reliefează Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.

            Ţinând seamă de faptul că, prin rugăciune omul păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi a morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului, iar existenţa Sfinţilor ca vase vii ale Bisericii în care descoperim lucrarea Duhului Sfânt, sau pomenirea contemporană a Sfântului Nicodim nu ar avea nici un sens, nici un folos!...

Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Iisus Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui, aşa cum au făcut Sfinţii – care au fost oamenii unui loc şi a unui timp dat şi bine delimitat dar care au ajuns locuitorii veşniciei, ai metaistoriei, ai timpului şi ai spaţiului universal.

            Aşadar, rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul şi spre „casnicii Săi” – care sunt Sfinţii, între ei sălăşluind şi Părintele nostru Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, căruia îi aducem în aceste vremuri binecuvântate, cu prilejul împlinirii a 610 de ani de la mutarea sa la veşnicele şi cereştile locaşuri, prinosul nostru de cinstire, preţuire şi recunoştinţă. Urmează doar să-i înţelegem rugăciunii sensul, şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre, de-a lungul tuturor veacurilor!... 



Sărbătorind Crăciunul creștinește și românește - Pr. dr. Adrian Roman

 

Naşterea Domnului este pentru noi, creştinii, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. El a venit să se aducă pe Sine Jertfă şi să câştige pentru om Învierea, prin umanitatea sa luată din Sfânta Fecioară Maria, să ne aducă Împărăţia lui Dumnezeu şi la viaţa cea veşnică.

Prăznuim aşadar venirea lui Mesia, începutul mântuirii sufletelor noastre şi a celor adormiţi de la Adam şi până în veacul din urmă. Ne pregătim de Crăciun prin post de bucate şi post de păcate. Postul ne transpune astfel şi pe noi într-o stare de jertfă, ne ajută să ne ridicăm din patimi prin milostivirea lui Dumnezeu, iar apoi să păşim, prin iubire, spre a alina nevoia aproapelui nostru cu inimă bună şi plină de milă.

Sărbătoarea Naşterii Domnului, împreună cu celelalte sărbători de iarnă, îşi are cu adevărat sensul său creştin dacă nu o rupem de Sfânta Biserică, de multumirea pe care o aducem lui Dumnezeu prin sfintele slujbe şi mai ales prin Sfânta Liturghie. Cum poţi să aduci cinstire cuiva dacă îl ocoleşti în ziua prăznuirii chiar pe cel sărbătorit? Ori Sărbătoritul, am putea spune, este însuşi Dumnezeu, iar prăznuirea zilelor Sale ar trebui să se facă aşa cum se cuvine. Căutându-L în casa Sa, aducându-i daruri cu suflet luminos, aşa cum odinioară magii de la Răsărit au adus dar de aur, smirnă şi tămâie pruncului Iisus, câutându-L spre a-L cinsti în ieslea cea săracă din Betleem.

Nu sunt urările mai importante ca mulţumirea adusă lui Dumnezeu, nu sunt mâncarea şi băutura mai importante ca împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, nu este aşadar nici primirea oaspeţilor mai importantă ca primirea lui Dumnezeu în suflet, nu este mai importantă muzica de petrecere decât cântarea adusă lui Dumnezeu, nu sunt cadourile mai importante decât milostenia pe care trebuie să o facem, nu sunt cumpărăturile sau promoţiile şi reducerile de preţ de sărbători, mai importante decât îmbogăţirea de cuvântul lui Dumnezeu prin rugăciune şi iertarea datoriilor sau greşelilor, nu sunt obiceiurile şi tradiţiile mai importante decât rânduielile, slujbele sau canoanele Bisericii. Iar asta, pentru simplul dar minunatul fapt că nimic nu din toate acestea nu ar fi existat, nimic din toate acestea nu ar fi avut sens dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu s-ar fi întrupat pentru noi şi a noastră mântuire. El este izvorul de viaţă dătător, din care se adapă sufletele ostenite şi împovărate, Lui Îi datorăm bucuria, credinţa, nădejdea şi dragostea.

La ceas de Praznic luminat, esenţial este să discernem ce să facem mai întâi şi la ce să renunţăm pentru a trăi Crăciunul cu pace şi linişte. Suntem creştini înainte chiar de a fi români, pentru că lucrul care este mai înalt este întâiul. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu în biserică ar trebui să preceadă urărilor pe care le facem rudelor şi prietenilor. Mesei îmbelşugate de Crăciun ar trebui să îi preceadă Cina Domnului, adică împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului la Sfânta Liturghie. Căutarea celor sărmani, bolnavi şi neajutoraţi ar  trebui să să stea înaintea cadourilor de sub bradul de Crăciun, căci sufletul este mai important ca trupul, iar Dumnezeu este mai presus de lume, iubirea este mai importantă decât plăcerea, bucuria dăruită celorlalţi este mai bună decât desfătarea.

Sărbătorile creştine la români sunt deosebit de bogate, într-atât încât ai putea să nu mai ştii ce să alegi. Făcând alegerea greşită vei cădea în capcana de a te afla în afara Sărbătorii, pierzând sensul ei adevărat, având totuşi impresia că sărbătoreşti aşa cum se cuvine. Ar mai fi un aspect de neneglijat... Sărbătorile, nu doar cele de iarnă, sunt pentru a fi petrecute într-un cadru mai larg, împreună cu Biserica, comunitatea şi chiar într-un sens universal, nu numai în familie. Felul în care alegem însă a participa ne diferenţiază: putem fi simpli spectatori, să ne bucurăm de toate fără a ne osteni cu nimic, sau putem trăi bucuria jertfelniciei oferind celorlaţi pe lângă mese întinse şi podoabe, cânt de colinde, cuvinte bune, rugăciune, şi calde urări. În România Crăciunul este caracterizat de nenumărate obiceiuri şi tradiţii. Acestea sunt bune dacă nu uităm, prinşi în vâltoarea lor, adevăratul sens al Sărbătorii de Crăciun. Ele trebuie să adauge bucuriei sfinte şi pe cea  lumească, fără însă a o eclipsa. Mai mult, tradiţiile sunt sau pot deveni ele însele sfinte şi curate dacă sunt integrate în prăznuirea creştinească a Naşterii Domnului. Colindele şi horele, cântecul popular tradiţional, dar şi altfel de muzică sau poezie pot face să tresalte inima românului creştin ortodox prin profunzimea, frumuseţea şi înţelepciunea mesajelor şi compoziţiilor.

Fără amărăciune, dar cu gând limpede, noi cei care trăim la sat ne întrebăm firesc: Cine să mai colinde, cine să se mai roage, cine să mai joace, cine să mai îmbrace portul românesc? Ne-am modernizat, ne-am emancipat şi ne vine mai uşor să aşteptăm aceste lucruri mereu de la alţii. Noi nu avem timp, noi nu ştim, noi nu putem... Vă îndemn să salvăm Crăciunul de odinioară! Trebuie să fim în biserici, să facem parte din ceata colindătorilor, să îi susţinem pe tineri în păstrarea tradiţiilor româneşti, de la frământarea aluatului şi grijirea straielor româneşti la aducerea prescurii la Sfânta Liturghie. Astfel suntem şi rămânem autentici, prin ceea ce facem noi înşine, nu prin ce fac alţii în locul nostru. Să nu fim părtaşi acestei societăţi  de consum care parcă a furat Crăciunul diminuându-i până la dispariţie sensul spiritual.

Naşterea Domnului sau Crăciunul ţin de credinţa noastră. Din Cer se coboară Cel Care alină suferinţele, luminează tenebrele, iartă păcatele, Cel Care vindecă. Obiceiurile şi tradiţiile româneşti, cele strămoşeşti şi autentice vorbesc şi ele despre timpul sacru al sărbătorilor. Gândul românului creştin se îndreptă spre găsirea păcii, schimbarea şi îndreptarea sufletului, bucuria dăruirii, pomenirea morţilor, vestirea şi urarea binelui, căutarea dreptăţii, spre fapta cea bună căci Hristos Cel Care vine a fost aşteptat cu nădejde de la începutul lumii acesteia să mântuiască pe om prin dragostea Crucii şi a Învierii Lui, spre a ne da puterea de a fi mai buni şi a face lumea acesta mai bună, spre a ne deschide calea fericită a iubirii creştine şi astfel Uşile Raiului.

Sărbători fericite cu multă sănătate şi pace, şi un An Nou plin de împliniri! La mulţi ani!

                                                                                               Pr. dr. Adrian Roman

             Parohia Buna Vestire, Cristian, Sibiu

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Ortodoxia credinţei şi a vieţii, criteriu fundamental pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca (interviu) - Pr.conf.dr. Irimie Marga

„Ceea ce ești vorbește mai tare decât ceea ce spui”, mărturisea cândva Părintele Arsenie Boca. Aceste cuvinte s‑au verificat cu vârf și îndesat în ceea ce‑l privește pe autorul lor. Fiindcă, între oamenii timpului său, Părintele Arsenie a strălucit prin trăirea în Hristos și darurile primite de la El. Puterea de pă­trundere duhovni­ceas­că dovedită celor care l‑au cunoscut personal, dar și prigonirea și marginali­zarea la care a fost supus din partea autorităților comuniste, toate au făcut ca duhovnicul de la Mănăstirea Sâmbăta să rămână în evlavia poporului ca om cu viață sfântă. Interviul acordat de părintele conf. dr. Irimie Marga, profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, ne pune în temă cu demersurile actuale făcute în vederea unei posibile canonizări a Părintelui Arsenie Boca.

Părinte profesor, la sfârşitul anului trecut s‑a hotărât înfiinţarea unei Comisii mitropolitane speciale, care să cerceteze viaţa şi activitatea Părintelui Arsenie Boca, în vederea unei posibile canonizări. Ca profesor de drept canonic, ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Mai întâi trebuie spus faptul că actul canonizării are un caracter constatator al sfinţeniei, iar nu un caracter constitutiv sfinţeniei. Numai Dumnezeu este Cel Care decide cine merită să ajungă în Împărăţia Lui, adică devine sfânt. Aici, pe pământ, nimeni nu poate să facă pe cineva sfânt. Organismele Bisericii au doar capacitatea de a constata sfinţenia unui sfânt, de a o recunoaşte ca atare şi de a o proclama oficial. De aceea, în acest proces trebuie răbdare, rugăciune, înţelepciune şi har pentru a nu greşi.

Procesul de canonizare a unui sfânt începe în episcopia, respectiv mitropolia din care a făcut parte sau unde se află mormântul acestuia. Reprezentanţii desemnaţi adună documentele oficiale, verifică autenticitatea şi credibilitatea lor. Criteriul fundamental al canonizării unei persoane este ortodoxia credinţei şi vieţii acesteia. Punctul de plecare îl constituie cultul spontan pe care‑l aduc credincioşii unei persoane cu viaţă sfântă. De aceea, mişcarea duhovnicească de la Prislop are un mare rol în procesul de canonizare.

Apoi dosarul de canonizare este înaintat spre analiză Sinodului mitropolitan. De acolo este trimis Comisiei canonice a Sfântului Sinod, care‑l reanalizează şi îl ­înaintează spre aprobare finală Sfântului Sinod. După aprobare urmează proclamarea oficială a unui sfânt, prin evenimente liturgice speciale şi prin documente oficiale. În baza acestor documente oficiale, sfântul este introdus în calendar, în cărţile de cult (Mineie), şi i se alcătuiesc slujbe proprii (canoane liturgice, acatiste etc.).

Pentru unii credincioşi pregătirea canonizării Părintelui Arsenie durează prea mult. De ce?

Pregătirea dosarului necesită un timp relativ îndelungat, pentru ca nu cumva graba omenească şi superficialitatea să denatureze obiectivitatea constatărilor asupra vieţii şi ortodoxiei persoanei în cauză. Duhul Sfânt lucrează în timp, cu tihnă. Tot ce nu este de la Duhul Sfânt se diluează şi dispare în timp.

Există piedici în calea canonizării Părintelui Arsenie?

După părerea mea, în cazul Părintelui Arsenie nu există piedici reale şi obiective în calea canonizării oficiale. Au existat şi mai există unele voci critice, fapt care - omeneşte vorbind - este firesc. Nici Mântuitorul nu a scăpat de ele. Dar toate aceste păreri sunt rezultatul unei cunoaşteri superficiale sau preconcepute la adresa Părintelui Arsenie. Sunt de fapt nişte ispite. O astfel de ispită este cea care‑l priveşte pe Părintele Arsenie mai mult ca un vrăjitor sau ghicitor, decât ca un adevărat înainte‑văzător cu duhul. O altă ispită vine din partea celor care îi aduc acuze politice. Or, Părintele Arsenie nu a făcut nici un fel de politică, decât numai „politica” lui Hristos. Alţii îi subestimează arta şi mesajul ei. Toate acestea, însă, nu au nici o putere, pentru că lucrarea Părintelui Arsenie vine de sus!

Ce s‑a făcut până în prezent pentru pregătirea dosarului de canonizare a Părintelui Arsenie?

În data de 26 noiembrie 2015, a avut loc o şedinţă comună a Sinoadelor mitropolitane din Transilvania la sediul Episcopiei Devei şi Hunedoarei, unde s‑a hotărât alcătuirea unei Comisii de teologi şi de oameni de ştiinţă care să studieze viaţa şi activitatea Părintelui Arsenie, în vederea alcătuirii unui referat general, a unui studiu document pe care apoi Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Ardealului să‑l propună, dacă este cazul, aprobării Sfântului Sinod, în vederea canonizării Părintelui Arsenie. Prima întrunire a acestei comisii a avut loc sâmbătă, 16 aprilie 2016, iar a doua a avut loc luni, 31 octombrie 2016. Cât va mai dura acest proces nu putem să spunem şi, în principiu, nu putem să spunem nici rezultatul lui, de aceea vorbim de o posibilă, iar nu de o inevitabilă canonizare.

 Preţuirea unei persoane ca „sfântă”, asupra căreia Biserica nu s‑a pronunţat încă, este diferită de cinstea adusă sfinţilor?

Da şi nu. Cultul spontan este diferit de cultul oficial al unui sfânt, pentru că acea persoană aflată în proces de canonizare se pomeneşte în pomelnice la morţi, i se fac încă parastase şi nu este invocată ca sfânt sau sfântă în rugăciunile Bisericii. După canonizare, sfântului nu i se mai fac parastase şi poate fi invocat în rugăciuni, în acatiste, în slujbe de laudă aduse sfinţilor.

În esenţă însă, cultul spontan stă la baza cultului oficial, de aceea credincioşii încep venerarea acestuia ca sfânt, potrivit sentimentelor şi evlaviei lor personale sau, cum se zice, pentru că „aşa simt ei”. De aceea cultul spontan, în esenţă, nu diferă de cel oficial, pe care‑l pregăteşte.

L‑aţi cunoscut personal pe Părintele Arsenie?

Din păcate, nu. Dar am trăit din profeţiile lui. De exemplu, la sfârşitul lunii noiembrie 1989, când Părintele Arsenie Boca trecuse la cele veşnice, am auzit vorbindu‑se în şoaptă, pe ascuns, la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu (unde eram doctorand), despre profeţia pe care a făcut‑o înainte de moartea sa, şi anume, că va urma o mare vărsare de sânge... Profeţia suna înfricoşător, dar mi‑am adus aminte de ea în decembrie 1989, când au murit atâţia oameni nevinovaţi. A fost experienţa mea personală care, pe lângă multe altele, m‑a convins că Părintele Arsenie a fost un om cu viaţă sfântă şi cu darul incontestabil al înainte‑vederii. Mai ştiu şi alte profeţii, unele s‑au împlinit, altele urmează.

Apoi, am avut şansa să cunosc mulţi oameni care au fost în legătură directă cu Părintele Arsenie şi mi‑au povestit multe despre el. Chiar mătuşa mea, monahia Justina de la Mănăstirea Ghighiu şi apoi de la Mănăstirea Ţigăneşti, cea care mi‑a îndrumat paşii spre Teologie, a avut legături strânse cu Părintele Arsenie. De la ea păstrez Filocalia - volumul al II‑lea, din anul 1947, cu semnătura originală a Părintelui Arsenie. Nimic nu‑i întâmplător... Este, poate, car­tea care mi‑a binecuvântat viaţa!

Cum l-aţi perceput pe Părintele Arsenie Boca?

Mai întâi, ca un mare vizionar. Cunoştea atât necazurile personale ale oamenilor, dar mai ales ştia cauzele lor. Acest fapt îi cutremura pe oameni şi prin aceasta a reuşit să schimbe multe vieţi. Cunoscând trecutul, dădea oamenilor sfatul cel mai potrivit, calea de urmat. Cei care l‑au ascultat au ajuns departe. Cei care nu l‑au ascultat - şi nu au fost puţini! - şi‑au adus aminte cu amar de cuvintele Părintelui Arsenie.

O altă trăsătură unică a Părintelui Arseniea fost felul în care el a văzut legătura dintre Biserica mare (ecclesia maior) şi Biserica mică (ecclesia minor), adică familia. Această legătură a mărturisit‑o într‑un mod cu totul aparte, pornind de la convingerea că credinţa din Biserica mare trebuie transpusă şi trăită deplin într‑o viaţă de familie creştină adevărată. Cu alte cuvinte, putem spune că Părintele Arsenie cunoştea cât de credincioşi sunt oamenii, după felul în care trăiau în familie, până la cele mai mici detalii ale vieţii intime. Convingerea existenţei lui Dumnezeu se transpune în convingerea prezenţei lui Dumnezeu în actul procreaţiei, cu toate aspectele lui. Degeaba ne numim creştini în public, dacă în viaţa privată de familie, în maxima noastră intimitate, ne comportăm ca ateii. În acest sens este bine cunoscută atitudinea Părintelui Arsenie, după ce oamenii veneau la el şi spuneau câţi copii au, el întreba: ceilalţi copii unde sunt? Majoritatea amuţeau... Apoi spunea: mai bine mori, decât să omori! Nimeni nu mărturisea tragedia avortului ca Părintele Arsenie. Dezastrul din viaţa de familie, din viaţa noastră intimă, nu poate fi acoperit de formalismul şi falsa evlavie pe care noi adeseori le afişăm. Mai cred că vărsarea de sânge pe care a prevestit‑o Părintele Arsenie nu este numai cea de la revoluţie, cât mai ales vărsarea de sânge care a urmat prin liberalizarea avorturilor.

Cum v‑a influenţat Părintele Arsenie­?

Pentru mine Părintele Arsenie este un călăuzitor unic şi de neegalat. Aş putea să spun că viziunea lui asupra vieţii creştine autentice din Biserica mare şi din Biserica mică (familia) mi‑a schimbat modul de a teologhisi, m‑a făcut să pun preţ pe forţa şi sinceritatea cuvântului (chiar dacă de aici am avut de suferit), mi‑a influenţat definitoriu viaţa personală şi familia mea. O mare şansă am avut prin soţia mea, care l‑a cunoscut personal pe Părintele Arsenie, deci nu a trebuit să‑i explic toate acestea.

Răbdarea şi tenacitatea cu care Părintele Arsenie a învins abuzurile de putere ale autorităţilor civile, dar şi bisericeşti ale vremii m‑au impresionat foarte mult. Şi astăzi Părintele Arsenie mă mângâie, când văd că abuzurile de putere în societatea românească nu încetează. Setea şi abuzul de putere sunt cea mai mare slăbiciune umană. De fapt, mi‑e milă de acele persoane care abuzează de putere, pentru că le văd nefericite, iar familiile lor suferă din cauza acestui păcat. Dacă l‑ar urma mai bine pe Părintele Arsenie, şi‑ar schimba viaţa, spre binele lor, dar mai ales al Bisericii. Credinţa în Judecata de Apoi, la care toţi vom da seama de ceea ce am făcut, a fost la Părintele Arsenie sensul rezistenţei lui în faţa tuturor încercărilor prin care a trecut.

În ce constă cunoașterea și descoperirea distinctă a Părintelui Arsenie?

Am amintit deja de cunoaşterea vizionară, cu duhul, a Părintelui Arsenie. La aceasta se adaugă cunoaşterea ştiinţifică a Părintelui Arsenie, în baza studiilor sale de medicină şi de belle‑arte. În baza acestor cunoaşteri, Părintele Arsenie a făcut o legătură revelatoare, unică şi incontestabilă, între medicină şi viaţa spirituală. Mai exact, Părintele Arsenie vorbea, cu mai bine de 50 de ani în urmă, de legătura dintre păcat şi moștenirea genetică. Despre înscrierea păcatelor în structura noastră genetică şi transmiterea lor la urmaşi nu a mai vorbit nimeni până la Părintele Arsenie. Genetica abia acum descoperă tot mai mult ceea ce Părintele Arsenie spunea cu mult înainte, că în genele noastre se găsesc înscrise toate informaţiile despre noi, talentele, degenerările, bolile, înclinaţiile, sentimentele. E suficient să citim cartea „Cărarea Împărăţiei”, unde viziunea teologico‑medicală a Părintelui se dovedeşte revelatoare.

Ce să mai spunem despre darurile artistice ale Părintelui Arsenie! Pictura Părintelui Arsenie este fascinantă! Câtă frumuseţe filocalică şi splendoare mistică vedem în icoanele împărăteşti de la Prislop! Mie îmi plac foarte mult şi elementele decorative, bogate, din tradiţia românească brâncovenească, întâlnite pe copertele Filocaliilor româneşti sau în iconostasul de o fineţe rară, de la Mănăstirea Prislop. De neegalat rămâne şi integrarea cosmică a clopotniţei Părintelui Arsenie de la Mănăstirea Prislop.

Prin toate acestea şi altele asemenea, Părintele Arsenie ocupă un loc unic, inconfundabil, între duhovnicii României.

Ce mesaj credeţi că transmite mișcarea duhovnicească de la Prislop, care ia amploare pe zi ce trece?

Mesajul acestei mişcări duhovniceşti nu este şi nu poate fi altul decât mesajul propovăduirii Părintelui Arsenie, cuprins în predicile lui, în scrierile lui, în pictura lui, mai ales în multele sintagme (apoftegme) pe care le‑a vorbit Părintele. Aş aminti aici câteva: „Nu irosiţi energia genezică”, „Feciorie până la Cununie şi fidelitate până la moarte”, „Nici refuz, nici abuz”, „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă” şi altele. Actualitatea acestor cuvinte atrage ca un magnet. Dar naşte şi întrebarea: câţi le împlinim?

În opinia sfinției voastre, care este esența învăță­turii Părintelui Arsenie?

Esenţa învăţăturii Părintelui Arsenie este esenţa învăţăturii noastre creştine, pentru că Părintele Arsenie n‑a adus o altă învăţătură. Părintele Arsenie doar ne‑a actualizat această învăţătură, ne‑a prezentat‑o într‑un mod unic şi revelator, ne‑a făcut să ne îndrăgostim de Hristos şi de Biserica Lui şi să‑I urmăm calea spre mântuirea noastră. De aceea este şi greu să cuprindem în câteva cuvinte această învăţătură.

Cred însă că sinteza cea mai bună a făcut‑o chiar Părintele Arsenie în cuvintele scrise pe Evanghelia ţinută de Mântuitorul Iisus Hristos din iconostasul de la Mănăstirea Prislop şi care sună în felul următor: „Nu te teme, turmă mică... Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Iată Eu sunt cu voi - Trup şi Sânge - în toate zilele până la sfârşitul veacului. Dar fericiţi cei cu inima curată. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor da vouă. Nu fiţi cu spinii grijilor în inimă. Ci dă‑Mi Mie inima ta. Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să‑Mi urmeze Mie. Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, ba încă şi de viaţa sa, nu poate să fie ucenicul Meu. În lume, necazuri veţi avea, din pricina Mea, căci vă vor ocărî şi vă vor prigoni pe voi, şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.

Iar când vor începe să fie toate acestea, prindeţi suflet şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră s‑a apropiat. Îndrăzniţi deci, Eu am biruit lumea. Iată stau la uşa ta şi bat...”. - interviu realizat de Andrei Păduraru (sursa: www.ziarullumina.ro)



Tolstoi s-a autoexclus din Biserica Ortodoxă. Biserica nu a citit nici o anatemă

Din cate se stie, Contele Lev Tolstoi a fost un scriitor rus, considerat a fi unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi ramane unul dintre scriitorii de seamă ai perioadei cunoscute drept vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820, cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880, cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski).
 

Lev Tolstoi: afurisit de Biserica Ortodoxa

Numai ca, de la un anumit moment dat (1880), Tolstoi începe sa critice Biserica Ortodoxă (anul 1880), denaturand Ortodoxia in scrierile sale. Cu toate acestea, au existat si unii teologi ortodocsi care i-au luat apararea lui Tolstoi, unii acuzandu-se pe ei insisi ca nu reusisera sa-i arate lui Tolstoi adevarul Ortodoxiei in viata lor de zi cu zi (Mitropolitul Antonie), iar altii considerand chiar că învățătura etică a lui Tolstoi ar fi intr-o oarecare masura in acord cu cea a Sfântului Ioan Gură-de-Aur (Vasile Exempliarski, profesor de patristică la Academia Teologică din Kiev). Acesta din urma considera chiar că teologia rusă ar fi fost principala vinovată de scandal, pentru că ar fi deviat de la învățătura socială a lui Hristos, încercând să dovedească că învățătura Evangheliei ar aproba iobăgia și pedeapsa corporală, opulența bogaților și pedeapsa capitală, măsurile coercitive contra conștiinței oamenilor etc. Teologul ortodox Sergei Bulgakov, filozof și economist, s-a arătat și el scandalizat de faptul că Biserica Ortodoxă a fost capabilă de atât de mult zel în cazul lui Tolstoi, cât timp a rămas atât amar de vreme tolerantă cu Grigorie Rasputin.

Istoricii de astazi sustin, in continuare, ca Sfântul Sinod l-a excomunicat pe scriitor din sânul Bisericii Ortodoxe, interzicând înmormântarea sa religioasă fără căință in prealabil. Cu toate acestea, inainte de moartea sa, Tolstoi a fost cuprins de noi framantari de tip duhovnicesc, iar in urma unor neintelegeri familiale care atinsesera cote maxime, acesta ajunge sa-si părăseasca si propriul cămin din Iasnaia Poliana. Astfel, acesta a plecat de acasă însoțit de secretara sa, urmand ca fiica Alexandra sa i se alăture cu două zile mai târziu. Istoricii sustin ca Tolstoi alesese sa se indrepte spre o manastire, din cauza ca nu si-ar fi dorit cumva sa fie urmarit. In calatoria sa, insa, se imbolnaveste si moare la Astapovo.

 

Lev Tolstoi: noi date privind afurisirea sa de Biserica Ortodoxa

Pornind de la aceasta istorie controversata, pe care multi credinciosi ortodocsi inca nu o inteleg prea bine sau refuza sa o inteleaga, intr-un articol aparut recent in publicatia ruseasca Pravoslavie, Episcopul Tihon (Cevnukov) de Yegorevsk, staret al Manastirii Sretensky din Moscova, a explicat motivele pentru care Tolstoi a ramas exclus din sanul Bisericii (afurisit, excomunicat), contrazicand unele convingeri si afirmatii exprimate pana in prezent de istorici:
 

"Nu poate exista, în istoria literaturii ruse, o personalitate mai tragica decat Tolstoi, 'marele scriitor al tinutului rusesc', dupa cuvintele lui Ivan Turgheniev. Lucrarea sa artistică este de frunte, nu numai în literatura rusă, ci și în întreaga lume. Prin urmare, se poate înțelege durerea și tulburarea multor admiratori ai muncii lui Tolstoi, inclusiv a creștinilor ortodocși, pentru care rămâne neclar gestul afurisirii scriitorului de către Sfântul Sinod, din data de 20 februarie 1901.
Cu toate acestea, Sfântul Sinod, prin decizia sa, pur și simplu a constatat un fapt deja realizat: Contele Tolstoi însuși s-a exclus din Biserică, s-a rupt complet de ea, si nu numai că nu a negat acest lucru, dar l-a si subliniat cu orice ocazie: 'Faptul că am renuntat la Biserica ce se numește Ortodoxă, este absolut corect... Eu neg toate Tainele... Eu de fapt am negat Biserica, am încetat să mai îndeplinesc ritualurile sale și am lasat familiei mele, in scris, dorința ca, atunci când voi muri, sa nu le permita clericilor Bisericii să vină la mine...'. Acestea sunt doar cateva dintre multele declarații de același fel ale marelui scriitor.
Deja pe când Tolstoi nu avea decat 27 de ani, el a dezvoltat ideea de a crea o nouă credință, așa cum reiese din jurnalul său, la momentul respectiv. Și, după ce a ajuns la o anumita vârstă, el chiar a creat o mică sectă de admiratori ai săi și a scris 'Evanghelia lui Tolstoi'.
 
Obiectul principal al atacurilor lui Tolstoi devenise Biserica Ortodoxă. Declarațiile și acțiunile împotriva ei, formulate de acesta, erau înfricoșătoare pentru conștiința ortodoxă. Mult mai rău de atat, activitatea lui Tolstoi din ultimele decenii ale vieții sale a fost, din păcate, distructiva pentru Rusia, pe care o iubea. Ea a adus nenorocire oamenilor, pe care ii slujea. Nu este o coincidență faptul că liderul bolșevicilor a fost deosebit de mândru de această orientare a activității lui Tolstoi, calificand-o "oglinda Revoluției Ruse".
Marii sfinți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfantul Ioan de Kronstadt și Sfântul Ierarh Teofan Zavoratul, si multi altii, au recunoscut cu amărăciune că marele talent al Contelui Tolstoi era folosit în mod special pentru distrugerea fundamentelor spirituale și sociale ale Rusiei.
Ultimele zile ale marelui scriitor vorbesc despre această luptă mișcătoare, ce se petrecea în sufletul său. El paraseste cuibul familiei sale - Iasnaia Poliana - nu ca sa se alăture susținătorilor săi 'tolstoieni' - ci pentru a ajunge la o manastire, care era cea mai faimoasa, și anume Schitul Optina, in care, la acea vreme vietuiau mari stareti. Acolo, el a încercat să-i întâlnească, dar în ultimul moment a renunțat, ceea ce i-a recunoscut, cu amărăciune, surorii sale, care era călugăriță la Mănăstirea Ceamordino din apropiere.
Mai târziu, in gara Astapovo, simțind moartea sa iminentă, el a ordonat chiar să se trimită o telegramă Schitului Optina, prin care cerea să fie trimis Staretul Iosif. Dar, când doi preoți au venit la Astapovo, ucenicii și urmașii scriitorului aflat pe moarte, care-l înconjurau, nu au permis această întâlnire.
Biserica a avut o atitudine de puternica compasiune pentru destinul spiritual al scriitorului. Nici inainte si nici după moartea sa, nu a fost rostit nicio 'anatema' sau niciun 'blestem', așa cum s-a spus mai apoi, o sută de ani, și continuă să afirme istoricii sau publicistii lipsiți de scrupule.
Ortodocsii continuă să respecte talentul artistic al lui Tolstoi dar, ca și în trecut, nu acceptă ideile sale anti-creștine. Mai multe generații de oameni ortodocși din țara noastră și din străinătate au apreciat si apreciaza multe dintre operele literare ale lui Tolstoi. Ei sunt recunoscători pentru astfel de lucrări mari, precum "Copilaria", "Adolescența", "Tineretea", "Hagi Murad", "Război și Pace", "Anna Karenina", "Moartea lui Ivan Ilici".

Cu toate acestea, faptul că reconcilierea scriitorului cu Biserica nu s-a produs (Tolstoi nu a renunțat public la erorile sale tragice spirituale), afurisirea prin care el însuși s-a departat de Biserică, nu poate fi ridicată. Acest lucru înseamnă, din punct de vedere canonic, ca pomenirea sa la Sfanta Liturghie (comemorarea sa liturgică) este imposibilă. Insa, cu siguranta că inima plină de compasiune a fiecărui creștin care citește lucrările artistice ale marelui scriitor, nu va putea renunta la rugăciunea sinceră, umilă, pentru sufletul acestuia".
Sursa: www.lonews.ro



BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Vom avea un sfârșit ca al evreilor. Vom fi înlocuiți (interviu) - Pr. Nicolae Tănase

 

Cotidianul sibian Tribuna informează că zeci de sibieni au mers la sfârșitul lunii noiembrie la Biserica de pe Mihai Viteazu, pentru a asculta predica părintelui Nicolae Tănase, președintele Centrului Social „Pro Vita” de la Valea Plopulu. Conferința s-a desfășurat în cadrul unui proiect de educație religioasă cu tinerii, pe care Parohia „Mihai Viteazu” l-a derulat pe parcusul acestui an. „Tatăl” a peste 400 de copii care locuiesc în casele „Pro Vita”, Pr. Nicolae Tănase le-a vorbit sibienilor despre avort și însemnătatea vieții, dar și despre întemeierea unei familii. 

Părintele Nicolae Tănase crede că românii se preocupă prea mult de anumite lucruri și uită un lucru esențial. Să creeze viață. Acesta a vorbit despre preocuparea oamenilor pentru păduri, pentru Roșia Montană și altele, spunând că „toate aceste preocupări nu-și au sensul. De ce? Pentru că noi suntem 1,3. Rata nașterilor la noi este 1,3%”. Italienii și spaniolii se scaldă în aceeași ape, iar mai bine la acest capitol stau nemții, potrivit pr. Tănase. În aceste condiții, noi, românii, riscăm să fim înlocuiți. „În culcarea pe o ureche că suntem noi un popor ales, vom avea un sfârșit ca al evreilor. Noi vom fi înlocuiți. De ce? Pentru că nu realizăm pe ce fel de pământ stăm, pe cât sânge stăm și cum în acest pământ înotăm în sânge până peste cap”, a spus pr. Nicolae Tănase, care a continuat: „Numeric, dacă mergem așa, în 2056 vom fi între 9 – 12 milioane. Dacă înnebunim mai tare, vom fi între 6 – 9 milioane”, a spus părintele. Părintele Nicolae Tănase a vorbit și despre căsătorie, subliniind faptul că din ce în ce mai mulți tineri se axează mai mult pe carieră și se abat de la cursul normal al vieții, uitând să își mai întemeieze o familie.

Ce înseamnă viaţa? Dar fericirea? Prin crezurile lui, părintele Nicolae Tănase a încercat să ni le explice pe amândouă. Și multe altele, în interviul care urmează (integral la sursă):


Reporter: Câte case aţi reuşit să construiţi până acum în Valea Plopului, prin Centrul Social „Pro Vita”?

Pr. Tănase: Sunt 57 de case şi sunt grupate. La un grup pe care noi îl numim tabără avem 16 case şi la fiecare grup de case avem şi câte un paraclis. Încercăm să mergem într-un ritm oarecum contrar curentului actual în sensul că, în timp ce maternităţile din România, mai precis secţiile de ginecologie înregistrează 400 de copii omorâţi pe zi, noi încercăm să oferim această alternativă la avort. Nu este extraordinar ceea ce facem noi, numai pare. şi pare aşa pentru că unii sunt leneşi. Doar dacă luăm în calcul ce s-a întâmplat în România în ultimii 27 de ani (statistica este făcută pe 24 de ani, încă nu e actualizată la zi), avem încă o dată populaţia din ţară omorâtă. Adică avem 18.700.000 de avorturi până acum trei ani. Drept pentru care, ceea ce facem la Valea Plopului, Centrul Social „Pro Vita” pentru născuţi şi nenăscuţi este o încercare de a demonstra că se poate şi fără să omori. (...)

Rep.: Dumneavoastră vă bateţi pentru viaţă. Ce înseamnă, până la urmă, viaţa?

Pr. Tănase: Înseamnă cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat lumii. Și dacă ne-a dat cel mai mare dar, în niciun caz nu putem să fim în minus. Adică el dă, iar noi luăm. În întrebarea „Cum se fac copiii?”, răspunsul ar fi că se fac în trei: tatăl, mama şi Dumnezeu. Oamenii nu ştiu asta sau nu gândesc până acolo. Nu se naşte niciun copil dacă Dumnezeu nu sădeşte suflet acolo.
Rep.: Mamă, tată, copil, o familie, adică fericire. Sau aşa ar trebui. Fericirea, părinte, ea ce înseamnă?

Pr. Tănase: Fericirea înseamnă să fii împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi. Dacă reuşim aşa, ne numim fericiţi. Omul neîmpăcat cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu este un om nefericit.

Rep.: Ce trebuie să facă un om ca să fie fericit şi ca atunci când pune capul pe pernă, seara, să fie împăcat cu sine?

Pr. Tănase: Trebuie să facă multe. În primul rând, trebuie să renunţe la el şi să-şi închine viaţa celui de lângă el. Felul ăsta de lucruri sunt mai greu de abordat. Adică a renunţa tu, pentru altul. Atunci poţi spune că ai satisfacţie şi conştiinţa îţi dă această mulţumire.

Rep.: Câteodată, când ne e greu, uităm să privim drumul lung pe care-l avem în faţă şi ne oprim. Cum facem să mergem înainte?

Pr. Tănase: Luând-o cu calm, de la început. Nu putem altfel, decât dacă avem forţă. Forţa o dă speranţa. Speranţa trebuie să fie susţinută de credinţă. şi atunci se naşte această forţă, care dă posibilităţi de continuare.

Rep.: Observ din ce în ce mai mult că suntem într-o fugă continuă şi uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte din viaţă...

Pr. Tănase:  Da... Cercetătorii susţin că trăim 16 ore pe zi, în loc de 24. Asta din cauza ritmului. Există şi oameni înţelepţi, care au renunţat şi s-au retras, ca să guste din această satisfacţie a vieţii fără tumult. Însă, Dumnezeu, la un moment dat, văzând nebunia omului, îl mai şi opreşte. Fie printr-o boală, printr-un accident, fie îi dă gând... Dacă-l ascultă pe Dumnezeu, omul sesizează şi constată după aceea nebunia lui.

Rep.: Cum trebuie să ne purtăm cu cei dragi de lângă noi?

Pr. Tănase: Cu dragoste şi depinde de relaţie. Cu părinţii într-un fel, cu soţul, cu copiii, cu bunicii, în alt fel, lucrurile sunt diferite. Nu putem să avem regrete dacă suntem atenţi şi dacă punem accent pe persoană, nu pe individ. Omul nu este un individ, omul e o persoană. Persoană înseamnă că are chip şi asemănare, că are raţiune sentiment şi voinţă.

Rep.: Dar unei persoane care ne tratează cu indiferenţă, cu răutate... Ei cum îi răspundem?

Pr. Tănase: Îi răspundem cu binele şi, după eşecuri repetate, renunţăm. Adică ne retragem, pentru că nici nu putem să devenim agasanţi. Ne oprim, ne cerem iertare şi îi evităm. La bine, reacţionăm cu bine. La rău dacă reacţionăm cu bine, este extraordinar.

Rep.: Cum sunt românii şi cum ar trebui să fie?

Pr. Tănase: Ar trebui să fie ca în vechime. În vechime erau serioşi şi puneau preţ pe ei. La ora actuală, românii nu se mai preţuiesc pe ei înşişi, drept pentru care nici alţii nu-i mai preţuiesc. S-a creat o stare de critică, adică românii îşi critică propria naţie, care e un lucru greşit. şi eu alunec câteodată în această tendinţă a mea de a spune lucrurilor altfel, pentru că sunt supărat de felul în care se gândeşte.

Rep.: Cum ne redresăm?

Pr. Tănase: De redresat ne putem redresa moral, religios, financiar. Spre exemplu: muncim, luptăm, ne zbatem, facem caz că ni se taie pădurile, ieşim în stradă, discutăm despre Roşia Montană şi altele, fără să ne dăm seama, de fapt, că nu e problema noastră, întrucât nu noi vom fi moştenitorii pădurilor. Atunci, de ce ne luptăm aşa mult să nu ne taie pădurile (da, e un lucru nedrept), din moment ce nu copiii noştri le vor moşteni? Ci alţii, care vor veni într-un mod paşnic, puţin pretenţioşi, foarte muncitori, din Asia, din ţările musulmane, ţările brahmaniste, confucianiste, budiste şi care vor ocupa teritoriul. Exact ce au păţit evreii, asta vor păţi românii. şi nu numai românii. Pentru că 2,8% trebuie să fie rata naşterilor ca să existe un popor. 2,1% ca să existe ca populaţie, fără cultură, tradiţii, religie etc, iar noi suntem 1,3%.

Rep.: Românii sunt un popor credincios?

Pr. Tănase: Daaa (Râde). E credincios. E 86% credincios declarat, dar numai 4,3% dintre români merg la biserică duminică de duminică. El este credincios, poporul. În noaptea Învierii vine să ia Lumină, dar începând cu 20 de minute după miezul nopţii merge procentul spre 60%, iar până dimineaţa, când se termină Sfânta Liturghie, care e adevărata Înviere, rămân 18%.

Rep.: Ce planuri de viitor aveţi pentru Centrul Social „Pro Vita”?

Pr. Tănase: Am în plan să-l desfiinţez când România îşi revine. Ce să mai fac cu el dacă România merge perfect?

Râde sec. A spus aceste ultime cuvinte în spirit de glumă. ştim cu toţii, Centrul Social „Pro Vita” e casa şi lumea sa, iar el ştie că România nu va putea merge perfect. Cel puţin, nu curând...

 



Familie şi inteligenţă emoţională (4) - Motivaţia - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

      Motivaţia este sursa energetică, forţa motrică a întreprinderii şi a acţiunii. Decalajul dintre starea prezentă şi starea dorită energizează într-un fel sau altul dinamica personalităţii. Tocmai acest decalaj între unde sunt şi unde vreau să fiu face posibilă tensiunea motivaţiei. Nu intrăm acum în polemici terminologice pe seama diferenţelor semantice dintre motiv şi scop, dintre motivaţie şi finalitate, pentru simplu motiv că, aşa cum vom vedea, acţiunile omului presupun ambele capete energetice.

      Michael Jordan, celebrul baschetbalist, pe vremea când era un no name se lupta să intre în echipa de baschet a liceului. Când lista cu cei acceptaţi în echipă a fost afişată, numele lui nu figura printre jucători. Stupoarea lui era cu atât mai mare cu cât din echipă făceau parte jucători mai puţin pregătiţi decât el. Cu toate acestea – şi aici este de observat şi de reţinut valoarea câmpului motivaţional – de câte ori se antrena şi simţea că nu mai poate, îşi aducea aminte de lista cu pricina şi continua să se antreneze.

      Altfel spus, energia motivaţională adevărată nu se verifică atunci când toate lucrurile merg bine, ci în ciuda rateurilor. E şi un slogan: “Nu există eşec, ci doar feedback”. A înota împotriva curentului cu siguranţă că nu te pune în rând cu lumea, dar nici neapărat împotriva ei atâta timp cât interesele nu interferează. Cu siguranţă, însă, că te va pune împotriva ta însuţi. Exact în acest punct drumul se bifurcă. A fii unul din mulţime pe acelaşi drum sau a merge pe propriul tău drum este alegerea ta.          

          

Aspecte motivaţionale ale familiei tradiţionale şi ale cuplului modern

        Motivaţia, ca element structural al inteligenţei emoţionale, are o legătură directă cu familia. Am putea spune că atât “funcţionalitatea” familială cât şi derapajul rezultat uneori în divorţ, sunt în egală măsură dependente de aspectul motivaţional. Gândiţi-vă că, până nu demult, întemeierea unei familii era un adevărat fenomen social şi economic, supusă atent monitorizării anumitor condiţii care fac posibilă existenţa ei. A avea copii înaintea sau în afara căsătoriei presupunea oprobriul public. Era o ruşine să divorţezi. Un copil fără tată sau fără mamă era marginalizat. Uneori, căsătoria reprezenta o afacere de familie. Rufele întotdeauna se spălau în familie şi exteriorizarea problemelor familiale echivala invariabil cu stigmatizarea socială.

            Tot mai mult astăzi familia iese din canoanele clasice şi ceea ce înainte era o bulină neagră pentru familie este azi o circumstanţă oarecare, oarecum obişnuită în dinamica de cuplu. S-a ajuns până la conceptul de “familie deschisă”. Emanciparea şi independenţa materială şi financiară a femeii, ca şi tapajul psihologic pe violenţa domestică şi pe numeroasele posibilităţi de asistenţă socială a femeii abuzate, aduc pe ordinea de zi a familiei – tot mai des numită cuplu – diferiţi factori motivaţionali ai existenţei familiale.

Se pare că astăzi, mai mult decât oricând, ceea ce motivează durata de existenţă a familiei este intimitatea, dragostea înţeleasă că suport al împărtăşirii şi al armonizării emoţionale. Înţelegem odată în plus de ce cultivarea şi optimizarea competenţelor ce ţin de inteligenţa emoţională ajută enorm relaţia familială. Acum sentimentele sunt cele care motivează sau demotivează căsnicia. Motivaţia întemeierii familiei astăzi tinde tot mai tare spre intrinsec. Condiţionările sociale extrinseci de tip avere, moştenire, făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu, ruşine publică, cel puţin în spaţiul occidental, nu mai constituie demult elemente coagulante ale familiei “până ce moartea ne va despărţi”. Şi încet, încet, vestul se drenează către est.

 

Motivaţia teologică a căsătoriei

Valoric vorbind, lucrurile în privinţa familiei diferă nu doar pe orizontala mundană de tip est-vest, aceeaşi situaţie putându-se observa şi pe adâncime. Când a apărut căsătoria şi cu ce scop? Care este istoria familiei de-a lungul timpului, începând cu prima familie din Rai, apoi imediat după cădere şi până la familia tradiţională, pentru ca, în cele din urmă, să se ajungă la conceptul familial modern sau deschis? Sau, iertată-mi fie îndrăzneala, dar  mă întreb, se poate ajunge la o societate post-familială?

Întemeierea paradisiacă a familiei are în spate consfătuirea Sfintei Treimi. „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Motivaţia familiei se constituie deci în răspunsul la întrebarea „de ce” a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam, alături de Adam şi pentru Adam? Aşadar, răspunsul este: singurătatea. Fiind creat din iubire, pentru iubire şi, în cele din urmă, pentru a reveni în sânul iubirii Sfintei Treimi, omul se întemeiază ca fiind persoană chemată la desăvârşire în relaţie. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5, 48). Deci, nu fii desăvârşit, ci fiţi desăvârşiţi. Adică voi împreună să fiţi desăvârşiţi. Desăvârşirea se câştigă în relaţie. Conform adagiului paterical: „Aproapele meu este mântuirea mea”. Şi pentru că Tatăl este modelul desăvârşirii şi Tatăl nu este Tatăl fără Fiul, înseamnă că modelul desăvârşirii omului se constituie din relaţiile desăvârşite de iubire dintre Persoanele Preasfintei Treimi.              

Finalitatea, telosul, cu care Dumnezeu l-a făcut pe om, bărbat şi femeie, este să aibă “ajutor pe potriva lui” pentru a putea să se desăvârşească împreună prin iubire. “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi!” (Fac. 1, 28) a răsunat apoi porunca divină. Părinţii Bisericii, ca de altfel şi referatul biblic, nu insistă asupra faptului înmulţirii oamenilor în Rai, socotind că ar fi de prisos să facă acest lucru de vreme ce atotputernicia divină s-a manifestat în aducerea la existenţă a mii şi mii de îngeri (Sfântul Ioan Gură de Aur). E vorba aici de aşa-numitul apofatism antropologic.

Omul a primit odată cu existenţa sa şi libertatea. El putea respinge atât motivaţia, cât şi finalitatea întemeierii familiei. A şi făcut-o. Motivaţia singurătăţii a respins-o omul atunci când Adam a învinovăţit-o pe Eva pentru păcat. Iar finalitatea desăvârşirii a respins-o când omul s-a autonomizat ascunzându-se de Dumnezeu în spatele creaţiei. Astfel, creaţia a devenit din dar al comuniunii cu Creatorul punct de separare şi divergenţă de scop. Mai mult, acest pivotaj al libertăţii umane a adus cu sine şi fracturarea relaţiei dintre oameni care au interpus creaţia obturându-şi vederea lui Dumnezeu şi vizibilitatea spirituală interpersonală. Acoperămintele de frunze mărturisesc despre asta (Fac. 3, 7).

Post-pecatorial vorbind, motivaţia divină a căsătoriei s-a schimbat, ca un semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi al îngăduinţei pentru decizia libertăţii omului. Căsătoria nu a pierit şi nici semnificaţia generală a acesteia. În continuare, căsătoria îi ţine împreună pe oameni în situaţia nouă a consecinţelor căderii în păcat. Iubirea lui Dumnezeu nu se schimbă cu una cu două. El rămâne fidel planului său de binefacere pentru om şi lume. Ca o consecinţă a păcatului, cunoştinţa binelui şi răului  interferează cu motivaţia căsătoriei. Ruşinea faţă de goliciunea lor echivalează cu înceţoşarea privirii. Trupul omenesc, din mediu transparent prin care sufletul se întrevede, a căpătat o consistenţă materială voluptoasă şi din intermediar al curăţiei relaţiei dintre oameni şi cu Dumnezeu, a devenit o intersecţie a libertăţii. Omul nu mai putea singur să iasă din această materialitate îngroşată. Puterile lui psihosomatice, deşi nu au dispărut,  au slăbit enorm prin păcat. Energia omului e devenit debordantă şi nu mai putea fi controlată atât de uşor. Şi pentru că oamenii s-au înmulţit, pentru a se împiedica haosul dintre oameni, căsătoria a apărut ca punctul arhimedic al reglării relaţiilor interumane. Astfel oamenii au rămas împreună.

În ceea ce priveşte scopul căsătoriei după căderea în păcat, lucrurile s-au schimbat fundamental. Omul nu trebuia să moară nici definitiv, nici să trăiască veşnic în atare condiţii. “…dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăitei legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele din care a fost alcătuit” (Molitfelnic). Intersecţia dintre o moarte reală dar nedefinitivă şi o viaţă şchiopătândă se poate numi supravieţuire, adică o existenţă la limită. Căsătoria a devenit astfel mijlocul de perpetuare a supravieţuirii. Acesta este noul ei scop până la venirea lui Hristos Domnul, Mirele cel ceresc.

Adâncindu-se tot mai mult în groapa de gunoi a păcatului, supravieţuirea era tot mai dificilă. Legea căsătoriei leviratului era, printre altele, un semn al disperării supravieţuirii umane. Trebuia să se întâmple ceva. Şi s-a întâmplat. La “plinirea vremii” (Gal. 4, 4), supravieţuirea prin perpetuarea materială a speciei a fost înlocuită calitativ prin naşterea Fiului din Fecioara plină de Duh Sfânt. Taina Botezului este simbolul naşterii curate a omului “din apă şi din Duh” (Alexander Schmemann). Naşterea Domnului Hristos a fost întru totul reală şi adevărată în afară de păcat (Rom. 8, 3). Iar naşterea duhovnicească a omului prin Taina Botezului presupune tocmai curăţirea desăvârşită de păcat.

Felul în care Hristos S-a născut din Fecioară şi Duh a retemeluit începutul existenţei omului. Prezenţa lui Hristos la nunta din Cana Galileii a consfinţit prefacerea trupului din sediu al păcatului în “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). Acolo El a prefăcut apa în vin, arătând prin aceasta modificarea calitativă superioară a relaţiilor dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei. Adică, omul se naşte din legătura binecuvântată de Hristos a părinţilor prin Taina Cununiei în scopul naşterii duhovniceşti prin Taina Sfântului Botez. Este o legătură şi o continuitate duhovnicească între Naşterea lui Hristos, Botez ca naştere din nou în Biserică şi Taina Cununiei. Sfântul Apostol Pavel lămureşte aceste lucruri consemnând că “Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32).   

Noua motivaţie hristică a căsătoriei este evidentă în apropierea binecuvântată şi curată între bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu şi “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Iar scopul se revendică de la desăvârşirea existenţei familiale ca pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu “în Hristos şi în Biserică”. Femeia şi bărbatul se mântuiesc unul prin celălalt (I Cor. 7, 14). De aceea, fidelitatea în familie nu este doar o chestiune de proprietate şi de orgolii, ci o responsabilitate faţă de propria mântuire în cadrul familiei şi împreună cu ea.

 

“Împreună la bine şi la rău”

          Ceea ce am consemnat până acum se referă la legătura dintre motivaţie şi valori. Am văzut că valorile pe care le presupune căsătoria în învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă depăşesc coordonatele de gândire strict pământene şi, ca atare, se impune a face diferenţa între atitudinea reală şi cea ideală în percepţia asupra căsătoriei. Deşi oamenii continuă să întemeieze familii prin Taina Cununiei, totuşi nu ştiu câte dintre aceste valori care de altfel sunt mărturisite în cadrul Slujbei de Cununie sunt şi conştientizate la nivelul profund al asumării lor ca deziderate familiale concrete. Nu ştiu de ce dar atunci când sunt invitat la o nuntă, pluteşte în aer prioritatea prezenţei “la sală”, fără a se lăsa să se înţeleagă că are o importanţă majoră a pune osul la rugăciune pentru miri în Biserică. Reperele temporale trebuie invariabil respectate cu stricteţe, uneori cu preţul ajustării dimensiunii liturgice a Tainei Cununiei.

În concluzie, e vorba de un soi de modus vivendi, ca să  nu zic că e vorba despre un paralelism pur, între valorile înalte care ar trebui să motiveze căsătoria şi habitudinile realist-materialiste care remaiază configuraţia motivaţională a Cununiei.

            Cu alte cuvinte, atunci când spun că mă refer la motivaţie şi familie, nu am în vedere acest nivel valoric înalt şi dificil de recunoscut şi practicat în structurile existenţiale concrete ale familiei fără o îndelungă şi coerentă cultivare în timp a acestor valori. Acestea sunt “carnea şi sângele” unei familii. Acestea sunt “hrana tare” care susţine în existenţă valorică şi creştină familia. Fără cultivarea şi exemplificarea acestor valori în familiile de origine ale viitorilor miri şi fără cateheze susţinute pe această temă la nivel parohial şi care să completeze excursurile educaţionale maritale în cadrul formal al învăţământului religios, mirii la căsătorie se află în situaţia ingrată a constatării discrepanţei flagrante dintre ceea ce aud şi ceea ce pot cu adevărat să înţeleagă.

Pentru acest motiv, ţinta pe care o urmăresc în continuare este nu “să pun coada la sapă” în privinţa găsirii elixirului vieţii fericite în familie, ci să evidenţiez CUM se ajunge în timp ca una din două familii să naufragieze lamentabil după ce abia s-au îndepărtat de ţărmul stabil al familiilor de origine, în timp ce altă familie să continue să trăiască împreună şi “fericiţi până la adânci bătrâneţe”. 

Până la urmă durata de existenţă a unei familii este o problemă de motivaţie. Mă voi axa pe consiliere premaritală şi nu-mi ascund nici dorinţa de a sugera importanţa fundamentală a existenţei măcar la nivel de protopopiat dacă nu chiar în fiecare parohie a unor cabinete de consiliere premaritală.

Se discută despre temperament şi rolul pe care îl are în dezvoltarea motivaţională a viitorului adult. Deşi această însuşire a creierului uman se păstrează la nivelul duratei întregii vieţii, plasticitatea neuronală funcţionează la parametrii maximi în copilărie. Primii ani de viaţă sunt esenţiali. Deşi temperamentul este confiscat oarecum de moştenirea genetică şi se pare că dictează sensibilitatea la nivelul circuitelor neurale, în condiţiile unei creşteri adecvate nici un copil care temperamental vorbind se naşte mai îndrăzneţ nu-şi va pierde aceasta calitate la vârsta adultă, în vreme ce o treime din copii timizi devin îndrăzneţi dacă au părinţi – antrenori emoţionali şi motivaţionali buni.

Altfel spus, fenotipul bate genotipul.

            Se spune că, de regulă, copiii răsfăţaţi devin adulţi capricioşi. Ce înseamnă un copil răsfăţat? Este vorba de fapt despre părinţi ineficienţi. Un copil cu un comportament răsfăţat este în esenţă o consecinţă a unui parenting deficitar. Dacă, de pildă, o mamă supraprotectoare şi care chipurile îşi iubeşte copilul “ca pe ochii din cap”, sare în ajutorul acestuia ori de câte ori acesta este într-un impas nu neapărat cu adevărat delicat, acel copil va fi privat constant de posibilitatea de a se descurca singur în diferite situaţii de viaţă. El nu-şi va dezvolta motivaţia de a lupta şi rezista diferitor vicisitudini ale vieţii, pentru că el niciodată n-a văzut ce poate fi dincolo de o simplă frustrare. Dacă atunci când el mai creşte şi mama constată că nu se poate integra în diferite grupuri (de colegi, de prieteni etc.) şi îl îndeamnă în mod repetat să-şi schimbe anturajul, s-ar putea să cultive în copil o anumită atitudine existenţială care îl va feri permanent de a-şi căuta propriile minusuri datorită cărora probabil că nu se poate integra pertinent şi-l va încuraja să găsească soluţia rezolvării conflictului invariabil în blamul altuia.

            Pe de altă parte, o mamă empatică şi inteligentă emoţional îşi va lăsa copilul “pradă” diferitelor situaţii tensionale ale copilăriei, asigurându-i în background un climat emoţional de securitate. Astfel că posibilitatea pentru copil de a învăţa cum să se descurce bazându-se pe forţele proprii va creşte exponenţial.

            Construit prin educaţie emoţională în acest fel, adultul în faţa Altarului fiind împreună cu partenera de viaţă, va dispune de un alt teren sufletesc pe care să se poată insemina valorile teologice, sociologice şi, în general, valorile umane  ale căsătoriei. Şi când vor apărea primele manifestări mai tensionate în familie, va ştii cum să abordeze lucrurile fiind motivat să lupte inteligent pentru a păstra unitatea căsătoriei “şi la bine şi la rău”. Iar dacă peste toate acestea, finalitatea căsătoriei se acoperă şi cu valoarea mântuirii împreună întru fidelitate reciprocă şi împreună întru fidelitate faţă de Dumnezeu, sub nici o formă, ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă.

 

         BIBLIOGRAFIE:

  1. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
  2. MEYER, John, (2016). Inteligenţa personală – puterea personalităţii şi cum ne modelează ea viaţa, Bucureşti: Editura Litera Introspectiv.
  3. MICUL MOLITFELNIC, (2001). Cluj-Napoca: Editura Renaşterea.
  4. NELLAS, Panayotis,  (2002). Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  5. ZLATE, Mielu, (2008). Eul şi personalitatea, Bucureşti: Editura Trei.  


Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Patria - Nicuşor Gliga
Eliberate din ograda partidului unic, după 1989,  patria şi patriotismul, ce  se credeau libere, au fost repede împinse -  ţinute fiind sub observaţie,- în rezervaţii de carantină. Patria, patriotismul şi altele asemenea  sunt asociate unor  boli infecţioase care pun în pericol noile paradigme globaliste. O haită de noi intelectuali, bătrâni lupi în  haine de oaie, falşi foşti disidenţi, dându-şi contiinţa la-ntors, hărţuiesc fără odihnă şi patria şi tradiţiile şi credinţa, pentru a le forţa să îmbrace haine noi. Le urmează tinerii lupi (de)formaţi de mediul educaţional-cultural. Acum câţiva ani, un tânăr român, aflat la studii peste ocean, declara că nu mai este român , ci cetăţean universal! Aşa simt majoritatea tinerilor noştri care învaţă pe acolo, dar şi din cei care învaţă pe acasă.  La absolvirea liceului, un ziar local spunea că “ tinerii nu mai dialoghează cu veşnicia” (vezi: https://www.scribd.com/document/180452555/Nu-mai-dialogheaz%C4%83-cu-ve%C5%9Fnicia ).
 
S-a dărâmat mult şi se dărâmă în continuare, dar această lucrare pare a nu avea sorţi de izbândă. Au trecut mai mult de 25 de ani, dar ţara nu s-a rupt în bucăţi, Eminescu n-a murit în debara, bisericile nu se lasă copleşite de mall-uri, prescura, coliva, agheazma, moaştele sunt la mare căutare…Se întâmplă invers decât în legenda meşterului Manole: ceea ce  răul dărâmă ziua, binele reface noaptea la lumina credinţei şi a tradiţiilor.
 
Ne-am împuţinat acasă, împrăştiindu-ne prin lume. Pumnul globalizării a lovit puternic în aluatul ortodoxiei, aruncând stropii până la marginile pământului. Ca-n parabola semănătorului (http://www.dervent.ro/biblia.php Matei 13) unii stropi au căzut lângă drum şi au venit păsările şi i-au mâncat; alţii au căzut pe loc pietros şi s-au uscat; alţii au căzut între spini. Doar o mică parte au ajuns în covata brutarilor buni, dospind o sută, şaizeci sau treizeci de prescuri.   Este şi aceasta o tainică lucrare dumnezeiască. Dumnezeu pregăteşte ceva… 
 
Cântăm adesea “ Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem  pe veci aici stăpâni…” Vom fi în continuare aici stăpâni, doar dacă vom avea grijă să nu se strice sarea credinţei, ca la alte popoare mai la vest…Sarea stricată, iodată cu tot felul de eresuri, ne garantează admiterea în iluzorii paradisuri pământeşti. Sarea nestricată ne dă nădejdea că vom obţine cealaltă cetăţenie, veşnică, a Cerului.
 
La mulţi ani, patria mea România, care ne dăruieşti cele necesare pentru a fi admişi în …Schengen-ul ceresc!
 
Nicuşor Gliga
Bucureşti, 1 Decembrie 2016   

Sf. Prooroc Naum; Sf. Cuv. Filaret Milostivul (Ziua Naţională a României) (Post)



Borzeştiul - Betleemul lui Ştefan cel Mare! - Valeriu Tănasă

       Rămân învăluite în lumina tainei, data şi locul, unde s-a născut Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Sunt glasuri ale cercetătorilor în istorie care grăiesc, despre Sfântul  Domnitor al Moldovei, că ar fi văzut lumina zilei la Borzeşti, în ţinutul mioritic de la poalele munţilor Bacăului. Nicolae Iorga este însă mai sceptic cu aceste afirmaţii, dar sunt voci de Ierarhi învăţaţi ai Romanului (Melchisedec Ştefănescu) care susţin, pe bază de legende şi mărturii vechi, că Ştefan cel Mare şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei la Borzeşti. Mai mult, se avansează ideea justă dealtfel,  că îşi are originea din aceste locuri.

Dar, ca orice om providenţial şi ca uns al Domnului, despre Sfântul  Ştefan cel Mare se poate spune că este identitatea aceea, sau temelia pe care o doreşte şi o caută oricare aşezare de pe cuprinsul blândei noastre Românii.

Poposind la ctitoria lui Ştefan de la Borzeşti, am rămas fără cuvinte lumeşti, când am aflat de mărimea de suflet a Domnitorului, de a înălţa Sfântul Altar al Bisericii Voievodale chiar ” ...pe rădăcinile legendarului stejar în care ar fi murit, străpuns de săgeţile năvălitorilor tătari, Mitruţ, prietenul din copilărie al Voievodului”.

După orice confruntare cu duşmanii Ţării, Sfântul Ştefan rânduia un post de patru zile în care se mânca doar puţină pâine cu apă! Aici este de fapt înţelepciunea marelui Ştefan, anume  că ”omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi”. O recunoaşte deschis sub formă de profundă confesare, după  dezastrul de la Războieni: “Pentru păcatele mele, Domnul m-a pedepsit dar Ţara n-a pierit”. Aceia dintre români care-i contestă sfinţenia şi-i pun la îndoială canonizarea, primită de la Sfânta noastră Biserică şi de la Popor, îi rugăm să mediteze la aceste cuvinte, ce nu le putea rosti decât un om care cultiva cu toată fiinţa sfinţenia şi smerenia.

Apoi, trebuie să ne apropiem cu mare delicateţe de aura eroului Ştefan cel Mare, fiindcă toată mobilizarea extraordinară pe care a făcut-o nu trebuie să o atribuim forţei. Nu, pentru numele Domnului, să nu cădem în acest fel de greşeală! Pentru că puterea politică şi militară a Moldovei ştim că era minusculă în comparaţie cu cea  a Imperiului Otoman. Apoi, Ştefan ştia de la sfântul Daniil Sihastru că “Nu este virtute aceea care se face prin forţă”. Să înţelegem foarte bine că Ştefan cel Mare se distinge prin puternica smerenie şi credinţă în Hristos.

Ştim că toate faptele sale şi ale poporului Moldovei le-a pus în seama Domnului. O spune cu o iubire fierbinte pentru divinitate în scurtul său Testament care seamănă cu o rugăciune ce pare a fi alcătuită de un monah şi nu de un voievod: “Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile înşelătoare, nici focul vârstei tinereţii n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt.

De aceea suntem uimiţi cât de frumos şi de inspirat a numit Eminescu Putna drept Ierusalimul Românesc, iar părintele episcop, Ioachim Băcăoanul, a numit Borzeştiul drept Betleemul lui Ştefan cel Mare. Acestea sunt coordonatele pe care se înscriu reperele Ortodoxiei României.

Imaginea Bisericii de la Borzeşti am văzut-o ca un chivot ce mărturiseşte vrednicia unui om care a lăsat celor care vor veni, mesajul clar că pentru a dăinui pe aceste locuri e musai să “urcăm pe cruce”. Nu avem altă cale de a intra în comuniune cu Dumnezeu şi cu strămoşii, decât cea a jertfei.

Cât despre noi, cei de astăzi, eu spun că ar trebui să repetăm la nesfârşit rugăciunea clericului şi patriotului ardelean, Dionisie Romano: “Doamne nu pedepsi România după păcatele fiilor ei”.



Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (II) - Lector univ. dr. Marius Andreescu
    Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 
Precarități ale libertății

Prima parte a studiului nostru o încheiam anunţând intenţia de a analiza ceea ce noi numim „precarităţi ale libertăţii”, în sensul că sunt forme încă neîmplinite ale libertăţii ca determinare existenţială a omului, dar care exprimă una dintre numeroasele modalităţi de existenţă a omului, în individualitatea sa, în mediul social, în mediul cultural şi nu în ultimul rând în dimensiunea spirituală a existenţei sale. Identificăm ca precarităţi ale libertăţii: libertatea naturală; libertatea socială sau juridică; libertatea morală; libertatea culturală şi libertatea conştiinţei. Evident acestea nu sunt singurele forme existenţiale de manifestare a libertăţii umane, dar le considerăm cele mai semnificative pentru conceptul de libertate, dar şi pentru specificul existenţial uman

 Precarităţile libertăţii nu reprezintă aspecte negative, contrare ideii existenţiale de libertate, ci stări care se pot intercondiţiona şi coexista în dialectica devenirii omului ca fiinţă, dialectica regăsirii de sine în sfera deplinătăţii libertăţii care este şi deplinătatea existenţială a sa. În prezentul studiu ne propunem să subliniem câteva aspecte ale libertăţii naturale şi ale libertăţii sociale sau juridice ale omului

 

  1. Libertatea naturală

În filozofie, acest concept este larg utilizat, în mod deosebit de reprezentanţii doctrinei contractului social a just-naturalismului, dar şi de curentele raţionaliste, care în general recunosc subiectului uman un loc privilegiat în cadrul existenţei.

 Rousseau afirma în acest sens: „Ceea ce pierde omul prin contractul social este libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce-l ispiteşte şi ce poate atinge; de câştigat câştigă libertatea civilă şi proprietatea a tot ce posedă (…) trebuie să distingem între libertatea naturală, care nu are alte limite decât faptele individului, de libertatea civilă, care este limitată de voinţa generală”[1]. Acelaşi gânditor sublinia că libertatea naturală nu poate fi abandonată de către om, ci numai limitată prin contractul social, în ceea ce priveşte exercitarea sa. Iată ce spunea filosoful: „A renunţa la libertatea sa înseamnă a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile sale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la toate; o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului. Dacă îţi lipseşte voinţa de orice libertate, înseamnă să faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate”[2].

Drepturile naturale, considerate ca fiind imuabile, inerente existenţei umane şi prin aceasta absolute, fac parte din ceea ce teoreticienii curentelor raţionaliste în filozofie şi teoreticienii doctrinei contractului social desemnează a fi libertatea naturală a omului, opusă, dar nu neapărat contrară, determinărilor normativiste, morale sau juridice.

Libertatea naturală a omului este înţeleasă mai mult ca drept natural al omului în semnificaţia sa juridică a cărui realitate şi semnificaţie este cea ce adepţii teoriei contractului social desemnează a fi starea naturală a omului opusă stării sociale.

Noi dorim să lărgim sensul şi semnificaţiile libertăţii naturale de la această formă particulară juridică,la o dimensiune ontologică ca proprie firii şi fiinţei umane. Cum ar spune Aristotel, libertatea în această dimensiune naturală este proprie omului, definitorie pentru existenţa sa. Libertatea naturală nu poate fi rezumată şi înţeleasă numai prin formele dreptului natural, ci mai ales prin legătura nemijlocită între firea umană şi această proprietate existenţială, prin care însăşi firea omului se defineşte. Părintele Dumitru Stăniloae afirma în acest sens că „omul este în esenţă duh şi libertate”.

Omul a fost creat liber, adică nesupus unor servituţi sau constrângeri care ar fi putut să îngrădească sau să diminueze valoarea fiinţei sale în raport cu toată existenţa creată. Prima şi cea mai grea servitute de care firea umană şi omul cel dintâi creaţi a fost ferite prin actul creaţiei este păcatul. Prin propria sa voie liberă omul nu a evitat căderea în această servitute şi în consecinţa a diminuat libertatea naturală a firii sale,fără însă a o anula

 Libertatea, ca dimensiune naturală a existenţei omului, este şi premiza posibilităţii dialogului pe care orice fiinţă umană poată să-l aibă cu Dumnezeu, cu semenul său şi cu tot universul. Acesta este un dialog existenţial diferit şi chiar superior simplei comunicări verbale şi raţionale pentru că se bazează şi conţine comuniunea de iubire iar ca modalitate de înfăptuire este „trăirea” în comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi prin Persoanele Sfintei Treimi în comuniune de iubire cu semenii, cu aproapele dar şi cu tot universul. Este un dialog natural şi în acelaşi timp spiritual al cărei posibilitatea este dată de libertatea naturală a firii umane,care poată astfel să se opună,spiritual, determinărilor, condiţionărilor şi limitelor existenţei în rup din acest veac,să depăşească astfel legile repetitive ale materiei. Dacă firea umană nu ar fi fost creată liberă natural,liberă faţă de determinismul natural şi temporara al acestui veac un asemenea dialog existenţial nu ar fi posibil.

Sensul existenţial al libertăţii naturale cuprinde în sine şi vocaţia, am spune noi într-un limbaj oarecum juridic, iar în sens filosofic şi teologic destinul şi destinaţia omului. În acest veac de a-şi crea propria sa existenţă socială,dar în acelaşi timp morală, valorică şi raţională, liberă de formele determinismului natural şi temporal în care este nevoit să trăiască. Numai ca fiinţă liberă natural omul poată să transgreseze şi, mai mult, să transfigureze realitatea materială şi temporală, altfel spus să descopere sensurile profund spirituale ale existenţei, să le valorifice şi să creeze în cadrul acestor sensuri spirituale propriile sale sensuri ca acte de cultură, şi chiar în şi prin mediul social prin starea sa socială create de om, care spunem noi sunt consecinţa directă a libertăţii naturale a firii umane. Prin urmare societatea,legile societăţii, întreaga istorie socială este o creaţie a libertăţii naturale a omului, este răspunsul existenţial pe care fiinţa umană în toată diversitate formelor de manifestare şi în istoria sa înţeleasă ca” progres în conştiinţa libertăţii”,cum spune Hegel îl dă, opunându-l legilor repetitive aparent implacabile ale materiei şi ale timpului acestui veac. „Nu suntem născuţi din timp ci din veşnicie” spune Părintele Arsenie Boca. Iar eternitatea ca origine şi ca destinaţie se regăseşte deplin în libertatea naturală a firii umane aşa cum a fost creată.

Iar destinaţia omului este desăvârşirea a cărei drum infinit adâncit în adâncul de smerenie şi de iubire al lui Dumnezeu începe încă din acest veac şi va continua în eshatologie. Dialectica fiinţei umane a devenirii întru desăvârșire nu poate fi rezultatul nici unei constrângeri, ci numai consecinţa nemijlocită a libertăţii naturale,a libertăţii celei după fire a omului. Sfântul Issac Sirul spunea că „adâncul smereniei este desăvârşirea”, iar „smerenia este un act voit al libertăţii noastre”, cum afirma vrednicul de pomenire Înalt Prea Sfinţitul Justinian al Maramureşului. Ori acest act al manifestării libertăţii noastre are ca bază ontologică libertatea naturală a omului

Acest înţeles al libertăţii naturale cuprinde în sine dimensiunea existenţial umană, nu atât ca fiinţă în structuri materiale şi temporale, cât mai ales ca fiinţă spirituală, capabilă de comuniune, în primul rând, prin iubire atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „în iubire este toată libertatea”. Mai înainte de a fi libertatea manifestată, ea este o libertate natural existenţială, în sensul că iubirea este un dar existenţial al omului prin care acesta se individualizează în raport cu sine însuşi, dar şi cu ceilalți. Libertatea naturală cuprinde, în acelaşi timp, şi menirea după firea omului, de a se manifesta ca fiinţă morală şi ca fiinţă etică, de a crea propriul său univers valoric, care să reflecte şi să materializeze valorile absolute transcendentale.

Numai ca fiinţă liberă natural omul se poate cunoaşte pe sine, poate avea o perspectivă critică asupra limitelor raţiunii sale, dar şi a neputinţelor şi limitelor existenţiale fireşti. Cunoaşterea de sine este, mai înainte de orice, expresia libertăţii naturale a aceluia care a ajuns la conştiinţa dimensiunii naturale libere a fiinţei sale.

Precaritatea existenţială a libertăţii naturale însoţeşte în orice moment manifestările fenomenologice ale omului în plan individual sau social. Este foarte important ca, prin cunoaşterea de sine, prin credinţă, dar şi prin lucrarea harului, omul să ajungă la cunoştinţa libertăţii sale naturale, altfel spus această proprietate ontologică, absolută a firii sale, să devină un element al conştiinţei de sine. În acest sens, părintele Arsenie Boca sublinia că ”Libertatea conştiinţei de sine este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are la îndemână omul în realizarea menirii sale în această lume”. Prin urmare, libertatea naturală poată să rămână numai un dat existenţial, inerent firii umane, dar necunoscut pentru acela care nu a ajuns la conştiinţa propriei sale existenţe în această dimensiune a libertăţii şi care trăieşte încă sub diferite forme de servituţi, dintre care cele mai apăsătoare sunt cele ale patimilor sale, ale nemulţumirilor, ale egoismului exacerbat şi în general trăirea exclusivă în fenomenalitatea existenţială, fără raportare la „sinele mai adânc” pe care fiecare dintre noi îl avem şi pe care trebuie să-l descoperim. Spunea în acest sens filosoful Constantin Noica că „trebuie să fii infidel eului tău, pentru a descoperi sinele mai adânc”,iar Fericitul Augustin afirma: Este în noi ceva mai adânc decât noi înşine. Această infidelitate faţă de propriul său „eu” înseamnă de fapt o depărtare de precarităţile fenomenalităţii existenţiale în mediul social şi în acelaşi timp o distanţare tot mai accentuată faţă de determinismul actual şi temporar sau, într-un alt sens, o transfigurare a acestui determinism prin dimensiunea spirituală, singura compatibilă cu libertatea naturală a omului. Omul, liber natural, depăşeşte stadiul de individ şi poate fi înţeles ca individualitate sau fiinţă spirituală, ca persoană, calitate pe care o posedă în însăşi firea sa, dar pe care trebuie să o descopere şi să o dezvolte printr-o lucrare teandrică a sa şi a harului.

Libertatea naturală înseamnă în acelaşi timp şi demnitatea omului ca fiinţă, aşa cum a fost creată de Dumnezeu. Demnitatea omului legată de libertatea sa naturală se traduce în planul manifestării fenomenologice existenţiale, inclusiv social, în capacitatea acestuia de a alege între bine şi rău, între egoism şi toleranţă, între iubirea de sine sau iubirea de Dumnezeu şi de semeni, între a trăi exclusiv în dimensiunea materială şi temporară a existenţei sau a se manifesta prin credinţă şi creaţie şi prin întreaga sa lucrare ca fiinţă liberă şi spirituală. Mai înseamnă şi alegerea fundamentală existenţială între refuzul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a recunoaşte că depinde de Dumnezeu, iar pe de altă parte, înțelegerea dependenţei existenţiale pe care omul o are faţă de Persoana Supremă, dar şi răspunsul afirmativ continuu la chemarea pe care Domnul Isus Hristos o adresează fiecărui om.

Este un lucru extraordinar că Dumnezeu respectă această libertate a omului, chiar şi libertatea acestuia de a refuza comuniunea de iubire la care este chemat cu Dumnezeu şi prin Domnul Iisus cu semenii şi cu universul întreg. Demnitatea omului, înţeleasă ca libertate naturală, reprezintă de fapt şi locul privilegiat al acestuia pe scara creaţiei, un loc însă care presupune şi multă responsabilitate asupra deciziilor pe care omul este chemat să le ia iar în plan general implică responsabilitatea omului, faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu dar şi pentru realizarea destinului la care a fost chemat prin creaţie ca fiinţă spirituală şi liberă

Într-o asemenea interpretare, dimensiunea naturală a libertăţii depăşeşte cu mult ceea ce raţionalismul filosofic doreşte a fi înţeles ca stare naturală existenţială umană sau ca drepturi naturale inerente existenţei umane. Libertatea naturală nu poate fi concepută numai ca un început în planul evoluţiei existenţei umane, ci o permanenţă a existenţei acestuia de la momentul creaţiei şi până în prezent. Ea este un dar care se regăseşte în însăşi firea umană, pe care omul trebuie să-l conştientizeze pentru a se manifesta ca fiinţă liberă. Nu pot fi liber în plan social sau în orice alte forme de manifestare existenţială, dacă mai înainte nu devin conştient de libertatea naturală a fiinţei mele, ca dimensiune a firii.

Libertatea, ca dar natural al omului, poate fi înţeleasă ca fiind talanţii pe care acesta îi primeşte de la Creator şi pe care este dator să îi înmulţească.

Noi spunem că libertatea naturală rămâne totuşi în precaritate, nu este o împlinire a libertăţii, deoarece ea reprezintă numai o proprietate a firii, fără a fi încă valorificată în manifestările sale existenţiale. În nici un caz nu poate fi înţeleasă abstract, raţional sau ca simplă posibilitate într-un tablou al categoriilor logice opusă unei anumite realităţi Libertatea naturală este o permanenţă existenţială a firii şi a omului chiar dacă păcatul originar şi păcatele omului, o pot întuneca, sau mai bine zis o pot ascunde în sinele mai adânc al fiinţei, dar fără a putea să o nege să o desfiinţeze existenţial, pentru că firea umană creată nu se poate nega pe ea însăşi. Poate însă să se transfigureze, prin împreună lucrarea omului şi a Duhului Sfânt pentru că a are în sine ca act al creaţiei libertatea naturală

 Omul trebuie să aleagă dacă va înmulţi talanţii libertăţii naturale sau dacă îi va refuza sau, mai rău, îi va ascunde în egoismul său existenţial, crezând în mod iluzoriu că numai manifestările în planul determinismului material şi temporar îi pot asigura adevărata libertate. Este o alegere existenţială pe care fiecare om, venind în această lume, la măsurile sale, în raport cu numărul talanţilor pe care i-a primit, este obligat să o facă.

Ar mai trebui subliniat şi faptul că libertatea naturală, în concepţia noastră, nu este un general abstract, nu poate fi înţeleasă numai prin concept şi categorii raţionale, ci este mai înainte de toate o categorie existenţială, concretă pentru că firea generală a omului se realizează în individualitatea fiecărui om ca ipostas, astfel spus măreţia omului constă în individualitatea ipostasului său, care poartă în sine întreaga fire umană, liberă după natura sa.

 

II. Libertatea stării sociale sau juridice a omului

Această precaritate existenţială a libertăţii duce cu gândul la distincţia pe care autorii doctrinei contractului social dar şi reprezentanții curentelor raţionaliste în filozofie o realizează între „starea naturală” şi „starea socială” a omului. În studiile anterioare, pe care le-am dedicat doctrinei contractului social, am evidenţiat cele mai importante concepţii, fie în sensul considerării stării naturale a omului, ca inferioară stării sociale, sau, aşa cum argumenta Jean Jaques Rousseau, superioritatea existenţei naturale faţă de existenţa socială omului. Ne propunem ca într-un viitor studiu să analizăm în profunzime principalele aspecte ale stării naturale şi stării sociale a omului.

Pentru economia acestui studiu dorim însă să subliniem ideea că în plan existenţial nu poate fi concepută o distincţie categorică între ceea ce s-ar putea numi starea naturală şi,respectiv, starea socială a existenţei umane. Dacă se înţelege prin „starea naturală” firea creată a omului, ea este permanentă şi reprezintă esenţa în raport cu formele sociale ale existenţei. În consecinţă, starea naturală nu este negată de existenţa socială, numai că ar putea fi contrazisă prin fenomenalitatea şi precarităţile existenţiale sociale. Trebuie să subliniem şi faptul că există posibilitatea în mediul social ca omul să dezvolte prerogativele sale naturale, să descopere sensuri existenţiale şi astfel să sporească valoric pornind tocmai de la dimensiunile naturale ale firii sale. Este celebră în acest sens afirmaţia lui Schiller că: „Omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. În interpretarea noastră, această chemare sau, am putea spune, destin al omului, este oarecum opusă interpretărilor iluministe şi naturaliste, deoarece are în vedere, în primul rând, o semnificaţie culturală. Omul se poate afirma ca fiinţă socială şi prin acesta să sporească natura sa, prin mediul cultural în care este chemat să trăiască, dar şi prin credinţă.

În acest context ideatic libertatea socială sau juridică nu urmează cu libertatea naturală a omului şi ambele forme, precarităţi cum le numim noi coexistă împreună cu toate celelalte forme ontologice ale libertăţii. Libertatea naturală deoarece este proprie firii umane se află mai mult sau mai puţin evidentă în toate celelalte stări ontologice ale libertăţii,iar aceste stări în manifestările lor pot confirma,pot releva talanţii libertăţii naturale sau o pot infirma. Libertatea naturală nu se manifestă prin sine, ci numai prin celelalte stări ale libertăţii,pentru că toate acestea sunt ontologice şi fenomenale pe când libertatea naturală este ontologică şi firească (a firii umane).

Pentru libertatea socială la fel şi pentru celelalte stări fenomenale ale libertăţii intervine un factor existenţial nou ne întâlnit pentru libertatea naturală şi anume dimensiunea istorică a existenţei. Existenţa omului în această lume se realizează nu numai social dar şi în timp şi istoric. Evoluţia istorică a omului în mediul social, a societăţii, concretizează, dă conţinut şi sensuri libertăţii Realităţile sociale şi istorice ale libertăţii pot fi în funcţie de epocă,stat, sistem social, formă de guvernare întru sporirea şi afirmarea libertăţii sau dimpotrivă, condiţionarea,limitarea sau chiar abolirea acesteia. Spre deosebire libertatea naturală a omului chiar şi în cele mai severe timpuri şi forme de refuz a libertăţii omului în mediul social nu poate fi abolită. Dimpotrivă,în vremurile de prigoană şi constrângere socială, la mulţi oameni trăitori în credinţă şi cultura, puterea libertăţii naturale devine tot mai evidentă şi se concentrează cu deosebire la nivelul conștiinței proprie omului care crede şi trăieşte în Dumnezeu.

Cea mai importantă particularitate, în opinia noastă, a stării sociale a omului este determinată de ordinea normativă în care acesta trăieşte, respectiv normele morale şi normele juridice. O astfel de ordine este însăşi creaţia omului, dar devine autonomă faţă de propriul său creator, structurându-se ca un sistem normativ şi uneori valoric în raport de care există şi se manifestă fenomenal fiecare om în mod deosebit în mediul social Omul nu poate refuza dimensiunea socială a existenţei sale. Aristotel spune că omul este o fiinţă socială prin însuşi natura sa. Folosind o expresie a filosofiei existenţialiste, am putea spune că omul este condamnat să trăiască în mediul social şi în acest mediu să se recreeze pe sine, pornind de la particularităţile naturale ale existenţei sale, să se recreeze prin ceea ce ordinea valorică a socialului îi oferă ca mediu: credinţa şi cultura.

Libertatea socială o numim şi libertate juridică pentru că este exclusiv expresia normelor juridice a legii prin care se reglează şi se reglementează conduita omului în mediul social. Legea, fie ea şi Constituţia,consacră,recunoaşte şi garantează libertatea umană, dar nu atât în forma sa ontologică cât în mod deosebit prin” libertăţi juridice”. Dar legea are nevoie de un creator, de o putere care să o impună şi această putere este statul. Atât legea cât şi statul mai ales în formele sociale democratice trebuie să fie şi legitime. Toate teoriile şi concepţiile democratice pentru a legitima statul şi legea şi implicit puterea statului se întorc la om. Acesta este deţinătorul puterii, iar statul o exercită în numele lui şi spre binele lui. Este vorba însă de omul abstract,generic, aşa cum Kant vorbea de „conştiinţa în genere „Finalitatea, scopul exercitării puterii şi a existenţei legii este tot unul abstract: binele comun interesul public. Omul concret rămâne mereu în umbră, este o existenţă recesivă în raport cu socialul şi tot ce decurge din acesta, deşi putere statală realizează totul în numele omului concret,imposibil totuşi de identificat în abstractul şi generalitate legii şi a puterii statale. Expresia constituţională şi legislativă cea mai aproape de acest dimensiune concretă a omului, fără însă ase identifica cu ea o constituie consacrarea normativă a drepturilor omului. Incontestabil realitatea normativă a drepturilor omului este un progres istoric în conştiinţa libertăţii, pentru cu esenţa năzuinţelor, aspiraţiilor, idealurilor existenţiale ale omului în mediul social este sporirea şi garantarea libertăţii individuale. Dar nu este suficientă consacrarea şi garantarea acestor drepturi. Mai este nevoie de a fi respectate de către stat de a fi sporite prin măsuri pozitive ale statului. Mai este necesară şi o justiţie liberă şi eficientă a cărui scop să nu fie numai împlinirea literei legii, cât mai ales dreptatea ca valoare dincolo de limitele şi condiţionările legi. De multe ori aceste imperative rămân în sfera generalităţii legii, a idealului am spune noi şi de aceea mulţi teoreticieni vorbesc de existenţa într-o societate democratică a „drepturilor omului, dar fără om”.

Libertatea creată de ordinea normativă juridică a socialului este necesară, dar exterioară realităţi individuale a existenței umane. Este o libertate care vine din afara existenţei omului ca persoană. Este o libertate creată de stat prin lege în numele omului şi aparent pentru om dar oarecum independentă de om.

Norma juridică şi legea pentru că au la bază puterea statului înseamnă în esenţă constrângere. De aceea una dintre problemele fundamentale ale doctrinei dar şi ale realităţii sociale este şi sensurile raportului dintre constrângerea legii şi libertatea pe care legea, generic o proclamă. În plan ideatic constrângerea şi libertatea se exclud. Totuşi, libertatea juridică a omului presupune coexistenţa constrângerii cu libertatea. Rezultatul concret: condiţionări, limitări excepţii, restrângeri ale exerciţiului libertăţii individuale, în esenţă contrare libertăţii naturale a omului dar totuşi necesare pentru existenţa socială a acestuia cu condiţia să fie legitime, să fie mai mult decât simpla respectare a literei legii, adică să fie drepte, să respecte în plan juridic principiul proporţionalităţii a cărui principală cerinţă este necesara adecvare a oricărei constrângeri privind libertatea socială la situaţia de fapt şi la scopul urmărit, scop care de asemenea trebuie să îndeplinească aceiaşi condiţie de legitimitate.

Teoreticienii au demonstrat şi practica socială confirmă că mai multe legi, deci mai multă constrângere nu înseamnă mai multă libertate.

 Un alt aspect îl constituie dihotomia dintre caracterul general şi abstract al normei juridice iar pe de altă parte concretul existenţial al libertăţii,care ontologic, chiar şi în forma sa juridică este proprie omului. Norma juridică este întotdeauna generală şi impersonală,dar libertatea,chiar şi în precaritatea sa socială şi juridică nu poate fi decât personală, individuală, nu a unui om în genere ci a unui om concret. Este o dihotomie care poate genera contradicţii şi care nu poate fi depăşită în existenţa socială a omului decât dacă celebra paradigmă „Nimeni nu este mai presus de lege„ care reprezintă fundamentul oricărui stat de drept este înţeleasă în alte sensuri decât cele specifice mecanismelor sociale şi statale, în mod deosebit de către justiţie şi de toţi aceia chemaţi să aplice legea: Mai presus de lege este omul în toată complexitatea şi taina sa existenţială, pentru că nu omul este pentru lege ci legea ar trebui să fie pentru om, pentru că nu omul este pentru societate, ci societatea ar trebui să fie pentru om.

Un astfel de raport, de multe ori contradictoriu, între libertatea concepută inclusiv ca ideal moral, iar pe de altă parte, ordinea normativă dată de lege, ne aduce aminte de distincţia pe care o realiza Kant. Filosoful german remarca că între morala ideală (care aparţine întotdeauna omului concret, inclusiv prin libertatea sa) şi morala realizată există nu numai o diferenţă de grad, ci o adevărată antinomie. Morala este întemeiată pe libertate, iar legalitatea pe constrângere. Aceasta este o consecinţă a faptului că Immanuel Kant şi-a construit morala independent de faptele științelor morale şi nu a făcut decât ulterior aplicarea la drept şi la toate domeniile morale şi sociale. De aceea, pentru filosoful german sciziunea între ideal şi real este iremediabilă, aspect care se adevereşte de multe ori şi în starea socială sau juridică a omului[3].

Desigur, pentru un regim de guvernare dictatorial, puterea însemnă prin ea însăşi autoritatea absolută, cu îngrădirea până la eliminare a libertăţii individuale a omului, în accepţiunea sa socială. Între stat, puterea statului, iar pe de altă parte omul, ca persoană, există o ruptură iremediabilă, statul fiind dominant, iar formele libertăţii omului nu au ca finalitate persoana acestuia, ci numai interesul social sau interesul de dominare al puterii. Un exemplu edificator pentru această situaţie sunt unele dintre constituţiile române şi regimul de guvernare pe care l-au creat. Ne referim la Constituţia României din 1938 a Regelui Carol al doilea sau la Constituţiile române comuniste din perioada postbelică (1952, 1958 şi 1965).

Pentru o societate democratică contemporană se discută nu numai de existența unei constituții, dar şi de constituționalism, ceea ce înseamnă afirmarea şi realizarea valorilor democratice, în primul rând ale libertăţii. Nu dorim să realizăm o analiză care ar necesita un studiu mai aprofundat, însă pericolul real pentru formele democratice de existenţă socială reprezintă tot dictatura, de data aceasta nu una care să aibă dorinţa de autosuficienţă, ca în regimurile dictatoriale, ci o dictatură rezultată din însăşi mecanismele de guvernare democratice. Este ceea ce noi numim, împreună cu alţi sociologi şi jurişti, „dictatura maselor” într-o societate democratică. Orice decizie privind guvernarea, inclusiv sub aspectul creaţiei legislative, implică această formulă imposibil de depăşit „minoritatea se exprimă şi majoritatea decide”. O astfel de modalitate de a fi a sistemelor instituţionale democratice creează pericolul, care uneori devine real, a ignorării individualităţii persoanei umane, a concretului existenţial, a înţelegerii omului, prin complexitatea sa şi nu numai prin raportare la voinţa generală, impersonală a guvernanţilor sau la generalitatea legii. Dacă dictatura înseamnă, prin însăşi natura ei, puterea absolută a statului, într-o societate democratică pericolul major pentru libertatea individuală este excesul de putere, adică realizarea atribuţiilor de guvernare, înţelegând prin aceasta activitatea legislativă, administrativă şi chiar a instanţelor judecătoreşti numai în litera formală a legii, dar fără să aibă şi justificarea necesară faţă de diversul concret existenţial. Altfel spus, măsurile, după caz, legislative, administrative sau juridice, realizate cu exces de putere, depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, identificat sub forma unui interes public, şi prin aceasta restrâng în mod nepermis exerciţiul libertăţii individuale a omului ca fiinţă socială. Garantarea libertăţii individuale într-un context democratic constă tocmai în încercările în plan constituţional şi juridic de a elimina excesul de putere, altfel spus de a trece de la litera legii la ideea de dreptate socială. Este un proces dialectic, de multe ori sinuos, dar care uneori se realizează, în primul rând, prin instanţele internaţionale de control privind respectarea drepturilor omului, dar şi prin activitatea instanţelor naţionale.

Libertatea socială sau libertatea juridică, ca precaritate a libertăţii, în mediul ei caracteristic, adică în fenomenalitatea socială, are o expresie contractuală, ceea ce implică, în limbaj juridic, formele contractuale civile, dar şi însăşi contractul social. Aproapele nostru, în manifestările libertăţii sociale este cel pentru care noi avem un interes, iar el are un interes pentru noi sau, după caz, pentru bunurile lui, bunurile noastre sau prestaţiile reciproce. Contractul poate fi explicit, dar de cele mai multe ori nu este vizibil, însă se manifestă relaţional în mediul social. În contractul civil inclusiv formele nepatrimoniale, căsătoria, relaţiile de familie şi altele libertatea mea în mediul social se întâlneşte cu libertatea altuia, se intercondiţionează, libertatea mea depinde de realizarea libertăţii altuia. O astfel de relaţie este întotdeauna una pragmatică, deoarece urmăreşte realizarea unui scop de cele mai multe ori bine determinat, fără ca acest scop să fie întotdeauna unul material. Includem într-o astfel de relaţie inclusiv pragmatismul ideal valoric. Se poate realiza, în acest fel, în mediul social democratic un ideal existenţial, social şi în acelaşi timp juridic al omului, respectiv „coexistenţa libertăţilor”, ceea ce înseamnă că libertatea mea are ca limită existenţială socială libertatea altuia şi, totodată, eu sunt liber numai dacă respect libertatea celuilalt într-o relaţie contractuală explicită sau tacită. Reprezintă existenţa omului alături de semenul său dar nu întotdeauna împreună cu acesta , ceea ce justifică şi precaritatea acestei forme de libertate . O asemenea particularitate a stării sociale sau juridice a omului a fost remarcată încă de Aristotel care făcea distincţie între „justiţia comutativă” specifică unei relaţii de coexistenţă a libertăţilor şi de distribuţie a bunurilor şi valorilor în baza acestui principiu, iar pe de altă parte „justiţia distributivă” care reprezintă raportul între stat, putere de stat şi lege, pe de o parte, iar la celălalt plan, omul, în realitatea sa concretă, justiţie care se traduce în sintagma generală „de a i se da fiecăruia ce i se cuvine” de către stat ,de către putere .

Incontestabil, libertatea socială are o dimensiune istorică, forme concrete de realizare, poate cunoaște amplificări, dar şi dureroase paradoxuri sau, ceea ce se întâmplă de multe ori în lumea contemporană, înţelegerea acesteia numai ca acumulare materială, ignorându-se de multe ori până la negare valorile spirituale, culturale şi credinţa.

Cu toate acestea, libertatea ca formă contractuală exprimă idealul remarcat încă de multă vreme, şi anume că pentru a ajunge la libertate proprie. Trebuie să respecţi libertatea celorlalţi. De aceea, preocuparea omului nu trebuie să fie închiderea în egoismul său pentru a câştiga libertatea sa socială, ci deschidere a fiinţei sale spre împlinirea sa în libertatea celorlalţi.

Desigur, libertatea socială, ca orice altă formă de libertate înseamnă capacitatea, dar şi discernământul omului de a alege, a decide şi a înfăptui. Iar alegerea între diferite variante posibile existenţiale este de esenţa libertăţii sociale Important este ca o astfel de alegere să fie conştientă şi să fie determinată de valorile culturale şi religioase perene, şi nu neapărat de obscure interese materiale. Şi călăuzită exclusiv de pragmatismul teleologic al acumulării materiale Cuviosul Isaia Pustnicul remarca şi această dimensiune socială a libertăţii: „Iar Dumnezeu creându-l pe om, l-a făcut liber, de sine stăpânitor, primitor al îmbierii binelui şi răului”[4].

Spuneam la începutul acestor modeste consideraţii că această formă a libertăţii este precară, fără însă a fi peiorativă. Precaritatea poate fi discutată sub mai multe aspecte, dar la nivel ontologic avem în vedere neîmplinirea ei în acest spaţiu al realităţii. Pentru a explica o asemenea stare folosim modelul ontologic al filosofului Constantin Noica, bazat pe raportul dintre „general ,determinaţii şi individual”. În esenţă, în concepţia filosofului, devenirea se împlineşte spiritual în fiinţă când cele trei dimensiuni ontologice coexistă, se întrepătrund. Orice de câte ori nu se realizează o astfel de unitate, există o precaritate.

În cazul libertăţii sociale sau juridice, ca stare existenţială a omului, întâlnim toate cele trei dimensiuni ontologice mai sus exprimate, dar fără a fi unele prin altele. Astfel, generalitatea legii rămâne în exterioritatea individualităţii umane, iar determinaţiile pe care omul şi le dă respectă de multe ori numai forma generalului, respectiv a normei juridice, în limitele pe care acesta le impune. Generalitatea normei juridice, impersonală prin esenţa sa, nu poate cuprinde diversitatea individualităţii existenţei umane, unde libertatea se manifestă Există şi o contradicţie unilaterală: generalul normativ poate să contrazică libertatea individuală,dar libertatea individuală în manifestarea sa socială nu poate contrazice generalul normativ, pentru că în caz contrar intervine răspunderea juridică şi sancţiunea juridică.


[1] J.J.Rousseau, Contractul social, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, p.107-108
[2] Ibidem, p.108-109. Pentru dezvoltări a se vedea şi: Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 176
[3] Pentru dezvoltări a se vedea Istoria filosofiei moderne. Perioada contemporană. Omagiu profesorului I.Petrovici, Vol. III, Bucureşti, 1938,p.157-159
[4] Filocalia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, Vol. XII, p.265


Pricina cutremurelor: ereziile și păcatele grele - Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru
Motto:
“În spaimele care vin din nălucirile nopţii,
atunci când somn adânc se lasă peste oameni,
 cutremur m-a apucat şi fiori mi-au scuturat toate oasele.”
Iov 4, 13-14
 
«A lui Neofit Monahul şi Zăvorâtul, pomenire despre diferite cutremure şi cercetare despre acestea şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu
 
 
Binecuvintează, părinte,
 
Cercetând eu adeseori pricina pentru care pământul se cutremură şi se zguduie, îndoită am aflat-o pe ea limpede, pe de o parte, din pricina multor zei şi a celor pe care le “îndumnezeieşte” făptura, ca să cunoască faptul că Unul este Dumnezeu [Efeseni 4, 6], Cel ce a zidit lumea, şi scutură pământul cum ai scutura o hlamidă mică şi iarăşi îl întăreşte pe el pe tăria lui [Psalm 103, 5], pe de o parte, din pricina multei mulţimi a oamenilor care fac fărădelege. „Cel ce caută spre pământ, zice, şi-l face pe el de se cutremură” [Psalm 103, 33], deşi de zeci de mii de ori pe zi Dumnezeu caută spre pământ, dar când caută cu asprime pentru păcatele noastre, atunci se cutremură pământul, ca unul care nu poate suferi să fie privit cu mânie de înfricoşatul ochi al purtării Lui de grijă fără margini, semn vrednic de laudă al iubirii Lui de oameni, fiindcă Cel ce răsplăteşte fiecăruia după faptele lui, aici şi numai aici [n.m. adică numai cât suntem în viaţă], Îşi întoarce judecata [cf. Psalm 61, 11].
 
Din pricinǎ cǎ făptura raţională a păcătuit, este biciuită fără de vină făptura iraţională [n.m. pământul], învăţându-i pe oameni să fugă de păcat. Fiindcă pământul poartă multe şi mari poveri, dar mai mult decât toate îl îngreunează pe el povara păcatului, din pricina căruia şi scuturat fiind, vorbeşte către noi aşa printr-o tacere grăitoare: “Voi, oamenilor, zice, păcătuiţi şi eu mă zgudui şi mă cutremur, domnul face fărădelege şi robul este biciuit şi se smereşte. Stăpânul casei păcătuieşte şi robul este cercetat şi biciuit, conducătorul greşeste şi cel condus este lovit şi făcut să plângă [n.red.: cel ales trădează neamul, iar alegătorii suferă; asta pentru că alegătorii au ales din interes personal, nu al neamului, iar aleșii conduc tot din interes personal, nu al neamului]. O, adânc de negrăit al purtării de grijă al lui Dumnezeu”.
 
Noi, cei ce păcătuim, suntem răbdaţi şi pământul care nu a păcătuit este biciuit şi se cutremură, pentru ca noi, înfricoşându-ne, să ne oprim din păcat. Cum se loveşte câinele şi este smerit leul, se scutură biciul şi este smerită mândria calului […], aşa şi aici cutremură Dumnezeu pământul, vrând ca noi să ne cutremurăm împreună cu el şi să ne depărtăm de păcat. Căci de aceea şi sunt aduse de Dumnezeu la vremuri diferite cutremure înfricoşate, aducându-i pe oameni la credinţă şi pocăinţă.
 
Căci şi în timpul domniei lui Teodosie cel Mic, în ziua de 25 a lunii septembrie, zic unii că a avut loc un cutremur aşa de mare, că a ţinut mai multe zile, încât puţin a lipsit să nu rămână cetatea pustie de oameni, şi tot poporul împreună cu împăratul şi cu Proclu, patriarhul, au ieşit în câmpuri să se roage în procesiuni şi să strige tare “Doamne, miluieşte”.
 
Iar pricina cutremurului era că unii eretici cu rău cuget încercau să înveţe lucruri rele (!!!) şi să adauge la Trisaghion crucea, zicând “Sfinte Dumnezeule, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, ca unii care legau pătimirea prin cruce nu de omenitate, ci de dumnezeire. Și totuşi Dumnezeul întrupat era Cel ce S-a răstignit. Dar a pătimit trupul, iar nu dumnezeirea netrupească a lui Hristos, aşa cum fierul înroşit în foc, lovit fiind, nimic nu pătimeşte focul, ci fierul primeşte loviturile de ciocan, ca unul care poartă o fire compatibilă cu ele.
 
Dar aceia, necugetând astfel, condamnă la pătimire prin cruce firea nepătimitoare şi nemuritoare a lui Dumnezeu Cuvântul.
[…]
Iar acel cutremur nedomolit s-a oprit cu mila lui Dumnezeu.
 
Și iarăşi în altă zi, adică în a 26-a a lunii octombrie, în timpul lui Leon Isaurul, urâtorul de Hristos şi luptătorul împotriva icoanelor, a venit un asemenea cutremur [n.m. este vorba de cel pomenit în sinaxarul zilei respective, atunci când e prăznuit şi Sf. Mare Mucenic Dimitrie, ca “marele şi groaznicul cutremur”], încât au căzut cele mai multe case şi biserici şi ziduri, pentru că poate va pricepe împăratul şi pierzătorul să nu lupte cu Dumnezeu, nici “să lovească cu piciorul în ţepuşă” [cf. Fapte 26, 14], dar nu a priceput nenorocitul, nici nu a încetat să lupte, până ce, murind, a fost predat focului nestins.
 
În timpul domniei lui Leon cel Mare, în ziua a şasea, tot a lunii octombrie, s-a arătat o ameninţare a lui Dumnezeu şi o strâmtorare mai grea decât orice cutremur. Căci s-au arătat în văzduh nori neobişnuiţi purtători de foc care ameninţau să plouă foc şi să ardă cetatea, precum cetatea Sodomei odinioară. Tot poporul a fugit în sfintele biserici, strigând tare “Doamne, miluieşte”, ca să nu fie ispitit cu asemenea urgie şi să nu fie cetatea şi poporul date spre mistuire unui asemenea foc.
 
Pentru aceea şi Domnul, Cel prin fire preabun, unind tăierea urgiei Lui cu semnul [n.m. dat/arătat], nu a plouat foc, pe oameni nu i-a mistuit, ci a plouat numai cenușǎ neagră fierbinte, ca dintr-un cuptor, de la ceasul de seară până la miezul nopţii, încât s-a acoperit pământul cu puţin până la genunchiul bărbatului şi au fost arse grădinile şi plantele, ca de un foc arzător.
 
Presupunând împăratul că o asemenea urgie a lui Dumnezeu este semnul faptei celei sodomiticeşti, a poruncit câtorva bărbaţi de încredere să răscolească cetatea. Iar ei, cercetând cu grijă, au aflat pe foarte mulţi părtaşi faptei spurcate sodomiteşti [n.m. pidosnice], şi nu oricare, ci până la bărbaţi conducători şi renumiţi. Pe aceştia împăratul, râvnitor ca un alt Finees [vezi Numerii 25, 7-8], i-a pedepsit în chip diferit. Căci pe unii i-a condamnat la surghiunuri şi temniţe şi confiscarea averilor, iar pe alţii i-a înecat în adâncul mǎrii, iar altora le-a tăiat în bucăţi părţile trupului. Acestea făcandu-le, şi lui Dumnezeu a slujit, şi pe mulţi i-a oprit din spurcatul păcat şi au izbăvit cetatea din dreapta mânie dumnezeiască.
 
Și iarăşi în ziua a noua a lunii decembrie, în anul al zecelea al împăraţiei lui Vasile, după ce a avut loc un cutremur foarte mare, s-au surpat foarte multe fortăreţe. Căci atunci s-a dărâmat şi marea Biserică a Sfântului Mucenic Antipa şi cele mai multe case din cetate.
 
Asemenea şi la începutul împărăţiei aceluiaşi împărat Vasile, în ziua a noua a lunii ianuarie, după ce a fost adus asupra cetăţii un cutremur foarte greu, nu numai că au căzut cele mai multe case, ci s-a distrus şi biserica mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în cartierul Sigma.
 
Nu numai atât, ci şi mai înainte, în timpul împărăţiei tiranilor Diocleţian şi Maximian, în ziua a paisprezecea a lunii decembrie, s-a adus asupra cetăţii un cutremur vrednic de nebunia lor şi de lupta lor împotriva lui Dumnezeu, încât puţin  a lipsit să nu fie distrus pământul, învăţând pe duşmani şi să cunoască pricina şi pe Dătătorul marii lor cinstiri şi împărăţii şi că idolii lor nu sunt dumnezei, ci este un singur Dumnezeu, “Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură” [Ps. 103, 33], precum frunza copacului. Dar aceştia n-au priceput, nici n-au judecat drept cine este Dumnezeul vieţii şi Cel ce are putere asupra morţii şi Cel ce cutremură pământul. Pentru aceea, crezând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni [Romani 1, 22] [n.m. observaţie valabilă şi pentru cei din prezent care încearcă să explice apariţia cutremurelor prin nişte întortocheate “teorii” create de ei despre fizica pământului, prin care circumscriu voinţa Stăpânului universului înţelegerii lor înguste], şi nu numai că s-au alăturat şi s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte [Psalm 48, 13, 21], ci s-au asemănat însuşi diavolului, făcând un război fără milă în fiecare zi împotriva lui Hristos şi a robilor Lui creştini, şi nu au încetat să se lupte cu Dumnezeu şi să prigonească Biserica lui Dumnezeu, până ce, venind moartea, i-a trimis pe aceştia diavolului şi Tartarului, ca să dea socoteală pentru lupta lor împotriva lui Dumnezeu şi pentru vărsarea sângelui creştinilor.
 
Iar la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic a avut loc un cutremur care a umbrit pe cele de dinaintea lui şi pe cele de după el, nu doar prin mărime, ci şi prin durata de trei luni (!!!), începând din luna ianuarie, în ziua a 26-a a lunii, la ceasul al doilea al zilei, într-o zi de Duminică (!), [și ținând] până în ziua a 25-a a lunii aprilie. Și au căzut zidurile cetăţii (!!!) şi cea mai mare parte a clădirilor. Cea mai mare cădere zic că a fost de la aşa-numita Poartă Troadison pănă la Poarta Halkou. Iar împăratul, mergând în procesiune cu tot poporul, cu lacrimi a strigat către Dumnezeu: “Izbăveşte-ne pe noi, izbăveşte-ne de dreapta Ta urgie, pe care au stârnit-o multele noastre păcate, Cel ce ai cutremurat pământul şi l-ai tulburat pe el [vezi Evrei 12, 26], ci cruţă-ne pe noi, Doamne, ca un «singur milostiv şi iubitor de oameni»”
 
Și acestea puţine adunându-le eu din multele cutremure înfricoşătoare de mai înainte şi punându-le rezumativ în prezentul cuvânt, mă grăbesc să arăt şi din cele ce am văzut cu ochii mei şi am auzit fără meşteşugire. La începutul retragerii mele în peşteră, pe la ceasul al patrulea al nopţii, dintr-o dată a fost un cutremur aşa de mare, încât puţin a lipsit să nu cad cu faţa în jos din crăpătura mea pe pământ. Acel cutremur aşa de mare a fost în noaptea aceea până la şapte ori [n.m. probabil e vorba de replici] şi au căzut paisprezece biserici în toată eparhia Pafosului. Căci atunci s-a dărâmat marea biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în castrul din Pafos, pe care oamenii o numeau Limeniotissa.
 
Atunci cei mai mulţi au presupus că am fost ucis în noaptea aceea în prăpastia şi în peştera dărăpănată (căci atunci toate erau dărăpănate şi şubrede), pentru aceea au şi venit la mine unii dimineaţa. Dar văzând că nici pietrele nu au căzut pe care le-am pus eu în chip de domuri în faţa intrării în peşteră, au slăvit pe Dumnezeu şi întrebau să afle pricina cutremurului.
 
Și le-am răspuns lor, cât a fost cu putinţă, că aşa cum un rob greşeşte unui împărat, nu suferă robul ochiul aspru al împăratului, ci tremură de multă frică, aşa şi noi, când păcătuim şi când Împăratul, Făcătorul a toate, Dumnezeu, priveşte cu asprime spre pământ, făptura roabă nu suferă ca ochiul înfricoşător al Creatorului să privească cu mânie, şi, dacă nu ar fi ţinută de Creator, s-ar distruge desăvârşit şi s-ar scufunda în adâncuri. Dar aşa cum marea, chiar dacă de zeci de mii de ori s-ar dezlănţui, nu depaşeşte limitele ei, la fel şi pământul, chiar dacă de zeci de mii de ori s-ar zgudui şi s-ar cutremura, nu este îngăduit de Creatorul să se distrugă. Și destul despre acestea.
 
Apoi după un timp, nu foarte scurt, un monah din Antiohia cea mare a venit la mine povestindu-mi că un cutremur străin şi înfricoşător s-a întâmplat în cetate. Nu numai că pământul s-a cutremurat cu putere, ci a vuit şi s-a despicat şi pietrele au fost aruncate jos ca într-o vale. Iar când s-a cutremurat iarăşi pământul, pietrele, care se aflau sus pe margine, ca şi cum erau slobozite dintr-o catapultă au zburat la înălţime. Dar au căzut nu numai zidurile cetăţii şi cele mai multe dintre clădiri, ci şi Biserica cea mare, în care a fost ucis şi patriarhul şi mulţime multă de popor.
 
Aceste toate cutremure le-am amintit eu pe scurt, vrând să arăt atât puterea lui Dumnezeu, cât şi purtarea Lui de grijă pentru noi. Puterea, fiindcă numai cu privirea face să se cutremure, precum o frunză, pamântul, mare şi greu, iar grija, fiindcă deşi noi păcătuim, El loveşte pământul care rămâne în rânduiala lui („întemeiat-ai pământul şi rămâne după rânduiala Ta” [Ps. 118, 90-91]), dar pe noi ne cruțǎ, trăgându-ne la pocǎințǎ. Aşa cum şi atunci când a fost răstignit Hristos, nimic nu au pătimit cei ce Îl rǎstigneau, dar făptura era biciuită cu cutremur şi întuneric, pentru aceea şi multǎ mulţime a fost adusǎ la credinţă, „bătându-şi piepturile lor” [Luca 23, 48] şi zicând: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta” [Matei 27, 54; Marcu 15, 39], Care slobozindu-ne şi pe noi din cutremurul cel simțit şi înțelegǎtor [n.m. al patimilor], după mila Lui, ne-a învrednicit pe noi de seninǎtatea nepǎtimirii şi de viața veșnicǎ, pentru ca împreunǎ cu Tatăl Lui şi cu Preasfântul Duh sǎ-L slǎvim pe El în vecii vecilor. Amin.»
 
Sursa: Scrieri, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Vol. 3: Panegirice, Editura Doxologia, Iaşi, 2016.
 
 
Pentru că Sfântul Neofit vorbeşte la modul general atunci când arată că „marea, chiar dacă de zeci de mii de ori s-ar dezlănţui, nu depăşeşte limitele ei”, în contextul subiectului de faţă este potrivit a fi redată şi următoarea relatare de pe vremea când „împăratul Valens [364-378] stătea în Marcianopolis [azi Devnia, Bulgaria] în Moesia”, care apare menţionată în „Cronografia” Sfântului Teofan Mărturisitorul:
«S-a făcut cutremur mare pe tot pământul în cel de-al VIII-lea indiction, noaptea, încât în Alexandria [unele] corăbii ancorate la ţărm au fost ridicate la înălţime şi au depăşit clădirile cele înalte şi zidurile; şi au fost mutate înăuntru în curţi şi pe acoperişuri. Apoi, retrăgându-se marea, au rămas pe uscat.
Mulţimile, fugind din oraş din cauza cutremurului, văzând corăbiile pe uscat, au urcat pe ele pentru a jefui încărcăturile cele de pe corăbii. Întorcându-se apa, i-a acoperit pe toţi. Alţi marinari au povestit că în acel ceas au fost surprinşi navigând în mijlocul Mării Adriatice şi, dintr-o dată, în mijlocul mării, corabia a rămas pe uscat (!!!). Dupa puţin timp, iar a revenit apa şi astfel au navigat.»
 
Sursa: Cronografia, Sfântul Teofan Mărturisitorul, Editura Basilica, Bucureşti, 2012.
 
 
P.S.: Aceste din urmă străine şi nemaiauzite manifestări ale stihiilor, ce se află în “mâna” cea tare a Prea Sfintei Treimi, corespund declanşării succesive a ceea ce noi numim astăzi megatsunami/valuri seismice gigant.
 
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Poezii-colinde
Moș Crăciun
pr. Bogdan-Valentin Apostol
slujitor la Mănăstirea Bogdănesti, Suceava
I
Dragă Moș Crăciun,
Tu esti blând și bun,
Și-ți scrie fiecare
Ce dorințe are.
II
Tu le împlinești pe toate
Fie cât de grele, poate…
Însă ceri în schimb
O fărâmă de colind.
III
Că-n astă noapte sfântă,
Când oamenii colindă,
Îl preaslăvim pe Pruncul Sfânt
Ce a venit pe-acest pământ.
IV
Din dragoste dumnezeiască,
Pe toți să-i mântuiască.
Să le dea-n suflet pace,
Prin har să îi împace.
V
Iisus Hristos Preabunul,
Învăluie Crăciunul,
Cu pacea Sa cerească,
Ca omul să se pocăiască.
Colind, Lerui, Ler
Vestirea Vestirilor
Maria Gabor
      Crăciun 2016
 
De Sfânt Crăciun
Un Înger Bun
Să te călăuzească,
Dragi Magii de la Răsărit
În suflet poposească!
În cerul tău o Stea arzând
Să se aprindă-n taină,
Îmbracă-n Duh pe Pruncul Sfânt
Cu-a Rugăciunii haină;
Tămâie și-aur al tău gînd,
Credința sfîntă, dorul,
Că pentru tine pe Pămînt
Veni Mîntuitorul.
Colind, colind, un clopot-zori
Vestirea să vestească,
Cu sfinte Binecuvântări
În inima - FEREASTRĂ!
 
     
 
 
 



Evenimente, Apeluri, Promoții
Intre nedreptățile veacului și nedreptatea lui Dumnezeu (conferință, 8 dec., Sibiu)

Organizația Tinerilor din Sibiu
Va invita la conferinta cu tema
„Intre nedreptățile veacului și nedreptatea lui Dumnezeu”,
sustinuta
de pr. Policarp Stoian de la Mănăstirea Bran
în Aula Magna a Facultății de Medicină din Sibiu,
joi 8 decembrie, ora 18:00.



Părinții sunt invitați la seria de conferințe Școala Familiei

Asociația “Școala Familiei”, condusă de biofizicianul Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică la Universitatea Aristotel din Tesalonic, a lansat la nivel național un proiect dedicat părinților care doresc să aprofundeze tehnici eficiente prin care pot ajuta la dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Poiectul “Școala Familiei” are scopul de a dezvolta competențele parentale necesare părinților în relația cu copiii, soțul/soția, dar și în relație cu familia extinsă, prin care cei dintâi pot să asigure în mod informat protecția, sănătatea și armonia propriei familii:

Credem că familia românească are întrebări cheie despre educația copiilor și pentru care nu e ușor să găsești răspunsurile potrivite într-o formă accesibila și organizată. Mai mult, în contextul general al unei educații pentru abilități și competențe de tot felul, credem că prioritatea educației este să formeze oameni, prin cultivarea trăsăturilor de caracter. Rolul esențial îl revine părinților care au nevoie să fie informați despre cum pot educa oameni de caracter, dezvoltându-le demnitatea, hărnicia, onestitatea, curajul, cinstea, responsabilitatea etc.

Între temele abordate în modulele din proiectul Școala Familiei, amintim: Influența ecranelor electronice asupra sănătății copilului; Dependențele (sex, pornografie, internet, mâncare); Educația pentru caracter; Autoritatea și stilurile parentale; Comunicarea în familie; Gestionarea conflictelor; Atașamentul; Caracteristici masculine și feminine; Alimentația pentru sănătate; Stimularea pozitivă a copilului prin limbaj, muzică și sport.

Mai multe detalii despre proiectul Școala Familiei veți putea citi, în curând, pe www.scoala-familiei.ro și pe http://www.parintivrednici.ro/

Cu ocazila lansării proiectului la Iași, psihologul Andreea Olteanu, doctor în psihologia dezvoltării copilului şi preşedintele Asociaţiei pentru Dezvoltarea Copilului şi a Familiei, a susţinut conferinţa cu tema „Rolul părinţilor în dezvoltarea copiilor de la naştere la maturitate“. 

„Mulţumim că sunteţi alături de noi la deschiderea unui proiect important pentru noi, părinţii, iniţiat de biofizicianul Virgiliu Gheorghe. Proiectul a pornit de la ideea mai multor părinţi care simt nevoia să găsească şi alţi părinţi, să discute cu ei, să împărtăşească din încercări şi din frământări din dorinţa de a se informa cât mai mult, de a se perfecţiona şi de a găsi soluţiile cele mai bune şi mai potrivite pentru a-şi ajuta copiii în educaţie. După cum ştim, a fi părinte e cea mai grea meserie, şi, paradoxal, o practicăm majoritatea dintre noi, dar nu avem atestat pentru ea. În general, suntem obişnuiţi să ne specializăm, să obţinem o diplomă, şi apoi să practicăm o meserie. În privinţa parenting-ului facem o excepţie: suntem întâi părinţi şi mereu învăţăm, diploma urmând să o primim la final“, a subliniat în deschiderea evenimentului Otilia Istrate, jurist, vicepreşedinte APOR Iaşi.

„De multe ori, copiii supradotaţi îşi înhibă potenţialul atunci când nu au acces la dimensiunea spirituală. Partea aceasta de dimensiune spirituală nu este discutată de specialiştii în dezvoltarea umană atât de aprofundat; în Europa de Est există încă această dificultate de a vorbi de dimensiunea spirituală, în special ca urmare a perioadei comuniste, când activitatea facultăţilor de psihologie a fost restrânsă. În dezvoltarea noastră ca oameni şi ca fiinţe, sunt foarte importante toate etapele şi toate dimensiunile noastre, pentru a avea o sănătate armonioasă. Trebuie să fim atenţi la sănătatea fizică a copiilor noştri, la sănătatea mintală, la dimensiunea socială, la dimensiunea emoţională şi, bineînţeles, la dimensiunea spirituală a acestora“, a precizat psihologul Andreea Olteanu, în cadrul conferinţei susţinute.

„Este dificil uneori să fii părinte? Trăieşti bucuria de a avea copii, dar sunt momente în care consideri că nu deţii suficiente informaţii pentru a găsi cea mai bună soluţie la fiecare provocare? Te simţi câteodată singur şi ţi-ai dori să întâlneşti şi alte persoane care au aceleaşi frământări? Care sunt etapele dezvoltării psihologice ale omului şi cât de mult au nevoie copiii de atenţia constantă şi pedagogic livrată în fiecare dintre aceste etape? La toate aceste întrebări şi dileme, invitata evenimentului, psihologul Andreea Olteanu , a oferit mai multe variante de răspuns. Organizatorii evenimentului au fost Asociaţia Părinţilor pentru ora de Religie Iaşi, Asociaţia pentru Dezvoltarea Copilului şi a Familiei, Asociaţia PRORELIS şi Facultatea de Teologie Ortodoxă »Dumitru Stăniloae»“, a declarat prof. Fulvia Horobeţ, preşedintele APOR Iaşi.

 



Școală și casă pentru copiii orfani și salvați de la avort

 

În contextul în care, în perioada 1990-2013 s-a raportat un număr de 7.775.364 de avorturi, preotul Ștefan Musteață din satul Oneaga (Botoșani) derulează un proiect prin care dorește să asigure o casă și o școală unei comunități formate din 56 de suflete salvate de la avort sau rămase orfane.

Proiectul face parte dintr-un program social mai amplu de salvarea a copiilor, intitulat "Împreună pentru viață” și este inițiat de Fundația Nektarios. Scopul campaniei este strângerea de fonduri pentru ridicarea Așezământului Social-Educațional "Sfântul Efrem cel Nou” din satul Oneaga (comuna Cristești, județul Botoșani). Astfel, inițiatorul campaniei dorește să le ofere o casă și un programul educațional copiilor care au fost părăsiți de părinți, salvați de la avort sau rămași orfani.  

În cadrul Centrului social-educațional, cu o suprafață construită de 1.400 mp, vor funcționa o grădiniță cu programul normal, o bibliotecă universală cu acces liber, un centru de zi, un atelier de practică profesională pentru tineri și un centru de promovare și consultanță în domeniul agricol. Până la ora actuală, s-au construit subsolul, parterul, etajul 1 și 2, însă pentru finalizarea întregului așezământ se estimează un cost de 200.000 de Euro.

Odată construit, centrul social-educațional nu va mai avea nevoie de fonduri suplimentare pentru funcționare, deoarece preotul Ștefan a implementat deja un plan pentru autosusținerea economică a așezământului. Fundația Nektarios are în vedere înființarea unei ferme agricole, patru sere, patru depozite (8000mp), un atelier meșteșugăresc universal, crescătorie de păsări, prisacă, o plantație de salcie (5ha), pentru asigurarea lemnului necesar pentru foc. De asemenea, va fi construit un centru de informare turistică și o tabără de recreere, pentru activități cultural-educative, schimburi de experiență, simpozioane, tabere de lucru și voluntariat.

"Le mulțumim oamenilor cu suflet care ne-au fost alături în acest demers, atât cu materiale de construcții, financiar, chiar și cu un cuvânt bun. Am făcute progrese foarte mari față de anul trecut și ne apropiem ușor-ușor de finalizarea întregii lucrări. Până în prezent, am reușit să construim subsolul, parterul și cele două etaje. Cu ajutorul bunului Dumnezeu și al Sfântului Efrem cel Nou, ne dorim ca la finele anului 2017, până de Crăciun, să avem primii copii în Așezământ”, declară preotul Musteață Ștefănel Radu, președintele Fundației Nektarios.

Persoanele și companiile, care vor să ajute la construirea așezământului, pot dona materiale de construcție sau bani, în conturile RO98CECEBT01C1EUR0590832 (Euro) și RO84CECEBT0130RON0590831 (Ron) sau online, accesând link-ul https://salveazaoinima.ro/campaigns/asezamantul-sfantul-efrem-cel-nou/.

 

Sursa: activenews.ro

 

 

 

 



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Decembrie-2016.doc