Sfinții Martiri Brâncoveni

Ultimul mare domn român
După Sfântul Constantin Brâncoveanu, puţini domnitori ai ţării noastre pot fi amintiţi
pentru cinstea, înţelepciunea sau jertfelnicia lor, şi nici unul pentru sfinţenia lor.

Virgil Cândea, Membru al Academiei Române

August 2015

     
Sumar:
- Perspective asupra finanțării cultelor religioase în statele UE
- Clarificări ale BOR cu privire la veniturile și cheltuielile pe anul 2014
- Știri interne - august 2015 (RO)
- Știri externe - august 2015 (EXT)
- Îndemn al Patriarhiei la respectarea celorlalte culte religioase
- Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a VII-a) - Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău...
- Întâietate şi sinodalitate în dialogul teologic ortodox-catolic
- Căsătoriile mixte - provocare pastorală de actualitate (partea I)
- Nu te contrazice! - o invățătură a Cuv. Ghelasie de la Frăsinei
- Domnitorul Constantin Brâncoveanu, de la prințul aurului la martirul lui Hristos
- O zi-lumină pe colina Guadalupe, locul unde Maica Domnului s-a arătat de 5 ori
- Temeiuri pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca
- Când credinţa este primejduită, preoţi şi mireni, să mărturisim pe Hristos
- Rugăciuni ale sfinților părinți către Sfânta Treime și către Maica Domnului
- Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (2)
- Primul abuz și prima victimă a legii antilegionare - Poetul erou Ion Şiugariu
- Pelerinaj în Ţara Sfântă (13 - 18 octombrie 2015)
- Puterea dragostei - Nikolai Afanasiev (CARTE)
- Practica isihastă - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
- Ce-mi puteti face daca va iubesc?! Eseu confesiv despre Ioan Alexandru - Dan C. Mihailescu (CARTE)
- Plăcerea şi durerea (vol. 2) - Curatirea mintii de patimi - Arhimandrit Evsevios Vittis (CARTE)



Tema lunii
Perspective asupra finanțării cultelor religioase în statele UE - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

La nivel european, relaţia dintre State şi culte este marcată de specificul istoric, religios şi socio-cultural al fiecărei ţări. Astfel, sprijinirea cultelor în realizarea obiectivelor lor este apreciată diferit de la o ţară la alta, în funcţie de modul în care Statul şi opinia publică percep rolul şi locul cultelor în societate.

În cadrul politicilor Uniunii Europene, domeniul relaţiilor Biserică-Stat este de competenţa Statelor membre, fiind respectat modul în care această problematică este rezolvată la nivel naţional. Declaraţia a 11-a adoptată de către Conferinţa Europeană de la Amsterdam, din 1997, preciza deja faptul că „Uniunea Europeană nu prejudiciază statutul de care beneficiază, în virtutea dreptului naţional, Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din Statele membre” (Cf. Journal officiel, n° C 340, din 10 nov. 1997). Această atitudine a fost preluată, prin Tratatul de la Lisabona, în Tratatul pentru Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), art. 17, care afirmă că „(1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, Bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din Statele membre”. Astfel, în formularea TFUE, domeniul relaţiilor dintre State şi Biserici sau alte organizaţii prevăzute în art. 17 cade sub incidenţa principiului subsidiarităţii, precizat de art. 5 (3) al Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), care afirmă: „În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de Statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Chiar dacă nu există un regim european al cultelor, şi nici o perspectivă uniformă în domeniul finanţării acestora, putem observa că, la nivelul Uniunii Europene, sunt conturate câteva exigenţe comune, care sunt în raport cu domeniul finanţării directe sau indirecte a cultelor:

1.      Garantarea activă a libertăţii religioase şi de cult;

2.      Recunoaşterea autonomiei interne a cultelor, în cadrul sistemului juridic specific;

3.      Recunoaşterea de drept sau de fapt a caracterului de interes public sau de utilitate publică a activităţii cultelor;

1. Garantarea activă a libertăţii religioase se referă în primul rând la faptul că nu este suficient ca o libertate fundamentală să fie explicit formulată într-un text constituţional sau legislativ. Statul trebuie să asigure condiţiile pentru ca această libertate să fie exercitată. Acolo unde lipsesc condiţiile de manifestare în circumstanţe obişnuite a libertăţii religioase datorită unor condiţii speciale reglementate de Stat, acesta are datoria de a crea condiţii pentru ca persoanele în cauză să poată să-şi exercite libertatea religioasă şi de cult. Punerea la dispoziţia persoanei aflate în circumstanţe speciale a acestor mijloace este o consecinţă a garantării libertăţilor fundamentale. Astfel, finanţarea asistenţei religioase în instituţiile publice - structuri militarizate, spitale, penitenciare şi instituţii cu statut special - este în general înţeleasă ca o obligaţie constituţională.

2. Afirmarea autonomiei cultelor în cadrul suveranităţii Statului ridică şi probleme în raport cu finanţarea cultelor. Autonomia cultelor este afectată şi de nevoile financiare. În mai multe rânduri, Statul a diminuat direct sau indirect patrimoniul Bisericilor şi, chiar dacă au fost întreprinse măsuri compensatorii, în timp, s-a pierdut din vedere că finanţarea asumată de Stat este, în acele cazuri, o justă despăgubire pentru exproprieri făcute în interes public. Diminuarea, prin exproprieri, a patrimoniul unei instituţii care nu are un scop lucrativ şi reducerea sprijinului direct sau indirect acordat Bisericii, afectează însăşi autonomia acesteia.

3. Recunoaşterea de drept sau de fapt a caracterului de interes public sau de utilitate publică a activităţii cultelor este o consecinţă a recunoaşterii faptului că activitatea acestora răspunde unei nevoi sociale. Implicarea Bisericilor în activităţile sociale şi educative este recunoscută, în general, ca fiind o activitate de interes public. În ultimii ani, chiar State care au adoptat un regim de separare radicală, precum Franţa, Olanda sau Irlanda, consideră că inclusiv activităţile de construire a spaţiilor de cult şi de reparare sau întreţinere a acestora ar trebui să fie considerate de domeniul interesului public, Statele fiind şi garante ale constituirii şi conservării patrimoniului cultural.

4. Principiul nediscriminării este cel care face ca fiecare cult să poată beneficia de toate avantajele de care se bucură cultul sau cultele predominante din societate. Chiar dacă acest principiu are vocaţia de a asigura o egalitate de tratament, în toate ţările Uniunii Europene se poate constata faptul că există o discriminare pozitivă în favoarea cultelor majoritare, fundamentată nu pe privilegii, ci pe impactul cultelor respective în societate şi pe contribuţia lor la realizarea interesului public.

Dincolo de aceste principii, problematica finanţării cultelor trebuie să fie privită în toată complexitatea ei, atât în ceea ce înseamnă finanţarea directă, cât şi finanţarea indirectă.

Finanţarea directă se referă la salarizarea personalului de cult, acordarea unor subvenţii pentru funcţionarea entităţilor cultuale, finanţarea construirii, restaurării, întreţinerii şi administrării lăcaşurilor de cult.

Finanţarea indirectă se referă la acordarea de către Stat a unor facilităţi şi exonerări de impozite şi taxe.

În cele ce urmează, se vor prezenta succint principiile generale ale finanţării cultelor în Statele Uniunii Europene, şi mai ales modul de concretizare a finanţării indirecte. Analiza urmăreşte în primul rând înţelegerea mecanismelor care stau la baza acestei problematici şi perspectivele care se întrevăd.

AUSTRIA

Finanţarea cultelor este fundamentată pe interesul public şi pe obligaţia Statului de a repara prejudiciul creat de politica naţional-socialistă (cf. art. 26 al Tratatului de la Viena). Fondurile atribuite celor 14 Biserici şi comunităţi religioase recunoscute legal provin dintr-o „taxă pentru Biserică” (aprox. 1% din venituri), percepută de către Stat, laolaltă cu celelalte impozite. Orice cetăţean poate cere încetarea plăţii acestei taxe, caz în care suma respectivă continuă să fie colectată, dar este direcţionată de către Stat către alte entităţi de interes public.

            Paragraful §34 şi s. din Regulamentul fiscal din anul 1961 prevede posibilitatea acordării unor facilităţi fiscale (reduceri de taxe şi exonerări) pentru entităţi care desfăşoară şi activităţi cu obiectiv religios.

            Donaţiile între vii şi pentru cauză de moarte sunt scutite integral de taxe, dacă sunt destinate păstrării memoriei celui decedat sau sunt pentru mântuirea sufletului celui decedat sau a familiei sale. La fel, sunt scutite de taxe donaţiile între vii sau pentru cauză de moarte sau creanţele destinate instituţiilor naţionale ale cultelor recunoscute şi altor persoane juridice, care au scop bisericesc (§ 15, al. 1, 13 et 14a şi 14b din Legea impozitelor şi donaţiilor [ErbStG]).

            Pentru cele 14 culte recunoscute, Statul finanţează, de asemenea, organizarea orelor de Religie în toate şcolile publice şi asistenţa spirituală a persoanelor private de libertate.

            În aprilie 2013, toate aceste privilegii au făcut subiectul unui referendum naţional, iniţiat de un grup de asociaţii umaniste. În ciuda temerilor, bazate în primul rând pe impactul puternic pe care scandalul preoţilor pedofili l-a avut asupra societăţii austriece, scrutinul nu a atins pragul minim necesar validării (100.000 voturi), iar prevederile legale au rămas neschimbate.

BELGIA

            Statul Belgian recunoaşte personalitatea juridică a şase culte: Biserica Romano-Catolică şi cea Protestantă (din 1802), Biserica Anglicană şi Cultul Mozaic (din 1870), Comunitatea Islamică (din 1974), şi Biserica Ortodoxă (din 1985). Pentru toate acestea, art. 181 din Constituţie prevede plata integrală a salariilor şi a pensiilor pentru personalul de cult din bugetul de Stat, precum şi o serie de subvenţii pentru acoperirea utilităţilor legate de spaţiile de cult. De asemenea, comuna (autoritatea locală) poate pune la dispoziţia personalului de cult o locuinţă de serviciu şi participă la acoperirea deficitului entităţii juridice destinate să gestioneze patrimoniul material al comunităţii parohiale. Cultele pot solicita, de asemenea, ajutor material pentru construcţia şi renovarea clădirilor proprii.

            În ceea ce priveşte proprietăţile imobiliare ale cultelor recunoscute, nu se percepe impozit pe venitul provenit din exploatarea lor. Nu se plăteşte impozit nici pe imobilele (sau părţile din imobil) destinate celebrării cultului. Restul reglementărilor fiscale sunt identice celor aplicate asociaţiilor fără scop lucrativ (ASBL - ONG).      

BULGARIA

Cultele îşi asigură finanţarea din fonduri proprii şi din subvenţii care pot fi acordate de către Stat în baza articolului 13 din Legea Cultelor (2002). Statul sprijină activitatea în domeniul asistenţei religioase şi a asistenţei sociale a cultelor înregistrate, acestea fiind asimilate entităţilor non-profit. Pot fi acordate subvenţii pentru construirea şi restaurarea spaţiilor de cult. Donaţiile sunt scutite de impozite, iar imobilele care sunt utilizate pentru oficierea cultului liturgic sunt scutite de taxe şi impozite.

CEHIA

Cultele se autofinanţează, dar Statul participă, cu aprox. 80%, la constituirea venitului personalului de cult. Cultele înregistrate sunt exonerate de taxele funciare, de impozitul pe venitul realizat din chete şi de taxele vamale pentru obiectele de cult. În Cehia, 33 de Biserici şi comunităţi religioase sunt recunoscute de către Stat în două nivele. 16 dintre acestea, înregistrate la primul nivel (inferior) beneficiază doar de o serie de beneficii fiscale. Celelalte 17 primesc însă şi asistenţă materială directă din partea Statului.

9 din cele 17 culte recunoscute la nivelul superior au şi dreptul de a organiza ore de educaţie religioasă în şcolile publice, Statul asigurând plata parţială a profesorilor. Tot parţial este asigurată şi plata capelanilor din închisori, în vreme ce capelanii militari primesc salariu integral de la Stat. Autorităţile centrale şi locale participă, de asemenea, la acoperirea cheltuielilor de construire sau restaurare a lăcaşurilor de cult, mai ales când e vorba de obiective ce fac parte din patrimoniul cultural al ţării.

Toate aceste fonduri sunt considerate măsuri compensatorii în urma naţionalizării, atât în timpul ocupaţiei naziste, cât şi dea lungul deceniilor de dictatură comunistă, a numeroase proprietăţi aparţinând cultelor. O parte însemnată a acestor proprietăţi fusese deja retrocedată în anii 1990, iar în noiembrie 2012 Parlamentul ceh a votat o lege pentru retrocedarea treptată şi integrală a tuturor proprietăţilor ori despăgubirea în bani acolo unde înapoierea proprietăţii înseşi nu este posibilă. Potrivit acesteia, de-a lungul următorilor 17 ani, Statul se obligă să retrocedeze proprietăţi în valoare de 2,7 miliarde euro şi să plătească despăgubiri în valoare de 2,15 miliarde euro. Aproape 80% din proprietăţi şi despăgubiri vor reveni Bisericii Romano-Catolice. La sfârşitul acestor 17 ani, Statul va înceta acordarea de asistenţă materială directă către cultele religioase.

CIPRU

            În schimbul patrimoniului pe care Biserica Ortodoxă l-a cedat Statului, acesta s-a angajat să plătească salariile personalului de cult al Bisericii Ortodoxe, dar şi al celorlalte trei entităţi cultuale recunoscute prin Constituţia Republicii - maroniţii, armenii şi romano-catolicii - chiar dacă doar Biserica Ortodoxă a cedat din patrimoniul său. Sprijin financiar direct primeşte, de asemenea, comunitatea musulmană.

Toate instituţiile religioase sunt exonerate de impozitul pe venitul obţinut din activităţi religioase, cel provenit din activităţi economice nefăcând obiectul vreunei reglementări speciale. (art. 8, al. 13  din Legea 118 (1)/2002). Toate materialele de construcţie, accesoriile lăcaşelor de cult şi obiectele de cult (inclusiv veşmintele), importate pentru nevoi bisericeşti de către instituţiile bisericeşti sau religioase în general, sunt scutite de taxe vamale.

Lăcaşurile de cult sunt scutite de taxe funciare, iar donaţiile între vii şi pentru cauză de moarte în favoarea cultelor sunt, de asemenea, scutite de taxe.

Celelalte comunităţi religioase se pot înregistra ca organizaţii non-profit, beneficiind de regimul fiscal aplicat acestora.

CROAŢIA

Biserica este separată de Stat, dar acesta din urmă sprijină, atât direct, cât şi indirect, activitatea cultelor care încheie un acord cu Guvernul croat. 17 din cele 44 comunităţi religioase înregistrate legal, au încheiat astfel de acorduri. Sprijnul poate consta în plata salariilor şi pensiilor pentru clerici, construirea ori restaurarea de lăcaşuri de cult ori subvenţionarea activităţilor în domeniul asistenţei religioase şi al asistenţei sociale.

În plus, pentru toate cultele recunoscute, veniturile nelucrative sunt scutite de impozit, precum şi imobilele care sunt utilizate pentru oficierea cultului.

DANEMARCA

            Biserica Evanghelică Luterană (BEL) este Folkekirke (Biserică naţională sau Biserică a poporului).

Constituţia Daneză (din 1849) prevede ca Statul să-i ofere sprijin material, BEL fiind, de altfel, singurul cult care primeşte finanţare directă de la Stat. Astfel, aprox. 12 % din bugetul Bisericii, provine direct de la Bugetul de Stat. În schimbul acestei sume, Biserica se ocupă şi de administrarea cimitirelor, de registrul evidenţei populaţiei, prin înregistrarea naşterilor, căsătoriilor, decesurilor etc. Statul poate acorda şi alte ajutoare şi subvenţii. Ajutorul public pentru BEL este considerat a fi o măsură compensatorie pentru naţionalizarea proprietăţilor bisericeşti în două rânduri - în sec. XVI şi la începutul sec. XIX.

Cealaltă parte, mult mai consistentă, provine dintr-o taxă (impozit bisericesc) plătită numai de membrii BEL (colectată însă tot de către Stat, laolaltă cu celelalte taxe).

BEL este exonerată de impozitul funciar şi de impozitul pe imobilele bisericeşti.

În afară de BEL, Statul danez mai recunoaşte juridic alte 133 de comunităţi religioase, dintre care 11 au un statut aparte, recunoscându-li-se, între altele, dreptul de a oficia căsătorii, care au şi efect civil. Toate acestea beneficiază de o serie de ajutoare indirecte - donaţiile făcute către ele pot fi deduse din impozitul anual, TVA-ul este deductibil – care nu sunt prevăzute pentru BEL majoritară.

Dezbaterile actuale din sânul societăţii daneze nu pun în discuţie atât sprijinul material oferit BEL, cât mai ales necesitatea ca un sprijin asemănător să fie acordat şi celorlalte culte recunoscute. O decizie judecătorească în acest sens, foarte mediatizată la vremea ei, datează din 2008 şi arată că discriminarea pozitivă a BEL nu încalcă principiul libertăţii religioase a cetăţenilor danezi, sprijinul direct oferit de Stat fiind justificat prin naţionalizările succesive ale proprietăţilor Bisericii.

Notă: acoperind aprox. 80% din populaţia Danemarcei (~5.500.000 de locuitori – pop. totală), veniturile pe 2006 ale BEL se ridicau la 4,5 miliarde de Euro? 75 % din acestea sunt percepute prin impozitul bisericesc al membrilor. Ajutorul public direct se ridică la 12 % iar ceilalţi 13 % rămaşi provin din plasamente, capitaluri funciare şi alte venituri particulare. Cheltuielile BEL sunt repartizate astfel: 50% pentru salariile pastorilor, episcopilor şi altor membri ai personalului, 25 % pentru cheltuielile curente, 10 % pt. pensii şi 15 % pt. investiţii. Din impozitul bisericesc, se plătesc 60 % din salariile pastorilor (celelalţi 40 % sunt de la Bugetul de Stat). Ajutoarele publice servesc şi la acoperirea cheltuielilor ministrului Afacerilor bisericeşti, salariile episcopilor şi a pensiilor pastorilor, a personalului administrativ la nivelul comunităţii şi al episcopiei, la formarea personalului de cult şi la cheltuielile particulare pentru restaurarea bisericilor monument-istoric, a dotării lor, a mormintelor etc. Toate veniturile merg într-un fond comun care este gestionat de administraţiile diocezane.

ESTONIA

            Structura confesională a societăţii estoniene este foarte fărâmiţată, cele mai mari două culte prezente (Biserica Luterană şi Biserica Ortodoxă - cu două jurisdicţii) reprezentând fiecare câte nu mai mult de 15% din populaţie. Pe lângă acestea, Statul estonian recunoaşte juridic alte aprox. 500 de organizaţii religioase, termen ce poate acoperi o gamă destul de largă de realităţi, de la o Biserică până la o simplă asociaţie a minim 12 cetăţeni ori rezidenţi.

Cultele se finanțează în principal din venituri proprii și din contribuții ale credincioșilor. Statul participă însă la întreţinerea şi conservarea lăcaşurilor de cult acolo unde acestea au o valoare istorică şi/sau culturală. Organizaţiile religioase sunt scutite de impozitul pe venit, (Art. 11 al. 2, din Legea privind impozitul pe venit) şi de cel pentru terenul ocupat de clădiri destinate cultului, iar TVA-ul este redus considerabil pentru multe produse şi servicii (de ex., 5%, în loc de 18%, pentru electricitate). La fel, Statul acordă un ajutor pentru editarea ziarului Bisericii Luterane a Estoniei.

Consiliul Bisericesc estonian, organizat în 1990 şi alcătuit din 10 Biserici creştine, este susţinut financiar de către Stat şi decide după propriile sale reguli dacă acceptă în cadrul lui o altă confesiune. Statul nu intervine în administrarea bugetului acordat acestei entităţi. Clericii aparţinând acestor 10 Biserici pot fi angajaţi pe posturi de capelani în unităţile militare şi penitenciare, salariile fiindu-le plătite integral de către Stat.

FINLANDA

            În Finlanda, Biserica Luterană şi Biserica Ortodoxă au un raport privilegiat cu Statul, comparativ cu celelalte aprox. 80 de comunităţi religioase.

Modul de finanţare al acestor două Biserici este reglementat prin lege. În conformitate cu Legea 1003/2003, Biserica Luterană primeşte 1,79856%%, iar Biserica Ortodoxă 0,0014% din impozitul plătit de persoanele juridice înregistrate în Finlanda. De asemenea, persoanele fizice afiliate uneia dintre cele două Biserici plătesc un anumit procent (1-2%) din venituri către aceasta, banii fiind colectaţi de către Stat, laolaltă cu celelalte impozite. Sprijin direct poate veni şi din partea administraţiei locale, pentru acoperirea costurilor de operare ale unităţilor de cult. Statul plăteşte, de asemenea, salariile profesorilor de religie, capelanilor militari şi ai celor din penitenciare, capelanii din spitale fiind plătiţi direct de culte.

Celelalte culte recunoscute pot, la rândul lor, primi un sprijin financiar direct din partea Statului, în urma depunerii unei cereri formale în acest sens şi direct proporţional cu numărul de membri.

În privinţa finanţării indirecte, cultele sunt scutite de impozitul pe venit (Legea 1343/1999 §21 al. 2), iar cimitirele şi imobilele cu destinaţie cultuală sunt scutite de impozitul funciar (Legea n°654/1992 §3 al. 2).

FRANŢA

            În conformitate cu Legea Separaţiei dintre Biserică şi Stat, din 9 decembrie 1905, Statul nu recunoaşte şi nu finanţează cultele. Cu toate acestea, există în Franţa un ajutor indirect care se manifestă sub mai multe forme:

            - Statul poate să acorde garanţie de Stat pentru împrumuturile pe care le fac asociaţiile cultuale sau asociaţiile eparhiale (Asociations diocésaines) pentru construirea edificiilor de cult (legea din 29 iulie 1961, art. 11).

            - Statul poate da în chirie spaţii destinate cultului, la un nivel simbolic (un euro pe an).

            - Statul sau colectivităţile publice, devenind proprietare ale spaţiilor de cult construite înainte de 1905, trebuie să asigure toate reparaţiile şi întreţinerea care incumbă proprietarului.

            - Nu se plăteşte impozit pe clădirile destinate cultului.

            - Articolul 238bis din Codul General al Impozitelor autorizează întreprinderile şi particularii să deducă, din beneficiul lor şi din venitul impozabil, donaţiile în favoarea asociaţiilor cultuale. Această prevedere a devenit şi mai favorabilă asociaţiilor cultuale prin legea din 23 iulie 1987, numită şi Legea Mecenatului. Articolul 19 al Legii Separaţiei dintre Biserică şi Stat arată că nu sunt considerate subvenţii ilicite sumele acordate de către Stat pentru repararea edificiilor destinate cultului public, chiar dacă acele edificii nu sunt clasate ca monumente istorice.

            - În conformitatea cul legea Viatte, no  50-22 din 19 februarie 1950, exercitarea unei activități de deservent de cult catolic nu este considerată ca o activitate profesională. Articolul 1 al acestei legi spune că exercitarea activității de deservent al cultului catolic nu este considerată ca o activitate profesională dacă se limitează la sfera exclusiv religioasă. Articolul 2 precizează că se radiază din lista profesiilor liberale, prevăzută de art. 6 din Legea din 17 ianuarie 1948, cea de deservent al cultului catolic. Pornind de la această abordare, s-a ajuns ca în dreptul fiscal francez venitul obținut de clericii catolici să fie socotit ca fiind repartizat de Biserică din donațiile directe, neimpozabile, ca participare la cheltuielile de viață, un venit neimpozabil. Pentru a-l distinge de veniturile impozabile, venitul clericilor este numit « revenu nonsalariel ».

            Potrivit legii din 1 iulie 1901, o entitate în legătură cu Biserica se poate constitui în asociaţie, care poate cere subvenţii de la Stat, de la colectivităţile locale sau de la alte organisme publice. Aceste asociaţii pot să fie recunoscute de utilitate publică şi să beneficieze de exoneraţii fiscale.

Excepţie de la toate aceste prevederi fac departamentele Alsacia şi Moselle, din Estul Franţei, unde, din motive istorice, este în vigoare dreptul local al cultelor recunoscute finanţate de către Stat, neaplicându-se Legea Separaţiei, din 1905. În această regiune, cultele sunt exonerate de taxa funciară şi de taxele pe profit, iar personalul cultelor recunoscute, precum şi profesorii de religie sunt plătiţi de către Stat.

GERMANIA

            Germania, foloseşte un sistem de recunoaştere a cultelor religioase în două trepte. Decizia în privinţa încadrării pe unul dintre cele două trepte o iau autorităţile fiecărui land, iar orice organizaţie religioasă este liberă să funcţioneze, în limitele legii, chiar şi fără o astfel de recunoaştere juridică.

Recunoaşterea la primul nivel atrage după sine numai o serie de exonerări fiscale (ex.: impozitul pe profit, impozitul funciar pentru imobilele bisericeşti, deducerea donaţiilor din impozitul anual).

Apoi, într-o a doua fază, o organizaţie religioasă poate aplica pentru obţinerea unei recunoaşteri ca persoană juridică de drept public. Odată conferită această recunoaştere, cultul respectiv poate numi capelani în spitale, penitenciare şi unităţi militare şi, mult mai însemnat, are dreptul de a colecta o „taxă pentru Biserică” (impozitul bisericesc), ce echivalează cu aprox. 8-9% din impozitul pe venit al fiecărui membru al cultului respectiv. În practică, numai câteva (cele mai mari) dintre cele peste 180 de culte recunoscute fac uz de acest drept. Taxa este colectată de către Stat, împreună cu restul impozitelor, în schimbul unui comision (3-5%). Oricare cetăţean poate solicita încetarea plăţii acestei taxe, caz în care încetează a mai fi considerat membru al cultului respectiv. Impozitul bisericesc și donațiile făcute Bisericilor pot să fie deduse din impozitul pe salarii și pe venit.

Alte fonduri pot fi acordate de Stat cultelor recunoscute pentru întreţinerea unor clădiri cu valoare arhitectonică/culturală deosebită sau ca măsuri compensatorii în urma anumitor evenimente istorice (ex: comunitatea evreiască primeşte anual sume însemnate ca reparaţie istorică în urma Holocaustului).

GRECIA

Biserica Ortodoxă din Grecia este Biserică de Stat, finanţată în mare parte din fondurile publice. Statul asigură salarizarea şi pensiile preoţilor şi episcopilor Bisericii Ortodoxe, precum şi formarea personalului de cult şi subvenţionează instituţiile administrative ale Bisericii Ortodoxe şi asistenţa religioasă în instituţiile publice.

Cultele recunoscute juridic sunt scutite de impozitul funciar, impozitul pe clădiri şi pe venit. Sunt scutite, de asemenea, de taxe transmiterea bunurilor imobiliare precum şi donaţiile şi succesiunile în favoarea Bisericii. Cultele recunoscute sunt exonerate de taxa de timbru. Biserica Ortodoxă este exonerată de taxele vamale pentru produsele destinate cultului. Cultul israelit beneficiază de o exonerare parţială. Persoanele juridice religioase de drept public sunt exceptate de la taxa de timbru poştal pentru corespondenţa oficială pe tot teritoriul Greciei.

Notă: Se pare că proprietăţile deţinute astăzi de Biserica Ortodoxă reprezintă doar 4% din proprietăţile deţinute înainte de 1821. În urma unui acord din 1952, Biserica a cedat aprox. 80% din terenurile sale agricole în schimbul, printre altele, a finanţării salariilor perosnalului de cult de către Stat. Biserica Greciei deţine, de asemenea, 1,5% din Banca Naţională a Greciei, în al cărei consiliu de conducere un loc este ocupat de un episcop.

Odată cu criza economic-financiară care a lovit Grecia în ultimii ani, situaţia regimului fiscal a suferit şi unele modificări.

- Astfel, printr-o lege din 2010, la fel ca toate celelalte Asociaţii fără scop lucrativ, Biserica este taxată cu 20% din veniturile brute. Ceea ce face ca în anul 2011 Biserica Greciei să fi plătit către Stat impozit în valoare de 12,5 milioane euro. Totuşi, Biserica a fost scutită de taxa imobiliară instaurată de guvernul grec în 2011.

- Legea 4146/2013 acordă Bisericii autoritate deplină în administrarea proprietăţilor ei, iar prin Legea 4182/2013 a fost creată Societatea pentru administrarea bunurilor Bisericii, al cărei capital este împărţit egal între Statul grec şi Biserică (50-50), şi al cărui consiliu director este format din doi reprezentanţi ai guvernului şi trei ai Arhiepiscopului de Atena. În mod concret, bunurile imobiliare ale Bisericii vor fi transferate pentru o perioadă de 99 de ani către această societate, care va putea să le închirieze, dar nu să le vândă. Veniturile provenite vor fi împărţite în mod egal între Stat şi Biserică.

IRLANDA

Constituţia Irlandeză prevede o separaţie rigidă între Stat şi culte şi interzice orice formă de subvenţie directă pentru un cult din Irlanda (art. 44, alin. 2, par. 2). În consecinţă, cultele se autofinanţează, majoritatea fondurilor provenind din contribuţii ale credincioşilor, donaţii şi exploatarea proprietăţilor imobiliare.

Totuşi, Statul acordă subvenţii însemnate pentru activităţile considerate de utilitate publică: învăţământ (marea majoritate a şcolilor primare şi secundare sunt confesionale), asistenţă medicală şi asistenţă socială. Statul asigură, de asemenea, plata salariilor pentru capelanii din şcoli, unităţi militare şi penitenciare, capelani ce aparţin, cel mai des, Bisericii Romano-Catolice, majoritare.

În privinţa regimului fiscal, cultele sunt asimilate entităţilor caritabile şi astfel sunt exonerate de taxele funciare şi de impozitul pe capital.

ITALIA                     

Deşi secular, Statul italian nu este indiferent faţă de viaţa religioasă a cetăţenilor săi şi sprijină desfăşurarea acesteia în bune condiţii. Locul predominant al Bisericii Romano-Catolice în societatea italiană se reflectă limpede în distribuirea acestui sprijin. Astfel, există subvenţii publice pentru lăcaşurile de cult iar 0,8% din impozitul pe venit plătit de membri este transferat de Stat Bisericii. Statul asigură şi plata integrală a salariilor pentru capelanii din instituţiile publice (unităţi militare, penitenciare).

Aceleaşi privilegii sunt accesibile şi altor câteva culte care au semnat acorduri cu Statul. Donaţiile către cultele admise ca fiind beneficiare a unei finanţări indirecte sunt parţial deductibile din impozitul pe venit. Imobilele care au destinaţie cultuală sunt exceptate de la impozitare. Persoanele juridice ale Bisericii Romano-Catolice şi ale cultelor care au prevăzut acest lucru în acordul semnat cu Statul Italian beneficiază de o reducere cu 50% a impozitului asupra persoanelor juridice.

De remarcat că prevederile acestor acorduri nu sunt standard, ci diferă de la un cult la altul. Între privilegiile ce pot fi prevăzute în aceste acorduri se numără şi o serie de avantaje fiscale (scutire de la plata impozitului pe donaţii şi succesiuni, precum şi a taxei comunale asupra transferului de proprietate).

LETONIA

Cu o populaţie puţin peste două milioane de locuitori, Letonia prezintă un peisaj confesional foarte fragmentat, lucru explicabil, însă, în lumina evoluţiei istorice dea lungul ultimului mileniu.

Înregistrarea legală a unui grup religios nu este obligatorie, dar atrage după sine o serie de beneficii, mai ales de natură fiscală. Ulterior recunoaşterii formale ca grup religios, se poate începe procesul în vederea recunoaşterii ca asociaţie religioasă, statut deţinut în prezent de 8 culte.

Constituţia letonă prevede separarea rigidă a Bisericii de Stat, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea oferirii unui sprijin material direct. În consecinţă, cultele se finanţează, în principal, din fonduri proprii şi din donaţii ale membrilor. Există, totuşi, şi excepţii de la regulă. Astfel, Statul acordă subvenţii celor opt culte recunoscute legal, pentru amenajarea şi întreţinerea spaţiilor de cult, susţinerea activităţii religioase şi a diferitelor activităţi de interes public. Aceleaşi culte pot desemna profesori de Religie care să activeze în şcolile publice, precum şi capelani în unităţi militare, penitenciare şi spitale, salariile tuturor acestora fiind plătite de către Stat.

Între beneficiile de care se bucură comunităţile religioase înregistrate la Biroul pentru Afaceri Religioase din cadrul Ministerului Justiţiei se numără: scutirea de la plata impozitului pe terenuri şi pe clădiri (art. 4 și 2, al. 1 ale Legii asupra Impozitului pe Proprietatea Imobiliară și Regulamentul 131/7 din 4 aprilie 2000), precum şi a impozitului pe venit, neplata TVA-ului pentru contribuţii şi donaţii, precum şi posibilitatea deducerii acestora, în anumite limite, din impozitul pe venit, atât de către persoanele juridice, cât şi de cele fizice. Legea prevede, de asemenea, scutirea de la plata taxelor vamale şi a TVA-ului pentru ajutoarele umanitare sau asistenţa tehnică primită din afara ţării.

LITUANIA

Statul lituanian a optat pentru o recunoaştere juridică a cultelor în trei trepte: - grupuri religioase tradiţionale, grupuri religioase netradiţionale şi alte grupuri religioase. Încadrarea pe fiecare dintre acestea categorii atrage după sine un anumit nivel de sprijin din partea Statului.

Grupurile religioase tradiţionale, în număr de 9, sunt singurele care primesc anual un sprijin financiar direct din partea Statului, iar acest sprijin poate fi completat de către administraţia locală. Această asistenţă este considerată a fi o măsură reparatorie pentru pierderile suferite de aceste culte în timpul ocupaţiilor nazistă şi sovietică. Într-o situaţie aparte, în această privinţă, se regăseşte comunitatea evreiască – în anul 2012, Guvernul lituanian a înfiinţat un fond de despăgubire a acestei comunităţi în urma Holocaustului, fond în care urmează a fi vărsaţi 35 milioane de euro în următorii 10 ani. De asemenea, Grupurile religioase tradiţionale pot desemna profesori de Religie în şcolile publice, precum şi capelani în unităţi militare, penitenciare şi spitale, plata salariilor fiind asigurată de către Stat. (În practică, însă, numai Biserica Romano-Catolică are capelani, iar aceştia numai în unităţile militare.) La fel, cele nouă culte tradiţionale sunt scutite de la plata asigurărilor sociale şi de sănătate pentru personalul clerical şi monastic. Acordul cu Biserica Romano-Catolică o exonerează pe aceasta de impozitul funciar și de impozitul general.

Grupurile religioase netradiţionale sunt numai 2 – Uniunea Evanghelică Baptistă şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Acestea nu primesc un ajutor financiar regulat din partea statului, dar pot primi subvenţii pentru activităţile culturale ori sociale pe care le desfăşoară. Nici ele nu plătesc asigurările sociale şi de sănătate şi au dreptul de a desemna profesori de Religie în şcolile publice, Statul plătind salariile.

Statul finanţează, de asemenea, funcţionarea şcolilor confesionale (aprox. 30 la număr), în cazul celor Romano-Catolice plătind atât costurile de funcţionare, cât şi pe cele de capital.

În fine, celelalte grupuri religioase înregistrate beneficiază numai de o serie de avantaje fiscale, ce sunt aplicate, de asemenea, cultelor din cele două categorii precedente. Astfel, contribuţiile şi donaţiile sunt scutite de la impozitare, ca şi salariile personalului clerical şi neclerical, articolele religioase importate sunt scutite de taxe vamale şi TVA, iar imobilele folosite exclusiv pentru oficierea cultului ori pentru producerea de articole religioase sunt scutite de la impozitul pe clădiri.

LUXEMBURG        

Biserica Romano-Catolică, ce reprezintă 70% din populaţie, şi alte cinci culte religioase recunoscute juridic (Ortodox, Anglican, Reformat, Protestant şi Mozaic) sunt finanţate integral de către Statul luxemburghez, fără ca acesta să colecteze vreo „taxă pentru Biserică”. Aceasta înseamnă plata salariilor şi a asigurărilor sociale şi de sănătate pentru personalul clerical şi o bună parte din cel neclerical (administraţie, cateheţi etc.), întreţinerea şi construirea de noi lăcaşuri de cult, finanţarea organizării educaţiei religioase în şcolile publice şi a asistenţei religioase în instituţii publice, finanţarea şcolilor confesionale, precum şi a unui seminar teologic romano-catolic.

În privinţa regimului fiscal, cele şase culte recunoscute, ca şi toate celelalte asociaţii religioase înregistrate, au un statut similar fundaţiilor şi organizaţiilor non-profit, care implică neimpozitarea veniturilor din activităţi nelucrative, neimpozitarea lăcaşurilor de cult etc.

În anul 2012, răspunzând unor critici din partea mai multor grupuri agnostice, Guvernul luxemburghez a format o comisie de experţi care să analizeze modul de funcţionare al mecanismului care reglementează relaţia Stat-culte, inclusiv sistemul de finanţare al acestora din urmă. Raportul acestei comisii a arătat că actualul mecanism funcţionează în mod satisfăcător, singura observaţie negativă vizând o uşoară discriminare pozitivă a Bisericii Romano-Catolice, mai ales în privinţa asistenţei financiare primite.

MALTA

            În Malta, deşi Biserica Romano-Catolică este, potrivit Constituţiei, Biserică de Stat, principalul venit al Bisericii Romano-Catolice îl reprezintă cel obţinut din titlurile de stat cu care a fost despăgubită pentru patrimoniul naţionalizat. O altă sursă sunt donaţiile între vii şi pentru cauză de deces. De asemenea, se pot obţine subvenţii din partea Statului pentru activităţile de interes public. Statul finanţează organizarea educaţiei religioase în şcolile publice, subvenţionează şcolile confesionale şi asigură asistenţa religioasă în instituţiile publice.

            Nu există un regim fiscal special pentru cultele religioase, ele fiind asimilate, din acest punct de vedere organizaţiilor non-profit. Totuşi, Biserica Romano-Catolică poate beneficia de unele exonerări, parţiale sau integrale, de la plata anumitor impozite (nu plătește impozit pe beneficiu sau pe imobilele destinate cultului etc.).

OLANDA

            În Olanda funcţionează un sistem de separaţie rigidă între Stat şi culte, fără a fi prevăzut dispozitiv constituțional în acest sen. Astfel, este exclusă finanţarea directă a vreunui cult religios, lăsând, totuşi, posibilitatea acordării de asistenţă indirectă şi chiar a unor subvenţii ocazionale către cultele recunoscute juridic.

            Astfel, autorităţile centrale şi locale contribuie la întreţinerea lăcaşurilor de cult cu valoare istorică. În plus, legea prevede posibilitatea alocării de fonduri pentru construirea a noi lăcaşuri de cult pentru cultele minoritare, în baza principiului garantării active a libertăţii religioase. Acelaşi principiu permite Statului finanţarea în diferite grade a asistenţei religioase în instituţii publice (penitenciare, unităţi militare, spitale, aziluri pentru bătrâni). Statul subvenţionează, de asemenea, şcolile şi unităţile medicale confesionale.

            Cultele sunt exonerate total sau parţial de taxele pe donaţii cu scop religios şi beneficiază de o reducere a taxelor pentru electricitate şi a celor pentru transferul de proprietate.

POLONIA

            Peisajul confesional polonez este dominat de Biserica Romano-Catolică, ce reprezintă aproape 90% din populaţie şi ale cărei raporturi cu Statul sunt reglementate printr-un Concordat. Acorduri asemănătoare au fost încheiate de Statul polonez cu alte 14 culte, alte 158 de comunităţi religioase fiind înregistrate la Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţiei (MAIA). Toate beneficiază de o serie de avantaje fiscale neaccesibile grupurilor religioase neînregistrate: sunt exonerate de impozitul pe profitul reinvestit în activităţile cu caracter religios, social-cultural, educativ, ştiinţific sau pentru construirea de imobile destinate activităţii religioase. De asemenea, nu plătesc taxe funciare pentru lăcaşurile de cult, taxe pentru înregistrarea contractelor civile şi taxe vamale pentru produsele destinate activităţilor religioase, sociale sau educative.

            În plus, cele 15 culte recunoscute legal beneficiază şi de o serie de mijloace de asistenţă financiară directă. Cel mai consistent este ajutorul venit prin Fondul Bisericesc. Acesta a fost creat în 1950 de către autorităţile comuniste, ca măsură compensatorie pentru numeroasele proprietăţi ale cultelor religioase confiscate de Stat. Până la începutul anilor 1990, marea majoritate a acestor bani erau direcţionaţi către „Mişcarea preoţilor Patrioţi”, un grup de clerici Romano-Catolici obedienţi regimului comunist, şi, în mai mică măsură, către cultele ne-Catolice. Acum, fondul este alimentat anual de la bugetul de Stat, fiind administrat prin MAIA. Banii revin celor 15 culte recunoscute, în funcţie de numărul de membri, marea majoritate fiind folosiţi pentru plata asigurărilor sociale şi de sănătate ale personalului clerical, iar restul pentru susţinerea unor proiecte caritabile şi educaţionale desfăşurate de culte, precum şi pentru renovarea şi consolidarea imobilelor cu valoare istorică. În acest ultim scop, cultele pot accesa o serie de fonduri şi prin intermediul Ministerului Culturii.

            Cele 15 culte au, de asemenea, dreptul de a organiza educaţia religioasă în şcolile publice, precum şi asistenţa religioasă în instituţii publice, costurile fiind acoperite de către Stat.

            O lege din anul 2003 prevede că fiecare cetăţean are dreptul de a redirecţiona 1% din impozitul pe profit către o fundaţie ori organizaţie de utilitate publică. Deşi nu au acest statut, cultele şi grupurile religioase pot înfiinţa astfel de fundaţii, dând apoi posibilitatea credincioşilor lor să le sprijine activităţile şi pe această cale.

PORTUGALIA

            În Portugalia se face distincţie între comunităţile religioase în sens general, comunităţile înregistrate şi comunităţile statornicite sau înrădăcinate în societate. Această ultimă categorie beneficiază de toate avantajele fiscale obţinute de Biserica Romano-Catolică prin Concordatul din 2004. Chiar dacă, în virtutea principiului neutralităţii şi al nediscriminării, Statul portughez se prezintă ca fiind echidistant în relaţiile cu cultele, el subvenţionează persoanele juridice ale Bisericii Romano-Catolice, poate sprijini şi alte culte, participă la construirea noilor lăcaşuri de cult ale acestora, iar comunităţile locale pot ceda teren pentru construcţii cu caracter religios.

Statul subvenţionează pensiile misionarilor catolici din vechile colonii şi plăteşte realizarea emisiunilor religioase ale radioului şi televiziunii publice, iar activităţile cu caracter religios, inclusiv cele de formare, nu sunt impozabile.

Cultele statornicite beneficiază de scutire de impozitul pe lăcaşul de cult şi pe imobilele destinate activităţilor religioase. Este scutită, de asemenea, de taxe achiziţionarea de imobile pentru scop religios. Donaţiile făcute entităţilor de cult înregistrate pot fi deduse din venitul impozabil până la nivelul de 15% din acesta, iar legea prevede o reducere a contribuţiilor sociale pentru salariaţii Bisericii, atât pentru angajator (8% în loc de 23,75%), cât şi pentru salariat (4% în loc de 11%). Cultele statornicite au de ales în fiecare an între a le fi returnat TVA-ul sau a percepe 0,5% din impozitul pe venit al cetăţenilor care îşi dau acordul scris în această privinţă. În lipsa acestui acord, banii rămân Statului, care-i distribuie fundaţiilor şi organizaţiilor de utilitate publică.

REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD

În Regatul Unit există două Biserici de Stat – Biserica Angliei (Anglicană) – şi Biserica Scoţiei (Prezbiteriană), în vreme ce în Irlanda de Nord, Biserica Romano-Catolică este cea mai numeroasă comunitate religioasă. Cu toate acestea, Statul nu intervine foarte mult în domeniul finanţării comunităţilor religioase. Principala sursă de finanţare a Bisericilor majoritare sunt veniturile obţinute din exploatarea patrimoniului imobiliar, în vreme ce comunităţile religioase minoritare se bazează, în principal, pe contribuţiile şi donaţiile primite din partea credincioşilor.

În privinţa regimului fiscal, cultele beneficiază de toate scutirile de care beneficiază asociaţiile caritabile, fiind scutite de taxele funciare, de impozitul pe venit şi de impozitul pe venitul de capital.

O excepţie importantă o reprezintă fondurile consistente primite mai ales de Biserica Angliei pentru conservarea patrimoniului arhitectonic, un Fond de Conservare a Bisericilor fiind alimentat în mod constant din fonduri publice. O parte importantă din finanţare este susţinută din veniturile realizate de Loteria Naţională.

SLOVACIA

            Statul slovac îşi structurează relaţiile cu cultele ţinând cont de principiul neutralităţii confesionale, afirmat de Constituţie, în cadrul unui sistem de recunoaştere a cultelor. În prezent, există 18 culte recunoscute formal de Statul slovac, în afara lor funcţionând şi altele, cu mai puţin de 20.000 de membri, a căror formulă de recunoaştere juridică rămâne neclară (majoritatea sunt înregistrate ca asociaţii civile, deşi legea exclude explicit grupurile religioase de la această formă de asociere).

În baza Legii 218/1949 amendată prin Legea 522/1992, Statul asigură salarizarea personalului de cult al cultelor recunoscute, inclusiv în privinţa asigurărilor sociale. De asemenea, Statul subvenţionează administraţia cultelor şi sprijină construcţia, restaurarea şi întreţinerea lăcaşurilor de cult, mai ales acolo unde este vorba de obiective cu valoare patrimonială. În plus, Statul slovac acordă un însemnat sprijin financiar organizaţiilor de asistenţă socială catolică şi protestantă (Diakonia). Fundaţii aparţinând cultelor recunoscute pot primi şi 1% din impozitul pe venit al cetăţenilor care îşi exprimă formal această dorinţă.

Cultele recunoscute sunt exonerate de impozitul pe donaţii, de impozitul pe terenurile şi clădirile destinate cultului şi formării personalului de cult şi de taxele pentru transfer de proprietate. Valoarea donaţiilor făcute cultelor poate fi dedusă din venitul impozabil. În același timp, cultele beneficiază de o reducere a cotizațiilor sociale pentru salariații lor.

De câţiva ani, are loc o dezbatere asupra modelului de finanţare al cultelor, dar nu se întrevede o modificare substanţială atâta timp cât numai 35% din proprietăţile cultelor confiscate în ultimul secol au fost retrocedate, multe dintre ele aflându-se într-o avansată stare de degradare.

SLOVENIA

            În Slovenia, relaţiile dintre Biserică şi Stat sunt bazate pe principiile constituţionale ale separaţiei dintre Stat şi culte, egalităţii între culte şi libertăţii de exercitare a activităţilor de cult în cadrul ordinii juridice, enunţate de articolul 7 din Constituţie.

Comunităţile religioase nu sunt obligate să se înregistreze juridic, iar această procedură atrage după sine o serie de ajutoare directe şi indirecte din partea Statului. La începutul anului 2013 erau înregistrate 44 de grupuri religioase. Legea prevede că Biserica și cultele înregistrate își asigură finanțarea în principal din donațiile credincioșilor și din venituri proprii.

În mod direct, Statul oferă sprijin cultelor înregistrate prin plata asigurărilor sociale şi medicale pentru personalul clerical. Statul poate oferi cultelor subvenţii punctuale pentru repararea şi întreţinerea clădirilor de patrimoniu sau pentru desfăşurarea de programe sociale, culturale ori educaţionale. Restul veniturilor cultelor provin din exploatarea proprietăţilor imobiliare. Subliniem, în această privinţă, că proprietăţile confiscate de Stat după cel de-al Doilea Război Mondial au fost retrocedate în proporţie de peste 95%.

În mod indirect, cultele sunt finanţate prin scutirea de impozitul pe venitul obţinut din activităţile nonlucrative, exonerarea de impozitul pe imobilele afectate cultului şi de taxele vamale pentru produsele importate pentru un scop de cult. Donaţiile făcute cultelor pot fi deduse din venitul impozabil, iar venitul cultelor afectat activităţilor religioase şi caritabile nu este impozitat. Personalul de cult plăteşte impozit pe venit, dar poate deduce 40% din cheltuieli, ca şi cheltuieli de administrare a activităţii de cult. Cultele nu plătesc impozit pe imobilele primite ca donaţie între vii sau pentru cauză de moarte, dacă acestea sunt folosite în interes public.

SPANIA

            Deşi Constituţia (adoptată în 1978) prevede că în Spania nu există o religie de Stat, poziţia Bisericii Romano-Catolice continuă să fie dominantă, inclusiv în privinţa mecanismului de finanţare actuală. Acest mecanism poate fi înţeles în lumina prevederilor Concordatului din 1979. Potrivit acestuia, subvenţiile de Stat pentru Biserica Romano-Catolică erau înlocuite cu o contribuţie din partea credincioşilor, care puteau alege să direcţioneze 10% din impozitul pe profit către Biserică. În 1987, acest procent a fost coborât drastic, la numai 0,52%, cu condiţia ca Statul să compenseze diferenţa cu o subvenţie directă, în următorii trei ani. Subvenţia a continuat să fie acordată, însă, şi după acei trei ani, până în 2006, când, în urma unei noi înţelegeri cu guvernul socialist, procentul din impozitul pe venit a fost ridicat la 0,7%, în schimbul unei reduceri semnificative a subvenţiei directe.

            Şapte alte culte religioase deţin statutul de cult înrădăcinat în societate, iar trei dintre acestea au încheiate acorduri cu Statul (comunitatea protestantă, evreiască și musulmană), care le conferă o serie de beneficii fiscale (asimilabile entităţilor non-profit), dreptul de a numi profesori de Religie în şcolile publice şi capelani în unele instituţii publice, precum şi acces la unele subvenţii financiare directe pentru proiecte culturale, educaţionale și sociale. Autorităţile regionale şi cele locale pot, la rându-le, să suplimenteze acest sprijin oferit de organismele federale.

Între beneficiile fiscale acordate acestor culte se numără scutirea de la plata impozitului pe venit, dacă scopul în care sunt folosite veniturile sunt cele declarate ca obiective statutare, neimpozitarea activităţilor de producere a publicaţiilor şi obiectelor religioase, precum şi neimpozitarea lăcaşurile de cult. În cazul Bisericii Romano-Catolice, nici o clădire – nici chiar cele folosite în scop comercial – nu este impozitată, deşi această prevedere este foarte des contestată, pe fondul crizei economice actuale. O modificare radicală nu se întrevede, dat fiind că prevederile actuale sunt cuprinse în Concordatul cu Vaticanul. În plus, actualul guvern este mult mai favorabil Bisericii decât cel precedent, socialist (în cursul anului 2013, Guvernul spaniol a consolidat locul orei de Religie în şcolile publice, iar premierul s-a exprimat public în favoarea menţinerii privilegiilor financiare ale Bisericii, dat fiind rolul extrem de important jucat de aceasta în susţinerea categoriilor sociale cel mai grav afectate de criza economică).

SUEDIA

            În anul 2000, urmând unui proces complex ce a durat peste patru decenii, în Suedia s-a trecut de la sistemul Bisericii de Stat (Evanghelică Luterană) la un sistem de separaţie moderată, în care principiul autonomiei cultelor este însoţit de un sprijin consistent din partea Statului.

Biserica Luterană Suedeză are dreptul de a percepe de la membrii săi o cotizaţie anuală, prin intermediul sistemului public de colectare a impozitelor. Banii astfel strânşi sunt completaţi de Stat cu fonduri destinate întreţinerii şi restaurării patrimoniului arhitectonic.

Alte 22 de culte pot colecta contribuţii similare din partea membrilor şi primi o subvenţie directă din partea Statului. În situaţia în care aleg să colecteze contribuţiile, subvenţia de la Stat este diminuată. Aceste culte pot solicita Statului şi asistenţă financiară pentru desfăşurarea unor proiecte punctuale.

După reforma relaţiilor dintre Biserică şi Stat, Fondul Bisericesc, din care era finanțată Biserica de Stat, a fost transferat Bisericii Luterane a Suediei. El are în continuare vocaţia de a asigura finanţarea integrală a acestei Biserici.

Cultele sunt scutite de taxe pentru veniturile din activităţi non-profit, iar Biserica suedeză şi cultele recunoscute nu plătesc impozit pentru lăcaşurile de cult.

UNGARIA  

            Constituţia ungară, intrată în vigoare pe 1 ianuarie 2012, care recunoaşte rolul deosebit al creştinismul în crearea naţiunii, garantează autonomia cultelor faţă de Stat, prevăzând totodată că Statul va coopera cu acestea în chestiuni ce ţin de interesul public.

La aceeaşi dată a intrat în vigoare şi o nouă Lege a Cultelor, care a înlocuit un sistem de recunoaştere juridică într-o singură treaptă cu unul în două trepte, asemănător majorităţii ţărilor europene. Noua lege oferea iniţial recunoaştere la nivelul superior pentru 14 comunităţi religioase, cerând însă altor aprox. 350 de comunităţi recunoscute anterior să treacă printr-un proces de re-înregistrare. Numai 18 dintre ele au reuşit să încheie acest proces cu succes, în vreme ce alte 177 (dieceze, ordine monastice etc.) erau deja afiliate unei comunităţi recunoscute. Din restul, 114 au trecut la nivelul inferior de recunoaştere, ca asociaţii religioase, iar altora 11 le-a fost refuzată re-înregistrarea chiar şi la acest nivel. Noua lege a fost destul de intens dezbătută, atât în Ungaria, cât şi în afara ei, cel mai des întâlnit reproş vizând politizarea procesului de recunoaştere a cultelor, prin transferul acestei proceduri din responsabilitatea curţilor de justiţie în cea a Parlamentului. Un eventual refuz al Parlamentului de a recunoaşte juridic (pe treapta superioară) o comunitate religioasă nu poate fi contestat, nici chiar în condiţiile îndeplinirii de către cultul respectiv a tuturor condiţiilor formale necesare recunoaşterii. Aceste două aspecte au fost sesizate, în prima parte a anului 2013, şi de Curtea Constituţională de la Budapesta. Guvernul ungar a motivat, însă, această reformă prin faptul că vechiul cadru legislativ permitea unor entităţi ne-religioase să fiinţeze ca entitate religioasă doar pentru a beneficia de subvenţii din partea Statului şi de exonerări fiscale.

Cetăţenii pot direcţiona 1% din impozitul pe venit către comunitatea sau asociaţia religioasă din care fac parte, iar în cazul comunităţilor Statul contribuie cu finanţare directă egală celei astfel obţinute de la credincioşi. Asociaţiile religioase pot şi ele primi finanţare directă, dar nu în mod constant, ci mai degrabă pe baza unor proiecte sau pentru nevoi punctuale. O altă diferenţă constă în faptul că numai comunităţile religioase au dreptul de a folosi aceşti bani pentru plata salariilor personalului (clerical şi neclerical). În plus, personalul clerical este scutit de la plata impozitului pe venit.

Atât comunităţile, cât şi asociaţiile religioase pot administra şcoli confesionale, Statul subvenţionându-le la acelaşi nivel cu şcolile publice. Totuşi, şcolile administrate de comunităţi religioase pot beneficia şi de o subvenţie suplimentară, neaccesibilă, în principiu, şcolilor operate de asociaţiile religioase.

Guvernul alocă, de asemenea, o serie de fonduri comunităţilor religioase pentru întreţinerea clădirilor de patrimoniu, sprijinirea clericilor din satele mici, activităţi culturale şi oferirea de asistenţă religioasă în unităţi militare şi penitenciare. Mare parte din aceste fonduri (peste 90%) sunt încasate de cele patru „religii istorice” ale Ungariei: Biserica Romano-Catolică, Biserica Reformată, Biserica Luterană şi comunitatea mozaică.

Principala sursă de finanţare a cultelor este, totuşi, venitul din exploatarea proprietăţilor imobiliare, mare parte din ele fiind retrocedate, iar pentru cele încă neretrocedate Statul plătind o despăgubire anuală către foştii proprietari, până la soluţionarea definitivă.

Finanţarea indirectă este realizată în principal prin exonerarea de taxele pe transferul de proprietate a bunurilor imobile, exonerarea pentru impozitul funciar şi exonerarea de taxe de timbru pentru proceduri administrative.

CONCLUZII

            Din cele prezentate mai sus, s-a putut vedea că finanţarea cultelor este asumată de toate Statele Uniunii Europene în mod neuniform, dar fără excepţie. Chiar şi Statele care au un sistem de separaţie rigidă între Biserică şi Stat au adoptat căi de finanţare directă sau indirectă compatibile cu sistemul de separaţie.

            Se pot observa, de asemenea, că:

            - în toate ţările Uniunii Europene, cultele asumate de Stat (recunoscute sau înregistrate) beneficiază cel puţin de toate avantajele acordate organizaţiilor non-profit, Statele nu percep impozit pe lăcaşurile de cult, donaţiile făcute cultelor nu sunt taxate, iar personalul de cult beneficiază fie de un sprijin direct, fie de scutiri de taxe şi impozite, pentru facilitarea misiunii. Asistenţa religioasă în instituţiile publice este finanţată de Stat, ca o consecinţă a garantării libertăţii religioase şi de cult.

            - în majoritatea ţărilor Uniunii Europene venitul realizat de culte din activităţi lucrative este scutit de impozit, dacă este reinvestit în activităţi de interes public, printre care sunt incluse şi activităţile cultuale.

           - în toate țările, donațiile directe: chetele, colectele, participările financiare cu ocazia serviciilor religioase nu sunt impozitate, iar sumele primite de personalul de cult din aceste fonduri, ca participare la cheltuielile de viață curentă, nu sunt nici ele impozabile.

            - în numeroase ţări ale Uniunii Europene personalul de cult beneficiază de reduceri ale contribuţiilor sociale, iar producerea şi comercializarea obiectelor de cult sunt afectate de prevederi care avantajează cultele, fie prin scutirea de taxe, inclusiv taxe vamale, fie prin exonerarea parţială de alte taxe şi impozite.

Bibliografie orientativă:

1. Gerhard Robbers, ed. Etat et Eglises dans l’Union européenne.Baden-Baden: Nomos, 22010.

2. Brigitte Basdevant-Gaudemet, Salvatore Berlingò, eds. The Financing of Religious Communities in the European Union. Le financement des religions dans les pays de l'Union européenne. Leuven: Peeters, 2009.

3. Niels Valdemar Vinding, Lisbet Christoffersen, eds. Danish Regulation of Religion, State of Affairs and Qualitative Reflections. Copenhaga: University of Copenhaga, 2012.

4. Mark Hill Qc., Religion and Discrimination Law in the European Union. Trier: University of Trier, 2012.

5. www.churchstate.eu (European Consortium for Church and State Research).

6. US Department of State, International Religious Freedom Report 2012, la http://www.state.gov/j/drl/rls/irf/religiousfreedom/index.htm#wrapper (8 ianuarie 2014).

7. www.eurel.info

 

Text oferit de Reprezentanţa Patriarhiei Române la Bruxelles.

 




ACTUALITATEA religioasă
Clarificări ale BOR cu privire la veniturile și cheltuielile pe anul 2014 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Urmare publicării și preluăriipe scară largă în mass media a unor știri cu caracter tendențios despre veniturile Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia e emis următoarele comunicate de presă ca drept la replică și pentru clarificări suplimentare.

Primul comunicat:

"Pentru informarea corectă şi completă a opiniei publice se impun câteva precizări:

1. Veniturile realizate de eparhiile Bisericii Ortodoxe Române sunt folosite pentru  cheltuielile curente cu plata salariilor personalului deservent, a impozitelor şi contribuţiilor la asigurările sociale aferente fiecărui salariat, plata facturilor la utilităţi, întreţinerea imobilelor bisericeşti, inclusiv pentru construirea de noi locaşuri de cult, precum şi pentru susţinerea instituţiilor, programelor şi activităţilor misionare, sociale, educaţionale şi culturale. 

2. Faptul că majoritatea eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române au avut un excedent financiar la sfârşitul anului 2014 denotă administrarea corectă şi înţeleaptă a veniturilor realizate de acestea. Pentru a nu se crea însă falsa impresie că Biserica Ortodoxă Română are un excedent financiar pe care nu poate să-l cheltuiască, menţionăm că excedentul de la sfârşitul fiecărui an nu constituie profitul eparhiei respective, ci este reportat în bugetul pe anul următor cu scopul susţinerii activităților bisericeşti în derulare sau altele noi. De altfel, opera socială şi educaţională a Bisericii Ortodoxe Române menţionată statistic în articolul din Gândul este susţinută în proporţie de peste 80% exact din veniturile eparhiilor. În prezent, în Biserica Ortodoxă Română funcţionează 785 de instituţii şi servicii sociale şi sunt derulate 576 de programe sociale, pentru susţinerea cărora anul trecut (2014) eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit peste 87.000.000 lei.

3. Cele aproximativ 15.000 de unităţi bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe Române (eparhii, parohii şi mănăstiri) sunt contribuabili exemplari la bugetul de stat care achită la timp impozitele şi celelalte obligații financiare către acesta, conform legilor în vigoare.

4. Statutul fiscal al Cultelor religioase din România este similar cu cel al majorităţii statelor din Uniunea Europeană în care acestea sunt sprijinite de autorităţile publice fie prin finanţări directe, fie prin facilități fiscale, pentru încurajarea activităţii lor cu un important impact în societate. Sprijinul financiar pentru Catedrala Mântuirii Neamului şi pentru alte locașuri de cult din România este stabilit prin lege (Legea Catedralei 261/2005 şi Legea cultelor 489/2006) şi se regăseşte în multe state ale Uniunii Europene.

În concluzie, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară o multiplă şi transparentă activitate misionară, socială, educaţională şi culturală în beneficul românilor şi tocmai de aceea Statul român înțelege că este necesar să o sprijine."   Biroul de Presă al Patriarhiei Române 

Al doilea comunicat:

"În legătură cu articolul intitulat Ce averi are Biserica Ortodoxă: sute de mii de hectare de teren şi pădure, hoteluri, trust de presă şi fabrici de milioane, din ziua de 23 august 2015, care conţine exagerări referitoare la proprietățile şi veniturile Bisericii Ortodoxe Române, precizăm: După o tehnică de manipulare, folosită adesea de această instituţie media, autorii articolului menţionat folosesc şi acum o prezentare hiperbolică a proprietăților Bisericii Ortodoxe Române: „sute de mii de hectare de teren şi pădure” şi în special o exagerare iresponsabilă şi culpabilă privind suprafaţa de pădure aflată în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei: „sute de mii de hectare de pădure”, când de fapt aceasta deţine aproximativ 30.000 de hectare de pădure.

Ca de fiecare dată când abordează acest subiect, jurnaliştii de la Adevărul menţionează doar veniturile şi proprietăţile unităţilor bisericeşti (eparhii, parohii, mănăstiri) şi ignoră cu desăvârşire cheltuielile acestora. Eroarea, probabil premeditată a jurnaliştilor de la Adevărul, este că de fiecare dată aceştia confundă statutul fiscal al unităţilor bisericeşti cu cel al societăţilor comerciale.

În urmă cu câteva zile, Patriarhia Română a explicat într-un comunicat de presă că veniturile realizate de unităţile bisericeşti sunt folosite pentru cheltuieli cu salariile, utilităţile, întreţinerea unui important patrimoniu de locaşuri de cult şi alte clădiri bisericeşti, pentru susţinerea unei semnificative opere social-filantropice şi educaţional-culturale în societatea românească şi în comunităţile de români din străinătate.

Faptul că Biserica Ortodoxă Română este bine organizată şi are capacitatea de a-şi administra eficient proprietăţile trebuie apreciat şi promovat, iar nu invidiat şi denigrat. Cele aproximativ 800 de instituţii şi programe socio-medicale şi educaţionale (cabinete medicale, cabinete de consultanţă, cămine şi centre pentru bătrâni, copii şi alte persoane defavorizate, grădiniţe etc.), pentru susţinerea cărora anul trecut (2014) eparhiile Patriarhiei Române au cheltuit peste 87.000.000 lei,sunt susţinute în imensa lor majoritate tocmai din veniturile obţinute corect şi transparent de eparhiile Bisericii Ortodoxe Române.

Dar, aşa cum se constată în ultimii ani, opera social-filantropică şi educaţional-culturală a Bisericii în favoarea a peste un milion de români este o realitate evidentă greu de acceptat de către jurnaliştii de la „Adevărul”.

Biserica Ortodoxă Română, fiind autocefală, cu centrul de conducere în România, apărătoare a identităţii şi unităţii naţionale, spre deosebire de alte culte din România, despre veniturile şi proprietăţile cărora nu se scrie niciodată nimic, nu este susţinută financiar sau politic de vreo confesiune religioasă sau organizaţie creştină din străinătate. Aceasta explică, în mare măsură, şi faptul de ce ea este permanent ţinta atacurilor comandate din presa românească, în special a celor de la publicaţia Adevărul.

Reamintim că statutul fiscal al Cultelor din România este similar cu cel din majoritatea statelor Uniunii Europene în care acestea sunt susţinute pentru contribuţia lor la viaţa societăţii.

Presiunea mediatică pentru o eventuală impozitare a veniturilor Bisericii are ca scop o diminuare a susţinerii activităţilor social-educaționale şi social-filantropice ale acesteia şi o diminuare a rolului Bisericii Ortodoxe Române în societate. Biserica este deschisă pentru o discuţie pe tema impozitării veniturilor ei dacă această discuţie este abordată împreună cu chestiunea retrocedării sau a compensării tuturor proprietăților bisericeşti confiscate de Statul român, astfel încât Biserica să poată dispune de resursele necesare pentru întreţinere şi pentru susţinerea operei ei social-filantropice. Până în prezent a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe Române numai o mică parte din proprietățile sale confiscate de regimul comunist.

În concluzie, proprietățile şi veniturile bisericeşti sunt astăzi folosite pentru susținerea multiplelor activităţi derulate de Biserică în societatea românească."

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 



Știri interne - august 2015 (RO)

Românii cred în Dumnezeu în procent de 96,5%

Conform unui sondaj preluat de AGERPRES, 96,5% dintre români cred în Dumnezeu, 84,4% cred în sfinți, 59,6% cred în existența raiului, 57,5% în cea a iadului, iar 54,4% în viața de apoi. De asemenea, 83,9% dintre români se consideră persoane religioase, 10,3% — nereligioase, în timp ce 1,1% se declară atei convinși. Potrivit sursei citate, 37,8% dintre românii care se declară religioși merg la biserică doar la marile sărbători, 25,4% o dată pe săptămână (mai ales duminica), 18,9% o dată pe lună, 10,2% o dată pe an sau mai rar, 3,4% declară că nu merg la biserică, 2,7% de câteva ori pe săptămână și doar 0,9% spun că merg zilnic la biserică.

Totodată, 83% dintre români spun că respectă zilele de duminică și sărbătorile religioase, 74,6% se închină atunci când trec pe lângă o biserică, 65,6% spun că se roagă în mod regulat și 60,2% afirmă că își sfințesc obiectele personale, casa, mașina, iar 53,6% dintre români contribuie periodic cu bani la biserică. Sondajul arată că 39,4% dintre români spun că apelează la preot atunci când au necazuri, 34,9% dintre ei se spovedesc periodic, iar 29,6% postesc în mod regulat. "Barometrul INSCOP — ADEVĂRUL despre România" a fost realizat de INSCOP Research la comanda Adevărul în perioada 9-14 iulie 2015, pe un eșantion de 1.075 persoane și este reprezentativ pentru populația României de 18 ani și peste 18 ani. Eroarea maximă admisă a datelor este de ą 3%, la un grad de încredere de 95%.  

Biserica a donat aparatură de 60.000 euro pentru trei spitale din Capitală

Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului a adunat din donaţii şi sponsorizări 60.000 de euro, din care a cumpărat aparatură medicală, inclusiv un înlocuitor de plămâni, singurul de aceste tip din Europa de Est. Aparatura a fost donată spitalelor “Grigore Alexandrescu”, “Marie Curie” şi Elias din Capitală, potrivit gandul.info. “Este nevoie de astfel de acţiuni şi noi le facem cât de des putem, cu ajutorul credincioşilor şi al sponsorilor. Până în prezent, s-au făcut donaţii în valoare de aproximativ 60.000 de euro. Aparatura medicală oferită este de un real folos şi reprezintă o mare binecuvântare de la Dumnezeu. Am văzut în spitalele unde am mers multe familii plângând pentru copiii lor care intrau sau ieşeau din operaţii. Ne sensibilizează suferinţa oamenilor, mai ales a copiilor lipsiţi de apărare şi a mamelor disperate, care ar da orice să-şi vadă pruncii salvaţi”, a declarat părintele arhimandrit Ciprian Grădinaru, eclesiarhul Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului.

Întâlnire a tinerilor ortodocși din Europa (Cluj- Napoca, 4-7 septembrie 2015)

Sub sloganul „Tineri ortodocși, împreună pentru viitorul Europei!”, un număr impresionant de tineri din eparhiile Patriarhiei Române, atât din țară, cât și din străinătate, alături de tineri ortodocși din mai multe țări ortodoxe, vor fi pre­zenți în perioada următoare la Cluj-Napoca, oraș desemnat drept „Capitală europeană a tineretului” pentru anul 2015. Întâlnirea este organizată de Asociaţia Tinerilor Creştini Ortodocşi Cluj, în parteneriat cu Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. „Evenimentul va fi o premieră pentru întreaga lume ortodoxă, fiind aşteptaţi să parti­cipe peste 6.000 de tineri din ţară, din Republica Moldova, din diaspora românească, dar şi din ţări precum: Rusia, Grecia, Ucra­ina, Bulgaria, Serbia, Polonia, Cehia şi Slovacia, Finlanda, Albania, Cipru, Georgia, Siria, Iordania şi Palestina. Acest eveniment se înscrie în calendarul principalelor manifestări din cadrul proiectului Cluj - Capitala Europeană a Tineretului 2015 şi vine să arate grija Bisericii pentru educaţia şi viitorul tinerilor, dar şi să ofere Ortodoxiei româneşti oportunitatea de a-şi afirma deschiderea europeană şi ecumenică. Pentru a sublinia şi mai mult dimensiunea europeană a acestei întâlniri, tema propusă va fi «Tinerii ortodocşi împreună pentru viitorul Europei», având convingerea că acest eveniment şi Clujul pot fi dătătoare de ton nu doar în Biserica noastră, ci în întreaga lume ortodoxă europeană”, precizează într-un comunicat organizatorii evenimentului. (Sursa: basilica.ro)

Mitropolitul Clujului, ÎPS Andrei: Maica Domnului PLÂNGE. Numai anul trecut în România au fost 26.000 de divorţuri şi mii de copii traumatizaţi

Mitropolitul Clujului, IPS Andrei Andreicuţ, a spus în predica rostită la Liturghia de la Mănăstirea Nicula în fața a peste 30.000 de oameni, cu ocazia hramului Adormirii Maicii Domnului, că “Maica Domnului este îngrijorată de dispersarea familiei creştine. Această îngrijorare este cu temei, pentru că are loc în lume o tragedie, se dispersează, se disoluţionează familia creştină. Maica Domnului plânge, pentru că numai anul trecut în România au fost 26.000 de divorţuri şi câte mii de copii nu au rămas traumatizaţi. Este o tragedie când se despart, dar pentru copii acest lucru este ucigător de suflet. Familia creştină a avut în trecutul nostru un rol extraordinar şi, dacă vrem să se regenereze societatea românească, din familie va pleca reabilitarea. România îmbătrâneşte şi toată Europa creştină, pentru că nu mai este o convingere creştină foarte puternică. Dacă ar avea fiecare familie măcar trei copii, unul pentru tata, unul pentru mama şi celălalt pentru ţară şi biserică, atunci nu ne-am mai împuţina... Oamenii divorţează uşor. Necazuri şi încercări au avut şi moşii noştri, dar ei au avut răbdare să treacă peste situaţii de criză, iar astăzi vedem că cei mai mulţi s-au despărţit prin consimţământ. Nu mai este puternică credinţa în Dumnezeu. O altă cauză este faptul că familiile nu mai au o viaţă de rugăciune, dacă ar mai avea legătura cu Cerul, nu s-ar mai despărţi atât de uşor”.

 



Știri externe - august 2015 (EXT)

IERUSALIM: Festivități la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului

Festivitățile legate de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din Ierusalim, au început cu trei zile înainte de sărbătoarea propriu-zisă. Procesiunea desfășurată pe 25 august, la ora 5 a dimineții, simbolizează purtarea trupului Maicii Domnului pe brațele Apostolilor, către locul de înmormântare, în Ghetsimani. După Sfânta Liturghie oficiată la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Ghetsimani, starețul, însoțit de clerici și de credincioși a purtat pe brațe Giulgiul Maicii Domnului, aflat în mănăstire, către mormântul Sfintei Fecioare Maria.

Cu lumânări și ramuri de busuioc, oamenii, încet si solemn, au însoțit Giulgiul - inclus într-o icoană de argint, cu rama de lemn - Maicii Domnului, conform informațiilor oferite de Misiunea Ecleziastică Rusă. Procesiunea s-a încheiat odată cu apariția primelor raze ale soarelui. (Sursa: lonews.ro)

PALESTINA: Ultimul sat în întregime creștin, pe cale de dispariție

Ultimul sat în întregime creștin din Palestina se golește rapid. Locuitorii Taiba, care se află în Cisiordania, își părăsesc casele în căutarea unei vieți mai bune. În acest sens, liderii Bisericilor din Țara Sfântă îi îndeamna pe toți cei implicați să facă tot ce este posibil pentru ca Taiba să nu fie părăsită, conform publicației Blagovest Info. Taiba, care numără acum 1300 de locuitori, este situată la aproximativ 30 de kilometri de Ierusalim. Acesta este ultimul sat palestinian ai cărui rezidenți sunt în totalitate creștini. Aici se gasesc ortodocși și catolici - de rit latin și grec. Taiba este una dintre cele mai vechi așezări de pe teritoriul palestinian. Aceasta este menționată în Sfintele Scripturi, ca Ofra - în Vechiul Testament - și Efraim - în Evanghelii. (Sursa: lonews.ro)

VATICAN: Papa cere reconsiderarea poziției Bisericii față de divorțați și recăsătoriți

Papa Francisc a cerut Bisericii Catolice, la începutul lunii august a.c., să îi primească pe cei divorțati și recăsătoriți. "Aceste persoane nu au fost în niciun chip excomunicate". Papa Francisc a invitat comunitățile catolice să aibă o atitudine primitoare și milostivă față de creștinii care s-au recăsătorit în afara Bisericii după un divorț. Papa Francisc a abordat această temă în public, luând în calcul frământările pe temele familiei, din ultimele luni, ca modalitate de pregătire a unei întâlniri la nivel mondial a episcopilor catolici, pe tema familiei, pregatită pentru luna octombrie. (Sursa: lonews.ro)

RUSIA: Biserica Rusiei sprijină înființarea unui sistem financiar ortodox

În a doua jumătate a lunii august a.c., Camera de Comerț și Industrie din Rusia a sprijinit elaborarea unui "sistem financiar ortodox", elaborat sub auspiciile Patriarhiei Moscovei, care se aseamănă puternic cu sistemul financiar islamic. "Camera de Comert si Industrie sprijină crearea unui sistem financiar ortodox... și este gata să asigure platforma unor discuții detaliate și profesionale pe aceste probleme, in comisiile ad-hoc ale Camerei", a declarat serviciul de presă al instituției, în urma cu 2 zile, după o întâlnire între președintele său, Serghei Katyrine, și Pr. Vsevolod Chaplin, șeful Departamentului pentru relații între Biserică și Societate din Patriarhia Moscovei, care supervizează proiectul. Sistemul financiar ortodox rus este proiectat să reziste crizei globale și să contribuie la reducerea dependenței Rusiei de sistemul bancar occidental.

Noul sistem financiar este proiectat să integreze în statul de drept, caritatea și consumul moderat de produse și de servicii de calitate, care sunt sigure pentru sănătatea consumatorilor, pentru suflet și mediul înconjurător. Alte religii sunt binevenite sa participe la sistemul financiar ortodox, cu condiția ca acestea să respecte regulile. Ca și bancile islamice, sistemul financiar ortodox nu percepe dobânzi la credite. Participanții în sistem își asumă și împart riscurile, profiturile și pierderile. Speculațiile sunt interzise, precum și investițiile în jocurile de noroc, droguri și alte cazuri neconforme cu valorile creștine ortodoxe. Cu toate acestea, experții nu sunt de acord cu privire la viabilitatea unui sistem bancar ortodox. Potrivit lui Serghei Grigorian, șef de analiză al Asociației Băncilor din Rusia, conceptul nu are utilitate practică. Interdicția islamică a împrumutului interesat impune sistemul bancar islamic, a spus el. Dar, din moment ce Biserica Ortodoxă nu restricționează imprumuturile cu dobanda, promovarea acestei idei pare un truc de marketing, a adăugat el. (Sursa: lonews.ro)

ORIENTUL MIJLOCIU: Creștinii, pe cale de dispariție

Sria, patria Sfântului Ioan Gură de Aur, țara imnului liturgic creștin și a sfinților stâlpnici este astăzi spațiul în care creștinătatea a suferit cea mai cruntă lovitură. O lovitură în coasta deja sângerândă a Mântuitorului Iisus Hristos. În doar cinci ani de război civil, întreaga populația a suferit – indiferent de religie. În urmă cu cinci ani, în Siria, comunitatea creștină număra cu mult peste un milion de membri. Astăzi, mai sunt doar câteva mii. Sute de biserici au fost vandalizate, iar cimitire, mănăstiri, case aparținând creștinilor au fost, pur și simplu, confiscate. Cifrele prezentate de anumite agenții de presă sunt înfiorătoare, deși un raport pe hârtie nu poate cuprinde nici măcar o viață.

Oxfam International a raportat în această lună dezastrul prin care a trecut Siria în ultimii cinci ani: „Războiul civil sirian, care a început în anul 2011, a lăsat în urmă 100.000 de victime dintre civili, printre care aproape 10.000 de copii. Pierderile militare de ambele părți trec de 100.000 de victime, la care se adaugă aproape 4 milioane de sirieni refugiați în Liban și țări europene – în timp ce 7.600.000 de persoane au fost strămutate în interiorul țării”. Creștinii dispar din Orient. În mormite sau peste granițe. În tot acest context, un fapt neglijat de autoritățile siriene, dar și de cele internaționale este dispariția din Siria și Irak a cel puțin cinci comunități creștine, cu o continuitate de aproape 2000 de ani, fără întrerupere: Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei și a Întregului Orient, Biserica Siriană Iacobită, Biserica Siriană de Răsărit, Patriarhia Armeană de Orient și Patriarhia Siro-Caldeeană. (sursa: doxologia.ro)

ISRAEL: Patriarhia latină a Ierusalimului condamnă reluarea construcției zidului de separare

Luni, buldozerele israeliene au intrat peste proprietățile private din Beir Ona, în apropierea Vaii Cremisan, pentru a relua construcția unui controverat zid de separare. Patriarhia latina a Ierusalimului a condamnat mișcarea și a cerut autorităților israeliene să renunțe la acțiune și să aștepte decizia Curții Supreme, privind o petiție depusă de familiile din Vale cu câteva zile în urmă. Construcția Zidului de Separare și confiscarea terenurilor familiilor locale reprezintă amenințări și insulte la adresa păcii. Facem apel la autoritățile israeliene, să aștepte decizia privind cererea depusă de familiile din Vale catre Curtea Supremă a Israelului cu câteva zile în urmă, și sa opreasca lucrarea pe care au pornit-o". Mai mult decat atat, Episcopul Declan Lang, presedinte al Departamentului pentru Afaceri Internaționale al Conferinței Episcopale din Anglia și Țara Galilor, a emis si el o declarație referitoare la construcția zidului din Cremisan:

"Ma alatur declaratiei Preafericitului Părinte Patriarh Twal, în condamnarea celei mai recente mișcari a autorităților israeliene, de deplasare a oamenilor din Cremisan și de amenințare la adresa mijloacelor lor de subzistență". (Sursa: lonews.ro)

 



Îndemn al Patriarhiei la respectarea celorlalte culte religioase

Patriarhia Română dezaprobă iniţiativa personală a cetăţeanului bucureştean care a încercat să descurajeze comunitatea musulmană din Bucureşti în intenţia ei de a-şi construi un lăcaș de cult, profanând cu carne de porc terenul alocat de Guvernul României pentru o moschee.

Gestul regretabil, chiar dacă izolat, denotă lipsă de respect şi toleranţă faţă de credinţa şi tradiţia unei comunităţi religioase. O astfel de provocare poate oricând avea drept consecință o inițiativă similară asupra unei comunităţi ortodoxe române minoritare din Europa sau din alte părți ale lumii unde se află români. În contextul lumii de azi, este ușor să provocăm conflicte, cu consecințe imprevizibile, dar e mai înțelept să le evităm.

Patriarhia Română respinge orice formă de discriminare şi îndeamnă la respect, înţelegere şi toleranţă faţă de cei de alt neam, cultură şi credinta, deoarece, potrivit legii, cultele religioase trebuie să fie promotoare ale păcii sociale.

Totodată, Patriarhia Română dorește din partea cultului musulman lămuriri oficiale privind necesitatea, dimensiunile, scopul şi impactul unei noi moschei în Bucureşti, pentru o corectă informare a credincioșilor creștini ortodocși.

 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a VII-a) - Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău... - Cristina Roman

„Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin” (Matei 6, 13)

Maxim Marturisitorul: "Și nu ne duce pe noi in ispită, ci ne mântuiește de cel rău". Scriptura arată prin acestea ca cel ce nu iartă desăvârșit celor ce i-au greșit [conform cererii anterioare: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri] și nu-și înfățișează lui Dumnezeu inima curată de orice supărare, strălucind de lumina împăcării cu aproapele, nu va dobândi darul celor cerute, și va fi predat ispitei și celui rău, după o dreaptă judecată, ca să învete că numai așa se curățește de păcate, dacă nu scoate din el supărările împotriva altora. "Ispită" numește aici legea păcatului, pe care n-a avut-o primul om când a venit la existență; iar "cel rau" este diavolul, care a amestecat în firea oamenilor această lege și a convins pe om, prin amăgire, să-și mute dorința sufletului de la ceea ce este îngăduit la ceea ce este oprit, și să se abată spre călcarea poruncii dumnezeiești, al cărei efect a fost pierderea nestricăciunii dăruite lui după har.

Sau iarăși "ispită" numește aici consimțirea de bunăvoie a sufletului cu patimile trupului; iar "cel rău" e modul în care dispoziția pătimașă se preface în faptă. Judecătorul cel drept nu va izbăvi de niciuna din acestea pe cel ce nu iartă greșelile celor ce i-au greșit, chiar dacă cere aceasta cu vorba prin rugăciune. Ba chiar îngăduie ca acesta să fie întinat de legea păcatului și părăsește pe cel învârtoșat și aspru la inimă, ca să fie luat în stăpânire de cel rău, ca unul ce a ales mai bine patimile de necinste, al căror semănător este diavolul, decât firea, al cărei Făcător este Dumnezeu. Nu-l impiedică să consimtă de bunăvoie cu patimile trupului, nici nu-l izbăvește de chipul în care dispoziția împătimită de ele se preface în fapta, deoarece acela, socotind de mai mica însemnătate firea decât patimile inconsistente, a ignorat, în ardoarea pentru ele, rațiunea firii. Căci dacă s-ar fi lăsat mișcat de ea, ar fi cunoscut ce este legea firii si ce este tirania patimilor, care nu s-a născut din fire, ci s-a adăugat prin libera alegere a voii. Ar fi știut că pe cea dintâi să o cultive, păstrând-o prin lucrările firești, iar pe cea de a doua să o alunge departe de dispoziția voii și să păzească firea prin rațiune, ca să stăruie în ea însăși, curată și neîntinată, fără ură și dezbinare.

Drept aceea și noi, ca sa înfățișez din nou pe scurt înțelesul celor spuse, dacă vrem să fim izbăviți de cel rău și să nu fim duși în ispită, să credem lui Dumnezeu și să iertăm greșelile celor ce ne-au greșit nouă. "Căci de nu veți ierta, zice, oamenilor păcatele lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă"Făcând aceasta, nu numai că vom lua iertarea greșelilor, ci vom birui și legea păcatului, nefiind părăsiți ca să ajungem în ispita lui: iar pe șarpele cel viclean, născătorul legii păcatului de care ne rugăm să fim mântuiți, îl vom călca în picioare.

(...) Căci după Scriptură, chipul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Cel dintâi e ales de bunăvoie, iar celălalt fără voie. Cel dintăi este născătorul păcatului și de el ni s-a poruncit să ne ferim după învățătura Domnului, care zice: "Și nu ne duce pe noi în ispită"; sau: "Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită". Iar celălalt este pedepsitorul păcatului, chinuind prin dureri și necazuri dispoziția iubitoare de păcat. De va răbda cineva acest fel de ispită [prin durere], mai ales acela care nu e pironit de rău, va auzi pe marele Iacob strigând: "Gândiți-vă la toată bucuria, frații mei, când veți cădea în ispite felurite, că încercarea credinței voastre lucrează răbdare, iar răbdarea dovedirea, iar dovedirea să-și aibă lucrul desăvârșit". Dar amândouă ispitele, pe cea de voie și pe cea fără de voie, le uneltește cu vicleșug cel rău: pe cea dintâi, semănându-și neghina și ațâțând sufletul prin plăcerile trupului, ca să-l înduplece să-și desfacă dorința de iubirea dumnezeiască; iar pe cea de a doua o dorește și o cere cu viclenie, voind să strice firea prin durere, ca să silească sufletul doborât de dureri să pună în mișcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului.

Dar cunoscând noi planurile vicleanului, să ne rugăm să nu ne vină ispita de bunăvoie [prin plăcere, îngăduită de noi - Iac.1,14], ca să nu ne desfacem dorința de iubirea de Dumnezeu; și să răbdăm bărbătește pe cea fără de voie [prin durere], venită cu îngăduința lui Dumnezeu, ca să ne arătăm punând mai presus decât firea pe Făcătorul firii. Deci fie ca toți cei ce chemăm numele Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim de dulcețile celui rău și să ne slobozim de durerile viitoare, prin împărtășirea de ipostasul bunurilor viitoare, care ni se va arata în însuși Hristos, Domnul nostru, Singurul slăvit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de toată făptura. Amin.

[N.red.: Înţelegem că în rugăciunea Tatăl Nostru este vorba doar de ispita prin durere (pedepsirea păcatului de a nu ierta aproapelui), ispită îngăduită de Dumnezeu celui rău. Omul însă, deşi ştie că urmarea păcatului este moartea, boala, durerea, venite prin cel rău, dar îngăduite şi chiar rânduite de Dumnezeu (Rom.6,23), îi cere lui Dumnezeu să îl izbăvească de cel rău, adică de pedeapsă, de durere. Tot aşa, omul îi cere lui Dumnezeu ca „judecata Ta, Doamne, să fie cu milă, nu cu dreptate” deşi ştie că e rânduit ca judecata finală să fie cu dreptate şi doar acum îi este rânduită judecata milostivă (spovedania). Şi face aceasta deoarece se simte neputincios în faţa ispitelor. Fără ispite însă, omul nu se mai întăreşte duhovniceşte, fără ispite e ca şi părăsit de Dumnezeu, nu de diavol/ispititor şi de aceea gradul până la care este ispitit un om numai Dumnezeu ştie, nu diavolul. Prin ispite şi căderi (război nevăzut), omul se smereşte şi se întăreşte duhovniceşte, astfel încât, după ce, în sfârşit, îşi învinge ispitele/încercările, ajunge chiar să le ceară, tot lui Dumnezeu, nu diavolului, pentru ca astfel, prin răbdare şi statornicie în virtute să ajungă să simtă prezenţa Harului şi a Împărăţiei încă din această viaţă (virtutea devenind harismă) – Iac.1, 2-4, 12. Înţelegem acum de ce catolicii au făcut o mare greşeală când au înlocuit cuvântul lui Dumnezeu „şi nu ne duce pe noi în ispită” cu „şi nu ne lăsa pe noi în ispită] - I.C.

Sfântul Ioan Gură de Aur: În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră și ne potolește trufia, învățându-ne să fugim de lupte și să nu le căutăm. Așa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai rușinoasă. Când suntem târâți în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemați, să stăm liniștiți și să așteptăm timpul luptelor, ca să arătăm și că nu umblăm după slava deșartă și că suntem curajoși. „Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne poruncește să purtăm cu el război neîmpăcat și ne arată că diavolul nu-i prin fire așa. Că răutatea nu vine de la fire, ci de la voință. Diavolul este numit prin excelență așa din pricina covârșitoarei lui răutăți și din pricină că duce cu noi război neîmpacat, fără ca noi să-l fi nedreptățit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: „Izbăvește-ne de cei răi”, ci „de cel rău”, învațându-ne să nu purtăm ură semenilor noștri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor relelor.

Așadar, după ce prin amintirea dușmanului nostru ne-a pregătit de luptă și ne-a stârpit toată trândăvia, ne dă iarăși curaj și ne ridică gândurile, amintindu-ne de împăratul sub Care suntem rânduiți și arătând ca El este mai puternic decât toți, spunând: „Că a Ta este împărăția și puterea și slava”. Deci dacă a Lui este împărăția, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească și cu care să împartă stăpânirea. Când spune: „A Ta este împărăția”, Hristos arată că și diavolul, care se luptă cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se împotrivește, Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta. Că și diavolul face parte din robii Lui, din cei cărora, li s-a luat cinstea și au fost izgoniți. De altfel diavolul n-ar îndrăzni să atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrăzni ceva până ce nu i-a îngăduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngăduință de sus. „Și puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este să ai curaj, pentru că ai un Împărat ca Acesta, Care poate săvârși prin tine cu ușurință totul. „Și slavă în veci. Amin.”

Sfântul Nicolae Velimirovici: Și nu ne duce pre noi întru ispită. Cât de puțin îi trebuie omului ca să-și întoarcă fața de la Tine spre idoli! El e impresurat de ispite ca de un vifor și e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte... Înaintea noastră se află mreaja multor căi, însă ne temem să mergem până la capăt pe vreuna din ele, fiindcă la orice capăt ne așteaptă și ne momesc ispite. Iar calea ce duce la Tine este tăiată de multe ispite și de multe, multe prăpăstii. Ci ne izbăvește de cel rău. Cine ne va slobozi de rău dacă nu Tu, Tatăl nostru? Cine va întinde mâinile către copiii ce se îneacă dacă nu tatăl lor?... Ne luptăm într-un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în timp ce noi strigăm, răul cucerește poziție după poziție și ajunge mai aproape de inima noastră. Stai, Prea-Înalte Tată, stai între noi și rău, și vom înălța inimile noastre, și răul are să sece cum seacă sub arșița soarelui izvorul de lângă cale.

Că a Ta este Împărăția. Ceea ce numim împărăția noastră pământească e plin de viermi și e trecător ca bășicile pe un rău adânc. O grămadă de țărână pe aripile vântului! Numai Tu ai adevărata Împărăție și numai Împărăția Ta are Împărat. Ia-ne de pe aripile vantului, Milostive împărate, mântuiește-ne de pe aripile vântului! Și fă-ne cetațeni ai veșnicei Tale Împărății, aproape de stelele și de sorii Tăi, aproape de îngerii și de arhanghelii Tăi, da, aproape de Tine, Tatăl nostru! Și puterea. A Ta este puterea, fiindcă a Ta este Împărăția. Așa-numiții împărați sunt neputincioși... Prin puterea Ta ființăm și prin puterea Ta vom via. Dacă omul face binele, îl face prin puterea Ta, prin Tine; iar dacă face răul, îl face cu puterea Ta, însă prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosită bine sau rău, întru înțelegere sau fără de înțelegere. Dacă omul folosește puterea Ta dupa voia Ta, Tată, atunci puterea Ta este a Ta; iar dacă omul folosește puterea Ta după voia sa, atunci puterea Ta se cheama a lui și este rea. Și slava, în vecii vecilor. Amin! A Ta e slava cea împreună-veșnică cu Tine, Tatăl nostru Împărătesc. Ea ține de ființa Ta și nu atârnă de noi. Nu este slavă din vorbe ca slava a muritorilor, ci este din aceeași esență netrecătoare ca și Tine. Da, ea este nedespărțită de Tine cum e lumina nedespărțită de soarele fierbinte... Nu există slavă omenească, la fel cum nu există putere omenească. A Ta este puterea și a Ta este slava, Tatăl nostru. Dacă nu le împrumutăm de la Tine, nu le avem, și ne ofilim ca frunzișul uscat despărțit de pom și împrăștiat după bunul plac al vântului. Iată, mai bun și mai slăvit lucru este a fi slugă în împărăția Ta decât a fi cel mai mare dintre împărați în împărăția noastră. Drept aceea, fă-ne, Tată, slugi ale împărăției Tale, puterii Tale și slavei Tale, în neam și în neam și în toți vecii.

Olivier Clement: Și nu ne duce pe noi în ispită. Nu Dumnezeu este Cel care ispitește, "Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni", spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită... Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creștinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare și Cincizecime încoace: "Ați auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulți antihristi s-au arătat" (1 Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie si care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).

... ci ne izbăveste de cel rău. Lumea zace într-o mare de rău. Răul nu este numai haosul, absența ființei, ci dovada unei inteligențe perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu și de bunătatea Sa. Dumnezeu primește răul în plină față, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legați. Strigătul lui Iov se înalță mereu și își plânge copiii. Dar răspunsul lui Iov a fost și rămâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Răstignit pentru tot răul din lume, dar care face să izbucnească din întuneric o imensă forță de Înviere. Paștele este schimbare la față în adânc. "Izbăvește-ne de cel rău" înseamnă: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca să biruiesti iadul și moartea, Tu care spuneai că l-ai văzut pe "Satan căzând ca un fulger din cer" (Lc. 10, 18). Această biruință este prezentă în adâncul Bisericii. Noi luăm din ea putere și bucurie, ori de câte ori ne împărtășim. Și dacă Hristos o păstrează tainică, este pentru că vrea să ne asocieze ei. "Izbăveste-ne de cel rău" e o rugăciune activă, o rugăciune care ne angajează. Întreaga Biserică este angajată în această luptă ultimă, care nu este pentru biruință, ci pentru descoperirea ei: de la călugării care caută lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânăstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrăsnete spirituale ale lumii, până la cei mai umili dintre noi, cuibăriți de teamă lângă crucea lui Hristos, și care se străduiesc cu răbdare, zi de zi, să lupte împotriva tuturor formelor răului din noi, din jurul nostru, din cultură și societate, care refac strâns țesătura vieții, pe care nu încetează să o deșire cel numit în Scriptură "Stăpânitorul morții". "Că a Ta este împărătia, puterea și slava", altfel spus, crucea, dragostea și viața în sfârșit biruitoare, "a Tatălui, a Fiului si a Sfântului Duh" și adaugă ortodocșii "în vecii vecilor. Amin."

Natalia Dinu Manoilescu: "Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău" (Matei 6, 13; Luca 11, 4). Încă din epoca apostolică s-a simțit nevoia de a se evita eventuala interpretare greșită conform căreia s-ar putea trage concluzia că Dumnezeu îl atrage pe om în ispită. În epistola Sfântului Iacov se spune clar că Dumnezeu "nu ispitește pe nimeni" (Iacov 1, 13). Ispita ține de condiția umană de după cădere. Existența spiritului rău, pemanent preocupat de a deforma opera Creatorului, face ca, în actualul eon, omul să fie veșnic ținta atacurilor sale. Deși, prin moartea Sa pe cruce, Hristos îl va deposeda de putere, totuși, până la Judecată, duhul întunericului va continua să uneltească împotriva omului și să-l amăgească în mii de chipuri. Dumnezeu îngăduie uneori ca acesta să fie supus la asemenea ispite pentru ca astfel să se smerească, cunoscand cât este de slab. Niciodată însă cel credincios nu va fi ispitit peste puterile sale, după cum spune Sfantul Pavel: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda" (1 Cor. 10, 13).

"Ci ne izbăvește de cel rău". Și asupra acestui punct au existat divergențe între exegeți. Părinții greci au tras concluzia că Mântuitorul îl are aici în vedere pe satana, pe când cei latini cred că ar fi vorba numai de rău în general... Iisus trebuia să atragă atenția oamenilor asupra primejdiei reprezentate de duhul întunericului, ferindu-i de a se amăgi cu privire la originea răului. De altfel, în rugăciunea arhierească, rostită după Cina cea de Taină, El Se va ruga astfel pentru ucenicii Săi: "Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean" (Ioan 17, 15), afirmând deci din nou ca există o forță personală, care primejduieste continuu mântuirea oamenilor.

Ca încheiere a rugăciunii domnești, Domnul așază formula pe care în cult o rostește numai preotul: "Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci" (Matei 6, 13). Prin ea mărturisim că Împărăția, care stă în centrul acestei rugăciuni, este de origine divină. Lui Dumnezeu Îi aparține de asemenea puterea de a zidi și de a împlini toate. Când omul face fapte plăcute lui Dumnezeu, tot la El, izvor infinit de daruri și de binecuvântări, află puterea de a le săvârși.

Slava pe care Iisus o atribuie de asemenea Tatălui - în cultul creștin, această formulă finală cuprinde întreaga Sfântă Treime, aceeași închinare aducându-se tuturor Persoanelor divine - este una din lucrările sau energiile prin care Dumnezeu, Care în ființa Sa va rămâne veșnic ascuns, Se descoperă omului, spre a-i îngădui să-L cunoască și să-L adore. Împărăția, puterea și slava aparțin deci lui Dumnezeu; dar pe când Împărăția este darul făcut de Dumnezeu oamenilor, puterea și slava sunt lucrări divine, care se vor descoperi în toată plenitudinea abia în Împărăția de la sfârșitul veacurilor. Întreaga rugăciune Tatăl nostru are caracterul unei mărturisiri îndeplinite de către un suflet luminat de har. Pare că Dumnezeu așteaptă mereu un răspuns de la noi, recunoașterea repetată în fiecare zi că totul vine de la El și se îndeplinește spre binele nostru. Ea presupune stabilirea unei relații existențiale între om și Dumnezeu, dar pentru înfiriparea acesteia este nevoie de consimțământul ambelor părți. Ni se cere a ne ruga pentru ca numele lui Dumnezeu să fie adorat pretutindeni și voia Sa împlinită. În modul acesta, Iisus vrea să ne pună în situația de a ne pleca cu totul la rânduielile divine, pentru ca astfel sa intrăm în comuniune cu Tatăl.

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Întâietate şi sinodalitate în dialogul teologic ortodox-catolic - Dr. George Grigoriţă

Întâietate şi sinodalitate în dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Studiu Canonic - fragmente

În ultimii ani, dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică a cunoscut mai multe sincope, în special în ceea ce priveşte întâietatea şi sinodalitatea în Biserică, noţiuni pentru care s-a utilizat o terminologie alternativă, folosindu-se mai ales termenul catolic de primat în detrimentul celui de întâistătător, precum şi cel de colegialitate, în locul celui de sinodalitate. Studiul evidenţiază necesitatea unei dezbateri preliminare cu privire la terminologia folosită pentru noţiunile de întâietate şi de sinodalitate în Biserică, subliniindu-se responsabilitatea teologilor ortodocşi de a preciza că, atunci când se vorbeşte despre întâietatea în Biserică, este corectă folosirea termenului de întâiul-primul întotdeauna coroborat cu noţiunea de sinodalitate, căci potrivit doctrinei canonice şi tradiţiei ortodoxe, întâietatea există doar în sinodalitate (can.34 apostolic şi 9 Antiohia).

  1. Introducere

În ultimii ani, dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-catolică a cunoscut mai multe sincope, iar modul de lucru a avut mult de suferit, mai ales din cauza publicării pe internet a unor documente de lucru cu caracter confidenţial referitoare la tematica întâietăţii şi sinodalităţii în Biserică şi, bineînţeles, datorită comentariilor subsecvente.

În ceea ce priveşte întâietatea şi sinodalitatea în Biserică, trebuie precizat că, deşi acestea au fost încă de la început printre temele principale de dezbatere ale dialogului teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-catolică, terminologia folosită a diferit, folosindu-se mai ales termenul catolic de primat  în detrimentul celui de întâistătător, precum şi a celui de colegialitate în locul celui de sinodalitate. Folosirea alternativă a acestor termeni, deşi nesemnalată încă de niciunul dintre participanţi ca fiind problematică, riscă totuşi, în lipsa unor precizări noţional-ecleziologice, să conducă dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică către un simplu dialog al surzilor.

Pe de altă parte, în Biserica Ortodoxă, punctul de vedere asupra întâietăţii şi sinodalităţii nu a fost întotdeauna unul unitar, ci, adeseori, a fost prezentat de Bisericile autocefale în mod contrastant, uneori chiar antagonic, în acest sens fiind binecunoscută disputa dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei, reflectată mai ales în cadrul dialogului teologic oficial ortodox-catolic.

Constatările enumerate impun, deci, o analiză din punct de vedere canonic a întâietăţii şi a sinodalităţii în dialogul teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-catolică, în cadrul căreia să fie prezentate şi prevederile sfintelor canoane despre întâietate şi sinodaliatte în vederea identificării unor posibile puncte comune.

  1. Întâietate şi sinodalitate în dialogul teologic oficial ortodox-catolic

N.n.: Aici studiul face o trecere în revistă a reuniunilor de dialog teologic dintre cele două Biserici, începând cu întâlnirea din Fanar din 1979 şi continuând cu Reuniunea de la Belgrad din 2006, cea de la Ravenna – Italia (2007), Reuniunea din Paphos – Cipru (2009), Reuniunea de la Viena – Austria (2010), Reuniuni ale Comitetului mixt de coordonare (Rethymno-Roma-Paris-2011-2012), şi cea mai recentă, Reuniunea de la Amman – Iordania (2014).

  1. Reacţii şi contrareacţii la textele oficiale ale dialogului teologic ortodox-catolic
  1. Reacţia Patriarhiei Moscovei

În şedinţa de lucru din 25-26 decembrie 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin hotărârea nr. 157 din 26 decembrie 2013, a aprobat un document oficial numit Poziţia Patriarhiei Moscovei cu privire la problema întâietăţii în Biserica Universală. Textul, structurat în şase paragrafe, constituie un răspuns la textul aprobat la Ravenna şi la textele subsecvente acestuia. Astfel, pentru Patriarhia Moscovei, întâietatea alături de sinodalitate constituie unul dintre principiile fundamentale ale organizării Bisericii. Întâietatea se manifestă la toate cele trei niveluri (eparhial, al Bisericilor autocefale şi al Ortodoxiei universale), însă are naturi diferite şi izvoare diferite. Astfel, la nivel de eparhii întâietatea aparţine chiriarhului şi are ca sursă succesiunea apostolică transmisă prin hirotonie. La nivelul Bisericilor autocefale, întâietatea aparţine întâistătătorului şi are ca sursă alegerea sa de către sinodul episcopilor respectivei Biserici. La nivelul Ortodoxiei universale, întâietatea este una pur onorifică, fără nicio autoritate la nivel universal şi aparţine întâistătătorului primei Biserici din Diptice. În plus, se precizează că toate "canoanele pe care Sfintele Diptice sunt fundamentate nu conferă întâistătătorului privilegii la nivelul Bisericii din întreaga lume". De asemenea, se subliniază că, "datorită faptului că natura întâietăţii, existentă la diferite niveluri ale organizării bisericeşti (eparhial, local şi universal) este diferită, funcţiile îtâistătătorului la diferite niveluri nu sunt identice şi nu pot fi transferate de la un nivel la altul".

În paragraful 4 se precizează că "în tradiţia catolică, condiţia sine qua non a canonicităţii este una euharistică a unei anumite comunităţi bisericeşti cu Scaunul Romei", în timp ce "în tradiţia ortodoxă, este considerată canonică acea comunitate care este parte a unei Biserici locale autocefale şi, datorită acestui fapt, se află în unitate euharistică cu alte Biserici locale canonice".

În paragraful 5 se arată că "Scaunul patriarhal de la Constantinopol beneficiază de întâietatea de onoare în baza Sfintelor Diptice recunoscute de către toate Bisericile ortodoxe locale. Conţinutul acestei întâietăţi este definit prin consensul Bisericilor Ortodoxelocale, exprimat, în special, la Conferinţele panortodoxe, pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. " Prin urmare, continuă acelai paragraf 5, "în exercitarea întâietăţii sale în acest mod, întâistătătorul Bisericii de la Constantinopol poate să ofere iniţiative la nivel creştin în general şi să se adreseze lumii exterioare în numele întregii Ortodoxii, cu condiţia să fi obţinut împuternicirea de a face aceasta din partea tuturor Biserilor Ortodoxe locale".

Textul Patriarhiei Moscovei se remarcă prin faptul că este bine articulat şi serios argumentat biblic şi canonic. Iar ecleziologia promovată este una de comuniune trinitară, care contravine viyiunii ecleziologice promovate de teologii greci, în special de mitropolitul Ioan de Zizioulas, care tinde să revendice total nejustificat o serie de drepturi primaţiale exclusive la nivelul Bisericii răspândite în univers pentru Arhiepiscopul constantinopolului, în calitatea sa de Patriarh Ecumenic. Astfel, textul sinodal rus prezintă întâietatea integrată în sinodalitate şi exclude orice posibilitate de recunoaştere de drepturi primaţiale exclusive pentru Patriarhul Ecumenic, subliniind că acesta nu beneficiază decât de o simplă "întâietate de onoare" la nivelul Bisericii Ortodoxe, fără a preciza însă cum se aplică practic aceasta.

  1. Contrareacţia Patriarhiei Ecumenice

În 14 ianuarie 2014, Înalapreasfinţitul Părinte Elpidofor Lambriniadis, Miropolit de Bursa, a publicat pe sitaeul oficial al Patriarhiei Ecumenice (www.patriarchate.org) un text intitulat "Primus inter paribus" (Întâiul fără egali) prin care oferea un răspuns critico-polemic la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Structurat în două mari paragrafe, textul ierarhului grec este redactat într-o manieră violentă, fără o argumentaţie solidă, şi conţine mai multe acuzaţii la adresa Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei. Mai precis, Bisericii Ortodoxe Ruse i se reproşează dorinţa de izolare, atât faţă de dialogul teologic cu Biserica Romano-catolică, cât şi faţă de comunitatea Bisericilor Ortodoxe, manifestată în special prin subminarea textului aprobat la Ravenna în 2007, dar şi prin "contestarea clară şi oficială (printr-o hotărâre sinodală) a întâietăţii Patriarhiei Ecumenice în lumea ortodoxă".

Mitropolitul grec este mai întâi de acord cu textul sinodal rus, în ceea ce priveţte întâietatea din punct de vedere teoretic, afirmând că respectivul document "nu neagă nici înţelesul şi nici semnifcaţia întâietăţii" şi că "din acest punct de vedere, el este corect". În continuare, ierahul grec precizează că textul sinodal rus face o mare greşeală atunci când distinge între întâietatea eclezială şi cea teologică, deoarece "separarea ecleziologiei de teologie (sau hristologie) ar avea consecinţe negative pentru amândouă". În cel de-al doilea paragraf se contestă distincţia între nivelurile ecleziologice şi structura Bisericii, deoarece aceasta ar constitui "o încercare disperată a respectivei hotărâri sinodale pentru a afce întâietatea ceva exterior ţi, prin urmare, străin persoanei primatului". Motivaţia unei astfel de viziuni este, potrivit ierahului grec, constituită din dorinţa Patriarhiei Moscovei "de a rupe intâistătătorul de sursa întâietăţii, astfel încât întâistătătorul să fie primitorul întâietăţii, iar nu izvorul acesteia". O astfel de viziune, potrivit mitropolitului Elpidofor, ar fi nu doar incorectă, ci ar crea şi "o serie de contradicţii logice şi teologice", şi anume:

În final, mitropolitul Elpidofor precizează că: "de-a lungul istoriei Bisericii, întâistătătorul ei a fost Episcopul Romei. După ce comuniunea euharistică cu Roma a fost ruptă, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe, în mod canonic, a devenit Arhiepiscopul Constantinopolului. În cazul acestuia observăm o coincidenţă unică a celor trei niveluri ale întâietăţii, şi anume local, regional şi universal. Această întreită întâietate se traduce prin privilegii specifice ca dreptul de apel şi dreptul de a acorda şi de a retrage autocefalii, un privilegiu pe care Patriarhul Ecumenic l-a exercitat chiar şi în cazul unor Patriarhii moderne, încă nevalidate de hotărâri ale Sinoadelor ecumenice, prima fiind chiar cea a Moscovei". Prin urmare, conchide ierarhul grec, "întâietatea Arhiepiscopului Constantinopolului nu are nimic de-a face cu Dipticele, care, aşacum am spus deja, exprimă doar o ordine ierarhică. Dacă dorim să discutăm despre izvorul întâietăţii în Biserica ecumenică, atunci izvorul unei asemenea întâietăţi este chiar persoana arhiepiscopului Constantinopolului, care, mai exact, ca episcop este unul între egali, dar ca Arhiepiscop al Constantinopolului şi implicit Patriarh ecumenic este primul fără egali".

  1. Atitudinea Bisericii Romano-catolice

În data de 19 ianuarie 2014, în cotidianul L’Osservatore Romano, oficiosul Sfântului Scaun publicat în Cetatea Vaticanului, subsecretarul Consilului Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, Andrea Palmeri, a publicat un articol intitulat Dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi. Primatul şi sinodalitatea nu se exclud, în care se prezintă stadiul actual al dialogului teologic ortodox-catolic.(...) Trebuie remarcat aici îndemnul clar al prelatului catolic de a folosi, în dialogul teologic oficial ortodox-catolic, un limbaj inovativ prin care să se exprime consensul între cele două Biserici. Aşadar, pentru obţinerea consensului în ceea ce priveşte întâietatea şi sinodaliattea în Biserică, ideea nu este de a identifica elemente comune scripturistice, canonice sau din istoria Bisericii, ci de a formula inovaţii lingvistice prin care să se ajungă la consens.

Astfel, după această invitaţie la laxism teologic, Andrea palmeri opinează că "Biserica Catolică, pe de o parte, trebuie să admită că nu a dezvoltat în viaţa sa şi în structurile sale bisericeşti acel nivel de sinodalitate care ar fi posibil şi necesar din punct de vedere istoric şi teologic, şi că întărirea sinodalităţii reprezintă contribuţia ecumenică cea mai importantă a Bisericii Catolice pentru recunoaşterea primatului Episcopului Romei. Pe de altă parte, ne putem aştepta din partea Bisericilor Ortodoxe la recunoaşterea faptuli că un primat, chiar şi la nivelul universal al Bisericii, nu doar că este posibil şi legitim din punct de vedere teologic, ci este chiar necesar, şi că acesta nu este în mod absolut în contrast cu ecleziologia ortodoxă, ci este compatibil cu aceasta."

Aşadar, potrivit acestui tânăr teolog catolic, consensul între cele două Biserici s-ar putea obţine printr-o negociere de tip politic între acestea, fiecare admiţând că este deficitară în ceea ce priveţte dezvolatrea conceptelor de primat şi sinodalitate. Nicio referinţă, deci, la ecleziologia comună trinitară şi nicio argumentare biblică, canonică sau ecleziologică. (...)

  1. O evaluare canonică a celor trei poziţii

Din modul în care noţiunile de întâietate şi sinodalitate au fost analizate în cadrul Comisiei mixte internaţionale de dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-catolică, precum şi din ultimele reacţii oficiale ale unor Biserici cu privire la această problemă se constată următoarele:

Aşadar, analiza textelor redactate în cadrul reuniunilor dialogului teologic ortodoxo-catolic, precum şi a obiecţiilor care au fost aduse, conduce la concluzia că, în prezent, există un consens în ceea ce priveşte întâietatea la nivel local (eparhial/diocezan) şi regional (provincial şi naţional), însă, referitor la întâietatea în Biserica răspândită în univers, există trei poziţii diferite, şi anume:

Biserica Romano-catolică:

Patriarhia Ecumenică:

Patriarhia Moscovei:

În plus, trebuie remarcat faptul că, în cadrul dialogului teologic oficial ortodox-catolic, nu există o definiţie terminologică acceptată a noţiunilor de întâietate şi primat, ci acestea sunt folosite alternativ, cu toate că aceşti termeni nu sunt nici măcar parţial sinonimi. De asemenea, termenul de sinodalitate este prezent în textele dialogului teologic ortodox-catolic ca o noţiune deja acceptată de ambele Biserici, deşi sensul acestui termen este diferit acceptat în teologia celor două Biserici. Lipsa acceptului comun cu privire la conţinutul şi înţelesul termenilor folosiţi în dialogul teologic oficial ortodox-catolic conduce la evidente încomprehensabilităţi noţionale, precum şi al comunicări antinomice ale reprezentanţilor celor două Biserici, creându-se astfel senzaţia unui dialog al surzilor în cadrul Comisiei mixte internaţionale de dialog ortodox-catolic.

Având în vedere aceste constatări triste, precum şi faptul că în viitor Comitetul de coordonare a dialogului oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-catolică va redacta un document cu tema Sinodaliatte şi primat, este evidentă necesitatea examinării divergenţelor ecleziologice apărute în cadrul dialogului teologic ortodox-catolic, precum şi identificarea unor posibile soluţii. Pentru aceasta este necesară o analiză a evoluţiei noţiunii de întâietate în Biserică şi a relaţiei cu sinodalitatea.

 

Sursa: Revista Ortodoxia a Patriarhiei Române, Seria a-II-a, Anul VII, ianuarie-martie 2015, Bucureşti

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Căsătoriile mixte - provocare pastorală de actualitate (partea I) - Drd. Miruna-Maria Iftene

Problema căsătoriilor mixte a apărut încă de la începuturile Creștinismului. Canoanele interzic căsătoria între un creștin și un eterodox, cel din urmă având obligația ca înainte de contractarea căsătoriei să treacă la dreapta credință. În contextul actual al creșterii numărului de credincioși ortodocși din diaspora, această problemă trebuie abordată cu multă grijă și tact pastoral. Despre căsătoriile mixte se va discuta și la Sfântul și Marele Sinod Panortodox ce va avea loc în anul 2016.

  1. Căsătoriile mixte în lumina tradiției ortodoxe

Chestiunea căsătoriilor mixte a reprezentat o problemă vitală pentru primii creștini încă din epoca apostolică, întrucât numeroși necreștini încheiau căsătorii legale, adică după rânduielile dreptului roman, cu persoane de religie creștină. De asemenea, a apărut și problema practică de a ști ce se întâmplă cu legătura conjugală a doi necreștini, dintre care unul s-a convertit ulterior la religia creștină.

Astfel, în vechime căsătoriile dintre ortodocși și eterodocși erau oprite prin canoane. Unitatea de credință, adică amândoi mirii să fie membri ai Bisericii Ortodoxe, este o condiție formală a căsătoriei creștine. Sinoadele de la Laodiceea ca. 10, 13, de la Cartagina can.21, precum și Sinoadele al IV-lea și al VI-lea Ecumenice, Calcedon can. 14, trulan can.72 interzic căsătoriile între un ortodox și un neortodox și stipulează că dacă astfel de căsătorii au fost încheiate de un magistrat civil, atunci să fie dizolvate.

Dacă însă într-o căsătorie de neortodocși, căsătoriți legitim, unul dintre soți se convertea la Ortodoxie, iar celălalt rămânea mai departe în credința lui, soțul convertit putea păstra mai departe legătura căsătoriei (dacă celălalt consimțea). În această situație Apostolul neamurilor recomandă ca soțul convertit să locuiască în cntinuare cu cel neconvertit, în speranța că și acesta se va convertti sau se va sfinți prin împreună-viețuirea lor: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase. Și femeia, dacă are bărbat necredincios și el voiește să locuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin băărbatul credincios" (1 Corinteni 7, 12-14).

Apostolul neamurilor, care a înțeles cel mai bine raportul dintre viața în Hristos și libertatea față de constrângerile legii, ne spune prin aceste rânduri că Biserica își pune nădejdea în lucrarea credinței prin dragoste, disponibilitate, înțelegere și mărturie vie. În același timp îi îndeamnă pe creștini să se ferească de căsătoriile cu păgâni, spunând: "Nu vă înjugați la jug străin cu necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?" (2 Corinteni 6,14).

Din conținutul acestor texte este evident că se răspunde unei realități existente în Biserică. Tonul textului este cel al unui sfat, în contextul discursului general din capitolelel 5,6 și 7. Căsătoria trebuie să fie o încununare spre împlinire și desăvârșire, or căsătoria cu un necreștin poate să se dovedească a fi o piedică serioasă în acest urcuș și poate aduce multă neliniște sufletească, dacă nu cumva chiar îndepărtare de credință. De aceea, dacă într-o familie în care un soț este convertit, credința este subiect de ceartă și neînțelegeri, "dacă acel necredincios se desparte, să se despartă", deoarece Dumnezeu îi unește pe soți spre pace și desăvârșire, iar conviețuirea fără armonie nu este ziditoare (1 Corinteni 7,16).

Așadar, pentru motive misionare majore, acest fel de căsătorii a fost admis la începutul Creștinismului. Când au apărut ereziile, schismele și alte rătăăciri de la noua rânduială bisericească, creștinii au evitat în mod spontan comuniunea de orice fel cu cei care nu trăiau după rânduială. Ca urmare, atât obiceiul cât și legea bisericească pozitivă, adică sfintele canoane opresc căsătoriile dreptcredincioșilor cu necreștini și cu eretici, uneori chiar și cu schismaticii, impunând obligația ca atât cei din prima categorie, cât și cei din celelate, să treacă în prealabil la dreapta credință. De asemenea, s-a mai impus și obligația ca botezarea și educarea copiilor rezultați din asemenea căsătorii să se facă tot în dreapta credință (Can. 10, 31, Sin. De la Laodiceea; 1, Sin. De la Cartagina; 14, Sin. IV Ecumenic; 72, Sin. Trulan). (...)

Ca urmare s-a statornicit rânduiala practică ce decurge din hotărârile amintite, hotărâri care au avut aplicare în epoca fanariotă și în Biserica Ortodoxă Română, fiindcă aceasta se găsea sub jursdicția Patriarhiei Ecumenice, rânduială potrivit căreia și în Biserica Ortodoxă Română, ca și în celelalte Biserici Ortodoxe, nu s-a recunoscut ca validă taina cununiei oficiată de către neortodocși, cu excepția necalcedonienilor. Odată cu dobândirea independenței sau neatârnării Statului Român, Biserica Ortodoxă Română a început să accepte ca valide atât cununia cât și botezul credincioșilor eterodocși din Apus, dacă aceștia deveneau membri ai săi, dar în chestiunea căsătoriilor mixte, ea a a doptat din aceeași vreme atitudinea căreia îi dă expresie și în prezent articolul 47 din Regulamentul de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române:

"Clericii sunt obligați să nu oficieze taina cununiei, decât pentru ortodocși, asistați de nuni ortodocși. Cei de alt cult sunt obligați, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalitățile de trecre la ortodoxie. Preoții care se vor abate de la aceste norme, se vor pedepsi cu canonisire la sfânta mănăstire, până la transferare, afară de cazul când a avut aprobarea chiriarhului".

Cadrul principal în care se pune problema căsătoriilor mixte între creștinii de diferite confesiuni este delimitat și determinat de următoarele elemente: de validitatea botezului celor care încheie căsătoria; de caracterul cununiei sau de natura actului cununiei, care este considerat o taină oficiată de slujitorul bisericesc calificat, sau nu este considerat ca atare de iconomie.

În privința validității botezului și a efectelor care decurg din considerarea ca valid a botezului oricăror neortodocși care vor să încheie o căsătorie cu o persoană de confesiune orodoxă, este de observat că, în cazul când două persoane care vor să se caăsătorească sunt socotite botezate valid, ele sunt îndreptățite să primească și Taina Cununiei, iar dacă aceasta li se administrează de către preotul ortodox, chiar și în cazul în care niciuna din ele nu ar fi de confesiune ortodoxă, Taina Cununiei își produce efectul haric specific, adică ea este deplin validă.

Sub raportul legitimității, adică al canonicității, o astfel de căsătorie religioasă sau o astfel de cununie mixtă, fie că este vorba de un soț ortodox și de altul eterodox, fie că este vorba de doi soți eterodocși al căror botez se recunoaște ca valid, nu este permisă și ea poate atrage sancțiuni potrivit canoanelor și prevederilor art. 47 din Regulamentul de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române. Ea poate fi însă încheiată condiționat, așa cum prevăd canoanele menționate la locul său și cum prevede și art. 47 citat mai sus.

"Nu se poate administra Taina Cununiei când este vorba de două persoane creștine, dintre care una nu are botezul valid, cum este cazul antitrinitarienilor (unitarienilor), căci în acest caz lipsește starea harică corespunzătoare și absolut necesară pentru ca administrarea tainei cununiei să fie eficace, adică să-și facă efectele harice".

Tradiția apostolică a lui Ipolit prevede obligația ca soții să se căsătorească "secundum lege", adică să încheie o căsătorie legală, atât din punct de vedere civil, cât și din punct de vedere bisericesc. Însă căsătoria creștină nu reprezintă numai o instituție juridică, ci constă într-o realitate sacramentală. Nu trebuie să ne limităm la expunerea legislației matrimoniale canonice și civile, așa cum se întâmplă în Biserica Romano-catolică. Expresia de contract pentru căsătorie apare tocmai la începutul secolului al XII-lea, sub influența dreptului, expresie ce va fi consacrată la Sinodul Tridentin(1545-1563) și reluată de Codul canonic din anul 1917. Aceeași Tradiție Apostolică ne învață că cei care au căzut în erezie, chiar și din neștiință, pierd harul Duhului Sfânt. "Atunci când toate acestea vor fi primite cu bunăvoință și cu dreaptă credință, ele vor da Bisericii orânduire și credincioșilor viață veșnică". Așadar, cei care urmează și păstrează Tradiția Apostolică vor contribui la refacerea unității creștine și nu vor putea fi induși în eroare de niciun eretic, fiindcă "în felul acesta s-au ivit erezii, întrucât conducătorii lor nu au dorit să asculte cuvintele apostolilor".

Întrucât mediul familial din cadrul căsătoriilor mixte este prielnic propagării prozelitismului în rândurile credincioșilor ortodocși, este deci de dorit ca preoții Bisericii să cunoască temeinic doctrina și practica canonică ortodoxă privind căsătoriile mixte, și să activeze în spirit ecumenic și cu tact pastoral, pentru ca respectivii copii rezultați din asemenea căsătorii să fie ducați în spiritul învățăturii credinței ortodoxe.

 

Sursa: Revista Ortodoxia a Patriarhiei Române, Seria a II-a, anul VII, Nr.1, Ianuarie-Martie 2015, București

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Nu te contrazice! - o invățătură a Cuv. Ghelasie de la Frăsinei - Teodor Danalache

Contrazicerea, adică efortul de a-­l convinge pe celălalt asupra unui anumit lucru, este o faptă riscantă, aceasta putând activa și dezvolta patimi precum egoismul, slava de sine, mândria, mânia, grăirea în deșert, calomnia, ținerea de minte a răului, disprețul și ura. Când un om se arată dispus să afle un anumit lucru, atunci putem încerca să-­l ajutăm cu explicațiile și cu mărturia noastră, însă atunci când omul nu dă nici cel mai mic semn că ar fi dispus să își schimbe anumite convingeri, contrazicerea cu acesta și efortul de a-l face să înțeleagă ceva anume se vor dovedi mai mult păgubitoare decât folositoare. Să nu înmulțim raul!

Când aproapele greșește, dar nu acceptă sub niciun chip faptul că se poate înșela în faptele sau gândirea lui, atunci nu mai are rost să ne folosim de cuvinte sau argumente pentru a-­l ajuta să înțeleagă ce anume greșește. Mintea lui este deja mult prea încordată spre a se apăra, deci nu mai poate privi liber lucrurile. Ne­-am lupta, de fapt, cu duhul care îi întunecă mintea, iar nu cu el însuși, iar acest lucru este, încă de la început, sortit eșecului. Nu îl judeca, deci, pe aproapele tău cel întunecat la minte, care nu știe ce face, căci nu omul, ci diavolul este cel care face răul în lume. Răbdarea răului din jurul nostru este un semn al apropierii noastre de Dumnezeu, care "face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi".

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei spune: "Trebuie să înveți să trăiești cu răul, să-l iubești, că dacă te lupți cu el, îl alimentezi, însă dacă îl iubești (daca îl scufunzi în iubirea și lumina lui Dumnezeu), îl distrugi, moare. E o luptă rafinată în care trebuie să lucrezi cu înțelepciune, nu trebuie să alimentezi răul în niciun fel și, pentru aceasta, nu trebuie să intri în contradicții și dispute." Mântuitorului Iisus Hristos zicea ucenicilor Săi: "Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți în pilde, ca, vazând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă" (Luca 8, 10). Acest "văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă" se referă la cei cărora li se spune un anumit lucru, însă, din pricina mândriei lor și a altor patimi, care le întunecă mintea, nu sunt dispuși să se smerească, pentru a pricepe cuvântul și a-­l primi în inimile lor.

Îndată după ce ne atrage atenția zicând, "fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tau", Iisus Hristos spune: "Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-­se, să vă sfâșie pe voi" (Matei 7, 6­7). Credem că "cele sfinte" și "mărgăritarele" sunt și cuvintele drepte de învățătură pe care, din mila lui Dumnezeu, le­-am înțeles și le trăim în viața noastră. Fără a ne mândri cu faptul că noi am cunoscut "tainele Împărăției lui Dumnezeu", se cuvine să avem mare grijă cui încercăm să le propovăduim, ca nu cumva să nimerim înaintea unui om nepotrivit, care "să le calce în picioare" și, apoi, "să ne sfășie" și pe noi. Trebuie să înțelegem, "călcarea în picioare" închipuie batjocorirea cuvintelor drepte pe care i le spunem, iar "sfășierea" noastră închipuie pierderea liniștii minții și a odihnei inimii noastre, în urma faptei necugetate de a le spune cui nu trebuie.

Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spunea adesea: "Nu te contrazice!". Acest lucru se traduce astfel: nu intra în conflict verbal cu aproapele tău. De ce? Pentru că puterea minții de a înțelege un anumit lucru, de a-și verifica propria stare și de a primi o anumită învățătură este un dar de la Dumnezeu. Când ne întâlnim cu persoane care gândesc greșit asupra unui anumit lucru, adică în mod diferit față de noi, Tăcerea noastră este un mare semn de înțelepciune, de smerenie și de dragoste. De înțelepciune, pentru că evităm conflictul și grăirea în deșert, de smerenie, pentru că nu ne mândrim cu știința noastră, și de dragoste, pentru că evităm ispitirea aceluia. Se întâmplă, de multe ori, ca același lucru să fie văzut de oameni în moduri diferite, în funcție de experiențele și trăirea fiecăruia. Trebuie să știm că nu este obligatoriu să existe un singur mod de a vedea un anumit lucru. Doar adevărurile de credință (dogmele) trebuie înțelese la fel de toată lumea. Celelalte lucruri, în schimb, pot fi înțelese în mai multe moduri bune, dar diferite între ele. Acceptând varianta celuilalt, ne smerim, evităm ispitele, înmulțim dragostea și atragem harul lui Dumnezeu. Prin contrazicere se cade foarte ușor în mândrie, iar de la mândrie și până la aprinderea cu mânie împotriva aproapelui nu mai este decât foarte puțin.

Pentru aceasta, Cuviosul Ghelasie de la Frasinei spune: "Când ești mânios și pătimaș, în loc să te descarci, cere iertare, măcar și formal, ca să îmblânzești fiarele patimii ce caută să te sfâșie." Tot spre a evita contrazicerea, părintele mai spune: "Mare e taina tăcerii care oprește dezbinarea și căderea în stricăciunea păcatului, a neiubirii. Să-ți asumi tu însuți vina ta și a celuilalt, dar să nu le diseci în toiul ispitei, să nu te fixezi la ele, și să le arunci în focul închinării tăcute și răbdătoare, ca să ardă și să crape dracul mâniei din tine." Nu te contrazice, creștine, ci iubește tăcerea și te roagă pentru aproapele tău!

 

Teodor Danalache, Sursa: www.crestinortodox.ro/editoriale/contrazicerea­142470.html 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, de la prințul aurului la martirul lui Hristos - Pr. lect. univ. dr. Vasile Crețu

Sfințenia nu este un articol de drogherie cu care să-ți parfumezi înfățișarea cuvioasă, n-are nimic de-a face cu gesturi spectaculoase, mâini ridicate patetic spre cer, bărbi pieptănate cu grijă și odăjdii ample, învăluitoare, ca veșmintele imperiale de altădată. Sfințenia, așa cum spun Sfinții Părinți nu este o șosea lată, pavată cu laude și omagii, ci este calea cea strâmtă pe care o urmează cei preocupați de imaginea lui Dumnezeu din ei și nu de propria lor imagine. Este calea dreptei credințe și a dreptei făptuiri, la care se adaugă, de cele mai multe ori, curajul și demnitatea de a-l mărturisi jertfelnic pe Dumnezeul cel Viu și Adevărat...

Originea nobilă și arta conducerii lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu s-a născut în ziua de 15 august a anului 1654, la Brâncoveni, în fostul județ Romanați (astăzi județul Olt). Rămas orfan de tată și singurul băiat al familiei, mama se hotărăște să-i ofere o educație aleasă. Se deprinde cu dragostea de țară, de carte și de Dumnezeu. Se spune despre el că obișnuia să se trezească la vremea rugăciunilor de noapte și citea desea Psaltirea, lua parte la slujbele de la Sfânta Mănăstire Brâncoveni și cânta la strană. Înclinația spre cultură o moștenește de la unchiul său, Șerban Cantacuzino, cel care îl ajută să învețe mai multe limbi de circulație internațională: slavonă, turcă, greacă, latină, și mai în mică măsură, maghiară, germană, italiană. Pe lângă educația aleasă, viitorul domn a primit de la unchii lui și accesul către arta conducerii. (...) Constantin Brâncoveanu a moștenit de la părinți și de la socrii săi o avere însemnată, pe care o sporește prin calități de bun gospodar. Domeniul său funciar devine din ce în ce mai mare, cu proprietăți ce se întindeau de la Mehedinți până la Buzău și din Argeș până la Dunăre, cronica vremurilor considerându-l cel mai bogat proprietar funciar pe care l-a avut vreodată Țara Românească. La sfârșitul domniei sale, el a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din sud-estul Europei, numi de turci Altân-Bey, adică prințul aurului.

Sfertul de veac în care a condus Țara Românească a însemnat o perioadă de liniște și de progres. A înțeles că trebuie să-și păzească principatul de "foc, de sabie și de năvălirea altor neamuri", fapt pe care l-a reușit cârmuind țara cu multă dibăcie, fiind un bun diplomat și conducător... Brâncoveanu avea să ducă o politică de observație atentă, cu răbdare, bazată pe legături cu toți vecinii prin scrisori, solii și daruri, multe daruri, îndeosebi pentru flămândul Imperiu Otoman. Toate aceste legături prin daruri și bani reprezentau singura soluție a Țării Românești pentru a nu se transforma într-un teritoriu de bătălie care se află la întâlnirea celor trei mari puteri aflate în război. Conștient de faptul că pe teritoriul țării se aflau atât trupe austriece cât și otomane, domnitorul nu a lăsat niciodată impresia că ar dori să se amestece în această luptă sau să avantajeze pe cineva, cu toate că pacea cu otomanii devenea din ce în ce mai costisitoare.

Oamenii Bisericii, sfătuitori apropiați și devotați

Între aceștia amintim câteva nume: Sfântul Antim Ivireanul, Arhimandritul Paisie, Arhimandritul Ioan și Mitropolitul Teodosie.

Mitropolitul Antim Ivireanul, monah de neam georgian, a fost un mare cărturar al Bisericii Ortodoxe Române. De exemplu, prin tipărirea vestitelor Didahii (predici rostite la marile praznice și sărbători de peste an), Constantin Brâncoveanu "s-a folosit de sfaturile, îndreptările și pildele Sfântului Ierarh Antim".(...)

Un alt sfătuitor al domnitorului avea să fie starețul Mănăstirii Hurezi, Arhimandritul Paisie. Apropiat al lui Constantin Brâncoveanu, poate chiar și rude, s-a distins prin iubirea de cultură și de scrieri duhovnicești. A fost un om al lui Dumnezeu în care Constantin Brâncoveanu a avut mare încredere.

Arhimandritl Ioan, următorul egumen al Mănăstirii Hurezi, s-a remarcat prin câteva zidiri de biserici și reparații: paraclisul, bolnița și schiturile Sfântul Ștefan și Sfinții Apostoli din Hurezi, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, la Mănăstirea Polovragi, la paraclisul Coziei, ctitor al Schitului Putineiu și al bisericilor din Runcu și Sirineasca.

Implicare în viața culturală

Domnitorul Valahiei a avut încă din tinerețe vocația unui mare ctitor, după cum mărturisește Valeriu Anania:

            "Mucenicia lui Brâncoveanu e încununarea vieții de creator. Nu a avut, desigur, vocația martiriului (în fapt martiriul nu este o vocație, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocație de ctitor, ale cărui roade le vedem și astăzi, semănate pe aproape jumătate din țară, din Mehedinți până-n Rîmnicu Sărat și din Făgăraș până-n Câmpia Dunării. Ar fi de ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da seama de amploarea și măreția geniului brâncovenesc".

De asemenea, lucrarea culturală a lui Brâncoveanu se leagă și de tipărirea, în 1688 a primei ediții a traducerii integrale în limba română a Bibliei. A înființat tipografii noi la Buzău, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște. La București a apărut și un frumos Evangheliar greco-român (1693), la Mănăstirea Snagov s-a tipărit un Liturghier greco-arab în 1701, prima care din lume imprimată cu litere arabe. Limbajul traducerilor Sfântului Antim Ivireanul, atât la rugăciunile din cadrul Sfintei Liturghii, cât și din Molitfelnic, s-a păstrat până astăzi aproape integral. Crezul, Tatăl Nostru, Împărate ceresc, rugăciunea de la pomenirea morților – Dumnezeul duhurilor și a tot trupul – sunt astăzi exact ca atunci... Cele 63 de cărți tipărite la Antim, la care se adaugă cele 15 tipărite la Buzău, reprezintă o perioadă de maximă înflorire a tiparului la noi, aceasta fiind și o urmare a sprijinului generos al domnitorului. S-au tipărit în special cărți pentru slujbele religioase și pentru școlile din Țara Românească și din Moldova, dar și pentru susținerea Ortodoxiei din Transilvania și Maramureș, pentru popularizarea teologiei și a vieților sfinților și chiar romane cavalerești, iar tipăriturile erau împodobite artistic, paginile aveau frontispiciu, inițiale și litere mari, frumoase. Cărțile nu erau vândute, ci împărțite gratuit de către Domn sau Mitropolit, și aveau ca scop susținerea cultului ortodox, iar tipărirea se făcea pe banii lui Vodă Brâncoveanu și ai Mitropolitului Antim. (...)

Domnitorul muntean ridică Academia Domnească la nivel european. Aceasta activează în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava din București, fiind predate cursuri de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică, gramatică și ortografie. Toate aceste ore aveau ca limbi de predare greaca, latina și slavona. Au fost înființate mai multe școli cu învățământ superior și inferior. O școală cu predare în limba slavonă și română avea să fie deschisă la Mănăstirile Gheroeghe Nou și Colțea, unde se pregăteau preoți, dascăli și dieci pentru cancelariile domnești.

Mazilirea și pătimirile domnitorului

Aflând de avuțiile pe care le deținea Constantin Brâncoveanu, sultanul turc, Ahmed al III-lea, căuta să pună mâna pe acestea. Și nu era singurul dușman înverșunat; marele vizir Gin Ali Pașa nu putea să-l agreeze deloc pe domnul Tării Românești, hotărând mazilirea domnitorului la puțin timp după ce se instalase în această demnitate. Motivul invocat pentru prinderea familiei Brâncovenilor a fost trădarea. Este vorba de lupta dintre Rusia și Turcia din anul 1711, care a avut loc la Stănilești, un târg de pe Valea Prutului. În această bătălie s-a confruntat armata rusească, condusă de țarul Pentru cel Mare, căruia i s-a alăturat domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, cu armata otomană, condusă de marele vizir Mehmet Pașa. Constantin Brâncoveanu nu s-a angajat în lupta de la Stănilești, deși fusese invitat de Petru cel Mare să o facă. Domnitorul și-a adunat însă armata în tabăra de la Urlați, pentru a se alătura creștinilor, în cazul în care aceștia ar fi fost biruitori. Creștinii au fost însă înfrânți, iar rușii au fost nevoiți să cedeze turcilor cetatea de Azov, precum și alte teritorii în nordul Mării Negre. O altă urmare a acestor înfrângeri a fost înrăutățirea atitudinii turcilor față de Țările Române.

În primăvara anului 1714, familia domnitorului a fost greu încercată prin decesul fiicei celei mari, Stanca, rămasă văduvă în anul 1705. Tot în această perioadă, familia domnitorului se pregătea de nunta celui de-al treilea fecior, Radu, cu fiica fostului domn al Moldovei, Antioh Cantemir. Cu toate că domnul muntean trimisese din timp la Constantinopol daruri însemnate pentru marele vizir pentru a primi aprobarea acestuia în vederea căsătoriei fiului său, în ziua de 24 martie 1714, marți, în Săptămâna Mare, a sosit la București un reprezentant al sultanului. Acesta, fiind primit cu mare alai de domn și sfatul boierilor, împlinește gestul simbolic al mazilirii aruncându-i o năframă de mătase neagră pe umăr. Citindu-se porunca sultanului, Brâncoveanu a fost acuzat de trădare față de Poartă și, drept urmare, trebuia să fie dus la Constantinopol alături de întreaga sa familie. S-au luat măsuri după acest eveniment de a izola întreaga familie domnească.

Trimisul turc a numit domn pe Ștefan Cantacuzino, căruia, la ieșirea din palatul domnesc, Constantin Brâncoveanu i-a adresat următoarele cuvinte: "Fiule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare  judecății divine". Această profeție se va împlini doi ani mai tarziu... În Sfânta și Marea Vineri, turcii aveau să plece împreună cu prizonierii lor spre Cetatea celor Șapte Turnuri (în turcește Yedikule). Au fost duși în robie: Domnul Constantin Brâncoveanu, Doamna Marica, fiul Constantin cu soția acestuia, Anița Balș împreună cu copilul lor, Constantin, de numai șapte ani, fiii Ștefan, Radu și Matei, și ginerii Șerban Greceanu (soțul Ilincăi Brâncoveanu), Iordache Crețulescu (soțul Saftei), Nicolae Rușeț (soțul Ancuței), și Constantin Băleanu (soțul Smarandei). În noaptea de Înviere a aului 1714, după ce i-au fost confiscate toate moșiile din țară, familia voievodului mazilit Constantin Brâncoveanu a trecut Dunărea și, după aproape trei săptămâni de drum, a ajuns la Istanbul, unde domnitorul a fost dus direct la închisoarea Celor Șapte Turnuri.

Ianache Văcărescu nu era ginerele lui Constantin Brâncoveanu, așa cum se mai afirmă și astăzi în unele prezentări, ci sfetnicul și vistiernicul său de taină, iar executarea lui alături de ceilalți membri ai familiei s-a datorat atât apropierii lui de acesta, cât mai ales faptului că știa toate detaliile despre averea Brâncovenilor. Ianache Văcărescu era căsătorit cu Stanca, verișoara doamnei Maria Brâncoveanu, astfel că relația de rudenie dintre Ianache Văcărescu și domnitor era aceea de văr din partea soției.

În decursul a patru luni, Brâncovenii au fost chinuiți așa cum nimeni nu-și putea imagina vreodată. Au suferit "întinderea pe roată, cetluirea capului cu cercuri de fier", apoi au fost "biciuiți, arși cu cârlige înroșite în foc, spânzurați de picioare, ca să mărturisească faptele de care sunt învinuiți". Toate urgiile împotriva românilor aveau un singur scop, acela de a obține întreaga avere a lui Constantin și a Țării Românești. În acest răstimp, domnitorul cedează și oferă turcilor o parte dintre averile ce se aflau în Veneția, sumă care se pare că era de două sute zece mii de galbeni. Însă acești bani nu au ajus niciodată la otomani, deoarece banca din Vneția nu a vrut să îi dea.

De la închisoarea Fornnetta din cele Șapte Turnuri au fost mutați într-o altă temniță, la Bostangi Bașa, locul unde erau încarcerați numai pașii, vizirii sau alți demnitari. Se vorbește chiar de o încercare de educare și disciplinare a lui Constantin Brâncoveanu care, pe măsură ce mărturisea despre averile sale, era scos din fundul grotelor de la închisoare spre nivelurile superioare. Sultanul Ali-pașa avea să apeleze la toate tertipurile pentru a-și completa vistieria. Încearcă să-l mituiască pe domn oferindu-i libertatea în schimbul îmbrățișării religiei musulmane. Această propunere avea să fie refuzată cu fermitate de către Sfântul Constantin Brâncoveanu. Clopotele trecerii sale la Domnul, împreună cu cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, aveau să răsune cât de curând. Cruditatea pe care o afișa sultanul avea să atingă apogeul în momentul în care invită al Istanbul pe mulți demnitari din Europa, împreună cu diplomații de la Poartă. Aceștia afirmau la unison că motivul real pentru pătimirea românilor nu este altul decât dorința nesăbuită de avere a sultanului.

Locul de sacrificiu este ales Yali Koșku, situat pe malul Bosforului, iar cei osândiți au fost aduși pe jos și desculți la locul uciderii lor. Ajunși în piață, domnitorul Constantin Brâncoveanu, conștient de ceea ce avea să se întâmple, rostește un cuvânt de înaltă îmbărbătare, care ne-a rămas de la fostul său secretar, Anton Maria del Chiaro:

            "Fiii mei, fiți curajoși! Am pierdut tot ce am avut în această lume. Cel puțin, să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!"

Ianache Văcărescu avea să-și piardă cel dintâi capul. Lui i-au urmat cei patru fii ai Domnitorului în ordinea vârstei lor. Astfel, Constantin, care avea treizeci si unu de ani; Ștefan, douăzeci și nouă de ani; Radu, douăzeci și patru de ani și, în cele din urmă, Mateiaș, care era în vârstă de numai doisprezece ani.

Cei care se aflau de față susțin că, afându-se în fața călăului, fiul cel mic al domnitorului a avut un moment de ezitare, fiind înspăimântat de pieirea fraților săi, făgăduind trecerea la islam în schimbul vieții. Atunci, tatăl lui l-a dojenit și l-a îndemnat că "e mai bine să moară de o mie de ori, dacă s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi cu câțiva ani mai mult pe pământ". Iar acesta spuse gâdelui: "Vreau să mor creștin, lovește!". Și îndată gâdele îi reteză capul ca și celorlalți. În cele din urmă, avea să sfârșească și Constantin Brâncoveanu, capul său desprinzându-se cu greu, după mai multe lovituri. Trupurile au fost aruncate imediat, conform obiceiului, în Marea Marmara, în apropiere de Bosfor. Capetele celor șase martiri aveau să fie atârnate cu mare cruzime în poarta Seraiului, iar după tei zile aveau să fie aruncate și ele în apa mării. Corpurile au fost recuperate de niște pescari creștini, care le-au dus în Insula Halki.

Doamna Marica împreună cu nurorile și singurul nepoțel, Constantin, scăpat de la moarte ca prin minune, au fost închiși într-un oraș turcesc din Asia până la 1715, iar după aceea a fost exilată, până la anul 1717, în Anatolia. În timpul ocupării tronului din Țara Românească de către domnul fanariot Ion Mavrocordat, doamna Maria avea să se întoarcă în țară.

În mare taină, osemintele lui Brâncoveanu aveau să fie aduse în țară în anul 1720, de către soția sa și îngropate în biserica Sf. Gherorghe Nou din București, ctitoria domnitorului, fiind acoperite cu o simplă placă de marmură decorată cu vulturul Țării Românești, fără nume, de teama turcilor. Identificarea s-a făcut în anul 1914, prin descoperirea unei candele. Pe aceasta erau inscripționate cuvintele: "Această candelă luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Măriei sale Maria".

Cei care au uneltit împotriva lui Constantin Brâncoveanu, anume unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino și fiul acestuia, Ștefan, care i-a urmat la tron domnitorului martir, au plătit amarnic trădarea lor. La 21 ianuarie 1716, adică la mai puțin de un an și zece luni de domnie, Ștefan Cantacuzino a fost la rândul lui mazilit, iar cinci zile mai târziu a fost dus împreună cu tatăl său și cu soția la Istanbul. Cu toate că el însuși se grăbea să ajungă acolo, convins fiind că va fi reabilitat, în noaptea de 6 spre 7 iulie același an, desigur după multe suferințe, a fost sugrumat de turci împreună cu tatăl său. Lui Ștefan Cantacuzino i-a urmat la tron Nicolae Mavrocordat, care domnise mai întâi în Moldova, fiind primul domn fanariot, unul dintre cei mai cruzi voievozi pe care i-a avut Țara Românească. (...)

Canonizarea Sfinților Brâncoveni avea să aibă loc în anul 1992, în Duminica tuturor sfinților, în ziua de 20 iunie, când Sfântul Sinod, chemând în ajutor pe milostivul Dumnezeu, a hotărât în chip sobornicesc ca aceștia să fie cinstiți ca sfinți în întreaga Biserică Ortodoxă. Astfel, până la sfârșitul veacurilor, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache sunt prăznuiți în fiecare an în data de 16 august.

 

Articolul integral este disponibil al sursă: Revista Ortodoxia a Patriarhiei Române, Ianuarie-Martie 2015, București



O zi-lumină pe colina Guadalupe, locul unde Maica Domnului s-a arătat de 5 ori - Vasile Andru

Spre deosebire de toate apariţiile mariane din lume, în Mexic la Guadalupe minunea a produs și o probă materială, pe care o putem vedea şi azi, cu ochii noştri. Cînd am văzut această probă, fascinantă, am avut senzația că Maica Domnului mi-a făcut darul s-o întrezăresc!

Voi evoca un pelerinaj la Guadalupe, în Mexic, pe locul unde au fost cinci apariții ale Maicii Domnului. Am fost în 2012. Am urcat colina sacră Tepeyac, loc numit astăzi Villa Guadalupe. Sute de oameni urcau pe colină. Pelerini din toată America Latină. Mă simțeam bine între ei, trup lângă trup, aglomerația anulează străinia, smulge buruiana euforică a egoului, te înrudește cu toți. Pelerinajul mă făcea neam cu tot Mexicul, dincolo de premisele unei înrudiri iberice (prin hispanicul Traian).

Pe această colină, Maica Domnului i s-a arătat unui indio, un aztec sărman. Era pe 8 Decembrie 1531, o zi de sâmbătă, era dimineaţa. Aztecul s-a auzit strigat pe nume: „Juanito!”, numele lui de după botezul creştin era Juan Diego. Înainte de botez se numea Cuatla-ctoactzin, care se traduce: „cel care vorbeşte ca un vultur”. În tetramorf, vulturul este simbolul evanghelistului Ioan. Poate de aici a provenit numele creștin al aztecului.

La data când i-a apărut fecioara Maria, Juan Diego avea 57 de ani. Era creştinat de când avea 51 de ani, la puţin timp după ce Mexicul fusese cucerit de spanioli.

Când s-a auzit strigat pe nume, Juan Diego s-a oprit şi a văzut o tânără foarte frumoasă, care i-a spus că este Maica Domnului şi i-a cerut să transmită un mesaj misionar episcopului din Cetatea Mexicului.

Maica Domnului i-a vorbit lui Juan Diego pe limba lui natală, în nahuatl, limba aztecilor. Cred că i-a vorbit în minte, pentru că persoanele divine, când ne vorbesc, nu rostesc fonic, sonor, că dacă Dumnezeu ar vorbi fonic, ar fi un tunet cumplit care ne-ar nimici. Maica Domnului i-a spus lui Juan Diego să-i ceară episcopului să ridice în acel loc o biserică, în care să-L reveleze pe Dumnezeu aici, în Lumea Nouă.

Juan Diego porneşte imediat spre oraş, la episcopul Zumarraga.

Acest Zumarraga este chiar primul episcop al Mexicului de după conchista: ierarh zbir, a ordonat să fie aruncate pe foc multe codice aztece, şi să fie distruse 500 de temple străvechi…

Diego îi relatează apariţia Fecioarei Maria, o descrie. A fost o apariţie concretă. Adică Diego n-a avut o „viziune”, numai misticii au viziuni, el nu era un mistic. El a avut parte de o apariţie fizică!

Episcopul l-a ascultat distrat (se înţelegeau prin translator), nu credea că un indio prăpădit a avut parte de o apariţie divină. Şi l-a expediat repede. Juan Diego s-a întors la locul unde-i apăruse Fecioara Maria, ca să raporteze eşecul său. Astfel are loc a doua apariţie a Maicii Domnului, care l-a ascultat, iar în final i-a spus ferm: Îţi poruncesc să te duci din nou mâine, să-l vezi pe episcop şi să-i repeţi cererea!

Nici la a doua audienţă, episcopul Zumarraga nu l-a crezut pe Juan Diego. I-a cerut să-i aducă o probă concretă că s-a întâlnit chiar cu Maica Domnului.

Au fost, în total, cinci apariţii; prima pe 8 decembrie, iar a cincea pe 12 decembrie 1531.

La ultima apariţie Maica Domnului a pregătit proba concretă. Va lasa imaginea feţei sale întipărită pe mantaua indianului, ca o fotografie!

Mantaua era un fel de pătură care se încheia pe umărul drept. Era o ţesătură groasă din fibre de agave, de mărimea 1,67 m pe 1,05 m. Pe această mantie s-a imprimat imaginea Sfintei Fecioare.

S-a petrecut aşa: Când Juan Diego s-a aflat iarăşi în faţa episcopului, a desfăşurat mantaua în care învelise trandafirii, culeşi la îndemnul Fecioarei. Desfăşurând mantia, pe ţesătura de agave s-a „revelat” lent, sub ochii celor de faţă, imaginea Maicii Domnului. În culori vii, strălucitoare. Era ca şi cum pe o placă fotografică, introdusă în soluţia chimică numită „revelator”, se iveşte chipul sub privirile tale. Imaginea are calităţile şi fidelitatea unei fotografii, uimitor de expresive, cu dimensiunile 1,43 m pe 0,55 m.

Deşi ţesătura din fibră de agave e grosieră, „fotografia” Fecioarei s-a aşternut compact, armonios. La analize vechi şi noi, nu se disting urme de „tuşe” (cum ar fi la o pictură), ci totul are netezimea unei fotografii.

Impresia produsă de această „probă material” a fost uluitoare. Cu aceasta, a început o fervoare religioasă fără seamăn, care a făcut şi succesul cultului creştin printre mexicani. Imaginea miraculoasă a lucrat asupra minţilor indigenilor mai mult decât oastea de misionari.

Se poate spune că Mexicul a fost creştinat de Nuestra Senora (Maica Domnului) de Guadalupe, sau mai concret, de icoana miraculoasă adusă de ea însăşi acestui popor. Mai ales asupra populaţiei indigene, imaginea Fecioarei a avut un impact extraordinar. A fost ca un şoc metanoic, sau ca o „traumă” de iniţiere, care a produs valuri de credinţă, de atunci şi până azi.

Mantaua cu chipul Sfintei Marii poate fi văzută expusă în uriaşa catedrală din Guadalupe. Cine vede această imagine se simte transportat, înnoit, înviat. Mi-a mărturisit un pelerin-poet ce a simţit dânsul: Este ca şi cum a venit nenăscut şi pleacă de aici născut, în anul unu al fiinţei sale.

 Se crede că imaginea de la Guadalupe este adevăratul chip al Fecioarei Maria. Cazul este comparabil întrucâtva cu Giulgiul de la Torino, pe care sunt întipărite trăsăturile chipului lui Iisus Hristos.

Dar în cazul Giulgiului de la Torino s-au născut multe discuţii cu privire la datare, autenticitate (personal, înclin să cred, după argumente, că este o „relicvă” autentică). Dar imaginea Fecioarei de la Guadalupe nu a suscitat discuţii pro şi contra. Reperarea istorică este sigură, mărturiile despre fenomen sunt credibile, înregistrate „la faţa locului”.

Expertiza neîntreruptă. Pânza a fost examinată în toate timpurile: vizual, în evul mediu; ştiinţific în epoca modernă; cu tehnică de vârf, astăzi.

Pictorii au confirmat că este imposibil ca acea „pânză” să fie făcută de mână umană. Nici la microscop nu se distinge vreo tuşă de penel: culorile formează o suprafaţă fără asperităţi. Chimistul german Richard Kuhn, laureat Nobel, a primit două fibre din această ayate (mantie). El zice că „coloranţii sunt de origine complet necunoscută” pe pământ.

Ţesătura a fost studiată şi de experţi NASA. Ei constată că nici o fisură nu apare pe imagine, după 470 de ani de la minune. Nici culoarea nu s-a spălăcit, nu s-a atenuat, după atâta vreme! „Prospeţimea culorilor rămâne inexplicabilă.”

Numai adaosurile s-au degradat complet. Adaosurile au fost făcute la bordura imaginii primare, ca ornamente sau înrămări.

Testul ochilor certifică minunea

Proba cea mai uimitoare a fidelităţii imaginii este dată de examinarea ochilor de pe „fotografia” spontană. În ochii ei s-au păstrat chipuri şi reliefuri care au fost „privite” de dânsa în momentul „revelării” miraculoase. Ochii au fost examinaţi de oftalmologi, cu aparatură. Ei au caracteristicile unor ochi vii. Cu oftalmoscopul, în 1956, un medic a surprins reflexii luminoase, proaspete. Asemenea detalii nu pot fi observate în picturi, ci numai în ochii celor vii.

Din rezumatul studiilor, făcut de Francois Brune, notăm:

S-a analizat şi cu microdensitometru (aparat care, într-un milimetru pătrat, distinge 27778 puncte!). Numerizarea, sau digitalizarea, permite să recuperăm orice detalii. Aşa s-a constatat că ochii Fecioarei reflectă ceea ce vedea dânsa în momentul „imprimării” chipului: un indian cu barbă (probabil Juan Diego), un franciscan (probabil episcopul Zumarraga), un tânăr într-o poziţie perplexă (probabil translatorul). Se reflectă deci o întreagă scenă a încăperii în momentul în care Juan Diego, desfăşurând mantia, a apărut desenul divin.

Antropologii aduc argumentele lor în favoarea autenticităţii imaginii. Chipul apărut fotografic pe mantaua lui Juan Diego nu are trăsăturile unei femei mexicane. Tenul imaginii originale este alb, nu este brun oacheş decât în unele reproduceri manuale sau picturale, făcute de-a lungul vremilor.

 

După atâtea ispite, o teofanie !

Seara, am coborât de pe colina sacră, între mulți oameni, cu care îmi părea că am fost părtaș la o taină primordială. Lumina de pe feţele lor mă face să spun: Dacă n-ar fi existat sufletul, pelerinajul la Guadalupe l-ar fi inventat.

În fața pânzei miraculoase, am simțit preajma Maicii Domnului cu o putere blândă care nu se poate povesti; ca o răpire într-un halou din firișoare de lumină.

Îmi dădeam seama că am venit în Mexic pentru ceasul acela! Tot restul a fost ispită! Sau a fost o suită de ispite culturale, tropicale: Ispita de a parcurge 4000 de kilometri prin țara vastă, Los Estados Unidos Mexicanos, prin Sierra Madre și la Caraibe, în zone arheologice, Uxmal și Chichen Itza. Eplorări! Părintele Teofil Părăian le numea „ispita bună”... iar Ecleziastul le numea vanitas, adică abur.

Și ispita scrisului: am umplut trei caiete cu însemnări pentru eseul care se cheamă: Topografia sacră a Mexicului, de la Teotihuacan la Tula. Am scris cu sobrietate despre tolteci, cu tristeţe despre azteci, mai cerebral despre olmeci şi cu pătimire despre mayaşi… În Yucatan, între mayași, mă simțeam ca în Bucovina natală. Și nu mă mai puteam smulge din Mexicul atemporal, îmi venea să-mi fac o colibă lângă ferma lui Gabriel Garcia Marquez, pe care l-am mai aflat în viață… Ieșisem din prezentul văzut și zadarnic un SMS-alertă de la Ambasada română (care, ciudat, îi purta de grijă lui Andru!) îmi aducea aminte să mă întorc în patrie și nu cumva să-mi găsesc patrii alternative.

În paralel cu traseul proto-istoric al vechilor regate precolumbiene, am parcurs şi Ruta de los conventos: calea misionarilor din timpul Conchistei. Misionarii mi s-au părut un fel de sanitari religioşi, vindecând cu agheasmă şi tămâie rănile conchistei, învăţându-i pe indios cum este cu mântuirea în lanţuri... Dar un popas la o mănăstire benedictină din Cuernavaca m-a împăcat cu toţi misionarii. De altfel benedictinii, ca și franciscanii, mi s-a părut că au o supleţe ortodoxă… M-au şi ascultat să le vorbesc despre oratio mentis, deși se fereau de arcane filocalice!

Şi, la capătul ispitelor, iată, mă aştepta un mare dar. Pot numi aşa ceasul întâlnirii cu chipul Fecioarei Maria. E mult spus o teofanie! Dar am văzut că mulţi când se află acolo, în faţa chipului miraculos de pe mantia de agave, trăiau clipa cu intensitatea extazului, ca şi cum minunea se petrecea în acel moment. Feţele oamenilor mărturiseau această reiterare a minunii.

Mai spunem că: Ziua când s-a arătat a cincea oară Maica Domnului (12 Decembrie) a devenit sărbătoarea naţională a Mexicului. Nuestra Senora de Guadalupe a fost declarată, de Vatican, patroana Mexicului, apoi patroana Americii Latine. Evlavia pentru Fecioara de la Guadalupe a generat un catolicism popular, paralel cu cel oficial din Sud-America. Din ce am văzut, popularitatea și faima Fecioarei din Guadalupe îndulceşte catolicismul mexican, îl face mai puţin „geometrizat”, îl face mai cald, mai emoţional: adică îi dă o aromă de ortodoxie...



Temeiuri pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca - Student Alma Patricia Vărzaru
Capitolul I. Biografia Părintelui Arsenie Boca
Opera literară
Opera artistică
Capitolul II. Procesul de canonizare
  1. Noțiuni introductive
  2. Scurt istoric al cultului sfinților
  3. Scurt istoric al procesului de canonizare
  4. Condițiile de fond le procesului de canonizare
  5. Documentația necesară cu privire la actul de canonizare
  6. Tipicul actului de canonizare solemnă
  7. Canonizările din Biserica Ortodoxă Română
Capitolul III. Îndeplinirea condițiilor de fond ale procesului de canonizare în cazul Părintelui Arsenie Boca
  1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței păstrată până la moarte
    1. Botezul și formarea moral creștină
    2. Intrarea în monahism
    3. Inițierea în tainele vieții duhovnicești și picturii bisericești
    4. Șederea la Muntele Athos. Întâlnirea în duh cu Maica Domnului
    5. Vizita la Chișinău. Viziunea din gară
    6. Mișcarea de la Sâmbata de Sus
    7. Misiunea de la Prislop
    8. Argumentul artistic. Perioada București
  2. Proslăvirea lui de către Domnul cu cel puțin unul dintre următoarele daruri sau puteri
    1. Puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe până la moarte
    2. Puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință
    3. Puterea de a apăra și sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă
    4. Puterea de a-și închina viața eroic celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase
    5. Puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte
      1. Minuni săvârșite în timpul vieții
      2. Minuni săvârșite după moarte
  3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moarte și confirmarea sfințeniei prin cultul spontan pe care îl acordă poporul credincios numărându-l în rând cu sfinții
Capitolul IV. Concluzie
Bibliografie

 

Introducere

Lucrarea de față își propune să expună condițiile reglementate de Biserica Ortodoxă în privința canonizării și să analizeze dacă acestea sunt îndeplinite prin ceea ce cunoaștem despre viața, scrierile și întreaga activitate duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca. Astfel, voi încerca să urmăresc în ce măsură se susține propunerea de canonizare a Părintelui Arsenie Boca din perspectiva biografiei și a operei.

Alegerea temei este urmarea dorinței de a arăta contribuția pe care a adus-o acest duhovnic în spațiul românesc prin reînnoirea și răspândirea spiritului autentic creștin, a dorinței de a cunoaște reglementările interne din cadrul Bisericii Ortodoxe privitoare la canonizare și de a face ca ipoteza canonizării să fie uşor de urmărit, analizat şi verificat.

Consider că acest demers este important și util pentru că face analiza activității și operei unui model creștin contemporan în contextul obiectiv și protocolar al doctrinei ortodoxe oficiale și pentru că lămurește dacă felul în care a înțeles Parintele Arsenie să se desăvârșească sufletește conduce la îndumnezeire, la sfințire și dacă da, cum poate fi recunoscut și încununat acest statut de către Biserica Ortodoxă Româna.

Ca structură, lucrarea va cuprinde patru capitole:

- primul capitol va expune elemente generale privind biografia, activitatea şi opera Părintelui Arsenie Boca, menite să plaseze discuția în contextul potrivit, urmând ca alte elemente biografice să fie inserate pe parcurs, acolo unde pot fi reprezentative pentru partea de argumentare sau unde vor veni în sustinerea unui anume aspect;

- în capitolul al doilea mi-am propus să arăt partea tehnică a procesului de canonizare, cu regulile, condițiile, etapele și funcționarea lui așa cum reies din Dreptul Canonic Ortodox în vigoare;

- capitolul al treilea este dedicat argumentării și pune față în față criteriile care trebuie îndeplinite în vederea hotărârii de canonizare cu elemente din biografia și activitatea spirituală și socială a Părintelui Arsenie Boca;

- în ultimul capitol voi încerca să adun concluziile acestor observații și să urmăresc dacă ipoteza canonizării se verifică.

Instrumentele pe care le voi folosi provin din două direcții: normele interne ale Bisericii Ortodoxe Române aflate îndeosebi în Dreptul Canonic Ortodox (vol II) pe de o parte, iar pe de altă parte, mărturiile celor care l-au cunoscut, consemnările din Arhivele Securității, dar și opera lăsată în urmă de către Părintele Arsenie Boca.
 

I. Biografia Părintelui Arsenie Boca

1910 - la 29 septembrie se naște, în satul Vața de Sus, comuna Vața de Jos, în județul Hunedoara, în locuința bunicilor, ca fiu al lui Iosif - Petru și al Creștinei. La 16 octombrie are loc botezul ortodox, primind numele Zian Vălean;

1922 - în martie, 22, Tribunalul din Arad pronunță sentința de divorț a părinților, iar Zian este încredințat tatălui. Eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală.1 În urma divorțului părinților, s-a mutat în satul Buteni, jud. Arad, a locuit și a studiat acasă împreună cu vărul său Vasile Crucin, fiul mătușii sale Boca Ana (măritată Crucin). Peste ani, devenit ieromonah la Sâmbăta de Sus, Părintele îi va arăta recunoștință pentru acest episod, printr-o însemnare de pe foaia de titlu a Filocaliei, vol. 1 (Sibiu, 1946), oferită în dar: Director Școlar Vasile Crucin – Nu uit niciodată că începutul meu cu școala, ți-l datorez ție și stăruințelor tale pe lângă ai mei. Ieromonahul Arsenie.2

1926 - la 19 iunie Iosif Boca, tatăl său, bolnav de tuberculoză, trece la cele veșnice având 45 de ani și este îngropat în cimitirul Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Brad. La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul, ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și nu am uitat nici până acum și de multe ori mi-a folosit în viață.3

1929 - termină ca șef de promoție cursurile liceului Naţional Ortodox Avraam Iancu din Brad, iar la 10 mai, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înființarea școlii, plantează în curtea școlii un gorun, care îi va purta numele. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine, intram la aviație la Cotroceni, ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.4

- Începe studiile la Institutul Teologic din Sibiu, unde era recunoscut drept un student de elită, foarte apreciat printre colegii săi. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosbire în latura mistică a vieții.5

- tot acum se remarcă și în zona artistică, în pictură și în muzică, făcând parte și din Reuniunea de Muzică Gheorghe Dima, condusă de dirijorul N. Oancea.

1933 - încheie studiile Academiei Teologice având ca teză de licență lucrarea ”Încercări asupra vieții duhovnicești”. Despre aceasta spune: teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului6.

- la intervenția prof. Nicolae Popovici, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite cu bursă la Academia de Arte Frumoase din București – specializarea artă decorativă. Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor, 1935/1936 la Academia de Arte Frumoase din București, pe care am terminat-o în cinci ani.7

- profesorul său, Costin Petrescu îi încredințează pictura scenei intrării domnitorului Mihai Viteazul în Alba Iulia, lucrare aflată în Atheneul Român;

- în cadrul Academiei frecventează și cursurile de anatomie ale profesorului Francisc Rainer, iar în aceeași perioadă se alătură și conferințelor de mistică ortodoxă susținute de gânditorul creștin Nichifor Crainic la catedra de ”Mistică și literatură comparată” din cadrul Facultății de Teologie. Iată cum descrie Părintele Arsenie Boca intervalul petrecut în București: Aici m-am lovit de mișcările politice stundențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte Frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte.(…) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a Sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românște în vreme de cinci luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de a intra în călugărie.8;

1934 – 1935în timpul studiilor primește premiul ”Profesor Atanasiu”, oferit în cadrul cursului de Perspectivă, susținut de prof. Horia Teodoru;

1936 - este hirotonit diacon celib, la 11 septembrie, în Catedrala din Sibiu;

1938 - încheie studiile Academiei de Arte Frumoase obținând calificativul ”foarte bine” și începe anul de practică la Biserica Sfântul Dumitru din Bixadul Oltului, jud. Covasna, unde a zugrăvit în frescă, alături de profesorul Costin Petrescu;

1939 - pleacă la Muntele Athos la 12 martie, pentru a fi instruit în tainele duhovniciei și pentru a deprinde meșteșugul artei bizantine. Se întoarce în țară la 8 iunie;

- aduce de la Muntele Athos câteva manuscrise ale Filocaliei, la traducerea cărora lucrează cu Profesorul Dumitru Stăniloae la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, județul Braşov; despre acest proiect comun, Pr. Stăniloae afirma: ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat iarăși bunul meu student, părintele ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat p.c. sa am putut face față unor greutăți ce se ridicau ca munții în calea tipăririi acestui volum. P.c sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Flocaliei românești.9;

- în octombrie merge la Chișinău pentru a deprinde tehnica metalo-plastiei în pictură, deprindere ce și-o formează de la niște meșteri ruși;

- la întoarcerea de la Chișinău se așează la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraș. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr de la Mănăstirea Brâncoveanu. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.10

1940 - intră în monahism la 3 mai, de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, când este hirotonit ierodiacon, în mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, primind numele de monah Arsenie; Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare, iar vorbăria mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.11

- În această perioadă activitatea sa pastorală capătă proporții, iar credincioșii încep să se adune în număr din ce în ce mai mare în preajma Părintelui, fapt care produce o adevărată mișcare spirituală în teritoriu. Despre acea perioadă relatează: Într-o iarnă, prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aici m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine absolut în orice împrejurări s-ar afla.12;

1942 - este hirotonit ieromonah de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, în 10 aprilie de către Mitropolitul Nicolae Bălan la Mănăstirea Brâncoveanu;

1943 - începe lucrul la chilia din munte, aflată la 1700 de metri altitudine, pe Valea Sâmbetei, în apropierea Mănăstirii Brâncoveanu, proiect abandonat peste scurtă vreme din cauza unor infiltrații de apă ce au compromis lucrarea;

- prin nota informativă nr. 91 din 5 iunie, Securitatea și Serviciul Secret al Jandarmeriei și de Siguranță inițiază urmărirea informativă sub suspiciunea de legionarism. Iată conținutul notei, în parte: în urma deselor vizite făcute de către mai mulți legionari identificați personal la mănăstirea Brâncoveanu, bănuim că preotul Arsenie Boca de la această mănăstire este un înfocat legionar și credem că face chiar parte din conducerea clandestină legionară, însă este foarte greu de prins, fiind chiar sub scutul ÎPS Mitropolit Nicolae al Ardealului. (...) Bănuim că Neculai Petrașcu se află prin apropierea locului și este bine ascuns și păzit fie în munți, fie în localități.13 Din răspunsuile Părintelui în cadrul interogatoriului rezultă că relația cu Nicolae Pătrașcu a fost de natură strict spirituală. Însuși Nicolae Părașcu, îndrumătorul politic al legionarilor, vorbește despre relația dintre cei doi: discuțiile dintre mine și Arsenie Boca au fost de natură religioasă.(...) Mi-a făcut propunerea ca să îndemn pe legionari să abandoneze total linia ideologică legionară și politică în general și să îmbrățișeze linia religioasă. (...) Nefiind de acord cu Arsenie Boca, nu am mai avut cu el discuții de natură politică legionară.14

1945 - printr-o acțiune întreprinsă de Siguranță și Ministerul Cultelor, este anchetat și arestat în luna iulie, pe 17, la Râmnicu Vâlcea, fiind ridicat în urma unor prelegeri ținute la Mănăstirea Bistrița și fiind bănuit de propagandă anticomunistă. Părintele Arsenie vizita această locație, care găzduia un Seminar de Călugărițe și Orfelinatul Acoperământul Maicii Domnului, având încuviințarea Mitropoliților Nicolae Bălan și Nifon al Olteniei și respectând cererea directoarei seminarului, monahia Olga Gologan, care și-a exprimat în scris dorința ca Părintele Arsenie Boca să cerceteze din când în când obștea de călugărițe pentru zidire sufletească și un cuvânt înaripat spre susținerea lor pe calea monahală.15 Iată cum interpreta Securitatea aceste evenimente: În ceea ce privește activitatea politică la mănăstirea Bistrița, putem lansa presupunerea bazată pe un adevăr mai mult decât probabil, că în această mănăstire mai dăinuiește încă o atmosferă de simpatie vădită pntru legionarism, (...) reminiscențe ce nu pot dispărea cu ușurință, decât printr-o completă despărțire a celor ce au fost în trecut prin aceste locuri. (...) Venirea călugărului Arsenie Boca prin aceste locuri, deși nu este dovedită cu probe materiale, că ar putea fi pusă în legătură cu vreo activitate politică subversivă, însă cum am arătat, presupunerile noastre fiind bazate pe realități politice, nu pot fi dezmințite.(...) Ieromonahul Boca nu și-a manifestat niciodată și sub nicio formă în predicile sale vreun crez politic, aspect constatat și în urma ținerii predicilor la Horezu.16;

- în 30 ale lunii iulie este eliberat de Securitate, din lipsă de probe și din ordinul Ministerului Afacerilor Interne;

1946 – în iunie începe lucrul la opera ”Cărarea Împărăției”, considerată, așa cum spune unul dintre subtitluri, un răspuns creștin la neliniștile vremii. În această perioadă primea și vizitele studenților de Teologie din București, iar printre aceștia se aflau Nicolae Bordașiu, viitor preot, Julieta Constantinescu, viitoarea Maică Zamfira, Leonida Plămădeală, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, Roman Braga și alții. Despre o parte dintre aceștia Părintele Arsenie Boca se arată dezamăgit: mergeau în pădure în jurul mănăstirii, unde țineau ședințe cu caracter legionar. Eu nu am luat parte la astfel de ședințe, ba mai mult, ei au plecat în pădure fără știrea mea.17

1947 – în vară, Principesa Ileana s-a deplasat la Mănăstirea Sâmbăta în scopul de a aranja vizita Părintelui Arsenie la castelul Bran, unde aceasta conducea un spital și unde Părintele urma să ofere unele sfaturi duhovnicești grupului de apropiați ai Principesei. Curând după aceasta urmează câteva vizite reciproce, care au întărit legătura cu Casa Regală. Legătura apropiată poate fi iustrată și de conținutul unei scrisori de mulțumire adresată Părintelui Arsenie Boca în care Principesa îl numea o lumină în viața ei. Într-un interogatoriu dat Securității, Părintele Arsenie Boca povestește acest episod: În 1947, vara, a venit la mănăstirea Sâmbăta de Sus domnița Iliana, pentru prima dată și, cu această ocazie am cunoscut-o personal. (...) În discuțiile purtate ea și-a exprimat dorința ca eu să merg în vizită la Castelul Bran, unde avea ea locuința.(...) În tot timpul cât am stat la Castelul Bran preocupările mele au fost următoarele: țineam predici cu caracter religios în fața Domniței Iliana și a unor doamne care compuneau anturajul Domniței însă de numele cărora nu-mi amintesc. La predicile ținute de mine mai veneau surorile din spital, medici și farmaciști. (...) Alte preocupări pe care le aveam la Castelul Bran în afară de predici, tălmăceam anumite părți din Scriptură și răspundeam la anumite întrebări care mi se puneau în legătură cu credința.18;

- în aceeași perioadă, la Bran, pe 27 iunie, Părintele Arsenie Boca oficiază slujba de sfințire a fundației unei biserici ce se dorea a fi copia fidelă a bisericii Stella Maris din Balcic. Aici Principesa Ileana dorea să așeze inima Reginei Maria, astfel încât inima să rămână în spital, căci fusese înființat în memoria ei. Proiectul a rămas neterminat, întrucât părăsirea forțată a țării de către familia regală a împiedicat continuarea lucrărilor;

1948 - este reținut și anchetat din nou de către Securitate în Făgăraș și Brașov, unde redactează numeroase declarații, în iunie și iulie, despre legăturile pe care le-a avut cu diverși legionari care vizitaseră Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Într-un raport al Seviciului de Siguranță, ca prim punct al concluziilor anchetei, au relatat: Călugărul Arsenie Boca, preot și administrator al mănăstirii Brâncoveanu din comuna Sâmbăta de Sus – Făgăraș, a inițiat și condus o formă religioasă mistică a mișcării legionare, în care probabil pentru a atrage cât mai mulți adepți combătea tendințele teroriste specifice mișcării (legionare) în anii 1940 – 1941 și cerea tuturor celor ce doreau a face parte din mișcare să renunțe la revolver, ură și terorism. Aceasta era o condiție pe care o punea celor ce veneau și luau contact cu el.19;

- în 25 ale lunii noiembrie este mutat de către Mitropolitul Nicolae Bălan de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Mănăstirea Prislop, în jud. Hunedoara și este numit stareț al mănăstirii. Tot acum încep lucrările de reabilitare ce se impuneau construcției;

- la 14 decembrie, despre primele impresii aduse de noua locație, Părintele Arsenie le scrie monahilor rămași la Sâmbăta: pustietatea cea dinafară a locului, constrângerea lui de a mă aduna la chilie între scripturile Părinților mă umple de recunoștință către ocârmuirea cea de deasupra, care m-a scăpat puțin de îngrămădeala și jefuirea de la Sâmbăta. Nu m-aş mai duce de-aici, nici printre oameni n-as mai ieși, dar nici pe ei nu i-aș lăsa să mă mai îngrămădească. Nu poți fi și cu Dumnezeu și cu oamenii. Fiți mângâiați că de mult folos mă bucură Dumnezeu aici. Arsenie.20

1949 – la 17 iulie, în Mănăstirea Prislop este ridicat la rangul de protosinghel de către Episcopul Andrei Magieru21. La 14 septembrie, același episcop oficiază prima liturghie ortodoxă cu arhiereu;

1950 - la 11 aprilie Părintele cere în scris transformarea Mănăstirii Prislop în mănăstire de maici, motivând prin lipsa de călugări, care trebuiau să fie minimum zece și printr-o preponderentă prezență la slujbe a femeilor, aspecte ce și-ar fi găsit rezolvarea prin această propunere;

- la 12 aprilie Episcopul Andrei Magieru dispune: transformarea Mănăstirii Prislop în mănăstire de maici, deocamdată cu cel mult zece maici, care vor fi deservite în cele religioase de doi preoți duhovnici.22 Își încheie astfel activitatea ca stareț, iar funcția îi revine monahiei Zamfira Constantinescu, după ce intră în monahism la 6 august anul următor;

- la 11 octombrie, în evidențele Securității numele Părintelui Arsenie apare într-un tabel nominal cu elemente propuse pentru încadrare în Unitățile de Muncă. La rubrica apartenență politică trecută și prezentă este specificat simpatizant legionar, iar motivul încadrării era propagandă mistică religioasă.23

1951 - este ridicat pentru prima dată de organele de Securitate în 16 ianuarie și deplasat în lagărele de muncă forțată de la canalul Dunăre - Marea Neagră. Acuzația viza omisiunea de denunț. Mai precis, în anul 1949 a găzduit, până în anul 1950, la Mănăstirea Prislop pe călugărul Plămădeală Leonida, care a fost condamnat la 7 ani temniță grea pentru instigare.24 Leonida Plămădeală fusese hirotonit ierodiacon la Prislop în 6 august 1949; părăsește mănăstirea pe ascuns, în 10 ianuarie 1950, când află de la fratele său că este căutat de autorități. În acest interval al dispariției ierodiaconului Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie se afla într-o misiune încredințată de patriarh la mănăstirea Bistrița. Dar accederea la rangul de ierodiacon însemna și înscrierea acestuia în lista de salariați ai Departamentului Cultelor, ceea ce ar fi oferit implicit și locația persoanei. Totuși, Părintele Arsenie este închis pentru omisiune de denunț;

- obștea de la Prislop, rămasă în frunte cu Ieromonahul Dometie Manolache înaintează numeroase cereri de eliberare, iar Maica Zamfira merge în vizită la Canal pentru a afla situația duhovnicului lor și pentru a-i duce alimente și îmbrăcăminte;

- despre perioada de detenție, oamenii Securității, Maiorul Kovaks Mihail și Locotenentul Brainer Gheorghe relatează: în regiunea noastră, raionul Hațeg circulă zvonul despre Boca Arsenie, cum că în timpul cât a fost la Canal s-au întâmplat mai multe ”minuni”. Că unde lucra el se surpa pământul și era mutat de la o lucrare la alta, dar până la urmă a fost nevoie să fie pus în libertate.25;

1952 - se întoarce la Prislop în luna martie, pe 17, de Buna Vestire, în urma eliberării dispuse de autorități. Curând după aceasta, direcțiunea Regională de Securitate Sibiu deține informații că după întoarcerea călugărului Boca Arsenie de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, foarte mulți locuitori din comunele apropiate merg la el pentru a se vindeca de diferite boli întrucât susțin că acesta are dar de la Dumnezeu de a vindeca pe oameni.26 Sursa precizează și câteva cazuri concrete, indicând numele persoanelor în cauză;

1954 - la 14 decembrie înaintează o cerere către Departamentul Cultelor în vederea încredințării misiunii de reconstrucție a picturii bisericii mănăstirii Prislop. Cererea includea și o solicitare de a urma stagiul de practică pe șantierul Catedralei din Galați, ce era necesar pentru a obține autorizația Comisiunii de pictură a Patriarhiei;

1955 - 12 ianuarie – 12 iunie se deplasează la Galați și obține autorizația de a picta biserici, eliberată de Comisia de Pictură a Patriarhiei Române27;

- este ridicat la rangul de Arhimandrit prin actul 3550/1955 de către Arhiepiscopia Aradului28;

- este anchetat din nou și arestat a doua oară la Timișoara, în 20 septembrie. Acuzația: omisiune de denunț, de data aceasta privitor la legionarul Nicolae Bordașiu. Mandatul de arestare menționa: având în vedere actele de cercetare încheiate contra numitului Boca Zian (Arsenie), cercetat pentru omisiunea denunțării, (...) întrucât fapta săvârșită se pedepsește cu mai mult de un an închisoare corecțională și interesează Securitatea Statului, pentru aceste motive ordonăm tuturor agenților forței publice ca, conformându-se legii, să aresteze și să conducă la Penitenciarul Timișoara pe numitul Boca Zian (Arsenie).29 Părintele Arsenie Boca le-a declarat anchetatorilor într-unul dintre numeroasele interogatorii la care a fost supus că motivul pentru care nu l-a denunțat pe Nicolae Bordașiu a fost unul pur personal profesional, iar în al doilea rând vroiam ca să-i aranjez situația lui la patriarh.30 ;

- este transferat apoi, la 12 noiembrie, în cadrul Penitenciarului Timișoara, iar în 7 decembrie este dus la Penitenciarul Jilava pentru 10 zile, pentru ca, ulterior, în 17 decembrie, să ajungă la Penitenciarul Oradea, unde va rămâne pentru următoarele cinci luni;

1956 - este pus în libertate în luna aprilie ziua 7, iar la 8 aprilie se întoarce la Mănăstirea Prislop;

1958 - după un an de activitate mai redusă a Securității în privința dosarului Părintelui Arsenie Boca, acesta se redeschide prin Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne semnată în 12 ianuarie, iar în primele luni ale anului se observă o activitate intensă de pregătire a urmăririi prin cercetări amănunțite asupra locației și plasarea de agenți acoperiți, care să furnizeze informații din interior. Acțiunea informativă o viza inclusiv pe Monahia Zamfira, Stareța Mănăstirii Prislop;

1959 - la 14 mai Episcopia Aradului, ca rezultat al presiunilor sistemului comunist și condusă de foști greco - catolici, emite actul de excludere a Părintelui Arsenie Boca din mănăstire, care precizează: privitor la îndepărtarea din mînăstiri a viețuitoarelor care prin activitatea lor dăunează interesele bisericești, Decidem, Ieromonah Arsenie Boca, duhovnic la mănăstirea de maici Prislop – să părăsească îndată locul susnumitei mănăstiri. Numitul va ieși din mînăstire fără rasă, urmând ca Episcopia noastră să-i pună la dispoziție suma de bani necesară pentru a-și achiziționa un costum civil31. Alți 1355 de slujitori ai Domnului au părăsit atunci mănăstirile și haina monahală. Maicile de la Prislop au fost și ele excluse din monahism și alungate în lume;

- la 7 august este angajat (cu binecuvântarea Patriarhul Iustinian) la Biserica Sf. Elefterie din București unde activează ca pictor secund pe lângă meșterul Vasile Rudeanu32, tot un ucenic al maestrului Costin Petrescu. Aici pictează fresca, unde își aduce un aport considerabil;

1961 - în data de 14 februarie este angajat ca pictor la Atelierul Patriarhiei de la Schitul Maicilor din București. În tot acest interval se întocmesc rapoarte despre activitatea lui și este urmărit de către diverși agenți informatori ai Securității;

1962 - la 19 ianuarie se înregistrează o solicitare a Ministerului Afacerilor Interne privind înaintarea dosarului de Securitate din Banat la București. Această măsură se impunea ca urmare a deschiderii unui nou dosar individual, obiectiv numit ”Bratu”, ce avea ca scop stabilirea relațiilor pe care le avea Părintele Arsenie Boca în București și dacă aceste legături sunt de natură legionară. Acțiunea de informare a impus chiar și recrutarea de agenți la locul de muncă: în cadrul măsurilor luate pentru supravegherea activității sus-numitului, organele noastre au recrutat la locul de muncă un număr de doi agenți pentru a ne furniza informații cu privire la legăturile, comportarea și atitudinea celui urmărit.33 ;

- Acțiunea de urmărire culminează cu câteva zile de un adevărat filaj, agenții obțin fotografii și observă un tipic al activităților Părintelui, pe care îl descriu astfel: majoritatea timpului lipsește de la domiciliu, fiind văzut acasă numai seara.(...) Are o comportare retrasă și rezervată, neavând relații de anturaj și relații de prietenie pe strada unde domiciliază.34 Părintele Arsenie probabil că realizase că este urmărit încă de la început; chiar spionii relatează că: Bratu se uita de două ori înapoi, a privit în urma sa, s-au oprit și s-au uitat înapoi35 etc;

1967 - la 1 iunie Părintele Arsenie Boca iese la pensie;

- începe pictura bisericii din satul Drăgănescu, aflată lângă București, în jud. Giurgiu, iar prezența lui în această zonă atrage credincioși ce veneau la el pentru sfat sau vindecare, mulți dintre ei chiar din țara Făgărașului. În această perioadă se stabilește în casa parohială a Preotului locului, Savian Bunescu (cumnatul Monahiei Zamfira), dar folosește, pentru următorii 10 ani, și adrese alternative din București. Poartă haine civile și este forte discret;

1969 - cinci dintre maicile alungate de la Prislop în urmă cu zece ani se reorganizează într-un așezământ monahal la Sinaia, pe strada Privighetorilor, într-o locuință retrasă și ferită de privirile curioșilor și mai ales de organele de Securitate. Locul poartă astăzi numele de Metoc al Mănăstirii Prislop. Proprietatea cuprindea o casă de cărămidă, compusă din parter, etaj și mansardă, pe care au renovat-o. Evident că autoritățile descoperă această așezare și întreprind o acțiune de urmărire, ce concluzionează după o vreme că maicile: în cartierul în care lucrează și domiciliază duc o viață retrasă, nu poartă uniforme de călugărițe și nu au în preocupări activități mistice sau de a atrage la activități religioase pe cetățeni.36;

  1. - la data de 3 februarie Părintele încă apare cu domiciliul în București, de unde colaboratoarea cu numele conspirativ ”Tania” relatează că: este pensionar, însă lucrează la domiciliu ca pictor decorativ bisericesc. La domiciliu este apreciat ca un om liniștit, respectuos și având o conduită normală. Duce o viață complet rezervată față de vecinii din jurul imobilului, rareori este văzut să părăsească domiciliul. Poartă barbă.37;

1977 - după cutremurul din 4 martie Părintele se mută la locația din Sinaia, unde se alătură maicilor așezate aici și unde demarează lucrări de construcție pentru un alt imobil, în aceeași curte;

- cu această ocazie îl cunoaște pe tâmplarul și sculptorul Gheorghe Vâlcea. Acesta va lucra schițele întocmite de Părintele Arsenie pentru cel de-al doilea imobil și pentru unele lucrări din curtea Mănăstirii Prislop. Va fi de asemenea cel care va sculpta și va efectua înscrisurile de pe crucea Părintelui. Ultimii 12 ani din viață vor fi marcați de această frumoasă prietenie, pe care Ghorghe Vâlcea o descrie în câteva cuvinte: Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!39;

- odată cu noul domiciliu, Părintele își amenajează și un atelier de pictură, unde va lucra opera sa artistică de maturitate; de aici vor pleca la Prislop și cele două icoane împărătești ale iconostasului, pe care le-a transportat și le-a montat personal la Mănăstirea Prislop;

1984 – în această perioadă relativ săracă în informații, Securitatea este singura care furnizează încă vești din preajma Părintelui Arsenie Boca. Astfel, ”Tâmplarul Ion” care era infiltrat pentru a culege informații noi raporta autorităților: În prezent duce o viață retrasă, nu face și nu primește vizite și este preocupat de starea sănătății, cât și a mă ajuta în executarea sculpturilor și a alor lucrări pe care le are de făcut la casă.40 ;

1988 – dintr-un alt raport informativ aflăm că în luna decembrie Părintele Arsenie a suferit un infarct, fapt ce a atras după sine o paralizie facială, urmată de o paralizie la piciorul stâng, care l-au imobilizat la pat. (…) Anterior îmbolnăvirii nu se angrena în discuții de natură politică, mai mult își petrecea timpul la domiciliu citind fără să ofere și să primească vizite.41;

1989 - la 10 aprilie este întocmit un nou raport privitor la situația Părintelui Arsenie, în care sursa preciza: Astăzi m-am deplasat la domiciliul numitului Boca Zian Vălean din Sinaia, str. Privighetorilor nr 16, jud. Prahova, pentru a verifica datele furnizate de”Tâmplaru”. Cu această ocazie am constatat că Boca Zian Vălean este paralizat și imobilizat la pat; am încercat să discut cu el, însă cu greu am putut comunica cu el deoarece are o pareză facială și abia se poate pricepe ce vrea să spună. Pe de altă prte, fiind suferind cu inima, este protejat pentru a nu se expune la eforturi fizice și emoții.42;

- în 28 septembrie, același agent infomator menționa în raportul său că: cei apropiați lui sunt îngrijorți de starea sănătății și au făcut pregătirile necesare pentru situația în care ar deceda.43;

- a doua zi după acest raport, cu ocazia celei de-a 79-a aniversări a Părintelui Arsenie Boca, în 29 septembrie, autoritățile dispun încetarea urmăririi informative, motivând că: din măsurile întreprinse rezultă că nu desfășoară activitate dușmănoasă împotriva orânduirii noastre socialiste și nu întreține relații cu elemente urmărite. În prezent este grav bolnav și nu mai prezintă interes pentru Securitatea statului. Motivat de cele raportate supunem aprobării scoaterea numitului Boca Zian Vălean din supravegherea informativă prin neconfimarea materialelor de primă sesizare.44 A fost nevoie, așadar, de 46 de ani de supraveghere pentru a găsi neconforme cu realitatea suspiciunile de legionarism ce planau asupra Părintelui Arsenie, o acțiune abuzivă de contracarare a spiritului creștin, ce nu a împiedicat misiunea duhovnicească a Părintelui de mărturisire a lui Hristos. În primul interogatoriu, când își redactează autobiografia, Părintele Arsenie vorbește despre rolul și misiunea sa: I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu, sa-i dea Cezarului ce-i al Cezarului (ascultare cetățenească) și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățat de patimi). Despre această învățătură matori îmi sunt toți cei ce au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire și viață curată, care face cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții. Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solictat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri și rosturi sunt străin.45;

- se stinge din viață la Sinaia la 28 noiembrie, în jurul orei 9 seara. Despre atmosfera acelei perioade de după trecerea Părintelui Arsenie Boca la cele veșnice, colegul său de la Academia Teologică, pr. Prof. Teodor Bodogae își amintește: erau zile geroase cele de al începutul lui Decembrie 89 când ne-a părăsit fostul stareț al mănăstirilor Sâmbăta și apoi Prislop, dar despre sfârșitul aceleiași luni, pe măsură ce se apropia praznicul Crăciunului, jertfele eroicului nostru popor au încălzit inimile tuturor. Înt-un fel, însă, și plecarea Părintelui Arsenie își are o semnificație a ei. Arestările și deportările prin lagăre, dar mai ales viața de hărțuială necontenită prin care a trecut, atât el, cât și alții, sunt tot atatea dovezi că, în fond, cele două feluri de suferințe (sângeroase și nesângeroase) fac parte din același plan de slăbire, respectiv, de nimicire, a credinței creștine din sufletul poporului român. De aceea, alături de dogoarea jertfelor acestui Crăciun românesc îndoliat, anii plini de nedreptăți și amenințări de care a avut parte și părintele Arsenie, își au, desigur, locul și amintirea lor.46

- este înmormântat la Mănăstirea Prislop în ziua 4 a lunii decembrie.

I.1. Opera literară (publicată postum)

  1. Cărarea Împărăției, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului și Timișoarei, îngrijită de Monahia Julieta Constantinescu și de Prof. Conf Dr. Simion Todoran, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995;

  2. Cuvinte vii (predici), tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Dr. Daniil Stoenescu, Episcop-Locțiitor de Vârșeț, Ed. Charisma, Deva, 2006;

  3. Manuscrise inedite ale Părintelui Arsenie Boca, în lucrarea: P. S. Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie Boca ”Omul îmbrăcat în haină de in” și ”îngerul cu cădelniță de aur”, Ed. Charisma, Sinaia, 2008.

I.2. Opera artistică

  1. Scena intrării Domnitorului Mihai Viteazul în Alba Iulia, Atheneul Român, București;

  2. Biserica Sfântul Dumitru din Bixadul Oltului, jud. Covasna, practică alături de maestrul pictor Costin Petrescu;

  3. Biserica Sfântul Elefterie din Piața Eroilor, cartierul Cotroceni, București, pictura din altar (fresca de pe bolta altarului Maica Domnului cu pruncul în zeghe, Jertfa lui Avraam etc.), realizata alături de pictorul Vasile Rudeanu;

  4. Biserica Sfântul Nicolae din satul Drăgănescu, jud. Giurgiu, pictată integral;

  5. Epitaful Adormirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus;

  6. Icoana Sfânta Parascheva de la Biserica Bunavestire – Sf. Antonie cel Mare, Curtea Veche, București;

  7. Icoana Izvorul Tămăduirii de la Biserica Sfânta Treime, Tei, București;

  8. Icoana Maica Domnului cu Pruncul, Biserica Sfânta Treime din Chichiș, jud. Covasna;

  9. Icoana Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, Reședința Metropolitană din Timișoara, pictată după canonizarea din 1955 la Schitul Maicilor din București;

  10. Icoanele iconostasului de la Biserica Mănăstirii Prislop: Mântuitorul Iisus Hristos (în picioare), Maica Domnului (în picioare) cu Pruncul Iisus; Bunavestire pe ușile împărătești, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril pe ușile diaconești;

  11. Icoanele din chilia de la Sinaia: Nașterea Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos și Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Vodița, Tismana și Prislop;

  12. Coperta Filocaliei, Sibiu, 1946 – 1948; coperta cărții Despre Viața în Hristos a Sfântului Teodor Cabasila, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946; coperta cărții Iisus Hristos sau restaurarea omului, a Părintelui Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1943;

  13. Clopotnița în stil athonit de la Prislop; oala decorativă din curtea Mănăstirii Prislop;

  14. Sfântul Chivot de la Mănăstirea Prislop, proiectat de Părintele Arsenie Boca;

  15. Casa de pe deal, ctitorită de Părintele la Mănăstirea Prislop în anii 50;

  16. Schița casei cu coloane, în stil brâncovenesc, ridicată sub îndrumarea Părintelui Arsenie în anii 80 la Prislop;

  17. Schița casei construită la Sinaia; modelele pentru porțile în stil maramureșean de la Sinaia și Prislop.

II. Procesul de canonizare.

1. Noțiuni introductive

Pentru a proceda la înțelegerea termenilor cu care voi lucra în continuare, este necesară o definiție în primul rând a noțiunii de sfințenie, așa cum se regăsește în literatura teologică de specialitate. În tradiția creștin - ortodoxă sfințenia omului apare ca o participare la sfințenia lui Dumnezeu, iar sfințenia manifestată în lume poartă în sine caracterul Său transcendent și revelat. De câte ori licărește pentru conștiința noastră transcendența divină, ea ni se impune in această calitate a sfințeniei coborâtă la noi, greu de definit totuşi prin concepte și prin cuvinte, dar experiată în oarecare fel. (...) Aproape că identificăm Dumnezeirea revelată cu sfințenia. Se poate spune că în sfințenie ni se revelează concentrat toate însușirile dumnezeiești. Ea e misterul luminos și activ al prezenței divine. În ea e concentrat tot ce deosebește pe Dumnezeu de lume47. Paticipând la sfințenia lui Dumnezeu, prin conlucrarea cu Harul Divin și prin Sfintele Taine, omul cultivă asemănarea cu Dumnezeu și sporește în sfințenia vieții. Această lucrare comună poartă numele de sinergism și constă în efortul omului de a se apropia și asemăna cu Hristos, efort răsplătit de Domnul prin daruri și harisme speciale, fără ca primirea acestora să fie un scop, ci doar un accesoriu.

La ortodocși cultul sfinților își are temelia pe două adevăruri de credință:

  1. credința că omul, împărtășindu-se cu Tainele Bisericii, primește Harul ca energie necreată a lui Dumnzeu prin care el poate să ascensioneze pe calea desăvârșirii, purificându-se progresiv de patimi și îmbogățindu-și existența cu virtuți;

  2. credința că moartea fizică reprezintă doar trecerea de la viața în timp la viața în veșnicie împreună cu sfinții.

Sfântul este, în general, creștinul care a reușit să se elibereze de patimi, de lăcomia de avere și de diverse plăceri, de orice fel de răutate, de mânie și de mândrie, de pizmă și de dușmănie. Sfântul este creștinul care a ajuns la o stare de o desăvârșită înfrânare, răbdare, smerenie și iubire, el a ajuns la o stare de o permanentă vedere a lui Dumnezeu și de convorbire cu El în rugăciune. Sfințenia este, așadar, asemănarea omului cu Dumnezeu, iar asemănarea cu El înseamnă, atât prezența Duhului Sfânt și lucrarea Lui în om, cât și o iradiere a prezenței Lui în omul ajuns sfânt și asupra celor cu care acesta intră în contact.48

Sfinții au fost numiți eroi ai credinței creștine, care prin spiritul lor misionar au răspândit Evanghelia oferind exemplul personal, viața exemplară de o înaltă trăire duhovnicească. Sfinții sunt modele creștine și reprezintă adevărate pilde de urmat, reprezintă dovada că sfințenia, îndumnezeirea este accesibilă omului, este darul dobândit de om odată cu sacrificiul Mântuitorului Hristos și rânduit fiecăruia în funcție de sârguința și stăruința lui direcția preocupărilor duhovnicești.

Pentru suferințele la care au fost supuși pentru credința lor și pentru faptul că s-au pus în slujba semenilor prin activitatea lor socială, Biserica găsește potrivit să îi cinstească pe sfinți și să-i pomenească de-a pururi. Cultul prin care sfinții sunt cinstiți este unul de venerare și este deosebit de cel de adorare sau latrie care I se atribuie doar lui Dumnezeu.

Canonizarea este definită ca fiind actul prin care Biserica Orodoxă recunoaște și declară statutul sfinților, îi așează pe aceștia în rândul eroilor dreptei credințe și îi cinstește în temeiul învățăturii dogmatice ortodoxe. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu definește canonizarea ca fiind dreptul și prerogativa Sfântului Sinod al acelei biserici care, printr-un Act solemn proclamă introducerea în rândul sfinților a slujitorilor Bisericii care s-au bucurat în mod statornic într-o durată de timp de cinstirea și pomenirea ca sfinți din partea credincioșilor creștini ortodocși pentru faptele lor de trăire întru Hristos și de mărturisire a lui Hristos prin întreaga lor viață considerate de Biserică drept semne și manifestări ale sfințeniei.49 Cinstirea și pomenirea ca sfinți din partea credincioșilor s-a exprimt în primul rând sub formă de cult. Cultul manifestat în preajma sfântului poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau prin numele de sfânt.

Actul de canonizare este de o însemnătate aparte în activitatea Bisericii Ortodoxe, fiindu-i oferită o atenție sporită. Într-adevăr, actele de canonizare a sfinților, fiind unele dintre cele mai importante acte pentru viața Bisericii, atât sub raport dogmatic, etic, canonic și cultic, cât mai ales sub raport practic – soteriologic, la săvârșirea lor trebuie să se arate o grijă deosebită, nu numai în ce privește fondul sau justficarea lor, cât și în ce privește ceremonia prin care se consacră în mod public cultul noilor sfinți adăugându-se noi piloni și noi izvoare de har pentru lucrarea mântuirii noastre.50

Istoria activității instituției bisericești ne arată că în vechea Biserică inițiativa aparținea exclusiv credincioșilor creștini, care i-au identificat pe sfinți și cărora le-au oferit forme de cult neoficial sau general. Conducătorii Bisericii nu au demarat niciodată un astfel de proces fără implicarea și participarea poporului credincios. În revista Ortodoxia, nr. 2 din 1950, referitor la acest aspect Pr. Prof. Liviu Stan relatează: Trebuie relevat faptul că Biserica n-a căutat niciodată să impună cultul vreunui sfânt, ci ea numai l-a constatat, și l-a însușit, și l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu există în viața Bisericii Ortodoxe nici un caz în care vreun Sinod să fi încercat a crea, a institui și a impune credincioșilor cultul vreunui sfânt neconsacrat în prealabil prin evlavia poporului.51

Acest citat aduce clarificări și cu privire la rolul îndeplinit de autoritatea bisericească. Aici problema se pune dacă actul de canonizare poartă un rol constitutiv sau unul declarativ. Cu alte cuvinte, Biserica împărtășește cuiva darul sfințeniei sau doar îi recunoaște și declară sfințenia unui erou al credinței? Caracterul actului de canonizare, așa cum reiese din dogma ortodoxă, este categoric acesta din urmă, respectiv, caracter declarativ, întrucât: Biserica nu poate să înzestreze pe cineva cu desăvârșire morală și religioasă și să-l facă Sfânt. Biserica oferă doar mijloacele prin care, în condițiile vieții terestre cineva poate să-și dobândească desăvârșirea deplină a sfințeniei (...) Numai Domnul îi proslăvește pe sfinții Săi. El și nu Biserica îi face pe sfinți.52 Biserica, prin urmare, săvârșind actul canonizării, recunoaște și mărturisește sfințenia unui credincios și nu o constituie.

 

2. Scurt istoric al cultului sfinților

Încă din primele zile ale creștinismului, sfinții au fost consemnați în evidențe locale, iar comunitățile bisericești își transmiteau reciproc listele în scopul de a se generaliza cinstirea sfinților care străluciseră într-o parte sau alta a Bisericii.53 Listele erau întocmite pentru a se face pomenirea sfinților și pentru a putea fi înălțate mai ușor rugăciuni mijlocitoare între creștini și Dumnezeu. Aceste cataloage conțineau numele sfinților, ziua morții, precum și un scurt istoric al vieții acestora, respectiv, fapte, minuni sau chiar învățături creștine aparținând sfântului. Ziua trecerii la Domnul era socotită drept ziua proslăvirii lor de către Domnul, ziua în care, murind pentru lume, se nășteau pentru ceruri.54 După acest raționament ziua de pomenie a sfinților era ziua morții lor și numai rareori ziua serbată era ziua nașterii sau ziua accederii intr-un rang în ierarhia bisericească.

La început sfinții erau înscriși pe liste numite martirologii (actele martirilor), în vreme de persecuție fiecare biserică avându-și martirologiul său. În aceste documente, pe lângă martiri și sfinți erau menționați și Sfinții Apostoli, mărturisitorii, Părinții Cuvioși, Sfinții Vechiului Testament, eroi ai vieții monastice, mari Ierarhi, binefăcători ai credinței și Bisericii, luptători pentru dreapta credință dintre ostași, principi, domnitori, împărați, regi etc.55 Aceste evidențe, extinse mai târziu la nivel regional și ulterior alcătuind bagajul comun al întregii Biserici din Răsărit și Apus, au servit ca bază la realizarea sinaxarelor, a monologiilor sau la reconstituirea vieților sfinților.

Odată cu trecerea timpului, numărul sfinților înscriși în martirologii a crescut, iar cuprinsul lor a trebuit reconsiderat și reorganizat. Astfel, martirologiile pe care creștinii le foloseau la origine pentru a-și orienta viața religioasă au evoluat în adevărate calendare creștine. În această perioadă martirologiile complete erau păstrate în centrele bisericești și circulau în număr restrâns, iar cele prescurtate, devenite acum calendare creștine, aveau o circulație largă în teritoriu și în număr mare. Martirologiile mari se păstrau și se completau la Bisericile Apostolice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Roma și Constantinopol, iar mai târziu au fost preluate de centrele bisericești mari, la Arhiepiscopii, Mitropolii, Exarhate și Patriarhate.

 

3. Scurt istoric al procesului de canonizare.

Privind de-a lungul istoriei, este interesant de urmărit cine avea autoritatea să instituie canonizarea și ce factori au determinat schimbările. La începutul tradiției creștine, până în timpul lui Constantin cel Mare, fiecare comunitate locală putea să adauge între sfinți, să așeze în catalogul sfinților și să canonizeze pe oricine socotea vrednic de această cinste. Dezvoltându-se ulterior organizarea internă a Bisericii și lucrurile evoluând, evenimentele nu s-au petrecut în același fel. Comunitățile locale canonizau însă din ce în ce mai rar, iar canonizarea a devenit un act aflat sub autoritatea episcopilor, al căror număr scăzuse față de primele secole, când exista un episcop pentru fiecare comunitate locală. Ulterior, răspunderea cu privire la decizia și săvârșirea actului de canonizare a revenit sinodului provincial al episcopilor vecini, apoi a devenit de competența primaților, mai apoi de competența patriarhilor împreună cu sinoadele lor. Astăzi autoritatea privind procesul de canonizare aparține Sinoadelor autocefale.

Referitor la felul de manifestare a cinstirii unui sfânt după canonizare, acesta este ilustrat sugestiv în Dreptul Canonic Ortodox: la început actul de canonizare era redus doar la înscrierea în martiriologiu al sfântului și la pomenirea acestuia în cadrul slujbei Liturghiei din ziua morții. De la acestă formă simplă de omagiere, s-a trecut la alcătuirea unor cântări de laudă și la rostirea unor rugăciuni speciale. De la aceasta s-a trecut la citirea detaliilor ce țin de viața sfântului respectiv, detalii consemnate în martirologiu și ulterior s-a procedat la alcătuirea unui canon special dedicat sfântului. În vechime, actul propriu zis de canonizare nu era impus de o autoritate sinodală, canonizarea se făcea spontan și firesc, purtând pecetea simplității și a dragostei nefățarnice.56

Datorită dezvoltării în organizarea și funcționarea instituției bisericești și a evoluției firești a condițiilor veșnic noi de viață, procesul de canonizare s-a consolidat și și-a îmbogățit forma, regulile s-au conturat în termeni mai clari iar condițiile discutate pentru fiecare caz au cunoscut o uniformizare. S-a putut observa și preocuparea unor personalități de a generaliza și răspândi cultul unor sfinți; spre sfârșitul primului mileniu, Leon Filosoful a sprijinit oficial generalizarea cultului pentru sfinții Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nissa, Ioan Gură de Aur etc.57 S-au făcut demersuri și în direcția reglării eventualelor erori sau înșelăciuni în hotărârile de canonizare; astfel, mai multi țari ruși și în special Petru cel Mare, s-au implicat în dialoguri cu Biserica, astfel încât aceasta din urmă să rămână vigilentă și fără de greșeală și să evite excesele. În răstimpul primelor veacuri, autoritatea bisericească se rezuma doar la a supraveghea și a interveni în cazul unor eventuale derapaje, iar unii reprezentanți chiar au participat activ oprind venerarea ca sfinți a unor răposați.

Încă din vechime semnul principal doveditor ale sfințeniei era moartea martirică, ce indica lepădarea totală de sine și mărturisirea fără tăgadă a dreptei credințe. De-a lungul istoriei bisericești și până astăzi mucenicia, adică muncirea, chinuirea pentru Hristos, sfârșită prin moarte reprezintă dovada certă a sfințeniei. La fel și mărturisirea neînfricată a credinței creștine, care, nu de puține ori, era însoțită de exil, închisoare sau diferite suplicii suportate cu eroism. Un alt indicator al sfințeniei era viața ascetică, ce aduce cea mai înaltă trăire spirituală și căreia îi urmează în mod firesc darurile duhovnicești care se revarsă de la Dumnezeu.

 

4. Condițiile de fond ale procesului de canonizare pot fi expuse succint astfel:

  1. Caracterul ortodox neindoielnic al credinței, ortodoxie păstrată până la sfârșitul vieții, fie de la momentul din care îmbrățișat credința ortodoxă;

  2. Proslăvirea lui de către Domnul cu cel puțin unul dintre următoarele daruri sau puteri:

3 Răspândirea miresmei de sfințenie după moarte și confirmarea sfințeniei prin cultul spontan pe care îl acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții.

Existența condițiilor de fond și anume existența neîndoilenică a primei și celei de-a treia, (care poate lipsi numai în cazul martirilor) ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptățește autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.58 Toate aceste semne sunt considerate ca un rezultat al curățeniei trupești și sufletești și o dovadă a tăriei în credință. Ele sunt faptele cele mai mărețe ale credinței și împlinirea desăvârșită a misiunii creștine. Pe lângă acestea au fost aduse spre dezbatere și alte semne, dintre care nestricăciunea trupului după moarte a adus cele mai numeroase dispute și a fost pricină de îndoială și neînțelegere.59

În credința creștină este de netăgăduit că Domnul își poate arăta proslăvirea către om prin darul nestricăciunii trupului. Totuși, acest semn trebuie să fie însoțit de darul facerii de minuni. Nestricăciunea trupului este condiționată, așadar, de capacitatea omului de a face minuni, mai exact de deschiderea și abilitatea de a se săvârși minuni prin el. Dacă darul de a face minuni lipsește, faptul că trupul credinciosului nu s-a deteriorat după moarte nu reprezintă o dovadă a sfințeniei. Din contră, în tradiția ortodoxă, faptul acesta este privit ca urmare a blestemului sau anatemei sub care ar fi căzut persoana. Acesta este motivul pentru care slujba înmormântării cuprinde și rugăciuni de dezlegare care se citesc pentru fiecare creștin răposat.

În ceea ce privește chestiunea canonizării încă din timpul vieții, aceasta nu este acceptată de Biserica Ortodoxă, dintr-un considerent lesne de anticipat – în timpul vieții pământești omul poate fi încă supus căderii în păcat. Un alt aspect care a fost pus în discuție a fost legat de numărul de minuni necesare pentru a îndeplini o persoană condiția de sfânt. Această problemă a fost mai degrabă abordată de Biserica Apuseană; credința ortodoxă a exclus această chestiune din calcul, alegând să nu fixeze un etalon al gradului de sfințenie și considerând că lucrarea Domnului în om este diferită de la caz la caz ca natură și nu poate fi redusă la numere sau cuvinte.

  1. Documentația necesară cu privire la actul de canonizare

În ceea ce privește mecanismul birocratic al procesului de canonizare, acesta implică o serie de documente formale generale, acte pregătitoare și acte posterioare procesului, ce se impun a fi expuse așa cum se găsesc în Dreptul Canonic Ortodox.

Acte pregătitoare actului de canonizare:

  1. Alcătuirea și studierea dosarului în cadrul Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinților români pentru a stabili îndeplinirea condițiilor de fond;

  2. Aprobarea de către Sfântul Sinod a raportului întocmit de Comisia Sinodală;

  3. Hotărârea din partea Sfântului Sinod de a proceda la actul de canonizare solemnă (ceremonia propriu-zisă de canonizare);

  4. Alcătuirea Sinaxarului, a Acatistului și a slujbei Sfântului și aprobarea lor de către Sfântul Sinod;

  5. Aprobarea de către Sfântul Sinod a incoanei Sfântului;

  6. Stabilirea tipicului și a datei canonizării, decizie ce aparține tot Sfântului Sinod;

  7. Întocmirea Tomosului sinodal de canonizare. Acesta cuprinde motivarea canonizării, hotărârea pin care se face așezarea propriu-zisă a sfântului în catalogul sfinților și în calendar, fixarea zilei de sărbătoare, și avizul bisericilor de a purta hramul sfântului respectiv.60

Documente posterioare canonizării:

  1. Publicarea oficială a actului sinodal de canonizare;

  2. Comunicarea documentului sinodal de canonizare tututor Bisricilor Ortodoxe autocefale;

  3. Publicarea vieții sfântului și a slujbei acestuia într-o variantă oficială;

  4. Înscrierea oficială a zilei sărbătorii sfântului în calendarul bisricesc și adăugarea slujbei în cărțile de ritual;

  5. Aplicarea hotărârii Sfântului Sinod cu privire la hramul bisericilor a fi ierosite noului sfânt;

  6. Răspândirea icoanei sfântului în popor.

 

Odată cu îndeplinirea condițiilor de fond și cu întocmirea actelor formale, cultul unui sfânt devine consacrat și stabilit în chip oficial de către autoritatea bisericească și devine cult obligatoriu pentru întreaga Biserică sau pentru unele părți ale ei.

 

  1. Tipicul actului de canonizare solemnă

Tipicul actului propiu-zis de canonizare a variat de la o canonizare la alta, iar regulile expuse mai jos sunt orientative, în sensul ca procesul poate fi amplificat sau redus în funcție de fiecare autoritate bisericească în parte. Stabilirea condițiilor de fond care privesc procesul de canonizare, cât și formalitățile ce trebuie îndeplinite în acest scop nu au fost rezultatul unor dezbateri, însă datele disponibile referitoare la canonizări anterioare arată asemănări și potriviri destul de vizibile. Acest lucru indică faptul că, în lipsa unei rânduieli impuse de autoritatea competentă, totuși, s-a produs un consens tacit, iar unitatea de credință în mod automat s-a exprimat prin acțiuni corespunzătoare de cult. Indic mai jos pașii cei mai importanți observați cu ocazia diferitelor canonizări solemne mai noi din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.61 Forma acestei ceremonii diferă în funcție de existența sau nu a moaștelor; se impune aici mai întâi o analiză a primului caz, respectiv canonizarea solemnă a sfinților cu moaște.

    1. Pregătirea. În seara de ajun a dezgropării moaștelor se va oficia Sfânta slujbă de către un sobor având în frunte un arhiereu, atât în Biserica cimitirului în care se găsesc moaștele sau în Biserica locală, cât și în Biserica în care se va desfășura ceremonia și în cea care va găzdui ulterior moaștele. Canonizarea solemnă a sfântului cu moaște sau oseminte se poate face și în biserica în care se găsesc acestea, simplificându-se, în cazul acesta, întreaga ceremonie.62 În dimineața următoare se procedează simultan la oficierea slujbei și a ultimului parastas pentru sfântul ce urmează a fi canonizat.

    2. Dezgroparea moaștelor63. În ziua rânduită, un sobor de preoți va pregăti acțiunea prin ocolirea mormântului și rostirea unor rugăciuni speciale. Dezgroparea se face de către trei călugări mai în vârstă și cât mai sporiți duhovnicește; în cazul moaștelor unei sfinte femei, de această acțiune se vor ocupa trei călugărițe, înaintate în vârstă și în virtute.64 Obiectele folosite ca unelte în acest proces trebuie sa fie noi și să nu mai fie utilizate ulterior, păstrându-se în biserica locală sau fiind cedate unei mănăstiri sau unui muzeu. Acestui moment i se atribuie importanța și greutatea cuvenite, manevrele fiind executate cu multă pietate, pricepere și grijă. Trupul este cu grijă spălat într-o albie nouă cu untdelemn și vin curat. Acestea vor fi ulterior vărsate în mormânt, ca simbol al înlocuirii moaștelor. De asemenea, unele obiecte folosite în aceste momente sunt arse (albia, prosopul cu care moaștele au fost șterse), iar cenușa lor aruncată în mormânt. Învelite într-o pânză albă nouă, mai apoi moaștele vor fi purtate spre racla pregătită special, unde vor fi așezate. La mormânt, crucea primește însemnele corespunzătoare noilor condiții și noului statut.

    3. Transportarea moaștelor. Moaștele vor fi ridicate și purtate pe umeri de patru preoți cu epitrahile și cu capetele descoperite, într-o procesiune spre biserica din apropierea cimitirului. În timpul deplasării, în spatele celor patru preoți ce susțin racla este delegatul Sfântului Sinod, urmat de protoiereul bisericii locale, autoritatea preoțească și credincioși. Adusă și așezată în mijlocul bisericii pentru o scurtă cântare, racla trece prin ușile împărătești în altar, unde ocolește Sfântul Prestol și iese apoi din biserică, urmând a fi transportată în biserica ce va găzdui ceremonia propriu-zisă de canonizare. Parcursul acesta al sfântului va fi însoțit de clopotele bisericilor de pe traseu și de credincioși.

    4. Primirea moaștelor în biserica unde se desfășoară canonizarea solemnă. În acest moment, în întâmpinarea raclei și la apariția convoiului vor suna clopotele, lumânările vor fi aprise, iar după o rânduială precisă, reprezentanții Bisericii primesc cu purtare cuvenită și cântare de laudă racla, care este așezată apoi în mijlocul bisericii, pe un catafalc. În jurul ei se vor așeza patru sfeșnice în care vor arde lumânări de ceară curată, iar la căpătâi se vor așeza icoana sfântului și o candelă ce va arde neîncetat.

    5. Ulterior are loc ungerea cu Sfântul Mir a moaștelor și cu untdelemn și stropirea lor cu aghiazmă mare, de la Bobotează. În cântările de laudă ale corului preoților se vor unge moaștele cu Sfântul și Marele Mir de către cel mai înalt reprezentant din ierarhia bisericească ce este prezent și care va folosi un miruitor special. După aceasta, soborul care a slujit se retrage din biserică; racla rămâne în mijlocul bisericii străjuită de preoți ce vor cânta și vor citi psalmi.

    6. Ziua canonizării solemne. Din acest punct ceremonia de canonizare este identică pentru cele două cazuri, iar în lipsa moaștelor și în locul acestora este așezată icoana sfântului. Astfel, în ziua procesiunii de canonizare se săvârșește Sfânta Liturghie, iar la începutul slujbei, întâistătătorul Bisericii autocefale va citi actul de canonizare, după aceasta el fiind semnat de către toți membrii Sfântului Sinod. De la acest punct se va proceda la sfințirea icoanei sfântului, urmând purtarea moaștelor sau a icoanei sfântului în jurul catedralei sau bisericii într-o procesiune citindu-se viața și cântându-i-se laude și măriri. Ulterior se procedează la așezarea raclei sau a iconei sfântului la locul de veci din Biserică.

 

7. Canonizările din Biserica Ortodoxă Română

În intervalul cuprins între anii 1517 și 1992, în Biserica Ortodoxă Română următorii sfinți au fost canonizați:

Sf. Cuvios Nicodim de la Tismana (26 decembrie); Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai);

În ședința Sf. Sinod din 20 iunie 1992, pe lângă canonizările expuse mai sus și generalizării cultului unor sfinți canonizați anterior, Sinodul a proclamat Duminica Tuturor Sfinților Români.66 În cadrul aceluiași eveniment, în Actul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale privind canonizarea unor sfinți români (20 – 29 iunie 1992, p. 3-4) s-au făcut următoarele precizări: Cei propuși spre canonizare au intrat și s-au păstrat în conștiința Bisericii și în evlavia păstorilor și păstoriților prin mărturisirea totală și neîndoielnică a ortodoxiei credinței lor prin viețuire creștină pilduitoare până la măsura sfințeniei, unii dintre ei suferind moarte martirică, alții înfruntând orice primejdii și pătimiri pentru mărturisirea dreptei credințe, iar alții învrednicindu-se de la Dumnezeu cu darul facerii de minuni, toți laolaltă slujind și apărând Biserica, dreapta credință și poporul din care au odrăsluit.

IV. Îndeplinirea condițiilor de fond ale procesului de canonizare în cazul Părintelui Arsenie Boca

  1. Ortodoxia neîndoielnică a credinței păstrată până la moarte

    1. Botezul și formarea moral-creștină

Mergând cronologic pe firul evenimentelor ce au marcat existența Părintelui Arsenie Boca, un prim argument privitor la apartenența sa la ortodoxie îl constituie botezul creștin, moment ce marchează începutul lucrării de mântuire a sufletului prin Iisus Hristos. Lucrarea aceasta, începută prin Taina Botezului, a fost sprijinită și construită pe educația creștină ortodoxă oferită de părinții săi, amândoi credincioși, în timp ce vărul său, Vasile Crucin, director la școala din sat, l-a sprijinit în direcția studiilor. Acești ani de formare școlară și morală au pregătit terenul pentru toată activitatea ulterioară a Părintelui Arsenie și au făcut să rodească mai târziu dorința sa nestinsă de comuniune cu Dumnezeu. Din vremea liceului Părintele își amintește că de pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci, înclinație care îi aduce un comportament retras, o fire tăcută și o disciplină interioară riguroasă. Aceste preocupări și caracteristici formează climatul potrivit pentru etapa studiilor, care începe odată cu înscrierea la Institutul Teologic din Sibiu. Despre perioada studenției, colegul de bancă al Părintelui Arsenie, Părintele Teodor Bodogae lasă în Telegraful Român următoarea mărturie: cu toate că am șezut alături, pe aceeași bancă, vreme de patru ani, pe când făceam studiile de Teologie la Sibiu, totuși n-am ajuns să-i pot cunoaște toate adâncurile sufletului. Rețin totuși câteva aspecte pe care le socot concludente – firea sa puțin sociabilă, retrasă, introvertită. Ne-a impresionat tăria cu care răbda frigul, fiind îmbrăcat adeseori în îmbrăcăminte redusă. Tot astfel abținerea de la bucate mai grele, renunțând regulat la porția de carne din institut. Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor străine. Cunoștea totuși bine limba franceză și citea cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, căutând să se adâncească în descifrarea tainițelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura și mai ales pictura. Îmi amintesc și acum (1990 n.n.) de ușurința cu care interpreta la flaut compoziții destul de pretențioase.67 Tot acum devine interesat de partea mistică a existenței, așa cum reiese și din autobiografia sa: în timpul studenției mi se lămurea frumusețea viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic în latura mistică a vieții. Perioada următoare îl aduce pe tânărul Zian Boca la București, unde a frecventat cursurile Academiei de Arte Frumoase. Aici își șlefuiește talentul de pictor, pe lângă maestrul Costin Petrescu și iși formează stilul de lucru unic cu care va împodobi de-a lungul vieții numeroase icoane, diverse lucrări de coloristică și modelaj (la Sâmbăta și Prislop), unele picturi din Biserica Sfântul Elefterie sau Atelierele de la Schitul Maicilor, precum și întreaga biserică Sfântul Nicolae din satul Drăgănescu.

    1. Intrarea în monahism

Un alt argument privitor la credința ortodoxă neîndoielnică a Părintelui Arsenie Boca îl constituie intrarea in monahism, act ce indică devotamentul pentru credința ortodoxă și înflăcărarea cu care dorea să înfăptuiască lucrarea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie însuși a scris despre Taina Călugăriei, căreia îi acordă un interval larg, atât din trăirea sa, cât și din operă. Călugărul trăiește mai presus de fire și de lumea aceasta, pentru el nu mai există ceilalți sau lumea exterioară zidurilor mănăstirii, bucuria și desfătarea lui fiind rugăciunea neîncetată. Singura legătură cu cei care trăiesc în lume este o candelă și rugăciunea pentru ei.68 În măsura în care omul reușește să taie de la sine bucuriile și desfătările acestei lumi, în aceeași măsură se învrednicește de bucuria lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Pentru a atinge scopul adevăratului monahism, care constă în desăvârșirea morală și cea mai strânsă unire cu Dumnezeu, cel care intră în cinul monahal trebuie să cunoască și să îndeplinească pravilele purtării lui lăuntrice și exterioare pe care le cere acest cin îngeresc, așa cum se numește el nu fără însemnătate.69 Adevăratul monah despre care vorbește Părintele Arsenie Boca trebuie să aibă o completă neagoniseală. Sărăcia, necazul, strâmtorarea și postul. Iată armele de lucru ale monahului.70 În descrierea lui, călugăria necesită smerenie și curaj. Smerenia și curajul ar părea doi termeni opuși. Cu toate acestea, în viața duhovnicească ei se armonizează, ba se și completează. Absența sau împuținarea unuia slăbește pe celălalt și între ei trebuie ținut un echilibru. Căci viața creștină orientată numai spre umilință ia o înfățișare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă și pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală și spre profetism distruge bisericitatea și sobornicitatea creștinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia.71

    1. Inițierea în tainele vieții duhovnicești și ale picturii bisericești

Anul 1939 este dedicat perfecționării cunoștințelor dobândite în timpul studiilor și ar putea fi privit ca un an de practică în cursul căruia, de pe meleaguri străine, Părintele Arsenie va culege ultimele date și materiale necesare picturii și își va cultiva și îmbogăți trăirea interioară, având primele trăiri mistice.

      1. Șederea la Muntele Athos. Întâlnirea în duh cu Maica Domnului

Căutând alte elemente biografice care să indice orientarea Părintelui Arsenie spre cele sfinte și duhul ortodox în care își petrecea existența, un moment ulterior intrării în monahism se face remarcat și anume plecarea la Muntele Athos, împreună cu Părintele Serafim Popescu, în primăvara anului 1939. Despre această intenție a Părintelui aflăm, de la profesorul său Nichifor Crainic, că ea se născuse cu câțiva ani înainte, din vremea primilor ani de studenție: l-am cunoscut prin anul 1934 sau 1935 când s-a prezentat el personal la mine după curs, cu care ocazie mi-a spus că intenționează să meargă la Muntele Athos. Eu l-am sfătuit că face bine, fiindcă mănăstirile noastre din țară sunt într-o stare de decadență morală și spirituală și numai la Athos se mai poate învăța arta de a ne ridica din nou la nivelul spiritual de altădată.72

La Muntele Athos este găzduit la chilia cu hramul ”Sfântul Ipatie” de la Mănăstirea Vatopedu, sub ascultarea Părintelui schimonah Antipa Dinescu. Aici Părintele Arsenie Boca își va desăvârși trăirea prin nevoință și asceză, va copia textele filocalice ale Sfintilor Părinți și va avea unele trăiri mistice și chiar dialoguri în duh cu sfinți.73 Manuscrisele filocalice au reprezentat un scop secundar al deplasării la Muntele Athos. Scopul principal l-au constituit deprinderea virtuții ascultării și întreaga rânduială duhovnicească. Cele două misiuni s-au completat, astfel că în urma sprijinului consistent pe care l-a adus la unele construcții, reparații și amenajări în cadrul mănăstirilor locului, a primit permisiunea de a copia manuscrisele din biblioteca mănăstirii Prodromu, pe care le-a adus în țară și le-a tradus împreună cu Dumitru Stăniloae. Ulterior acestei perioade de acomodare și formare în tainele călugăriei a fost desăvârșirea interioară, pe care Părintele Arsenie a dobândit-o prin aspru post și rugăciune, motivate de un puternic dor ceresc și dragoste pentru Hristos.

Dorința intimă a Părintelui Arsenie era aceea de a întâlni un duhovnic iscusit, care să îl instruiască într-ale călugăriei. Și s-a rugat Domnului îndelung, retras în munți și postind 40 de zile. După lungi rugăminți fără răspuns, s-a rugat Maicii Domnului, ca să mjlocească pentru el. Atunci Părintele Arsenie a avut viziunea Maicii Domnului, care l-a urcat pe munte și l-a lăsat în grija și sfatul unui sfânt ce trăise pe pământ cu două sute de ani în urmă, Sfântul Serafim de Sarov. Nepoata Părintelui Arsenie, Zoe Daian, relatează că Părintele Arsenie i-a povestit această întâmplare: Din clipa în care Părintele a ajuns la Sâmbăta și s-a călugărit, s-au produs în el schimbări profunde. Și asta s-a văzut mai ales după ce s-a întors de la Muntele Athos și a avut viziunea aceea sfântă a Maicii Domnului. Atunci părintele a venit acasă și ne-a povestit fericit și cutremurat întâlnirea lui în duh cu Maica. Și tot cam pe atunci a început să se manifeste la el intuiția aceea cu totul aparte: numai ce privea omul și deja știa totul despre el, dar și spiritul înainte-văzător. L-am simțit și eu, căci oriunde m-am dus să îl văd – la Sâmbăta, la București sau la Drăgănescu - el a știut de fiecare dată că vin, deși nu-l anunțam niciodată.74 Un al treilea obiectiv al deplasării la Athos era cercetarea picturilor din poziția unui profesionist; constatând însă că nu mai sunt meșteri cum au fost odată și nu am avut de la cine să învăț ceva în plus față de ce știam din țară75, curând după întoarcerea în țară merge la Chișinău pentru a deprinde de la meșteri ruși elemente noi de artă bisericească.

      1. Vizita la Chișinău. Viziunea din gară

După pelerinajul la Muntele Athos are loc, așadar, o altă deplasare, la Chișinău, unde își îmbogățește priceperea ca artist plastic și dobândește tehnica poleiturii cu aur. La întoarcere, în gara din Chișinău, Părintele Arsenie are o viziune pe care se cuvine să o aștern aici pentru a nu-i pierde din încărcătură: Am văzut. Stăpânul sta rezemat într-o ușă de gară, cu ochii pierduți în zare, dar părea că vede toate neamurile, toți oamenii din ele și toată lumea. Tremura de frig – așa mi se părea; însă am înțeles că o durere fără seamăn pentru ceea ce vede, aceea Îl făcea să-I tremure gura. Cu adevărat omul durerii. Peste tot avea înfățișare de cerșetor cu îmbrăcămintea, însă n-am prea luat seama la îmbrăcăminte, că peste măsură m-a izbit durerea Lui, cum n-am mai văzut niciodată nicăieri dar și o frumusețe pe care n-am mai întâlnit-o am văzut pe chipul Lui. O frumusețe pe care n-o pot uita. N-a privit la mine, dar m-a văzut și m-am aprins de o dragoste de a suferi cu El. Neștiind cu ce să-I ajut, cu cea mai mare grabă am dat fuga să-i dau din pâinea noastră. Și când m-am întors cu pâinea nu l-am mai găsit, deși nu trecuseră decât câteva secunde.. Atunci am înțeles că m-am întâlnit cu Cel gol, însetat, flămând și fără sălaș în lumea aceasta. Atunci am înțeles în câteva clipe mai mult decât tot ce am învățat în atâția ani de zile. Dar în inimă mi s-a aprins un dor ce mă arde ca un foc de a suferi cu El, de a mă stinge pe mine de dragostea Lui și de neasemănata-I Cruce. Dau mărturie și eu, nevrednicul pentru cuvântul ”iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”(Matei, 28, 20).76 În manuscrisele sale, Părintele Asrsenie a consemnat acest moment și a adnotat: oare nu la așa ceva m-am legat când l-am văzut într-o gară, privind peste hărmălaia lumii la tragedia ce a avea să vină a doua zi: al doilea război mondial, cu niște ochi de o frumusețe divină și cu o infinită durere că ne vedea pe toți? Nu-I voi ușura întrucâtva imensa Lui cruce pe care o duce printre oameni până la sfârșitul lumii, luându-mi partea mea?77

    1. Lucrarea duhovnicească

Lucrarea ca duhovnic și predicator a Părintelui Arsenie Boca începe odată cu finele etapei de pregătire școlară, profesional-artistică și interioară, care au pus bazele unui parcurs onorabil, bazat pe cea mai curată și frățească motivație, aceea de a spori lucrarea duhovnicească în semenii săi prin sfat, povățuire și cu ajutorul uneltelor creștine – Sfintele Taine. În teritoriu această misiune se va desfășura mai întâi la Sâmbăta de Sus și ulterior la Prislop, așa cum voi dezvolta în continuare.

      1. Mișcarea de la Sâmbăta de Sus

Mitropolitul Nicolae Bălan a contribuit semnificativ la dezvoltarea ”mișcării de la Sâmbăta”. El a dorit renașterea monahismului, ca formă de manifestare a credinței ortodoxe. Dacă în epoca medievală mănăstirile, ca centre culturale și intelectuale, aveau un rol aparte în societate, promovau trăirea creștină autentică și dădeau elitele ecleziastice ale vremii, ulterior, timpurile moderne au produs o diminuare a acestui mod de a viețui și o transfomare a semnificației monahismului. Spiritul revoluției franceze, transmis și la noi, împreună cu noile tendințe occidentale propuneau o nouă înțelegere a fenomenului religios. Acest context, pe fondul noilor condiții de regim de la noi a impus reînvierea spiritului creștin autentic, misiune pe care și-a asumat-o Mitropolitul Nicolae Bălan și care a presupus un parteneriat și o frumoasă relație cu Părintele Arsenie Boca. Iată cum își expune Mitropolitul Nicolae Bălan acest crez: lucrul cel mai de seamă și cel mai greu pe care trebuie să-l facă neapărat orice chiriarh este să-și formeze, să-și crească întâi de toate un număr suficient de tineri cu sufletele dinamice și misionare, tineri cu ajutorul cărora să poată apoi însufleți instituțiile vechi, să poată chema la viață altele și să poată produce în sânul credincioșilor mișcări religioase de adâncime și de mari proporții.78 Într-o regiune văduvită de prezența locașurilor monahale, spațiul tansilvănean trebuia să devină un centru de elită monahală, o așezare model, care să renască spiritualitatea ortodoxă și să readucă la învățătura creștină poporul din această parte a țării. La Sâmbăta, alături de Părintele Serafim Popescu și sub îndrumarea mitropolitului Nicolae Bălan, Părintele Arsenie va forma un adevărat centru de spiritualitate și viață intelectuală. La scurt timp după tunderea în monahism, faima Părintelui Arsenie Boca va cuprinde întreaga regiune și va aduce la Mănăstirea Sâmbăta numeroase mulțimi pentru sfat și chiar vizite ale unor personalități de renume, cum ar fi mareșalul Antonescu și soția, în 1942, sau principesa Ileana de Habsburg, în 1947.79 Despre amploarea mișcării din acei ani, mai precis în preajma anului 1945, Nichifor Crainic declara pentru Securitate: Părintele Arsenie Boca s-a stabilit din ordinul Mitropolitului Nicolae Bălan la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a dezvoltat o mare activitate pastorală, de răsunet adânc atât în rândurile țărănimii, cât și ale intelectualilor. În scurtă vreme Mănăstirea Sâmbăta de Sus a ajuns loc de pelerinaje religioase, sute și mii de oameni venind să-l asculte pe Părintele Arsenie.80 De fapt, în acest interval Părintele Arsenie s-a aflat într-un amplu program de propovăduire a cuvântului Domnului, care a necesitat diverse călătorii în țară, ce s-au arătat de un real folos, influența lui fiind hotărâtoare asupra multor credincioși.

În această perioadă are loc colaborarea pentru traducerea primelor patru volume ale Filocaliei cu profesorul Dumitru Stăniloae, folosind copiile manuscriselor de la Muntele Athos. În prefața celui de-al doilea volum al Filocaliei este consemnat: acest act va rămâne legat într-o mare măsură de de numele P. C. Sale (Pr. Arsenie Boca) și de mișcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele mai curate duhovnicești, ale învățăturii stăruitoare și ale dragostei de suflete.81

Povestind despre cum l-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, ÎPS Antonie Plămădeală amintește de vremea studenției sale, când, împreună cu colegii, făcea deplasări de la București cu grupuri mari care mergeau să audieze conferințele de inițiere creștină pe care Părintele Arsenie le organiza special, în vacanțe. Antonie Plămădeală vorbește despre trei direcții spirituale care au menținut viu spiritul creștin în vremea noului regim sovietizat ce încerca să diminueze pe cât se poate rolul și însemnătatea trăirii religioase. Prima dintre ele, pe care o descrie chiar din interior, este Rugul Aprins, grupare ortodoxă formată din clerici și intelectuali ce țineau prelegeri științifice și religioase și sesiuni de rugăciune, mai exact rugăciunea inimii. Rugul Aprins era condus de Părintele Daniil Tudor, iar întâlnirile și conferințele, urmate de participarea la vecernie și sesiunile de rugăciune, erau găzduite de Mănăstirea Antim din București. Cea de-a doua mișcare se dezvoltă la Sâmbăta de Sus și mutată ulterior la Prislop, inițiată și dezvoltată de Părintele Arsenie Boca, iar cea de-a treia a fost mișcarea de la Mănăstirea Slatina, mutată ulterior la Mănăstirea Sihăstria, inițiată și continuată de Părintele arhimandrit Cleopa Ilie. Lucrarea spirituală a acestor trei piloni ”de taină și de duh” conturează trăsăturile unei spiritualități ce a acoperit prin inițiatori și ucenicii acestora, a doua jumătate a secolului XX.82 Chiar dispunerea lor geografică indică parcă o anume protecție care a fost dată și asigurată de o rânduială divină prin cele trei centre de spiritualitate ale acelor vremuri.

Tot mai mulți oameni au luat atunci drumurile mănăstirii Sâmbăta, care era un loc obligatoriu de pelerinaj iar Părintele Arsenie devenise deja un reper de neocolit. Faima locului și mai ales afluența de credincioși au atras suspiciunea serviciilor de represiune, care și-au îndreptat atenția asupra obiectivului Sâmbăta de Sus și curând au deschis urmărirea informativă a Părintelui. În vremea aceea, 1943, România se afla în război, iar mănăstirea Sâmbăta era situată aproape de noua graniță româno-maghiară, zona Sibiu – Făgăraș în care se găseau numeroase persoane periculoase pentru regimul politic antonescian. Printre aceste persoane inamice, legionarii prezentau un interes deosebit. Dosarele întocmite despre Părintele Arsenie semnalează o presupusă apartenență la grupul legionarilor, fapt ce nu a putut fi niciodată demonstrat, fiind combătut de Părintele Arsenie de-a lungul anchetelor și niciodată recunoscut de către alte persoane care au fost interogate în această privință. Aceste suspiciuni care planau asupra mănăstirii nu i-au scăpat din atenție Părintelui Arsenie, iar din dorința de a preveni orice manifestări cu iz politic, a solicitat un post permanent de jandarmi în zona așezământului monahal care să cruțe mănăstirea de implicații într-un domeniu neîngăduit (...) întrucât preotul trebuie să rămână preot, dar nici certații cu stăpânirea să nu poată abuza de îngăduința creștină.83

1.4.2. Misiunea de la Prislop

După o perioadă de cinci ani de ședere și activitate duhovnicească la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca se așează la Prislop, mănăstire redobândită de sub stăpânirea greco-catolicilor în urma decretului 358 din 1 decembrie 1948 privind desființarea Bisericii greco-catolice. Organele de Securitate semnalau și ele acest aspect: Boca Arsenie a fost trimis de către Ministerul Cultelor la Mănăstirea Prislop pentru a prelua mănăstirea care a fost greco-catolică și care conform unificării bisericilor urmează a deveni un bun al Bisericii Ortodoxe.84 Cauzele acestei plecări de la Sâmbăta au fost multiple: pe de o parte, Securitatea dorea înlăturarea Părintelui Arsenie dintr-o zonă care devenise deja prea ”aglomerată”, iar pe de altă parte mitropolitul Bălan și patriarhul Justinian Marina doreau protejarea Părintelui Arsenie și dezvoltarea spirituală prin el a regiunii Hațegului, care avea un procentaj al ”reveniților la ortodoxie” ridicat. Cu privire la viața monahală de la Mănăstirea Prislop împuternicitul Cultelor, Paul Madincea, relata în 1950: în ziua de 14 septembrie a.c. s-a ținut hramul Mănăstirii Prislop din județul Hunedoara, la care am luat parte. Pelerinii veneau cu trenurile încă din 13 septembrie, din județele: Făgăraș, Brașov, Sibiu, Alba, ba chiar și din București și Ploiești. Numărul pelerinilor a fost între 2000 – 3000. Înfluența acestuia asupra pelerinilor este de neînchipuit. Faima lui a ajuns în toată țara. Cu această ocazie au venit pelerini de naționalitate maghiară.(...) Azi mănăstirea Prislopului este cea mai căutată și cercetată din Ardeal și Banat și asta se datorește numai faptului că la această mănăstire este stareț părintele Arsenie de la Sâmbăta, a cărui faimă de sfânt începe să fie peste tot cunoscută.85 În aceste vremuri grele obștea de la Prislop încerca să respecte rânduielile bisericești lăsate în urmă de Sfinții Părinți și programul isihast specific monahilor, ce aveau ca scop curățirea, iluminarea și îndumnezeirea persoanei prin unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos cu ajutorul energiilor necreate și veșnice, Harul Duhului Sfânt.

La Prislop, rolul de predicator și duhovnic al Părintelui Arsenie se făcea din nou cunoscut, iar curând avea să fie solicitat de către mitropolit să susțină o campanie de revenire la ortodoxie a greco-catolicilor și de lămurire a poporului revenit la ortodoxie. Această misiune de reconstrucție a bazelor ortodoxiei a fost efectuată într-un teritoriu vast din țară și a presupus numeroase deplasări în teren și prelegeri. Acest demers practic a fost restrâns și prezentat într-un referat Patriarhuluui Justinian Marina și semnala o rezistență la ortodoxism nu a poporului, ci a ierarhilor și preoților, care se bucurau de diverse privilegii oferite de Vatican și care își însușiseră toată dogmatica și mentalitatea catolică. Când s-au întâlnit cu pozițiile ortodoxe am văzut că, lăsând lucrurile așa, în aceste condiții, unificarea n-are sorți de izbândă, ci e un prilej de și mai mare vrajbă. Catolicismul i-a făcut cazuiști, iezuiți și inovatori, nesocotind autoritatea soboarelor ecumenice. În finalul raportului Părintele Arsenie formulează opinia ca mănăstirile greco-catolice să se mențină neamestecate de cele ortodoxe, însă regimul proaspăt instalat, comunismul, va decide invers, desființând mănăstirile greco-catolice și împrăștiind călugărițele.86

Rolul de mare părinte duhovnicesc și îndrumător de suflete reiese și din relația prin corespondență pe care o avea cu ieromonahul Ilie Cleopa, de la mănăstirea Slatina. Într-o scrisoare din 6 iulie 1950 Părintele Cleopa îi mulțumea Părintelui Arsenie Boca pentru trimiterea a trei ucenici ”născuți în predica de la Sâmbăta” și totodată îi lansează invitația de a cerceta obștea din Moldova. Din următoarea scrisoare, datată 29 septembrie 1950 reiese lipsa de corespondență dintre cei doi și eșecul întâlnirii preconizate. Aceasta se explică prin faptul că scrisorile erau interceptate de Securitate, aceasta chiar păstrând originalele. Prin Părintele Dometie care se deplasase la Slatina, Părintele Arsenie a putut să transmită un mesaj starețului Cleopa, însă era clar că autoritățile statului nu doreau întâlnirea celor doi duhovnici. 87

În timpul șederii la Mănăstirea Prislop, atenția poliției politice va fi în continuare îndeptată spre activitatea Părintelui Arsenie. Autoritățile nou înființate propuneau mutarea Părintelui la altă mănăstire unde nu este cunoscut de populație, ca în felul acesta să fie remediate toate aceste acte ce dăunează regimului nostru de democrație în drum spre socialism.88 Plutonierul de securitate Uifalvi Alexandru socotea că, venind la mănăstire credincioșii, ei pierd multe zile de lucru, care dacă ar fi făcute în câmpul muncii ar da rezultate mai bune. În loc să muncească, oamenii umblau după prostii, ca să vină la mănăstire, la preasfântul.89

Liniștea mănăstirii Prislop va fi deseori întreruptă de vizitele informatorilor și va fi tulburată de cele două arestări ale Părintelui Arsenie, despre care voi vorbi ulterior. Contextul istoric al anilor următori a adus modificări dramatice de legislație în ceea ce privește activitatea monahilor, modificări care făceau parte din programul general de diminuare a autorității bisericești în stat și de presiune a statului asupra Bisericii. Acest program va fi încheiat odată cu scoatera din mănăstiri a 1355 de monahi și monahii, inclusiv a Părintelui Arsenie Boca, la 14 mai 1959. De menționat că restricția aceasta s-a ridicat post mortem, în 9 noiembrie 1998, când Părintele Asenie este reabilitat împreună cu toți ceilalți membri ai obștii de la Prislop.90

    1. Argumentul artistic. Perioada București

Ieșirea din monahism atrage cu sine mutarea Părintelui Arsenie la București, unde activitatea sa este mai puțin cunoscută, având o atitudine retrasă și extrem de discretă. Totuși, contactul cu credincioșii nu a încetat, dar a fost mascat și alimentat în ascuns, din pricina autorităților, care i-au urmărit și aici fiecare mișcare. De fapt, Arhivele Securității și câteva mărturii ale celor care l-au căutat sunt singurele surse de informație privitoare la acest interval. Despre ultima parte a vieții vorbește însă opera sa artistică, foarte bogată și întinsă pe mai multe paliere: sculptură, pictură, grafică, gravură. De asemenea, opera literară trebuie și ea menționată, atât datorită profunzimii și utilității ei pentru cititori, cât și pentru că este vastă și ilustrativă pentru gândirea Părintelui Arsenie Boca. Cărarea Împărăției, având un titlu sugestiv, este lucrarea de căpătâi și este de o reală valoare pentru patrimoniul literar ortodox. În linii mari, folosind culegeri din scrierile Marilor Părinți și din Scripturi, cartea cuprinde un îndreptar folositor celor care se angajează pe calea cea strâmtă și greu de urmat a desăvârșirii, care devine astfel doar o cărare. Cartea, ca demers și conținut, arată dragostea Părintelui Arsenie pentru sufletele ce au nevoie de mângâiere în încercările vieții pământești și îndrumare pe calea celei cerești. De asemenea, se poate remarca un accent deosebit pus pe viața de familie, pe care Părintele Arsenie a lămurit-o în toate aspectele sale. Iată cum apreciază acest spect ÎPS Serafim Joantă: scrierile Părintelui Arsenie cu privire la viața conjugală pot fi puse alături de scrierile celor mai Mari Părinți ai Bisericii. Cred că nu mai găsim nicăieri în literatura patristică sfaturi atât de clare și de competente în legătură cu viața de familie, nașterea pruncilor și educația copiilor ca în scrierile Părintelui Arsenie. Și aceasta pentru că ele sunt fundamentate nu numai biblic și patristic, ci și pe vastele sale cunoștințe de medicină.91

Intenția și dorința Părintelui Arsenie de a transmite învățătura creștină semenilor se constată la fel de limpede și în opera sa plastică. La Drăgănescu picturile sale depășesc cadrul obișnuit al scenelor biblice și privitorul descoperă, ajutat și de textul care însoțește deseori scena, dimensiuni noi ale tainelor învățăturii creștine. De asemenea, privitorul este invitat să compare aceasta cu situația socială și personală curentă; alteori el este purtat în sfera proorociei sau întâmplărilor cu iz profetic.

Astfel, în pictura de la Drăgănescu se remarcă stilul unic de expunere prin texte sugestive originale și de actualitate, precum și profunzimea scenelor prin mesajul lor și expresivitatea personajelor. Iată cum comentează P.S. Daniil Stoenescu această pictură, pe care o numește capela sixtină a ortodoxiei românești și o smerită mărturisire otodoxă de credință exprimată plastic: La biserica din Drăgănescu, Părintele nostru Arsenie, ca un adevărat părinte neoisihast și teolog neopatristic, ne-a revelat fundamentele teologiei ortodoxe: conștiința atotprezenței lui Dumnezeu, conștiința contemporaneității noastre cu Hristos și conștiința celui dintâi dintre păcătoși. (...) Pictura bisericii din Drăgănescu este de fapt Cărarea Împărăției desfășurată în imagini, (...) iar prezența alături de imaginile picturii sau printre ele a cuvântului scris și zugrăvit, întemeiat pe bogate texte biblice, patristice și originale ale autorului picturii, Părintele Arsenie, care pe lângă multe alte aspecte, exprimă și dau o puternică notă de originalitate, creativitate, inspirație și mesaj, reflexe ale unei genialități demult consacrate și manifestate ca dar și harismă de la Dumnezeu, constituie într-un fel însăși exegeza, tâlcuirea sau comentariul picturii de la biserica din Drăgănescu, în esența ei..92

Urmărind parcursul biografic și opera artistică a Părintelui Arsenie, sunt de netăgăduit dedicarea pentru cultul ortodox și spiritul său misionar, prin care a îmbogățit sufletele oamenilor cu trăirea și învățătura creștină. Din acestea rezultă fără îndoială faptul că această condiție, a ortodoxiei credinței, a fost îndeplinită de persoana Părintelui Arsenie Boca. Parcă în sprijinul acestor argumente, cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de la tecerea Părintelui la cele veșnice, P.S. Daniil Stoenescu spunea foarte frumos: Părintele Arsenie este pe veci nedespărțit de corabia Bisericii Ortodoxe Române în care a slujit, s-a nevoit și s-a sfințit, chiar dacă cu regret și părere de rău o spunem – pentru că trebuie să o spunem - mai marii Bisericii noastre, la un moment dat, pentru a-și întreține și întări prietenia cu cezarul l-au despărțit fără motiv și fără vreo judecată bisericească, vreme de 30 de ani (1959 – 1989) de la slujirea Sfintei Liturghii pe cel mai vrednic dintre ei și dintre noi.93

 

  1. Proslăvirea lui de către Domnul cu cel puțin unul dintre următoarele daruri sau puteri:

2.1. Puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe până la moarte

Faima Părintelui Arsenie în epocă a fost rodul trăirii cu consecvență a regulilor monahismului într-un mod exemplar ortodox, dar ea a venit și în urma talentului oratoriu și discursului atât de bine sintetizat. Esența învățăturilor Scripturii sau Părinților pustiei era tradusă pe înțelesul celor simpli și cultivați deopotrivă, jucând un rol important în reabilitarea poporului și menținerea lui pe linia creștină în vremuri de restriște. Acesta a fost motivul pentru care poliția politică din România va practica în mod stăruitor acțiuni de urmărire, interogare și persecuție asupra Părintelui Arsenie Boca, mai întâi prin agenții regimului antonescian, care, în urma acțiunilor întreprinse s-au lămurit de nevinovăția Părintelui Arsenie și ulterior prin organele represive ale regimului comunist care păstrau bănuiala unei simpatii legionare și care închieau ancheta cu aceleași concluzii ca mai înainte, însă 46 de ani mai târziu.

În scopul de a plasa corespunzător acest interval istoric este necesar să înțelegem contextul și viața politică a acelor ani, puternic marcată de instalarea sistemului comunist, ce avea să modeleze societatea românească pentru următoarea jumătate de secol.

În această perioadă se pot observa numeroase încercări din partea Partidului Comunist care, prin instrumentul său Securitatea, intenționa să reducă importanța Bisericii și aportul ei în atribuțiile statului sau chiar eliminarea definitivă a instituției bisericești.

Iată cum descrie Î.P.S Antonie Plămădeală acest interval istoric, pe care îl numește pregătirea pentru intrarea în marele întuneric și în care, sub toate raporturile sociale, politice, culturale, în știință, în filosofie, totul a fost falsificat, totul a fost întors pe dos, totul a fost redus la lucrurile cele mai nesemnificative din punct de vedere al credinței. Fiindcă nu s-a putut spune adevărul nici cu privire la știință și la descoperirile științei; s-au spus chiar minciuni; (...) filosofie nici nu s-a făcut, filosofia a fost înlocuită cu economie politică, pur și simplu, iar în ceea ce privește Biserica s-a încercat reducerea la cult. Sigur că Biserica a fost cu înțelepciune dirijată de Dumnezeu să nu rămână redusă numai la cult.94

Pentru a înțelege strategia pe care o adoptase puterea comunistă, este ilustrativ demersul propus de Ana Pauker în ședința Comitetului Central al PCR din noiembrie 1949, când aceasta propunea înființarea unui organ în cadrul Securității specializat în a găsi elemente biografice compromițătoare din viața clericilor: eu sunt de părere să dăm sarcina cuiva să găsească [preoților] sau ceva în legătură cu femei sau alte chestiuni.95

Dar acest tablou al înscenărilor menite să denigreze reprezentanții Bisericii poate fi completat și de documentele Serviciului Special de Informatii sau ale Securitătii, din care aflăm că de obicei călugărilor sau ierarhilor ortodocși li se atribuiau înclinații homosexuale, iar în lumea greco-catolică, prelaților li se fabricau relații cu amante.96

Simultan, în temeiul legilor 486 și 594 din 1944, în aparatul administrativ se lucra la înlocuirea personalului nedorit. În această direcție excluderea Profesorului Nichifor Crainic din Corpul Didactic Universitar este reprezentativă. La fel este și întocmirea Tabelului cu scriitori și oameni de cultură care nu erau agreați de sistem, sau inițiativa de a dizolva Societatea Scriitorilor.

Totuși, aceste demersuri erau cumva mascate de Partidul Comunist, care nu lăsa să se întrevadă adevăratele măsuri represive îndreptate spre BOR, având, probabil, conștiința faptului că aceste măsuri nu erau salutate de poporul credincios. Astfel, conducerea comunistă a elaborat diverse strategii sau diversiuni, cum ar fi includerea clerului în ierarhia socială ca partener. Un exemplu care ilustrează aceasta ar fi declarația Anei Pauker, în 7 martie 1945:

Noi nu am fi putut înregistra succesul pe care îl înregistrăm dacă nu am fi avut crescută mișcarea în țară, dacă nu am fi avut în țara organizațiile pe care le avem. Fără organizațiile puternice ale muncitorilor din țară, fără mobilizarea țăranilor, fără activizarea intelectualilor și lărgirea cercului de intelectuali democrati ajungând până la preoți, fără munca făcută în armată, noi nu am fi putut realiza 6 martie 1945.97

Asimilarea clerului în ordinea socială propusă de comunism s-a încercat și prin numirea în fruntea Ministerului Cultelor la 9 martie 1945 a preotului Constantin Burducea. Mandat scurt și de impact, soldat cu detașarea din funcție a mai multor ierarhi sau monahi. Printre aceștia s-au numărat Mitropolitul Bucovinei de Sud, Tit Simedrea și Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu și tot sub conducerea și la ordinul lui s-a produs și prima reținere a Părintelui Arsenie Boca, la Mănăstirea Bistrița, jud. Vâlcea, despre care unii comentatori speculează că ar fi fost un avertisment la adresa Mitropolitului Nicolae Bălan, căruia Părintele Arsenie îi era apropiat.98

Această reținere a Părintelui din 1945 a reprezentat parte a unui program amplu de înlăturare a presupuselor elemente dușmănoase și expresia zelului excesiv al unui ministru.99 Astfel începea perioada de persecuție a Părintelui Arsenie Boca pentru suspiciunea de legionarism și, mai târziu, pentru propagandă mistică religioasă și se deschide seria de rețineri, interogatorii, anchete și întregul proces de urmărire soldat și cu două arestări ce însumează 525 de zile.100

Prima arestare are loc în 16 ianuarie 1951 sub acuzația de ”omisiune de denunț”. Acuzația îl viza pe Antonie Plămădeală care fusese hirotonit diacon la mănăstirea Prislop și care era urmărit de organele de Securitate încă din 13 mai 1948, când toți cei identificați ca activiști în organizațiile legionare urmau să fie arestați. Călugărul Antonie a părăsit Prislopul la 20 ianuarie 1950, iar în timpul plecării sale, Părintele Arsenie Boca se afla într-o misiune încredințată de partiarh la mănăstirea Bistrița.101 Aici stareța Olga Golognu înființase o școală monahală remarcabilă, unde Părintele Arsenie fusese invitat să predice și unde mergea deseori. Securitatea aflase că Antonie Plămădeală stătuse o perioadă la Prislop și, deși Antonie fusese numit ierodiacon oficial și era salariat al statului, Părintelui Arsenie i s-a găsit vina de a-l fi găzduit clandestin la Prislop, iar în urma acestei fapte săvârșește un an și două luni de muncă la Canal. Întors la Prislop, Părintele Arsenie îi scrie episcopului: De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit și tot atâta de senin. (...)Am aflat că, după Paști veniți la noi. Vă așteptăm așa cum vechii creștini își așteptau părinții. Dar, pe lângă motivul străvechiu mai e și unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în conducerea obștei de aici, ceea ce-mi va asigura și mie răgazul preocupării și de ceilalți talanți ce-i am, cu care încă n-am lucrat nimic pentru Iisus. 102

Liniștea și răgazul despre care vorbește Părintele Arsenie nu vor dura mai departe de anul 1955, când are loc cea de-a doua arestare, ce viza omisiunea de denunț a fostului legionar Nicolae Bordașiu, pe care Părintele Arsenie o motivează în virtutea activității sale ca preot. Iată cum își justifica Părintele activitatea în cadrul anchetei din 1948: după câțiva ani de la călugăria mea și intrarea în preoție, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmărit: o mare influență în popor, o faimă de predicator și de preot. (...) Printre pelerinii pocăiți care vin la mănăstire să-și mărturisească vinovățiile și să-și pună conștiința în acord cu creștinismul sunt și mulți legionari. În trecut și în prezent n-am fost înscris în nicio formație politică, n-am activat în niciun fel și nici n-am cotizat ca simpatizant. M-am consacrat exclusiv propovăduirii religiei.(...) Poziția mea preoțească față de ei a fost următoarea: m-am silit din toate puterile să-i depoliticianizez, înțelegând prin aceasta a-i determina să arunce pistolul, răzbunarea, conspirația, subversiunea, jurământul reacționismului tacit sau manifest față de stăpânirea constituită. Cred că mulți m-au înțeles și lepădând pozițiile greșite au revenit la creștinismul care nu se ceartă cu stăpânirea.(...) Le-am propovăduit calea împăcării cu Dumnezeu în funcție de împăcarea cu oamenii, deci și cu stăpânirea.103

În urma unor lungi anchete, sesiuni de interogatoriu și mutări dintr-un penitenciar în altul și în lipsa probelor, în aprilie 1956 se reîntoarce la Prislop. După excluderea din mănăstire, proiect ce venea în interesul autorităților comuniste, adoptat prin diverse jocuri politice și printr-o amplă acțiune politică și birocratică, Părintele Arsenie se stabilește în București, autoritățile preiau dosarul și continuă acțiunea de urmărire informativă apelând la diverși agenți plasați la locul de muncă. Ulterior, în 1962, Securitatea declanșează obiectivul „Bratu”, în cadrul acțiunii de supraveghere operativă demarată în 20 iulie. Obiectivul viza deplasările pe care urma să le facă Părintele Arsenie în următoarele 20 de zile și legăturile pe care le avea cu alte persoane. Sarcinile agenților erau foarte bine trasate, iar informațiile obținute sunt foarte precise: cumpără ½ pâine neagră, se oprește la vitrinele unei librării, intră în magazinul de vopseluri, schimbă butelia, la venirea tr 19 s-a urcat la clasa a II-a, a scos un bilet și a avansat etc.104 Rezultatele acestei urmăriri au fost dezamăgitoare pentru autorități, ele obținând nimic mai mult decât programul zilnic al Părintelui, care, în afară de deplasarea la Sinaia, s-a desfășurat doar între locul de muncă și domiciliu.

Părintele Arsenie Boca va fi sub urmărirea Securității până în ultimul an al vieții, în ziua ultimei aniversări. Anchetele, arestările și scoaterea din mănăstire sunt urmări ale unui fals calificativ politic, acela de ”legionar”. Toți anii de urmărire, 46, vor demonstra că suspiciunea nu este dovedită cu probe materiale că ar putea fi pusă în legătură cu vreo activitate politică subversivă.(...)Ieromonahul Boca nu și-a manifestat niciodată și sub nicio formă în predicile sale vreun crez politic. (...) Activitatea sa este condusă de ideea mistică religioasă.105

Observând în ansamblu ancheta care l-a vizat pe Părintele Arsenie Boca, se constată că învinuirile care i s-au adus și care vizau omisiunea de denunț, precum și întreaga urmărire și rețea de informatori, erau paravanul în spatele căruia se aflau dorința și interesul acut al autorităților de a sugruma activitatea duhovnicească pe care Părintele Arsenie dorea să o desfășoare în teritoriu, care considerau un pericol mobilizarea maselor spre mănăstiri.

Din cele expuse mai sus se poate constata cu ușurință felul agresiv în care autoritățile vremii au incercat sa împiedice parcursul ca duhovnic și îndrumător de suflete al Părintelui Arsenie Boca. A fost, practic, o acțiune instituită de regimul ce urmărea suprimarea credinței, iar, fiindcă Părintele Arsenie propovăduia credința, el s-a găsit în tabăra opusă, fiind considerat un ”element dușmănos”. Astfel, mărturisirea dreptei credințe i-a adus Părintelui Arsenie numeroase suplicii, nopți petrecute în arest pentru declarații, bătăi, munca la Canal și traseul temnițelor închisorilor comuniste, întreaga prigoană făcând din Părintele Arsenie un adevărat mărturisitor.

 

2.2. Puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință

Întrucât mai sus este descris contextul istoric al epocii și eroismul Părintelui Arsenie în privința menținerii și exprimării credinței în condiții de oprimare, în această secțiune voi analiza ipoteza martirajului fără a mai reveni la aceste aspecte, punctând însă pe controversa care există pe marginea sfârșitului vieții Părintelui Arsenie Boca. Aici se desprind două variante: prima, mai larg răspândită și pe care puțini s-au încumetat să o combată este moartea naturală, care ar fi survenit in urma unor afecțiuni interne și care ar fi avut loc la așezământul monahal de la Sinaia, astăzi metoc al Mănăstirii Prislop.

Cea de-a doua variantă presupune un cadru mai larg al evenimentelor și implică acțiunea conspirativă a sistemului politic, care ar fi instrumentat înlăturarea Părintelui Arsenie. Această teorie se leagă de evenimente din biografia Părintelui care vizau întâlniri cu soții Ceaușescu și anume previziuni care s-ar fi făcut cu privire la moartea lor. Despre una dintre ele aflăm de la nepoata Părintelui Arsenie, Zoe Dăian, dintr-un interviu pentru Agerpress: Prin anii '80, Părintele Arsenie a fost dus și la Ceaușescu, care l-a întrebat: „Hai, popo, am auzit că tu prezici soarta unui om. De mine ce știi?”. Și Arsenie i-a spus: „Într-o zi de mare sărbătoare veți fi omorâți amândoi.” Ceaușeștii nu au crezut și i-a spus maiorului să-l ia și să nu-l mai vadă.106

Cu scurt timp înainte de moartea sa, Părintele Arsenie avusese o altă întâlnire în cadrul căreia le-ar fi semnalat soților greșelile acțiunilor lor de guvernare. 107 În urma acestei întâlniri se pare ca ar fi avut loc torturarea și moartea Părintelui Arsenie. Iată dezvăluirile pe care le face Dan Lucinescu în cartea sa: este greu să se afle cum a decurs maltratarea Părintelui, dar cert este că l-au supus la cele mai grele torturi, printre care și ale degetelor, care probabil i-au fost distruse, cu excepția arătătorului de la mâna dreaptă. Acesta a fost singurul scos la vedere din patrafir, în sicriul părintelui pentru a fi sărutat.(...) Pe figura Părintelui Arsenie al cărui corp era așezat în sicriu la Mănăstirea Prislop unde a fost îngropat, se vedeau pe pomeții obrazului arsuri circulare cu mărimea diametrului de cca. 2 cm., iar pielea feței avea urmele unor traumatisme. (...) Moartea Părntelui a avut loc la Sinaia, unde cadavrul său a fost predat de securitate maicilor de la mănăstirea din aceeași localitate.108

Dintr-o altă sursă aflăm declarația călugărului care a fost la Sinaia atunci când a murit Părintele Arsenie Boca, informații care ar completa tabloul acestei variante: În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: „nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină.” În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu, iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate. (…) Ultimele momente şi le-a petrecut  la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo timp de o săptămână şi jumătate. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu. Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun.109

În susținerea acestui scenariu pare să vină și declarația Maicii Glicheria Curtean: La un moment dat, o dat Ceaușeasca telefon să-l aducă pe Părintele Arsenie. Unul stătea paznic la ușă, și altul a intrat la el. Și Părintele a zis: „- Dați, mă, dați, că și-n voi va da! Și șeful vostru va zbura nu prea curând.” Ăla care o dat, ăla o căzut jos, mort! Ăla de la ușă, paznicul, a dat telefon la Ceaușeasca și i-a zis: „- Uite ce s-o întâmplat cu ăla, că o căzut jos, mort.” „-Îmbrăcați-l și duceți-l înapoi de unde l-ați adus.”, adică de la Sinaia. Apoi, după câteva zile, o murit. Acestea le știu de la Părintele Bunescu, de la Drăgănescu.110

Aceste declarații pun în lumină un scenariu complementar întregii acțiuni de urmărire și persecuție întreprinse până atunci de sistemul comunist și propun ca finalitate a acestui proces înlăturarea Părintelui Arsenie Boca, prin torturarea și în cele din urmă asasinarea instrumentată de ”mărimile vremii”.

Dacă privim lucrurile astfel, se conturează trista, dar de mare cinste moarte martirică a Părintelui Arsenie Boca, însă aceasta rămâne sub rezerva descoperirilor ulterioare care vor elucida poate și acest aspect.

 

2.3. Puterea de a apăra și de sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă

Deoarece din punct de vedere al argumentării această condiție este acoperită de condiția numărul 1, respectiv mărturisirea dreptei credințe până la moarte înfruntând primejdii sau suplicii, nu voi zăbovi pe această condiție, mai cu seamă dacă am considera valabilă și ipoteza martirajului, expusă mai sus.

 

2.4. Puterea de a-și închina viața eroic celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase

Această condiție este acoperită de întreaga viață a Părintelui Arsenie Boca. Este, pe de o parte, latura exterioară a activității sale, munca în teren și lucrul cu oamenii, efort care a lăsat în urmă un popor mai pregătit pentru a depăși perioada comunistă și, mai ales, pentru a nu se lăsa absorbit în doctrina religioasă nou promovată, care reducea fenomenul la formalism și îl seca de conținutul său spiritual, dar și pentru a dezlega tainele învățăturii creștine, necesare și formatoare pentru orice epocă sau spațiu. Pe de altă parte, există disciplina interioară pe care Părintele Arsenie a dobândit-o prin studiu, prin pelerinajul la Muntele Athos și prin forma de monahism profund ortodoxă pe care o practica. Toate acestea pe solida temelie a sufletului sensibil, de artist, orientat cu totul spre cele interioare. De asemenea, se cunoaște despre modul de viață ascetic al Părintelui Arsenie, iar cei care i-au fost în preajmă îi aseamănă nevoințele și desăvârșirea interioară cu exigențele viețuirii pustnicești, împrumutate, probabil, de la Muntele Athos. Privitor la conduita și modul de viață ascetic al Părintelui Arsenie agentul Iulian Nicoară din cadrul MAI Sibiu raporta organelor superioare următoarele: Ducând o viață extrem de severă și supunându-se unei asceze riguroase s-a impus atenției tuturor călugărilor și credincioșilor, care mergeau la mănăstire. El mânca foarte puțin și numai legume, numai de post. El dormea jos pe podele și se ruga necontenit, stând ceasuri întregi în genunchi la rugăciune.(...) Faima lui de călugăr riguros, de om al lui Dumnezeu, mersese până la marginea țării. Lumea venea nebună spre el. Era în timpul războiului. Dureri, necazuri și suferințe erau multe. Țăranii și intelectualii veneau cu sutele, cu miile de pretutindeni să-l vadă, să-l audă, să stea de vorbă cu Sfântul de la Sâmbăta.111 Trăirea intens morală și religioasă a Părintelui Arsenie se desprinde și din mărturia de credință scrisă, Cărarea Împărăției, un amplu demers teologic, ce nu s-ar putea naște decât cea mai adâncă experiență și trăire religioasă. Întreaga activitate și operă, cât și o serie de mărturii a celor care l-au cunoscut, indică felul deplin în care Părintele Arsenie și-a aliniat existența trăirii creștine autentice. Condiția desăvârșitei trăiri morale și spirituale este astfel îndeplinită, iar aceasta se desprinde ușor și din relatarea ÎPS Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord: Se spunea (...) că Părintele, în momentul când rostea formulele epiclezei, vedea aievea cum Se jertfește Mântuitorul. Și plângea! În voce nu se simțea emoția Părintelui. Vocea era la fel de fermă; nu o voce foarte spectaculară, dar foarte penetrantă, pătrunzătoare. Aproape dură, ai fi putut spune. Aspră, în orice caz. N-avea meandre din acestea bizantine, floricele. Era imnul clar, aproape sever. Se vedea însă că plânge, că i se zguduiau umerii. Și, atunci, toată biserica plângea! Imaginați-vă zeci de mii de oameni plângând la prefacere! Deci Părintele avea puterea să le insufle tăria Jertfei Mântuitorului.112

 

    1. Puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte

Înainte de a porni în expunerea câtorva mărturii privitoare la minunile săvârșite de Părintele Arsenie Boca, sunt necesare unele precizări care să pregătească terenul discuției privitoare la darul minunilor.

Prin forța Sa, Dumnezeu conservă esența tuturor lucrurilor, asigură persistența universului și dăruiește făpturii însăși îndumnezeirea, procurând celor ce ating desăvârșirea accesul spre potențialul infinit și descoperind acestora rațiunile divine ale creației.

Minunea, ca oricare alt eveniment din lumea concretă, are drept cauză lucrarea evidentă a lui Dumnezeu. Fiind lucrare dumnezeiască, prin natura ei, minunea nu contravine legilor existente, ci intervine, corectează și readuce în echilibru situații în care legile sunt depășite, restabilind curgerea vieții în limitele sale firești. De asemenea, aspra oamenilor minunea are drept scop îndreptarea și întărirea credinței, iar aceasta survine măreției și puterii dumnezeiești pe care minunea o descoperă. Luând ca model minunile Mântuitorului, ele toate au avut drept scop convertirea oamenilor și crezând, ei să dobândească viața veșnică.

Minunea începe odată cu dezvelirea darurilor întunecate de păcat, cuprinse și controlate de diavol, prin legiunile sale. În opoziție, pervertirea, coruperea omului a constat în întunecarea darurilor primite de la Dumnezeu prin Botez. Privind spre lucrarea duhovnicească a sfinților, ea urmărește tocmai această despătimire, iar când aceasta este înfăptuită mai curat, mai sincer și dintr-o profundă smerenie, se revarsă și darul minunilor, manifestat sub diferite forme.

Așadar, pentru o performanţă duhovnicească înaltă, în afară de invitaţia divină, de iubirea de Dumnezeu şi de renunţarea la sine, este necesar şi un control fericit asupra trupului, o libertate înaltă faţă de tentaţii şi păcate şi un control fericit asupra minţii, emoţiilor, voinţei şi intenţiei. Această stare de conștiință reprezintă, poate, încununarea tuturor virtuților si condiția cea mai înaltă, care asigură manifestarea darurilor duhovnicești. Demersul metodologic pe care îl face inițiatul pe scara urcușului duhovnicesc demonstrează starea merituorie spirituală profundă la care el trebuie să ajungă, iar drumul, la început presărat cu aspre nevoințe, se dovedește, conform tuturor Marilor Părinți, o pregustare a vieții cerești.

      1. Minuni săvârșite în timpul vieții

  1. Părintele Ghelasie Țepeș povestește că pe vremea când se afla la Sâmbăta a venit la mănăstire colonelul care l-a arestat pe Părintele Arsenie și i-a povestit noaptea în care, împreună cu doi colegi, a venit să îl ridice de la mănăstire. După ce s-a rugat Părintele l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uși erau. Un rând de gratii, un rând de uși de fier și un rând de uși normale. O cheie era la mine, una la altul și a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără ceilalți doi să intrăm. Gratii la geam, peste tot gratii. (...) A doua zi urma să vină generalul să stea de vorbă cu dânsul acolo unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc. Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem ușa și nu era nimeni în cameră! Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce. Noi eram colonei de Securitate și ne venea nouă să ne facem cruce.(...) Noi eram disperați. De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire, unde să ne ducem altundeva? Când ne ducem la mănăstire Părintele era în slujbă și tocmai spunea ”Pace tuturor”. Noi intram pe ușă și numai pace nu aveam noi. Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie frumos și apoi l-am dus. Eu de atunci i-am zis generalului: să știți că eu îmi bag demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă așa ceva.113

  2. Tot Părintele Ghelasie povestește, cunoscând dintr-o altă sursă, una dintre întâmplările petrecute la chilia din munte, pe valea Sâmbetei. Acolo Părintele dorea să ridice o mică biserică, alături de chilie, însă lucrările nu s-au mai făcut. Locul nu avea apă, iar Părintele le-ar fi zis oamenilor: Așa-i mă, că vi-i greu? N-aveți apă...Așa-i că vi-i greu? Hai să-L rugăm pe Dumnezeu să vă deie și aici apă. Retrăgându-se câțiva metri, s-a așezat în genunchi, s-a rugat și a luat un lemn. Unde a Însemnat Părintele, a făcut cruce cu lemnul acela, țâșnește și acuma un izvor, uite-așa, cât mâna. Ca Moise din stâncă! Du-te și să vezi acolo izvorul!114 Altădată, când l-a vizitat pe Părintele Arsenie, a avut loc următorul dialog: - Mă, ce ți-i așa frică, mă, de mine?- Cum să nu-mi fie frică? Părintele a zis:- Da, mă, te înțeleg. Mă, vouă să nu vă fie frică de mine. Eu am terminat Teologia, am făcut Medicină și am făcut și Belle Arte la București. Toate trei sunt legate de fizionomia omului, de viața lui, de activitatea lui. Și când mă uit la om parcă îl și văd, îl și cunosc. Părintele Ghelasie a gândit: - Poți să termini toate școlile, dacă nu e și darul lui Dumnezeu... În timpul acesta Părintele Arsenie l-a bătut pe umăr și i-a confirmat: - Așa-i mă, și darul lui Dumnezeu.115

  3. O altă mărturie aparține Maicii Marina Lupău, de la Mănăstirea Bic, jud. Sălaj: Ceea ce am auzit și m-a marcat pe mine, vă împărtășesc și dumneavoastră. Ceea ce vă spun eu acum nu știu dacă există în cărți. O creștină se ducea la Drăgănescu, la Părintele. Și în tramvai era un bătrân cu traista pe umăr, slab, cu barba nearanjată, amărât; rodea un colț de pâine. Dar toți din tramvai, și casierița, și oamenii, ziceau să-l dea jos, că n-are bilet. Și femeia asta, care mergea la Drăgănescu zice: „Lăsați că-i iau eu bilet moșului, numai lăsați-l în pace.” I-a luat bilet, l-a așezat pe scaunul ei; s-a întins, săracul, și rodea la pâine liniștit. Dragii mei, merge femeia două scaune înainte și, când se uită în spate, nu mai e moșul! Umblă ea prin tramvai să-l caute, și nu știa ce să facă, ce să creadă, că tramvaiul nu s-a oprit în nicio stație, și moșul nu-i nicăieri. Când s-a oprit tramvaiul s-a dat jos, s-a uitat, tot nu l-a văzut pe moș. Și s-a dus în drumul ei, spre Drăgănescu. Și când ajunge la biserică, o întâmpină Părintele și zice: „Mulțam, mă, de bilet, că de nu-mi luai, mă dădeau ăia jos.” Femeia a înmărmurit, iar Părintele zice: „Da, mă, voi veniți la mine și eu mă uit să văd care vi-s faptele și purtările voastre, dacă veniți la mine”.116

  4. Pr. Prof Ștefan Negreanu relatează o întâmplare petrecută în drum spre mănăstirea Prislop, trăită de căruțașul satelor din preajma mănăstirii, pe care Părintele Arsenie îl mai solicita uneori. Un lucru nu mi-a ieșit niciodată din suflet, ce mi s-a întâmplat odată, când veneam la mănăstire. Era toamnă târzie, căzuseră frunzele, prin noiembrie, așa și era un deal prin pădure, o pantă. Când am ajuns la baza acelei pante, caii nu mai vroiau să urce, ba mai mult decât atât, erau foarte agitați și nechezau întruna. Ca să meargă, eu îi băteam, însă Părintele a zis, în stilu-i caracteristic: „- Stai mă, nu mai bate caii.” Și apoi s-a ridicat în picioare și a zis cuiva din vârful dealului: „- Mă, ia pleacă de acolo.” Și de după o tufă mare de mărăcini a plecat un lup mare cât un vițel.117

  5. O ultimă întâmplare la care m-am oprit în această secțiune este mărturia maicii Glicheria Curtean, care povestește că într-o dimineață devreme, la Drăgănescu, pe când picta Părintele acolo, a venit un agent de la Securitate. Și Părintele de pe schelă zice, fără nici măcar să se uite la el: „- Ce-i mă, ai venit să mă verifici? Du-te, mă, mai repede acasă, că ti-o murit băiatul.” Ăla doar de acasă venea, cu mașina, securistul. S-o dus acasă omul: „- Tu, e adevărat că o murit băiatul?! –Da, mă! Când m-am dus să-l scol, să se ducă la școală, l-am găsit mort în pat”. „– Tu, să-mi spuie mie unul de pe schelă!” Și securistul acela o venit la înmormântarea Părintelui și o spus așa, de l-o auzit și Părintele Bunescu: „-Părinte, și cei ce te-au cunoscut și cei ce nu te-au cunoscut decât prin alții și cei ce te-au urât, astăzi au venit la înmormantarea ta, Părinte..”

      1. Minuni săvârșite după moarte

  1. O mărturie mai recentă, relatată de Maria Neda, merită redată în întregime: Acum 2 ani, în 2012, în primăvară, sora mea din Germania a făcut infarct! A fost ținută în viață de aparate timp de 3 zile. A treia zi urma să fie deconectată, iar eu m-am dus la biserică și m-am rugat cu lacrimile șiroind pe față în fața Ușilor Împărătești Părintelui Arsenie Boca, citind acatistul și paraclisul Părintelui. L-am rugat să meargă în Germnia, să pună mânuța lui cea sfântă pe căpșorul și pe inimioara surorii mele și să-L roage pe Bunul Dumnezeu să o readucă la viață.În acea după-amiază, sora mea a deschis ochii și a mișcat mâinile și picioarele.Acum este bine, lucrează, deși în acte a fost declarată moartă. Nu am cuvinte să îi mulțumesc Părintelui Arsenie Boca!

Apoi, în același an 2012, dar în luna octombrie fratele meu a fost diagnosticat cu cancer la ficat. Când a fost dus la sala de operație de la ATI, din nou m-am pus acolo în salon, la reanimare, să mă rog citind acatiscul și paraclisul Părintelui Arseni Boca! L-am rugat cu lacrimi fierbinți să meargă în sala de operație și să pună mânuța lui cea sfântă pe mâna doctorului și să-i dirijeze bisturiul! Apoi l-am rugat să-l roage pe Bunul Dumnezeu să facă o minune și fratele meu să nu aibă cancer. La ora 12, când l-au adus din sala de operație pe fratele meu, doctorul mi-a spus că nu a fost cancer ci ulcer generalizat. Medicul a plecat, iar eu am strigat după el și l-am întrebat dacă a simțit o mână nevăzută pe mâna lui în timpul operației. Doctorul s-a oprit în loc, s-a întors spre mine și preț de mai multe secunde sau poate chiar un minut, a stat și m-a privit lung fără să scoată un cuvânt! Sunt sigură că Părintele Arsenie Boca și de data aceasta m-a ascultat și l-a ajutat pe fratele meu. El a spus înainte de a muri „Eu mă duc, dar de acolo de unde voi fi, am să vă ajut și mai mult!” Acesta este adevărul. Nu aș putea să denaturez ceva, pentru că nu mă joc cu cele sfinte! Am crescut în acest mediu, trăiesc în acest mediu, sunt înconjurată de preoți în familie și cred din toată inima. Îmi iubesc credința ortodoxă!118

  1. O credincioasă, Corina Precup, relatează și ea o întâmplare, o minune care își are originea la Drăgănescu. De aici ea cumpărase albumul cu picturile Părintelui Arsenie Boca. Ajunsă acasă, am avut intenția de a le arăta prietenilor, vorbindu-le în mod deosebit despre una dintre ele, care m-a impresionat foarte mult, și anume cea care ilustrează răstignirea Domnului. Dar, în momentul în care vroiam să prezint pictura unuia dintre aceștia, nu am găsit-o, iar când am numărat picturile lipsea una.(...) La aproape un an, chiar in Vinerea Mare, după ce m-am întors de la slujba Prohodului Domnului, am descoperit pictura cea dragă la o icoană din casă, având-o, desigur, în alt format, cu mult timp înainte de a-l cunoaște pe Părintele Arsenie. Am înțeles de ce Părintele nu-mi mai redase pictura: o avusesem tot timpul alături de mine.119

  1. O altă credincioasă povestește o minune petrecută la mormântul Părintelui Arsenie. În urmă cu un an am fost diagnosticată cu cancer ovarian. Am suferit mai multe intervenții chirurgicale, apoi am făcut chimioterapie. La o lună după terminarea tratamentului am amorțit de la brâu în jos, iar picioarele, de la genunchi în jos, erau sloi de gheață. Mergând la mormântul Părintelui Arsenie Boca de la Prislop, m-am rugat și i-am zis doar atât: „Părinte, îmi este atât de frig la picioare!” Coborând de la mormânt spre biserică am început să simt cum picioarele mele se încălzesc. La o reevaluare T.C (computer tomograf) rezultatele au fost bune.120

  2. O altă minune de la mormântul Părintelui Arsenie este relatată cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea Părintelui Arsenie, de către Bogdan Juncu, despre un maistru militar, Ion, care avea patima băuturii. În urma insistențelor soției, acesta ajunge la mormânt la Prislop. Acolo îngenunchează și el, se roagă, se ridică și sărută sfânta cruce. Și așa arsură a simțit, de s-a tras înapoi. Și s-a gândit ”Măi, ce-o fi cu mine? Mă gândesc sau ce se întâmplă? Nu se poate să mă ardă lemnul” Și iar s-a apropiat și iar a avut același simțământ.(...) A ajuns acasă și a încercat să ia din nou năravul lui. Când a luat paharul să îl pună la gură sa bea, exact simțământul de pe crucea părintelui Arsenie Boca l-a simțit pe buzele lui, n-a putut să bea un strop, s-a tras înapoi.(...) Părintele l-a făcut, oameni buni, ca astăzi să nu mai bea deloc. Vedeți, cât de folos este câte o lovitură de șoc...121

  3. Gheorghe Vela, avocat în București, povestește cum copilul său s-a vindecat la crucea Părintelui Arsenie. Al doilea copil pe care îl am a avut în trecut un retard în achiziționarea limbajului și a unor procese cognitive. Soția era disperată și tare necăjită că el nu-și dă drumul la vorbire. (...) La consultație în Timisoara ni s-a spus că are nuanțe de autism.(...) În august 2009, un frate din Oastea Domnului ne-a dus la mormântul Părintelui Arsenie. Când m-am apropiat de mormânt, cu vreo 10-15 metri înainte de a ajunge lângă mormânt am început să plâng instantaneu, în hohote și suspine, fiindcă o putere nevăzută și duhovnicească mă copleșea. (realmente simțeam ceva tainic, care emana și ieșea din mormântul Părintelui Arsenie, dar care era în același timp așa de pașnic și dulce și mângâietor și odihnitor însă puternic...și chiar majestuos, ce nu se poate descrie în cuvinte) (...) Am plâns vreo 20-30 de minute cu capul lipit de crucea mormântului Părintelui și am cerut vindecare pentru copil. La fel s-a rugat și soția lângă mormânt și a sărutat și ea crucea părintelui. Și a sărutat crucea și copilul nostru cu probleme! (...) După ce ne-am întors la Timișoara, copilul a început să vorbească (nu dintr-o dată, ci în timp). Apoi a început să și gândească, dar iar nu dintr-o dată, ci treptat! Cum să vă spun, problemele persistă puțintel de tot și acuma, dar nu sunt probleme propriu-zise. Atunci lucrurile erau foarte complicate, pentru că copilul nu prea vorbea, era cu toate blocate și am simțit că s-a întâmplat ceva când ne-am dus la mormântul Părintelui Arsenie Boca. E clar pentru noi: din momentul în care copilul s-a atins de crucea de la mormânt e altfel.(...)Am scris aceste lucruri pentru a mărturisi că la mormântul Părintelui Arsenie Boca de la Prislop se petrec minuni!122

În procesul de selectare al minunilor am încercat să surprind forma completă în care darurile duhovnicești s-au revărsat asupra Părintelui Arsenie Boca. Dacă în timpul vieții majoritatea întâmplărilor relevă mai mult calitatea de înainte văzător, după moarte, asemenea promisiunii, minunile se diversifică și cuprind întregul spectru, de la intervențiile cele mai mici și punctuale, până la vindecări. Volumul mare de mărturii publicate privitoare la minuni, cât și pelerinajul continuu care are loc la mormântul de la Prislop confirmă îndeplinirea acestei condiții, care singură, ar fi suficientă, conform normelor canonice, pentru a ilustra vrednicia Părintelui Arsenie de a fi cinstit alături de sfinți.

 

3. Răspândirea miresmei de sfințenie după moarte și confirmarea sfințeniei prin cultul spontan pe care îl acordă poporul credincios numărându-l în rând cu sfinții

Cultul spontan pe care îl manifestă credincioșii la Prislop este unic ca amploare în zona Ardealului, iar el a cunoscut o creștere masivă în ultimii ani, atât în privința numărului de pelerini, cât și prin volumul de publicații și întreaga atenție care este oferită fenomenului de către mass media. Dacă în anul 2007, cu ocazia celui de-al 18-lea parastas, numărul de credincioși era de 10 000123, la centenarul nașterii Părintelui, trei ani mai târziu, s-au strâns, conform estimărilor poliției, 40 000 de pelerini în 24 de ore și 70 000 în cele trei zile din preajma sărbătorii,124 urmând ca noul record, 95 000 de pelerini în trei zile125 să fie depășit nu mai departe de 1 mai al anului acesta. Acestor aspecte se adaugă renumele de sfânt atribuit Părintelui Arsenie Boca, care s-a vehiculat încă din timpul vieții și care este și astăzi adânc încetățenit în rândul credincioșilor. De asemenea, demersurile practice care s-au întreprins în vederea canonizării, printre care petiția colectivă online,126 deschisă în 28.11.2014, care a adunat până la Paștile acestui an, nu mai puțin de 10 000 de semnături, arată limpede evlavia populară și dorința poporului credincios de a așeza în Sinaxar numele „Preacuviosului Părinte Arsenie Boca”, de a-i cinsti portretul ca icoană și de a se aduna în biserici care îi poartă hramul.

În prefața celei mai documentate biografii a Părintelui Arsenie până în prezent, PS Daniil Stoenescu menționa că viața în Hristos, biografia și mai ales aghiografia (demnă) de așezat în Sinaxar a Părintelui Arsenie Boca se reflectă și se oglindește mai mult decât în orice altceva în ”dosarele” de pelerinaj ale miilor și zecilor de mii de credincioși care-l caută cu dragoste și i se roagă cu credință la crucea de la mormântul Sfinției Sale de la Sfânta Mănăstire Prislop127, iar la centenarul nașterii Părintelui Arsenie Boca, același afirma printre altele că trupul părintelui Arsenie Boca este într-un sicriu nou de stejar așteptând canonizarea.128


IV. Concluzie

Părintele Arsenie Boca a fost una dintre marile personalități ale epocii sale, remarcandu-se prin aportul considerabil și de netăgăduit pe care l-a adus în vederea păstrării spiritului creștin autentic în vremuri tulburi, în care tendința era, din contră, de a-l diminua și de a-l reduce la cult. Prin spiritul creștin autentic înțelegem, mai ales, mistica ortodoxă, care fusese scoasă din studiile teologice academice, urmare a modelului occidental ce se dorea a fi implementat și la noi. Astfel, tocmai esența creștinismului ortodox, felul în care promite și propune îndumnezeirea persoanei era omisă, iar cei care au încercat să o reintroducă au fost permanent sub atenția autorităților. Părintele Arsenie a luptat pentru această cauză, atât prin exemplul personal cât și prin demersuri concrete, cum este traducerea Filocaliei, cum sunt mișcările de la Sâmbăta și Prislop, care, privite în ansamblu, arată ca o misiune amplă de propovăduire a credinței creștine, absolut necesară în acele vremuri. Pe lângă caracterul practic al activității Părintelui Arsenie, de departe se remarcă trăirea interioară înaltă, din care s-a născut opera sa literară și plastică și care a produs în cei cu care a intrat în contact schimbări majore sau adevărate revoluții, care continuă încă să se adune în cărți de mărturii.

Urmărind cadrul tehnic care asigură unui sfânt recunoașterea oficială din partea instituției bisericești și privind către argumentele aduse fiecărei condiții în parte, așa cum sunt expuse mai sus, se constată, cel puțin din punct de vedere procedural, că minimul criteriilor în cazul Părintelui Arsenie Boca este îndeplinit. Conform reglementărilor interne, Biserica poate proceda spre canonizare atunci când prima și cea de-a treia condiție sunt îndeplinite, simultan cu oricare din cele de la punctul 2. Astfel, ortodoxia neîndoielnică a credinței, evlavia populară care se constată în teritoriu, coroborate cu darul facerii de minuni, puterea de a apăra credința ortodoxă până la moarte și poate chiar moartea martirică, apar ca suficiente pentru ca ipoteza canonizării Părintelui Arsenie să se verifice.

Despre aceasta sunt convinși mulți dintre cei care l-au cunoscut; sunt numeroase referințe despre sfințenia Părintelui Arsenie, atât printre credincioși, dar și printre înalte fețe bisericești, care, desigur, pot înțelege și cuprinde mult mai bine dimensiunea reală a fenomenului de la Prislop. Printre acestea se numără și ÎPS Părinte Dr. Serafim Joantă, care relata într-un interviu că Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre, care n-a mai cunoscut preoți sau călugări cu o atât de mare influență asupra poporului credincios ca Sfinția Sa. Nici chiar sfinții canonizați recent nu se bucură atât de mult de cinstirea credincioșilor, ca Părintele Arsenie. Acesta este semnul cel mai evident al sfințeniei cu care l-a încununat Dumnezeu.(...) Nu mă îndoiesc de faptul că recunoașterea oficială a sfințeniei Părintelui Arsenie va întări credința în popor, mai cu seamă în ce privește rostul și valoarea familiei. De aceea aștept și eu cu nerăbdare, împreună cu nenumărații credincioși care-l cinstesc, ziua canonizării Părintelui Arsenie, care poate fi o zi a schimbării la față a României.129

 

Bibliografie

  1. Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității. Opis de documente, vol. I, Editura Agnos, Sibiu, 2013;
  2. Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității. Opis de documente. Vol. II, Editura Agnos, Sibiu, 2014;
  3. Florin Duțu, Părintele Arsenie Boca – o biografie, ”Și cărțile au fost deschise”, Editura Floare Albă de Colț, București, 2013;
  4. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;
  5. Ioan Floca – Drept Canonic Ortodox – Legislație și Administrație Bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București; 1990;
  6. Laurențiu Streza, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de Teologie liturgică, Editura Andreiană, Sibiu, 2012;
  7. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol 2, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, ediția elecronică, Apologeticum, 2005;
  8. George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, Editura Partener, 2009;
  9. Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, ediția electronică, Apologeticum, 2006;
  10. Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, București, 2005;
  11. Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor nooastre, Editura Siaj, București, 2009;
  12. Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Îndumnezeirea omului prin har, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2013;
  13. Părintele Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea în monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003;
  14. Nicolae Zian Streza, Catisme ale Pr. Arsenie Boca pe Muntele Athos, Editura Credința Strămoșească, 2008;
  15. Părintele Arsenie Boca – un om mai presus de oameni, ediție îngrijită de Natalia Corlean, Editura Ortopraxia, Făgăraș, 2011
  16. Semințe Duhovnicești, Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea Credinței, București 2009;
  17. Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie Boca ”Omul îmbrăcat în haină de in” și ”Îngerul cu cădelnița de aur”, Editura Charisma, Sinaia, 2008;
  18. Arhanghelul de la Prislop, gânduri și cuvinte despre Părintele Arsenie Boca, Editura Charisma, Vârșeț, 2010;
  19. Romeo Petrașciuc, Părintele Arsenie Boca - fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012;
  20. Părintele Arsenie Boca, Fiți îngăduitori cu neputințele oamenilor, Editura Agnos, Sibiu, 2013;
  21. Cristian Bichiș, Părintele Arsenie Boca ne cheamă la el, Mărturii de la Prislop, Editura Ortodoxia, București, 2014;
  22. Vlad Herman, ”De dincolo am să vă ajut mai mult!”, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, colecția Ortopraxia, nr 29, Făgăraș, 2014;
  23. Părintele Arsenie Boca, Mărturia Părintelui Pantelimon, editura Cristimpuri, Ploiești, 2011;
  24. Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie Boca, Biserica de la Drăgănescu, Capela Sixtină a Ortodoxiei românești. Deva, 2005;
  25. Dumitru Radu, Biserica Ortodoxă Română - Buletinul oficial al Patriarhiei Române, anul CX, nr 7 -10 iulie-octombrie București, 1992, art. Sfânt și sfințenie la români;
  26. Formula As, nr. 1057, http://www.formula-as.ro/2013/1057/spiritualitate-39/gheorghe-valcea-tamplarul-parintelui-arsenie-boca-unul-ca-el-se-naste-o-data-la-o-mie-de-ani-16110;
  27. Otilia Halunga, http://www.agerpres.ro/social/2014/09/28/interviu-zoe-daian-nepoata-parintelui-arsenie-boca-romanii-sa-aiba-mai-multa-demnitate-si-personalitate-10-14-33;
  28. Corina Macavei, http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/controversata-moarte-parintelui-arsenie-boca-iradiat-torturat-rastignit-securitate-ultima-minune-facuta--sfantul-ardealului-1_55263d9a448e03c0fd68343b/index.html;
  29. Ciprian Iancu, http://www.evz.ro/record-de-pelerini-la-prislop-95000-in-trei-zile.html;
  30. Victor Roncea,http://www.petitieonline.com/pentru_canonizarea_printelui_arsenie_boca-_sfantul_ardealului.

(Lucrare de disertație la Universitatea din București - Facultatea de limbi și literaturi străine - Specializarea Studii religioase – texte și tradiții; Coordonator științific: Conf. univ. dr. Madeea Larisa AXINCIUC)

 
1 Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității – Opis de documente, vol I, Editura Agnos, Sibiu, 2013, p 71
2 Florin Duțu, Părintele Arsenie Boca – o biografie, „Și cărțile au fost deschise”, Editura Floare Albă de Colț, București, 2013, p. 61
3 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., p. 71
4 Ibid.
5 Ibid.
6 Ibid., p. 72
7 Ibid.
8 Ibid., p. 73
9 F. Duțu, op. cit., p. 110
10 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., p. 74
11 Ibid., p 73
12 Ibid., p. 75
13 Ibid., p. 19 - 20
14 F. Duțu, op. cit. p.123
15 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., p. 66
16 Ibid., p. 84 - 85
17 F. Duțu, op. cit. p. 126
18 Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității. Opis de documente. Vol II, p. 433
19 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., vol I, p. 157
20 F. Duțu, op. cit. p. 135
21 Ibid., p. 27
22 Ibid., p. 140
23 Ibid., p. 141
24 Ibid., p. 148
25 Ibid., p. 152
26 Ibid., p. 153
27 Ibid., p. 23
28 Ibid., p.27
29 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., vol II, p. 411
30 Ibid., p. 430.
31 F. Duțu, op. cit. p. 201
32 Ibid., p 222
33 Ibid., p. 228
34 Ibid., p. 234
35 Ibid.
36 Ibid., p. 252
37 Ibid.
38 Ibid., p. 254
39 Formula As, nr. 1057, http://www.formula-as.ro/2013/1057/spiritualitate-39/gheorghe-valcea-tamplarul-parintelui-arsenie-boca-unul-ca-el-se-naste-o-data-la-o-mie-de-ani-16110 , accesat: 18.04.2015
40 F. Duțu, op. cit. p.260
41 Ibid., p. 261
42 Ibid.
43 Ibid.
44 Ibid., p. 264
45 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., p.75
46 F. Duțu, op. cit., p. 262
47 Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 177-178
48 Dumitru Radu – Biserica Ortodoxă Română - Buletinul oficial al Patriarhiei Române, anul CX, nr 7 -10 iulie-octombrie București, 1992, art. Sfânt și sfințenie la români, p. 34
49 Ibid., p. 45
50 Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislație și Administrație Bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 189
51 Laurențiu Streza – Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de Teologie liturgică, Editura Andreiană, Sibiu, 2012, p.458
52 I. Floca, op. cit. p. 181
53 Ibid., p. 176
54 Ibid., p. 176
55 Ibid., p. 175
56 Ibid., p. 178
57 Ibid., p. 179
58 Ibid., p. 177
59 Ibid.
60 Ibid., p. 183
61 Ibid., p. 184
62 Ibid., p. 196
63 În situaia în care la dezgropare nu s-a găsit trupul nestricat ci oseminte, acestea vor fi așezate într-o raclă mai mică, purtată de doi preoți, iar după ungerea lor cu sfântul Mir racla se va închide pentru totdeauna. În cazul în care osemintele se așează ca loc de veci într-o biserica nouă, ele vor fi puse în piciorul mesei în cadrul sfințirii bisericii. I. Floca, op. cit. p. 196
64 I. Floca, op cit, p. 191
65 În ședința de lucru din 21 octombrie 1955, observând evlavia credincioșilor din numeroase provincii românești, Sfântul Sinod a dispus extinderea cultului sfinților ale căror moaște se găsesc în țara noastră, astfel generalizând cultul lor în întreaga Biserică Ortodoxă. Sursa: Dr. Laurențiu Streza – Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii tale. Studii de Teologie liturgică, editura Andreiană, Sibiu, 2012, p. 461
66 Sarbatorită în prima duminică după Duminica Tuturor Sfinților, adică a doua duminică după Pogorârea Sf. Duh.
67 F. Dutu, op. cit. p. 64-65
68 Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Îndumnezeirea omului prin har, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2013, p.162
69 Ibid., p.168
70 Ibid., p.162
71 Părintele Arsenie Boca, Trepte spre viețuirea în monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003, p. 54
72 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., vol II, p. 436
73 Nicolae Zian Streza, Catisme ale Pr. Arsenie Boca pe Muntele Athos. Editura Credința Strămoșească, 2008, p. 24
74 Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca – un om mai presus de oameni, Editura Ortopraxia, Făgăraș, 2011, p. 27
75 N.Z. Streza, op. cit., p. 44
76 Semințe Duhovnicești - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea Credinței, București 2009, p. 72-73
77 Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie Boca ”Omul îmbrăcat în haină de in” și ”Îngerul cu cădelnița de aur”, Editura Charisma,Sinaia, 2008, p. 170
78 F. Duțu, op. cit. p. 81
79 F. Bichir, R. Petrașciuc, R. Toderel, op. cit., vol II, p. 432
80 Ibid.
81 Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți cari arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, vol 2, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ediția Elecronică, Apologeticum, 2005, p.6
82 Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, ediția electronică, Apologeticum, 2006, p. 17
83 George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, Editura Partener, 2009, p. 18
84 F. Dutu, op. cit. p. 128
85 F. Duțu, op. cit, p. 136-137
86 Ibid.. p. 134
87 G. Enache, A. N. Petcu, op. cit., p. 37
88 Ibid., p. 38
89 Ibid., p. 39
90 F. Duțu, op. cit. p. 175
91 Părintele Arsenie Boca, Mărturia Părintelui Pantelimon, Editura Cristimpuri, Ploiești, 2011, p. 8
92 Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie Boca, Biserica de la Drăgănescu, Capela Sixtină a Ortodoxiei românești. Deva, 2005, p. 23 - 24
93 Arhanghelul de la Prislop, gânduri și cuvinte despre Păritnele Arsenie Boca, Editura Charisma, Vârșeț, 2010, p. 58
94 A. Plămădeală, op. cit., p. 53
95 Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, București, 2005, p. 9
96 Ibid. p. 10
97 Ibid. p. 52
98 Ibid., p. 65
99 Ibid., p. 23
100 F. Duțu, op. cit., p. 33
101 Ibid.,p. 148
102 G. Enache, A. N. Petcu, op. cit., p. 45
103 Ibid., p. 86
104 F. Duțu, op. cit., p. 235
105 Ibid., p. 186
106 Otilia Halunga, 28,09.2014 http://www.agerpres.ro/social/2014/09/28/interviu-zoe-daian-nepoata-parintelui-arsenie-boca-romanii-sa-aiba-mai-multa-demnitate-si-personalitate-10-14-33, accesat: 06.06.2015
107 Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, Editura Siaj, București, 2009 p. 108
108 Ibid., p. 109
109 Corina Macavei, 10.04.2015 http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/controversata-moarte-parintelui-arsenie-boca-iradiat-torturat-rastignit-securitate-ultima-minune-facuta--sfantul-ardealului-1_55263d9a448e03c0fd68343b/index.html accesat pe 05.06.2015
110 Romeo Petrașciuc - Părintele Arsenie Boca fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012, p. 139
111 G. Enache, A. N. Petcu, op. cit., p. 85
112 R. Petrașciuc, op. cit., p. 46
113 Părintele Arsenie Boca, Fiți îngăduitori cu neputințele oamenilor, Editura Agnos, Sibiu, 2013, p. 49 - 50
114 Ibid., p. 65
115 Natalia Corlean, op. cit., p. 123
116 Ibid., p. 155
117 Ibid., p. 176
118 Cristian Bichiș, Părintele Arsenie Boca ne cheamă la el, mărturii de la Prislop, Editura Ortodoxia, București, 2014, p. 77
119 Ibid., p. 94
120 Ibid., p. 49
121 N. Corlean, op. cit., p. 158-159
122 Vlad Herman, ”De dincolo am să vă ajut mai mult!”, mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, colecția Ortopraxia, nr 29, Făgăraș, 2014, p. 75
123 N. Z. Streza, op. cit., p. 12
124 N. Corlean, op. cit., p. 50
125 Ciprian Iancu, 03.05.2015, http://www.evz.ro/record-de-pelerini-la-prislop-95000-in-trei-zile.html, accesat: 11.06.2015
126 Victor Roncea, 28.11.2014, http://www.petitieonline.com/pentru_canonizarea_printelui_arsenie_boca-_sfantul_ardealului , accesat: 11.06.2015
127 F. Duțu, op. cit. p. 10
128 V. Herman, op. cit. p. 53
129 R. Petrașciuc, op.cit., p. 12-21


Când credinţa este primejduită, preoţi şi mireni, să mărturisim pe Hristos - Prof. teolog Marian Maricaru

Conferință la Aula Facultatii de Drept din Bucuresti

Este nevoie de rabdare pentru a asculta intreaga expunere patristică ce ne arată că suntem vinovați si vom fi judecați de catre Dumnezeu pentru că nu marturisim împotriva ereziei. Nu ne scuză faptul ca ne spovedim la duhovnici care ne indemnă să nu ne implicăm in lupta antiecumenistă. Aceasta e numită de Părinți „Reaua Ascultare”.

SF. TEODOR STUDITUL DESPRE DATORIA MIRENILOR DE A MĂRTURISI CREDINȚA:
“Atunci cînd Credinta e primejduitã, porunca Domnului este de a nu pãstra tãcere. Dacã e vorba de Credintã, nimeni nu are dreptul sã zicã: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cîrmuitor? Nici acesta nu doreste sã aibã vreun amestec. Sau un sãrac care de-abia îsi cîstigã existenta? … Nu am nici cãdere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacã voi veti tãcea si veti rãmîne nepãsãtori, atunci pietrele vor striga, iar tu rãmîi tãcut si dezinteresat?”
“Sinodul nu este aceasta: sa se întruneascã simplu ierarhi si preoti, chiar dacã ar fi multi; ci sã se întruneascã în numele Domnului, spre pace si spre pãzirea canoanelor… si nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stãpînirea de a încãlca canoanele, fãrã numai sã le aplice si sã se alãture celor predanisite, si sã urmeze pe Sfintii Pãrinti cei dinaintea noastrã… Sf. Ioan Gurã de Aur a spus deschis cã dusmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci si cei aflati în comuniune cu ei.”
“Avem poruncã de la însusi Apostolul Pavel cã, atunci cînd cineva învatã ori ne sileste sã facem orice alt lucru decît am primit si decît este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice si locale, acela urmeazã a fi osîndit, ca nefãcînd parte din clerul sfintit. Nici un sfînt nu a încãlcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfînt, dacã ar fi cãlcat-o.”
“Si chiar dacã am fi pãcãtosi în multe, totusi suntem ortodocsi si mãdulare ale Bisericii Universale, îndepãrtîndu-ne de orice erezie si urmînd oricãrui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Si nu numai acestora, ci si hotãrîrilor pe care le-au luat si le-au propovãduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desãvîrsit, ci pe jumãtate, cel care crede cã are dreapta credintã, dar nu se alãturã dumnezeiestilor Canoane.” (Migne, PG Epistola II.81)
Sfîntul Teodor Studitul (+826)



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni ale sfinților părinți către Sfânta Treime și către Maica Domnului

Nu este faptă mai bună, nici mai înaltă, nici mai de nevoie decât sfințita rugăciune. Nu este alta mai înaltă decât aceasta . Fiindcă toate celelalte fapte bune: postul, privegherea, culcarea pe pământ, strădania, fecioria, milostenia și tot celălalt neam de aur și ceata cea potrivită și șiragul cel cu cerească împletire al faptelor bune celor cu chip dumnezeiesc – măcar că sunt daruri de la Dumnezeu, măcar că sunt averi nelipsite și podoabă fără moarte a sufletelor –, cu toate acestea ele nu unesc pe om cu Dumnezeu, ci numai îl fac vrednic de a se uni. Însă sfințita rugăciune – ea singură – unește pe om cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu omul. (Sf. Nicodim Aghioritul)

RUGĂCIUNI ALE SFINȚILOR PĂRINȚI

Rugăciunea întâi către Dumnezeu-Tatăl, a celui între sfinți Părintele nostru, Vasile cel Mare

Stăpâne, Dumnezeule al tuturor, Părinte preabun, Cel ce ești și petreci de-a pururea, Cel ce ești fără de început și mai înainte de toți vecii, Cel ce cu ființa ești cu totul neînțeles și cu mărimea necuprins, iar cu bunătatea nemăsurat, adâncul cel izvorâtor și nepovestit al puterii și al înțelepciunii, pe Tine Te binecuvântez că ai căutat cu milă și cu îndurare spre ticăloșia mea și m-ai izbăvit de tina și noroiul acestei lumi rele și deșarte și de cursele cele multe și de multe feluri ale stăpânitorului celui viclean al întunericului veacului acestuia. Pe Tine Te binecuvântez, Doamne, că ai minunat spre mine, păcătosul, milele Tale și întru toate Mi Te-ai făcut iubitor de oameni, hrănitor, ocârmuitor, păzitor, sprijinitor, scăpare, purtător de grijă și mântuitor al sufletului și trupului meu. Pe Tine te binecuvântez, Doamne, că ai arătat spre mine, nevrednicul, iubirea Ta de oameni cea multă și nemărginită. Că în fiecare zi, din lenevirea mea, vănzându-mă diavolului, mă păzești, mă izbăvești și din cursele lui mă răpești. Pe Tine Te binecuvântez, Doamne, că mi-ai arătat nenumărate pricini de întoarcere de la răutățile mele. Pe Tine Te binecuvântez, Doamne, că neputincios fiind, întărești slăbiciunea mea și nu mă lași să cad cu totul, ci îndată îmi întinzi de sus mână de ajutor și mă întorci către Tine.

Cu ce voi răsplăti Ție, Stăpâne preabune, pentru toate bunătățile pe care le-ai făcut și le faci cu mine, păcătosul? Ce mulțumire îți voi aduce Ție? Ci din zori până în noapte, ca o rândunea voi glăsui și ca o privighetoare vo striga și nu voi înceta a Te binecuvânta în toate zilele vieții mele pe Tine, Făcătorul, Dătătorul de bine și Purtătorul meu de grijă, deși nu sunt vrednic, Doamne, să grăiesc către Tine fiindcă sunt foarte păcătos. Mulțumesc Ție, Doamne, că ai răbdat îndelung pentru greșelile mele și m-ai lăsat nepedepsit până acum. Mulțumesc Ție, Doamne, că nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Că și eu, deși sunt vrednic de multe chinuri, Doamne, și vrednic de a fi lepădat de la fața Ta, pentru iubirea Ta de oameni cea nepomenitoare de rău, îndelung m-ai răbdat. Mulțumesc Ție, Doamne, cu toate că nu pot după vrednicie să fac aceasta. Miluiește-mă, Doamne, și îndreptează-mi sufletul meu și ocârmuiește-mi viața spre voia Ta, precum știe milostivirea Ta. Fă-mă desâvârșit spre tot lucrul bun, ca să-Ți plac Ție și, pentru mulțimea îndurărilor Tale, slobozește-mă în pace din ticălosul meu trup. Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeule, și Ție slavă, mulțumire și închinăciune înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Rugăciunea întâi către Dumnezeu – Fiul, a celui între sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur, pe care o zicea în fiecare zi

Doamne Dumnezeul meu, Cel mare, neajuns și preaslăvit; Făcător a toată zidirea ce văzută și nevăzută; Cel ce păzești așezământul Tău și dai mila Ta celor ce Te iubesc pe Tine păzind poruncile Tale; mulțumesc Ție, acum și totdeauna, pentru toate facerile Tale de bine, arătate și nearătate, cele către mine. Te laud și te slăvesc pentru că ai minunat spre mine milele Tale cele bogate și îndurările Tale cele nespuse, sprijinindu-mă din pântecele maicii mele, întru toate îngrijindu-Te de mine și păzind și ocârmuind cu cuvioșie toate cele ale mele numai pentru bunătatea și iubirea Ta de oameni. Mulțumesc Ție, că nu ai trecut cu vederea smerenia și nevredniciia mea, ci, pentru milostivirea și iubirea Ta de oameni, mi-ai făcut bine și nu ai încetat a Te îngriji de mine până acum. Nu mă părăsi până la bătrânețe și căruntețe, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, numele cel bun, dulceața, dorirea și nădejdea mea, Cel ce Te-ai făcut om pentru noi și pe toate cu înțelepciune le-ai iconomisit și le-ai întocmit spre mântuirea noastră; mă mărturisesc Ție, Doamne Dumnezeul meu, din toată inima mea și-mi plec genunchii sufletului și ai trupului meu arătându-ți Tie, Dumnezeul meu, păcatele mele. Pleacă-ți și Tu urechea Ta spre rugăciunea mea și lasă-mi păgânătatea inimii mele.

Am păcătuit, am nelegiuit, am greșit, Te-am întărâtat și Te-am amărât pe Tine, Stăpânul meu cel bun, hrănitorul și purtătorul meu de grijă. Și nu este niciun fel de răutate pe care să nu o fi făcut cu lucrul, cu cuvântul, întru cunoștință și întru necunoștință, cu aducerile aminte și cu obiceiurile, păcătuind din destul. Și făgăduindu-mă să mă pocăiesc de mult ori, tot de atâtea ori în aceleași păcate căzând. De aceea mai lesne este a număra picăturile de ploaie, decât mulțimea păcatelor mele, că au covârșit capul meu și s-au îngreunat ca o sarcină grea peste mine. Că din tinerețile mele și până acum deschizând ușa poftelor celor necuvioase, am lucrat fapte fără de rânduială și am fost stăpânit de porniri neînfrânate, întinându-mi hain Sfântului Botez, ce țesută de sus, pângărindu-mi biserica trupului meu, spurcând cu totul ticălosul meu suflet cu patimile cele necinstite și lucrând toată fărădelegea și nedreptatea pe care, de voi voi să le pomenesc în parte, nu-mi va ajunge vremea mărturisindu-le.

Miluiește, milostive, făptura mâinilor Tale și nu Te îngrețoșa de mine, nevrednicul, ci îndură-Te de noi, Cel ce cruce ai răbdat și răni ai primit, spre vindecarea noastră. Unge rănile mele cu alifia milostivirii Tale și le șterge cu buretele iubirii Tale de oameni, că toate le poți și nimic nu-Ți este Ție cu neputință. Dă umilință inimii mele celei împietrite. Ușurează-mi mustarrea conștiinței. Primește lacrimile mele și suspinul meu, primește această puțină mărturisre și pocăința. Ție ne închinăm, unui Dumnezeu în Treime. Miluiește-ne pe noi după mare mila Ta și ne sălășluiește în împărăția Ta cea cerească. Cu adevărat, Doamne al meu, Doamne, să se împlinească toate acestea întru noi, cei ce nădăjduim întru Tine, pentru rugăciunile preaslăvitei, prealăudatei, preabinecuvântatei și cu dar dăruitei, Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, ale puterilor cerești și pentru ale tuturor sfinților, care din veac au bineplăcut Ție. Amin. Amin. Amin.

Rugăciunea întâi către Dumnezeu-Duhul Sfânt, a Sfântului Simeon Noul Teolog

Vino, viața cea veselă și veșnică și puterea cea atotțiitoare, întru tot Sfinte, făcătorule de viață și ziditorule Duh, Cel ce ești de aceeași cinste și stăpânire cu Tatăl și cu Fiul. A căror Dumnezeire este una în trei Fețe, de aceeași vrednicie, de aceeași voință și de aceeași putere. Vino, Doamne al meu, pe care Te-a dorit și Te dorește sufletul meu cel ticălos. Vino, Cel ce Te-ai făcut însuți dorire întru mine și m-ai făcut să te doresc pe Tine, Cel cu totul neapropiat. Vino, bucuria cea neîncetată, desfătarea și slava mea. Vino, suflarea mea, viața mea și mângâierea sufletului meu. Fă-Te cu mine un duh, Stăpâne preabunule, fără de amestecare, fără mutare și fără schimbare, Dumnezeule a toate. Fă-Te mie întru toate, hrană negrăită și neîmpuținată care să se verse de-a pururea în sufletul meu și să curgă în inima mea; îmbrăcăminte care strălucește și arde pe diavoli; curăție, pe care o dăruiești celor ce se spală cu lacrimi sfinte și nestricăcioase. Fă-Te mie, Doamne, lumină neînserată și soare neapus, strălucindu-mă pe mine, Cel ce nu te întorci de la nimeni din cei ce te doresc pe Tine, ca să fiu acoperit de întunericul păcatelor. Depărtează de la mine, Doamne, toată înălțarea cea pierzătoare și dă ochilor mei înțelepciune, pune frâu limbii mele și supune auzul meu poruncilor Tale cele sfinte. Dă-mi răbdare întru scârbe. Înțelepțește și întărește inima mea întru îndelungă răbdare, nerăutate, înfrânare, împreună-pătimire, milostivire; întru dragoste, întru smerită cugetare și în pace cu sine și cu toți și mă întoarce de la lenevie și trândăvie, întru care m-am desfătat. Dă-mi mie deslușirea lămurită a gândurilor, ca să știu ee care se cuvine a alege. Dă-mi să cunosc meșteșugurile diavolilor, și pe acestea împreună cu gândul a le lepăda. Dă-mi ca sa-mi tai voia mea întru toate și a atârna toate cele ale mele de puratrea Ta de grijă și de acolo a nădăjdui folosul. Că la Tine este viața mea, lumina mea și mântuirea mea. Și pe Tine Te binecuvântez și te slăvesc și Ție mă închin, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Purcezător și Fiului Celui împreună vecuitor și deoființă cu Tine, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

Rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu, a Preasfințitului Filotei, patriarhul Constantinopolului, care se citește mai ales în vremea împărtășirii cu dumnezeieștile Taine

Neîntinată cu adevărat, Fecioară Preacurată și Născătoare de Dumnezeu, minunea cea neînțeleasă a îngerilor, netâlcuită și nepovestită oamenilor, iar mai ales și acelor și acestora necuprinsă cu mintea, pârga neamului nostru, locașul cel preacurat al Dumnezeirii, nădejdea mântuirii noastre, Ceea ce pe Unul din Treime, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, l-ai adus nouă, mai presus de toată mintea, pentru bunătatea Lui cea nemărginită. Ca, prin frământătura omenească, să mântuiască firea noastră cea căzută și s-o aducă iarăși la vrednicia cea de demult; îndreptarea celor ce cad și după iconomia cea mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu; ceea ce și pe mine, cel nevrednic de toată sprijinirea și purtarea de grijă, ca cel ce păcătuiesc de bunăvoie în toată vremea și locul, mă izbăvește de multe primejdii; caută acum spre ticăloșia mea și cercetează-mă după obicei, că sunt strâmtorat și nu știu ce să fac. Dacă cuget la mulțimea răutăților mele celor nenumărate, mă văd depărtat de Tainele cele înfricoșătoare și cu totul nevrednic de ele. Și dacă nu mă apropii de ele mai multă vreme, ca unul ce mă voi împărtăși spre osândă, mă fac cu totul robit vrăjmașului.

De aceea, mulțimea cea nemărginită a fărădelegilor mele aruncând-o în noianul îndurărilor celor neurmate ale Fiului Tău și Dumnezeu, și pe tine punându-te mijlocitoare tare, îndrăznind mă apropii. Îndreaptă către El îndrăzneala ta cea de Maică, Stăpână Preacurată, și fă-L milostiv mie, rogu-mă. Stai lângă mine Preacurată, și să nu te îngrețoșezi de mine, cel ce sunt ținut de multe păcate; cel ce m-am netrebnicit cu faptele, cu cuvintele, cu pornirile cugetului, cu nenumărate meșteșugiri și închipuiri și cu prefăcătorii și fățărnicii drăcești. Arată-te mie ajutătoare în ceasul acesta și roagă pe Domnul cel lesne de îmblânzit și nepomenitor de rău să nu mă lepede, nici să mă arate deșart de darul Lui, ci, trecând cu vederea greșalele mele cele multe, să mă sfințească, să mă lumineze, fiu al luminii să mă facă și să mă mântuiască prin împărtășirea cu Sfântul Lui Trup și Cinstitul și de viață făcătorul Lui Sânge. Ca umblând întru poruncile Lui cele sfinte și îndreptându-mă, să nu mă mai întorc spre păcat, ci arătându-mă părtaș de darul cel nestricăcios și sfânt, de aici să primesc arvunile cele desăvârșite și așa să mă izbăvesc de muncile cele veșnice și să dobândesc viața cea fericită, prin tine, nădejdea și părtinitoarea mea cea adevărată, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Preasfânta și fericita Treime, în vecii vecilor. Amin. 

 

Sursa: Apanthisma - Rugăciunile Sfinților Părinți, Sfântul Nicodim Aghioritul, Ed. Sofia, București




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (2) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Judecător - Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar dr. - Universitatea din Piteşti

John Locke -
precursuor al liberarismului, constituţionalismului
şi individualismului democratic contemporan

 

La John Locke, experienţa este unica sursă a cunoştinţelor noastre

Orice incursiune în istoria filosofiei remarcă dualismul concepţiilor privind cunoaşterea. Pe de o parte, empiriştii care susţin prioritatea senzaţiei, a contactului nemijlocit dintre om şi natură, ca fiind unica sursă sau modalitatea principală de a ajunge la formularea cunoştiinţelor chiar şi cu caracter teoretic, iar pe de altă parte, adepţii raţionalismului a căror argumentare vizează prioritatea determinată sau chiar absolută a ideilor, a construcţiilor raţionale, uneori independente de orice formă de cunoaştere senzorială, apriorice, ce fundamentează cunoaşterea umană.

Acest dialog dintre concepţiile empiriste şi raţionaliste îşi au originea în antichitate şi implică formarea unui mod de a înţelege realitatea. Aristotel afirma că ceea ce există este numai individualul, dar noi putem cunoaşte numai generalul.

Opera filosofică a lui John Locke este încadrată în mod tradiţional de comentatorii istoriei filosofiei în concepţiile empiriste. Totuşi, la o analiză mai atentă a concepţiei filosofice a marelui gânditor englez, observăm că senzorialul nu este sursa unică a oricărei cunoştinţe, ci numai temeiul de la care se porneşte pentru a se elabora concepte, categorii şi legi ale gândirii.

Chiar şi adepţii concepţiilor raţionaliste, un reprezentant de seamă fiind Immanuel Kant, nu au exclus lumea materială şi importanţa senzaţiei în procesul cunoaşterii. În Critica raţiunii pure sunt întâlnite pasaje deosebite care ilustrează limitele de aplicare ale cunoştinţelor raţionale a priori, dincolo de care aceste cunoştinţe devin o pură speculaţie ce nu are nimic de a face cu o veritabilă cunoştinţă asupra realităţii. Iată cum se exprima plastic, dar sugestiv, Kant: „Porumbelul uşor, care în zborul liber se bucură de aerul a cărei opoziţie o simte şi ar putea reprezenta că el ar reuşi mult mai bine în spaţiul vid. Tot astfel, Platon a părăsit lumea sensibilă, întrucât ea pune intelectului limite prea înguste, şi s-a aventurat dincolo de ea pe aripile ideilor în spaţiul vid al intelectului pur”1. Relevând dualitatea dintre factorul sensibil şi raţiune în procesul cunoaşterii, acelaşi filosof remarca: „Natura noastră este de aşa fel încât intuiţia nu poate fi decât sensibilă, adică ea nu conţine decât modul cum suntem afectaţi de obiecte. Din contră, capacitatea de a gândi, obiectul intuiţiei sensibile, este intelectul. Niciuna dintre aceste două proprietăţi nu este de preferat celeilalte. Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără intelect n-ar fi nici unul gândit. Idei fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe”2.

Aceste consideraţii sunt, în opinia noastră, necesare pentru a găsi o cheie de interpretare a filosofiei generale şi a filosofiei sociale pe care a elaborat-o John Locke, dincolo de o interpretare limitativ senzorială şi empiristă. Pentru a înţelege mai bine esenţa ideilor susţinute de marele filosof, în mod deosebit teoria sa asupra contractului social, o scurtă incursiune în viaţa şi opera acestuia sunt necesare.

John Locke s-a născut în Anglia în anul 1632 şi a aparţinut unei familii de burghezi puritani, fiind fiu de avocat. A urmat cursurile Universităţii din Oxford, unde a studiat chimia, fizica, politica şi medicina. A avut şi unele însărcinări de natură diplomatică şi politică încă din tinereţe. Din această perioadă datează primele sale scrieri: Anatomica (1668) şi De arte medica (1669).

Filosoful nu a fost afectat în mod direct de frământările politice care au avut loc în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi care au dus la războiul civil din anul 1649, terminat cu victoria lui Cromwell, care, aşa cum se ştie, a instaurat un regim dictatorial menit să învingă rezistenţa marii nobilimi. Regimul politicii al lui Cromwell se va prăbuşi după moartea acestuia, iar în Anglia se va reinstaura monarhia. Deoarece Locke a fost de partea burgheziei, a fost nevoit să ia calea exilului, stabilindu-se în 1675 în sudul Franţei şi apoi în Olanda.

După instaurarea în Anglia a monarhiei liberale a lui Wilhelm de Orania, John Locke revine în ţară şi primeşte funcţii de răspundere, cum ar fi şi cea de comisar al comerţului şi al coloniilor. Aceasta este perioada cea mai fructuoasă a creaţiei sale filozofie, când apar operele sale fundamentale: Scrisori despre toleranţă (1689), Tratate despre guvernul civil (1690) şi Eseu asupra intelectului omenesc (1690), aceasta fiind socotită drept opera sa fundamentală. În anul 1695, John Locke publică lucrarea Despre caracterul raţional al creştinismului.

În scrierile sale, John Locke a dat expresie idealurilor sociale şi politice ale burgheziei engleze din timpul său. Taratele sale asupra guvernării sunt considerate texte de bază ale doctrinei liberale moderne democratice şi, am spune noi, prefigurează constituţionalismul şi supremaţia drepturilor în sensurile lor contemporane. Alături de alţi autori, afirmăm că semnificaţia capitală a operei lui John Locke pentru gândirea şi voinţa juridică şi politică modernă este legată de idealul eliminării puterii discreţionare şi arbitrariului exercitării puterii statale şi instituirea unei societăţi statale bazate pe reguli în care principiile supremaţiei legii şi a respectării drepturilor naturale ale omului să reprezinte baza de construcţie a unui aşezământ social3.

În istoria filosofiei, John Locke este considerat ca fiind întemeietorul empirismului englez. Empirismul a apărut în Anglia ca o reacţie la conceptele de substanţă şi de cauzalitate susţinute de Galilei, Bacon şi Descartes. Ceea ce este caracteristic filosofiei iniţiată de John Locke este acea orientare spre întemeierea cunoaşterii spre experienţă care semnifică acţiunea omului asupra naturii, altfel spus, asupra obiectului de cunoscut.

Concepţia filosofică este o continuare a gânditorilor renascentişti, fiind îndreptată împotriva speculaţiilor sterile pe care le practicase Scolastica o perioadă îndelungată de timp. Prin creaţia artistică, filosofică şi literală, renaşterea a impus natura ca mediu existenţial al omului, obiect al cunoaşterii umane, în relaţie cu care omul se manifestă în autenticitatea sa. Prin urmare, nu este o natură abstractă, detaşată de om, ci o natură în relaţie nemijlocită cu omul.

Se poate observa că renaşterea şi filosofia modernă, în care se include şi gândirea lui John Locke, aduc ca noutate absolută legătura a doi factori care împreună pot întemeia ştiinţa: raţiunea şi experienţa. Se manifestă în această perioadă îndoiala că simţurile singure ar putea să dea o cunoaştere adevărată asupra realităţii şi este refuzată, pe de altă parte, speculaţia lipsită de conţinut sensibil. Gândirea filosofică din perioada respectivă consideră simţul comun ca o modalitate de cunoaştere necorespunzătoare unor experienţe ştiinţifice, iar savanta deducţie speculativă din dogme ca un simplu joc filologic de cuvinte4.

Renaşterea şi, mai apoi, filosofia modernă va opune simţului şi speculaţiei sterile, demersul raţional întemeiat pe observaţii şi experienţe. Aşa cum se afirmă în literatură, neîncrederea gânditorilor din perioada respectivă, faţă de simţul comun, nu a avut ca şi consecinţă negarea rolului experienţei şi a simţurilor în cunoaştere, ci numai inacceptarea arbitrariului subiectiv pe care acestea îl pot implica. Reflecţia asupra naturii şi concepţia potrivit căreia existenţa omului, dar şi cunoaşterea, au ca mediu natura în toate formele sale, l-au determinat pe Schiller să afirme că scopul existenţial al omului prin creaţia artistică, cunoaştere ştiinţifică şi, în general, prin tot ceea ce înseamnă faptă creatoare, este acela de „a spori natura în mijlocul naturii”.

Problemele dezbaterii ştiinţifice şi filosofice din epoca lui John Locke se grupează în special în jurul conceptelor de substanţă şi cauzalitate care vor fi criticate de pe poziţiile empirismului.

Descartes, ca şi alţi adepţi ai raţionalismului, consideră că substanţa este substratul, esenţa adâncă a lucrurilor. Substanţa este cea care întemeiază lucrurile individuale, ea având, ca şi lucrurile, un caracter obiectiv. Tocmai acest caracter al substanţei va fi pus la îndoială de întemeietorii empirismului. John Locke afirma că noţiunea de substanţă nu poate fi conceptualizată filosofic, iar Berkeley, căutând să suprime contradicţiile pe care le credea subzistente în sistemul filosofic elaborat de Locke, a redus existenţa la percepere şi a negat categoric existenţa unei substanţe materiale, păstrând în schimb în concepţia sa existenţa unei substanţe spirituale. Hume este cel care face ultimul pas în paleta de filosofi empirişti şi neagă existenţa unei substanţe spirituale. Substanţa este, după Hume, o ficţiune5.

În critica conceptului de substanţă, John Locke pleacă de la studierea intelectului omenesc, abordarea acestui concept fiind de natură epistemologică şi nu ontologică. Astfel, el critică concepţiile cu privire la ideile născute, afirmând că toate conceptele şi categoriile noastre au o origine empirică. Această orientare epistemologică a avut consecinţe şi asupra filosofiei sociale a marelui filosof. În literatura de specialitate s-a afirmat că: „prin aceasta, principiul feudal al climatului naşterii este infirmat şi este impus principiul rolului esenţial al experienţei şi educaţie în formarea spirituală a omului”.

Iată ce spunea în acest sens John Locke: „Este o părere înrădăcinată la unii oameni că în intelect se află anumite principii născute, anumite noţiuni primare, caractere, ca să spunem aşa, întipărite în mintea omului pe care sufletul le primeşte chiar din prima clipă a existenţei sale şi le aduce cu el pe lume. Pentru a convinge pe cititorii lipsiţi de păreri preconcepute, de falsitatea acestor presupuneri, ar fi destul dacă aş demonstra (…) că oamenii pot să dobândească prin simpla folosire a facultăţilor lor naturale toate cunoştinţele ce posedă fără ajutorul vreunei întipăriri înnăscute şi pot să ajungă la certitudine fără asemenea noţiuni sau principii originale”6.

Conform acestei concepţii, marele filosof afirmă că unica sursă a cunoştinţelor noastre este experienţa. La naştere, mintea este considerată ca şi o coală albă pe care nu stă scris nimic. „Cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă”7. Prin urmare, sursa cunoaşterii o formează simţurile, senzaţia fiind primul izvor al cunoaşterii. Aceasta nu înseamnă o identificare a senzaţiei cu simţul comun, pentru că numai senzaţia nu poate forma experienţă. La senzaţie se adaugă reflecţia. În concepţia filosofului, senzaţia şi reflecţia sunt singurele căi prin care pot fi obţinute idei. „Eu spun că aceste două, adică lucrurile materiale, ca obiecte ale senzaţiei, şi procesele propriei noastre minţi în interior, ca obiecte ale reflecţiei, sunt pentru mine singurele mele elemente originale în care îşi găsesc începuturile toate ideile noastre (…) nu avem în minte nimic care să nu fi venit prin una dintre aceste două căi”8.

Sunt necesare câteva explicaţii privind conceptul de experienţă în viziunea filosofului. Din analiza lucrării sale fundamentale „Eseu asupra intelectului omenesc” rezultă că înţelegerea sa cu privire la experienţă are o dimensiune preponderent subiectivă. Acest aspect a fost remarcat şi în literatura de specialitate: „experienţa lui Locke este constituită numai din senzaţii şi idei ale reflecţiei. Lipseşte din ea tocmai ceea ce este realmente important în experienţa reală: latura obiectivităţii”9. John Locke consideră că deşi cunoaşterea noastră este imperfectă ea este suficientă pentru a ne permite să răspundem cerinţelor vieţii de pe pământ: „Dumnezeu ne-a făcut organele aşa cum este cel mai bine pentru noi în actuala noastră stare”.10

În ceea ce priveşte relaţia cauzală, ea este strâns legată de noţiunea de substanţă. Locke consideră că lucrurile sunt susceptibile de relaţie, dar înţelegerea sa se rezumă numai la relaţiile externe care există între lucruri. Relaţia cauzală este tratată în mod subiectivist pornind de la concepţia sa de experienţă: „noţiunile de cauză şi de efect îşi au izvorul în ideile primite pe calea senzaţiei sau a reflecţiei şi că această relaţie oricât de cuprinzătoare ar fi se termină până la urmă în aceste idei. Căci, pentru a avea ideile de cauză şi de efect, este de ajuns să considerăm că o oarecare idee simplă sau o substanţă începe să existe datorită acţiunii alteia, fără a cunoaşte felul acelei acţiuni”11.

Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o analiză mai amplă a filosofiei generale a lui John Locke şi a importanţei acesteia pentru gândirea filosofică şi ştiinţifică contemporană. Subliniem totuşi importanţa conceptului de „experienţă”, care, chiar dacă este tratat subiectiv pornind de la senzaţie, nu se identifică cu simţul comun, deoarece conotaţia conceptului cuprinde şi activitatea gândirii, „reflecţia”. Este important a reţine că ştiinţele moderne, cele exacte, dar şi sociale, precum şi filosofia pozitivistă contemporană au luat naştere şi se bazează pe experienţă, bazele acestui concept fiind arătate de John Locke.

 

Libertatea - legitimitatea consensului şi supremaţia dreptului

Conceptele fundamentale ale filosofiei sociale susţinute de John Locke sunt libertatea şi egalitatea care, în concepţia filosofului, fac parte din natura umană.

Relaţiile dintre oameni în starea de natură sunt relaţii de forţă, dar dreptul nu este o expresie a acestor relaţii, ci reprezintă legătura dintre o fiinţă liberă cu o altă fiinţă liberă, raport ce se realizează în egalitate. Aceste relaţii se constituie în mod natural înaintea oricărei convenţii care să ducă la constituirea societăţii civile. Pentru Locke există o societate naturală înaintea oricărei societăţi civile. În acest fel, filosoful continuă ideea aristocratică, şi anume aceea a omului ca fiinţă socială, dimensiune naturală a acestuia. Dacă omul nu ar avea în sine chemarea spre asociere cu ceilalţi oameni, ca dar natural, societatea civilă nu ar putea să se constituie. Prin urmare, a existat un drept natural, nescris, anterior dreptului pozitiv specific societăţii civile. Principalul element al acestui drept este libertatea. Dreptul de a fi liber constituie fericirea omului şi el se concretizează în posibilitatea sa de a poseda bunuri. În acest fel, dreptul de proprietate reprezintă un alt element important al dreptului natural. În concepţia filosofului, acest drept este absolut, iar conservarea şi apărarea lui este esenţială pentru existenţa omului atât în stare naturală, cât şi în stare socială. Este important să precizăm că pentru John Locke proprietatea se întemeiază pe muncă.

Gândirea lui John Locke se deosebeşte în această privinţă de filosofia lui Hobbes, care susţinea că problema centrală în societate este puterea. Pentru Locke, problema esenţială nu mai este guvernământul, ci instituirea unei civilizaţii bazate pe reguli şi a unui sistem legislativ care să ducă la o bună organizare administrativă şi să limiteze puterea discreţionară a statului.

Este necesar, afirmă Locke, un guvernământ al proprietarilor cărora trebuie să i se lase toată libertatea pentru a realiza prosperitatea lor şi a societăţii în care trăiesc. Filosoful se ridică împotriva autorităţii arbitrare a suveranului, considerând-o ca inacceptabilă. Totul trebuie să fie întemeiat pe reglementări fundamentale, raţionale, liber consimţite, care, la rândul lor, să decurgă dintr-un principiu suveran, respectiv „toleranţa”: „În chestiunea libertăţii de conştiinţă, care de câţiva ani a fost aşa de mult discutată printre noi, lucru care a încurcat cel mai rău chestiunea, a înfierbântat disputa şi a mărit animozitatea, a fost, gândesc eu, faptul că ambele părţi şi-au exagerat cu acelaşi zel şi la fel de greşit pretenţiile, una dintre părţi predicând absoluta putere, iar cealaltă cerând o libertate universală în chestiunile de conştiinţă, fără a stabili care sunt lucrurile cu îndreptăţire la libertate şi fără a arăta care sunt graniţele impunerii şi ale supunerii”12.

Necesitatea existenţei legilor este vitală pentru existenţa societăţii şi pentru supravieţuirea comunităţii: „Dacă nu va fi dirijată de anumite legi, iar membri săi nu vor accepta să respecte o anumită ordine, nici o societate – oricât de liberă ar fi sau oricât de lipsită de importanţă ar fi ocazia pentru care a fost constituită … nu va putea să subziste sau să se menţină unite, ci se va destrăma şi sfărâma în bucăţi13.

Spre deosebire de Hobbes, Locke consideră că starea de natură a omului are unele caracteristică care o apropie de societatea civilă şi care face posibilă trecerea. Important de subliniat faptul că, în concepţia filosofului, „statul natural este un stat raţional, natural şi prelegal”. Statul natural este raţional pentru că prin raţiune îşi reglează viaţa în limite suportabile, astfel că aici domină libertatea şi egalitatea. Este natural pentru că oamenii posedă câteva drepturi în conformitate cu raţiunea, ca lega naturală: legalitatea, egalitatea, dreptul la prosperitate şi dreptul patern sunt printre cele mai importante. Statul natural este prelegal pentru că aici domină justiţia privată. Acest drept al justiţiei private înseamnă, în esenţă, reciprocitatea necesară a comportamentelor umane, dar şi validitatea dreptului fiecărui individ la apărarea sa. În esenţă, în concepţia filosofului, statul natural este bazat în mod deosebit pe concepte morale cu valabilitatea universală şi intangibile şi, totodată, este un stat al păcii sociale.

John Locke consideră că trecerea la societatea civilă a avut loc în urma unui consens general, pentru că oamenii au dorit un maxim de securitate şi libertate. Trecerea de la Statul natural la Statul civil s-a realizat în baza unui contract care se bazează pe principiile consimţământului comun şi al liberei asocieri. Este important de a preciza că, în concepţia lui Locke, obiectul contractului social este garanţia drepturilor naturale, şi nu suprimarea lor în favoarea suveranului, aşa cum a gândit Hobbes. De altfel, singurul drept natural pe care asociaţii îl pun la dispoziţia societăţii civile este acela de a face dreptate, de a pedepsi. Puterea suveranului este în excelenţă una pur juridică şi limitată. Această teorie considerată a fi profundă şi democratică de către majoritatea autorilor se regăseşte şi în doctrina modernă a statului liberal şi a constituţionalismului democratic14.

Apreciază John Locke că, „oamenii fiind liberi de la natură, egali şi independenţi, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuşi puterii politice a altuia fără propriul lor consimţământ prin care ei pot conveni cu alţi oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranţa lor mutuală, pentru liniştea vieţii lor, pentru a profita în linişte de ceea ce le aparţine în mod propriu şi pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău”15.

„Puterea judiciară”, concept folosit de Locke ,dar care corespunde noţiunii de putere politică, este subdivizată în trei componente: puterea legislativă, care are rolul de a determina faptele ce încalcă regulile de convieţuire şi pedepsele corespunzătoare, puterea executivă, care are menirea de a executa în concret legile emise de puterea legislativă şi puterea confederativă, care exercită puterea statului în raport cu celelalte state.

Subliniem ideea susţinută în mod consecvent de Locke potrivit căreia puterea judiciară, care, în gândirea filosofului, se identifică cu puterea politică, nu poate fi absolută, ci trebuie să aibă limite. Astfel, contractul social care legitimează puterea politică poate fi denunţat dacă cei care deţin o astfel de autoritate nu se achită de obligaţia asumată. Scopul oricărei puteri politice trebuie să fie, în concepţia lui Locke, conservarea vieţii, a libertăţii şi a bunurilor. Dacă acest scop nu este respectat, guvernul va intra în conflict cu societatea civilă şi se va reveni la starea naturală pe care contractul social voia să o depăşească. Este, de fapt, aplicarea unui principiu juridic valabil pentru orice contract, şi anume: în ipoteza când una dintre părţi nu respectă clauzele asumate, cealaltă parte nu mai este considerată ca fiind legată de prevederile contractului.

O altă deosebire faţă de gândirea lui Hobbes este aceea că, prin instituirea puterii politice, poporul nu renunţă la partea sa de suveranitate. John Locke precizează că dacă puterea politică va confisca în favoarea sa drepturile naturale ale poporului, acesta nu mai este ţinut de contractul încheiat şi va putea recurge chiar la forţă pentru a înlocui pe cei care guvernează. Promotor ai ideii de justiție, Locke recunoaște totuşi dreptul guvernaţilor la constrângere juridică în limitele legii pentru ca membrii societăţii civile să respecte regulile stabilite pentru atingerea binelui comun.

În opina noastră, John Locke este printre primii gânditori care legitimează revoluţia, ceea ce, în concepţia filosofului, înseamnă denunţarea contractului social de către popor în cazul în care guvernanţii îşi exercită în mod discreţionar puterea sau confiscă în favoarea lor drepturile naturale sau exercitarea puterii nu are ca scop binele comun, ci binele guvernanţilor. Pentru a nu se ajunge aici, Locke acordă o importanţă majoră „persoanei” care poate să asigure şi să garanteze echilibrul dintre părţi, respectiv între popor, ca deţinător al drepturilor naturale, la libertate, egalitate şi proprietate, iar pe de altă parte, guvernanţii, investiţi prin contractul social cu exercitarea puterii politice în scopul garantării acestor drepturi: acesta este judecătorul.

Pentru John Locke limita puterii politice este dată de însăşi drepturile naturale ale oamenilor pentru apărarea cărora ea a fost instituită.

 

Relaţia omului cu statul şi individualismul democratic contemporan

Liberalismul democratic îşi revendică principiile din concepţia lui Locke cu privire la relaţia individului cu statul. Drepturile naturale sunt pur individuale. Această teză este susţinută şi de constituţionalismul contemporan, care afirmă că titularul drepturilor fundamentale consacrate de constituţie nu poate fi decât omul, nu şi colectivităţile umane. Statul social s-a constituit în scopul apărării acestor drepturi individuale ca drepturi naturale, deoarece în statul natural nu oferea aceste garanţii, iar omul, prin natura sa, este şi o fiinţă socială.

Pentru Locke societatea politică identificabilă cu statul social nu este decât produsul unei renunţări parţiale şi provizorii a oamenilor la starea lor naturală în interesul unei justiţii mai bine organizate şi a unei puteri mai eficace. Puterea politică rămâne tot timpul limitată de drepturile naturale.

Scopul statului nu poate fi altul decât acela al asigurării libertăţii şi egalităţii individuale, pentru fiecare membru al societăţii, dar şi garantarea legalităţii. Pentru a justifica existenţa şi a aduce pacea socială, statul trebuie să fie just. Este important de a sublinia că, în concepţia lui John Locke, puterea politică nu este legitimată prin ea însăşi, ci numai prin valorile morale pe care le apără şi în raport de care îşi exercită atribuţiile. Astfel spus, nu legea este cea care legitimează puterea, ci scopul moral al acesteia. Problema puterii este o problemă de morală.

Scopul întregii construcţii teoretice în domeniul politicii este acela al limitării puterii care să favorizeze şi nu să împiedice libertatea individuală. Locke susţine teoria separaţiei puterilor în stat ca şi garanţie a evitării arbitrariului în exercitarea puterii statale. Aşa se face că „scopul său fundamental este ceea ce numim astăzi – îmblânzirea puterii: scopul pentru care oamenii aleg şi autorizează un legislativ este crearea legilor şi stabilirea regulilor ca pietre de hotar şi paveze ale bunurilor tuturor membrilor societăţii pentru a limita puterea şi a modera dominaţia oricărui grup sau membru al societăţii”16.

Prin gândirea sa social politică, John Locke întemeiază liberalismul din care se va inspira liberalismul modern, care în numele conceptului de limitare a puterii va face distincţii importante între public şi privat, libertatea individuală şi obligaţii publice, sfera de intervenţie a statului şi sfera de acţiune a individului, atribuţiile instituţiilor şi, nu în ultimul rând, stabilirea unui domeniu de reglementare a legii.

Problematica analizată de marele filosof este o importantă deschidere teoretică a ceea ce reprezintă dimensiunea complexă a raporturilor dintre societate şi stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, individul uman. Remarcăm că, în opera sa, Locke pune accentul pe om ca titular al drepturilor naturale şi, prin urmare, în relaţia acestuia cu societatea şi statul are un rol dominant, celelalte subiecte ale relaţiei având o poziţie recesivă, chiar subordonată individului uman.

Această concepţie, apreciem noi, corespunde „individualismului democratic” ce caracterizează societatea contemporană prin limitarea exagerată a intervenţiei statului în gestionarea relaţiilor complexe dintre societate şi individ. Consecinţa este o scădere a coeziunii sociale, fapt remarcat, de altfel, de numeroşi filosofi şi sociologi contemporani. Dat fiind realităţile sociale economice şi politice, omul a devenit o fiinţă pentru el însuşi şi care înţelege libertatea cu referire aproape exclusivă la interesul său privat. Omul există alături de ceilalţi – coexistenţa libertăţilor – şi nu împreună cu ceilalţi. Consecinţa este imposibilitatea de a se regăsi pe sine în mediul social, indiferenţa faţă de activităţile sociale, chiar şi politice, accentuarea spiritului de revendicare, dar care de cele mai multe ori are în vedere un interes personal şi nu social şi nu in ultimul rând contradicţiile majore dintre om, societate şi stat.

Omul contemporan uită că nimeni nu poate fi liber prin el însuşi şi numai împreună cu ceilalţi, iar dreptul natural, care în esenţă implică valori morale absolute şi intangibile, are fiinţă numai prin recunoaşterea socială şi prin izolare într-un individualism exacerbat. O astfel de concepţie este susţinută de Kant . În limbajul moral kantian principiul universal al dreptului este cel care stipulează ca acţiune dreaptă pe aceea orientată de o maximă după care libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor ,conform unei legi universale 17

Individualismul democratic contemporan transformă omul într-un simplu element al unui mecanism social statistic supus constrângerii abstracte a legii juridice şi chiar morale fără ca individul să se poată afirma pe sine în raport cu forţa politică a statului. Altfel spus, în societatea contemporană omul care există numai ca individ, şi nu ca persoană, „este plin de drepturi, dar lipsit de puteri”, pentru că are numai iluzia unei libertăţi, în realitate fiind sub dominaţia mecanismelor legislative, abstracte şi constrângătoare de care dispune puterea statală.

Într-un alt studiu dedicat doctrinei contractului social vom încerca o analiză aprofundată a unor aspecte ale acestei relaţii dintre starea naturală şi starea socială a omului cu referire la gândirea filosofică şi teologică. Aici ne rezumăm a menţiona numai că omul îşi poate găsi adevărata libertate numai dacă depăşeşte starea de individ şi devine persoană spirituală, ceea ce implică existenţa sa în comuniune, adică nu o existenţă alături de alţii, ci împreună cu alţii, fără a se renunţa la individualitatea personalităţii sale. Susţinem astfel trecerea de la individualismul democratic care, alături de democraţia maselor ca forme ale constituţionalismului şi liberalismului democratic contemporan, sunt precarităţi ale idealului democratic la „personalismul democratic” ce pune accentul pe ideea de comuniune a persoanelor libere, comuniune ce nu se identifică cu ”statul social” abstract, rigid şi statistic al legilor juridice, economice sau morale, şi al cărui scop este omul ca persoană liberă ,spirituală şi socială, şi nu simpla supremaţie a legii.

Individualismul, ce caracterizează societatea contemporană şi a cărui filon teoretic îl regăsim şi în opera lui John Locke, a fost remarcat inclusiv în gândirea teologică. Acest individualism este, de fapt, un exclusivism care, în numele libertăţii, raportează omul la el însuşi cu excluderea celuilalt. Părintele Teofil Părăian afirma în acest sens: „suntem mai mult pentru noi decât pentru alţii”. Preotul profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma cu deplin temei: „realitatea mea, constituită din suflet şi trup şi activată, se realizează în actele de relaţie cu ceilalţi oameni. Eu devin real la maximum în Hristos, pentru că toţi sunt reali în el, pentru că suntem reali împreună”18.

Cred că putem face o distincţie între existenţa şi realitatea omului. Toţi existăm, dar nu toţi oamenii există în autenticitatea firii lor. Autenticitatea firii înseamnă de fapt realitatea existenţei ce poate fi găsită numai dacă omul îşi depăşeşte statutul de individ şi devine persoană spirituală şi prin aceasta liberă în comuniune cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu ceilalţi oameni.

 

1 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Universul Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, p. 74.

2 Immanuel Kant, Op. cit, p.95 – 96.

3 A se vedea pentru dezvoltări Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia Dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 161 – 170.

4 Pentru dezvoltări a se vederea Nicolae Trandafiroiu, Substanţa şi cauzalitatea în interpretarea empirismului englez, Ed. All Bucureşti, 1998.

5 A se vedea Nicolae Bagdasar, Introducere la David Hume. Cercetarea asupra intelectului omenesc, Societatea română de filozofie, Bucureşti. 1940, p 33.

6 John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 18.

7 Ibidem, p. 81.

8 Ibidem, p. 82 – 83.

9 Nicolae Trandafiroiu, op. cit. p.32.

10 John Locke, op. cit., p.69.

11 Ibidem, p. 307

12 John Locke, Eseu despre toleranţă , în Fundamentele gândirii politice moderne, Ed. Polirom Iaşi, 1999, p. 65.

13 Ibidem, p.65.

14 Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op. cit. p. 167.

15 John Locke, Eseu asupra guvernământului civil în fundamentele gândirii politice moderne, op. cit., p. 89.

16 Ibidem, p. 189.

17 Pentru dezvoltări a se vedea : Immanuel Kant ,Metafizica moravurilor,Ed. Antet,Bucureşti pp 10-14

18 Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Ed. Institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, 2003, vol. 2, p. 263

 



Primul abuz și prima victimă a legii antilegionare - Poetul erou Ion Şiugariu - Cezarina Condurache

  Deși inițiatorii și susținătorii legii ne tot dau asigurări că legea va fi corect aplicată și că abuzurile sunt vehiculate de „neolegionari și anticomuniști nedemocratici“ pe care legea i-a făcut să se demaște public, iată că apare și prima victimă din noua serie a epurărilor ideologice.
Este vorba de poetul erou Ion Soreanu Șiugariu. Aflăm prin intermediul doamnei Angela Miclea, ziarist și director al Casei de Cultură Tăuţii Măgherăuş că primăria orașului Brezno din Slovacia dorește să acorde podului din localitate numele lui Ion Șiugariu, dar Ambasada Română se opune pe motiv de apartenență la Mișcarea Legionară!
          Haideți să luăm povestea de la început. Cine este Şiugariu, de ce-l respectă slovacii și ce are Ambasada României împotriva lui?
Ion Soreanu Şiugariu s-a născut în 1914 la Băița, Maramureș. Urmează școala primară în Valea Borcutului apoi liceul la Oradea. În timpul liceului a fost bursier și mai mult decât atât, a obținut prin concurs o bursă de studii la Universitatea „Oxford" din Anglia, pe care o refuză preferând să rămână în țară. Sub îndrumarea profesorului său, Octav Şuluţiu, Ion Şiugariu începe să scrie în diverse reviste literare. Din 1937 studiază la București în cadrul Facultății de Litere și Filozofie, specialitatea Filologia Modernă. Din 1939 se alătură colectivului revistei „Meșterul Manole”, condusă de Vintilă Horia și scrie, de asemenea, în paginile mai multor reviste naționaliste din epocă. În noiembrie 1941 este ales preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi. În Februarie 1942 susține teza de licență cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă" și obține calificativul „magna cum
laude". În 1943 se căsătorește cu aleasa inimii și în același an pleacă pe front. Cade la datorie la 1 februarie 1945 în bătălia pentru eliberarea oraşului Brezno din Cehoslovacia, aflat sub stăpânirea hitleristă și hortystă. În 1946 a primit post-mortem din partea statului român „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi cu panglică de Virtute Militară“. În 1956, osemintele i-au fost reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia. În 1983, prin implicarea soției sale, doamna Lucia Soreanu (care trăiește în Aachen, Germania și are 96 ani), statul român înființează la Băița Casa Memorială a poetului Ion Șiugariu.
          Să revenim la situația actuală. Primăria Brezno a terminat de curând reabilitarea podului peste râul Horn, aflat în zona Gării Brezno – locul în care a murit sublocotenentul Ion Șiugariu. Primăria a luat decizia de a onora lupta și moartea eroică a lui Șiugariu prin acordarea numelui său podului nou reabilitat. De menționat că anul acesta s-au împlinit 70 ani de la moartea poetului.
          Primarul orașului Brezno, Tomas Abel, a adresat o inștiințare oficială catre Ambasada României în care comunică decizia referitoare la denumirea podului, anunțând că festivitățile oficiale vor avea loc în data de 28 august 2015. Totodată, Abel solicita prezența reprezentanților României în timpul festivităților. Ambasada României răspunde prin domnul Radu Coantă că mulțumește pentru invitație, dar atrage atenția că Ion Șiugariu, deși este un soldat și poet apreciat, a aderat în tinerețe la Mișcarea Legionară, organizație de tip fascist ai cărei lideri au fost condamnați pentru crime de război! Din acest motiv Ambasada României nu doreşte să fie asociată cu acest eveniment, mai ales datorită situației geo-politice actuale în care se observă o creștere a mișcărilor de extremă dreaptă în diferinte țări din Europa!
          Primăria din Brezno răspunde că nu avea cunoștință despre această situație și întreabă dacă ar fi bine să renunțe la acordarea numelui lui Ion Șiugariu din aceste motive. Ambasada Română răspunde că din motivele expuse anterior consideră nepotrivită această acordare de nume aparținând unui simpatizant fascist și recomanadă căutarea unui alt nume de soldat român care să fi căzut în bătălia de la Brezno.
          Așadar, iată primul abuz comis de autoritățile statului! A fost Ion Șiugariu legionar cu acte în regulă? A fost doar simpatizant? Nu știm și cu siguranță autoritățile nici nu au investigat. Ceea ce știm sigur este faptul că a scris în presa naționalistă și că în acei ani privea cu dragoste și entuziasm tânăra generație care, peste doar câțiva ani urma să umple până la refuz flămândele pușcării comuniste.
          Intră Ion Șiugariu sub incidența legii 217/2015? Cu siguranță nu! Nu a fost criminal de război, nu a comis crime împotriva umanității, nu a comis genocid. Și atunci ce aveti domnilor cu Ion Șiugariu? A murit pe front luptând împotriva NAZIȘTILOR, ce vreți mai mult decât atât? Nici regimul comunist nu l-a incriminat ca fascist sau legionar, din contră, i-a publicat opera și i-a făcut casă memorială.
          Scriam ieri un articol despre „Legea demascării – Începutul unei noi reeducări de tip Pitești?”. Iată astăzi confirmarea celor pe care le scriam ieri! Un bandit a fost demascat de legea antilegionară! Chiar dacă a reușit să iși ascundă apartenența „banditească și legionară” în timpul comunismului, astăzi autoritățile statului român îl pun la zid, demascându-l drept legionar și simpatizant fascist! Chiar dacă a murit acum 70 de ani apărând o țară vecină, ce mai contează, bine că l-am demascat!
          Un fapt deosebit de interesant este următorul: în data de 5 iunie 2015 domnul deputat Adrian Merka publică un comunicat de presă pe site-ul Camerei Deputaților, în care spunea următoarele: „Românii precum Ion Şiugariu trebuie să dăinuie pe veci în sufletele slovacilor... Poetul-erou și-a jerfit viața pentru un ideal care trebuie să ne unească, noi fiind datori să continuăm ceea ce acesta a început. În calitate de cetăţean român, reprezentant al minorităţii slovace şi cehe în Parlamentul României îmi doresc ca slovacii să nu uite de jertfa românilor, iar aceasta să dăinuie pe veci în sufletele lor. Aceste exemple pozitive ale naţiei române - jertfa pentru aproape, lupta pentru dreptate trebuie să fie cât mai mult promovate, atât în ţară cât şi în străinătate, responsabilitatea fiind a noastră ca acest lucru să se întâmple. Acesta este motivul pentru care vreau sa pun pe viitor bazele
unui simbol al recunoștinței față de ceea ce reprezintă aceste valori ale poporului român, militând pentru inaugurarea în memoria poetului-erou Ion Şiugariu a unui bust, a unei străzi şi a unei şcoli care să-i poarte numele, toate în Slovacia, exprimându-ne astfel recunoştinţa şi consideraţia pentru o astfel de personalitate. În acest sens voi cere sprijinul Ambasadei României la Bratislava, Ambasadei Slovaciei la Bucureşti, dar şi ministerelor de Externe român şi slovac…”.
          Iată că dorința domnului deputat era cât pe ce să se împlinească, autoritățile slovace nu au uitat jertfa lui Șiugariu și a celorlalți soldați Români, dar se pare că statul român este cel care vrea să îi dea uitării. La fel de interesant este faptul că dl. Merka Adrian a fost prezent la Camera Deputaților în data de 24 iunie 2015 și a votat legea 217/2015, cea care în acest moment încearcă sa îl scoată pe Șiugariu nu doar din istoria României, dar și din cea a Slovaciei. Cu siguranță dl. Merka nici nu a bănuit că Șiugariu ar putea avea vreo legătură cu celebra lege. Asta este marea problemă a celor care au votat-o, nu au știut, nu au înțeles, nu s-au gândit că legea este un atac asupra istoriei naționale, o legitimare a comunismului și că deschide larg de tot poarta abuzurilor datorită ambiguității sale.
          Slovacii ne apără și ne cinstesc eroii mai mult decât o facem noi în țara noastră. Rușine! Rușine domnilor de la Ambasadă! Felicitări Slovaciei și Primăriei Brezno care încercând să ințeleagă care-i problema Ambasadei cu Șiugariu, a scris doamnei Angela Miclea, întrebând dacă Șiugariu a fost sau nu fascist! Felicitări polițistului slovac Lubos Nepsinsky care spunea într-un mesaj transmis doamnei Miclea: „Îmi pare rău de ceea ce se întâmplă. Îl voi cinsti întotdeauna pe Șiugariu și pe toți soldații români. Acest adevăr nu-l poate schimba nimeni. Prin sângele său a demonstrat ce gandește și unde aparține. Nu ne-a putut da mai mult decât ne-a dat. Îmi pare foarte rău, dar informația a venit din partea ambasadei române. Ne-a întristat foarte mult acest fapt. Toate lucrurile au fost pregătite, ne ocupăm deja de ultimele detalii. Sunt sigur că totul se va clarifica, iar numele lui Ion
Șiugariu va fi curățat.
          Așadar, ce facem domnilor politicieni? Curățăm sau nu numele lui Șiugariu? Ce facem domnule Merka, susțineți în continuare eroismul și jertfa lui Șiugariu sau rămâneți de partea corectitudinii politice? Sper să aveți o reacție, o interveniție pe acest subiect. Aceeași reacție o aștept și de la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Ministerul Apărării, Ministerul de Externe etc. și nu în ultimul rând de la Ambasada României din Solvacia.
          Oameni buni, legea este activă și a început să producă abuzuri. Ion Șiugariu este prima victimă. Cine urmează?
 

Cezarina Condurache
www.fgmanu.ro


Informații suplimentare:
Casa de Cultură Tăuţii Măgherăuş – inclusiv corespondenţa între Ambasada României şi Primăria Brezno:
http://casadecultura-tautiimagheraus.blogspot.ro/
Comunicat de presă Adrian Merka:
http://www.cameradeputatilor.ro/relatii_publice/site2015.text_presa?pid=10146
Ion Șiugariu – Viața Poeziei:
http://www.bjt.ro/bv/ScritoriBanateni/SIUGARIU_Ion/Siugariu.Viata.pdf
Textul „incriminator” pentru Șiugariu – „Destin catedralic”
http://www.miscarea.net/chemarea-vremii-destin-catedralic.htm




Evenimente, Apeluri, Promoții
Pelerinaj în Ţara Sfântă (13 - 18 octombrie 2015)

Ziua I: Plecarea din Bucureşti, cursa LY 574 a companiei EL AL, la ora 10,45 sosire pe Aerop. Ben Gurion, lânga Tel Aviv, ora 13,20. Plecăm spre cetatea Jaffa, unde vizităm Biserica Sf. Mihail şi Biserica Sf. Petru. Continuăm spre Lod (antica Lida), unde se află mormântul Sf. Gheorghe. Ne îndreptăm spre Ierusalim, unde vizităm Aşezământul Românesc. Cină şi cazare în Betlehem.

Ziua II: Mic dejun. Plecăm spre Ierusalim. Urcăm Muntele Măslinilor, trecem prin Grădina Ghetsemani. Vizitam Biserica Tatal Nostru, Biserica Naţiunilor şi Biserica Mormântului Maicii Domnului. Apoi privim Valea Chedronului şi Poarta de Aur prin care va intra Mântuitorul la cea de-a doua venire. Ajungem în vechiul oraş prin „Poarta Leilor”, una dintre porţile vechi ale cetăţii, apoi parcurgem pe jos Via Dolorosa – Drumul Crucii cu cele 14 opriri ale lui Iisus Hristos. Vizităm Biserica Sfintei Invieri, ne închinăm la Sfântul Mormânt, Golgota, Piatra Ungerii, Cină şi cazare în Betlehem.

Ziua III: După micul dejun, vizităm în Betlehem Biserica Ortodoxa a Naşterii Domnului. Ne îndreptăm apoi spre mănăstirea Sf. Sava din Pustiul Iudeii (doar bărbaţii au acces în incinta mănăstirii). Doamnele rămân la Mănăstirea de maici Sf. Teodosie. Plecăm spre Ierusalim. Urcăm pe Muntele Sion şi ne închinăm la Biserica Adormirii Maicii Domnului şi în locul unde, acum mai bine de 2000 de ani s-a petrecut Cina cea de Taina şi Pogorârea Duhului Sfânt. Vizităm în continuare Mormântul Regelui David si Zidul Plângerii. Cină şi cazare la Betlehem.

Ziua IV: Mic dejun. Ne îndreptam spre Ierihon, cel mai vechi oraş din lume, fiind populat încă din anul 9000 î. Hr. Vizităm Biserica Dudul lui Zaheu vameşul, apoi ne îndreptăm spre Asezământul Românesc din Ierihon. De aici, plecăm spre mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, unde se află moaştele Sf. Ioan Iacob Hozevitul şi Peştera Sf. Ilie Tezviteanul. Pustiul Carantaniei. Cină şi cazare în Betlehem.

Ziua V: Mic dejun. Ne îndreptam spre Nazareth. Vizităm Biserica Bunei Vestiri şi Biserica Ortodoxă Sf. Gavril, cu Izvorului Sfintei Marii. Urcăm pe Muntele Tabor unde s-a petrecut ,,Schimbarea la Faţă”. Coborâm spre Marea Galileei. Capernaum, vizită la Casa Sfântului Petru. Râul Iordan. Cină şi cazare la Tiberias.

Ziua VI: Mic dejun. Plecăm spre Cana Galileei, locul în care Hristos a făcut prima minune, transformând apa în vin. Continuăm traseul spre Tabgha, locul în care Hristos a înmulţit 5 pâini şi 2 peşti. Muntele Fericirilor. Plecăm spre Haifa, unde vedem din exterior Templul Cultului Bahai, cu superbele sale grădini terasate, apoi poposim la Mănăstirea Stela Maris. Coborâm de-a lungul coastei Mării Mediterane spre aeroport. Decolarea cursei LY 571 este prevăzută la ora 18,05, cu sosire la Bucureşti la 20,55.

Preţ: 300 Euro + 320 dolari

             Preţul este valabil pentru un grup de minim 42 persoane

Preţul include:

- transport avion Bucureşti – Tel Aviv – Bucureşti

- taxe de aeroport

- Transfer aeroport – hotel – aeroport

- Cazare 5 nopti în hoteluri de 4 stele, conform clasificărilor locale

- Demipensiune, bufet suedez

- Intrările la obiectivele menţionate în program

- Transport cu autocarul pe toată perioada sejurului în Israel

- Ghid vorbitor de limba română

- Intrări la obiectivele precizate în program + taxi Muntele Tabor

Servicii neincluse:
- Asigurarea medicală

- Tips (pentru ghid + şofer) 30 Euro/ persoană. Se achită în Israel
 

Acte necesare:
- Paşaport valabil înca 6 luni de la data întoarcerii în ţară
 

Notă:

- paşaportul trebuie să fie valabil minimum 6 luni după data întoarcerii în ţară -

În funcţie de programul festivităţilor şi al posibilităţilor de participare din motive de securitate, se poate schimba ordinea vizitarii obiectivelor sau înlocui vizitarea unor obiective prevăzute în program

  - Autoritatile israeliene îşi rezervă dreptul de a refuza intrarea pe teritoriul statului a oricarei persoane care nu prezinta suficienta incredere.
- Biroul de Pelerinaje NU ESTE RASPUNZATOR pentru astfel de situaţii, ce nu pot fi cunoscute anterior plecării, şi nu ramburseaza suma achitata aferenta programului.
- Turistul îşi asumă riscurile de a-i fi refuzată intrarea şi de aceea este obligat să informeze agenţia asupra oricărui incident petrecut vreodată în afara graniţelor României, precum şi asupra oricărei tangenţe pe care o are cu statul Israel.

- Pentru copiii minori, este necesar la ieşirea din ţară acordul legalizat la notar al părintelui (părinţilor), dacă acesta (aceştia) nu îl însoţeşte (însoţesc). De asemenea, pentru situaţia în care nici un părinte nu îl însoţeşte pe minor, mai este necesar cazierul judiciar al persoanei care îl are în încredinţare pe minor pe perioada călătoriei în străinătate. Prezenţa pe aeroport este obligatorie cu 3 ore înainte de decolarea avionului.




CĂRŢI NOI / Produse noi
Puterea dragostei - Nikolai Afanasiev (CARTE)

Paginile care alcătuiesc această carte constituie concluziile scrierii mai ample a părintelui Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt. Prima parte a ei, publicată în limba română în anul 2008 tot la editura Patmos, explică în ce constă slujirea laicilor sau a mirenilor în Biserică și cum se manifestă preoția împărătească a credincioșilor. Partea a doua, încă nepublicată la noi, se referă la slujirea preotului și a episcopului. Iar cartea de față constituie concluzia lucrării de o viață a părintelui Nikolai Afanasiev. În ultimul capitol al cărții sale Biserica Duhului Sfânt, intitulat "Puterea dragostei", cunoscutul profesor de la Institutul Saint-Serge din Paris - considerat a fi părintele ecclesiologiei euharistice - afirmă că în Biserică nu există nici o autoritate în afara dragostei: "Puterea juridică este un înlocuitor al dragostei, un înlocuitor desăvârșit, pe cât se poate într-o viață empirică imperfectă. Însă în Biserică, unde locuiește dragostea cea desăvârșită, nu este loc pentru nici un înlocuitor."

Detalii despre carte / COMANDA



Practica isihastă - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)

Specificul Filocalic Carpatin extinde Teologia Icoanei într-o Mistică a Icoanei, ca evidențiere Mistică în umbra căreia se face și Teologia ei. De aici reiese un „complex Mistic” al Icoanei, tot așa de bogat ca și „compexul Teologic”.

1. Practica Isihastă este Chipul Vieţii Duhovniceşti Creştine.
2. Viaţa Duhovnicească înseamnă „Trăirea VIE a LEGĂTURII cu DUMNEZEU”, peste Viaţa proprie şi individuală.
3. Sunt mulţi care consideră pe DUMNEZEU doar ca pe „Ceva DIVIN” şi Spiritual, ce menţine şi dă Viaţă Făpturilor, ca o „LEGE” din adâncul tuturor, faţă de care trebuie să „răspunzi” cu „respectarea chipurilor Sfinte”, ca zisa Morală, ca forma obişnuită de RELIGIE-Legătura cu DIVINUL.
4. Mai sunt mulţi care nu se mulţumesc doar cu „Datoria Morală-Religioasă”, ci caută şi o „ÎNTÂLNIRE directă şi Personală” cu CHIPUL Lui DUMNEZEU, Cel de asemenea PERSONAL.
5. Această aspiraţie după ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU şi Trăirea acestui „VIU DIVIN” este Viaţa duhovnicească Isihastă.
6. Din cauza păcatului, s-a pierdut în cea mai mare parte „Legătura” cu DUMNEZEU şi Sufletul „plânge şi boleşte” după „Reîntâlnirea” cu EL, de unde dorirea multora de a regăsi „Liniştea-Isihia”, pe care nimic altceva nu o aduce.
7. Sunt mulţi care devin tot mai conştienţi de singura „Salvare din iadul suferinţei”, ce este „REÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU”.
8. CHIPUL Lui DUMNEZEU este SACRUL-Sfinţenia absolută, care se transpune în CHIPUL IUBIRII şi IUBIREA în CHIPUL VIEŢII.
9. Suferinţa este „geamătul IUBIRII ce nu poate fi uitată”; iadul suferinţei este „coşmarul-nebunia fantomei IUBIRII ucise”, şi demonii au acest coşmar visându-se adesea că sunt Îngeri.
10. VIAŢA este CHIPUL IUBIRII Lui DUMNEZEU; moartea ce se adaugă prin păcat-rău nu este „dispariţie, ci suferinţă”, de unde căutarea tot mai mult a regăsirii CHIPULUI IUBIRII.
11. În sens Creştin, nu suferinţa se face „Conştiinţa Mântuirii”, ci „REMEMORAREA CHIPULUI IUBIRII” ce rămâne neatins de păcat.
12. Mântuirea nu este „ieşirea din suferinţă”, ci „RECÂŞTIGAREA” CHIPULUI DUMNEZEIESC de IUBIRE, care apoi va dizolva şi suferinţa.
13. Iată primul Pas al PRACTICII Isihaste Creştine. Regăsirea CHIPULUI Lui DUMNEZEU, ce este CHIPUL IUBIRII, care se Identifică prin CHIPUL DE FIU, CHIPUL ICONIC al IUBIRII.
14. Suferinţa, Mântuirea, Viaţa Duhovnicească, sunt în sensul Creştin în legătură directă cu „CHIPUL IUBIRII-CHIPUL FIULUI DUMNEZEIESC”.
15. În CHIPUL DUMNEZEIESC al FIULUI Lui DUMNEZEU se Regăseşte doar CHIPUL IUBIRII, ca ieşirea din Suferinţă şi Mântuire, eliberare.
16. Creştin, Mântuirea nu este „Absorbirea” în DIVINUL absolut, prin „ieşirea” totală din formele Vieţii, ci este tocmai „CREŞTEREA în CHIP de FIU”, UMPLEREA de CHIPUL IUBIRII-VIEŢII DIVINE.
17. De vrei PRACTICA Duhovnicească Isihastă, trebuie mai întâi să „REMEMOREZI” TAINA CHIPULUI ICONIC de FIU, CHIPUL IUBIRII-VIEŢII DIVINE.
18. PRACTICA Isihastă este Viaţa CHIPULUI de FIU, ce se traduce prin CHIPUL ICONIC de ÎNCHINARE-Dăruire-Mulţumire-Cântare-Bucuria Duhovnicească a Isihiei.
19. „Esenţa de DIVIN” din Făpturi* nu este un „Divin fără CHIP”, ci un DIVIN cu CHIPUL IUBIRII de FIU.
20. PRACTICA Duhovnicească Isihastă nu este „meditaţia-contemplarea” unui Divin impersonal, ci CHIPUL ICONIC de IUBIRE de CHIP de FIU, CHIPUL ÎNCHINĂRII şi CUVÂNTĂRII.
21. DIVINUL, IUBIREA, CHIPUL de FIU, ÎNCHINAREA sunt totuna şi se transpun pentru noi prin Chipul RUGĂCIUNII Isihaste, care este ICOANA DE ÎNTRUPARE a CHIPULUI de FIU.
22. Nu căuta pe DUMNEZEU nici în Cer, nici pe Pământ, nici în Făpturi, nici în lucruri, că pe DUMNEZEU nu-L poţi vedea cu Ochii de Creaţie, ci doar prin OCHII ICONICI de CHIP de FIU DUMNEZEIESC.
23. Să vezi, să simţi, să percepi, să vorbeşti, să te întâlneşti, doar prin CHIPUL ICONIC de FIU se poate; toate acestea, în „gol” de CHIP de FIU sunt lipsite de CHIPUL Lui DUMNEZEU, sunt doar de Natură creată.
24. Până nu REMEMOREZI TAINA DUMNEZEIASCĂ de CHIP ICONIC de FIU, nu faci nici primul pas în Viaţa Duhovnicească Isihastă.
25. Doar după ce REMEMOREZI şi te REDESCOPERI ca CHIP ICONIC al FIULUI şi tu eşti o Făptură după „CHIPUL şi ASEMĂNAREA Lui DUMNEZEU”.
26. Esenţa Lumii este CHIPUL ICONIC de FIU, care nu se gândeşte, nu se percepe prin abstracţii de Minte, ci prin însuşi CHIPUL în Sine de Fiu.
27. Aşa, PRACTICA Isihastă nu este meditaţie spirituală, ci „CONCRET Fiinţial de CHIP de FIU”.
28. Meditaţia minţii are „ochii închipuirii” ce „împarte” Realitatea cu încă „alta ascunsă şi nevăzută” (ce se consideră adevărata Realitate); CHIPUL Concret de FIU nu mai „împarte” Realul în „două contrarii”, Văzut şi Nevăzut, Spirit şi Corp, ci este doar un UNIC CHIP ce „SUPRA-VEDE” deodată şi Văzutul şi Nevăzutul, şi Spiritualul şi Corporalul, şi DIVINUL şi Creatul.
29. CHIPUL DE FIU este „COMUNUL-ICONICUL” şi al DIVINULUI ce coboară în Creaţie, şi al Creaţiei care se „URCĂ” în DIVIN.
30. Ca PRACTICĂ Isihastă, începe astfel cu REMEMORAREA proprie a CHIPULUI de FIU, prin care „contrariile” de văzut şi nevăzut, de Spirit şi materie, de DIVIN şi Creaţie, trec în „COMUNUL ICONIC” de „ÎNTÂLNIRE şi COMUNICARE”.
31. CHIPUL de FIU este ALTARUL Cerului şi al Pământului, al DIVINULUI şi al Creatului, unde se face UNIREA LITURGICĂ neamestecată, în „ACELAŞI TRUP-ICONIC-FIU”.
32. DUMNEZEU coboară în Creaţie doar printr-un CHIP de ALTAR, şi Creaţia se URCĂ la DUMNEZEU tot doar printr-un CHIP de ALTAR, de aceea PRACTICA Isihastă este „CHIPUL RITUALIC al ALTARULUI-ICONICULUI”.
33. Nu prin meditaţia minţii se face „LITURGHIA DIVINO-Creaţie”, ci doar pe ALTARUL DIVINO-Creaţie, care este CHIPUL ICONIC de FIU.
34. Primul pas în PRACTICA Isihastă este astfel, „RECLĂDIREA” din Propria ta Fiinţialitate a CHIPULUI de ALTAR, ce înseamnă „REMEMORAREA CHIPULUI ICONIC de FIU”.
35. Prin CHIPUL ICONIC de FIU tu Personal te faci „ALTAR DIVINO-Creaţie”, unde apoi vei Săvârşi tu însuţi „RITUALUL DIVINO-Creaţie”, ce este CHIPUL ICONIC de ÎNCHINARE-RUGĂCIUNE Isihastă.
36. Iată Taina Iniţierii în PRACTICA Isihastă – Să te UNGI cu REMEMORAREA CHIPULUI ICONIC de FIU, prin care devii „ALTAR DIVINO-Creaţie”, unde să începi „RITUALUL DIVINO-Creaţie”, care începe cu Gestul de ÎNCHINARE-RUGĂCIUNE-RUGĂCIUNEA ICONICĂ Isihastă.
37. Şi „UNGEREA Isihastă” se face odată cu „ALEGEREA” unui Moş-Avva-CHIPUL ICONIC al PATERNITĂŢII, prin care şi tu să „Reînnoieşti BOTEZUL” în „CHIPUL de FIU”.
38. Să faci Gestul ICONIC de ÎNCHINARE, să te ROGI „NUMIND NUMELE SACRU al Lui HRISTOS” şi să faci „ÎNFIEREA faţă de un Moş-Avva”, iată „UNGEREA de Iniţiere” în PRACTICA Duhovnicească Isihastă.

NUMELE Cel mai MARE
Este al TATĂLUI DUMNEZEU
NUMELE Cel mai SCUMP
Este al FIULUI Său,
Şi NUMELE Cel mai ADÂNC
Este al DUHULUI SFÂNT.

FIUL Se-NCHINĂ
Şi în TATĂL se anină,
DUHUL, cele SFINTE
Le adună
În GRĂIREA
AVVA-PĂRINTE.

Detalii despre carte / COMANDA



Ce-mi puteti face daca va iubesc?! Eseu confesiv despre Ioan Alexandru - Dan C. Mihailescu (CARTE)

„Îi datoram aproape dureros această carte.
I-o datorez demult, nu doar dinspre începutul anilor `90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („Ce caută ăsta cu crucea în Parlament ?!”), şi când puteam, în sfârşit, spune totul, ci tocmai dinspre finele anilor '70 ai veacului trecut.
Firește că rândurile de acum se vor inclusiv o penitență. Una tardivă și fragilă, e drept, dar nu mai puþin sinceră și încercănată sufletește.“

„Cursul Eminescu şi seminariile de ebraică ale lui Ioan Alexandru erau un havuz de credinţă, cultură şi înţelepciune. Ani de-a rândul l-am urmat cu Biblia-n desagă în tot felul de cămăruţe de prin mansarda Filologiei bucureştene, unde ne citea ce a tradus din Cântarea cântărilor ori scotea pe tăcute un album de autoportrete Rembrandt şi, cale de două ceasuri, în tăcerea noastră înmărmurită, ne făcea istoria Luminii, a Chipului, a mâinii care binecuvântă...
Plecam literalmente halucinaţi după două ceasuri de hermeneutică terapeutică, având inima căptuşită cu ceea ce el numea «cămaşă de aloe», armura lăuntrică prin care devii ignifug, impenetrabil la tot răul lumii, în numele triumfului pe care «fratele Ioan» ni-l striga la final, ca leac faţă de toată urâciunea care ne înconjura: «Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?»“ (Dan. C. MIHĂILESCU)

Detalii despre carte / COMANDA



Plăcerea şi durerea (vol. 2) - Curatirea mintii de patimi - Arhimandrit Evsevios Vittis (CARTE)

Mintea curăţită este cea eliberată de diverse patimi care pentru minte sunt ca o tină, sunt noroi. Ea poate fi întinată prin imagini, închipuiri, reprezentări, cugetări ori gânduri. Acestea din urmă o fac să fie concentrată spre cele pământeşti şi stricăcioase, ele devenind singurul conţinut al ei, de care se alipeşte în final ca şi cum ar constitui unica realitate. La astfel de patimi care vin să întineze mintea face referire Ioan Damaschin: „necinstirea , reaua credinţă - erezia sau oricare altă credinţă, blasfemia , osândirea/critica aspră , clevetirea , întristarea iraţională , frica , laşitatea , slava deşartă , mândria , ipocrizia , minciuna , necredinţa, nemulţumirea/nerecunoştinţa , cârtirea , părerea de sine , aroganţa/seriozitatea plină de importanţă/împăunarea , iubirea de stăpânire , neruşinarea , nesimţirea , linguşirea , prefăcătoria , ironia , dedublarea , iubirea de sine , reaua obişnuinţă şi viclenia ”.
Izvorul principal al tuturor acestor patimi sunt alte trei patimi mari: „neştiinţa , uitarea şi trândăvia . Rădăcina acestor trei patimi din urmă este plăcerea sub întreitul său chip: iubirea de plăcere , iubirea de slavă şi iubirea de arginţi ”.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 25%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-August-2015.doc