Naşterea Domnului

„Nu vă temeţi, căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Căci vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Lc. 2, 10-117)"

Decembrie 2015

     
Sumar:
- Lămuriri asupra controverselor legate de Părintele Arsenie Boca
- Ştiri interne (RO) - decembrie 2015
- Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur pentru Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului (Prahova)
- Ştiri externe (EXT) - decembrie 2015
- Unirea Bisericilor şi credinţa în suflet
- Bucuriile Postului Naşterii Domnului (video)
- Pacea lui Dumnezeu dăruită oamenilor - Pastorală de Crăciun 2015
- Nedreptatea este mare păcat
- VICINA. Cetate şi Mitropolie (film documentar)
- O, ce veste minunată! (în căutarea sensului colindelor creștine)
- O tragedie perpetuă: cazul NICOLAE IORGA
- Gândirea filozofică europeană despre spaţiul slav
- În faţa ateismului militant nu avem dreptul să fim credincioşi pasivi
- Asin se rătăceşte (teatru pentru copii)
- Este rock-ul satanist?
- Colinde - Mănăstirea Cămârzani
- Poezii
- Mic dictionar isihast - Ierom. Ghelasie Gheorghe (CARTE)
- Dionisie Areopagitul mistagogul - o lectura monahala - Alexander Golitzin (CARTE)
- Adu-ti aminte de dragostea cea dintai (Apoc.2, 4-5). Cele trei perioade ale vietii duhovnicesti in teologia Parintelui Sofronie - Arhim. Zaharia Zaharou (CARTE)
- Frumusetea care va salva lumea - Ieromonah Ioan Bute (CARTE)
- Strajerii Ortodoxiei Luptele monahilor pentru apararea Ortodoxiei - Arhim. Vasilios Papadakis (CARTE)
- Amintiri din Siberia - Margareta Spanu-Cemartan (CARTE)
- Despre smerenie - Alexandru Lascarov-Moldovanu (CARTE)
- Ochii prin care vedeam cerul. În memoria parintelui Arsenie Papacioc (CARTE)
- Domnul Hristos. Carte de colorat cu texte explicative (pentru copii de 6-11 ani) - Natalia Corlean (CARTE)
- Ne vorbeste Parintele Cleopa (vol. 19) (CARTE)



Tema lunii
Lămuriri asupra controverselor legate de Părintele Arsenie Boca - Pr.dr.Mihai-Andrei Aldea

M-am ferit, de ceva timp încoace, să iau poziţie în disputele (şi certurile, scandalurile etc.) privitoare la Părintele Arsenie Boca. De ce? Din pricina patimilor atât de puternice care se războiesc între ele în aceste dispute. Din păcate – la figurat şi la propriu – cei mai mulţi dintre participanţii la dispute nu sunt interesaţi în a căuta adevărul. Şi folosesc, şi unii, şi ceilalţi, o argumentaţie atât de subiectivă încât adesea se reduce la insulte. Bineinteles, am putea discuta despre creştinismul unor asemenea discuţii (şi persoane). Dar, ca să vezi, nu sunt parte în aceste discuţii doar creştinii. Mulţi sunt din afara Bisericii dar, ca de obicei, se bagă şi ei în seamă. Chiar cu foarte multă „competenţă” şi „autoritate”, cu foarte multă agresivitate. Deşi în neştiinţa lor arogantă sunt la fel de ridicoli precum un vestit comentator de presă care nu ştia deosebirea [sic!] dintre „Împărtăşanie” şi „Spovedanie”, dar încerca să explice Bisericii care i-ar fi rostul!! Faţă de un asemenea ghiveci total, plin de tot felul de legume şi buruieni, între care se găsesc şi ciuperci halucinogene, cucută sau omag, am socotit bine să stau, măcar o vreme, deoparte.
Dincolo de cei din afară, în Biserică am văzut câteva linii:
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca şi nici nu se implică în discuţii; în treacăt fie zis, o poziţie de mult bun-simţ.
– cei care nu ştiu ce este cu Părintele Arsenie Boca, dar se aruncă şi ei într-o tabără sau alta, ba chiar dintr-o tabără în alta; trist, dăunător.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi adoptă o poziţie creştină; fie cinstindu-l după tipic, fie ferindu-se de el, dar fără să încerce a-şi impune părerea; şi aici trebuie spus, poziţii corecte amândouă.
– cei care încearcă să lămurească şi să se lămurească, sincer; iarăşi un lucru foarte bun.
– cei care cred că ştiu că Părintele Arsenie Boca este sfânt sau rătăcit şi încearcă să impună cu forţa punctul lor de vedere pe care şi-l închipuie adevăr absolut; trist şi foarte greşit.

Unele din argumente şi exprimări sunt dincolo de hotarele raţiunii şi bunului simţ. De pildă:
• „Părintele Arsenie nu putea să greşească (fiind luminat de Duhul Sfânt)”.
Absurditate desăvârşită! De Duhul Sfânt au fost luminaţi şi Sfinţii Apostoli, şi tot au mai greşit, au mai fugit, s-au şi lepădat unii… Ceea ce nu îi face nici eretici, nici osândiţi, nici mai puţin sfinţi decât sunt. Dar ne arată limpede că nu există infailibilitate omenească.
• „Dacă [Părintele Arsenie Boca] a greşit înseamnă că nu este sfânt” (cu variante de tipul „înseamnă că este în iad”). Am arătat mai sus absurditatea unei asemenea idei.
De fapt orice sfânt are şi greşeli, iar Iov spune chiar că şi îngerilor Dumnezeu le găseşte vină (oricât de neînţeleasă ni s-ar părea nouă această idee). Asta nu înseamnă că îngerii încetează a mai fi îngeri, sau sfinţii trec deodată în iad, pentru că am aflat noi că au greşeli.
• „Dacă nu îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”, cu completarea la fel de extremistă „Dacă îl cinsteşti pe Părintele Arsenie Boca te duci în Iad”.
În fapt sunt milioane de sfinţi şi nu este posibilă o cinstire (cultică) nominală a fiecăruia dintre ei. Iar ceea ce este din încredinţare nu este păcat. Câtă vreme nu a fost canonizat Părintele Arsenie Boca este greşit să spună cineva că cei care nu îl cinstesc săvârşesc vreun păcat. Aşa cum atâta vreme cât nu a fost osândit de vreun sinod, a crede că cei care îl cinstesc sunt rătăciţi este foarte greşit.
Desigur, există situaţii în care a cinsti sau a nu cinsti pe un sfânt te poate duce în iad. De exemplu, dacă cineva îl cinsteşte pe Sfântul Apostol Petru pentru lepădarea lui, crezând că este un lucru bun, are toate şansele să se osândească (ferească Dumnezeu!). Aşa cum cineva care nu îl cinsteşte exact din această pricină iarăşi se află pe o cale greşită.
Pe scurt, a judeca viaţa şi învăţătura unui om este greu. Simplismul duce în rătăcire, iar radicalismul este un semn clar că deja suntem în afara Căii lui Dumnezeu.

O poziţie radicală o găsim în cartea „Fenomenul Arsenie Boca”, scrisă de Pr. Aniţulesei Gheorghe. Ţin să îmi exprim aici dorinţele cele mai bune faţă de Pr. Aniţulesei Gheorghe şi faţă de oricare alte persoane – în viaţă sau nu – care sunt cumva amintite, direct sau indirect, de rândurile mele. Le vreau tuturor binele şi Dumnezeu să îi miluiască şi să ne miluiască! Orice critică se referă la cele spuse ori scrise, nu atinge persoana şi nu înseamnă că îmi îngădui eu vreo apreciere asupra altuia.
Deci, voi folosi această broşură, foarte răspândită astăzi – „Fenomenul Arsenie Boca” – deoarece sintetizează majoritatea acuzaţiilor aduse Părintelui Arsenie Boca.
Ţin să menţionez aici o serie de informaţii şi afirmaţii ştiinţifice făcute de Părintele Arsenie Boca şi pe care cercetări ulterioare le-au infirmat. Aceste afirmaţii şi informaţii ştiinţifice greşite sunt fireşti pentru fiecare epocă a cunoaşterii umane. „Adevărurile ştiinţifice” din secolul al IV-lea cuprindeau lucruri ce i-ar face să râdă cu poftă pe savanţii secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, multe din „adevărurile ştiinţifice” ale secolului al XIX-lea au fost invalidate ulterior, unele chiar până la ridicol . Este firesc. Aşa cum informaţiile şi afirmaţiile ştiinţifice total depăşite din „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin nu aduc nici cea mai mică atingere sfinţeniei sale, la fel nu pot fi invocate cele ale Părintelui Arsenie Boca împotriva sa. Pe de altă parte însă – şi trebuie să spunem asta – ele ne arată şi că orice om poate greşi, inclusiv Părintele Arsenie Boca, dar şi că trebuie cernut totul, după cum ne porunceşte Legea lui Dumnezeu (cercetaţi toate, ţineţi ce este bine).

Ne întoarcem deci la sinteza amintită mai sus, sinteză despre care am spus că reprezintă o poziţie radicală. De ce?
Deoarece chiar din prima pagină, fără o argumentaţie prealabilă, vorbeşte această lucrare de rău despre ucenicii Părintelui Arsenie Boca, „majoritatea… sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe”, refuză să-i acorde persoanei despre care vorbeşte chiar şi titlul de „preot” („ucenicilor lui A. Boca” este una dintre exprimări), foloseşte expresia „idolul lor” (adică Părintele Arsenie Boca) – o dublă insultă, cu atât mai gravă cu cât este lipsită de orice argumentaţie iniţială – etc.
Deja la sfârşitul primului paragraf cititorul obişnuit este silit fie să-l creadă pe cuvânt pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, osândindu-l pe Părintele Arsenie Boca, fie să facă invers. Desigur, amândouă poziţiile sunt greşite. Dar sunt provocate implicit de autoritarismul şi radicalismul textului.
Mi-aş dori să putem trece toţi peste asemenea ispite. Şi, dincolo de tonul potrivit sau nepotrivit al broşurii „Fenomenul Arsenie Boca” să vedem care sunt acuzele şi argumentele prezentate aici, ca parte a încercării de a dovedi ne-sfinţenia Părintelui Arsenie Boca.
1. „majoritatea ucenicilor lui A. Boca sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe, şi sunt necunoscători ai spiritualităţii practice a Sfinţilor Părinţi” (p. 3)
Atât acest argument, cât şi alte critici asemănătoare, sunt lipsite de orice putere de a spune ceva despre starea Părintelui Arsenie Boca. De la Sfântul Proroc Elisei şi până la Domnul nostru Iisus Hristos, şi de la Sfântul Apostol Ioan la Sfântul Ioan de Kronstadt, avem o mulţime nenumărată de învăţători ai Adevărului cu mulţi ucenici aflaţi departe de Acesta. Mai pe scurt, majoritatea celor care îşi spun „ucenici ai lui Christos” (adică toţi cei care îşi spun „creştini”) sunt între destul de departe şi foarte departe de Învăţătura Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce ne arată categoric faptul că starea ucenicilor nu mărturiseşte automat şi general starea învăţătorului.

2. Părintele Arsenie Boca ar fi fost (prea) mândru (p. 3-6 ş.a.)
Îmi cer iertare, dar deoarece exprimările textului în această privinţă sunt şi multe şi, adesea, gratuit insultătoare, nu le-am reprodus ca atare. Ideea este însă extrem de clară.
Care sunt însă argumentele? Ei bine, afirmaţii pe care le găsim la mulţi sfinţi din Istoria Bisericii! Afirmaţii atribuite Părintelui Arsenie Boca de către diferiţi martori şi referitoare la puterea rugăciunii sale sau adâncimea legăturii sale cu Dumnezeu.
În această privinţă, este de amintit ceva foarte important. Pe de-o parte, avem într-adevăr în Patericul egiptean, invocat în „Fenomenul Arsenie Boca” sfinţi care „după o viaţă de nevoinţă cereau pe patul de moarte timp de pocăinţă” (op.cit., p.4). Dar avem, tot acolo, şi sfinţi care erau siguri de mântuirea lor! Avem sfinţi ce nu făceau minuni văzute, în afara vieţii lor minunate. Dar şi sfinţi care mergeau pe apă, mutau munţii din loc, alungau demonii pe faţă, vindecau bolnavii etc., etc. Este cel puţin interesant faptul că românii îi acceptă liniştiţi pe aceşti sfinţi, doar pentru că nu sunt români! Ceea ce ne duce la o altă acuzaţie asemănătoare cu aceasta:

3. Părintele Arsenie Boca făcea prea multe minuni, avea prea multe daruri. (citat „Nu pare oare suspect faptul că A. Boca [sic!] avea atâtea daruri… ?”).
O afirmaţie asemănătoare am auzit-o odată şi faţă de Sfântul Nectarie, învinuit şi el că face prea multe minuni. Doar că era o opinie izolată a unui om care abia venise la Biserică şi care a fost, totuşi, exprimată cu prudenţă şi decenţă. Chiar şi termenul de „Sfântul Nectarie” a fost întrebuinţat de persoana în cauză.
Dincolo de exprimarea radicală, izbitoare, să reţinem faptul esenţial că Duhul împarte darurile după cum voieşte. Nici lipsa minunilor nu înseamnă lipsa sfinţeniei, nici prezenţa „prea multor minuni” sau daruri. Dumnezeu este Cel care ştie câte daruri se împart, cum şi cui.
Dacă – subliniem, dacă – un om este de la Dumnezeu şi ştie ce daruri a primit şi ce poate face cu ele se prea poate să le amintească atunci când este nevoie. De pildă atunci când trebuie să scoată un om din întristare, deznădejde, tulburare.
A, dacă un om spune că poate face de la Dumnezeu cutare şi cutare lucru, şi se dovedeşte mereu mincinos, putem spune că este în înşelare. Dar dacă un om chiar face ceea ce spune, de ce l-am desconsidera? Aşa au făcut mulţi sfinţi în istorie, de la unii dintre prooroci şi până la Sfântul Apostol Pavel, dar nu numai. Putem da numeroase pilde, atât din Biblie cât şi din Vieţile Sfinţilor şi multe alte lucrări. Dar credem că cine vrea să caute le va găsi singur şi se va bucura de ele.
Oricum, simplul fapt că un om aminteşte de ceea ce poate face ca să-l ajute pe altul nu-l face mândru. Este ca şi cum ai spune că un medic este prea mândru – şi, deci, incompetent – pentru că îl asigură pe un pacient că îi poate face operaţia, explicându-i eventual o operaţie mai grea deja făcută sau pe care urmează să o facă. Deşi, pe de altă parte, pacientul este înfricoşat şi are nevoie de asigurări pentru a se linişti.
Prin urmare amândouă aceste acuzaţii sunt cu totul lipsite de temei. Trist este că se începe cu asemenea acuzaţii aflate în afara teologiei ortodoxe în loc să se înceapă, aşa cum este firesc, de la viaţa şi opera celui acuzat. Dar ajungem şi aici prin afirmaţia după care

4. „A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”
Afirmaţia este „aruncată” la p. 6 a lucrării scrise de Pr. Aniţulesei, trecându-se apoi rapid la altă discuţie. Ni se pare foarte important pentru atmosfera duhovnicească a broşurii faptul că este însoţită de o vorbă uimitoare: „aflăm de la pr. Papacioc (nu cred că poate fi bănuit de invidie sau bârfă) că A. Boca [sic!] credea în metempsihoză [reincarnare]”.
Sincer, atunci când am dat prima oară de această frază am simţit nevoia să o recitesc. Şi tot nu am înţeles. Nu am înţeles de ce l-am putea bănui pe Părintele Arsenie Boca de orice, dar pe Părintele Arsenie Papacioc – sau oricare altul – de nimic. După ce criteriu? Ori putem să ne îndoim de oricare dintre duhovnici, ori de niciunul! Este elementar, este logic, este de bun-simţ!
Fac aici o paranteză personală. Pentru că, din nefericire, mulţi dintre români nu mai pot astăzi să discute idei fără a trece, adesea fără să-şi dea seama, la atacul la persoană. Şi sunt sigur că dintre cei care îl cinstesc pe Părintele Arsenie Papacioc unii se vor simţi, greşit, atinşi de observaţia mea. Totuşi eu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc şi am avut bucuria de a vorbi cu el, îl respect şi îl iubesc. Fără să îl cred infailibil, aşa cum infailibil nu cred pe nimeni în afară de Dumnezeu Însuşi. Ştiu că şi Părintele Arsenie Papacioc a avut greşeli, aşa cum au avut greşeli şi Părintele Arsenie Boca, dar şi Sfântul Apostol Ioan sau Sfântul Apostol Petru. Dar numai cei încă aflaţi departe de Dumnezeu îşi închipuie că greşelile sau păcatele „anulează sfinţenia”. În realitate, fiecare dintre noi are nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi prin această iertare intrăm în Rai, nu prin meritele noastre.
Trist şi paradoxal ni se pare că în aceeaşi lucrare autorul foloseşte două măsuri. Atunci când sunt prezentate afirmaţii împotriva Părintelui Arsenie Boca, oricât de lipsite de substanţă, ele sunt „incontestabile”, şi la fel sunt şi cei care le fac. Tot incontestabili. Dar atunci când sunt prezentate afirmaţii în favoarea Părintelui Arsenie Boca, precum cele al Părintelui Justin Pârvu, se invocă îndată failibilitatea umană! Adică Părintele Justin Pârvu putea greşi, că era dezinformat (Fenomenul…, p. 7), dar Părintele Arsenie Papacioc nu putea greşi, nu putea fi dezinformat… O asemenea dublă măsură este incorectă şi nu poate fi privită ca argument valabil sau obiectiv. Dimpotrivă.

Mă întorc la acuzaţia adusă Părintelui Arsenie Boca. Menţionez întâi că am ascultat materialul înregistrat care circulă pe youtube, pe care îl ştiu încă din vremea când îl dispreţuiam profund pe Părintele Arsenie Boca. Şi că până şi atunci mi s-a părut foarte neduhovnicesc, un exemplu de cădere în bârfă de care călugării trebuie să se ferească. Dar, dincolo de acest aspect – poate odată voi avea vreme să îl tratez mai pe larg – părerea mea este să-l ascultăm chiar pe acuzat. Înainte de a ne lua după ce crede unul sau altul (ori doar pretinde) că ar fi crezut Părintele Arsenie Boca, să vedem ce spune chiar el! Iată:

Părintele Arsenie Boca: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul, toată icnomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Hristos, ar fi inutilă.”
Este clar? Credem că da. Însă Părintele Arsenie Boca continuă: „Dacă doctrina aceasta [a reîncarnării] ar exprima adevărul… mântuirea era automată. Însăşi venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost. Dar, fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea – „mântuirea” automată – nu are nici o bază în Revelaţie.” (Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006)
Textul continuă, dar nu insistăm, cine doreşte îl poate citi în întregime în lucrarea indicată. Esenţial este faptul că, indiferent de impresiile unora, Părintele Arsenie Boca mărturiseşte public împotriva reîncarnării. Iar logica acestei mărturisiri este imbatabilă, făcând parte organic din Teologia Dogmatică ortodoxă.
Iată deci o acuzaţie azvârlită în fugă – ceea ce este împotriva canoanelor ortodoxe – şi lipsită, în fapt, de orice temei.

5. Părintele Arsenie Boca citea/primea/avea cărţi despre hipnoză, despre Rudolf Steiner etc.
Acuzaţia aceasta poate părea de o absurditate incredibilă, însă există şi în lucrarea „Fenomenul Arsenie Boca”, şi în înregistrarea de pe youtube amintită mai sus, şi în alte discuţii pe temă.
Sfinţi ca Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz şi mulţi alţii au citit lucrări păgâne ale vremii lor, inclusiv despre practici magice, aducere de jertfe, citirea viitorului în măruntaiele jertfelor etc., etc. De la Ioan Damaschinul sau Epifanie de Salamina şi până la Serafim Rose sau Iustin Popovici nenumăraţi sunt sfinţii care au citit şi lucrări păgâne sau eretice. Uneori dându-le răspunsuri sau replici directe, alteori nu. Uneori folosind părţi din ele spre bine – ca Sfântul Apostol Pavel în Areopag – alteori părând că le ignoră cu totul.
Eu însumi am citit sute de cărţi şi broşuri adventiste, iehoviste şi de la alte culte neoprotestante, unul din roade fiind cartea „Lumina Adevărului”, în care prezint Adevărul lui Dumnezeu în paralel cu învăţăturile greşite din acele cărţi.
După „logica” acestei acuzaţii, toţi apologeţii, de la autorul „Stromatelor” şi până la cei de astăzi, sunt deja „vinovaţi”. În fapt nu contează existenţa unor cărţi de acest fel în biblioteca sau bibliografia unui teolog, ci felul în care se raportează la ele, felul în care le foloseşte. Ori în scrierile Părintelui Arsenie Boca ocultismele sunt osândite. Ceea ce înseamnă că a folosit bine cărţile respective.

6. „fanii lui Boca nu i-au spus [Părintelui Justin Pârvu] că a pictat [Părintele Arsenie Boca] la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă” (Fenomenul… p. 7). Din nou se foloseşte un limbaj radical, injurios chiar. Şi fără acoperire, pentru că nu are cum să ştie cineva ce i-au spus sau nu ucenicii Părintelui Justin dacă nu a fost de faţă.
Dincolo de aceste aspecte triste rămâne faptul că, într-adevăr, Părintele Arsenie Boca i-a pictat la Drăgănescu pe ereticii Ulfila şi Francisc de Assisi cu aureolă.
Pentru a înţelege cu adevărat cum putem judeca acest gest avem nevoie de obiectivitate. Nu să încercăm să demonstrăm că persoana X – aici, Părintele Arsenie Boca – este în Rai sau în Iad. Ci să încercăm sincer să ne dăm seama de ce a făcut ceea ce a făcut.
Primul lucru: era Părintele Arsenie Boca un om care punea pe picior de egalitate Biserica lui Hristos cu feluritele confesiuni sau grupări creştine? Nu. În Cărarea Împărăţiei (p. 14, 16-17 ş.cl.) şi în Cuvinte vii (p. 116), ca să luăm ceea ce este consemnare directă, Părintele Arsenie Boca arată că este o singură Biserică a lui Dumnezeu. Că aceasta nu este unde este Papa, nu este unde sunt adunările sectare, ci acolo unde sunt cu adevărat, neschimbate, Învăţătura Apostolică, Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce. Delimitarea între Biserica lui Hristos şi toate celelalte grupări (catolice sau protestante) se face politicos dar clar.
Desigur, aici avem o problemă, şi nu chiar mică. Sunt foarte mulţi astăzi cei care cred că cei care nu-i ocărăsc, blesteamă şi insultă pe cei de altă credinţă înseamnă că nu sunt mărturisitori, ba chiar sunt „ecumenişti”. Este o rătăcire profundă, a unor oameni care confundă dragostea de Adevăr cu ura faţă de cei căzuţi. Ca şi cum Hristos nu s-ar fi răstignit pentru aceea, nu ar fi vorbit despre bucuria întoarcerii celui rătăcit etc. Una este a te delimita de rătăcire şi a-i vedea hotarele şi adâncurile şi alta a da cu pietre după tiparul fariseilor. Desigur, Părintele Arsenie Boca nu dă cu pietre. Dar face o delimitare clară. Şi pentru cei care cunosc teologie este limpede că Părintele Arsenie Boca nu era ecumenist.
Deci nu a pictat pe cei doi pentru a face propagandă pro-ecumenistă sau pro-catolică (nu există aşa ceva în scrierile sale, dimpotrivă). Şi atunci, de ce a făcut acest lucru?
Părerea mea, întemeiată pe ceea ce ştiu despre mediul teologic românesc interbelic, în care s-a format Părintele Arsenie Boca, şi chiar postbelic, este că avem de-a face cu ceea ce Pr. Aniţulesei Gheorghe a numit o „dezinformare”. Imaginea lui Francisc de Assisi în întreaga lume era, până la sfârşitul secolului al XX-lea, aceea a unui „ortodox în catolicism”. Dăm în această privinţă un citat clasic, a Profesorului Ioan Savin, care spune că Francisc de Aisis avea o viaţă care „uneşte sărăcia materială cu totala bogăţie spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, combinarea deplină a simţurilor cu gustarea frumuseţilor pe care le oferă natura; independenţa personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea cea mai ideală, ignoranța livrescă cea mai uluitoare, cu înţelepciunea cea mai edificatoare, … toate trăite, gustate şi realizate în acest mare mistic al Bisericii creştine”.
Această imagine a lui Francisc de Assisi este atât de răspândită încât un neoprotestant new-age interbelic îl vedea ca un chip al blândeţii ce se opune radicalismului petrin, ca o formă cu totul deosebită a Catolicismul de autoritarismul comun acestuia.
Această imagine a lui Francisc de Assisi apare chiar şi la sfinţii închisorilor, pentru că era singura informaţie despre el cunoscută în epocă.
Analiza demolatoare făcută vieţii lui Francisc de Assisi de către Sfântul Ignatie Briancianinov este tradusă în limba română şi începe să fie cunoscută la începutul anilor ’90, şi astăzi fiind teologi mai în vârstă care încă nu o cunosc. Eu însumi am avut prilejul să aud în Facultatea de Teologie din Bucureşti părinţi profesori care lăudau ortodoxia lui Francisc de Assisi sau Ulfila [sic!], dar şi pe Origen! Şi sunt departe, foarte departe de a fi singurele rătăciri care au circulat sau circulă în mediul teologic, un mediu foarte supus ispitelor de dreapta şi de stânga.
Fără a judeca pe nimeni, şi cu atât mai mult fără a osândi pe nimeni, putem uşor să vedem că Părintele Arsenie Boca a fost în această privinţă, ca să-l cităm pe Pr. Aniţulesei Gheorghe, dezinformat.
A ştiut – greşit, dar aşa a ştiut – că Ulfila şi Francisc au fost ortodocşi din afara Ortodoxiei oficiale. Sau, ceea ce aminteşte şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre cei care, neavând Lege, îşi sunt loru-şi Lege, ceea ce îi apără în Ziua Judecăţii (Romani 2.14-16) .
În situaţia în care Părintele Arsenie Boca a făcut o separaţie clară între Biserica lui Dumnezeu, pe care o declară limpede, conform canoanelor, ca unică, sfântă, sobornicească şi apostolească; în situaţia în care mediul teologic ortodox din România l-a receptat cel puţin până în 1992 pe Francisc de Assisi drept „ortodox din catolicism”; în situaţia în care încă sunt voci care îl prezintă pe Ulfila ca un ortodox greşit socotit arian, cauzele apariţiei celor doi în biserica de la Drăgănescu devin limpezi. Şi nu ţin de rătăcire, ci de dezinformare.
Menţionez aici o teorie, după care această pictură ar avea un caracter profetic ce ne scapă. De exemplu s-a menţionat cazul unei femei catolice convertită la Ortodoxie prin îndemnul lui Francisc de Assisi, care i s-a arătat în vis. Nu ştiu dacă se poate argumenta serios o asemenea teorie. Mie nu mi se pare că stă în picioare, dar se poate să mă înşel. Mi-aş dori să fie o proorocie adevărată despre o revenire a catolicilor în Biserică, dar îmi pare foarte puţin probabilă. Mai curând cred, după cum am argumentat, că a fost vorba despre o cunoaştere greşită a Părintelui Arsenie Boca în privinţa celor doi.

7. Puterile Părintelui Arsenie Boca ţin(eau) de ocultism. (Fenomenul Arsenie Boca, p. 8-11)
Este o teorie cu atât mai stranie cu cât vine din partea unor oameni care altfel manifestă credinţă şi respect faţă de cele sfinte, inclusiv faţă de moaşte, icoane, Sfânta Cruce şi Sfânta Împărtăşanie. Mai mult, chiar în Fenomenul Arsenie Boca se menţionează minuni făcute în Biserică, la Sfânta Liturghie etc. Consecinţele dogmatice ale unor asemenea afirmaţii sunt atât de grave încât nu putem să nu ne uimim de uşurătatea emiterii şi preluării lor.
Există nenumărate mărturii despre puterea Sfintei Cruci, a moaştelor şi chiar a rugăciunii unui mirean de a opri manifestări oculte extrem de puternice. Să îţi închipui că toate acestea la un loc – Evanghelie, Cruce, Liturghie, Împărtăşanie, moaşte etc. – erau mai slabe decât „puterile oculte” ale Părintelui Arsenie Boca ni se pare extrem de grav.
Ori clasica pierdere a puterilor în prezenţa celor sfinte – adesea însoţită de o stare de rău extremă, ba chiar de manifestări directe ale demonilor izgoniţi sau chinuiţi de sfinţenie – nu există nicăieri în toată viaţa Părintelui Arsenie Boca. Dimpotrivă, sunt arhicunoscute dragostea lui faţă de Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Cruce, faţă de Evanghelie ş.a.m.d.

8. „… A. Boca [sic!] era un slab cunoscător al dogmelor ortodoxe, de aceea nu deosebea erezia de dreapta credinţă” (p. 11)
Afirmaţia este urmată de o serie de interpretări (răstălmăciri) ale unor citate scoase din context sau completate după dorinţă, spre a se potrivi ideilor. În primul rând, dacă ar fi adevărată această afirmaţie, Părintele Arsenie Boca ar fi în situaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, care din neştiinţă a propagat mai multe idei eretice, dar a fost primit de Biserică fără tulburare.
În al doilea rând, este de observat că a declara pe unul dintre cei care au luat parte la traducerea şi publicarea Filocaliei drept un „slab cunoscător al dogmelor ortodoxe” este cel puţin straniu. Mai ales când lipseşte o argumentaţie solidă.
De pildă, atunci când Părintele Arsenie Boca vorbeşte în Cărarea Împărăţiei despre creştinii ne-ortodocşi care vor trebui să renunţe la vrajbă confesională şi să fie una în faţa unei prigoane universale anti-creştine, autorul broşurii Fenomenul… vrea musai să interpreteze textul în cheie ecumenistă. De ce nu înţelege oare acest cuvânt ca o întoarcere (dorită sau proorocită) la Ortodoxie a confesionaliştilor? Pentru că a hotărât dinainte osânda, iar acum trebuie potrivite lucrurile astfel încât să o sprijine. Dar aşa cum am arătat mai sus, Părintele Arsenie Boca spune limpede, în chiar acea carte, la începutul ei chiar (nu la p. 123!) că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, una mântuitoare, una sfântă, una apostolească etc. Ceea ce dă interpretării ecumeniste fie statutul unei răstălmăciri intenţionate, fie al unei răstălmăciri făcută din abordare neatentă.
Merită consemnat aici un fapt simplu şi trist. Oriunde cineva spune o afirmaţie nepotrivită despre ori pe seama Părintelui Arsenie Boca, autorul lucrării pe care o analizăm o preia ca adevărată. Fără să aibă îndoieli, fără să se gândească în ce măsură este exactă sau nu etc. Lipseşte orice interes faţă de spusele celui acuzat. Din ceea ce este scris chiar de către Părintele Arsenie Boca nu se bagă în seamă decât mici fragmente care, izolate din context, sunt prezentate răstălmăcit. O asemenea abordare nu se numeşte analiză, cu atât mai puţin obiectivă.
Un exemplu tipic este faptul că se notează cu majuscule (nu cursiv, nu bolduit, cu majuscule!) că „Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească”, dar nu se aminteşte (nu se ştie?) că în chiar Cărarea Împărăţiei Părintele Arsenie Boca menţionează şi dezvoltă această realitate. Paradoxal este faptul că, fără să fi adus nicio dovadă reală pentru o asemenea afirmaţie, se proclamă că „Boca” [sic!] ar fi crezut că Biserica Ortodoxă este „jumătate de biserică”! (Fenomenul…, p. 11).
Iarăşi poate fi observat faptul că autorul pretinde că „Arianismul are o singură diferenţă de ortodoxie” (op.cit., p. 12), ceea ce este profund greşit. Erezia amintită („că Fiul este prima creatură a Tatălui” ibidem) duce la multe, foarte multe alte erezii. De la cele privitoare la Întrupare până la cele privitoare la Împărtăşanie, Biserică, Duhul Sfânt etc. Ignorarea acestei realităţi dogmatice este mai mult decât nepotrivită pentru cineva care îşi doreşte să judece capacităţile dogmatice ale altuia.

9. Sunt ucenicii ai Părintelui Arsenie Boca ce judecă Biserica după etalonul acestuia în loc să-l judece pe acesta după etaloanele Bisericii (Fenomenul…, p. 14)
Am lămurit această aşa-zisă acuzaţie la punctul 1. Este adevărat că sunt oameni care ajung să fie împotriva Părintelui Arsenie Boca datorită purtării radicale a unor (aşa-zişi) ucenici. Dar există şi fenomenul invers, de oameni care ajung să fie „de partea” părintelui datorită radicalismului acuzatorilor.
Din păcate, o mare parte din discursul broşurii pe care o cercetăm se învârte iar şi iar în jurul unor mărturii indirecte, la a doua şi a treia mână, dar şi în jurul unor insinuări ce nu ţin în nici un caz de practica ortodoxă. Bârfa, socotită de Scripturi ca o formă de canibalism, este oprită. Ştii ceva, spui – cu cel puţin doi sau trei martori pe fiecare fapt în parte. Nu ştii, taci. Insinuări de genul „oare nu era prea…”, „nu vă face impresia că…” sunt cu totul în afara liniei ortodoxe de cercetare.
Da, pentru orice canonizare ortodoxă există un advocatus diaboli, un teolog – sau un grup de teologi – care caută punctele slabe ale vieţii şi operei candidatului. Care încearcă să argumenteze de ce ar trebui să nu fie canonizat acesta. Dar argumentaţia merge întotdeauna pe fapte atestate, pe documente clare, nu pe insinuări.

10. „Se spune că A. Boca [sic!] era clarvăzător, dar modul cum îşi exercita această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi: descoperea păcatele oamenilor în public” (op.cit., p. 18 ş.u.).
Această afirmaţie categorică este greşită în două puncte. Unul se vede curând după ce este făcută – de către cel care citeşte broşura ca să vadă adevărul, nu ca să-şi confirme ideile preconcepute. Acest prim punct este generalizarea. „Descoperea păcatele oamenilor în public” este o afirmaţie generală, care prezintă o regulă. În fapt, după cum se vede imediat, este vorba despre cazuri izolate (sunt citate… două!).
Al doilea punct greşit este acela al ideii că această însuşire este străină Sfinţilor Părinţi. Dimpotrivă, ea apare de-a lungul istoriei Bisericii de foarte multe ori, chiar dacă în raport cu numărul celor care vin la Biserică pare o excepţie. Avem de la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul până la cel al Sfântului Antonie cel Mare sau al multor sfinţi nebuni pentru Hristos o mulţime de asemenea pilde. Nu le înşirăm aici. Pentru cei care cunosc Sfintele Scripturi, Patericul şi scrierile aghiografice mai vechi şi mai noi sunt uşor de regăsit aceste cazuri. Iar cei care nu le cunosc au o mare nevoie să înceapă să le citească măcar acum.
Dacă am fi avut un obicei al Părintelui Arsenie Boca de a dezvălui public păcatele celor care veneau la el, nu am avea doar câteva asemenea cazuri, ci mii şi zeci de mii. Ceea ce nu se întâmplă. Dimpotrivă, avem de-a face cu o purtare tipic patristică.

11. Dacă este clarvăzător (prin harul lui Dumnezeu) de ce a greşit? (Fenomenul…, p. 20-21).
Este o acuzaţie interesantă, mai ales că vine în contradicţie cu explicaţii oferite chiar de acuzatori. De pildă, ei spun că Părintele Justin sau Părintele Cleopa ar fi greşit când l-au apreciat pe Părintele Arsenie Boca pentru că au fost dezinformaţi. Dar şi despre cei doi sunt mărturii clare, categorice, că aveau darul înainte-vederii! Deci, cum au putut fi dezinformaţi?
Pentru cine cunoaşte Istoria Bisericii şi Teologia Dogmatică răspunsul este evident: Dumnezeu este singurul atotştiutor şi infailibil. Sfântul Epifanie de Salamina, vestit pentru darul său proorocesc, nu l-a pomenit ani de zile pe Sfântul Ioan Gură de Aur, socotindu-l rătăcit pe temeiul unor bârfe. Se vede că ispitele călugăreşti erau aceleaşi atunci ca şi astăzi, mulţi purtând vorbe fără destul discernământ. Întâlnirea dintre cei doi a dus la lămurirea lucrurilor şi îndreptarea lor. Dar această clarificare, în această lume, nu este întotdeauna posibilă.
Există un canon de sinod ecumenic ce osândeşte grav pe cei care spun că sfinţii nu aveau greşeală, ci numai din smerenie spuneau asta. Corolarul este că săvârşeşte un mare păcat şi cel care neagă sfinţenia cuiva pe temeiul imperfecţiunii, existenţei unor greşeli şi păcate etc., nu pe temeiul unei lepădări propriu-zise, a profesării conştiente a ereziei ş.a.m.d.
Greşeli, chiar teologice, chiar dogmatice, au avut destui sfinţi vestiţi ai Bisericii. Am amintit de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, dar putem să amintim şi pe Grigorie Taumaturgul, Augustin, Irineu şi alţii. Care sunt, cu toţii, în calendar, pecetluiţi de Biserică din vremea sinoadelor ecumenice şi până astăzi.
Atunci când Biserica cercetează viaţa şi opera cuiva, spre a vedea, atunci când există îndoieli, dacă poate fi canonizat sau nu, se urmăreşte cu stăruinţă găsirea adevărului, nu satisfacerea unor idei preconcepute. Şi nu aduc musai canonizarea nici minunile, nici martiriul chiar, după cum nu aduc musai oprirea canonizării anumite greşeli sau păcate. Se construieşte un întreg tablou al vieţii şi operei, încercându-se aşezarea fiecărei bucăţi după adevăr. Abia aşa se poate vedea ce intenţii au animat pe omul acela, ce sentimente a trăit faţă de Dumnezeu şi Biserica Lui, în ce măsură a trăit Credinţa – în hotarele priceperii şi puterii sale.

12. „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”.
O afirmaţie tristă, aflată în gama celor combătute la punctul 1. O menţionez şi pentru a mă întreba care sunt studiile sau statisticile din care reiese că „majoritatea ucenicilor lui A. Boca [sic!] sunt slabi cunoscători ai dogmelor ortodoxe” sau că „ucenicii lui aproape toţi sunt ecumenişti”…
Asemenea afirmaţii gratuite pot avea efect de intimidare pentru cei slabi, sau pot fi mângâietoare pentru cei mândri, după cum sunt aceştia „pro” sau „anti” „Arsenie Boca”. Dar din punct de vedere ortodox sunt total gratuite. Şi, cu tristeţe o spun, în lipsa unor cercetări serioase reprezintă doar o formă de a bârfi, insulta şi şantaja moral. Practic prin ele se spune „dacă eşti de altă părere decât această broşură eşti slab cunoscător al dogmelor şi ecumenist”. De fapt asemenea afirmaţii, mai directe, chiar există în carte. Şi nu ţin de o analiză ori prezentare obiectivă…

13. Televiziunile – şi toată mass-media – îl prezintă frumos pe Părintele Arsenie Boca, deci este rău. (Fenomenul… p. 22-26).
Desigur, argumentul nu este nici ortodox, nici logic. La televiziuni au apărut de-a lungul vremii emisiuni laudative despre Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Arsenie Papacioc sau Părintele Justin Pârvu. De asemenea, există emisiuni şi articole denigratoare faţă de Părintele Arsenie Boca. Nici unele, nici altele nu dovedesc nimic prin simpla lor existenţă şi/sau poziţie.

În încheiere, amintesc cele spuse mai la început: cercetarea mea este asupra unor idei, nu asupra unor oameni. Autorul broşurii, Pr. Aniţulesei Gheorghe, recunoaşte la sfârşit că este failibil, că este supus greşelii, prin aceea că ani de zile l-a lăudat pe Părintele Arsenie Boca. Nu discut schimbarea sa de poziţie, pe care o consider personală şi, prin urmare, prea puţin importantă pentru cercetarea aceasta. Însă mi se pare foarte important să subliniez deosebirea între recunoaşterea failibilităţii şi tonul broşurii, de o infailibilitate agresivă. Acuzaţii, categorisiri, răstălmăciri şi insulte sunt făcute cu un glas extrem de categoric, fără cea mai mică îndoială. De ce această contradicţie, nu ştiu. Şi, până la urmă, nu este treaba mea. Lucrul meu a fost acela de a cerceta câteva din cele mai importante acuzaţii ce se aduc Părintelui Arsenie Boca. Am lăsat deoparte ceea ce ţine strict de insinuări fără acoperire, zonă în care nu avem de ce să intrăm.
Constat că dintre cele 13 acuzaţii principale există una singură care este parţial justificată, aceea a pictării lui Ulfila şi Francisc de Assisi la Drăgănescu. O greşeală cât de cât mai semnificativă într-o viaţă de om. O greşeală într-o viaţă ce a cuprins puşcărie pentru Hristos, lagăr pentru Hristos, persecuţii pentru Hristos.
Ceea ce par să uite acuzatorii este cât de uşor i-ar fi fost Părintelui Arsenie Boca dacă ar fi schimbat macazul. Dacă tot era un „hipnotizator” şi „iluzionist”, ar fi putut uşor mânca un cozonac excepţional pe seama statului comunist. Interesul faţă de asemenea oameni, mai ales după moartea lui Stalin, era maxim. Şi avantajele pe măsură: vile, vacanţe la munte şi la mare, băutură, fetiţe, petreceri, onoruri etc., etc. Şi gigantic ar fi fost şi numărul celor pe care laicul Arsenie Boca i-ar fi despărţit de Biserică, i-ar fi atras în ocultism, i-ar fi făcut comunişti. Cine cunoaşte într-adevăr epoca bolşevică ştie interesul uriaş al Partidului Comunist pentru paranormal şi felurite asemenea puteri, banii şi feluritele avantaje pe care le căpătau cei care, având astfel de abilităţi, se puneau în slujba lui. Ca şi efectul uriaş pe care l-ar fi avut o personalitate de această talie asupra tinerilor şi copiilor.
În loc de aşa ceva Părintele Arsenie Boca, în ciuda capacităţii de teleportare – cum a fost numită de unii – sau de a face (multe) alte minuni, a ales să fie închis pentru Hristos. A ales să fie numit „bandit” şi insultat în toate felurile, zi de zi. A ales să rabde chinuri, foamete, sete, frig, arşiţă, bătăi. A ales să mărturisească neîncetat Crucea: „podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul Sfintei Cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atâtea nume în legătură cu Crucea. Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atât se plăteşte” „Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.” A ales să bată munţii şi drumurile Ţării, să întărească pe oameni în Credinţă, să se roage şi să vestească pe Dumnezeu. Urmărit mereu de oamenii Securităţii, având mereu din partea diavolului oferte avantajoase de apostazie. De ce să fi stat în Biserică, dacă ieşind putea îndeplini toate scopurile negative ce i se atribuie de unii, în cele mai bune condiţii pentru el însuşi, incomparabil mai eficient?
Însă o asemenea întrebare devine pur retorică în faţa realităţii: Părintele Arsenie Boca a fost şi a rămas al Bisericii. Da, nu infailibil. Astfel încât niciun om raţional să nu-l transforme în idol (deşi sunt mereu oameni care îşi caută, iraţional, idoli, orice ai face). Dar a fost şi a rămas al Bisericii, până la moarte şi dincolo de ea.
Ca unul care am străbătut Ardealul din Maramureş în Braşov şi din Bistriţa în Oradea, Arad ori Timişoara, cred că am dreptate să spun că fără Părintele Arsenie Boca de mult s-ar fi prăbuşit aici Credinţa. S-a pus întrebarea „de ce i-a dat Dumnezeu atâtea daruri”? Răspunsul meu este simplu: pentru că am avut nevoie de toate ca să ne păstrăm credinţa. În faţa fascinaţiei orientalismelor, magicului, secularismului ş.a.m.d. se ridică, în Ardeal şi nu numai, chipul Părintelui Arsenie Boca. Prin care Dumnezeu a arătat unde poate ajunge omul care Îl iubeşte. Prin care Dumnezeu a mărturisit, iar, „da, puteţi deveni dumnezei prin har”. Ca dumnezei prin har sfinţii nu sunt Dumnezeu şi nu sunt infailibili. Dar, da, sunt apropiaţii Lui, prietenii Lui, dăruiţii Lui. Este o parte din mărturia Părintelui Arsenie Boca. O mărturie care ţine zeci de mii, dacă nu sute de mii de oameni în Biserică, dându-le iar şi iar şansă de mântuire. Şi care le aminteşte să nu creadă că vor intra după moarte în Împărăţia în care nu au trăit pe pământ.
Da, unii înţeleg greşit mărturia Părintelui Arsenie Boca, învăţătura Bisericii, cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce, de fapt, sporeşte cununa mărturisitorului, nu îi aduce vină.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Şi, cu mila lui Dumnezeu, pace tuturor!

(Material publicat in Nr. 41 al Revistei ATITUDINI).




ACTUALITATEA religioasă
Ştiri interne (RO) - decembrie 2015

Continuarea construirii Catedralei Mântuirii Neamului

Punctul de vedere al Patriarhiei Române în legătură cu necesitatea continuării finanțării publice a construirii Catedralei Mântuirii Neamului:

Referitor la inițiativa legislativă recentă privind modificarea Ordonanței de Guvern nr. 19/2005 privind realizarea Catedralei Mântuirii Neamului, astfel încât acest proiect să nu mai poată fi finanţat din bani publici, facem următoarele precizări:

1. Construirea Catedralei Mântuirii Neamului este un vechi proiect de peste 130 ani. După Războiul de Independență din anul 1877, când bulgarii au hotărât construirea Catedralei Alexandru Nevski din Sofia, ca expresie de recunoştinţă faţă de soldații căzuți pentru independența Bulgariei de sub Imperiul Otoman, regele Carol I (1866-1914) a promulgat Legea nr. 1750/1884 în care se preciza necesitatea construirii unei catedrale ortodoxe în București. Prin aceeași lege, Statul român aloca un buget de 5 milioane de lei pentru construirea acesteia, sumă care reprezenta aproximativ 5% din bugetul țării, însă, din nefericire, începerea lucrărilor a fost amânată. Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (1925-1939), a reluat ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, mai ales după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, ca fiind un deziderat național. În prezent, proiectul a devenit o realitate, construcția este avansată şi poate fi finalizată până în anul 2018. Afirmația domnului deputat Remus Cernea că obiectivul Catedrala Mântuirii Neamului nu ar trebui să se mai afle în programul România 100, menit să marcheze, în anul 2018, o sută de ani de la constituirea Statului unitar Român, arată lipsa de respect și de adeziune a domnului Remus Cernea față de istoria și credinţa poporului român.

2. Construirea Catedralei Mântuirii Neamului este o necesitate de ordin practic atât în ceea ce privește spațiul din Sfântul Altar, cât și spațiul destinat credincioșilor. Catedrala patriarhală de pe Dealul Mitropoliei, construită în urmă cu peste 350 de ani (1656-1658) ca biserică de mănăstire, având doar provizoriu statutul de catedrală, stabilit de patriarhul Miron Cristea în anul 1925, nu mai corespunde astăzi cerințelor liturgice, pastorale şi de reprezentare ale Bisericii Ortodoxe Române. Dacă până în anul 1990 Sfântul Sinod era format doar din 12 membri, în prezent numărul ierarhilor este de 53. În acelaşi timp, capacitatea actualei Catedrale patriarhale din Dealul Mitropoliei este de aproximativ 500 de persoane, situaţie în care numeroşi credincioşi sunt nevoiţi să participe la Sfânta Liturghie aflându-se în exteriorul acesteia, de multe ori în condiţii de vreme nefavorabilă.

3. Toate catedralele şi bisericile mari construite după anul 1990 în alte orașe ale României au primit sprijin financiar de la bugetul central sau de la bugetele locale, potrivit Constituției României (art. 29-30), Legii Cultelor nr. 489/2006, O.G. 82/2001 şi H.G. nr. 1470/2002. Autorităţile Statului român au înţeles necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului ca necesitate practică, dar şi ca simbol al demnității şi unității naţionale prin adoptarea în unanimitate a Legii Catedralei nr. 261/2005, precum şi ca o reparație morală pentru bisericile demolate sau translate din Bucureşti pentru a construi în locul lor Casa Poporului. În art. 1 alin. (2) al acestei legi se prevede că fondurile necesare construirii Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului vor fi asigurate de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, de către Guvernul României, în limita alocărilor bugetare anuale, precum și de organele administrației publice locale. În acest context, aprobarea iniţiativei legislative a domnului Remus Cernea ar constitui o discriminare între Catedrala Mântuirii Neamului și orice alt lăcaș de cult, al oricărui cult religios recunoscut din România, sprijinit financiar de către stat. Menţionăm că în alte state din lume, marile catedrale s-au construit şi cu sprijinul financiar al Statului sau prin acordarea de facilități fiscale pentru societățile comerciale care au contribuit la edificarea acestora. De exemplu, Catedrala Națională din Washington DC (SUA), Catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova (Rusia), Catedrala Sfântul Sava din Belgrad (Serbia) etc.

4. Viitoarea Catedrală patriarhală sau Catedrala Mântuirii (eliberării) Neamului va fi un obiectiv arhitectural şi turistic important pentru Bucureşti, singura capitală europeană care nu are încă o Catedrală reprezentativă pentru credinţa majorității locuitorilor săi (două milioane de creștini ortodocși). După cum sume importante de bani au fost alocate de la bugetele de stat centrale și locale pentru Biblioteca Naţională, Teatrul Național şi Arena Națională, obiective reprezentative din București, deși nu toți cetăţenii merg la bibliotecă, teatru sau stadion, tot astfel este justificat şi sprijinul financiar de la Stat pentru Catedrala Mântuirii Neamului.

5. Atitudinea ostilă a domnului Remus Cernea faţă de noua Catedrală s-a manifestat şi în anul 2007 când Asociația Solidaritate pentru libertate de conștiință, condusă pe atunci de dânsul, a pierdut definitiv și irevocabil în fața instanțelor judecătoreşti o acțiune în contradictoriu cu Patriarhia Română. Ca şi atunci, şi în prezent citatele trunchiate din legislație au devenit o regulă în slaba argumentare a domniei sale. De exemplu, domnul Remus Cernea ignoră cu bună ştiinţă mențiunea explicită din Legea cultelor nr. 489/2006, potrivit căreia Cultele religioase recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului pentru cheltuielile privind … construcții noi (art. 10 alin 6). În schimb, acesta încearcă să deducă din neutralitatea statului (inclusiv față de ideologiile atee) o interdicție a autorităţilor de a acorda sprijin cultelor recunoscute, potrivit reglementărilor existente.

În concluzie, recenta inițiativă legislativă provocatoare a domnului Remus Cernea are ca scop legiferarea de către Parlamentul României a unei interdicţii de finanţare a viitoarei Catedrale patriarhale, iniţiativă care intră în contradicție cu Constituția României (art. 29) şi Legea cultelor nr. 489/2006.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române


IPS Ioan Selejan ne cere să spijinim o modificare a Constituţiei

Din Pastorala Mitropolitului Ioan Selejan al Banatului:

"Iubiții mei fii duhovnicești,

…Să tragem clopotele să se trezească istoria, căci nu putem dormi cu capul pe istorie.

Istoria nu înseamnă Cartea morții unui neam, ci ea este ogorul unde crește pomul vieții unui neam. Să ne trezim din somnul rațiunii naționale, căci viața unui popor nu este umbră și vis, ci o ctitorie a lui Dumnezeu.

Doamne, dăltuiește în a noastră minte cuvintele Evangheliei Tale și iubirea de neam și de țară!

La sfârșitul slujbei, mitropolitul Ioan a amintit de inițiativa prin care se cere modificarea Constituției.

"Este o inițiațivă civică pe care frații noștrii care iubesc familia creștină ar dori să le-o prezinte celor care conduc destinele acestui neam și să scrie acolo în Constituție că familia creștină are la bază codul familiei din Sfânta Scriptură – familia este tocmită după rânduiala lui Dumnezeu – bărbat și femeie. De aceea, dacă veți găsi tineri studenți care o să vă roage să semnați, vă îndemn cu încredere pentru că, dacă nu mă înșel, nu știu dacă nu săptămâna trecută, nu știu dacă nu Grecia, a fost îngenunchiată în sensul acesta. Suntem un popor cu mult mai mulți credincioși și de aceea să-l rugăm pe Dumnezeu să păzească familia binecuvântată în fața sfântului alter al neamului nostru. Aici ați venit frățiile voastre și părinții domniilor voastre – bărbat și femeie”.

IPS Irineu – Mitropolitul Olteniei cere politicienilor să urmeze tradiţia noastră, nu să imite pe alţii

"Din nefericire, încercarea unora de a distruge totul până la temelii, inclusiv tradiția, iar apoi pe aceste dărâmături de a construi o lume nouă, nu duce la nimic bun, ci ne aduce multă pagubă sufletească nouă și patriei noastre până la limita catastrofei duhovnicești și naționale.De aceea este atât de important ca astăzi noi să ne îndreptăm privirea către Sfânta Ortodoxie și Țara noastră ortodoxă…

În această gândire, noi, ortodocșii, ne-am păstrat originalitatea care unește astăzi armonios moștenirea învățăturii Domnului și cultura europeană. De bună seamă, oricine știe că imitarea sau copierea cedează întotdeauna originalului, deoarece lipsește principiul original și caracterul autentic.

De aceea, a construi o civilizație pe baza imitării semnifică a determina dezvoltarea în așa fel ca ea să rămână întotdeauna în urmă față de cei care au generat și generează originalul. Deci, este important a înțelege că o cale cu adevărat europeană presupune nu imitarea modelului străin, ci conștientizarea propriilor rădăcini europene și revenirea la ele, ținând cont de condițiile concrete culturale și istorice…

Astăzi, Tradiția noastră strămoșească este de multe ori încălcată, iar necredința încearcă deseori să îndepărteze pe om de la principiul moral, promovând permisivitatea nelimitată în deșertăciune și păcat. Negarea dreptului la viață pentru pruncul în pântecele mamei, uciderea bătrânilor și bolnavilor care, după opinia unora, „sunt datori să moară”, ca să nu folosească rezervele societății, încercările de a submina instituția fundamentală a firii omenești – căsătoria – sunt câteva din provocările care arată o mutare profundă în conceperea lumii și a omului, o mutare pe care Biserica o consideră distrugătoare și periculoasă. Ceea ce ar trebui să se considere de la sine înțeles, cum e, de pildă, studierea religiei în școli și multe altele, în special cu referire la manifestarea culturii religioase, intră cu greu în viața noastră și de multe ori cu scrâșnetul dinților celor care își imaginează „statul laic” care exclude prezența religiei în procesele sociale. În fața acestor provocări suntem chemați să ne conducem, în îndeplinirea datoriilor noastre bisericești și civile, de conștiința creștină ortodoxă. Aceasta se referă atât la credincioșii de rând, cât și la cei care ocupă funcții responsabile în Țara noastră. Este de reținut că Biserica modelează sufletele oamenilor chemați la slujirea frățească unii altora și binelui comun. Ea susține caracterul nepieritor al legii morale, doar pe baza ei putând fi făurită o viață personală evlavioasă și o societate dreaptă. Ea mărturisește despre Împărăția Duhului, fiind veșnică și tinzând spre infinit" (din Pastorala de Crăciun).

Salvată din clubul Colectiv de Dumnezeu

„Sunt atee. Atunci a fost prima dată in viața mea când am rostit numele lui Dumnezeu și i-am cerut ceva: să mă salveze. Și m-a salvat! …

De atunci, îi vorbesc lui Dumnezeu. Nu știu dacă mă aude, dar mie îmi face bine.Cu siguranță m-a trimis acolo ca să învăț o lecție și cu siguranță m-a salvat pentru că mai am ceva de făcut aici!

…M-am trezit în brațele unui bărbat care respira destul de greu".

Europarlamentarul Laszlo Tokes în proces cu foste oficialităţi române care au susţinut că este “trădător de ţară”

            Miercuri, 2 decembrie 2015, la Tribunalul Bucureşti va avea loc prima şedinţă din procesul pe care EP László Tőkés l-a intentat fostului general de securitate Filip Teodorescu şi lui Ioan Talpeş, fostul şef SIE, în procesul legat de “afirmaţiile lor denigratoare proliferate” la adresa lui. Potrivit website-ului postului de televiziune Antena 3, citat de László Tőkés, la 15 septembrie 2014 Filip Teodorescu a declarat pe post că actualul europarlamentar din partea Ungariei a fost agent al serviciilor secrete maghiare, era un trădător de ţară, nu un spion, şi nu făcea muncă voluntară, pentru că era plătit pentru ceea ce făcea.

            „Dezvăluirile” despre Tőkés au fost făcute de Filip Teodorescu, ofiţer de contraspionaj, la emisiunea Sinteza zilei a Antenei 3. „Nu făcea o muncă voluntară, era plătit. (...) Era în poziţia de trădător de ţară, nu spion, pentru că spioni sunt străinii”, ar fi explicat postului Antena 3 Filip Teodorescu, fost locţiitor al şefului Direcţiei Contraspionaj din Departamentul Securităţii Statului.

            De pe acelaşi site László Tőkés citează: „Fostul ofiţer de contraspionaj a mai spus şi că László Tőkés era pastor, la fel ca şi cei din familia sa, şi acesta ar fi fost unul dintre criteriile pe baza cărora a fost ales ca agent al serviciilor secrete ungare. De asemenea, Teodorescu a mai precizat şi că Ceauşescu a fost informat despre acest lucru.” În emisiune a fost prezentat un fragment dintr-un interviu cu conţinut similar, luat de Ion Cristoiu fostului şef al Serviciului de Informaţii Externe, Ioan Talpeş, care prin fosta sa funcţie a dat autoritate documentului securităţii folosit de pârâţi. La rândul său moderatorul emisiunii, pârâtul Mihai Gâdea, a afirmat de mai multe ori că reclamantul a fost ba spion, ba trădător de ţară, a informat de la Oradea, la 27 noiembrie 2015, biroul de presă al europarlamentarului Lászlo Tőkés. (Viaţa Cultelor 1107-1108/2015, Editura Tradiţie)



Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur pentru Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului (Prahova)

Părintele Nicolae Tănase de la Parohia Valea Plopului - Prahova a primit, marți, 24 noiembrie 2015, Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, Părintele Nicolae Tănase a fost hirotesit iconom stavrofor.

La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a felicitat pentru întreaga activitate: „Felicităm pe Părintele Nicolae Tănase pentru activitatea filantropică deosebită pe care o desfășoară la Parohia «Valea Plopului», dar și pentru multa lucrare misionară în țară și în străinătate, întrucât este adesea invitat să dea mărturie despre credința și învățătura ortodoxă, mai ales despre familie, despre copii ca dar al lui Dumnezeu pentru Biserică și societate. Dorim ca Bunul Dumnezeu să îi dăruiască pentru rugăciunile Sfântului Ioan Gură de Aur aceeași râvnă duhovnicească și aceeasi dragoste pentru mântuirea oamenilor, mai ales pentru ajutorarea celor aflați în suferință și în nevoi. Acest moment este un prilej de prețuire, de bucurie și de încurajare. Când se primește o distincție se arată o recunoștință, dar și o speranță de continuare. Recunoștință pentru lucrarea săvârșită deja și speranță pentru continuare lucrării spre binele Bisericii și spre slava Preasfintei Treimi”.

Este o zi deosebită și surprinzătoare. Acest moment, așa cum a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, reprezintă marcarea unui trecut și începutul unei noi etape în care sperăm să continuăm îndemnul Bisericii de a oferi creștinilor din parohie și nu numai îndemnuri prin ceea ce este mai necesar astăzi, filantropia caracteristică Bisericii”, a mărturisit Părintele Nicolae Tănase. (www.basilica.ro)



Ştiri externe (EXT) - decembrie 2015

EGIPT: Scrisoarea lui Mahomed de protejare a Manastirii Sfanta Ecaterina din Sinai

Mahomed, profetul Islamului, a trăit in perioada 570 - 632 dupa Hristos. Musulmanii cred că el ar fi fost ultimul profet al credintei avraamice monoteiste.
Intrucat, in ultima perioada, auzim tot mai multe despre atacuri odioase ale unor grupari extremiste islamiste, indreptate in special impotriva crestinilor, de care oficialitatile islamiste au fost obligate sa se delimiteze pana si ele rapid, rand pe rand, am gasit de cuviinta sa atragem atentia asupra unui document care poate fi socant pentru multi.

Mai intai, pentru cei care nu sunt foarte in tema, trebuie sa reamintim ca Muntele Sinai este muntele sfant pe care Moise a urcat pentru a primi Cele 10 Porunci, dupa cum aflam din Biblie.

Mănăstirea Sfânta Ecaterina, cunoscuta si sub numele oficial de "Sfanta Manastire a Muntelui Sinai pe care a calcat Dumnezeu", se afla in Peninsula Sinai, la gura unui defileu, la poalele Muntelui Sinai, în orașul Sfintei Ecaterina, din Guvernoratul Egiptean de Sud al Sinaiului. Manastirea este grec-ortodoxă și este, totodata, un sit protejat de UNESCO. Construita între anii 548 și 565, mănăstirea ramane una dintre manastirile creștine cele mai vechi, inca in functiune, din intreaga lume. Sfantul lacas adaposteste, de asemenea, cea mai veche bibliotecă din lume care a ramas permanent in functiune, continand multe cărți unice.
Ceea ce putini stiu, insa, este ca pe acest munte, Mahomed obisnuia sa-i viziteze frecvent pe crestinii ce alegeau calea monahismului, aflati in Mănăstirea Sfânta Ecaterina.
Mohamed avea o relație importanta cu acestia, angajandu-se în discuții despre știință, filosofie și spiritualitate, printre alte subiecte. Învățăturile lor, de altfel, se pare ca au avut o mare influență asupra profetului musulmanilor.
În 626 (conform unui document existent în Mănăstirea Sfanta Ecaterina), Mahomed a acordat personal un act (cartă) monahilor Mănăstirii Sfanta Ecaterina, prin care... proteja drepturile creștinilor și ale altor non-musulmani "din apropiere si din departari", care traiau in zonele predominant musulmane. In scrisoare, Mahomed le facea cunoscut discipolilor săi că creștinii au dreptul la libertatea de religie și la libera circulație, în cadrul comunităților musulmane. El a decretat că acestia au libertatea de a-si numi propriii judecători și de a-si gestiona proprietatile, exceptandu-i, in plus, de la orice impozite stabilite de Islam sau de o guvernare islamica:

"Ei [creștinii] nu trebuie să dea nimic din venitul lor, decat ceea ce dau cu placere - ei nu trebuie să fie jigniti, sau deranjati, sau forțati, sau constrânsi. Judecătorii lor nu ar trebui să fie schimbati sau impiedicati sa-si indeplineasca slujirea, nici călugării tulburati în exercitarea slujirii lor religioase... Nu există taxe sau zeciuiala care sa trebuiasca sa fie primite de la cei care se dedica adorarii lui Dumnezeu în munți".

Prin urmare, unii susțin că acest document (intitulat Ashtiname, sau Pactul sau Sfantul Testament / foto, cu sigiliul mainii lui Mahomed) nu este nimic altceva decat o resursa prin care pot fi construite poduri între musulmani și creștini, contrar a ceea ce sustin astazi gruparile extremiste islamiste. Spre exemplu, înca din anul 2009, în paginile "The Washington Post" (), Muqtedar Khan traducea documentul în întregime, argumentând că: "Cei care caută să promoveze discordia între musulmani și creștini nu fac nimic altceva decat sa se concentreze asupra problemelor care ii separă și care accentuează zonele de conflict. Dar atunci când sunt invocate resurse, precum este promisiunea lui Mahomed catre creștini, se construiesc poduri". 

Ashtiname reprezinta, deci, un act care ar trebui sa ii inspire pe toți musulmanii, care isi afirma deseori dorinta de a respecta tratatele și legămintele lui Mahomed, fie ele incheiate cu comunitățile creștine din timpul său. Prin urmare, lumea de astazi risca sa cada prada unei generatii a carei ignoranta fata de religie, cultivata in vremurile noi ateiste, incepe sa o coste... (www.lonews.ro)
 

Marele Sinod Pan-Ortodox si situatia actuala generala: neintelegeri, diversiuni sau... sabotaj

Marele Sinod Pan-Ortodox, strangand laolalta reprezentanti de frunte din toate Bisericile locale, ar urma să aibă loc în mai 2016, pentru a discuta despre problemele administrative. Numai ca, organizarea acestui mult astept Sinod pare a fi compromisa de mai multi factori... 

Intr-un articol recent, Arhiepiscopul ortodox Andrei Filip (Andrew Philip), amintea pentru publicatia "Ortodoxie in Anglia", o suita de evenimente, preluate şi de revista ortodoxa ruseasca Pravoslavie, care produc ingrijorare pe tema organizarii Sinodului Pan Ortodox. 

Mai jos, va prezentam lista acestor evenimente in ordine oarecum cronologica (mentionam ca unele dintre evenimente au un caracter general sau se suprapun in timp):

1. A aparut stirea legata de schisma dintre Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Antiohiei.  

2. Apar zvonuri despre existenta unor contacte cu oficiali americani din Departamentul de Stat al SUA, care ar fi incercat sa introduca pe ordinea de zi... homosexualitatea.

3. Apare stirea ca delegatii unor Biserici locale (Rusa, Romana - a doua cea mai mare și Georgiana), nu sunt de acord cu mai multe puncte aflate pe ordinea de zi, aparent pe agenda determinata de SUA .

4. Publicam stirea conform careia Constantinopolul trimite reprezentanți ai Bisericii schismatice ucrainene din Canada (fracțiunea de sub Constantinopol), la Kiev, iar Biserica Ortodoxa Ucraineană canonica ramane consternata, pe buna dreptate. 

5. Vine vestea ca Patriarhul Bartolomeu refuza sa-l recunoasca pe Mitropolitul carpato-rus Rostislav, drept reprezentant al Bisericii Ortodoxe a Cehiei și Slovaciei . 

6. A aparut vizita in Patriarhia Bulgara, când Patriarhul Bartolomeu - din cate a zis presa locala - a insultat poporul bulgar. Va amintiti, a urmat un incident diplomatic, iar Primul-Ministru bulgar a refuzat sa-l mai întâlnească pe Patriarh. Unii chiar s-au întrebat dacă nu cumva Patriarhul Bartolomeu s-a comportat astfel pentru a... sabota propriul Sinod (conform unui comentariu al Arhiepiscopului ortodox englez Andrew).

7. Sinodul din Constantinopol il demite pe ierarhul desemnat cu doar doi ani înainte, pentru jurisdictia din Paris, anume pe Arhiepiscopul Iov. 

8. Apare stirea doborarii avionului rusesc in Turcia - unii spun ca la instigarea SUA. Ca rezultat, delegația rusă se vede in imposibilitatea de a mai participa la următoarea ședință de pregătire a viitorului Sinod, in Istanbul. Apare chiar intrebarea, daca Sinodul sa mai aiba loc la Istanbul, cum se propusese. Unii au sugerat ca orice viitor Sinod ar trebui sa aiba loc la Manastirea Noului Ierusalim din afara Moscovei.

9. Vine apoi si aprecierea Papei, fata de Sinod - de fapt compromiterea acestuia, facand ca totul sa para o copie ieftina a Consiliului de acum 50 de ani al Vaticanului. 

10. Apoi, apare salutul Papei, adresat Patriarhului Bartolomeu, în ziua Sfantului Andrei, așteptand... cu nerăbdare ziua în care catolicii sa poata ajunge la comuniune deplină cu Constantinopolul. 

11. Aparitia unei comisii comune a Bisericilor din Rusia și Bulgaria, care au convenit că nu există obiecții privind canonizarea mult veneratului Arhiepiscop Serafim (Sobolev), Arhiepiscop de Sofia al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, fost erou al Sinodului Moscovei din 1948, care a denunțat ecumenismul. 

12. Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, șeful Bisericii Greciei, nu va participa la următoarea ședință de pregătire, din Istanbul. Există speculații că acest lucru ar fi in legatura cu unele "revendicări imperialiste și imixtiunea Patriarhului Bartolomeu in teritoriul elen" (comenteaza Arhiepiscopul Andrew).

13. Intr-un final, avem si vestea că Roma și Constantinopolul sărbătoresc a 50-a aniversare extrem de controversata (iar unii spun 'lipsita de sens') de ridicare a anatemei intre Roma și Constantinopol, de la 1052. Ca Patriarh, Alexei I al Moscovei subliniase la momentul acelui eveniment, ca el nu are nicio importanță pentru Biserica Ortodoxa ca întreg, intrucat este un eveniment care se referă numai la mica Biserica locală din Constantinopol și la Romano-Catolicism.

Pare, deci, ca organizarea Marelui Sinod Pan-Ortodox intr-un viitor apropiat conform asteptarilor de pana in prezent, risca sa fie pusa "sub semnul indoielii" - afirma cu ingrijorare si oarecare uimire si paginile publicatiei "Ortodoxie in Anglia". 

Numai ca, in asemenea probleme si mize mari, pana la urma - cum deja se si intrevede - doar Dumnezeu hotaraste pentru Biserica Lui... (KSLCatalin)

RUSIA: Rusia, una dintre putinele tari interesate sa-si pastreze fundamentul moral

Potrivit Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, fluxul informațional puternic, care navaleste astazi asupra persoanei, "conține obiective și valori false, dar este ambalat într-un mod atractiv, într-un astfel de ambalaj care ascunde nocivitatea acestor obiective și valori".

Patriarhul consideră că Rusia poate deveni "un factor de salvare a rasei umane, de sub supremația totală a răului", "astăzi fiind una dintre puținele țări, care adopta o politică externă independentă, din necesitatea de a păstra fundamentul moral în relatiile interpersonale și publice".

"Luam pozitie împotriva legalizării și justificarii legale a 'căsătoriilor' homosexuale și a altor ofense din domeniul eticii. Iar acesta este un factor foarte important".

Patriarhul s-a referit și la subiectul sancțiunilor impuse Rusiei, menționând că "inlocuirea importurilor, astăzi, stimulează dezvoltarea economiei rusesti". El este sigur că țara sa va inceta sa mai depinda de importul de bunuri, daca nimeni nu va impiedica aceasta dezvoltare.

De asemenea, Rusia se protejeaza prin lege, in fata deciziilor nepotrivite ale Curtii Europene a Drepturilor Omului. Președintele rus Vladimir Putin a semnat o lege de modificare a legii federale "privind Curtea Constituțională a Federației Ruse", conform unui raport Tass. Potrivit documentului, Curtii Constituționale a Federației Ruse i se va permite să refuze hotararile inaplicabile ale instanțelor internaționale, în primul rând ale Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cazul în care ele contravin Constituției Ruse. Proiectul de lege a fost adoptat de Duma de Stat, pe 4 decembrie, și aprobat de către Consiliul Federației, in 9 decembrie.

La mijlocul lunii iulie, Curtea Constituțională a decis că o decizie a CEDO poate fi executata pe teritoriul Federației Ruse numai în cazul în care ea nu contravine legii fundamentale a țării. In cazul în care apare un conflict, Rusia va fi forțata să renunțe la executarea CEDO. Ulterior, legiuitorul are dreptul sa stabileasca un cadru juridic special, prin care sa se asigure supremația Constituției Rusiei în astfel de cazuri.

NORVEGIA, ITALIA: Destrămarea familiilor de români ce lucrează în străinătate

Familia Bodnariu din Norvegia

Familia Trandafir-Divile din Italia




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Unirea Bisericilor şi credinţa în suflet - Nicuşor Gliga

De la bun început trebuie precizat ca expresia " Unirea Bisericilor"  este intenţionat înşelătoare. Corect este revenirea părţii desprinse din Biserică la matca, cea una, sfântă, sobornicească si apostolească.

 "Unirea Bisericilor" :

1. pune semnul de egalitate între partea desprinsă si Biserică;                                                                                                    
2. sugerează ca, egale fiind,  partea si Biserica au doar deosebiri minore, nişte divergente care se pot rezolva uşor la masa tratativelor, mai ales ca un Patriarh ecumenic, primus inter pares sau primus sine paribus (?) si un Papă infailibil (?) au ridicat  anatemele.

La momentul 1054, al  anatemelor, intre ceea ce se va numi biserica catolica si Biserică era un şanţ, un început de  râpă. Astăzi, in sec. XXI, chiar după ridicarea anatemelor,  râpa a continuat sa crească, ajungând  la dimensiunea unei prăpastii, a unui mare canion. "Unirea" s-ar putea face doar daca teologi ortodocşi, in cunoştinţă de cauză, închid ochii si acceptă compromisuri de moarte. S-a mai încercat o astfel de " unire" la Ferrara-Florenta in 1439, dar Hristos a vorbit prin Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, si tâlhăria a căzut.

In vremurile cele mai din urma se urmăreşte un pan-compromis, o negociere a lui Hristos la pachet cu cei care I-au cerut răstignirea, cu Mohamed, cu Budha si cu alţii. Tâlhăria are toate şansele să reuşească. Când se va întâmpla aceasta, “…cel care va fi pe acoperişul casei, şi lucrurile lui în casă, să nu se coboare ca să le ia; de asemenea, cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi. (…) Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi. (…) În noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat. Două vor măcina împreună; una va fi luată şi alta va fi lăsată. Doi vor fi în ogor; unul se va lua altul se va lăsa.(…) Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. “(Luca 17, 31,33-37) “Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa.” (Luca 17,24)

La asemenea deznodământ, printre altele, contribuie si “credinţa in suflet”. 

Mai abitir prin biserica catolică si prin părţile desprinse din ea, dar si la unele mădulare ale Bisericii, bântuie o boală care se numeşte “credinţa in suflet”. Aceasta s-ar putea defini asa: “Dumnezeu e doar unul si biserica a fost tot una pana cand a devenit doar o alta institutie corupta. Dincolo de toate discutiile astea nu e nimic sfant. Sfant mai poate deveni doar sufletul care crede si face in consecinta fapte bune, fara granite ortodoxe, catolice sau de altfel. “ ( Venera si Ciprian, doi internauti cu "credinta in suflet"). Autosfintirea  sufletului prin “fapte bune, fara granite ortodoxe, catolice sau de altfel”! Nimeni nu poate face ceva bun fara Hristos: " Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. “ (Ioan 15,5)

In SUA, tara tuturor posibilităţilor si a oricărei posibilităţi, exista specialişti in spirituality care scriu ghiduri despre cum sa-si construiască omul o credinţă, daca nu are niciuna ( sau chiar daca are deja!). Cate suflete atâtea credinţe!  Înţelegem acum mai bine sensul întrebării Mântuitorului: “Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”(Luca 18,8) Credinţe da! dar credinţa  in Hristos si Biserica Sa, pe ici, pe colea, ca zăpada rămasă in pliuri de munte in timpul verii.

Dar, oare, pentru creştinul ortodox  (nu intram in ograda altora) se poate credinţa fără Biserică?

“Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. (…) Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,15-16,18)

Pe mărturisirea de credinţa a lui Petru - “ Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” - a zidit Hristos Biserica Sa. Înainte de Înălţare, Hristos a spus: “ Dar  Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14,26) Si a mai spus Hristos: “ …Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 18-20).

Munca si martiriul apostolilor, milioanele de martiri creştini, nevoinţele asceţilor, învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, lupta neîncetată cu ereziile, până in zilele noastre, este zidirea Bisericii, o lucrare divino-umana, stâlpul si temelia Adevărului. 

“Credinţa în suflet”, îl transforma pe creştinul ortodox intr-o mlădiţă uscată, în care se aciuiază  viermii cei neadormiţi  care lucrează in lume taina fărădelegii. Viermii cei neadormiţi se simt bine in “credinţa in suflet” si de acolo vorbesc chiar aşa: ”Satana este in biserică mai mult decât in orice alt loc. Recent am întâlnit un om din Guatemala. Acolo este de neconceput să afirmi că eşti ateu. Dar el a vrut neapărat să spună in gura mare (deşi nu l-a întrebat nimeni) că e ateu. Rar am întâlnit insă un om care să-l aibă pe Hristos in el mai mult ca el. Biserica ortodoxă deja s-a retras în suflete. Când a venit Hristos, tot acolo a găsit-o. Până să vină a doua oară, nu va mai rămâne cărămidă peste cărămidă, din fericire.” (Daniela, o internaută cu “credinţa in suflet”).Iluzia obsesiva a Satanei că porţile iadului vor birui Biserica. 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Bucuriile Postului Naşterii Domnului (video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 



Pacea lui Dumnezeu dăruită oamenilor - Pastorală de Crăciun 2015 - PF Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos are multe înțelesuri duhovnicești, pentru că întruparea sau înomenirea Fiului veşnic al lui Dumnezeu este izvorul multor daruri şi binefaceri pentru omenire.

Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic viu Se face Om muritor, pentru a dărui oamenilor muritori viaţa veșnică. Fiul lui Dumnezeu Se face Om, pentru ca omul să poată deveni fiul lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12). Pe scurt, înomenirea lui Dumnezeu are ca scop îndumnezeirea omului.

Coborârea Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos între oameni este începutul înălţării omului în împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă această înălțare a omului are ca bază împăcarea dintre Dumnezeu Cel Sfânt şi omul căzut din legătura cu El prin păcatul neascultării. Planul lui Dumnezeu de împăcare a Sa cu omenirea căzută prin păcatul neascultării este binevestit de îngeri la Naşterea Fiului Său ca om în Betleem. În această privinţă Sfântul Chiril al Alexandriei, în al său Comentariu la Evanghelia după Luca, spune că îngerii au cântat „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14), deoarece îngerii „sunt în pace cu Dumnezeu, şi ei în nici un chip nu încalcă hotărârea lui Dumnezeu şi stau în mod temeinic în dreptate şi în sfinţenie. Dar noi nenorociții, aducem şi așezăm împotriva voinței Stăpânului nostru poftele noastre, şi de aceea ne aflăm ca niște vrăjmași ai Săi. Însă această stare a fost dezlegată de către Hristos. Căci El este pacea noastră, şi El, prin Sine, ne-a unit cu Dumnezeu Tatăl. El a scos dintre noi şi Dumnezeu păcatul care ne făcea dușmanii lui Dumnezeu, El ne-a făcut drepți prin credinţă şi El cheamă aproape de Dumnezeu pe cei care nu erau aproape de Dânsul”[1].

Taina Nașterii Domnului Iisus Hristos în Betleem este reprezentată în chip simbolic şi duhovnicesc în Liturghia euharistică ortodoxă, mai întâi prin Rânduiala Proscomidiei, când se pregătesc darurile liturgice (pâine şi vin) care vor fi aduse, la momentul potrivit al Sfintei Liturghii, pe Sfânta Masă din Altar pentru a fi sfinţite. Proscomidiarul reprezintă peștera de la Betleem, iar cruciuliţa care stă pe un suport semisferic, deasupra pâinii de pe Sfântul Disc, este numită „Steaua” care i-a călăuzit pe cei trei magi de la Răsărit, şi care s-a oprit deasupra peșterii de la Betleem, unde se afla Pruncul Iisus, numele cetății Betleem însemnând „Casa Pâinii”. De aceea, când acoperă Sfântul Disc, preotul rostește cuvintele: „Şi venind steaua, a stat deasupra unde era Pruncul” (Matei 2, 9). Înainte de începerea Sfintei Liturghii euharistice, preotul slujitor se roagă rostind cuvintele din cântarea îngerilor de la Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Pacea lui Dumnezeu dăruită oamenilor în şi prin Iisus Hristos este celebrată în întreaga viaţă liturgică a Bisericii Ortodoxe, dar mai ales în Sfânta Liturghie, când se rostesc cuvintele: „Pace tuturor” şi „Pace ție cititorule” la citirea Apostolului, „Pace tuturor” şi „Pace ţie celui ce ai binevestit” la citirea Sfintei Evanghelii, „Pace tuturor” înainte de Crez, după ecfonisul: „Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău … ”, şi „Pace tuturor” după rugăciunea Tatăl nostru.

Vorbind despre pacea lui Dumnezeu făcută şi adusă de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel spune că Însuși „Dumnezeu Tatăl era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuși … şi punând în noi cuvântul împăcării”(2 Corinteni 5, 18-19). Această pace se şi numește „pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte şi care păzește inimile şi cugetele noastre în Hristos” (Filipeni 4, 7). Această pace dăruită oamenilor în şi prin Hristos este temelia împăcării oamenilor cu Dumnezeu şi a împăcării şi înfrățirii popoarelor între ele. De aceea, Apostolul Neamurilor spune despre Hristos că „El este pacea noastră, El Care a făcut din cele două lumi (iudeii şi neamurile) - una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncii şi învățăturile ei, ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi uniți într-un trup, prin Cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efeseni 2, 14-16) [2].

Aşadar, omul cel nou în Hristos este omul în care locuiește pacea lui Dumnezeu şi care lucrează pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă. De aceea, „făcătorii de pace, fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).

Întrucât Dumnezeu este Dumnezeul păcii (cf. Romani 15, 33; Filipeni 4, 9), pacea este dar al lui Dumnezeu şi roadă a Duhului Sfânt (cf. Galateni 5, 22), pacea este însoțită de dreptate şi de bucurie, pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Darul păcii spirituale, al împăcării omului cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii se cere prin rugăciune şi se cultivă prin gânduri, cuvinte şi fapte bune, astfel încât pacea spirituală a sufletului devine izvor de pace socială, de pace în familie, în comunitate şi în lume.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că patimile egoiste ca: lăcomia sau iubirea obsesivă de avere, de putere şi plăcere şi altele asemănătoare produc în suflet tulburare, iar această tulburare se răsfrânge apoi în relațiile dintre oameni, care devin tensionate, conflictuale şi chiar violente, mai ales din cauza nedreptăților şi suferințelor create de lăcomie. Când inteligența umană este stăpânită de patimile egoiste ale invidiei, vicleniei şi minciunii, ea produce în suflet şi în societate dezordine şi multe răutăți, în schimb înțelepciunea care vine de la Dumnezeu este „curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică. Şi roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacob 3, 17-18).

          Iubiţi frați şi surori în Domnul,

Sfânta Evanghelie ne spune că în timpurile din urmă, care pot fi înțelese şi ca timpuri de criză spirituală şi morală, „din pricina înmulţirii fărădelegii iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12), iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre degradarea spirituală a societății când slăbește credinţa oamenilor în Dumnezeu şi când libertatea lor nu mai este unită cu responsabilitatea, spune ucenicului său Timotei, episcop în Efes: „şi aceasta să știi, că în zilele din urmă vor fi vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinţi, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceștia …” (2 Timotei 3, 1-5).

În faţa acestei crize spirituale şi morale, creştinii statornici şi luptători nu se descurajează, ci răspund printr-o viaţă spirituală şi morală mai intensă, potrivit îndemnului: „fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).

Cât de mare este darul păcii spirituale a sufletului şi darul păcii sociale în familie, în comunitate şi în lume se poate înțelege mai ales când această pace lipsește, când pacea şi bucuria sufletului sunt înlocuite cu tulburarea şi cu depresia, cu cearta şi cu violența, cu răzvrătirea şi ura, cu învrăjbirea şi ostilitatea, când fiecare judecă pe toţi ceilalți, fără a-şi vedea propriile greşeli.

Astăzi, când creşte violența verbală şi fizică în familie, în școală, în societate şi se înmulțesc conflictele militare şi terorismul în multe părţi ale lumii, când mulţi oameni, fiindcă nu mai au pace şi bucurie în suflet, caută fericirea în alcoolism ori în consumul de droguri, iar alţii ca să scape de depresie şi deznădejde se sinucid, activitatea educațională, pastorală şi social-filantropică a Bisericii trebuie intensificată. Împreună cu familia, cu școala şi cu alte instituții abilitate, Biserica trebuie să dezvolte şi mai mult o educaţie şi o cultură a păcii spirituale interioare şi a păcii sociale, o cultură a respectului reciproc şi a reconcilierii, în locul urii, al învrăjbirii şi al violenței prezente în lumea de azi. În acest sens, este foarte actual îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Căutați pacea cu toţi oamenii şi sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).

Această perspectivă a unei culturi a păcii spirituale şi sociale trebuie studiată şi promovată mai ales începând cu anul 2016, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox. Modul pozitiv în care este dobândit şi cultivat darul păcii prin rugăciune şi acțiune educativă, personală şi comunitară, poate deveni modul de viaţă sănătoasă şi armonioasă într-o lume individualistă şi secularizată, agitată şi stresată, tehnicizată şi robotizată, în care, în mod paradoxal, există multă comunicare virtuală, dar puţină comuniune reală, multă aglomerație de oameni în orașe, dar puține remedii pentru singurătate şi depresie.

De aceea, darul păcii şi al bucuriei sărbătorii Naşterii Domnului Hristos trebuie împărtășit, prin rugăciune şi daruri spirituale şi materiale, mai ales în aceste zile, copiilor orfani, bătrânilor singuri, oamenilor săraci, familiilor îndoliate şi întristate, bolnavilor şi tuturor celor necăjiţi şi neajutorați.

Astfel, pacea şi bucuria îngerilor şi păstorilor de la Betleem vor lumina sufletele şi chipurile oamenilor care simt că semenii lor cu suflet bun şi generos devin mâinile iubirii milostive a lui Hristos către toţi oamenii defavorizaţi, aflaţi în nevoi sau în dificultate.

Ca şi în anii trecuţi, în noaptea de 31 decembrie 2015 spre 1 ianuarie 2016 ne vom aduna în biserici spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El, mai ales pentru darul vieţii, şi spre a-I cere ajutorul Său pentru Anul Nou în care intrăm.

Cu prilejul sărbătorii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi al Anului Nou – 2016, vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, dimpreună cu urarea tradițională: La mulţi ani!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”
(2 Corinteni 13, 13).

 

Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 


[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Sfânta Evanghelie după Luca, traducere Diacon Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 20.

[2] Cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 351.




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Nedreptatea este mare păcat - Cuviosul Paisie Aghioritul

„Dacă inima ta e credincioasă şi dacă întinzi mâinile către El,
și depărtezi de mâna ta fărădelegea ei şi nu rabzi să locuiască nedreptatea în corturile tale,
atunci vei ridica fruntea ta fără pată pe ea, vei fi puternic şi fără frică.
” (Iov 11, 13-15)

Nedreptatea este un păcat care reprezintă „urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Deut.25, 16), iar oamenii adesea nu își dau seama de consecințele ei. Nedreptatea pleacă de la gesturi mici, aparent neînsemnate, de nedreptățire a aproapelui, și ajunge la gesturi mari, care vizează atât aspecte materiale (măsluirea, mita, cămătăria, extorcarea, șantajul sau orice fel de înșelătorie), cât și morale (judecata părtinitoare, asuprirea prin muncă sau orice fel de abuz). Despre urmările pe care le au gesturile de nedreptățire asupra cuiva în viața noastră ne vorbește Cuviosul Paisie Aghioritul.

Atrage urgia lui Dumnezeu

Mare lucru este ca omul să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu. Este bogăție! Tot ceea ce are binecuvântare stă în picioare. Iar tot ceea ce nu are binecuvântare nu stă în picioare. Nedreptatea este mare păcat. Toate păcatele au circumstanțe atenuante, nedreptatea nu are; atrage urgia lui Dumnezeu. Înfricoșător lucru! Cei care nedreptățesc își pun foc pe cap. Cum să sporească oamenii cu atâtea nedreptăți? Fac ceea ce fac și dau dreptate diavolului; pentru asta suferă încercări, se îmbolnăvesc etc. Iar apoi vin și spun: „Fă rugăciune că să mă fac bine!”.  

Cele mai multe rele ce se întâmplă sunt din nedreptăți. Când, de pildă, se adună avere cu nedreptate, oamenii trăiesc puțini ani ca fiii de boier, dar, după aceea, toate pe care le-au adunat le dau la doctori. Ce spune psalmul: „Mai bun este puținul celui drept decât bogăția multă a păcătoșilor„" (Ps.56,16); „Murdar adunate, în vânt risipite”. Câte se adună, dispar; toate le ia vântul. Rar, la foarte puțini se întâmplă că bolile, falimentările etc., să fie o încercare de la Dumnezeu. Aceștia vor avea plată multă. În acest caz, de obicei, după aceea devin mai bogați, ca Iov. Dar la mulți oameni care nu au reușită este și din cauza asta: au făcut vreo nedreptate.

 Cel ce nedreptățește se chinuiește

 Cel ce nedreptățește și, în general, orice vinovat când nu cere iertare, este chinuit de conștiința sa și pe deasupra de supărarea celui nedreptățit. Pentru că atunci când cel nedreptățit nu iartă și cârtește împotriva lui, atunci cel ce a nedreptățit se chinuiește și mai mult. Nu poate dormi. Că și cum l-ar lovi valurile și l-ar învârti ca pe un titirez. Este un lucru tainic felul cum simte el aceasta. Precum atunci când cineva iubește pe unul și se gândește la el în sensul cel bun acela o simte, așa și în cazul acesta. O, cum îl chinuie nemulțumirea celuilalt? Și departe să fie, în Australia, în Johannesburg, nu se poate liniști când celălalt este supărat din pricina lui.

     — Dar dacă este nesimțitor? 
            — Crezi că nesimțitorii nu suferă? Chiar dacă se dedau distracțiilor, ca să uite. (…) Nu există foc mai mare că pârjolul lăuntric al conștiinței. Îl chinuie și îl mănâncă precum cariul și în această viață și, firește, îl va mânca mult mai mult în cealaltă viață, cea veșnică, dacă omul nu se va pocăi în această viață și nu va întoarce nedreptățile făcute semenilor lui, fie numai și prin intenția cea bună, în caz că nu poate în alt chip.

 Îmi aduc aminte de felul cum un judecător, care făcuse multe nedreptăți, s-a chinuit la sfârșitul vieții lui. Își îndeplinea funcția într-o latură unde erau mulți crescători de animale. Acolo, firește, se făceau și nedreptăți și ciobanii alergau la acest judecător. Dar prin argumente viclene el a convins și pe agronom și pe împăciuitor (judecătorul de pace) să fie de partea lui. Astfel sărmanii țărani de multe ori nu numai că nu își aflau dreptatea pentru semănăturile lor stricate de turmele de animale, dar își aflau și beleaua cu el. (...) Când acest judecător nedrept a îmbătrânit și a căzut la pat, a suferit ani întregi de coșmaruri și nu putea dormi. L-a lovit și o paralizie și nu mai putea nici să vorbească.

Nedreptatea și vrăjile

— Părinte, mulți cred că li se fac vrăji. Se prind vrăjile?

— Dacă omul are pocăință și se spovedește, nu se prind. Dacă prind vrăjile înseamnă că a dat pricină. Poate a nedreptățit pe cineva, și-a bătut joc de vreo fată etc. Atunci va trebui să se pocăiască, să ceară iertare, să se mărturisească, să pună în ordine și să îndrepte ceea ce a făcut. Pentru că altfel chiar dacă toți preoții îi vor citi dezlegări, nu dispar vrăjile. Și nu numai vrăjile, ci fie și numai supărarea sufletului nedreptățit este suficientă că să-l chinuie.

Protecția lui Dumnezeu asupra celor drepți

Există două chipuri de nedreptate: materială și morală. Nedreptate materială este atunci când cineva îl nedreptățește pe altul în lucruri materiale. Morală este atunci, când, de pildă, cineva înșeală o copilă. Și, dacă e și orfană, acela își îngreuiază sufletul sau cu o greutate de cinci ori mai mare. În război știi cum urmărește glonțul pe cei imorali? Acolo vezi clar dreptatea dumnezeiască și protecția lui Dumnezeu. Războiul nu suferă necinstea. Pe omul imoral îl va găsi glonțul. Odată mergeam cu două companii să înlocuim un batalion. Între timp am fost atacați și ne-am aruncat în luptă. Unul din batalion, îmi aduc aminte, a făcut în ziua precedentă un lucru necinstit, a violat o femeie gravidă, sărmana. Și în acea luptă numai acela a murit! Înfricoșător! Toți spuneau după aceea: „Dobitocul, bine a pățit!”. Mai ales cei ce fac viclenii, deși încearcă să scape, în cele din urmă plătesc. În schimb, este de observat că toți cei ce cred cu tărie şi, în mod firesc, trăiesc și cinstit, creștinește, și trupul lor cel cinstit este apărat de focuri mai mult decât dacă ar purta Cinstitul Lemn (al Crucii).

Cuviosul Paisie Aghiritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan

 




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
VICINA. Cetate şi Mitropolie (film documentar)
 Puteți vota acest film de Preot Florian Alin Butoi în cadrul Festivalului de Film FAO 2015.


O, ce veste minunată! (în căutarea sensului colindelor creștine) - Vasile Andru

Încep căutarea cu o evocare bucovineană.

De Crăciun, umblam cu colinda, în tot satul, de când aveam vreo 12 ani. Pe la 1954... Așteptam Crăciunul ca să merg cu colinda. Însoțit de doi băieți de vârsta mea, vecini, Mircea și Vlad. Ne pregăteam câteva zile, făceam repetiții. Cei ce ne auzeau cântarea spuneau că aveam glasuri frumoase. Știam vreo zece colinde; la casa cu fată de măritat cântam una, la casa de răzeși cântam alta… la casa învățătorului Seredinschi, cântam alta… Dar cel mai des cântam:

       O, ce veste minunată, / De la Betleem s-arată!

       Cerul strălucea, / Îngerul venea / Pe-o rază curată.

Colindam până după miez de noapte. Ne aventuram și pe la case izolate. Era și o căsuță departe de sat, alți colindători nu se osteneau până acolo, dar noi trei exact cu acea casa incepeam colindatul, cu bucuria că aducem și acolo vestea minunată! Și la urmă, după miezul nopții, ne întorceam și colidam la casele noastre, la casa cui ne are.

Ce simbolizează colindătorii?

Sensul prim al colindătorului este Îngerul. Colindătorii amintesc de îngerii care i-au vestit pe păstori despre naşterea Mântuitorului, şi păstorii au pornit spre staul să se închine.

Adaug încă o interpretare: colindătorul este un misionar spontan, un purtător de „veste bună”.

 

Îngerii au vorbit sau au cântat?

Cândva, un Papă avea obiecții, zicea:

„Tradiţia colindelor de Crăciun provine dintr-o gravă eroare, întrucât îngerii nu le-au cântat păstorilor, ci le-au vorbit...  Nu cred că îngerii au cântat!”

Poate începe o dispută: îngerul, vestitorul, vorbește sau cântă? În ce limbă? 

David auzea că îngerul cântă! Şi îl auzea în ebraică. Ioan al Crucii auzea îngerul cântând (în spaniolă). Fericitul Augustin a auzit cum îngerul vorbea (pe latineşte). De ce fiecăruia i-a vorbit/cântat în limba lui? Pentru că, totdeauna, ființele divine vorbesc oamenilor în minte. Prin revelație. Adică nu vorbesc fonic, ci îi auzi lăuntric.

Așadar, colindatul nu-i „o eroare”.

 

Îngerul a cântat și pe românește!

Părintele Ioan povestea legenda mănăstirii Slatina:

Pe vremea lui Lăpușneanu, era un călugăr simplu dar bogat în evlavie. În timp ce trecea printr-o pădure, pe lângă Fălticeni, a auzit că cineva cânta: „Schimbatu-te-ai la Față, în Munte...” Și a văzut că acolo era un înger care, dintr-un arbore, cînta pe românește troparul Schimbării la Față.

Apoi îngerul i-a spus, în românește, să ceară lui Vodă să facă acolo o mănăstire cu hramul Schimbarea la Față. Călugărul,  transfigurat, a alergat la Vodă Lăpușneanuși i-a povestit revelația.

Lăpușneanu l-a crezut nebun pe călugăr, dar s-a dus în locul acela și, acolo, a auzit cum, dintr-un arbore, îngerul a cântat pe românește troparul „Schimbatu-te-ai la Față, în Munte”.

Și Lăpușneanu a pus să se zidească Mănăstire.

 

Acolo am stat și-am colindat

În satul bucovinean Mușenița (acolo am stat și-am colindat) cetele de colindători sunt numai bărbăteşti, de la cei juni până la seniori. La lăsarea nopții, la vreme de iarnă, nu se întâmplă  să-ţi cânte la geam fete, copile, femei. Excepții rare sunt numai între megieși, dar nu noaptea.

Mușenița e o comună de dealuri, cuprinde și satele Baineț, Climăuți, Vășcăuți, Vicșani. Este o comună multietnică: pe lângă românii majoritari, locuiesc aici și polonezi, ruteni, lipoveni. O comună cât o țară, începe la margine de Rădăuți și se ține până la mal de Siret.

Cetele de colindători sunt numai de feciori. În primele ore după înnoptare, colindă băieții, flăcăuașii; mai târziu, la înnoptat, apar cetele adulte.

 

  De la taină la spectacol

         Colindul este la începuturi „vestea bună”, apoi încorporează și alte sensuri, adică trece de la mysterion, la spectatio: ajunge să reflecte momente de viaţă, naştere, moarte, căsătorie, sau ocupaţii vitale: ritualizarea unor activităţi domestice sau obşteşti. Astfel apar: colindul agrar, colindul cinegetic, colindul nupţial, „vânarea” celui ursit…

Colindul mai cuprinde şi ecouri din civilizaţia străveche a dacilor. S-a exagerat spunându-se că în colind se află şi reflexe mitriarhice, şi din religii orientale, ajunse în Dacia. Sunt lucruri de arheologie etnică, dar sunt şi exagerări.

Termenul „colind” provine din latinescul Calendae, care a dat și cuvântul calendar. 

 

„Colindul dificil”:  colindul cu lacăt la gură

Vorbim de sensul pierdut al colindului. Ce să facem pentru regăsirea sensului?

          În urmă cu decenii, când am debutat în literatură, proza mea „de intrare” s-a numit Colindul dificil. Așa intram cu dreptul în literatură. Era în anul 1967, chiar în Decembrie. Etno-scriitorul George Sidorovici mi-a publicat această proză în efemera revistă „Suceava”, pe care el o plăsmuia.

În povestirea Colindul dificil, doi colindători sosesc la o casă troienită, în Bucovina, şi se instalează la geam. Cei din casă lasă toate treburile, se aşează să asculte. Dar trece timpul şi cei doi colindători de la fereastră rămân în muţenie… 15 minute, 30 de minute. Ei stau la geam, încotoșmănați și muți. Cei din casă în tot acest timp ascultă liniştea colindătorilor. Întâi se miră că nu cântă, apoi, intră în rolul de ascultători ai colindelor mute.

Erau anii cenzurii datinei religioase. Anii poprelii spirituale. Proza mea a fost primită bine. Unii au înţeles că acei colindători aveau lacăt la gură. Era un mesaj esopic; dar povesteam cu destul tact, încât n-au fost consecinţe oficiale coercitive pentru junele autor.

 În acea proză mai spuneam că sensul colindului nu era pierdut, ci doar ocultat. În perioada cenzurii spirituale, în România, sensul colindului nu era pierdut; se păstrase, se ştia ce este, dar trebuia să fie acoperit cu voal. Eu când am umblat cu colinda, flăcăuaş fiind, în anii șaizeci, am cântat pe la geamuri de gospodari, n-am stat muți pe la ferestre! În Bucovina, zonă mai pierdută în brumele munților, noi smulgeam oareşice toleranţă, și  cântam colind religios! Dar, în scriere, cenzure era aspră. Funcţionau însă moduri esopice, convenţii sau coduri, mesaje încifrate. Şi exista satisfacția decriptării la cel care asculta sau citea…

 

Când se deschide cerul

Se spune că în noaptea de Crăciun se deschide cerul. Colindele vorbesc despre deschiderea cerului. Deschiderea cerului, în sens metaforic, înseamnă că la sărbători mari omul are prilej de  spiritualizare,  o clipă uită de ego, devine bun: se suspendă trăirea în instincte.

Trăind tot contextul sărbătorii împărăteşti, se creează condiția trecerii de la simţuri la duh. De Crăciun, noi nu mai suntem trăitori exclusiv în simţuri. Chiar dacă mulți încă mai rămân robi instinctelor… că vedeţi, boieri dumneavoastră … de Crăciun se fac excese culinare, excese bahice! În sărbătorile creştine este și un rest de Saturnalii, de vechi sărbători bahice!

Dar şi postul prealabil, și colindele, și reactualizarea „bunei vestiri” pregătesc clipa de trăire spirituală: deschiderea cerului, „coborârea divinului în istorie”, trecerea de la trăitul „în trup” la trăitul „în duh”, măcar cîteva minute, preț de-un colindat.   

Cum mai e deschiderea cerului? Unii o înțeleg la propriu.

În folclorul nostru, se spune că, spre miez de noapte, la deschiderea cerului, să priveşti cerul pe geam şi să îţi pui în cap o dorinţă, şi se va împlini.

Într-o anecdotă, un om zice: - Doamne, dorinţa mea, acum, la deschiderea cerului, este să am un cap mare! Şi spontan i s-a împlinit cererea. Și, când a vrut să închidă fereastra, a văzut că nu reuşea să o închidă: capul crescuse atât de mare, încât nu mai intra în cameră! Și săracul om a trebuit să aştepte până la următoarea deschidere a cerurilor, să ceară revenirea la cap normal. Fiţi atenţi ce cereţi, că vi se va da! 

Unde se află cerul? Hristos ne aduce revelația: „Împărăţia cerului se află înlăuntrul vostru”.  La figurat, deschiderea cerului este o stare de transfigurare. A se deschide cerul înseamnă a trăi o stare de iluminare. Sărbătoare predispune la iluminare. Ziceam, măcar pentru o clipă mistică, ascultând colindătorii. 

 

 „Scoală, gazdă, nu dormi!”

 Unele colinde încep cu o strigare. „Sculaţi, sculaţi boieri mari! ” sau: ”Scoală, gazdă, nu dormi! / Că nu-i vremea de dormit”.

Este ca și cum acest folclor iniţiatic „citează” un îndemn biblic. Hristos foloseşte de câteva ori îndemnul: Treziți-vă! Uneori verbul are sens de schimbare, metanoia, deşteptare, sau înviere. Când îl înviază pe fiul văduvei, Hristos zice: „Tinere, trezeşte-te!” Pe Tabor, le zice celor trei ucenici: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!” Altădată zice: „Treziți-vă din somn!” Așa și colindul: ne mai trezește, la propriu și la figurat. Ne înviază.

 

În Bucureștiul secular, unde mai colindăm?

Crăciun fără colinde nu se poate, chiar în lumea noastră dezvrăjită, desacralizată. Credeam că suntem ultima generație a colindelor, dar, cu fiecare Crăciun, văd, colindul e relansat cu vigoare, pe viu sau... pe sticlă. Mai chemăm aici, în capitală, coindători din zonele încă hieratice...

 Mai sunt și aspecte epigonice, cu pitorescul lor. De la început de decembrie, în București asist la colindatul din tramvai și din metrou. În tramvai, copilaşii rromi și neo-rromi colindă pentru un bănuţ. Ei cerşesc mai frumos când cântă vestitul lor colind: „La un colţ de cotitură, mă întâlnii cu Dumnezeu...” Apoi cer „bănişorul”... Este o epigonie, un spectatio hilar. Eu chiar le dau bănișorul, totdeauna. Alții îi ocolesc sau îi blagoslovesc.

Dar există și aspecte urbane, profesionist regizate: când grupuri folclorice se duc să-l colinde pe Vlădica din dealul Mitropoliei, sau pe Vodă cel nou de la Cotroceni. E fain, e amintirea unei taine regenerative.

Cu adevărat fain este un colindat al grupului „Iza” din Maramureș,  venit pe scena Muzeului Țăranului Român. Sau un colind de Ștefan Hrușcă, ce răsună de aici până-n Canada. Sau un colind horit al lui Grigore Leșe. Sunt corinde reînviate și împrospătate, ascultăm ca altădată, ele ne reinventează copilăria. Și omul se mută în cealaltă vreme a vieții, iar în el se mai  deschide un nepărelnic cer.

 vasileandru @ yahoo.com



O tragedie perpetuă: cazul NICOLAE IORGA - Răzvan Codrescu

La 28 noiembrie 1940, pe cîmpia de lîngă Strejnic, era găsit cadavrul ciuruit de gloanţe al marelui savant Nicolae Iorga (care împlinise 69 de ani cu cîteva luni înainte)1. A fost, desigur, unul dintre cele mai reprobabile evenimente din agitata viaţă politică a epocii. Scenariul crimei este îndeobşte cunoscut: savantul a fost lichidat de o echipă de şapte legionari obscuri (tot aceiaşi, se pare, cu asasinii lui Virgil Madgearu, eliminat în aceeaşi zi), care-l ridicaseră din vila sa de la Sinaia (cea de la Văleni, unde locuia de obicei, fusese avariată de cutremurul din acea toamnă) în seara zilei de 27 noiembrie, sub cuvînt că au ordin să-l ducă la Bucureşti, pentru “un interogator”. Savantul însuşi - complice pe faţă, după cum vom vedea, la lichidarea samavolnică a lui Codreanu - îşi bănuia soarta2, iar contemporanii afirmă că asasinatul “plutea în aer”, cum se întîmplase şi şapte ani mai devreme, în cazul lui I. G. Duca.

E greu să priveşti faptele “la rece”, deşi, după 70 de ani, o oarecare detaşare devine firească şi necesară. Că ucigaşii au aparţinut mediilor legionare e una; că însă Mişcarea Legionară ar putea fi culpabilizată generic, aceasta e discutabil. La fel ca în cazurile “Nicadorilor”, “Decemvirilor” şi “Răzbunătorilor” (echipele care-i “pedepsiseră” pe I. G. Duca, Mihai Stelescu şi Armand Călinescu), pare să fi fost vorba de o acţiune pe cont propriu, fără implicarea sau girul prealabil al conducătorilor superiori ai Gărzii 3. Mai multe mărturii confirmă că Horia Sima a trăit un adevărat şoc la aflarea cumplitei veşti, nu atît din compasiune faţă de N. Iorga (pe care legionarii, după cum vom vedea, nu prea aveau motive să-l iubească), cît realizînd gravitatea politică a faptului, ce punea o armă redutabilă în mîna duşmanilor legionarismului şi-i marca “obrazul” istoric cu o pată de neşters. Oricîte limite ar fi avut ca om şi politician, N. Iorga era încă de pe atunci un mit naţional. Legionarii înşişi simţiseră acest fapt şi lui i se datora împrejurarea că istoricul, deşi purta în mare parte responsabilitatea morală (şi nu numai) pentru arestarea, parodia de proces şi asasinarea lui Corneliu Codreanu (în 1938), nu se afla printre vinovaţii întemniţaţi la Jilava (în aşteptarea unei judecăţi care n-a mai avut loc). De altfel, dacă acel grup legionar “rebel” n-ar fi acţionat precipitat, “pata istorică” ar fi marcat probabil, cîţiva ani mai tîrziu, “obrazul” mult mai gros al comuniştilor...Să remarcăm şi un alt fapt. Toate asasinatele legionare de pînă atunci (este vorba de cele enumerate mai sus, căci împuşcarea prefectului C. Manciu, în 1924, n-a fost un asasinat, făcîndu-se în legitimă apărare, cum s-a şi stabilit de către Justiţia vremii, care l-a achitat în unanimitate pe Codreanu) fuseseră urmate invariabil de predarea de bună voie şi mărturisirea făptaşilor, care putuseră trece astfel, în ochii multora, drept martiri ai unei cauze. În cazul crimelor de la sfîrşitul lui noiembrie 1940, iată însă că făptaşii au fugit şi s-au ascuns, ca nişte criminali de rînd, unii fiind condamnaţi în contumacie. Deşi comisă de elemente cu apartenenţă gardistă, lichidarea lui N. Iorga nu mai poartă pecetea “pedepsirii” de tip legionar, ci a unui asasinat politic ordinar, pe cît de monstruos, pe atît de inoportun. E şi acesta un semn - cinic, dar nu mai puţin relevant - al unei anumite degradări structurale a legionarismului, pe fondul tensionat şi confuz de după dispariţia “Căpitanului”.

Astăzi, în afara cercurilor legionare, oamenilor le este obscur ce-au avut legionarii cu “marele Iorga”. De aceea, nu-i inutil să reamintim cîteva fapte, pe fondul general al epocii respective (în nici un caz pentru a-i scuza pe asasini, sau actul în sine, ci doar pentru a contextualiza o situaţie complexă, care sfidează poncifurile istorice curente şi ne pune în faţa unei tragedii cu multe încrengături).

Începînd din anii ‘20, N. Iorga devenise o personalitate tot mai controversată, din punct de vedere politic, dar şi moral. Octavian Goga îl putuse califica (Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 88) drept “monumentala incarnaţie a proorocului, care şi-a mîncat tablele legii”. Orbit de orgoliu, înţelegînd tot mai puţin noile vremuri şi înstrăinîndu-se de generaţiile tinere, N. Iorga devenise, treptat, un titan desuet şi singuratic, greu de contestat în templul ştiinţei lui4, dar adeseori ridicol în arena publică şi tot mai incoherent în manifestările sale politice. Guvernul pe care l-a prezidat, la începutul anilor ‘30, a reprezentat cel mai răsunător eşec guvernamental din România Mare (fapt recunoscut parţial chiar şi de orgoliosul protagonist: “Eu nu mai sînt eu!”)5. Mai tîrziu se va complace să fie o unealtă docilă a ambiţiilor dictatoriale şi a pornirilor antiromâneşti ale lui Carol II (de formarea căruia se ocupase pe vremuri), inclusiv în acel penibil Front al Renaşterii Naţionale (ai cărui membri, îmbrăcaţi în uniforme aproape carnavaleşti şi reduşi la postura de yesmen, nu erau altceva decît bufonii oportunişti ai unui rege nebun). Acrit şi pătimaş, ura lui devine adeseori stihială. Gazetăria lui capătă şi ea, mai mult decît oricînd, tonuri viscerale. Nu-i cruţă decît pe cei dispuşi să se smerească în umbra lui. Nu numai că între el şi cei mai tineri se sapă o prăpastie, dar se răcesc şi multe dintre vechile prietenii şi colaborări. Faimoasa glumă a lui A. C. Cuza are un tîlc mai general: ieşind din Universitate, Iorga se încrucişează cu acesta pe trepte şi-l întreabă, cu o politeţe rece, ce mai face; răspunsul vine tăios: “După cum vezi, d-le Iorga, eu urc, iar dumneata cobori”...6 Generaţia de la 1922 avusese în N. Iorga - ca şi în A. C. Cuza, O. Goga, N. C. Paulescu, S. Mehedinţi, C. Şumuleanu sau I. Găvănescul - unul dintre principalii săi dascăli naţionalişti. Ruptura dintre “tineri” şi “bătrîni”, pecetluită prin înfiinţarea Legiunii Arhanghelul Mihail (1927) pe ruinele Ligii Apărării Naţionale Creştine (L.A.N.C.), a dus, implicit, şi la îndepărtarea de profesorul Iorga. Acesta nu le iartă legionarilor lipsa de smerenie în faţa personalităţii sale de “apostol al neamului” şi apetenţa către mentori spirituali şi politici mai tineri (Nichifor Crainic o vreme, apoi - mult mai pregnant - Nae Ionescu). Pe de altă parte, profesorul alunecase, între timp, spre tabăra masonică, în măsură să-i înlesnească “onoruri” consolatoare (în ţară, dar şi în străinătate), la care era, zice-se, tot mai sensibil 7. În 1932 semnează, ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri, un decret de dizolvare a Gărzii de Fier, deşi aceasta nu săvîrşise, la data respectivă, nici un act de violenţă. (Se trece prea uşor cu vederea faptul că violenţele legionare s-au ivit ca replici la abuzurile puterii politice în funcţiune: nu formulăm o scuză, ci facem o constatare afirmînd că legionarismul a fost silit, practic, să devină extremist.) Cu excepţia unui scurt articol encomiastic dedicat lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, martirii de la Majadahonda8, Iorga continuă să-i denigreze pe legionari, cîteodată cu oarecare dreptate, însă adesea fără nici un temei serios, iar diatribele din primăvara lui 1938 (linge-blide, suflete de asasini etc.) n-au fost decît un pisc al urii sale îndelung cumulate, de care Carol II a ştiut să se folosească în mod abil (şi probabil amuzîndu-se mefistofelic în sinea sa, dacă nu cumva şi în cercurile intime).

Răspunzînd numeroaselor defăimări din Neamul Românesc (veche publicaţie iorghistă), Codreanu (fost ucenic al acestuia întru naţionalism, pe vremea studenţiei sale ieşene) îl acuză pe profesor, într-o scrisoare deschisă, de “necinste sufletească”: “Dar din adîncul unui suflet lovit şi nedreptăţit, îţi strig - şi îţi voi striga şi din adîncul gropii - că eşti un necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate”. Se vede că Zelea Codreanu n-ar fi aprobat însă în nici un caz asasinatul de mai tîrziu: “Nu veţi întîmpina nici dumneavoastră, domnule profesor, şi nici ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei sîngeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă, dar nici măcar vreo opunere” (“Căpitanul” dizolvase partidul - v. Circulara Nr. 148 - încă din februarie, neacceptînd să mai activeze politic în condiţiile dictaturii regale; el transmisese tuturor legionarilor mesajul rezistenţei non-violente, spre a nu preface România “într-o Spanie însîngerată”; din păcate, sîngele avea să curgă după ce el nu va mai fi: e calea pe care au forţat-o Palatul şi Guvernul, declanşînd un adevărat “terorism de stat”, în urma căruia au fost exterminaţi aproape 300 de legionari, începînd cu Codreanu însuşi; e o mistificare indignă să se vorbească de crimele legionare fără a se ţine seama de mult mai numeroasele crime împotriva legionarilor)9. N. Iorga este sfătuit de Palat - care căuta un pretext să-l aresteze pe Codreanu - să-i intenteze acestuia proces de ultragiu. Iorga se conformează şi continuă să pună paie pe foc. Rămîne zguduitoare - dincolo de orice poziţie ideologică am adopta - mărturia teologului Gh. Racoveanu cu privire la o instigaţie a lui Iorga, de un cinism împins pînă la abjecţie, făcută chiar într-una dintre secţiunile Senatului: “Ei, Domnilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar anglo-canadian, salvatorul coloniei româneşti din Odesa revoluţiei bolşevice - n. n.]: «Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluţiei bolşevice?». Şi Colonelul Boyle mi-a răspuns: «Domnule Profesor, eu sînt canadian şi vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîşie. Ei, dar de eşti vînător cu experienţă, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ţinteşti între ochi, toată liota se împrăştie!»”. “Mă aflam - îşi amintea în 1958, în exil, Gh. Racoveanu (1900-1967) - în localul redacţiei Cuvântului cînd a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: «Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!». Şi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat...”10.În fine, în 1939, cînd “pedepsitorii” lui Armand Călinescu (executaţi fără judecată) au fost expuşi pe cheiul Dîmboviţei, “marele Iorga” se pretează la impardonabilul gest de a lovi cu piciorul în cadavre! “Cred că atunci şi-a semnat singur - spunea un martor ocular - condamnarea la moarte”... N. Steinhardt însuşi relatează acest caz în Jurnalul fericirii (ed. 1991, p. 387), nu însă fără a preciza: “Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş...” (cu referire la abominabila asasinare consecutivă a savantului) 11. Iorga devenise atît de incontinent în prejudecăţile şi patimile sale încît am putea spune despre el, mult mai îndreptăţit, ceea ce spunea G. Călinescu despre bietul Slavici: anume că, în 1940, “moartea a scăpat opera de om”... Cu precizarea că ar fi fost însă mai bine - pentru toată lumea - să fi murit de altă moarte, iar judecata lui să rămînă strict în seama lui Dumnezeu.

Toate acestea reprezintă un adevăr tragic şi complex al istoriei noastre. Abordarea lui demagogică şi unilaterală e un semn de grosolănie sufletească şi intelectuală, pe care nu-l credem de bun augur în perspectiva unui viitor mai curat şi mai demn, aşa cum ni-l dorim cu toţii. Sîngele legionar n-a avut altă culoare decît sîngele adversarilor Legiunii!

După o jumătate de veac de minciună, s-a spus că singura noastră şansă reală ar fi adevărul. Modul în care istorici de profesie ca Dinu C. Giurescu, Ioan Scurtu, Cristian Popişteanu, Andrei Pippidi, Cristian Troncotă, Adrian Cioroianu şi mulţi alţii (ca să nu mai vorbim de politrucii noilor ideologii dominante: politologi, gazetari, talk-show-işti etc.) au prezentat public în ultimii ani, fie în scris, fie în “dezbateri” radio-televizate, evenimentele din noiembrie 1940 (pe fondul mai general al istoriei noastre interbelice) dovedeşte încă o dată cît de departe sîntem, în continuare, de “etica adevărului”. Istoriografia noastră stă, ca şi ieri, sub handicapul “imperativelor ideologice”. Teama de adevărul gol este şi ea o tragedie naţională.

În ce priveşte interesul mai general de a întreţine, cu orice preţ şi cu orice mijloace, legenda cea mai neagră despre “fenomenul legionar”, el se leagă, dincolo de presiunea perpetuă - dar mai lesne de înţeles - a cercurilor evreieşti, de tendinţa tipic autohtonă de a avea la îndemînă nişte “ţapi ispăşitori” atît pentru viciile şi neîmplinirile trecutului, cît şi pentru viciile şi neîmplinirile prezentului, ca şi de teama tuturor lichelelor faţă de o eventuală fermitate justiţiară, prin care legionarii au reuşit să tulbure odinioară - cu mijloace mai mult sau mai puţin “ortodoxe” - tot putregaiul politicianist al vremii lor.

Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei12 decît minţind “pios” în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături.

Note:

1 S-au lansat zvonuri, încă din epocă, şi despre o groaznică profanare a cadavrului. Istoricul Andrei Pippidi însuşi (rudă de sînge cu N. Iorga) a recunoscut însă public că nici un document oficial nu atestă aşa ceva.

2 Se citează deseori impresionantele sale premoniţii lirice: Din turnul sorţii/ Îţi strigă morţii/ Viers de aramă:/ Bagă de seamă!// Patima-şi are/ Răscumpărare:/ Cînd se destramă,/ Bagă de seamă!// Iar norocul,/ Cînd schimbă locul,/ Îţi cere vamă:/ Bagă de seamă! (“Bagă de seamă!”), sau, mai ales: Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sînteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu? (“Brad bătrîn”). A existat şi aserţiunea - greu de creditat - că pe Iorga îl ajunseseră remuşcările după asasinarea “Căpitanului” şi că relaţiile sale cu “camarilla” şi “oculta” se tensionaseră în asemenea măsură încît cineva (din anturajul Alicei Voinescu) l-ar fi auzit ameninţînd la Palat: “Lasă că o să destăinui eu misterul asasinării lui Codreanu!”. Temerile că va fi lichidat s-ar fi referit nu atît la legionari, cît la cei cărora le devenise “tovarăş de drum” şi care, prin lichidarea lui ca aliat incomod, urmăreau să le pună şi legionarilor în cîrcă un asasinat care să-i compromită definitiv...

3 Comandamentul Gărzii de Fier pretinde a nu fi ordonat şirul de acţiuni criminale de la sfîrşitul lui noiembrie 1940, care ar fi fost iniţiate de un grup rebel, manipulat, poate, de forţe ostile României (a se vedea punctul de vedere al lui Horia Sima, în Cazul Iorga-Madgearu. Declaraţii făcute de Dl. Horia Sima revistei “Carpaţii - 1961, Colecţia “Omul Nou”, Miami Beach, 1992). Fapt este că Horia Sima nu a repudiat cu promptitudine, public şi oficial, asasinatul, lăsînd impresia că, chiar dacă nu l-a ordonat el însuşi, l-a girat moral, atunci şi mai tîrziu, menajîndu-i impardonabil pe asasini.

4 Deşi au fost şi astfel de contestaţii, vizînd mai ales “urechismul” unor citate şi trimiteri din scrierile sale de specialitate, desuetudinile sale de “om al secolului al XIX-lea” (inclusiv “estetica inchizitorială” din sintezele sale - astăzi pur şi simplu hilare - de istoria literaturii române a secolelor XIX-XX) sau gîndirea sa “asistematică”, certată adică, vezi Doamne, cu filosofia şi cu metoda. În consensul generaţiei lui, tînărul M. Eliade l-a atacat el însuşi pe marele istoric (mai ales pentru Essai de synthèse de l’histoire universelle), dar mai tîrziu va regreta acest fapt şi-şi va mărturisi admiraţia de fond pe care i-a purtat-o (cf., de pildă, Memoria: 1907-1960, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 125 şi urm.)

5 Cf., pe lîngă presa vremii şi pe lîngă memorialistica unor actanţi politici de prima mînă (Carol II, C. Argetoianu, D. Ghica etc.), concluzia unui istoric actual de talia d-lui Florin Constantiniu: “Guvernul prezidat de savant (1931-1932) era însă o caricatură de guvern. Ministrul de Externe, Dimitrie Ghica, a lăsat descrieri savuroase, în memoriile sale, despre şedinţele de cabinet, desfăşurate într-o totală dezordine şi începute cu «historiettes scabreuses». Constantin Argetoianu, care, în amintirile sale, îl critică, uneori, în termeni inadmisibili pe primul ministru, nu ezita să-l persifleze în forme crude şi faţă de colegii de cabinet («Ştiu să-l manevrez, am fost şase luni medic la Salpêtrière» - spital de boli mintale de la Paris). Criza economicã avea sã rãpunã şi acest experiment politic, căci, dacă regele putea tolera interzicerea plăţii salariilor la funcţionari şi învăţători, neplata soldelor putea afecta stabilitatea şi capacitatea militară a ţării” (O istorie sinceră a poporului român, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Editura Univers Encliclopedic, Bucureşti, 2002, pp. 319-320).

6 Iorga va deveni, de altfel, un “client” predilect al epigramiştilor şi polemiştilor epocii, iar faimoasele Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Neculai ale lui Păstorel (Al. O.) Teodoreanu nu reprezintă un caz de excepţie, ci expresia cea mea plină de “duh” a unei tendinţe ce şi-a avut şi laturile ei grobiene.

7 Era în convingerea epocii că interesele masonice şi cele evreieşti se suprapuneau în cea mai mare măsură (de unde şi sintagma - curentă pînă spre jumătatea secolului trecut - de “iudeo-masonerie”). Unul dintre marile scandaluri de după primul război mondial, de care a fost legat şi numele lui N. Iorga ca mijlocitor indirect, aruncînd mari suspiciuni asupra noii lui “feţe”, a fost cel al listei de “studenţi români” desemnaţi să beneficize de cei 700.000 de franci alocaţi anual de guvernul francez pentru bursele de studii în Franţa ale tinerilor “fraţi latini de la Dunăre”. Simptomatic rămîne articolul “O mare ruşine” (cf. Mustul care fierbe, ed. cit., pp. 77-81) al lui Goga, chiar dacă de o retorică totuşi prea radicală, din care citez, fără alte comentarii: “Am primit lista studenţilor beneficiari ai dărniciei protectoare [a statului francez], care angajează recunoştinţa şi onoarea ţării, şi am constatat că abia 30 de procente sînt români... Publicăm acest pomelnic în întregime, aşa cum ni s-a transmis de la Paris. [...] Simpla înşiruire a numelor lămureşte totul: sînt în absoluta lor majoritate evrei, cei mai mulţi din casta cetăţenilor neofiţi, care au exact atîta legătură de suflet cu ţărîna Basarabilor cît aveţi d-voastră cu apa Iordanului din Testamentul vechi. [...] E la mijloc, desigur, una dintre acele fantastice învîrteli cu care noi ne-am obişnuit aici acasă, de cîte ori vine vorba de revărsarea bunătăţilor... Ni s-au dat chiar oarecari detalii, ni s-a indicat şi promotorul acestei liste talmudice, în persoana unui domn profesor de la Sorbona, francez naturalizat, pe care protecţiunea şi intervenţia d-lui Iorga l-ar fi avansat arbitru al doleanţelor româneşti la Universitatea din Paris...” (pp. 79-80, subl. mea). N-ar fi lipsit de interes ca un istoric profesionist onest să cerceteze cazul mai îndeaproape, spre a se vedea, între altele, şi în ce măsură a fost implicat N. Iorga în toată povestea.

8 Art. “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, apărut în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937, nu trebuie privit ca semn al vreunei simpatii pentru legionari, ci mai degrabă ca un gest de “probitate strategică” (îi laudă pe cei morţi dojenindu-i pe cei vii: “Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii. [...] Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit - pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur -, încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii, pentru ce crede el sfînt şi mare...”), altminteri în consonanţă cu mai toată opinia publică a momentului.

9 Pentru un tablou cronologic şi comparativ al violenţelor statului împotriva legionarilor şi ale legionarilor împotriva terorismului de stat, a se vedea Nicolae Roşca, Cronica unor violenţe politice, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1991 (reed. Editura Constant, Sibiu, 2000).

10 Art. “Pe cine au omorît...”, de nenumărate ori publicat, întîi de presa de dreapta din exil, apoi şi de cea postdecembristă din ţară (cf., de pildă, Puncte cardinale, an VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p.7). Ca şi Nae Ionescu, Gh. Racoveanu, la vremea aceea, nu era legionar încadrat, ci doar simpatizant al Legiunii. “Binecuvîntarea” asasinatului ar fi dat-o, conform lui Gh. Racoveanu, inclusiv Patriarhul Miron Cristea (pe atunci şi prim-ministru), chiar într-o predică pascală: “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sînge românesc [calomnie curentă la adresa lui Codreanu, ca şi, mai demult, la cea a lui Eminescu], vrea să dea foc ţării [?!]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decît să piară poporul pentru unul!” (parafrază deconcertantă a sfatului lui Caiafa consemnat la Ioan 18, 14).

11 Şi comentează mai departe, cu toată dreptatea: “Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Strejnicu, ci numai - pentru noi, nu pentru ucigaşi - încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi răul sînt distribuite în mod mai pestriţ decît bănuiam. Lui Iorga, de altfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rancé: C’est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison“.

12 Amîndouă în mare suferinţă astăzi…

Sursa: “Cartea mărturisitorilor”, Ed. Rost şi Fundaţia “Sfinţii Inchisorilor”, 2014



Gândirea filozofică europeană despre spaţiul slav - Aliona Munteanu

N. Danilevski despre Rusia şi occident;
O. Spengler despre „Apusul Europei”;
V. Shubart despre idealul slav în „Europa şi sufletul Asiei”;
N. Berdiaev despre criza culturii moderne;
I.Ilin despre fundamentele culturii creştine;
E. Cioran şi Yanko Yanev despre relaţia orient-occident.

      Lucrarea de faţă scoate în evidenţă o parte dintre concepţiile filozofilor europeni şi emigranţi despre relaţia dintre spaţiul slav şi Occident. Lucrările autorilor: N. Danilevski, O. Spengler, V. Shubart, N. Berdiaev, I. Ilin, E. Cioran, Y. Yanev, N. Crainic ne vorbesc despre rolul Rusiei, caracterul mesianic al acesteia, diferenţele dintre occidentali şi slavi, problemele omului modern şi dispariţia treptată a spiritualităţii, dezvoltarea artificială şi forţată a Rusiei, nevoia primordială a educării poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual.
     N. Danilevski critică intelighenţia rusă care este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave, preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene;
     O. Spengler reliefează faptul că mult disputata criză a culturii occidentale constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului;
     V. Shubart scrie despre menirea Rusiei de a recupera sufletul omului - anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus;
     Yanko Yanev considera spaţiul slav - spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident;
     N. Crainic accentuează că Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudomorfoză;
     N. Berdiaev vrea să ne aducă la cunoştinţă că Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală, iar
     I. Ilin ne enumeră căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei.

      Scrisă în 1869, lucrarea lui N. Danilevski, „Rusia şi Europa”, a dat naştere unor discuţii aprinse în legătură cu aceasta. Autorul emite bine cunoscuta teorie a tipurilor cultural-istorice, împărţind popoarele în două categorii: popoare neistorice, care reprezintă laturi moarte pentru dezvoltarea societăţii, şi popoarele istorice, care sunt în măsură să formeze tipuri cultural-istorice originale. Conform scriitorului, din ultima categorie fac parte 13 civilizaţii din întreaga istorie (egipteană, asiro-babiloniană, evreiască, grecească, romană ş.a) care au fost create printr-o îmbinare specifică a patru elemente fundamentale (religios, cultural, politic şi social-economic). O parte dintre aceste civilizaţii şi-au încheiat existenţa, iar altele se găsesc într-una dintre etapele sale de dezvoltare. Rusia, în concepţia lui Danilevski, ar avea rolul de a forma tipul cultural-istoric al popoarelor slave. Orice tip cultural-istoric are patru etape de dezvoltare (excepţie face cazul în care nu dispare printr-o moarte violentă): etapa inconştientă sau nivelul materialului etnografic, etapa constituirii statale, etapa înfloririi civilizaţiei şi etapa degradării acestuia, semnificând în acelaşi timp stadiile apariţiei, dezvoltării şi decăderii elitei (clasei guvernamentale). Cultura slavă se află încă în perioada de formare. Danilevski scrie că nu este absolut obligatoriu ca toate statele şi popoarele să parcurgă în drumul său de dezvoltare aceleaşi etape, precum iobăgia, feudalismul, capitalismul ş.a.

       În cartea sa, Danilevski nu scrie despre criza culturii europene, acest aspect nu pare să-l preocupe. El mai degrabă suferă din cauza faptului că intelighenţia rusă este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene, care ar reprezenta, după părerea lor, forţa salvatoare a întregii culturi europene. V. Zenikovski scrie că „Danilevski luptă împotriva acestei conştiinţe bolnave; în aceasta constă patosul primordial al cărţii sale şi prin acest lucru el a fost şi va rămâne drag tuturor celor care trăiesc cu aceeaşi intuiţie şi convingere în identitatea culturii ruse”. În ceea ce constă relaţiile dintre Rusia şi Occident, Danilevski scrie că: „Europa nu numai că ne este nouă străină, dar ne este şi ostilă, interesele ei nu numai că nu pot fi şi interesele noastre, însă în majoritatea cazurilor sunt direct opuse lor… Dacă este imposibil şi dăunător să ne îndepărtăm de treburile europene, atunci destul de probabil, va fi util şi chiar necesar să privim întotdeauna şi continuu aceste chestiuni din punctul nostru de vedere specific rusesc.” Acesta este motivul pentru care Dostoievski a numit lucrarea autorului „Cartea de căpătâi a fiecărui rus” («настольной книгой каждого русского»). Prin urmare, Europa de Vest este ostilă Rusiei şi slavonismului, de aceea este necesară construirea unei solidarităţi ale popoarelor slave împotriva tendinţelor Occidentului de a distruge, supune sau de ai asimila pe slavi.

       După părerea lui I. Ilin, nu există în Occident o carte asemănătoare cu cea al lui V. Shubart despre Rusia în ceea ce priveşte simpatia sinceră pentru poporul rus. Lucrarea „Europa şi sufletul Asiei” este considerată a fi obiectivă întrucât nu a fost scrisă de un rus, ci de un străin care a văzut lucrurile detaşat, neimplicat. V. Shubart scrie despre caracterul mesianic al omului, trăsătură în care s-au regăsit ruşii citind cartea lui, prezicându-le astfel un viitor promiţător, ceea ce le conferă ruşilor o anumită emoţie şi bucurie că se scrie despre ei cu simpatie şi dragoste şi nu cu ură şi dispreţ. V. Shubart scrie că „Occidentul a dăruit omenirii cele mai sofisticate tehnologii, forme de guvernământ şi de comunicaţie, însă a lăsat-o fără de suflet. Menirea Rusiei este de a recupera sufletul omului. Anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus… Rusia este unicul stat capabil să salveze Europa… Rusul deţine (…) acele premise spirituale care nu pot fi găsite astăzi la nici unul dintre popoarele europene…”. Shubart este de părere că „ruşii deţin cea mai profundă în esenţă şi atotcuprinzătoare idee naţională - ideea mântuirii umanităţii”.

       Într-un mod similar, Yanko Yanev considera spaţiul slav - spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident. Ca şi V. Shubart şi I.Ilin, Yanko Yanev simte o mare dragoste şi respect pentru spaţiul rus, amintind de slavofilişti, tradiţionaliştii culturii ruseşti. El consideră că Rusia reprezintă ceva cu totul deosebit de Europa, o deosebire superioară a Rusiei faţă de Occident. La toţi cei amintiţi se remarcă iubirea faţă de slavism, faţă de rasa slavă, pasiunea pentru geniul slav. Astfel, Rusia cuprinde în sine toate posibilităţile unei dezvoltări de cultură epocală, cultură care în cele din urmă va putea prin ea însăşi să cucerească Europa întreagă.

       Kirievski, care este unul dintre întemeietorii slavofilismului, precizează câteva dintre cele mai importante deosebiri dintre Rusia şi Occident: „În Occident domină ştiinţa, în Rusia domină credinţa. În Occident domină critica, în Rusia domină tradiţia. În Occident domină Biserica romano-catolică şi protestantismul, în Rusia domină Biserica ortodoxă… Catolicismul caută să înţeleagă cu raţiunea conţinutul revelaţiei, adevărul ei absolut. Spre deosebire de catolicism, ortodoxismul caută să înţeleagă absolutul adevărului revelat nu prin raţiune, ci prin directă pătrundere mistică.” Pin aceasta s-ar rezuma una dintre marile diferenţe dintre cele două lumi. „Pentru Kirievski, cultura occidentală reprezintă ceva iremediabil corupt.” Deci, raţionalismul Bisericii occidentale se bazează pe scolastică. Iar „din scolastică, după Kirievski, se trage marele rău care zace la baza culturii europene”. Omul occidental, catolic, este condus de raţionalismul scolastic, spre deosebire de „omul ortodox, care cugetă în mod pasiv, prin mistică, prin credinţa adevărului absolut”. Se poate observa că în timp ce occidentalii privesc Răsăritul faţă de Occident sub raportul civilizaţiei materialiste, slavofilii privesc acest raport în special din punct de vedere religios. Pentru adepţii slavofilismului, Occidentul va apărea întotdeauna sub forma creştinismului alterat şi deteriorat.

       În ceea ce constă perioadele de evoluţie a unei culturi, O. Spengler se apropie de concepţiile lui N. Danilevski. O. Spengler scrie că „Fiecare cultură urmează etapele de creştere asemenea omului. Fiecare are copilăria sa, tinereţea sa, maturitatea şi bătrâneţea sa.” Însă referitor la acea criză despre care s-a vorbit şi s-a scris foarte mult, criza culturii occidentale, Spengler este de părere că aceasta constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului, a negativităţii care s-a răspândit şi în rândurile maselor, contestând vechile valori, criticându-le şi respingându-le. Promotori ai acestor noi valori au fost: Jean-Jacques Rousseau, Schopenhauer, Hebbel, Wagner, Nietzsche, Ibsen, Strindberg, E. Cioran etc. În felul acesta, raţionalismul rece a luat locul spiritualităţii, teoretizarea a luat locul trăirilor, iar individualismul a luat locul colectivităţii. A avut loc o subordonare a valorilor spirituale faţă de cele materiale, o inversare a raportului firesc dintre mijloace şi scopuri. Universul uman devine exteriorizat şi nu interiorizat, axat pe autocunoaştere directă. Există o tindere vădită a omului spre domeniul tehnic, îndepărtându-se tot mai mult de aspiraţiile interioare şi trăirile autentice. Personalitatea omului, încet, încet se pierde, intrând în comun şi urmând gloata precum un robot. Atitudinile, comportamentele şi acţiunile devin standarde pentru toţi. Omul nu îşi mai pune întrebări despre sensul vieţii, nu mai are tendinţe de meditaţie. Viaţa se ocupă astfel de aparenţe şi nu de profunzimi, întrucât a rămas fără suflet. Mintea a pus stăpânire pe suflet. Acest lucru îl spune şi N. Berdiaev. Cunoaşterea ştiinţifică şi modernizarea lucrează în felul acesta împotriva omului prin efectele sale negative asupra naturalului. Francois Rabelais îl avertizează pe omul modern că „ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”.

       Făcând o analogie a culturii cu anotimpurile ciclice: primăvara, reprezentând naşterea, vara - tinereţea, toamna - maturitatea şi iarna - bătrâneţea/moartea, O. Spengler a identificat opt culturi care se deosebesc prin stilul său propriu faţă de celelalte culturi. Acestea sunt: cultura egipteană, greco-romană, chineză, babiloniană, indiană, arabă şi cea vestică, care au parcurs un ciclu de viaţă identic. Cultura este definită la Spengler ca un organism, iar istoria universală nu este altceva decât biografia ei generală.

       Nichifor Crainic scrie, făcând referire la filozofia lui O. Spengler, că toate ţările vestice dezvoltate au urmat o transformare normală. „O morfoză naturală, o morfoză adevărată se petrece în ţările în care cultura şi civilizaţia se dezvoltă organic şi simultan, cum ar fi Franţa. Dar un fenomen de preudomorfoză, de dezvoltare artificială, nu-l putem observa decât în aceste ţări înapoiate sub anumite raporturi, care totuşi, la un moment dat, vor să se pună brusc la punct, la nivel european”. Prin urmare, Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudomorfoză (să ne amintim de creştinarea forţată din anul 988).

       Conform filozofiei lui Ceadaev, Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală. Iar aceasta cultură şi civilizaţie occidentală „trebuie căutată în formele de viaţă universală ale occidentalismului”. Ceadaev e de părere că ortodoxismul bizantin a paralizat forţele Rusiei creatoare. „Suntem, menţionează el, un parazit şi nimic altceva, pe arborele culturii universale. Suntem copiii nelegitimi ai culturii de astăzi. Îmbrăţişând ortodoxismul bizantin, Rusia s-a despărţit de Occident şi şi-a tăiat deci vinele prin care putea să circule un sânge aducător de cultură. Creştem, dar niciodată noi, ruşii, nu ajungem la maturitate. Înaintăm, dar pieziş şi fără nici un scop”.

       P. Ceadaev poziţionează Rusia undeva la mijloc, între Orient şi Occident, astfel Rusia are propria sa dezvoltare, independentă de cele două extreme: „Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparţinem nici unuia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului şi nu avem tradiţiile nici ale unuia, nici ale altuia”.

       I. Ilin, filozof al sec XX, nu îşi poate imagina o gândire autentică care să nu pornească din inimă. El este de părere că „…trebuie să spunem întregii lumi că Rusia este vie - că înmormântarea ei ar fi un fapt neînţelept, că noi nu suntem praf şi mizerie umană, ci oameni vii, cu inimă rusească, cu gândire rusească şi talent rusesc…” De aceea este primordială educarea poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual. Căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei, după părerea lui I. Ilin, sunt următoarele: credinţa, continuitatea istorică, simţul monarhic de dreptate, naţionalismul spiritual, statul rus, o elită nouă conducătoare, un nou caracter spiritual rus şi o cultură spirituală. Poporul rus are nevoie de pocăinţă şi de purificare, iar cei ce s-au curăţat trebuie să-i ajute pe ceilalţi să-şi restabilească conştiinţa vie creştină, credinţa în puterea divină, atitudinea corectă faţă de rău, sentimentul onoarei şi capacitatea de a crede. Fără acestea, Rusia nu va renaşte, iar măreţia ei nu se va crea.”

       Emil Cioran, filozoful român al secolului XX, a atins şi el tema disputată a relaţiei dintre Orient şi Occident şi cea a crizei spirituale. El aduce critici la adresa popoarelor slave care au încurcat renaşterea Daciei, considerându-şi ţara nedemnă de a avea o dezvoltare spirituală proprie. E. Cioran propune să se urmeze întru totul cultura europeană şi paşii Occidentului, convins fiind că Europa Vestică este singura care urmează un ritm sigur de evoluţie. Însă forma liberală de guvernământ a Occidentului nu îi era pe plac, sugerând în locul acesteia autoritatea şi violenţa, capabile, după părerea gânditorului, de a salva lumea. Deoarece cultura română este mică şi nesemnificativă, aflată la marginea Balcanilor, Emil Cioran credea că nu va fi niciodată capabilă de a renaşte.

       Deşi fiecare dintre filozofii menţionaţi mai sus au trăit în perioade diferite, au avut propriile idei şi au aparţinut unor grupări specifice, citind scrierile şi concepţiile acestor filozofi înţelegem şi observăm preocuparea lor comună pentru o transformare, pentru un aport de bunăstare adus omenirii şi în acelaşi timp o efervescentă căutare şi dorinţă de cunoaştere, de aflare a adevărului şi comparare a propriilor valori culturale cu valorile celorlalte popoare. Munca lor intensă ne este de ajutor astăzi să descoperim istoria, atmosfera şi preocupările înaintaşilor noştri şi să ne creăm o idee despre atributele relaţiilor dintre spaţiul slav şi cel occidental. (Climate literare nr. 87/2015)

 



În faţa ateismului militant nu avem dreptul să fim credincioşi pasivi - ing. Ioan Cătălin (KSL Catalin)

În ultimul timp, în Romania s-au îndesit atacurile și presiunile la adresa Patriarhului. Intervievat în ultimele ore, pe aceasta temă, pentru presa internațională, Ing. Cătălin Ion (KSLCatalin), Președinte al Asociației non-profit Lăcașuri Ortodoxe, a răspuns:

Cum explicați îndesirea atacurilor din ultima vreme asupra Patriarhului României?

În ultimul timp, atacurile - cum le numiți dvs - au venit, atât din exterior, cele concertate, cât și din interior (indirecte, involuntare), probabil dintr-o disfuncționalitate sau o oarecare stângăcie, în cadrul staff-ului propriu de comunicare. Cu alte cuvinte, consider că în ultimele manifestări, patriarhul a fost, nu atât atacat din exterior, cât, în primul rând, expus de propriul staf și, mai apoi, pot spune chiar "trădat" de unii dintre propriii credincioși (și vă voi explica asta). Prima parte este cu totul o altă problemă; ține de organizare, de rotirea cadrelor, de perfecționare continuă, nimic special, ca în orice sistem organizatoric lumesc. Despre cea de-a doua parte, voi vorbi mai mult. Prin urmare, consider că Patriarhul majorității nu poate fi atacat și nici nu poate fi considerată "atac", o manifestare rebelă a unei minorități dezinformate sau ateiste. În plus, atacurile au fost și sunt stimulate și de faptul că instituția în sine nu este apărată, în ziua de astăzi, de structurile care ar trebui să se ocupe cu asta, doar fiindcă totul ar putea fi interpretat imediat ca o "susținere a unei religii". Ori, de fapt, dacă ne-am gândi bine, lucrurile stau invers: un amestec în treburile religioase, în treburile interne ale Bisericii, am observat cu toții, din păcate, pentru prima oară dupa Revoluție, acum câteva săptămâni, atunci când Patriarhul a fost tras la răspundere pentru o problemă care ținea strict de cult și de slujire. Patriarhul a fost supus și este supus presiunilor, constant, dar cele mai grave "presiuni" asupra unui Patriarh, să știți, nu țin de reacțiile din presă, de show-urile pe care lumea vrea să le vadă, sau de asmuțirile unor gazete sau televiziuni, ori de impertinența și lipsa de respect ale unor realizatori de emisiune învățați cu gâlceava, la care Patriarhul ar trebui să răspundă, încălcându-și principiile și credința. Este aberant din start să crezi că faci jurnalism, atunci când încerci să atragi într-un joc necredincios o persoană credinioasă. Este de-a dreptul o agresiune. Un jurnalist adevărat se face pe el oaspete al celui intervievat și nu-i invadează spațiul și credința. El intervievează cu respect, respectând regulile jocului celui intervievat, care până la urmă, are bunavoința și face un efort, își consumă timp să îi răspundă. Dar astăzi vedem cu totul altceva.

Agresiunile, măcar verbale, deși din ce în ce mai mult, remarcăm și  unele de alt tip, se înscriu, ușor-ușor, în "normalitate" și legalitate, asemenea blasfemiei. Ceea ce ar însemna blasfemie, pentru un ateist (adică să nu-i fie respectată necredința) astăzi este puternic apărat prin lege, de toate organele statului, și drastic pedepsit. În schimb, ceea ce pentru credincios înseamnă blasfemie, devine brusc “libertate de exprimare”. Înțelegeți ideea... Tocmai pentru aceasta am pornit campania împotiva manifestării ateismului prin lege, la nivel de stat, și pentru recunoașterea lui ca sectă distructivă. Ateismul a făcut extrem de mult rău, un genocid atât uman, material, cât și spiritual (pe care îl continuă și astăzi) sub ochii nepăsători ai întregii lumi. Astăzi vedem creștinii credincioși aruncați în arena televizoarelor sau, ca în Orientul Mijlociu, în arena focurilor de armă, sau cum se întamplă în Occident și dinspre Occident spre noi, în arena legilor ateiste de stat. Principiile morale sunt înlocuite cu legi imorale. Ce să iasă bun și cum să mai poți vedea și judeca drept, într-o asemenea lume? De fapt, există un răspuns și îl dă Biserica, doar stând alături de Hristos, delimitându-te cât mai mult de lume, pentru ca ea, lumea, să nu-ți știrbească, să nu-ți întineze sau chiar să nu-ți răpească total libertatea.

Prin urmare, cum vă spuneam, să știți, totuși, prima grijă a Patriarhului nu este dacă dă bine la televizor, dacă se ceartă pe un ton mai ridicat cu realizatoarea emisiunii, dacă este atacat sau nu. Nu și-ar consuma timpul datorat și pe care a jurat să-l dea lui Hristos și Maicii Sale, cu asta. Cum zicea Sfântul Gavriil (Urgebadze): "Patriarhul nostru are două cruci - poporul și Biserica. Cine îl condamnă pe Patriarh, își pune singur cărbuni aprinși în cap". Patriarhul nu e preocupat de ce fac umaniștii, de cum păcătuiesc ei, de ce se mai spune pe la colțuri și cu ce mai este păcălită de către polticieni lumea, ca să rămână liniștită în fața televizorului. Avem un Patriarh foarte înțelept, respectat si iubit, atât de majoritatea țării (deci implicit de majoritatea tinerilor), dar mai mult decât atât, de lumea ortodoxă din afară. Iar aici mă refer, nu doar la cei din cadrul Bisericii Române din afara granițelor, ci și la cei din alte Biserici locale Ortodoxe și chiar de alt rit. A avut duhovnic mare în perioada sa de formare, pe Părintele Cleopa, în fața înțelepciunii căruia se închină lumea de pe tot globul, de pretutindeni. Nu există lună să nu apară cuvintele lui în altă limbă, transcrise și traduse. Iar părintele Cleopa nu este singurul cu care Patriarhul nostru a avut ocazia să-și confrunte ideile, în formare și, sunt sigur, și astăzi, fiindcă nimeni care este credincios nu poate fi mulțumit de sine vreodată, mai ales când este conștient că trebuie să fie imaginea cât mai fidelă posibil omenește, a lui Hristos în lume. Vă dați seama ce responsabilitate? Cine și-o dorește? Asta se capătă, te trezești cu ea, în urma eforturilor tale, bineînțeles, dar prin hotărâre dumneziească deplină. Acum, vedeți ce păcat fac unii, care comentează așa ceva... El veghează permanent la propria lui stare duhovnicească, veghează la starea credincioșilor și la responsabilitatea pe care o are în fața lor, la starea Bisericii, la tot. Veghează inclusiv la starea celor necredincioși, pentru care suferă că rămân depărtați de turmă, ca orice bun păstor. Iar asupra lui veghează sfinții, precum Părintele Cleopa, despre care v-am zis, și toți ceilalți sfinți înaintași sau încă în viață. Cu ei se luptă, de fapt, ateiștii, în lupta lor. Pe cei în viață nu-i știe nimeni, dar pe cei care au existat înainte nu-i putem nega, nu avem voie, îi știm toți, și ei sunt Biserica.

Patriarhul, chiar dacă cedează unei presiuni din partea laică - iar săptămânile trecute, cum v-am zis, a fost expus prin împrejurări accidentale - totuși el face asta din iubire. Nici nu are de ce să se teamă, dovadă că a ieșit singur, atunci când situația a impus-o, în fața oamenilor care îl iubesc. În plus, chiar credeți dvs. că nu ar putea trata subiectele, cu același ton de obrăznicie, care a devenit astăzi, cred, criteriu de angajare în rândul reporterilor sau prezentatorilor TV? Este și el om, a crescut în sânul aceleiași societăți în care am trăit și trăim cu toții, în care pronumele "dvs" a fost înlocuit cu "tu", pentru egalitate între ranguri și poziții care niciodată nu va fi posibil să fie egale, în orice sens laic ar vrea cineva. Vă asigur că ar fi putut, așa cum orice sfânt ar fi putut să devină, să rămână o persoană căzută. Dar Patriarhul nostru are alte criterii după care se judecă pe sine, alte unități de măsură. Să nu credeți că oricine este dispus să depună jurămintele monahale, să stea închis pe viață într-o mânăstire, doar ca mai apoi să nu-i mai pese de ele. Ar face-o primii jurnaliștii laici, care văd bani peste tot. Dar nu o face oricine. Trebuie să ai o conștiință pe care să fii dispus să o lași să lucreze, fiindcă exact acesta este specificul credinciosului, și care nu te lasă să faci pași înapoi. Ea te mustră, te lucrează, te roade, chiar dacă ai căzut. Te ridici și mergi mai departe. Acesta este Patriarhul nostru și, mai mult, acesta ar trebui să fie "Patriarhul" din fiecare credincios. Sunt nopți de priveghere în slujbă, în care majoritatea doarme liniștită, sunt rugăciuni care nu pot fi numărate, în atâția ani până când să ajungă Patriarh și după ce a ajuns Patriarh. Se roagă permanent pentru noi. Între acestea, trebuie să răspunda unor grosolănii, de cele mai multe ori. Imaginați-vă absurdul situației și imaginați-vă, mai ales, cine își permite să judece mereu asta.

Dar, pentru întrebarea dvs, trebuie să vedem ce se înțelege prin "atac la adresa Patriarhului". Cel mai adesea, atacurile asupra unui cleric (preot) au o conotație distinctă față de atacurile asupra unui om obișnuit. În primul rând, așa cum Biserica ne învață, statutul unui preot este diferit de cel al unei persoane obișnuite. Te poți referi la preot ca la o persoană de rând, sau ca la un purtător de har sfânt, de duh. Preotul este un om care a primit, prin Taina Preoției, harul și posibilitatea legală de a săvârași Sfintele Taine ale Bisericii, de a oficia slujbe. Atacul la adresa unui cleric, deci, poate fi la adresa lui, ca persoană obișnuită, caz în care nu trebuie să amintim calitatea sa de preot, sau ca preot, iar atunci nu putem face referire decât strict la "calitatea" sau "activitatea" cu care a fost investit, prin Taina Sfantă a Preoției (iar aici nu prea e treaba noastră). Patriarhul se supune acelorași principii. În ultimul timp, presa laică ateistă a apelat la subterfugii de tot felul. În anii trecuți, a apelat la atacurile (de multe ori fabricate) la adresa unor clerici de rând, dar care făceau referire strict la partea omenească a preotului, la calitatea de cetățean, și nu la cea de preot, vizând anumite sensibilități, păcate, folosindu-se de judecăți publice, neacceptate nici de Biserică, nici de principiile morale și de bunul simț ale lumii laice. Ideea evidenta era cea de discreditare a calității de preot, a slujirii, folosindu-se de calitatea de om, din perspectiva firii omenești și a slăbiciunilor ei. Într-o anumită măsură a prins, dar nu atât cât să scoată lumea din biserici, Doamne ferește, ci doar cât să facă Biserica să fie mai atentă la calitățile sau pregătirea celor pe care îi hirotonește. Biserica are mereu calitatea de a transforma orice rău în bine. Ateiștii au rămas ateiști, credincioșii au rămas credincioși.

Este foarte important, însă, de observat, în toată această mascaradă regizată și bine sponsorizată (fiindcă intențiile erau de discreditare, și nu de îndreptare), că credincioșii nu au căzut pradă ÎN MOD DIRECT înșelăciunii pe care ateiștii încercau să o inducă. Acum, deja tot poporul, spre exemplu, a început să realizeze că multe documentare sunt de fapt fabricate, multe interviuri trunchiate, multe comentarii sunt prezente în jurul unei știri simplificate, doar cu interes de manipulare. Ideea este că ateismul și presa din spate (majoritară) atât de mult a încercat să discrediteze Biserica, și alte domenii care trebuiau atacate sau schimbate, încât s-a discreditat până la această oră cel mai mult pe ea însăși. Dacă vă uitați la un buletin de știri, astăzi, sau la o emisiune numită "dezbatere", realizați imediat că este de fapt un show. Iar acest spirit de show, astăzi, este identificat de toată lumea, cu mare ușurință. Revenind la subiect, spuneam, atacurile împotriva Bisericii au rămas fără prea mare efect vizibil, dar totuși, ele tind să lase într-o anumită măsura urme, răni, într-un MOD INDIRECT, care se fac simțite în ani. O astfel de rană, dintre rănile cele mai grave de azi, este că unii au fost determinați, în urma manipulării ateiste din presă, pentru a-și păstra credința, să disocieze harul de persoană, cum s-ar spune, omul de sfințenie, fiindcă un preot care era arătat cu o anumită slăbiciune smintea, destabiliza credința în om, semăna îndoială. Omul credincios, fidel lui Hristos, a încercat să se auto-conserve, prin singura cale - pe care de altfel și Biserica și Sfinții Părinți au sugerat-o - separând păcatul de persoană, numai că nu s-a oprit aici - și asta s-a întâmplat doar din inerție și din greseală - a separat persoana preotului de harul lui.

Aș vrea să atrag atenția asupra acestui lucru: este vorba despre o mare greșeală, iar slujitorii Bisericii trebuie să o aibă în vedere în catehizările pe care le desfășoară în prezent, atât în rândul lor, cât și în rândul credincioșilor pe care îi păstoresc. Ideea este că, una e să delimitezi păcatul de om, să nu judeci omul, să nu urăști omul care face păcatul, ci păcatul pe care l-a făcut omul, și să continui să-l iubești, eventual încercând să-i atragi atenția și să-l îndrepți (fie el și preot, toți greșim) și alta este să disociezi preotul de harul său. Răul poate și trebuie să fie disociat, dar harul dumnezeiesc, binele sfințitor, sub nicio formă. Este o formă foarte fină, subtilă, a unei greșeli strecurate de cel rău. De ce? Fiindcă dacă disociezi preotul de har, adică dacă ajungi, pur și simplu, să "tolerezi" preotul, doar fiindcă ai nevoie de harul său, de slujbele sale, de tainele sale, atunci tu nu respecți preotul în sine, care s-a sfințit prin Taina de care a avut parte. Harul lui rămâne cu el și rămâne perfect valabil (până când Biserica hotărăște altfel, în cazuri extreme care nu țin nici pe departe de criteriile indicate de partea ateistă, ci strict de religios). Disociind persoana preotului de har, în loc să o disocieze de greșelile lui omenești inerente, omul "credincios" ajunge să nu mai respecte preotul, deci nici harul preotului, chiar dacă are impresia că harul ar mai fi totuși respectat. Credinciosul se minte singur. Tocmai asta trebuie să aibă în vedere Biserica și să catehizeze astăzi.

Este o chestiune sensibilă, cu urmări extraordinar de riscante și de grave. Toate aceste urmări au, de fapt, ca rezultat - și oricum se manifestă deja prin asta, chiar dacă omul credincios încă nu remarcă - departarea, aproape ireversibilă a acestui tip de om credincios de Hristos și de Biserica lui Hristos. Spun ireversibilă, pentru că, întrucât Dumnezeu nu face nimic cu omul, fără ca omul să vrea, întorcerea la normalitate presupune cercetare, dorința de îndreptare, însă omul, în această stare, nu este deloc conștient de situația sa. El consideră că este credincios, ba chiar că el însuși a rămas singur fidel lui Hristos - preotul fiind prezentat "căzut", de către presă - deci se crede îndreptățit să țină partea harului și să se rupă total de preot. Prin urmare, acest credincios, cum spuneam, va continua să meargă la Biserică, pentru întâlnirea cu Hristos, cu harul sfânt, dar preotul ajunge să fie o persoană tolerată, neglijată chiar, care nu mai merită respect, sau să fie crezut. Unui astfel de credincios îi va apărea în față, la fiecare predică, imaginea căzuta a preotului, motiv pentru care credinciosul, după ce că dă dovadă de lipsă de iertare și de compasiune, va încerca să-și scuze ușor-ușor și derapajele proprii, motivând că inclusiv preotul a trecut prin ele. Ușor-ușor, depărtându-se de preot, disociind preotul de har, “tolerând” preotul, ajunge să disocieze (prin extrapolare sau real) arhiereul de har, deci să disocieze Biserica de har sau, mai exact, Biserica de Dumnezeu. Biserica se va rezuma la o simplă organizație, care ar avea nevoie de încăperi, de clădirile ei, adică de biserici, doar ca de niște birouri pentru slujire, pentru serviciul în care preoții să-și poată câștiga banii, pe care, însă, să le poată exploata și credinciosul, pentru un soi de meditație a lui, singur, către Dumnezeu. Este pericolul apariției noilor secte. De fapt, astfel s-au și format ele, dacă privim în istorie, prin disociere de acest tip. Unii s-au crezut mai cu har decât alții, întotdeauna...

Prin urmare, așa ajungând să fie văzute lucrurile, iar astăzi sunt destui pe care îi auzi că ei cu Dumnezeu nu au nimic, dar cu preoții nu au cum să nu aibă, se ajunge imediat la cea mai gravă formă de deraiere, blasfemiatoare: omul credincios rob al show-urilor ateiste TV se revoltă împotiva preotului, împotriva arhiereului, împotriva patriarhului, fără să-și mai poată da seama - lăsându-se purtat și cucerit treptat de acest duh de falsă sfințenie personală - aceasta însemnând, în final, o luptă cu Biserica în sine și, mai departe, cu Hristos Însuși, ca Mire al Ei. Trebuie să fie clar, și încercăm prin Campania de conștientizare lansată în această perioadă să atragem atenția asupra acestei greșeli esențiale (fiindcă decât să vedem unde greșesc ateii, mai bine vedem unde greșim noi), că atunci când un om se răzvrătește împotriva unui preot, a ierarhului sau a Bisericii - și mai mult, în spirit de judecată publică, și nu în spirit de îndreptare a persoanei respective, adică disociindu-l pe cleric de har, și nu de păcat - se răzvrătește în mod direct împotriva lui Hristos. Există variante de îndreptare a unei situații legate de un preot care a încălcat eventual anumite reguli, acceptate de Biserică, indicate și în Noul Testament, prin care credinciosul poate semnala o anumită disfuncționalitate sau eventuală neconformitate de comportament în cadrul consiliului local bisericesc, înaintea arhiereului locului etc, pentru cercetare, studiere și luare de măsuri, există varianta rugăciunii pentru îndreptare, dar niciodată varianta judecății publice sau a războirii cu omul și nu cu păcatul omului. Gândiți-vă ce ar însemna, dacă și preotul, la rândul său, ar judeca păcatele oamenilor care trec pe la el, în public...

Această înșelare, această sămânță aruncată în toți anii post-revoluționari, de mișcările ateiste, doar pentru a discredita Biserica, pentru ca ateismul să-și recâștige nivelul de încredere pe care îl râvnește în cadrul societății (discreditat total de manevrele din comunism), se dezvoltă încă, în acest moment, în sufletele "credincioșilor". Ea incubă de mulți ani și crește, și crește... Ateismul de astăzi, face apel la acest duh rău, semănat cu mai mulți ani în urmă. El se așteaptă să-l vadă reacționând astăzi chiar prin gurile credincioșilor injectați cu el. Ateismul, astăzi, caută susținere la acești așa-ziși credincioși, care se cred pe ei credincioși, dar care susțin, totodată, că nu-i pot suporta pe preoți, pe arhierei, pe patriarh, că nu pot suporta să audă despre construcția de noi biserici. Vedeți? Ei, de fapt, nu pot suporta Biserica, fiindca ei nu pot suporta omul căzut, omul lovit, omul gârbovit de greutăți, omul atacat, omul slab și jertfa. Ce ne învață Biserica? Exact acest lucru: să-l mângâiem pe cel slab, să-l vindecăm pe cel bolnav. Ce face acest tip de credincios, despre care am ajuns să vorbim astăzi? Merge la Biserică să se închine lui Hristos, dar jubilează, mustăcește în propriul fotoliu, când aude o așa-zisă știre legată de preotul lui, sau de un alt preot (fiindcă astfel își scuză și-și justifică și lui însuși păcatele proprii), când aude că se lovește în Biserică. Nu vă gândiți? Cu ce lovesc ateiștii în Biserică? Cu armele lor, ale celui rău, cu care se seamănă cearta, distrugerea: bani, mașini, averi, proprietăți, păcate... Niciodată nu veți auzi altceva, fiindca ei sunt ateiști, anti-teiști militanți, de fapt, și nu neutri. Un ateist normal n-ar avea nicio armă, de fapt el se recunoaște pe el însuși dezarmat în fața unui credincios, fiindcă el nu intentionează să se lupte cu credinciosul. El este neutru total. Ateistul militant are nevoie de arme, semn că este militant, agresiv; de cele enumerate mai sus.

Ele sunt arme necurate.
Un om cu adevărat credincios, imediat și-ar da seama de înșelătorie: când aude de bani, mașini, averi. Ar trebui să închidă discuția sau să îi schimbe obiectul, fiindcă un credincios nu se poate lupta cu armele celui rău, cu ale celui anti-credincios, ci cu cele ale binelui. Dacă va alege să se razboiască în averi și bani, va fi învins. Trebuie să lupte punându-L în față pe Hristos, nu banul.
Prin urmare, credinciosul despre care vorbesc aici se lasă pradă acestui duh însămânțat în el de ateismul militant, și îl incubează cu destul de multă plăcere, ca orice altă patimă, păcat, până când îl cucerește cu totul. Ajungi să-l auzi vorbind pe la colțuri despre cât de rău este preotul x, sau arhiereul, despre cât de mulți bani are, ce mașină, ce mănâncă etc etc.

Cineva mă întreba, în aceste zile, despre tipul mașinii cu care merge arhiereul x, susținând că este "doar curios". I-am răspuns că merge cu un tip de mașină pe care îl întâlnește și la alți oameni pe stradă, inclusiv la rudele lui. A tăcut. Fiindcă, singur s-a încuiat pe el însuși. Dacă arhiereul în cauză ar fi avut cine știe ce mașină specială (deși oricum nu ar fi fost a lui, personală), nu ar mai fi ajuns să mă întrebe pe mine, pentru că întreaga lume ar fi remarcat-o pe șosea. Bineînțeles, i-am atras atenția asupra faptului că modul prin care a pus întrebarea nu ținea nicidecum de curiozitate, ci de invidie, așa încât avea nevoie de o spovedanie. Asta a fost cel mai important.

Vedeți? Era un credincios, adică el se număra pe sine în rândul credincioșilor. Spiritul ateist injectat în unii dintre credincioșii Bisericii, dispuși să se distreze cu asta, astăzi ajunge să se manifeste chiar virulent, în contul ateiștilor. Ateiștii chiar cred că a sosit momentul să se folosească de acești soldați injectați cu acest duh, de aceea ei sunt mai activi acum. Ateiștii (așa-zișii umaniști) fac apel la credincioși, să se trezească și să vadă cu ochii lor că Biserica, cum spun ei, le-ar toca banii. Săracii credincioși, ajung până și ei să uite tot ce a făcut și face Biserica pentru ei, pentru vecinii lor, pentru toți amărâții care stau permanent la ușile Bisericii și că, la o adică, nicăieri în lume nu ar putea trage, la necaz, decât la Biserică sau la casa preotului. Ei se vând pe ei, vând tot, vând Biserica, o vând pe Mireasa lui Hristos, susținând că ar fi încă de partea lui Hristos. Mai știți, exact ca cei care strigau la Revoluție, "Nu ne vindem țara!", dar imediat ce li s-au oferit bani sau distracție, au dat-o toată... Vai de această înșelare cumplită. Ferește-ne Doamne!
Uitați-vă câți oameni stau spectatori, când cațiva ateiști (de multe ori numai unul) lovesc în Biserică sau în preoți, sau în arhiereii lor. Uitați-vă pe Internet, câte comentarii oribile blasfemiatoare, și cât de puține răspunsuri la ele, din partea oamenilor care se consideră credincioși, majoritari... Ai zice că majoritatea este necredincioasă și exact această impresie vor să lase ateiștii. Este vorba despre o lipsă crasă de mărturisire, la cote cumplite. Firea egoistă, dictată și impusă tot de duhul ateist, promovată de el, a creat tipul de așa-zis credincios egoist: eu să am propria mașina, cât mai mare, preotul nu. Eu să am propria casă cât mai mare, preotul nu. Eu pot să nu țin cont de votul sărăciei - pe care orice creștin trebuie să-l aibă, nu doar călugărul - dar preotul nu. Credinciosul uită că preotul face parte din aceeași societate, că este supus acelorași ispite (poate mai mari), că are aceleași plăceri, idei etc, cu el. Îl vrea sfânt, doar ca să îi demonstreze până la urmă că nu este, ca apoi și el, la rândul său, să poată păcătui liniștit.

Aceasta fire egoistă îl face pe creștin să merargă la Biserică doar în folosul propriu, la nevoie, să se folosească de sfinți, de preoți, de rugăciune, de biserici, de Hristos și de Maica Domnului, dar după aceea să nu reacționeze când vede că sunt scuipați. Cum poți avea un prieten, dar să nu te doară când e lovit? Cum te poți considera prieten al lui Hristos, al Maicii Domnului, creștin, credincios, dacă tu nu ești credincios lui Hristos, Maicii Domnului, Bisericii. Să fii credincios înseamnă să le fii credincios. Este cumplit, iar ateismul se folosește de acest duh.

Mă folosesc de ocazie și încerc să strig cât pot de tare, pentru asta: treziți-vă, așa-ziși credincioși! Credința se mărturisește prin faptă, prin reacții de iubire și de îndreptare, de apărare a valorilor, prin a fi credincios Bisericii, sfinților ei, Miresei lui Hristos, trimișilor lui Hristos, Ucenicilor Lui, Ierarhilor, Patriarhului, preoților. Nu vă mai mințiți că iubiți Biserica, ca Îl iubiți pe Hristos, dacă nu vă iubiți fratele, preotul, Ierarhul sau Patriarhul. Nu vă mințiți, asemenea sectanților, că știți voi că relația voastră, ascunsă, cu Dumnezeu este atât de tainică și de puternică, încât ar avea valoare de Sfânta Taină, încât să nu mai aveți nevoie de preoți, de zidiri de noi biserici, de zidire de suflet. Adevăratul credincios nu este plin de el, ci gol, total gol. El știe că nu este nimic. De multe ori, ne gândim că dacă am avea numai sfinți în jur, între vecini, cât de bine ne-ar fi... Ne mințim. Dacă am avea doar sfinți în jur, am începe să nu mai fim încântați și mulțumiți de starea noastră, comparându-ne cu ei, i-am invidia, i-am lovi, am crede că se dau mari, i-am discredita, i-am răstigni, fiindcă egoismul din noi ne vrea pe noi înșine "sfinți". De fapt exact așa ne credem astăzi, când judecăm un alt om căzut, sau un preot, un ierarh, un patriarh. Ne credem sfinți, fără să fim măcar oameni. Noi nu ne vedem de noi, nu vedem, dincolo de păcatul din om, pe Hristos din om. Ne convine să vedem păcatul, îl căutăm în disperare, ne consumăm și toată energia pentru asta, și-l scuipăm în public, dar odată cu asta scuipăm, de fapt, omul. Păcatul nu este vizibil, palpabil. Poți scuipa un păcat, la propriu? Ce e, unde e? Scuipi omul, adică purtătorul lui Hristos, scuipi sfântul potir în care sălășluiește El.

Ăsta este păcatul semănat de ateism. Mare grijă! Este capital.
Chiar dacă te crezi în Biserică, este mai rău decât dacă n-ai fi fost. Sfântul și înțeleptul Părinte Gavriil (Urgebdze) georgianul spunea: "Când cineva insultă credința, iar tu rămâi tăcut, este mai rău decât blasfemia". De ce, credeți? Fiindcă este exact diferența dintre păcatul comis de un necredincios, și unul comis de un credincios. Cel necedincios măcar susține că nu știe, dar tu, care știi, îi faci jocul celui necredincios. Cel necredincios nu știe că-L scuipă pe Hristos din fratele său, dar tu știi perfect asta, și totuși o faci. El face păcat fără știință, tu faci blasfemie, la ordinele lui.
Dacă nu continui să fii alături de preotul tău, la bine și la rău, dacă nu continui să fii alături de arhiereul tău, la bine și la rău, dacă nu continui să fii alături de Patriarhul tău, la bine și la rău, atunci nu ai cum să fii alături de Biserica lui Hristos, la bine și la rău; atunci nu ai cum să fii asemenea lui Hristos, Mirele ei, în care speri și Căruia te rogi din toată inima, să fie cu tine, la bine și rău, până la sfârșitul vieții tale. (wwww.lonews,ro)

NU ai dreptul să rămâi pasiv!
NU permite ateismului militant, manifestat ca sectă distructivă, să se impună în viaţa ta. 
Copiii tăi nu-ţi vor putea ierta NEPASĂREA! SEMNEAZĂ AICI! 


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Asin se rătăceşte (teatru pentru copii) - Gina Agapie

Este linişte. Efraim şi sora lui au de scris pentru şcoală. 

          Asin priveşte ilustraţiile din carte şi vede o stea care străluceşte cu putere. O urmează. Deodată se trezeşte pe o colină pietruită. Lasă în urmă casele nisipii care stau îngrămădite una lângă alta, pitite sub acoperişurile roşii de cărămidă. Observă măslinii ofiliţi de la poalele culmilor golaşe ale Munţilor Galaad şi Moab.

Este o căldură cumplită. Măgarul se strecoară printre chiparoşii care împodobesc străduţele strâmte. Poposeşte sub coroanele unor smochini îmbujoraţi la vederea florilor mici şi roşii de rodie. Bărbaţi în haine albe şi lungi umblă de colo-acolo. Femeile îmbrăcate în broderii negre, înfrumuseţate cu motive roşii se întorc de la piaţă.  

Peste ţinut coboară perdeaua serii ţesută cu stele.  

          -Ihaha-ha! Ihaha-haaaaa! Nechează Asin,  îngrijorat.

          Înţelege că s-a rătăcit. Deodată, o luminiţă roşie îi trimite în suflet o rază de speranţă. Alergă spre văpaia care devine o  licărire de zăpadă, oprită pe colinele unui oraş. Copitele îi răsună pe terenul stâncos.

-Uite câţiva drumeţi de la Răsărit care intră pe poarta Jaffa! Spune Asin.

Măgăruşul întreabă:

-Cine sunteţi? 

Bărbaţii mărturisesc:

-Suntem nişte magi! Am străbătut ţinuturile uscate ale Asiei Mici. Am văzut steaua lui Mesia cel de veacuri aşteptat! 

-Pot să vă însoţesc? Întreabă Asin.

Un mag răspunde:

-Avem nevoie de tine. Cămilele noastre sunt obosite! Vino cu noi!  Asin îi urmează. Urcând pe colină, intră în palatul regelui din

Ierusalim.

Toţi magii îl  întreabă: 

-Unde este regele iudeilor? Am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm.

Regele Irod cel Mare s-a tulburat. Cât e de puternic, se teme de un copil. Îi cheamă pe marii preoţi şi pe învăţaţi, întrebându-i:

-Unde se va naşte Mesia?

Iar ei  răspund:

-În Betleemul Iudeii, după cum ne spune Cartea Sfântă. El va fi   Păstorul cel Bun, care va conduce turma în pace!

Irod se gândeşte:

-Pe Iisus îl vor iubi oamenii!   

Aşa că le porunceşte magilor, cu gând rău:

-Găsiţi-l pe Mesia! Veniţi să îmi spuneţi unde se află! Vreau să mă închin Lui!

Magii pleacă, zicând:

-Hai, Asin! Pornim la drum.

 Câţiva păstori merg după stea. Toţi străbat pustiul nisipului. Urcă dealurile şi poposesc pe stâncile fierbinţi ale podişului. Steaua străluceşte cu putere deasupra unui oraş. Cum ajung în Betleem, căutătorii descalecă,  lăsă afară cămilele, intrând în grotă.

Asin este curios. Coboară şi el în peşteră. Pătrunde cu lungile sale urechi, apoi vâră şi capul. Nu vede nimic. E întuneric. Începe să plângă:

-Ihaha! Ihahaaaaaaaa!

Printre lacrimi, observă litere pe unul dintre pereţii peşterii. Citeşte:

-Cuvântul era lumina care luminează pe tot omul.

 Atunci ochii lui se deschid. Un bebeluş minunat se odihneşte în frigul nopţii, ocrotit de braţele Mariei, mama lui. Alături se află şi Iosif, logodnicul Mariei.

-Vino, Asin, îi face semn Sfânta Fecioară, iar măgăruşul se apropie cu sfială de copil. 

Maica Domnului spune:

-Tu îl vei urma pe Iisus în toate călătoriile Sale!

Magii se închină Pruncului, grăind:

-Eu, spune unul, îi ofer aurul, ca semn că Pruncul este Rege  peste o Împărăţie veşnică!

Al doilea mag:

 -Tămâie scot eu din visteria mea, pentru că acest Nou-Născut se va da pe sine ca jertfă! 

Al treilea mag adaugă:

-Şi eu dăruiesc smirnă, căci mirodenia mea vesteşte moartea şi Învierea lui Mesia, Mântuitorul nostru!

Preasfânta Fecioară  hotărăşte:

-Darurile împreună, aurul, smirna şi tămâia, să fie un semn al rugăciunii neîncetate a omenirii!

Asin spune plângând:

 -Ce trist sunt! Eu nu am nici un cadou! Mi s-a făcut milă de băieţelul născut în peştera friguroasă! Lăsaţi-mă să îngenunchez! Îl voi încălzi cu blana moale pe acest Prunc!

Toţi au încuviinţat.

Dintr-un petic de cer, coboară glasurile de îngeri care intonează cu bucurie o cântare pentru Iisus.

-Noi credeam în stele şi ne închinam lor, a spus unul dintre magi.

-Dar Iisus Hristos, adaugă altul, ne arată că steaua îl slujeşte pe Creatorul ei!

 -Peştera este plină de lumină şi de pace. Şi feţele ne strălucesc de fericire! Încheie altul, rămânând în tăcere lângă Mesia.

Şi Asin a stat acolo un timp. Apoi a închis cartea. Când a ridicat ochii, a înţeles că se află în cameră, cu Miriam şi Efraim. Lectura îl purtase până în ţinutul Betleemului. A povestit prietenilor săi tot ce a  citit despre naşterea lui Iisus.

ILUSTRAŢIA: ARTIST MIHAELA BOBOC



Este rock-ul satanist? - Pr. Dan Bădulescu

În contextul tragicelor evenimente petrecute recent în București la clubul „Colectiv”[i], au avut loc o serie de dezbateri aprinse pe marginea fenomenului rock, și s-a pus adeseori întrebarea: „Este rock-ul satanist?” Vom încerca să dăm un răspuns succint la această întrebare, spre a folosi în primul rând pe părinții, profesorii de religie (dar și de alte materii), preoții și alții, care se confruntă cu aceste problematici în această perioadă.

În general vorbind avem text, context, metatext, subtext. Textul este cel arătat, contextul, care a fost situația tinerilor de la acel club, atât formația cât și publicul, atât cei adormiți cât și supraviețuitorii. Mai complicate ar fi subtextul și metatextul: ce urmărește cel/cea ce pune această întrebare? Ce răspuns vrea/nu vrea să primească?

Dacă s-ar aștepta un simplu da, sau nu, s-ar declanșa o serie de reacții destul de previzibile însă: o radicalizare, o turnare de gaz pe foc, nepotrivită și nedorită. Deci, având în vedere aceasta considerăm întrebarea de mai sus ca nepotrivită, și propunem în loc, ca mult mai rațională și de bun simț: „Este (există) rock satanist?”

În acest caz, răspunsul este fără nici o tăgadă: da!

O simplă documentare pe net - accesibilă ușor și rapid practic tuturor începând de la clasele primare - bătând de exemplu „satanic rock”. Au ieșit materiale în limba engleză, dar aceasta este destul de binecunoscută începând cu clasa a IX-a.

Pe populara enciclopedie wikipedia întâlnim secțiunea Satanism Popular Music.  Corespondența temei în limba română a făcut trimitere la genul „black metal”  

Înainte de a continua articolul trebuie să specificăm că, există și aici ca și în alte domenii, mai multe paliere: întâi vorbim de nivelul explicit, deschis, direct. Aici se încadrează trupe și adepții lor cum ar fi 10 Satanic Black Metal Bands.

La clubul la care ne referim au cântat anul trecut în Postul mare grupul suedez Watain (Devil's Blood (Live in Club Colectiv, Bucharest, Romania, 7.04.2014). A apărut și un interviu al lor care dă detalii despre intențiile și filosofia lor de viață.

Din nefericire, și anul acesta au continuat astfel de cântări, dintre care cea mai gravă a grupului polonez Behemoth - Messe Noir Live In Club Colectiv Bucharest Romania 21-04-2015, și cu doar o lună înainte de tragedie danezii Saturnus Christ Goodbye - live @ Colectiv, Bucharest, 22-Sept, 2015  

Care pot fi - chiar și doar la modul simplului bun-simț, al raționalului elementar - consecințele acestor acumulări de duhuri demonice , repetăm, asumate deplin de cei în cauză?

Exemplele de mai sus pot fi vizionate la nevoie doar parțial, ele au o încărcătură malefică intensă evidentă, au fost puse doar pentru a risipi orice urmă de îndoială din norul celor ce s-au vehiculat în media și rețele, sau în școli.

Acestea au fost trupe contemporane. Părinții lor au putut fi în anumite perioade Rolling Stones (Their Satanic Majesties Request), Sex Pistols (Anarchy In The U.K), AC/DC (Highway to Hell), etc.

În ce privește spațiul nostru, am întâlnit trupe de black metal, dar nu explicit sataniste, ci mai degrabă neo-păgâne[ii] („daciste”, etc.).

Deci, credem că s-a lămurit oarecum suficient zona explicit satanistă a rock-ului. Nu se poate spune acum exact în procente care este statistic proporția acestui gen, atât în lume cât și la noi. Reținem însă că existența lui este o realitate cu totul mai presus de orice îndoială și că ea este asumată de către înșiși promotorii lui, și nu de către fundamentaliști creștini de orice confesiune.

Este adevărat că se poate pune întrebarea: cât de sinceri și convinși sunt acei sataniști, și câți o fac din teribilism, oportunism sau modă, fără deci să creadă și să se închine conștient. „Satan” este adesea folosit în mod cu totul greșit de către tineri, ca simbol eroic al răzvrătirii împotriva oricărei autorități: familie, școală, sistem politic, religie (biserică).

Ne oprim momentan aici, și avansăm la rândul nostru o întrebare care, chiar ne mirăm, cum de nu a fost de loc pusă în acest context: „Există oare (și) rock creștin”? Apelând la aceleași surse (wikipedia) întâlnim un material subțire la secția română, și mult mai amplu aici Christian rock. Ca exemple se pot da pentru trupe străine Thousand Foot Krutch "Welcome To the Masquerade", iar din România 10 Trupe creștine.

Se observă că cei din occident cântă în genurile hard rock și heavy metal, sonoritățile, cel puțin cele instrumentale, fiind practic identice cu cele ale celorlalți. Rock-ul creștin autohton are variante mult mai soft.

Confesional, rock-ul creștin atât cel străin cât și cel autohton vin în cea mai mare parte din zona neo-protestantă sau anglicană. Un material celebru precursor al genului este musicalul Jesus Christ Super Star[iii]

Există și în spațiul catolic excentricul călugăr capucin Fratello Metallo (Live by The Pricker, King of Trash), exponent al genului Christian metal[iv].

Întrucât rock-ul este un domeniu mult mai vast decât genul black metal, iată și un exemplu melodios de rock creștin celtic din zona irlandeză Eden's Bridge The Lord is my Light.

În spațiul nostru, un exemplu al trupei Roșu și Negru: Lumea ca o pradă.

Există chiar și abordări din zona hip-hop, cum ar fi Cedry2k „Rugăciune”.

Dacă ne întrebăm, oare „există rock creștin ortodox”? vom găsi exemple din zona Balcanilor: în Grecia a activat grupul grecesc experimental monahal „Elefteri” (Paparokades, Free Monks).[v]

 Mai aproape de muzica ortodoxă, ar fi bulgarii Isihia ce cântă printre altele „Gospodi vozvah” (Doamne strigat-am) și macedonenii Mizar cu grupul psaltic Harmosini.

Evident, rock-ul este un domeniu foarte vast cu o sumedenie de genuri și subgenuri, ce nu au fost trecute în revistă aici.         

Există și abordări spiritualiste oculte, new-age, neo-păgâne, etc. Ele nu fac obiectul acestui articol, dar se pot lua în considerare dacă se socotește nimerit. Majoritatea însă a formațiilor și genurilor se plasează într-o zonă „neutrală”, nici satanistă, nici creștină,  în sensul explicit și asumat. Aici pare a se încadra și formația din tragicul eveniment de la Colectiv, Goodbye to Gravity.[vi]  [n.red.: nu acelaşi lucru se poate spune despre alte formaţii ce au cântat în clubul Colectiv; dăm numai un exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=Gc_xieIIayc#t=123 ]  Ca gen muzical și etos, ei par a se încadra mai degrabă la Metalcore: „Metalcore este un gen muzical de fuziune, care combină elemente din extreme metal și hardcore punk”. 

Am ales însă cele două extreme în scop pedagogic, pentru ajutor la lămurirea aspectelor controversate.

În încheiere reținem următoarele: cele de mai sus constituie repere și informații, fără a conține judecăți de valoare muzicale, morale sau duhovnicești. Lăsăm acestea la conștiința și inima fiecăruia din adresanții articolului, ne referim în special la adulți români botezați ortodox, care trebuie să-și exerseze și exercite discernământul și pe cont propriu, încercând, greșind, revenind. Desigur acestea cu îndrumare și rugăciune, în cadru bisericesc. Ne aflăm - cel puțin în acest moment - încă pe tărâmul liber al părerilor/opiniilor, nu există un consens unitar unanim, și ne putem întâlni cu reacții diverse de la diabolizare deplină a fenomenului, până la considerarea lui ca inofensiv, dacă nu chiar benefic și indispensabil tineretului.

Exemplele desigur nu epuizează domeniul, se pot găsi o sumedenie de materiale, atât literare, cât - mai ales - videoclipuri, audio, etc., există suficiente accesorii, calculatoare, proiectoare etc. ce pot fi folosite cu succes în ilustrarea dorită.

Totuși, în calitatea de preot se pot da următoarele îndrumări generale: până la ajunge la „cercarea/deosebirea” duhurilor, lucru ce necesită un anumit nivel de trăire duhovnicească mult peste medie, putem încerca să discernem și să apreciem:

Aceste recomandări se adresează adulților, întrucât celor sub 20 de ani nu li se poate - cu excepțiile de rigoare ce confirmă regula[viii] - cere să discearnă aceste lucruri pe cont propriu și fără o orientare mai clară și mai precisă din partea adulților responsabili cu educația/formarea lor. Știm că momentul de față este încă unul cu o încărcătură emoțională intensă, s-a turnat mult „gaz pe foc”, și trebuie procedat cu mult tact și dragoste. Dar să nu uităm că printre faptele milosteniei sufletești primele sunt acestea:

                                                                        pr. Dan Bădulescu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_B%C4%83dulescu
Absolvent Conservator secția Pedagogie, muzicologie, dirijat coral, lucrarea de licență: „Muzica și publicul ”
Instrumentist și compozitor pop-rock, membru al formațiilor românești Sfinx, Roșu și Negru, Iris.
Absolvent Teologie pastorală, lucrarea de licență: „Muzica pentru un tineret dezorientat religios”
În prezent preot, doctor în teologie, specialitatea „Îndrumări misionare".


[i] Și care s-au continuat cu cele din Paris la clubul Bataclan la concertul trupei Eagles of Death Metal  http://stirileprotv.ro/stiri/atentat-in-paris/cum-s-a-vazut-atentatul-de-la-bataclan-prin-membrilor-trupei-eagles-of-death-metal-am-simtit-miros-de-praf-de-pusca.html …

[ii] https://www.youtube.com/watch?v=K8Ygcd2wN38; https://www.youtube.com/watch?v=46GhUrtrklM; etc.

[iii] https://ro.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar în engleză (ca de obicei, mai amplu…)  https://en.wikipedia.org/wiki/Jesus_Christ_Superstar https://www.youtube.com/watch?v=IvVr2uks0C8&list=RDIvVr2uks0C8

[iv] https://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_metal dar mai pe larg https://en.wikipedia.org/wiki/Christian_metal

[v] https://www.youtube.com/watch?v=xnmv2B7CPXg, despre ei http://hirr.hartsem.edu/sociology/liederman.html

[vi] https://www.youtube.com/watch?v=mtDHvKJYzhU

[vii] În sensul de ÉTOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social și artistic, privit în unitatea dintre intern și extern, dintre etic și estetic

[viii] După cum avem și cazul invers: oameni cu plete cărunte/albe, care au o judecată, minte și reacții de adolescenți rebeli…



Colinde - Mănăstirea Cămârzani

 

 

 

 

58 de colinde interpretate de corul Mănăstirii Cămârzani

 



Poezii - Pr. Costică Moroianu
         Amintiri
 
 
Mamă, gândul mi-e la tine,
Te revăd printre ninsori,
Cu priviri de ceruri pline,
Ascultând colindători.
 
Mâinile-s de daruri pline,
Le deschizi către copii
Și le dai cum se cuvine,
După datini, cum le știi.
 
Și Cuvântul din icoană
Ne zâmbește tuturor,
Sărut mâna, bună mamă,
Nins de amintiri, de dor.
 
                                 4 octombrie 2015   
                     
 
 
Bobotează
 
E-ntrecere… sănii cu cai
Aleargă la fel ca-n pruncie,
La poartă de dor și de rai,
Cuvântul e-n sat bucurie.
 
Prin spulberul alb de ninsori
Primește botezul Cuvântul
Și îngerii ning noii zori,
În alb înveșmântă pământul.
 
Feciorii, din ape au scos
O cruce, cu ea-naintează
Spre-altar, spre Cuvântul Hristos,
E-n satul de dor, Bobotează.
 
                               12 noiembrie 2015  
                         
 
 
Botezul Domnului
 
 
Copitele cailor, neaua frământă
Și caii aleargă, e bobotează,               
O cruce se-nalță și ei se avântă,
E Marele Praznic, Hristos se botează.
 
Feciorii-s în ape stropind viscolirea
Și unul din ei, crucea-n mâini ține sus,
Vestesc sărbătoarea, se bucură firea,
În ei și cu ei este Domnul Iisus.
 
Sătenii i-așteaptă cu vin și cojoace,
E-n sat bucuria botezului sfânt
Și-n case și-n inimi e tainica pace
A nou botezatului veșnic Cuvânt.
 
                              6 octombrie 2015 
                     
 
 
   Codrii
 
Leagănă-se, leagănă
Codrii-n adieri de vânt,
Doamne-n codri lasă-mă
Să ascult al doinei cânt.
 
Bunii-n codrii țării sunt,
Lacrimile firii lor,
Plânse într-al doinei cânt,
Sunt în suflete de dor.
 
Picură, îmi picură
Roua codrilor în cânt,
Doina mă asigură
Că străbunii-n codri sunt.
 
                           24 septembrie 2015  
                     
 
 
 
 
   Colind
 
În suflet și-afară-i zăpadă,
Trimisă-i de îngeri din cer,
Continuă fulgii să cadă,
Ne ninge eternul Mister.
 
Și iarna în mantie albă
E-n trecere dusă de vânt,
Ninsoarea în spulbere saltă
Și țurțurii cad pe pământ.
 
Și suflă-n ferestre, greu, vântul,
Și ning fulgii mari de zăpadă,
Copiii colindă Cuvântul
Și vin la icoane să-L vadă.
 
                             19 septembrie 2015 
                      
 
 
       
Ctitorie
 
 
Fă-ți din cuvinte temelii
Zidind o ctitorie
Cuvântului din veșnicii
Venit la liturghie.
 
În minte fă-I un sfânt altar
Și darul de cuvinte
Din suflet să-I aduci în dar
Cuvântului din minte.
 
Cuvântului să I te-nchini
În ctitoria sfântă,
Cuvintele ce sunt lumini,
Hristos binecuvântă.
 
                           22 septembrie 2015 
                       
 
                                Cuvintele tac
 
Se naște Cuvântul în lume,
Tăcere, cuvintele tac,
Iubirea de-a pururi rămâne,
Din gânduri, un scutec Îi fac.
 
Cuvântul Vieții, Iubirii,
Se naște-ntr-al peșterii lut,
Mă duc lângă El magii firii,
Mă-nchin Celui făr`de-nceput.
 
Cuvintele tac, doar Cuvântul
Lumină e-n lume în firi,
Sfințește și duhul și lutul
Cuvântul eternei Iubiri.
 
                           12 noiembrie 2015 
                   
 
 
Doamne-al veșnicei minuni
 
Doamne-al veșnicei minuni,
Reînvie-n noi tăria
Codrilor ce în furtuni,
Drepți, înfruntă vijelia.
 
Când furtuni în codri sunt,
Doamne, scut fii și tărie
Doinei neamului ce-o cânt
Pe pământ și-n veșnicie.
 
Când în codri-s vijelii,
Tu adu-ne-n suflet cerul,
Pacea Ta din veșnicii
Și învie-n noi Misterul.
 
                         19 septembrie 2015 
                    
 
 
Dorul binecuvântat
 
 
Nins de îngeri se tot duce
Dorul sufletului meu,
Pe-o cărare vrea s-apuce
Spre Cuvântul Dumnezeu.
 
Fulgi de nea însoțesc dorul
Pe a iernii cărăruie,
Spre Hristos Mântuitorul
Dorul sufletului suie.
 
Și Îl află în altarul
Ctitoriei vechi din sat,
Și primește-n taină harul
Dorul binecuvântat.
 
                           30 octombrie 2015  
                   
 
 
Dumnezeu e tot în toate
 
Dumnezeu este în lume,
E în fiecare om,
E în fiecare nume,
E în fiecare-atom.
 
Dumnezeu e tot în toate,
E prezent în firul ierbii,
E în Duh de libertate,
E în codri, Îl simt cerbii.
 
Dumnezeu e în durere,
Răstignit în lume este,
E în Duh de Înviere
Pe pământ și-n lumi celeste.
 
                            12 noiembrie 2015 
                     
 
 
Horind cu Veșnicia
 
 
Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Noi horim cu Veșnicia,
La brâu flori de busuioc
Ne sfințesc în horă glia.
 
Roata horei, roata gliei
Sunt în neam, pe loc, pe loc,
Cu aghiasma Veșniciei
Le sfințim cu busuioc.
 
Aici suntem și vom fi
Roată într-al horei joc,
Pe pământ și-n veșnicii
Purtând flori de busuioc.
 
                              6 octombrie 2015 
                   
 
 
                    În căsuța de cer plină
 
Sat rămas pe o colină,
Nins de cer, de veșnicii,
Amintirile suspină
După cei duși dintre vii.
 
Parcă ieri era pruncia
Printre alți colindători
Și în suflet veșnicia,
Colindam din noapte-n zori.
 
Sat rămas pe o colină,
Ai prunciei ani s-au dus,
În căsuța de cer plină
A rămas însă Iisus.
 
                                 7 octombrie 2015  
              
 
 
În căsuța de la țară
 
Viscolit îmi este dorul
Dus în nopțile târzii
La căsuța cu pridvorul
Nins de cer, de veșnicii.
 
Și în casa de la țară,
Dorul intră nins de cer,
Îngerii colindă-afară
Veșnicului Sfânt Mister.
 
Din icoană ne privește
Nou-născutul Sfânt Cuvânt,
Neaua ninsă dăruiește
Scutec Pruncului cel Sfânt.
 
                             5 octombrie 2015 
                     
 
 
   În satul de dor
 
Deschisă e poarta bisericii-n cale,
În satul de dor de Cuvânt, de străbuni,
Colinde-s cântate sub bolțile sale,
Cuvântului Vieții, eternei Minuni.
 
Și ieslea-i altarul și Golgotă-n lume
Iubirii Cuvântului Sfânt întrupat,
Ce-nvie iubirea-I, pe toți să ne-adune
La Cina Vieții să fim ne-ncetat.
 
Ne ninge iubirea Lui sfântă, divină,
În satul din suflet, în satul din firi,
Sătenii-n biserica Lui se închină
Cuvântului Vieții, eternei Iubiri.
 
                            8 noiembrie 2015 
                   
 
 
                               În viscolire
 
 
Stă Hristos în viscolire
Într-un suflet de sărman,
Pe un scutec de iubire
Nins de îngeri an de an.
 
Și trec mulți prin viscolire,
Pe lângă Hristos născut
În sărmanul plâns în fire,
Nevăzut și neștiut.
 
E Hristos în viscolire,
Nou-născut în cel sărman
Pe un scutec de iubire,
Nins de îngeri an de an.
 
                       23 noiembrie 2015  
            
 
 
La cina sfântă
 
Mi-am regăsit copilăria-n sat,
Pe uliți, în biserică și-n casă,
Pe-al Vieții Domn, Cuvântul întrupat,
L-am regăsit cu bunii stând la masă.
 
În frângerile pâinii L-am găsit
Și-n părinteasca binecuvântare
Și din icoană, Domnul Sfânt, smerit,
Ne-nvăluia-n priviri pe fiecare.
 
Mi-am regăsit în sat copilăria,
În doine și-n colinde strămoșești,
Colind ca altădată Veșnicia,
Cuvântul prin ninsori împărătești.
 
                         18 noiembrie 2015 
                   
 
 
Colinde
 
 
S-a născut în sat Cuvântul,
E în casa tuturor,
Pentru El e nins pământul
Cu iubire și cu dor.
 
Vin sătenii în sumane,
Cămăși albe și ițari,
În ținuturi transilvane,
Prin troienii tot mai mari.
 
La biserică în tindă
Vin și lumânări aprind,
Satu-ntreg e în colindă
Și Cuvântul e-n colind.
 
                           4 octombrie 2015 
                     
 
                 
                          La Dorna Arini
 
La Dorna Arini e cerescul Cuvânt
Sub boltă de cer, ctitorie,
În preajmă străbunii-L colindă și-n cânt
E-a țării întregi veșnicie.
 
La Dorna Arini cerul e pe pământ
Născut în ninsoarea stelară,
În neamul de dor e cerescul Cuvânt,
`L-înfașă-n colinde o țară.
 
La Dorna Arini codrii-n preajmă Îi sunt
Și-n bucium păstorii dau veste
Că-n neam Nou-născut e cerescul Cuvânt,
Că țara-n Cuvânt pururi este.
 
                       29 octombrie 2015 
                           
 
Nicăieri nu e mai bine
 
Nicăieri nu e  mai bine
Ca în satul meu de dor
Cu ninsori de ceruri pline,
Cu străbunii ce nu mor.
 
Și îi știi, îi vezi în strană
În urmașii vieții lor
Și în cerul din icoană,
În Cuvântul tuturor.
 
Și colindă-n noi străbunii
Și în cer, și pe pământ,
Celui ce e Domn Minunii,
Nou-născutului Cuvânt.
 
                         12 noiembrie 2015 
            
 
 
                                  Ninge
 
 
Ninge, ninge-ntruna,
Ninge lin, frumos,
Norii ascund luna,
Ning pentru Hristos.
 
Ning, scutec să-I facă
Din omăt pufos
Și-n ieslea săracă
I-L dau lui Hristos.
 
Ninge-mpărătește
Cu fulgi mari de nea,
Pe Hristos vestește
A magilor stea.
 
                    11 septembrie 2015  
              
 
 
                          Noapte de Crăciun
 
Noaptea de Crăciun de altădată…
Vântul, neaua ninsă viscolea,
N-aveam brad în casa înnoptată,
Mâna mamei candelă-aprindea.
 
Și-n lumina-i, în icoana sfântă
Vedeam Nou-născutul Sfânt Cuvânt
Și-ascultam colinde, cum se cântă
În străbunul sat pe-acest pământ.
 
Era noaptea bucuriei sfinte
Când icoana cale deschidea
Spre a-I da Cuvântului cuvinte,
Candela din duh se aprindea.
 
                                     4 octombrie 2015
                              
 
 
                        Plânge cel lipsit de rost
 
Plânge-n viscoliri sărmanul
Fără pâine și-adăpost,
Când se schimbă-n cumpeni anul,
Plânge cel lipsit de rost.
 
Și nu-i nimeni să îl vadă,
Și de-ar fi, nu l-ar zări,
Merge singur prin zăpadă
Pe-al său drum spre veșnicii.
 
Și când nimeni nu-l întreabă
Cine e, de-al vieții greu,
Vine-n calea lui degrabă
Milostivul Dumnezeu.
 
Și îl sprijină și-i duce
Pe-ai Săi umeri crucea grea
Și sărmanul este cruce
Nins de-a îngerilor nea.
 
Și din jertfă, din durere
Și din viscolul stârnit,
Îl înalță-n înviere
Veșnicul Cuvânt slăvit.
 
                            6 octombrie 2015 
              
 
 
 Plânge Maica Preacurată
 
Plânge Maica Preacurată
Lângă veșnicul ei Fiu,
Noaptea e înviforată,
N-are scutec, e târziu.
 
Frig e-n peștera de tină,
Suflă rece aprig vânt,
Lângă Fiul ei suspină
Maica Sfântă pe pământ.
 
Și Cuvântul se smerește,
Este om și Dumnezeu,
Maica Sfântă-L învelește
Într-o lacrimă mereu.
 
                                   6 octombrie 2015   
                   
 
 
Potir ceresc
 
 
Un crin cu albele-i petale
Spre Preacurata-mi face cale,
Cuvântului divin mă-nchin
Și Maicii Sale-n duh senin.
 
Rămân cu Preacurata-n fire,
Cu Cel ce-i veșnică Iubire,
Cu Fiul ei, Cuvânt divin,
Și-n duh cu  neamul, lor mă-nchin.
 
Avem un rost, un neam, o țară
Și-o Maică pururea Fecioară
Și un potir ceresc de crin
Și veșnicul Cuvânt divin.
 
                          22 noiembrie 2015 
                   
 
 
Poveste de Crăciun
 
 
Trei copile la fereastră
Se tot uită lung pe drum,
Vor în noaptea grea, sihastră,
A-l zări pe Moș Crăciun
 
Mama lor nu-i lângă ele,
E în lumea lui Iisus,
Dincolo de nori și stele,
Dorul lor e de nespus.
 
Vor să le aducă veste
Moș Crăciun, de mama lor,
Să le spună o poveste
Într-o lacrimă de dor.
 
                           7 octommbrie 2015  
               
 
 
Raiul pe pământ
 
 
Raiul pe pământ
Ni-l aduce Sfântul,
Veșnicul Cuvânt
Căruia-I dăm cântul
 
Vechiului colind
Din străbuni păstrat,
Când stele se-aprind
Celui întrupat.
 
Raiul pe pământ
E Hristos Cuvântul,
Harul Celui Sfânt
Sfințește pământul.
 
                      7 octombrie 2015  
            
 
 
Satul meu de altădată
 
 
Satul meu de altădată,
Te revăd în amintiri,
E în casa înnoptată
Domnul veșnicei Iubiri.
 
Lângă-o candelă ce-i stinsă,
Din icoană, în priviri
Ne cuprinde-n noaptea ninsă
De atâtea amintiri.
 
Satul meu unde Misterul
Ne cuprinde ne-ncetat,
Readuci în suflet cerul
Logosului întrupat.
 
 
                          8 noiembrie 2015
                
 
 
Seară de Ajun
 
Seară de Ajun
Fără brad în tindă,
Fără Moș Crăciun,
Fără de colindă.
 
Veșnicul Cuvânt
Cuprinde-n privire
Pruncii plânși, câți sunt,
În casă-n trăire.
 
Lacrimile lor,
Globuri de lumină,
Într-un brad de dor
Cuvântul le-anină.
 
                     23 noiembrie 2015 
         
 
 
 Sfântul Nicolae
 
Sfântul Nicolae vine
Într-o casă de chirpici
Cu tavanul în ruine,
Bucurând copiii mici.
 
Ninge-n casă ca afară
Și în sobă lemne nu-s,
Dar le-aduce-n fapt de seară
Pentru Pruncul Sfânt Iisus
 
Nou-născut în fiecare,
Prunc ce-n casă stă în frig
Și-acum soba lemne are,
Gerurile nu-L înving.
 
Este focul ce-ncălzește,
Al Iubirii de nespus,
Când afară viscolește
Și zâmbește-n prunci, Iisus.
 
Sfântul Nicolae merge
Spre-alte case de chirpici,
Lacrimi de pe-obraji le șterge
Bucurând copiii mici.
 
                        13 noiembrie 2015  
            
 
 
Sub semnul crucii
 
Sub semnul crucii jertfei din iubire
A veșnicului Domn ceresc Cuvânt,
Se reașază-ntreaga omenire
În Înviere veșnică-n Duh Sfânt.
 
Și semnul crucii, jertfei în durere,
Devine-altar între pământ și cer
Și steag de biruință-n Înviere
A-mpărăției Sfântului Mister.
 
Din cruce izvorăște-n veci iubirea
Jertfitului și înviat Cuvânt
Ce-n Înviere ține toată firea
Și sus în cer, și-n lume pe pământ.
 
                              18 august 2015 
                  
 
 
                        Suntem neam de dor
 
Suntem neam de dor de cer
Și de datini strămoșești
Și de veșnicul Mister,
De ninsori împărătești.
 
Suntem neam de daci-romani
Și de dor de rugăciuni,
Ne susține ani de ani
Domnul veșnicei Minuni.
 
Suntem neam de vechi colinde
Și de codri în doiniri,
Țara-ntreagă ne-o cuprinde
Domnul veșnicei Iubiri.
 
Suntem neam de Doină veche
Dăinuirii noastre cânt,               
Drept, smerit, fără pereche,
Nins cu har de Duhul Sfânt.
 
Și din lacrima durerii
Ne înalță Domnul Sfânt,
Suntem neamul Învierii
În lumina din Cuvânt.
 
                       9 noiembrie 2015 
               
 

 
 
 
 



CĂRŢI NOI / Produse noi
Mic dictionar isihast - Ierom. Ghelasie Gheorghe (CARTE)

Taina în Sine a Misticii Euharistice este, pentru părintele Ghelasie, Taina întrupării FIULUI. Prin aceasta accedem la memoria de Rai şi trecem spre starea eshatologică de înveşnicire în unirea liturgică, neamestecată şi nedespărţită, cu DUMNEZEU Cel UNUL în TREIME.
Precizările terminologice înfăţişate de părintele de la Frăsinei în acest volum, plecând de la „categoriile de REVELAŢIE", oferă o cheie de înţelegere a acestei viziuni mistice.
Accentul este pus pe o înscriere filială a întregii creaţii, materiale şi spirituale, în chipul iconic al fiinţei, cel ce conferă făpturii identitate, integritate şi orientare spre împlinire în comuniune, întru bucuria împărăţiei lui DUMNEZEU. (Florin Caragiu)

Detalii despre carte / COMANDA



Dionisie Areopagitul mistagogul - o lectura monahala - Alexander Golitzin (CARTE)

"Dionisie Areopagitul - o lectură monahală" reuşeşte o dublă performanţă: oferă o interpretare de ansamblu a fascinantei şi controversatei gândiri a Corpusului Dionisian în lumina tradiţiei ascetico-liturgice a mediului pe care-l exprimă şi, totodată, propune o soluţie plauzibilă identităţii enigmaticului său autor, identificat pe baza conexiunilor sale cu mediul creştinismului sirian.
Caracterizat de o originalitate uimitoare şi de o fidelitate remarcabilă faţă de tradiţia gândirii patristice, precum şi de o mare familiaritate cu gândirea neoplatonismului târziu, Corpusul Dionisian apare aici ca o structură coerentă şi unificată, al cărei centru şi pivot e tratatul Despre Ierarhia Bisericească, celebrare a Întrupării.
Cartea preasfinţitului episcop Alexander Golitzin este demonstraţia validităţii receptării şi interpretării "holiste" a Areopagiticelor în Tradiţia Bisericii. Viziunea generală care se degajă este cea a sfântului Dionisie al Tradiţiei Bisericii, episcop-monah din Siria sau Palestina sfârşitului secolului V care gândeşte şi scrie în cadrul uimitoarei tradiţii "mistagogice" aflate în inima creştinismului patristic şi apostolic cu baze uitate în Scripturile lui Israel şi iudaismul inter-testamentar.

Detalii despre carte / COMANDA



Adu-ti aminte de dragostea cea dintai (Apoc.2, 4-5). Cele trei perioade ale vietii duhovnicesti in teologia Parintelui Sofronie - Arhim. Zaharia Zaharou (CARTE)

Arhimandritul Zaharia Zaharou, unul din cei mai apropiaţi ucenici ai Părintelui Sofronie, a avut privilegiul şi binecuvântarea de a vieţui mulţi ani alături de fericitul Stareţ şi de a fi părtaş învăţăturii acestuia, atât celei scrise, cât mai ales celei transmise prin viu-grai. Multe din temele duhovniceşti despre care a învăţat Părintele Sofronie nu au fost formulate în scris, ele fiind scoase la iveală de către Părintele Zaharia, pentru a întregi opera nepreţuită a Stareţului.

Una dintre aceste teme, cea privitoare la cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti, este oferită acum cititorului împreună cu explicaţii şi lămuriri folositoare. De-a lungul cărţii, cititorul se întâlneşte cu învăţătura Părintelui Sofronie, atât prin citatele care fac trimitere la scrierile sale, cât şi prin bogatele exemple din învăţătura sa orală.

Detalii despre carte / COMANDA



Frumusetea care va salva lumea - Ieromonah Ioan Bute (CARTE)

Pentru a constata starea de sănătate a unei societăţi e suficient să îi faci o radiografie, privind cu mare atenţie la tarabele şi rafturile ticsite cu tot felul de publicaţii, şi îţi dai seama nu numai cât de suferindă este ci şi de ce terapie i s-ar potrivi. Este o realitate tristă de care nu mai ţine nimeni seama. Piaţa este interesată numai de câştig şi omul numai de consum. Dar rămâne totuşi o realitate.
Deşi majoritatea românilor, văzând oferta pieţii, a cam pierdut gustul cititului, situaţia nu este totuşi atât de disperată câtă vreme mai există şi nonconformişti care nu ţin pasul nici cu moda şi nici cu cerinţele pieţii.  (Pr. conf. dr. Ion Stoica)

De obicei, tânărul e fascinat cel mai mult de frumuseţe. El percepe şi iubeşte în viaţă mai degrabă frumuseţea decât înţelepciunea. Şi chiar dacă îl interesează şi utilul şi înţelepciunea, pe acestea le practică sau le exprimă, dar numai pe frumuseţe o cântă. Şi, într-adevăr, înţelepciunea împleteşte cu sârg argumente, care de care mai iscusite şi mai complexe, ca să atragă luarea-aminte şi să convingă, dar frumuseţea, prin simpla prezenţă, îţi merge drept la inimă...

Detalii despre carte / COMANDA



Strajerii Ortodoxiei Luptele monahilor pentru apararea Ortodoxiei - Arhim. Vasilios Papadakis (CARTE)

Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6).
Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.

Detalii despre carte / COMANDA



Amintiri din Siberia - Margareta Spanu-Cemartan (CARTE)

Niciun roman şi niciun film artistic nu vor fi în stare să redea vreodată calvarul siberian, infernul bolşevic prin care au trecut poporul nostru şi atâtea alte popoare subjugate de satana roşie.
Margareta Spânu-Cemârtan este una din victimele criminalului regim stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii. Întâlnim în "Lupii", care sunt o faţă opusă luminoasei copilării descrise de Ion Creangă, pagini tulburătoare pe care le putea aşterne pe hârtie numai un suflet ale cărui frumuseţe şi puritate au fost adânc rănite în copilărie şi adolescenţă. Jilăvindu-mi-s-au ochii şi inima citind, bunăoară, episodul cu acel mirific măr dulce şi rumen adus de cineva din Basarabia la marginea îngheţată a lumii, în Kurgan, măr pe care nimeni din familia deportată nu îndrăznea să-l consume în dorinţa de a se bucura cât mai îndelung de fermecătoarea mireasmă care le amintea de casa părintească, de ţara din care fuseseră izgoniţi pentru "vina" de-a fi nişte buni gospodari şi de-a avea nişte rude peste Prut. Trebuie să ai o inimă de piatră ca să nu vibrezi cu toată fiinţa lecturând asemenea pagini.  (Grigore Vieru, poet-academician)

Detalii despre carte / COMANDA



Despre smerenie - Alexandru Lascarov-Moldovanu (CARTE)

Să ne cercetăm cugetul şi inima, fiule Fortunat, şi rugând pe îngerul nostru paznic, să fie cu noi, să păşim spre poarta de aur, cea strâmtă, şi care ne va duce în cetatea Smereniei. Căci, cu adevărat, fiule Fortunat, Smerenia este poarta care, prin strâmtimea ei, ne poate duce la „păşunea cea aleasă”, adică în înţelesul ei înalt, la „mântuire”. Să ne smerim, fiule Fortunat, şi lepădând de la noi şi cele de pe urmă „umflări” ale îngâmfării noastre, ale iubirii de sine, ale trufiei, să intrăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, în cetatea Smereniei!

Dacă vom privi, fiule Fortunat, în viaţa celor cu adevarat smeriţi, precum şi în rarele clipe din viaţa noastră proprie când şi sufletul nostru s-a lăsat în voia cea dulce a Smereniei, degrabă ne vom da seama ce răsplăţi mari, pline de lumină şi frumuseţe, păstrează Bunul Dumnezeu pentru Smerenie, -vreau să spun pentru acei care sunt robii fericiţi ai ei. În cercul larg al trăirii creştine, toate virtuţile, fiule Fortunat, aduc după ele o răsplată dumnezeiască, neasemănată cu răsplăţile omeneşti, dar Smerenia mi se pare că a primit pe cele mai alese, de vreme ce, prin ea, după cum am mai spus, se intră în imensa Grădină a virtuţilor creştine. (text coperta IV)

Detalii despre carte / COMANDA



Ochii prin care vedeam cerul. În memoria parintelui Arsenie Papacioc (CARTE)

Inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos.
Să fim liberi, că dragostea numai în libertate se desăvârșește.
De ce trebuie să iubești pe vrăjmașii? Pentru că numai așa te poți elibera.

Detalii despre carte / COMANDA



Domnul Hristos. Carte de colorat cu texte explicative (pentru copii de 6-11 ani) - Natalia Corlean (CARTE)

Detalii despre carte / COMANDA



Ne vorbeste Parintele Cleopa (vol. 19) (CARTE)

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

NOU: Produse naturiste

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Decembrie-2015.doc