Sfântul Prooroc Ilie
 

"Proorocule şi înainte văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Sfinte Prooroc Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Unul, Iubitorul de oameni."

Iulie 2015

     
Sumar:
- Societatea civilă ia atitudine față de incriminarea Mișcării legionare drept mișcare fascistă
- Inițiativa Papei de celebrare a Sfintelor Paști la o dată comună, criticată dur de Mitropolitul Serafim de Pireu
- Educație pentru sănătate - DA, educație ideologică - NU!
- Știri interne - iulie 2015 (RO)
- Știri externe - iulie 2015 (EXT)
- Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a VI-a) - Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi
- Despre îngustimi şi eretinism; sectarismul
- La Părintele Stăniloae am intrat ca la o legendă, dar am ieșit ca de la un maestru
- Provocarea adusă Bisericii Ortodoxe de cultura homosexuală contemporană
- Dinamica despătimirii - RUGĂCIUNEA
- ÎPS Laurențiu - aș fi cel mai fericit membru al Sfântului Sinod să pot semna canonizarea Părintelui Arsenie Boca
- RUGĂCIUNI LA VREME DE ISPITĂ ȘI NEVOI
- Rugăciunea tatălui pentru toată familia
- De la etica argumentării și a credinței, la etica vieții
- KARLAGUL de ieri, MEMORIA de azi
- Politica sovietică față de Biserica Ortodoxă din Moldova
- Un om de știință care pune la îndoială dogmele științei
- Simpozion Internaţional: După 25 de ani. Evaluări și reevaluări istoriografice privind comunismul (ed. a X-a)



Tema lunii
Societatea civilă ia atitudine față de incriminarea Mișcării legionare drept mișcare fascistă

Comisia juridică a Camerei Deputaților a adoptat, pe 16 iunie 2015, un amendament potrivit căruia "mișcarea legionară este considerată o organizație fascistă care a activat în perioada 1927 - 1941 sub denumirea de Legiunea "Arhanghelului Mihail", Garda de Fier și Partidul Totul pentru Țară".

Amendamentul a fost introdus în proiectul de lege pentru modificarea Ordonanței 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și al promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, informează Activenews citând Agerpres.

Amendamentul a fost însușit de comisie și votat în unanimitate. Potrivit vicepreședintelui Comisiei juridice, Ciprian Nica, caracterul fascist al mișcării legionare este confirmat de către Academia Română prin Dicționarul explicativ al limbii române din 1998 care la explicația atribuită legionarului precizează că acesta este "membru sau simpatizant al organizației fasciste din România interbelică sau gardist". De asemenea, a precizat Nica, manualul de istorie din clasa a XII-a, aprobat de Ministerul Educației, spune că partide cu caracter fascist au apărut și în România în 1927.

Într-un comentariu postat pe blogul său, analistul militar Radu Tudor afirmă: "Interesant e că nimeni din Parlament n-a avut minima competență de cultură generală să menționeze în vreun amendament că extrema dreaptă, fascismul și legionarismul au crescut ca o contrapondere la extremismul de stânga, bolșevismul și crimele în masă ale comunistilor sovietici. Fascismul și comunismul, două tragedii ideologice care au lăsat în urma lor zeci de milioane de morți."

Mai direct, administratorii blog-ului Saccsiv concluzionează: "Când va fi lege, gata cu Sfinții Închisorilor și Marii Duhovnici. Gata cu canonizarea lor, cu scrierile lor, cu fotografiile lor, cu înregistrarile lor video și audio. Interzise vor fi cărțile scrise de ei. Interzise vor fi și cărțile despre ei, altele decât cele în care sunt scuipați. După gratii cu toți autorii lor, cu toți administratorii de bloguri, cu toți cei ce vor mai ține predici sau conferințe..."

* * *

Și ucenicrii vrednicului de pomenire Părinte Iustin Pârvu, monahii Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, au reacționat. Ei au publicat o scrisoare deschisă, adresată preşedintelului Klaus Iohannis, în care îi cer să nu promulge legea care sancţionează cu închisoarea organizaţiile şi simbolurile pro-legionare. Şefului statului i se solicită să întoarcă în Parlament Legea 193/2014, votată pe 24 iunie a.c. Actul respectiv aduce completări Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.31/2002, care făcea referire la „interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului unor persoane vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii". În noua formă, interdicţia se extinde şi asupra organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter legionar, fiind de asemenea prohibită „promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de crime de război". „Legea nu face diferenţa între dictatorul Hitler şi părintele Dumitru Stăniloae!” Monahii de la mănăstirea Petru Vodă susţin că legea a fost votată „ca în vremurile de glorie ale P.C.R.” şi că forma care a ajuns pe masa preşedintelui, spre promulgare, nu face diferenţă între criminali şi martirii închisorilor comuniste.

Redăm în cele ce urmează, integral, scrisoarea deschisă trimisă președintelui Iohannis:

"Vă scriem în calitate de slujitori ai lui Dumnezeu – Adevărul şi de rugători pentru acest popor. Înţelegem, ca popor aflat sub ocupaţie neocomunistă, şi care şi-a pierdut prin metode „diplomatice” nu numai suzeranitatea, dar şi cele mai elementare drepturi, precum dreptul de a fi stăpân pe propriul corp biologic (drept eradicat prin Ordinul M.S. nr. 1170 din 22 octombrie 2014), sau dreptul de a fi judecat pentru fapte personale, iar nu pentru situaţii generale (drept eradicat prin revizuirea OUG 31 / 2002), înţelegem cu tristeţe că e naiv şi tardiv a mai face menţiune de Drepturile Omului, Constituţie, sau alte asemenea foruri pe cale de a deveni anacronice.

Cu toate acestea, pentru ca viitorii cetăţeni ai acestor meleaguri să nu aibă impresia că ne bucurăm de aceste stări de mare tragism, le semnalăm refuzându-le. Amintim că PL-x nr. 193/2014 (votată ca în vremurile de glorie ale P.C.R. în 24 iunie 2015) prin formularea ei generalizantă, ambiguizantă şi inversatoare de realităţi, reuşeşte, dintr-o trăsătură de condei să calomnieze:

EROII ANTICOMUNIŞTI, adică cei 2.500.000 de români care au suferit detenţie, chinuri, genocidare şi oprobriu permanent, chiar şi post-mortem, doar pentru că au refuzat să accepte sinuciderea morală, intelectuală şi fizică, şi nu pentru că ar fi săvârşit vreo crimă (de orice fel);

CULTURA – generaţia interbelică a fost una de elită culturală, aproape integral legionară, iar reprezentanţii ei au suferit şi au fost ucişi pentru că preţuiau libertatea de gândire; prin urmare se opuneau totalitarismului ideologic, atât celui bolşevic, cât şi celui fascist, şi nu pentru că ar fi săvârşit vreo crimă ca autori ideologici, efectivi sau terţi;

SFINŢII mărturisitori şi mucenici, adică miile de clerici şi mireni care au pătimit şi au fost ucişi pentru că credeau în Dumnezeu, iar nu pentru că ar fi săvârşit vreo crimă; sunt documentate până astăzi mai mult de 500.000 de morţi în temniţele comuniste!

– POPORUL ca întreg, deoarece nu există familie în România care să nu fi suferit cel puţin o pierdere de viaţă, de avere sau de demnitate în perioada respectivă.

Fireşte că nimeni nu apără criminalii adevăraţi, şi e bine ca societatea să fie apărată de ei prin legi prohibitive, dar PL-x nr. 193/2014 nu face diferenţa între dictatorul Adolf Hitler şi Mircea Vulcănescu sau părintele Dumitru Stăniloae!

Cu foarte puţine excepţii, toţi condamnaţii au îndurat ani grei de temniţă, torturi inimaginabile, ani la rând, moarte violentă sau prigonire pe viaţă pentru fapte precum o discuţie întâmplătoare cu vreun vecin (numită „complot la crimă împotriva ordinii de stat”) sau o farfurie de mâncare dată de pomană (numită „ajutor legionar contra-revoluţionar”) şi alte asemenea „crime”.

Dacă a-l cita pe părintele Dumitru Stăniloae va costa de la 3 luni la 3 ani de închisoare, dacă publicarea unui acatist către părintele Arsenie Boca va costa 5 ani de închisoare, atunci cum mai sunt pedepsiţi adevăraţii criminali de ieri şi de azi?

Avem înaintea ochilor Evanghelia, pe care s-a bazat toată civilizaţia europeană şi globală din ultimele milenii, istoria naţională, Codul Civil şi toată emanciparea de sub mentalitatea sclavagistă şi umilitoare a diferenţelor etnice, rasiale sau împotriva femeii. Această Evanghelie, care a fost Lumina Lumii, are mesajul profeţiilor Vechiului Testament împlinite în persoana lui Iisus Hristos. Mesajul Evangheliei este că, asemenea Mântuitorului, orice om care iubeşte pe Dumnezeu va fi răstignit, într-un fel sau altul, în spirit sau în trup, de puternicii istoriei care nu vor să accepte nici viaţa de după moarte, nici nobleţea fiinţei umane, nici existenţa lui Dumnezeu, nici Adevărul, şi că această nedreptate suferită nu rămâne nerăsplătită, nici de Dumnezeu, nici de istoria generaţiilor viitoare. Adevărul, fiindcă este chiar persoana lui Dumnezeu, oricât ar fi de hulit şi răstignit, pururi înviază şi nu poate fi ascuns de nimic. Oricât ar fi de nedreaptă o lege, Adevărul este scris în conştiinţa omenirii.

Acest proiect de lege, prin lipsa de distincţie între crime reale şi crime atribuite, aruncă din nou în temniţe şi la gropile comune victimele unui holocaust negat de revizionismul ocultant al unei realităţi istorice a cărei martor ocular sunt popoarele care au răbdat comunismul mai bine de trei generaţii. Suntem aşadar convinşi că veţi abroga Ordonanţa care în faţa întregii lumi civilizate va osândi întregul popor român şi v-ar compromite pe dumneavoastră, aşa cum i-a compromis definitiv şi pe cei ce au gândit-o, şi pe cei ce au votat-o în unanimitate.

Dacă veţi anula Ordonanţa – trimiţând-o înapoi la Parlament pentru a fi dezbătută pertinent din mai multe puncte de vedere şi debarasată de neadevărurile şi mistificările istorice şi ideologice (mai ales interpretările din cheie extremist marxistă), vă veţi demonstra cu adevărat ca om integru, onest şi just, demn să fie liderul celui mai vechi popor al Europei şi al unei ţări care de mii de ani a iubit adevărul şi libertatea spirituală a urmaşilor mai mult decât propria libertate fizică.

Mănăstirea noastră este închinată Sfinţilor români de către unul dintre aceştia şi în numele lor cerem să nu li se întineze memoria prin nici un fel de act mincinos sau partizan. Monahismul este cea mai înaltă treaptă de vieţuire creştină şi nu apără nici o ideologie, ci se ocupă exclusiv cu împlinirea Evanghelie. Monahismul nu este partizan nici unei grupări politice, ci slujeşte exclusiv Biserica şi pe credincioşi. Cerem să nu li se mai facă încă o nedreptate sutelor de mii de creştini nevinovaţi care în ultimul veac şi-au dat viaţa slăvind pe Dumnezeu.

Biserica şi în special mănăstirile au fost leagănul culturii şi civilizaţiei europene. Apărăm şi promovăm sfinţenia şi valorile poporului din interiorul Bisericii Ortodoxe, „mama poporului român”, precum s-a exprimat marele istoric Nicolae Iorga.

Dumnezeu să vă lumineze şi să vă dea putere să faceţi ceea ce este în conformitate cu adevărul şi dreptatea!"

* * *

Societatea civilă s-a mobilizat și ea, circulând acum pe internet o Petiție adresată Președintelui României pentru NEpromulgarea O.G. PL-x nr. 193/2014 ce incriminează cultul Sfinților închisorilor comuniste:

Destinatar: Președintele României

Domnule Preşedinte, Votându-vă, Românii au votat speranţa! La debutul mandatului, aţi acordat Ordinul Naţional "Steaua României", prin domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, tuturor membrilor AFDPR. Acest gest arată aprecierea Dumneavoastră faţă de luptătorii pentru Adevăr şi Dreptate şi, de asemenea, arată profunda înţelegere a pericolului comunist. Într-adevăr "România lucrului bine făcut" nu putea porni decât de la condamnarea acestui teribil flagel care a marcat şi marchează încă viaţa social-politică şi economică a României şi chiar trăirile supravieţuitorilor. Vă dorim din inimă ca la finele celor două mandate să puteţi declara România într-adevăr liberă de comunism, liberă de această ideologie fără Dumnezeu, această doctrină criminală care, alături de surorile sale fascismul şi nazismul, a însângerat secolul XX. În curând pe masa Dumneavoastră va ajunge spre promulgare un amendament potrivit căruia Mişcarea Legionară este considerată organizaţie fascistă, fiind pusă pe acelaşi plan cu organizaţiile de acel tip. Amendamentul, ca şi legea finală, de altfel, a trecut cu o nejustificată grabă şi superficialitate. Să ne explicăm: importanţa chestiunii reclama, imperios, o amplă dezbatere publică, impusă, pur şi simplu, de istoria României secolului XX. În jurul noţiunii de „legionarism” şi „Mişcare Legionară” s-a ţesut o pânză deasă de dezinformare, practicându-se un amestec toxic de jumătăţi de adevăr cu minciună crasă. În lipsa unei analize reci, obiective a istoricilor de profesie, şi de bună-credinţă s-a apelat la teze şi formulări care amintesc, pregnant de politruci ca Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu. Să ne amintim că, după jertfele Revoluţiei din Decembrie 1989, au venit morţii şi schilodiţii din Piaţa Universităţii, calificaţi de regimul iliescian neocomunist drept „legionari”, la fel cum Securitatea îi tratase pe studenţii arestaţi în 1956 pentru antisovietism, antibolşevism şi revendicarea de a se instaura democraţia. Numai un „istoric” ignar, sau, mai grav, rău intenţionat poate face abstracţie de verdictul Tribunalului Internaţional de la Nurnberg care s-a pronunţat definitiv şi irevocabil: „Mişcarea legionară nu a fost o mişcare de tip fascist”!

Mişcarea Legionară a luat nastere ca o reacţie fermă a neamului de a se apăra de boala mortală numită comunism! Nici vorba de "fascism"! De altfel, un indiciu în acest sens este verdictul definitiv al Justiţiei în cazul "Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor". Noi, românii, care iubim neamul şi pe Dumnezeu mai mult decât efemera noastră viaţă, respingem cu hotărâre cenzura, de altfel interzisă prin Constituţie. Vom trăi şi ne vom exprima la fel ca şi până acum, potrivit principiului sfânt al libertăţii de exprimare, înscris în Constituţie. Suntem totodată stupefiaţi de omisiunea practicată de iniţiatorii amendamentului care fac, pur şi simplu, abstracţie de comunism, de parcă o jumătate de secol de jaf, sclavie, mizerie, distrugere a elitelor şi a sufletului românesc nici nu a existat. Este limpede pe cine slujeşte o asemena mârşavă, netrebnică omisiune. Dacă „omisiune” va fi fost! Vă cerem să îndreptaţi această imensă „greşeală”, această jignire adusă nouă şi copiilor noştri! Căci ce poate fi mai îngrozitor pentru un copil decât faptul că este privat de cunoasterea istoriei adevarate a ţării căreia îi aparţine? Ce vom face? Vom asista la rescrierea istoriei? Se vor arde iarăşi cărţile lui Eliade, Noica, Cioran, Blaga, Ţuţea, Voiculescu, Stăniloae, Radu Gyr, Nae Ionescu, Ernest Bernea, Traian Brăileanu, Traian Herseni, George Manu, Nichifor Crainic ...? Vom reveni la perioada epurării bibliotecilor, a falsificării manualelor, la “fondurile bibliografice secrete”? Căci asta e realitatea istorică, o spune şi Neagu Djuvara: "Elita interbelică în majoritatea ei a fost legionară sau simpatizantă legionară!"

Aşa au fost vremile iar istoria nu poate fi măsluită. Ea trebuie cunoscută, cu părţile ei bune şi rele aşa cum a fost, în spiritul adevărului şi obiectivităţii. Vă cerem, aşadar, Domnule Preşedinte, să analizaţi cu rigoarea care vă caracterizează această propunere legislativă şi să puneţi lucrurile în matca firească a lucrului bine făcut. Vă cerem să retransmiteţi Camerei Deputaţilor amendamentul cu recomandarea de a condamna comunismul, iar nu o inventată Mişcare Legionară. Votând Klaus Iohannis, românii au votat mai mult decât un om, au votat speranţa!

Vă mulţumim,

Lista semnatarilor rămâne deschisă: Fundația George Manu; Fundația Sfintii Martiri Brancoveni; Asociația Bucovina Profundă; Asociația Culturală "Avram Iancu - C.R.A.I."; Asociația Oamenilor de Afaceri Creștini Ortodocși; Asociația pentru Revigorarea Tradiției; Asociația Predania; Ciprian Voicilă – sociolog; Alexandru Sfiraiala; Laurian Tota; Marcel Bouros – manager; Alexandru Mihalcea – scriitor; Vlad Nicolau – fost deţinut politic; George Cusa - fost deţinut politic; Florian Goji; Dr. Mircea Pușcașu; Spiridon D. Tofan – sociolog; Mihai Floarea; Cristian Nicolae Bucuroiu; Botezatu Constantin - prof. Matematică; Botezatu Gheorghina Grațiela - prof. Chimie; Andrei Negoiță; Nicolae Mărgineanu, regizor film; Autor: Bucuroiu Cristian Nicolae.

* * *

Câțiva din copiii legionarilor care au fost condamnați din motive politice pe vremea comunismului i-au scris, la rândul lor, președintelui Klaus Iohannis. Iată argumentele din textul scrisorii deschise preluate de pe siteul www.fgmanu.ro:

"Stimate Domnule Preşedinte,

Subsemnaţii suntem urmaşi ai foştilor deţinuţi politici condamnaţi de regimul comunist. Părinţii noştri au plătit cu mulţi ani de închisoare crezul lor creştin şi anticomunist. Au fost bătuţi, torturaţi, umiliţi, supuşi unui regim de exterminare fizică, pentru apartenenţa la diferitele structuri ale Mişcării Legionare şi pentru ideile lor, care nu mai corespundeau realităţii instalate în România cu ajutorul tancurilor sovietice. Au fost numiţi „bandiţi”, „duşmani ai poporului”, „năpârci”, atât în timpul detenţiei cât şi după eliberare. Au fost transformaţi din oameni în simple numere de identificare, li s-a interzis dreptul de a se ruga Lui Dumnezeu, li s-a tăiat orice legătură cu familia, s-a încercat sub toate formele frângerea principiilor şi dezumanizarea lor. Toată lupta satanică a comunismului nu a dat roade, deşi traumatizaţi şi bolnavi, părinţii noştri au ieşit din detenţie neînvinşi şi au continuat să îşi trăiască viaţa – atât cât le-a mai fost dat – cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de ţară.

În toată suferinţa lor nu au fost singuri, familiile noastre fiind la fel de persecutate chiar dacă nu se aflau în temniţe. Întemniţarea fiecărui deţinut politic a însemnat suferinţă, durere şi lipsuri pentru întreaga sa familie. Bunicii noştri au trăit durerea de a-şi vedea copiii în temniţe şi unii dintre ei au murit fără să ştie dacă va exista vreodată eliberare sau dreptate pentru copiii lor. Mamele noastre au trecut printr-un calvar greu de închipuit: stigmatizate, alungate din case şi servicii, au fost obligate să îşi crească singure copiii fără să ştie dacă soţul mai trăieşte sau dacă va reveni vreodată acasă. Nici noi, copiii, nu am avut o copilărie obişnuită. Deşi înconjuraţi de dragostea familiilor noastre am crescut ca „fii de bandiţi” având un dosar „pătat”. Cu toţii păstrăm în suflet imaginea părintelui îmbătrânit înainte de vreme, cu urmele suferinţei fizice pe faţă şi trup, cu bolile cauzate de regimul de detenţie. Păstrăm în minte însă şi imaginea demnităţii şi a moralităţii părinţilor noştri care au refuzat să îşi compromită principiile şi conştiinţa.

Astăzi, la 25 de ani de la căderea comunismului, suntem iarăşi puşi în situaţia de a fi consideraţi copiii unor infractori. Mamele noastre, cele care încă mai trăiesc, sunt iarăşi în situaţia de a fi soţiile unor infractori. Nu este cu putinţă să existe un stigmat veşnic pentru foştii deţinuţi politici care au făcut parte din Mişcarea Legionară. Părinţii noştri ne-au crescut şi educat în dragoste de neam şi de biserică. Ne-au învăţat să fim demni, să ne iubim aproapele şi să iertăm greşiţilor noştri aşa cum şi ei iertaseră păcatele torţionarilor lor. Părinţii noştri nu au fost nici infractori şi nici criminali şi nici pe noi nu ne-au învăţat să fim infractori şi criminali. Cu toate astea sunt reincriminaţi pentru un crez politico-social pentru care şi-au ispăşit deja pedeapsa dată politic de justiţia comunistă.

După 25 de ani de libertate va trebui să explicăm copiilor noştri că bunicii lor au redevenit peste noapte infractori? Timp de 25 de ani le-am povestit despre eroismul bunicilor lor şi despre lupta lor anticomunistă ca astăzi să fie cu toţii scoşi în afara legii prin includerea legionarismului în nomenclatorul infracţiunilor?

Le-am explicat copiilor noştri că suferinţa, lupta şi jertfa dată de părinţii noştri nu a fost inutilă, că după 1989 poporul şi statul român au înţeles să îndrepte nedreptatea comunistă făcută asupra lor. Le-a fost recunoscut statutul de luptători anticomunişti, comunismul a fost condamnat public chiar de la tribuna Parlamentului, s-au ridicat monumente în memoria lor în jurul cărora se organizează anual comemorări, s-au publicat mii de cărţi cu memorialistică din detenţie, s-au înfiinţat institute de cercetare a istoriei recente, se organizează săpături arheologice pentru identificarea foştilor deţinuţi politici îngropaţi în gropile comune, Biserica Ortodoxă Română îi pomeneşte la fiecare Sfântă Liturghie pe cei „căzuţi pe toate câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră”, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxă, Greco Catolică, Romano Catolică şi ai tuturor cultelor religioase din România participă la comemorările oficiate în memoria lor pe tot cuprinsul ţării, în ultimii ani a crescut considerabil cultul popular al „sfinţilor din închisorile comuniste” etc.

Ce le vom spune acum copiilor noştri? Că sunt nepoţi de infractori şi că anticomunismul, mai ales practicat de un membru al Mişcării Legionare, înseamnă pentru totdeauna infracţiune? Refuzăm categoric să ne dezicem de principiile învăţate de la părinţii noştri şi să fim corecţi politic, dar incorecţi moral. Copiii noştri au dreptul să ştie că sunt nepoţi de eroi şi de luptători anticomunişti. Ce se va întâmpla cu demnitatea neamului nostru dacă şcoala, societatea şi instituţiile sale vor accepta transformarea unor eroi în infractori?

Conform modificărilor aprobate de Parlamentul României pentru OUG 31/2002 ar trebui să revenim la situaţia din timpul comunismului când discutam despre cele pătimite de părinţii noştri doar în interiorul caselor noastre, mereu sub interdicţia de a vorbi cu străinii despre asta. Practic legea nu ne mai dă voie să vorbim tinerelor generaţii despre ei şi despre lupta lor, să le distribuim cărţile de memorialistică, să îi comemorăm public în faţa mormântului sau a monumentului ridicat în cinstea lor etc. Nu ne putem dezice de părinţii noştri şi nici nu vrem să îi învăţăm pe copiii noştri să se ruşineze de înaintaşii lor.

Domnule Preşedinte, pentru dreptatea şi memoria părinţilor noştri, care astăzi nu se mai pot apăra, pentru suferinţa noastră, a „copiilor de bandiţi”, dar mai ales pentru dreptul la libertate de conştiinţă şi informaţie al copiilor noştri şi al tuturor generaţiilor ce vin după noi, vă rugăm să nu promulgaţi modificările la OUG 31/2002.

Vă rugăm să primiţi expresia consideraţiei noastre,"

Preot Marius Vişovan - Fiul profesorului Aurel Vişovan, deţinut politic timp de 16 ani, trecut prin infernul reeducarilor de la Piteşti

Ileana Voicescu – profesor şi Irina Gordon – medic.Fiicele Părintelui Constantin Voicescu, deţinut politic timp de 12 ani, trecut prin încercarea de reeducare de la Târgu Ocna

Gelu Mocanu – inginer. Fiul filologului Sebastian Mocanu, deţinut politic timp de 21 ani

Mihnea Gheorghiu – inginer pensionar.Fiul funcţionarilor Georgeta şi Dan Gheorghiu, deţinuţi politic timp de 5 şi respectiv 10 ani

Doina Gheorghian – geolog pensionar.Fiica Anei Chirulescu Iordache, deţinută politic timp de 3 ani

Cornelia Cios – pensionar.Fiica avocatului Bartolomeu Livezeanu, deţinut politic timp de 15 ani

Alina Călinescu – funcţionară.Fiica profesorului Nicolae Călinescu, deţinut politic timp de 17 ani, trecut prin infernul reeducarilor de la Piteşti şi a inginerei chimiste Viorica Stănuleţiu Călinescu, deţinută politic timp de 6 ani

Olga Blănaru Iordănescu – inginer pensionar.Fiica inginerului Vasile Blănaru, deţinut politic timp de 3 ani

Maria Oancea.Fiica comerciantului Alexandru Ionescu, deţinut politic timp de 5 ani

Gabriela Moţei.Fiica foştilor deţinuţi politic Mircea şi Constanta Moţei, întemniţaţi timp de 18, respectiv 10 ani

 

 

 

 




ACTUALITATEA religioasă
Inițiativa Papei de celebrare a Sfintelor Paști la o dată comună, criticată dur de Mitropolitul Serafim de Pireu

Mitropolitul Serafim de Pireu a criticat în termeni duri inițiativele ecumenice ale liderului Bisericii Romano-Catolice (n.n.: cea mai recentă vizează stabilirea unei date comune de celebrare a Sfintelor Paști). Declarația sa pe această temă a fost publicata de portalul grecesc Romfea. Din traducerea din limba greacă a redactorilor lonews.ro, spicuim:

"Alunecarea în ecumenism devine tot mai periculoasă. Acum, există încercări de a abroga Sfintele Canoane. Ereticii sugerează variante de distrugere a noastra! O nouă "bombă" a fost declanșata recent de Papa Francisc, care a sugerat să se stabilească o dată comună pentru sărbătorirea Paștelui pentru toți creștinii ortodocși și eretici, sugerând "să se arunce la coșul de gunoi" decretul sfânt al Primulului Sinod Ecumenic (anul 325), care a stabilit fără echivoc metoda de calcul a datei Paștilor, Sărbătoarea Sărbătorilor".

Întrebat fiind despre această propunere, Patriarhul ecumenic Bartolomeu a răspuns: "Deja de mai mult de o jumătate de secol, Biserica Ortodoxă a discutat posibilitatea unei date comune a Paștelui, Sărbătoarea Sărbătorilor. Dar, în realitate, ca parte a pregătirilor pentru organizarea Sinodului tuturor ortodocșilor, programat pentru anul viitor la Istanbul, au fost examinate diferite variante ale aspectelor științifice și liturgice. Cu toate acestea, în ultimii ani, și mai ales după căderea "cortinei de fier", anumite forțe din unele Biserici locale ortodoxe naționale, din păcate, se opun acestei idei de reformă. Dincolo de orice îndoială, acest acord de unificare a datei de celebrare a Paștelui ar fi important mai ales pentru creștinii care trăiesc în America, Europa de Vest și Oceania. Dar, nu contează dacă încurajez personal această idee sau dacă nu sunt de acord cu ea, această propunere trebuie să fie acceptată de toate Bisericile Ortodoxe autocefale, fiindcă nu putem pune în pericol unitatea lumii ortodoxe".

Mitropolitul Serafim concluzionează: "... declarațiile Patriarhul Bartolomeu sunt clare și simple. În această reformă, el vede un câștig pentru "creștinii care trăiesc în America, Europa de Vest și Oceania". Firește că nu s-a gandit sa atraga atenția Papei, către necesitatea de a reveni la regulile inspirate de Dumnezeu prin Sinodul I Ecumenic, de care șefii anteriori ai Scaunului Roman au ascultat timp de mai multe secole. În schimb, el este preocupat de "rezistența" demonstrată de unele Biserici "naționale", care insistă în respectarea regulilor Sinodului I Ecumenic!

Sanctitatea Sa Bartolomeu a fost, de asemenea, foarte franc în ceea ce privește "posibilitatea unui acord privind data celebrarii comune a Paștelui... ca parte a pregătirilor pentru Marele și Sfântul Sinod Pan-Ortodox din Constantinopol".

(Sursa: lonews.ro)

 



Educație pentru sănătate - DA, educație ideologică - NU!

Mai multe ONG-uri, printre care Asociația Părinți pentru Ora de Religie, le cer miniștrilor Educației și Sănătății să promoveze în școli abstinența până la căsătorie. Astfel, 19 ONG-uri au trimis o scrisoare deschisă prin care le cer miniștrilor Educației și Sănătății să promoveze în școli abstinența până la căsătorie, ca "cel mai bun lucru pentru sănătatea copiilor". Scrisoarea vine ca reacție la propunerea ministrului Bănicioiu de a introduce Educația sanitară ca materie obligatorie în școli și la scrisoarea deschisă a altor organizații, care amintesc de recomandarea Comitetului ONU de a introduce Educația sexuală în școli. Nicolae Bănicioiu, ministrul Sănătății, a anunțat pe 25 mai că a discutat cu ministrul Educației despre introducerea orelor de Educatie sanitară, obligatoriu, în școală, de anul școlar viitor, de la clasa I și până la a XII-a.

"Concluzia noastra, susținută de datele științifice actuale, este că elevii, copiii noștri, trebuie educați spre înfrânarea trupească și amânarea relației intime până la vremea căsătoriei", susțin ONG-urile.

Scrisoare deschisă către miniștrii Sănătății și Educației: Educație pentru sănătate - DA, educație ideologică - NU!


Domnului ministru al Sănătății, dl. Nicolae BĂNICIOIU

Domnului ministru al Educației, dl. Mihai Sorin CÎMPEANU

Domnule ministru al Sănătății, domnule ministru al Educației, 

Suntem un grup de organizații civice care promovează familia și drepturile parentale, precum și dreptul la educație, sănătate și dezvoltare armonioasă a copiilor. Vă scriem cu referire la declarația domnului ministru al Sănătății din 25 mai a.c. cu privire la ora de educație sanitară obligatorie în școli, urmată de scrisoarea deschisă din 27 mai a.c., semnata de 13 ONG-uri, trimisă domnului ministru al Sănătății, domnului ministru al Educației și domnului ministru al Afacerilor Externe. 

Vă transmitem preocuparea și îngrijorarea noastră referitoare la insistența acestor organizații de a impune un model curricular extrem de libertin, al cărui scop nu este sănătatea copiilor noștri, ci ideologizarea și îndoctrinarea lor. 

Domnilor miniștri, ca părinți și lideri civici suntem primii care susținem și promovăm sănătatea copiilor - inclusiv pe cea sexuală, reproductivă și psihică - în conformitate cu cele mai recente descoperiri din medicină și științe. Potrivit acestor date, tinerii, în special fetele, ar trebui să-și întârzie debutul sexual până la căsătorie, în primul rând din motive medicale. Acesta este un adevăr de necontestat și imposibil de nealterat prin lozincile despre libertatea și permisivitatea sexuală care sunt folosite astăzi din plin. Biologia spune clar: calea cea mai sigură de a evita bolile cu transmitere sexuală, avortul precum și suferința emoțională de pe urma acestora, este abstinența până la căsătorie.

Cercetările științifice ne arată clar că ideologia identității de gen și promovarea homosexualității nu-și au locul în școli. A-i învăța pe copii cu privire la pretinsa divergență între sexul biologic și un pretins 'sex social' nu poate decât să-i confuzeze, având în vedere volatilitatea și viteza cu care se inventează noi și noi 'identități de gen'. Discursurile despre 'homofobie' nu-i ajută nici ele cu nimic, atâta timp cât caută să normalizeze un comportament care, din punct de vedere medical și moral, prezintă riscuri multiple și majore. A promova diminuarea riscurilor e un lucru bun, dar eliminarea lor, prin educarea și promovarea abstinenței până la căsătorie, este cel mai bun lucru pentru sănătatea copiilor. 

Sexualitatea nu este un subiect simplu de abordat. Copiii noștri au nevoie de discuții clare, bazate pe date și realități, nu de lozinci și îndemnuri la libertate sexuală de la orice vârstă, cu oricăți parteneri și indiferent de sex, nu de prelegeri despre homofobie și 'identitate de gen'. Această din urmă abordare este una dezastruoasă. De aceea, credem că implicarea mamelor și a taților în munca de educare a copiilor în acest domeniu este absolut necesară, mai ales că ei sunt singurii care pot aprecia corect gradul de dezvoltare fizică și psiho-emoțională al copiilor lor și momentul optim al acestor discuții. 

Având în vedere cele spuse mai sus, domnule ministru al Sănătății, domnule ministru al Educației, ca părinți, dorim să știm ce li se va transmite copiilor la orele de educație sanitară: li se va spune adevărul? Vor fi respectate valorile pe care noi le insuflăm acestor copii? Sau li se va spune să exploreze, să experimenteze și că actul sexual este un act fiziologic decuplat de orice conotație morală, cum susțin colegii noștri din societatea civilă care v-au scris recent? 

Li se va spune că au dreptul la căutarea și descoperirea 'identității de gen' și că elevii homosexuali sunt discriminați, sau li se va spune că actul sexual anal este periculos? Li se va spune că homosexualitatea este înnăscută, când de fapt nu există cea mai mică dovadă în acest sens?

Adevăruri biologice ca acestea și încă multe altele (ca cercetarile din domeniul dezvoltării creierului la adolescenți, din domeniul biochimiei atașării, din domeniul histologiei) sunt de necontestat. Solicităm să nu fie date la o parte de dragul corectitudinii politice și al unei ideologii, fie ea și una dominantă în acest moment. 

Starea de sănătate a femeilor și copiilor nu poate fi îmbunătățită prin lozinci de tipul 'Vrem drepturi sexuale și reproductive!' sau 'Vrem avorturi pentru adolescente!'. Faptul că cele 13 ONG-uri sunt preocupate de 'facilitarea accesului adolescentelor la avorturi' și de 'reducerea numărului de medici care refuză să execute avorturi', arată clar că promovează o ideologie radicală. 

Ni se amintește mereu că România nu are un 'program național coerent, strategic și de lungă durată' pentru educația sanitară. Din cate cunoaștem, programul promovat de organizațiile care semnează scrisoarea deschisa din 27 mai este 'Sexul vs. Barza', pe care îl considerăm nu doar depășit de datele recente ale medicinii, dar extrem de agresiv și chiar aflat la limita legii. Ne-am exprimat îngrijorarea în repetate rânduri cu privire la nocivitatea acestui program și o facem și acum: 'Sexul vs. Barza' promovează promiscuitatea sexuală în rândul copiilor, și nu este preocupat de sănătatea și bunăstarea lor. Dacă acesta este modelul de 'program național coerent, strategic și de lungă durată' și dacă astfel va arăta noua oră de 'educație pentru sănătate', avem tot dreptul să fim alarmați!

În acest moment, la nivel mondial, nu există niciun indicator care să garanteze eficiența unui program de 'educație sexuală comprehensivă' în școli, ci mai degrabă dimpotrivă. În Marea Britanie, țara cu experiență de 30 de ani în domeniu, situația s-a înrăutățit în urma introducerii acestei materii. Conform datelor UNICEF și ONU, în Polonia, o țară apropiată României, unde educația sexuală este absentă din școli, rata natalității la adolescentele între 15-19 ani este mult mai mica decât în SUA, Canada sau Marea Britanie, acolo unde se predă aceasta materie de zeci de ani.

Totodată, respingem folosirea drept argumente a unor rapoarte ale diverselor Comitete ale Organizației Națiunilor Unite. Ne permitem să reamintim respectuos că aceste documente au valoare de recomandări și nu putere de lege, politicile în domeniul sănătății și familiei fiind de competența statului român.

Domnule ministru al Sănătății, domnule ministru al Educației, 

Toate luările de poziție ale ONG-urilor care susțin obligativitatea 'educației sexuale' ideologizate evită, cu bună știință, orice referire la părinții copiilor pe care urmează să se facă experimente. Spunem 'cu bună știință' întrucat cunosc opoziția părinților responsabili la ideile lor. Angajamentele luate de aceste ONG-uri în relație cu Organizația Națiunilor Unite nu ne privesc. Copiii nu sunt nici ai ONG-urilor pro-educație sexuală, nici ai Statului, nici ai Organizației Națiunilor Unite. Copiii fac parte din familii, iar părinții sunt primii și cei mai importanți educatori ai acestora. Părinții au dreptul de a decide asupra aspectelor care privesc educația minorilor, mai ales în probleme atât de sensibile. Drepturile părinților nu pot fi în niciun fel ocolite!

Din acest considerent cerem, așa cum am făcut-o de fiecare dată în corespondența noastră anterioară, ca parinți și membri ai unor organizatii de părinți reprezentative, să fim incluși în elaborarea oricărui program privind educația sanitară in școli.

Concluzia noastră, susținută de datele științifice actuale, este că elevii, copiii noștri, trebuie educați spre înfranarea trupească și amânarea relației intime până la vremea căsătoriei. Aceasta este singura cale către sănătatea și bunăstarea lor, evitând bolile venerice, avorturile și suferința emoțională.

 Valorile 'revoluției sexuale' nu sunt compatibile cu o educație în spiritul dragostei, responsabilității, grijii față de sine și respectului pentru ceilalți. Faptul că normalitatea poate părea astăzi o raritate nu trebuie să ne determine a înceta să o căutăm. Vă rugăm să sprijiniți părinții români iîn aceste eforturi. 

Spre binele tuturor, alegeți știintța și binele copiilor și respingeți ideologia și îndoctrinarea.


Cu deosebită considerație,


SEMNATARI
Alianța Familiilor din România
Asociația Părinți pentru Ora de Religie (APOR)
Asociația Familiilor Catolice "Vladimir Ghika"
Asociația Familia Tradițională, Iasi
Asociația Familiilor Numeroase din România
Asociația pentru Apărarea Familiei și Copilului
Asociația Dascălilor din România
Asociația Părinților pentru o Educație Sănătoasă
Asociația PROVITA Media, București
Asociația PRO VITA pentru Născuti și Nenăscuți - filiala București
Fundatia "Romanian's Children Appeal"
Asociația HomeSchooling România
Asociația "Ortodoxia Tinerilor", Galați
Habitat pentru Umanitate, Pitești
Asociația Barbatilor Crestini din Romania
Asociația pentru Revigorarea Tradiției (ART), București
Asociația pentru Toleranță în Spațiul Public
Asociația "Darul Vieții", Timișoara
Centrul de Consiliere și Informare pentru Femei cu Sarcină Nedorită "Puls", Oradea"

 

(Sursa: hotnews.ro)

 

 

 



Știri interne - iulie 2015 (RO)

Sfântul Sinod al BOR a adoptat „Planul strategic pentru creşterea calităţii educaţiei religioase”

Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, în ultima şedinţă, „Planul strategic pentru creşterea calităţii educaţiei religioase”, cu măsuri privind curriculumul şcolar; profesorii de religi, alte tipuri de activităţi educaţionale şi comunicarea, anunţă Patriarhul Daniel, citat de Mediafax. În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a acordat binecuvântarea sa pentru înfiinţarea Asociaţiei Profesorilor de Religie care are ca scop principal promovarea valorilor creştine şi a religiei ca disciplină şcolară în învăţământul primar, gimnazial, liceal şi profesional din România. Totodată, profesorii câştigători ai Concursului naţional de materiale didactice, intitulat „Educaţia religioasă – între tradiţie şi actualitate”, care s-a încheiat recent, vor fi implicaţi în realizarea unor ghiduri pentru disciplina religie la clasele a II-a, a III-a şi a IV-a. În acelaşi timp un colectiv de autori cu experienţă în domeniu urmează să elaboreze un ghid pentru autorii de manuale, a adăugat Patriarhul BOR. Referitor la desfăşurarea înscrierii elevilor pentru a frecventa ora de religie, PF Daniel a spus că apreciază în mod deosebit implicarea laicilor, respectiv a jurnaliştilor, dar şi a Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie. (sursa: mediafax.ro)

Arhiepiscopia Bucureștilor organizează licitații pentru prestarea de servicii în cimitire

Până în urmă cu câţiva ani, în cimitirele parohiale din Arhiepiscopia Bucureştilor, îşi desfăşurau activitatea în mod ilegal şi netransparent persoane fizice şi societăţi comerciale care urmăreau doar profitul prin realizarea unor lucrări de calitate îndoielnică la preţuri exorbitante. Pentru remedierea acestei situaţii nedorite, Arhiepiscopia Bucureştilor a hotărât organizarea de licitaţii pentru firmele interesate de realizarea lucrărilor în cimitirele parohiale în condiţii de deplină transparenţă, cu respectarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi a legislaţiei în vigoare. Firmele participante la licitaţie trebuie să îndeplinească o serie de criterii dintre care menţionăm: raportul dintre calitatea lucrărilor şi preţurile practicate în funcţie de situaţia financiară a deţinătorilor locurilor de veci în concesiune, activitate corectă şi transparentă, seriozitate, capacitate de a asigura şi întreţine curăţenia în cimitire etc. (continuarea la sursa: basilica.ro)

Moaşte ale Sfântului Arsenie Capadocianul și obiecte aparținând Sfântului Paisie Aghioritul donate Mănăstirii Putna

În data de 2 iulie 2015, la Mănăstirea Putna, odată cu hramul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, a avut loc donarea către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a unui fragment din moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul, prăznuit la data de 10 noiembrie a fiecărui an. Sfintele moaşte, cărora li s-au adăugat unele obiecte personale care au aparţinut Sfântului Paisie Aghioritul (botezat de însuşi Sf. Arsenie), au fost oferite Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Pimen de către Preacuviosul Părinte Arhim. Theoklitos Bolkas, Stareţul Mănăstirii Sf. Arsenie Capadocianul, Vatopedi, Halkidiki, Grecia.

Turcia construiește cea mai mare moschee la București. BOR nu a primit teren pentru o biserică ortodoxă la Istanbul

Biserica Ortodoxa Română încă mai aşteaptă ca autorităţile turce să ofere un teren pentru ridicarea unei biserici ortodoxe la Istanbul. Se invocă reciprocitatea, câtă vreme în Bucureşti a fost pusă la dispoziţia oficialilor turci o suprafaţă de peste un hectar pentru construcţia unei mari moschei. Până acum, Ministerul Român de Externe nu a explicat în ce fel au loc aceste negocieri. În nota de fundamentare pe baza căreia guvernul a acordat recent 11.000 metri pătraţi Muftiatului Cultului Musulman din România pentru ridicarea unei mari moschei în Bucureşti se vorbeste despre reciprocitate.

"Ministerul Afacerilor Externe a solicitat Primăriei Municipiului București, prin adresa nr.b1-1/13343 din 1 octombrie 2012, alocarea unui teren care să servească construirii unei moschei, proiectul urmând a se realiza pe bază de reciprocitate cu partea turcă, ca urmare a dialogului purtat cu partea turcă încă din anul 2004". Statul român a acordat terenul pentru moschee. Patriarhia nu a primit, la schimb, cel puţin până acum, în Istanbul, un teren similar pe care să ridice o biserică ortodoxă. Surse diplomatice turce spun că s-au facut demersuri să se ofere terenul pentru o biserică ortodoxă, dar susţin că procedura  s-a suspendat din cauza blocajului părţii române. Cât priveşte marea moschee din Bucureşti, Muftiul Cultului Musulman spune că va avea o capacitate pentru 2.000 de persoane şi va fi finanţată de statul turc. Din presa turcă aflăm că în acelaşi complex vor mai fi o librărie, o şcoală de studiu al Coranului şi spaţii de recreere. (tvr.ro, foto: adevarul.ro)

Celebrul „Pod de Flori" a fost refăcut la graniţa României cu Republica Moldova

Celebrul „Pod de Flori" a fost refăcut la graniţa României cu Republica Moldova, iar sute de oameni au trecut podul feroviar de peste Prut, pentru a cere unirea Basarabiei cu patria mamă. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima dată după 24 de ani. Marșul lui Ștefan cel Mare a început, duminică, 5 iulie, imediat după Marea Adunare Națională, eveniment de amploare la care au participat 30.000 de cetățeni ai Republicii Moldova. Sute de tineri au început atunci marșul spre București pentru a cere Unirea celor două state româneşti. „România n-a avut graniţă la Prut!”, „Jos hotarul de la Prut!”, „România!”, „Unire!” şi  „Şi-am venit să te salut, fratele meu de peste Prut” au fost cele mai scandate lozinci. În jurul orei 11, mulţimea a traversat podul feroviar de la Ungheni, unde sute de oameni veniţi în mare parte din Iaşi i-au întâmpinat cu flori. De aici, traseul s-a îndreptat spre Iaşi, iar duminică spre București. 

Zilele culturale Nicolae Steinhardt - Monahul Nicolae Delarohia

Anul acesta, în perioada 20-29 iulie se desfăşoară a XVII-a ediţie a Zilelor culturale „Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia)“. În perioada 20-29 iulie, la Mănăstirea „Sfânta Ana“-Rohia are loc Şcoala de pictură „Monahul Nicolae Delarohia“, la care participă Grupul „Sfântul Ioan Damaschin“, coordonat de către pictorul Sorin Albu, asistent la Universitatea de Arte şi Design din Cluj-Napoca. În paralel, la Mănăstirea Rohiţa se desfăşoară Tabăra de pictură la care participă pictori din Transilvania, coordonată de pictorul Sergiu Andruşcă. Între altele, va avea loc și lansarea cărţii „N. Steinhardt. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ şi Zaharia Sângeorzan“. Volumul apărut este al 17-lea din cadrul Operei „Nicolae Steinhardt“ şi este îngrijit de către conf. dr. Florian Roatiş. Despre cel mai recent volum apărut vor vorbi Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, preşedintele Fundaţiei „Nicolae Steinhardt“, Adrian Şerban, director editorial al Editurii Polirom, Florian Roatiş, Nicolae Baciuţ şi alţi invitaţi. Sunt invitaţi şi aşteptaţi la acest eveniment membrii Fundaţiei „Nicolae Steinhardt“, oameni de cultură, preoţi şi monahi. (sursa: Ziarul Lumina)

Sfântul Ilie, ocrotitorul aviatorilor, energeticienilor şi apicultorilor

Sfântul Slăvit Proroc Ilie Tesviteanul, prăznuit în Biserica Ortodoxă la 20 iulie, este ocrotitorul nu numai al credincioşilor care îi poartă numele sau al bisericilor închinate lui, ci şi al Aviaţiei Române şi al Forţelor Aeriene.Tot în 20 iulie a fost stabilită  şi Ziua Energeticianului, sărbătoare ce a fost precedată de manifestarea „Trofeul energeticianului", statuată printr-un decret în 1972. Din anul 1992, s-a hotărât ca ziua de 20 iulie să devină Ziua Energeticianului, iar Sfântul Proroc Ilie să fie ocrotitor spiritual şi al „soldaţilor luminii", adică al celor care lucrează în centrale electrice, termocentrale, hidrocentrale, staţii transformatoare, reţele de distribuţie ş.a. În tradiţia populară, Sfântul Slăvit Proroc Ilie Tesviteanul este considerat şi ocrotitor al apicultorilor. (sursa: Ziarul Lumina)

Parastas de 4 ani pentru părintele Arsenie Papacioc

Pe data de 19 iulie s-au împlinit patru ani de la trecerea la Domnul a arhimandritului Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria”-Techirghiol din judeţul Constanţa. Slujba Parastasului a fost săvârşită sâmbătă, 18 iulie, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pe podiumul din incinta aşezământului monahal. „În fiecare zi, mulţimi de oameni se adună la mormântul părintelui Arsenie Papacioc, care, deşi cu trupul este îngropat aici, cu sufletul este viu şi lucrător în viaţa fiecărui creştin şi în a fiecărui vieţuitor de aici de la mănăstire. Timp de 35 de ani, cât a vieţuit aici, a povăţuit lumea, a spovedit, a împărtăşit maicilor din experienţa sa duhovnicească, pe fiecare le-a format aşa cum cere regula Sfinţilor Părinţi, aşa după cum el însuşi a trăit în toată viaţa sa. Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc a lăsat o moştenire care se arată, în primul rând, în ucenici, deja formaţi duhovniceşte de dânsul, care se spovedesc în continuare în această mănăstire şi care sunt deja obişnuiţi cu trăirea şi programul slujbelor de aici, sunt activi şi sprijină bunul mers al activităţilor mănăstirii şi al celor pe care le avem de desfăşurat în continuare. De asemenea, părintele Arsenie Papacioc a format duhovniceşte sufletele maicilor de aici, care sunt în rânduială duhovnicească, păstrând în continuare rânduielile şi programul slujbelor rânduit de părintele, în aşa fel încât să se poată îmbina cu armonie ascultarea şi rugăciunea”, ne-a mărturisit protos. Ieronim Gheorghiţă, duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria”-Techirghiol. (sursa: Ziarul Lumina)

 



Știri externe - iulie 2015 (EXT)

RUSIA: Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a respins unul dintre proiectele documentelor ce vor fi discutate la Sinodul Pan-Ortodox din 2016

Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a respins unul dintre proiectele documentelor ce vor fi discutate la Sinodul Pan-Ortodox din 2016, relateaza pramvir.com. Proiectul, intitulat “Contribuția Bisericii Ortodoxe la triumful păcii, dreptății, libertății, frățietății și iubirii între națiuni și la eliminarea discriminărilor rasiale și de alte forme” a fost caracterizat drept “inacceptabil în forma sa prezentă” de către Sinod. Organismul eclezial a recomandat aprobarea unui alt proiect de document, intitulat “Importanța postului astăzi”, și a mai recomandat, de asemenea, adoptarea unor schimbări aduse textului de către comisia biblică.

GERMANIA: Cancelarul german Angela Merkel se opune căsătoriei gay

Creștină evanghelică practicantă, căsătorita de două ori, cancelarul german Angela Merkel a luat poziție împotriva 'căsătoriei' gay. Cancelarul nu acceptă căsătoriile între homosexuali, aceasta considerând că termenul de "căsătorie" ar trebui să defineasca ideea de "conviețuire între un bărbat și o femeie", potrivit unui interviu pentru LeFloid, citat de Sputnik. În luna mai, în urma referendumului din Irlanda, cancelarul a exclus posibilitatea de recunoaștere a 'căsătoriei' între persoane de același sex în Germania.

Reacție a ortodocșilor din America privind legalizarea căsătoriei gay în SUA

Într-un interviu acordat publicației ruse Pramvir, Protopopul Victor Potapov, paroh al Bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Washington DC, a declarat cu privire la acest subiect: "Să vă spun adevărat, ne simțim ca și cum am fi în doliu. Desigur, nimeni nu a fost surprins de faptul că s-a întâmplat asta. Cu toții înțelesem că majoritatea Curții Supreme va vota în favoarea deciziei de înregistrare a căsătoriilor între persoane de același sex. Totul a început cu mult timp în urmă. Acum, aceasta este rezultatul.

(...) Sunt, de asemenea, foarte preocupat de ceea ce se va întâmpla în continuare. Ce grup va mai cere, acum, egalitate? Acum, cineva ar putea spune: de ce nu se va legaliza, spre exemplu, poligamia? Aceasta deja s-a mai intamplat în istoria americană, printre mormoni, iar acum, oamenii vorbesc despre ea din nou. De ce nu poate un barbat să aiba mai multe soții, și o femeie câțiva soți? În plus, nu-i așa, într-un anume sens, nu pare a fi chiar mai natural decât căsătoria între persoane de același sex? Deci, cine știe ce ne așteaptă - și ce vor învăța, de acum, copiii și nepoții noștri în școli? Este într-adevăr deranjant pentru noi toți, pentru că acum homosexualitatea este considerată normă, aceasta va fi introdusă în programa școlară, copiii vor crește cu ea și se vor obisnui cu ea. Asta se dezbate deja în consiliile școlare din diferite regiuni ale Americii. În unele locuri se apără abordarea tradițională în educația sexuală a copiilor, iar alții, care sunt mai liberali, le spun deja pur și simplu copiilor, că un copil poate avea doi tați, fără mamă, iar familiile netradiționale sunt prezentate ca normă. Noi știm ce se va întâmpla, atunci. Acum, când căsătoria între persoane de același sex a fost legalizata în țară, a devenit doar o chestiune de timp până când o propagandă va fi lansată pentru promovarea în școli. Părinții care sunt nemulțumiți și au alte opinii își vor putea educa acasă copiii, sau îi vor trimite la școli religioase, dar în școlile obișnuite totul va fi "în condițiile legii"."

CONSTANTINOPOL: Consultări între Biserica Rusă și Patriarhia Constantinopolului privind Sinodul Pan Ortodox

Pe 6 iulie, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, șeful Departamentului pentru Relatii Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei s-a întâlnit cu Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, la reședinta din Fanar a Patriarhiei de Constantinopol. Pe parcursul unor discuții lungi, părțile au dezbătut un spectru larg de probleme, privind cooperarea inter-Bisericească în pregătirile destinate organizării unui Sinod Pan-Ortodox planificat să aibă loc în 2016, precum și alte subiecte de pe agenda relațiilor bilaterale dintre Patriarhiile de Constantinopol și Moscova. Mitropolitul Ilarion a împărtășit viziunea sa asupra situației din Orientul Mijlociu și din alte regiuni ale lumii. Printre temele discutate, s-a numarat și pregătirea sărbătorilor care vor marca un mileniu de prezență rusească pe Sfântul Munte Athos.

RUSIA: Acord între Ministerul Sănătății și Biserica Ortodoxă Rusă, pentru prevenirea avorturilor

Ministerul Sănătății din Rusia a semnat un acord cu Biserica Ortodoxă Rusă, care include prevenirea avortului și furnizarea de îngrijiri paliative. Acordul prevede cooperarea privind "protecția mamei și a copilului, inclusiv sănătatea reproducerii, promovarea valorilor familiei și prevenirea avortului". Acordul include acțiuni comune cu instituțiile medicale.

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a VI-a) - Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi - Cristina Roman

Sfântul Maxim Marturisitorul: Viețuind astfel în urma votului ce-L dăm, vom primi, ca pe o "pâine spre ființă" și spre viață, pentru hrana sufletelor noastre și pentru păstrarea și buna folosire a celor dăruite nouă, pe Cuvântul care a zis: "Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer și dă viață lumii". Căci El ni se face toate, pe măsura noastră a celor ce suntem nutriți prin virtute și înțelepciune, și se face corp, precum singur știe, prin fiecare din cei ce ne mântuim, în chip felurit, câtă vreme suntem încă în acest veac, după înțelesul cuvântului rugăciunii, care zice: "Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi". Prin "astăzi" socotesc că se indică veacul acesta. Cel ce ar voi să redea mai dezvăluit acest loc al rugăciunii ar putea zice: "Pâinea noastră pe care ne-ai gătit-o la început spre nemurirea firii, dă-ne-o nouă astăzi, cât ne aflăm încă în viața aceasta muritoare, ca să biruiască moartea păcatului hrănirea cu pâinea vieții și a cunoștinței, de care călcarea poruncii dumnezeiești nu l-a lăsat pe primul om să se facă părtaș; căci dacă ar fi mâncat să se sature din această mâncare, nu ar fi fost cuprins de moartea păcatului".

Dar cel ce se roagă să primească această pâine spre ființă desigur nu o primește întreagă, precum este pâinea însăși, ci cât poate el să primească. Pâinea vieții se dă pe Sine tuturor celor ce o cer, ca iubire de oameni, dar nu în același fel tuturor. Ci celor care au făcut lucruri mari mai mult, iar celor mai puțini în fapte mai puțin, fiecăruia cât poate primi vrednicia minții lui. Spre acest înțeles al cuvintelor de față ne-a adus Mântuitorul însuși, poruncind apriat învățăceilor să nu-și facă grijă câtuși de puțin de hrană ce cade sub simțuri. Căci zice: "Nu vă grijiți în sufletul vostru ce veți mânca și veți bea, nici pentru trupul vostru, cu ce vă veți îmbrăca. Că toate acestea le caută neamurile lumii. Ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă". Cum ne-ar îndemna deci să cerem cele de care a poruncit mai înainte să nu ne îngrijim? Este vădit că nu ne-a îndemnat să cerem prin rugăciune cele de care ne-a rânduit prin poruncă să nu ne îngrijim. Căci prin rugăciune se poate cere numai ceea ce putem căuta în temeiul poruncii. Așadar ceea ce nu ni s-a îngăduit să căutăm prin poruncă desigur că nu e îngăduit să cerem nici prin rugăciune. Iar dacă Mântuitorul a poruncit să căutam numai împărăția lui Dumnezeu și dreptatea, cu drept cuvânt a rânduit ca aceasta să o ceară și prin rugăciune cei ce se doresc după darurile dumnezeiești. Prin aceasta, asigurând darul celor cerute în chip firesc prin rugăciune, a unit voia celor ce cer cu voia Celui ce oferă darul, făcând prin aceasta unire afectuoasă cele două voințe una și aceeași.

Iar dacă ni se poruncește să cerem prin rugăciune și pâinea cea de toate zilele, prin care se întreține viața noastră de aici, să nu trecem hotarele rugăciunii, privind în chip lacom înainte la multe perioade de ani și să uităm astfel că suntem muritori și avem o viață care trece ca umbra. Ci să cerem prin rugăciune, fără îngrijorare, doar pâinea trebuincioasă zilei. Să arătăm astfel că facem, prin înțelepciunea cea după Hristos, din viața noastră o meditație (o pregătire) în vederea morții, armonizându-ne dispoziția vointței cu firea și despărțind sufletul de grija celor trupești, mai înainte de a veni moartea. Aceasta, pentru ca să nu se lipească de cele stricăcioase, întorcând spre materie dorința lui cea după fire, și să se deprindă cu lăcomia, care ne lipsește de abundența bunurilor dumnezeiești.

Sfântul Ioan Gura de Aur: Ce înseamnă cuvintele: "Pâinea noastră cea de toate zilele"? Înseamnaă: pâinea noastră cea din fiecare zi. Pentru că Domnul spusese să ne rugăm: "Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ", poruncind să împlinim și noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogorământ slăbiciunii firii omenești, pentru că grăiește oamenilor îmbrăcați cu trup, supuși nevoilor firii omenești, care nu pot avea aceeași nepătimire ca îngerii. "Vă cer și vouă, oamenilor, spune Domnul, să-Mi îndepliniți poruncile Mele în chip desăvârșit ca și îngerii, dar nu vă cer nepătimirea îngerilor, pentru că nu vă îngăduie tirania firii omenesti, pentru că aveți nevoie de hrana cea de toate zilele!".

Uită-mi-te câtă duhovnicie este și în cele trupești! Nu ne-a poruncit să ne rugăm nici pentru averi, nici pentru desfătări, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astăzi, ca să nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a și adăugat: "Pâinea cea de toate zilele", adică pâinea care ne trebuie astăzi pentru hrana noastră. Și nu S-a mulțumit numai cu acest cuvânt, ci a adăugat și un altul după acesta, spunând: "Dă-ne-o nouă astăzi", pentru ca să nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grija zilei de mâine. Pentru ce să te îngrijești de ea, odată ce nu știi de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o și mai târziu, spunând: "Nu vă îngrijiți de ziua de mâine" (Matei 6, 34).

Hristos vrea ca noi să fim sprinteni și întraripați și să-i dăm atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.

Sfântul Nicolae Velimirovici: Cine dă trup, acela dă și suflet, și cine dă văzduh, acela dă și pâine. Copiii Tăi, Dăruitorule Milostive, așteaptă de la Tine toate cele de trebuință. Cine va lumina fețele lor dimineața dacă nu Tu cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra răsuflării lor când dorm dacă nu Tu, Cel mai neobosit decât toți străjerii? Unde am putea să semănăm pâinea de zi cu zi dacă nu în țarina Ta? Cu ce am putea să împrospătăm această țarină dacă nu cu roua Ta cea de dimineață? Cum i-am da viață dacă nu cu lumina Ta și cu văzduhul Tău? Cum am putea să mâncăm pâinea dacă nu cu gura pe care ne-ai facut-o Tu? Cum am putea să ne bucurăm și să Îți mulțumim că suntem hrăniți, dacă nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viață și ai făcut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist? Nu mă rog Ție pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastră. Ce folos dacă am pâine numai eu, când frații mei flămânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine și mai drept dacă s-ar lua de la mine o asemenea pâine amară a iubirii de sine; mai bine să rabd de foame împreună cu frații mei. Nu poate fi voia Ta să-ți dea mulțumită un singur om în timp ce sute Te blesteamă.

Tatăl nostru, dă-ne nouă pâinea noastră, ca să Te slăvim într-un glas și să ne amintim cu bucurie de Tatăl nostru Cel ceresc. Astăzi ne rugăm pentru ziua de astăzi. Ziua aceasta este mare: în ea s-au născut nenumărate făpturi noi. Nenumărate făpturi noi, care nu au fost ieri și care mâine nu vor fi, se nasc astăzi sub aceeași lumină a soarelui, împreună cu noi umblă pe una dintre stelele tale și cu noi dimpreună grăiesc Ție: pâinea noastră. O, Mare Gazdă! Oaspeții Tăi suntem de dimineața până seara, la masa Ta ședem și pâinea Ta așteptăm. Nimeni afară de Tine n-are dreptul să zică: pâinea mea. Pâinea este a Ta. Nimeni afară de Tine nu are drept asupra zilei de mâine și asupra pâinii de mâine, ci numai Tu și aceia dintre locuitorii pământului pe care îi poftești Tu. Dacă e dupa voia Ta ca sfârșitul zilei de astăzi să fie linia despărțitoare dintre viața și moartea mea, mă voi pleca în fața voii Tale sfinte. Dacă e voia Ta ca mâine să fiu din nou tovaraș de călătorie al marelui soare și oaspete la masa Ta, voi da din nou mulțumită Ție, precum o fac zi de zi. Și mă voi pleca în fața voii Tale iarăși și iarăși, precum fac îngerii din cer, Dăruitorule al tuturor darurilor trupești și duhovnicești!

Olivier Clement: Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastră, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie să facem pentru a avea, pentru a o câștiga cinstit, prin muncă, într-o civilizatie pe cât posibil cinstită. Totuși, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar și har. Pâinea este ceea ce mă ține în viață. Or, faptul de a continua să trăiesc presupune o întrepătrundere incredibilă de circumstanțe favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. Aș fi putut sau ar fi trebuit să mor de atâtea ori: război, accident, cancer, insuficiență cardiacă, tentativă de sinucidere - sau mai știu eu ce? O persoană sau alta, al cărei chip, voce sau rugăciune pentru mine reprezintă și ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care aș vrea să-l apăr și să-l ghidez în viață, îmi scapă cu desăvârșire.

Nu există decât două ieșiri: fie spaima, și toate mijloacele de a o evita rămân fără succes, o știm bine. Fie rugăciunea: pâinea noastră cea pe care ne-o asigură o întreagă civilizație - hrana, îmbrăcămintea, locuința, securitatea, această pâine pe care ne-o dă acel fragil echilibru biologic sau psihologic, această pâine constând și în atâtea afecte și amprente din care se hrăneste sufletul nostru, recunoaștem că o avem de la Tine: dă-ne-o nouă astăzi. Sau pur și simplu: dă-ne nouă ziua cea de astăzi. Sau dacă vrei să ne-o iei, ia-ne-o. Dacă este voia Ta, voi muri astăzi, sunt un slujitor nefolositor, eliberează-mă din acest joc ciudat si străin, în fond... (Iov 1, 20-21). Astfel, să privim fiecare zi ca pe o zi de har. Și mai mult decât atât. Noi cerem astăzi această subzistentă, ca pe pâinea care "vine", adică pâinea Împărăției. Or, pâinea Împărăției este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai să primim orice pâine, orice mijloc de subzistență, ca și cum ar fi Euharistia, adică împărtăsirea cu Trupul său, cu prezența Sa.

Tradiția ortodoxă ne învață invocarea Sfântului Duh înaintea oricărei treburi de oarecare importanță, iar la sfârsșitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am așteptat-o din partea femeii - desigur, în zadar, căci și femeia simte nevoia să fie mângâiată -, ea este deja cu totul în Împărăția lui Dumnezeu și ne ajută să trecem și noi pe celălalt mal, ea este, într-o persoană creată, sinteza tuturor formelor de tandrețe și frumusețe. Faptul de a cere pâine sugerează ceea ce ar trebui să fie legătura noastră cu pământul, căci pâinea înseamnă pământul muncit de om. Omul, sau va distruge pământul, sau va face din el o Euharistie.

(...) Cererea de pâine, dacă vrem s-o spunem fără inconștiență sau ipocrizie, ne impune o altă exigență: aceea de a împărți cu celălalt. Comuniunea euharistică este o părtășie, este inseparabilă de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gură de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au apărut și pentru că lumea creștină n-a știut să împartă; pentru că a păstrat "taina altarului", uitând-o pe aceea a "fratelui". Drama, se știe, continuă și se agravează astăzi la scară planetară.

Natalia Dinu Manoilescu: Prima cerere - "pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi" cuprinde o întreagă doctrină antropologică. Expresia de "pâine spre ființă", nu se găsește în Noul Testament decât în două locuri, respectiv în cele două versiuni ale rugăciunii domnești, proprii lui Matei și lui Luca. De fapt, termenul apare foarte rar în textele grecești. Origen îl socotea chiar creat de evangheliști și îl traducea prin cuvantul "substanțial”, echivalentul traducerii "pâinea cea spre ființă" din Biblia românească, expresie pe care o socotim mai potrivită decât cea din Biblia de la Ierusalim, unde se spune "pâinea noastră zilnică". Rugându-ne pentru pâinea cea spre ființă, ne rugăm ca Dumnezeu să ne dăruiască ceea ce este esențial pentru viața noastră trupească și sufletească.

Iisus ne îndeamnă anume să cerem pâine, hrana de capetenie a omului, care asigură existența sa fizică, fiind însă susceptibilă totodată, prin primirea harului, de a se preface în Euharistie și de a deveni astfel mijloc de regenerare spirituală și izvor de mântuire. Hristos nu putea să-l învețe pe om a cere pâine exclusiv pentru trup, El, Care respinsese ispita de a face din dobândirea pâinii țelul suprem al vieții. Cerând deci pâinea cea spre ființă, Îl rugăm pe Tatăl să ne dea tot ceea ce știe El că ne este necesar pentru a înfrunta greutățile acestei vieți fără a ne primejdui mântuirea. Că această rugă nu vizează exclusiv satisfacerea unei necesități biologice rezultă și din faptul că Domnul nu ne învață să cerem o hrană oarecare, ci pâinea, adică acel element care, prin consacrare, va deveni însuși sfântul Său trup. Prefacerea euharistică asigură așadar pâinii însușirea sfințeniei. Învățându-i pe ucenici să se roage: "Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi" - așa cum apare în versiunea lui Matei - Domnul dorește să limiteze grija omului cu privire la cele necesare susținerii vieții, la prezentul imediat. Preocuparea pentru viitor trebuie evitată, deoarece grija, punând stăpânire pe om, l-ar putea abate de la adevărata sa vocație.

Chiar și atunci când expresiei "pâinea cea spre ființă" i se atribuie o semnificație spirituală, ea referindu-se la ceea ce este indispensabil în vederea mântuirii, îndemnul de a ne ruga doar pentru ziua respectivă rămâne valabil. Avem nevoie de atâta putere cât să facem față greutaților și ispitelor proprii zilei prezente. Pentru creștinul adevărat, convins că se află permanent sub oblăduirea părintească a Tatălui, esențial este ca, în cuprinsul fiecărei zile, să-și îndeplinească fără șovăială datoria, cu gândul la Hristos și sub umbra ocrotitoare a Sfântului Duh. De aceea el nu se frământă pentru viitor, nu se întreabă dacă va veni o clipă când nu va mai fi în stare să înfrunte ispitele și poate se va prăbuși. Știind că Dumnezeu nu îl va părăsi niciodată, ucenicul lui Hristos nu se lasă copleșit de povara unor asemenea întrebări și își limitează atenția și cererea la clipa prezentă, cunoscând că în cuprinsul acesteia se pot afla ascunse atât mântuirea cât și damnarea sa.

Origen: "Pâinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi"... Unii exegeți consideră că trebuie să ne rugăm pentru pâinea obișnuită: este bine să corectăm greșeala unora ca aceștia.(...)

Adevărata pâine

Adevărata pâine este cea care îl hrănește pe omul adevărat creat după chipul lui Dumnezeu și care îl ridică pe cel ce se hrănește cu ea până la asemănarea cu Creatorul său. Ce poate fi mai de preț pentru o minte înțelegătoare decât înțelepciunea lui Dumnezeu și mai de dorit pentru o fire cugetătoate decât adevărul? (...) Cuvântul care înseamnă pâine este foarte variat, căci nu toți pot suporta tăria și puterea întăritoare a învățăturilor dumnezeiești. Pentru a da o hrană tare celor mai desăvârșiți, Iisus spune:

            "dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și ba sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" (Ioan 6, 53-57)

(...) Să-I cerem Tatălui nu pâinea obișnuită, ci pâinea spre ființă, temându-ne ca nu cumva sufletele noastre să se îmbolnăvească de foame și să moară pentru că ne-a lipsit cuvântul Domnului.

Cuvântul "epiousios"  -Trebuie să cercetăm acum ce înseamnă cuvântul spre ființă. Cuvântul "epiousios" nu a fost niciodată folosit de învățătorii greci și nici nu este întrebuințat în limbajul curent; pare să fi fost făurit de evangheliști. Matei și Luca folosesc amândoi același cuvânt și nu oferă nicio variantă... Am făcut cercetări asupra npțiunii de "ființă" datorită pâinii "cea spre ființă" și am arătat că noi trebuie să cerem la rugăciune pâinea "cea spre ființă". După cum alimentele hrănesc și întăresc în mod diferit pe cei care le mănâncă, tot așa este și cuvântul lui Dumnezeu: lapte pentru prunci, legume pentru cei slabi și carne pentru cei puternici. Fiecare se folosește de acestea potrivit cu starea lui. Pâinea cea spre ființă este potrivită firii noastre cugetătoare cât și substanței însăși, ea aducând sufletului sănătate, vigoare și bunăstare, transmitându-i propira nemurire căci Însuși Cuvântul lui Dumnezeu este nemuritor.

Astăzi - Adeseori, Scriptura numește prin "astăzi" întreaga eternitate.

Teofilact al Bulgariei: "Cea spre ființă", adică cea îndeajuns spre ființarea noastră. Deci, tu, leapădă grija pentru a doua zi! Încă și Trupul lui Hristos este "Pâine spre ființă", cu care ne rugăm ca fără de osândă să ne împărtășim.

 

 

 

           

                         



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Despre îngustimi şi eretinism; sectarismul - Ieromonah Arsenie Boca

E bine să punem la punct acel "spirit sectar", spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine. Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am observat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti; se găsesc sectari (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică, cel căzut în asemenea îngustimi, susţine cu toată tăria că aşa este "Adevărul", cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere, a sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general. Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.

Orice spirit aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea sa superioară, suveranitatea credinţei în conducerea prea înţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna putem fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi de minte decât de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează; se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimele acestor îngustimi. Şi, întâi trebuie să se spargă capul prost ca să vie cel cuminte.

Să luăm un exemplu şi-un model de îngustime a oamenilor providenţiali din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot şi veşnic posomorât. Se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sf. Vartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, Milanul şi Ţările de Jos, iar după ce a cucerit Portugalia la anul 1850 se făcu stăpân şi peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei dispunea acum şi de aceasta. Această întindere imensă, făcea ca Filip să se creadă în sine aşa de tare, încât afirma, umflat de mândrie, că-n împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania se cutremură pământul.

Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: "mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici"; într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor, încât aceştia îl numiră "Demonul de la miazăzi".

În luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a căutat ca să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul. Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca cu armele să-şi apere libertatea religioasă şi politică. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18000 de oameni au fost arşi de vii, la 30000 li s-au luat averile rămânând pieritori de foame şi 100000 fură nevoiţi să părăsească ţara.

Filip, povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca toţi cei care nu sunt catolici să se boteze s-au să părăsească ţara. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi-au trecut în alte ţări, iar cei săraci au rămas pe mâna iezuiţilor şi a inchizitorilor şi-au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri Spania de miazăzi ajunsese o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod ucigătorul pruncilor: păduchi sub piele! iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.

Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloacele de teroare, ca să se impună un creştinism forţat. Întrebăm Apusul: Oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este iubirea de oameni a Lui? Şi unde este răbdarea care trebuie s-o avem până la jertfă pentru fraţii noştri mai slabi? ... Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine. De aci reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de-o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile în îngustimea sa până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.

Oricine care este afumat de-o vară vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată azi sau mâine să producă "anarhie" prin răzbunare şi ferocitate. Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui care a legat pe toţi creştinii de veacuri până la sfârşitul veacului acestuia. Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi "judecata cea de pe urmă" se grăbeşte.

Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropească tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără de voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale pentru o veşnicie fără de sfârşit ... Amin.

Lupta dintre ateism și creștinism

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă cât şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa după cum învaţă Biserica creştină. Până la sfârşitul acestui secol toate rupturile ce s-au făcut, în numărul nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca să atingă treapta cea mai de jos, a negaţiei lui Dumnezeu; cu toate că toate ereziile, având pe tatăl minciunii ca conducător al lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu. Oamenii deci, nebăgând de seamă de vraja vrăjmaşă care prin diferite amăgiri şi înşelătorii îi face să se creadă întru sine mai presus de Biserică şi de cele şapte soboare, încep să se taie în Scripturi după cum îi taie capul pe fiecare, fără să ţină cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia putem să creştem şi să ne mântuim.

Toată lucrarea antihristă a diavolului, însoţită de tot felul de puteri şi semne şi de minuni mincinoase, sunt îngăduite de Dumnezeu pentru fiii pierzării fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi ca să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea.

Iar unitatea Bisericii noastre pe care a întemeiat-o Domnul, şi al cărui cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt Sângele Său, deci nu există altă Biserică decât aceea pe care a întemeiat-o Iisus Hristos prin apostolii Săi şi care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el. Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: lumea aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor.

Ştiut este din toată lectura făcută că materialismul dialectiv e ateu; profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, învierii şi Împărăţiei lui Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Nu mai este înviere şi judecată? Dar pe faptul că mulţi oameni, pot fi ei milioane la un loc care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de-a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului? Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic Fenerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: nu religia a făcut pe om ci omul a făcut religia, iar contemporanul său David - Frederic Strauss a supus Evangheliile unei critici în toată regula...

Dar abia se dezvăluie Adevărul ce trebuie scos la iveală. De aci încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor ce cred în El, în Biserica Lui cea adevărată şi-n Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe, şi numai acei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până în vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi de a te lăsa ca să fi condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: "Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, şi dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni". În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este şi unde-i este inima şi nădejdea lui.

Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtori nu este alta decât a lui Iisus şi după El a tuturor sfinţilor care având pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost înarmaţi cu toate armele în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice până şi atunci când acestea au voit să le taie capul sau altceva să le facă, pentru că n-au voit ca să refuze sfintele învăţături ale Mântuitorului şi să le primească pe ale lor.

Toate măsurile lor de constrângere ce au fost făcute pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui adevărat, precum şi a lucrurilor Lui care Le-a făcut pentru mântuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru că Iisus Hristos care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns să facă ceva ce nu-l place pe El. Pe Domnul nu l-a putut constrânge decât suprema Sa bunătate, desăvârşirea Sa, care a biruit îngustimea ateismului lui Iuda, dându-i votul: "Ce faci, fă mai curând". Toţi ceilalţi apostoli n-au înţeles cuvântul acesta atunci, ci credeau că vorbeşte de ceva cumpărături cu Iuda, întrucât purta punga comunităţii şi praznicul era aproape. Aci se mai împlineşte şi cuvântul proorocului: "Iară duşmanii omului sunt cei din casa lui".

Tot de aci mai reiese şi un alt învăţământ: ştiinţa cu toate termenele ei nu-ţi angajează viaţa în joc niciodată, iară credinţa creştină întotdeauna. Măsura coacerii în creştinism atunci se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din lumea aceasta biruitori în toate ispitele şi durerile prin iubirea lui Iisus împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în creştinism, ca să ajungi să simţi şi tu durerea care a simţit-o "Crinul(?) de pe cruce", plângând nemernicia oamenilor şi rugându-te pentru iertarea lor.

Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia spiritului liber a lui Iisus, pentru că încă nu se pogorâse Duhul Sfânt peste ei, care să le dea putere ca să bea acelaşi pahar şi de a se boteza cu acelaşi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur că dacă înţelegeau atunci toţi se ridicau împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele ateismului lui Iuda "Ce faci fă mai curând". Dar, după pogorârea Duhului Sfânt, li s-au luminat puterile minţii şi-au înţeles necesitatea jertfei şi liniştea deplină a Mântuitorului împotriva agresiunilor necredinţei. De acum moartea nu mai e pedeapsă a firii ci pedeapsă a păcatului. Ca atare trebuie primită fără şovăire şi reacţiune.

Trebuie să acceptăm cu mintea şi cu inima netulburată pe oricine care, neputându-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât de a ne omorî pur şi simplu. Căci în aceste două tabere (creştinism şi ateism) nu poate fi pace, numai dacă trece una peste alta. Prima tabără este totdeauna paşnică şi senină şi cu inima atât de largă încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a doua însă, este plină de răutate şi desăvârşesc în bine pe cei din prima, trecându-i prin cuptorul suferinţelor. Nouă ne-ar fi pagubă supremă de-a trăda creştinismul de frica lor sau de frica durerilor. Nu trebuie să ne facem de vrajbă cu ei întrucât sunt stăpânirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de frică, nici din diplomaţie, nici urmărind vreun câştig sau cinste deşartă, ci din convingere că aşa ne punem de acord cu Providenţa care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu "pentru ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi", pentru ca toţi să fie "o turmă şi un Păstor".

Mântuitorul nu ne-a învăţat care formă de stat mântuieşte oamenii, care reformă monetară sau agrară ne duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus că lipirea inimii de bogăţii duce la osândă. Aşa că să nu ne prindă mirarea când vedem că unora, bogaţi de aceste pământeşti, le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru că pe bună dreptate vine, fiindcă n-au avut grijă de lazării de la poartă. Deci, felul cum îşi chiverniseşte stăpânirea factorul economic creator de forme istorice e treaba stăpânirii, noi trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, indiferent ce măsuri ia "Cezarul" pe faptul că noi mai avem un Împărat şi-o Împărăţie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întotdeauna stăpânirile pământeşti au fost în conflict cu aceea a Providenţei Divine dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin mâinile lor. Deci, ori de câte ori stăpânirile acestea pământeşti şi trecătoare ar căuta să nege existenţa lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoaştem ca stăpânire din ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi stăpânirile vremelnice şi le îngăduie pentru ca să desăvârşească pe noi prin toate suferinţele şi caznele.

Nu trebuie să reacţionăm împotriva stăpânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi în lucrurile Lui pentru ca să nu fie, că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, dar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi conducerii Sale providenţiale. Dumnezeu este autoritatea superioară tuturor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu scopuri foarte bine definite.

Orişice lege o ascultăm deci din cauza autorităţii lui Dumnezeu. Când legile şi stăpânirile sunt împotriva lui Dumnezeu nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru că Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi sau a unei stăpâniri împotriva Sa.

Reacţionăm însă împotriva păcatului ateismului fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat împotriva Adevărului, şi Dumnezeu este Adevărul, pentru vina aceasta. Dar stăpânirea poate să ne taie capul şi să facă cu noi ce va vrea că o ascultăm(?). Cu aceasta suntem în câştig şi noi şi stăpânirea şi-a făcut datoria. Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunţiş la valoarea majoră a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte care dacă refuză şi sfatul cel mai luminat nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.

Din: Pr. Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Charisma, 2006



La Părintele Stăniloae am intrat ca la o legendă, dar am ieșit ca de la un maestru - Vasile Andru

Miercuri, 8 iunie 1987

I-am dat un telefon părintelui Dumitru Stăniloae, voiam să-l văd, eram într-o stare de mulțumire filocalică, legenda Stăniloae mă atrăgea ca un magnet. Îi căutam pe oamenii legendă nu la suferință, nu la frustrări profesionale sau impasuri, ci dimpotrivă, când eram bucuros, când mă simțeam deasupra silniciilor vremii. Îi căutam numai la bine, niciodată la rău. Părintele Stăniloae mi-a răspuns cald, că mă așteaptă, pot să vin acum.

Înainte de a intra la Părintele, trec pe la „Biserica cu Sfinți”: ascult cântare, un cor religios înregistrat pe bandă magnetică; crâmpeie dintr-o slujbă înregistrată. Mai intră doi-trei oameni, se închină, ascultă două minute, ies... Rămân singur. Biserica goală îmi produce o emoție intensă, toată figurația picturală mă fascinează, sunt singur cu toată istoria pictată a mântuirii... golul naosului mă umple de cosmos, am o stare de bine celest... Biserica plină înseamnă înrudire cu slăvire. Dar o biserică goală este ca o chilie de Duminică, este jăratic contemplativ, este tunetul cerului... M-am lăsat în voia unei stări de bine o clipă, dar când mă uit la ceas, văd că a trecut o oră într-o clipă.

Intru la părintele Dumitru Stăniloae (str. Cernica, 6). Camera sa de lucru: o încăpere strâmtă, luminoasă, plină de cărți. El: bătrân, alb. Simte că-i contemplu bătrânețea și-mi spune: „Am 84 de ani! E o vârstă...” (a culmii? a staționării?). Îmi spune că îl dor ochii, nu știe dacă va mai putea termina ultima sa carte, despre figura lui Iisus în Evanghelie.

Are o operă încheiată. Dar mai scrie și după ce și-a încheiat opera. Asta-mi amintește sfatul unui maestru: „Când ai ajuns în vârful muntelui, continuă să urci!”

 

Cartea și trăirea

Ziceam: mergeam la dânsul ca la o legendă, nu precum la un maestru. Îl vedeam mai mult om al cărții, ori eu eram însetat de oameni ai experienței. Am avut repezeala să-i spun acest lucru. Atunci mi-a scos o lucrare a sa care se numea Priere de Jesus et experience du Saint-Esprit, apărută la Paris. Cuvântul acesta, experiența Duhului Sfânt, m-a cotropit spontan. Există cuvinte care pot produce șocuri transformatoare, pot aprinde un rug lăuntric! Un cuvânt mare face mai mult decât o predanie. Ideea aceasta a părintelui Stăniloae, a face experiența Sfântului Duh m-a înălțat sufletește, brusc, mai sus decât o făcuse experiența zen (despre care i-am vorbit și părintelui, nu știu de ce).

I-am spus că, până atunci, îl văzusem mai mult ca o legendă a teologiei, și mă intimidează, deodată, să-l văd ca pe un practician al rugăciunii inimii. El a surâs cu o nespusă blândețe. Mi-a zis atunci ceva ca și cum mi-ar fi făcut favorul unei destăinuiri esențiale. Mi-a zis că el a făcut cu adevărat Rugăciunea lui Iisus doar în închisoare, când a fost condamnat cu lotul „Rugul Aprins”, între 1958 – 1963. Atunci s-a rugat cu adevărat, a făcut exclusiv rugăciune isihastă, și aceasta a fost partea fericită a închisorii sale.

„Nici înainte de închisoare, nici după, eu n-am făcut rugăciunea lui Iisus neîntrerupt și cu plecare din trup, așa cum am făcut-o atunci.”

Mărturisirea aceasta a fost răscolitoare și a contat mult pentru angajarea mea în isihasm, poate tot atât cât inițierea propriu-zisă pe care i-o smulsesem, tot în acest an 1987, bunului părinte Calinic Cărăvan de la Mănăstirea Lainici.

Am corectat imaginea de cărturar exclusiv a părintelui Stăniloae, descoperind un mare trăitor. Nu l-am mai văzut ca pe un om robit cărții, ci sortit Cărții.

L-am întrebat care carte a sa îl recomandă integral (eu mereu convins că, dintr-un scriitor bun, la urmă rămâne o singură carte, dar el scrie multe ca s-o nimerească pe aceea singură care-i va supraviețui; și astfel scrie mereu aceeași carte, crezând că scrie mai multe!) Părintele îmi recomandă pur și simplu să-i citesc toate cărțile! Zice că toate fac un întreg și dau imaginea a ceea ce el a adunat într-o viață. Pentru mine, atunci, conta omul care ne-a destăinuit Filocalia.

Lena Constante, deși măreață prin artă și supraviețuire, greșește când se arată mefientă cu cei care au descoperit orațiunea mistică doar în închisori și s-au rugat continuu „doar când n-aveau încotro”. Curios că discutia a avut loc in biroul lui Eugen Barbu, căruia Lena Constante îi adusese, spre vedere și achiziție, două tapiserii!). I-am răspuns Lenei Constante: „Există întâmplări care devin destin. Și întâmplarea că părintele Stăniloae sau părintele Steinhardt au culminat pe calea mistică în închisoare a devenit destin.”

 

Scriitori frustrați de ortodoxie

Părintele Dumitru Stăniloae se bucură că am venit astăzi la dânsul. Se bucură că un scriitor român e interesat de ortodoxie. Zice:

„În spațiul românesc actual lipsește un scriitor creștin, un gânditor laic care să valorifice gândirea creștină. Toate națiile au scriitori creștini. Occidentalii au scriitori creștini, acolo se poate. Dar și rușii au. Puternici! Și când sunt în străinătate, au cu ce se arăta! Numai la noi nu există un gânditor creștin în mediul laic. Și este o pierdere! Dinspre religie pot veni deschideri mari de orizont, zguduiri de viziune”.

Răspund: Părinte, Ioan Alexandru e un mare poet creștin. Și Grigore Vieru. Și Cezar Baltag scriind: „Sângele mielului spele-i / lumii păcatele. Acestea sunt palmele mele,/ acestea stigmatele.” Vintilă Horia e un gânditor creștin, pe care îl cunoaște și Occidentul, din cartea sa Viaje a los Centros de la Tierra. Unii vor fi recuperați de biserică mai târziu. Eminescu a fost recuperat de biserică, uitându-se că a scris cândva: „Eu sunt budist; nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la puterea a 10-a”.[n.autor: aceasta este o însemnare accidentală, fără acoperire; Eminescu se revelează ca poet creștin în multe poeme emblematice, precum Colinde, colinde, sau Învierea, sau Rugăciune.]. Occidentalii nu au mai mulți scriitori creștini decât noi, dar ei știu să-i pună în valoare, au și avantajul limbilor de mare circulație. Cine-l cunoaște pe Vasile Voiculescu? Și cred că este mai bun decât Charles Peguy sau decât Leon Bloy. E drept că, în materie de evocare a lui Iisus, la noi nu există un scriitor de puterea lui Ernest Renan.

Părintele Stăniloae are o reacție fermă împotriva lui Ernest Renan. Dar și-a exprimat foarte elegant și blând totala dezaprobare. Zice:

„Ce frumos a scris Renan despre Iisus... numai că i-a negat dumnezeirea. A scris frumos, te prinde în mreje, ca să te deruteze, să te abată de la suportul creștinismului însuși.”

Răspund: Ernest Renan scrie și pentru cei care azi nu suportă miracolul. Renan Îl acreditează puternic pe Iisus, în fața celor care cred doar în istoricitate. Este și acesta un mod de relansare a creștinismului.

„Dar dacă I-a negat dumnezeirea, a dărâmat suportul creștinismului” zice părintele.

„Nu cred că a negat-o, ci mai degrabă a afirmat-o altfel decât în limbajul vetust, singurul limbaj admis de conservatoriști. Nu știu dacă I-a negat divinitatea, dar știu că I-a afirmat vastitatea și implicarea continuă în destinul lumii; zicând: (traduc din memorie): Această Persoană sublimă, care cârmuiește încă destinul lumii, ne este îngăduit s-o numim divină, nu în sensul că Iisus a absorbit tot divinul, dar în sensul că Iisus este Cel care a determinat speța umană să facă cel mai mare pas spre dumnezeire.”

Părintele Stăniloae, cu o voce blândă și fără invidie că Ernest Renan avea atâta trecere la mine, zice:

„Chiar dacă ați ajustat traducerea în chip mai ortodox, vedeți clar că Renan nu afirmă dumnezeirea lui Iisus, ci doar spune că a ajutat omenirea să facă cel mai mare pas spre divin.”

 

Isihasm versus Zen

Îi spun Părintelui că am făcut un pas bun spre isihasm, ca practică. Și i-am căutat pe cei care îmi pot dezvălui, și l-am găsit pe părintele Calinic Cărăvan.

Îi mai spun că am cunoscut și practica zen, care de-asemenea conduce spre „liniștea văzătoare”.

„Ce este zen? mă întreabă părintele.

Îi spun ce este. Prima tendință este să rejecteze. Dar fără vehemență, ci prudent. Îmi cere să-i spun cum se face și din ce zonă păgână provine.

- Vine din India? întreabă.

- Din Japonia, spun. La origine, e din India, se numea dhyana, e un procedeu de contemplație. Japonezii l-au preluat și l-au făcut foarte eficient; este non-confesional, este o gimnastică mentală.

Oare de ce m-am apucat să-i povestesc părintelui despre zen? O fac „de spovedanie”? Sau din ticul neofitului pe care-l mănâncă limba să trâmbițeze ceva ce știe doar el?... Oricum, mă bucur că sunt primul care-i spune despre Zen acestui mare învățat.

Spun: Papa Ioan Paul al II-lea (pe care l-am văzut de aproape, acum 7 ani), i-a îngăduit maestrului zen Taisen Deshimaru să le arate unor călugări catolici cum se stă ferm la rugăciune, cum se stă în genunchi!

Părintele Stăniloae: Putea să ne cheme pe noi, le arătam noi cum se stă în genunchi.

Zic: Da, într-adevăr.

Părintele: Isihasmul pune accent pe persoană! Aici e superioritatea lui!

În așteptarea revelației nu ar fi nevoie, așadar, de nici o pregătire mentală prealabilă. Nu există un antrenament mental special... La sfârșit, părintele Stăniloae spune așa despre aceste extensii „iluministe”:

„Toate sunt păreri! Toate sunt părerile oamenilor! Adevărul este lumina care îți este dăruită! Lumina n-o smulgi tu, orice ai face. Ea vine! Îți este dată!”

Aceste cuvinte („Toate sunt păreri!”) s-au cuibărit în isihia mea și le-am păstrat ca pe o metodă de evaluare mai fină decât acel „Dubito ergo cogito”.

Un cuvânt simplu, spus de un avva, clatină temeiuri și pune temeiuri.

Zice: „Isihasmul cultivă atitudinea asta: Nu pot să fac nimic singur: umilește-mă. Umilința cererii, a creșterii. Conștiința că sunt mai mic decât cel ce-mi dă. Întreb: Cine sunt eu? Cine mi-a dat această existență? Altcineva, care nu-i din lumea aceasta.”

Întrebările uimirii (uimirea de identificare): „Cine sunt eu, acesta care întreabă?” se găsesc în toate practicile LdC (luare de cunoștință, atenția inimii). Dar acum părintele Stăniloae îmi arăta că ele s-au iscat și în asceza creștină.

In final zice despre zen:

„Da, faceți... Numai dacă aveți hotărâre că aceste căutări nu vă îndepărtează de la ortodoxie...”

Îi răspund că, în oarecare privință, Zen-ul este ca... Homer. Știți, nici Homer, cu tot Olimpul său păgân, nu-i îndepărtează pe greci de la ortodoxie... Și grecii îl practică pe Homer!

„Da...” zice el aparent concesiv. „Interesant! Atunci e minunat că nu vă îndepărtați de ortodoxie!”

Dumitru Stăniloae insistă pe acele apeluri la imaginea Lui: „El ne-a dat puterea de a face efort. El se limitează în fața mea ca să-L pot primi!”. Iarăși pune accentul pe persoană: „El s-a făcut persoană ca să-l pot eu primi... Cine mă poate iubi decât o altă persoană? Persoană și comuniune. Valoare pe care mi-o afirmă altul pentru că-l afirm eu pe el. Nu poți fi nimic fără Altul. Așa zice și Fiul despre Domnul; și asta este pentru noi modelul! Bucuria persoanei. Omul care se comunică se luminează. Din puținul pe mi l-ați spus acum despre zen, aș crede că nu lucrează spre comuniune.”

Îmi mai dă exemplul lui Marcu Pusnicul (vol. I, Filocalia). „Marcu Pustnicul zicea: să ne închipuim că Iisus este închis într-un altar în inima noastră. Să batem la acest altar până se deschide...” Un suport pentru metoda contemplativă.

 

Poporul tainei

Părintele revine la ideea de început: Nevoia de gânditori creștini. Zice:

„Nu-mi place, nu-i sănătos, scepticismul atâtor tineri. Vin la mine, uneori, intelectuali. Îi văd sceptici... De ce sunt sceptici? Resimt ei o învăluire, o taină? O taină a vieții, a lumii... S-o caute! Experiența creștină i-ar ajuta s-o caute. O întărire în existență. Aveți o răspundere față de neam. Cea mai mare taină e Persoana. Poporul nostru a avut sentimentul tainei. Balada Miorița este un mister divin. Doina este o cântare reflexivă. Nu ludică! Portul nostru, jocul - conțin taină.”

Apoi mă sfătuiește să nu ocolesc cărțile ortodocșilor ruși. Eseurile lui Losky. Cărțile lui Evdokimov, ale lui Serghei Bulgakov.

Îi răspund că, în practică, idealismul rus e concurat de eficiența greacă. Zic:

- Teologii rușii merg pe o extremă pietistă, adică ei vor să te sfințești, nu să te iluminezi. Rușii au simțit că sfințirea e mai lesne de obținut la popor, decât iluminarea. Dar grecii îmi dau liber la iluminare, la fotisis. De aceea, ca lectură urgentă, înainte de ruși, eu am pus Filocalia, pe care ați tradus-o în română!

 

Viața și încercările

Părintele îmi spune episoade și răscruci din existența lui. Când i-am spus că sunt născut într-un sat lângă Cernăuți, îmi spune că i-a rămas întipărit în minte acest oraș, a stat 7 ani la Cernăuți: facultatea, doctoratul. Apoi 17 ani la Sibiu, ani strălucitori. În 1958 a fost închis, la Jilava și la Aiud, auzeam pentru prima dată despre experiența sa carcerală, în 1987 era chiar primejdios să vorbească despre asta. De aceea nici n-am notat nimic în caietul cu însemnări. Soția sa, presbitera Maria, intervine, spune ce greu era în acei ani, privațiuni și prigoană.

 

Sugestie misionară

În final, părintele Dumitru Stăniloae, ca și cum m-ar programa subtil cu o sugestie misionară, îmi spune că „mă socotește un pivot spiritual într-o redresare culturală, la noi”.

Îmi stăruie în minte acel „dubito” al părintelui Dumitru despre urcarea muntelui pieptiș sau pe panta lină: „Toate sunt păreri”. Eu spuneam: Da, iluminarea este altceva decât ceea ce gândești! E atât de mult, încât numai știind cât de mici suntem și cât de părelnice sunt acele meta-hodos (=metode), - poți trăi uimirea care deschide poarta de dincolo de poartă.

Dincolo de științe. Lumina, claritatea mentală deplină te copleșește, ca și când ar fi dăruită de cineva care-i mult mai vast decât ființa, din altă lume decât cea văzută.

Pentru că este un dar din altă lume, de altă natură decât a noastră, o veste din altă lume – cum am putea să o avem cu ajutorul unor practici din lumea asta? Cum am putea, cu științe ale omului, să obținem ceva de dincolo de om? Ne este dat, deodată, de dincolo de noi.

Să-l aștepți ca pe un dar vast, punând mintea în stare de receptivitate vastă. Chiar dacă, în plan psihic, atitudinea asta este o strategie de extensie a conștiinței – văd că este o strategie eficientă. Ai epuizat proptelele metodelor. Aștepți stabil și destins să pogoare în tine claritatea. Și, într-o clipă, incendiind blând ființa, ea va pogorî. De va voi Duhul.

 

Vineri, 15 septembrie 1989

Trec iarăși pe la părintele profesor Dumitru Stăniloaie. Îi aduc cartea Viață și semn, care mi-a apărut în iunie. O primește bucuros, aflase deja de ea, i s-a vorbit. Apreciază că eu dau tonul unei filosofii a vieții; a unei filosofii articulate la viață. Zice:

-Există și filosofi care rămân în afara problemelor vieții: iubirea aproapelui, căutarea sensului, echilibrare psihică, fericire personală. De ce se pierd ei în disecții de idei și abstracțiuni? Ați scris o carte de viață și sens.

Știe că în Viață și semn am și pagini despre Isihasm, despre Filocalia, zice: „Un act de curaj să scrii astăzi despre acestea! Curaj dar și iscusința să le faci să treacă de cenzură.”

Părintele Stăniloae zice:

- Un scriitor român poate fi profund doar făcând apel la creștinism! Valuri de oameni vin și se duc. Asta naște o idee despre zădărnicie. De unde ne-ar putea veni tăria, dacă nu de la credință?

Își reamintește de polemica sa cu Lucian Blaga, în 1942, când și-a afirmat câteva păreri cheie despre ortodoxia ca a doua natură a românului. Mi-a scris o dedicație pe cartea polemică, veche, cu hârtia îngălbenită.

Părintele Stăniloae îmi spune cum s-a format el însuși. Din timpul studiilor în Germania, prin 1927, a deprins metodă, sistem. A îndrumat 15 ani revista „Telegraful român”, fiind la Sibiu. Are și critici la felul în care Mitropolitul Antonie face „Telegraful Român” azi: „Prea multă trimitere la istorie! Spațiul revistei ar trebui rezervat doar problemelor de ortodoxie! E singurul nostru ziar ortodox. Mitropolitul Antonie prea se lasă furat de cărturărie, de istorie.”

Profesorul Stăniloae își mai amintește că a colaborat la revista Gândirea, a lui Nichifor Crainic. Din care a rezultat o carte de articole: Ortodoxie și românism.

Teoretic, el atrage atenția asupra a două puncte, care îl uimesc, care îi rezumă căutarea teologică: - Taina persoanei; - Comuniunea ca fericire.

Adică, soluția, izbăvirea, nu stă nici în individualism, nici în cultul maselor. Ci trebuie să descoperim valoarea persoanei și sensul comuniunii: să simți că ai nevoie de celălalt, din tine.

„A sări în ajutor”: iată o expresie românească ce rezumă o disponibilitate creștină.

Zice: Intelectualul ar trebui să-l facă pe Hristos accesibil omului de azi. Intelectualul român ar putea găsi în ortodoxie o mare sursă de putere. Uite, rușii, prin credință au arătat că sunt profunzi.

Îndrăznesc să spun: Sunt profunzi prin reprezentanți, nu în masă...

Zice: Dostoievski e mare că a fost influențat de pulsul unei mănăstiri precum Optina.

Zic: Dostoievski a fost influențat mai întâi de spectrul morții, a fost influențat de un pluton de execuție... abia atunci, cred, el a devenit Dostoievski cel mare. Când a simțit atingerea morții.

Zice: Ce-am scris acolo către Lucian Blaga... unele lucruri... sunt valabile și azi pentru intelectualii care Îl trag pe Dumnezeu spre mitologie.

La plecare, am zis:

-Părinte și avva, sărut mâna care a scris 44 de cărți care îl trag pe om spre Dumnezeu.

Dar, emoționat, în loc sa-i sărut mâna, l-am îmbrățișat.

Am plecat cu sentimentul că mă despart de dânsul până poimâine, când voiam să-l revăd. Dar s-a întâmplat că a fost ultima noastră întâlnire.



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Provocarea adusă Bisericii Ortodoxe de cultura homosexuală contemporană - Pr. Stephen J.F. Maxfield

 

Cultură homosexuală contemporană? Cum de putem vorbi despre așa ceva? Ce înțelegem prin asta? Asupra acestor chestiuni ne vom apleca pentru început, iar apoi vom cerceta și în ce constă provocarea adusă Bisericii Ortodoxe.

Sunt suficient de în vârstă – trecut bine de 60 de ani – încât să-mi pot aduce aminte destul de bine de vremea în care, în marea Britanie, bărbații care comiteau acte homosexuale erau considerați delicvenți și erau trimiși la închisoare. Homosexualitatea era considerată drept o chestiune tabu și nu se discuta despre ea în societate, cu siguranță nu în societatea civilizată, chiar dacă se știa că este ceva care există... Și totuși, în mai puțin de cincizeci de ani, ne găsim într-o situație în care homosexualitatea este considerată a fi o „alegere de viață” normală. (...)

Pentru a vedea un alt exemplu al modului în care s-au schimbat lucrurile, este suficient să ne uităm în urmă cu doar patruzeci de ani, într-o vreme în care oamenii care aveau înclinații homosexuale nu ar fi permis nimănui altcuiva decât celor mai apropiați prieteni să afle acest lucru. Era un secret, iar ei nu-și doreau consecințele „deconspirării”, expunerii preferințelor lor sexuale. Cu toate acestea, astăzi, homosexualii sunt destul de deschiși cu preferințele lor, iar cineva este considerat mult prea de modă veche dacă nu este gata să accepte faptul că, de exemplu, un membru al Parlamentului ar putea fi homosexual.

Și totuși, aceste lucruri nu privesc exclusiv homosexualitatea. Trăim într-o vreme în care a fost descrisă drept a „revoluției sexuale”, și într-adevăr, în culturile apusene, acest lucru cu greu ar putea fi negat, din două motive fundamentale. Cel dintâi este disponibilitatea contraceptivelor eficace, lucru care le permite femeilor să se angajeze în a avea relații sexuale fără teama de a rămâne însărcinate, iar al doilea motiv este faptul că, în multe țări, chiar de contraceptivele nu sunt disponibile, avortul este permis, iar femeile ori cuplurile pot apela în siguranță la ginecologi pentru a-și distruge copiii. Exact așa cum se prevedea în momentul în care aceste metode de control al nașterilor se aflau încă în discuție, rezultatul a fost crearea unei culturi a promiscuității ‘în siguranță’. Cuvântul ‘siguranță’ este între ghilimele pentru că, în vreme ce consecințele ar putea să fie sigure din punct de vedere fizic, ele s-ar putea să fi avut consecințe mentale și spirituale care să fie cu adevărat foarte periculoase. De exemplu, activitatea sexuală poate aduce puternice sentimente de vinovăție, dar, curios, acest sentiment de vinovăție, de cunoaștere a faptului că faci ceva greșit poate aduce un aflux de adrenalină care să fie satisfăcător în sine. Săvârșirea păcatului aduce dorința de a-l repeta!

În paralel cu această revoluție, în culturile apusene s-a mai petrecut încă una. Cuplurile se căsătoresc la o vârstă din ce în ce mai târzie, prelungind timpul în care oamenii tineri și activi sexual îl petrec înainte de a intra relații acceptabile cultural, fie căsătorie, fie concubinaj.(...) Chestiunea aflată în discuție aici este însă ideea că dacă poți avea relații sexuale în siguranță, atunci chiar trebuie să le ai. Într-adevăr, să nu faci asta este, într-un fel, ciudat și nefiresc. Ideea că o eventuală abținere de la sex ar fi un lucru natural și firesc și nu ar face rău nimănui este denunțată și combătută de cei care promovează revoluția sexuală.

Chestiunea orientării sexuale

În anii ’50 și ’60 au fost publicate patru rapoarte științifice asupra sexualității umane în urma cercetărilor efectuate în Statele Unite: Sexual Behavior in the Human Male (Comportamentul sexual al bărbatului) – 1948, Sexual Behavior in the Human Female, (Comportamentul sexual al femeii) – 1953, ale autorilor Dr. Alfred Kinsey, Wardell Pomeroy și alții, publicate de editura Saunders, precum și Human Sexual Response (Răspunsul sexual uman) – 1960 și Human Sexual Inadequacy (Deficiențele sexuale umane) – 1970, ale autorilor William H. Masters și Virginia E. Johnson. (...) Aceste cărți nu doar că ne spun multe lucruri despre activitatea sexuală a bărbaților și femeilor, ci le și prezintă de o manieră pretins științifică și, prin urmare, „adevărată”. Ulterior, metodologia experimentelor din spatele acestor rapoarte a fost contestată și multe dintre afirmații sunt considerate eronate, dar multe din ideile principale au fost acceptate de populație, deși nu există un grad similar de acceptare în branșele disciplinelor sociologiei, psihologiei și ginecologiei, de unde și provin. Unul dintre cele mai importante concepte care acum este larg acceptat este acela al orientării, mai exact a faptului că sexualitatea unui bărbat sau a unei femei este condiționată de factori considerați adesea în afara controlului lor, factori care îi determină spre un anume mod particular de activitate sexuală: heterosexuală (activitate sexuală cu o persoană de sex opus), homosexuală ori bisexuală (adică activitate sexuală cu oricare sex, opus sau identic). Momentul exact în care această „orientare” va fi determinată depinde de la autor la autor. Unii sugerează că este [condiționată] genetic, determinată acasă [prin educație] sau determinată în urma unei alegeri sau ca rezultat al unui abuz.

Este important să remarcăm faptul că, în cadrul comunității științifice, acest concept al „orientării” nu este pe deplin înțeles, și nici pe deplin acceptat. S-a sugerat, de exemplu, faptul că „orientarea” se poate schimba pe parcursul vieții. Acest punct de vedere constituie și experiența mea pastorală. Cunosc cel puțin doi bărbați care se găseau în relații homosexual “stabile” de mulți ani, dar astăzi sunt căsătoriți, având soții mulțumite. Astfel, de exemplu, în Enciclopedia de Psihologie editată de Asociația Americană de Psihologie găsim următoarele:

Deși s-a efectuat multă cercetare pentru a examina posibilele influențe genetice, hormonale, de dezvoltare, sociale și culturale asupra orientării sexuale, nu s-au descoperit lucruri care să permită cercetătorilor să tragă concluzia că orientarea sexuală – heterosexualitatea, homosexualitatea ori bisexualitatea – ar fi determinată de vreun factor particular sau mai mulți.

[…]Provocarea pentru Biserica ortodoxă – chestiuni pastorale

Acest lucru ar putea fi semnificativ, după cum vom vedea atunci când vom lua în considerare răspunsul pe care Biserica Ortodoxă îl dă acestor chestiuni, și asupra acestui răspuns ne vom concentra pe mai departe. La început, trebuie să facem cunoscute câteva învățături ortodoxe de bază cu privire la umanitate și la sexualitate.

Mai întâi trebuie să spunem că, în viziunea noastră, oamenii au fost creați de Dumnezeu (după chipul și asemănarea Lui, cf. Facere 1, 26), fiind astfel ființe compozite, atât fizice, cât și spirituale, iar crearea oamenilor a fost „bună”, și lor li s-a dat puterea de a se reproduce și, astfel, de a participa la crearea de alte ființe umane (Facere 1, 28: creșteți și vă înmulțiți), iar această capacitate era și ea, la rândul ei, „bună” (Facere 1, 26-31). Să luăm aminte: învățătura că fiecare ființă umană ar fi creată, în mod individual, de Dumnezeu, nu este creștin-ortodoxă: omul este cunoscut de Dumnezeu încă de la zămislirea lui. Această învățătură din urmă este importantă pentru subiectul nostru, pentru că nimeni nu poate spune că „orientarea” i-a fost dată de Dumnezeu, scuzându-se, astfel. Chestiunea a fost abordată îndeosebi de Sfântul Ioan Damaschin (657-749), derivând dintr-o controversă a sa cu unii musulmani ce susțineau că toți am fost creați individual. Sfântul Ioan consideră această învățătură drept imorală, pentru că, dacă ar fi așa, atunci Dumnezeu ar binecuvânta cu darul nașterii de prunci o faptă păcătoasă precum violul. Sfântul susține că noi suntem împreună creatori cu Dumnezeu.

În al doilea rând, considerăm că oamenii sunt creați de două feluri complementare, bărbați și femei, iar intenția lui Dumnezeu este ca ei să funcționeze normal ca ființe sexuale, ce se înmulțesc, și ca păzitori ai creației Sale. Aici se poate aduce obiecția că un număr foarte mic de oameni se nasc purtând semnalmente sexuale incerte. Acest lucru constituie un subiect complex, dar care nu este vizat de prezentul articol; răspunsul la această obiecție se găsește în chestiunile dezbătute în paragraful anterior.

În al treilea rând, trebuie să menționăm faptul că, în urma Căderii, umanitatea este desfigurată și păcătoasă. Cu toții suntem păcătoși, cu toții săvârșim păcate, fără excepție. Existența unei elite de oameni speciali, predestinați să fie diferiți de restul oamenilor și să nu păcătuiască precum ceilalți nu constituie o învățătură creștin-ortodoxă. Singura excepție de la această regulă a fost Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a unit în persoana Sa omul perfect și Dumnezeul perfect, fiind fără păcat.

La final, trebuie să spunem că înțelegerea creștin-ortodoxă asupra sexualității este destul de simplă. Actul sexual poate avea loc între bărbatul și femeia uniți în taina căsătoriei, întru care sunt binecuvântați nu doar cu copii, ci și cu sprijinul și mângâierea celuilalt.

Orice alte feluri de acte sexuale se înscriu în categoria desfrânării. Nu toate sunt socotite la fel, nici de aceeași măsură ori gravitate. Ceea ce este important în toată chestiunea are legătură cu primirea la Împărtășire:

În ce circumstanțe va fi oprit cineva de la Împărtășire, și pentru cât timp ?

Din aceste principii putem trage câteva concluzii. Mai întâi, actele homosexuale vor fi incluse în categoria generală a desfrânării. Să luăm aminte, este vorba de acte. O persoană poate fi tentată de multe lucruri, dar până nu le săvârșește, nu păcătuiește și nu ar trebui condamnat. Un bărbat ar putea fi înclinat spre acte homosexuale la fel cum un altul este înclinat spre excesul de alcool sau de mânie, și niciunul dintre aceștia nu este păcătos până nu săvârșește fapta. Din punct de vedere teologic, Biserica nu acceptă faptul că cineva este „un homosexual”. Și aici se găsește întreaga provocare pentru Biserica Ortodoxă, deoarece cultura homosexuală de astăzi ar dori foarte mult să redefinească ființele umane nu drept bărbați și femei, ci prin calificativele, de exemplu, bărbat homosexual sau femeie heterosexuală. Această categorisire necreștină nu trebuie acceptată.

Totuși, actele homosexuale nu sunt incluse doar la categoria desfrânare. Ele sunt semnalate separat de Biserică, spre luare aminte, mai întâi, pe baza învățăturilor din Vechiul și Noul Testament. Cea dintâi menționare se găsește la Facere 18, 16 – 19, 29, distrugerea Sodomei și Gomorei. Acest fragment are o importanță deosebită, deoarece consideră păcatul ca fiind atât de neobișnuit și nefiresc, încât Dumnezeu (în chipul a trei îngeri), merge în orașul Sodoma pentru a vedea El Însuși dacă lucrurile sunt chiar așa. Și, într-adevăr, oamenii din Sodoma nu i-au lăsat nici cea mai că îndoială, pentru că, la sosirea îngerilor, „locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile, de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa și au chemat afară pe Lot şi au zis către el: «Unde sunt oamenii care au intrat să mâie la tine? Scoate-i ca să-i cunoaştem!»” (Facere 19, 4-5; “să-i cunoaștem”, συγγενώμεθα în Septuaginta).

Legea, așa cum e dată în cartea leviticului, este clară. Sodomia este păcat (Levitic 18, 22: Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune, iar la Levitic 20, 13 este prevăzută pedeapsa cu moartea). În Noul Testament, învățături cu privire la această chestiune găsim la Sfântul Apostol Pavel, îndeosebi în cea dintâi scrisoare către corinteni: Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii (1 Corinteni 6, 9). În epoca Sfântului Apostol Pavel, Corintul era dominat de acropolă, unde se găsea templul uriaș al Afroditei, care găzduia peste 2000 de prostituate sacre. Este elocvent faptul că această învățătură le-a fost adresată corintenilor, pentru care licențiozitatea sexuală constituia realitatea de zi cu zi. Desigur, această licențiozitate sexuală nu se regăsea doar în Corint. În tot Imperiul Roman, până în vremea în care Biserica Ortodoxă a ajuns să fie predominantă, modul de viață homosexual constituia aproape o normalitate. Împăratul Adrian era faimos datorită iubitului său de sex masculin, la fel ca bizarul Împărat Heliogabalus (218-222), al cărui iubit se zice că a fost proclamat drept „Soț al Împăratului”. Trebuie reamintit faptul că moravurile creștine s-au impus printr-o distincție marcantă și opoziție față de normele zilei.

În continuare, găsim în epoca Noului Testament și alte învățături împotriva actelor homosexuale, de exemplu, în Epistola Sfântului Varnava (sfârșitul secolului I, începutul secolului al II-lea): nu vei desfrâna cu băieți tineri ori să devii precum cei ce fac asta (Early Christian Writings, Penguin. p. 206). În fapt, mai mulți Părinți ai Bisericii au condamnat homosexualitatea, mai ales Sfântul Ioan Hrisostom (în a doua jumătate a secolului al IV-lea).

Nu e surprinzător faptul că în canoanele Bisericii, chestiunea e clară. Pentru păcatul sodomiei, Canoanele 7 și 62 ale Sfântului Vasile cel Mare (secolul al IV-lea) prevăd o perioadă de pocăință de 15 ani, în vreme ce Sfântul Grigorie de Nyssa (tot secolul al IV-lea) prevedea 18 ani. Se pare că acești Părinți își derivă învățătura din Canonul 16 al Sinodului de la Ancyra (314 d.H.). Un sodomit era exclus de la hirotonire (Canonul 18 al Sfântului Ioan Postitorul (580 d.H.), la fel și băiatul care ar fi pătimit aceasta – Canonul 19). Probabil că Sfântul Ioan Postitorul explicitează  o chestiune acoperită de Canonul 17 al Sinodului de la Ancyra, canon care, în forma în care îl avem astăzi, pare destul de abscons. Nu este clar faptul dacă interzicerea hirotonirii victimei are de-a face cu vreo schimbare ontologică pătimită de aceasta – poate o schimbare a „orientării”? sau, mai degrabă, demonstrează înțelepciune Bisericii, a cărei experiență trecută și, vai, prezentă, indică faptul că un băiat care a fost abuzat poate ajunge să abuzeze pe alții, reprezentând un risc asupra integrității preoției, în particular, și Bisericii, în general.

Provocarea contemporană

în Apus, Biserica se confruntă cu o situație pe care nu a mai întâlnit-o de mai bine de 1500 de ani – o cultură care acceptă și poate chiar promovează actele homosexuale, o cultură care, fără prea multă căutare, mustește de sex, de la site-uri pornografice și agenții „matrimoniale” de aventuri extra-maritale pentru toate gusturile  și până la tot felul de trucuri de marketing ce caută să vândă un produs sau altul […].

Atunci când vine vorba de homosexualitate, există anumite atitudini: populația, în general, o acceptă ca pe o chestiune de gust: „eu nu vreau să fac așa ceva, dar dacă el sau ea vrea să o facă, nu treaba mea, mult succes”. Alții, mai ales cei din anumite biserici creștine, au o atitudine mai subtilă: „învățătura morală a Bisericii a fost stabilită acum multă vreme, iar noi, acum, înțelegem mult mai multe despre oameni; morala trebuie să țină pasul cu vremea”, sau chiar „dar ei au fost făcuți de Dumnezeu așa, deci este în regulă, este un lucru inevitabil”. Repulsia pe care mulți o au față de homosexualitate a fost, în mod diversionist, dirijată spre pedofili, care sunt considerați ca ceva distinct de homosexuali și lesbiene. Desigur, adesea chiar sunt [ceva distinct], dar poate că uneori nu sunt.

Cum răspunde Biserica ortodoxă la această situație? Aș vrea să fac o seamă de sugestii:

Mai întâi, trebuie să subliniem virtuțile dumnezeiești ale disciplinei de sine și a castității. Aceste virtuți sunt premisele fundamentale ale vieții creștine începând cu ziua Cincizecimii. Ele sunt motivul principal al postului – implică abținerea de la relații sexuale în aceeași măsură în care implică abținerea de la anumite mâncăruri și băuturi. Putem trăi fără sex, au demonstrat-o sute de mii de monahi de-a lungul vremii, dar Biserica a recunoscut dintotdeauna faptul că sexul este o patimă foarte puternică, mai mare chiar decât pofta de a mânca sau de a bea, dar care poate fi, totuși, ținută sub control. Fără îndoială, este darul lui Dumnezeu și o componentă a ceea ce este o ființă umană.

În al doilea rând, întreaga chestiune a „orientării” sexuale trebuie respinsă. În anumite circumstanțe, fiecare dintre noi poate ajunge să facă aproape orice! Ne schimbăm, ne putem schimba. Creștinul este cineva care se schimbă în bine, iar sfântul este cineva care schimbat mult.

În al treilea rând, Biserica trebuie să recupereze învățătura ei despre imaginație (fantasy în original). Unul dintre motivele pentru care Bisericiii i-au displăcut actorii a fost faptul că ei trăiau înimaginar. Dificultatea întâlnită astăzi constă în faptul că, prin internet, oricine poate avea acces la cele mai extraordinare lucruri –orice fel de depravare sexuală ce poate fi imaginată și mult mai mult decât și-a imaginat cineva în cele mai sălbatice vise. […]

În cele din urmă, Biserica a întâlnit și va întâlni întotdeauna oameni ce sunt atrași cu putere spre acte homosexuale și care le și săvârșesc. Ei au nevoie de ajutor și dragoste, de încurajare și asistență spre a-și schimba viețile astfel încât să ajungă la un echilibru propice. La fel cum avem toți nevoie, pentru că toți suntem păcătoși. Iarăși și iarăși, duhovnicii să-și aducă aminte de Canonul 112 al Sinodului Quinisext (692 d.H.): “Pentru că toată socoteala este între Dumnezeu și cel ce dă regula pastorală, pentru ca oaia cea pierdută să fie adusă înapoi și pentru ca ceea ce a fost vătămat de șarpe să fie vindecat: nici să nu-l coboare întru deznădejde, nici să slobozească căpăstrul spre pierzare sau disprețuire a vieții, ci, într-un fel sau în altul, fie cu asprime, fie cu binișorul, prin medicamente neamare, să se împotrivească acestei boli și să se străduiască spre vindecarea ulcerării, cercetând roadele pocăinței aceluia și cu înțelepciune rânduindu-l pe acela ce a fost chemat la o mai mare luminare” (The Nicene and Post-Nicene Fathers – Vol. XIV: The Seven Ecumenical Councils, p. 408).

La această mai mare luminare suntem chemați cu toții de către Biserica Ortodoxă, și așa cum toți am păcătuit, la fel, toți suntem înviați în Hristos, întru viața Sa, a Aceluia ce este Viața lui Dumnezeu Însuși, Lui fie Slava în veci, a tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt. Amin.

Pr. Stephen J.F. Maxfield

(Sursa: preluare și prelucrare de pe siteul www. Pemptousia.ro)

 

 

 

 

 

 

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Dinamica despătimirii - RUGĂCIUNEA - ÎPS Andrei Andreicuţ

 

În efortul nostru de eliberare de patimi iniţiativa o are Dumnezeu Care prin intermediul harului ce ni-l împărtăşeşte, ne cheamă şi ne ajută. Sfântul Pavel spune că "Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi” (Filipeni 2, 13). Noi trebuie doar să conlucrăm cu harul pe care El îl revarsă în noi. Mijloacele cele mai cunoscute în această conlucrare sunt: rugăciunea, postul, lectura şi meditaţia religioasă. Dacă am detalia ar fi multe altele. Cel mai la îndemână mijloc este rugăciunea. Ea este de neaparată trebuinţă. Într-un moment delicat, când ucenicii n-au putut tămădui un îndrăcit, Mântuitorul le-a spus: “acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).

Domnul Hristos Însuşi se ruga Tatălui. După o zi de misiune, încheiată cu minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, “dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur” (Matei 14, 23). Înainte de patimi i-a sfătuit şi pe ucenici: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Rugăciunea este înălţarea sufletului spre Dumnezeu sau o convorbire intimă cu Dumnezeu. Pentru omul pragmatic, care caută un sens în orice acţiune, Sfântul Ioan Scărarul dă următoarea definiţie: “Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii”.

Aşadar, rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu. Rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie intimă cu Dumnezeu. Dacă de multe ori, încercând să ne rugăm, nu putem stabili o convorbire cu Dumnezeu, părându-ni-se că Dumnezeu este absent, trebuie să găsim cauzele acestei situaţii. Nu este corect să ne plângem că Dumnezeu nu ne ascultă, ţinând seama de caracterul reciproc al unei relaţii şi observând că "Dumnezeu are mai multe temeiuri decât noi de a se plânge. Noi ne plângem că El nu ni se manifestă în cele câteva minute pe care I le rezervăm: ce putem spune atunci despre cele 23 de ore şi jumătate în timpul cărora Dumnezeu bate poate la uşa noastră?”

Dumnezeu are delicateţea să nu înfiripe cu noi un dialog într-un moment inoportun. Oamenii sensibili erau convinşi de acest lucru. Sutaşul din Capernaum, care avea sluga bolnavă, a trimis pe prietenii săi la Domnul Hristos să-I spună: "Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Luca 7, 6-7). Iar Petru, după pescuirea minunată, a căzut la genunchii lui Iisus zicând: "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).

Pentru a ne putea ruga, eficient, trebuie să avem o anumită pregătire sufletească. Trebuie să fim conştienţi că făcând rugăciunea intrăm în audienţă la Împăratul universului. “Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, spune Sfântul Ioan Scărarul, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele, nepomenirii răului. Căci de nu, cu nimic nu te vei folosi”.

Mântuitorul Hristos ne dă în acest sens un sfat foarte util, pentru momentul în care ne ducem la biserică, eventual ducând şi un mic dar pentru sfânta jertfă: “dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). De aceste raporturi pozitive cu semenii atârnă primirea rugăciunii noastre: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11, 25-26).

Pe lângă această stare de pace sufletească, pe care ne-o crează bunele relaţii cu semenii, când vorbim cu Dumnezeu trebuie să fim smeriţi. Convinşi fiind că suntem păcătoşi, că suntem pământ şi cenuşă, nici nu putem adopta o altă atitudine. Vameşul când se ruga “nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului” (Luca 18, 13).

Rugăciunea pe care încercăm să o facem într-o altă stare sufletească nu numai că nu-i eficientă, dar n-are nici un gust: “Îndulcesc bucatele, undelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea, smerenia şi lacrima”. O rugăciune “spectacol” însoţită de melodie cântată artistic şi în duh de mândrie n-o primeşte Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl facem milostiv “nu cu cântări, tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post, prin care şi frica lui Dumnezeu în inimă creşte necontenit şi plânsul se întăreşte, şi de tot păcatul curăţeşte pe om, iar mintea mai albă decât zăpada o face”.

Când te rogi trebuie să crezi că Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea şi să stăruieşti. Dacă roadele nu sunt cele pe care le aşteptai tu înseamnă că ele nu-ţi erau de folos. A te ruga cu îndoială, încercând în ultimă instanţă şi acest mod de a-ţi rezolva problemele, este dovadă de puţină credinţă. “De este cineva lipsit de înţelepciune, spune Sfântul Iacov, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1, 5-7).

Literatura pioasă a păstrat multe întâmplări din care reiese cu prisosinţă că părinţii ce se rugau cu credinţă erau ascultaţi. “Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că a intrat o dată în Muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a întâmpinat un frate şi suspinând zicea: ne mâhnim, avvo, pentru neplouare. I-a zis lui bătrânul: şi de ce nu cereţi şi nu vă rugaţi lui Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu plouă. I-a zis lui bătrânul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. Vrei să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a întins mâinile la cer cu rugăciune şi îndată a plouat”.

Rugăciunea făcută din rutină, fără credinţă şi fără atenţie este pierdere de vreme. Omul care-L iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să stea de vorbă cu El aşteaptă cu mult drag ceasul rugăciunii. “Iubirea ostaşului faţă de împărat o arată războiul; iubirea creştinului faţă de Dumnezeu o arată vremea rugăciunii şi starea la rugăciune. Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea. Căci teologii au socotit-o pe aceasta oglinda creştinului”. Atunci când te rogi trebuie să ai conştiinţa că Dumnezeu este de faţă şi te ascultă. Atenţia la cele spuse te ajută să faci o rugăciune bună. Sigur că nu-i de loc uşor să fi mereu atent la rugăciune. Gândurile, stimulate de potrivnicul, te poartă la grijile zilei: “Un frate l-a întrebat pe un bătrân: pentru ce, când stau la rugăciune, mai mult mă trage gândul la alte griji? Şi i-a răspuns bătrânul: diavolul dintru început, nevrând să se închine Dumnezeului tuturor, s-a lepădat din ceruri şi străin s-a făcut de Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta se sileşte şi pe noi să ne tragă de la rugăciune la alte zăbăvi, vrând să lucreze şi în noi ceea ce a pătimit el”.

Părinţii considerau că rugăciunea este osteneala cea mai bine plăcută lui Dumnezeu. De aceea se cuvine să o facem bine, cu atenţia cuvenită. Dacă ne rugăm, fiind în pace cu toată lumea, având credinţă şi smerenie, încercând să ne ţinem atenţia trează la ceea ce facem, nădăjduim să ajungem la o rugăciune de calitate.

S-au făcut multe împărţiri ale rugăciunii, după criteriul calitativ. Socotim potrivită următoarea împărţire, după acest criteriu, urmând o linie ascendentă: a) Rugăciunea întinată; b) Rugăciunea timp pierdut; c) Rugăciunea minţii; d) Rugăciunea făcută cu mintea în inimă; e) Extazul sau răpirea.

a) Rugăciunea întinată, din nefericire, este prezentă la toţi începătorii. În timp ce se roagă îi vin omului în minte tot felul de gânduri pătimaşe. Ele răsar din străfundul inimii unde au pătruns din neatenţia noastră. Imagini scârboase, pofte păcă-toase, acumulate în timp, sunt scoase la suprafaţă de cel rău tocmai în timpul rugăciunii. Referitor la această rugăciune Sfântul Ioan Scărarul spune: “Precum împăratul pământesc priveşte cu scârbă la cel ce stă în faţa lui, dar îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu duşmanii stăpânului, aşa priveşte cu scârbă şi Domnul la cel ce stă înaintea Lui în rugăciune şi primeşte gânduri necurate". Mai ales tinerii nu sunt cruţaţi de gânduri păcătoase în timpul rugăciunii, nici chiar în biserică, gânduri stimulate şi de persoanele pe care le văd sau le aud.

b) Rugăciunea timpului pierdut este ceva mai bună decât rugăciunea întinată. Dar e o simplă oboseală fără rezultate. "Altceva este întinăciunea rugăciunii, spune Sfântul Ioan Scărarul, şi altceva e pieirea ei; şi altceva furarea şi altceva prihănirea ei. Întinăciunea ei este a sta înaintea lui Dumnezeu şi a năluci gânduri necuvenite; pieirea este a se robi de griji nefolositoare. Furarea este împrăştierea cugetării pe nesimţite; prihănirea este un atac oarecare ce se apropie de noi”. În vremea acestei rugăciuni îi trec creştinului prin minte tot felul de griji. Nu se gândeşte la lucruri urâte, ci la lucruri utile. În timpul rugăciunii de dimineaţă îşi face planuri pentru toată ziua. În timpul rugăciunii de seară reia, cu mintea, toate tărăşeniile de peste zi. Stând la liturghie ţese planuri de viitor. “În timpul rugăciunii nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru că, în acel timp, chiar şi gândurile bune stârnesc mintea, şi aceasta fiind stârnită le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gândurile bune din timpul rugăciunii deschid calea diavolului să intre triumfător şi să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii”.

Aceste gânduri, care împrăştie mintea de la rugăciune, se pot înlănţui alcătuind aşa numita “punte a dracilor”. De exemplu, stai la slujbă în biserică. Priveşti la policandru. Îţi aduci aminte că l-a donat cutare persoană. O cunoşti bine pe persoana respectivă. Îţi vine în minte însă faptul că nu-i chiar “uşă de biserică”. Într­o anume situaţie aţi fost amândoi părtaşi la o faptă păcătoasă. Îţi pare rău dar savurezi, cu gândul, din nou faza respectivă. Şi secvenţele pot continua. S-ar putea găsi şi alte exemple mai izbutite. În ori ce caz rugăciunea timpului pierdut nu ajunge în cer.

c) Rugăciunea minţii se apropie de bine. De data aceasta rugătorul n-are nici gânduri rele, nici gânduri bune. Este foarte atent la ce spune. Ea se mai numeşte rugăciunea cugetării: “mintea s-a deprins să se reculeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rosteşte în întregimea ei, fără risipiri. Mintea se topeşte laolaltă cu slova scrisă şi o rosteşte ca şi cum ar fi cugetat-o ea însăşi”. Această rugăciune însă rămâne uscată. Inima nu se îndulceşte din ea. Este adevărat că nici un pietism emoţional, în care mintea nu raţionalizează, nu este folositor. Sfântul Pavel ţine să sublinieze faptul că în rugăciune este implicată şi mintea: “Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea” (1Corinteni 14, 15). Totuşi inima nu poate fi neglijată.

d) Rugăciunea făcută cu mintea în inimă este rugăciunea cea bună. Coborând cu mintea în inimă şi închizând uşile şi ferestrele, începi cea mai intimă şi sfântă convorbire cu Dumnezeu. "Când te rogi, spune Domnul Hristos, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). La această rugăciune participă omul întreg, cu toate facultăţile sale, îndulcindu-se din dialo-gul cu Dumnezeu. Coborându-se mintea în inimă, şi începând rugăciunea, “inima se încălzeşte şi ceea ce adineauri era gândul, ajunge aici simţire… Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugăciunii”.

e) Extazul sau răpirea este culmea cea mai înaltă a rugăciunii. În această situaţie omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcând-o Duhul Sfânt. “Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, spune Sfântul Pavel, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). În această stare era Sfântul Antonie cel Mare când, soarele apunând în spatele său, îl lăsa la rugăciune cu braţele întinse şi, tot aşa, îl găsea dimineaţa când îi răsărea în faţă. “Când simţirea rugăciunii ajunge la starea de rostire neîncetată atunci va începe rugăciunea cea duhovnicească, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roagă El pentru noi întru noi”. Sfântul Ioan Casian ne relatează părerea Sfântului Antonie cel Mare, referitoare la starea de răpire, zicând: “Rugăciunea nu este cu totul desăvârşită când cel ce se roagă n-a pierdut orice conştiinţă de sine, sau când înţelege ceea ce spune. Acest fel de rugăciune, atât de înaltă şi înălţătoare, nu lasă ca cineva să fie conştient de sine însuşi, nici să se gândească la ceea ce face, sau, pentru a spune mai bine, ceea ce îndură atunci".

Se întâmplă uneori ca un om pasionat de un lucru să fie atât de concentrat la ceea ce face, încât uită de sine însuşi, nu mai ştie unde se găseşte şi cât timp a petrecut în acea preocupare. Acelaşi lucru se petrece cu rugătorul care a ajuns în starea de răpire. Este atât de cufundat în Dumnezeu încât nu-şi mai aminteşte de sine, nu-şi dă seama ce se întâmplă în jurul său, ci petrece într­o meditaţie adâncă.

Am împărţit, în această scurtă expunere, rugăciunea din punct de vedere calitativ. Ea se poate împărţi şi după scopul ce-l urmăreşte. În general, din acest punct de vedere, sunt trei feluri de rugăciuni: a) rugăciunea de laudă; b) rugăciunea de mulţumire; c) rugăciunea de cerere. Aceasta ar fi ordinea firească a rugăciunilor pe care I le adresăm lui Dumnezeu. Întâi Îl proslăvim, pentru că se cuvine să facem acest lucru, ţinând seama de măreţia slavei Sale. Apoi Îi mulţumim că ne-a adus din neant la existenţă, că ne poartă de grijă şi ne împlineşte rugăciunile. În sfârşit, îi cerem cele de trebuinţă.

Din nefericire, noi ne limităm la rugăciunea de cerere. Nu-L proslăvim, nu-I mulţumim, dar, ca nişte cerşetori, Îi cerem mereu. Ordinea în care ar trebui să se succeadă rugăciunile ne este dată, printre alţii, de către Sfântul Ioan Scărarul: "Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. În al doilea rând mărturisirea şi zdrobirea sufletului: întru multă simţire. Apoi să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră. Chipul mai înainte arătat al rugăciunii noastre e cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului”.

N-am spus nimic, încă, referitor la cuvintele pe care le folosim atunci când ne rugăm. De obicei folosim rugăciunile consacrate, pe primul loc stând Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”. Ea ne-a fost lăsată de Însuşi Domnul Hristos (Matei 6, 7-13). Apoi ne folosim de psalmii pe care Dumnezeu i-a inspirat Proorocului David. Şi, în sfârşit, apelăm la toate rugăciunile alcătuite de Sfânta Biserică şi cuprinse în cărţile de slujbă şi în cărţile de rugăciuni. Când facem rugăciune particulară ne putem folosi şi de propriile noastre cuvinte, spunându-i lui Dumnezeu în mod liber ce avem pe suflet. Rugăciunea este respiraţia sufletului. De aceea trebuie să apelăm la ea cu o anumită ritmicitate. Să ne rugăm dimineaţa, să ne rugăm seara, să ne rugăm când ne aşezăm la masă. O rugăciune cât de scurtă, dar ritmică, ne ţine într­o stare sufletească bună.

În mediul monahal, şi nu numai, este foarte cunoscută aşa numita “Rugăciune a lui Iisus”. Ea are următorul text: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Plecând de la îndemnul Sfântului Pavel “Rugaţi-vă neîncetat” (1Tesaloniceni 5,17), cei îndrăgostiţi de această rugăciune o rostesc, fie cu gura, fie numai în gând, de nenumărate ori. Plecând de la câteva sute de rostiri, ajung la mii de rostiri şi, în sfârşit, o fac necontenit. Fie că stau efectiv la rugăciune, fie că muncesc, mintea şi inima lor se îndulcesc de această rugăciune. Această rugăciune s-ar spune că e de origine paradisiacă, în sensul că Adam se bucura de comuniune cu Dumnezeu, că ar fi folosit-o Maica Domnului în templu. În orice caz ea este alcătuită din două părţi: o parte dogmatică, cuprinzând mărturisirea lui Petru “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu" (Matei 16, 16); şi o parte morală, cuprinzând rugăciunea vameşului din templu “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Primul document al “Rugăciunii lui Iisus” îl avem în cuvântul ascetic al lui Diadoh al Foticeii: "Când mintea noastră începe să simtă harul Prea-sfântului Duh, satana caută şi el să ne mângâie sufletul printr-o simţire la aparenţă plăcută, aducând peste noi, în vremea liniştirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean”. Sunt foarte cunoscute câteva cărţi care au ca preocupare principală “Rugăciunea lui Iisus”. Dintre ele menţionăm: Mărturisirea unui pelerin rus despre lucrarea plină de har a Rugăciunii lui Iisus, Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus (vol. I şi II), O noapte în pustia Sfântului Munte – de Hieroteos Vlachos şi altele.

Metodele pentru practicarea acestei rugă-ciuni sunt şi ele multe. Părintele Dumitru Stăniloae se opreşte asupra lor. În mare, ele fac amintire de faptul că rugăciunea aceasta ar trebui să aibă ritmul respiraţiei. Prima parte, cea teologică, o rostim în timp ce inspirăm, şi a doua parte, cea morală, o rostim în timp ce expirăm. Ne imaginăm cum se coboară mintea în inimă o dată cu inspiraţia şi spunem: Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu. Iar când expirăm zicem: Miluieşte-mă pe mine păcătosul. Pentru a ţine evidenţa numărului de rugăciuni folosim boabele mătăniilor, mătănii care sunt “sabia Sfântului Duh”. Şi poziţia corpului poate lua diferite forme, de la statul în picioare sau pe genunchi, până la aşezarea pe un scăunel. Toate aceste metode, de fapt, sunt nişte proptele de care nu mai avem nevoie în momentul în care am ajuns să ne rugăm cu adevărat.

Pe lângă “Rugăciunea lui Iisus” în practica credincioşilor mai găsim şi alte rugăciuni scurte. Toate acestea sunt bune, dacă-şi ating scopul. Sfântul Serafim de Sarov recomanda să se rostească până la prânz “Rugăciunea lui Iisus”, iar după masă, rugăciunea: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Spuneam la începutul acestui capitol că, ştiindu-ne pragmatici, Sfântul Ioan Scărarul menţionează că rugăciunea ţine lumea. Suntem încredinţaţi, din experienţa Părinţilor noştri, că rugăciunea ne dezlipeşte de cele trecătoare. Rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunea ne preface după asemănarea cu Dumnezeu. Şi, în sfârşit, prin rugăciune Dumnezeu ne împlineşte cererile cele bune. Dumnezeu a rânduit ca oamenii să se înmulţească prin căsătorie, ca pământul să rodească prin lucrare, iar sufletele să primească mângâiere prin rugăciune. De aceea Domnul zice în Evanghelie: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

Dacă-ţi faci bine rugăciunea dimineaţa, îţi va fi bună ziua întreagă. Dacă te rogi mereu, întreaga viaţă va avea un echilibru. Liniştea, echilibrul, bucuria sufletului sunt rodul rugăciunii. Fără rugăciune viaţa duhovnicească este anemică şi poate pieri.

 

Sursa:

DINAMICA DESPĂTIMIRII

Spiritualitate creştină

† Andrei, Mitropolitul Clujului

sursa foto: crestinortodox.ro



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
ÎPS Laurențiu - aș fi cel mai fericit membru al Sfântului Sinod să pot semna canonizarea Părintelui Arsenie Boca

 

Într-un interviu acordat AGERPRES, Mitropolitul Ardealului, ÎPS Dr. Laurențiu Streza a declarat că Biserica Ortodoxă Română nu se opune canonizării părintelui Arsenie Boca, cel supranumit de credincioși "Sfântul Ardealului". Interviul complet poate fi citit la sursă. În continuare redăm o parte dintre cele mai elocvente răspunsuri.

AGERPRES: Părinte mitropolit, cum vedeți fenomenul de la Mănăstirea Prislop, unde mii de credincioși se adună mai ales la sărbătorile mari, la mormântul părintelui Arsenie Boca? 

ÎPS Laurențiu Streza: Sunt două fenomene care se petrec acolo și nu numai la Prislop, pe unde a fost părintele, ci și pe la Sâmbăta, unde e fântâna părintelui, avem obiecte care ne amintesc de el. E altarul unde slujim. Există o pietate a credincioșilor, un respect, o prețuire față de această personalitate. Pentru că el e deocamdată o personalitate a bisericii, care a trecut printr-o vreme dificilă, a trecut prin toate restricțiile societății, dar a reușit să facă o mulțime de ucenici, vorbind în sensul acesta, duhovnicesc. După moartea sa, mulți vin acolo, la Prislop și e firesc.

AGERPRES: Vorbeați despre două fenomene înregistrate în rândul celor care îl caută pe părintele Arsenie Boca. Care sunt acestea? 

ÎPS Laurențiu Streza: Sunt două fenomene, un fenomen firesc, al oamenilor credincioși, al oamenilor echilibrați, care nu se duc acolo nici să arunce un ban undeva, ca să câștige nu știu ce, nici să își pună un pomelnic ca să aibă un folos imediat, ci se duc pentru bucuria de a face un pelerinaj la un loc binecuvântat, la o mănăstire care e un loc sfințit și sfințitor și se întorc cu bucuria aceasta, a unui pelerinaj, cu atât mai mult, dacă se duc într-o zi de sărbătoare și sunt atâtea mii de oameni acolo, toate acestea sunt niște lucruri firești pe care Dumnezeu le binecuvântează și la care contribuie și personalitatea respectivă (a părintelui Arsenie Boca n.r.). A doua categorie sunt curioșii și între aceștia și curiozitatea are două nuanțe. Cei care doresc să caute peste tot, poate nu sunt mulțumiți de ce au găsit, dar vor să găsească ceva mai mult. Mai sunt și curioșii care vin indecent îmbrăcați, care vin fără niciun fel de sentiment, care sunt totuși atinși de curentul acesta spiritual, simt ei că e ceva deosebit de discoteca de noapte.

AGERPRES: Credeți că e posibilă canonizarea părintelui Arsenie Boca? Cât timp trebuie să mai treacă? 

ÎPS Laurențiu Streza: Poate să fie rapid, poate să mai treacă timp, depinde de voia lui Dumnezeu. Îmi cereți un lucru.... Eu pot să fac această mărturisire, că aș fi cel mai fericit om din lume, membru al Sfântului Sinod, cu atât mai mult că l-am cunoscut pe părintele, să pot să semnez și eu pe actul de canonizare.

AGERPRES: Deci "testamentul părintelui" a fost ca noi să credem în Dumnezeu? 

ÎPS Laurențiu Streza: "Testamentul" lui a fost ca oamenii să fie credincioși, cu o credință puternică, vie, o viață credincioasă, nu o credință declarativă, pentru că Dumnezeu există și dacă noi nu credem. Era un om foarte echilibrat, un om care diferenția cele spirituale de cele materiale, nu le-a amestecat niciodată și a reușit prin tot ce a făcut și ce a lăsat, ca cele materiale să vorbească acum despre spiritual. Câtă modestie! Părintele și-a scris pe cruce, el și-a făcut o cruce de lemn simplă, pe care a scris: Monahul Arsenie. Ce vreți mai mult? Dacă nu, știți ce era acum acolo?! Cel mai grozav monument. A rămas ca monumentul în sine să fie florile cinstirii, aduse de credincioși, îngrijite de maici.

AGERPRES: Biserica se opune canonizării lui Arsenie Boca?

ÎPS Laurențiu Streza: Biserica nu se opune (canonizării n.r.). Noi respectăm slujirea pe care a avut-o el. Noi îl cinstim și la Sâmbăta o să facem un parc în fața altarului făcut de dânsul, acolo cine vrea poate să stea. Deja am pus piatra de temelie și pentru o bisericuță, un schit la izvorul părintelui, o fântână a părintelui. La Sâmbăta, mai există sus o chilie săpată în piatră, va trebui să controlăm fenomenele acestea, să fie cu o rânduială. Acolo s-a apucat unul la fântâna părintelui, a pus niște bănci și lua banii oamenilor că stăteau pe bancă și i-am spus: Măi nene, dacă iasă o dată părintele la tine, pe unde fugi? Ce faci?

AGERPRES/(autor: Isabela Paulescu (foto), editor: Adrian Drăguț)

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
RUGĂCIUNI LA VREME DE ISPITĂ ȘI NEVOI

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu la vreme de ispită -  alcatuita de episcopul Nicolae Velimirovici

Altă rugăciune către Maica Domnului la vreme de ispită

Rugăciune la vreme de ispită – a Sfantului Zosima, egumenul Solovetului cu care izgonea de la el năvălirile vrăjmașului

Rugăciune de izgonire a vicleanului şi chemare a lui Hristos - a Sfantului Zosima, egumenul Solovetului

Rugăciune în vremuri de ispite și nevoi

Rugăciunea Sfântului Maxim Mărturisitorul – în vreme de ispită

Rugăciunea Sfântului Ciprian – la vreme de ispită

Canon de rugăciune la vreme de ispite

 

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu la vreme de ispită -  alcatuita de episcopul Nicolae Velimirovici

Valuri de patimi ma împresoară; mare necaz și strâmtorare îmi umplu sufletul o, Întru-tot Sfântă Maică, liniștește sufletul meu cu pacea Fiului tau și alungă deznădejdea și întristarea sufletului meu cu harul Său. Potolește furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc și stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică, și împrăștie ceata nelegiuirilor mele de la fața mea, căci acestea ma împresoară și mă tulbură.

Luminează-mă cu lumina Fiului tau. Sufletul meu se simte sfârșit; totul îmi este greu, chiar și rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele șoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topește gheața din jurul sufletului meu și încălzește-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nicio încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică și Fecioară. Nu mă alunga de la fața ta, ci primește rugăciunea robului tău. Tristețea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nicio apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta și nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică.

O, nădejdea și apărarea tuturor credincioșilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.

Altă rugăciune către Maica Domnului la vreme de ispită

Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maica a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbește precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmărește ziua și mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură. Grăbește, Prea slăvită Maică și mă ajută!

Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine și să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârșit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârșită și este cel mai mare vrăjmaș al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu ești gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozește-mă și pe mine. Privește cum satana vrea să mă facă să mă împiedic și să-mi zdrobească credința, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul.

Slavă ție, ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.

Rugăciune la vreme de ispită – a Sfantului Zosima, egumenul Solovetului cu care izgonea de la el năvălirile vrăjmașului

Doamne, Doamne, Cel ce ai îngăduit diavolului să ispitească în rai pe strămoşii noştri Adam şi Eva, spre a le încerca ascultarea şi supunerea lor; Cel ce aşişderea ai îngăduit diavolului să ispitească cu îngroziri şi cu suferinţe grele pe dreptul Iov, robul Tău, pentru a se vădi şi mai lămurit virtuţile şi credinţa lui cea întru Tine; Cel ce ai dat îngăduinţă Satanei să se apropie cu ispitire de însuşi Fiul Tău spre a-L îmbia şi a-L momi cu poftele şi deşărtăciunile acestei lumi, pentru ca înfrânt şi ruşinat acest duh blestemat să audă din gura Mântuitorului lumii cuvintele: „Înapoia Mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti”; Cel ce tuturor drepţilor şi sfinţilor Tăi le-ai dat vremi de ispitire şi de grele îndolieli, pentru ca prin ele, lămurindu-se, să iasă şi să rămână şi mai întăriţi în credinţă, în nădejdea, în dragostea şi în supunerea cea către Tine; Însuţi, atotputernice şi preabunule Stăpâne, ajută-mi şi mie în această clipă grea, când duhul Satanei îmi tulbură mintea cu îndoieli şi cu îmboldiri şi amăgiri viclene frământă inima şi sufletul meu; arată-mi mie, Milostive, adevărul şi calea Ta cea dreaptă, pentru ca, biruind uneltirile lui de acum, să mă pot bucura de cuvintele Apostolului Tău Iacob, ce zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El”. Dăruieşte-mi, Stăpâne, inimă curată şi credinţă tare, pentru ca în aceste clipe să pot cânta dimpreună cu proorocul Tău David: „Doamne cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi zic sufletului meu: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui! Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi cel ce înalţi fruntea mea! Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui; a Domnului este mântuirea şi peste tot poporul Tău binecuvântarea Ta”. Amin.

Rugăciune de izgonire a vicleanului şi chemare a lui Hristos - a Sfantului Zosima, egumenul Solovetului

"O, neputincioasă putere a vrăjmaşului! De aţi luat asupra mea putere de la Dumnezeu, apoi faceţi ceea ce voiţi; iar de nu, de ce vă osteniţi în deşert?" Şi cîntă din psalmii lui David: Umblînd m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei. Şi iarăşi: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui.

Şi adăuga rugăciunea către Dumnezeu cu umilinţă, grăind: "Dumnezeule veşnic, Împărate Cel fără de început, Făcătorule şi Stăpîne, Tu eşti Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc; Tu eşti Mîntuitorul sufletelor şi Izbăvitorul celor ce cred în Tine; Tu eşti nădejdea celor ce se ostenesc şi aşteptarea celor ce sînt departe pe mare; Tu eşti povăţuitorul robilor Tăi, Tu eşti iubitorul a tot binele, Tu eşti Mîngîietorul celor ce plîng, Tu eşti bucuria sfinţilor, Tu eşti viaţa cea veşnică, lumina cea neapusă şi izvorul sfinţeniei; Tu eşti slava lui Dumnezeu Tatăl şi împlinirea Sfîntului Duh; Tu eşti Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi stăpîneşti în veci. Deci, pe Tine Te rog eu robul Tău, căzînd cu smerenie la Tine, ascultă-mi rugăciunea mea în ceasul acesta, Preasfinte Împărate şi Preabunule Doamne, să nu-ţi întorci faţa de la rugăciunea mea, ci mă izbăveşte din gura pierzătorului balaur, care cască gura asupra mea şi vrea să mă înghită. Păzeşte-mă de amăgirea diavolească, ca prin puterea sfinţilor Tăi îngeri, îngrădindu- mă şi scutindu-mă, să scap din dinţii lui şi să cîştig mîntuire de la Tine Stăpîne al meu, în Care cred şi spre Care nădăjduiesc şi Te slăvesc împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci".  (sursa: tezaurul-ortodox)

Rugăciune în vremuri de ispite și nevoi

Nori apăsători se adună deasupra mea, Doamne, şi ameninţarea furtunii mă înspăimântă. Deşi sunt în suferinţă, nu mă plâng, pentru că Tu eşti sprijinul meu şi stânca unde îmi caut căparea. Tu, Doamne, cunoşti necazurile mele şi ai grijă de mine neîncetat. Cu toată suferinţa mea, ştiu că mă iubeşti şi asta îmi dă tărie. Cu speranţa în ajutorul şi bunătatea Ta, nu mă voi lăsa răpus, ci mă voi lupta cu curaj şi voi fi scăpat. Tu eşti Cel ce cârmuieşte lumea şi vieţile oamenilor; îndreaptă corabia vieţii mele, care acum este clătinată de valuri furioase, spre ape liniştite. Degeaba mă zbat singur împotriva furtunii, că fără Tine nu pot face nimic. Către Tine mă îndrept şi mă rog: vino în ajutorul meu, aşa cum l-ai salvat pe Petru, care venea spre Tine pe apă. Întinde braţul Tău spre mine, cum l-ai întins spre el, Dumnezeule milostiv, şi salvează-mă degrabă! Amin.

Rugăciunea Sfântului Maxim Mărturisitorul – în vreme de ispită

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, nu îndepărta de la noi mila Ta! Nu pomeni fărădelegile noastre cele vechi, ci degrabă îndură-te de noi, căci am ajuns cu sufletele pustii! Adu-Ţi aminte, Doamne, de pârga pe care, luând-o dintru noi pentru iubirea de oameni, Fiul Tău Cel Unul Născut o ţine pentru noi în ceruri, ca să ni se dăruiască nădejdea tare a mântuirii şi să nu devenim din deznădejde mai răi. Nu îndepărta de la noi ajutorul Tău, căci nu suntem în stare să vedem şi să  învingem primejdiile viitoare, ci numai Tu eşti puternic să ne aperi de toţi vrăjmaşii. Mântuieşte-ne pe noi, Doamne, din greutăţile acestei lumi, ca în conştiinţă curată trecând marea vieţii şi înfăţişându-ne întregi şi fără pată înaintea scaunului Tău înfricoşător, să ne învrednicim de viaţa cea veşnică. Amin!

Rugăciunea Sfântului Ciprian – la vreme de ispită

“Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Creatorule şi Chivernisitorule a toate, Sfânt şi slăvit eşti, Împaratul împaraţiilor şi Domnul domnilor, slavă Ţie. Tu cel care locuieşti în lumina cea nepătrunsă şi neapropiată, pentru rugăciunea mea, a smeritului şi nevrednicului robului Tău, depărtează demonii şi stinge viclenia lor de la robii Tăi, revarsă ploaia la bună vreme peste tot pamântul şi fă-l să dea roadele lui, copacii şi viile să-şi dea deplin rodul lor, femeile să fie dezlegate şi eliberate de nerodirea pântecului, acestea şi toată lumea mai întâi fiind dezlegate, dezleagă şi toată zidirea de toate legăturile diavoleşti.

Şi dezleagă pe robuI Tău (numele) împreună cu toate ale casei lui, de toate legăturile satanei, ale magiei, ale farmecelor şi ale puterilor potrivnice.Împiedică Tu, Doamne Dumnezeul parinţilor noştri, toată lucrarea satanei, Tu cel ce dai dezlegare de magie, de farmece, de vrăji şi de toate lucrările şi de toate legăturile lui, şi distruge toată lucrarea vicleană prin pomenirea PreaSfântului Tău nume. Aşa, Doamne, Stăpâne a toate, auzi-mă pe mine nevrednicul, şi dezleagă pe robul Tău (numele), de toate legăturile satanei şi dacă este legat în cer sau pe pământ, sau cu piele de animale necuvântătoare sau cu fier sau cu piatră, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sânge de om, sau cu al păsărilor, sau cu al peştilor, sau prin necuraţie, sau în alt chip s-au abătut asupra lui, sau dacă din altă parte au venit, din mare, din fântâni, din morminte, sau din orice alt loc, sau dacă a venit prin unghii de om, de animal sau gheare de pasăre, sau prin şerpi (vii sau morţi), sau prin pământul morţilor, sau dacă a venit prin străpungere de ace, dezleagă-le pentru totdeauna, în clipa aceasta, Doamne, cu puterea Ta cea mare.
Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Care cunoşti şi ştii toate, dezleagă, sfarmă şi distruge acum, lucrările magiei, iar pe robul Tău (numele), păzeşte-l cu toţi ai casei lui de toate uneltirile diavoleşti.

Zdrobeşte cu însemnarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale toate puterile potrivnice.
Pustieşte, distruge şi depărtează pentru totdeauna lucrările magiei, vrăjitoriei şi fermecătoriei de la robul Tău (numele). Doamne, auzi-mă pe mine păcătosul robul Tău cu toţi ai casei mele şi dezleagă-i de demonul de amiază, de toata boala şi de tot blestemul, de toată mânia, nenorocirea, clevetirea, invidia, farmecele, nemilostivirea, lenea, lăcomia, neputinţa, prostia, neînţelepciunea, mândria, cruzimea, nedreptatea, trufia, şi de toate rătăcirile şi greşelile, ştiute şi neştiute, pentru sfânt numele Tău, că binecuvântat eşti în veci. Amin.”

Canon de rugăciune la vreme de ispite

Cântarea 1

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Adeveritu-s-au cuvintele Tale, Mântuitorule, căci ne-ai spus mai înainte despre greutăţile prin care vom trece, dar ne-ai şi  învăţat să stăm împotriva lor cu bărbăţie: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. O, sfântă  îndrăzneală care dai putere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lumea iubitoare de plăceri!

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune vieţile noastre, Mult-Milostive!

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Adame, Adame, de ce ai căzut? De ce ai ales neascultarea? Vai nouă,  să  plângem şi să ne tânguim, că suntem următori căderii sale. Degrab să alergăm, fraţilor, la milostivul Dumnezeu, singurul care poate să ne izbăvească.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Icoană a răbdării zugrăvită de Dumnezeu se descoperă Dreptul Iov celor ce caută  în Sfânta Scriptură mărgăritare duhovniceşti. Că fiind cel mai slăvit dintre semenii săi, nu a hulit când a pierdut bunătăţile ce le avea, ba încă a ajuns să şadă plin de bube pe mormanele de gunoi, ca unul dintre cei loviţi de mânia cerească. Şi Dumnezeu, văzând credinţa sa, i-a făcut parte de bogăţii mai mari decât cele pe care le pierduse prin pizma diavolului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ! Să salte inimile noastre simţind ocrotirea ta, să prindă putere cei slăbiţi şi cei deznădăjduiţi să capete nădejde.

Cântarea a 3-a

Doamne. . .

“Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi  zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” Şi iarăşi ne-ai zis: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Unde este credinţa noastră când ne plângem că nu suntem ascultaţi? Poate cineva să spună că a cerut cu umilinţă cele de folos şi nu le-a primit? Să nu fie.

Doamne. . .

Întăreşte-ne, Doamne, cum i-ai întărit pe sfinţii Tăi care s-au aflat în încercări mai grele decât ale noastre. Lu­minează-ne, sfinţeşte-ne şi ne miluieşte Tu, Cel ce ai făgăduit că vei fi cu robii Tăi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Doamne. . .

"Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul,  iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme”, ne învaţă Dreptul Solomon,  picurând în sufletele noastre razele înţelepciunii. Oare avem priceperea să vedem în  încercările prin care trecem dragostea lui Dumnezeu? Căci de nu vom vedea-o pe aceasta,  înseamnă că ne îndoim de purtarea Sa de grijă pentru noi.

Slavă . . .

L-a biruit David pe Goliat! Cel slab l-a biruit pe cel tare,  pe sângerosul uriaş! Şi tot aşa fiecare dintre creştinii care au nădejde în Dumnezeu vor birui viforul necazurilor, căci neputinţele lor vor fi acoperite de dumnezeiescul har.

Şi acum. . .

Izvorul minunilor tale, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare, curge neîncetat spre bucuria poporului creştinesc;  bolnavii se vindecă,  morţii înviază, cei aflaţi în primejdii se izbăvesc. Arată-ţi şi de această dată milele tale, Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim din pricina păcatelor noastre.

Cântarea a 4-a

Doamne. . .

“Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu fiţi îngrijoraţi, căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu,  şi toate acestea se vor adăuga vouă”.  Aşa ne-a poruncit Hristos, iar de vom căuta mai întâi cele ale lumii,  în care se desfată vremelnic sufletele noastre, atunci Împărăţia se va lua de la noi şi ne aşteaptă osânda veşnică.

Doamne. . .

Cel ce ai înmulţit pâinile şi peştii, săturând mii de oameni, Care poţi să ne dăruieşti toate cele de care avem nevoie şi de care ai îngăduit să fim lipsiţi pentru încercarea credinţei noastre, arată şi acum milele Tale şi plineşte toate lipsurile noastre.

Doamne. . .

Zece leproşi au luat vindecare minunată, dar nu­mai unul a ştiut să aducă mulţumire pentru ea. Peste mulţime de oameni se revarsă binefacerile lui Dumnezeu, dar numai puţini ştiu să mulţumească.

Slavă . . .

Sfinte Ierarhe Nicolae, păstorule al Mirelor Lichiei, roagă-te Milostivului Dumnezeu ca ori de câte ori ne lipsesc cele de trebuinţă să le primim prin mijlocirile tale de care s-au folosit cele trei fete sărace pe care le-ai îndepărtat de păcatul nelegiuitei împreunări.

Şi acum . . .

Veacuri  întregi creştinii au trecut prin greutăţi fără număr, dar ori de câte ori ţi-au cerut ocrotirea nu au rămas fără răspuns, Maica noastră. Chiar şi atunci când nu se vede nici o lumină, când totul pare că s-a năruit, mijlocirea ta dărâmă zidurile potrivnice şi dăruieşte credincioşilor toate cele care le sunt de trebuinţă.

Cântarea a 5-a

Doamne. . .

Greu este cuvântul Tău, Iubitorule de oameni, când spui ucenicilor Tăi: “Veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi  pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.

Doamne. . .

Cel ce ai binecuvântat nunta din Cana Galileii, Cel ce binecuvântezi în chip minunat înţelegerea şi iubirea frăţească dintre oameni, adu pacea Ta în familiile creştine, alungând de la ele toată tulburarea, toată mânia, toată neînţelegerea, ca astfel familiile să fie mici biserici, şi nu adunări idoleşti, cum unelteşte neruşinatul diavol.

Doamne. . .

Mucenicie este să fim prigoniţi de unii pe care îi purtăm în inimile noastre, de cei pentru întoarcerea cărora Îţi înălţăm fierbinţi rugăciuni. Tu, Doamne, l-ai scăpat pe dreptul Iosif de moartea pe care i-o pregătiseră fraţii lui şi mai pe urmă ai rânduit chiar ca aceştia să nu poată trăi fără ajutorul său; noi credem Ţie că orice suferinţă îşi are roada ei, că nici o rugăciune nu rămâne neauzită.

Slavă . . .

Sfinte Mucenice Iacob Persul, ai lepădat dreapta credinţă şi ai jertfit idolilor, dar maica şi femeia ta ţi-au stat împotrivă şi te-au mustrat pentru aceasta. Iar tu, venindu-ţi în fire, L-ai mărturisit cu tărie pe Hristos  şi pentru aceasta ai suferit dureri de neînchipuit, căci prigonitorii ţi-au tăiat pe rând toate mădularele. Te rugăm, sfinte al lui Dumnezeu, ai grijă de toţi cei pe care iubirea acestei lumi îi ţine departe de  mântuire şi întoarce-i pe calea cea bună pe care tu însuţi ai fost întors.

Şi acum . . .

Ceea ce cu înţelepciune ai mijlocit în chip minunat împăcarea dintre Sfântul Chiril, luminătorul Alexandriei şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ai gonit vrăjmăşia şi neînţelegerea dintre creştinii care ţi-au cerut aceasta, care ai adus pacea în familiile ce stăteau să se destrame, adu liniştea cea binecuvântată în vieţile noastre, ale celor ce suntem încercaţi de răutatea oamenilor şi a îngerilor căzuţi.

Cântarea a 6-a

Doamne. . .

Să luăm aminte la povaţa Sfântului Pavel, apostolul neamurilor, care a trecut prin încercări mai grele decât ne putem închipui: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Doamne. . .

Vezi, Doamne, durerea noastră, vezi tulburarea care ne-a cuprins. Dă-ne putere să ne ridicăm degrabă şi să lepădăm de la noi duhul întristării şi al necredinţei. Înmulţeşte-ne credinţa, sporeşte-ne dragostea, dăruieşte-ne răbdare şi nădejde, ca la trecerea din această viaţă să putem gusta din bunătăţile pe care le-ai pregătit aleşilor Tăi.

Doamne. . .

“Din nimic nu avem noi mai mult de câştigat decât din suferinţe şi pătimiri”, mărturisea dumnezeiescul Ioan Gură de Aur împotriva celor care credeau că pot merge pe calea mântuirii fără să cunoască poticnirile. Cum dar vom lepăda noi calea cea strâmtă, când duce la odihna veşnică? Cum vom părăsi lupta, dacă vrem să primim nestricăcioasa cunună?

Slavă . . .

Precum stăteau coroanele pe capetele împăraţilor, aşa stătea Duhul  Sfânt peste Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Să înţelegem dar că nici sărăcia, nici foamea şi nici setea nu pot fi piedică pentru cei pe care încercările îi arată următori sfinţilor;  şi pe aceştia Domnul îi va răsplăti cu prisosinţă, aşezându-i la loc de cinste în curţile Sale.

Şi acum . . .

Preasfântă Fecioară, izgoneşte toată mâhnirea, întristarea şi toată ispita de la noi, păcătoşii tăi robi, şi  îndeamnă cugetele noastre spre săvârşirea celor  bineplăcute  lui Dumnezeu, ca să te mărim cu credinţă şi cu dragoste.

Cântarea a 7-a

Doamne. . .

“N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a spus şi ne spune cu blândeţe Mântuitorul Hristos, aşteptând pocăinţa noastră. Cine poate spune că nu este păcătos? Cine poate crede că nu  are nevoie de pocăinţă? Numai cei mândri,  pe care iubirea de sine îi ţine departe de Dumnezeu.

Doamne. . .

Preabunule Doamne, alungă de la noi duhul mândriei, duhul lăcomiei, duhul desfrâului, duhul răutăţii şi duhul deznădejdii, şi dăruieşte-ne darurile Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei-credinţe.

Doamne. . .

Iubitori de plăceri precum locuitorii Sodomei şi ai Gomorei sunt astăzi cei care trăiesc departe de Biserică,  şi noi în loc să vedem păcatele noastre ne mulţumim să credem că suntem mai drepţi decât ei,  asemănându-ne fariseului din Evanghelie.  Dar îndreptăţirea noastră nu este şi nu poate fi socotită drept pocăinţă, ci ne este cale a pierzării.

Slavă . . .

Sfinte Mare Mucenice Cipriane, care de la slujirea diavolilor ai venit la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, cu Sfânta Maria Egipteanca, desfrânata care a devenit înger în trup omenesc, şi cu David, care mai înainte a fost tâlhar, rugaţi-vă pentru noi dimpreună cu toţi cei care părăsind păcatul au urcat pe culmile sfinţeniei,  ca să luăm desăvârşit dezlegare de păcate şi să trecem în caldă pocăinţă această viaţă trecătoare.

Şi acum . . .

Cu dragoste i-ai adus pe mulţi la pocăinţă, Maică Sfântă, îndreptându-i să primească prin Taina Spovedaniei dezlegare de păcate şi dându-le putere în războiul duhovnicesc. Vezi, dar, greşelile noastre cele multe, şi roagă-te înaintea Fiului tău preaslăvit să ne dăruiască iertare de fărădelegile care ne apasă, făcându-ne părtaşi cetei celor care prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-au mântuit.

Cântarea a 8-a

Doamne. . .

Dar nepreţuit sunt pentru neamul creştinesc fericirile pomenite  în Evanghelie,  şi în vreme de ispită ne aducem aminte cum ne-ai binevestit: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Vom muri, fraţilor, la vremea rânduită de Dumnezeu, şi  binele va fi celor care se vor învrednici de veşnica mângâiere.

Doamne. . .

Miluieşte-ne, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Miluieşte-ne, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi după ce ai primit bătăi şi batjocuri ca mulţumire pentru dragostea pe care ne-ai arătat-o! Miluieşte-ne, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, mântuieşte-ne!

Doamne. . .

Chip al morţii sunt necazurile prin care trecem, căci ne îndeamnă să cugetăm la înfricoşătoarea osândă a păcătoşilor. Mai bine ne este nouă a suferi o vreme pe pământ, decât a răbda dincolo chinuri fără sfârşit.

Slavă . . .

Să nu zăbovim a cere ajutorul de la cei care au murit lumii acesteia pentru a trăi pentru Hristos! O, Sfinţilor Apostoli, dimpreună cu ceata Arhiereilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, cu Sfinţii doctori fără de arginţi şi cu ceilalţi Mucenici, cu toţi  Sfinţii  ştiuţi şi neştiuţi, rugaţi-vă Atotputernicului Dumnezeu să ne lumineze ca să punem început bun mântuirii noastre, lepădând de la noi toată minciuna şi păcatul.

Şi acum . . .

Sfârşit creştinesc dăruieşte-ne nouă, Fecioară preacurată, izbăvindu-ne de moartea năprasnică şi de celelalte primejdii pe care diavolul vrea să le abată asupra noastră.

Cântarea a 9-a

Doamne. . .

“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când treceţi prin diferite ispite”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov care multe a pătimit pentru numele Tău, arătând şi răsplata celor care au răbdat fără să cârtească: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor care Îl iubesc pe El.”

Doamne. . .

Slăvindu-Te, Îţi mulţumim Ţie, Doamne, căci nu treci cu vederea puţina noastră rugăciune, pe care Te rugăm să o primeşti ca pe cei doi bani ai văduvei. Nu ştim să ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, nu ştim să ne arătăm mulţumitori pentru toate binefacerile arătate şi cu atât mai puţin pentru cele ascunse minţii noastre, dar recunoaştem înaintea Ta că suntem neputincioşi de nu ne vei întări,  slabi de nu ne vei face îndrăzneţi. Miluieşte-ne, Doamne, că fără mila Ta pierim!

Doamne. . .

Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.

Slavă . . .

O, dumnezeieşti Stăpânii, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Îngeri, Scaune, toate Căpeteniile şi preamărite Puteri şi Sfinţilor Arhangheli, dimpreună cu soborul tuturor Sfinţilor, apăraţi-ne de tot răul, de toată ispita şi necazul, şi rugaţi pe Stăpânul tuturor să ne mântuiască pe noi, cei cuprinşi de multe păcate.

Şi acum . . .

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea apărătoare a celor ce se roagă ţie şi Maică a nenumăratelor milostiviri arătate neamului omenesc. Ceea ce eşti mai sfântă decât toţi sfinţii şi mai grabnică în ajutor decât suntem noi în rugăciune, pe tine ceea ce eşti cu adevărat ocrotitoare a creştinilor te mărim.

Otpustul.

Sursa foto: kriakon.wordpress.com



Rugăciunea tatălui pentru toată familia - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

             Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorule, Cel ce eşti fără de început şi fără de sfârşit, Dumnezeule fără de moarte, Atotştiutor şi Atotvăzător, Atotputernic şi Atotţiitor, Atotcuprinzător şi Iubitor de oameni! Rogu-mă Ţie, iartă-mă şi miluieşte-mă pe mine, păcătosul, prea mult păcătosul, chiar cel mai păcătos, Doamne, dintre toate fiinţele omeneşti pe care le-ai creat. Eu mă îngrozesc, când îmi dau seama cât de păcătos sunt înaintea Ta; iar Tu, toate ştiindu-le şi toate văzându-le, întotdeauna Te-ai îndurat de mine, n-ai lăsat să mă înghită bezna cea neagră pentru mulţimea păcatelor mele grele, ci m-ai cuprins cu marea Ta iubire de oameni şi ai revărsat asupra mea nemărginită milostivire. Doamne, mă căiesc şi-mi pare rău de toate fărădelegile ce le-am săvârşit. Iartă-mă de tot păcatul şi primeşte-mă şi pe mine cu cei din ceasul al unsprezecelea la păşunile Tale.

          Rogu-mă Ţie, Doamne Sfinte, iartă-i şi miluieşte-i pe toţi acei pe care i-am amărât, i-am întristat, mulţime de necazuri le-am pricinuit. În primul rând, aceştia-s copiii mei, pe care mi i-ai dăruit fiinţe curate, fiinţe nevinovate, mi i-ai dat ca pe nişte creaturi zidite de Tine în chip minunat, însă eu nu am putut feri fiinţele acestea de ispitele ce le-au avut, nu i-am putut apăra pe copiii mei [numele] de atacurile vrăjmaşului viclean şi iată-i acum copleşiţi de păcate, nimeriţi în patimi de suflet şi de trup distrugătoare, care îi tot împing spre pierzanie; şi demult s-ar fi pierdut ei cu totul, însă de fiecare dată Te-ai îndurat de dânşii, i-ai înconjurat cu mila Ta, i-ai salvat. Nu sunt vrednic, Doamne, să-ţi mulţumesc pentru nemăsurata milostivire, pentru marea îndurare şi neasemuita bunătate ce le reverşi asupra copiilor mei! Primeşte, Preabunule Dumnezeu, pentru toate acestea cântare de proslăvire de la noi: Slavă Ţie, Slavă Ţie, Slavă Ţie, Dumnezeul nostru!

           Încă mă rog Ţie, Stăpânul meu Preamilostiv, să îndreptezi definitiv ceea ce eu, din mare păcătoşenie, am stricat cu mâinile mele nepricepute, căci numai Tu poţi îndrepta lucrul mâinilor noastre. Îndreptează, Doamne, şi luminează sufletele copiilor mei [numele], cheamă-i pe dânşii la pocăinţă, ajută-le să fie buni creştini, buni fii şi fiice ale Sfintei noastre Biserici, ajută-le să fie familişti la locul lor şi gospodari de treabă. Iartă-i, Doamne, şi miluieşte-i pe toţi copiii mei.

           Mă rog, Ţie, Doamne, miluieşte-o şi pe soţia mea [numele], căreia nu i-am dat destulă căldură sufletească, nici dragoste creştinească nu i-am purtat, cum se cuvenea s-o fac. Acum mă căiesc şi îmi pare rău de toate păcatele săvârşite de mine în viaţa mea familială cu voie şi fără de voie. Iartă-mă, Doamne, pentru tot ce am greşit, iartă-o şi miluieşte-o şi pe soţia mea.

            Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mă rog Ţie şi pentru nurorile mele [numele]. Întăreşte-le în credinţă, dă-le răbdare, alungă tulburarea din sufletele lor. Îndepărtează de la dânsele toată reaua pornire, toată învrăjbirea şi duşmănia, pe care le poartă în suflet asupra celor apropiaţi ai lor. Iartă-le, Doamne, şi miluieşte-le şi pe dânsele, ca să ne fie familia prietenoasă.

          Mântuitorule, rogu-mă Ţie, binecuvântează-i pe nepoţeii mei [numele] să urmeze neclintit căile Tale, să aibă mereu dragoste şi frică de Dumnezeu.

             Sfinte Dumnezeule, mă căiesc şi-mi pare rău de toate păcatele, pe care le-am săvârşit în viaţa mea. Acum vreau să fac doar voia Ta, vreau să urmez doar căile Tale, să împlinesc toate poruncile Tale. Pentru asta nu lăsa, Doamne, să mi se adumbrească mintea, nu mă lăsa să rătăcesc pe drumuri greşite, să mă abat din drumul cel drept al mântuirii, să alunec din căile Tale. Doamne, miluieşte-mă! Doamne, ocroteşte-mă! Doamne, înţelepţeşte-mă!

         Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine! Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele!

         Doamne, apucă arma şi pavăza şi scoală întru ajutorul meu! Doamne, apucă arma şi pavăza şi scoală întru ajutorul întregii mele familii!

         Sfinte Dumnezeule, deşi buzele îmi sunt cu totul întinate, totuşi Te rog să nu Te îngreţoşezi de mine şi să mă învredniceşti şi acum, precum a fost dintotdeauna, de mila Ta cea dulce şi mângâietoare, Te rog să-mi asculţi rugăciunea şi să reverşi măcar o mică rază din harul Tău cel luminos peste familia noastră. Căci noi toţi avem mare nevoie de ajutorul Tău, pentru a urma neclintit poruncile Tale mântuitoare. Ajută-ne, Doamne, nouă la fiecare, să ne încredinţăm fiinţa întru totul voii Tale Sfinte şi să nu mai rătăcim pe drumuri greşite, făcând voia vrăjmaşului viclean. Noi am greşit mult în faţa Ta, Preamilostivule Dumnezeu, am greşit împlinind poftele trupului stricăcios şi lăsând să ducă foame sufletul care poartă pecetea vieţii veşnice. Deşi am ajuns la o nemaipomenită slăbiciune duhovnicească, totuşi nu am fost părăsiţi de Tine nici o clipă. Înţelegând aceasta, ne-am dat seama cât de bicisnici şi nedesăvârşiţi suntem înaintea Ta. Dar fiind ajutaţi de Tine, vom putea să ne ţinem sufletele noastre în curăţenie. Cu smerenie, cerem de la Tine acest ajutor, Preabunule Dumnezeu.

           Tu ai poruncit să ne păstrăm familiile strâns unite. Te rugăm, Doamne, să ne ajuţi nouă la toţi să fim mereu sprijin de nădejde unul pentru altul.

          Fii cu noi, Doamne, întinde-ne mâna Ta şi nouă, prea mult păcătoşilor. Lasă, curăţă şi iartă toate păcatele noastre. Pedepseşte-ne pentru fărădelegile ce le-am săvârşit şi din cauza cărora acum ne este ruşine să ridicăm ochii la cer; coboară peste noi toiagul Tău, dar Te rugăm să o faci şi de astă dată cu milă şi îndurare, pe măsura bunătăţii Tale. Amin.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
De la etica argumentării și a credinței, la etica vieții - Pr. Dr. Savu Popa

 

Cei care susțin critica, intensificată și insterizată din această perioadă, îndreptată împotriva "orei de religie" din școală, vin cu posibile "soluții" compensatorii de a se oferi, în schimbul orei de educație religioasă cel mult ore de "educație etică". De parcă etica ar putea exista prin sine, fiind considerată numai o disciplină "umanitară".

Etica nu poate fi despărțită de Religie. Etica derivă din puterea harică a Religiei, însumând codul legilor moral-religioase, având și înțelesul de aplicație practică a acestor principii. Etica nu poate fi separată și, prin aceasta, ruptă din "trunchiul comun" al Religiei. A preda etica fără religie este asemenea predării geometriei fără matematică.

Trăim într-o lume în care reperele existențiale sunt serios și grav afectate și zdruncinate. Avem în fața ochilor aproape în fiecare moment cotidian, dar mai ales prin intermediul mass-mediei, tot mai mulți "confrați" care își justifică, susțin, argumenteaz și impun orice părere, opinie, convingere, știință sau chiar concepția de viață. Se poate astfel, zice orice, prin simpe înșirără de cuvinte "pretențioase", dar fără conținutul sau sensul pretins, aducându-se argumentații exclusiv subiective. Nu se respectă criterii, argumentațiile nu se construiesc pe principii logice și raționale, dar mai ales pe principii fundamentale morale. Nici, cel puțin, de bun simț. Fiind bine știut că așa cum există un minim și elementar bun simț al propriilor fapte și al felului de a te comporta, există și un bun simț ale felului în care gândești și "te rostești". Astfel fiind, poți aparține culturii minore sau subculturii, sau, dimpotrivă, unei așa-zise culturi majore. Cultura religios-morală te recomandă ca pe un ins educat, civilizat și rațional, ca pe un om care impune prestanță și seriozitate.

Referindu-se la necesitatea reclădirii unui sistem educațional-formativ prin școală, ce reclamă "revenirea la cultura majoră a României", profesorul Andrei Marga, într-un interviu publicat în ziarul "Lumina de Duminică", arăta că trebuie "să se asume că există o etică a cunoașterii, a argumentării, a democrației, fără de care fiecare dintre acestea se trădează pe sine" ("Revenirea la valorile ferme este soluția veritabilă pentru o educație optimă", interviu cu prof. Andrei Marga, rectorul Univ. Babeș-Boyai din Cluj-Napoca, în Ziarul Lumina de Duminică, nr.37, an. VII, din 18 septembrie 2011).

Așadar, există mai întâi o etică a cunoașterii.

Ceea ce știi, trebuie să fie bine și temeinic cunoscut. Cunoașterea ține de însuși felul tău de a fi. De aceea, știind că exiști, trebuie să cunoști și pentru sau de ce exiști. Această cunoaștere determină propriul tău sens de a exista. Descoperirea propriului sens de viață este determinată de cunoașterea sau știința despre Dumnezeu, Cel de la care primim cunoașterea și viața. El este adevăratul și unicul principiu (izvor) de la care ne vine viața.

În cadrul Bisericii, chiar în miezul Săpătămânii Sfinte a Patimilor, în Sfânta Evanghelie din Joia Mare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne descoperă sensul adevăratei cunoașteri, zicând: "Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). În cadrul liturgic, la fiecare Sfântă Liturghie, în rugăciunea Antifonului al treilea, cerem darul cunoștinței adevărului dumnezeiesc ("...dăruindu-ne nouă în veacul de acum, cunoștința adevărului Tău"), împreună cu darul veșniciei ("iar în cel ce va să fie, viață veșnică dăruindu-ne").

Nu poți cunoaște "oricum" și "orice". Cunoașterea presupune o etică. Ea este rezultatul unui drum, al unui parcurs, fiind un proces anevoios și sfânt, pentru că presupune o lucrare susținută din partea omului angajat permanent în procesul de a cunoaște, de a cunoaște în duhul Adevărului. Există o școală a cunoașterii, și ne aflăm permanent în această școală. Cunoașterea trebuie să fie în spiritul Adevărului. Și dacă ai cunoscut Adevărul, atunci cunoștința ta trebuie să-ți devină adevăr de viață și îndreptar de gând și faptă. Nu poți dovedi numai că știi, fără să făptuiești în conformitate cu adevărul propriei tale cunoașteri. La fel cum nu-ți poți prezenta, justifica sau argumenta propriile convingeri și opinii, spunând orice cuvânt sau invocând orice motiv sau raționament. Acestea țin, cel puțin, de trebuința de a fi rezonabil, cuviincios și respectuos în relația cu ceilalți. Există o rezonabilitate în ceea ce spui și în felul în care expui cuvintele. Dar, maia les, trebuie să existe un spirit al discernământului sau al bunei-cuviințe, în ceea ce opinezi sau argumentezi. Nu poți rosti, despre tine și despre propriile tale convingeri, exprimându-te față de ceilalți, decât în spiritul adevărului.

Ca să fii convingător și veridic, trebuie să posezi etica argumentării.

Cuvintele tale rostite trebuie să aibă puterea devărului. Cuvântul nostru izvorăște din puterea Cuvântului divin, iar la modul desăvârșit, cuvintele noastre omenești trebuie să devină cuvintele lui Hristos. Pentru asumarea acestei răspunderi supreme, ne îndeamnă și Sfântul Apostol petru, în Epistola I Sobornicească, zicând: "dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu" (I Petru 4,11).

De aceea etica argumentării se bazează pe această "etică" a cunoașterii. Cunoașterea, în sens etic, se susține și se împlinește numai prin credință. În acest înțeles, am putea spune că există și o etică a credinței.

La acest nivel trebuie să te angajezi cu întreaga ta ființă, și numai sub aspect intelectual sau rațional. În acest demers existențial, trebuie să fii susținut și de lucrarea dumnezeiască a harului Duhului Sfânt. Poți, mai apoi, spune cuvinte și opinii și poți mărturisi adevăruri convingătoare pentru că ai rigoarea, siguranța, încredințarea și certitudinea rostirirlor. Reperele și croteriile spuselor tale devin adevăruri de netăgăduit, pentru că ele se sprijină pe adevărurile credinței, care devin propriile tale trăiri, fiind daruri și lucrări ale Duhului Sfânt.

Prin credință, etica cunoașterii, fundamentată pe etica argumentării, te angajează a etica faptei.

Cu aceasta intrăm deja în "inima" sistemului de valori morale. Nu este vorba doar de o credință genrică și de o etică limitată la o necesară făptuire a binelui în scopul protejării vieții umane, în înțelesul ei strict terestru. Ci este vorba de o angajare cu întreaga noastră ființă în lucrarea și slujbabinelui, prin săvârșirea faptelor bune și a virtuților, lucrare izvorâtă din credința și comuniunea noastră c Hristos, Mântuitorul nostru, așa cum ne arată Părintele Dumitru Stăniloae spunând: "Credința în Hristos e credința în Hristos cel din noi", care "ne umple de iubire față de El, prin iubirea Lui față de noi", iubire care "ne dă putere să ne facem asemenea Lui: să murim față de păcat, să ne manifestăm cu iubire față de oricine" (Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al BOR, vl. II, Buc., 1978, p.366).

Această credință lucrătoare, permanentizată prin fapte bune și virtute, ca împlinire continuă a săvârșirii binelui, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, creează ordinea morală a existenței umane. Ordinea morală este condiționată și susținută de ordo amoris – ordinea iubirii. Astfel, etica se cuprinde în morală, iar morala desăvârșește etica.

De aceea putem vorbi și de o etică a vieții.

Etica vieții este starea harică de săvârșire continuă a binelui și de revărsare iubitoare și dăruitoare a binelui, ca dar, față de semenul nostru. Acest lucru este posibil prin împreuna noastră lucrare cu Dumnezeu, după învățătura Sfântului Apostol Pavel.

Poți avea și dovedi, cu adevărat, cunoașterea și argumentarea, în apirit etic, în măsura în care acestea sunt dovezi ale unei autentice mărturii că propria ta viață este conformă cu adevărata cunoaștere, care se argumentează și se confirmă prin însuși felul de a fi și a trăi.

Cuvintele și faptele omenești, acre devin propriile tale argumente, trebuie să "ardă" în mintea și inima ta, dar și a interlocuorilor tăi, ca vorbe pline de "duh și de viață", asemenea cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos, Așa cum au mărturisit Sfinții Apostoli Luca și Cleopa în drumul Emausului, călătorind și vorbind cu Iisus cel Înviat: "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32).

De aceea, Etica nu poate exista fără Religie. Iar desprinsă din cadrul religios, etica poate rămâne doar un pretins sistem de valori raționaliste, susținut de o dispoziție, foarte limitată potențial, care ține de capacitatea și înțelegerea fiecărui om.

"Ora de religie" este o veritabilă "oră de etică" și de aceea, nici la nivelul unor "discipline didactice", ele nu pot fi reduse sau separate.

 

Pr. Dr. Savu Popa, Consilier cultural

Arhiepiscopia Sibiului

Telegraful Român/ 5-8/ 1și 15 feb. 2015

 

 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
KARLAGUL de ieri, MEMORIA de azi - Cercet. dr. Viorica OLARU-CEMÎRTAN

(Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, Chișinău)

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului Internaţional:
După 25 de ani. Evaluări și reevaluări istoriografice privind comunismul (ed. a X-a)
8-11 iulie 2015 - Făgăraş - Academia „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus



Politica sovietică față de Biserica Ortodoxă din Moldova - Dr. Romeo Cemîrtan

(Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, Chișinău)

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului Internaţional:
După 25 de ani. Evaluări și reevaluări istoriografice privind comunismul (ed. a X-a)
8-11 iulie 2015 - Făgăraş - Academia „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Un om de știință care pune la îndoială dogmele științei

 

Înșelarea știinţifică se amăgeşte cu credinţa că, în principiu, știința înţelege deja natura realităţii, și că doar detaliile mai trebuie completate. Această credinţă e larg răspândită în societatea noastră. E genul de credinţă al oamenilor care spun: „Nu cred în D-zeu. Cred în ştiinţă.” Este o credinţă ce s-a răspândit azi în întreaga lume. Dar există un conflict la baza ştiinţei între știința ca metodă de cercetare bazată pe raţiune, dovezi, ipoteze şi cercetare colectivă şi ştiinţa ca sistem de credinţe sau concepție despre lume. Din păcate, aspectul de concepție despre lume al ştiinţei a ajuns să inhibe şi să constrângă libera cercetare, care e chiar rostul și sensul ştiinţei.

Încă de la sfârșitul secolului XIX, ştiinţa s-a efectuat sub aspectul unei credinţe sau unei conceptii despre lume esentialmente materialista. Materialismul filozofic. Azi stiintele sunt cu totul subsidiare ale concepției materialiste despre lume. Cred că, dacă ne debarasăm de acest mod de gândire, ştiinţele se vor regenera.

În cartea mea „The Science Delusion1 - numită în SUA „Science Set Free2, am luat cele 10 dogme sau presupuneri ştiinţifice şi le-am transformat în întrebări, ca să văd cum rezistă la o analiză ştiinţifică. Niciuna nu rezistă prea bine. Am să trec în revistă cele 10 dogme la care mă refer, apoi voi avea timp să discut doar 1-2 amănunţit.

La modul esențial, cele 10 dogme care formează concepția de viață standard a celor mai instruiți oameni din lumea întreagă sunt:

Dogma 1: - că natura e mecanică sau că funcţionează ca un mecanism, universul e ca o maşinărie, animalele şi plantele sunt nişte maşinării, noi suntem nişte maşinării. De fapt, noi suntem maşini. Suntem „roboţi de tăiat lemne”, după cum plastic afirma Richard Dawkins, cu creiere care sunt computere programate genetic.

Dogma 2: - materia e inconştientă, întregul univers e alcătuit din materie inconştientă. Nu există conştiinţă în stele, în galaxii, în planete, în animale, în plante, şi că nu ar trebui să existe nici în noi, dacă această teorie ar fi adevărată. Aşadar, întreaga filosofie a minţii din ultimul secol a încercat să demonstreze că, de fapt, noi nu suntem deloc conştienţi.

Dogma 3 - Dacă materia e inconştientă înseamnă că legile naturii sunt fixe. Asta e dogma a treia. Legile naturii de azi sunt aceleaşi care erau valabile pe vremea big bang-ului şi vor rămâne aceleaşi mereu. Nu doar legile, dar şi constantele naturii sunt fixe, doar de aceea se numesc constante.

Dogma 4: - cantitatea totală de materie şi energie e mereu aceeaşi. Cantitatea totală a celor două nu variază niciodată, exceptând momentul big bang-ului, când totul a luat fiinţă din nimic, instantaneu.

Dogma 5: - natura nu are vreun scop, nu există vreun scop în întreaga natură, iar procesul evolutiv nu are scop sau direcţie.

Dogma 6: - ereditatea biologică e materială, tot ce moşteneşti ai în gene sau în modificările epigenetice ale genelor, sau în moştenirea citoplasmică. Este ceva material.

Dogma 7: - amintirile sunt stocate în interiorul creierului ca urme materiale. Într-un fel sau altul, tot ce-ţi aminteşti se află în creierul tău, în proteinele fosforilate ale terminaţiilor nervoase. Nimeni nu ştie cum funcţionează aceasta, totuşi, aproape toţi oamenii de ştiinţă cred că trebuie să fie în creier.

Dogma 8: mintea ta e în capul tău. Toată conştiinţa ta e doar activitate cerebrală şi nimic mai mult.

Dogma 9, care derivă din dogma 8: fenomenele psihice, ca telepatia spre exemplu, sunt imposibile. Gândurile şi intenţiile tale nu pot avea vreun efect la distanţă pentru că mintea îţi e în interiorul capului. Aşadar toate dovezile aparente pentru telepatie şi alte fenomene psihice sunt iluzorii. Oamenii cred că aceste lucruri se petrec doar pentru că nu ştiu destulă statistică, sau pentru că sunt induşi în eroare de coincidenţe sau de ce vor să creadă.

Şi dogma 10: - medicina mecanicistă e singura care funcţionează cu adevărat. De aceea guvernele finanţează doar cercetări ale medicinei mecaniciste şi ignoră total terapiile complementare sau alternative. Acelea nu au cum să funcţioneze pentru că nu sunt mecaniciste. Ar putea părea că funcţionează pentru că oamenii s-ar fi făcut bine oricum sau datorită efectului placebo. Dar singura care funcţionează cu adevărat e medicina mecanicistă.

Aceasta este concepția standard despre lume a aproape tuturor oamenilor educaţi din lume, ea stă la baza educaţiei, a sistemului medical, al Consiliului de Cercetări Medicale, a guvernelor şi e fundamentul credinţei oamenilor şcoliţi.

Cred că fiecare dintre aceste dogme sunt foarte, foarte îndoielnice şi când le studiezi, ele se destramă.

Voi vorbi prima dată despre ideea că legile naturii sunt fixe, imuabile. Este o continuare a unui punct de vedere, dinainte de 1960, când a apărut teoria big bang-ului. Înainte oamenii credeau că universul e etern, guvernat de legi matematice eterne. La apariţia teoriei big bang-ului, această presupunere a continuat, deşi big bang-ul a revelat un univers care a evoluat radical, vechi de 14 miliarde de ani, care creşte, se dezvoltă şi evoluează de 14 miliarde de ani. Creşte, se răceşte şi apar în el, mereu, structuri şi tipare noi. Ideea e că toate legile naturii au fost complet fixate în momentul big bang-ului, asemeni unui cod napoleonic cosmic.

Precum spunea prietenul meu Terence McKenna: „Ştiinţa modernă se bazează pe principiul: Daţi-ne un miracol pur şi vă explicăm noi restul.” Iar unul din miracolele pure e apariţia materiei şi energiei în univers şi a tuturor legilor care îl guvernează din nimic, într-o clipă. Dacă universul evoluează, de ce n-ar evolua şi legile sale? În fond, legile sociale evoluează, iar ideea legilor naturii e metaforic similară. Este o metaforă pur antropocentrică: doar oamenii au legi, de fapt, doar societăţile avansate au legi.

Precum spunea odată C. S. Lewis: „Să spui că o piatră cade deoarece se supune legilor fizicii o face umană, ba chiar cetăţean.” E o metaforă atât de încetăţenită încât am şi uitat că e o metaforă.

Într-un univers care evoluează cred că mai bine s-ar potrivi ideea obiceiurilor. Cred că obiceiurile naturii evoluează, că legităţile naturii sunt esenţialmente habituale. Asta e o idee înaintată la începutul secolului XX de către filosoful american C. S. Peirce. E o idee pe care au curtat-o şi mulţi alţi filosofi, şi pe care chiar eu am dezvoltat-o într-o ipoteză ştiinţifică, ipoteza rezonanţei morfice, care stă la baza acestor obiceiuri care evoluează. Conform acestei ipoteze, tot ce găsim în natură are un fel de memorie colectivă. Rezonanţa se petrece datorită asemănărilor. Când un embrion de girafă creşte în uterul mamei, se acordează la rezonanţa morfică a girafelor de dinainte, se conectează la acea memorie colectivă şi creşte ca o girafă, se comportă ca o girafă, pentru că se conectează la memoria colectivă. Trebuie să aibă anumite gene ca să creeze anumite proteine, dar eu cred că genele sunt mult supraestimate. Ele răspund doar de tipul proteinelor sintetizate de organism, nu şi de forma sau de comportamentul său.

Toate speciile au un anumit tip de memorie colectivă. Până şi cristalele. Această teorie susţine că dacă faci un cristal nou pentru prima dată, prima dată când îl faci nu o să existe un obicei după care el se structurează. Dar odată ce se cristalizează, data următoare când îl faci va fi o influenţat de primul cristal, și de la acest al doilea oriunde în lume, printr-o rezonanţă morfică şi se va cristaliza mai uşor. A treia oară va fi influenţat de primul şi de al doilea cristal. De fapt există dovezi solide că substanţele noi se cristalizează mai uşor peste tot în lume, aşa cum susţine această teorie. Teoria susţine deasemenea că, dacă antrenezi animale să facă ceva nou, de exemplu dacă înveţi şobolanii să facă ceva anume în Londra, atunci şobolanii din aceeaşi rasă din toată lumea învaţă mai uşor acel lucru doar pentru că unii şobolani l-au învăţat aici. Surprinzător e că deja există dovezi că acest lucru se întâmplă cu adevărat.

Asta ar fi, pe scurt, teoria mea, a rezonanţei morfice: că totul depinde de evoluţia obiceiurilor şi nu de legi imuabile.

Vreau să vorbesc puţin şi despre constantele naturale, deoarece se presupune că ele chiar sunt constante. Lucruri ca atracţia gravitațională, viteza luminii se numesc constante fundamentale. Dar sunt ele chiar constante? M-a interesat să aflu răspunsul la această întrebare. Există în manualele de fizică tabele cu constantele fundamentale existente şi cu valorile lor. Am vrut să aflu dacă s-au modificat în timp, aşa că am căutat manuale de fizică mai vechi. M-am dus la sediul Bibliotecii de Patente din Londra, care e singurul loc unde am găsit păstrate asemenea manuale mai vechi. În mod normal, oamenii le aruncă pe cele vechi. Când apar valorile cele noi, cele vechi sunt aruncate. Aşa am aflat că viteza luminii a scăzut între 1928 şi1945 cu 20 km/secundă. E o scădere uriaşă, deoarece valorile constantelor erau date cu precizie de fracţiuni. Cu toate astea, peste tot în lume, ea a scăzut şi toţi găseau valori similare cu mici diferenţe, apoi, în (1945) 1948 a crescut din nou, şi iar cercetători diferiţi găseau valori foarte apropiate.

Am fost foarte contrariat şi nu înţelegeam cum a fost posibil, aşa că m-am dus la şeful Metrologiei, la Laboratorul Naţional de Fizică, din Teddington. Metrologia e ştiinţa care se ocupă cu măsurarea constantelor. I-am spus ce mă nedumerea:

- Ce credeţi despre această scădere a vitezei luminii între 1928 şi 1945?

El a răspuns: - O, vai, ai descoperit cel mai stânjenitor episod din istoria ştiinţelor exacte.

Eu: - Viteza luminii ar fi putut, într-adevăr, să scadă şi asta ar fi avut implicaţii uriaşe,

El: - Nu, nu. Sigur că nu a scăzut în fapt. Doar e o constantă!

- Bine. Atunci cum explici că mai toţi au găsit valori mult mai mici în acea vreme? Oare pentru că „ajustau” rezultatele ca să obţină ceea presupuneau ei că aşteaptă alţii să obţină şi totul era doar produsul minţii unor fizicieni?

- Nu ne place cuvântul „ajustat”.

Eu: - Bine. Ce cuvânt agreaţi?

El: - Păi aş prefera să o numim „perioadă de blocare intelectuală”.

- Dacă asta s-a întâmplat atunci de unde ştim că nu se întâmplă şi acum, şi că valorile prezente nu sunt şi ele rezultatul unei blocări intelectuale?

El: - Nu, acuma ştim că nu e aşa.

Eu: - De unde ştim?

El: - Păi problema s-a rezolvat.

Eu: - Da? Cum?

El: - Am rezolvat viteza luminii, definind-o din nou în 1972.

Eu: - Deci, s-ar putea să se mai schimbe.

El: - Da, dar n-o să mai ştim pentru că am definit metrul funcţie de viteza luminii, aşa că toate unităţile se vor schimba concomitent.

Arăta foarte mulţumit că problema se rezolvase.

- Bine, am spus, dar cum rămâne cu marele „G”? Constanta gravitaţională, notată cu „g” (la noi), în sistemul englez cu „G” (G mare).

Constanta universală a lui Newton. Ea a variat cu peste 1,3 la sută în ultimii ani. Şi se pare că variază din loc în loc, din când în când.

- Aici s-ar putea să fie greşeli, din nefericire chiar mari, legate de „marele G”, a spus el.

- Şi dacă se modifică într-adevăr? Poate că ea chiar se modifică, am spus.

Apoi am studiat cum o stabilesc ei. O măsoară în laboratoare diferite, obţin valori diferite în zile diferite, apoi fac media. Alte laboratoare din lume fac şi ele la fel şi, de obicei, ei obţin o medie diferită. Apoi, Comitetul Internaţional Metrologic se întruneşte din 10 în 10 ani sau cam aşa, şi face media valorilor obţinute de laboratoarele lumii şi decretează valoarea marelui G. Dar dacă G chiar fluctuează? Dacă s-a modificat? Există dovezi că ea se modifică pe parcursul unei zile şi pe parcursul anului. Dacă Pământul, în mişcarea sa prin spaţiu, a trecut prin porţiuni de materie neagră sau dacă alţi factori de mediu au influenţat-o? Poate că toate se modifică concomitent. Dacă aceste valori eronate urcă şi coboară concomitent?

De mai mult de 10 ani încerc să-i conving pe metrologi să ia în considerare datele concrete. De fapt, acum încerc să-i conving să pună pe Internet, online, datele şi valorile reale obţinute, ca să vadă dacă se corelează, să vadă dacă toate cresc concomitent sau scad alteori. Dacă ele ar fluctua concomitent asta ne-ar spune ceva foarte interesant. Dar nimeni n-a făcut asta, deoarece G e o constantă. Nu are rost să cauţi modificări.

E o exemplificare a modului în care o presupunere dogmatică inhibă cercetarea. Eu cred că constantele pot varia chiar considerabil, e drept în anumite limite, dar toate pot varia. Cred că va veni ziua în care jurnalele de ştiinţă, precum Nature, vor raporta constante săptămânal, asemeni rapoartelor de bursă din ziare:

Săptămâna asta marele G a crescut uşor, sarcina electronului a scăzut, viteza luminii nu s-a modificat şi aşa mai departe.

E doar unul din domeniile în care, gândind mai puţin dogmatic, lucrurile ar căpăta o altă deschidere. Unul dintre cele mai vaste domenii e cel al naturii minţii, şi e cel mai puţin rezolvat, aşa cum spunea Graham adineauri. Ştiinţa pur şi simplu nu poate explica faptul că suntem conştienţi. Şi nu poate explica faptul că gândurile nu par să fie în creier. Nu toate experienţele noastre par să fie în creier. Imaginea voastră despre mine nu pare să fie în creierul vostru. Totuşi, versiunea oficială e că există un Rupert mic pe undeva în capul vostru şi că tot ce se află în această cameră e în capul vostru. Experienţele voastre au loc în creierele voastre.

Sugerez, de fapt, că o viziune presupune o proiecţie de imagini în afară, că ceea ce vezi e în mintea ta, dar nu în capul tău. Minţile noastre sunt extinse dincolo de creierele noastre prin simplul act de percepţie. Cred că proiectăm în afară imagini pe care le vedem iar aceste imagini ating ce privim. Dacă mă uit la tine din spate şi tu nu ştii că-s acolo, te afectează? Îmi poţi simţi privirea? Există dovezi numeroase că da. Senzaţia că cineva te priveşte e o experienţă destul de comună, şi experimente recente sugerează că e o capacitate reală. Şi animalele au această capacitate. Probabil că s-a dezvoltat în contextul relaţiei pradă - răpitor. Animalele vânate care simt privirea aţintită a prădătorului supravieţuiesc mai bine decât celelalte. Asta ne duce către un nou mod de gândire despre relaţiile ecologice dintre prădător şi pradă, şi deasemenea la extinderea minţii.

Privim stele îndepărtate, iar minţile noastre se extind ca şi cum le-ar atinge şi se extind efectiv la diferite distanţe astronomice. Ele nu sunt doar în capul nostru.

Pare uimitor că ăsta poate fi un subiect de dezbatere în secolul XXI. Ştim atât de puţin despre minţile noastre, despre unde se află imaginile noastre, şi asta e un subiect fierbinte dezbătut de studiile despre conştiinţă în zilele noastre.

Nu mai am timp să clarific şi alte dogme, dar fiecare dintre ele e îndoielnică. În momentul în care te îndoieşti de ele, apar noi posibilităţi. Pe măsură ce începem să ne îndoim de aceste dogme care încorsetează ştiinţa, aceasta va cunoaşte o înflorire, o Renaştere. Cred cu tărie în importanţa ştiinţei. Mi-am petrecut întreaga viaţă, întreaga carieră, ca cercetător. Cred însă că, dacă ne ridicăm peste aceste dogme, ştiinţa poate fi regenerată. Va deveni din nou interesantă şi va susţine viaţa.

Vă mulţumesc.

1 Înșelarea științei

2 Eliberarea științei

 

Rupert Sheldrake – Înșelarea științifică, discurs cenzurat de TED1

TED2 a decis să-l cenzureze pe Rupert şi să-i scoată discursul de pe canalul youtube TEDx. Pe acest link aveţi declaraţia TED şi răspunsul Dr. Sheldrake: http://blog.ted.com/2013/03/14/open-for-discussion-graham-hancock-and-rupert-sheldrake/

Rupert Sheldrake, Ph.D. (născut în 28 June 1942) este biolog și autor a peste 80 de lucrări ştiinţifice şi 10 cărţi. Fost cercetător al Societăţii Regale, a studiat ştiinţele naturale la Universitatea Cambridge, unde a fost Scholar of Clare College, cu două premii de excelenţă și a primit Premiul pentru Botanică al Universităţii. Apoi a studiat filosofia şi istoria știinţelor la Harvard, obţinând titlul de Frank Knox Fellow, înainte de a se reîntoarce la Cambridge, unde a luat doctoratul în biochimie. A fost Fellow of Clare College, Cambridge, unde a fost Director al departamentului de Studii în biochimie şi biologie celulară. În calitate de Rosenheim Research Fellow al Societăţii Regale, a condus cercetări referitoare la dezvoltarea plantelor şi îmbătrânirea celulelor, în cadrul Departamentului de Biochimie al Universităţii Cambridge.

Cât timp a fost la Cambridge, împreună cu Philip Rubery, a descoperit mecanismul de transport polar al auxinei, proces prin care hormonul plantelor, numit auxina, e transportat de la muguri spre rădăcină.

Din 1968 în 1969, stabilit în Departamentul de botanică al Universităţii din Malaya, Kuala Lumpur, a studiat plantele tropicale. Din 1974 în 1985 a fost şeful departamentului de fiziologia plantelor şi fiziolog consultant pentru Institutul Internaţional de cercetare a recoltelor pentru climatul tropical semi-arid (ICRISAT) din Hyderabad, India, unde a ajutat la dezvoltarea unui nou sistem de recoltare, folosit acum la scară largă de către fermieri. Pe vremea cât a stat în India, a trăit 1 an şi jumătate în ashramul lui Fr Bede Griffiths din Tamil Nadu, unde şi-a scris prima carte, A New Science of Life.

În anii 2005-2010 a fost director al Proiectului Perrott-Warrick finanţat de Trinity College, Cambridge. E membru al Colegiului Schumacher, din Darlington, Devon al Institutului de Ştiinţe Noetice, de lângă San Francisco şi Profesor Onorific la Graduate Institute din Connecticut.

Trăieşte la Londra cu soţia sa Jill Purce www.healingvoice.com şi cu cei doi fii.

A apărut în multe programe TV din Anglia şi de peste hotare şi, împreună cu Stephen Jay Gould, Daniel Dennett, Oliver Sacks, Freeman Dyson and Stephen Toulmin, într-un serial TV - "A Glorious Accident" ("Un accident glorios"), difuzat pe canalele PBS în toată SUA. A luat parte deseori în emisiuni ale BBC şi în alte programe radio. A scris pentru ziare ca "The Guardian", în care avea o rubrică lunară, pentru The Times, Sunday Telegraph, Daily Mirror, Daily Mail, Sunday Times, Times Educational Supplement, Times Higher Education Supplement şi Times Literary Supplement, şi a avut articole în numeroase reviste, inclusiv New Scientist, Resurgence, the Ecologist and the Spectator.

Cărţi de Rupert Sheldrake:

http://www.sheldrake.org/

 

1 Rupert Sheldrake - The Science Delusion BANNED TED TALK, https://www.youtube.com/watch?v=JKHUaNAxsTg&noredirect=1

2 https://www.ted.com/about/our-organization Despre Organizația noastră:

TED este o organizație non-profit dedicată răspândirii de idei, de obicei sub forma de discuții scurte, puternice (18 minute sau mai puțin). TED a început în 1984 ca o conferință unde convergeau tehnologia, spectacolul și design-ul, iar astăzi acoperă aproape toate subiectele - de la știință, la business și la probleme globale - în peste 100 de limbi. Între timp, de evenimentele TEDx ce rulează independent ajută schimbului de idei în comunitățile din întreaga lume.

Misiunea noastră: răspândirea ideilor:

TED este o comunitate globală, ce primește oameni din fiecare disciplină și cultură care caută o înțelegere mai profundă a lumii. Noi credem cu pasiune în puterea ideilor de a schimba atitudini, vieți și, în cele din urmă, lumea. Pe TED.com construim un centru de cunoștințe libere de la gânditorii cei mai inspirați ai lumii - și o comunitate de suflete curioase de a se angaja cu idei și reciproc, atât online, cât și la evenimentele TED și TEDx din întreaga lume, pe tot parcursul anului.

De fapt, tot ceea ce facem - de la video-urile noastre TED Talks până la proiectele declanșate de TED Prize, de la comunitatea TEDx global la seriile TED-Ed lesson - este determinat de acest obiectiv: Cum putem cel mai bine răspândi marile idei?

TED este deținut de către o fundație non-profit, nepartizană. Agenda noastră este de a face accesibile marile idei a și de a stimula conversația.

3 O nouă ştiință a vieţii: Ipoteza formării cauzale. Ediţia nouă din 2009 (s-a publicat în SUA sub numele de Rezonanţa morfică.

4 Prezenţa trecutului: rezonanţa morfică şi obiceiurile naturii.

5 Renaşterea naturii: Înmugurirea ştiinţei şi Dumnezeu

6 Şapte experimente care ar putea schimba lumea: Un ghid de făcut acasă ştiinţă revoluţionară

7 Câini care ştiu când vin stăpânii lor acasă şi alte puteri neexplicate ale animalelor

8 Senzaţia de a fi privit şi alte aspecte ale minţii extinse

9 Trialoguri la marginea Occidentului.

10 Haos, creativitate și conștiință cosmică.

11 Mintea evolutivă.

12 Grația naturală: Dialoguri despre știință și spiritualitate.

13 Fizica îngerilor: Explorând domeniul în care se întâlnesc știința și spiritul.

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Simpozion Internaţional: După 25 de ani. Evaluări și reevaluări istoriografice privind comunismul (ed. a X-a)

PROGRAMUL
Simpozionului Internaţional
8-11 iulie 2015

Făgăraş - Academia „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus

Joi, 9 Iulie 2015

Aula Academiei „Brâncoveanu”

9.30-11.00: Deschiderea simpozionului internațional După 25 de ani. evaluări și reevaluări istoriografice privind comunismul

Cuvânt de salut din partea organizatorilor:
Radu PREDA, Cosmin BUDEANCĂ (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc/IICCMER);
Florentin OLTEANU (Fundația Culturală „Negru Vodă”, Făgăraș / Memorialul Rezistenţei Anticomuniste Ţara Făgăraşului)

Octav BJOZA (Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România)

Cuvânt de salut din partea autorităţilor locale civile și bisericești

Secțiunea I

IDEOLOGIE, EVOLUȚII POLITICE ȘI SERVICII SECRETE (I)

Aula Academiei „Brâncoveanu”

11.15 - 13.30: Comunicări

Moderatori: Cercet. dr. Cosmin BUDEANCĂ, , Cercet. dr. Ion XENOFONTOV

Secțiunea II

IDEOLOGIE, EVOLUȚII POLITICE ȘI SERVICII SECRETE (II)

Aula Academiei „Brâncoveanu”

15.00 - 17.00: Comunicări

Moderatori: Cercet. dr. Cosmin BUDEANCĂ, Cercet. dr. Ion XENOFONTOV

Secțiunea III

EVOLUȚII ECONOMICE ȘI SOCIALE

17.15- 19.00: Comunicări

Moderatori: Prof. Florentin OLTEANU, Cercet. dr. Liviu ȚĂRANU

 Vineri, 10 Iulie 2014

Secțiunea IV

EVOLUȚII CULTURALE ȘI RELIGIOASE

Aula Academiei „Brâncoveanu”

9.00 - 11.00: Comunicări

Moderatori: Prof. univ. dr. Silviu MILOIU, Cercet. dr. CSONGOR Janosi

11.15 - 14.00: Comunicări

Secțiunea V

OPOZIȚIE ȘI DIZIDENȚĂ

Sala „Sinodicon”

9.00 - 11.00: Comunicări

Moderatori: Comandor conf. univ. dr. habil. Olimpiu Manuel GLODARENCO, Cercet. Constantin VASILESCU

11.15 - 13.30: Comunicări

Secțiunea VI

JUSTIȚIA DE TRANZIȚIE ȘI VALORIFICAREA MUZEALĂ A ISTORIEI REGIMURILOR COMUNISTE

Aula Academiei „Brâncoveanu”

15.00 - 17.00: Comunicări

Moderatori: Cercet. dr. Miodrag MILIN, Dr. arh. Vlad MITRIC-CIUPE

17.15- 19.00: Comunicări

18.45 - 19.00: Concluziile Simpozionului

Sâmbătă, 11 Iulie 2014

9.30-11.30: Vizită la Fundaţia „Negru Vodă” şi la Cetatea din Făgăraş - Memorialul Rezistenţei Anticomuniste Ţara Făgăraşului.

Rezumatele lucrărilor prezentate

Ioana HAȘU*

REZISTENȚA DIN MUNȚII FĂGĂRAȘ ÎN ARHIVELE RADIO EUROPA LIBERĂ: INTERVIURI CU REFUGIAȚII ANILOR 1950

Istoria rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgăraș (1950-1956) e reflectată în arhive diferite, de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier. Dincolo de documentele Securității care au constituit baza propagandei comuniste, arhivele Radio Europa Liberă (REL) dezvăluie discursul Vestic asupra fenomenului. Această lucrare își propune să ofere o analiză comparativă și critică a documentelor Institutului de Cercetare al Radio Europa Liberă, administrate de Open Society Archive Budapesta. Dosarele conțin în principal discuții cu români care au fugit din țară în prima parte a anilor ’50 și care au fost intervievați în tabere de refugiați din Europa. Dialogurile dintre ei și angajați ai radioului finanțat de CIA au devenit sursa unor rapoarte politice legate de rezistența anticomunistă din România și au stat la baza publicațiilor REL pe această temă. Câteva dintre întrebările care vor fi adresate: Care e metodologia din spatele dialogurilor cu refugiații români? Cum au fost interpretate și folosite aceste informații în cadrul discursului Vestic asupra fenomenului? Care sunt punctele de întâlnire dintre propaganda comunistă și discursul REL?

Această analiză completează discursul istoriografic asupra fenomenului rezistenței din munți și oferă o perspectivă nouă asupra luptei anticomuniste din România.

 

Cercet. Ioan CIUPEA*

Prof. Florentin OLTEANU**

AU MURIT DEȚINUȚI ÎN TIMPUL TRANSFERULUI DE LA FĂGĂRAȘ LA GHERLA, 1960?

În februarie 1960 avea loc unul dintre cele mai dramatice transferuri de deținuți din întreg sistemul penitenciar din România. Decizia intempestivă de desființare a penitenciarului din Cetatea Făgărașului a dus la organizarea mutării încarceraților de aici la noul loc de detenție, închisoarea din Gherla. Au avut loc 4 transporturi cu vagonul dubă între stațiile CFR Făgăraș și Gherla, desfășurate în zilele de 15, 17, 19 și 21 februarie 1960.

Mărturiile privitoare la acest moment conturează imaginea sumbră a modului în care circa 450 de oameni au fost supuși samavolnicei operațiuni. Amintirile a trei martori direcți ai transferului, deținutul polițist Valeriu Sasu, de la Făgăraș, și medicii deținuți la Gherla, Gheorghe Cornea și Alexandru Maier, vorbesc de decese survenite în timpul transportului, pe care însă nu le regăsim înregistrate nici în registrul Oficiului de Stare Civilă Gherla, nici în cele ale penitenciarului.

În intervenția noastră ne-am propus să stăruim asupra acestei teme.
 

Lect. dr. Mihai A. PANU*

CLIVAJE IDEOLOGICE ÎN BANATUL INTERBELIC:

DIMENSIUNEA ANTICOMUNISTĂ A POLITICILOR ARIANIZĂRII

În Banat mişcarea comunistă a fost amplă şi a avut rădăcini în statele învecinate, mai ales în Ungaria. Serviciile de informaţii străine urmăreau cu atenţie desfăşurarea evenimentelor, mai ales că în această regiune multiculturală se făceau simţite interesele mai multor state. Astfel la nivelul Ministerului German de Externe se discuta intens încă de la începutul anului 1925 despre acţiunile întreprinse de agitatorii comunişti în Banat. Conform surselor pe care germanii le aveau la dispoziţie, în rândurile agitatorilor comunişti se aflau foarte mulţi evrei. Modul de operare al acestora presupunea, printre altele, împărţirea de broşuri şi alte materiale de propagandă, în cercurile muncitoreşti, dar şi instigarea la acte de violenţă.

Această lucrare îşi propune să investigheze modul în care disputa ideologică dintre comunism şi extrema dreaptă a dus la deteriorarea relaţiilor sociale în spaţiul bănăţean şi mai ales să scoată în evidenţă ipostaze mai puţin cunoscute ale ideologizării discursului anticomunist precum arianizarea. Principalul obiectiv al acestei cercetări vizează stabilirea unei relaţii de cauzalitate între principalii vectori ai mişcării comuniste din Banat şi construcţia discursivă a fenomenului arianizării.

Lector univ. dr. Ilie GHERHEȘ*

ATITUDINEA LIDERILOR COMUNIȘTI MARAMUREȘENI ȘI A CELOR NAȚIONALI FAȚĂ DE ALIPIREA MARAMUREȘULUI LA UCRAINA SUBCARPATICĂ (4 FEBRUARIE - 9 APRILIE 1945). REEVALUĂRI ISTORIOGRAFICE

În toamna anului 1944, în Ucraina Subcarpatică a început un efervescent curent de alipire a Maramureșului din stânga Tisei la Ucraina Subcarpatică. Instrumentat la Ujgorod, acest proces era îndeaproape supravegheat de către președintele Ucrainei Subcarpatice, Ivan Turianița, fiind adus la cunoștință chiar și lui Nichita S. Hrușciov.

Spre marea lor onoare istorică, toți liderii naționali români din Maramureș, precum și majoritatea comuniștilor locali, cărora li s-au raliat și unii lideri indigeni ucraineni, s-au opus acestui demers secesionist.

După instaurarea administrației românești în Transilvania, în martie 1945, liderii comuniști de la București au hotărât să îndepărteze și așa-zisul „regim al lui Ivan Odoviciuc” din Maramureș (9 aprilie 1945).

Cu toate că subiectul pare epuizat la nivel de specialiști, tot la acest nivel mai apar cărți de extracție din arhivele rusești care confirmă/infirmă legenda subiectului. Este și cazul cărții Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară și U.R.S.S. 1940 - 1946. Documente din arhivele rusești, a reputaților profesori clujeni Onufrie Vințeler și Diana Tetean, 2014.

Cercet dr. Liviu ŢĂRANU*

STRATEGIE ŞI HAZARD ÎN MĂSURILE DE POLITICĂ EXTERNĂ ŞI INTERNĂ ALE LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (1956-1964)

Lucrări de dată recentă, axate pe analiza politicii externe a regimului Gheorghiu-Dej, acreditează ideea că, după revoluţia maghiară din toamna anului 1956, la Bucureşti, conducerea PMR a pus la punct o strategie prin care să evite orice eveniment de acest gen în România.

Documentele din arhiva PCR confirmă discuţiile avute de liderii PMR pe acest subiect, arătând cu claritate ce i-a interesat în mod deosebit din experienţa ungară, cât şi concluziile pe care le-au tras. Dar nu se vorbeşte nicăieri despre un program, o strategie a cărei aplicare să conducă la o schimbare majoră în politica internă şi externă a României. Chiar dacă urmărind paşii făcuţi de conducerea PMR putem decupa elementele unei strategii proprii, originale, în relaţia cu Moscova, China şi Occidentul în general, în planul politicii interne lucrurile sunt mai puţin clare.

Luând în considerare cele amintite, în comunicarea noastră ne propunem să răspundem la două întrebări: Cât a fost strategie politică în evoluţia internă şi externă a României de după 1956 şi cât a reprezentat doar adaptare la schimbările pe care mediul extern le impunea şi în interiorul ţării.

Comandor. conf. univ. dr. habil. Olimpiu Manuel GLODARENCO*

CONSIDERAȚII PRIVIND DOCTRINA MILITARĂ A ROMÂNIEI PE TIMPUL REGIMULUI CEAUȘESCU

Doctrina militară a unui stat presupune realizarea unei concepții unitare, adaptată caracteristicilor și particularităților acestuia, privind problemele fundamentale ale apărării naționale și, deci, și în privința metodelor și procedeelor care se aplică în pregătirea tuturor forțelor și mijloacelor necesare. După evenimentele din Cehoslovacia, din anul 1968, conducerea militară și politică a României a elaborat conceptul războiului întregului popor, desfășurat pe teritoriul național, inclusiv pe teritoriul vremelnic ocupat de agresor, care se baza pe o pregătire militară și, bineînțeles, politică, în vederea concentrării eforturilor pentru ducerea războiului pe toate planurile sociale. Ca în toate domeniile societății din aceea perioadă, politicul era prezent și în sfera apărării, punându-se accent pe călirea politico-ideologică și educativă a personalului de toate gradele, subliniindu-se necesitatea de a se forma luptători cu înalte calități moral-politice și cu alese virtuți ostășești.

Cercet. dr. Denisa Florentina BODEANU*

UN ADEVĂR INCOMOD… CÂTEVA ASPECTE MAI PUȚIN CUNOSCUTE DIN RELAȚIILE AMBASADORULUI AMERICAN DAVID FUNDERBURK CU AUTORITĂȚILE COMUNISTE DIN ROMÂNIA ÎNTRE ANII 1981-1983

În iunie 1981 președintele Ronald Reagan l-a desemnat ca ambasador al SUA în România pe tânărul profesor de istorie David Funderburk, membru al Partidului Republican și anticomunist convins.

Astăzi specialiștii preocupați de istoria recentă știu că ambasadorul Davin Funderburk a fost un critic acerb al regimului de la București și că la 29 aprilie 1985 a luat decizia de a demisiona din pricina faptului că administrația americană nu accepta să adopte o politică dură față de statul român.

O serie de documente descoperite recent în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității dovedesc însă că în primii ani de mandat David Funderburk a avut relații bune cu autoritățile române. Mai mult decât atât, acestea s-au străduit inițial să-i intre în grații noului ambasador, care, de altfel, nu a avut nici o problemă să accepte favorurile „detestabilului” regim comunist, dintre care cel mai important a fost traducerea și publicarea tezei sale de doctorat în primăvara anului 1983.

Deși David Funderburk s-a străduit să justifice acest fapt într-o lucrare memorialistică publicată în 1987 în SUA, documentele de arhivă contrazic varianta avansată atunci de fostul ambasador cu privire la motivația, contextul și consecințele publicării tezei sale.

Chiar dacă David Funderburk are merite incontestabile în ceea ce privește relevarea dimensiunii inumane a regimului comunist din România și în ajutorarea opozanților acestuia, adevărul – oricât de incomod ar fi – trebuie spus iar greșelile recunoscute.

Prof. univ. dr. Krzysztof BRZECHCZYN*

DESPRE ROLUL POLIŢIEI SECRETE ÎN EVOLUŢIA SISTEMULUI COMUNIST. CAZUL POLONIEI

Scopul acestei prezentări este analizarea diferitelor roluri ale poliţiei secrete (UB/SB în Polonia, Securitatea în Romania, etc.) în diferitele stadii evolutive ale societăţii comuniste. În prima parte a lucrării, diversele funcţii ale poliţiei secrete din sistemul politic sunt definite şi explicate (represiunea, manipularea, dezintegrarea şi supravegherea societăţii). În a doua parte vom sublinia modelul dinamic al societăţii comuniste, pornind de la ipoteza acceptată conform căreia evoluţia societăţii comuniste trece prin stadiul creşterii controlului puterii, stadiul subjugării politice şi stadiul diminuării ciclice a dominaţiei politice exercitată de către autorităţi asupra societăţii.

 În diferitele stadii evolutive ale societăţii comuniste, poliţia secretă a îndeplinit diverse funcţii sociale. În perioada instaurării controlului politic (stalinistă), supravegherea de către poliţie şi obţinerea de informaţii despre activitatea socială independentă a determinat o represiune directă asupra cetăţenilor. Cu toate acestea, în stadiul diminuării ciclice a controlului asupra puterii, pe lângă această reprimare directă, rolul poliţiei politice a devenit şi acela de manipulare şi dezintegrare a reţelelor civile independente. Acesta a fost modul prin care autorităţile politice au oprit procesul de liberalizare al societății.

Diferitele funcţii sociale ale poliţiei politice din diversele stadii evolutive ale societăţii comuniste demonstrează că numărul colaboratorilor nu poate fi singurul indicator direct al represiunii. Aceasta trebuie analizată şi în raport cu rolurile poliţiei politice raportate la sistemul politic.

Cercet. dr. JÁNOSI Csongor*

COOPERARE INFORMATIVĂ ȘI CONTRAINFORMATIVĂ ROMÂNO-MAGHIARĂ ÎN ANII ’50 ȘI ’60. CAZUL PREOTESEI REFORMATE MAGDA ORBÁN

Începuturile cooperării între organele de securitate române și maghiare, în absența unor surse relevante, sunt neclare și astăzi. Prin urmare suntem obligați să ne focusăm interesul asupra unor „cazuri” şi „cariere” de informatori, care permit formularea unor supoziţii atât despre începuturile cooperării, cât şi despre continuarea ei. Un astfel de caz este cel al Magdei Orbán, care relevă o serie de aspecte privind cooperarea bilaterală între cele două servicii secrete în perioada 1955-1962.

Interesant este și modul în care cele două servicii o percepeau pe preoteasa reformată originară din România. Astfel, în 1957 autoritățile maghiare o declarau oficial nebună și treceau cu vederea activitatea ei de colectare și de transmitere de date în străinătate despre minoritatea maghiară din Ardeal. În același timp, când ea venea în vizită acasă, Securitatea română o considera a fi de risc maxim și implica organele teritoriale și o întreagă rețea informativă.

Cetățenia maghiară a preotesei a îngreunat „soluționarea” cazului în România. În același timp, din dosarele fostei Securități se poate observa și nedumerirea acesteia cu privire la dezinteresul partenerului maghiar în privința Magdei Orbán.

Destinul preotesei l-am reconstituit pe baza dosarelor aflate în Arhiva Istorică a Serviciilor Secrete din Ungaria și cele de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Cercet. BANDI István*

ACŢIUNILE DE INFLUENŢARE ALE SPIONAJULUI MAGHIAR ASUPRA BISERICII CATOLICE DIN UNGARIA DE-A LUNGUL ANILOR ’60 ŞI ÎNCEPUTUL ANILOR ’70

Imediat după al Doilea Război Mondial, „călcarea în picioare” a societăţii maghiare a afectat şi structurile bisericeşti. Prin intermediul poliţiei politice, AVO, s-a încercat crearea unor tensiuni interne în sânul Bisericii Catolice Maghiare, cu scopul distrugerii unității acesteia. Comuniștii au fost conştienţi că e nevoie de „supunerea” totală a Bisericii, întrucât autoritatea ei dăuna instalării noului regim. Pentru realizarea acestui obiectiv, partidul-stat a avut nevoie şi de informaţiile serviciului de spionaj extern.

Începând cu 1955, când în cadrul Pactului de la Varşovia structurile de informaţii maghiare au fost „investite” cu „rolul” de a pătrunde în structurile Vaticanului, a crescut rolul spionajului maghiar. În următoarele două decenii metodele şi structurile aplicate au asigurat Serviciilor de Informaţii, crearea unei vaste reţele de informatori în instituţiile de învăţământ maghiar de la Vatican, influenţarea „pozitivă” a episcopilor trimişi la Sesiunile celui de-al doilea Sinod sau chiar constituirea unei rezidenţe-acoperită în cadrul Oficiului Cultelor.

Eficienţa operaţională a aparatului informativ extern maghiar devine însă evidentă când se analizează modalităţile de întrepătrundere dintre structurile de stat şi cele bisericeşti. Spre exemplu, teologii trimiși la Roma pentru continuarea studiilor erau însărcinaţi și cu acţiuni care ajutau serviciile speciale române sau cehoslovace. Fără a exagera rolul poliţiei politice maghiare pe parcursul celor două decenii menționate, considerăm că necunoaşterea acestor fapte ar putea duce la o percepţie incompletă a istoriei bisericii catolice din Ungaria.

Cercet. drd. Krisztina SLACHTA*

THE COLLABORATIONAL CAPITAL – Transformarea capitalelor

UN POSIBIL CADRU INTERPRETATIV PENTRU ANALIZAREA COLABORĂRII CU SERVICIILE SECRETE ÎN FOSTELE STATE SOCIALISTE

Conf. univ. dr. Ilarion ŢIU*

UTILIZAREA CREDITELOR DE LA BANCA INTERNAȚIONALĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE ȘI DEZVOLTARE ȘI FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL ÎN ANII ’70 ȘI ’80

După aderarea României la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Fondul Monetar Internațional, în decembrie 1972, guvernul de la București a început negocieri pentru finanțarea obiectivelor de investiții stabilite prin planurile cincinale.

Lucrarea va prezenta principalele obiective economice finanțare prin credite de la BIRD și FMI, sumele împrumutate, precum și programul de rambursare a acestora. Economia românească n-a reușit să amortizeze investițiile conform planificării și, în consecință, datoria externă a crescut exponențial. În consecință, Nicolae Ceaușescu a decis achitarea în avans a datoriei externe, prin stimularea exporturilor și reducerea consumului intern. În aprilie 1989 s-au plătit ultimele rate ale creditelor externe, însă consecințele economice și sociale pentru populația României au fost dramatice.

Cercet. dr. PAPP István*

PROIECTUL SOCIALIST DE MODERNIZARE VS. VALORILE TRADIŢIONALE ŢĂRĂNEŞTI. PROCESUL COLECTIVIZĂRII AGRICULTURII ÎN UNGARIA CA O CIOCNIRE ÎNTRE SOCIETĂŢILE MODERNE ŞI CELE TRADIŢIONALE

Procesul colectivizării agriculturii a fost unul dintre cele mai importante elemente ale transformării societăţilor est-europene sau, privit într-un context mai amplu, ale fiecărei ţări socialiste. Naţionalizarea proprietăţilor private a fost nu numai o simplă decizie economică; ea a avut efecte de lungă durată în viaţa şi soarta comunităţilor tradiţionale ţărăneşti.

Timp de câteva decenii, colectivizarea a fost doar un obiect de studiu pentru istorici ai economiei, care au omis însă să descrie tragedia pierderii valorilor ţărăneşti. Ultimii ani, însă, au adus o schimbare remarcabilă în domeniul istoriografiei pe tema colectivizării. Ca exemplu putem aminti cartea lui Constantin Iordachi şi Arnd Bauerkämper, Colectivizarea Agriculturii în Europa Răsăriteană Comunistă. Comparaţii şi Complicaţii (CEU Press Budapest, New York, 2014).

În lucrarea noastră am dori să analizăm cu surselor de arhivă și mărturiilor maghiare, bulgare, ruse şi chineze, efectul colectivizării asupra vieţii de familie şi a obiceiurilor zilnice, dar şi poziţia bisericii asupra acestui proces. Colectivizarea şi declinul modului de viaţă tradiţional al ţăranilor au fost două procese care s-au derulat în paralel, cel din urmă dovedindu-se a fi mai lung şi mai liniştit decât primul.

  Cercet. Constantin PETRE*

CUTREMURUL DIN 1977. DE LA GESTIONAREA URMĂRILOR LA CONFISCAREA PROPAGANDISTICĂ

Cutremurul de pământ de la 4 martie 1977 a avut consecinţe dramatice pentru români, soldându-se cu mii de morţi şi răniţi şi cu importante pagube materiale, în special în Bucureşti. După revenirea precipitată din Lagos, Nigeria, unde se afla în vizită oficială, Nicolae Ceauşescu a decretat starea de necesitate ordonând „să se facă totul” pentru salvarea răniţilor de sub dărâmături. Depăşind scurta perioadă de confuzie, liderii comunişti au preluat controlul, mobilizând întreaga naţiune la munca de reconstrucţie a ţării, sub conducerea „energică şi neînfricată” a secretarului general al partidului. Poporul întreg părea că are privirile aţintite către „iubitul conducător”, care în necontenitele sale vizite de lucru dădea indicaţii, găsea soluţii, insuflând curaj şi abnegaţie militarilor, gărzilor patriotice şi muncitorilor implicaţi în salvarea sinistraţilor şi înlăturarea urmelor cutremurului.

Bazată pe documente provenite din Arhivele Naţionale Istorice Centrale precum şi pe articole din presa vremii, comunicarea îşi propune să evidenţieze specularea propagandistică unui eveniment tragic, Ceauşescu detaşându-se rapid în rolul de personaj principal al dramei. Începând cu luările de poziţie în şedinţele Comitetului Central, continuând cu telegramele din teritoriu şi sfârşind cu articolele din oficiosul „Scânteia”, Ceauşescu este omagiat şi declarat erou, salvator, „exemplu de înalt patriotism şi umanism”.

Cutremurul din 1977 a constituit, de asemenea, pentru liderul de la Bucureşti prilejul neaşteptat pentru iniţierea şi punerea în aplicare a proiectului de realizare a unui nou centru politico-administrativ al capitalei.

Cercet. Miodrag MILIN*

EVALUĂRI ȘI REEVALUĂRI IDENTITARE ÎNTRE ISTORIOGRAFIE ȘI POLITICĂ. CAZUL SÂRBILOR DIN ROMÂNIA

Contribuția de față se dorește o privire retrospectivă asupra delimitărilor identitare ale sârbilor din România, sub o dublă determinare: aceea a diferențelor opționale și de destin politic în raportarea cu evoluțiile politico-statale ale comunismului iugoslav federalist de tip titoist și aceea a „strădaniilor” de acomodare a activiștilor minoritari la imperativele comunismului de tip stalinist-românesc și a edificării unor repere de tip proletcultist, pe linia afirmării oportunităților în cadrul sistemului de valori asimilate ale României modelului ceaușist și ale realităților de după 1989.

Cercet. dr. Lidia PRISAC*

„…FRUMOASE-S NUNȚILE-N COLHOZ…” SAU DESPRE MARIAJ ÎN MEDIUL RURAL SOVIETIC

Nunta a fost și va rămâne cel mai spectaculos eveniment în viața fiecărui om. În mod cert, de la o generație la alta, de-a lungul istoriei, nunțile au cunoscut particularități diferențiate, care au coincis cu un anumit context istoric, cultural și social. Tocmai, din acest motiv, nunțile nu au fost mereu aceleași când este vorba despre bunicii și/sau părinții noștri, care au avut parte de condiții cu totul deosebite.

Așa cum o arată chiar titlul, obiectivul central al investigației noastre, constă într-un efort reconstitutiv de prezentare a derulării actului fundamental de întemeiere a familiei – nunta – în RSS Moldovenească, cu exemple din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă.

Trebuie să remarcăm că aspectele referitoare la instituția căsătoriei în RSSM nu au suscitat până în prezent interesul specialiștilor. Ceea ce ne-am propus noi va fi analiza actului căsătoriei în perioada sovietică prin prisma etnografiei îmbinate cu identificarea influenței politice, reconstrucției istorice și a faptului cotidian din perimetrul vieții publice și private.

Prof. univ. dr. Sorin RADU*

Drd. Alexandru NICOLAESCU**

UN ,,VEHICUL” PROPAGANDISTIC ORGANIZAT PENTRU ȚĂRĂNIME: GAZETA „FRONTUL PLUGARILOR” (1944-1953)

După anul 1945, presa a jucat un rol major în instaurarea regimurilor comuniste în Europa de Est, devenind principalul mijloc de propagandă utilizat de către partidele comuniste și de către sovietici. Comunicarea noastră își propune să aducă în atenția cercetătorilor unul dintre cele mai importante vehicule de transmitere a mesajelor propagandistice comuniste în lumea rurală: gazeta „Frontul Plugarilor”. Întemeiată la 1 februarie 1945, gazeta cu titlul omonim grupării politice conduse de dr. Petru Groza, Frontul Plugarilor, a fost publicată cotidian până în mai 1950, după care a apărut săptămânal. Gazeta și-a încetat apariția în 22 martie 1953, la scurt timp după ,,autodizolvarea” organizației plugărești.

Demersul nostru se va concentra asupra organizării gazetei, a modului în care PCR s-a implicat în conducerea acesteia, precum și asupra discursului promovat, a temelor majore ale propagandei frontiste adresate lumii rurale. Comunicarea se bazează pe analiza gazetei „Frontul Plugarilor”, dar și pe valorificarea unor documente de arhivă.

Cercet. dr. Nicoleta ȘERBAN*

EVOLUȚII POLITICE REFLECTATE ÎN DESTINUL UNUI ARTIST ÎMPREUNĂ CU OPERA SA – MONUMENTUL DEDICAT LUI STALIN DIN BUCUREȘTI

Monumentele de for public fac parte din efortul de a susține puterea politică. Aceste simboluri ale puterii au capacitatea de a reda prin însăși istoria lor ideea de memorie colectivă ca o istorie alternativă. Raportându-ne la istoria unui monument, înțelegem evoluțiile ideologice care se derulează în timp. Chiar în interiorul celor 45 de ani ai regimului comunist, a existat o evoluție politică datorată schimbării de la conducerea partidului.

Preluând puterea, Hrusciov a început să denunțe crimele predecesorului său. Liderii comuniști români s-au conformat cerințelor de la Moscova. Astfel, un simbol precum statuia lui Stalin, care fusese un element important în construcția ideologică, devine ridiculizat. La București statuia lui Stalin a fost înlăturată din spațiul public rapid.

Un episod foarte interesant are loc, însă, în legătură cu artistul, autorul statuii. Putem spune chiar că povestea lui reflectă modul în care evenimentele politice pot schimba viața oamenilor. Dimitrie Demu, inițial foarte apreciat pentru lucrarea sa, care îl făcuse faimos peste noapte, a devenit după 1953 persona non grata, fiind forțat să părăsească țara. Probabil că altfel, viața sa ar fi avut un cu totul alt curs.

Cercet. dr. Manuela MARIN*

SEMINARUL MUSULMAN DE LA MEDGIDIA ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

            Lucrarea îşi propune să analize evoluţia instituţională a Seminarului Teologic Musulman de la Medgidia de la începutul instaurării regimului comunist român şi până la suspendarea activităţii sale în anul 1967. În acest sens, plecăm de la ipoteza că încetarea activităţii Seminarului a fost rezultatul cumulativ al unor evoluţii şi evenimente, în care intervenţia statului român a avut un rol important, dar nu decisiv. Astfel, analiza se va concentra pe câteva elemente, anume schimbarea statutului seminarului după anul 1948, organizarea şi monitorizarea procesului educaţional, programa şcolară, evoluţia numărului de elevi şi a profesorilor, respectiv a absolvenţilor care au optat pentru integrarea lor ca deservenţi ai cultului musulman. Totodată, lucrarea va aborda şi subiectul vieţii cotidiane a elevilor de la Seminar, în măsură să surprindă din perspectiva micro-analizei cotidianului modul de funcţionare al acestei instituţii.

Aceste multiple nivele de analiză sunt necesare pentru a demonstra că suspendarea activităţii Seminarului a fost, în principal, generată de diminuarea importanţei religiei în construirea identităţii etnice a turcilor şi tătarilor din Dobrogea.

Drd. Ruxandra Iuliana PETRINCA*

LITERATURA ROMÂNĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ. RAPORTARE, EVALUARE ȘI REPREZENTARE

Recuperarea literaturii române scrisă în perioada comunistă constituie astăzi un topic sensibil. Opinia publică este divizată între cei care recomandă o distanțare de trecut, cei care își amintesc cu nostalgie de acele vremuri, și cei care propun o abordare independentă a creațiilor literare. Conservatorismul critic este cel mai evident la Eugen Simion care a refuzat să-și revizuiască Scriitori români de azi (1989), considerând că orice revizuire este un atentat la literatură română. Celelalte două opinii sunt exprimate astfel: „literatura română nu datorează nimic regimului comunist. Ea a fost scrisă în opoziție sau cu indiferență față de acesta” (Alex Ștefănescu) și „Totul sau aproape totul a fost subordonat politicului. Nimic nu a putut fi firesc în lumea comunistă, cu atât mai puțin literatura” (Eugen Negrici).

Comunicarea noastră propune o analiză a acestor poziții plecând de la volumele de critică literară semnate de Eugen Simion, Scriitori români de azi, Eugen Negrici, Literatura română în comunism, și Alex Ștefănescu, Istoria literaturii contemporane (1941-2000).

Cum trebuie să ne raportăm la producția literară din perioada comunistă? În ce măsură este ea produsul ideologiei? Cum a evoluat canonul literar și cum a fost el influențat de contextul istoric și politic al momentului? sunt câteva din întrebările la care comunicarea de față va încerca să răspundă.

Asist. cercet. dr. George NEAGOE*

ROMANUL POLITIC ÎN PERIOADA COMUNISTĂ: DREPT DE CETATE ŞI DREPT DE VETO. CAZUL ALEXANDRU IVASIUC

În această comunicare propunem o discuţie despre persoana publică a prozatorului Alexandru Ivasiuc. Ne interesează două coordonate ale activităţii sale. Pe de o parte, atragem atenţia asupra caracterului subversiv (sau opozant) al câtorva dintre romanele lui politice: Apa (1973), Iluminări (1975) şi Racul (1976). Aceste scrieri abordează perioada instalării guvernului Petru Groza, situaţia intelectualului într-un regim care se legitima printr-o ideologie „ştiinţifică“, respectiv dictatura de tip militar-fascist în America de Sud. Ele constituie, de fapt, forme parabolice şi distopice de recuperare a unor realităţi ocultate: figura lui Iuliu Maniu, eşecul socialismului ştiinţific (inclusiv al eticii şi al echităţii socialiste), respectiv abuzurile comise de regimul naţional-comunist impus de Nicolae Ceauşescu. La interpretarea câtorva subterane ale apariţiei acestor romane ajută Arhivele Securităţii, unde se găsesc documente despre atacurile mascate la adresa puterii. Pe de altă parte, în atenţia cercetării noastre se află intelectualul public Alexandru Ivasiuc, situat între compromis, rezistenţă, opoziţie şi disidenţă. În acest sens, semnalăm câteva dintre semnificaţiile relaţiilor sale cu Ambasada SUA la Bucureşti şi ale declaraţiile făcute pentru presa occidentală. Totodată, ne preocupă problemele avute pentru obţinerea vizei şi a paşapoartelor şi contactele avute cu Securitatea în vederea furnizării unor relatări despre regimul din penitenciarele comuniste. Nu în ultimul rând, oferim unele consideraţii despre discursul său cu tentă politico-ideologică, din rubrica „Pro domo” (susţinută în revistele Contemporanul şi România literară), discurs referitor la necesitatea întoarcerii la marxism în contextul denaturării lui de către naţionalismul ceauşist sau referitor la valoarea noţiunii de „umanism socialist”, pe care propaganda îl impunea ca etalon al gândirii.

Prof. univ. dr. Ion ZAINEA*

CENZURA COMUNISTĂ. EVALUĂRI ISTORIOGRAFICE

Căderea regimului comunist a făcut posibil, între altele, accesul la documentele instituției de cenzură, respectiv Direcția Generală pentru Presă și Tipărituri și a colectivelor din provincie. Ca urmare, s-a constituit un grup de cercetători interesați sau atrași de temă (cadre didactice universitare, cercetători, doctoranzi, venind dinspre literatură, istorie, jurnalism), grup care s-a extins treptat, astfel încât, în momentul de față putem vorbi de două generații cu preocupări privind cenzura comunistă: una mai veche, a inițiatorilor (Marian Petcu, Adrian Marino) și una mai nouă, a generației reprezentată de Mihaela Teodor, Liliana Corobca, Emilia Șercan și alții. Tema a constituit, și continuă să fie, subiectul unor teze de doctorat (unele s-au publicat, altele sunt în curs de publicare, iar altele sunt în faza de pregătire), precum și a unor manifestări științifice, soldate cu volume colective (Marian Petcu, 2005, Ilie Rad, 2010).

Asist. cercet. Octaviana JIANU*

EDGAR PAPU ȘI POSTERITATEA

În centrul dezbaterilor de după 1989 consacrate culturii române sub comunism și îndeosebi curentului protocronist apare, inevitabil, figura eruditului Edgar Papu, cel care, altminteri, a și brevetat respectivul concept din care, ulterior, se vor nutri, începând cu a doua parte a anilor ’70, acele interminabile controverse privind existența unor multiple centre estetice inovative. În scrierile de specialitate s-au conturat așadar, invocându-se o anumită poziție a ilustrului profesor de literatură comparată față de politicile de claustrare culturală ce au succedat Tezele din iulie, două tendințe: una de inocentare, îndeosebi de distanțare a cărturarului față de disputele purtate de vexiliferii noii metode critice cu tabăra antiprotocronistă ce, evident, punea în discuție validitatea respectivei metode, cealaltă tendință, în schimb, de vituperare a sa, reproșându-i-se principalmente cauționarea, prin cultură, a unui regim autarhic.

Pornind așadar de la studiile dedicate după 1990 culturii române sub comunism, respectiv lui Edgar Papu, această lucrare își propune o amplă analiză privind aprecierile istoricilor despre poziția ilustrului comparatist în mediul cultural autohton în anii ’70, ’80.

Prof. dr. Cătălina CREŢU*

UNIUNEA SCRIITORILOR ÎNTRE OPOZIŢIA FAŢĂ DE REGIMUL COMUNIST ŞI ACCEPTAREA MĂSURILOR LUATE ÎMPOTRIVA SCRIITORILOR

Instituţiile culturale au fost cele care au resimţit încă de la început măsurile luate de comunişti, mai ales prin faptul că intelectualii trebuiau eliminaţi şi înlocuiţi cu oamenii noului regim.

La fel ca şi celelalte instituţii culturale şi în cadrul Uniunii Scriitorilor s-au produs unele schimbări, dar totuşi această instituţie şi-a păstrat o oarecare autonomie. Cum a fost posibil acest lucru în cadrul unui regim totalitar?

Vom încerca să răspundem la o serie de întrebări pentru a putea constitui imaginea adevărată a Uniunii şi a relaţiei ei cu puterea: Regimul era conştient de realitatea din interiorul Uniunii? Această autonomie a fost gestionată de preşedintele Uniunii?

Menţionăm că abordarea instituţională este importantă prin prisma realităţilor din interiorul ei: competiţie, caracterul elitar al acestor organisme, luptele pentru putere din interior.

Vom răspunde la aceste întrebări prin intermediul documentelor găsite, încercând să aducem o imagine cât mai autentică a Uniunii şi a membrilor ei. Deşi ne vom opri şi la unele documente de dinainte de 1965, cercetându-le şi reconstituind câmpul literar din interiorul Uniunii, totuşi partea substanţială a comunicării o vor constitui anii 1965-1974.


Cercet. dr. Vasile CIOBANU*

GERMANII DIN ROMÂNIA ÎN ANII REGIMULUI COMUNIST. RETROSPECTIVĂ ISTORIOGRAFICĂ

Evaluarea istoriografiei despre germanii din România în anii comunismului, la 25 de ani de la sfârșitul acestui regim, este necesară pentru a se putea constata care au fost subiectele abordate până în prezent, metodologia folosită, concluziile desprinse. Comunicarea își propune abordarea sistematică a istoriografiei apărute în principal în România, dar și în spațiul germanofon (Germania, Austria) sau în alte țări. Vor fi avute în vedere abordările strict istorice, dar și cele inter- și pluridisciplinare, întreprinse de sociologi, politologi, antropologi, lucrările generale privind toți germanii din România sau numai un anumit grup, studiile abordând toate minoritățile naționale, dar mai ales cele consacrate germanilor în general sau unor aspecte, evenimente, personalități germane. De asemenea, avem în vedere prezentarea tuturor genurilor de lucrări: instrumente de lucru (ediții de documente, volume de mărturii și amintiri, cronologii), studii și lucrări despre diferite aspecte din anii 1948-1989 din viața minorității germane, sinteze, lucrări de analiză și de sinteză pentru unele grupuri ale acestei minorități (sași, șvabi) sau pentru întreaga comunitate, studii de istorie orală, indispensabile pentru a recupera mărturiile supraviețuitorilor comunismului.

Evaluarea propusă evidențiază temele frecvent cercetate, metodologiile folosite și permite conturarea unor direcții noi, evidențierea acelor aspecte mai puțin sau deloc tratate până în prezent și care vor trebui abordate în perspectivă.

Cercet. dr. Ion XENOFONTOV*

ENCICLOPEDIA SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ” ÎNTRE POLITICĂ, IDEOLOGIE ȘI ȘTIINȚĂ

Pe baza documentelor de arhivă, a mărturiilor contemporanilor vom aborda un subiect controversat, cel al editării „Enciclopediei Sovietice Moldovenești”. Decizia de constituire a instituției responsabile de editare (cu denumirea omonimă – Redacţia principală a „Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti”) a fost luată la 14 februarie 1967 de Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei și Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești. „Enciclopedia Sovietică Moldovenească” în 8 volume a fost publicată în anii 1970-1981.

Primele trei volume au fost coordonate de istoricul Iachim Grosu, președintele Academiei de Științe a Moldovei, iar în anii 1974-1982 proiectul editorial l-a avut drept redactor-șef pe academicianul Iosif Varticean, vicepreşedinte al AŞM (1970-1974). În lucrare vom analiza locul enciclopediei în domeniul cunoașterii enciclopedice din perspectiva timpului în care a fost elaborată, dar și percepțiile recente. Lucrarea constituie un suport informațional complex pentru a înțelege fenomenul cunoașterii, științei, stilului de viață, fenomenului și valorilor sovietice. Din perspectivă actuală, proiectul enciclopedic este perceput ca unul ideologizat, purtând amprentă nemijlocită a perioadei respective.

 

Prof. univ. dr. habil. Margarita KARAMIHOVA*

ETNOLOGIA BULGARĂ - O DEZBATERE ABSENTĂ DESPRE TRECUTUL RECENT

La 25 de ani de la căderea comunismului din Bulgaria, științe precum etnologia, antropologia şi antropologia culturală şi socială au început să fie cercetate şi predate la Institutul de Etnologie şi Folclor împreună cu Muzeu Etnografic al Academiei Bulgare de Ştiinţe, dar şi în alte șapte universităţi. În ciuda diferenţelor de perspectivă, cercetătorii au utilizat aceleaşi metode şi au urmat aceleaşi ideologii aplicate în studiilor culturale socialiste şi post-socialiste. Cercetătorii bulgari s-au desprins de „etnologia naţională”, sau mai precis, de ideologia „construirii unei naţiuni”, îndreptându-se către studiul comunităţilor, grupurilor, minorităţilor şi a intercorelaţiei dintre ele. O parte considerabilă dintre aceste cercetări a fost inclusă în reţelele academice europene.

Au existat și articole ale unor cercetătorii străini, care au dus la iniţierea de discuţii despre etnologie din timpul socialismului, însă ele nu și-au atins scopul. Decomunizarea ştiinţelor s-a dovedit a fi  incompletă şi inconsistentă. Dezbaterea cu privire la moştenirea marxistă nu a avut loc, practic, în nici una dintre ştiinţele sociale. Citându-l pe Vasil Garnizov, voi menţiona amnezia colectivă despre comportamentul oamenilor de ştiinţă din timpul socialismului.

Lucrare noastră va prezenta elementele care definesc lipsa de strategie în vederea reevaluării moştenirii Marxiste în etnologia bulgară (în special în studiul folclorului, a antropologiei, antropologiei culturale şi sociale).

Cercet. Ana-Maria IANCU*

EFECTELE CONFLICTULUI SOVIETO-IUGOSLAV (1948-1955) ASUPRA RELAŢIILOR BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU STATUL

Politica religioasă a regimului comunist din România nu a fost determinată doar de preceptele ideologiei marxist-leniniste. Ea a fost influenţată de factori conjuncturali, precum luptele pentru putere din interiorul partidului, de îndeplinirea marilor proiecte de transformare a societăţii româneşti, de evoluţia relaţiilor externe ale României, un cuvânt hotărâtor în această privinţă avându-l, cel puţin până în anii ’60, factorul sovietic.

Criza sovieto-iugoslavă, declanşată în mod oficial în 1948 şi încheiată după moartea lui Stalin, în 1955, a avut efecte şi în ceea ce priveşte relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Statul. În 1952-1953 regimul comunist i-a obligat pe ierarhii ale căror eparhii se aflau la frontiera cu Iugoslavia, să îi mute pe preoţii consideraţi neloiali regimului din parohiile amplasate pe o rază de 25 de kilometri de graniţă. Autorităţile comuniste au intervenit în mod brutal în treburile Bisericii, încălcând autoritatea ierarhilor şi rezolvându-şi obiectivele politice prin intermediul ierarhiei, pentru a nu da prilejul răspândirii unor zvonuri referitoare la persecutarea Bisericii de către regim. După cum o demonstrează, însă, documentele aflate în Arhiva CNSAS, ierarhii, în frunte cu Mitropolitul Olteniei, s-au împotrivit aplicării acestei măsuri.

Diac. dr. Dorin-Demostene IANCU*

PATRIARHUL JUSTINIAN ŞI BISERICA ANGLIEI. DOCUMENTE INEDITE

Contextul politic internațional al anilor 1950 a influenţat și situaţia Bisericii din România. Dorinţa liderilor de la Bucureşti de a arăta Moscovei că dețin controlul, în ciuda retragerii trupelor sovietice, a dus la represiune orientată împotriva Bisericii și a intelectualilor. În această situație ingrată, poziţia patriarhului Justinian a fost una demnă de semnalat. În 1958 şi 1959 a avut întrevederi cu doi importanţi prelaţi anglicani: Herbert Waddams şi John Richard Satterthwaite. Stenogramele acestor convorbiri, păstrate în arhivele britanice, arată felul în care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române vedea relaţiile cu celelalte Biserici, cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, dar şi impresiile oaspeţilor despre situaţia ecleziastică din România şi personalitatea Preafericitului Justinian. Ierarhul român a încercat să păstreze bunele relații dintre Patriarhia Română și Biserica Anglicană, deși avea în față reprezentați ai „lumii imperialiste”. Pe de altă parte, englezii erau interesați să susțină Ortodoxia română pentru a crea o contrapondere la influența sovietică.

Dr. Marius SILVEȘAN*

ISTORIOGRAFIA BISERICII BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX

Secolul XX este unul în care România a trecut prin mai multe regimuri politice, fapt care a avut urmări și în viața Bisericii Baptiste. Pornind de la aceste aspecte comunicarea dorește să prezinte unele elemente istoriografice care au legătură cu Biserica Baptistă ca instituție, dar și cu credincioșii acesteia. Vom trata, de asemenea, modul în care istoriografia reflectă schimbările aduse de politică în viața bisericii, fapt pentru care vom analiza felul în care s-a scris istoria baptiștilor din Romania în secolul XX, dar și de către cine, cu precădere pe parcursul perioadei comuniste.

Este de menționat faptul că istoriografia baptistă trebuie încadrată într-un context mai larg, cel al istoriografiei bisericilor evanghelice sau neoprotestante. Comunicarea răspunde astfel unor întrebări precum: Cum se scrie istoria baptiștilor români? Este istoria lor realizată sine ira et studio? Pentru tratarea subiectului vor fi avute în vedere atât lucrările scrise de reprezentanți ai Bisericii Baptiste cât și cele realizate de oameni din afara mediului confesional baptist (Dorin Dobrincu, Denisa Bodeanu).

Cercet. dr. Cosmin BUDEANCĂ*

ROLUL PREOȚILOR EVANGHELICI LUTHERANI ÎN EMIGRAREA SAȘILOR DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1978-1989

Emigrarea etnicilor germani din România în anii comunismului a reprezentat un fenomen complex, ale cărui efecte au fost și sunt încă vizibile în evoluţia socială, economică și culturală a țării. În opinia noastră, acest subiect nu a suscitat din partea specialiştilor un interes proporţional cu importanţa lui.

Intensitatea emigrării etnicilor germani nu a fost constantă în cei 45 de ani de comunism, ci a fost influenţată de o serie de evenimente politice interne şi internaţionale. Totodată, poziționarea reprezentanților elitelor față de emigrare a avut o importanță deosebită în influențarea membrilor comunităților. Pornind de la această constatare, comunicarea noastră îşi propune să prezinte rolul preoților evanghelici luterani în procesul de emigrarea a sașilor din România după 1978 (an marcat de vizita cancelarului Helmut Schmidt la București) și până în 1989.

Lucrarea are la bază documente din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, interviuri de istorie orală, precum și lucrări generale și speciale privind istoria germanilor din România sau problema emigrării acestora în anii comunismului.

Dr. Romeo CEMÎRTAN*

POLITICA SOVIETICĂ FAȚĂ DE BISERICA ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

Politica sovietică față de Biserica Ortodoxă din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost bazată pe persecutări continue, fapt demonstrat de multe documente păstrate în arhivele din Republica Moldova. Pe baza acestor documente vom încerca să stabilim metodele abuzive prin care statul ateist intervenea în viaţa bisericească din interfluviul nistro-prutean.

Autorităţile sovietice din RSSM promovau o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, încălcând libertatea credinţei şi a practicării cultului religios garantate de constituţia URSS. Motivele principale care au determinat statul să ignore normele constituţionale au fost:

Prezenţa şi manifestarea tradiţiei şi a culturii româneşti în sânul Bisericii Ortodoxe din republică;

Religiozitatea excesivă a populaţiei, care se opunea ateismului şi sovietizării forţate.

Represiunile statului sovietic împotriva domeniului religios din RSSM parţial şi-au atins scopul. Oficial, Biserica Ortodoxă a devenit Biserica statului, o structură docilă față de puterea laică.

Cercet. Lucian VASILE*

DRAGOSTE ȘI SPIONAJ. REȚEAUA MIHAI OPRAN – LYA POPESCU

În decembrie 1949, două scrisori ajungeau la Paula Wentzel și Lya Popescu prin intermediul Legației Franceze din București. Ambele fuseseră trimise de către comandorul Mihai Opran, fugit din țară în 1947, și conțineau instrucțiuni pentru construirea unei rețele de spionaj care urma să trimită în Franța informații economice și militare din România comunistă. Dacă Wentzel nu a reușit să își construiască o rețea de informatori, Lya Popescu, iubita comandorului, a atras în acțiunea sa o serie de foști SSI-iști și apropiați ai lui Opran. După o serie de întâlniri conspirative, pachete cu microfilme și note scrise cu cerneală simpatică și predate unor agenți neidentificați, toți membrii rețelei create de Mihai Opran au fost arestați de Securitate în august-septembrie 1950. Trei dintre informatori au fost executați în 1952, iar restul participanților au primit pedepse între 2 ani de închisoare corecțională și 25 ani de temniță grea.

În studiul nostru vom încerca să urmărim traiectoria acestui grup de spionaj pe filieră franceză și destinele celor care au fost implicați în rețeaua Mihai Opran - Lya Popescu.

Cercet. Mariana-Alina URS*

UN SPAŢIU AL SOLIDARITĂŢII: PENITENCIARUL SANATORIU TBC DE LA TÂRGU-OCNA

Închisoarea de la Târgu Ocna a devenit binecunoscută publicului interesat de fenomenul detenţiei politice din perioada comunistă mai ales prin intermediul memorialisticii, care a adus în prim plan destinele aparte ale celor închişi aici, printre care Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gherasim Iscu sau Richard Wurmbrand.

Specificul acestei închisori, dedicată îngrijirii deţinuţilor bolnavi de tuberculoză, a condus la instaurarea unui regim de viaţă mai lax, deşi statutul de sanatoriu nu a oprit autorităţile de la a încerca implementarea unor măsuri de „reeducare” de tip Piteşti. Demersul a eşuat, nu în ultimul rând datorită unui puternic spirit de solidaritate care domina la acea vreme relaţiile dintre deţinuţi. Această solidaritate s-a manifestat însă cu precădere în îngrijirea celor grav bolnavi sau muribunzi de către colegii lor mai sănătoşi, care alegeau în mod conştient să îşi pună viaţa în pericol pentru „aproapele” lor. Această atitudine avut un impact considerabil la nivelul întregii comunităţi a deţinuţilor politici din Târgu Ocna, atât din punct de vedere al dinamicii sociale şi al vieţii spirituale, cât şi în ceea ce priveşte chiar starea de sănătate a bolnavilor.

În lucrarea noastră, vom căuta să analizăm atât mecanismele care au generat acest tipar comportamental, cât şi efectele înregistrate asupra celor închişi aici. Mai mult, vom lua în discuţie şi o posibilă interpretare a „fenomenului Târgu Ocna” ca model de îngrijire paliativă desfăşurat pe coordonate creştine.

Drd. Corina ȘNIȚĂR *

RADIO EUROPA LIBERĂ ȘI MIȘCĂRILE STUDENȚILOR TIMIȘORENI DIN 1956

După înăbușirea revoltei din Ungaria de către armata sovietică, în noiembrie 1956, postul de radio „Europa Liberă” a intrat sub investigația guvernului american, fiind acuzat de încurajarea și chiar instigarea la rebeliune a „națiunilor captive”, cum erau denumite popoarele statelor din blocul socialist în documentele oficiale. S-a considerat că asemenea acțiuni ar fi putut duce la o revizuire a granițelor în Europa de Est, ceea ce ar fi fost contrar intereselor americane în zonă.

Prezentarea noastră va explora rolul postului de radio „Europa Liberă” începând cu revolta din Ungaria până la mișcările studenților timișoreni din 1956, în baza analizei documentelor arhivistice ale RFE, ale guvernului american aflate în posesia Centrului „Wilson” din Washington, și ale Arhivele Naționale ale României din București și Timișoara.

Materialul va arăta că protestul studenților români a fost o încununare a acțiunilor anti-comuniste ce au avut loc în România încă de la impunerea controlului sovietic asupra țării, prin instaurarea unui regim aservit intereselor Moscovei, după cum, de altfel, rezultă și din documentele oficiale ale guvernului american.

Cercet. dr. Sergiu SOICA*

CARDINALUL IULIU HOSSU – NOTE INFORMATIVE, INFORMATORI, CADRE ALE SECURITĂŢII

Iuliu Hossu, una dintre cele mai importante personalități ale României din perioada interbelică, dar şi o mare personalitate a bisericii, o dată cu instaurarea şi instalarea în depline drepturi a regimului comunist a fost arestat. Evenimentul a avut loc în octombrie 1948. A stat în detenţie (5 ani la penitenciarul din Sighetul Marmaţiei) şi domicilii obligatorii timp de 22 de ani, până la sfârşitul vieţii. În această perioada Securitatea a fost foarte atentă la acest Episcop, urmărindu-l. Putem observa (din cele 8 dosare ale Securităţii referitoare la el), că în această urmărire au fost angrenaţi 131 de oameni. Mai precis Episcopul Iuliu Hossu a fost „lucrat” de 55 de cadre ale Securităţii şi 76 de informatori care au furnizat în perioada anilor 1955-1970 un număr de 365 de note informative. Aceşti informatori ne oferă date importante despre viaţa episcopului, despre Biserica Română Unită în clandestinitate, despre clericii rezistenţi etc. Un an important pentru informatori a fost 1968, deoarece aici se găsesc cele mai multe note informative furnizate de agenţi într-un an. Motivul a fost semicentenarul Unirii, iar viitorul Cardinal a vrut să participe la Alba Iulia la acest eveniment.

Dr. arh. Vlad MITRIC-CIUPE*

ARHITECTUL CONSTANTIN MINESCU - UN PROFESIONIST UITAT

În cadrul cercetării noastre „Arhitecții români și detenția politică 1944-1964“, am identificat până în prezent peste 150 de profesioniști ai breslei întemnițați din motive politice, cazurile prezentând o complexitate și diversitate fantastică. Dacă ne referim strict la absolvenții de dinainte de 1944, putem face o separare rapidă între cei cu o carieră consistentă până la momentul instaurării regimului comunist și diplomații anilor 1930-1940 care erau în plină detentă profesională.

Comunicarea noastră va prezenta parcursul (profesional și concentraționar) arhitectului Constantin Minescu (1908-1966), diplomat al Facultății de Arhitectură în 1933, arhitect-șef al Ținutului Bucegi (1939-1941), Director al Direcției Construcții din Guvernământul Transnistriei (1941-1944), șef de atelier la SovromConstrucții, persecutat de către regimul comunist vreme de 20 de ani (1944-1964).

Cercet. dr. Marin POP*

ASPECTE PRIVIND LEGĂTURILE LUI CORNELIU COPOSU CU EXILUL ROMÂNESC ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST

Lucrarea îşi propune să scoată în evidenţă câteva aspecte inedite ale legăturilor pe care Corneliu Coposu le întreţinea cu exilul românesc după eliberarea sa din închisoare și domiciliu obligatoriu, respectiv 1964, până în anul 1989.

Conform documentelor studiate la CNSAS reiese că el figura în evidenţele Securităţii cu peste 80 de legături prin corespondenţă în ţară şi străinătate. Printre membrii marcanţi ai exilului, Corneliu Coposu întreţinea legături şi coresponda cu Ion Raţiu (Anglia), Emil Ghilezan (Italia), Georges Serdici (Elveţia), George Beza (Franţa), Augustin Hila (Brazilia), Costel Mareş (Germania), Vasile Măcărescu (Germania), Dean Milhovan (SUA), Liviu Gatterburg (Elveţia), etc.

Ideea principală acreditată în rândul fruntaşilor naţional-ţărăniştilor din cadrul exilului românesc era că nu se pot organiza fără a avea acceptul celor din ţară, iar Corneliu Coposu era văzut ca urmaş al lui Iuliu Maniu în funcţia de preşedinte al PNŢ.

Cercet. drd. Pompiliu-Nicolae CONSTANTIN*

DIZIDENȚII DIN TRIBUNE: SUPORTERII ECHIPELOR DE FOTBAL ÎMPOTRIVA REGIMULUI COMUNIST

Sportul a fost refugiu pentru cetățenii statelor comuniste. Suporterii au găsit cadrul favorabil pentru a-și striga nemulțumirile sub pretextul unei țel comun, susținerea unei anumite echipe. Instaurarea comunismului nu a stopat pasiunile sportive, iar îngrădirile regimurilor politice au fost taxate în mod direct sau indirect de către fani. Primul caz de dizidență și opoziție, confirmat de istoriografia europeană, este cel al suporterilor lui Spartak Moscova.

Nici comunismul românesc nu a putut evita acest fenomen, o contestare simbolică a regimului politic de către fani. Cel mai cunoscut caz este cel al suporterilor Rapidului. Antipatia față de cluburile sistemului, Dinamo și Steaua, a dat naștere unor lozinci și sloganuri intrate în memoria colectivă a suporterismului românesc. Prezentarea se bazează pe numeroase interviuri de istorie orală, documente din Arhiva CNSAS și Arhiva TVR. Tema de față își propune să pună în dezbatere ideea de dizidență pe stadioane și maniera în care poate fi caracterizată opoziția verbală față de comunism.

Cercet. dr. Cristina ROMAN*

SCRISOAREA CELOR ŞASE” - DISIDENŢĂ SAU DEVIAŢIONISM ÎN CADRUL PCR?

Şase membri marcanţi ai Partidului Comunist (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Silviu Brucan) au adresat pe 11 martie 1989, o scrisoare de protest lui Nicolae Ceauşescu. Semnatarii scrisorii rămâneau fideli ideilor socialiste. Autorii scrisorii nu contestau ideologia comunistă şi instituţiile ce o slujeau. Scrisoarea a fost, de fapt, o critică îndrăzneaţă la adresa regimului ceauşist. Cei şase s-au limitat doar în a-şi arăta dezacordul cu măsurile politice şi economice adoptate de regimul aflat atunci la putere.

Pedepsirea celor şase nu a întârziat să se producă şi pe 13 martie a fost întrunit Comitetul Politic Executiv al CC al PCR care a avut pe ordinea de zi discutarea scrisorii de protest. A urmat prigonirea semnatarilor scrisorii. Aceştia au fost anchetaţi de către Securitate, ţinuţi în arest la domiciliu, li s-a impus domiciliu forţat.

Pe baza documentelor de arhivă şi a bibliografiei ne propunem să arătăm că gestul de protest al celor şase a fost un act de fracţionism în interiorul partidului. Autorii scrisorii au reprezentat un grup deviaţionist care dorea îndepărtarea lui Ceauşescu. Scrisoarea a arătat că unitatea partidului nu era de neclintit şi exista posibilitatea producerii unei rupturi la vârf.

Profesor univ. dr. Mihaela GRANCEA*

TEMA „FRONTIERISTULUI” CA DISIDENT ANTICOMUNIST.

ANALIZA CONTRIBUȚIILOR ISTORIOGRAFICE ȘI INTERVIURI DE ISTORIE ORALĂ CU FRONTIERIȘTI DIN ȚARA FĂGĂRAȘULUI

A evada dintr-un regim politic represiv, este o formă de contestare a sistemului; cei care îl sfidează prin acest act, fac parte din categoria celor care au reprezentat, mai ales în național-comunism, una dintre formele de rezistență anticomunistă. Cei mai mulţi dintre transfugi, încercând să treacă fraudulos granița spre Iugoslavia sau Ungaria, s-au expus unor riscuri majore (moartea prin împușcare sau în timpul arestului, detenție). Aceşti transfugi erau numiţi „frontierişti”. Pentru autorităţile comuniste, „frontierist” era însă sinonim cu „infractor”.

După 1989, tema frontieriştilor ca disidenți politici nu a găsit ecou public. Doar câteva anchete de presă, precum și câteva studii (vezi, mai ales: Doina Magheți, Graniţa/Granica/Die Grenze/A hatar, Marineasa, Temeswar, 1999; Brândușa Armanca, Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, ed. a II-a, Curtea Veche, București, 2011) au readus în atenția opiniei publice și a istoricilor preocupați de istoria recentă, experienţa frontieriştilor români, experiență similară cu acelea ale est-germanilor care au încercat să treacă Zidul Berlinului.

Noi dorim, prin acest studiu, să realizăm din perspectivă istoriografică cercetarea temei aflate în discuție și să oferim propriile noastre investigații cu referire la frontieriștii din Făgăraș.

Cercet. dr. Florin S. SOARE*

O PROVOCARE INSTITUŢIONALĂ. IICCMER ŞI SESIZĂRILE PENALE ÎMPOTRIVA FOŞTILOR COMANDANŢI DE PENITENCIARE DIN PERIOADA 1948-1964

Încă de la înfiinţarea sa, în decembrie 2005, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCMER din noiembrie 2009) a avut drept scop „investigarea şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor îndreptăţite să ia măsuri în aceste cazuri”. Deşi în privinţa comandanţilor şi ofiţerilor cu atribuţii de conducere în cadrul sistemului penitenciar s-au depus plângeri penale încă din mai 2007, a fost nevoie de o perioadă mai mare de şapte ani până la trimiterea în judecată a primului caz.

Prin intermediul acestei prezentări ne propunem o evaluare a demersurilor instituţionale promovate de către IICCMER în direcţia aducerii în justiţie a foştilor comandanţi de penitenciare din perioada 1948-1964, pornind de la implicarea în schimbarea cadrului legislativ, adunarea de date, documente şi mărturii, întocmirea sesizărilor penale, relaţia cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prezentarea nu va evita subiectul relaţiei cu presa, plusurile şi minusurile supraexpunerii mediatice, istoricul şi impactul aşa numitei „Liste a celor 35 de torţionari” asupra desfăşurării procesului penal, a procesului de urmărire penală şi nu în ultimul asupra desfăşurării activităţii Institutului.

Cercet. Constantin VASILESCU*

PROCESUL VIȘINESCU: DESFĂȘURARE ȘI SEMNIFICAȚII

În septembrie 2014, la 25 de ani de la căderea comunismului, la Curtea de Apel Bucureşti debuta procesul lui Alexandru Vişinescu, fost comandant al penitenciarului din Râmnicu Sărat. Judecata a demarat ca urmare a unui denunţ formulat de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), care a fost însoţit de o puternică campanie de presă, centrată îndeobşte pe doi termeni: „torţionar” şi „justiţie”. S-au scurs de la debut peste zece înfăţişări care au infirmat multe dintre bănuielile şi speculaţiile iniţiale. Desfăşurarea procesului a surprins în primul rând prin neputinţa şi pasivitatea inculpatului şi în al doilea rând prin atitudinea instanţei. Prezentarea noastră se doreşte a fi o încercare de redare a atmosferei procesului, a desfăşurării acestuia şi mai ales a semnificaţiei lui în contextul actual, prin punerea în discuţie a componentelor lui esenţiale: instanţa, acuzarea, apărarea, martorii şi probele.

Acest demers se întemeiază pe observaţiile şi însemnările personale din sala de judecată, coroborate cu interviurile realizate cu martorii direcţi, cu discuţiile purtate cu apărătorii lui Alexandru Vişinescu, dar şi pe parcurgerea dosarului înaintat Parchetului de către IICCMER.

Drd. Nicolae VIDENIE*

Col. (r.). prof. univ. Horaţiu MĂNDĂŞESCU**

DOUĂ MĂRTURII OCULARE DESPRE MILIȚIE DIN ROMÂNIA ANILOR 1985-1989

Semnele apropierii sfârşitului guvernării familiei Ceauşescu și a regimului comunist dictatorial din Republica Socialistă România au fost vizibile pentru cei atenţi la desfăşurările de forţe anticomuniste atât pe plan extern cât şi pe plan intern, mai ales după 1985.

Pe plan intern, falimentul regimului era vizibil ca fiind inevitabil în condiţiile oboselii ritmului pompieristic, lipsei de idei şi închiderii în sine până la autoizolare.

Blocarea treptată a fost cel mai bine cunoscută de structurile statale represive, începând cu temuta Securitate şi terminând cu Miliţia. Epuizarea entuziasmului general a influenţat şi starea de spirit din aceste instituţii, care şi-au deturnat treptat activitatea spre ceea ce s-a numit ulterior „moştenirea comunismului”. Trecerea la capitalism a început pentru mulţi comuniştii cu câţiva ani înainte de sfârşitul oficial al dictaturii, ceea ce ulterior i-a ajutat să se adapteze mai uşor la rigorile „democraţiei originale”.

Deşi a trecut un sfert de secol de atunci, puţine sunt mărturiile sincere lăsate în scris sau altfel de decidenţii-executanţii din sistem, cenzura şi autocenzura funcţionând păgubos. Iată de ce am propus aceste mici mărturii, cu dorinţa şi speranţa „spargerii gheţii” şi de către alţi cunoscători ai realităţilor considerate de unii atunci ca fiind „ascunse” şi/sau „de ascuns”.

Dr. MÁTHÉ Áron*

INVESTIGAREA DICTATURII COMUNISTE DIN UNGARIA – COMITETUL MEMORIEI NAŢIONALE

Dictatura comunistă a lăsat ţările din Europa Centrală într-o stare de declin. În timp ce dictaturile se prăbuşeau în toate celelalte locuri, Ungaria trebuia să gestioneze greşelile fostului regim comunist. Printre realităţile dure, cum ar fi declinul economic, datoriilor imense, probleme cu mediul înconjurător ş.a.m.d., au existat, de asemenea, şi o serie de probleme „uşoare” care necesitau rezolvări.

Una dintre moştenirile dezastruoase ale comunismului a fost aceea că nu s-a făcut justiţie nici pentru victime, nici pentru făptaşi. Treptat însă, procesul de democratizare a tării a reparat și rănile lăsate de regimul comunist. Iar acest proces a avut în principal două componente: una juridică (legislaţie şi jurisdicție) şi una istorică.

În timp ce în aproape toate ţările fostului bloc socialist, s-au înfiinţat institute care să gestioneze problemele generate de căderea comunismului, din punct de vedere istoric (dar uneori şi juridic) în Ungaria situaţia a fost una diferită. De aceea, Parlamentul Maghiar a decis să înfiinţeze o astfel de instituție, și anume Comitetul Memoriei Naţionale. Încă de la înfiinţare, Comitetul s-a aflat în atenția opiniei publice, și încă de la început am reușit să dovedim că avem obiective bine definite care stau la baza activităților noastre.

În lucrarea noastră, vom prezenta cadrul legal, structura organizatorică şi activităţile Comitetului Memoriei Naţionale.

 Ruxandra BUCUR*

CONSTRUIND MEMORIA PRIN JUSTIȚIE. O ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE JUSTIȚIA RESTAURATIVĂ DIN ROMÂNIA ȘI LITUANIA

Procesul de cunoaştere şi de asumare a trecutului totalitar a fost definit de diverși cercetători ca justiţie de tranziţie. Lucrarea noastră îşi propune să contribuie la această literatură analizând metoda mai blândă a justiţiei de tranziţie, justiţia restaurativă, şi mai exact activităţile de memorializare şi educare despre trecut, din Romania şi Lituania. Pe de-o parte, România postcomunistă este un stat obligat să își asume un trecut definit de un regim comunist unic şi radical, reticent oricărei reforme, ce a fost menţinut prin metode de represiune a intelectualităţii, a ţăranilor şi a opoziţiei politice, folosind unelte de supraveghere despotice, cultul personalităţii şi o privare constantă de drepturi şi libertăţilor cetăţeneşti. Pe de altă parte, Lituania post-sovietică a fost nevoită să îşi asume trecutul nazist şi sovietic, urmând o cale mai clară a justiţiei de tranziţie, identificând cele două regimuri totalitare ca principalii determinaţi ai trecutului recent.

Lucrarea își propune de a evalua și dacă acest proces de justiție restaurativă poate fi considerat un succes sau un eşec din perspectiva a trei categorii de indivizi: victimele, pentru care dreptatea este necesară, tinerii născuţi după 1989 şi principalii iniţiatori ai justiției restaurative de tranziţie.

Dr. Radu PREDA*

CE NU TREBUIE SĂ UITĂM? ARGUMENTE PENTRU UN MUZEU AL COMUNISMULUI DIN ROMÂNIA (MCR) LA BUCUREȘTI

Prin întinderea geografică, durata în timp, numărul de peste o sută de milioane de victime și efectele care marchează și azi țările care au trăit coșmarul totalitar, comunismul este cel mai sângeros experiment social cunoscut de istorie. Cunoașterea lui este, de aceea, o lecție esențială. Prin contrast absolut, cele petrecute în comunism ne pot învăța să iubim și mai mult libertatea. Un muzeu al comunismului în București ar fi spațiul pedagogiei prin excelență. Și al realismului: contactul cu istoria dictaturii proletariatului are puterea unei terapii. Ne poate vindeca de nostalgie, mai ales pe cei în vârstă, dar și de indiferență, mai ales pe cei tineri. Intervenția de față își propune, plecând de la câteva exemple biografice, să parcurgă cele câteva reguli care ar putea sta la baza Muzeului Comunismului din România (MCR).

Dr. Viorica OLARU-CEMÎRTAN*

KARLAGUL DE IERI, MEMORIA DE AZI

Parte a GULAG-ului, KARLAGUL a fost înființat în 1930, și era compus din mai multe lagăre de corecţie prin muncă silnică, precum Aktas, Dolinka, Dubovka, Dubrovka, Ekibastuz, Jezkazgan, Jumabek, Kamîşlag, Luglag, Maikaduk, Pescianlag, Spassk, Steplag, ALJIR (specializat în deţinerea femeilor, şi anume a soţiilor „trădătorilor patriei”) etc.

În anii celui de-al doilea război mondial, prin KARLAG au trecut zeci de mii de prizonieri de război, din diferite etnii care constituiau coaliţia antisovietică. În mod special, după ce erau sufocaţi prin munci silnice şi tratament inuman, prizonierii de război ajungeau în Spassk – ultimul „popas”, de unde erau, în scurt timp, îngropaţi în gropi comune, fără a li se indica numele sau a ţine cont de latura umană a procesiunii.

Ziua de azi vine cu imperativul de a consemna memoria și de a recupera experiența traumatică a factorului uman care a fost dezumanizat prin încălcarea celor mai sfinte drepturi ale omului, înjosirea și distrugerea psihică și fizică, ca o normă a regimului de teroare roșie.

Muzeul Karlag din satul Dolinka astăzi este o mostră de recuperare a memoriei colective, multinaționale și multietnice, de restabilire și rescriere a istoriei recente, prin conservarea patrimoniului material și imaterial traumatizat de experiența comunismului.

Dr. Kamil DWORACZEK*

MIŞCAREA „SOLIDARITATEA” DIN POLONIA. CERCETĂRI ŞI POPULARIZARE. IMPACTUL INSTITUTULUI DE MEMORIE NAŢIONALĂ (IPN)

În prezentarea noastră ne vom concentra asupra Mişcării „Solidaritatea” din Polonia anilor 1980-1981. „Solidaritatea” a fost un sindicat independent cu aproximativ 10 milioane de membri şi a reprezentat un fenomen unic în cadrul Blocului Sovietic, nicăieri în altă țară neexistând o opoziţie mai puternică împotriva Partidului Comunist. Din acest motiv, istoricii, dar şi alţi cercetători au fost interesaţi timp îndelungat de „Solidaritatea”. Astfel, vom încerca să arătăm cum s-a dezvoltat cunoaşterea asupra acestei mișcări și în acest sens vom prezenta cele mai importante publicaţii, în special cele editate de Institutul Memoriei Naţionale (Instytut Pamięci Narodowej - IPN) din Polonia. Ne vom referi, de asemenea, la principalele puncte de discuţie şi aspecte relevante în cercetarea istoriei „Solidarităţii”, pentru a încerca să răspundem la întrebări precum: Ce ştim deja? Ce nu ştim încă?, adăugând, în acelaşi timp, elemente dintr-o cercetare în curs la care se lucrează în acest moment în cadrul IPN.

Nu în ultimul rând vom menționa proiectele în desfăşurare ale IPN (în special Enciclopedia Solidarităţii, unul dintre proiectele noastre semnificative) dar și activitatea educaţională a Institutului, a cărei principală sarcină este popularizarea istoriei Poloniei după anul 1939. Evident că și din această perspectivă ne vom concentra, asupra Mişcării „Solidaritatea” şi asupra anilor ’80.

Prof. univ. dr. Silviu MILOIU*

POLITICILE INSTITUŢIONALE ALE MEMORIEI DIN STATELE BALTICE DUPĂ PRĂBUŞIREA UNIUNII SOVIETICE: REMEMORÂND TRECUTUL COMUNIST

La scurt timp după prăbuşirea Uniunii Sovietice, prima ţară care şi-a anunţat desprinderea din imperiul comunist, Lituania, a înfiinţat Muzeul Victimelor Genocidului (14 Octombrie, 1992), cu misiunea de a colecta, prezerva şi de a face cunoscut publicului documentele istorice despre genocidul fizic şi spiritual împotriva lituanienilor şi a rezistenţei anti-comuniste lituaniene. În cele din urmă, astfel de instituţii au fost create şi in Riga şi Tallinn.

Lucrarea noastră abordează politicile memoriei din Ţările Baltice, cum au fost ele puse în practică și instituţionalizate, dar şi rolul central al muzeelor victimelor comunismului în acest proces. De asemenea, vom prezenta rolul istoriei, a învățării istoriei şi al istoricilor în politicile memoriei din aceste ţări. Pentru a înţelege particularităţile politicilor memoriei din regiunea Baltică, vor face și unele comparaţii cu Romania şi Moldova.

Dr. Vanya IVANOVA*

SOCIALISMUL BULGAR” – MODELE FUNDAMENTALE DE INTERPRETARE ÎN SPAŢIUL ȘTIINȚIFIC BULGAR – LA 25 DE ANI DE LA ÎNCEPUTUL „SCHIMBĂRII DEMOCRATICE”

Lucrarea noastră încearcă să descrie pe scurt lucrările susținute de instituţiile fundamentale care se ocupă cu „producerea de cunoștințe istorice” (Institutul pentru Studiul Trecutului Recent, Centrul pentru Studii Avansate - Sofia, Comitetul pentru Declasificarea Documentelor şi Anunțarea Afilierii Cetăţenilor Bulgari la Serviciile Secrete și cele ale Forţelor Armate ale Bulgariei, Arhivele de Stat ale Republicii Bulgaria.

Perioada avută în vedere este cuprinsă între 9 septembrie 1944 și 10 noiembrie 1989.

În astfel de instituţii este ușor de găsit o mare varietate de teme: de la „reformele” politice şi cruzimea represiunii instituționale, până la deciziile economice anormale și criminale ori cele privind dezvoltarea educaţiei şi a vieţii culturale. Metodologia utilizată arată o diversitate remarcabilă – de la „revoluţia arhivelor”, până la mult preferata „istorie orală” şi „istoria elitelor”.

În acelaşi timp nu este greu să observăm o evidentă disproporţie, deloc surprinzătoare – producția istoriografică dedicată „Bulgariei socialiste” este mai voluminoasă decât cea care „vizualizează” socialismul bulgar. Însăşi închiderea secțiilor muzeale dedicate „construirii socialismului” şi deschiderea mult disputatului „Muzeu al Artei Socialiste din Sofia” (2011) contribuie la acest lucru. Iar unii antropologi bulgari au găsit suficiente argumente pentru a vorbi de „muzeul absent al totalitarismului bulgar” (Sv. Kazalarska).

Cercet. Tudor MIHĂESCU*

FACEBOOK, SPAȚIU MUZEAL: RETROCOMUNISM ȘI CONSTRUCȚIA SOCIO-VIZUALĂ A NOSTALGIEI EPOCII COMUNISTE ÎN COMUNITĂȚILE VIRTUALE

Observând și analizând câteva dintre comunitățile virtuale al căror obiectiv principal îl constituie revizitarea, în cheie nostalgică, a trecutului comunist, comunicarea noastră urmărește stabilirea unui model specific de interpretare a acestor comunități, propunând un cadru teoretic care, asimilând determinările tehnice ale comunicării mediate computerizat, să surprindă și să descrie modurile sui-generis prin care se reflectă nostalgia comunismului în cyberspațiu. Imaginând acest tip de comunități virtuale ca pe niște muzee online, constituite ad-hoc și prin contribuția spontană a utilizatorilor rețelei Facebook, abordarea de ansamblu prinde contur la intersecția unor perspective teoretice (concepte și metode) inspirate din antropologie, istorie, studii de muzeologie și cultură materială, imagologie. Caracterizată prin observație pasivă și analiză de imagine, la baza lucrării stă o cercetare de teren (în online) desfășurată pe coordonatele metodologice ale cyberetnografiei, în perioada martie - mai 2015. Examinarea, organizarea și interpretarea calitativă a datelor culese de pe teren (fotografii, comentarii din subsolul acestora, fragmente de discuții, informații despre design-ul, regulile și structura comunităților) au condus la considerații asupra unor posibile tipuri specifice de cybersocialități, atitudini, simboluri (și mecanisme de simbolizare), funcții și practici asociate manifestării nostalgiei comunismului în mediul online.

 

Organizatori:

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc
(
www.iiccr.ro )

Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş

Memorialul Rezistenţei Anticomuniste Ţara Făgăraşului

Asociaţia Culturală „Mozaic” Cluj-Napoca

Mănăstirea „Brâncoveanu” - Sâmbăta de Sus

Comitetul de organizare

Cercet. dr. Cosmin Budeancă

Prof. Florentin Olteanu

Arhimandrit Ilarion Urs

Cercet. Ioan Ciupea

Organizatorii aduc mulţumiri pentru sprijinul acordat:

- Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu

- Primarului Municipiului Făgăraş, Constantin Sorin Mănduc

- Stareţului Mănăstirii „Brâncoveanu”, Sâmbăta de Sus, Arhimandrit Ilarion Urs

- Oanei Părău, Anei-Maria Costin și lui Cătălin Truță pentru realizarea designului afişului, mapelor şi programului

- Ruxandrei Bucur pentru traducerea rezumatelor

Simpozionul este organizat cu sprijinul financiar al:

Fundației Konrad Adenauer

Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Fundaţiei Culturale „Negru Vodă” Făgăraş

Primăriei şi Consiliului Local al Municipiului Făgăraş



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 25%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Iulie-2015.doc