Sfântul Prooroc Ilie

"Proorocule şi înainte văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Sfinte Prooroc Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul, Iubitorul de oameni."

Iulie 2016

     
 
Sumar:
- Sfântul și Marele Sinod - concluzii
- Știri interne - iulie 2016 (RO)
- Știri externe - iulie 2016 (EXT)
- CCR a avizat favorabil inițiativa cetățenească privind familia tradițională
- Biserica avertizează cu privire la fenomenul Pokemon Go
- Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (VIDEO)
- Documentele oficiale ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
- Istoria şi cinstirea Sfintei Icoane Prodromiţa (VIDEO)
- Comunicat de presă referitor la documentul sinodal privind importanța postului
- Athosul. Urcușul - ascensiunea pe vârful Athonului - 2033 m (VIDEO)
- Gândul zămisleşte fapta
- Despre dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului
- Traumele copiilor crescuți de cupluri homosexuale. Apel pentru copiii familiei Barbu
- Inedit, despre părintele Rafail Noica şi Constantin Noica (VIDEO)
- Unitatea şi atemporalitatea dreptului
- Despre implicarea mirenilor în viaţa Bisericii în viziunea Domnului Dan Dungaciu
- Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (poezie)
- Apel pentru dreptul la viață. Nu-i abandona, nu-i avorta, îi primesc eu!
- Călăuziri spre Înţelepciune. O carte pentru tineri şi nu numai - Pr.dr. Vasile Gafton (CARTE)
- Muntele Athos - Istorie si innoire in paradisul monahilor - Graham Speake (CARTE)
- Viata si opera teologica a lui Grigorie al II-lea Cipriotul, patriarhul Constantinopolului cu traducerea integrala a tratatelor - Jean-Claude larchet (CARTE)
- Vaccinurile si autoimunitatea -Yehuda Shoenfeld, Nancy Agmon-Levin (CARTE)
- Au fost odata... Marturii si convorbiri cu mari duhovnici - Ierodiacon Paraschiv Cleopa (CARTE)
- Dialog cu un necredincios Despre existenta lui Dumnezeu si despre care religie este cea adevarata Ştiinţă si religie. Creaţionism - Bogdan-Ioan Vasiliu (CARTE)
- Copilaria Parintelui Cleopa - Olguta Creanga-Caia (CARTE)
- Grecia crestina Ghid de pelerinaj - Aurelia Balan-Mihailovici (CARTE)
- Cum suntem mantuiti - Intelegerea mantuirii in traditia ortodoxa - Kallistos Ware (CARTE)
- Psihoterapia ortodoxă - Stiinta Sfintilor Parinti - Mitropolit Hierotheos Vlachos (CARTE)
- Dezvoltarea psihosexuala a copilului si rolul parintilor O abordare psihanalitica - Dr. Matheos Iosafat (CARTE)
- Retetele medicinei isihaste pentru cei grav bolnavi - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
- Biserica si noile erezii - Parintele Iustin Parvu (CARTE)
- Valeriu Gafencu. O biografie teologica a Sfantului Inchisorilor - Ionut Tene (CARTE)



Tema lunii
Sfântul și Marele Sinod - concluzii

 

Articolele dedicate concluziilor cu privire la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 16-26 iunie 2016), disponibile în mediul electronic, sunt numeroase. Subiectul este de actualitate și importanță deosebită pe agenda Bisericii Ortodoxe în 2016. În unele dintre aceste articole  se poate simți tonul părtinitor, chiar pătimaș, fie pro, fie contra. Ne dorim ca articolul de față să se înscrie în linia celor cu abordare moderată, subliniind sintetic, faptic și obiectiv câteva concluzii privind Sfântul și Marele Sinod, în viziunea Redacției, dar și a unor clerici și mireni buni cunoscători ai subiectului.

Sfântul și Marele Sinod nu poate fi numit Panortodox

La Sinaxa de la Chambesy, Elveția (ianuarie 2016), Întâistătătoriii Bisericilor Ortodoxe Autocefale au decis convocarea Sfântului și Marelui Sinod pentru Sărbătoarea Rusaliilor 2016. Cu puțin timp înainte de începerea evenimentului, patru Biserici Locale (Rusia, Georgia, Bulgaria, Antiohia), au decis ca din varii motive, să nu participe. Serbia s-a răzgândit în ultimul moment și a luat parte la lucrări. Este de notat faptul că, odată cu publicarea infirmării de participare a acestor Biserici, Patriarhia Română, a început să folosească sintagma Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe în locul celei de Sfântul și Marele Sinod Pan-ortodox.

"În cuvântarea de deschidere, patriarhul Bartolomeu a regretat absenţa celor 4 patriarhii dar, totodată, a subliniat faptul că lipsa unora de la Sinod nu împiedică desfășurarea lui şi nici nu ştirbeşte din autoritatea lui. Tot la şedinţa de deschidere (pe 20 iunie), în special arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, a pus în discuţie corectitudinea şi eficacitatea „principiului consensului”, care nu poate fi aplicat rigid, aşa cum consideră mai ales Patriarhiile absente de la Sinod. Bineînțeles, s-au citat Canoanele 8 Trulan şi 40 de la Laodiceea, cu următoarele concluzii:

a) este important că la Sinod au fost invitaţi toţi, dar lipsa unora nu împiedică organizarea Sinodului şi nu-i ştirbeşte autoritatea;

b) autocefalia Bisericilor Locale se limitează la dreptul de auto-administrare, dar nu implică dreptul de a boicota sinodalitatea panortodoxă. (Cf. Circulara Sinodală, I.5).

Sinodalii din Creta au făcut referinţă şi la unele Sinoade Ecumenice, la care de asemenea nu au participat toate patriarhiile, mai ales că pe atunci erau doar cinci (pentarhia)".  - Sursa: Ieromonah Petru Pruteanu, www.teologie.net

Au fost adoptate șase documente oficiale

Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta

Diaspora Ortodoxă

Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană

Autonomia şi modul ei de proclamare

Importanţa postului şi respectarea lui astăzi

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine

Regulamentul de desfășurare a Sfântului și Marelui Sinod a permis participarea unui număr limitat de episcopi din fiecare Biserică națională, drept de veto revenind doar conducătorilor de delegații, respectiv patriarhilor. Majoritatea episcopilor prezenți au semnat toate cele șase documente, dar există și episcopi din cadrul unor delegații (mai ales greci și sârbi), care nu au semnat toate documentele. Cele mai mari disensiuni s-au iscat asupra documentului Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine încă dinaintea reunirii Sinodului, din cauza interpretărilor diferite privind denumirea și recunoașterea altor culte și confesiuni creștine.

Temele discutate, în viziunea ÎPS Andrei Andreicuț, membru al delegației BOR

"Au fost îndelung discutate, cele șase teme, ameliorate și completate, până ce au primit formele definitive ce au fost semnate de către toți participanții la Sinod.

Prima temă analizată a fost cea legată de Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană. După ce s-a subliniat faptul că Biserica lui Hristos trăiește în lume, dar nu este din lume, a fost analizată valoarea persoanei umane, libertatea și coresponsabilitatea, pacea și dreptatea, pacea și prevenirea războiului, Biserica Ortodoxă față de discriminare, Misiunea Bisericii Ortodoxe de a mărturisi dragostea prin diaconie.

A doua temă discutată a fost cea legată de Diaspora Ortodoxă și de regulamentul de funcți­onare al Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă. Chiar dacă din punct de vedere eclesiologic prezența mai multor episcopi ortodocși în același oraș este necanonică, prin iconomie, plecând de la o realitate pastorală obiectivă, episcopii ortodocși din același oraș, preocupându-se fiecare de diaspora sa, se reunesc într-o Adunare Episcopală. Actualmente există în lume 12 Adunări Episcopale în diferite zone. Ținta îndepărtată este ca în toate țările să existe Biserici locale, fiecare cu ierarhia ei.

A treia temă discutată este legată de Autonomie și modalitatea ei de proclamare. S-a subliniat autonomia și modul ei de proclamare, dimensiunile eclesiologice, canonice și pastorale ale instituției autonomiei, și s-a căutat o formulare unanimă a consensului panortodox asupra problemei.
A patra problemă examinată a fost cea legată de Importanța postului și respectarea lui astăzi.

Analizarea temei a comportat multe discuții. Au fost și voci care doreau relaxarea postului sau scurtarea lui. Intervenția Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul nostru, a fost una categorică: postul trebuie să rămână așa cum este. Într-o lume ce se secularizează, într-o lume robită de desfătări trupești, este nevoie să rămână postul, ca mijloc de despătimire.

A cincea problemă a fost cea legată de Căsătorie și impedimentele ei. În Patriarhia Georgiei, interpretând cu acrivie canoanele, nu sunt permise căsătoriile mixte. Concluziile Sfântului și Marelui Sinod au fost că, în mod normal, trebuie respectate canoanele, dar, în contextul lumii contemporane, din motive de înțelegere pastorală și dragoste față de păstoriți, se poate aplica iconomia, când este vorba de căsătoria între creștinii de diferite confesiuni. Asupra acestui pogorământ am stăruit și eu. A rămas valabilă acrivia doar când este vorba de căsătoria cu necreștinii.

A șasea temă, care a provocat cele mai multe discuții, a fost intitulată: Relațiile Bisericii cu ansamblul lumii creștine. Au fost voci care, plecând de la eclesiologia ortodoxă, interpretată în acrivia ei, nu erau de acord ca celelalte confesiuni să fie denumite Biserici. Rolul salutar l-a avut Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care, după ce a făcut mai multe amendamente materialului, l-a adus în stadiul în care putea fi semnat. A mai avut câteva intervenții pertinente și Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Dacă și celelalte confesiuni pot fi numite Biserici, așa cum de ani de zile se procedează la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, și așa cum au fost numite în istorie, ele sunt Biserici nedepline. Relațiile și discuțiile cu lumea creștină neortodoxă nu pot fi întrerupte." – Sursa: Ziarul Lumina 

Rolul pozitiv și determinant al BOR, recunoscut și de către contestatari

Adeseori Patriarhia Română a fost criticată pentru lipsa de transparență a poziției și mandatului pregătite pentru Sfântul și Marele Sinod, în special de către cei care anticipau o poziționare de tip yes-man a BOR. Desfășurarea evenimentului însă, a arătat că delegația română a avut "rolul cel mai important pentru păstrarea unui echilibru atât de fragil în Ortodoxia universală și pentru a contrabalansa ofensiva agresivă a …ecumeniștilor ecumenici (a delegaților Patriarhiei Ecumenice)" – am citat site-ul Cuvântul Ortodox.

Aprecierea are în subsidiar faptul că Patriarhia Română a susținut ferm amendamente corecte și importante la documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, în sensul întăririi adevărului fundamental că numai Ortodoxia este Biserica, Una, Sobornicească și Apostolească, așa cum o mărturisim în Simbolul de Credință.

Basilica.ro și Trinitas TV au relatat despre aprecierile adresate Patriarhului României pentru propunerile și argumentele aduse, în calitate de teolog desăvârșit (după cum l-a numit Patriarhul Ecumenic Barolomeu) și fost profesor la Institutul Ecumenic de la Bossey. Celor care le consideră simple exagerări propagandistice, li se adresează redactorii Cuvântul Ortodox, cunoscuți prin atitudinea lor deloc comodă și chiar tranșantă cu privire la BOR: "Nu doar că nu avem de ce să ne rușinăm, dar considerăm că avem motive de încredere că ”ai noștri” și-au făcut, după putință, evident, nu chiar perfect (există serioase probleme legate de document, cu toate amendamentele aduse*), datoria față de Ortodoxie. Și au facut-o acolo, pe un teren străin. Nu au mers de formă, nu au facut servicii Patriarhiei Ecumenice, nu au fost slugarnici... Au reprezentat cu demnitate poziția patristică și poziția românească. Iar poziția românească s-ar putea să aibă un rol pentru ortodoxia universală pe care, poate, nu îl înțelegem deplin acum. Trebuie să afirmam răspicat aceste lucruri, deoarece, mai recent, s-a creat o atitudine dăunatoare, de lamentare perpetuă (uneori întreținutaă deliberat) față de prestația ”alor noștri” și o admirație (uneori) indecentă, credulă, naivă, față de greci, ruși, bulgari și …cam oricine altcineva. Nu o spunem din …etnofiletism :), ci din necesitatea de a amenda o atitudine incorectă, care oglindește în spațiul bisericii antiromânismul dominant, demitizant din spațiul laic."

Părintele Mihai-Andrei Aldea, preot slujitor în mănăstirea Paltin Petru-Vodă, un opinent incomod pe tema Sinodului, apreciază la rândul său că: "Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului şi a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obţine exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguităţi şi formulări necanonice etc.; chiar şi mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe – datorează enorm delegaţiei BOR." – Sursa:Revista Atitudini

Documentele adoptate nu au caracter obligatoriu. Ce elemente de noutate aduc

Aceste documente nu au un caracter normativ. Ele nu clarifica datele credinței și nu sunt traductibile în canoane noi, adică nu lămuresc nici credința, nici nu sancționează niște abateri. Aceste documente au rolul, mai degrabă, de a actualiza, mandatul misioanar și pastoaral pe care îl are Biserica de doua mii de ani încoace, și, sper că aceste documente, înainte de orice, să influențeze modul de a vedea lucrurile din perspectiva clerului, pentru că, până să ajungă să influențeze într-un fel viața noastră, a mirenilor, aceste documente ar trebui să fie însușite, înainte de orice de ierarhie și de clerul parohial. Pentru că, atunci când vorbim de Misiunea Bisericii în lume trebuie să vorbim de tendința unora și a altora, care nu văd caăe necesara actualizarea datelor credinței în contextul social de astăzi. La fel, când e vorba și de relațiile cu cei de alte credințe, sau problema căsătoriei și alte teme care au fost supuse dezbaterilor. În orice caz, o influență directă, de azi pe mâine, aceste texte nu vor avea și nici nu și-au propus să aibe o astfel de influență, este de părere profesorul și teologul Radu Preda. 

Organizarea Sfântului și Marelui Sinod nu a fost pripită

Dacă un Sinod Panortodox, pregătit începînd cu 1961 și care are loc în 2016, adică fix după 55 de ani, poate ajunge motiv de sminteală și dovadă că ortodoxia este „luată de val“, atunci nu mai înțelegem care este unitatea de măsură a timpului în Biserica de Răsărit... Acum, cît privește tabăra celor care își doreau amînarea Sinodului Panortodox – probabil nu pentru încă o jumătate de secol! –, rezerva lor principală era/este legată de conținutul variantei finale a documentelor din mapa părinților sinodali. Chiar dacă unele conțin formulări de ultimă oră, acestea au fost trecute printr-o sinaxă a capilor majorității Bisericilor Ortodoxe locale și au fost cunoscute cu cel puțin o jumătate de an înainte. Adică un timp rezonabil pentru a lua atitudine, inclusiv pentru a aduce sugestii de îndreptare. Or, spiritele s-au inflamat brusc cu doar cîteva săptămîni înainte de Creta, lăsînd impresia, imposibil de contestat, că ne confruntăm, în fapt, cu o strategie, gîndită în consecință, de împiedicare cu orice preț a derulării Sinodului Panortodox. – Radu Preda, spicuiri dintr-un articol apărut în publicația Dilema Veche 

Afirmații, învățăminte și recomandări ale Sfântului și Marelui Sinod

Se proclamă şi se ocroteşte: dogma ortodoxă referitoare la Sfînta Treime, tradiţia apostolică şi patristică, acrivia canoanelor, validitatea Sinoadelor Sf. Fotie şi a Sf. Grigorie Palamas, sfinţenia căsătoriei dintre bărbat şi femeie, antropologia ortodoxă patristică, sacralitatea vieţii umane de la prima clipă de viaţă până la ultima, respectul şi buna înţelegere între oameni, pacea între popoare, cinstirea Sfinţilor întru Duhul Sfînt, organizarea Bisericii în diaspora nu ca autocefalii ci ca eparhii subordonate patriarhiilor, importanţa apostolatului; naşterea, şi ocrotirea copiilor, educaţia tinerilor (pe model vasilian), libertatea conştiinţei, apărarea tuturor celor oprimaţi (indiferent de etnie, credinţă, rasă, etc), filantropia, importanţa ascezei şi a postului (inclusiv pentru mireni), importanţa jertfelniciei, grija faţă de natură (ecologia), cooperarea demnă şi fără compromisuri a Bisericii cu statul.

Se condamnă: transhumanismul /cyborgizarea /folosirea tehnologiei şi a microcipului pentru a leza omul, unionismul, etno-filetismul, protestantismul, avortul, eutanasierea, experimentele genetice (inclusiv donarea silită), ura, schisma, secularismul, individualismul, relativismul religios (adică ecumenismul), globalismul agresiv, economismul, coruperea de minori, umanismul, pervertirea firii umane în orice mod (fizic, psihic, intelectual şi duhovnicesc), fundamentalismul, violenţa, genocidul religios, divorţul, bigamia, căsătoria mixtă, căsătoria monahilor, pauperizarea intelectuală şi economică, migraţia forţată, minimalismul teologic (în cadrul discuţiilor cu alte credinţe), prigonirea religiei de către statele atee, conflictul inter-etnic şi războiul. Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Acrivie vs. Dispensă în cazul căsătoriilor mixte 

Documentul sinodal nu aduce în fapt nicio schimbare de ordin canonic în privința căsătoriei unui ortodox cu un eterodox. Căsătoriile mixte sunt interzise în Biserica Ortodoxă. Ca și până acum, este la latitudinea, discernământul și decizia episcopului acordarea de dispense de la această regulă.

Îndemn pacifist din partea unui ierarh al uneia dintre Bisericile neparticipante

"Vă îndemn să neglijați sfaturile rele și să nu lansați gânduri sau cuvinte de reproș la adresa ierarhilor ortodocși din alte Biserici Ortodoxe locale, acuzându-i de abatere de la canoanele sfintei Credințe Ortodoxe, pentru că, de fapt, acest lucru nu este adevărat. Nici nu vă îngreunați inimile cu afirmații înșelătoare, cum că unitatea, sobornicitatea Bisericii Ortodoxe ar fi fost subminată de neparticiparea la Marele Sinod de pe Insula Creta" - Mitropolitul Naum de Ruse.

Cuvânt de mulțumire

"Mulţumim lui Dumnezeu că, în „foişorul de sus” de pe pământul apostolic al Cretei, s-au adunat la un Conciliu Ortodox epocal ierarhi din toate părţile globului pământesc. Aceşti „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1) au dezbătut subiecte importante privind viaţa interioară a Bisericii şi slujirea ei pastorală în lumea actuală. Din toate lucrările sinodale, desfăşurate într-un climat duhovnicesc excepţional, s-a putut percepe dorinţa fierbinte a Bisericii Ortodoxe universale de a oferi societăţilor contemporane secularizate lumina Evangheliei, adică speranţa şi asigurarea că nu răul are ultimul cuvânt în istorie, ci Hristos, Mirele Bisericii şi „Domnul împăraţilor pământului” (Apoc. 1, 5). Ne rugăm ca Duhul Sfânt să călăuzească Biserica în implementarea deciziilor Sfântului şi Marelui Sinod Pan-Ortodox, conştienţi fiind că acceptarea şi aplicarea acestora constituie expresia esenţială a recunoaşterii identităţii sinodale a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. În acest fel, ea îşi poate îndeplini cu rodnicie misiunea ei în lumea post-modernă, spre binele poporului lui Dumnezeu." – ÎPS Irineu (Ziarul Lumina)

Final deschis...

Din succesiunea aceasta de evenimente înțelegem cel puțin două lucruri. Primul: oricît de lung ar fi drumul pregătitor, ortodoxia mondială de azi are o chimie dificilă, acumularea istorică a nemulțumirilor de toate felurile (de la sensibilități naționaliste la conflicte pastorale nemijlocite) explodînd cu orice ocazie. În plus, acest bagaj nonteologic se traduce în poziționări care pretind că apără puritatea ortodoxiei, agresivitatea retorică și încrîncenarea ținînd de cele mai multe ori locul apologiei, argumentației întemeiate și dialogului onest. Al doilea: în fața provocărilor actuale, ortodoxia, prin reprezentanții ei la vîrf, produce dovada că nu înțelege să mizeze pe ceea ce a definit orice moment sinodal important din istoria Bisericii noastre: simțul teologic al poporului lui Dumnezeu. – Radu Preda

 




ACTUALITATEA religioasă
Știri interne - iulie 2016 (RO)

 

Situația de la Berevoiești, Argeș – Apel la responsabilitate și solidaritate comunitară

Patriarhia Română a aflat cu  profundă mâhnire de situația dramatică din comuna Berevoiești, județul Argeș, unde câteva zeci de persoane, inclusiv minori, au fost sechestrate și supuse unui regim inuman de sclavie. Este deplorabil că autorii acestor fapte incalificabile s-au pretat fără nici un scrupul la acte total incompatibile cu morala creștină și cu demnitatea persoanei. Ne exprimăm speranța că membrii comunității din această localitate argeșeană și autoritățile locale (Primăria, Poliția, Școala și Biserica) vor manifesta solidaritate în sprijinirea victimelor pentru a depăși momentele dificile prin care trec acum, până când factorii responsabili vor găsi o soluție pentru fiecare caz în parte. Îndemnăm comunitățile locale să reacționeze prompt de fiecare dată când apar cazuri flagrante de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, ale legii și ale moralei publice. Recomandăm preoților să sesizeze întotdeauna asemenea situații grave și să intensifice activitatea pastorală cu scopul prevenirii faptelor antisociale, al promovării și consolidării valorilor morale creștine în comunitate. Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Mitropolia Banatului a achiziționat o locuință pentru un deținut cu patru copii

Mitropolia Banatului a achiziţionat o locuinţă pentru un deţinut de la Penitenciarul Timişoara a cărui familie, soţia împreună cu cei patru copii, s-a confruntat cu multe lipsuri şi probleme familiale foarte grave. Contractul de vânzare-cumpărare a fost semnat la 14 iulie 2016 de către soţi, după cum se precizează într-un comunicat emis de Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Timişoarei. "Întrucât persoana privată de libertate va fi eliberată din penitenciar peste 4 -5 luni de zile, adică în prag de iarnă, fiind pus în situaţia de a nu avea un adăpost deasupra capului pentru el şi familia sa, Centrul nostru eparhial s-a implicat în această acţiune umanitară atât de necesară celor şase suflete", se precizează în comunicatul de presă.

Locuinţa va fi amenajată cu sprijinul Arhiepiscopiei Timişoarei şi va fi dotată cu toate cele necesare traiului zilnic. Totodată, având în vedere faptul că imobilul se află într-o localitate care are şi şcoală generală, cei patru copii pot fi înscrişi din toamnă în sistemul educaţional. În contractul de vânzare-cumpărare este specificată o clauză privind interdicţia de înstrăinare, grevare, restructurare şi demolare pe o perioadă de zece ani, care urmează a fi notată în cartea funciară. Centrul Eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei a aflat de acest caz în urma unei solicitări adresate conducerii Penitenciarului Timişoara pentru a fi identificaţi deţinuţii care se confruntă cu probleme sociale deosebite, care au familii numeroase şi nu posedă locuinţă. Ca urmare a situaţiei primite au fost contactaţi preoţii parohi din localităţile de domiciliu ale deţinuţilor şi, în primă etapă, familiilor acelora le-au fost dăruite haine, încălţăminte şi alimente cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului (anul 2016).

Patriarhia Română condamnă atacul terorist de Ziua Națională a Franței

Patriarhia Română condamnă atacul terorist de la Nisa, din 14 iulie 2016, act abominabil care a cauzat moartea a 84 de persoane şi rănirea a peste 100, printre care şi doi cetăţeni români. Biserica Ortodoxă Română respinge orice formă de violenţă şi extremism care produce victime în rândul populaţiei nevinovate şi contribuie la instaurarea unui climat nefiresc de teamă, neîncredere şi nesiguranţă între oameni. În aceste momente grele, ne rugăm pentru odihna sufletelor celor ucişi, însănătoşirea grabnică a celor răniţi şi ne exprimăm compasiunea şi solidaritatea cu poporul francez din nou greu încercat. Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române, Foto: AFP / Valery Hache

Linkuri la ȘTIRI:

Mesaj din SUA pentru România. Punctul de vedere oficial al SUA cu privire la prezentul si viitorul Romaniei 

Rusia a ridicat al doilea monument în cinstea eroilor români căzuți în Al doilea Război Mondial

Mitropolitul Banatului, îndemn la UNIRE cu Basarabia

Mamele cer o lege pentru alăptatul în spațiul public

Cinci ani de la moartea Părintelui Arsenie Papacioc. Bărbatul și femeia au fost creați de Dumnezeu cu un scop bine defintit

18 Iulie, Moartea Reginei Maria. Pe ultimul drum, Armata română i-a oferit un salut unic

Cum arăta România anilor 30, văzută prin obiectivul unui fotograf german

Misterul Sarmizegetusei, descifrat de trei braşoveni

Singură biserică din România pictată de o femeie doar cu Sfinți români este în Țara Făgărașului

 



Știri externe - iulie 2016 (EXT)

 

RUSIA: Biserica Ortodoxă Rusă - Marele Sinod din Creta NU poate fi numit Panortodox

Vineri, 15 iulie 2016, la Reședința sinodală de la Mănăstirea Danilov din Moscova, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Lucrările au fost prezidate de Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii. În cadrul acestei ședințe, părinții sinodali au luat o poziție cu privire la Sfântul și Marele Sinod întrunit în Creta, în perioada 16-26 iunie 2016. Astfel, Sfântul și Marele Sinod a fost recunoscut ca un eveniment important în istoria procesului sinodal al Bisericii Ortodoxe. S-a subliniat și faptul că baza cooperării panortodoxe în decursul procesului sinodal a fost principiul consensului. De aceea, membrii sinodali au afirmat că, dată fiind absenţa celor patru Biserici Ortodoxe Autocefale, Sfântul și Marele Sinod din Creta nu poate fi caracterizat drept panortodox. Sinodul a hotărât încredințarea Comisiei Biblice și Teologice a Bisericii Ortodoxe Ruse pentru procurarea copiilor oficiale ale documentelor sinodale aprobate în Creta și să le publice în vederea studierii lor. În urma unui studiu aprofundat, documentele vor fi înaintate Sfântului Sinod spre decizie.

RUSIA: Doi sfinți români, canonizați

În cadrul acestei ședinței de lucru din data de 15 iulie 2016, la propunerea Mitropolitului Vladimir al Chișinăului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât canonizarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni al Moldovei (†1821) și a Cuvioasei Agafia Maranciuc de la Mănăstirea Cușelăuca (†1873) din Rep. Moldova. Ziua de pomenire a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost stabilită ziua trecerii sale la cele veșnice: 30 martie. Ziua de pomenire a Cuvioasei Agafia Maranciuc a fost stabilită ziua trecerii sale la cele veșnice: 9 iunie. - Sursa: basilica.ro

 

 

 

 

 

CONSTANTINOPOL: Autocefalia Bisericii Ucrainei va fi analizată de o Comisie a Patriarhiei Ecumenice

Într-un comunicat emis de Secretariatul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice se menţionează că în viitorul apropiat va fi analizată posibilitatea oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Rada Supremă (Parlamentul) Ucrainei a adresat o solicitare în scris Patriarhiei Ecumenice în acest sens. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice s-a întrunit în şedinţă de lucru, sub preşedinţia Sanctităţii Sale, marţi, 12 iulie, şi miercuri, 13 iulie 2016, pentru a analiza subiectele înscrise pe ordinea de zi. În timpul şedinţei, între altele, a fost analizată solicitarea Parlamentului Ucrainei adresată Patriarhiei Ecumenice privind acordarea statutului autocefaliei Bisericii Ucrainei. Aceasta a fost transmisă Comisiei Sinodale competente pentru studiere îndeaproape, informează basilica.ro.

GRECIA: Arhiepiscopul Atenei: Sfântul Paisie avea abilitatea să pătrundă în sufletele oamenilor

Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade, Ieronim a condus manifestările dedicate sărbătorii Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (†12 iulie 1994), la mănăstirea Suroti unde se află mormântul Sfântului. La slujba de priveghere unită cu Liturghia au fost prezenţi şi alţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe a Greciei, precum şi mii de credincioşi, informează ecclesia.gr.

Preafericitul Părinte Ieronim a spus că „sărbătoarea Cuviosului Paisie ne oferă posibilitatea de a depăşi obstacolele care ne înconjoară şi circumstanţele dificile pe care le trăim. Cuviosul Paisie a fost dragoste întregă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele”. Făcând referire la amintirile personale legate de Cuviosul Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul Ieronim a spus: „Am fost impresionat de chipul său, de chilia lui, de simplitatea lui, de cunoştinţele sale. Nu cunoştea doar lucrurile monahale, citea şi cunoştea întreaga societate şi prevedea lucruri pe care le trăim noi astăzi... Cuviosul Paisie ştia să odihnească, să-l relaxeze pe om şi să îi deschidă drumurile şi orizonturile către viață”. Arhiepiscopul Ieronim a subliniat, de asemenea, că „puterea şi cultivarea omului se arată în puterea de a-i ierta pe cei care l-au mâhnit, l-au rănit, l-au întristat. Toţi caută confortul propriu. Însă nu aceasta este calea creştinilor. Calea noastră este să slujim semenilor” și a concluzionat spunând că „avem nevoie de cuvântul lui Hristos, care a ieşit din gurile sfinţilor, asemenea Sfântului Paisie”.

SUA: O nouă Arcă a lui Noe a fost contruită în SUA și este deschisă publicului

După o muncă monumentală atât în ceea ce privește cercetarea subiectului biblic, cât și construcția propriu-zisă, care se dorește cea mai fidelă copie a celei descrise în Vechiul Testament, noua Arcă a lui Noe a fost lansată oficial în Statul american Kentucky la 7 iulie 2016. Data lansării nu a fost aleasă întâmplător. După cum precizează directorul Parcului Arc Encounter din Williamstown, Kentucky, ea face referire la versetul șapte din cel de-al șaptelea capitol de la Facere, privind intrarea familiei lui Noe în arcă: Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. (Geneză, 7,7). Pentru construcția arcăi a fost cheltuită o sumă de peste 100 milioane de dolari. Arca din Williamstown este cea mai mare din lume, având cca. 150 metri lungime, 25 metri lățime și 15 metri înălțime. După cum informează presa americană, proiectul a iscat deja controverse legate de intenția conducerii Parcului Ark Encounter să angajeze pentru activitățile din Parc doar creștini care cred ad literam cuvântul Scripturii, respectiv că omenirea ar avea o vechime de doar 6000 de ani, sau că primii oameni au fost literalmente Adam și Eva. Astfel, unii jurnaliști consideră proiectul ca fiind adresat habotnicilor.

TURCIA: Cea mai mare necropolă din lume, ar fi fost descoperită în Sud-Estul Turciei

Numeroase blocuri masive de piatră, care ar putea constitui cea mai mare necropolă a lumii, au fost descoperite în timpul lucrărilor de excavație care au loc în localitatea turcească Șanliufra, în proximitatea Castelului Urfa, informează ziarul turcesc Hurriyet. Arheologii au descoperit pe o arie de cca. 45.000  metri pătrați, aproximativ 80 de morminte, dintre care, cel situat în partea superioară a castelului se crede că ar fi aparținut familiei Regelui Abgar de Edessa. Mormântul cuprinde 10 încăperi și este pavat cu mozaic. "Cripta avea incaperi pentru 10 persoane. De asemenea, mai multe mozaicuri au fost gasite pe podeaua unuia dintre morminte. Inscripții siriace și gravuri fine pot fi, de asemenea, observate într-un alt mormânt din apropiere". Aceste morminte, împreună cu alte morminte săpate în piatră în apropiere de Castelul Urfa (din Kızılkoyun și Dedeosman) ar putea forma cea mai mare necropolă a lumii, susține Hurriyet. Castelul devine, astfel, un muzeu în aer liber.

TURCIA: Tentativa de lovitură de stat în Turcia, condamnată de Patriarhul Ecumenic

Liderii comunităților religioase din Turcia au emis o declarație comună, în care au condamnat cu fermitate tentativa de lovitură de stat din Turcia, informează lonews.ro. Printre semnatarii acestei declarații se numară și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. "Ne exprimăm marea tristețe, vizavi de atacurile teroriste care perturbă pacea marii noastre națiuni și a lumii", se arată, între altele, în declarația comună a reprezentanților creștinilor, evreilor și musulmanilor din Turcia.

FRANȚA: Preot catolic ucis de teroriști la ieșirea de la slujbă

Patriarhia Română consideră că atacul dintr-o biserică franceză, soldat cu uciderea unui preot catolic este " Un atentat simbolic la identitatea creștină a Europei", se arată într-un mesaj postat pe siteul agenției Basilica citată de Activenews.ro. Iată textul integral al comunicatului de presă: Patriarhia Română a aflat cu durere de vestea uciderii de către o grupare teroristă a unui preot catolic în timpul Liturghiei, în data de 26 iulie 2016, și a rănirii altor persoane care asistau la slujba oficiată de acesta. Exprimăm compasiune pentru victimele atentatului și solidaritate cu poporul francez.

RUSIA: Conferință pentru protejarea creștinilor în lume

Rusia pregătește pentru toamna acestui an o a doua conferință privind protejarea creștinilor în lume, potrivit ministrului rus de externe, Serghei Lavrov. Potrivit lui Lavrov, exodul creștinilor din regiunea în care s-a născut Creștinismul, "ar fi, desigur, o lovitură enormă pentru întreaga istorie și pentru latura sa spirituală, nu doar în Țara Sfântă, ci în întregul Orient Mijlociu". - (Sursa: lonews.ro)

RUSIA: Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vlaherne, revine la mănăstirea de origine

Icoana Maicii Domnului din Vlaherne - lucrare uimitoare în mastic (ceară, rășină), va reveni curând la Mănăstirea Visoky-Petrovsky, cu binecuvântarea Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, Kirill. Icoana este făcută în tehnologia uimitoare VOSCOMASTIC (turnare în ceară - viscomastic, rășină): modelarea unor vopseluri subțiri pe un strat de ceară, care acoperă Icoana Pruncului și a Fecioarei, sculptate în lemn. În același timp, rășina conferă strălucire și prin faptul că înglobează și amestecă părticele din moaștele sfinților și multe alte miruri și, prin urmare, este asemenea unei racle. - (Sursa: lonews.ro)

SUA: Alegeri 2016 - Rugăciune ortodoxă citită la Convenția Națională a Partidului Republican

Arhiepiscopul Demetrios al Americii (Patriarhia Ecumenică) a citit rugăciunea de închidere, la Convenția Partidului Republican din Cleveland. Conținutul rugăciunii a fost următorul: "Dumnezeule Atotputernic, Domn al păcii, dreptății și iubirii, mărim Numele Tău Cel slăvit, pentru toate binecuvântările pe care le-ai revărsat asupra națiunii noastre: binecuvântarea pământului și a marii, a sănătății și prosperității, a legii și valorilor, a păcii și libertății. De asemenea, să ne binecuvântezi, Doamne, cu darul prețios al unității: unitate în procesul nostru politic, în sistemul nostru juridic, în cartierele și orașele noastre și în întreaga națiune, căci din cuvintele Sfintei Scripturi știm ca o casă divizată nu poate rezista. De asemenea, să deschizi inimile și mințile tuturor oamenilor noștri, astfel încât, având unitatea drept scop, în duh și în adevăr, Statele noastre Unite ale Americii să Te slujească, Dumnezeule, cu credință și cu ardoare. Acestei unități, Tată Ceresc, adaugă Tu binecuvântarea supremă a păcii: pacea în interiorul granițelor noastre și pacea în întreaga lume. Dă-ne noua și întregului popor înțelepciunea cea de sus, răbdarea și încrederea în bunătatea Ta, astfel încât să putem învăța să trăim după voia Ta, în armonie și îngăduință: astfel încât să putem învăța să iubim oamenii, în măsura în care Tu ii iubești. Și peste toate acestea, Dumnezeule Cel veșnic, întinde mâna Ta asupra robilor tăi, delegați ai Convenției Republicane și asupra candidaților pentru înalta funcție de Președinte și de Vicepreședinte ai Statelor Unite ale Americii, și îi condu spre înțelepciune și discernământ, astfel încât aceștia să poată împlini voia Ta cea sfântă, în toate situațiile și împrejurările, și să fie întotdeauna mesageri ai unității, ai păcii, dreptății și iubirii, atât în ​​țara noastră cât și în întreaga lume. Căci Tu ești Creatorul si Mântuitorul nostru și noi mărturisim Slava Ta, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin." - (Sursa: lonews.ro)

ATHOS: Canonizarea Cuviosului stareț IOAN VISENSKI

Decizia a fost luata în cadrul reuniunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, care a avut loc în Lavra Adormirii Maicii Domnului din Kiev-Pechersk. Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a aprobat, de asemenea, reprezentarea în icoane a Sfântului Ioan Visenski și proiectele prezentate pentru alcătuirea textului Rugăciunii Acatist a noului sfânt. Cuviosul Ioan Visenski este asociat cu pilonii Ortodoxiei. Viața și lucrarea lui Ioan au coincis cu evenimentele tragice ale persecutării Bisericii Ortodoxe de către Comunitatea Polono-Lituaniană, eforturile și mesajele sale fiind direcționate, în principal, pe protejarea Credinței Ortodoxe. - (Sursa: lonews.ro)

Linkuri la ȘTIRI:

Turcia și dubla criză Euroatlantică

Patriarhul Ecumenic: cei care doresc oprirea dialogului cu alți creștini fac o deosebită plăcere diavolului

Banca de haine, proiect pentru nevoiași al Mitropoliei Basarabiei

Moment istoric - piatra de temelie așezată pe locul unei mari minuni

 

 

 

 



CCR a avizat favorabil inițiativa cetățenească privind familia tradițională

 

Curtea Constituțională a României a analizat, în ședința din 20 iulie, propunerea legislativă cetățenească de revizuire a Constituției României, pentru modificarea art.48 și definirea familie ca fiind „întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie”.

Astfel, Curtea Constituțională a României (CCR) a constatat miercuri, cu unanimitate de voturi, că propunerea legislativă cetățenească de revizuire a Constituției, referitoare la faptul că familia se întemeiază pe căsătoria între un bărbat și o femeie, îndeplinește condițiile privind exercitarea inițiativei, anunță Agerpres, citată de Activenews.ro.

Inițiativa, care a făcut obiectul unui complicat proces legal, a fost semnată de peste 3 milioane de români. Deoarece CCR a constatat constituționalitatea inițiativei, urmează ca Parlamentul României să se pronunțe asupra proiectului de lege și asupra organizării referendumului. Comitetul de Inițiativă este format din 16 membri: Nadia Tataru, Georgeta Stoian, Alina Tomi, Mariana-Liliana Georgescu, Tudor Sisu, Vlad Mirita, Mihaela Manuceanu, Sorin Lavric, Mihai Gheorghiu, Călin Diaconu, Pavel Chirila, Cornel Bratu, Liviu Axinte, Constantin Necula, Paul Negrut, Mircea Tudor. Inițiatorii propun ca referendumul național pentru modificarea Constituției în acest sens să se desfășoare odată cu alegerile parlamentare.

Părintele Constantin Necula a comentat, în EXCLUSIVITATE pentru ActiveNewsdecizia Curții Constituționale care a constatat că propunerea legislativă cetățenească de revizuire a Constituției, referitoare la faptul că familia se întemeiază pe căsătoria între un bărbat și o femeie, îndeplinește condițiile privind exercitarea inițiativei. Acesta a precizat că își dorește ca documentul să fie aprobat de Parlamentul României, iar ”această lege va fi adoptată și va ajuta unei echilibrări, inclusiv în ceea ce privește drepturile minorităților sexuale din România”.

”Subliniez că este un act de normalitate. O Curte Constituțională a României trebuie să facă dreptate în numele unei culturi românești a Dreptului. Sigur că documentul se va îndrepta către Parlament, un Parlament și el al României. Încerc să subliniez un lucru: îi salut pe cei din ASUR, ACCEPT și din alte asociații care au crezut că sunt în opoziție cu noi. Însă nu suntem în opoziție unii cu ceilalți. Fiecare ne prezentăm un punct de reper și un punct de vedere. Nădăjduiesc din toată inima că nu vom răni pe nimeni și că modul în care această lege va fi adoptată va ajuta unei echilibrări, inclusiv în ceea ce privește drepturile minorităților sexuale din România. Trebuie să înțelegem foarte bine că acolo unde este nevoie de voce și de vot, numai vocea și votul pot să îndrepte lucrurile și pot să aducă la lumină tensiunea socială legată de un subiect”, a spus preotul Constantin Necula în exclusivitate pentru ActiveNews.

Reamintim și faptul că: 

Inițiativa cetățenească de revizuire a Constituției nu dorește REDEFINIREA familiei, ci PĂSTRAREA definiției actuale, cea din Codul Civil, singura validă, și înscrierea acesteia în Constituție.

Dimpotrivă, cei care se opun inițiativei au în vederea „redefinirea”, prin modificarea Codului Civil.

După decizia Curții Constituționale, Coaliția pentru Familie solicită Parlamentului adoptarea legii și organizarea referendumului privind protejarea căsătoriei și a familiei

Comitetul de Inițiativă pentru promovarea inițiativei cetățenilor de revizuire a Constituției României, împreună cu Coaliția pentru Familie, salută decizia unanimă de azi a Curții Constituționale.Curtea a hotărât că propunerea legislativă, susținută prin semnătură de 3 milioane de cetățeni cu drept de vot ai României, prin care se dorește ridicarea la rang de principiu constituțional a definiției căsătoriei din Codul Civil, îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

În condițiile eliminării oricăror obstacole de constituționalitate, legalitate și procedură, responsabilitatea care revine Parlamentului României nu poate fi în nici un fel eludată. Inițiatorii propunerii de revizuire solicită Senatului și Camerei Deputaților să dezbată și să adopte în procedură de urgență proiectul de lege, în așa fel încât referendumul de revizuire să poată fi organizat la data alegerilor generale din 2016.

Considerăm că decizia Curții este firească și este o victorie a democrației autentice asupra ideologiei. Demersul nostru este unul democratic, întrucât legile, inclusiv Constituția, trebuie să fie consistente cu valorile majorității cetățenilor. De asemenea, propunerea de revizuire este conformă cu obligațiile internaționale asumate de România, în special cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, care protejează familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie.

Căsătoria și Familia sunt realități obiective, firești, verificate istoric, din care derivă definiția lor legală: dreptul de a se căsători este un drept comun al bărbatului și al femeii care pot întemeia în mod natural o familie, cu scopul nașterii și creșterii de copii. Astfel, Familia este fundația societății umane și a civilizației. Este un adevăr simplu și universal, fără de care „binele comun” nu poate fi conceput.

Mihai Gheorghiu

Președintele Comitetului de Inițiativă

 

foto: coalitiapentrufamilie.ro

 



Biserica avertizează cu privire la fenomenul Pokemon Go

 

Parafrazând o veche zicere românească, și anume "țara arde și baba se piaptănă", am putea afirma fără a greși, că țările ard și Pokemonii se vânează. Zilnic aflăm despre un nou atentat terorist, prigoanei din Orient și Asia i se adaugă acum Europa, aflată și ea de ceva vreme sub amenințarea terorii și nesiguranței. Acesta este contextul în care mințile noastre sunt ademenite de un producător japonez de talie internațională cu un joc virtual deja devenit viral, creator de dependență: Pokemon Go. Așadar, în loc să ne mobilizăm în apărarea credinței, valorilor și civilizației noastre anihilind terorismul și teroriștii, suntem momiți să vânăm monstruleți virtuali în cele mai provocatoare locuri: cimitire, biserici, proprietăți străine, locuri dosnice și periculoase.

Fascinație morbidă

Pericolul din spatele distracției disponibile pe telefoanele moderne a fost sesizat și de reprezentanții Bisericii, care ne sfătuiesc și avertizează: „dezvoltatorii acestui joc i-au acordat în mod deliberat o dimensiune provocatoare, sugerând că jocul poate acoperi absolut orice teritoriu... Nu numai Biserica Ortodoxă Rusă, ci și reprezentanți ai altor religii tradiționale observă fascinația morbidă a unui joc, care pune în pericol integritatea umană, personalitatea liberă a unui om fiind compromisă de caracterul unui joc pe calculator” - Vakhtang Kipshidze, putătorul de cuvânt al Bisericii Ruse.

Să nu ne pierdem mințile

Potrivit purtătorului de cuvânt al Bisericii Ruse, nu cu foarte mult timp în urmă, Consiliul Interreligios rus a avut o contribuție semnificativă în limitarea unor jocuri de noroc în orașele mari. "Nu numai Biserica Ortodoxă Rusă, dar și reprezentanți ai altor religii tradiționale, observa în fascinația morbidă a unui joc, cum este pusa in pericol integritatea umană, personalitatea libera a unui om fiind compromisa de caracterul unui joc pe calculator" - a subliniat el.

Jocul este interzis în Arabia Saudită și alte state arabe

În Arabia Saudită clericii au reînnoit edictul religios – fatwa – prin care se interzice acest joc. După cum informează publicația Qmagazine, prima fatwa a fost adoptată în 2001. Decretul afirmă că Pokemon încalcă legea islamică și nu ține cont de interdicțiile împotriva jocurilor de noroc, conține simboluri masonice și promovează imagini interzise. Informația vine din partea ziarului Arab News, care a publicat miercuri, 20 iunie, într-un reportaj, declarația lui Saleh al-Fozan, membru în consiliul religios al Regatului Arabiei Saudite. Potrivit acestuia, noua versiune a jocului este la fel de periculoasă ca prima care a fost interzisă. Logo-urile din joc, precum stele în șase colțuri și altele care se aseamănă cu o cruce, sunt asociate cu Israelul, respectiv cu religia creștină. Alte simboluri, de exemplu cele triunghiulare, ar avea o mare însemnătate pentru francmasonerie.

Sub-secretarul Universității Al-Azhar din Egipt (unul dintre cele mai mari, renumite și importante centre de învățământ islamic din lume), Abbas Schumman, susține că „din cauza dezvoltării unui atașament maniac față de tehnologie, oamenii pot deveni neglijenți față de rugăciune și adorarea lui Dumnezeu.” 

Pericole majore

Observator.ro informează că Theo, un utilizator al jocului din Bucureşti şi a intrat deja în marea comunitate Pokemon: „În străinătate, monştrii virtuali au adus cu ei probleme reale. Un tânăr a fost jefuit după ce a plecat în căutărea monstrului şi un alt utilizator i-a spart casa. O femeie a găsit un cadavru în loc de pokemon, iar mai mulţi copii s-au rătăcit într-o mină părăsită”, povestește Theodor. Şi Departamentul de Stat american a reacţionat. Le-a cerut tinerilor nu să nu mai intre în unităţi militare pentru că niciun pokemon nu se ascunde acolo.




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Documentele oficiale ale Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în insula Creta în perioada 16-26 iunie 2016, a aprobat un Mesaj, precum și următoarele documente:

 

Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta (Document oficial)

Diaspora Ortodoxă (document oficial)

Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană (Document oficial)

Autonomia şi modul ei de proclamare (Document oficial)

Importanţa postului şi respectarea lui astăzi (Document oficial)
 
Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine (Document oficial)
 
 

 

I. Căsătoria ortodoxă

  1. Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.
  2. În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).
  3. Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4;Evrei 13, 4).
  4. Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca, prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.
  5. Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională firească, ci o forță spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a Bisericii, cât și în funcționarea societății.
  6. Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelul de blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea căsătoriei. Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a Tainei Cununiei atribuită de Biserică.
  7. În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei 7, 25).
  8. În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei iar familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.
  9. Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.
  10. Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.
  11. Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creşterea îngrijorătoare a numărului divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de bunăvoinţă să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.

II. Impedimente la căsătorie şi aplicarea iconomiei

  1. În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.
  2. Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;
  3. Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;
  4. Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiţiei canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;
  5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
    i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acrivieicanonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).

ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivitacriviei canonice.

  1. La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a ocupat cu tema organizării canonice a Diasporei Ortodoxe. Astfel, a discutat documentele referitoare laDiaspora Ortodoxă și Regulamentul de Funcționare a Adunărilor Episcopale în Diaspora, înaintate de cea de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă (Chambesy, 2009) și de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe Autocefale (21-28 ianuarie 2016), aprobându-le cu mici amendamente, după cum urmează:

1. a) Se afirmă că este voința comună a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe ca problema Diasporei Ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca ea să fie organizată în conformitate cu eclesiologia ortodoxă şi cu practica şi tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe.

b) De asemenea, se afirmă că în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi pastorale, să se treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii în această problemă, adică existenţa unui singur episcop în acelaşi loc. Din acest motiv, se decide păstrarea Adunărilor Episcopale, stabilite de cea de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă până la momentul potrivit, când toate condițiile vor fi împlinite, pentru a aplica rigoarea canonică (acrivia).

2. a) Adunările Episcopale ale regiunilor menționate mai jos sunt alcătuite din toţi episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune, care vor continua să se supună jurisdicțiilor canonice cărora se supun în prezent.

b) Aceste Adunări vor fi alcătuite din toţi episcopii din fiecare regiune aflaţi în comuniune canonică cu toate Preasfintele Biserici Ortodoxe şi vor fi prezidate de cel dintâi dintre ierarhii Bisericii Constantinopolului iar, în absenţa acestora, în conformitate cu ordinea dipticelor. Aceste Adunări vor avea un Comitet Executiv alcătuit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor jurisdicţii existente în regiune.

c) Activitatea şi responsabilitatea acestor Adunări Episcopale va fi grija pentru manifestarea unităţii Ortodoxiei, pentru dezvoltarea acţiunii comune a tuturor ortodocşilor din fiecare regiune, care să se adreseze nevoilor pastorale ale ortodocşilor care trăiesc în acea regiune, pentru reprezentarea comună a tuturor ortodocşilor în raport cu alte credinţe religioase şi cu societatea din regiune în ansamblul ei, pentru cultivarea cunoaşterii teologice şi a educaţiei bisericeşti etc. Deciziile asupra acestor subiecte vor fi luate prin consensul Bisericilor reprezentate în acea Adunare.

3. Regiunile în care se vor crea Adunări Episcopale, într-o primă etapă, sunt stabilite după cum urmează:

i. Canada
ii. Statele Unite ale Americii
iii. America Latină
iv. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania
v. Marea Britanie şi Irlanda
vi. Franţa
vii. Belgia, Olanda şi Luxemburg
viii. Austria
ix. Italia şi Malta
x. Elveţia şi Liechtenstein
xi. Germania
xii. Ţările Scandinave (cu excepţia Finlandei)
xiii. Spania şi Portugalia

4. Episcopii din Diaspora, care trăiesc în Diaspora și au în grijă pastorală parohii în mai multe regiuni, vor fi membri ai Adunărilor Episcopale și ai regiunilor acestora.

5. Adunările Episcopale nu le anulează episcopilor membri competenţele lor administrative şi caracterul canonic şi nici nu le restricţionează drepturile în Diaspora. Adunările Episcopale au ca scop formularea unei poziţii comune a Bisericii Ortodoxe asupra diferitelor probleme. Episcopii membri nu sunt opriţi în nici un caz să rămână în continuare răspunzători faţă de propriile lor Biserici şi de a exprima opiniile propriilor lor Biserici în lumea din afară.

6.Preşedinţii Adunărilor Episcopale convoacă şi prezidează toate întrunirile comune ale Episcopilor din regiunea lor (liturgice, pastorale, administrative etc.). În ceea ce priveşte problemele de interes mai general ce necesită o abordare panortodoxă, cu aprobarea Adunării Episcopale, preşedintele Adunării le va transmite Patriarhului Ecumenic pentru acţiuni panortodoxe ulterioare.

7. Bisericile Ortodoxe sunt obligate să nu promoveze acţiuni care ar putea împiedica procesul prezentat mai sus pentru o rezolvare canonică a problemei Diasporei, cum ar fi conferirea arhiereilor unor titluri deja existente, şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a facilita activitatea Adunărilor Episcopale şi restabilirea ordinii canonice normale în Diaspora.

Regulamentul de Funcţionare a Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă

Articolul 1
1. Toţi episcopii ortodocşi din fiecare regiune, din regiunile definite de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, aflați în comuniune canonică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, formează fiecare Adunare Episcopală.
2. Episcopii ortodocşi care nu au rezidenţă în regiune, dar care au slujire pastorală în parohiile din regiune, sunt, de asemenea, membri ai Adunării Episcopale.
3. Episcopii retrași şi episcopii vizitatori în Regiune, în măsura în care întrunesc cerinţele paragrafului (1), pot fi invitaţi să participe la Adunare, dar fără drept de vot.

Articolul 2
Scopul Adunării Episcopale este să manifeste unitatea Bisericii Ortodoxe, să promoveze cooperarea între Biserici în toate aspectele slujirii pastorale şi să menţină, să păstreze şi să dezvolte interesele comunităţilor dependente de episcopii ortodocşi canonici din Regiune.

Articolul 3
Adunarea Episcopală va avea un Comitet Executiv alcătuit din primii episcopi ai fiecărei Biserici canonice din Regiune.

Articolul 4
1. Adunarea Episcopală şi Comitetul său Executiv vor avea un preşedinte, unul sau doi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier, precum şi oricare altă funcţie de responsabilitate pe care o poate desemna Adunarea.
2. Preşedintele este ex officio primul dintre episcopii Patriarhiei Ecumenice iar, în absenţa acestuia, cei conform dipticelor. Preşedintele Adunării Episcopale convoacă întrunirile, conduce activitatea acesteia şi prezidează la concelebrări. În ceea ce priveşte problemele discutate în timpul întrunirii Adunării Episcopale asupra cărora s-a ajuns la o decizie unanimă, preşedintele (sau un alt membru al Adunării Episcopale desemnat de acesta) prezintă Statului, societăţii şi altor organizaţii religioase poziţia comună a Bisericii Ortodoxe din regiune.
3. Vicepreşedintele sau vicepreşedinţii sunt numiţi ex officio dintre episcopii membri ai Adunărilor, din rândul Bisericilor ce urmează în ordinea dipticelor Bisericilor Ortodoxe. Secretarul, trezorierul şi cei cu alte funcţii de responsabilitate sunt aleşi de Adunare şi pot să nu facă parte din rândul episcopilor.

Articolul 5
1. Competenţele Adunării Episcopale sunt următoarele:
a. să vegheze şi să contribuie la păstrarea unității Bisericii Ortodoxe din regiune în ce priveşte obligaţiile sale teologice, eclesiologice, canonice, spirituale, filantropice, educaţionale şi misionare.
b. coordonarea şi promovarea activităţilor de interes comun în domeniile păstoririi, catehezei, vieţii liturgice, publicaţiilor religioase, mass-media, educaţiei religioase etc.
c. relaţiile cu alte eterodocșii și cei de alte religii.
d. tot ceea ce ţine de obligaţiile Bisericii Ortodoxe în relaţiile sale cu societatea şi autoritățile de stat.
e. pregătirea unui plan de organizare a ortodocşilor din regiune pe o bază canonică.
2. Definirea ariei acestor competenţe nu trebuie să interfereze în nici un caz cu responsabilitatea fiecărui episcop faţă de jurisdicţia sa eparhială sau să restricţioneze drepturile Bisericii sale, inclusiv în privinţa relaţiilor sale cu organismele internaţionale, guvernele, societatea civilă, mass-media, celelalte confesiuni, cu alte organisme naţionale şi interconfesionale, precum şi cu alte religii.
În privinţa problemelor lingvistice, educaţionale şi pastorale ale unei anumite Biserici, Adunarea Episcopală poate coopera, de asemenea, cu autoritatea eclesiastică a Bisericii respective, astfel încât diversitatea tradiţiilor naţionale să poată asigura unitatea Ortodoxiei în comuniunea de credinţă şi în legătura dragostei.

Articolul 6
1. Adunarea Episcopală acceptă şi înregistrează alegerea episcopilor din regiune, precum şi relaţia lor cu preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale.
2. Ea examinează şi determină statutul canonic al comunităţilor locale din regiune care nu au legătură cu preasfintele Biserici Ortodox autocefale.
3. Ea trebuie să înregistreze orice decizie legată de clerici, pronunţată de episcopii lor, pentru ca această decizie să fie aplicată în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe din regiune.

Articolul 7
1. Adunarea Episcopală se întruneşte cel puţin o dată pe an, la invitaţia preşedintelui. Ea se poate întruni, de asemenea, ori de câte ori Comitetul Executiv consideră necesar, sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre membrii Adunării.
2. Comitetul Executiv se întruneşte o dată la trei luni şi de câte ori este necesar, la invitaţia preşedintelui sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre membrii săi.
3. În absenţa unor circumstanţe excepţionale, invitaţiile pentru convocarea Adunării Episcopale trebuie trimise cu două luni înainte, iar pentru convocarea Comitetului Executiv, cu o săptămână înainte. Ele trebuie însoţite de ordinea de zi şi de documentele legate de aceasta.
4. Ordinea de zi trebuie aprobată la prima sesiune a Adunării şi nu poate fi modificată decât printr-o hotărâre luată de majoritatea absolută a membrilor prezenţi.

Articolul 8
Cvorumul necesar pentru Comitetul Executiv este de două treimi, iar pentru Adunare, majoritatea absolută a membrilor, incluzând preşedintele.

Articolul 9
Lucrările Adunării Episcopale se desfășoară în conformitate cu principiile tradiţiei sinodale ortodoxe sub conducerea preşedintelui, care are responsabilitatea de a supraveghea implementarea deciziilor acesteia.

Articolul 10
1. Deciziile Adunării Episcopale sunt luate prin unanimitate.
2. Problemele de interes mai general, care necesită, cu aprobarea Adunării Episcopilor, o abordare panortodoxă, sunt transmise Patriarhului Ecumenic de către preşedintele Adunării, pentru acţiune conform practicii panortodoxe în vigoare.

Articolul 11
1. Prin decizia Adunării Episcopale, membrii acesteia se pot constitui în Comisii pentru probleme misionare, liturgice, pastorale, financiare, educaţionale, ecumenice etc., prezidate de unul dintre episcopii membri ai Adunării.
2. Membrii acestor Comisii, clerici sau laici, sunt desemnați de către Comitetul Executiv. În plus, consilieri şi experţi pot fi invitaţi să participe la Adunarea Episcopală sau la Comitetul Executiv, fără drept de vot.

Articolul 12
1. Adunarea Episcopală poate stabili propriul său Regulament intern pentru a completa şi amenda prevederile de mai sus, în conformitate cu nevoile regiunii şi cu respectarea dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe.
2. Toate problemele juridice şi financiare legate de funcţionarea Adunării sunt decise în contextul legilor civile ale ţărilor din regiunea în care membrii Adunării îşi exercită jurisdicţia.

Articolul 13
Formarea unei noi Adunări Episcopale, divizarea sau desfiinţarea unei Adunări Episcopale existente sau fuziunea a două sau mai multe Adunări au loc numai prin decizia Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la cererea unei Biserici sau a preşedintelui unei Adunări Episcopale adresată Patriarhului Ecumenic.

Sfântul și Marele Sinod: Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană (Document oficial)

Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, fraternității și dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură

„Fiindcă Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar nu este „din lume” (Ioan 17, 11, 14-15). În calitate de Trup al Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu (Ioan Gură de Aur, Omilie înainte de plecarea în exil, II, PG 52, 429), Biserica este „prezența” vie, semnul și chipul Împărăției lui Dumnezeu în Treime, în istorie, care binevestește „făptura cea nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește toată dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor (ai oamenilor) și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5).

Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie adunând „laolaltă” (1 Corinteni11, 20) fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați (Ioan 11, 52), fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă condiție, într-un trup în care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11), într-o lume a reconcilierii, păcii și dragostei.

Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturii celei noi”, a lumii transfigurate, prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă din această viață chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu, demonstrând și asigurând astfel că așteptarea unei lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci „încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1), care este posibilă prin Harul lui Dumnezeu și prin nevoința duhovnicească a omului.

Inspirată continuu de această așteptare și această pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă la suferințele și la problemele lui existențiale, ridicând, ca Domnul ei, durerea și rănile sale provocate de răul care lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând pe ele untdelemn și vin (Luca 10, 34) „prin cuvânt de răbdare și mângâiere” (Romani15, 4; Evrei 13, 22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru lume nu are scopul principal de a judeca sau de a condamna lumea (Ioan 3, 17; 12, 47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în istorie și că nu trebuie lăsat să-i dicteze cursul.

Transmiterea mesajului evanghelic privind ultima poruncă a lui Hristos „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19) reprezintă misiunea durabilă a Bisericii. Această misiune nu trebuie desfășurată cu agresivitate sau prin diferite forme de prozelitism, ci cu dragoste, smerenie și respect pentru identitatea fiecărei persoane și particularitatea culturală a fiecărui popor. Toate Bisericile Ortodoxe trebuie să contribuie la efortul misionar.

Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii tradiției sale patristice, liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul contemporan, cu privire la probleme existențiale fundamentale, dorind să contribuie la rezolvarea lor, pentru ca pacea lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), reconcilierea și dragostea să stăpânească în lume.

A. Valoarea persoanei umane

  1. Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii, care au aprofundat taina iconomiei divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe pământ, ca pe o a doua lume, macrocosmos în microcosmos, ca un alt înger, un închinător cu fire dublă, un contemplator al creației vizibile, un inițiat al lumii inteligibile, împărat peste toate de pe pământ, (…) o ființă vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam (cf. Efeseni 2, 15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Fiindcă așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Cel Unul-Născut S-a făcut om … ca să ne recapituleze și să urce la starea de la început neamul căzut al oamenilor”, (Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a Bisericii este sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin de apărare a valorii și demnității persoanei umane.

  1. Pe această bază, cooperarea intercreștină este indispensabilă în toate domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele păcii, astfel încât eforturile pacifiste ale tuturor creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă greutate și putere.
  2. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premisă pentru o colaborare mai extinsă în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe pot contribui la înțelegerea și cooperarea interreligioasă prin coexistența pașnică și conviețuirea socială a popoarelor, fără a implica orice tip de sincretism religios.
  3. Suntem încredințați că, fiind împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni3, 9), putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bună voință, care iubesc pacea plăcută lui Dumnezeu, spre binele societății umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5, 9).

B. Libertate și responsabilitate

  1. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru om.Cel ce l-a zidit pe om dintru început liber, l-a lăsat și cu voință liberă, îngrădindu-l numai prin legea poruncii (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, 25. PG 35, 892A). Libertatea îl face pe om capabil să progreseze spre desăvârșirea duhovnicească, dar implică, în același timp, și pericolul neascultării, adică al independenței față de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde provin și consecințele tragice ale existenţei răului în lume.
  2. Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care predomină în lumea contemporană: secularizarea, violența, degradarea vieţii morale, fenomene negative precum flagelul drogurilor și alte forme de dependență în special în cazul unor tineri de azi, rasismul, cursa înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, opresiunea asupra unor grupuri sociale, comunități religioase şi popoare întregi, inegalitățile sociale, limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de conștiință și, în mod particular, în domeniul libertății religioase, dezinformarea și manipularea opiniei publice, sărăcia economică, distribuirea disproporționată sau absenţa completă a bunurilor esenţiale pentru trai, foametea care afectează milioane de oameni, deportările forţate de populaţii şi traficul de fiinţe umane, criza refugiaților, distrugerea mediului, folosirea necontrolată a biotehnologiei genetice şi a biomedicinii la începutul, în timpul și la sfârșitul vieții umane. Toate acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor noastre.
  3. În fața acestei situații, care a dus la degradarea noţiunii de persoană umană, datoria Bisericii Ortodoxe este astăzi de a pune în valoare, prin predică, prin teologie, prin cultul său și prin activitatea sa pastorală adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?” (1 Corinteni 10, 23-24; 29). Libertatea fără responsabilitate și fără dragoste duce în final la pierderea libertății.

C. Despre pace și dreptate

  1. Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic centralitatea păcii și dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6, 15), fiindcă Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, abinevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17) și a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2, 14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Fiindcă pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnităţii şi măreţiei persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; al universalităţii în trupul lui Hristos a idealurilor de pace, libertate și dreptate socială; şi, în cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni şi popoarele lumii. Adevărata pace este rodul stăpânirii pe pământ a tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă totdeauna în cererile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.
  2. Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui Hristos” (1 Corinteni 12, 27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii întregi, care, după Clement al Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea (Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul Vasile cel Mare adaugă: „nici eu nu aș putea crede că fără dragoste reciprocă și fără ca să fac tot ce este cu putință pentru a trăi în pace cu toți m-aș putea socoti slujitor vrednic al lui Iisus Hristos” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B). Acest lucru este, după același Sfânt Părinte, atât de firesc pentru un creștin, încât se poate spune „că nimic nu este atât de propriu unui creștin decât să facă pace” (Epistola PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este puterea tainică ce își are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl său Ceresc, prin purtarea de grijă a lui Iisus care lucrează toate în toți și aduce pacea negrăită și dinainte de veac hotărâtă și ne împacă pe noi cu Sine și în Sine cu Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești, 11, 5. PG 3, 953AB).
  3. Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și dreptății depind și de conlucrarea omului. Sfântul Duh acordă daruri duhovnicești atunci când omul caută prin pocăință pacea și dreptatea lui Dumnezeu. Aceste daruri ale păcii și dreptății se realizează acolo unde creștinii fac eforturi în lucrarea credinței, dragostei și speranţei în Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1, 3).
  4. Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele, discordiile, crimele și războaiele și consecințele lor tragice. Biserica încearcă să vindece nu numai simptomele vizibile ale acestei boli, ci și boala însăși, care este păcatul.
  5. În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este în mod real în slujba păcii (cf. Romani 14, 19) și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, precum și între toate popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună-pătimește cu toți oamenii, din diferite părți ale lumii, care sunt lipsiți de binele păcii și al dreptății.

D. Pacea și împiedicarea războiului

  1. Biserica lui Hristos condamnă războiul în general, pe care îl consideră consecință a răului și a păcatului în lume: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4, 1). Fiecare război constituie o amenințare distructivă pentru creație și pentru viață.

Mai ales în cazul războaielor duse cu arme de distrugere în masă, consecințele ar fi îngrozitoare, nu numai pentru că ele cauzează moartea unui număr incalculabil de ființe umane, ci, mai mult, pentru că viața supraviețuitorilor ar deveni insuportabilă. Acestea ar cauza boli incurabile, mutații genetice și alte efecte negative, care ar afecta grav generațiile viitoare.

Nu numai armamentul nuclear este foarte periculos, ci și armamentul chimic și biologic, precum și toate formele de armament, ce creează o iluzie de supremație și de dominare asupra lumii înconjurătoare. Acest tip de armament întreține un climat de frică și de lipsă de încredere și devine cauza unei noi curse a înarmărilor.

  1. Biserica lui Hristos, considerând în primul rând războiul ca o consecință a răului și a păcatului în lume, încurajează orice inițiativă și orice efort de evitare și prevenire a războiului, prin dialog și orice alte mijloace potrivite. În cazul în care războiul devine inevitabil, Biserica va continua să se roage și să poarte grijă pastorală de fiii săi care sunt implicați în conflicte militare pentru apărarea vieții și a libertății lor, depunând toate eforturile pentru restabilirea păcii cât mai repede posibil.
  2. Biserica Ortodoxă condamnă în mod ferm toate formele de conflicte și de războaie, motivate de fanatism, bazat pe principii religioase. Tendința permanentă de creștere a opresiunilor și persecuțiilor împotriva creștinilor și a altor comunități din cauza credinței lor, în Orientul Mijlociu și în alte părți, precum și dezrădăcinarea creștinismului din leagănul său istoric suscită o preocupare profundă. Astfel, sunt amenințate relațiile interreligioase și internaționale existente și, în același timp, mulți creștini sunt forțați să-și părăsească locuințele. Ortodocșii din lumea întreagă suferă împreună cu frații lor creștini și cu toți ceilalți persecutați în această regiune și fac apel la găsirea unei soluții echitabile și permanente a problemelor din regiune.

Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, războaiele provocate de naționalism, precum și pe cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și ocuparea de teritorii.

E. Biserica Ortodoxă în fața discriminărilor

  1. Domnul, Regele dreptății (cf. Evrei 7, 2-3), dezaprobă violența și nedreptatea (cf. Psalm 10, 5), condamnă comportamentul inuman față de aproapele (cf.Marcu 25, 41-46; Iacov 2, 15-16). În Împărăția Sa – care este închipuită și prezentă în Biserica Sa pe pământ – nu este niciun loc pentru ură, dușmănie sau intoleranță (cf. Isaia 11, 6; Romani 12, 10).
  2. Poziția Bisericii Ortodoxe față de acest subiect este foarte clară: Biserica Ortodoxă crede că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului” (Faptele Apostolilor 17, 26) și că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi” (Galateni 3, 28). La întrebarea „cine este aproapele meu?”, Hristos a răspuns prin parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Astfel, El ne-a învățat să înlăturăm orice barieră de dușmănie și de prejudecată. Biserica Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau limbă – este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are drepturi egale în societate. Potrivit învățăturii sale, Biserica refuză discriminarea sub formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire în demnitate între persoane.
  3. Biserica, respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al oamenilor, urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale despre Sfintele Taine, despre familie, despre locul bărbatului și al femeii în Biserică și despre valorile tradiției bisericești în general. Biserica are dreptul să dea mărturie despre învățătura sa în spațiul public.

F. Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire

  1. Îndeplinind misiunea ei de mântuire în lume, Biserica Ortodoxă poartă grijă în mod activ de toți oamenii care au nevoie de ajutor, de cei flămânzi, de săraci, de bolnavi, de persoane cu dezabilități, de persoane în vârstă, de cei oprimați, de captivi, de prizonieri, de cei fără adăpost, de orfani, de victimele catastrofelor și conflictelor armate, ale traficului de ființe umane și ale oricărei forme contemporane de sclavagism. Eforturile Bisericii Ortodoxe pentru depășirea sărăciei extreme și a nedreptății sociale sunt o expresie a credinței sale și o slujire adusă Domnului Însuși, Care se identifică, astfel, cu toți oamenii, mai cu seamă cu cei în nevoi: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Biserica poate coopera cu toate instituțiile sociale în întreaga diversitate a slujirii sale sociale.
  2. Antagonismele și ostilitățile din lume conduc la nedreptate și inegalitate în ceea ce privește participarea oamenilor și a națiunilor la bunurile creației divine. Ele privează milioane de oameni de bunurile de primă necesitate și duc la sărăcirea personalității umane. Ele provoacă migraţii masive de populații, dau naștere la conflicte etnice, religioase și sociale, care amenință coeziunea internă a societăților umane.
  3. Biserica nu poate să rămână indiferentă la procesele economice care influențează negativ întreaga omenire. Biserica insistă asupra necesității de a fonda economia pe principii morale și, de asemenea, de a servi activ, prin aceasta, omul, urmând învățătura Apostolului Pavel „fiindcă ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20, 35). Sfântul Vasile cel Mare scrie că „în munca sa, fiecare trebuie să aibă drept scop slujirea celor aflați în nevoi și nu folosul propriu” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile cele mari, PG 31, 1025 A).
  4. Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește în mod dramatic din cauza crizei economice, care, de obicei, este rezultatul unei speculații necontrolate din partea anumitor reprezentanți ai unor cercuri financiare, a acumulării de bogăție în mâinile unui număr mic de persoane și a unei activități economice pervertite, care, fiind lipsită de dreptate și de sensibilitate umană, nu servește în final necesităților reale ale omenirii. O economie viabilă este o economie care combină eficiența cu dreptatea și cu solidaritatea socială.
  5. În aceste condiții tragice, se înțelege imensa responsabilitate a Bisericii în lupta împotriva foametei și a tuturor formelor de sărăcie din lume. Acest fenomen al epocii noastre, când țările trăiesc într-un sistem de economie globalizată, scoate în evidență criza gravă de identitate a lumii moderne. Foametea nu pune în pericol numai darul dumnezeiesc al vieții pentru popoare întregi, ci afectează, de asemenea, demnitatea înaltă a persoanei umane și, în același timp, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuși. Din această cauză, dacă grija pentru propria noastră hrană este un subiect material, grija pentru hrana aproapelui nostru este un subiect de ordin spiritual (Iacov 2, 14-18). Este, deci, o datorie a tuturor Bisericilor Ortodoxe să manifeste solidaritate și să organizeze ajutorarea de o manieră eficientă față de frații în nevoi.
  6. Sfânta Biserică a lui Hristos, care uneşte în trupul său sobornicesc multe popoare, promovează principiul solidarității umane și o cooperare mai intensă a popoarelor și a statelor pentru rezolvarea pașnică a conflictelor.
  7. Biserica este îngrijorată, în acelaşi timp, de impunerea asupra omenirii a unui mod de viață din ce în ce mai consumist, lipsit de orice suport al valorilor morale creștine. În acest sens, acest consumism, combinat cu globalizarea secularizată, tinde să ducă popoarele la pierderea rădăcinilor lor spirituale, a memoriei lor istorice și la uitarea tradițiilor.
  8. Mijloacele de comunicare în masă (mass-media) cad adesea sub controlul ideologiei globalismului liberal și devin promotoare ale unei ideologii consumiste și ale imoralității. Cazurile de tratare fără respect, chiar blasfematorie, a valorilor religioase provoacă discordii și revolte în sânul societății, suscitând o anumită neliniște. Biserica previne pe credincioșii ei de pericolul manipulării conștiințelor prin mass-media și de folosirea acestora nu pentru apropierea dintre oameni și popoare, ci pentru manipularea lor.
  9. În transmiterea învățăturii sale și în împlinirea misiunii sale mântuitoare pentru omenire, Biserica se confruntă din ce în ce mai frecvent cu manifestări ale secularizării. Biserica lui Hristos este chemată să exprime din nou și să pună în evidență mărturia sa profetică în lume, bazată pe experiența credinței, amintind astfel adevărata sa misiune, prin vestirea Împărăției lui Dumnezeu și cultivarea conștiinței unității turmei sale. Astfel se deschid perspective largi, deoarece, ca element esențial al învățăturii sale eclesiologice, ea promovează lumii fragmentate comuniunea și unitatea euharistică.
  10. Voința unei creșteri constante a prosperității și a unui consum neînfrânat antrenează în mod inevitabil o utilizare disproporționată a resurselor naturale și o epuizare a lor. Lumea, creată de Dumnezeu și dată omului „ca să o lucreze şi să o păzească” (cf. Facerea 2, 15), este supusă consecințelor păcatului omenesc: „Fiindcă făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde […] se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).

Criza ecologică actuală, care este legată de schimbările climatice și de încălzirea globală, face imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu împotriva efectelor lăcomiei umane. Lăcomia de a satisface nevoile materiale duce la sărăcirea spirituală a omului și la distrugerea mediului înconjurător. Nu trebuie uitat că bogăția naturală a pământului nu este proprietatea omului, ci a Creatorului: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1). Astfel, Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu prin cultivarea responsabilității omului față de mediul înconjurător, dăruit de Dumnezeu, evidențiind valoarea virtuților chibzuielii și cumpătării. Trebuie să ne amintim că nu doar generațiile actuale ci și cele viitoare au dreptul la bunurile naturale pe care ni le-a dăruit Creatorul.

  1. Pentru Biserica Ortodoxă, capacitatea de cercetare științifică a lumii constituie un dar al lui Dumnezeu făcut omului. Însă, pe lângă această afirmație, Biserica Ortodoxă subliniază, în același timp, și pericolele pe care le implică anumite realizări științifice. Biserica Ortodoxă consideră că omul de știință este liber să facă cercetări, dar și trebuie să întrerupă cercetarea atunci când sunt încălcate principiile creștine și umane: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12); „Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică1, 4 PG 36, 16C). Acest punct de vedere al Bisericii se dovedește a fi din mai multe rațiuni indispensabil pentru delimitarea corectă a libertății și pentru valorificarea roadelor științei, în aproape toate domeniile ei, și în special în biologie, în care sunt preconizate atât succese, cât şi riscuri. În acelaşi timp, subliniem caracterul sacru de necontestat al vieţii umane, încă de la conceperea sa.
  2. Pe parcursul ultimilor ani se remarcă dezvoltarea rapidă a ştiinţelor biologice, precum şi a biotehnologiilor legate de acestea. Multe realizări ale acestora sunt considerate benefice pentru om, deși provoacă dileme de natură morală, în timp ce altele sunt considerate neacceptabile. Biserica Ortodoxă consideră că omul nu este un simplu ansamblu de celule, de țesuturi și de organe și că el nu este determinat numai de factori biologici. Omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27) și ar trebui tratat cu respectul ce i se cuvine. Recunoașterea acestui principiu fundamental duce la concluzia că, atât în timpul cercetărilor științifice, cât și al aplicării în practică a noilor descoperiri și invenții, trebuie apărate dreptul absolut al fiecărui om de a fi tratat cu respect și onoare în orice stadiu al vieții sale și voința lui Dumnezeu, așa cum a fost descoperită prin creație. Cercetarea trebuie să țină cont de principiile morale și spirituale și de învățăturile creștine. În același timp, trebuie arătat respectul imperios pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, atât în timpul folosirii sale de către om, cât și în timpul cercetării, urmând porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu ( cf. Facerea 2, 15).
  3. În aceste vremuri ale secularizării, se observă în special necesitatea de a sublinia importanța sfințeniei vieții în perspectiva crizei spirituale, ce caracterizează civilizația modernă. Confuzia între libertate și viața libertină duce la creșterea criminalității, a distrugerii și a profanării lucrurilor demne de cinste și la dispariția respectului față de libertatea aproapelui și față de sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, fiind formată prin experiența practică a adevărurilor creștine, este purtătoare de spiritualitate și de caracter ascetic, ce trebuie evidențiate și promovate în mod special în zilele noastre.
  4. Grija pastorală specială a Bisericii pentru educarea tineretului în Hristos este continuă și neschimbată. Este de la sine înțeleasă extinderea responsabilității pastorale a Bisericii față de instituția familiei, dăruită de Dumnezeu, deoarece ea s-a bazat întotdeauna și în mod necesar pe Sfânta Taină a Cununiei creștine, ca unire dintre un bărbat și o femeie, care reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 32). Aceasta devine actuală, în special, în contextul tentativelor de legalizare în anumite țări și de justificare teologică în anumite comunități creștine a formelor de coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine. Biserica, așteptând recapitularea tuturor în Trupul lui Hristos, reamintește tuturor oamenilor care vin în lume că Hristos se va întoarce la a Doua Sa Venire „să judece viii şi morţii” (1 Petru 4, 5) și că „împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).
  5. În perioada contemporană, ca de altfel în toate timpurile, glasul profetic și pastoral al Bisericii, cuvântul mântuitor al Crucii și al Învierii, se adresează inimii omului și îl cheamă să adopte și să trăiască, împreună cu Apostolul Pavel, toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit” (Filipeni 4, 8). Biserica propune iubirea jertfelnică a Domnului Său Răstignit, ca singura cale spre o lume a păcii, a dreptății, a libertății și a solidarității între oameni și popoare, ale căror ultimă măsură este întotdeauna Domnul Care S-a jertfit pentru viața lumii (cf. Apocalipsa 5, 12), adică iubirea nemărginită a lui Dumnezeu în Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe a analizat subiectul „Autonomiei şi modul ei de proclamare”. Astfel, a fost discutat documentul corespunzător transmis de cea de-a V-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 10-17 octombrie 2015), pe care l-a aprobat cu unele mici amendamente, după cum urmează.

Aspectele examinate de către Sinod, privind acest document, se referă la:

a. noţiunea, conţinutul şi diferitele forme ale instituţiei Autonomiei;
b. condiţiile prealabile pe care trebuie să le îndeplinească o Biserică locală, pentru a solicita autonomia sa din partea Bisericii Autocefale, de care aparţine;
c. competenţa exclusivă a Bisericii Autocefale de a începe şi încheia procedura de acordare a autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică; Bisericile Autonome nu se întemeiază în spaţiul geografic al diasporei ortodoxe;
d. consecinţele acestui act eclezial asupra relaţiilor Bisericii proclamate autonomă atât cu Biserica Autocefală, de care aparţine, cât şi cu alte Biserici Ortodoxe Autocefale;

1. Instituţia Autonomiei exprimă, din punct de vedere canonic, statutul de independenţă relativă sau parţială al unei părţi ecleziale specifice în raport cu jurisdicția canonică a Bisericii Autocefale de care aparţine canonic.
a) Pe parcursul aplicării acestei instituţii în practica eclezială s-au format diferite grade de dependenţă referitoare la relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde.
b) Alegerea Întâistătătorului Bisericii Autonome este aprobată sau efectuată de către organismul eclesiastic competent al Bisericii Autocefale, al cărei Întâistătător este pomenit de către Întâistătătorul Bisericii Autonome şi de care acesta (din urmă n.tr.) depinde în mod canonic.
c) În funcţionarea instituţiei Autonomiei există diferite moduri de aplicare a ei în practica eclezială, care sunt determinate de gradul de dependenţă al Bisericii Autonome faţă de Biserica Autocefală.
d) În unele forme de autonomie, gradul de dependenţă al Bisericii Autonome se exprimă, de asemenea, prin participarea Întâistătătorului ei la Sinodul Bisericii Autocefale.

2. Competenţa canonică pentru iniţierea şi încheierea procedurii de acordare a autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică aparţine Bisericii Autocefale de care depinde canonic Biserica proclamată autonomă. Astfel:
a) Biserica locală care solicită autonomia, dacă îndeplinește condiţiile bisericeşti, canonice şi pastorale necesare, depune cererea sa în acest sens la Biserica Autocefală de care depinde, explicând motivele importante care au impus înaintarea cererii sale;
b) La primirea cererii, Biserica Autocefală evaluează în sinod condiţiile prealabile şi motivele prezentării acelei cereri şi decide să acorde sau nu autonomia. În cazul unei decizii pozitive, ea eliberează Tomosul respectiv, care stabileşte limitele geografice şi relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde, conform criteriilor stabilite de tradiţia bisericească.
c) Întâistătătorul Bisericii Autocefale comunică Patriarhiei Ecumenice şi celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale proclamarea Bisericii Autonome.
d) În relaţiile ei interortodoxe, intercreştine şi interreligioase, Biserica Autonomă se exprimă prin intermediul Bisericii Autocefale de la care a primit autonomia.
e) Fiecare Biserică Autocefală poate să acorde statutul de autonomie numai în limitele circumscripției sale teritoriale canonice. În spaţiul Diasporei Ortodoxe, nu se înfiinţează Biserici Autonome decât după un consens panortodox asigurat de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panortodoxe în vigoare.
f) În cazul acordării statutului de autonomie în aceeaşi zonă geografică bisericească de către două Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea autonomiei din partea fiecăreia, părţile implicate se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice soluţia canonică în legătură cu acea chestiune, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.

3. Consecinţele pentru Biserica Autonomă şi relaţia sa cu Biserica Autocefală, care rezultă din proclamarea autonomiei, sunt următoarele:
a) Întâistătătorul Bisericii Autonome pomeneşte doar numele Întâistătătorului Bisericii Autocefale.
b) Numele Întâistătătorului Bisericii Autonome nu este înscris în diptice.
c) Biserica Autonomă primeşte Sfântul Mir de la Biserica Autocefală.
d) Episcopii Bisericii autonome sunt aleşi, instalaţi şi judecaţi de organismul bisericesc competent propriu. În caz de incapacitate evidentă a Bisericii Autonome în acest sens, aceasta este asistată de către Biserica Autocefală de care depinde. 

1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile cel Mare, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis” (Despre post. Cuvântul 1, 3. PG 31, 168 A). El este o mare nevoință duhovnicească şi cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi întreaga tradiţie patristică, a afirmat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui. Pe parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura patristică despre post, pentru trezvia continuă şi neîncetată a omului şi dedicarea lui pentru nevoința duhovnicească. Postul este prezentat în imnurile Triodului ca har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cărarea cea bună a virtuților, hrană a sufletului, izvor a toată înțelepciunea, viețuire nestricăcioasă şi imitarea vieții îngerești, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi virtuţilor.

2. Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul Testament. Însuşi Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) şi a dat povățuiri cu privire la practicarea postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare duhovnicească (Marcu 1, 6; Faptele Apostolilor 13, 2; 14, 23; Romani 14, 21). Încă din perioada apostolică, Biserica a susţinut importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de post (Didahia 8, 1), şi, de asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, în Eusebiu, Istoria Bisericească 5, 24, PG 20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica bisericească evidențiată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola către Episcopul Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul altor perioade de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de ordin liturgic şi monastic, cu scopul unei pregătiri adecvate înainte de marile sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post şi cult exprimă măsura şi scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toţi credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea și posibilităţile proprii, fără a permite, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă: „Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învăţăturii […]. Fiindcă dacă poţi să porţi jugul Domnului, vei fi desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi. Cu privire la mâncăruri, ține ce poți” (Didahia 6, 1-3).

3. Postul adevărat, ca nevoință duhovnicească, este legat de rugăciunea neîntreruptă şi de pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea, postul fără fapte de binefacere este mort; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală şi nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea zilnică. „Postind, fraților, trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încărcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i ducem în casele noastre” (Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7). Postul nu se referă la o simplă abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).

Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea – nu numai cu privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei duhovniceşti, care este postul. „Postul este abţinere de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum mai mult sau mai puțin drepţi. Postul are un sens profund: arată că după cum hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi noi oamenii trebuie să postim de cele lumești ca să murim față de lume şi, după aceasta, împărtășindu-ne de hrană dumnezeiască, vom trăi pentru Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, Ecloge profetice, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieţii credincioşilor în Hristos şi se încununează prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la Taina Sfintei Euharistii.

  1. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de postire pentru credincioşi. Acesta activează participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „să primim prin respectare, ceea ce am pierdut prin nerespectare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paşti, 28, PG 36, 661 A). Înțelegerea hristocentrică a caracterului spiritual al postului, în special al Postului Mare, este o regulă generală în întreaga tradiție patristică și este rezumată caracteristic de Sfântul Grigorie Palama: „Astfel, dacă posteşti, nu numai că vei pătimi şi vei muri împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în veşnicie; fiindcă devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei fi părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii întru El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).

5. Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza şi nevoința duhovnicească nu se sfârșesc în viaţa spirituală, la fel cum nici desăvârşirea celor desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să răspundă, după puterile lor, acestui înalt ideal ortodox, pentru a se îndumnezei după har. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „suntem slujitori nevrednici şi am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10). Conform învăţăturii ortodoxe despre viaţa duhovnicească, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, în duhul smeririi de sine și pe deplin conştient de nevrednicia stării sale. Fiindcă este imposibil să se ajungă la viaţa duhovnicească ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.

6. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la Dumnezeu ale vieţii noi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea arată totdeauna sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către credincioşi a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum şi toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.

7. Totuşi, cu discernământ pastoral, Biserica a pus regimului de postire și limitele iconomiei iubitoare de oameni. Drept urmare, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor, după judecata responsabilă şi grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.

8. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de viaţă, oricare ar fi acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie generale, fie individuale, trebuie însă abordate de Biserică cu grijă pastorală, întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), fără a diminua valoarea postului. De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste condiții speciale, „asprimea” sfintelor posturi. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc în condiţiile menţionate mai sus şi fără a diminua importanţa postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme. „(…) Este bine să posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).

  1. Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este lăsată la evlavia credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: „Deşi nu se rânduieşte postul înaintea Împărtăşirii de dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să respecte sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii pentru a se apropia de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii. Credincioşii trebuie să se obişnuiască să postească în semn de pocăinţă, ca împlinire a unei făgăduinţe duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.

 

  1. Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.
  2. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică şi prin tradiţia patristică şi este trăită până astăzi în sânul ei. Biserica Ortodoxă are misiunea şi datoria să transmită şi să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ceea ce conferă Bisericii caracterul ei universal.
  3. Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.
  4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia, contribuind la formarea şi la dezvoltarea ei ulterioară. De altfel, datorită spiritului ecumenic şi filantropic care o caracterizează, cerând după porunca divină, „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine. Astfel, participarea ortodoxă la mişcarea  pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi.
  5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor.
  6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică. Astfel, ea are o abordare favorabilă, atât din motive teologice, cât şi pastorale, faţă de dialogul teologic la nivel bilateral şi multilateral cu ceilalţi creştini şi, de o manieră mai generală, faţă de participarea la Mişcarea Ecumenică contemporană, având convingerea că pe calea dialogului ea aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a comorilor sale duhovniceşti tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.
  7. În spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale participă astăzi activ la dialogurile teologice oficiale şi, majoritatea dintre ele, în diferite organisme intercreştine naţionale, regionale şi internaţionale, în pofida crizei profunde prin care trece Mişcarea Ecumenică. Această activitate multidimensională a Bisericii Ortodoxe izvorăşte din sentimentul responsabilităţii şi din convingerea că înţelegerea reciprocă şi cooperarea sunt esenţiale „pentru a nu pune piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9, 12).
  8. Desigur, purtând dialoguri cu ceilalţi creştini, Biserica Ortodoxă nu ignoră dificultăţile unei asemenea acţiuni; mai mult, ea cunoaşte obstacolele ce se ridică în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare şi nădăjduieşte că Sfântul Duh, care constituie întreagă instituţia Bisericii(stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele cu lipsă (rugăciune la hirotonie). În acest sens, în relaţiile sale cu ansamblul lumii creştine, Biserica Ortodoxă nu se sprijină numai pe puterile omeneşti ale celor care poartă dialogurile, ci mai ales pe călăuzirea Sfântului Duh în harul Domnului, Care S-a rugat ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
  9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunţate de către Conferinţele panortodoxe, sunt expresia hotărârii unanime a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe locale, care sunt chemate să participe activ şi continuu la desfăşurarea lor, pentru ca astfel mărturia unanimă a Ortodoxiei spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime să nu fie împiedicată. În cazul în care o Biserică locală decide să nu-şi desemneze reprezentaţi la un dialog sau la o întrunire anume, iar dacă această decizie nu este luată la nivel panortodox, atunci dialogul continuă. Absenţa unei Biserici locale trebuie, în orice caz, să fie discutată în cadrul unei comisii ortodoxe pentru dialog înainte de începerea dialogului sau a întrunirii în cauză, pentru a exprima solidaritatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe. Dialogurile teologice bilaterale sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel panortodox.
  10. Problemele care apar pe parcursul discuţiilor teologice din Comisiile teologice mixte nu constituie întotdeauna justificări suficiente pentru revocarea unilaterală de către vreo Biserică Ortodoxă locală a reprezentanţilor ei sau pentru întreruperea definitivă a participării ei la dialog. Retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie să fie evitată, de regulă, depunându-se eforturile necesare la nivel interortodox pentru restabilirea reprezentativității complete a Comisiei teologice ortodoxe angajate în dialogul respectiv. Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe locale refuză să participe la întrunirile Comisiei mixte teologice a unui dialog anume din motive eclesiologice, canonice, pastorale sau morale, Biserica sau acele Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor Patriarhului Ecumenic şi tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit practicii panortodoxe. În timpul consultării panortodoxe ulterioare, Patriarhul Ecumenic va urmări consensul celorlalte Biserici Ortodoxe pentru a se putea întreprinde tot ceea ce este necesar, inclusiv o reevaluare a procesului unui dialog teologic, în cazul în care se va considera, prin unanimitate, ca fiind necesară.
  11. Metodologia urmată în timpul desfăşurării dialogurilor teologice are drept scop rezolvarea diferenţelor teologice care au fost moştenite din trecut sau a eventualelor diferenţieri apărute mai recent şi căutarea elementelor comune ale credinţei creştine. Ea presupune şi informarea corespunzătoare a întregii Biserici (pleromei) despre evoluţia diferitelor dialoguri. În cazul imposibilităţii depăşirii vreunei diferenţe teologice precise, dialogul teologic poate continua după ce a fost înregistrat dezacordul constatat în privinţa acelei probleme punctuale şi comunicându-se despre acest dezacord tuturor Bisericilor Ortodoxe locale în vederea luării măsurilor care se impun.
  12. Este evident că în timpul desfăşurării dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în iubire. Însă deosebirile teologice şi eclesiologice existente permit desigur o oarecare ierarhizare în ceea ce priveşte obstacolele care stau în calea realizării scopului stabilit la nivel panortodox. Specificul problemelor fiecărui dialog bilateral presupune diferenţierea metodologiei de urmat în fiecare caz; dar nu şi o diferenţiere în ceea ce priveşte scopul, deoarece scopul este unitar în toate dialogurile.
  13. Cu toate acestea, în caz de necesitate, se impune un efort de coordonare a activităţii diferitelor Comisii teologice interortodoxe, cu atât mai mult cu cât unitatea existentă a Bisericii Ortodoxe trebuie să se descopere şi să se manifeste şi în cadrul acestor dialoguri.
  14. Finalizarea oricărui dialog teologic anunţat oficial corespunde încheierii lucrării Comisiei teologice mixte corespunzătoare; iar atunci, Preşedintele Comisiei interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, anunţă încheierea dialogului. Niciun dialog nu este considerat încheiat înainte de a fi anunţat ca atare printr-o astfel de hotărâre panortodoxă.
  15. În cazul încheierii cu succes a lucrărilor unui dialog teologic, hotărârea luată la nivel panortodox de restabilire a comuniunii eclesiale trebuie să se bazeze pe unanimitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.
  16. Unul din principalele organisme ale Mişcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu şi, mai apoi, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB este un organism intercreştin structurat, în pofida faptului că nu reuneşte în cadrul său toate bisericile şi confesiunile creştine eterodoxe. În acelaşi timp, există şi alte organizaţii intercreştine şi organisme regionale, precum Conferinţa Bisericilor Europene (KEK), Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu şi Consiliul Panafrican al Bisericilor. Acestea, alături de CMB, îndeplinesc o misiune importantă pentru promovarea unităţii lumii creştine. Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997, iar a doua în 1998, fiindcă aveau o părere proprie despre activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor şi, drept urmare, ele nu participă la activităţile intercreştine desfăşurate de CMB şi de alte organizaţii intercreştine.
  17. Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin şi în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice. Biserica Ortodoxă a primit favorabil decizia CMB de a răspunde la solicitarea sa referitoare la constituirea unei Comisii speciale privind participarea ortodoxă la CMB, conform mandatului Conferinţei interortodoxe de la Tesalonic (1998). Criteriile fixate de Comisia specială, care au fost propuse de ortodocşi şi au fost acceptate de către CMB, au dus la constituirea unui Comitet permanent de colaborare şi de consens, au fost ratificate şi încorporate în Statutul şi în Regulamentul de funcţionare ale CMB.
  18. Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identităţii structurii sale interne şi învăţăturii Bisericii primare a celor şapte Sinaode Ecumenice, participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.
  19. Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. Este de la sine înţeles, prin urmare, că CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „supra-biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).
  20. Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine sunt întotdeauna determinate pe baza principiilor eclesiologiei ortodoxe şi a criteriilor canonice ale tradiţiei bisericeşti deja constituite.
  21. Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie şi urmăreşte cu viu interes contribuţia teologică a acesteia adusă până în prezent. Ea evaluează pozitiv textele teologice editate de aceasta, prin contribuţia valoroasă a teologilor ortodocşi, ceea ce reprezintă o etapă importantă în Mişcarea Ecumenică pentru apropierea dintre creştini. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce priveşte unele aspecte fundamentale legate de credinţă şi constituţie, pentru că bisericile şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
  22. Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).
  23. Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin. De aceea şi consideră că este necesar ca acest dialog să fie totdeauna însoţit de mărturia în lume prin acţiuni de înţelegere reciprocă şi iubire, care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1, 8), excluzând orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de antagonism confesional provocator. În acest spirit, Biserica Ortodoxă consideră că este important ca toţi creştinii, inspiraţi de principiile fundamentale comune ale Evangheliei, să încerce să dea un răspuns unanim şi solidar, bazat pe modelul omului nou în Hristos, la problemele spinoase ale lumii contemporane.
  24. Biserica Ortodoxă este conştientă de faptul că mişcarea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situaţii şi pentru a face faţă noilor provocări ale lumii contemporane. Este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea creştină divizată, pe baza tradiţiei apostolice şi a credinţei sale.

Ne rugăm ca creştinii să lucreze în comun astfel ca să se apropie ziua în care Domnul va împlini speranţa Bisericilor Ortodoxe şi „va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).

 

Sursa: basilica.ro



Istoria şi cinstirea Sfintei Icoane Prodromiţa (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 



Comunicat de presă referitor la documentul sinodal privind importanța postului - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în perioada 16-26 iunie 2016 în insula Creta, a subliniat importanța practicii postului și a binefacerilor sale spirituale.

Biserica Ortodoxă a afirmat totdeauna valoarea postului pentru viaţa duhovnicească şi a arătat că acesta nu se reduce la o abţinere formală de la anumite mâncăruri, ci ajută mult la intensificarea vieţii în Hristos a credincioşilor, postul fiind susţinător al pocăinţei şi al rugăciunii.

Credincioșii Bisericii Ortodoxe sunt îndemnați să respecte, „fiecare după puterea și posibilitățile proprii”, perioadele de post.

Postul cuprinde atât înfrânarea temporară de la produse de origine animală, pentru a cultiva mai intens rugăciunea, cât şi abţinerea de la orice fel de lăcomie, de la gânduri, cuvinte şi fapte rele, contrare iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni. De aceea, postul trebuie unit cu rugăciunea şi cu milostenia.

Părinții sinodali au reafirmat „necesitatea respectării de către credincioși a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea și vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum și posturile Crăciunului, al Sfinților Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi la sărbătorile Înălțării Sfintei Cruci şi Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în Ajunul Botezului Domnului, precum și toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ținute în mod liber de către credincioși.”

În același timp, fără a diminua valoarea postului, s-a afirmat că Biserica arată înțelegere față de situațiile excepţionale în care postul nu poate fi împlint: vârsta copilăriei, diverse boli care presupun regim alimentar specific, serviciul militar, condiții grele de muncă, condiții climatice speciale, dificultatea în a procura alimente de post etc.

În afara zilelor comune de post credincioșii pot să postească din inițiativă proprie și cu binecuvântarea părintelui duhovnic, pentru sporirea evlaviei, mai ales înainte de primirea Sfintei Euharistii, „în semn de pocăință, ca împlinire a unei făgăduințe duhovnicești, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoți cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulți), înainte de hirotonie, în cazuri de penitență, în timpul pelerinajelor și în alte împrejurări asemănătoare.

În concluzie, Sinodul din Creta a exprimat atât fidelitate faţă de Tradiţia Sfântă a Bisericii Ortodoxe, cât şi iconomie pastorală (pogorământ, dezlegare) pentru situaţii speciale.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

 



Athosul. Urcușul - ascensiunea pe vârful Athonului - 2033 m (VIDEO)

 

postat de Laurenţiu Dumitru

Documentar rusesc cu subtitrare în română




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Gândul zămisleşte fapta - Dr.conf.univ. Ana Sofroni
Tot ce ai de gând să făptuieşti,
făptuieşte pornind de la Dumnezeu”.
(Sextus)

Gândul omului nu se vede de alţii, şi ar părea aşa şi să rămână necunoscut celor din jur, dacă nu ar fi el acela care dă naştere faptelor noastre. Faptele descoperă gândul şi îi arată şi esenţa ca atare. Dacă faptele sunt bune, înseamnă că ele au fost zămislite cu gând bun, iar dacă sunt rele, atunci devine vădită josnicia şi nemernicia gândului care le-a dat naştere şi care îl face pe om să alunece în  păcat. Tocmai de aceea credinţa creştină ne învaţă să alungăm insistent de la noi gândurile cele rele, spre a nu cădea în păcat din cauza lor. Că tot ceea ce e rău, e şi plin de viclenie, în fel şi chip caută să ne înşele, să ne distrugă sufletul şi să ni-l ducă la  pierzanie. Mai trist ca orice aici e faptul  că se pune la bătaie  voinţa omului, care, atunci când gândul i se adumbreşte şi îi slăbeşte voinţa, o apucă pe drum rătăcit, cu mare nesocotinţă săvârşind fapte urâte una după alta. De vreme ce şiretlicurile  sunt ascunse şi  nu poţi da vina pe ele, iese că şi-o face omul cu mâna sa. Gândul – voinţa – fapta… Iată de unde porneşte propria putere de apărare a creştinului, când el este împins la încălcarea de porunci. Gândul, din această ambianţă, poate fi comparat cu rădăcina copacului secular al rezistenţei la ispite, voinţa parcă ar fi tulpina ce duce seva gândului spre alimentarea faptelor, iar faptele, numeroase şi diverse, sunt aidoma frunzelor ce împodobesc frumos acest copac şi bucură privirea admiratorilor lui. Precum orice copac se ţine tare doar pe o rădăcină sănătoasă, nevătămată de nici un dăunător, tot astfel şi gândul omului, apărat de influenţele negative, devine un fondal din cele mai trainice, fondal de nădejde, al comportamentului creştinesc.

Citind cu luare-aminte Sfintele Scripturi, aflăm nenumărate sfaturi referitor la gândul omului. Astfel, în unul din versetele Psalmului 139 e scris: „[…] scoate-mă de la oamenii nedrepţi, care au gândit să împiedice paşii mei” (Ps. 139, 4), ceea ce vine să ne facă atenţi la gândurile celor abătuţi de la dreapta credinţă, căci ele întotdeauna sunt gânduri rele şi nici la un bine nu duc, ci dimpotrivă, doar fărădelegi urzesc.  Acei nedrepţi gândesc rău şi apoi fac rău, de aceea se cuvine să  ne păzim şi să ne ferim de dânşii fără a ezita. Totodată, cerând  ajutor de la Dumnezeu, vom izbuti să abatem de la noi gândurile cele rele şi să stăvilim din timp avalanşa faptelor urâte, prin care se urmăreşte ca  să fim  îndepărtaţi de la dreapta credinţă. Că Domnul cunoaşte gândul oricui şi cu puterea Sa nemărginită în orice clipă îl poate curăţi de rău, numai dacă omul doreşte aceasta cu adevărat.

Când un creştin afirmă „că la  mărturiile Tale gândirea mea este” (Ps. 118,99) sau că „poruncile Tale sunt gândirea mea” (Ps. 118,143), atunci avem dovadă că în sufletul lui prinde vigoare dragostea dumnezeiască şi putem fi siguri, că faptele săvârşite de dânsul neapărat vor fi spre folos creştinesc. În fiecare faptă a sa un asemenea creştin  se va arăta om drept, iar explicaţia de ce anume se întâmplă asta, o găsim exprimată clar în cugetările Părintelui Sextus, unde e scris: „În gândirea celui drept locuieşte Dumnezeu[1]. Iată, vasăzică, de ce gândirea cea dreaptă e şi înţeleaptă, iată de ce ea e luminoasă şi-i  orbeşte definitiv pe răufăcătorii vicleni, care cu tot dinadinsul caută să-şi vadă victimele căzute în diferite păcate! Însă asemenea dorinţe sunt absolut zadarnice, fiindcă cu Dumnezeu în gând,”nu vom mai putea să gândim la patimi”, după cum ne atrage atenţia în scrierile sale şi Sfântul Vasile cel Mare[2]. Iar negândind la ele, nu ai cum nici să le făptuieşti.

Deci gândindu-ne cât mai des la Dumnezeu şi la minunata Lui Creaţie, rămânând încântaţi de frumuseţile şi bunătăţile pe care El le-a dăruit lumii pământeşti, mintea noastră va deveni sălaş de gânduri curate, sălaş de gânduri lipsite de făţărnicie, înşelăciune, invidie, lăcomie, ură, mândrie ş.a.m.d. Într-atât de mult s-ar apropia cugetele noastre de măsura perfecţiunii, încât la nimeni nici o îndoială nu ar trezi frumoasele cuvinte ale Sfântului Ioan din Kronştadt, care glăsuiesc aşa: „Ale cui sunt gândurile bune care îţi vin în minte? Ale lui Dumnezeu[3]. Uitaţi-vă ce dar preţios revarsă Dumnezeu asupra celor cu mintea limpede – propriile Sale gânduri! Să ne lăsăm oare, ştiind aceasta, stăpâniţi de gânduri străine care au a ne îndepărta de mila Domnului? Bineînţeles că nu o vom admite!

Totuşi gândul omului adesea alunecă îndărăt, căci omul din firea sa e şi curios, apoi mai ajunge să fie şi nestatornic în cugetări, şi iubire de plăceri să aibă. Asta deseori provoacă în suflet tulburări şi mulţi se lasă prinşi în cursa lor. Chiar în gândurile celor mai  vrednici creştini Sfântul Apostol Pavel nu era pe deplin încrezut. O vedem   din Epistola a 2-a către Corinteni, unde e scris: „Mă tem ca nu cumva să se abată gândurile voastre” (2Cor. 11,3). Noi să luăm aminte bine la îngrijorarea Apostolului, căci dacă creştinii cu credinţa neclintită puteau fi ameninţaţi de atacuri duşmănoase asupra gândurilor lor, ce să zicem atunci de ceilalţi creştini, care sunt mai slabi de înger? Evident că aceştia vor fi supuşi unui risc şi mai mare de a se abate de la  dreapta gândire. Însă oricât de mare ar fi acest risc, totuşi şi el, prin sârguinţă duhovnicească, poate fi evitat. Că tuturor râvnitorilor la bine Dumnezeu cu drag le vine în ajutor şi le luminează minţile. El nu lasă pe nimeni să cadă pradă nevinovată instigatorului de gânduri rele.

Cu ce anume ne alegem noi în urma gândurilor urâte, rele şi necuviincioase, ne putem da seama destul de uşor, dacă privim lucrurile care ni se întâmplă aşa cum sunt ele în realitate, ci nu în mod denaturat sau uneori chiar cu totul inversat. Să luăm, de pildă, cazurile când, parcă în semn de răzbunare, ne gândim să atragem pedeapsă asupra adversarului ce ne incomodează, însă mai înainte de a-l vedea pe dânsul suferind, destul de des ne pomenim noi înşine căzuţi în cursa ce i-o întindem. Asta pentru că gândul omului cum numai a prins viaţă, imediat începe a genera şi fapta, şi ea fără întârziere se răsfrânge asupra celui ce a gândit-o. Nu în zadar se zice că tot ceea ce face omul în viaţa sa, o face în primul rând pentru sine. Evident că de aici vine şi înţeleptul proverb popular „Cine sapă groapă altuia, cade singur în ea”. Dacă noi am pătrunde la timp în sensul vorbelor înţelepte, repede de tot ni s-ar lua ceaţa de pe ochi! Atunci am putea privi lucrurile clar nu doar de la distanţă, pentru a observa neajunsurile semenului nostru, ci şi din vecinătatea propriului suflet ca că vedem că şi el, adesea, nu mai puţin decât sufletul aproapelui nostru e încărcat de greşeli şi păcate. Am cugeta asupra lor, ne-am strădui să ne debarasăm de ele şi am face loc  gândurilor senine, care ne-ar îndemna doar la fapte bune.

Orice gând, tăinuit în suflet timp îndelungat, la un moment dat, ajunge a fi materializat în faptă. Fie acesta gând bun sau rău. O ştim din viaţa de toate zilele, că dacă tare mult îţi doreşti ceva, atunci mai devreme sau mai târziu dorinţa oricum ţi se împlineşte. Însă unora le scapă din vedere că la făptuirea binelui suntem ajutaţi numai şi numai de Dumnezeu, pe când gândul cel rău e susţinut şi ajutat de a fi înfăptuit de către diavolul. Drept exemple aducem următoarele întâmplări din viaţă:  un vrednic creştin dorea nespus de mult să viziteze locurile sfinte din Palestina, dar posibilităţile nu-i permiteau s-o facă. Cu toate că o asemenea idee se arăta a fi irealizabilă, el nu a încetat să se gândească la ea ani la rând, insistent nădăjduind în gând la ajutorul lui Dumnezeu. Şi iată că peste un timp oarecare, cu aceleaşi gânduri bune şi luminoase în suflet, el într-adevăr s-a văzut la Mormântul Mântuitorului. Pentru dânsul aceasta a fost o întâmplare ca din vis.  S-o trăiască aievea i-a ajutat nimeni altul decât Bunul Dumnezeu. Iar un altcineva, punând ochiul pe un lucru străin, se tot gândea cum să şi-l însuşească, până când,  prin săvârşirea furtului, s-a împlinit şi a lui dorinţă. Apoi  nu i-a fost destul un singur furt, căci adumbrindu-i-se minţile de gânduri rele, el tot căuta să mai fure şi altceva. A început să-i meargă şi foarte în curând rătăcitul om a devenit tâlhar iscusit. E îngrozitoare o asemenea urmare a  ascultării de îndemnurile vrăjmaşului. Anume pe dânsul, pe vrăjmaşul viclean, l-a bucurat cu fapta sa omul alunecat în păcat, şi ca răsplată a rămas lipsit de libertatea conştiinţei, fiindcă pusese stăpânire pe ea marele înşelător.  

Gândul omului nu e îndreptat spre bine nici atunci când în sufletul lui se furişează frica. De obicei, sentimentul fricii vine în sufletul cu credinţa slabă în Dumnezeu. În mintea puţin credinciosului  apar îndoieli că răufăcătorii ar putea fi biruiţi de cineva mai puternic ca dânşii. Prin asta parcă i-ar pune pe vrăjmaşii săi mai presus de Tatăl nostru cel Ceresc, care Unicul El este cu adevărat atotputernic şi face să se stingă tot răul din calea celor păcătoşi, atunci când ei au mare nădejde în mila Domnului. Însă cu frica în gând, omul se arată mereu în aşteptarea lucrării diavoleşti. Şi o află, precum se vede din alt proverb înţelept, care zice: „De ceea ce te temi, peste aceea dai”. Mai la cale ar fi ca noi să ne schimbăm frica de cel rău, dacă ni se întâmplă să o avem în oarecare situaţii neaşteptate,  cu frica de Domnul, căci atunci, temându-ne să-L supărăm, ne-am concentra toate  gândurile la lucrurile cele bune şi folositoare, plăcute Domnului cel Milostiv. Comparând aceste două feluri de frică, observăm că ele se deosebesc una de alta ca cerul de pământ; tot atât de mare fiind şi deosebirea dintre faptele generate de ambele stări de frică. Noi, cei creştini prin faptă şi prin gând, s-ar cuveni să alegem migălos grâul de neghină, ca să înţelegem ce anume ne face şi ce nu ne face bine. Ar fi binevenit să avem în vedere şi faptul că gândurile curate înviorează în întregime fiinţa omenească. Ele duc la dispariţia mai multor dereglări funcţionale din organism, făcându-l sensibil la ceea ce e frumos şi bun. Iar energia ce o emană produce la cei din jur mult confort sufletesc. Ar putea să nu fie aşa doar rareori. Să nu considerăm oare această faptă ca una deosebit de bună? Evident că anume aşa  este. Acum să atragem atenţie la starea şi dispoziţia sufletească a celui obsedat de gânduri grele, sumbre, apăsătoare. Avem şi de aceştia nu puţini în preajma noastră. Adesea ei ne incomodează de-a binelea cu lipsa lor de sinceritate, cu diferite bănuieli, pretenţii etc., toate acestea fiind rodul gândirii lor abătute de la adevăr. Energia emanată de dânşii creează la cei din jur doar disconfort sufletesc, pe potriva ei fiind şi faptele săvârşite de asemenea persoane – fapte reci, respingătoare, care îţi trezesc dezgustul.

Deci să nu ne lăsăm copleşiţi de gânduri rele. La aşa ceva ne îndeamnă şi Sfântul Efrem Sirul, care spune: „Cugetă la bine, ca să te fereşti de a gândi rău, căci duhul omului n-ar putea sta fără să facă ceva”. Deci dacă pornim o lucrare oarecare, fie ca ea să pornească anume de la gând bun. După felul cum vom cugeta, ne va veni şi dreapta judecată a lui Dumnezeu. Cunoaştem, spre exemplu, cazuri descrise în Vieţile Sfinţilor, când pentru gânduri curate, luminate de credinţă sinceră, creştinii au fost răsplătiţi de Domnul cu cea mai mare milă: din voia Lui, li se socotise  gândul lor bun ca faptă deja realizată. Aşa s-a întâmplat cu o călugăriţă din Tesalonic, care, din lucrarea vrăjmaşului a vrut să plece din mănăstire. Şi plecând, a căzut în desfrânare. Însă peste un timp oarecare şi-a adus aminte de Dumnezeu şi din acel moment neîncetat se gândea la pocăinţă. Hotărî să se întoarcă la mănăstirea de unde plecase şi aici să-şi mărturisească păcatul şi să primească canon de dezlegare. Dar abia ajungând la porţile mănăstirii, a căzut şi a murit. A arătat Dumnezeu unui episcop moartea ei, cum sufletul i-a fost luat de Sfinţii îngeri. Aceasta însemna că Domnul i-a primit pocăinţa exprimată în gând[4].  Un alt creştin, ucenic iscusit al unui bătrân din Tebaida, odată, neprimind la timp de la îndrumătorul său eliberare ca să doarmă, a avut de înfruntat în gând şapte atacuri înverşunate, prin care era împins cu tot dinadinsul spre neascultare, ca să meargă totuşi la culcare fără binecuvântarea bătrânului. Nimeni n-a ştiut cum s-a necăjit ucenicul în noaptea aceea până a primit eliberarea cuvenită. A ştiut-o unul Dumnezeu şi pentru asta îi pregătise vrednicului creştin şapte cununi strălucitoare[5]. Întâmplarea i-a fost descoperită bătrânului prin Sfântul înger, datorită cărui fapt am ajuns şi noi să aflăm despre dânsa. Şi să ne putem convinge o dată în plus, cât de darnic ar răsplăti Domnul şi ale noastre gânduri bune, dacă noi ne-am da silinţa să nu le risipim în zadar, nici să nu le neglijăm, nici să nu le îndosim, ci pur şi simplu să ne străduim ca ele să sălăşluiască mereu în sufletele noastre. Sprijin aici să ne fie Sfintele Scripturi, să rostim cât de des posibil şi frumoasele cuvinte din Rugăciunea la Catisma a V-cea din Cartea Psalmilor, unde e scris: „Să se depărteze de la gândul meu duhul urâciunii şi al pomenirii de rău, duhul zavistiei şi al vicleniei, duhul îngrozirii şi al lenevirii, duhul mândriei şi al oricărui fel de răutate […]”. Şi Bunul Dumnezeu ne va auzi, va îndepărta de la noi asemenea gânduri.

Doamne, ajută-ne nicicând să nu greşim cu gândul!

                                                                      Dr. conf. univ. Ana Sofroni
23.05.2013,
Brescia (Italia)

[1] Maximele Părinţilor: sfaturi înţelepte pentru o viaţă creştină / Studiu introd. şi trad.: diac. Ioan I. Ică jr. – Sibiu: Deisis, 2010, p. 54.

[2] Sfântul Vasile cel Mare. Cele trei cuvinte ascetice. Constituţiile ascetice. Epistole ascetice / Carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. – Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2009, p. 84.

[3] Sfântul Ioan din Kronştadt. Viaţa mea în Hristos / Trad.: Boris Buzilă. – Buc.: Ed. Sophia, 2005, p. 80.

[4] Vieţile Sfinţilor. Vol. III / Ediţie îngrijită şi prefaţată de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. – Malovăţ: Editura Parohiei Malovăţ, 2012, p. 577-578.

[5] Ibidem, p. 588.



Despre dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului - Dr. Stelian Gomboş

 

        Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mîntuitorul Iisus Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covârşitoa­re faţă de noi. Dumnezeu ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a unei jertfe deosebite din partea noastră.

Prin toate aceste binecuvîntări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovă­rat.  Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi părerea de rău pentru ele, (po)căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi. Dacă noi nu reuşim să facem acest lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 - 25).

Evanghelia este plină de învă­ţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul rînd învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele examen de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu este şi personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc judecata particulară în care sînt cercetate toate faptele noastre săvârşite, atât cele bune, cât şi cele rele, dar, în acelaşi timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile, când puteam să facem un bine cuiva şi nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvîrşire a unui bine sunt socotite ca fiind mari păcate înaintea lui Dumnezeu.

Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi severitate. Această învăţătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Spune aşa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavînd el cu ce să plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzîndu-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicînd: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar  ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără valoare mare). Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închi­soare până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întîmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, pînă ce va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre."  (Matei 18, 23 - 35). 

Din relatarea acestei Evan­ghe­lii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restan­ţele sau datoriile, ci, pur şi simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi groază în faţa stăpânului care a cerut să fie ares­tat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea!  Ce bine era în libertate şi ce greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii, totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.

Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi smerită"; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână res­tan­ţele mari, ci le iartă pe loc şi, totodată, îi dăruieşte, pe deasupra, şi libertatea. Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece sunt cele mai valoroase, ca şi viaţa, ca şi veşnicia în rai. După această iertare şi bucu­rie a libertăţii, acel om, ca recu­noştinţă, manifestă faţă de cel de lîngă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu doarme, El vede, aude şi ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.

Evanghelia nu ţine doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci poate fi chiar povestea vieţii noastre personale. Noi înşine putem fi în locul acelei persoane cu mari datorii. Păcatele noastre depăşesc cei zece mii de talanţi, pentru că gîndurile rele şi vorbele rele tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală deşi nu merităm, totuşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi iertător este Dumnezeu!...

Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia şi constatarea că poate că dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la aproapele nostru, ca să-l judecăm (şi chiar să-l sancţionăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne uităm la înfăţişare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba noastră este să iubim. Nu trebuie noi să ştim de ce acel om se îmbracă cumva şi se comportă diferit faţă de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunţa în mod pripit şi de a ne simţi apoi satisfăcuţi că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu uneori să ne abţinem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.

Oamenii care au tendinţa mereu să judece pe ceilalţi se confruntă ei înşişi cu un lucru grav: mândria. Atunci când vezi greşelile altuia şi nu te poţi abţine să nu judeci, tu eşti problema, nu persoana de lângă tine!...

Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America ce m-a impresionat prin sinceritatea cu care şi-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creştine trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A început să observe că se simţea mai presus faţă de celelalte fete prin atitudinea ei, şi atunci a început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creştine care se îmbrăcau şi în pantaloni şi a continuat aşa până într-o zi când şi-a dat seama că problema nu erau acele fete care purtau şi pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste şi le judeca pe acele fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără să-şi dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-şi schimbe acest mod de a gândi. Deşi i-a fost greu a încercat şi ea să înceapă să poarte şi pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deşi Dumnezeu a eliberat-o de păcatul judecăţii, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalţi. O felicit pe acea tânără pentru că a avut curajul să spună un adevăr!...

Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecaţi. De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecaţi, deşi avem în inima noastră încredinţarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie că vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă asta nu contează deloc. Ceea ce contează este că există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să ştiu că Domnul Iisus Hristos este de partea mea, că mă susţine în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Şi asta şi fac. Dragul meu, nu-ţi fie teamă de gura celorlalţi. Dacă tu ştii că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ţi fie teamă de oştirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în lucrurile pentru care lupţi, dar să ştii că Dumnezeu este cu tine. Crede şi speră. Nu te lăsa înfrânt de judecata lumii. Ei vin, privesc şi apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă şi nu se mai întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu. Şi El, între multe altele zise să “nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci toată judecata a dat-o El (numai) Fiului!...”




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Traumele copiilor crescuți de cupluri homosexuale. Apel pentru copiii familiei Barbu

 

Patriarhia Română a luat act cu îngrijorare de situaţia critică în care se află familia de români Florin Barbu şi Claudia Racolta, stabilită la Londra, ai cărei copii, Diana (8 ani) şi Andy (5 ani), au fost încredinţaţi prin decizia instanţei unui cuplu britanic homosexual. Biserica susţine constant familia tradițională ca fiind cadrul natural pentru nașterea, creșterea şi educarea copiilor în spiritul valorilor morale fundamentale. Ca urmare, considerăm că familia de români trebuie susținută pentru a fi respectat dreptul celor doi copii minori de a fi împreună cu părinţii lor naturali. În acest sens, soluţia de protecţie aleasă de autorităţile britanice contravine Convenţiei cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin legea 18/1990. Astfel, potrivit articolului 20, alin. 3: “În alegerea uneia dintre aceste soluţii (de protecţie – n.n.) este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică”. Patriarhia Română face un apel către Statul român de a solicita autorităţilor britanice reanalizarea cazului şi identificarea unei soluţii care să ţină cont de dreptul fundamental al celor doi copii minori de a fi crescuţi şi educaţi în familia lor naturală. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, din a cărei jurisdicţie bisericească fac parte comunităţile ortodoxe române din  Regatul Unit al Marii Britanii, îşi exprimă îngrijorarea şi dezacordul cu privire la decizia autorităţilor britanice în urma căreia cei doi copii naturali ai familiei Florin Barbu şi Claudia Racolta au fost preluaţi din mediul familiei lor naturale şi încredinţaţi spre adopţie unui cuplu de orientare homosexuală, împotriva voinţei părinţilor. În ciuda demersurilor concrete ale instituţiilor statului român (Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie) de a repatria copiii, care sunt cetăţeni români, dar şi a intenţiei rudelor familiei Florin Barbu-Claudia Racolta – bunicul matern şi sora dlui Florin Barbu – de a-i lua în grijă şi de a-i creşte pe cei doi minori, serviciile sociale din London Borough of Haringey (Social Services Haringey, Central Family Court) au considerat ca nefiind sustenabile argumentele invocate în favoarea întoarcerii copiilor în mediul familiei naturale.

Astfel, în urma deciziei din 20 iunie 2016, cei doi copii au fost încredinţaţi spre adopţie unui cuplu de orientare homosexuală, ignorându-se articolul 2 din Protocolul adiţional al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care stipulează: Statul, în exercitarea funcţiilor pe care le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice”. Dată fiind această decizie, Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale reafirmă şi continuă să îşi manifeste solidaritatea faţă de cazul familiei Florin Barbu-Claudia Racolta, prin susţinere spirituală şi materială, concretizată prin implicarea efectivă a  mai multor parohii ortodoxe din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Spania, cât şi a tinerilor Asociaţiei Nepsis a Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale.

Aceasta este concluzia unor sociologi, citați de Alianța Familiilor din România într-un articol disponibil pe siteul culturavietii.ro, din care spicuim:

            Studiul lui Mark Regnerus. Importanța enormă a studiului lui Regnerus (2012) cu greu ar putea fi exagerată. Conține o bogăție imensă de date privind impactul nefast al „căsătoriilor” homosexuale asupra copiilor și face referinta la o multitudine de studii publicate în anii 90 privind copiii crescuți de cupluri homosexuale, înainte de legalizarea căsătoriilor homosexuale.

O întrebare care ne preocupă pe toți este dacă copiii crescuți de homosexuali tind să devină și ei homosexuali. Din nefericire, rapunsul la aceasta intrebare, dat de aceste studii, este afirmativ – copiii crescuți de homosexuali tind spre un stil de viață homosexual ca adulți. 

Promiscuitatea e mai ridicată la copiii crescuți de homosexuali iar monogamia nu e o valoare de luat în seama pentru ei. 

Violenta sexuală și abuzul sexual sunt mai frecvente la copiii crescuți de homosexuali decât la cei crescuți de heterosexuali. 

Studiul lui Regnerus ajunge la concluzia că copiii crescuți de heterosexuali sunt cu mult înaintea copiilor crescuți de homosexuali în toate categoriile investigate:

·         sunt mai educați, au note mai bune la școală, mai integrați școlar,

·         sunt mai sănătoși,

·         părinții lor câștigă mai bine, relațiile părinților lor sunt mai stabile,

·         relațiile lor cu părinții lor sunt mai bune,

·         sunt mai puțin impulsivi, sunt mai mult atașați de părinții, frații și surorile lor,

·         sunt mai puțin afectați de deprimare, se simt mai fericiți,

·         criminalitatea e mai redusă; consumul de stupefiante și abuzul de alcool mai redus,

·         abstinența sexuală e mai frecvent practicată,

·         timpul petrecut în fața televizorului este mai redus.

 

Studiul lui Paul Sullins, 2016. Titlul studiului dr. Sullins “Victime invizibile – depresia tardivă la adulții cu părinți de același sex”. Documentul are 8 pagini și a fost publicat în luna iunie. Studiul lui Sullins include mii de copii crescuți atât de heterosexuali cât și de homosexuali. Sullins este singurul de până acum care reflectă impactul stilului de viață homosexual al părinților asupra copiilor odată ajunși adulți. Consecințele sunt distrugătoare.

Principalele concluzii privind primul grupul de vârstă 13-19 ani:

·         21,8% dintre copiii crescuți de homosexuali suferă de depresie, în comparație cu 18,3% dintre copiii crescuți de heterosexuali.

·         gândurile de suicid sunt mult mai frecvente la copiii crescuți de homosexuali. Doar 13,6% dintre copiii crescuți de heterosexuali s-au gândit serios la sucid, în comparație cu 43,5% dintre copiii crescuți de homosexuali.

·         Anxietatea e mai ridicată la copiii crescuți de homosexuali (89,9%) în comparație cu copiii crescuți de heterosexuali (56,9%).

·         Sentimentul de înstrăinare de părinți e mai prezent la copiii crescuți de homosexuali (93,2%) în comparație cu copiii crescuți de heterosexuali (35,8%).

·         Obezitatea e relativ scazută la copiii crescuți de heterosexuali (13,8%), dar mult mai ridicată la copiii crescuți de homosexuali (30,8%).

·         Abuzul asupra copiilor crescuți de părinti heterosexuali (verbal, fizic ori sexual) e de 58,2%, în comparație cu 92% la copiii crescuți de cupluri homosexuale.

Concluziile studiului privind adultii (24-32 ani) crescuti de homosexuali sunt la fel de sumbre.

·         Incidența depresiei e mai mică la adulții crescuți de părinți heterosexuali (19,7%) în comparație cu adulții crescuți de părinți homosexuali (51%).

·         Intențiile de suicid există la doar 7,1% din adulții crescuți de părinți heterosexuali, dar la 30,1% din adulții crescuți de cupluri homosexuale.

·         Doar 7% dintre adulții crescuți de parinti heterosexuali simt stigmatizare socială, în comparație cu 36,7% din adulții crescuți de homosexuali.

·         Înstrăinarea de părinți e prezentă la 72,6% din adulții crescuți de homosexuali, mult mai ridicată față de adulții crescuți de părinți heterosexuali (43,5%).

·         Obezitatea e mai ridicată la adulții crescuți de homosexuali (71,9%) și mai scăzută la adulții crescuți de heterosexuali (37,2%).

Pe scurt, se poate spune ca într-o măsura pronunțată copiii crescuti de homosexuali moștenesc stilul de viață mai puțin sănătos al părinților lor homosexuali. De ce, atunci, să fie institutionalizate în România, or în alte părți ale lumii, căsătoriile homosexuale, o practică socială care victimizează sș perpetuează victimizarea copiilor?

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Inedit, despre părintele Rafail Noica şi Constantin Noica (VIDEO) - Alexandra Noica

Alexandra Noica, sora părintelui Rafail Noica si fiica filosofului Constantin Noica

 



Unitatea şi atemporalitatea dreptului - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Judecător-Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar-Universitatea din Piteşti

                 

  I.Bazele naturale ale dreptului

Una dintre preocupările importante ale doctrinei şi filozofiei dreptului este de a răspunde la întrebarea care este sursa sau originea fenomenului juridic, ce anume legitimează norma juridică şi, implicit, prin ce se caracterizează statutul juridic al omului. Răspunsurile la aceste întrebări sunt evident diferite în funcție de orientările  teoretice ale şcolilor de drept şi ale doctrinei filosofice pe care acestea o îmbrăţişează.

Remarcăm totuşi un fapt comun, şi anume că toate întrebările mai sus-menţionate au o dimensiune metafizică şi implică un răspuns metafizic al cărui conţinut şi sensuri nu pot fi circumscrise numai la instrumentele specifice, teoriei generale a dreptului ca ştiinţă juridică pozitivă în sistemul  conceptual al doctrinei juridice.

Încercând o sistematizare a concepţiilor privind legitimitatea şi originea dreptului, putem împărţii concepţiile şi, implicit, teoriile care le susţin, în următoarele orientări mai importante:

Teoriile istoriste, care consideră că explicaţia fenomenului juridic constă în însăşi istoria reglementărilor normative, dar şi a doctrinei juridice. O astfel de concepţie, la nivel filosofic  o întâlnim, de exemplu, în opera lui Hegel, pentru care istoria în ansamblul său, inclusiv istoria dreptului şi a statului, nu este altceva decât progresul în conştiinţa libertăţii. Importanţa acestei teorii rezidă în aceea că subliniază nu numai transformările sistemului normativ şi juridic,pe parcursul diferitelor epoci istorice, dar  în același timp şi dialectica internă a dreptului, determinată de un concept  fundamental, cum ar fi - în cazul lui Hegel - spiritul absolut.

O altă categorie de teorii care încearcă să răspundă la întrebările existenţiale privind originea dreptului sunt cele etatiste. Esenţa acestora constă în a susţine legătura indisolubilă determinantă între stat şi drept. Astfel spus, originea şi legitimitatea dreptului se regăsesc în voinţa politică manifestată ca putere de stat a guvernanţilor. În acest context, dreptul este înţeles mai mult prin sistemul normativ existent la un moment dat şi prin forma de exprimare a acestuia, respectiv prin lege. Aceasta din urmă, reprezintă instrumentul principal de realizare a voinţei politice a statului, a puterii de stat, iar într-un sistem democratic reprezintă şi garanţia pentru limitarea puterii statului şi evitarea oricărei forme discreţionare de manifestare a voinţei guvernanţilor. Concepţiile la care ne-am referit se regăsesc în doctrina juridică modernă, în primul rând în doctrina constituţională, în conţinutul ideatic al teoriei statului de drept. În realitatea sa, statul de drept este considerat ca fiind atributul cel mai important al unui sistem statal democratic datorită acestei corespondenţe biunivoce între stat şi norma juridică, corespondenţă care implică  echilibru dar şi limitare a puterii statale.

Concepţiile sociologice privind originea dreptului au meritul a identifica factori determinanţi, exteriori legii şi oricărui sistem normativ, prin care se configurează conţinutul concret al unui sistem juridic. Remarcăm în cadrul acestor concepţii aprofundarea relaţiei complexe dintre societate şi drept, precum şi accentul pe factorii  materiali, economici, politici şi culturali care determină configuraţia dreptului.

Teoriile normativiste ale dreptului consideră că explicaţia fenomenului juridic al legitimităţii acestuia şi a  surselor specifice nu pot fi înţelese prin factori sau elemente exterioare normei juridice. Prin urmare, aceste teorii susţin că originea şi legitimitatea dreptului este însăşi norma juridică, redusă la dimensiunea sa pozitivă prin înlăturarea oricărui element ideal (moral, valoric sau ideologic). Concepţiile normativiste reprezintă baza teoretică a sistemului conceptual actual pozitivist şi dominant prin care se interpretează dreptul şi se înţelege starea juridică a omului în context social. Legitimitatea dreptului, prin el însuşi, prezintă avantajul concentrării asupra specificului conceptual şi raţional pe care o astfel de realitate o are, iar cunoașterea juridică este axată exclusiv pe ceea ce se numeşte norma pozitivă, forţa juridică a acesteia, şi implicit efectele pe care ea le produce.

Concepţii morale şi etice susţin că originea normei juridice şi a dreptului nu se regăseşte în însăşi structura internă a sistemului, ci în valorile cu caracter moral, în raport de care orice normă juridică poate fi apreciată sub aspectul legitimităţii sale. Desigur, remarcăm în primul rând concepţia lui Kant expusă în principal în lucrările sale  fundamentale  Critica Raţiunii Pure,Critica raţiunii practice şi Întemeierea metafizicii moravurilor, dar şi concepţiile moral-utilitariste apărute şi dezvoltate în mod deosebit sub influenţa teoriilor empiriste şi  pragmatice în filozofie

Un segment particular al acestor teorii îl reprezintă concepţiile teleologice asupra dreptului în general, dar şi în ceea ce priveşte răspunsurile la întrebările privind originea fenomenului juridic. Scopul elaborării, consacrării şi aplicării normei juridice reprezintă criteriul care îi conferă sau nu legitimitate. Într-o astfel de viziune teoretică fenomenul juridic nu există pentru sine şi în sine, ci numai în raport cu o destinaţie, un scop, prin excelenţă unul exprimat valoric, moral, chiar dacă în teoriile utilitariste el îmbracă şi o formă concret pragmatică. Remarcăm importanţa unor astfel de concepţii prin faptul că evidenţiază dimensiunile determinist-cauzale ale fenomenului juridic şi  stabilesc un criteriu important pentru a da sens şi raţiune oricăror elaborări normative  respectiv finalitatea acestora

Există un sistem conceptual care, din punct de vedere istoric, este anterior doctrinelor mai sus menţionate, şi anume teoriile jus-naturaliste asupra dreptului. Într-un anumite sens, aceste interpretări poartă în sine nu într-o manieră eclectică, ci într-una bine structurată şi raţionalizată, elemente conceptuale ale celorlalte sisteme teoretice la care ne-am referit. Mai este un aspect important pe care îl regăsim în soluţiile propuse de aceste orientări doctrinare, şi anume bazele naturale şi raţionale ale dreptului. În esenţă, explicaţiile jus-naturalismului asupra fenomenului juridic sunt legate de om, pentru că a fi natural şi a fi raţional reprezintă proprietăţi, în sens aristotelic, ale fiinţei umane, în tot ceea ce reprezintă complexitatea sa în plan individul şi în plan social.

În antichitate, aceste concepţii, pe care le putem include  într-o formulare mai largă în „ideea de justiţie”, le întâlnim la Aristotel, Platon Cicero, Plotin, Seneca şi alţi mari reprezentanţi ai şcolilor raţionaliste, stoice sau idealiste. „Ideea  de justiţie”, în primul rând prin categoriile de dreptate ,libertate ,justă măsură ,egalitate , de data aceasta existenţiale  şi nu numai raţionale  este şi obiectul  gândirii teologice, inclusiv cea creştin-ortodoxă. Remarcăm, cu titlu de exemplu, ideile cuprinse în scrierile Cuvioşilor părinţi: Ioan Scăraru, Toma D`Aquino, Fericitul Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ava Dorotei, Varsanufie şi Ioan ,Marcu Ascetu ,Antonie cel Mare sau Isaia Pustnicul. Perioada contemporană şi modernă continuă aceste teorii fie în cadrul şcolilor raţionaliste ale dreptului, dar şi prin interpretările teologice  privind conceptele de: libertate, dreptate, echitate şi justiţie. Remarcăm la noi  opera  marelui teolog  român Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae. Sa afirmă  cu deplină justificare că Părintele a scris şi întemeiat o „Teologie a iubirii”. Noi susţinem că opera  ilustrului profesor  este în acelaşi timp  şi o „Teologie a libertăţii”

În opinia noastră, aşa cum vom încerca să dezvoltăm în cele ce urmează, explicaţiile furnizate de concepţiile naturaliste şi raţionaliste axate de „ideea de justiție” sunt cele mai profunde şi viabile pentru a avea  un sistem conceptual coerent asupra originii şi sensului dreptului, dar şi a finalităţii acestuia în societatea contemporană. Spunem acest lucru pentru că  evident această doctrină are un fundament moral şi, prin urmare, legea nu poate fi explicată prin ea însăşi, ci numai prin factori exterior, valorici, care o determină (altceva decât determinismul îngust cauzal material) şi, în acelaşi timp, prin ideea de finalitate a oricărei elaborări juridice şi care în concret nu poate fi decât tot  morală sau chiar transcendentă, , dacă avem în vedere adevărurile profunde de credinţă, în primul rând ale ortodoxiei, prin care poate fi înţeleasă adevărata raţionalitate şi finalitate a dreptului. Putem afirma că legitimitatea fenomenului juridic în ansamblu, dar şi a unei construcţii  normativiste juridice particulare  constă în măsura  în care cuprinde raţiunile divine existenţiale, mai presus decât simplele raţiuni morale umane

Teoriile jus-naturaliste, în toate formele, pe lângă elementele de viabilitate conceptuală mai sus arătate, sunt importante şi prin aceea că se detaşează de orientările empiriste privind fenomenul juridic, subliniind caracterul raţional al oricărei structuri juridice, care se legitimează prin valorile ce constituie sursa existenţei. Finalismul teoriilor jus-naturaliste  este esenţial deosebit de pragmatismul empirist  care  legitimează dreptul  exclusiv prin capacitatea realizării  unor scopuri concrete  dictate de societate  într-un context  istoric determinat.

Există o categorie importantă, am spune noi, piatra unghiulară a răspunsului la întrebarea originii şi sensului dreptului, şi anume aceea de libertate. Cu excepţia teoriilor normativiste, toate celelalte concepţii privind fenomenul juridic includ aprecieri, elaborări teoretice, care se bazează pe înţelegerea libertăţii ca fiind elementul determinat de legitimare a dreptului.

Considerăm că teoriile jus-naturaliste şi raţionaliste asupra dreptului sunt acelea care pun în valoare cel mai bine libertatea şi prin aceasta drepturile naturale ale omului, inerente existenţei acestuia. Aceasta deoarece  libertatea  nu poate fi redusă la expresia normativă şi nici chiar valorică; este o stare ontologică şi prin aceasta naturală a omului  Astfel, o viziune raţionalistă şi naturală asupra dreptului, având în centrul său fiinţa umană, face deosebire între libertăţile normative a căror izvor este legea, iar pe de altă parte Libertatea ca trăsătură esenţială şi existenţială a fiinţei umane. Numai într-o accepţiune ontologică în sensul legăturii indisolubile dintre existenţa umană şi libertate poate fi dat un răspuns raţional şi, credem noi, cuprinzător asupra întrebării metafizice  privind originea  şi legitimitatea dreptului.

Nu în ultimul rând, dorim să remarcăm importanţa concepţiilor jus-naturaliste şi raţionaliste privind dreptul prin explicaţiile conferite asupra stării naturale şi, respectiv, stării sociale a omului. Amintim aici Teoria contractului social, care, în esenţă, reprezintă un sistem conceptual de bază a teoriilor raţionaliste privind dreptul şi prin care se explică nu numai trecerea de la starea naturală la starea socială sau juridică a omului, dar şi legătura între existenţa naturală şi dimensiunea socială a fiinţei umane.

În acest context ideatic, în dorinţa de a marca viabilitatea teoriilor raţionaliste şi jus-naturaliste mai ales în ceea ce priveşte concepţia valorică, umanistă asupra dreptului, realizăm câteva succinte referiri la ideile unor importanţi susţinători a acestor  În primul rând, remarcăm distincţia pe care ilustrul filosoful Kant o realiza între morala ideală şi morala realizată. Morala realizată în concepţia marelui gânditor, este însăşi dreptul, deoarece acesta nu este decât un segment al metafizicii, al cărui fundament îl reprezintă raţiunea practică şi care are la bază imperativul categoric al datoriei, dar şi valoare morală supremă a libertăţii. În distincţia pe care o realizează Kant, morala ideală este întemeiată exclusiv pe libertate, iar morala realizată, dreptul sau legalitatea, cuprinde în sine nu numai libertatea, dar şi constrângerea. [1]

Concepţiile neokantiene continuă în aceeaşi linie în sensul de a căuta legături raţionale între dimensiunea morală a omului şi drept. Şcoala de la Marburg consideră că originea „eului moral” este în „ideea aproapelui”. Conştiinţa de sine implică un corelativ, respectiv o altă conştiinţă. „Aproapele” este condiţia faţă de care conştiinţa eului nici nu este cu putinţă. Reprezentanţii acestei importante şcoli filosofice susţin că nicăieri nu este mai precis realizată conştiinţa de sine decât în ”persoana juridică”, deoarece într-o astfel de structură este vădită corelaţia intimă între eu şi alt eu, deoarece persoana juridică nu este individul izolat al psihologiei, ci, este omul în starea sa socială ca subiect de drept. Desigur, conceptul de „persoană juridică” este  o expresie teoretică, dar corespunde unei realităţi a omului, ca fiinţă socială. mai mult decât atât, acest concept abstract pune în evidență şi dimensiuni caracteristice ale conştiinţei de sine şi ale eului. Eul nu este posibil ca unitate şi conştiinţă de sine decât în comuniune cu alte persoane. Conştiinţa de sine este cu atât mai puternică cu cât conştiinţa de altul este mai vie. Ea este dezvoltarea omului ca persoană a unei totalităţi sociale. Aderenţii acestei şcoli susţin că trecerea de la starea naturală la starea socială a omului nu se poate realiza decât prin etică, care, la rândul ei, este fundamentul dreptului. În această teorie starea juridică a omului cuprinde în cel mai mare grad fundamentul etic, tocmai prin faptul că ea exclude izolarea existenţială a omului şi îl aşează ontologic pe acesta în structuri relaţionale cu aproapele său şi prin acesta cu întreaga societate. Astfel, se explică originea raţională şi etică a dreptului, dar în acelaşi timp şi bazele ontologice ale oricărui sistem juridic care poartă în sine raţionalitatea valorilor morale[2].

O astfel de concepţie, desigur, raţionalistă, sau în limitele raţiunii cum ar fi spus Kant, este totuşi, remarcăm noi, foarte apropiată de sensurile profunde ale teologiei ortodoxe privind înţelegerea omului, prin refuzul categoric al unui eu exacerbat şi închis în egoismul distructiv, iar pe cale de consecinţă afirmarea dimensiunii ontologice şi perene a fiinţei umane, prin relaţiile de comuniune, spunem noi, mult diferite de simplele relaţii juridice, raporturi dintre persoane libere, prin intermediul Persoanei supreme. O astfel de comuniune  este iubirea milostivă care excede juridicului şi relaţiilor juridice, dar îi poate oferi adevărata legitimitate şi finalitate

 Concepţiilor filosofice  raţionaliste şi jus-naturaliste au dus la  conturarea „dreptului natural”, opus pozitivismului juridic, altfel spus, reducerii stării juridice existenţiale a omului, numai la norma scrisă şi la constrângerile care rezultă din acestea. Dreptul natural are în vedere şi atemporalitatea principiilor şi valorilor considerate ca fiind juridice, deoarece ele sunt legate indisolubil de fiinţa umană, de trăsăturile ei perene, raţional existenţiale. În consecinţă, teoria dreptului natural se opune şi relativismului  juridic,  istorismului  şi a dependenţei exclusive a conduitei umane de norma juridică, ea însăşi supusă inevitabil fluctuaţiilor prin voinţa mai mult sau mai puţin arbitrară a guvernanţilor. Dreptul natural situează omul deasupra constrângerilor  statale şi a normelor juridice edictate de către stat, considerând că drepturile omului raţionale şi imuabile, legate indisolubil de fiinţa acestuia, sunt independente de consacrarea lor normativă şi  transcend starea juridică normativă impusă de către stat. Rezultatul este că nu omul este pentru stat, ci statul este pentru om. Caracterul intangibil, imuabil şi transcendent al dreptului natural corespunde valorii perene spirituale a omului, ca persoană şi ca individ, are ca fundament categorii şi concepte raţional – morale şi este legat indisolubil  de dimensiunea raţională a existenţei umane.

În acest sens, Hugo Grotius afirma: „Dreptul natural constă în reguli ale dreptei raţiuni, care arată că o acţiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă după cum corespunde sau nu cu însăşi natura raţională a omului”[3]. Remarcăm două aspecte: în primul rând conceptul „dreptei raţiuni” este foarte apropiat de ceea ce în teologia ortodoxă şi în scrierile patristice este considerată a fi „justa măsură sau darul deosebirii, al dreptei socoteli”, care în esenţă exprimă tot dimensiunea raţional existenţială a fiinţei umane, de data aceasta determinată nu prin ea însăşi, ci prin lucrarea harului.  Al doilea aspect se referă la faptul că regulile dreptului natural nu aparţin voinţei umane, cu atât mai puţin voinţei guvernanţilor care stă la baza edictării de legi pozitive. Ele sunt reguli ce există prin ele însele. Conform dreptului natural, acţiunile sunt prescrise, admise sau interzise, pentru că prin natura lor se înscriu în aceste coordonate. În consecinţă, fundamentul regulilor dreptului natural este însăși libertatea ca darul dumnezeiesc de mare preţ dat   omului şi prin acesta ontologică  şi nu libertăţile juridice. A căror izvor este norma pozitivă. Ceea ce este instituit prin voinţă umană, respectiv prin legile scrise, implică indisolubil constrângerea, îngrădirile,condiţionările ,o libertate raţionalizată şi nu raţională ,relativă şi contigentă.  

Samuel Pufendorf, un celebru filosof şi jurist din secolul al XVII-lea, sublinia importanţa” egalităţii „ca şi concept de bază al dreptului natural. Autorul susţinea că, în măsura în care dreptul natural implică egalitatea tuturor oamenilor în demnitate şi angajează responsabilitatea fiecăruia, omul trebuie să-şi asume coexistenţa sa cu ceilalți, în conformitate cu obligaţia la sociabilitate pe care o cere legea naturală. Egalitatea pe care o impune dreptul natural întâlneşte în felul acesta sociabilitatea, care rezultă din starea naturală a omului[4].

Iată că dreptul natural nu se opune stării sociale a omului, aşa cum aparenţa ar încerca să atare. Dimpotrivă, valorile şi categoriile dreptului natural justifică starea naturală a omului în fenomenalitatea stării sociale.

Montesquieu, un alt reprezentat de seamă al teoriei dreptului natural, subordonează legea pozitivă valorilor morale şi raţionale inerente existenţei umane şi care constituie fundamentul libertăţii acestuia: „A spune că nu este drept sau nedrept, nimic altceva în afară de ceea ce ordonă sau interzic legile pozitive, este totuna cu a spune că înainte de a fi trasat cercul nu erau egale toate razele lui. Raporturile juridice nu sunt altceva decât raporturi de echitate anterioare legii pozitive”[5]. Acelaşi autor sublinia, după părerea noastră cu justificată îndreptăţire, că: „Legea, în general, este raţiune omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ, iar legile politice şi civile ale oricărui popor nu trebuie să fie decât cazurile particulare la care se aplică această raţiune omenească”[6].

Raportul dintre valorile şi raţiunile dreptului natural, iar pe de altă parte, realitatea juridică rezultată din norma pozitivă, poate duce la unele contradicţii sau chiar paradoxuri pe care acelaşi autor le sublinia: „Se poate întâmpla ca orânduirea de stat să fie liberă, iar cetăţeanul să nu fie, ori se poate ca cetăţeanul să fie liber, iar orânduirea de stat să nu fie. În aceste cazuri regimul va fi liber de drept, iar nu de fapt; cetăţeanul va fi liber de fapt, iar nu de drept[7].

O astfel de analiză raţională fundamentează concluzia că originea, sensurile, dar şi finalitatea  dreptului înţeles ca un sistem, coerent de norme juridice, expresie nemijlocită a voinţei statale, sistem supus determinismului cauzal, temporar şi istoric, şi, prin urmare, relativ, nu pot fi decât valorile raţionale şi morale, atemporale, inerente existenţei umane ca şi dimensiune permanentă şi individuală a omului prin care acesta se particularizează în raport cu toate formele existenţiale. Dreptul natural exprimă firea umană şi este normal ca sursa oricărei elaborări pozitive, rezultat al voinţei umane, să îşi aibă legitimitatea şi raţionalitatea în ceea ce se numeşte dimensiunea naturală firească a omului, care este, prin esenţa, sa” etern bună”, aşa cum se arată întemeiat în teologia ortodoxă, omul fiind chipul lui Dumnezeu

Toma d`Aquino, încercând să asigure demnitatea fiinţei umane în spaţiul universal creat, definea dreptul ca fiind: „proporţia unui lucru cu alt lucru. Această proporţie are ca scop stabilirea egalităţii care este obiectul justiţiei”[8]. Acelaşi mare teolog şi filosof, adept al concepţiilor raţionaliste şi naturaliste privind originea şi sensurile dreptului, susţinea că în căutarea justiţiei omul se serveşte de „dreapta raţiune”, care nu este altceva decât realizarea unei armonii existenţiale. Dreapta raţiune este echilibru, iar ca echilibru este „prudenţă”. În concepţia autorului, prudenţa readuce fiinţa umană la echilibru, deoarece este o dimensiune a firii naturale a acesteia şi se constituie ca o contrapondere la libertatea absolută, înţeleasă ca libertinism juridic. Prudenţa limitează liberul arbitru şi implică conştientizarea limitelor impuse de prezenţa altor oameni care au aceleaşi drepturi.

Mai târziu, Hegel susţinea că dreptul este legitim atunci când acesta asigură  libertatea indivizilor, dar această libertate presupune înţelegerea raţiunii existenţei sociale a omului şi, implicit, a statului. Pentru Hegel, raţiunea este atemporală, este spiritul absolut care se materializează în existenţa societăţii şi a statului.

În concepţia lui Georgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raţionalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacţie la pozitivismului şi empirismul juridic. Autorul construieşte o teorie a dreptului pornind de la un principiu aprioric, care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este „justiţia” care are ca esenţă starea  naturală existenţială a omului, transpusă în fenomenalitatea socială a acestuia. Georgio del Vecchio face o analiză a concepţiei aristotelice despre justiţie, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diferite specii de justiţie, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esenţial în orice specie de justiţie este elementul de inter-subiectivitate sau de corespondenţă în relaţiunile dintre mai mulţi indivizi, care se regăseşte în  ultima analiză, chiar şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare”[9].

Justiţia, ca şi concept aprioric al dreptului natural implică o armonie, o congruenţă şi o proporţie anumită la care se referea şi Leibnitz. Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruenţă sau corespondenţă realizează – în mod propriu – ideea de justiţie, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relaţiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporţie între persoane, ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiţia, în înţeles propriu este principiu de coordonare între fiinţe subiective”[10].

Prin urmare, dreptul natural îmbină în mod armonios dimensiunea ontologică a firii umane cu raţionalitatea conceptelor apriorice. În consecinţă, este una dintre puţinele teorii în care,  coexistă principiile raţionale unele apriorice  cu starea existenţială naturală, am spune noi sensibilă, a existenţei umane. Spre deosebire de filosofia kantiană, legitimitatea conceptelor raţionale şi a principiilor raţiunii pure în doctrina dreptului natural  rezultă numai din legătura acestora cu dimensiunea naturală existenţială a fiinţei umane. Iată de ce dreptul natural, prin însăşi esenţa sa, este o concepţie raţionalistă, chiar apriorică asupra  fenomenul juridic.

În această scurtă argumentare, pentru importanţa dreptului natural ca explicaţie şi fundament a originii şi sensului dreptului pozitiv remarcăm şi contribuţia marelui jurist şi filosof român Mircea Djuvara, care analizează principiul justiţiei, component de bază al sistemului raţional aprioric al dreptului natural. Pentru ilustru filosof, justiţia, ca principiu, are o dimensiune transcendentală, în sensul că transcende sistemul normativ al dreptului pozitiv. Justiţia poate să fie sau, după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul, ca sistem de norme juridice, nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiţiei. Mircea Djuvara a împărţit „caracteristicele justiţiei” în elemente raţionale şi elemente de fapt. Ca elemente raţionale el a sugerat: a) egalitatea părţilor; b) natura obiectivă (raţională) şi logică a justiţiei; c) ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al intereselor; d) ideea de proporţionalitate în desfăşurarea justiţiei[11].

Desigur, referirile conceptuale la care am făcut trimite şi pe care le-am analizat pe scurt nu epuizează problematica extrem de interesantă a teoriilor jus-naturaliste şi a dreptului natural. Considerăm că elaborările doctrinare în materie pot conduce la următoarele idei:

a) fenomenul juridic şi implicit starea juridică a omului, legate indisolubil de starea sa socială, nu poate fi reduse numai la pozitivitatea legii. Altfel spus, sistemul normativ pozitiv nu poate fi considerat ca legitim prin el însuşi, deoarece este relativ, temporar, supus voinţei omului, a guvernanţilor, a determinărilor conjuncturale, iar libertăţile pe care le generează poartă în conţinutul lor, inevitabil  şi constrângerea, contigentul, condiţionatul şi determinarea exterioară voinţei umane;

b) dreptul natural reprezintă transpunerea în concepte şi categorii metafizice şi juridice a stării naturale şi raţionale a omului, a firii sale etern bune, aşa cum a fost creată de Dumnezeu. Raţionalitatea dreptului natural rezidă în însăşi raţiunile existenţiale ale omului, raţiuni eterne pe care divinitatea le-a transpus în existenţa concretă a fiinţei umane;

c) sistemul pozitiv normativ al dreptului îşi are legitimitatea nu în propria sa construcţie şi nici măsar în principiile formale construite ale unei legi fundamentale, ci în principiile transcendentale, metafizice al dreptului natural. Corespondenţa dintre raţiunile interne ale legii pozitive, iar pe de altă parte raţionalitatea valorilor morale şi juridice ale dreptului natural se constituie, ca şi criteriu al legitimităţii, normelor pozitive;

d) sub aspect teoretic, dreptul natural cuprinde concepte şi categorii ale raţiunii pure cu caracter aprioric şi, prin urmare, atemporale, dar care cuprind în sine întreaga existenţă naturală a omului.

e) legătura dintre starea naturală şi starea socială a omului, de multe ori privită mai  ales în Teoria contractului social printr-o relaţie de opoziţie, este bine marcată de teoria dreptului natural, pentru care starea naturală a omului poate fi regăsită în întregime în fenomenalitatea sa socială, mai mult decât atât constituie însăşi baza raţională pe care se construieşte întreaga structură socială pe care omul nu o poate refuza şi care, de asemenea, constituie esenţa sa. Altfel spus, starea socială a omului este o expresie a stării sale  naturale, deoarece implică raporturi între persoane libere fără de care conştiinţa de sine ar duce la o existenţă însingurată, închisă într-un egoism absolut, contrară stării fireşti naturale şi raţionale a omului.

f) conceptele şi categoriile dreptului natural pot avea şi o formă concret juridică care exprimă, aşa cum vom încerca să arătăm mai jos, unitatea şi atemporalitatea dreptului. O astfel de formă, contrară relativismului şi istorismului specific pozitivismului juridic, este materializată în ceea ce de regulă se consideră a fi drepturile naturale ale omului imuabile şi intangibile, dar care pot fi exprimate în concepte şi categorii juridice şi consacrate în instrumente juridice.

g) în mod obişnuit, teoreticienii şi adepţii dreptului natural, mai ales în contextul iluminismului filosofic specific secolelor XVIII-XIX, au marcat  şi o separare, după părerea noastă nejustificată, a omului de Dumnezeu. Separând omul de divinitate, teoreticienii  dreptului natural au aşezat ca centru al preocupărilor teoretice fiinţa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Alături de alţi autori avem în vedere în mod deosebit opera de excepţie a Părintelui profesor univ. dr. Dumitru Stăniloae, considerăm că raţionalitatea  dreptului natural este dată de raţiunile divine, aşa cum au fost ele conferite prin creaţie omului. În caz contrar, dreptul natural ar rămâne la un raţionalism pur şi steril, lipsit de deschiderea care să înfrângă orice formă a izolării omului ar însemna reducerea omului la  stadiul de individ,aşa cum de multe ori se întâmplă prin norma pozitivă edictată de stat  şi implicit la situarea omului în constrângerile fireşti ale determinismului temporar şi material în care în mod inevitabil raţiunea umană considerată în limitele ei există şi se manifestă.

h. Dreptul natural  este singurul care  poate  întemeia şi explica  unitatea şi atemporalitatea dreptului ,prin raportările la valorile etern umane , în primul rând: demnitatea, libertatea, egalitatea  şi identitatea de fiinţă, toate purtând  pecetea raţiunilor divine create  sădite în om, singura fiinţă care poartă chipul lui Dumnezeu şi este chemată să dobândească asemănarea cu Dumnezeu.

 

II.Paradigme ale unităţii şi atemporalităţii dreptului

Există ceea ce juriștii numesc instrumente ale dreptului, altfel spus expresii pozitive ale raţionalităţii dreptului natural prin care valorile raţionale şi morale ale fiinţei umane, considerate în permanenţa lor ontologică, se regăsesc . Noi le considerăm paradigme ale dreptului În cele ce urmează dorim să concretizăm această realitate prin câteva succinte referi la ceea ce teoreticienii numesc „drepturile omului”, drepturi care nu se suprapun întrutotul în sfera „drepturilor cetăţeanului” sau a drepturilor constituţionale fundamentale. Drepturile omului  sunt imuabile şi intangibile şi au la bază categorii şi concepte apriorice  al dreptului natural şi mai ales nu depind de consacrarea lor prin  legea scrisă  fie şi Constituţia

Drepturile omului, în esenţă drepturile naturale necesită existenţa unei anumite concepţii raţionale al cărui principiu de bază reprezintă identitatea existențială a omului indiferent de aspectul concret  , conferită de  determinismul  socială  istoric,politic cultural etnic sau religios. Primul principiu al unei astfel de raţionalităţi îl reprezintă egalitatea tuturor oamenilor. Nu este vorba de egalitatea în faţa legii la care se referă dreptul pozitiv, ci egalitatea oamenilor considerată din punct de vedere a identităţii naturale de fiinţă a acestora,  şi prin „demnitatea” întotdeauna aceeaşi, invariabilă  a fiinţei umane, indiferent de contextul istoric, social, politic în care există. Spunea  Părintele Arsenie Papacioc, referindu-se la demnitatea nepreţuită a fiinţei umane,  că: ”omul valorează cât valorează Hristos după trup„.

Omul, indiferent de statutul său politic, de gradul de cultură sau civilizaţie, de rasă sau religie, este considerat a fi pretutindeni acelaşi, fără deosebire de formele concrete de manifestare ale existenţei. Remarcăm în această privinţă rădăcinile adânci ale unei astfel de concepţii asupra egalităţii, respectiv principiul identităţii tuturor oamenilor, care este comun atât în doctrina creştină ortodoxă, cât şi spunem noi, pentru dreptul natural. Conform doctrinei creştine, originea şi sfârşitul fiind comune tuturor, toţi oamenii participă în mod egal la demnitatea pe care acesta o întemeiază: este vorba despre afirmarea egalităţii tuturor oamenilor, înzestraţi cu aceeaşi deminate, aşa cum a formulat-o şi Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni (III, 28): „Numai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber”[12].

Principiul egalităţii în această formă pe care am expus-o reprezintă esenţa concretizării teoriei dreptului natural în ceea ce numim drepturile omului. Dreptul natural domină astfel proclamările solemne şi sistemice ale unor importante instrumente politice şi juridice elaborate în perioada contemporană. Astfel: Declaraţia dreptului din Virgina din 12 iunie 1776, afirmă că: ”Toţi oamenii sunt, prin natura lor, liberi şi independenţi. În preambulul Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 4 iulie 1776 se proclamă că: „Toţi oamenii au fost creaţi egali; ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile”.

Faţă de  înaintaşi, astăzi se constată o rezervă sau chiar  o reţinere tot mai accentuată de a face referire la  sacru, la Dumnezeu  în Constituţie şi în legi, preferându-se  profanul  contingent  şi aflat exclusiv la măsurile finite  şi determinate material  şi temporar ale omului.

„Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului” din 26 august 1789 are ca obiect expunerea „drepturilor naturale, inalienabile şi sacre ale omului”. Acest document recunoaşte că natura umană fiind identică în cazul tuturor oamenilor, aceştia beneficiază fără deosebire de drepturile care decurg din specificul naturii umane. Egalitatea concepută ca identitate existenţială întru demnitate, altfel spus egalitate ontologică şi nu juridică, este primul principiu raţional, am spune noi aprioric, al oricărei construcţii privind drepturile naturale ale oamenilor.

„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, este  un instrument mai mult decât juridic, dar, din nefericire aproape ignorat de practicieni şi politicieni în preocuparea acestora excesivă spre pozitivismul juridic impus de era globalizării, eră care este opusă unităţii şi armoniei şi duce inevitabil la o diversitate uniformă aşezată sub o falsă şi efemeră formă care se doreşte a fi unitară. Este un document important, care, în opinia noastră, reprezintă consacrarea în plan juridic contemporană cea mai pregnantă a dreptului natural.

Preambulul acestui  instrument juridic consacră „unitatea familiei umane” şi proclamă în primul articol că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”. Subliniem încă o dată că se consacră egalitatea ontologică a fiinţelor umane purtătore în sine a rațiunilor create divine, şi nu egalitatea formal juridică în faţa legii.

Drepturile omului, enunţate în instrumentul juridic mai sus menţionat, fac trimitere la identitatea universală a persoanei umane şi, prin aceasta, au o valoare  care transcende politicul relativismul şi istorismul specific legii pozitive. Este vorba de identitatea de fiinţă a omului care nu exclude, ci dimpotrivă  implică şi explică diversitatea existenţială , fără de care  nu se poate concepe  unitatea. După  modelul  Trinitar  omul este unic în fiinţă dar divers  prin ipostasul său. Numai astfel poate exista libertatea şi nu într-o uniformitate generalizantă,  aşa cum actuala eră a globalizării încercă să o impună

Unitatea şi atemporalitatea, ca raţiune a fiinţei umane, aşa cum este înţeleasă de teologia creştin ortodoxă, reprezintă fundamentul permanenţei dreptului omului şi, prin aceasta, existenţa unui segment al stării juridice a omului care transcende determinismul temporar şi cauzal şi relativ al fenomenologiei juridice.

Este remarcabil faptul că în multe din instrumentele juridice internaţionale în materie, drepturile omului apar ca „recunoaşteri” sau ceea ce este aproape acelaşi lucru ca „declaraţii” de drepturi. Dacă formularea drepturilor este contigentă şi depinde de decizii politice – fiind, din această cauză, în continuă evoluţie - , înseamnă că ea nu este o activitate de creare, ci de recunoaştere a „dreptului de a fi om”, valoare permanentă şi anterioară oricărui act politic.

Noţiunea de drepturi ale omului  transcende recunoașterea prin intermediul normelor pozitive. Legitimitatea normelor pozitive există în măsura în care nu creează drepturile omului, ci le recunosc, transpunându-le în categorii juridice, conferindu-le şi un regim de protecţie adecvat.

În acest sens, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care am făcut referire, proclamă în preambul „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiilor umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile.” Acesta este fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume. 

Raţiunile acestui document regăsite în întreaga filosofie a dreptului natural aşează, pe primul plan omul, iar statul şi societatea sunt existenţe subsidiare care îşi găsesc legitimitatea numai în măsura în care garantează pentru om realizarea fiinţei sale raţional – naturale. Unii autori consideră că Declarația Universală a Drepturilor Omului are prin aceasta un caracter individualist, datorită rolului redus acordat individului faţă de colectivitate. În opinia noastră, acest instrument internaţional exprimă din plin sociabilitatea omului, dar ca persoană spirituală şi liberă prin care se determină însăşi configuraţia statului şi societății. Spunea în acest sens Părintele prof. dr. Dumitru Stăniloae că „nu omul este pentru natură, ci natura este pentru om”.  Este deosebit de interesant formularea din art. 29 alin. 1 din acest important document  potrivit căruia „individul are îndatoriri numai faţă de comunitatea în care este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalității sale.

Aceste modeste consideraţii vor a se constitui ca un început pentru o pledoarie mai amplă în ceea ce priveşte originea, sensurile şi finalitatea naturală a legii pozitive, care în sens pragmatic ar însemna recurgerea la valorile raţional - morale ale dreptului natural în primul rând principiul egalităţii, al identităţii şi al demnităţii fiinţei umane în raport cu orice act de justiţie, valori atât de puţin consacrate şi dezvoltate în diferitele forme normative ale pozitivismului juridic actual, civil sau penal. Nu dorim să insistăm asupra acestui aspect, dar remarcăm că actualele Coduri penale, instrumente juridice extrem de importante pentru libertatea omului, nu cuprind aproape nimic din ceea ce însemnează valorile eterne, atemporale, exprimate de teoria dreptului natural.


[1] A se vedea pentru dezvoltări Istoria filosofiei moderne, perioada contemporană, Vol. III, Bucureşti, 1938, p.158-159
[2] A se vedea pentru dezvoltări, Nicolae .Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.103; Istoria filozofiei moderne, op. cit, p.162-165.
[3] Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968, p.84
[4] Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, ş.a, Filosofia Dreptului. Marile curente. Op.cit. p.108-114
[5] Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1964, p.11
[6] Idem, p.17
[7] Idem, p.203
[8] A se vedea pentru dezvoltări Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p.22-23
[9] Georgio del Vecchio, Justiţia, Editura cartea românească Bucureşti, 1936, p.64
[10] Idem, p.33
[11] Pentru dezvoltări a se vedea Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului., Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, editura All Beck, Bucureşti 1998, p.268; Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Op. cit., p. 31
[12] Pentru dezvoltări a se vedea Frederic Sudre, Drept European ş internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p.45-49


Despre implicarea mirenilor în viaţa Bisericii în viziunea Domnului Dan Dungaciu

       În clasicul studiu “Mirenii în Biserică”, eminentul canonist român Liviu Stan era cât se poate de tranşant: Convins că Biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi imobilizate... socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodată, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului ortodox român rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi spaţiul public din România arată prost.

Trei motive, cauze şi pricini pot fi invocate aici şi acum pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ, rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând, lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să le luăm pe rând.

 

Când libera cugetare fură startul… - remarcă sociologul Dan Dungaciu

La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea! Asta repetăm abundent. Dar la... religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public din România, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaţiu public. Libera cugetare fură, de fiecare dată, startul şi impune cadrul în care disputa se derulează, instituind o defecţiune a spaţiului public pe care o acceptăm senin şi firesc. Este măsura lipsei de prezenţă publică a laicatului, parcă anesteziat de recensăminte sau sondaje encomiastice.

Corelativ cu această primă chestiune, vine a doua. Referinţa obsesivă la... Europa! Care „Europă“ devine în mâinile liberei cugetări o veritabilă bâtă pentru a mai tempera din faşă fie prezenţa prea puternică în spaţiul public a Bisericii, fie vreo suspectă apropiere dintre aceasta şi stat. Pericol, strigă aceştia! Aşa ceva nu este european, glăsuieşte ultragiată libera cugetare şi dă aspru din deget. (Deşi, în paranteză fie spus, statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă.)

Referinţa la Europa este, în acest caz, ridicolă şi incultă. Pentru că, în realitate, Europa nu are un model unic şi unanim acceptat. Relaţia dintre Biserică şi stat nu este reglementată de vreun acquis communautaire. Dincolo de separaţia dintre Biserică şi Stat, moştenire unanimă a modernităţii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune că o anumită relaţionare încalcă „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi încălcate? În raport cu ce măsurăm deviaţia? Există astăzi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaţia Stat-Biserică, cu deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intră în aceeaşi categorie. Nu există, prin urmare, un model, pentru că această relaţie s-a constituit în timp, printr-o chimie socială şi religioasă sofisticată, în care intră, deopotrivă, tradiţiile, istoria locală, gradul de religiozitate al populaţiei, influenţele externe sau pecetea confesională. Referinţa apodictică la un aşa-numit „model european“ în gestionarea relaţiilor Stat-Biserică este deci un abuz, iar acceptarea ei tacită este o altă manieră a laicatului de a rămâne timorat şi defensiv (fie că este vorba despre icoanele din biserici sau de o legislaţie specifică pe dimensiunea socială).

Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralităţii“. Libera cugetare a reuşit să impună ideea că a vorbi din afara religiei înseamnă neutralitate, iar toţi care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaţi iremediabil şi inapţi să-şi depăşească propriile prejudecăţi. „Soluţia“ liberei cugetări sună aşa: dacă eşti religios trebuie să-ţi menţii religia privată, să nu îţi exhibi, impudic, prejudecăţile în spaţiul public. Altminteri spus, ţi se cere să te comporţi ca şi cum religia nu are nicio importanţă pentru tine! Credinţa ta – axială şi constitutivă pentru un credincios – nu poate servi nici ca bază a discursului politic, nici măcar ca bază a discursului public.

Şi aici apare problema acestui stil de gândire: dacă eşti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuală) poţi să-ţi prezinţi mesajul şi revendicările publice în funcţie de această identitate, dar dacă eşti credincios (identitate religioasă), nu. Religia devine, după vorba unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, alţii la film, alţii la munte, alţii... la biserică. Acest mod de a gândi presupune, în subsidiar, faptul că „religia“ (credinţa) este doar una dintre multele credinţe pe care inşii le posedă la un moment dat – perspectiva seculară – ceea ce, din perspectivă religioasă este complet eronat şi tendenţios. Căci din acest punct de vedere, credinţa este „identitatea“ constitutivă cea mai importantă, cea care modelează conştiinţa şi defineşte inserţia omului în realitatea (şi) socială. Sofismele liberei cugetări – căci sofisme sunt – odată înlăturate, nu fac decât să releve concluzia: personajul care vorbeşte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care vorbeşte în numele religiosului. Doar pretinde, forţând lucrurile, că este. Există aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitată. Deocamdată, spaţiul public din România nu a învăţat acest adevăr elementar: în măsura în care le considerăm „prejudecăţi“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecăţile liberei cugetări.

 

În ce cred cei care (mai) cred? – ne întreabă sociologul Dan Dungaciu

Cunos­cutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini, „În ce cred cei care nu cred“, induce o idee falsă. Respectiv, că „cei care cred“ ar fi o tabără omogenă, care ştie ce vrea şi, mai ales, care poate fi aşezată într-o singură categorie. Statistica nu face decât să întărească această idee, inclusiv atunci când se aplică la cetăţenii României: în termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea acestora ar fi mult peste media europeană, românii fiind, declarativ, foarte harnici în a-şi declara credinţa. Dar o cercetare calitativă ne-ar dezvălui incomparabil mai multe şi ar fi un instrument pentru a explica – totuşi! – lipsa prezenţei publice a discursului religios, în ciuda dominaţiei cantitative indiscutabile.

 

La pelerinaje,  iconiţele sunt vândute ca în talcioc, pe post de talismane purtătoare de noroc – afirmă, cu multă seriozitate şi responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu

Iată doar câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor, fără pretenţii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu de cuantificat.

A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje – este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică este exasperantă prin lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut.

A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă“. Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. Este credincios, dar nu mai aparţine Bisericii creştine. Nevoia lui de religiozitate se livrează acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme mistice răsăriteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi mişcări religioase“.

A patra categorie este cea a „apartenenţei fără credinţă“. Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, cât prin conexiuni istorice. Biserica Ortodoxă este acum importantă deoarece este „a noastră“, nu neapărat pentru că este darul dumnezeiesc făcut oamenilor întrucât nu pot să se mântuiască singuri. Pentru această categorie, Biserica devine patrimoniu istoric – este mai degrabă românească decât ortodoxă.

A cincea categorie este cea a „creştinului nepracticant“. Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaţie sociologică certă. Cei care aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv Biserica tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat o atitudine patriotardă faţă de Biserică. Doar că o frecventează extrem de rar sau deloc. O secţiune consistentă din acest tip este intelectualistă: nu poate nici în ruptul capului să ia în serios un popă mai puţin şcolit decât ea, darămite să sărute dreapta bătătorită a unui preot de ţară.

Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe Dumnezeu. Se declară creştin-ortodox din inerţie, dar în realitate este anesteziat religios; pentru el, pur şi simplu, problema nu există. Teologic vorbind, atitudinea este un păcat dintre cele mai grave: al nesimţirii, şi a fost sancţionat drastic de Sfinţii Părinţi. Categoria tinde să devină o ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene.

Care este ponderea acestora în masa celor 90% creştin-ortodocşi? Greu de spus. Dar diversitatea aceasta, încă precar cercetată, dă seama în mare măsură, cum spuneam, de prestaţia neîndestulătoare a laicatului în spaţiul public. Credem diferit – ceea ce e firesc, până la un punct – dar se pare că uneori nici măcar nu credem în aceleaşi lucruri.

 

Cine gestionează „mădularele slobode şi active“? – Se întreabă, pe bună dreptate, sociologul Dan Dungaciu

Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios spaţiul public, nici intervenţia administraţiei bisericeşti nu a fost cea mai eficientă. Şi asta din două motive. Prima ţine de lipsa unui portret judicios al spaţiului religios autohton. A fi sociolog al religiei în România este o bizarerie, iar piaţa muncii este practic opacă la aşa ceva. Dar nici Biserica nu a încurajat acest demers. Existenţa sociologilor religiei sau a institutelor de profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun în Occident. La noi, nu, în ciuda bogăţiei peisajului religios din România, amplificat cu românii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul României (Republica Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertiză sociologică, fie şi afiliată, nu i-ar fi stricat deloc Bisericii şi ar fi ajutat-o să îşi ghidoneze acţiunea, să decripteze cât mai just profilul, nevoile şi aspiraţiile credincioşilor ei. Şi, în ultimă instanţă, să îşi livreze mesajul mai eficace.

Şi aici apare a doua problemă. Deşi aplombul mediatic al Bisericii este, în termeni comparativi, cel mai pregnant după anul 1990 încoace – televiziune, radio, presă scrisă –, aceasta evoluează, deocamdată, cu frâna de mână trasă. Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „mădularele slobode şi active“ ale Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea pe care un Nae Ionescu o fixa „în limitele teologiei“ şi o aşezase drept program al Predaniei. De aici, prin recul, şi incapacitatea de a puncta, decisiv, spaţiul public din România.

„Oficial ne merge bine...“ Teoretic vorbind, „spaţiul public“ într-o democraţie este un loc de comunicare liberă, unde toate vocile trebuie lăsate să vorbească, toate au dreptul să urce pe scenă, iar decizia vine în urma argumentelor şi „agreement“-uri rezonabile, fără – în niciun caz! – recurgere la forţă. Cam aşa sună o definiţie consacrată. Spaţiul public este deci locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive.

Se aude vocea mireanului din România în acest spaţiu? Contează ea? Cum am încercat să sugerăm mai sus, nu. Sau prea puţin. De aici şi dificultatea de a vorbi astăzi despre un dialog real în societatea românească şi o prezenţă pe măsură a Ortodoxiei în spaţiul public. Laicatul rămâne deocamdată statistic… - afirmă şi susţine, cu multă sinceritate şi seriozitate, Domnul Dan Dungaciu.

Material întocmit, realizat şi redactat de Dr. Stelian Gomboş (sursa: www.historia.ro)
 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (poezie) - Ana-Georgiana Grigore
 
1. Ioan, Apostol al iubirii
Cu Har din Domnul a vestit
Răsplata grea a omenirii
Şi clipa cea mai spre sfârşit.
 
2. "Har vouă şi din Ceruri pace
De la Slăvitul Dumnezeu
Ce toate câte vrea le face
A fost și E, va Fi mereu!
 
3. Iată El cu norii vine
Şi toţi plânşi Îl vor vedea
Iar cei ce fără ruşine
L-au străpuns, în plâns vor sta!
 
4. Alfa şi Omega Sunt
Spune Domnul Cel Divin
Cel Atotputernic, Sfânt,
Ce Eram, ce Sunt şi Vin!
 
5. Cela ce Sunt Viu oricând
Căci şi mort am înviat
Şi voi despărţi curând
Pe cel rău de cel curat. "
 
6. Al vostru frate, eu, Ioan,
Cu voi părtaş întru durere
În insula Patmos eram
Vestind a Lui Iisus putere.
 
7. Eram în Duhul Lui Hristos
Şi înapoi am auzit
Un Glas Puternic, maiestos
Care aşa mi-a poruncit:
 
8. " Ce vezi, într-o carte să scrii
Spre cele şapte adunări
Și s- o trimiţi spre a vesti
A Mele Sfinte înştiinţări! ”
 
9. Eu m-am întors spre a vedea
Măreţul Glas ce a grăit
Şi iată că în urma mea
Minuni cinstite am privit :
 
10. Între şapte sfeşnice Sfinte
Din aur, strălucea curat
Al lumii milostiv Părinte
În haină albă îmbrăcat.
 
11. Capul şi Părul alb, curat
Puternic, sobru luminau
Iar Lui pământul spăimântat
Şi Cerurile se plecau.
 
12. Stele purtând în Mâna Sa
La număr şapte ele fiind
O sabie din Gura-I ieşea
Peste tot Cerul stăpânind.
 
13. Când L-am văzut în slavă stând
Căzând, precum un mort am stat
Dar Mâna Sa Dreaptă punând
Pe mine blând m-a învăţat:
 
14. ”Să nu te temi! Sunt Cel dintâi,
Şi Cel ce pe urmă va Fi
În Duhul Meu tu să rămâi
Eu ca să judec voi veni !
 
15. Căci mort am fost, însă Viu Sunt
Şi port mereu în mâna Mea
Cheile morţii orişicând
Iar plată tuturor voi da!
 
16. Deci scrie cele ce-ai văzut
Cele ce sunt sau ce vor fi
Eu Sunt al Lumii început
Şi tot Eu răul voi zdrobi!
 
17. Căci stelele din a Mea Mână
Sunt şapte îngeri luminaţi
Ce Îmi slujesc tot împreună
Păzind pe cei ce sunt curaţi!
 
18. Iar sfeşnicele sunt şi ele
Şapte biserici ale lor
Păzite de căile rele
Iar Eu le Sunt îndrumător!
 
19. Să scrii deci îngerilor care
Bisericile le păzesc
Ce spun prin a Mea îndrumare
Căci vreau pe toţi să mântuiesc :
 
20. " Știu faptele acele bune
De voi plinite, dar în schimb
Iubirea cea dintâi rămâne
Mai rece dar cu orice timp!
 
21. Știu că urâţi faptele rele,
Că aţi găsit mulţi mincinoşi
Dar nu pliniţi oricând doar cele
Ce săvârşesc cei credincioşi!
 
22. Cunosc necazul, sărăcia
Ce înduraţi de la acei
Ce spun că iau Împărăţia
Pe când satana e cu ei!
 
23. Să nu vă temeţi de durere
Căci veţi avea încununare
De veţi păzi Sfânta Mea Vrere
Veţi birui tot prin răbdare!
 
24. Chiar dacă locuiţi ades
Unde satana stăpâneşte
Să urmaţi Drumul Meu ales
Căci cel ce crede, biruieşte!
 
25. Dar să goniţi pe cei ce vor
La idoli a sluji cumva
Căci cruntă e osânda lor
Şi plată mult prea grea vor lua!
 
26. Să vă păziţi de cursa rea,
Cea de satana făurită
Căci multe suflete prin ea
Pot ca să cadă în ispită!
 
27. Cunosc tot binele lucrat
De voi, dar însă vă feriţi
De desfrânare şi păcat
Ca să nu fiţi de iad robiţi!
 
28. Și nu lăsaţi în continuare
Să mai smintească tot cel rău
Ca să nu luaţi la Judecare
Parte cu el la chinul său!
 
29. Îl osândiţi pe cel sau cea
Care nu vrea ca de păcate
Să se căiască şi va vrea
Să spurce vieţile curate!
 
30. Vegheaţi că pot să vin curând
Şi să plătesc tot ce pliniţi
De portul rău avut oricând
Degrabă voi vă pocăiţi!
 
31. Căci chiar precum un hoţ Eu vin
Fără să ştiţi şi veţi primi
Osândă veşnică şi chin
De nu veți vrea a vã cãi!
 
32. Păstraţi Credința până când
Voi judeca orice popor
Căci cei ce vor trăda-plângând
Vor sta văzând crunt plata lor!
 
33. Aveţi şi nume cuvioase
Ce hainele nu şi-au pătat
Şi au rămas tot credincioase
Jertfă străină nu au dat!
 
34. Cu Mine ei vor sta mereu
Şi fi- vor în alb îmbrăcaţi
Căci au păzit Cuvântul Meu
Şi nu au fost în rău aflaţi!
 
35. Iată o uşă e de Mine
Pentru toţi cei curaţi deschisă
Iar fiindcă voi lucraţi tot bine
De nimeni nu va fi închisă! "
 
36. Căci vor veni din cei ce sunt
Din rele ca să se căiască
Dar voi sã stați în port și gând
În fapta bună, creştinească!
 
37. Și ştiu că unii dintre voi
Sunt căldicei în Crezul lor
Ori reci uitându-Mã apoi
Plinind tot lucrul pierzător!
 
38. Căci unii spun că sunt bogaţi
Sau înţelepţi şi credincioşi
Pe când de diavol sunt prădaţi
Ori goi de fapte, ticăloşi!
 
39. Eu mustru pentru a chema
Spre Calea cea de mântuire
De auziţi Chemarea Mea
Mă veţi urma şi prin trăire!
 
40. Căci din iubire cercetez
Şi cert sau răul pedepsesc
Pe cel căzut îl îndreptez
Căci Eu pe oameni îi iubesc!
 
41. Iată Eu stau mereu bătând
La uşă ca să Fiu primit
Şi voi intra milos cinând
Cu cel ce Mie a slujit!
 
42. Cu cela ce Mă va primi
Voi sta şi pace îi voi da
În orice timp cât va trăi
Spre bine îl voi îndruma!
 
43. Acela care va lupta
În lumea rea să biruiască
Mergând curat în viaţa sa
Cunună Sus o să primească!
 
44. Din pomul Vieţii va mânca
Cel care Mie a urmat
Şi biruinţă va avea
De relele nu a lucrat! "
 
45. După ce Domnul mi-a cerut
Ce să trimit prin Voia Sa
În Cer o uşă am văzut
Care deschisă larg era .
 
  46. Iar Glasul Cel ce a vorbit
 Cu mine, a grăit așa:
 " Vino să vezi ce la Sfârșit
 Cu lumea se va întâmpla! "
 
 47. În Duh am fost și iată Sus
 În Ceruri era luminat
 Un Scaun de domnie pus
 Și-n dânsul Cineva purtat.
 
 48. Iar Cela ce pe el stătea
 Ca iaspisul Se arăta
  Și în al Lui jur lumina
 Un curcubeu ce strălucea.
 
 49. Iar alte tronuri se aflau
 În jurul Scaunului Sfânt
 Și-n dânsele Bătrâni slăveau
 Pe Dumnezeu, smerit cântând.
 
 50. Căci douăzeci și patru iată
 Bătrâni pe Tronuri dar stăteau
 Cântând cu inima curată,
 Pe Cel din Scaun lăudau!
 
 51. În haine albe îmbrăcați
 Cununi de aur ei purtau
 În Cer cu Sfinții numărați
 Înaltul Scaun Îl priveau.
 
 52. În Fața Tronului Divin
 Șapte Făclii oricând ardeau
 Din Tronul Sfânt, Măreț, senin
 Glasuri și tunete ieșeau.
 
 53. Și înaintea Tronului
 O mare ca sticla era
 Asemeanea cristalului
 În orice ceas se arăta!
 
 54. Și Patru Ființe Vii erau
 Înconjurând Tronul slăvit
 Iar mulți ochi Ființele aveau
 Și-n glas pe Domnul au cinstit.
 
 55. Acea Dintâi, precum un leu
 Puternic se asemăna
 Și Îi cânta Lui Dumnezeu
 Cu orice clipă ce trecea!
 
 56. A Doua precum un Vițel
 Se arăta, înconjurând
 Tronul și ea cântând la fel
 Imnuri de slavă Celui Sfânt.
 
 57. A Treia ca un om era
 Dând laudă Celui Puternic
 Ce milostiv oricând purta
 Grijirea omului nevrednic.
 
 58. Iară a Patra se vedea
 Precum un Vultur minunat
 Și din cântare nu tăcea 
 Spre Domnul, Sfântul Împărat!
 
 59. Aripi aveau dar fiecare
 Și mai mulți ochi le-mpodobeau
 Iarã mereu, fără-ncetare
 Slãvire Domnului dădeau.
 
 60. Cântau cu toate împreună:
 " Sfânt, Sfânt, Sfânt E Cel slăvit!
 Ce pe Sfinți îi încunună
 Lângă El desăvârșit!
 
 61. Ce Era, Este și Vine
 Să judece lumea toată
 Răsplătind pe orișicine
 După fapta cea lucrată! "
 
 62. Iar pe când ele cântau,
 Cu smerenie, la pământ
 Toți Bătrânii se plecau
 Cununile aruncând!
 
 63. Și se închinau la Cel
 Ce pe Sfântul Tron Era
 Și Îl preamăreau pe El
 Cela ce va judeca!
 
 64. Și strigau: " Doamne, Ești vrednic
 Ca să Fii de toți mărit
 Căci pe omul cel nevrednic,
 Dar și lumea ai zidit!
 
 65. Toate vii prin Tine sunt
 Și rămân, au fost create
 Căci Ești Drept, dar Ești și Blând
 Chemi pe cei din rău, păcate! "
 
 66. Apoi Cel care domnea
 Purta în Mâna Sa Cea Dreaptă
 O Carte ce scrisă era
 Pe față și pe dos, ea toată!
 
 67. Și ea era pecetluită
 Cu șapte peceți ce păstrau
 A Cărții Taină mult păzită,
 Nici îngerii nu o știau.
 
 68. Un înger atunci a strigat:
 " Au cine vrednic fi-va oare
 A privi dar ce a păstrat
 Cartea și Taina ei cea mare?
 
 69. Cine să deschidă poate
 Cartea, de peceți păzită
 Aflând dar cele lucrate
 De când lumea e zidită? "
 
 70. Însă nimeni nu putea
 Nici din Cer, de jos, din lume,
 Taina Cărții a afla
 Ori ce-i scris în ea a spune!
 
 71. Iară eu, Ioan, plângeam
 Căci vrednic nu s-a aflat
 Către Carte trist priveam
 Spre secretul cel păstrat.
 
 72. Însă un Bãtrân mi-a spus:
 " Nu mai plânge! Leul iată!
 Dintre cei de jos și Sus
 Vrednic veșnic Se arată !
 
 73. Leul cel din seminția
 Cea din Iuda, biruiește
 Prin Prooroci vestit- Mesia
 Taina Cărții o vestește! "
 
 74. În mijlocul Tronului Sfânt 
 Și de Bătrâni înconjurat
 Stătea Un Miel Curat și Blând
 Care părea ca junghiat!
 
 75. Coarne și ochi șapte avea
 Care sunt Duhurile Sfinte
 Trimise jos în lumea rea
 Prin Mila Sfântului Părinte! 
 
 76. El a venit și a luat
 Cartea din Mâna Celui care
 În Tron stătea de toți cântat
 În vorbe și în închinare!
 
 77. Când a luat Cartea, toți smerit
 Bătrâni și Ființe Vii căzând
 Pe Miel voioși au preamărit
 Căci a învins, Cartea El luând!
 
 78. Și fiecare purtau blând
 O țiteră și cupe pline
 Dar de tãmâie, jertfã dând
 Spre Cel ce Cartea poate ține.
 
 79. Și cupele sunt rugăciuni
 De Sfinți, spre Domnul înălțate
 Și de acei ce-au rămas buni
 Neavând hainele pătate !
 
 80. Cântare nouă au cântat
 Strigând: "Ești Vrednic să deschizi
 Cartea, Tu Cel ce ai răbdat
 Jertfire, iadul să închizi!
 
 81. Ești Vrednic Sfânt Mântuitor,
 Pecețile a depărta
 Căci ai salvat orice popor
 Prin Jertfa Ta pe Golgota!
 
 82. Căci ai adus Lui Dumnezeu
 Pe mulți din oameni, suferind
 Făcând creștin din cel ateu,
 Ierarhi și preoți rânduind!
 
 83. Și ai făcut Împărăție
 Din cei pe veci răscumpărați
 Că să aducă slavă Ție
 Toți cei prin Chinul Tău salvați!
 
 84. Eu am văzut și auzit
 Un glas de îngeri ce slujeau
 Ce Tronul, pe Bătrâni smerit
 Și Ființele înconjurau!
 
 85. Miriade de miriade fiind
 La număr ei și mii de mii
 Spuneau: "Spre Miel veniți,rostind:
 Pe veci de veci Vrednic vei Fi!
 
 86. Căci Este Mielul înjunghiat
 Pentru a lumii mântuire
 De toți să fie lăudat
 Având Cerească moștenire!
 
 87. Făptura toată a rostit :
" Aceluia ce în Tron șade
 Și Mielului Celui jertfit
 Cinstire și slavă se cade!
 
 88. Să aibă binecuvântarea
 Și cinstea să fie a lor
 Să Îi mărim toată suflarea
 Acum și- n vecii vecilor!
 
 89. Iar cele Patru Ființe blând
 Strigau: " Amin! Iară Bătrânii
 Smeriți căzură la pământ
 Spunând: " Măriți Fie Stăpânii! "
 
 90. Și am privit cum Mielul Sfânt
 Prima pecete a deschis
 Iar una din Ființe strigând
 Mi-a spus: " Privește ce e scris! "
 
 91. Și m-am uitat, un cal privind
 Ce alb era, pe el purtând
 Pe cel ce mers-a biruind
 Cunună și un arc având!
 
 92. Când Mielul a deschis curat
 A doua Pecete, strigând,
 A Doua Ființă m-a chemat
 Să văd ce va mai fi curând!
 
 93. Și un cal roșu a ieșit
 Ca focul fiind , iar cela care
 Stătea pe el a și pornit
 Ca să ia pacea , prin teroare!
 
 94. Ca oamenii să se omoare
 Iubirea ca să nu mai fie
 Și a primit o sabie mare
 Pornind cu ură și mânie !
 
 95. A Treia Pecete căzând
 Prin Mâna Mielului îndată ,
 A Treia Ființă dar strigând
 Mi-a spus: "Privește iar odată! "
 
 96. Și un cal negru am privit
 Iar cela ce îl călărea
 În negru tot împodobit
 În mână un cântar avea!
 
 97. În mijlocul Ființelor iar
 Un Glas atunci am auzit:
 " Măsura de grâu un dinar
 Și trei de orz, la fel plătit!
 
 98. Cât despre untdelemn ori vin
 Să nu le vatămi niciodată
 Așa ateu, păgân, creștin ,
 Avea-vor viața încercată! "
 
 99. A Patra Pecete fiind
 Deschisă, a Patra Ființă
 Mi-a spus: " Vino,acum privind
 Tot ce va fi plâns, suferință!"
 
 100. Și un cal șarg eu am văzut
 Și Moartea pe el călărea
 Pe mulți din oameni a pierdut
 Iar iadul pe ea o urma!
 
 101. Peste a patra parte lor,
 Din lume li s-a dat putere
 Spre a porni nimicitor
 Ca să ucidă prin durere!
 
 102. Să nimicească și prin fiare
 Prin sabie , foamete și moarte
 Pe oameni fără de cruțare
 Cu ură , doar în acea parte!
 
 103. A cincea Pecete și ea
 A fost deschisă , pe când eu
 Priveam mirat spre a afla
 Ce rânduit-a Dumnezeu!
 
 104. Sub Sfântul Jertfelnic stăteau
 Sufletele celor răpuși
 Pentru că Domnului urmau
 Și fost-au numai Lui supuși !
 
 105. Cu mare glas strigau și ele:
 " Sfinte Stăpân Adevărat ,
 Când judeci pe cei ce doar rele
 Și crime veșnic au lucrat ?
 
 106. Când ceri tot sângele vărsat
 De la acei ce ne-au ucis ?
 Când răul fi-va judecat
 Așa cum , Doamne , ai promis? "
 
 107. Și li s-a dat un alb veșmânt
 Și li s-a spus să stea în pace
 Până când frați de pe pământ
 Martiri ca dânșii se vor face!
 
 108. Când a deschis Mielul Ceresc
 A șasea Pecete cumplit
 Un greu cutremur pământesc
 În lume fost-a săvârșit!
 
 109. Soarele negru s-a făcut,
 Precum un sac de pâslă grea,
 Stelele toate au căzut,
 Luna ca sângele era!
 
 110. Tot Cerul s-a îndepărtat
 Precum o carte ce e strânsă
 Și orice munte s-a mișcat
 De oameni starea era plânsă !
 
 111. Atunci ai lumii împărați
 Și căpetenii , robi , bogați
 Toți au fugit înfricoșați
 Spre munți strigând toți disperați.
 
 112. Acei puternici se văitau
 Spre munți și văi spunând apoi
 Pe când de frică ei fugeau:
 " Voi , munți , acum cădeți pe noi !
 
 113. Să ne ascundeți de Acel
 Care pe Tron E așezat
 Și de mânia care El
 Și Mielul astăzi a vărsat !
 
 114. Căci a venit Ziua Cea Mare
 În care plată vom primi
 Pentru a noastră desfrânare
 Sau răul cel din orice zi !
 
 115. Erau și patru Îngeri stând
 La fiecare colț de lume
 În mâna lor vânturi ținând
 Și lăudând Slăvitul Nume !
 
 116. Ca nici un vânt să nu mai bată
 Nici peste lume , pomi și mări
 Căci Domnul face Judecată
 La toți din cele patru zări !
 
 117. Un Înger se mai ridica
 Venind de la Soare-Răsare
 Pecetea Domnului purta
 Spre îngeri strigând cu glas mare:
 
 118. " Nu vătămați pământ sau mare!
 Și nici copacii , până când
 Pecetlui-vom pe cei care
 Sunt robii Domnului Cel Sfânt!
 
 119. Un număr eu am auzit
 Al celor mulți pecetluiți
 Ce duhul nu și-au pângărit
 Și au rămas neprihăniți.
 
 120. O sută patru zeci de mii
 Și patru ce nu au lucrat
 Răul și vrut-au a sluji
 Celui ce lumea a creat.
 
 121. Din a lui Iuda seminție
Chiar doisprezece mii aveau
 Semnul celor ce din vecie
 Doar Domnului se închinau.
 
 122. Din seminția lui Așer
 Și a lui Gad,Ruben,Manase
 Doar doisprezece mii spre Cer
 Mergeau cu inimi credincioase.
 
 123. Din neamul cel din Veniamin
 Și Zabulon și Neftali,
 Cântau pecetluiți "Amin!"
 La fel tot doisprezece mii!
 
 124. Din al lui Simeon popor
 Și al lui Iosif , Isahar ,
 Iar doisprezece mii în cor
 Cântau Lui Dumnezeu cu Har.
 
 125. Din a lui Levi seminție
 La fel la număr se aflau
 Pecetluiți în Veșnicie
 Care pe diavol nu urmau!
 
 126. După acestea m-am uitat
 Și iată o mulțime mare
 Ce era greu de numărat
 Aducea Mielului cântare!
 
 127. Din tot pământul ea venea
 Din neamuri multe , limbi ori țări,
 Iar Mielul blând ades privea
 Spre ceata marii adunări !
 
 128. Purtând în Cer albe Veșminte
 Pe Cel din Scaun Îl măreau
 Și Mielului cu dulci cuvinte
 Și laude se închinau :
 
 129. " A Domnului E Mântuirea
 Grăiau , și a Mielului Blând
 Cel care are stăpânirea
 Și Judecata pe pământ! "
 
 130. Iar Îngerii înconjurau
 Tronul , și Ființele , Bătrânii,
 Cu Fața la pământ cădeau
 Slăvind pe Ziditorul Lumii!
 
 131. Strigând: Amin! Înțelepciunea
 Și binecuvântarea toată ,
 Puterea peste toată lumea
 Lui Dumnezeu să fie dată !
 
 132. Și un Bătrân m-a întrebat :
 "Cei ce în alb sunt îmbrăcați
 Și slavă Domnului au dat
 De unde vin , cum sunt chemați? "
 
 133. Atunci am spus plin de mirare
 "Al Meu Domn, numai tu o știi! "
 Și răspunzând la întrebare
 Pornit-a a destăinui:
 
 134. "Aceștia sunt acei veniți
 Din marele necaz de jos
 De Miel prin Jertfă curățiți
 Ce au trăit smerit, frumos!
 
 135. Iată de ce în Templu stau
 Cântând în Fața Domnului
 Și sălaș veșnic în Cer au
 Căci sunt din Turma Mielului!
 
 136. Ei nu vor flămânzi nicicând
 Și nici nu vor mai înseta
 Nu vor mai fi arși ori plângând
 Precum au fost cu greu cândva !
 
 137. Căci Mielul Cel ce stăpânește
 Pe ei în Ceruri îi va paște
 Prin El tot plânsul se gonește,
 Ei Apa Vieții vor cunoaște! "
 
 138. Când Mielul a deschis slăvit,
 A Șaptea Pecete Divină
 Totul în Cer s-a liniștit
 Tăcerea Sus era deplină!
 
 139. O jumătate de ceas, Cerul
 În liniște se îmbrăca
 De nepătruns era misterul
 Care atunci se arăta !
 
 140. Și Șapte Îngeri am privit
 Stând înaintea Domnului
 Ce trâmbițe toți au primit
 Ca să plinească Voia Lui.
 
141. Și un alt înger se afla
Cu o cãdelnițã și stând
El la altar dar tãmâia
Cu rugãciuni acolo dând !
 
142. Tãmâie multã i s-a dat
Ca pe Altar sã o jertfeascã
În Fața Tronului aflat
Așa pe Domnul sã slãveascã !
 
143. Tãmâia cea de înger datã
La Dumnezeu a tot suit
Cu rugãciunea cea curată
A celora ce s-au sfințit!
 
144. Fiindcã tãmâia cea jertfită
Era și cu rugile sfinte
A celor cu viața sfințitã
Suite spre Sfântul Pãrinte !
 
145. Cãdelnița îngerul luând
În al Altarului foc iatã
O a umplut și spre pământ
Aceasta fost-a aruncatã !
 
146. Și iatã s-a pornit cutremur
Și fulgere , tunete , glasuri ,
Natura toatã cu un tremur
Se îngrozea la orice pasuri !
 
147. Iar îngerii care purtau
Acele șapte trâmbiți Sfinte
Sã trâmbițeze se gãteau
Cum a voit Sfântul Pãrinte !
 
148. Întâiul înger trâmbițând
Grindină mare s-a pornit
În lume sânge , foc cãzând
Înfricoșat s- a prãbușit !
 
149. Iar o treime din pãmânt
A ars și din copaci la fel
Iar iarba toatã grea arzând
Se mistuia în orice fel .
 
150. Al doilea înger cu putere
A trâmbițat și-atunci ceva
Ca muntele prin Sfânta Vrere
Arzând în mare crunt cãdea !
 
151. Și din corãbii o treime
S-au sfãrâmat în acel ceas
Murind din ele orișicine
Care acolo a rãmas .
 
152. Al treilea înger a pornit
Să trâmbițeze și din plin
O stea râu , ape a lovit
Iar steaua se numea " Pelin " .
 
153. Iar o treime dintre ape
Precum pelinul s-au făcut
Și mulți voind sã se adape
Și bând și viața și-au pierdut .
 
154. Cãci apele erau amare
Precum pelinul e știut
Și mulți murit-au de -nsetare
Ori de amar cei ce-au bãut !
 
155. Al patrulea înger ceresc
A trâmbițat și o treime
Din soare , lună își pãlesc
Lumina în întunecime .
 
156. Iar o treime dintre stele
A lor lumină au pierdut
Și oamenii în toate cele
Cu greutate au văzut .
 
157. Cãci o treime din lumină
Ziua și noaptea dar pierzând
Vesteau cum Domnul stã sã vinã
A lumii fapte judecând !
 
158. Un vultur ce pe cer zbura
Văzând , îndatã a strigat :
" Vai , vai și vai de lumea rea !
Cum va plãti orice pãcat !
 
159. Vai, vai de cei ce locuiesc
În lume, când vor trâmbița
Peste întinsul pãmântesc
Toți îngerii, câți vor rãbda ?
 
160. Al cincilea înger cinstit
A trâmbițat și am vãzut
Cãzând din Cer o stea cumplit
Ce multe rele a făcut !
 
161. Și stelei i s-a dat a lua
Cheia fântânii cea de jos
Fântâna spre a descuia
Ieșind din ea un greu miros .
 
162. Iar fumul cel ce a ieșit
Chiar din adânc , a înnegrit
Și soarele ce a pãlit
Și toți privit-au îngrozit !
 
163. Din fum lãcuste au pornit
Ca rãu sã facã pe pãmânt
Cãci precum scorpiile cumplit
Veneau , pe oameni înțepând !
 
164. Și li s-a spus sã nu loveascã
Copaci sau iarbã ci pe cei
Ce nu au vrut ca sã primeascã
Pecetea Domnului pe ei !
 
165. Și li s-a dat nu sã omoare
Ci mai amar sã chinuiascã
Și prin a lor grea înțepare
Pe toți cei rãi sã pedepseascã !
 
166. Lãcustele se arãtau
Precum și caii de rãzboi
 Cununi de aur mult purtau
Rãnind și vãtãmând apoi !
 
167. Iar fața lor de om era
Și pãrul ca și la femei
Și omul mult se spãimânta
Cãci ai lor dinți erau de lei  !
 
168. Ca platoșe de fier având
Pieptare , iar a lor vuire
Ca și a aripilor crunt
Era de car de rãzboire !
 
169. Și cozi aveau ce semãnau
Cu ale scorpiilor cozi rele
Și chiar cinci luni îi vãtãmau
Pe oameni mult cumplit prin ele !
 
170. Ca împãrat al lor era
Cel din adâncuri înger care
În evreiește se numea
" Abbadon " spre a lor mustrare !
 
171. Întâiul "vai ! " acum trecut
Altele douã iar mai vin
Mai rele ca la început
Un și mai greu și aspru chin !
 
172. Al șaselea înger îndatã
A trâmbițat și din altar
Poruncã grea a fost strigatã
Începe iarãși un calvar !
 
173. Din cele patru cornuri tare
Poruncã îngerul a luat !
A dezlega îngerii care
Erau legați la Eufrat!
 
174. Cei patru îngeri ce erau
Pentru acel ceas pregătiți
Porunca lor atunci primeau
Prin ei mulți oameni fiind zdrobiți !
 
175. Și numãrul oștirii lor
Două miriade de miriade
Era , pornind nimicitor
Peste pierdutele noroade !
 
176. Iar caii și cei ce ședeau
Pe ei mari platoșe aveau
Din foc , iachint și spãimântau
Pe toți acei ce îi vedeau !
 
177. Al cailor cap semãna
Cu capete de lei fioroși
Din gurã foc , fum le ieșea
Pucioasã dând pe păcãtoși !
 
178. De cele trei plãgi au murit
Din oameni o treime doar
De fum și focul cel ieșit
Din cai și în acel calvar !
 
179. Fiindcã puterea cailor
În gurã și în cozi stãtea
Cãci sunt asemeni șerpilor
Pot și prin cap a vãtãma !
 
180. Dar cei ce totuși au trãit
Dupã acele plãgi amare
De rãuțãți nu s-au cãit
Trãind în falsa închinare!
 
181. Și în pãcate rãmânând
La idoli și satan slujeau
Iar crime, vrãji ei nelãsând
Pe Dumnezeu mereu huleau !
 
182. Și un alt înger am vãzut
Care din Cer se cobora
Înspre pãmântul cel pierdut
Și-o carte micã el purta .
 
183. Iar cartea deschisã era
În a lui mânã astfel stând
Pe când piciorul drept punea
Pe mare, stângul pe pãmânt!
 
184. Atuncea îngerul strigând
Precum un leu poate rãcni
Tunete glasul lor și dând
Doar adevãr puteau grãi !
 
185. Când tunetele toate șapte
Au glãsuit , eu tot scriam
Voind a scrie a lor șoapte
Și sârguind, mã strãduiam !
 
186. Însã din Cer am auzit
O Voce care îmi spunea:
Sã nu scrii ceea ce-au rostit
Tunetele în cartea ta !
 
187. Ce au grăit pecetluiește
Și să nu scrii spre înștiințare!
De oameni tu le tăinuiește! "
Mi-a spus atunci Glasul cel Mare.
 
188. Iar îngerul cel ce stãtea
Pe mare  dar și pe pământ
Mâna sa dreaptă înălța
Spre Cer într-un Sfânt Jurământ.
 
189. Și pe Cel Viu cu jurământ
El s-a jurat că nu va fi
Oră ori timp atuncea când
Ultimul înger va grãi!
 
190. Fiindcă atunci taina Cereascã
De Sfinți și de Prooroci aflată
Prin pronia cea Dumnezeiascã
Va fi de Domnul încheiatã!
 
191. Iar Glasul auzit cândva
Spre mine iarãși a vorbit
Spunându-mi: " Mergi și cartea ia
De la al Meu înger cinstit!
 
192. Iar eu la înger ajungând
Sã îmi dea cartea i-am cerut
Iar pe pãmânt și mare stând
El sã îmi dea cartea a vrut!
 
193. A spus: " O ia, cãci spre mâncare
De Domnul îți e datã ție
Spre a afla Sfânta lucrare
Ce are El în veșnicie!
 
194. Cãci pântecele tãu prin ea
Mult prea amar va deveni
Pe când din contrã gura ta
Dulce precum mierea va fi! "
 
195. Cartea mâncând gura ca mierea
Mi s-a fãcut în acel ceas
Dar pântecele meu ca fierea
A fost și astfel a rãmas.
 
196. Și mi s-a spus deci cu glas tare
" Trebuie din nou sã profețești
La o mulțime de popoare
La împãrați, limbi sã vestești!
 
197. Și-o trestie ce mult semãna
Cu un toiag eu am primit
Altarul spre a măsura
Și Templul cel în Cer cinstit.
 
198. Un glas mi-a spus: " Te scoală dar,
Măsurând Templul Celui Sfânt
Și pe acei ce-n el cu har
Stau închinãri doar Lui fãcând!
 
199. Dar cea de dinafarã curte
O lasă tu nemãsuratã
Fiindcã Cetatea zile multe
De neamuri fi-va tot călcatã!
 
200. Căci rânduit este așa
Ca douãzeci și patru luni
Cetatea Sfântã a cãlca
Cei ce au demoni ca stãpâni!
 
201. Însã cei doi martori ai Mei
Putere mare vor primi
O mie două sute ei
Și șaizeci zile vor vesti!
 
202. Căci îmbrãcați în sac în lume,
Din nou cei doi vor profeți
Și vor vesti al Meu Sfânt Nume
La toți cei rãi în orice zi!
 
203. Aceștia sunt cei doi măslini
Și două sfeșnice ce stau
În Casa Mea de haruri plini
Și slavã Mie ei Îmi dau.
 
204. Iar dacã cineva va vrea
Sã îi rãneascã în vreun fel
O platã mare va și lua
Murind atunci nu ei, ci el!
 
205. Căci au putere sã închidă
Și Cerul spre a nu ploua
Ori apele să le deschidă
Și-n sânge ei le pot schimba!
 
206. Și orice fel de plagã pot
Ca pe pãmânt să sãvârșească
Când vor vesti în locul tot
Ei mărturia cea Cereascã!
 
207. Dar când vestirea vor sfârși
Jos din adânc Fiara ce este
Cu ei războiul va porni
Și îi a pierde fără veste!
 
208. Iar leșurile lor vor sta
În chiar piața cetãții mari
Unde și Domnul lor cândva
A stat jertfit între tâlhari!
 
209. Acea cetate se numește
Sodoma și Egipt tradus
Numită ea duhovnicește
Ce spre pãcat pe mulți a dus!
 
210. Timp de trei zile jumãtate
Mai mulți din seminții, popoare
Ce sunt în rău și mari păcate
Vor face mare sãrbãtoare!
 
211. Și nici nu vor îngădui
Ca trupurile fãră viață
Să fie spre a prohodi
Luate atunci din acea piață!
 
212. Iar cei ce pe pământ vor fi
Vor râde pentru moartea lor
Și dându-și dar, vor prăznui
Întru mulțime de popor!
 
213. Căci martorii acei vestind
Pe mulți, pe mulți au chinuit
Orișice port ori trai vãdind
Și lor pãcatul au hulit!
 
214. Dupã ce timpul rânduit
Cel de trei zile jumãtate
Își va afla al sãu sfârșit
Plini-va Dumnezeu dreptate!
 
215. Cãci trupurile pentru care
Mulți au cântat, ucise fiind
Tot prin a Domnului suflare
Au fost sculate, înviind!
 
216. Și Glas puternic lor strigând
A spus: " Aici sã vã suiți! "
Și au urcat în Cerul Sfânt
Fiind de vrãjmașii lor priviți!
 
217. Și în acel ceas s-a pornit
Un greu cutremur ce îndatã
A zecea parte a zdrobit
Din chiar cetatea blestematã!
 
218. Iar în cutremur au pierit
Mulți oameni, ca la șapte mii
Pe când mulți alții au slãvit
Pe Domnul Sfânt în orice zi!
 
219. Al doilea" vai" acum trecând
Al treilea" vai" în grabã vine:
Ultimul înger trâmbițând
Și el atunci întru suspine!
 
220. Și glasuri fost-au auzite:
" Împãrãția lumii toatã
Și neamuri fost-au cucerite
De Miel și de Cerescul Tatã! "
 
221. Bãtrânii cei ce douăzeci
Și patru la numãr erau
Ce sunt pe tronuri puși în veci
Cu fața la pãmânt cădeau!
 
222. Și Celui Sfânt s-au închinat
Strigând: " Îți mulțumim toți Ție
Doamne, ce totul ai creat
Și vei domni în veșnicie!
 
223. Stãpân Slãvit, Atotțiitor,
Toți Te mărim întru cântare
A toate Sfânt Începãtor
Ce judeci orișice lucrare!
 
224. Cel ce Erai și Cel ce Ești
Și Cel ce întru slavã vii,
Ești Vrednic cinste sã primești
Cel ce puterea toatã Ții!
 
225. Și neamurile s-au mâniat
Dar a venit Mânia Ta-
Timpul ca omul, judecat
Sã își primeascã plata sa!
 
226. Sã rãsplãtești pe robii Tãi
Pe Sfinți, profeți și credincioși
Și să condamni pe toți cei răi
Pe vrãjitori, hoți, pãcãtoși!
 
227. Să prăpãdești acum pe cei
Care pãmântul prãpădesc
Și osândire să ia ei
Cãci de pãcat nu se cãiesc!
 
228. Și iatã Templul Domnului
Din Ceruri fiind deschis grãbit
Chivotul Testamentului
În el era aflat cinstit!
 
229. Și fost-au fulgere și vuiet
Cu toate groaznic rãsunând
Iar glas puternic ca de tunet
Era trimis, înfricoșând!
 
230. Iar grindină de cea mai mare
Și greu cutremur a lovit
Pe oameni ce cu disperare
Privind, de teamã au fugit!
 
231. Și s-a vãzut un semn mai mare:
Ca o femeie îmbrãcatã
Întocmai cu Cerescul Soare
Pe capu-i fiind încununatã!
 
232. Iar luna sub a ei picioare
Stãtea, ea fiind însãrcinată
Și mult striga în chinu-i mare
Sã nascã vrând la acea datã!
 
233. Iar doispezece stele stând
Pe capul ei pentru cinstire
Cununã îi fãceau oricând
Plinind Cereasca rânduire!
 
234. Apoi un alt semn se vedea:
Cãci un Balaur roșu, mare
Ce șapte capete avea
Mergea condus de grea turbare!
 
235. El șapte capete având
Și zece coarne, tot târa
Din stele cu-a sa coadă luând
Și spre pământ le arunca!
 
236. Și o treime doar din stele
Balaurul a aruncat
Pe capete cununi prea grele
Având precum un împãrat!
 
237. Iar el venind, cu îndrăznire
În fața femeii stãtea
Ce se gătea de zămislire
Vrând Pruncul Dânsei a mânca!
 
238. Nãscut-a Ea un Copil Blând
De parte bãrbãteascã fiind
Ce cu toiag de fier oricând
Va sta limbi, neamuri păstorind!
 
239. Iar Pruncul Ei a fost rãpit
La Dumnezeu, la Tronul Sfânt
Pe când femeia a fugit
A se ascunde, căutând!
 
241. Femeia în pustie stând
În timpul cel ei rânduit
Trãia a ei mâncare luând
Prin Voia Domnului Slăvit!
 
242. O mie două sute ea
Șaizeci de zile tăinuitã
A stat, iar Domnul o hrănea
Până ce vremea e sfârșitã!
 
243. Și greu rãzboi a fost plinit
Căci Mihail și ceata sa
Cu îngeri răi s-a războit
Vrând pe Balaur a surpa.
 
244. Balaurul a fost zdrobit
Și loc în Cer nu a aflat
El- cel ce lumea a smintit
Fiind pe pământ dar aruncat!
 
245. Ai lui satan îngeri și ei
Către pământ s-au prăbușit
Fiind dar zvârliți lângã acei
Ce fapta rea o au plinit!
 
246. Un Glas din Cer a cuvântat:
Cu toții dar vă bucurați!
Cel ce pe toți a înșelat
Cu toți ai lui au fost surpați!
 
247. Cel ce pe Sfinți a prigonit
Pârând, rãnind pe credincioși
A fost din Cer pe veci gonit
Trimis cu cei necredincioși!
 
248. A Domnului e stăpânirea
Azi mântuirea a venit
Satan primește osândirea
Hristosul tot a biruit!
 
249. Iar ceia ce au fost pârâți
De diavol, astăzi l-au zdrobit
Și cei odată omorâți
De el, acum l-au ponegrit!
 
250. Prin Sângele Mielului care
A fost pe Golgota jertfit
Și prin a lor vestire mare
Pe veci de veci l-au nimicit!
 
251. Pentru aceasta, Ceruri toate
Și ceia ce le locuiți
Vă bucurați, căci azi dreptate
Lucratã de Cel Sfânt priviți!
 
252. O! Vai pãmânt, mare, vai ție!
Căci diavolul a coborât
La voi cu pizmă și mânie
Știind cum el lupta a pierdut!
 
253. Și știe cã vreme nu are
Decât puțină, spre a sta
Și prins de mare tulburare
Cumplitã e mânia sa! "
 
254. Balaurul când a privit
Cã aruncat e pe pământ
Către Femeie a pornit
Prigoanã Ei sã facã vrând!
 
255. Iarã Femeii i s-au dat
Chiar douã aripi spre scãpare
Și ea cu ele a zburat
La locul Ei în grabã mare!
 
256. Cãci de la vulturul cel mare
Acele aripi erau luate
Și-a Pruncului dar Născãtoare
Prin ele a scăpat de toate!
 
257. Balaurul a și trimis
După Femeie un puhoi
Însă pământul s-a deschis
Înghițind apele apoi!
 
258. Vãzând cum fost-a înghițit
Puhoiul cel din a sa gură
Balaurul a prigonit
Pe credincioși fiind plin de ură!
 
259. Rãzboi puternic a fãcut
El cu-a Femeii seminție
Care Credința a ținut
Ai Lui Iisus fiind în vecie!
 
260. Și pe nisipul mării stând
O Fiarã a venit din mare
Chiar șapte capete având
Și fiind de coarne purtătoare!
 
261. Căci șapte capete avea
Scrise cu nume de hulire
Ca leopardul se vãdea
Urâtă fiind la-nchipuire!
 
262. Precum un leopard era
O gurã ca de leu având
Și-a ei picioare ce purta
Precum la urs erau oricând!
 
263. Și zece coarne ea purta
Pe ele având numai steme
Voind pe oameni cãtre ea
Prin viclenie sã îi cheme!
 
264. Balaurul Fiarei a dat
Puterea lui, spre a domni
La fel și tronul său spurcat
Pe păcătoși spre a sminti!
 
265. Unul din capetele ei
Pãrea de moarte junghiat
Fiind astfel spre-a sminti pe cei
Ce au rãmas tot în pãcat!
 
266. Dar rana ei cea de pieire
Se arãta ca vindecatã
Iar prin vicleana nãscocire
Voia sã piardã lumea toatã!
 
267. Și toți privind mirați spre ea
Au lãudat a ei putere
Și lumea toatã se grãbea
Spre a Balaurului vrere!
 
268. Cãtre Balaur s-au plecat
Și ìntr-un glas îl lãudau
Fiindcã puterea el a dat
Fiarei, pe care o urmau!
 
269. Apoi spre Fiarã ei venind
Cu toții ei s-au închinat
Așa precum voia, smintind
Balaurul cel blestemat!
 
270. Și spus-au: " Cine poate fi
Precum e Fiara, cine oare
Cu ea se poate rãzboi
Surpând puterea ei cea mare? ! "
 
271. Iar Fiara cu gura-i spurcatã
Rostea mari hule, blasfemii
Cãci ea o vreme avea datã
Dar care însã va sfârși!
 
272. A luat putere să lucreze
Chiar patruzeci și două luni
Și pe Cel Sfânt sã blasfemieze
Smintind pe cei ce nu sunt buni!
 
273. Și a hulit pe Dumnezeu
Și Casa Lui și pe cei care
 În Ceruri stau 'nălțând mereu
Doar Lui în orice timp cântare!
 
274. Rãzboi a face ei s-a dat
Cu Sfinții, spre a-i birui
Și stãpânire ea a luat
Ca rãu sã stea a fãptui!
 
275. Iar mulți i se vor închina
Aceia ce din început
Urmat-au port și fapta rea
Și Calea Sfântã nu au vrut!
 
275. Acei ale cãror numiri
În Cartea Vieții nu sunt scrise
Ce pentru relele trăiri
Au Porțile Cerești închise!
 
276. " Urechi de are cineva
Cele ce spun va auzi
Cãci pentru tot ce va lucra
Omul în veci va și plăti!
 
277. Cine va duce în robie
Va fi la rândul lui robit
Și ce pliniți, în veșnicie
De voi va fi amar plãtit!
 
278. Acel ce cu sabia omoarã
De sabie omorât va fi
De Dumnezeu fiind dat afarã
În Cer nicicând nu va pãși!
 
279. Aici se va vedea rãbdarea
De Sfinți avutã pe pãmânt
Prin care vor surpa lucrarea
Plinitã de satan oricând! "
 
280. Și-o altã Fiarã din pãmânt
Dupã un timp se ridica
Coarne precum un miel având
Dar ca balaurul grãia.
 
281. Toatã puterea primei Fiare
În fața ei o folosește
Și celeia în închinare
Pe toți cei rãi ea îi unește!
 
282. Și face câți vor sta trãind
În lume, sã vinã la ea
Pe Fiara cea Dintâi slãvind
Precum a Doua Fiarã vrea!
 
283. Și face semne minunate
Fãcând și foc sã se coboare
Din cer spre cei ce în pãcate
Au vrut a sta în continuare!
 
284. Prin semnele pe care poate
Sã le plineascã, amãgește
Și Fiarei celei vindecate
Icoanã prin oameni zidește.
 
285. Și ea icoanei ei duh dând
Fãcea al ei chip sã grăiascã
Și astfel pe mulți înșelând
Punea pe Fiarã sã cinsteascã!
 
286. Și a fãcut ca toți cei care
Al Fiarei chip nu îl măresc
Sã fie dați pentru pierzare
Uciși, de tot curați trăiesc!
 
287. Pe mici sau mari, săraci, bogați
Îi face un semn sã își punã
Fiind dar amar persecutați
Cei ce nu vor sã se supunã!
 
288. Și nimeni nu va mai putea
A vinde sau a cumpãra
De semnul îl va refuza
Și de porunca va cãlca!
 
289. Iar semnul este mai cumplit
Al Fiarei nume blestemat
Sau al ei nume socotit
În numãr dar înfãțișat!
 
290. Aici și stã înțelepciunea
Cine priceperea o are
Văzând așa înșelãciunea
Acea de suflet pierzãtoare!
 
291. Sã vadã tot cel care știe
Numãrul ei sã socoteascã
Căci numãr de om o sã fie
Acela ce o sã gãseascã!
 
292. Șase sute șaizeci și șase
E numãrul ce e de Fiarã
Iar cei cu inimi credincioase
Cunosc cã sufletul omoarã!
 
293. Și m-am uitat și Mielul iatã
Pe Muntele Sion stãtea
Cu El fiind întreaga ceatã
Care pe Domnul lãuda!
 
294. Erau o sutã patruzeci
Și patru mii care purtau
Pecetea Mielului în veci
Și ei pe Tatãl Sfânt slãveau!
 
295. Din cer un glas eu auzind
Ca vuietul de ape multe
Precum un tunet bubuind
Putea oricine sã-l asculte!
 
296. Cu țiterașii semãna
Când țiterele folosesc
Glasul la fel se auzea
Venind din Tronul Cel Ceresc!
 
297. Cântare nouă ei cântau
În Fața Tronului Cel Sfânt
Și-a Ființelor care stãteau
Cu toți Bãtrânii tot cântând!
 
298. Și nimeni nu ar fi putut
Cântarea lor a învãța
Decât acei ce au pierdut
În lume iad și pofta rea!
 
299. Doar cei o sutã patruzeci
Și patru mii care erau
Răscumpãrați de Miel în veci
Acea cântare învățau!
 
300. Aceștia nu s-au întinat
Cu pofte, feciorelnici fiind
Și veșnic pe Miel au urmat
Domnului pârgã răsărind!
 
301. În gura lor nu s-a aflat
Minciunã, fiindcã sunt curați
Și cele bune au lucrat
Fiind Domnului doar închinați!
 
302. Și am privit un înger care
În Cer în înălțimi zbura
Având o Evanghelie mare
Ce la popoare o vestea.
 
303. Cu glas puternic el striga:
" Vã temeți dar de Dumnezeu!
Cãci de veți sta în calea rea
Veți fi toți osândiți prea greu!
 
304. Căci iatã, ceasul a venit
În care fi-veți judecați
De Cel ce toate a zidit
De Lui voi nu vă închinați!
 
305. Lui Dumnezeu Îi dați cinstire!
Căci iatã, El va judeca
Și orice faptã ori gândire
Răsplatã pururi va afla! "
 
306. Al Doilea Înger a grãit
Căzut, căzut-a Babilonul!
Cel ce pe mulți a ispitit
Pierzând prin desfrânãri tot omul!
 
307. Cel ce din chiar vinul curviei
Noroadele a adãpat
Acum dar prin lucrul mâniei
Lui Dumnezeu s-a și surpat! "
 
309. Al Treilea Înger a strigat:
" Acel ce Fiarei se închinã
Și chipului ce ei e dat
Va lua mânia cea Divinã!
 
310. Din vinul neamestecat
A furiei mari Dumnezeiești
Va bea acel ce s-a plecat
Icoanei celei diavolești!
 
311. Cãci al mâniei vin turnat
De Domnul e în Cupa Sa
Și este neamestecat
Iar toți cei rãi din el vor bea!
 
312. În foc și în pucioasã crunt
Se va munci acela care
A refuzat pe Domnul Sfânt
Și dat-a Fiarei ascultare!
 
313. În fața Sfinților vor sta
Și înaintea Lui Hristos
Acei ce se vor însemna
Cu numãrul cel mincinos!
 
314. Iar fumul chinuirii lor
În veci de veci se va sui
Și ei plângând sfâșietor
Spre Cer zadarnic vor privi!
 
315. Nici noaptea ei nu vor avea
 Nici ziua chiar vreo odihnire
Acei ce slavã îi vor da
Fiarei- având grea osândire!
 
316. La fel și cei ce vor primi
Al Fiarei semn, vor suferi
Ca și cei ce în orice zi
Chipului ei îi vor sluji!
 
317. Aici e dar răbdarea celor
Ce Sfinți sunt, pe Domnul slăvind
Și mare e răsplata lor
În veci cu Mielul biruind!
 
318. Un Glas din Cer am auzit
Care să scriu m-a îndemnat
Ce pe cei morți a fericit
Dacă în Domnul au plecat.
 
319. A spus: " Sunt fericiți toți cei
 Ce de-azi în Domnul vor muri!
Da! Spune Duhul despre ei
Faptele lor cu ei vor fi!
 
320. Însã apoi eu m-am uitat
Și iată un nor alb era
Iar Cel ce fiind de el purtat
 Ca Fiul Omului părea.
 
321. Pe Cap cunună El avea
Din aur, iar în Mâna Sa
O mare seceră purta
Ce ascuțită se găsea!
 
322. Alt Înger din Templu ieșit
Cu voce tare a strigat:
Spre Cel de toți din Cer Slăvit
Care pe nor era aflat:
 
323. " Acum trimite-Ți secera
Și secerã, căci a venit
Și timpul spre a aduna
Din lume rodul cel plinit! "
 
324. Iar Cela ce pe nori ședea
Secera Sa a aruncat
În lume spre a secera
Pământul fiind tot secerat!
 
325. Și-alt Înger din Templu venind
O sabiță și el avea
Tăișul ei ascuțit fiind
În mâna sa el o ținea.
 
326. Iară un înger din Altar
Care tot focul stãpânea
Ieșind, grăit-a plin de har
Spre Cel ce sabița ținea:
 
327. " Trimite-Ți sabița îndată,
Cea ascuțită, culegând
Ciorchinii cei din via toatã
Cãci au crescut, rod aducând! "
 
328. Și Îngerul a aruncat
Sabița sa către pământ
Și via lui a adunat
Porunca Sfântã ascultând.
 
329. În linul Mâniei Cerești
Al viei rod fiind așezat
Prin proniile Dumnezeiești
Linul afară fost-a luat!
 
330. Cãlcat fiind linul, a ieșit
Mult sânge care ajungea
Pânã la cai în chip cumplit
Și-a lor zãbale atingea!
 
331. Ca la o mie șase sute
De stadii sângele urcând
Vestea cum viețile pierdute
În rău, acum stau plată luând!
 
332. Și-un alt semn mare, minunat
În Cer apoi eu am privit
Cum șapte Îngeri au purtat
Plãgi șapte ce tot au sfârșit!
 
333. Căci prin acestea, săvârșită
A fost a Domnului Mânie
Ce judeca fapta plinitã
De oameni dar pe veșnicie!
 
334. Și am văzut atunci ceva:
Ca marea cea de sticlã fiind
Care cu foc se-amesteca
Acestea Domnul rânduind!
 
335. Pe marea cea de sticlã iatã
Stăteau cei ce au biruit
Fiara și slava ei spurcatã
Și al ei număr n-au primit!
 
336. În a lor mâini ei toți purtau
Țiterele Domnului Sfânt
Și cu acestea intonau
Al robului Său, Moise cânt!
 
337. Dar și a Mielului cântare
Cântau, în coruri lăudând
Puterea Domnului cea Mare
Pe Miel în slavã ridicând!
 
338. Grãiau: " Prea mari și minunate
Doamne, sunt lucrurile Tale
Și drepte și adevărate
Sunt faptele și a Ta Cale!
 
339. Căci Dumnezeu Atotțiitor
În orice ceas toți Te vedem,
Tu, care paști al Tău popor
A Te slãvi în cântec vrem!
 
340. Cine de Tine teamă n-are? !
Doamne, ce Ești Atotțiitor?
Ori va huli fãră păsare
Din îngeri, oameni sau popor? !
 
341. Și cine Numele Tău Sfânt
Nu va slãvi după dreptate? !
Cãci, Doamne, Tu Ești orișicând
Slăvit de neamurile toate!
 
342. Și toate neamurile Ție
Venind, supuse vor pleca
Frunțile lor spre mărturie
Și Ție se vor închina!
 
343. Căci ale Tale judecăți
Au fost în lume arãtate
Pe când a Tale mari dreptăți
Au răsplătit orice păcate!
 
344. După aceasta eu privind
Din Templul Sfintei Mãrturii
Chiar Șapte Îngeri Sfinți pornind
Țineau a plãgilor urgii.
 
345. În Templu era așezat
Al Mărturiei cort cinstit
De toți de Sus fiind lăudat
Iarã de Îngeri fiind păzit!
 
346. Cei Șapte Îngeri îmbrãcați
În in curat, strălucitor
Erau sub sân încinși, legați
Cu brâu de aur, lucitor.
 
347. Și una dintre Ființe iată,
Le-a dat lor șapte cupe pline
Cu Furia ce e revărsatã
Din Domnul ce cu slavã vine.
 
348. De aur cupele erau
Purtând Mânia cea cumplită
A Domnului ce Îl slãveau
Cerul și ființa cea zidită!
 
349. Iar Templul de fum s-a umplut
Din slava și puterea Sa
Și nimeni atunci n-a putut
Atunci în Tempu a intra.
 
350. Căci nimeni a veni nu poate
În Templu, pânã vor sfârși
Plăgile cele aruncate
În lume spre a pedepsi!!
 
351. Un Glas din Templu a strigat:
Spre Îngerii Șapte aflați
Care Poruncă lor a dat:
" Acum voi plăgile vărsați!
 
352. Vă duceți dar și deșertați
Cupele șapte pe pãmânt
Și Furia Domnului o dați
Acelor ce stau rău lucrând!
 
353. Întâiul Înger a vărsat
Cupa Mâniei pe pământ
Și bubă grea a vãtămat
Pe toți cei ce cu Fiara sunt!
 
353. Iar acea bubă e mai rea
Și mult mai mult vătămătoare
Decât oricare ce cândva
A sãvârșit vreo supărare.
 
354. Și buba a lovit pe cei
Ce semnul Fiarei îl purtau
Și rãmâneau precum vor ei
În rãu și Fiara o slăveau.
 
355. Pe toți acei ce au primit
Pecetea Fiarei diavolească
Și chipului ei au slujit
Vrând tot în rele sã trăiascã!
 
356. Al Doilea Înger a plecat
Vărsând apoi și cupa sa
În mare, care s-a schimbat
În sânge ce de mort părea.
 
357. Și tot ce în mare trăia
Atunci pe datã a murit
Căci era ziua când primea
Omul răsplata sa cumplit!
 
358. Al Treilea Înger a vărsat
Cupa-și în râuri și izvoare
Care în sânge s-au schimbat
Și sânge fost-au râu sau mare!
 
359. Și eu atunci am auzit
Pe-al apei Înger ce striga:
" În veci de veci să Fii Slãvit
Tu, Cela ce ai vrut așa!
 
360. Drept Ești Tu, Cel ce Ești, Erai,
Doamne ce azi ai judecat
Căci sânge azi sã bea le dai
Lor, care sânge au vărsat!
 
361. De vreme ce ei orișicând
Au tot vărsat sânge curat
Tu, Doamne, știi cã vrednici sunt
Și sânge azi sã bea le-ai dat!
 
362. Căci au vărsat în orice zi
Sânge de Sfinți, Prooroci, Martiri,
Iarã acum greu vor plăti
În ceasul Sfintei răsplătiri! "
 
363. Și din Altar am ascultat:
" Da! Doamne Sfânt, Atotțiitor
În veci de veci Fii lãudat
Al tuturor Judecător!
 
364. Prea Drepte și Adevãrate
Sunt ale Tale Judecãți
Plãtind cei răi orice păcate
Ce au făcut ori rãutăți! "
 
365. Al Patrulea Înger cinstit
Vãrsându-și cupa sa în soare
Pe toți cei rãi a dogorit
Cu arșiță nimicitoare!
 
366. Și oamenii crunt dogoriți
Fost-au, dar tot au blasfemiat
Numele Sfânt și pocăiți
De rele nu s-au arãtat!
 
367. Ci au hulit pe Dumnezeu
Ce peste plăgi putere are
Și chiar de pătimeau toți greu
Rãmas-au în a lor pierzare!
 
368. Al Cincelea Înger vãrsând
Pe Tronul Fiarei cupa sa
A ei conducere surpând
Toți au hulit cu pizmã grea!
 
369. Cãci oamenii toți își mușcau
Ale lor limbi, greu suferind
Și pentru bube acuzau
Pe Dumnezeu, mult blasfemiind!
 
370. Iar beznă grea s-a și lãsat
Peste a Fiarei stăpânire
Și cei ce rele au lucrat
Nu au pornit spre pocãire!
 
371. Al Șaselea Înger vãrsând
Cupa-și în râul Eufrat
Prin ea a lui ape curând
Cale gãtind, au și secat!
 
372. Secând tot râul, s-a gãtit
A împãraților cãrare
Ce cum fusese proorocit
Veneau de la Soare-Rãsare!
 
373. Din gura Fiarei au ieșit
Trei duhuri ca broaștele fiind
Și întinate s-au vãdit
Din iad și din păcat ieșind!
 
374. Căci duhurile sunt ieșite
Din a Balaurului gurã
Și din a Fiarei osândite
Ce rãu plinea fãrã mãsură!
 
375. Dar și din gura pierzãtoare
A celui profet mincinos
Ieșit-au ele,ca popoare
Sã amãgeascã ticãlos!
 
376. Duhuri de diavoli ele sunt
Ce fac mari semne și minuni
Sã cheme împãrații vrând
Și-n luptã grea pe cei stãpâni!
 
378. Pe toți în lupta lor voind
În ziua mare sã adune
Cu Domnul greu război plinind
Dar mult prea crunt se vor rãpune!
 
 379. Precum un fur Eu voi veni
Fiind fericit cel ce vegheazã
Și gol atunci el nu va fi
Cãci ale lui haine pãstreazã!
 
380. Acela ce va priveghea
Drept fericit se va numi
Și iatã, goliciunea sa
Când vin, nicicând se va vãdi!
 
381. Și strânsu-i-a în locul care
Ca " Armaghedon" se numește
În chiar traducerea ce are
În orice timp din evreiește!
 
382. Și-al Șaptelea Înger venit
În văzduh cupa și-a vărsat
Iară din Templul Cel Slăvit
Un Glas striga: " S-a terminat! "
 
383. Și fulgere, cutremur mare
Fost-au și vaiete cumplite
Și tunete spăimântătoare
Cum nu au fost nicicând plinite!
 
384. Cetatea mare în trei părți
A fost atunci cumplit surpatã
Și a pãgânilor cetãți
Căzând apoi cu ea odatã!
 
385. De Babilon s-a amintit
Lui Dumnezeu spre a vãrsa
În el paharul pregãtit
Purtând Mânia Lui cea grea!
 
386. Și în aceasta fiind turnat
Vinul aprinderii Mâniei
Munții în loc nu s-au aflat
Vestind apropierea urgiei!
 
387. Iar insulele au fugit
Și grindină grea pe pãmânt
Ca un talant s-a prãbușit
Peste toți oamenii cãzând!
 
388. Dar oamenii L-au blasfemiat
Pentru a grindinei plãgi rea
Pe care lor atunci a dat
Nevrând cãința a urma!
 
389. Unul din Îngerii cei care
Avut-au cupele Mâniei
Mi-a spus atunci cu voce tare
Sã vin, vãzând plata curviei!
 
390. " Vino sã vezi o Judecatã,
Acea a marii Desfrânate
Pe ape multe așezatã
Ce dus-a pe mulți în pãcate!
 
391. Cu care regii pãmântești
În orice timp au desfrânat
Și multe neamuri omenești
De vinul ei s-au îmbãtat!
 
392. Și mulți ce lumea locuiesc
Din vinul desfrânãrii ei
Bând dar, spre drumul diavolesc
Pornind, s-au dus pãgâni, atei!
 
393. Și-n duh m-a dus dar în pustie
Și o femeie am aflat
Stând pe o Fiarã stacojie
Ce zece coarne a purtat.
 
394. Plină de nume de hulire
Și șapte capete având
Fiara prin pofta de pieire
Pierdea pe mulți de pe pãmânt!
 
395. Femeia ceea îmbrãcatã
În purpurã și stacojiu
Chema pe mulți din lumea toată
Spre drumul iadului pustiu!
 
396. Cu aur fiind împodobitã
Și pietre scumpe, lucitoare,
Îi atrãgea cãtre ispitã
Pe mulți din țări, limbi și popoare!
 
397. Purtând pe ea mãrgãritare
De aur un pahar avea
Ce era plin de întinare
Din desfrânarea ei cea rea!
 
398. Pe fruntea ei era trecut
Un nume și o taină grea
De mine tot atunci vãzut,
Citind tot ce pe ea scria:
 
399. " Cel mare- Babilonul- Mamã,
A desfrânatelor din lume
Și-a urâciunilor ce cheamã
Spre ea popoare și mari nume" !
 
400. Și beatã femeia era
De sânge de Sfinți și Martiri
Jertfiți prin stãpâniri de ea-
Cea ce plinea nelegiuiri!
 
401. Iar eu vãzând, am fost mirat
Și Îngerul mi-a glãsuit:
" De ce te miri? ! " m-a întrebat
Tu pentru ceea ce-ai privit? !
 
402. Taina femeii îți voi spune
Și cea a Fiarei ce o poartã
Ce pe femeie va rãpune
Lãsându-o mai apoi deșartã!
 
403. Cãci Fiara de tine văzută,
Era, nu este, va veni
Chiar din adânc, va fi pierdutã
Cu cei ce ei îi vor sluji!
 
404. Iar cei ce pe pãmânt trãiesc
Și nu au scrise a lor nume
În Cartea Mielului Ceresc
Vor fi mirați în astã lume!
 
405. Se vor mira Fiara vãzând
Cã fost-a, este, va veni
Și taina ei nepricepând
Nu vor afla ce va mai fi!
 
406. Aici e minte care are
Înțelepciune, sã cunoascã
Lucrările cele viitoare
Și taina ei sã deslușeascã!
 
407. Cãci capetele Fiarei iatã,
Sunt șapte munți, cei peste care
Femeia este așezatã
Și cheamã cãtre desfrânare.
 
408. Și șapte împãrați mai sunt
Cãci unul este, cinci cãzând
Iar altul va veni curând
Puțin și dânsul rãmânând!
 
409. Fiara ce nu este, era
Este ea însãși împãrat
Și va veni al optulea
Cu ceilalți șapte fiind surpat!
 
410. Acele zece coarne sunt
Și ele zece împãrați
Ce vor primi putere când
Cu Fiara fi-vor înălțați!
 
411. Acum putere ei nu au
Dar vor primi, un ceas tronând
Și Fiarei ei puterea dau
Apoi cu toți aceasta vrând!
 
412. Rãzboi apoi ei vor porni
În contra Mielului-Iisus
Dar El pe toți va birui
Cãci Împãrat E jos și Sus!
 
413. Însã cu El vor triumfa
Și cei ce Lui sunt credincioși
Căci toatã slava e a Sa
Și peste rãi ori pãcãtoși!
 
414. Cãci El E Domnul domnilor
Și Împãratul tuturor
Stãpânul stãpânirilor
În veci de veci biruitor!
 
415. Iar apele ce le zãrești
Pe care Desfrânata șade
Sunt neamuri, gloate omenești
De ea adesea înșelate!
 
416. Și coarnele ce le-ai privit
Și Fiara ție arãtatã
Când vine timpul rânduit
O vor urî pe Desfrânatã!
 
417. Cãci ele o vor pustii
Iar carnea ei o vor mânca
În focul lor ea va sfârși
Și în mânia lor cea grea!
 
418. Cãci Domnul a lucrat, fãcând
Ca sã plineascã a Lui Vrere
Același gând ele aflând
Ca Fiarei sã îi dea putere!
 
419. Și Fiara va împărãți
A dânsei fiind puterea toatã
Pânã ce se vor împlini
Cuvintele Sfântului Tatã!
 
420. Femeia ce o ai privit
Este cetatea cea mai mare
Care pe regi a stãpânit
În lume, prin reaua purtare! "
 
421. Alt Înger mari puteri având
A coborât din Cer curat
Și lumea și-ntregul pãmânt
De slava lui s-au luminat!
 
422. Cu glas puternic a vestit
A Babilonului surpare
Ce neamuri multe a smintit
Aflând acum a lui pierzare:
 
423. " Cãzut-a Babilonul mare
Sãlaș la demoni devenind
Și pasãrea cea pierzãtoare
Cuibar din dânsul fãurind!
 
424. Și duhul tot acel spurcat
Și osândit cuibar gãsind
În dânsa e acum aflat
Surpatã ea de-a pururi fiind!
 
425. Pentru că neamuri au băut
Din vinul desfrânării sale
Și prin aceasta s-au pierdut
Prea mulți mergând pe reaua cale!
 
426. Și-ai lumii împãrați venind
Cu ea ades au desfrânat
Aprinderea cea rea simțind
Pe când au mers cãtre pãcat!
 
427. Și cei ce neguțătoreau
Prin dânsa s-au îmbogãțit
Cãci mulți spre dânsa se grãbeau
Iar slava ei a strãlucit!
 
428. Dar un alt glas am auzit
Din Cerul Sfânt, care striga:
" Poporul Meu curat, iubit
Acum ieșiți cu toți din ea!
 
429. Ieșiți din ea, poporul Meu
Ca sã nu fiți și voi pãrtași
La plãgile și chinul greu
A celor rãi, nedrepți ori lași!
 
430. Cãci iatã, ale ei pãcate
Pânã la Ceruri au ajuns
Iar Domnul știind cele lucrate
Nimeni de El nu e ascuns!
 
431. Sã îi plãtiți cum a plãtit
Și ea la cei buni și curați
Iar cu mãsurã îndoit
Relele-i fapte mãsurați!
 
432. Chiar din paharul ei umplut
Și voi acum sã îi turnați
Însã de douã ori pe-atât
A ei osândã ei îi dați!
 
433. Și cât ea s-a slãvit pe sine,
Pe-atâtea ori sã îi dați chin
Și plâns, cãci fãrã de rușine
A pustiit cu rãu-i vin!
 
434. Fiindcã în sinea ei zicea:
" Precum împãrãteasa sunt!
Și bocet eu nu voi vedea
Și nu sunt văduvă nicicând! "
 
435. Pentru aceasta, într-o zi
Ale ei plãgi se vor vedea
Și mulți din neamuri vor boci
Vãzând a ei osândã grea!
 
436. Căci moarte, bocet, întristare
Și foamete o vor lovi
În foc afla-va ea surpare
Și toatã se va mistui!
 
437. Și împãrații ce cu ea
S-au desfrânat cu fericire
Urmând plãcerea ei cea rea
Vor plânge la a ei pieire!
 
438. În piept cu toții se vor bate
Al arderii ei fum vãzând
Și vor boci neamuri și gloate
A ei surpare grea aflând!
 
439. Însã departe ei vor sta
De frica grelei chinuiri
Și suspinând, se vor uita
La a cetãții răsplătiri!
 
440. Și vor striga: " Vai, tu, cetate!
Tu, Babilonul tare, iatã!
Cã într-un ceas, după dreptate
Venit-a a ta judecatã!
 
441. Neguțãtorii pe pãmânt
Vor plânge mult și vor boci
Cãci nu mai sunt acei ce vrând
Luau marfa lor în orice zi!
 
442. Marfã de aur sau vison,
Prețioase pietre, mir și oi
Cãzând cetatea Babilon
Nu se vor cumpăra apoi!
 
443. Și marfã de argint, mãtase,
Și de porfirã, bronz și vite
Fãrã cumpãrători râdmase
Fi-vor zadarnic risipite!
 
444. Tãmâie, vin, mãrgăritare,
Balsam și lemnul parfumat
Prin a cetății platã mare
Cumpãrãtori n-au mai aflat!
 
445. Lucrul de fildeș, untdelemn
Atunci nu au mai fost vândute
Cãruțe, robi, lucrul de lemn
Au fost la fel atunci pierdute!
 
446. Iar marmurã sau scorțișoarã,
Și vieți de oameni nu vor fi
Vândute, multe fiind sã piarã
Și nu vor face avuții!
 
447. Și mirodenii cãutate,
Stofã din cele stacojii,
Nu vor fi astfel cumpãrate
Și pierderi vor pricinui!
 
448. Cãci chiar și floarea de fãinã
Nu va mai fi atunci vândutã
Iar marfa multã ori puținã
De vânzãtori va fi pierdutã!
 
449. Din tine iatã au plecat
Roadele cele mai tânjite
Și cele grase s-au surpat
La fel cu cele strãlucite!
 
450. Și nu se vor afla vreodatã
Pe când toți cei îmbogățiți
Prin ea, în jale grea îndatã
De chinul ei vor fi mâhniți!
 
451. O vor privi, departe stând
Spunând: " Vai, vai, cetatea mare!
Cum este chin amar având
Ea, ce purta mãrgãritare? !
 
452. Cum azi cetatea Babilon
Cea în porfirã îmbrãcată
Și-n stofã scumpã și vison
Este acum de tot prădatã? !
 
453. Cãci într-un ceas s-au pustiit
A ei puteri și bogãție!
Și toți cu groazã au privit
Cum fost-a luatã de urgie!
 
454. Iar cãpitanul de pe vas
Și tot cel cãlãtor pe mare
Și corãbierii, au rãmas
Departe cu înfricoșare!
 
455. Strigând, priveau la fumul care
Din a ei arderea ieșea
Zicând:" Au ce cetate mare
Cu dânsa dar mai semãna? ! "
 
456. Amar țãrânã își puneau
Pe capetele lor, jelind
Și oameni pentru ea plângeau
De chinul ei, spãimântați fiind!
 
457. Strigau: " Vai, vai, marea cetate!
Unde din propria-i îmbuibare
Aveau averi mârșav create
Cei cu corãbiile pe mare! "
 
458. Cãci într-un ceas s-a pustiit,
Dar, Cerule, tu vesel fii!
A ei putere s-a sfârșit
Sãltați Apostoli, Profeții!
 
459. Și Sfinților vã bucurați
Fiindcã a voastrã Judecatã
Asupra ei o înãlțați
Și prin Cel Sfânt fost-a lucratã!
 
460. Un Înger Sfânt a ridicat
O piatrã ca de moarã, tare
Și grabnic o a aruncat
În mare, dând așa strigare:
 
461. " Așa! Doar dintr-o loviturã
Și Babilonul aruncat
Va fi, cãci plin de rãu și urã,
El e de Domnul judecat!
 
462. Și locul sãu nu va gãsi
Iar vocea țiterașilor
Și muzicanți vor amuți
Cu teamã stând în locul lor!
 
463. Cãci trâmbițași ori flautiști,
Meșteșugari de orice fel,
Vor amuți cu toții triști
Mult suspinãnd uniți la fel!
 
464. Dar și al morii cântec iatã
În tine nu se va afla
Iarã lumina lãmpii toatã
În tine nu va lumina!
 
465. Glasuri de mire și mireasã
Nu vor mai fi nicicând în tine
Cãci te credeai împãrãteasã
Dar fost-ai datã în rușine!
 
466. Cãci și ai tãi neguțãtori
Mai mari ai lumii se vãdeau
De tine fiind ascultãtori
Prin vraja ta se rãtãceau! "
 
467. Și în ea sânge s-a gãsit
De Sfinți, Profeți, cei junghiați
Ce Mielului doar au slujit
Fiind pentru El persecutați!
 
468. Apoi un Glas am ascultat
Puternic de multã mulțime
Ce: " Aliluia! a strigat
Acelui ce în slavã vine! "
 
469. Spunând: " Slava și mântuirea,
Puterea toatã, iatã sunt
Dreptatea, cinstea, rãsplãtirea
A Domnului nostru Cel Sfânt!
 
470. Cãci Drepte și adevãrate
Sunt ale Sale Judecãți
Ce osândesc rãu și pãcate
Cruzimi ori crime, nedreptãți!
 
471. Pentru cã fost-a judecatã
De Dânsul Desfrânata mare
Ce a stricat și lumea toatã
Pierzând prin crunta-i desfrânare!
 
472. Și sângele robilor Sãi
Din mâna ei a rãzbunat
Acel jertfit de toți cei răi
Și ei dreptatea au aflat! "
 
473. A doua oarã au strigat
Ei: "Aliluia!" și fum
Din chinul ei s-a ridicat
În veci la Cer urcând acum!
 
474. Bãtrânii și Ființele Vii
Ce Patru sunt, s-au închinat
Și au pornit a Îl slãvi
Pe Domnul Cel pe Tron aflat!
 
475. Și-un Glas din Tron a și ieșit
Spunând: " Pe Domnul lãudați!
Voi, robii Sãi ce l-ați slãvit,
Toți ce cu teamã Lui cântați!
 
476. Atunci un glas am auzit
Precum un bubuit de tunet
Puternic fiind, ce-a glãsuit
Precum al unor ape sunet.
 
477. Glas de mulțime multã, iatã
Strigat-a: " Aliluia!
Puterea Domnului e datã!
Și biruit-a Slava Sa!
 
478. Cãci Dumnezeu Atotțiitor
Puternic Fiind, a biruit
Peste fãpturi și-orice popor
Și veșnic a împãrãțit!
 
479. Cu toții sã ne bucurãm
Voioși sã fim, Lui slavã dând
Cãci Nunta Mielului aflãm
Mireasa Lui gãtitã stând! "
 
480. Sã poarte ei atunci s-a dat
Veșminte din vison lucrate
Și-acel vison lucind curat,
Nu îndemna cãtre pãcate!
 
481. Cãci el sunt faptele frumoase
Și drepte, de Sfinți împlinite
Care cu inimi credincioase
Au înfruntat rãu și ispite!
 
482. Și mi-a spus: " Scrie: Fericiți
Sunt toți cei la Nuntã chemați
Cei ce de Miel au fost poftiți
La masa Lui fiind dar aflați! "
 
483. Și mi-a mai spus: " Adevãrate
A Domnului Cuvinte sunt!
De toți din Cer fiind ascultate
Și numai adevãr purtând! "
 
484. Iar înaintea lui cãzând
Sã mã închin lui am dorit
Dar la a lui picioare stând
Când a vãzut, m-a și oprit:
 
485. " Aceasta vezi să nu plinești!
Cãci împreunã-slujitor
Cu tine sunt, ci să slăvești
Pe Domnul Cel Atotțiitor!
 
486. Cu tine și cu ai tãi frați
Slujesc, cu toți ce mărturie
Au din Iisus și sunt curați
Trãind cu El în veșnicie!
 
487. Cãci a Lui Iisus mărturie
În veac de veac a dãinuit
Fiind Duhul cel de profeție
Prin care Sfinții au vestit!
 
488. Și deschis Cerul am aflat
Și iată un cal alb era
Iar " Credincios-Adevãrat"
Se numea Cel ce cãlãrea!
 
489. Cãci judecã doar în dreptate
Și tot la fel se războiește
Cu orice rãu și nedreptate
Care pãmântul pustiește!
 
490. Iar ochii ce El Îi avea
Ca para focului erau
Și pe-al Sãu Cap steme purta
Ce-un nume dar trecut aveau.
 
491. Și nimeni nu putea afla
Decât doar El acel Sfânt Nume
Și Taina Lui n-o pot vedea
Nici cei din Cer și nici din lume!
 
492. Cu-o mantie fiind îmbrãcat
De Sânge dânsa e udatã
Precum un Miel înjunghiat
Venind din Cer cu slava-I toatã!
 
493. Și " Cuvântul Lui Dumnezeu"
E al Sãu Nume mult mãrit
Și oști din Cer mergeau mereu
Pe cai în urma Sa grãbit.
 
494. Și oștile ce Îi urmau
Pe cai albi toate cãlãrind
Veșminte de vison purtau
Alb și curat, cu El venind!
 
495. O sabie ascuțitã iatã,
Din Gura Sa ieșea mereu
Și neamuri, limbi și lumea toatã
Cu ea le va lovi prea greu!
 
496. El cu Toiag de fier oricând
Pe ele le va pãstori
Linul aprinderii cãlcând
Și din el Furia va sfârși!
 
497. Linul Mâniei Domnului
Atotțiitor și Sfânt cãlcând
Pe mantia și pe Coapsa Lui
Un Nume Sfânt oricând purtând:
 
498. " Împãrat peste împãrați"
Și: " Domnul domnilor" scria
Și toți pe El înfricoșați
Când va veni Îl vor vedea!
 
499. Și am vãzut un Înger stând
În soare, strigând cu glas mare
Spre pãsãrile ce oricând
Erau pe Cer sus zburãtoare!
 
500. Din înălțimi el le-a chemat
Sã vinã de unde erau
Și chiar din mijloc le-a strigat
Cãci Domnul un ospãț a dat:
 
501. " Veniți și voi vã adunați
La ospãțul Lui Dumnezeu
Cãrnuri de regi ca sã mâncați
De cãpetenie, rob, ateu!
 
502. Și cãrnuri de stãpânitori
Și de puternici, împãrați,
De oameni, robi, cai, slujitori
De mari ori mici în rãu aflați!
 
503. Cãrnuri de oameni diferiți
De oameni liberi, stãpâniri,
Cu ele astăzi vã hrãniți
În ceasul grelei rãsplãtiri!
 
504. Și am vãzut Fiara apoi
Și cei cu-a ei pecetluire
Strânși spre a face un război
În acea zi de osândire!
 
505. Căci voiau a se rãzboi
Cu Cela de pe cal purtat
Oștirea-I vrând a birui
Și toți atunci s-au adunat.
 
506. Și Fiara fost-a capturată
La fel Profetul mincinos
Ce amãgise lumea toatã
Cu semne fără de folos!
 
507. Ce înșelase pe cei care
Al Fiarei semn îl tot purtau
Și pe acei ce-n închinare
Chipului ei i se plecau!
 
508. De vii au fost ei aruncați
În Iezerul de foc cumplit
Fiind de pucioasã-nconjurați
Și-așa de vii s-au chinuit!
 
509. Iar ceilalți fost-au toți zdrobiți
Cu Sabia Celui ce ședea
Pe cal și fost-au crunt loviți
Cãci ea din Gura Lui ieșea!
 
510. Din carnea lor s-au ospãtat
Atunci acele pãsãri toate
Precum Îngerul le-a strigat
Și-au fost pe datã săturate!
 
511. Și am privit un Înger care
Din Cer s-a pogorât, având
Cheia adâncului și mare
Un lanț în mâna lui ținând!
 
512. Și pe Balaur și Satan -
Pe vechiul Șarpe l-a legat
Pe cel al Domnului dușman
Și în adânc l-a aruncat!
 
513. O mie de ani trebuia
Ca în adânc legat sã stea
Iar Îngerul cu mâna sa
Pecetluind, îl închidea!
 
514. Adâncul l-a pecetluit
Cu mâna lui, sã nu mai poatã
Cel ce pe mulți a amãgit
Sã mai înșele lumea toatã!
 
515. Dar dupã ce vremea sfârșește,
Satan va fi iar dezlegat
Și oamenii iar amãgește
Dar va avea puțin de stat!
 
516. Și Tronuri iatã am văzut
Iar ei s-au așezat pe ele
Și-a judeca ei au putut
Primind de la Cel Sfânt Putere!
 
517. Pe Tronuri atunci am privit
Pe ceia ce decapitați
Au fost, căci au mãrturisit
Pe Domnul, fiind persecutați!
 
518. Pe cei ce-au fost tot credincioși
În mãrturia Lui Iisus
Și Fiarei cu cei pãcătoși
Ori rãi, vreo slavã n-au adus!
 
519. Icoanei Fiarei împreunã
În lume nu s-au închinat
Iarã pe fruntea și-a lor mânã
Semnul cel rãu nu au purtat!
 
520. Au înviat, împãrãțind
Cu Domnul o mie de ani
Cu Mielul rãul biruind
Și înfruntând ai Lui dușmani!
 
521. Și ceilalți morți n-or învia
Până ce anii nu sfârșesc
Când Judecata vor vedea
Și osândirea lor privesc!
 
522. Aceasta este Învierea
Dintâi-avutã doar de cei
Ce Domnului Îi plinesc Vrerea
Și pe Hristos Îl au cu ei!
 
523. Și fericit și Sfânt e cel
Ce iatã, mai întâi învie!
Cãci moartea-a doua peste el
Putere dar nicicând nu știe!
 
524. Cãci peste ei, a Doua Moarte
Puterea ei nu va avea
Fiindcã de Ceruri au ei parte
Și cu Hristos în veci vor sta!
 
525. Iar preoți Domnului vor fi
Chiar pentru mii și mii de ani
Și cu Iisus vor stãpâni
Mult biruind pe-ai lor dușmani!
 
526. Iarã când anii vor sfârși
Satana fi-va dezlegat
Și neamuri iar va amãgi
Chiar din adânc fiind el scãpat!
 
527. Limbi și popoare care sunt
Jos pe pãmânt, va înșela
Pe Gog și pe Magog oricând
În crunt rãzboi le va chema!
 
528. Iar ca nisipul gloata lor
La numărul ei mare este
Dar în rãzboiul pierzător
Pieri-vor aspru fãrã veste!
 
529. Și chiar cu toții s-au suit
Pe a pãmântului tot fațã
Iar la rãzboi ei au pornit
Precum satana îi învațã!
 
530. Și au înconjurat pe datã
Și tabãra Sfinților, cea
Care de Miel e apãratã
Cetatea Sfântã fiind a Sa!
 
531. Dar foc din Cer s-a coborât
Și pe cei rãi a mistuit
Iar diavolul ce i-a pierdut
A fost amarnic osândit!
 
532. Cãci veșnic fost-a aruncat
În Iezerul de foc, pucioasã
Ca și Proorocul cel spurcat
Și Fiara rea și mincinosã!
 
533. Și am vãzut un alb Tron mare
Iar Cela ce pe el stãtea
Din Fața Sa cu spãimântare
Pãmânt și Cerul tot fugea!
 
534. Și ele loc n-au mai aflat
Și am văzut pe toți cei morți
Cum spãimântați s-au adunat
Și s-au deschis ale lor cãrți!
 
535. În fața Tronului ei stând
S-a mai deschis a Vieții Carte
Cei morți mari, mici atunci privind
De care platã au ei parte!
 
536. Cãci după faptele plinite
De dânșii, fost-au judecați
Și dupã zilele trãite
În rele și pãcat aflați!
 
537. Și marea morții ei a dat,
Moartea și Iadul morții lor,
Oricine fiind dar judecat
În veci și vecii vecilor!
 
538. Cãci platã oricine a luat
Pentru purtarea cea avutã
Și pentru tot ce a lucrat
În vremea pe pãmânt trecutã!
 
539. Moartea și Iadul aruncate
Fiind dar în Iezerul de foc
Prin chiar acestea întâmplate
A Doua Moarte având loc!
 
540. Și un Cer Nou eu am vãzut
Și-un Nou pãmânt, cãci ce era
Întâi pãmânt, Cer s-a trecut
Iar marea loc nu va afla!
 
541. Și am vãzut Cetatea Sfântã
Ierusalimul Nou venind
Din Domnul Sfânt cu slavã multã
Peste zidire strãlucind!
 
542. Ca o Mireasã fiind gãtitã
Pentru-al ei Mire coborând
Se arãta împodobitã
Chiar slava ei veșmâmt având!
 
543. Din Tron atunci am auzit
Un Glas puternic ce striga
Cum Domnul a împãrãțit
Și cu ai Sãi mereu va sta:
 
544. " Iatã a Domnului trãire
Cu oamenii, cãci El va sta
Cu dânșii în a Sa iubire
Și-al Sãu popor se vor chema!
 
545. Cãci Însuși Dumnezeu va fi
Cu ei și îi va apãra
Și ei nu vor mai suferi
Cãci bucurie vor afla!
 
546. Din ochii lor va șterge, iatã,
Orișice lacrimi ori durere
Și moartea nu va fi aflatã
Cã asta este a Sa Vrere!
 
547. Nici strigãt, bocet, întristare,
Nu vor mai fi, cãci au trecut
Întâiul plâns și încercare
Și-acum cu toate s-au pierdut!
 
548. Cel ce pe Tron ședea a spus:
" Iatã! Pe toate le fac noi! "
Cãci Moartea El o a rãpus
Pe diavol osândind apoi.
 
549. A zis: " Sã scrii, cãci de crezare
Sunt vrednice vorbele toate
Cãrora le-ai dat ascultare
Cãci sunt în veci adevãrate! "
 
550. Apoi mi-a spus: " S-a isprãvit!
Eu Alfa și Omega Sunt
Început lumii și Sfârșit
Pãzind pe fiii Mei oricând!
 
551. Celui ce este însetat
Izvorul Vieții îi voi da
Și de-a lui apã sãturat
Va fi și se va bucura!
 
552. Biruitorul va primi
Acestea și fiu Îmi va fi
Și Dumnezeu lui zi de zi
Voi Fi și tot va moșteni!
 
553. Cât despre cei ce sunt fricoși
Ori desfrânați sau vrãjitori
 Cei mincinoși, necredincioși,
Ori la idoli închinãtori,
 
554. În Iezerul de foc mereu
Ce arde fi-va partea lor!
Și-n foc și în pucioasã greu
Vor suferi îngrozitor!
 
555. Aceasta e A Doua Moarte
A lor, dar iatã cã și cel
Ce ucigaș e de ea parte
Avea-va cu ceilalți la fel!
 
556. Iar unul din Îngerii care
La numãr Șapte s-au aflat
Ce plãgile devastatoare
Aveau, spre mine a strigat:
 
557. Hai! Vino sã-ți arãt Mireasa-
Femeia Mirelui Cel Sfânt
Ce în Vecie este Casa
Celor ce Sfinți sunt orișicând! "
 
558. Și el, În Duhul fiind, m-a dus
Cetatea Sfântã eu vãzând
De pe un munte, 'nalt chiar sus
Ierusalimul Nou și Sfânt!
 
559. Cetatea Sfântã cobora
Din Ceruri de la Dumnezeu
Și-a ei Luminã semãna
Cu scumpele pietre mereu!
 
560. Ca piatra cea de iaspis ea
Ce cristalinã se aratã
Atât de tare strãlucea
Fiind chiar de Domnul luminatã!
 
561. Și Doisprezece Porți având
Un mare Zid înalt purtând
Chiar Doisprezece Îngeri stând
Erau, Cetatea apãrând.
 
562. Cãci Îngerii la Porți mereu
Stãteau, trecute fiind pe ele
Nume pe care Dumnezeu
Le-a scris precum e a Sa Vrere!
 
563. Iar Numele pe Porți aflate
Tot Doisprezece ele fiind
În Cer cinstire aflau toate
Din Israel ele venind.
 
564. Cãci nume sunt de seminții
Ce ale lui Israel sunt
Și veșnic vor împãrãți
Cu Domnul acel Nou Pãmânt!
 
565. Trei Porți spre Rãsãrit avea
Spre Miazã-Noapte alte Trei
Și spre Apus asemenea
Așa fiind dar zidirea ei!
 
566. Iar Pietrele de temelie
Care Cetatea o țineau
Pe ele pentru Veșnicie
De Ucenici Nume scriau.
 
567. Cãci Ucenicii Mielului
Ale lor Nume scrise au
Pe pietre, cãci prin Voia Lui
Cinstire astfel veșnic iau!
 
568. Iar cel ce cu mine vorbea
O Trestie de aur având
Și o mãsurã, se grãbea
Zid, Porți, Cetate mãsurând!
 
569. În patru colțuri ridicatã
Este a Domnului Cetate
Lungimea și lãțimea toată
Fiind împreunã egalate!
 
570. Cu Trestia cea ce o purta
Cetatea dânsul mãsurând
Lungimea și lãțimea sa
Deopotrivã el aflând!
 
571. Și Doisprezece mii avea
De stadii ea la mãsurare
Iar plasma zidului era
Din iaspis de acel mai mare!
 
572. Din aur pur, Sfânta Cetate
Fiind strãlucitã minunat
Asemenea sticlei curate
În orice timp s-a arãtat!
 
573. A Zidului mari temelii
Cu pietre scumpe sunt gãtite
Cetatea spre a o cinsti
Ele fiind astfel rânduite!
 
574. Și Doisprezece ele sunt
Fiind diferite fiecare
Din iaspis prima fiind oricând
Și din safir, cea urmãtoare!
 
575. De calcedoniu dar a Treia
Din temelii este lucratã
A Patra fiind mereu aceea
Ce din smarald este creatã!
 
576. A Cincea de sardoniu toatã
Cetatea o împodobește
A Șasea din sardiu, curatã
A fi degrabã se vãdește!
 
577. A Șaptea e din hrisolit,
A Opta din beril curat,
Lucratã tot desãvârșit
În Zid al ei loc a aflat!
 
578. A Noua de topaz chiar fiind
De hrisopras e urmãtoarea
A Unsprezecea de iachint
Privindu-o, m-a cuprins mirarea!
 
579. Și ultima este ziditã
Din ametist, împodobind
Cetatea cea de toți slãvitã
Deci Doisprezece toate fiind!
 
580. Iar Porțile Cetãții, care
Și ele Doisprezece sunt,
Sunt toate din mãrgãritare
Cetatea înfrumusețând!
 
581. Din aur e piața Cetãții
Curat, ca sticla strãvezie
Purtând pecetea puritãții
Ce este chiar în Veșnicie!
 
582. Iar Templu nu era în ea
Pentru că Domnul Dumnezeu
Ei Templu Drept Se arãta
La fel ca Mielul Sfânt mereu!
 
583. Cetatea nevoie nu are
De soare, lunã niciodatã
Prin slava Domnului ea mare
Ea fiind în veacuri luminatã!
 
584. Iar Mielul E a ei Fãclie
Și neamurile vor umbla
Și-n chiar a ei Împărăție
Regi și-mpãrați slavã vor da!
 
585. Ale ei Sfinte Porți nicicând
Ziua închise nu vor fi
Noapte în ea neexistând
Cu toții se vor veseli!
 
586. Și credincioasele popoare
În ea curat vor strãluci
Și pe Cel Sfânt întru cântare
În veac de veac Îl vor slãvi!
 
587. Și niciodatã dar în ea
Nu va intra ceva spurcat
Dar nici acel ce va lucra
Minciunã, urâciuni, pãcat!
 
588. Ci numai ceia ce scriși sunt
În Cartea Vieții Mielului
Pot a intra în ea, cântând
Spre slava și cinstirea Lui!
 
589. Un râu apoi mi-a arãtat
Al Apei Vieții, strãlucind
Ca un cristal înfãțișat
Din Tronul Domnului ieșind!
 
590. Căci Tronul Sfânt era mereu
Al Mielului Ceresc, la fel
Fiind iatã și-al Lui Dumnezeu
Cel ce L-a proslãvit pe El!
 
591. În mijlocul pieței stãtea
Al Vieții Pom, rod aducând
Și-n jurul râului era
Prin Voia Domnului Cel Sfânt!
 
592. În orice lunã rod avea
Chiar Doisprezece luni deci fiind
De tot atâtea ori purta
Ale lui roade dãruind!
 
593. Iar frunzele Pomului sunt
Spre a oricui tãmãduire
Neamuri prin ele vindecând
De orice boalã ori lovire!
 
594. Și nici blestem nu va mai fi
Pe când și Tronul Celui Sfânt
Și-al Mielului va strãluci
Din dânsul pace revãrsând!
 
595. Iar robii Sãi toți vor veni
Și Lui I se vor închina
Iar Fața Lui o vor privi
Pe când cinstire Lui vor da!
 
596. Iar al Sãu Nume orișicând
Fi-va pe frunțile lor scris
Cãci au aflat ce prin Cuvânt
Domnul odatã a promis!
 
597. Și noapte nu se va afla
Și de a lãmpii luminare
Nevoie nu vor mai avea
Nici de lumina cea de soare!
 
598. Pentru cã Domnnul zi de zi
Peste ei toți va lumina
Și cu El vor împãrății
Și ei sfârșit nu vor afla!
 
599. Aceste vorbe de crezare
Sunt și în veac adevărate
Vestind a Domnului Lucrare
Și a Lui fapte lãudate!
 
600. Al duhurilor Domn Preasfânt
Pe al Sãu Înger trimițând
Profeților de pe pământ
A spus ce fi-va, arãtând!
 
601. Căci robilor Sãi a voit
Sã le arate cele care
Vor fi plinite la Sfârșit
Ca sã nu aibã spãimântare!
 
602. Și fericit va fi cel care
Pãzește ce în profeție
A fost rostit, spre înștiințare
Despre ce lesne va sã fie!
 
603. Eu iatã, voi veni curând
Și plata e în a Mâna Mea
La toți din lume platã dând
Dupã ce dânșii vor lucra! "
 
604. Și eu, Ioan, un Martor sunt
Al celor ce am auzit
Prin Voia Domnului Cel Sfânt
Și eu acestea am privit!
 
605. Iar eu vãzând și auzind
Sã mã închin lui am voit
Dar Îngerul descoperind
Ce eu voiam,iar m-a oprit:
 
606. " Vezi asta nu plini nicicând!
Eu împreunã-slujitor
Cu tine și profeții sunt
În Slujba Sfântului Pãstor!
 
607. Slujesc pe Domnului ca și tine
Și cu acei ce profețesc!
Cu cei ce sãvârșesc tot bine
Și-a Cãrții vorbe le pãzesc!
 
608. Lui Dumnezeu tu te închinã!
Și numai Lui să Îi slujești!
Cãci E a tuturor Luminã
Pe Domnul dar tu sã slãvești!
 
609. Și spus-a: " Nu pecetlui,
Cuvintele din profeție
Cãci în curând se va plini
Tot ceea ce în Carte scrie!
 
610. Acel nedrept în continuare
În lume mai nedreptãțeascã!
Cel întinat, în întinare
În orice vreme mai trãiascã!
 
611. Iar tot cel drept, în orice zi
Dreptatea lui sã sãvârșeascã
Cel Sfânt, precum el va voi
Mereu mai mult sã se sfințeascã!
 
612. Cãci în curând Eu voi veni
Și plata e în Mâna Mea
Și orișicine va primi
O platã după fapta sa!
 
613. Eu Alfa și Omega Sunt
Acel Dintâi și de pe Urmã
Și Început, Sfârșit oricând
Ce Îmi voi paște a Mea Turmã!
 
614. Și fericit va fi cel care
Spãlatu-și-a al sãu veșmânt
Fiindcã la Marea-Mi Judecare
Nu va primi osândã crunt!
 
615. Ci el putere va avea
Sã intre în a Mea Cetate
Și nici nu se va rușina
De faptele de el lucrate!
 
616. Iar peste Pomul Vieții, Cel
Ce-i în Cetate așezat
Afla-va dar putere el-
Cela ce bine a lucrat!
 
617. Iarã prin Porțile curate
  El în Cetate va intra
Și a lui fapte fiind iertate
Cu Domnul Sfânt în veci va sta!
 
618. Și chiar afarã fiind lãsați
Fi-vor dar câini și vrãjitori
Ori ucigași ori desfrânați
Sau cei la idoli slujitori!
 
619. Cei ce minciuna o lucreazã
Și ce iubesc purtarea rea,
Iarã pe diavol îl urmeazã
Cu toții osândã vor lua!
 
620. Iar Eu, Iisus, spre Mărturie
Îngerul Meu l-am și trimis
Pentru ca oamenii sã știe
Tot ceea ce-i în veac promis!
 
621. Și el vã va mãrturisi
Despre Bisericã și toate
Acelea ce s-or împlini
În Adevãr și în Dreptate!
 
622. Sunt a lui David rãdãcinã
Și odrăslirea lui cea tare
Și steaua de Luminã plinã
În dimineți strãlucitoare!
 
623. Mireasa și Duhul șoptesc:
" Vino! " la fel cel ce ascultã
Cuvintele ce le rostesc
Din Cer din slava lor cea multã!
 
624. Sã vinã tot cel însetat
Din Apa Vieții ca sã bea
Prin ea sã fie sãturat
Fiindcã în dar o va avea!
 
625. Iar eu mãrturisesc oricui
Ce profeția va afla
Ce grea va fi osânda lui
De în vreun fel o va schimba:
 
626. " De cineva va adãuga
Ceva acestor profeții
Aceste plãgi va suporta
Și relele ce vor veni!
 
627. Iar de va scoate cineva
O iotã din aceastã Carte
Domnul îi va înãtura
Din Pomul Vieții a sa parte!
 
628. Acela în Sfânta Cetate
Chiar de va vrea, nu va pătrunde
Iar ale lui fapte lucrate
De Domnul nu se vor ascunde! "
 
629. Iar Cela ce mãrturisește
Acestea spus-a: " Curând vin!
Da! Căci și Duhul întărește
Aceastã veste dar. Amin!
 
630. De Domnul fiind acestea spuse
Vor fi plinite în curând
" Amin! Vino, Doamne Iisuse,
Din nou cu slavã pe pãmânt!
 
631. Cu voi cu toți în veci sã fie
Sfânt Harul Domnului Hristos
Aceastã Sfântã profeție
S-o înțelegeți cu folos! "
 
Ana-Georgiana Grigore
19 ani
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   



Evenimente, Apeluri, Promoții
Apel pentru dreptul la viață. Nu-i abandona, nu-i avorta, îi primesc eu!

 

La începutul acestei veri, părintele Vasile Antonie Tămaș din Parohia Vâlcele, județul Covasna, a lansat campania: "Un român pentru România. Nu-i abandona, nu-i avorta, îi primesc eu!".

Mesajul părintelui, postat sub forma unui video pe Facebook, a atras deja peste 130.000 de vizualizări, și este unul emoționant, care pledează pentru dreptul la viață al pruncilor. Se adresează femeilor însărcinate care se gândesc la avort, încurajându-le și sprijinindu-le pastoral, moral, emoțional, dar și financiar să ducă sarcina la termen.

Părintele a declarat: "Unde ne sunt patrioții?  Unde ne sunt eroii? Ne sunt avortați. Am mai pierdut o țară din lipsa coloanei vertebrale și a demnității. (…) Mă adresez celor care au de gând să avorteze un prunc sau vor să-l lase pradă deznădejdii într-un orfelinat al statului: nu o faceți! Aduceți-l aici și lăsați-l în pragul bisericii mele."

Într-un interviu acordat în exclusivitate agenției de știri Activenews, Părintele Tămaș a declarat că își dorește să colaboreze cu preoți și laici și din alte județe, dar și că dorește să construiască un așezământ pentru creșterea pruncilor salvați de la avort. Ar putea fi un nou proiect de suflet, de felul celui dezvoltat la Valea Plopului de părintele Nicolae Tănase.

"Mi-aș dori ca această campanie să fie preluată de persoane și din alte județe. Idealul este un așezământ pentru copiii abandonați, pentru cei salvați de la avort… Aș vrea ca să vină la mine 1.000 de femei pe zi care să-mi spună: „Părinte, nu avortez dacă-mi promiteți că ma ajutați să am grijă de el”. Nu ar fi nicio problemă. Putem face un bloc cu 10 etaje pentru o bancă trădătoare și nu putem face un bordei pentru un prunc?

Eu pun la dispoziția acestui proiect două hectare de teren. Am decis să colaborez cu niște experți pentru a putea accesa banii din fonduri europene, să vedem dacă putem accesa acești bani. Dacă nu, mă voi baza pe donații și pe sponsorizări.  

Campania nu este doar pentru toată țara, ci pentru toată lumea! Am luat legătura cu preoți din județul Covasna, Caraș-Severin, din Sibiu, din Bistrița-Năsăud și s-au alăturat și ei acestei campanii.

Noi avem nevoie de eroi în viață, nu în morminte. Avem nevoie de eroi pe care să-i formăm noi. Degeaba avem 5 milioane de eroi în morminte, dacă avem 5 milioane de trădători în viață. Erou nu înseamnă să dai cu sabia: înseamnă că dacă ești gunoier să-ți faci treaba bine, să fie strada curată, dacă ești profesor înseamnă să-ți dai silința față de elevi, dacă ești parlamentar atunci reprezintă interesele celor care te-au ales nu ale tale și așa mai departe…"

Pe contul său de Facebook, părintele Tămaș scria că de la începerea campaniei, 11 prunci au fost salvați de la avort, peste 40 de familii sărace au fost ajuatte cu bani, haine, mobilier, iar zeci de viitoare mămici au fost sprijinite moral și financiar.

Iată mesajul părintelui Vasile Tămaș:

"Campania ”Un român pentru România” - realizările din prima lună:

- 11 copii nenăscuți salvați de la avort

- 5 persoane cu diferite boli suficient de grave, susținute financiar

- peste 40 de familii sărace ajutate cu: bani, mâncare neperisabilă, haine, mobilier pentru copii, suport moral și fizic

- câteva zeci de viitoare mame, consiliate și sprijinite în felurite moduri.

Continuăm lupta pentru singura Patrie care ne definește! Mamelor, nu-i avortați, nu-i abandonați, îi creștem noi!

Aștept, în continuare, apelurile dumneavoastră făcătoare de bine, la tel. 0768 901 642

Nimeni nu rămâne neajutat! Vă mulțumesc și vă iubesc!"

 

Detalii și mesajul video sunt disponibile aici:

https://www.facebook.com/tamas.antonio/videos/1022398931129741/

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Călăuziri spre Înţelepciune. O carte pentru tineri şi nu numai - Pr.dr. Vasile Gafton (CARTE)

Prolog – introducere şi prezentare

            Încă de la bun început, doresc să recunosc faptul şi să dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna, activitatea, bogată, frumoasă, densă, binecuvântată şi consistentă, multiplă, îmbelşugată şi variată a Părintelui Protopop Dr. Vasile Gafton, articolele, interviurile pe care le-a acordat sau discursurile şi predicile pe care le-a susţinut, in diferite împrejurări şi cu diferite ocazii, altfel spus, toată activitatea sa pastoral - misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!...

Sunt de-a dreptul mişcat şi impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară, cu timp şi fără timp, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii si cunoscuţii săi, care nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri şi oneşti, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!...

Astfel bunăoară, la Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului a apărut recent lucrarea „Călăuziri spre «înțelepciune». O carte pentru tineri și nu numai”, scrisă de Părintele Dr. Vasile Gafton - Protopop de Avrig, județul Sibiu.

Lucrarea a apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Dr. Laurențiu Streza - Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

Lucrarea Părintelui Vasile Gafton face parte din publicațiile apărute la Sibiu în „Anul omagial al educației tineretului ortodox” și se adresează în mod special celor care încearcă să găsească sensurile profunde ale Sfintelor Scripturi, în special în Cartea Psalmilor.

Căci, dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este în mod sigur cea mai populară. Ea a rămas ceea ce a fost de la început: o carte a sufletului credincioşilor. Mântuitorul Iisus Hristos însuşi a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativă, atunci când adresându-se Apostolilor Săi, după înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi (Luca 24, 44).

În contextul în care au fost amplasaţi aici de către Domnul nostru Iisus Hristos, Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărţi din Biblia ebraică, a haghiografelor sau chetuvim (în traducere - celelalte scrieri ce rămân neâncadrate în primele două grupe: Legea şi Profeţii). Psaltirea fiind cea mai cunoscută dintre acestea, este amintită în locul lor.

Niciodată această lucrare n-a încetat să se afle în centrul preocupărilor celor dornici de pocainţă şi mântuire. Interesul prioritar de care s-a bucurat permanent este determinat de bogaţia şi, în egală măsură, de frumuseţea cuprinsului ei.

Sfântul Vasile cel Mare evidenţiază aceste alese calităţi ce caracterizează Psaltirea, atunci când scrie în Comentariul său la Psalmi următoarele: "Într-adevăr, altceva ne învaţă Profeţii, altceva Istoricii, altceva Legea, altceva... Proverbele.

Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor din toate. Ea prooroceşte cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos".

Într-alt loc, acelaşi Sfânt Părinte ne oferă şi aceste interesante consideraţii asupra Psalmilor, scriind: "Câtă învăţătură nu poate cineva agonisi din Psaltire? Mareţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătătea înfrânării, desăvârşirea judecăţii, chipul în care să se mântuiască, dreapta măsură a răbdării, într-un cuvânt, tot felul de binefaceri. Numai aici poate găsi cineva teologia cea desăvârşită, aici profeţiile despre întrupare, aici ameninţarea judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă şi descoperirea tainelor celor neajunse. Toate acestea se gasesc in Psaltire ca intr-un mare si bogat tezaur".

După Sfântul Atanasie cel Mare, Psaltirea "cuprinde în sine zugrăvite toate simţămintele oricărui suflet omenesc, schimbările şi înnoirile lui, aşa încât dacă cineva voieşte, poate să-şi ia şi să-şi însuşească zugrăvirea ce i se potriveşte".

Pentru Sfântul Ambrozie, această frumoasă carte este "glasul Bisericii în mărturisirea prin cântare a credinţei celei una".

La fel de elogios grăieşte despre Psaltire şi Sfântul Ioan Hrisostom, când spune: "Toate Scripturile sunt sfinte, dar Psalmii au ceva mai mult". Casiodor numeşte Psaltirea "fântâna nestricată" ce izvorăşte veşnic apa cea vie a mântuirii.

Varietatea cuprinsului Psaltirii ne îndreptăţeşte să spunem că de altfel nici nu avem de a face cu o carte în accepţiunea obişnuită a acestui cuvânt, adică cu o scriere unitară în alcătuirea ei, ci mai degrabă cu o colecţie de texte de o mare diversitate: cântări religioase, imne, meditaţii, rugăciuni etc, apărute în epoci diferite şi din inspiraţia mai multor autori.

În total sunt 150 de astfel de texte. Se cuvine însă precizat că în afară de textele din această colecţie mai întâlnim presărate şi în celelalte cărţi ale Bibliei, bucăţi literare similare cărora le putem atribui, fără nici o ezitare, numirea de psalmi. Spre exemplificare amintim: Cântarea lui Moise din Ieşire cap. 15 ; altă cântare a lui Moise din Deuteronom cap. 32, 1-43; Cântarea Deborei şi a lui Barac din Jud. cap. 5; Cântarea Anei din I Sam. cap. I, 1-10, Cântarea de mulţumire a lui David pentru izbăvirea de vrajmaşi din II Sam. cap. 22; Psalmul de laudă al lui David din I Cronici cap. 16, 8-36; Cântarea de mulţumire din Isaia cap. 12, 4-6; altă Cântare de mulţumire din cartea aceluiaşi profet, cap. 25; Cântarea celor răscumparaţi, din Isaia cap. 26; altă Cântare din Isaia cap. 42, 10-12; Rugăciunea din Ier. cap. 3, 22-25; alte rugăciuni din cartea aceluiaşi profet de la cap. 10, 23-25;  16, 19-20;  18, 19-22; 20, 12-18; Rugăciunea de izbăvire a lui Iona din cap. 2 al cărţii cu acelaşi nume; Psalmul din Miheia cap. 7, 7-10; tânguirile din Plângeri cap. 3 şi 5; Psalmii din Iov cap. 5, 9-27; 12, 13-25, etc.

Mai bine cunoscuţi şi mai des utilizaţi în cadrul cultului public şi în rugăciunile particulare rămân însă cei 150 de Psalmi care alcătuiesc cuprinsul Psaltirii. Ei constituie cea mai preferată lectura a credincioşilor. Sunt izvorul cel mai îmbelşugat de cugetări înalte şi de sfătuiri folositoare pentru binele sufletesc, personal şi comunitar.

Ca atare, Psaltirea este o carte care a ocupat şi ocupă un loc important şi central în spiritualitatea ortodoxă şi, de aceea, se cuvine să o preţuim, să o cultivăm şi să o utilizam şi noi precum au preţuit-o şi au folosit-o înaintaşii, moşii şi strămoşii noştri, secole de-a rândul până astăzi.

Deci, valoarea și profunzimea de sens din cele mai frumoase pasaje scripturistice ale Vechiului Testament oferă până în prezent inepuizabile surse de meditație pentru tineri și pentru toți credincioșii aflați în permanentă căutare a adevăratei înțele­pciuni.

Astfel, Părintele Protopop Dr. Vasile Gafton încearcă prin lucrarea apărută, recent, la Sibiu să deschidă cititorilor noi perspective și căi spre a găsi în Psalmi răspunsurile pe care nu le pot afla în alte scrieri.

Cu alte cuvinte, „Cititorul nu are dinainte un studiu asupra Psalmilor sau asupra adevărului, nu are dinainte o scriere care vrea să demonstreze neapărat ceva, ci textele colectate aici sunt concretizarea în formă scrisă a unui șir de «cuvinte» rostite în Postul Mare al anului 2015.

Nefiind suficient de extinse pentru a constitui ele singure o lucrare de întinderea unui volum, am completat aceste «cuvinte» cu câteva articole și meditații care au atins frontal sau, pe alocuri, doar tangențial problema înțelepciunii.

Nici aceste «cuvinte», meditații și articole nu au fost generate dintr-un sentiment de prea mare siguranță personală sau de pricepere dobândite într-o solitudine extatică și total ruptă de realitate, ci, dimpotrivă, au fost motivate mai degrabă de dorința de a arăta, atât cât ne-a stat nouă în putere, pe baza unor scrieri ale Sfinților Părinți, ale unor autori religioși și chiar ale unor cercetători din domenii umaniste și științifice, dar și pe baza unor reflexii personale ancorate într-o existență trăită zilnic ca încercare de a da mărturie cu privire la faptul că, pe de o parte, înțelepciunea ar trebui să constituie o preocupare constantă a tuturor creștinilor, iar, pe de altă parte, că ea nu este chiar atât de greu dobândit de către oricare dintre cre­dincioșii Bisericii”, spune autorul în Cuvânt înainte.

De aceea, cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata în­țelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.

Din acest motiv volumul în cauză are o valoare deosebită și se adaugă eforturilor Bisericii de a veni în întâmpinarea tinerilor, „vlăstarele neamului românesc, pentru că ele au nevoie să fie călăuzite spre lumină, să fie sprijinite pentru a crește drept, cu dragoste curată față de neam, de Țară și față de Biserica și credința moșilor și strămoșilor noștri”, după cum spune Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Laurențiu Streza în Cuvânt de binecuvântare.

În altă ordine idei, această carte este structurată pe 14 capitole, dintre care amintim: „Despre înțelepciune ca rezultat al străduinței de a alege între ură și iubire”, „Despre oameni care doar cred că trăiesc și despre oameni care trăiesc doar pentru că cred”, „Goana epuizantă după noi înșine. O abordare (pseudo) fenomenologică a conștiinței superstițioase”, „Psaltirea și firea omenească” și „De ce trebuie să fim totuși înțelepți?”.

(Cf. Ştefan Mărculeţ - http://ziarullumina.ro/aparitie-editoriala-dedicata-tinerilor-la-sibiu-113451.html - 29.06.2016/12.07.2016; http://www.mitropolia-ardealului.ro/aparitie-editoriala-dedicata-tinerilor-la-sibiu/ - Ziarul “Lumina” – Ediţia de Transilvania - 12.07.2016).

 

Epilog - Despre primenirea duhovnicească a tinerilor în Hristos, prin Biserică...

Pornind şi plecând, aşadar, de la cartea semnată de către Părintele Protopop Dr. Vasile Gafton, vom ajunge la observaţia, constatarea şi concluzia că, pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...

            Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării.

Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!...

Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!...

Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...

Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic – mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!...

Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!...

Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Iisus Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!...

Vorbind, aici şi acum, de primenirea duhovnicească, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!...

Altfel spus, propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!..

Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!...

Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral - duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!... 

            Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!...

            În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!...

            Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete.

Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”

Prin urmare, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

Totodată, distinsului şi vrednicului autor, propovăduitor, sacerdot şi mărturisitor, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru această nouă şi rodnică sau mult folositoare lucrare, şi pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte cărţi şi volume ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!...

Dr. Stelian Gomboş 



Muntele Athos - Istorie si innoire in paradisul monahilor - Graham Speake (CARTE)

Prezentare:

Hartie lucioasa, imagini color

Detalii despre carte / COMANDA

 



Viata si opera teologica a lui Grigorie al II-lea Cipriotul, patriarhul Constantinopolului cu traducerea integrala a tratatelor - Jean-Claude larchet (CARTE)

Prezentare:

"Gheorghe Cipriotul (1241-1290), este un strălucit scriitor bizantin, devenit patriarh de Constantinopol între 1283 și 1289 sub numele de Grigorie al II-lea, dar încă puțin cunoscut. Totuși, numele Patriarhului Grigorie Cipriotul revine adesea în reflecțiile asupra problemei Filioque, mai ales în cadrul dezbaterilor ecumenice de fond, ce vizează un acord între ortodocși și romano-catolici, care rămân până azi profund despărțiți în privința acestui subiect. Gândirea sa teologică oferă de fapt noi perspective pentru dialog pentru că, refuzând cu fermitate filioquismul latin - conform căruia Duhul Sfânt purcede și din Fiul -, ea dezvoltă și clarifică ideea unor Părinți greci, potrivit cărora Duhul Sfânt există din Tatăl prin Fiul, într-un sens acceptabil pentru Biserica Ortodoxă: cel al unei manifestări a Duhului nu doar temporală (în plan iconomic) ci veșnică (în plan teologic). Grigorie Cipriotul este de asemenea recunoscut ca unul dintre inspiratorii Sfântului Grigorie Palama pentru unele aspecte ale teologiei sale despre energiile dumnezeiești."

Jean-Claude Larchet

Detalii despre carte / COMANDA



Vaccinurile si autoimunitatea -Yehuda Shoenfeld, Nancy Agmon-Levin (CARTE)

Prezentare:

Acest tratat de imunologie aplicată este echilibrat, cu evidenţierea meritelor operei vaccinaliste şi cu lansarea unui semnal de alarmă asupra reacţiilor adverse ,,severe şi chiar fatale“. Autorii sunt personalităţi cu o expertiză de necontestat în domeniul imunologiei fundamentale şi clinice.
Bolile autoimune au o bază genetică, adică sunt foarte personale şi ,,este naiv să credem că toţi oamenii sunt la fel“. De aceea, orice sistem public de sănătate care încearcă să introducă în corpul unui om sănătos o moleculă farmacologic activă, motivând proeminență, comite un act nedeontologic şi lipsit de etică, lăsând sintagma ,,drepturile omului“ goală de conţinut. Autorii acestei cărţi au o conştiinţă profesională înaltă. Ei nu critică vaccinurile, dar demască reacţiile adverse imune şi autoimune, cu scopul evitării lor şi cu speranţa că metoda poate fi perfecţionată.
Sperăm că şi în România practicienii din domeniul medical – imunologi, cercetători şi clinicieni, medici de familie, epidemiologi, factori de decizie din sistemul de sănătate publică – vor primi cartea, cu studiile, experienţele şi adevărurile descoperite în ea, ca pe un eveniment ştiinţific preţios, de care – în mod necesar şi chiar obligatoriu – trebuie să se ţină cont.

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

Detalii despre carte / COMANDA



Au fost odata... Marturii si convorbiri cu mari duhovnici - Ierodiacon Paraschiv Cleopa (CARTE)

Prezentare:

De ce Au fost odată...? Pentru că nu cred că vom mai avea astfel de părinţi. Mai avem acum câţiva bătrâni frumoşi în ţară şi în Sfântul Munte Athos, dar după plecarea lor la Domnul nu ştim ce va mai fi.
Aceşti Părinţi ai noştri, cu viaţă sfântă, s-au mistuit pe sine în urcuşul înduhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, unindu-se duhovniceşte cu Dumnezeu şi luminând prin candela făpturii lor, până departe, spre ungherele întunecate ale ţării.
 
CUPRINS
 
Au fost odată…
Rugul Aprins
 
Duhovnici din România
Preasfinţitul         Gherasim Putneanu
Arhim.                 Cleopa Ilie
Ieroschim.            Paisie Olaru
Stareţul                Victorin Oanele
Arhim.                 Arsenie Papacioc
Stareţ Arhim.       Iustin Pârvu
Ierom.                  Adrian Făgeţeanu
Arhim.                 Ilarion Argatu
 
Duhovnici din Muntele Athos
Ieroschim.            Dionisie Ignat
Arhim.                 Haralambie Dionisiatul
Protos.                 Petroniu Tănase
Detalii despre carte / COMANDA
 


Dialog cu un necredincios Despre existenta lui Dumnezeu si despre care religie este cea adevarata Ştiinţă si religie. Creaţionism - Bogdan-Ioan Vasiliu (CARTE)
 
Autor: Bogdan-Ioan Vasiliu

Editura Agaton (-20%) 
Categorie: Ştiinţă si religie. Creaţionism (E3) 
2016
248 pagini 
16,5x23,5 
360 grame 
ISBN: 9789731981833 
Cod produs: 2160 
Disponibila 
PRET: 24 RON 19.2 RON
Adauga la Favorite (wishlist)

 

 


Prezentare:

Există Dumnezeu? Oamenii ajung să cunoască că există Dumnezeu pe mai multe căi.

Unii, în timpul războiului, aud clar o voce spunându-le să plece din locul în care au găsit adăpost, și câteva momente după plecarea lor, o bombă distruge acel adăpost. O asemenea relatare auzim de la o persoană cunoscută pentru eforturile sale de a descoperi Arca lui Noe.

Alții ajung mai întâi să creadă că există diavol, și abia apoi înțeleg că trebuie să existe și Dumnezeu. Există cazuri de oameni care s-au implicat în paranormal, încercând să vorbească cu „morții” și cu alte spirite „binevoitoare”. Mai apoi unii dintre ei și-au dat seama că de fapt vorbeau cu diavolul.

Alții spun că cea mai bună dovadă că există Dumnezeu este că El ne aude atunci când strigăm către El. Acest răspuns a fost dat de către un credincios creștin ortodox român unui conațional care întreba ce dovezi avem că există Dumnezeu.

Alții observă că de fiecare dată când spun sau fac ceva rău, ceva ce conștiința lor le spune că este rău, li se întâmplă și lor imediat ceva rău. După multe astfel de „coincidențe”, ajung să recunoască că există „Cineva” acolo sus Care le urmărește fiecare pas pe care îl fac în viață.

Dar cea mai obișnuită și mai evidentă cale de a cunoaște că există Dumnezeu este să ne uităm în jurul nostru, la tot ce ne înconjoară, și să ne dăm seama că trebuie să existe un Creator care ne-a creat pe noi, animalele, plantele, planeta aceasta și întregul Univers.

Pentru a contracara acest raționament evident, știința modernă a venit cu teoria Big Bang-ului și cu teoria evoluției. Teoria Big Bang-ului[1] pretinde că Universul a început să existe acum aproximativ 14 miliarde de ani, în urma unei mari explozii care a dus la formarea stelelor și planetelor, totul fără nicio intervenție divină. Apoi, teoria evoluției pretinde că materia neînsuflețită, cumva, din nou fără nicio intervenție divină, s-a organizat formând primul organism viu. Acest organism, spun evoluționiștii, a început să se reproducă și să evolueze, și, de-a lungul a miliarde de ani, și de asemenea fără nicio intervenție divină, s-a transformat până la urmă în organismele vii pe care le vedem astăzi, oameni, animale și plante.

Citim în Biblie că Toma nu a crezut că Hristos a înviat până nu L-a văzut cu proprii săi ochi. Iar atunci Hristos i-a spus:

«Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!»[2].

Înțeleg că aceste cuvinte ar putea însemna și fericiți cei ce au crezut în Dumnezeu fără a vedea multe argumente, sau fericiți cei ce se supun tuturor regulilor Bisericii fără a încerca să le afle rostul, sau fericiți cei care au deplină încredere că Dumnezeu a avut motive foarte bune pentru toate regulile pe care ni le-a lăsat în Biserica Sa, deși noi nu cunoaștem acele motive.

Dragă cititorule, dacă vrei să fii unul dintre acei fericiți, atunci poți să pui această carte deoparte și să uiți că a fost scrisă vreodată. Eu nu am fost unul dintre acei fericiți, credința mea era slabă și avea nevoie de argumente, de răspunsuri. Iar Dumnezeu m-a ajutat să găsesc acele argumente și răspunsuri. Eu nu sunt nici teolog și nici preot, deci nu am nicio autoritate pentru a învăța pe alți oameni. Prin urmare, în această carte nu încerc să fiu învățător pentru nimeni, ci încerc doar să ofer și altora argumentele și răspunsurile pe care m-a ajutat Dumnezeu să le găsesc, cu speranța că vor fi folositoare și lor așa cum mi-au fost folositoare mie.

Această carte este rezultatul a mai bine de zece ani de cercetare a argumentelor pro și contra teoriilor Big Bang-ului și evoluției. Și deoarece această cercetare a necesitat nenumărate discuții în contradictoriu cu adepți ai evoluției, și această carte este alcătuită tot sub forma unui dialog. Personajele Daniel, Mihai și Ioan sunt fictive. Niciunul dintre ele nu se vrea a fi o copie fidelă a autorului, sau al unuia dintre evoluționiștii menționați mai înainte. Majoritatea întâmplărilor povestite în carte sunt bazate pe evenimente reale, dar adevăratele identități ale celor implicați rămân ascunse.

Autorul.
18 februarie 2016.


[1] Big Bang în limba engleză înseamnă „explozie mare” („bubuitură mare” în traducere literală).


Copilaria Parintelui Cleopa - Olguta Creanga-Caia (CARTE)

Prezentare:

Hârtie lucioasă, imagini color.

Calea spre mântuire e una firească şi deloc înrobitoare, dimpotrivă, ea e deschisă oricui şi biruitoare, în cele dintâi stătătoare: părinţii, duhovnicii şi ascultarea. Olguţa Creangă-Caia se adresează sieşi, mai întâi, apoi Cititorilor inocenţi, fără vreo urmă de mustrare, îndemnându-i la meditaţie senină, la gesturi simple, fireşti, cutezătoare... E o încântare să citeşti despre Sensul şi Înţelesul celor înalte, revelate, cât mai firesc, aşa cum i s-au arătat şi autoarei, încă din copilărie, spre cinstea şi lauda Părinţilor.

Admirăm talentul ei, cu ecou din Marele Humuleştean, în fiecare pagină şi în fiecare Cuvânt, rostit şi înscris, ca o Taină. Fraze scurte, accesibile, memorabile, despre Taină, despre Fericiri, despre Suflet, toate întregesc şi fac să răsară, neopintit şi nesilit, Icoana vie a dreptei credinţe, pe calea cea mai la îndemână a unui suflet de copil: fără mustrări şi interdicţii, doar cu frica de Dumnezeu şi ascultarea de părinţi. Doar aşa se poate ajunge departe, chiar unde nu te aştepţi, în ţinutul de taină al cunoaşterii de sine. Printre rânduri şi printre gânduri, te trezeşti, aievea, într-un loc al încântării, într-o clipă a înminunării, însoţit şi confirmat de aripi nevăzute, ca într-un zbor iniţiatic, epifanic, spre zarea cuminecării şi spre orizontul încumetării...

Gheorghe Simon

Detalii despre carte / COMANDA



Grecia crestina Ghid de pelerinaj - Aurelia Balan-Mihailovici (CARTE)

Prezentare:

În urma numeroaselor pelerinaje întreprinse de-a lungul vieţii, doamnă Aurelia Bălan-Mihailovici, prof. univ. dr. şi reputat lingvist, a încercat să afle cât mai multe informaţii despre lăcaşurile de cult – biserici şi mănăstiri - ale Elladei.
Lucrarea de faţă îşi propune o cunoaştere mai aprofundată a ortodoxiei acestei ţări însorite, prin prezentarea bisericilor şi a sfinţilor ocrotitori, ale căror sfinte moaşte se află la loc de cinste şi de închinare pe tot cuprinsul Greciei, dând mărturie despre evlavia poporului grec.
Departe de a putea cuprinde toată bogăţia cu care este înzestrată această ţară din punct de vedere creştin, cartea constituie un reper pentru pelerinii care doresc să se documenteze înainte de a porni la drum, dar şi pe parcursul călătoriei, cu privire la obiectivele cele mai importante care merită a fi vizitate.
Imaginile cu biserici, de o calitate tipografică deosebită, trezesc cu atât mai mult impulsul de a fi vizitate.
Explicaţiile autoarei, minuţios documentate atât la faţa locului, cât şi în urma studiilor în domeniu, aduc un plus de originalitate lucrării.

Detalii despre carte / COMANDA



Cum suntem mantuiti - Intelegerea mantuirii in traditia ortodoxa - Kallistos Ware (CARTE)

Prezentare:

În volumul de faţă mitropolitul Kallistos abordează problema mântuirii din perspectiva tradiţiei ortodoxe şi în contrapondere, oarecum, cu doctrina protestantă. Creştinul nu are certitudinea mântuirii ci doar nădejdea dobândirii ei, aspect ce implică modul sinergiei – respectiv al conlucrării dintre harul dumnezeiesc şi libertatea umană. Mântuirea se dobândeşte în Biserică ceea ce înseamnă că ea nu are un caracter izolat ci unul comunitar, interpersonal. Însă ea nu are doar implicaţii eclesiale, ci şi sociale şi chiar cosmice, câtă vreme Mântuitorul Iisus Hristos, Logosul cel veşnic, este cheia şi împlinirea întregii creaţii.

Detalii despre carte / COMANDA



Psihoterapia ortodoxă - Stiinta Sfintilor Parinti - Mitropolit Hierotheos Vlachos (CARTE)

 

Detalii despre carte / COMANDA



Dezvoltarea psihosexuala a copilului si rolul parintilor O abordare psihanalitica - Dr. Matheos Iosafat (CARTE)

Prezentare:

Depășind atât principiile psihanalitice ale școlii freudiene, cât și tentativele paralele din spațiul romano-catolic de a elabora o psihologie neo-scolastică, gândirea științifică modernă ajunge la concluzia că toate nivelele realității (fizice, chimice, biologice, psihologice, sociale și teologice) sunt deopotrivă importante, că fiecare dimensiune a realității este accesibilă studiului într-un mod singular, în virtutea unor meto­de unice specifice fiecărei discipline în parte și că limitele fiecăreia dintre ele nu trebuie amestecate pentru a se atinge o înțelegere deplină a existenței.
Publicarea textului de față își propune susținerea acelui dialog cu noi înșine, prilejuit de experiența unui specialist psihiatru, pediatru și psihanalist care ne face să simțim pulsul cunoașterii științifice recente, pentru a pune într-o lumină nouă responsabilitatea pe care o presupune întemeierea unei familii într-o perioadă a declinului valorilor creștine.

Detalii despre carte / COMANDA



Retetele medicinei isihaste pentru cei grav bolnavi - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)

Prezentare:

Medicina Isihastă prezentată de părintele Ghelasie de la Frăsinei are caracteristicile unei tratări cuprinzătoate a problemelor omului contemporan în varietatea planurilor lor de manifestare. Putem astfel vedea un demers terapeutic de refacere a memorialului comunicîrii cu Dumnezeu prin alipirea la Trupul lui hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii şi dialogul viu cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii (sacroterapia) în împletire cu un demers de tămăduire a puterilor sufletului afectate de patimi şi de cultivarea virtuţiilor (psihoterapie) un demers de recuparare prin dinamismul mişcărilor fizice a energiilor blocate (mobiloterapia) şi un demers de regândire a hranei din perspectivă iconică (dietoterapia) în care primează aspectul comunicărilor între memorialuri vii cu finalitatea asumării de către om a naturii spre a o duce ca dar şi a o asimila euharistic în taina Împărăţiei lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA



Biserica si noile erezii - Parintele Iustin Parvu (CARTE)

Prezentare:

Antologie de texte culese din scrierile Parintelui Justin Parvu, editate sub egida Fundatiei Justin Parvu, al carei fondator si presedinte era insusi Parintele Justin Parvu.

Toate aceste texte au fost tiparite in timpul vietii Parintelui Justin, verificate si asumate de Parintele Justin insusi, ceea ce confera autenticitate absoluta cartii. In cea mai mare parte textele cuprinse in aceasta carte sunt selectate, dupa tematica marturisirii dreptei credinte, din interviurile realizate de Monahia Fotini, in decursul anilor 2007-2013, aparute in Revista Atitudini si in cartile Ne vorbeste Parintele Justin vol. I si II.

Detalii despre carte / COMANDA



Valeriu Gafencu. O biografie teologica a Sfantului Inchisorilor - Ionut Tene (CARTE)

Prezentare:

Subiectul a fost abordat în cele mai diverse moduri: publicarea de documente din arhivele CNSAS, statistici, culegeri de texte memorialistice, întocmirea de biografii istorice ale deţinuţilor politici. Un aspect cu totul aparte şi foarte important în analizarea acestei teme îl constituie însă fenomenul spiritual petrecut în închisorile şi lagărele de muncă comuniste, unde, dincolo de conjunctura istorică a momentului, dincolo de înfruntarea unor ideologii politice, s‑a dat războiul nevăzut între Lumină şi întuneric, între Dumnezeu şi diavol, după cuvântul Apostolului Pavel, care zice: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef. 6,12). Diavolul, eternul plagiator al lui Dumnezeu, a impus cu forţa, în închisorile comuniste, modelul „omului nou”. Evident, nu „omul nou” al Evangheliei, împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, ci „omul nou” de fabricaţie sovietică, robotizat, fără conştiinţă şi fără Dumnezeu. Minunea pe care a lucrat‑o Hristos în temniţele româneşti a fost tocmai aceea că a înarmat cu har şi putere o generaţie de oameni care, în ciuda torturilor fizice şi morale la care au fost supuşi, şi‑au mărturisit credinţa până la capăt. Aceşti oameni, în majoritate tineri, au descoperit „libertatea de dincolo de gratii”, practica ortodoxă a eliberării de patimi şi a unirii cu Hristos prin rugăciune.

Cartea se bucură de o prefață semnată de Pr. Amfilohie Brânză și o postfață scrisă de Mircea Gălățeanu. ”Biografia teologică” a lui Valeriu Gafencu este o sinteză istorică științifică pe baza mărturiilor, memoriilor și arhiva CNSAS.

”Am scris această biografie nu într‑un stil clasic arhivistic, cu detalii encomiastice din viaţa lui Valeriu Gafencu, cel supranumit Sfântul Închisorilor de Nicolae Steinhardt. Nu m‑a interesat să prezint exhaustiv viaţa istorică a lui Valeriu Gafencu, ci m‑am axat în principal pe prezentarea evoluţiei şi desăvârşirii sufleteşti a Sfântului Închisorilor. Relaţia cu Dumnezeu şi trăirea ca model exemplar hristic pentru contemporani e mult mai apropiat testimonial de crezul lui Valeriu Gafencu, decât o serie succesivă de întâmplări mundane nesemnificative în ecuaţia mântuirii. Paradigma acestei biografii teologice este transformarea omului în relaţia cu divinitatea şi semenii” scrie Ionuț Țene în Argumentul biografiei teologice a lui Valeriu Gafencu.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Iulie-2016.doc