Învierea Domnului
 

"Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri;
și pe noi, pe pământ, ne învrednicește cu inimă curată să te slăvim"

Aprilie 2015

     
Sumar:
- Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pro-vaccinare. Opinii pro și contra
- Scrisoare irenică la Sărbătoarea Învierii Domnului a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României
- Pastorala de Sfintele Paști 2015
- Știri interne - aprilie 2015 (RO)
- Știri externe - aprilie 2015 (EXT)
- Arhiepiscopia Sibiului răspunde ASUR: Educația religioasă a elevilor în școală urmărește promovarea virtuților creștine
- Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a III-a) - Sfințească-se numele Tău
- Finalizarea activității Comisiei interortodoxe pentru pregătirea Marelui Sinod Pan Ortodox
- Data Paștilor și Sfânta Lumină de la Mormântul Mântuitorului. De ce Sfânta Lumină de la Ierusalim vine doar la ortodocși
- Cateheză despre Sfânta Taină a Pocăinței
- Cugetări memorabile
- Despre vieţuirea cot la cot
- Mărturia unui contemporan despre sfințenia și harismele părinților Porfirie, Iacov și Paisie
- RUGĂCIUNILE FEMEII ÎNSĂRCINATE
- Doamnă doctor, pe care dintre copiii mei ar fi trebuit să nu-i nasc?
- Urechismul exegetic al culturii de gazetă - Scrisoare deschisă D-lui Cristian Tudor Popescu
- Aplicarea principiului proporţionalităţii şi a doctrinei contractului social la organizarea statală
- O menire sfântă: patru surori – patru iconare
- Apel umanitar
- Apel umanitar (Poveste de viață)
- Vocatie si responsabilitate in slujirea preoteasca - Pr. prof. Ene Braniste (CARTE)
- Trupul omului - potir al trupului Domnului - Monahia Siluana Vlad (CARTE)
- Ajutor! Ma plictisesc in biserica. Cum sa participam cu toata fiinta noastra la Sfanta Liturghie - Pr. David R. Smith (CARTE)
- Patrimoniu brancovenesc pe intelesul tuturor - Adriana Scripcariu (CARTE)
- Viata si invatatura Parintelui Arsenie Boca - Arhim.Prof. Vasile Prescure (CARTE)
- Cand copilul nu asculta - Tatiana L. Sisova (CARTE)
- Cuvintele catre tineri - Pr. Gheorghe Calciu - Dumitreasa (CARTE)
- Conceptul alimentului integral. RETETE - Centrul Medical NATURALIA (CARTE)



Tema lunii
Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pro-vaccinare. Opinii pro și contra

 

Ministerul Sănătăţii lansează o ofensivă împotriva organizaţiilor care sprijină ideea refuzului vaccinării copiilor. Ministrul Nicolae Băniciou spune că se lucrează la o lege a vaccinării având ca model legislaţia din mai multe ţări europene precum Franţa, unde refuzul vaccinării se sancţionează. Ministrul sănătăţii spune că, pe fondul unei campanii „agresive” antivaccinare, în România tot mai mulţi părinţi au refuzat în ultimii ani imunizarea copiilor, fapt ce ar crea „riscul reapariţiei unor boli foarte grave, mortale chiar”. “Dorim reglementarea situaţiei vaccinării, ne inspirăm după legislaţia care existentă în vigoare în Franţa, Germania şi Polonia, întrucât ne apropiem de pragul de vaccinare de 80%, sub care nu putem scădea, potrivit recomandărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii”, a mai spus ministrul Sănătăţii. Într-adevăr, nivelul recomandat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este de 95 la sută pentru boli precum difterie, tetanos, rujeolă, rubeolă, oreion şi hepatită B. 

Militanţii antivaccin: Vor să ne sancţioneze, atunci să îşi asume şi eventualele efecte negative ale vaccinărilor

În tabăra celor care refuză imunizarea se invocă dreptul persoanei de a decide pentru viaţa sa şi a membrilor familiei, deşi în Slovacia, spre exemplu, Curtea Constituţională a decis că acest drept fundamental nu poate fi invocat pentru refuzul vaccinării. Dar de ce opoziţia faţă de imunizare? „Biblia” mişcarii antivaccin din Romania este cartea Vaccinurile: preventie sau boala? O noua patologie pediatrica”. Autoarea este doctor Christa Todea-Gross, medic de familie şi vicepreşedinta Federaţiei Pro Vita, umbrelă care grupează zeci de organizaţii creştin-ortodoxe din Romania. Cartea e o trecere în revistă a efectelor adverse ale diferitelor tipuri de imunizare, care s-ar face vinovate inclusiv de o grămadă de boli, printre care autismul, eczema atopică, astmul bronşic, boala celiacă, boala Crohn sau diabetul zaharat de tip I. Acesta e principalul motiv pentru care există această mişcare anti vaccin, spune la RFI şi preşedintele Pro Vita Craiova, George Ionescu. Acesta spune că, dacă vrea să introducă sancţiuni, ministerul sănătăţii ar trebui să îşi asume în scris şi responsabilitatea pentru eventualele efecte nefaste ale vaccinurilor şi să monitorizeze situaţia celor vaccinaţi.

« Noi vom lupta prin toate mijloacele prin care putem însă eu aş spune un lucru, ministerul sănătăţii să îşi asume repercursiunile vaccinurilor. Ei nu-şi asumă nimic, doar părinţii sunt cei care îşi asumă… Nu există nicio hârtie care să spună : ministerul sănătăţii îşi asumă eventualele efecte negative (…) Dacă vor să dea legea acesta, atunci să le asume. Ce înseamnă până la urmă să îşi asume pentru că iar mă întorc la vaccinul anti TBC?  Vă amintiţi că a fost un întreg scandal cu bebeluşii aceia cu TBC după vaccinare (…) Cine a fost tras la răspundere ? Nimeni. Au spus că au retras nişte loturi şi ? Cine răspunde pentru lucrul acesta?», a declarat la RFI reprezentantul Pro Vita. (Sursa: rfi.ro)

Prof. Adrian Streinu Cercel, managerul Institutului de Boli Infecțioase Matei Balș, a declarat pentru DC News că s-ar impune vaccinarea în cazul unor boli grave, chiar fără acordul părinților. “Vorbim despre politicile de sănătate publică, despre boli care au un potențial mortal. Când rata de vaccinare scade sub 80% mai mulți ani la rând, apar epidemii. Nu ai cum să asiguri resursele necesare, dacă vin odată zeci sau sute de cazuri, de rujeolă, de exemplu. Boala se previne prin vaccinare. Dacă ai o populație receptivă de peste 20% și începe o epidemie, spitalele vor fi depășite de situație. Ce se întâmplă astăzi este o tragedie națională: am avut cazuri mortale, poate reapare poliomielita, cum s-a întâmplat în Albania, unde au fost cazuri la adulți”, a spus prof. Streinu Cercel.

Prof. Monica Pop crede că persoanele care refuză vaccinarea ar trebui să suporte costurile tratamentului, în caz că fac boala. “Cei care refuză să își asume riscurile. La fel pentru cei care nu vin la controlul periodic. Avem zeci de cazuri depășite, cu tumori care ar fi scăpat fără operație și ajung în momentul în care nu se mai poate face mare lucru. Cheltuielile statului cresc enorm, dar mai grav este că oamenii pierd șansa de vindecare. O formă de disciplină trebuie introdusă“, a spus prof. Monica Pop.

Prof. Dr. Vasile Astărăstoae, specialist în etică medicală, ne-a declarat că vaccinarea obligatorie nu se mai practică în occident. “Statele moderne au eliminat din legislație obligativitatea vaccinării. Există vaccinuri recomandate în cadrul programelor naționale, dar respectarea drepturilor omului presupune liberul arbitru. Așa că statele care au constatat că a scăzut mult rata de vaccinare, au introdus alte măsuri. În SUA, de exemplu, școlile refuză înscrierea copiilor nevacinați. În alte state se propune suspendarea indemnizațiilor de creștere a copilului, pentru familiile care refuză. Este o abordare utilitaristă: dacă statul face eforturi și susține familia, reciproc ar trebui ca părinții să susțină politicile de sănătate publică”, a spus prof. Astărăstoae. (Sursa: DCNEWS.ro) 

Vaccinări cu obligativitate generală, conform Centrului Național de Supravegherea și Control al Bolilor Transmisibile (vaccinet.ro)

Sunt vaccinările cuprinse în programele naţionale de vaccinare ale fiecărei ţări, care sunt obligatorii pentru toată populaţia ţării respective şi se efectuează gratuit. În continuare ne vom referi la vaccinările obligatorii care se efectuează în România.

Vaccinuri obligatoriii

Vaccinarea BCG (împotriva tuberculozei)

Profilaxia primară a tuberculozei (TBC) se face prin vaccinare cu bacilul Calmette Guerin (BCG), Mycobacterium bovis viu, atenuat. Eficienta vaccinului este controversata. Rata de protecţie în diferite ţări ale lumii, variază de la 0 la 80 %, în funcţie de prevalenţa bolii şi de eficacitatea vaccinării. În unele ţări, de ex. în SUA, nu se foloseşte vaccinarea BCG de rutină, datorită scăderii numărului cazurilor de tuberculoză si din cauza reacţiilor adverse, care pot fi grave. Vaccinul BCG se administrează în doză unică, intradermic, în regiunea deltoidiană, nou născuţilor cu greutatea la naştere mai mare de 2500 grame, între vârsta de 2-7 zile şi 2 luni. În clasa a VIII-a (la vârsta de 13-14 ani) se administrează o nouă doză de vaccin BCG, numai dacă rezultatul testării IDR la tuberculină este negativ (sub 9 mm). Injecţia este foarte dureroasă.

Reacţia postvaccinală poate fi destul de neplăcută, iar timpul de vindecare al leziunii postvaccinale poate ajunge şi la 6 luni, în caz de ulceraţie si abces. Intensitatea reacţiei postvaccinale creşte odata cu vârsta, de aceea în ultimii ani s-a renunţat la vaccinarea din clasele a VIII-a şi a XII-a. Din cauza eficienţei controversate a vaccinului BCG şi a efectelor secundare ale acestuia s-a încercat producerea unui nou vaccin împotriva tuberculozei, folosind ADN recombinat (fragmente foarte apropiate de ADN-ul nativ sau chiar micobacterii atenuate) însă, la testarea pe modelele animale, rezultatele obţinute s-au dovedit inferioare celor obţinute cu vaccinul BCG.

Vaccinarea DiTePer (împotriva difteriei, tetanosului şi tusei convulsive)

Este obligatorie la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 între 30-36 de luni. Seroconversia este maximă după minim 3 doze vaccinale, iar riscul de îmbolnăvire scade cu 96-97% între 1 şi 4 ani. Vaccinul furnizat în cadrul programului naţional de imunizări este un trivaccin ce conţine anatoxină difterică purificată, anatoxină tetanică purificată şi Bordetella pertusis inactivată (vaccin pertusis celular). Convulsiile apar la aproximativ 57 / 100.000 doze de vaccin pertusis celular, riscul fiind mai mare la copii cu istoric familial de convulsii. Encefalopatia acută este semnalată la 6,8 / 1 milion de doze de vaccin pertusis celular, cu risc maxim de deces în primele 7 zile. Există posibilitatea de a opta pentru variante de vaccinuri cu componentă pertusis acelulară. Aceste vaccinuri se pot procura, contra cost, din farmacii. Se administrează după aceeaşi schemă de vaccinare. La formele acelulare de vaccin pertusis (DTaP) reacţiile adverse locale şi sistemice sunt semnificativ scăzute, comparativ cu vaccinurile DTP celulare clasice.

Vaccinarea DT (împotriva difteriei şi tetanosului)

Se efectuează cu vaccin bivalent ce contine anatoxină difterică purificată şi anatoxină tetanică purificată. Vaccinul DT se administrează fie ca doză de rapel la copilul mare, după primovaccinarea DiTePer din primii ani de viaţă, fie ca primovaccinare la copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare. Pentru rapelurile la adulţii corect vaccinaţi anterior se folosesc vaccinurile dT, care conţin o cantitate de anatoxină difterică mai mică decât vaccinul DT, suficientă pentru a menţine imnitatea dobândită prin vaccinările anterioare. La copilul mare corect imunizat anterior, se administrează o doză de DT în clasa I (la vârsta de 6-7 ani) şi în clasa a VIII-a (la 13-14 ani). La copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare, se efectuează primovaccinarea DT cu acelaşi număr de doze şi aceleaşi intervale de administrare ca la vaccinarea DTP. La adulţii corect imunizaţi anterior, se administrează doze de rapel la interval de 10 ani cu vaccin dT.

La gravide, se administrează o doză de vaccin dT în luna a 8-a de sarcină. Vaccinarea se efectuează în scopul de a asigura un titru de anticorpi materni care să confere imunitate pasivă nou născutului şi sugarului mic, până la vârsta la care acesta poate fi vaccinat (2 luni). Nu este necesară revaccinarea la sarcinile ulterioare, ci conform schemei pentru adulţi (rapeluri cu dT la intervale de 10 ani).

În SUA există două variante de imunoprofilaxie DT la adult, inclusiv la femeile gravide.

1. – Adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare DT, primesc o nouă serie de vaccin DT (3 doze: primele 2 administrate la un interval de cel puţin 4 săptămâni, iar ultima la un interval de 6-12 luni de la a 2-a doză). Dacă ultima serie completă a fost efectuată cu cel puţin 10 ani în urmă, vaccinul se administrează în doză unică.

2. – La persoanele care au efectuat complet întreaga schemă pediatrică, inclusiv administrările pentru adolescenţi sau adulţi tineri, se efectuează o singură administrare la 50 ani. (The American College of Physicians (ACP) Task Force on Adult Immunization ).

Vaccinarea antipolio

Primovaccinarea se face la vârsta de 2, 4, 6 luni, urmată de rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 la vârsta de 9 ani (clasa a 3-a). Pentru programul naţional de imunizări se foloseşte VPO (vaccin polio oral, cu virusuri polio vii atenuate), preparatul VPOT. Trei doze vaccinale de VPO oferă o protecţie de 95-100% împotriva celor 3 tipuri de virus polio. Deoarece vaccinarea se face pe cale orală, nu se administrează copiilor cu tulburări digestive importante (diaree), decât după remisiunea acestora.

Riscuri asociate cu vaccinul polio oral cu virusuri vii atenuate: Riscul de paralizie poliomielitică postvaccinală după administrarea de VPO este estimat la 1/2,5 milioane doze vaccinale (circa 8 cazuri / an în SUA şi aprox. 15 cazuri / an în România). În afară de poliomielita paralitică postvaccinală, VPO poate fi responsabil şi de apariţia sdr. Guillain–Barré. La persoanele cu imunodeficienţe (de ex. SIDA), virusul din VPO poate provoca infecţii invazive şi deces. VPO prezintă risc de contaminare a mediului cu poliovirusuri, datorită excreţiei în mediu şi circulaţiei de poliovirus derivat din vaccin. S-au raportat cazuri de poliomielită cu poliovirus derivat din vaccin la subiecţii neimunizaţi. Din acest motiv copiii vaccinaţi recent cu VPO trebuie izolaţi în saloane separate, în cazul internării în spital.

Tendinţe actuale în vaccinarea antipolio: În ţările dezvoltate vaccinarea pe cale orală cu VPO ce conţine virusuri vii atenuate a fost înlocuită cu vaccinarea pe cale injectabilă cu VPI ce conţine virusuri polio inactivate, cu imunogenitate similară şi efecte secundare minime. În cazul VPI, administrate injectabil, este evitat pasajul digestiv al virusurilor din vaccin şi excretarea lor în mediu prin fecale. Se micşorează astfel riscul de contaminare a mediului cu poliovirusuri provenite din vaccin, limitând transmiterea poliovirusurilor sălbatice parţial inactivate (derivate din VPO) la persoanele susceptibile. Pe plan mondial există tendinţa înlocuirii vaccinului VPO cu VPI, în schemele naţionale de vaccinare din ţările dezvoltate. În România, VPI se foloseşte în programul naţional de imunizare numai pentru copiii instituţionalizaţi (din maternităţi, spitale şi leagăne de copii). Pentru copiii crescuţi în familie există posibilitatea de a opta pentru variante de vaccinuri cu componentă VPI. Aceste vaccinuri se pot procura, contra cost, din farmacii. Se administrează conform calendarului naţional de vaccinări, după aceeaşi schemă de vaccinare ca şi VPO.

Vaccinarea antihepatită B

Dacă în SUA se acceptă că riscul de infecţie este ridicat doar la copiii născuţi din mame cu AgHBs pozitiv, pentru ceilalţi copii riscul rămânând scăzut până la adolescenţă, în România CDC Atlanta consideră că infecţia cu virus hepatitic B este practic endemică, fiind prezentă la toate grupele de vârstă. Numeroase studii au demonstrat că vaccinul anti-HB, administrat copiilor cu mame AgHBs pozitive, are o eficacitate de 62-92% în funcţie de doză, interval de administrare, tip de vaccin şi starea antigenului matern. Eficacitatea imunizării împotriva hepatitei B folosind vaccinul combinat cu imunoglobulină anti-HB (IGHB) este mai ridicată decât la vaccinul simplu. Eficacitatea vaccinului se păstrează pe o perioadă ce variază între 3 şi 11-12 ani, în ciuda scăderii nivelului anticorpilor. În România, vaccinul anti-HB se administrează la 2 ore de la naştere, la 2 luni şi la 6 luni, urmat de un rapel la vârsta de 9 ani (în clasa a III-a).

Vaccinarea ROR (împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei)

A fost introdusă în schema de imunizare din România din 2004, înlocuind vaccinarea antirujeolică simplă. Se administrază o primă doză la vârsta de 12-15 luni, urmată de un rapel la vârsta de 6-7 ani (în clasa I). Se folosesc trivaccinuri cu virusuri vii atenuate. O singură doză de vaccin este foarte eficientă împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei, folosirea sa ducând la scăderea semnificativă a incidenţei celor 3 boli. Eşecuri de imunizare apar în aprox. 5% din cazuri, în cazul în care primovaccinarea se efectuează după vârsta de 15 luni. Revaccinarea previne apariţia rujeolei, chiar şi la cei la care nu s-a realizat seroconversia la prima vaccinare. Efectele secundare sunt în general uşoare, la indivizii sănătoşi. Rareori pot apărea trombocitopenie, urticarie sau anafilaxie (0,1-5 per 100.000 din cazuri). La copiii cu sistemul imunitar compromis (sindroame de imunodeficienţă), folosirea vaccinurilor cu virusuri vii atenuate prezintă risc de deces cauzat de infecţia virală cu virusul din vaccin.




ACTUALITATEA religioasă
Scrisoare irenică la Sărbătoarea Învierii Domnului a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Bucureşti, Sfintele Paşti 2015

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!

Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”

(Filipeni 4, 4)

 

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este o icoană de lumină a bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor, care are izvorul în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii. Întrucât Hristos Cel răstignit şi înviat este izvorul bucuriei depline şi netrecătoare(cf. Ioan 17, 13), legătura vie cu El, prin credinţă puternică, rugăciune fierbinte şi fapte bune aduce bucurie în viaţa Bisericii şi în sufletele credincioşilor. Această bucurie a credinţei în Hristos şi a iubirii statornice faţă de El este o constantă a vieţii creştine şi este numită de către Sfântul Apostol Pavel bucurie în Domnul (cf. Filipeni 4, 4). Ea esteroadă a Duhului Sfânt în sufletul omului credincios şi iubitor de Hristos şi de semeni (cf.Galateni 5, 22) şi arvună a bucuriei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17). Aşadar, pentru oameni, credinţa în înviere este izvor de lumină şi putere spirituală pentru a mărturisi în lume adevărul, pentru a lupta pentru dreptate şi libertate, pentru a cultiva iubirea curată şi milostivă.

De aceea, în societatea de astăzi - marcată de instabilitate şi nesiguranţă, de conflicte violente şi neînţelegeri între popoare, de multe răutăţi pricinuite îndeosebi de lăcomia de avere, putere şi de slavă deşartă - trebuie să căutăm mai intens bucuria pe care ne-o aduce întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Cel Care a biruit păcatul şi moartea, şi să împărtăşim această bucurie celor întristaţi, prin rugăciune şi fapte de ajutorare şi solidaritateNe rugăm lui Dumnezeu ca Sfânta Sărbătoare a Învierii lui Hristos să Vă aducă ani mulţi cu pace şi bucurie, sănătate şi mântuire şi să Vă dăruiască mult ajutor în lucrarea Voastră misionară, pastorală şi socială.

Cu frăţească îmbrăţişare în Hristos Domnul Cel înviat,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 



Pastorala de Sfintele Paști 2015 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL NOSTRU,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

 

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!

Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”

(Filipeni 4, 4)

 

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Pentru Ortodoxie sărbătoarea Sfintelor Paşti este o icoană de lumină a bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor. Însă această bucurie are izvorul în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii. Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur această biruinţă a lui Hristos Cel răstignit şi înviat: „Deşi Stăpânul nostru a învins, deşi El a înfipt trofeul, totuşi veselia, bucuria este comună, este şi a noastră. Căci pentru mântuirea noastră s-au făcut toate. Prin acelea prin care diavolul ne-a biruit, prin acelea l-a biruit Hristos pe diavol. (…) Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemnul acela, cel dintâi, a trimis în iad, iar lemnul acesta, al Crucii, a chemat din iad pe cei plecaţi acolo. Lemnul acela, cel dintâi, l-a ascuns pe Adam cel gol, ca pe un rob, iar lemnul acesta, al Crucii, L-a arătat tuturor gol pe Biruitor, pironit în vârful Crucii. Şi iarăşi, moarte într-o parte, şi moarte în alta: una a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat cu adevărat pe cei ce muriseră înainte de moartea lui Hristos. «Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudele Lui?» (Psalmul 105, 2). Din muritori am ajuns nemuritori. Am fost doborâţi şi am înviat. Am fost biruiţi şi am ajuns biruitori. Acestea-s faptele cele mari ale Crucii! Acestea-s dovezile cele mari ale Învierii! Astăzi îngerii saltă şi toate puterile cereşti se veselesc şi cântă împreună pentru mântuirea întregului neam omenesc. (…) Astăzi a eliberat Domnul din tirania diavolului firea omenească şi a întors-o la nobleţea ei de mai înainte. (…) Astăzi, pretutindeni, peste toată lumea, bucurie şi veselie duhovnicească. Astăzi poporul îngeresc şi corul puterilor celor de sus se veselesc de mântuirea oamenilor[1].

Întrucât Hristos Cel răstignit şi înviat este izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (cf. Ioan 17, 13), legătura vie cu El, prin credinţă puternică, rugăciune fierbinte şi fapte bune, aduce bucurie în viaţa Bisericii şi în sufletele credincioșilor. Această bucurie a credinţei în Hristos şi a iubirii statornice faţă de El este o constantă a vieţii creştine şi este numită de către Sfântul Apostol Pavel „bucurie în Domnul” (cf. Filipeni 4, 4). Ea este roadă a Duhului Sfânt în sufletul omului credincios şi iubitor de Hristos şi de semeni (cf. Galateni 5, 22) şi arvună a bucuriei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17). Această bucurie, ca prezenţă a harului lui Hristos în sufletul omului credincios, luptător cu păcatul şi cu greutăţile vieţii, nu piere nici în vreme de încercare (cf. 2 Corinteni 6, 10; 7, 4; 1 Tesaloniceni 1, 6; 2, 19), ci, dimpotrivă, creşte când creştinul credincios suferă pentru Hristos şi pentru Biserică (cf. Coloseni 1, 24; Evrei 10, 34; 12, 2; Iacov 1, 2; 1 Petru 4, 13). În viaţa duhovnicească a creştinului, bucuria credinţei se intensifică şi se statorniceşte prin rugăciune fierbinte, prin pocăinţă şi iertare de păcate, prin eliberarea de patimile egoiste, prin cuvântul bun şi prin fapta cea bună, prin viaţă curată şi iubire sfântă. Ea devine bucurie permanentă a celor ce înaintează pe calea sfinţeniei.

Când Sfânta Biserică a lui Hristos cheamă pe toţi oamenii la mântuire, ea îi cheamă de fapt să cunoască această bucurie sfântă în Hristos - Izvorul bucuriei veşnice. După ce Hristos-Domnul Cel răstignit a înviat din morţi, El întâmpină pe cale femeile mironosiţe, care veniseră la mormântul Său, cu salutarea: Bucuraţi-vă! (Matei 28, 9).

Când Hristos Cel înviat din morţi Se înalţă întru slavă la ceruri, El făgăduieşte ucenicilor Săi că va fi permanent împreună cu ei şi cu cei ce cred în El, „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (cf. Matei 28, 20), iar ucenicii Săi trăiesc cu „bucurie mare” (cf. Luca 24, 52) adevărul făgăduinţei lui Hristos şi al prezenţei Lui în ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26; 16, 13-14).

Bucuria celor ce cred în Hristos-Domnul şi-L iubesc pe El este vestită de Sfântul Apostol Petru, ca fiind bucurie preaslăvită a mântuirii, plină de har şi lumină: „pe El (pe Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preaslăvită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1, 8-9).

Pacea şi bucuria dăruite Bisericii de către Hristos Cel înviat ca pace sfântă şi bucurie negrăită şi preaslăvită ni se descoperă în luminile şi înţelesurile duhovniceşti şi tainice ale sărbătorii Sfintelor Paşti, în care Biserica lui Hristos de pe pământ trăieşte cel mai intens vocaţia sa cerească: aceea de a fi „laborator al învierii” (cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul) şi „anticameră a Împărăţiei cerurilor” (cum o numeşte Sfântul Nicolae Cabasila).

Frumuseţile liturgice şi sensurile duhovniceşti ale sărbătorii Sfintelor Paşti ne înalţă mintea şi inima spre lumina sau slava netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu în care vor locui drepţii şi sfinţii după Învierea de obşte(cf. Apocalipsa 21, 23).

Iată câteva din înțelesurile duhovnicești ale slujbei de Înviere şi ale tradițiilor creştine de Paști:

În noaptea Sfintelor Paşti, întunericul produs prin stingerea luminii şi a lumânărilor în biserica lăcaş de cult, exact la miezul nopţii, simbolizează „întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30) al morţii şi al iadului, în care a coborât Hristos Dumnezeu cu sufletul Său uman (cf. 1 Petru 3, 18-19). Totodată, sufletul viu şi îndumnezeit al lui Hristos coborât la iad este simbolizat de singura candelă care rămâne aprinsă în biserică, şi anume candela de pe Sfânta Masă, din Sfântul Altar, deoarece Sfânta Masă simbolizează mormântul Domnului Hristos, din care El a înviat. Când protosul (arhiereul sau preotul) aprinde lumânarea de Paşti din candela de pe Sfânta Masă, iese din altar şiridică lumânarea în văzul tuturor, aceasta semnifică taina ridicării sau învierii lui Hristos din morţi(în limba greacă învierea este redată prin cuvântul anástasis, care înseamnă ridicare). Apoi, de la această singură lumânare a protosului, se aprind toate lumânările clerului şi credincioşilor. Prin acest act liturgic se mărturiseşte simbolic adevărul că Hristos Cel Unul Sfânt este „începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20), „întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18), „întâiul născut între mulţi fraţi” (Romani 8, 29), „Cel dintâi înviat din morţi ca să vestească lumină poporului (evreu) şi neamurilor” (Fapte 26, 23). Aşadar, înţelegem că Învierea lui Hristos este începutul şi temelia învierii tuturor oamenilor, a învierii de obște. Din acest motiv, proclamarea Învierii lui Hristos se face în afara edificiului bisericii, în auzul şi în văzul tuturor oamenilor, deoarece învierea sau biruinţa asupra morţii este darul lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.

Bucuria Învierii este o bucurie mai tare decât suferinţa şi moartea, pentru că nu este bucurie produsă de lumea robită de păcat şi moarte, ci este bucurie izvorâtă din Hristos Cel înviat, Cel ce a biruit păcatul şi moartea. Bucuria Învierii este bucuria intrării omului în slava şi fericirea vieţii veşnice a lui Dumnezeu. Din acest motiv, ca şi sufletele curăţite şi înnoite prin rugăciune şi post, prin pocăinţă şi împărtăşire euharistică, veşmintele liturgice de Paşti sunt albe ca lumina, iar credincioşii ortodocşi poartă haine noi şi frumoase, după ce au zugrăvit şi împodobit şi casele lor, ca să fie pline de lumină şi frumuseţe.

Lumânările de Paşti simbolizează lumina lui Hristos Cel înviat împărtăşită oamenilor. Iar ouăle roşii sau încondeiate de Paşti simbolizează viaţa frumoasă trăită în iubire smerită şi sfântă, care este mai tare decât păcatul şi moartea. Crucea unită cu lumânarea de Înviere arată biruinţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra răutăţii demonilor (cf. Coloseni 2, 15), dar şi biruinţa iubirii Sale răstigniteasupra urii, invidiei şi violenţei celor care L-au răstignit.

Troparul Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântat pe glasul al V-lea, este o cântare de biruinţă şi de bucurie care devine în acelaşi timp mărturisirea şi respiraţia spirituală a Bisericii timp de 40 de zile, din noaptea de Paşti şi până la sărbătoarea Înălţării Domnului. Acest tropar ne aduce bucurie şi lumină în suflet atât prin simplitatea formei, cât şi prin bogăţia conţinutului. În el se concentrează toată Evanghelia sauVestea cea Bună a iubirii milostive nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, dar şi toată credinţa şi speranţa Bisericii Ortodoxe, care se hrăneşte din bucuria Învierii lui Hristos.

Forma concisă a troparului Învierii este salutul pascal: Hristos a înviat!, Adevărat a înviat!, pe care-l adresăm unii altora în această perioadă. Salutul pascal este o mărturisire de credinţă, care arată că adevărul Învierii lui Hristos a fost primit de noi pentru a-l transmite mai departe lumii; astfel fiecare creştin ortodox devine un vestitor al Învierii Domnului, urmând pildei femeilor mironosiţe şi Sfinţilor Apostoli, care L-au întâlnit pe Hristos Cel înviat.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne arată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi pentru întregul univers. Lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel înviat, prin harul Său, rămâne tainic prezent şi lucrător în Biserica Sa, până la sfârşitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Lumina şi bucuria Învierii lui Hristos dau sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea universală (de obşte) şi spre judecata universală, adică spre evaluarea spirituală a vieţii tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, potrivit criteriului iubirii milostive faţă de cei aflaţi în nevoi (cf.Matei 25, 31-46). Lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creaţii, întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă actualul univers, care îmbătrânește, spre „un cer nou şi un pământ nou”, în care „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1 şi 4). De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea de Paşti: „Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Adică acum toate s-au umplut de sens şi de speranță, pentru că existenţa umană şi întreaga creaţie vor fi eliberate şi vindecate de absurditatea şi stricăciunea morţii (cf. 1 Corinteni 15, 51-58).

Însă, dacă nu ar fi înviere a morţilor, viaţa omului, ca fiinţă raţională, liberă şi iubitoare, s-ar reduce la un orizont biologic limitat, care se termină la mormânt. Fără înviere, toate idealurile omenirii de adevăr, dreptate, bunătate şi iubire sinceră rămân fără suport etern şi fără sens existenţial. În această privinţă Sfântul Grigorie de Nyssa se întreabă: „Dacă nu este înviere ce folos avem din dreptate, şi din adevăr, şi din bunătate, şi din tot binele? (…) Dacă înviere nu este, ci sfârşitul vieţii este moartea, atunci îngăduinte-mi sunt învinuirile şi hulele; (…) călcătorul de jurământ neîncetat să-şi calce jurământul, (…) altul să mintă cât voieşte, fiindcă adevărul nu are nici o roadă; nimeni să nu-l miluiască pe cel sărac, căci nerăsplătită rămâne mila, (…) dacă nu este înviere atunci nu este nici judecată, atunci şi frica lui Dumnezeu este izgonită, iar unde frica nu dăruieşte înţelepciune, acolo dănţuieşte diavolul cu păcatul. Foarte potrivit a scris David către unii ca aceştia psalmul acela: «Zis-a cel nebun întru inima lui: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi s-au urâţit întru uneltiri» (Psalmul 13, 1)”. Dar pentru că este înviere,spune Sfântul Grigorie, „morţii îşi vor recăpăta sufletele, fiecare se va scula spre a răspunde pentru cele făcute în viaţă, fiind alcătuit aşa cum era mai înainte, din suflet şi trup”[2].

Înţelegem, aşadar, că, pentru oameni, credinţa în înviere este izvor de lumină şi putere spirituală pentru a mărturisi în lume adevărul, pentru a lupta pentru dreptate şi libertate, pentru a cultiva iubirea curată şi milostivă, pentru a săvârşi faptele bune, mai ales, când societatea umană este robită de multe răutăţi pricinuite îndeosebi de lăcomia de avere, de putere, de plăcere şi de slavă deşartă. De aceea, în afirmarea sensului vieţii, poetul exclamă: „Credinţa-n zilele de apoi/E singura tărie-n noi” (G. Coşbuc).

În lumina Învierii, ca biruinţă a iubirii milostive a lui Hristos, înţelegem că vindecarea oamenilor de fapte nedrepte şi patimi rele, individuale şi colective, necesită pocăinţă sau convertire, adică regret profund pentru răul săvârşit şi dorinţa puternică de a pune un început bun. Astfel, pocăinţa, ca stare de întristare sau căinţă şi eveniment spiritual de înnoire a vieţii, devine izvor de bucurie. În acest sens, Domnul Iisus Hristos spune că „mare bucurie se face în cer, când un păcătos se întoarce la Dumnezeu” (Luca 15, 10). Uneori, dacă oamenii nu se pocăiesc din propria convingere, ajung mai târziu în situaţii dificile care-i determină să se pocăiască prin constrângeri sau necazuri neaşteptate. Pe unii necazurile îi schimbă în bine, devenind mai smeriţi, mai responsabili şi mai buni, pe alţii încercările grele îi fac mai răi sau mai agresivi, pentru că sufletul lor n-a ajuns să simtă că numai libertatea de-a face binele este adevărata libertate.

Iubiţi fraţi şi surori,

Într-o lume marcată de instabilitate şi nesiguranţă, de conflicte violente şi neînţelegeri între popoare, mulţi oameni sunt astăzi întristaţi şi deznădăjduiţi. De aceea, trebuie să căutăm mai intens bucuria pe care ne-o aduce întâlnirea cu Hristos Cel înviat, Cel Care a biruit păcatul şi moartea, şi să împărtăşim această bucurie celor întristaţi, prin rugăciune şi fapte de ajutorare şi solidaritate.

Bucuria prezenței iubirii milostive a lui Hristos Cel înviat în inima creștinilor inspiră filantropia sau dragostea milostivă sau generoasă, care alinăîntristarea tuturor celor pe care nu îi mai iubesc cei ce i-au cunoscut cândva, dar pe care îi iubește Dumnezeu Cel milostiv.

De aceea, fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim în jurul nostru martori şi slujitori ai păcii şi bucuriei lui Hristos Cel înviat, mai ales în spitale, orfelinate, închisori, azile de bătrâni şi case în care se află oameni în suferinţă şi sărăcie, întristare şi singurătate.

Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni.

Să înălţăm rugăciuni şi pentru toţi românii care se află departe de ţară, printre străini, ca să păstreze credinţa creştină ortodoxă strămoşească şi să cultive iubirea faţă de valorile noastre spirituale şi culturale româneşti!

Fie ca pacea şi bucuria aduse de Hristos-Domnul apostolilor şi femeilor mironosiţe în ziua Învierii Sale să umple inimile şi casele tuturor, ca împreună să preamărim bogăţia iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni prin cuvântul bun şi fapta cea bună.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor ani mulţi cu pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

 

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

 

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, pp. 150-151.

[2]Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărătești, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2015, pp. 112-113.

 



Știri interne - aprilie 2015 (RO)

A murit părintele Roman Braga, ultimul supravieţuitor al Rugului Aprins

Părintele Roman Braga, unul din cei mai mari duhovnici români, a murit în dimineaţa zilei de 29 aprilie, la vârsta de 93 de ani. Născut în Basarabia, la Condriţa, părintele Roman îşi începe pregătirea teologică la seminariile de la Cernica, Bucureşti şi apoi Chişinău. În 1947 a absolvit cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pentru ca un an mai târziu să se înscrie la doctorat. Apropierea de viaţa autentică creştină o începe de la vârsta de 12 ani, când a intrat pe poarta Mănăstirii Căldăruşani. Însă vocaţia sa de luptător se va concretiza în timpul facultăţii, când căuta calea pentru a înfrunta ideologia comunistă.

Îl cercetează pe Sandu Tudor la Antim, la conferinţele cu miros duhovnicesc ţinute de monahi şi intelectuali ortodocşi. Sandu Tudor este cel care îl convinge că împotriva comunismului se poate lupta numai cu armele duhovniceşti. Totodată, tânărul Braga este implicat în grupul studenţilor de la Teologie care nu puteau accepta instalarea regimului comunist în România. Alături de alţi colegi, precum Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu sau Paul Munteanu, redactează un manifest intitulat „Fraţi creştini” în care îi îndeamnă pe români să păstreze în post sâmbăta din Săptămâna patimilor care cădea de 1 mai. Dumnezeu să îl odihnească în pace! (Sursa: activenews.ro)

Grupuri Pro Vita în parohii

Departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei desfășoară, pentru al doilea an consecutiv, proiectul Grupuri Pro Vita în parohii, inițiativă ce se adresează în mod special parohiilor din Iași, dar și celor din întreaga Patriarhie Română. Aceste grupuri se doresc a fi mici, dar puternice motoare de acțiune în slujba vieții umane. Ele reprezintă entități formate din oameni care iubesc viața și semenii; care doresc să transmită către alții mesajul pozitiv al iubirii și al speranței; care sunt motivați să salveze copiii din comunitatea lor de la avort; care au dorința de a ajuta mamele să înțeleagă consecințele negative ale avortului; care sunt deschiși să ofere sprijin și informare pentru orice femeie și familie cuprinse de nedumeriri cu privire la păstrarea sarcinilor și nu numai.

Cum ia naștere un astfel de grup? Primul pas este ca orice persoană care simte că dorește să se implice într-o astfel de activitate să ia legătura cu preotul paroh sau cu reprezentanții Departamentului Pro Vita. Ulterior, se va elabora de comun acord un plan de activități și de dezvoltare a echipei locale. Mai multe informații veți găsi pe pagina de facebook – Pro Vita Iași. De asemenea, îl puteți contacta direct pe coordonatorul acestui proiect, Dragoș Bălinișteanu, la adresa de e-mail: dragos.balinisteanu@gmail.com sau la numărul de telefon: 0753 427 368. „Pentru ca răul să triumfe, e destul ca oamenii buni să nu facă nimic!” - Edmund Burke (Sursa: doxologia.ro)

Camera Deputaţilor a adoptat proiectul referitor la înscrierea elevilor la ora de religie

Deputaţii au adoptat, în şedinţa de plen din 1 aprilie 2015, proiectul de lege care permite înscrierea sau retragerea elevilor de la orele de religie prin cerere scrisă a părinţilor. Proiectul a fost adoptat cu 213 voturi pentru, un vot împotrivă şi cinci abţineri. Propunerea legislativă prevede ca alin. (2) al art. 18 din Legea Educaţiei Naţionale să fie modificat după cum urmează: "Înscrierea sau reînscrierea elevului pentru a frecventa orele de religie se face prin cererea scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor. Schimbarea acestei opţiuni sau retragerea se face tot prin cererea scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor. Situaţia şcolară se încheie, după caz, cu sau fără disciplina religie".

Comisia juridică şi cea pentru învăţământ din Camera Deputaţilor au adoptat un raport comun de admitere a propunerii legislative pentru modificarea prevederilor referitoare la modul de predare a religiei în şcoli din Legea Educaţiei declarate neconstituţionale. Secretarul de stat în Ministerul Educaţiei, Andras Gyorgy Kiraly, declara, după şedinţa comună a comisiilor juridică şi pentru învăţământ din Camera Deputaţilor, că metodologia va fi stabilită după adoptarea textului final în Senat şi în Cameră. (Sursa: basilica.ro)

Delegație a Patriarhiei Române la Ierusalim pentru pogorârea Luminii Sfinte

Sâmbătă, 11 aprilie, la ceremonia pogorârii Sfintei Lumini în Biserica Sfântului Mormânt şi a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos din cetatea sfântă a Ierusalimului a fost prezentă şi delegaţia Patriarhiei Române. Delegaţia Bisericii noastre a fost primită de Patriarhul Ierusalimului, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului şi al întregii Palestine. Întâlnirea a avut loc la sediul Patriarhiei Ierusalimului. Primirea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române s-a datorat îndelungatei tradiţii, potrivit căreia toate delegaţiile Bisericilor Ortodoxe care sosesc în cetatea sfântă a Ierusalimului pentru primirea Sfintei Lumini să fie primite de către Întâistătătorul Patriarhiei Ierusalimului.

„Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a explicat că în timpul pelerinajului anual al credincioşilor la Locurile Sfinte dispar toate barierele sau disensiunile dintre oameni, fiindcă, odată ajunşi la Ierusalim, se simt toţi aproape fraţi unii cu alţii, mărturisesc şi se împărtăşesc împreună din pacea Ierusalimului. Tot în acest context al întâlnirii, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea ne-a vorbit despre jertfa pe care trebuie să o facă Patriarhia Ierusalimului, ca biserică mărturisitoare, pentru a transmite credincioşilor şi pelerinilor pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin rugăciunile care se fac aici, atât de către Patriarhia Ierusalimului, cât şi de către Frăţia Sfântului Mormânt, accentuând necesitatea unirii tuturor ortodocşilor pentru păstrarea valorilor spiritualităţii ortodoxe în faţa globalizării”, a precizat arhimandritul Veniamin Goreanu, consilier eparhial coordonator al Sectorului administrativ-bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureştilor. (Sursa: basilica.ro)

Consfătuire națională ASCOR și LTCOR

Membrii celor 34 de filiale ale Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) şi ale Ligii Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (LTCOR) din întreaga ţară au participat pe 17 aprilie, la consfătuirea naţională organizată în Bucureşti, informează Ziarul Lumina. Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa Preasfinţitului Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Consfătuirea anuală ASCOR şi LTCOR se organizează de peste 15 ani, iar activităţile derulate de tineri au rolul de a promova credinţa strămoşească şi tradiţiile poporului român.

Necesitatea consfătuirilor anuale ale filialelor ASCOR şi LTCOR din întreaga ţară şi filiala ASCOR Chişinău din Moldova, a subliniat pr. prof. dr. Vasile Gavrilă, îndrumătorul duhovnicesc al membrilor din cadrul filialelor ASCOR şi LTCOR Bucureşti, este determinată de schimbările rapide care se petrec în cadrul societăţii, ale căror consecinţe sunt mai vizibile în centrele universitare în care tinerii îşi desfăşoară activităţile. „Numai o fire şi o capacitate tânără pot rămâne în ton cu modificările societăţii şi pot percepe în modul cel mai concret şi cel mai bine schimbările acesteia. Toate acestea sunt o provocare pentru dumneavoastră, dar, în acelaşi timp, şi pentru Biserică, acesta fiind şi motivul pentru care nişte organizaţii de tineret în sânul Bisericii nu sunt doar bine-venite, ci absolut necesare, pentru că prin ele Biserica percepe mult mai bine ritmul bătăilor inimii societăţii la nivelul tinerilor şi poate regla lucrarea în raport cu tinerii, în funcţie de reacţia şi de răspunsul dumneavoastră în faţa tuturor provocărilor. Cu alte cuvinte, Biserica poate răspunde provocărilor mai bine, avându-vă pe dumneavoastră, dar şi dumneavoastră puteţi răspunde provocărilor mai bine, având călăuzire Biserica, pentru faptul că, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, un lucru chiar bun nu mai este bun dacă nu este bine făcut“, a explicat pr. Vasile Gavrilă.

 



Știri externe - aprilie 2015 (EXT)

GRECIA: Icoana făcătoare de minuni Ierusalimitisa la Atena

În luna aprilie icoana a fost aşezată în Biserica Sfinţilor Doctori fără de argint, care este metoc al Sfântului Mormânt la Atena, în cartierul Plaka. Icoana a fost adusă din Ierusalim de la Biserica Mormântului Născătoarei de Dumnezeu din Ghetsimani, de către Arhimandritul Damian, Exarh al Sfântului Mormânt la Atena. Procesiunea a urmat pe străzile cartierului Plaka din Atena, unde mii de oameni au întâmpinat cu flori Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Icoana a rămas în capitala Greciei până în 17 aprilie. Aducerea icoanei făcătoare de minuni Ierusalimitisa a fost un moment de mare bucurie pentru credincioşii ortodocşi greci, zdruncinaţi de o criză parcă fără de sfârşit, cu un şomaj ameninţător de peste 50% în rândul tinerilor şi aflaţi în pericolul de a intra în faliment naţional. De altfel, în cuvintele lor, ierarhii prezenţi au subliniat faptul că rugăciunea către Hristos şi către Maica Lui este singura scăpare a oamenilor din primejdiile vieţii, iar adevărata sărăcie este sărăcia de Dumnezeu dobândită prin acumularea păcatelor. Această icoană a fost martoră la nenumărate minuni ale Maicii Domnului săvârşite celor credincioşi, unii vindecaţi de boli incurabile, iar alţii izbăviţi de dureri şi primejdii cumplite. (Sursa: doxologia.ro)

UCRAINA: Posibilă reunificare a Bisericii Autocefale Ucrainiene cu Patriarhia Kievului

În cel mai scurt timp, reunificarea istorică a “ortodoxiei” din Ucraina va avea loc, ceea ce va duce la punerea bazelor bisericii locale. Este vorba despre “Biserica” Ortodoxă Autocefală Ucraineană și de “Patriarhia” Kievului (ambele structuri necanonice, care nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă Universală – nici cu Patriarhia Ecumenică – nota Cuvântul Ortodox). Liderii celor două structuri sunt optimiști și gata să înceapă procesul de reunificare după Paști. Recent, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a declarat că el crede în unificarea bisericilor ucrainiene într-o singură biserică locală și că este gata să-i acorde acesteia statutul autocefaliei. “Cred cu convingere ca bisericile ucrainene se vor uni și că Ucraina va avea o biserică națională în viitorul apropiat”, a spus Patriarhul Bartolomeu. Ortodoxia Ucraineană este împărțită în trei: Biserica Ortodoxă Ucraineană (ce ține de Patriarhia Moscovei), “Patriarhia” Kievului (necanonică – n.C.Or.) și “Biserica” Ortodoxă Autocefală (de asemenea necanonică – n.C.Or.). Ultima organizație este mult mai mică decât celelalte două.  (Sursa: Cuvântul Ortodox)

ISRAEL: Lumina Sfântă a venit la Ierusalim și în 2015 de Sfintele Paști ortodoxe

Mii de pelerini aflați la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Ierusalim au primit Lumina Sfântă la 11 aprilie 2015. Sfânta Lumină s-a pogorât la ora 14:15. Credincioșii împreună cu Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea și cu un sobor de ierarhi și preoți au înconjurat de trei ori Sfântul Mormânt. În timp ce s-a cântat „Lumină lină”, Patriarhul și-a scos veșmintele și mitra și s-a supus percheziționării pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar a intrat în Sfântul Mormânt. În interior, Patriarhul a îngenuncheat înaintea dalei de marmură ce acoperă mormântul, pe care se află o candelă neaprinsă și cărticica cu rugăciunea Luminii Sfinte. Patriarhul a ieșit din Sfântul Mormânt și a dat Lumina Sfântă preoților care așteptau, precum și celor de afară. Sfânta Lumină a fost adusă și în țara noastră, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de o delegație condusă de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. (Sursa: basilica.ro)

TURCIA: Numeroși musulmani își caută vindecarea în bisericile ortodoxe

În zilele de prăznuire a sfinților Gheorghe și Dimitrie, la bisericile din Turcia se organizează adevărate pelerinaje ale creștinilor, dar și ale musulmanilor. În ultimii ani, mai multe familii musulmane participă la slujbele ortodoxe, se închină sfintelor moaște și icoanelor din bisericile creștine. Așa cum notează ziarul turcHurriyet.com, numărul cetățenilor turci de credință musulmană care frecventează bisericile ortodoxe, cu scopul de a-și rezolva anumite problemele personale este în creștere. (Sursa: doxologia.ro)

Constructorii turci au descoperit din întâmplare unul dintre cele mai mari şi mai complexe oraşe subterane din lume, în regiunea Cappadocia din estul Turciei, informează dailymail.co.uk. Savanţii afirmă că noua descoperire reprezintă cel mai mare oraş subteran din Cappadocia, vechi de 5000 de ani, constând într-o reţea de tuneluri, întinsă pe o distanţă de 7 kilometri, în care au fost construite locuinţe, biserici secrete şi morminte. Acea aşezare umană, construită pe mai multe niveluri, includea spaţii de locuit, bucătării, pivniţe pentru vinuri, capele şi scări care duceau la suprafaţă, potrivit unui studiu publicat în revista National Geographic. Într-un interviu, Hasan Ünver, primarul din Nevşehir a declarat: „această nouă descoperire va fi adăugată ca o nouă perlă, un nou diamant, o nouă mină de aur la bogăţiile Cappadociei. Intenţionăm chiar să redeschidem şi bisericile subterane”.

PERU: Peste 500.000 de persoane au strigat „DA” VIEȚII în Lima

„Să fii în viaţă! Să dai Viaţă! Să primeşti Viaţa!” asta s-a auzit mai tare ca oricând pe străzile din Lima. Mai mult de jumătate de milion de peruani s-au strâns pentru a aclama din tot sufletul și cu toată tăria biruința vieții, transformând Lima în capitala pro-vita a întregii lumi.  „Cu toți ne-am întâlnit, fără deosebire, să spunem Da vieții! Suntem promotori ai vieții, și prin urmare, cu toții trebuie să ne  coalizăm în apărarea acesteia", a declarat congresmanul Julio Rosas. Papa Francisc a trimis un mesaj de felicitare și susținere pentru participanții la Marșul pentru Viață, mesaj în care a reamintit importanța apărării dreptului la viață a fiecărei ființe umane, fapt ce presupune în primul rând curaj, efort și asumare a crucii. (Sursa: doxologia.ro)

FRANȚA: Ministerul de Interne a interzis celebrarea publică a Căii Crucii

Teama de atentate pare să fi pus stăpânire pe Franța. Mai nou, în timpul Săptămânii Sfinte, Bisericii Romano-Catolice i s-a interzis să celebreze Calea Crucii în public. Ministerul de Interne a invocat riscul atacurilor teroriste și planul de apărare “Vigipirate”, motiv pentru care le cere episcopilor să celebreze Calea Crucii în interiorul bisericilor, informează e-communio.ro. În ultimii ani, numărul celebrărilor Căii Crucii pe străzi a fost în creştere. Doar în Paris, există cel puțin 26 de astfel de celebrări. La fel, în orașele de provincie, această practică a avut tendinţa de a recâștiga puţin în vizibilitate. (Sursa: ActiveNews)

FRANȚA: Cuvântul „CREȘTIN” este interzis în metroul din Paris!

Grupul „Preoții” va susține un concert la Olympia în sprijinul creștinilor din Orient. Afișele promoționale din interiorul Metroului parizian trebuiau să menționeze acest scop caritabil. Însă conducerea Regiei de Transport a refuzat. „Preoții” (Les Prêtres) este un grup de succes format din trei interpreți de muzică religioasă, care are programat un concert în legendara sală pariziană Olympia în luna iunie. Scopul concertului îl reprezintă strângerea de fonduri pentru ajutorarea creștinilor din Orient, victime ale expansiunii ISIS. Regia Autonomă de Transport a Parisului a pavoazat metrourile cu afișele concertului, numai după ce a scos din ele mențiunea despre scopul caritabil. Cuvintele „În sprijinul creștinilor din Orient”, susține conducerea regiei, ar contraveni Legii franceze a Laicității. Interesant este că regia nu a judecat la fel atunci când a acceptat să facă publicitate, în perioada Ramadanului, pentru produsele „halal”. Într-un comunicat, conducerea RATP a justificat că este vorba de „un conflict din străinătate” și a invocat necesitatea „neutralității”. (Sursa: EVZ)

SUA: Părintele Roman Braga a plecat la cele cereşti (+29 Aprilie 2015). Veşnica lui pomenire!

Părintele Roman Braga, unul din cei mai mari duhovnici români, s-a săvîrşit în această dimineaţă, cu puţin înainte de miezul nopţii. Avea 93 de ani.

Roman Braga s-a născut la 2 aprilie 1922 în Condriţa Lăpuşnei din Basarabia. După şcoala primară, la vârsta de 12 ani a intrat pe poarta Mănăstirii Căldăruşani, apoi s-a înscris la Seminarul Teologic de la Cernica.

Studiile seminariale le-a continuat la Bucureşti, apoi la Chişinău. A urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi Teologia din Bucureşti până în 1947. Pentru “activitatea legionară” din studenţie, în fapt, manifestarea contra sărbătoririi zilei de 1 mai în praznicul Sf. Paşti, în 1949, Roman Braga a fost arestat.

Alături de alţi colegi, precum Antonie Plămădeală, Nicolae Bordaşiu sau Paul Munteanu, redactează un manifest intitulat “Fraţi creştini” în care îi îndeamnă pe români să păstreze în post sâmbăta din Săptămâna patimilor care cădea de 1 mai. La 9 iulie 1948 este arestat, apoi condamnat la cinci ani temniţă grea. A fost trimis la Peninsula-Valea Neagră, în “brigada preoţilor”, unde a muncit timp de 582 de zile. La 27 iulie 1953 a fost eliberat, căutând răspunsuri duhovniceşti în activitatea spirituală promovată de Sandu Tudor. Aşa a fost implicat în grupul Rugului Aprins, pentru care în 1955 a fost din nou arestat de Securitate, apoi eliberat după câteva luni de anchetă. Trei ani mai târziu a fost din nou arestat, apoi la 8 noiembrie 1958 a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică, fiind purtat la Jilava şi în lagărul de muncă de la Ostrov. Eliberat în iulie 1964, patru ani mai târziu a fost trimis ca preot misionar în Brazilia. Ulterior, a ajuns duhovnic în eparhia americană condusă de Valerian Trifa, apoi duhovnic la mănăstirea de maici Adormirea Maicii Domnului de lângă Detroit. De aici a povăţuit către Hristos mii de suflete.

Doamne, odihneşte cu Sfinţii sufletul adormitului robului Tău!
*
PS: Românii din Statele Unite care doresc să meargă la înmormîntare pot afla detalii de pe pagina dedicată Părintelui Roman.
http://manastirea.petru-voda.ro/2015/04/29/parintele-roman-braga-a-plecat-la-cele-ceresti-29-aprilie-2015-vesnica-lui-pomenire/



Arhiepiscopia Sibiului răspunde ASUR: Educația religioasă a elevilor în școală urmărește promovarea virtuților creștine

Arhiepiscopia Sibiului respinge ca nefondate şi tendenţioase acuzele aduse orei de religie şi implicit învăţăturii morale creştine de către ASUR, prin mediatizarea denaturată a unei teme esenţiale vieţii morale, prezentată elevilor clasei a X—a, dintr-un liceu braşovean.

Precizăm că educaţia religioasă a elevilor în şcoală urmăreşte promovarea şi apărarea virtuţilor creştine, pentru formarea caracterului religios moral al tinerilor. Sunt condamnate, însă, abaterile de la Legea Divină, păcatele împotriva lui Dumnezeu şi a semenului, mai ales cele care schimbă „fireasca rânduială cu cea împotriva firii”, toate fiind condamnate de Sfântul Apostol Pavel (Romani 1,18-32). Acest text biblic, considerat incriminator de către cei care ne acuză, aminteşte de mulţimea păcatelor care duc la moartea spirituală, nu numai de cele împotriva firii!

Din cele constatate, lecţia de religie încriminată face parte din tema „Virtute şi păcat”, cuprinsă în curriculumul disciplinei Religie, la clasa a X-a, iar broşura folosită ca material auxiliar şi oferită în număr foarte mic unor elevi, este cunoscută public, din anul 1995, cuprinzând materiale ale unor personalităţi laice şi bisericeşti, precum: Academicianul Ilie Bădescu (sociolog), Părintele profesor Constantin Galeriuavocaţii Emil Popescu şi Ion Predescu, medicul primar psihiatru Rodica Năstase, Dr. Edward Fields (SUA) ş.a.

Respingem, de asemenea, acuzaţia că utilizarea acestui material a fost o acţiune împotriva unor persoane şi a drepturilor acestora şi cu atât mai mult o „incitare la violenţă” din partea unor „grupări religioase fundamentaliste”, infiltrate în şcoli!?

Mulţumim celor care au apreciat rolul educativ al orei de religie din şcoală, luând atitudine şi înţelegând că Biserica noastră, împlinind Legea morală dumnezeiască, aplică în lucrarea sa acrivie faţă de „păcatul împotriva firii” şi iconomie faţă de păcătos, pentru că nu doreşte moartea acestuia, ci să se întoarcă şi să fie viu (Ezec. 33,11).

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Sibiului

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a III-a) - Sfințească-se numele Tău - Cristina Roman

 

Origen: "Această formulă poate însemna fie că ceea ce s-a cerut încă nu s-a dobândit, fie că cel care a dobândit ce a cerut vrea să păstreze ce a obținut. Cu toate acestea, cuvintele de la Matei și Luca Sfințească-se numele Tău, arată că numele Tatălui încă nu s-a sfințit. Însă nu poate cere cineva să se sfințească numele lui Dumnezeu ca și cum nu ar fi sfințit? Să vedem ce înseamnă numele Tatălui și ce înseamnă Sfințirea Lui.

Numele

Numele desemnează natura proprie și de necontestat a ființei care îl poartă. Astfel, natura proprie Sfântului Pavel face ca sufletul său, mintea sa, trupul său să aibă anumite calități. Aceste calitătți specifice, care fac în așa fel încât nicio altă ființă să nu fie asemenea lui Pavel, sunt desemnate de numele de Pavel. La oameni, aceste calități proprii – ca de altfel și numele – se pot schimba. Avram a primit numele lui Avraam; Saul, care Îl prigonea pe Iisus, a fost numit Pavel. Pentru Dumnezeu, care este neschimbător și veșnic, rămâne același, nu există decât un nume și anume cel indicat în Cartea Ieșirii: "Eu sunt Cel ce sunt". (Ieș. 3,14)

Noi toți ne străduim să înțelegem ce este El cu adevărat (puțini și chiar foarte puțini sunt cei care îi pot înțelege sfințenia); rugăciunea lui Iisus ne învață că Dumnezeu este sfânt pentru a ne descoperi sfințenia Sa de Creator, Proniator și Judecător care alege sau părăsește, primește sau respinge, răsplătește sau pedepsește pe fiecare după meritele sale. După părerea mea, acestea sunt calitățile proprii lui Dumnezeu, prin care se desemnează numele Lui. De aceea, vom întâlni spunându-se:

            "Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert" (Ies. 20,7);

            "Ca ploaia să curgă învățătura ma și graiurile mele să coboare ca roua, ca bura pe verdeață și ca ploaia repede pe iarbă. Căci numele Domnului voi preamări" (Deut. 32, 2-3);

            "Pomeni-voi numele Tău în tot neamul și neamul" (Ps. 44,20).

Cel care nu se străduiește să pună în legătură concepția sa despre Dumnezeu cu tot ceea ce este drept, ia în deșert numele lui Dumnezeu. Datorită acestui nume, cuvintele au puterea ploii și sunt în stare să facă să rodească sufletele celor care le aud; ele mângâie ca roua și întăresc pe ascultători ca ploaia binefăcătoare sau ca picătura de apă necesară încolțirii. Gândindu-se că pentru a i se împlini cererea are nevoie de Dumnezeu, omul se roagă Celui care împarte toate bunurile.

A descoperi tainele adânci ale lui Dumnezeu sau a le înțelege, chiar atunci când ni se pare că acest lucru a fost învățat de la un alt om, înseamnă mai degrabă că ne aducem aminte de lucrurile dumnezeiești decât că le putem explica.

Ce înseamnă sfințirea

Cel care se roagă trebuie să țină seama de cele spuse până aici și să ceară sfințirea numelui lui Dumnezeu după cuvântul Psalmistului: "Să înălțăm numele Lui împreună". Psalmistul ne îndeamnă să fim cu toții în același cuget pentru a ne grăbi să pătrundem adevărata și sublima cunoaștere a lui Dumnezeu. A înălța numele lui Dumnezeu înseamnă a participa la revărsarea dumnezeiască, iar mișcându-ne din El îi stăpânim pe vrăjmașii care nu se mai pot bucura de căderile noastre. Prin aceasta se înalță puterea lui Dumnezeu: "Te voi înălța, Doamne, că m-ai ridicat și n-ai veselit pe vrăjmașii mei împotriva mea". (Ps. 29,1)

Sfântul Ioan Gură de Aur: "Rugăciunea, vrednică de cel ce-L numește pe Dumnezeu Tată, este a nu cere nimic înainte de a slăvi pe Tatăl, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatalui. „Sfințească-se” înseamnă: „Slăvească-se”. Dumnezeu are deplină slava Sa și este totdeauna aceeași; totuși Hristos poruncește ca acela ce se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl să fie slăvit și prin viața noastră. Același lucru îl spunea Domnul și mai înainte: ,,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”( Matei 5, 16); ca și serafimii, când slăvesc pe Dumnezeu, spun la fel: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3).

Prin urmare, „Sfințească-se” înseamnă: „Slăvească-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune așa: „învrednicește-ne să ducem o viață așa de curată, încât prin noi să Te slăvească toți oamenii”. Și iarăși, înseamnă să ai o filozofie desăvârșită când oferi tuturor o viață atât de curată, încât fiecare din cei ce o văd să înalțe pentru această laudă lui Dumnezeu."

Sfântul Teofilact al Bulgariei: "Spunem Sfințească-se numele Tău, în loc de slăvească-se,  adică fă viața noastră să fie spre slava Ta. Căci precum numele lui Dumnezeu se hulește prin cei răi, așa se slăvește prin cei care au viață bună." (...) "Adică fă-ne pe noi sfinți, ca și Tu, pentru noi, să fii slăvit. Căci precum este hulit Dumnezeu din pricina mea, așa se și sfințește pentru mine Dumnezeu, slăvindu-se ca un Sfânt."

Natalia Dinu Manoilescu: "Chiar când vor apărea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea în vedere numai dobândirea mântuirii, fiind străine de orice năzuință de ordin lumesc. Prima dintre ele, "sfințească-se numele Tău", a pus oarecare probleme exegeților, deoarece este singurul caz din Noul Testament când verbul, folosit la forma pasivă, Îl are ca subiect pe Dumnezeu. Evreii foloseau formula consacrată "a sfinți numele lui Dumnezeu", ceea ce însemna a dori ca numele divin să fie recunoscut drept sfânt.

Expresia poate părea paradoxală, căci Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umană spre a fi socotit sfânt. Ea accentuează însă caracterul de dialog pe care îl are întreaga rugăciune: Dumnezeu așteaptă de la om unele adeziuni și mărturisiri, fără de care Împărăția nu va putea lua ființă. Omul se roagă pentru un țel mai presus de posibilitatea sa de înțelegere, dar la a cărui realizare va contribui și el. Împărăția este, dupa cum se știe, un dar făcut de Dumnezeu oamenilor; totuși, omul trebuie să se roage pentru venirea acesteia, grăbind astfel prin participarea lui instaurarea sa definitivă.

Fericitul Augustin crede că prin formula de mai sus cerem ca numele lui Dumnezeu să fie socotit sfânt de toți oamenii, iar Sfinții Ciprian și Chiril al Ierusalimului subliniază că astfel exprimăm dorința ca numele divin să fie slăvit prin propria noastra viață. A sfinți numele lui Dumnezeu presupune deci nu numai a-L preamări pe Tatăl, a mărturisi credința în sfințenia și atotputernicia Sa, ci și a face ca, prin mijlocirea neînsemnatei noastre existențe, să strălucească puterea sfințitoare a lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat că, în Vechiul Testament, prin numele lui Dumnezeu se înțelegea ceea ce Dumnezeu descoperea oamenilor despre Sine. În această privință, teologia veterotestamentară era însă extrem de sumară, ea evitând o analiză mai aprofundată a datelor oferite de revelație. Însă după întruparea Fiului lui Dumnezeu i se vor deschide omului alte posibilități de scrutare a misterului divin. Cel care va arunca mai multă lumină asupra acestor taine, relevând existența unei distincții fundamentale între ființa divină, etern inaccesibilă cunoașterii umane, și energiile sau lucrările dumnezeiești, care fac posibil ca Dumnezeu să intre în relație cu omul și să i Se descopere, va fi Sfântul Grigorie Palama.

Când Iisus, în rugăciunea arhierească, va spune: "Și le-am facut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut" (Ioan 17, 26), El va avea în vedere tocmai ceea ce energiile descoperă din ființa divină, fața lui Dumnezeu care intră în relație cu lumea."

Olivier Clement: "Din veac Tatăl se denumește în Verbul, prin Cuvântul Său. Și Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele și pentru a-L sfinți până la capăt, căci Numele este prezența, "despărțită" și în același timp "strălucitoare" adică sfântă. "Sfințirea Numelui" nu însemnă, în vremea lui Hristos, cinstea și lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vieții, adică martiriul. Iisus a sfințit Numele până la Cruce și Numele L-a sfințit pe El până la Înviere. Iisus cel răstignit este "Unul din Sfânta Treime" răstignit, spune Liturghia bizantină. Iisus cel răstignit este Dumnezeu cel răstignit.

Acolo, în acea golire totală de pe cruce se revelează Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Și acest Nume este iubire, "Dumnezeu este iubire", spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alătură în suferința, revolta, disperarea și agonia noastră. "Părinte, dacă e cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta". "Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Astfel că, de acum încolo, între suferința noastră și neant, între revolta, disperarea, agonia noastră și între neant, se așează Dumnezeu cel întrupat și răstignit și Acesta, înviind, ne deschide nebănuite căi de lumină. Pentru a "sfinți Numele" noi nu trebuie decât să ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul creștin este o experiență mistică în care un bărbat sau o femeie, adesea oameni obișnuiți, se încredințează lui Hristos, cu o încredere smerită, exact în momentul celei mai intense suferințe. Și se întâmplă atunci că îl năpădește bucuria învierii. Sunt multe feluri de a fi martir: "... fericiți cei prigoniți pentru dreptate... fericiți veți fi când vă vor ocărî..." Sau, poate banal, boala, decăderea, pierderea celor apropiați, trădarea, singurătatea, moartea. Întâi de toate, trebuie să combatem suferința, cu atenție delicată, atât la aproapele cât și la noi înșine. Occidentul modern a făcut mult în acest sens și e bine. Căci suferința poate fi obscură, fără sens, insuportabilă; de aceea atât de des ea desparte, obsedează, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderată și dacă o trăim în credință, ea poate să facă din trup o chilie de mânăstire, să ne detașeze și să ne deschidă.

Dar trebuie să mă rog mai ales ca să-mi trăiesc suferința ultimă și să mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca să vină atunci în mine "sfințirea Numelui" și chiar, dacă este voia lui Dumnezeu, ca ea să strălucească în mine, ca și cum aș împlini ceea ce lipsește din suferințele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate că atunci, în acea spaimă și oroare va pătrunde o lumină și eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai "Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?", ci și "Părinte, în mâinile Tale îmi încredințez duhul Meu". Vorbesc la persoana întâi, nu știu despre ceilalți, nu există decât cazuri particulare. Creștinismul nu înseamnă să știi totul. Poate că înseamnă să nu știi nimic, dar să ai, totuși, încredere. În legătură cu "sfințirea Numelui", aș vrea să adaug două lucruri:

Primul este că Numele invocă și evocă Prezența. El nu o stăpânește, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep să iubească își schimbă între ei numele și fiecare se gândește adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplă, și este infinit mai puternic - căci cel puțin suntem siguri de iubirea Lui - în legătura noastră cu Hristos. Cunoaștem mai mult sau mai puțin ceea ce se cheamă "Rugăciunea lui Iisus", "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul", pronunțată odată cu respirația. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: "Kyrie eleison", "Doamne miluiește", "Doamne ajută-mă, spre ajutorul meu ia aminte", "Cum știi Tu și cum vrei Tu...", "Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție" etc.

Putem inventa și altele. În viața de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a "sfinți Numele", de a sfinți totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternității peste ființe și lucruri, de a descifra o situație cu ajutorul Lui. Căci Dumnezeu ne vorbește continuu prin ființe, lucruri, întâlniri... Numele se revelează la fel de complex ca și un diamant cu mii de fațete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situații...

Desigur, nu este vorba, la cei mai mulți dintre noi, de invocarea continuă a Numelui, ci măcar să facem să țâșnească din când în când un strigăt de ajutor, sau de mărire a lui Dumnezeu. Problema este să nu uităm de Dumnezeu. Căci uitarea este cel mai mare păcat, spun cei duhovnicești. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Și atunci, dintr-o dată, trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacă numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Să strigăm către El, către Dumnezeu cel viu și nu să amuțim în fața zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? "Tu m-ai luat drept țintă" - îl citez pe Iov. "Vei înceta Tu, în sfârșit, să mă privești spre a-mi da timp să-mi înghit saliva?" (iarăși Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Călăuzește-mă, luminează-mă. Nu voia mea, ci voia Ta. Și în bucurie, sau pur și simplu în plăcerea smerită de a exista: slavă Ție, Doamne, slavă Ție. Atunci ne dăm seama că avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat... Invocarea Numelui: rugăciunea celor care nu au timp să se roage.

Celălalt lucru pe care aș vrea să-l spun în legătură cu "sfințirea Numelui" este că nu există, pentru Iisus, o separare statică între sacru și profan, nu există reguli care să despartă curatul de necurat. Viața noastră de zi cu zi se mișcă între Kiddouch haschem, "sfințirea Numelui" și Hilloul haschem, "profanarea Numelui" și hotarul este într-o continuă mișcare, el trece prin inima noastră, prin gura care grăiește din prisosul inimii, prin privire. Totul poate fi sfințit, de vreme ce, spune Zaharia, "orice vas va fi închinat Domnului", iar "cinstea și slava" popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelență "bun" sau "rău"; pentru un pedagog, un judecător și pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legăturii cu ceilalți.

Și dacă tehnica ne eliberează și ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante și de stereotipiile intelectuale, este pentru ca să putem regăsi posibilitatea de a sfinți Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligenței încorporate în mașini (lucru imposibil în afara unei revoluții culturale)."

 

Surse bibliografice:

  1. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed.Sophia, Buc. 2002;
  2. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007;
  3. Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Buc. 2006;
  4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2
  5. Natalia Dinu Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină
  6. Olivier Clement, Trei rugăciuni - Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia


Sfânta Tradiţie şi ereziile
Finalizarea activității Comisiei interortodoxe pentru pregătirea Marelui Sinod Pan Ortodox - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Comisia interortodoxă specială pentru pregătirea Sfân­tului şi Ma­re­lui Sinod al Bisericii Ortodoxe, înfiinţată prin hotărârea Si­na­xei Întâistătătorilor Bise­ricilor Ortodoxe Autocefale, din martie 2014, a avut mandatul de a revizui textele adoptate de cea de-a 3-a Conferinţă Panor­to­doxă Presinodală, la urmă­toa­rele trei teme înscrise pe lista Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe:
1) Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Ecu­me­nică
2) Relaţii ale Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creş­tine şi
3) Contribuţia Bisericii Ortodoxe în realizarea păcii, dreptăţii, libertăţii, înfrăţirii şi iubirii între popoare şi la în­de­părtarea discriminărilor ra­siale şi de alte feluri. 

În plus, această comisie a avut sarcina să supervizeze textele adoptate de cea de-a 2-a Conferinta Pa­nortodoxă Presinodală, refe­ri­toare la următoarelor trei teme, înscrise şi ele pe lista Sfân­tului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe:
1) Problema ca­lendarului
2) Impedimente la căsătorie şi
3) Importanţa pos­­­tului şi respectarea lui astăzi.

La prima sa întrunire, această comisie a revizuit textele pe marginea primelor două teme, recomandând contopirea lor într-un singur text cu tema Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine. La cea de-a doua întrunire a sa, această comisie a revizuit al treilea text, respectiv Contri­bu­ţia Bi­se­ricii Ortodoxe în realizarea păcii, a dreptăţii, li­bertăţii, în­frăţirii şi iubirii între popoare şi la îndepăr­ta­rea discrimi­nă­rilor rasiale şi de alte feluri, mai precis primele cinci capitole ale acestui text.

Cea de-a 3-a şi ultima întru­nire a acestei comisii s-a desfă­şurat tot la Chambésy, între 29 martie şi 3 aprilie 2015, şi a avut ca sarcină să completeze textul discutat în februarie şi să supervizeze celelalte trei teme. Preşedintele acestei co­misii speciale a fost Înaltprea­sfinţitul Părinte Mitropolit Ioannis de Pergam, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, căruia i s-au adăugat delegaţii ale tuturor celorlalte 13 Bise­rici Ortodoxe Autocefale. Bise­rica Ortodoxă Română, cu bine­cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost reprezentată de Înalt­preasfin­ţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, şi de pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, consi­lier patriarhal onorific. Această sesiune a fost precedată de întrunirea Comitetului de re­dactare, în care Biserica Orto­doxă Română a fost reprezentată de pr. Viorel Ioniţă.

Acest comitet a elaborat, pe marginea propunerilor trimise de Bisericile Ortodoxe la secretariatul de la Chambésy, un text revizuit al ultimelor două capitole ale textului despre contribuţia Bisericii Ortodoxe, precum şi o serie de propuneri în vederea aducerii la zi a textelor care urmau să fie supervizate. Pe baza acestor propu­neri, comisia specială a adoptat un text intitulat: Misiunea Bi­sericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire, care devine ultimul capitol al textului deja aprobat la prima reuniune a comisiei speciale. În acest capitol, care conţine 15 paragrafe, este prezentată, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, poziţia Bisericii Ortodoxe în faţa provocărilor lumii actuale. În al doilea rând, această co­misie a supervizat textul pri­vind Importanţa postului şi respec­tarea lui astăzi, care fuse­se adoptat în anul 1982 şi care nu a necesitat schimbări de fond. Acest text, compus din nouă paragrafe, descrie pe baze biblice şi patristice importanţa postului, perioadele de post şi semnificaţia sa pentru progresul spiritual al oamenilor de astăzi.

Cu privire la textele privind Problema calendarului şi respectiv Impedimentele la că­să­torie, comisia a discutat foarte intens propunerile făcute de Comitetul de redactare, dis­cuţie prin care s-au conturat punctele care ar trebui revizuite, dar cum mandatul său era doar să supervizeze aceste texte şi, deci, să nu le schimbe, nu s-a ajuns la consensul necesar pentru revizuirea lor, astfel că, în legătură cu aceste teme, rămân valabile textele adoptate de Conferinţele Panorto­doxe Presinodale. La începutul acestei întruniri, preşedintele a precizat că, după cea de-a 2-a întrunire a acestei comisii, au fost vehiculate în presă unele informaţii false cu privire la lucrările şi deciziile din fe­bruarie a.c.

Drept urmare, întreaga co­misie a hotărât să adopte un scurt comunicat de presă, semnat de conducătorii tuturor dele­gaţiilor, cu următorul con­ţinut: „Comisia interor­todoxă specială, constituită pe baza ho­tărârii Întâistătătorilor Bi­se­ricilor Ortodoxe din martie 2014, cu scopul de a revizui, potrivit mandatului său, textele elaborate şi adoptate de către cea de-a 3-a Conferinţă Presinodală (Geneva 1986) şi, pe de altă parte, de a superviza textele adoptate de cea de-a 2-a Conferinţă Presinodală (Ge­neva, 1982), a încheiat sarcina sa pe parcursul celor trei întruniri ale sale la Centrul Or­todox al Patriarhiei Ecu­me­nice de la Chambésy – Geneva (29 septembrie – octombrie 2014; 16-21 februarie şi 29 martie – 3 aprilie 2015). Astfel, textele revizuite şi respectiv supervizate sunt pregătite pentru urmarea procesului de pre­gătire a Sfântului şi Ma­relui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Lucrările comisiei s-au des­fă­şurat într-un spirit de dragoste frăţească şi de dialog constructiv. Toţi membrii comisiei informează, de o manieră responsabilă, că tot ceea ce s-a publicat în presă, de luare a unor poziţii contrare învăţăturii Bisericii, este incorect şi fals“.

Comisia interortodoxă specială pentru pregătirea Sfân­tului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe şi-a încheiat, astfel, cu succes misiunea sa. De acum urmează celelalte eta­pe din procesul de pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, potrivit ho­tărârii Întâistătătorilor Bise­ricilor Ortodoxe din luna martie 2014.

 

Sursa: ziarullumina.ro



Data Paștilor și Sfânta Lumină de la Mormântul Mântuitorului. De ce Sfânta Lumină de la Ierusalim vine doar la ortodocși - Ierom. Eftimie Mitra
Schitul "Tuturor Sfintilor Români"
Gradistea de Munte - jud. Hunedoara

In fiecare an Dumnezeu intareste poporul sau prin minunea de la Sfantul Mormant. 

Aceasta este o dovada clara si incontestabila pe care Mantuitorul Iisus Hristos o arata pentru a argumenta vizibil dreapta credinta pastrata de la Sfintii Apostoli si transmisa prin Sfintii Parinti. Pe langa argumentele dogmatice, canonice si cultice ale dreptei credinte in ortodoxie, Dumnezeu se milostiveste pentru mangaierea dreptcredinciosilor crestini prin venirea an de an, la Pastile Ortodox, a luminii necreate - Sfanta Lumina de la Mormantul Mantuitorului din Ierusalim.
 

Multi credinciosi isi pun mereu intrebarea: “De ce nu serbeaza toti crestinii Pastile in aceasi zi?”.

Raspunsul e clar: “Pentru ca unii respecta cinstirea Invierii Mantuitorului in ziua randuita de Biserica Crestina din primele veacuri, iar altii nu respecta aceasta zi venind cu schimbari pe parcurs”. Sfintii Parinti ne indeamna ca atunci cand nu sunt opinii unitare referitor la chestiuni dogmatice, liturgice, canonice etc. sa cercetam scrierile si randuielile stabilite de Biserica primara.

In acest context vom prezenta cateva aspecte canonice ce au fost discutate de catre Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti la primele Sinoade Ecumenice.

Sfintii Apostoli, la anul 50, fiind intruniti la Ierusalim, au format primul Sinod al Bisericii Crestine, prezidat de Apostolul Iacov, numit pana azi “Sinodul Apostolic”. In acest sinod, apostolii au stabilit mai multe randuieli printre care si legate de serbarea Pastilor de catre crestini. In acest sens, canonul 7 Apostolic spune ca: “Daca vreun episcop sau prezbiter sau deacon, va sarbatori Sfanta Zi a Pastilor cu Iudeii, Inaintea echinoctului de Primavara, sa se cateriseasca”. Dispozitiile acestui canon stau la baza hotararilor ce vor urma referitoare la data serbarii Pastilor.

Inca nu era o data comuna in toata crestinatatea. Unii serbau Pastile la o data fixa, cum ar fi 14 Nisan (Pastille Crucii) sau 16 Nisan (Pastile Invierii), indiferent in ce zi a saptamanii cadea, altii in vinerea sau duminica cea mai apropiata de 14 Nisan. Altii serbau Pastile in prima duminica dupa echinoctiul de primavara sau dupa prima luna plina dupa echinoctiul de primavara etc. Detalii in “Liturgica Generala” si “Liturgica Teoretica” de Ene Braniste.

Pentru ca toti crestinii sa serbeze Pastile in aceeasi zi, Sfintii Parinti de la Sinodul I Ecumenic, care a avut loc in anul 325 la Nicea (Asia), au stabilit ca Pastile sa fie serbat astfel incat sa nu incalce hotararile Sfintilor Apostoli. Desi nu este stabilit prin canoane, in actele acestui sinod se mentioneaza:

1   -Pastile se serbeaza in zi de duminica.

2   -Aceasta diminica trebuie sa fie prima duminica cu luna plina dupa echinoctiul de primavara.

3   -Daca in aceeasi duminica ar cadea Pastile Iudaice, atunci, pentru a evita serbarea Pastilor crestine de o data cu cele iudaice, crestinii vor serba Pastile in duminica urmatoare.

Aceste decizii raman valabile pentru toata crestinatatea si incep sa se puna in aplicare in toate sinoadele locale. Episcopul Alexandriei este incredintat de catre Sinodul de la Nicea sa comunice in fiecare an, tuturor sinoadelor locale, data la care va fi randuit sa fie sarbatorit Pastile, conform deciziei sinodale sus amintite. Episcopul Romei dorea ca el sa anunte data Pastilor in toata crestinatatea si astfel, nu accepta ca orientalii (Patriarhia Alexandriei) sa ii traseze dispozitii despre serbarea Pastilor. Astfel au existat cateva impotriviri in aceasta privinta.

Unii clerici si credinciosi, din Apus, nu s-au conformat dispozitiilor primului sinod ecumenic. Din acest motiv Sinodul local din Antiohia a emis urmatorul canon: “Toti cei care indraznesc sa desfiinteze hotararea marelui si Sfantului Sinod intrunit in Niceea in prezenta evlaviosului si de Dumnezeu preaiubitului imparat Constantin, in privinta sfintei sarbatori a mantuitoarelor Pasti, sa fie excomunicati si lepadati de Biserica, daca vor starui a se impotrivi din pofta de cearta impotriva celor bine hotarate, si acestea sa fie zise pentru laici. Iar daca vreunul dintre proiestosii Bisericii, episcop ori presbiter ori diacon, va indrazni dupa hotararea aceasta, sa se osebeasca spre zapacirea popoarelor si spre tulburarea bisericilor si sa serbeze Pastile cu evreii; Sfantul Sinod a judecat ca acela sa fie strain de Biserica de acum inainte ca unul ce si-a ingramadit pacatele nu numai siesi, ci s-a facut multora pricina de stricaciune si de zapacire si numai pe acestia ii cateriseste din slujba, ci si pe cei ce voi indrazni sa se impartaseasca cu acestia dupa caterisire. Iar cei caterisiti sa se lipseasca si de cinstea exterioara, de care i-a facut partasi sfantul canon si preotia lui Dumnezeu”. Acest canon este recunoscut de toate celelalte sinoade ecumenice si intareste inca o data decizia Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. In urma masurilor luate de Sinodul local din Antiohia, neconcordante au mai existat, in ce priveste data Pastilor, dar tot mai restranse, astfel incat in anul 784 nu s-au mai semnalat nepotriviri in aceasta privinta. Apusul s- conformat randuielilor Sinodului I Ecumenic, pana in sec. XVI cand papa Grigorie XIII aduce noi schimbari in Biserica Romei.

La anul 1582, papa Grigorie XIII, a introdus o noua pascalie (calculare a datei Pastilor), dar care a fost admisa doar in Apus. Astfel s-a creat un nou decalaj intre serbarea Pastilor in Rasarit si serbarea Pastilor in Apus. Rasaritenii au respins categoric schimbarea randuielii serbarii Pastilor introdusa de papa Grigore XIII. Calculul datei Pastilor facut de Apuseni este gresit, deoarece incalca decizia Sinodului Apostolic exprimata in canonul 7. In mai multi ani se intampla ca Pastile sarbatorit de catolici sa cada in aceeasi data cu cel iudaic. Asa s-a intamplat si anul acesta (2015) caci in ziua cand Biserica de Rasarit sarbatorea Intrarea in Ierusalim a Mantuitorului (Floriile), Biserica Romei si mozaicii (iudeii) serbau deodata Pastile la Ierusalim.

Istoria venirii Sfintei Lumini la Mormantul Mantuitorului, arata ca odata cu hotararea Sinodului I Ecumenic referitoare la data Pastilor, Sfanta Lumina vine asa cum s-a decis de catre Sfintii Parinti. Astfel Mantuitorul Iisus Hristos confirma an de an, ca fiind valida, decizia celor 318 Parinti de la Niceea.

In “Pidalionul” tiparit de Manastirea Petru Voda in anul 2007, pag. 42-44, la nota de subsol, sunt enumerate mai multe minuni care se petrec doar la Pastile serbat conform canoanelor sus amintite. Pe langa acestea amintim minunea venirii Sfintei Lumini de la Ierusalim.

In anul 1112, cand armatele papei (cruciadele) stapaneau in Ierusalim, catolicii i-au scos afara pe ortodocsi din Sfantul Mormant, sperand ca astfel sa primeasca ei aceasta Lumina dumnezeiasca. Vazand imparatul Balduin ca nu se petrece minunea, a trimis o garda militara care sa-l aduca pe patriarhul ortodox la Sfantul Mormant. Indata ce a venit patriarhul, a intrat in Sfantul Mormant si Sfanta Lumina a venit indata in lumanarea sa.

In anul 1421, cand Ierusalimul se afla sub stapanirea sultanului musulman Murat al Egiptului, armenii au cerut sa stea ei la Sfantul Mormant pentru a primi ei Lumina. In timpul acesta, patriarhul Sofronie, impreuna cu poporul drept credincios statea la usa bisericii Invierii, langa un stalp. In acel an, Lumina nu a venit in Sfantul Mormant ci a lovit stalpul de la intrare langa care statea patriarhul. Astfe a crapat stalpul si din acea crapatura Lumina a ricosat exact in fitilul lumanarii patriarhului orthodox. Seful garzii musulmane care a vazut minunea a exclamat cu voce tare: “Hristos este fiul lui Dumnezeu si a inviat a treia zi din morti! Una este credinta adevarata: a ortodocsilor!”. In acel moment a fost omorat de catre musulmani, primind cununa muceniciei pentru marturisirea fara teama a dreptei credinte pe care in acel moment o descoperise. Moastele sale se afla in biserica Sfantului Iacov.

Astfel de exemple pot umple o carte, ele pot fi gasite in “Istoria Sfantului Mormant” constituind o dovada incontestabila a dreptei credinte si a datei serbarii corecte a Invierii Domnului Iisus Hristos. In anul 2007, am vazut aceasta Lumina cu ochii mei. In acel an Pastile cadeau in aceeasi zi la toti crestinii. Au intrat de dimineata catolicii, apoi armenii, coptii, iar la ora 14,00 a intrat patriarhul orthodox al Ierusalimului. La doua minute dupa ce acesta a intrat in Mormant a venit Lumina, putand fi vazuta de catre toti care erau de fata. La cateva persoane, de langa mine, lumanarile li s-au aprins instantaneu cu a patriarhului. Astfel, prin mana patriarhului orthodox, la usa baldachinului au primit Lumina si catolicii, coptii, armenii etc.

 

Data Pastilor, arata comuniunea intre Biserici [1]. Toata Ortodoxia, serbeaza Pastile la aceeasi data, astfel toate Bisericile surori, a Greciei, a Ierusalimului, a Serbiei, a Rusiei, a Romaniei, a Bulgariei, a Georgiei etc. traiesc intr-o deplina comuniune, se bucura impreuna de Lumina lui Hristos prin Invierea Sa din morti. Revenirea catolicilor, si a celor care au schimbat in timp data serbarii Pastilor, ar fi un prim pas de revenire la crestinismul primar propovaduit de catre Sfintii Apostoli si ucenicii acestora Sfintii Parinti care au stabilit acest lucru prin randuieli ale sinoadelor. Prin incercarea lor de revenire la crestinismul primar am putea spune ca se poate tinde spre o unitate reala in Duh si Adevar prin care “Toti sa fie Una” cum spune si invatatura Mantuitorului.

O exceptie face ritul greco-catolic al Bisericii Romano-Catolice, care a fost infiintat in tarile ortodoxe pentru a face prozelitism. Decizia serbarii pastilor odata cu ortodocsii este venita in greco-catolicism ca o strategie, deoarece multi dintre credinciosii uniti cu Roma din tarile ortodoxe si-au manifestat intentia revenirii la ortodoxie. Pentru a-si pastra numarul de adepti, Biserica Romei a ingaduit ca ritul greco-catolic (din tarile ortodoxe) sa pastreze datinile, sarbatorile si cultul asemenea cum le au ortodocsii. Acest rit catolic este supus in totalitate episcopului Romei si Bisericii Apusene. Astfel ritul greco-catolic are in invatatura de credinta toate ereziile apusene, delimitandu-se si prin aceasta de crestinismul primar autentic.

Calcularea datei Pastilor se face in functie de randuielile stabilite de catre Sfintii Parinti, conform canoanelor mentionate mai sus. Astfel cea mai devreme data a serbarii Pastilor  poate fi in 4 aprilie, iar cea mai tarzie in 8 mai. Anumite sarbatori ca: “Izvorul Tamaduirii”, “Inaltarea Mantuitorului la Cer”, “Rusaliile” etc., sunt stabilite in functie de data serbarii Pastilor. Date amanuntite istorice, canonice si calcule despre serbarea datei Pastilor pot fi gasite in revista “Ortodoxia” nr. 3 (iulie-septembrie), 1964, pag. 334 s.u., intr-un studio detaliat realizat de Teodor M. Popescu.

[1] In 1923 unele tari ortodoxe au adoptat calendarul indreptat (printre care Romania, Grecia etc.). Astfel sarbatorile cu data fixa au fost decalate cu 13 zile. Data Pastilor nu este cu data fixa, ea pastrand aceeasi randuiala in toate tarile ortodoxe. Astfel, atat patriarhiile care au acceptat schimbarea calendarului, cat si cele care nu au schimbat (deocamdata) calendarul au ramas in comuniune reciproca prin serbarea datei Pastilor, aceeasi dogma, cult etc. La consfatuirea reprezentantilor Bisericilor Ortodoxe de la Moscova (anul 1948) s-a convenit ca toate Bisericile locale care au adoptat noul calendar sa pastreze data Pastilor comuna, iar in ce priveste datele decalate, fiecare credincios dintr-o patriarhie sa respecte calendarul de pe teritoriul canonic al patriarhiei unde se gaseste. Oferim urmatorul exemplu: daca un cleric sau credincios roman sau grec (care tine calendarul nou) merge in Rusia sau la Ierusalim, in perioada cat se gaseste in teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei sau a Ierusalimului, trebuie sa pastreze calendarul vechi pe care il are Biserica Rusa și cea a Ierusalimului. Daca un credincios rus vine in Romania, trebuie sa pastreze calendarul indreptat pe care il foloseste Biserica Romana. Aceasta hotarare semnata de toate Patriarhiile Ortodoxe din lume este obligatorie pentru toti clericii si credinciosii Bisericii Ortodoxe, indiferent care calendar il foloseste patriarhia din care face parte.

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Cateheză despre Sfânta Taină a Pocăinței - Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma

 

(...) Cuvântul "pocăință", de origine slavă, indică starea de căință, de regret, de părere de rău în urma unei greșeli săvârșite, sau a păcatelor prin care se încalcă voia lui Dumnezeu sau neîmplinirea poruncilor Lui. Această stare de regret atrage, în mod firesc, pentru omul înțelept, sau pentru credinciosul practicant al credinței active, hotărârea de a evita greșeala săvârșită, spre a nu repeta neajunsurile sau neplăcerile pe care le-a pricinuit aceasta.

Pe de altă parte, ideea de pocăință are un caracter de profunzime vizând schimbarea vieții, înnoirea ei. Acest fapt se realizează, în primul rând, prin schimbarea de mentalitate, știut fiind că din gândul omului pornește, potrivit voinței sale libere, atât păcatul, cât și virtutea... Iar schimbarea de mentalitate atrage după sine înnoirea vieții, a comportamentului, a faptelor savârșite. De aceea, Evanghelia evidențiază faptul că Mântuitorul, începându-și activitatea mesianică de eliberare a firii omenești de sub dominația păcatului și de sub robia patimii, prin instaurarea în sufeltul oamenilor și în lume a împărăției lui Dumnezeu, "spune: s-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie" (Marcu 1, 15). În această situație, pocăința nu este un simplu regret, o simplă părere de rău, ci un act de schimbare sau de înnoire duhovnicească, fiind termenul, în originalul grecesc, folosit de evanghelist - "metanoeite" ("pocăiți-vă") – definește tocmai schimbarea de mentalitate, care atrage după sine schimbarea de comportament, adică schimbarea firii omenești prin restabilirea chipului lui Dumnezeu în om și deschiderea drumului spre desăvârșirea acesteia.  Și cum omul nu poate ajunge singur la această schimbare a firii, Dumnezeu ne oferă harul Său ca lucarre a Sfântului Duh, care ne transformă viața, făcând ca "Hristos să ia chip în noi" (Galateni 4, 19b). Această primire a harului, care "pe cele slabe le ntărește și pe cele nepuncioase le vindecă", ne determină să facem deosebirea între Sfânta Taină a Pocăinței și simpla pocăință ca regret al păcatelor săvârșite. Întâlnită, sub diferite forme, la toate religiile și mai ales în predica Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Vedem această deosebire și din faptulcă Sfânta Taină a Pocăinței, ca iertare a păcatelor și regenerare a firii prin harul Sfântului Duh, a fost la început doar făgăduită de Mântuitorul în acdrul activității Sale mesianice, când a spus, cu un anume prilej, Sfinților Apostoli, în calitatea lor de continuatori ai activității Sale în lume: "Amin grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer" (Matei 18, 18; 16, 19). Apoi, Evanghelia ne arată că puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor a fost acordată de către Mântuitorul Sfinților Apostoli abia după ce au câștigat harul sfințitor. Și aceasta se întâmplă după învierea Sa, când, adresându-se Sfinților Apostoli, "a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute" (Ioan 20, 22-23).

În acest context, se cuvine să evidențiem faptul că lucrarea sfințitoare a harului primit prin Taina Pocăinței în scopul regenerării firii omenești nu exclude, ci implică și împlinește lucrarea harului prin adeziunea voinței noastre libere, adică a strădaniei depuse de cei ce primesc această Sfântă Taină, de aface mereu vie rodirea harului în viața personală și comunitară în care își desfășoară viața. În această situație, ca act de voință, Taina Pocăinței trebuie cultivată și ca virtute creștină, sub forma pocăinței continue, ca strădanie de neîntreruptă depășire a stării de păcătoșenie.

Sub aspect duhovnicesc, Sfânta Taină a Pocăinței face vie și activă lucrarea harului divin în urma examenului de conștiință, mai ales când precede împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului; motiv pentru care ea hotărăște primirea cu vredncie sau nevrednicie a Dumnezeieștii Euharistii, după cuvântul Apostolului: "... Așa că oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănâncă și își bea osândă, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și mulți au murit. Căci de ne-am fi judecat noi singuri, nu am mai fi fost judecați, dar fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți" (I Corinteni 11, 27-32).

Se cuvine să precizăm, în continuare, că examenul de conștiință nu reprezintă o simplă inventariere a greșelilor săvârșite, ci este o realitate de adâncă cunoaștere de sine, de analiză atentă a stării de păcătoșenie  care oprește lucrarea harului divin în viața duhovnicească.

În această situație, examenul de conștiință, ca recunoaștere a stării de păcătoșenie, sesizează păcatul ca un rău ce nu aparține firii umane create de Dumnezeu, ci este un adaos impropriu; este boala care degradează natura umană, ducând-o la pieire prin nocivitatea împătimirii. Iar împătimirea este înrobirea ce duce la moartea spirituală. În același timp, păcatul, în complexitatea lui trebuie interpretat ca un dezastru pe care îl aduce, prin tensiuni, conflicte și dezordine, vieții comunitare...

Examenul de conștiință conduce, în mod firesc, la mărturisirea păcatelor, care cuprinde în sine trei aspecte duhovnicești: recunoașterea stării de păcătoșenie, regretul sau căința pentru păcatul săvârșit și hotărârea de îndreptare a vieții. Aceste aspecte le putem vedea mai bine din pilda fiului risipitor, când ni se spune că acesta "și-a venit în sine", căindu-se de situația în care l-a dus păcatul și, luând hotărârea ridicării, va mărturisi cu zdrobire de inimă: "Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău... ". La fel și Zaheu, după ce se căiește de păcatele sale, mărturisindu-le Mântuitorului, ia hotărârea de a se îndrepta...

Înaintea mărturisirii păcatelor, și anume după citirea "rugăciunilor de dezlegare" de către părintele duhovnic, cel ce se spovedește este atenționat de acesta asupra sincerității cu care se cuvine să facă mărturisirea tuturor păcatelor, în urma examenului de conștiință: "Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea de umilință. Deci nu te rușina, nici nu te teme să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei ertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană este înaintea noastră. Și eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele tale îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme cei avenit la doctor, să nu te întorci nevindecat".

De aici vedem că mărturisirea păcatelor se înscrie și ca un act de curaj duhovnicesc, în sensul că așa cum nu ți-a fost rușine să săvârșești păcatul, nu trebuie să te rușinezi nici a-l recunoaște și a mărturisi spre a primi harul iertării lui Dumnezeu și puterea de a nu-l mai săvârși.

Dacă prima fază a Tainei Pocăinței rezidă, după cum am vazut, în mărturisirea păcatelor, cea de-a doua fază este rugcăciunea de dezlegare, rostită de către preotul duhovnic și care are următorul conținut: "Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (numele), și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată,te iert și te dezleg de toate păcarele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin"

Cea de-a treia fază a Tainei Pocăinței este canonul sau epitimia, dată de preotul duhovnicesc cu scopul de a ajuta pe cel ce a luat hotărârea îndreptării să împlinească acest lucru, prin anumite exerciții duhovnicești. Canonul este, astfel, asemenea unul leac ajutător, și nu o pedeapsă asemenea unei sancțiuni juridice. Epitimia sau canonul constă din rugăciuni, postiri, acte de binefacere etc. Ele se dau de către preotul duhovnic în urma unei atente deliberări, în funcție de păcatele săvârșite.

  1. Din cele de mai sus putem stabili că săvârșitorul Tainei este episcopul sau preotul duhovnic, ca succesori direcți și autorizați ai Sfinților Apostoli.
  2. Primitorul este orice credincios al Bisericii care, simțindu-și conștiința împovărată, simte nevoia dobândirii iertării din partea lui Dumnezeu și a eliberării din păcat.
  3. Partea văzută a Tainei Pocăinței este însăși mărturisirea păcatelor. La început, această mărturisire era publică, în fața întregii obști a credincioșilor, apoi a devenit particulară, în scaunul spovedaniei, sub epitrahilul preotului, la icoana Mântuitorului și în prezența Lui nevăzută, care ascultând mărturisirea păcatelor, acordă prin cuvintele preotului dezlegarea.

Partea văzută a Tainei este pronunțarea dezlegării de păcate pe care o săvârșește preotul în urma mărturisirii pe care o face penitentul, deodată cu hotărârea de îndrepatte a vieții duhovnicești.

  1. Efectele Tainei Pocăinței sunt: iertarea acordată și primirea împăcării cu Dumnezeu și cu semenii, redobândirea harului divin mântuitor, a păcii și a liniștii duhovnicești.

Este momentul și locul potrivit să arătăm că sunt unii creștini de nuanță neoprotestantă care, deși le place să se numească "pocăiți", nu acceptă totuși Taina Pocăinței. Ei spun că mărturisirea trebuie făcută direct lui Dumnezeu, așa cum a făcut psalmistul (Psalmul 50, 3-5; 32, 5), fiindcă numai Dumnezeu poate ierta păcaele. Făcând însă o analiză substanțială a a cestei obiecțiuni, remarcăm faptul că mărturisirea făcută direct lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu se referă la Taina Pocăinței, fiindcă aceasta a fost instituită de către Mântuitorul. În Legea Veche nici nu exista. Cât despre iertarea păcatelor, într-adevăr, numai Dumnezeu iartă păcatele. De fapt, preotul este doar un mijlocitor care administrează darul de a lega și dezlega, cu care Mântuitorul i-a împuternicit pe Apostoli, iar aceștia, la rândul lor, l-au lăsat episcopilor și preoților, ca unii care sunt continuatorii activității lor. Pe drept putea spune Sfântul Ioan Gură de Aur în acest sens: "Câte fac preoții jos, le întărește Hristos sus, și judecata robilor confirmă Stăpânul".

Mai spune apoi că cei ce nu acceptă Taina Pocăinței că mărturisirea trebuie să fie făcută de către credincioși între ei, conform spuselor Sfântului Apostol Iacob: "Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul..." (Iacob 5, 16). Citind însă contextul vedem că "unul și altul" reprezință tocmai pe preot și pe credincios (vezi versetele 15 și 15).

Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma

TelegrafulRomân Nr.33-36/sept 2014

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cugetări memorabile - Petre Țuțea

 

În afară de Dumnezeu nu există adevăr

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul... Am avut revelația că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu niciun adevăr. Iar dacă adevarul este unul singur, fiind transcendent în esență, sediul lui nu e nici în stiință, nici în filozofie, nici în artă. Și când un filozof, un om de știință sau un artist sunt religioși, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului. Acum, mai la batrânețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr...

Ateii s-au născut degeaba

Eu când discut cu un ateu e ca și cum aș discuta cu ușa. Între un credincios și un necredincios, nu există nicio legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nicio legătură. Credinciosul creștin e viu. Ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.

Este banul ochiul dracului?

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit ca un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot batrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantități, și te miști în sus binefacător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie și prin toate imperfecțiile legate de orgoliu și de pofta de stapân.

În biserică afli că exiști

Știi unde poți căpăta definiția omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo ești comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul și asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea și omul. În biserică afli că exiști. Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!...

Creștinismul este pur și simplu. Îl respirăm

(...) Creștinismul nu poate fi identificat cu niciun sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creștinismul este pur și simplu. Despre creștinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamană cu aerul. Noi suntem creștini fără să vrem. Și când suntem atei suntem creștini: că respirăm creștinismul cum respirăm aerul. Creștinismul nu e ideologie, că atunci se aseamană cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit. A fi creștin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinții sunt creștini absoluți. Altminteri, creștinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut. Suveran față de natură, supus Divinității, nemuritor și liber prin depășirea extramundană a condiției sale - acesta este omul creștin. Nimic nu poate înlocui creștinismul; nici toată cultura antică precreștină. Eu sunt de parere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcție de geniul religios al epocii, nu în funcție de isprăvi politice. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria. (...)

Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu și cred că Dumnezeu n-a instalat niciun drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui. Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existența lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistența lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? - Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.

În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul. Binele și răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu față de oameni. Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, framântarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, și universul și omul, și că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic și o va spulbera din orgoliul divin de-a o face din nou - considerând că prima lui ispravă s-a înecat istoric. (...)

Robește-mă Doamne, ca să fiu liber!

Unde e omul, în imanență, absolut liber? Într-o bisericuță din lemn din Maramureș, unde sacerdotul creștin vorbește de mistere, de taine, și se lasă învăluit de ele ca și credincioșii. Omul e liber și eliberat numai în templul creștin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă și pe sacerdot, și pe credincioși. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuiești infinitul și autonomia gândirii cu credința în Dumnezeul creștin: "Robește-mă Doamne, ca să fiu liber!" (Imitatio Christi)

Libertatea omului e partea divină din el

Libertatea eu o asemăn cu o frînghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertății. După creștini, libertatea este vehicolul cu care poți să cobori în întuneric, dacă ești vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică și o calcă fiind liberi. Am învățat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e rușine să își chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul pușcăriei - numai omul e capabil de asemenea nebunie. Liberatea omului e partea divină din el.

Limba română are virtuți complete

Limba română are virtuți complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poți deveni vultur sau cântăreț de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu știu dacă e posibil acest marș istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor... Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Și asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipsește este îndrăzneala. Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Când ești lucid ești în fața cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ți da seama perfect de limitele și neputințele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, și nu înțeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate. (...)

Dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic

Românismul a însemnat, pentru generația noastră, să fim noi înșine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am vrut și noi, aștia de dreapta, să fim români.

Sunt român și ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocație. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o știință a națiunii, eu sunt de meserie român. Naționalismul poate fi practicat și cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-și trăiască tradiția și istoria cu gloriile și înfrîngerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare și universalul punct de sosire. Eu, ca naționalist, am gândit multă vreme că națiunea e punctul terminus al evoluției universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. Cum văd participarea românilor de acum la mîntuirea lor? - Simplu. Ducându-se la biserică. (...)

Țăranul este omul absolut

Cultura sătească este aparent anonimă; anonimatul în această sferă este o simplă ipoteză de lucru. Nu poți spune că la sat oamenii gândesc în cor; oamenii nu gândesc în grup... La baza culturii țărănești este tot personalitatea lor, dar o personalitate anonimă, nu ca orășenii, care se semnează unde vrei și unde nu vrei, pe garduri și hârtie. Adevărurile din lumea rurală răsar așa, ca brazii, ca fagii... Țăranii formează o comunitate și orășenii o societate. Comunitatea e de natură organică și societatea orașului e de natură construită. Orășenii sunt juxtapuși, cum sunt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat prin reguli de comportare, conviețuire, prin asigurarea sănătății și echilibrului mediului ambiant. Obștea țărănească creează doar moravuri rurale, dar nu creează norme pentru o cetate ca cea modernă... Când va dispărea ultimul țăran din lume - la toate popoarele, vreau să spun - va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.Țăranul este omul absolut. (...)

Sfântul are forța de coeziune a pietrei

Un sfânt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii, de sfințenie. Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sunt sfinții. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. (...)

Fără Dumnezeu nu poți cunoaște sensul existenței

Am devenit un gânditor creștin când mi-am dat seama că fără revelație, fără asistență divină, nu pot ști nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot ști de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poți cunoaște sensul existenței umane și universale. Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reușit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu, care e situat deasupra întâmplărilor vieții mele.

 



Despre vieţuirea cot la cot - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

„Zis-a Domnul: precum voiţi
să vă facă vouă oamenii,
faceţi şi voi lor tot aşa.” (Luca 6, 31-36)

Viaţa pământească a omului e ca o repetiţie generală către viaţa cea veşnică, adică în timpul ei ar trebui să se treiere toate cele neimportante sau mai puţin importante şi să rămână doar cele cu adevărat valoroase, care l-ar scoate pe omul credincios la drumul mântuirii. Pentru a atinge acest obiectiv luminat, se cere nu doar de a cunoaşte profund toate poruncile dumnezeieşti, ci şi de a le respecta întocmai. Încă se mai cere să dai dovadă şi de destulă pricepere, de voinţă puternică. Mai în scurt, e necesar să te ţii bine în mâini şi să nu dai frâu liber dorinţelor tale pofticioase, ci, prin înfrânare, să-ţi dirijezi traiul întocmai după Legea creştină. Astfel se va ajunge, în primul rând, la o mare curăţire de păcate, după care fără doar şi poate că vor deveni posibile şi relaţiile cele calde, sănătoase între semeni, care sunt strict necesare în traiul nostru pământesc.

Cerinţele fundamentale ale vieţuirii oamenilor creştini pe pământ sunt arătate în Sfintele Scripturi. De exemplu, în Sfânta Evanghelie citim: „Iar vouă, celor care ascultaţi, vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi. Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă şi vă rugaţi pentru cei care vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste o parte a obrazului, întoarce-i şi pe cealaltă; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel ce-ţi ia cu sila lucrurile tale, nu cere înapoi”1. Şi iarăşi, „Zis-a Domnul: nu judecaţi pe alţii, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi veţi fi iertaţi; daţi, şi vi se va da; vor turna în sânul vostru o măsură bună, îndesată şi clătinată şi plină încât să se verse; căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura şi vouă.”2 După cum vedem, toate aceste porunci au la bază unul şi acelaşi factor – facerea de bine pentru aproapele. Şi nu în zadar, întrucât anume binefacerile cel mai mult stimulează satisfacţiile sufleteşti şi fac, în cazul în care noi nu ne abatem de la poruncile evanghelice, să ne alegem cu un triplu câştig. Căci, mai întâi de toate, se va bucura de ascultarea noastră Bunul Dumnezeu. Apoi satisfacţia sufletească evident că îi va cuprinde pe toţi acei asupra cărora nemijlocit vor fi îndreptate frumoasele noastre fapte de milostenie; în sfârşit, şi noi, binefăcătorii, de asemenea vom simţi bucurie de la ceea ce vom face bine. Iisus Hristos deseori le vorbea ucenicilor Săi despre bunătatea sufletească. Zicea El şi în pace unii cu alţii să trăim3, şi că omul creştin trebuie să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, oferindu-i la nevoie ajutorul necesar şi nelăsându-l în drum de unul singur, cu riscul de a-şi pierde viaţa; mai zicea Domnul să facem milă cu aproapele4. Părinteşte suntem îndemnaţi de Dânsul să împărţim cu semenii chiar şi bucata de pâine ce-o avem5. Iar în parabola evanghelică despre învierea fiului văduvei, când „mult popor era cu dânsa6, ne este arătat cum trebuie să fim alături de omul necăjit. Deci, cot la cot şi umăr la umăr se cuvine să trecem noi prin viaţa aceasta. Aşa ne învaţă Sfintele Scripturi. Iar cine trăieşte după învăţătura lor, acela „va trăi cât trăieşte Scriptura”, precum ne-o spune Părintele Arsenie Papacioc, adăugând la acestea următoarele: „Dacă nu te ocupi de mântuirea acelui de lângă tine, ca să-l poţi ajuta, nu te poţi nici tu salva.”7 Aflăm aici o avertizare extrem de importantă pentru lumea creştină, în special pentru noi, acei de azi, care, fiind de-a binelea adumbriţi de ambiţiile egoiste şi tot mai îndârjit apucând calea singularizării, ne rostogolim vertiginos în hăul prăpastiei diavoleşti. Şi într-atât de ameţitor se produce căderea, că unii abia de-şi mai dau seama de ceea ce se întâmplă. Ei nicidecum nu înţeleg că aleargă în direcţia opusă mântuirii, şi că-şi pot îndrepta calea doar lăsând egoismul la o parte. Noi însă să luăm-aminte la cuvintele Preacuviosului Arsenie Boca despre mântuire şi egoism, căci spunea Părintele: „Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului”8. Aşadar, de nu vom dărâma egoismul din noi, de nu ne vom dezice de eu-l cel hain şi distrugător, vom risca să rămânem pe căi abătute, întunecoase, adică pe căi ce duc numai şi numai spre pierzanie. Iar vieţuirea între oameni, devenită de la un timp încoace nemaipomenit de şubredă, va continua şi mai departe să trosnească din toate încheieturile sale, treptat destrămându-se cu totul şi, totodată, făcând aproape imposibile binefacerile creştinilor evlavioşi către sufletele cele închise în sine şi către inimile de-a binelea îngheţate.

În situaţia creată, profund regretabil şi deosebit de dureros e faptul că lumea se schimbă spre rău pe zi ce trece. Vrând-nevrând, noi suntem martori oculari ai îndrăznelii şi sincerităţii prin care mulţi de tot, când nu le convine ceva în relaţiile lor cu rudele, cu prietenii sau colegii de lucru, în mod sfidător îşi dau arama pe faţă. Iată că unii ca aceştia, arzând de supărare, calcă peste tot ce le-a fost cândva sfânt. Ei ajung să nu mai simtă nici o satisfacţie de la cuvântul bun şi buna înţelegere ce le-au avut cu cei apropiaţi ai lor până mai ieri-alaltăieri, ajung să nu mai simtă defel căldura dragostei ce ani la rând îi unea între dânşii şi le lumina sufletele; azi ei fără nici o sfială dau de râpă bucuriile întrajutorării, de la care odinioară viaţa li se părea cu mult mai uşoară, iar uneori chiar şi mai plină de sens. Fiindcă, de obicei, bucuriile împărtăşite cu alţii creşteau şi le îndreptăţeau aşteptările spre mai bine, iar tristeţile de la aceasta slăbeau şi fără urmă se spulberau în vânt. Astfel se producea atunci, pe neobservate, o bună curăţire de suflet la ambele părţi care se aflau în relaţii de comunicare – virtuţile mântuitoare îşi făceau lucrarea lor luminoasă. Dar unde sunt ele, aceste virtuţi, în ziua de azi? De ce oare ele i-au părăsit pe oamenii de treabă? Căci fără dânsele iată că nu-i mai recunoşti, parcă şi-ar fi pierdut definitiv credinţa în Dumnezeu. Unii ca aceştia sunt în stare să neglijeze cuvenita ţinută creştinească în orice împrejurări s-ar afla, chiar şi în perioada Postului Mare. Îţi vor vorbi atunci şi de rău, îţi vor aminti de toate greşelile din trecut, te vor critica cu răutate, considerând că astfel aruncă din sine şi se eliberează de tot ce îi înăbuşă, căci, cred ei, anume de la tine li se trage tot disconfortul sufletesc care îi supără atât de tare. Vor căuta, şi cu bună seamă că vor şi găsi, vinovatul din afară, iar pe sine se vor apăra din răsputeri. Pe când ar fi de ajuns doar puţină pocăinţă de cele ce greşesc şi ei înşişi, pentru a opri valurile înfuriate ale supărării! Pocăinţa le-ar ogoi iubirea de sine, le-ar lua vălul de pe ochi şi ei ar putea observa cu privirea trează ceea ce e bun la semenii lor.

Foarte frecvente în viaţa de toate zilele sunt şi cazurile când soţii îşi urăsc din cale afară alesul/aleasa inimii. Are loc fenomenul din cauza că oamenii se lasă pradă zâzaniilor, suspiciunilor de tot felul, răspândite de vrăjmaşul viclean, şi ca urmare, după un timp oarecare de viaţă familială în destulă înţelegere, parcă ar descoperi în persoana de alături, pe care odinioară şi-au ales-o ca pe cea mai bună pentru sine, un duşman din cei mai înrăiţi. Ei, cu mintea lor adumbrită, văd în aproapele ceea ce vor să vadă şi defel nu observă ceea ce ar trebui într-adevăr să vadă, adică bunătatea inimii şi căldura sufletească, de care fusese cuceriţi încă înainte de a se lua unul cu altul. Iată că de aici dimpreună vieţuirea în familie nu le mai aduce soţilor nici linişte, nici bucurii, şi nici necazurile să le stârpească nu le ajută. Dimpotrivă, din acest moment toate cele rele între dânşii se înteţesc şi mai tare. Ele acoperă ca un nor greu începutul cel fericit, plin de bucurie, de voie bună şi mari speranţe într-o căsnicie frumoasă, pe care l-au trăit aproape ca în vis. Fiindcă la început, de obicei, toţi tinerii însurăţei caută să se bucure unul pe altul cât mai mult. Sunt şi iertători unul faţă de altul. La început, fiecare din ei se străduieşte să trăiască pentru celălalt, cum e şi firesc. Atunci ambii soţi sunt, în viaţa lor familială, nişte admirabili altruişti! După un timp însă unele persoane, nerezistând la dulceaţa plăcerilor, devin lacome de ele şi nu mai doresc să le împartă cu perechea sa, ci îşi voiesc totul sie şi numai sie. O asemenea lăcomie face ca foarte în curând în sufletul lor să se sălăşluiască şi alte vicii – ura, supărarea, minciuna, invidia, trădarea şi altele, iar inima li se împietreşte atât de tare, că ei nu mai pot avea nici jale de omul drag, nici măcar să-l compătimească nu sunt în stare, când se întâmplă ca acesta să cadă la vreun necaz greu. În locul altruismului cald şi luminos de altă dată iată că vine egoismul cu teribila sa răceală, vine şi urâţeşte sufletele, întorcând pe dos toate faptele lor cele bune. Cu adevărat, foarte triste urmări poate avea încălcarea de porunci şi îndepărtarea de credinţă!

Să luăm un alt fenomen, şi el destul de des întâlnit în zilele noastre. Acesta ţine de relaţiile dintre bunei şi nepoţeii lor. Şi aici punctul de pornire este, de obicei, cel just, căci la început situaţia e stăpânită de voie bună şi înţelegere, e pe drept îmbucurătoare pentru toată familia. În casă adesea auzi vorbă de tipul: „Dacă nu aveam bunei, ar fi trebuit să-i cumpărăm”. De aici se vede că bătrânii sunt totuşi preţuiţi pentru felul lor de a fi. Însă peste un anumit timp, ca din senin, îi afli căzuţi în dizgraţia nurorilor, care ba le interzic copiilor să comunice cu bunelul şi bunica, ba îi prezintă pe aceştia în faţa nepoţeilor ca pe nişte răuvoitori şi răufăcători, ba caută să-i îndepărteze pe bunei şi nepoţei cât mai tare unul de altul. Bineînţeles că asemenea fapte tulbură mult liniştea din familie. Ele sunt rodul unor vicii foarte răutăcioase, cum ar fi invidia, mânia, zgârcenia, ura, dispreţul şi altele. Înloc să li se altoiască micuţilor dragoste şi stimă faţă de cei bătrâni, înloc de a-i deprinde să le dea o mână de ajutor, iată că li se creează condiţii contrar opuse. Nu voiesc respectivele mămici să fie creştine şi cu fapta, nu numai cu vorba. Copiii, cât sunt încă mici, deprind totul foarte uşor de la părinţi, căci sunt ca un sol fertil, în care seminţele încolţesc văzând cu ochii. Dar va veni timpul, când şi părinţii şi copiii cu mult amar vor secera ceea ce s-a semănat în sufletele fragede. E o experienţă bine cunoscută, ce se transmite din generaţie în generaţie, ca răsplată pentru rătăcire. Precum e scris în psalmi: „[…] că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.”9 Şi totuşi, destul de greu trage lumea învăţămintele cuvenite dintr-o atare experienţă de viaţă.

Cum am reuşi noi să trăim cot la cot cu aproapele nostru? Principalul e să urmăm poruncile evanghelice. Da asta înseamnă: să trăim în armonie cu toată Creaţia divină; să purtăm în suflet chipul lui Dumnezeu; să facem cele plăcute Lui, să împlinim voia Domnului; să aflăm bucurie mai mare de la a da, decât de la a lua; să ne ferim de rău şi să facem binele; să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine; să ne comportăm cu alţii aşa cum am dori să se comporte ei cu noi. Ajută-ne, Doamne, să putem trăi pentru aproapele!

11.03.2015, Brescia (It.)

1 Luca 6, 24-30.

2 Luca 6, 37-45.

3 Marcu 10, 1-2.

4 Luca 10, 25-37; 6, 1-10.

5 Luca 9, 12-16; Marcu 2, 23-28; 3, 1-15.

6 Luca 7, 11-16.

7 Arsenie Papacioc. Cuvânt despre bucuria duhovnicească. – Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2003, p. 13-14.

8 Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din sec. XX // Părintele Arsenie Boca. – Cluj-Napoca: Editura „Teognost”, 2002, p. 112.

9 Ps. 61, 11.



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Mărturia unui contemporan despre sfințenia și harismele părinților Porfirie, Iacov și Paisie

 

Părinții sunt manifestarea iubirii vii a lui Hristos pe pământ. Ei sunt icoane a ceea ce omul poate ajunge prin harul lui Dumnezeu. Prin ei, putem să înțelegem că omul are posibilitatea de a gusta veșnicia încă din această viață și de a trăi în lumina și slava lui Dumnezeu. Cu adevărat, am fost binecuvântat să cunosc mai mulți părinți sfințiți, printre care părintele Porfirie, părintele Iacov și părintele Paisie de Sfântul Munte. Cred că pentru noi toți a fost o mare binecuvântare să avem parte în timpurile noastre de asemenea părinți.

Părintele Porfirie Kafsokalivitul

Părintele Porfirie avea marele dar al cunoașterii inimilor. Vedea în inima și sufletul fiecăruia. Omul era pentru el o carte deschisă sau un vas transparent. Putea să distingă orice ascunziș al sufletului. În paralel avea și cunoașterea omenească. Putea, de exemplu, vorbi despre medicină cu un profesor universitar. Cunoștea cele mai subtile funcții ale organismului omenesc. De asemenea, putea să analizeze psihicul omului ca cel mai mare dintre psihiatri. În plus, vedea și citea paginile unor cărți pe care nu pusese niciodată mâna. Avea înțelepciunea și știința dumnezeiască. Am avut posibilitatea să văd lucrul acesta cu ochii mei. Cunoștea și analiza lucrurile din toate punctele de vedere. Dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost cunoașterea profunzimilor sufletului. Știa tot ce se petrecea în inimile oamenilor.

Putea să vadă viața oamenilor de până atunci. Îmi aduc aminte de cazul unui tânăr bolnav de diabet, care a cerut binecuvântarea părintelui. M-a impresionat mult felul în care părintele a început să-i povestească tânărului întâmplări din viața lui pe care el  nu putea să le accepte. Mult mai târziu, însă, a trecut pe la cabinetul meu și mi-a spus: "Știți, ceea ce-mi zicea odată părintele Porfirie s-a dovedit că era adevărat."

De asemenea, odată s-a întâmplat un lucru pe care, dacă nu îl trăiești tu însuți, sigur nu-l poți accepta, din pricina rațiunii. Era vorba despre un om din America ce a venit la părintele Porfirie și i-a spus că nu există Dumnezeu. Părintele Porfirie nu a avut o reacție de opoziție. A spus doar: "Ai cumpărat de curând o proprietate în California, nu-i așa?" "Da. Este adevărat." "Când o să te întorci în America, să cauți partea de est a terenului, acolo unde este izvorul, și la 1-2 metri vei găsi niște monede spaniole de aur și un vas de lut. Du-te mai întâi și fă ce ți-am spus și apoi să vii să discutăm despre Dumnezeu." Omul s-a întors în America. La puțină vreme, și-a adus aminte de vorbele părintelui Porfirie și a săpat în locul indicat, găsind monezile. Numărul și cronologia lor erau exact așa cum îi spusese părintele Porfirie. S-a cutremurat. În vara următoare, omul acela s-a dus din nou la părintele Porfirie, care i-a spus: "Fiule, tu nu știi ce se află în pământul tău. Se poate să știi ce se află în cer?" Omul acela a crezut de atunci cu adevărat. A renăscut duhovnicește, iar acum trăiește o viață responsabilă și este unul dintre membrii activi ai Bisericii din America. De fiecare dată când auzim asemenea lucruri, suntem cutremurați și Îi dăm slavă lui Dumnezeu. Îl slăvim pe Cel Preaînalt pentru darurile pe care le revarsă asupra noastră.

Sunt atât de multe lucruri de spus despre trăirea interioară declanșată de simpla vedere a părintelui Porfirie, despre liniștea pe care o răspândea în jur, despre simplitatea incredibilă, despre viața curată și despre înțelepciunea sfântă. Avea înțelepciunea cea peste fire. Îmi aduc aminte odată că sănătatea sa avusese mult de suferit în urma unei injecții cu cortizon care i se administrase. Părintele ne-a povestit cum acționează cortizonul la nivel celular și cum îi influențează enzimele și hipofiza. Descria toate aceste lucruri cu știința unui endocrinolog.

Părintele Iacov Tsalikis

Părintele Iacov era întruparea sfințeniei, a simplității și a curăției. Viața lui se desfășura mai ales în cer. Avea trăsături de înger. De mic copil, așa cum el însuși mi-a povestit, și-a dăruit inima lui Dumnezeu. Ducea o viață simplă, de nevoință duhovnicească. Pe oamenii care veneau în contact cu el părea că-i cunoștea dintotdeauna. Își deschidea inima în fața fiecărui credincios, scoțând de acolo apa vie a sfințeniei, cu naturalețe și simplitate. Chiar dacă era omul rugăciunii, înțelegea perfect problemele celor care veneau la el.

Era omul rugăciunii neîntrerupte. Bucuria lui cea mare era să se roage pentru toți oamenii, fără încetare. Fiecărui om pe care îl înâlnea prima dată, îi spunea: "Hai să-ți citesc o rugăciune." Rugăciunea izvora din inima sa. Cât timp am fost în preajma sa, aveam senzațiacă mă aflam dinaintea unui înger. De mic copil a pornit cu hotărâre pe drumul spre cer. Părinții săi erau oameni foarte evlavioși, mai ales tatăl său. Ei l-ai învățat cucericia și dragostea față de Dumnezeu, dar și frumusețea călugăriei. Aș putea spune că ducea o viață pustnicească. Chiar dacă venea în contact cu mulți oameni, avea în el trăirea pustiei și a legăturii depline cu Dumnezeu. Viețuia alături de Creator și, în același timp, oferea oamenilor, cu multă simplitate, dragostea, înțelepciunea și toate darurile Duhului cu care era înzestrat. Era un părinte purtător de Dumnezeu. În cuvintele pe care le rostea, simțeai înțelepciune sfântă. Comunica și cu sfinții. Mai ales cu Sfântul David, de la mănăstirea unde stătea, și cu Sfântul Ioan Rusul. Dar și cu Sfântul Haralambie. Vorbea cu sfinții și despre sfinți cu aceeași familiaritate cu care vorbesc membrii unei familii între ei. Trăia printe sfinți și avea cu ei o puternică legătură. Le cerea diferite lucruri, așa cum ai cere de la un prieten. Așa cum cere copilul de la tatăl său sau de fratele său mai mare. Sătea înaintea icoanelor și cerea diferite lucruri, cu certitudinea că va fi ascultat și că sfântul din icoană va face după dorința inimii sale.

Iar sfinții îi răspundeau. El credea că sfinții constituie pentru noi toți exemple de urmat și avea dreptate. Avea adânc întipărit în inimă faptul că oamenii trebuie să pășească pe urmele sfinților, din copilărie și până la moarte. O iubea foarte mult pe Maica Domnului. Cunoștea inimile la fel de bine ca părintele Porfirie și vorbea direct. Îți spunea tot ce se află în inima ta. Din câte spunea Părintele Porfirie, părintele Iacov avea puterea de a alunga demonii. Putea, de asemenea, să spună celor care veneau la el diverse lucuri despre viața lor. Zicea: "Ai grijă aici" sau "Ai grijă dincolo". "Fii mai atent în cutare problemă"... Iar oamenii plecau de la el foarte mulțumiți și reveneau și cu alte ocazii. Am cunoscut mulți preoți, mai ales din Salonic, cărora părintele Iacov le era duhovnic. Oamenii aceștia ziceau că părintele le odihnea sufletele și că se foloseau foarte mult în urma discuțiilor cu el.

Părintele Paisie Aghioritul

Mai întâi și-ntâi, părintele Paisie era foarte prudent. Nu vorbea despre viața sa decât în foarte puține cazuri. Era omul rugăciunii profunde și neîntrerupte. Deși era pustnic, tot timpul se afla aproape de cei ce aveau nevoie de el. Sute de oameni se duceau la Sfântul Munte să-i ceară binecuvântarea. Imaginați-vă că din Uranopol pleca câte un vapor întreg spre părintele Paisie, iar când se ducea la Salonic, veneau la el oaeni din toată Grecia. Se poate să fi primit și 1000 de oameni într-o singură zi.

Desigur, durera lui era că oamenii nu veneau la el să discute aspecte duhovnicești. Veneau mai ales să-și afle odihnă, fiind neliniștiți sufletește din cauza problemelor personale. Cele mai multe din necazurile oamenilor se refereau la boli sufletești și la cancer. De asemenea, predominau problemele legate de divorțuri, de disoluția familiei și de îndepărtarea copiilor de acoperișul părintesc. Puțini erau cei acre se apropiau de el ca să vorbească pe teme duhovnicești. Iat când se întâmpl așa ceva, părintele se entuziasma și se bucura ca un copil mic. Îmi aduc aminte că odată mi-a spus că în vreme ce se ruga a simțit în jurul său că totul se transformă în lumină puternică. "Toate s-au făcut strălucitoare, parcă erau din aur". Mi-a spus el.

Înainte de a se întâmpla lucrul acesta, se rugase însă nu știu pentru câtă vreme. Părintele nu-și mai dădea seama dacă e zi sau noapte sau dacă trecuseră două sau trei zile. Când și-a revenit și-a dat seama cât de nefericiți sunt oamenii care nu trăiesc într-o asemenea stare. Iată ce a zis părintele: "Acum ce am de făcut? Ce fac și animalele necuvântătoare. Trebuie să mă scol, să mănânc, să mă duc să mă spăl... Dar starea aceea este scopul pentru care m-am născut." Trăia cu sentimentul că o mai mare binecuvântare nu poate să existe. Era pregustarea luminii slavei lui Dumnezu. A vazut lumina necreată. S-a împărtășit de energiile dumnezeiești, în spațiul slavei lui Dumnezeu. Spunea aceste cuvinte lăcrimând și strălucind cu toată ființa.

Odată, aflându-se undeva, pe lângă pustia Sfântului Munte, era obosit și rămăsese fără apă. Atunci, a văzut-o pe Maica Domnului, care i-a dat să bea. Iată cuvintele părintelui: "Cât de frumoasă și de bună este Maica lui Dumnezeu! Nici cea mai bună mamă nu are frumusețea și bunătatea sufletească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu." Părintele ținea tot timpul o icoană a Maicii Domnului în preajmă. De asemenea, a scris despre chipul Domului. Unei pictorițe de la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Souroti i-a spus cum să-L zugrăvească pe Iisus Hristos, după cum Îl văzuse el însuși. Domnul are fața alungită, cu o frumusețe și o lumină deosebită pe chip.

Alt lucru care m-a impresionat în mod deosebit la părintele Paisie a fost dragostea sa față de părinții din Sfântul Munte. Încerca să identifice figurile sfințite pe care lumea nu le cunoștea. De fiecare dată îmi spunea: "Am mai cunoscut un părinte... un suflet sfânt."

Odată, la Sfântul Munte era iarnă și ninsese. Părintele stătea în genunchi și se ruga. În chilie nu era foc, iar ușa și ferestrele erau deschise. Când a terminat rugăciunea, i-am spus: "Părinte, să vă aprind focul și să vă aduc ceva să vă acoperiți." "Ce? Foc? Sfinții Patruzeci de Mucenici aveau foc în lac? Aveau cu ce se acoperi? Cine sunt eu să am foc și cuverturi?"

Părintele Paisie avea o virtute unică: se bucura de o asemenea memorie, încât își putea aminti și cele mai mici amănunte despre oameni și despre întâmplări de demult. Dădea mereu exemple foarte vii și tangibile. De multe ori, spunea pilde legate de fapte ce aveau să se petreacă în viitor. Părintele avea o puternică conștiință națională. Iubea foarte multe Grecia și elenismul și se ruga mereu pentru rezolvarea problemelor naționale ale grecilor.

 

Fragment extras din Convorbire cu Stavros Balogiannis, profesor de psihologie și teologie la Universitatea din Salonic/ Patericul secolului XX/ Ed. Egumenița/ Ed Cartea Ortodoxă.



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
RUGĂCIUNILE FEMEII ÎNSĂRCINATE

Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos

Rugăciune către Maica Domnului

Rugăciune către Dumnezeu Tatăl

Rugăciune la momentul nașterii

Rugăciune pentru naștere cu bine și botez

Rugăciune pentru naştere uşoară

Rugăcinea femeii însărcinate, chinuită de gândul avortului

Rugăciune de pocăință pentru avort

Rugăciunea soțului pentru soția însărcinată

Rugăciunea femeii înainte de naștere

Rugăciunea mamei după naștere

 

Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos

O, Împărate Sfinte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorule al vieţii şi al nemuririi, îţi mulţumesc că în căsătoria mea m-ai facut vas ales al binecuvântării şi al darului Tău. Căci Tu Stăpâne ai zis:"creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!" Îţi mulţumesc şi mă rog: Binecuvântează acest rod al trupului meu, care mi-a fost dat de către Tine; ocroteşte-l şi dă viaţă întru Duhul Tău cel Sfânt; dă-i creştere întru sănătate şi trup curat cu mădulare bine întemeiate. Sfinţeşte trupul lui, mintea, inima şi toate simţurile şi dăruieşte acestui prunc care se naşte suflet înţelept şi întemeiază întru el frica Ta. Înger credincios, păzitor sufletului şi trupului îi dăruieşte. Păzeşte-l, ţine-l, întăreşte-l şi-l adăposteşte pe el în pântecele meu până în ceasul naşterii lui şi nu-l tăinui pe el în pântecele maicii sale, pentru că mâinile Tale l-au alcătuit dându-i viaţa şi sănătate. O, Doamne Iisuse Hristoase, întru Atotputernicile şi părinteştile tale mâini încredinţez copilul meu. Aşează-l pe el sub mâna harului Tău şi prin sfântul Duh, sfinţeşte-l pe el sub mâna Harului Tău şi prin sfântul Duh sfinţeşte-l şi-l înnoieşte întru viaţa veşnică ca să fie mădular al cereştii Tale Împărăţii. Amin.

O întru tot Milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, caută şi mă păzeşte pe mine roaba Ta, de frică şi de duhurile cele rele care caută să strice lucrul mâinilor Tale, iar când va veni ceasul şi timpul meu, izbaveşte-mă de dureri. Luminează-mi neputinţele cele din timpul ieşirii şi dă-mi întărire şi putere la naştere. Fă-o grabnică prin Atotputernicul Tău ajutor, că slava lucrului Tău este aceasta şi tăria Atotputerniciei Tale, lucrul Harului Tău şi a inimii tale milostive. Amin!

Rugăciune către Maica Domnului

Împărăteasa mea preabună și nădejdea mea, o Maică a Lui Dumnezeu, bucuria celor necăjiți, ajută-mă că sunt fără ajutor. Mijlocește tu și roagă-te la Fiul tău Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să-mi binecuvânteze timpul acesta în care port în pântece prunc, să ușureze greutatea sarcinii și să dăruiască binecuvântarea Sa peste pruncul pe care-l voi naște; că nu știu alt ajutor mântuitor și nici altă nădejde și scăpare care să ne păzească și să ne apere. Că întru a ta mijlocire și ajutor, slavă și mulțumire întru toate înălțăm, unuia Dumnezeu în Treime, Făcătorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Rugăciune către Dumnezeu Tatăl

O, Multmilostive Doamne, Ziditorul şi Creatorul cerului şi al pamântului şi al tuturor făpturilor, Cel ce ai revărsat binecuvântarea Ta asupra soţilor creştini: iată moştenirea Domnului, copiii care sunt darul Lui; Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai făcut să mă împărtăşesc de această binecuvântare şi de darul Tău şi Te rog, binecuvânteaza rodul pântecelui meu, sfinţeşte-l cu Duhul Tău Cel Sfânt, ca să intre în rândul copiilor Tăi iubiţi şi învredniceşte-l să se împărtaşească cu Sfintele Taine ale Bisericii iubitului Tău Fiu şi Dumnezeului meu, Iisus Hristos, ca prin ele să se sfinţească şi sa se cureţe de păcatul strămoşesc. Doamne Dumnezeul meu! Eu şi rodul pântecelui meu suntem copiii mâniei, dar Tu, Părinte, milostiveşte-Te de noi şi stropeşte cu isop pruncul acesta, ca să se cureţe şi mai alb decât zapada să se facă. Înăreşte-l şi păzeşte-l în pântecele meu până în ceasul când va trebui să se nască. El nu a fost ascuns de ochii Tăi când a fost zămislit. Tu i-ai dat viaţă şi suflare. Păzeşte-mă de frică şi de duhurile rele care vor să nimicească lucrul mâinilor Tale. Dăruieşte-i înţelepciune şi ca trupul lui să crească sănătos, curat şi întreg şi la ceasul cuvenit să-l nasc cu bine. Dă-mi tărie şi putere pentru a naşte, grăbeşte în ajutorul lui şi uşurează durerile mele, pentru că acesta este făptura Ta, zidirea puterii Tale minunate, lucrarea milei şi milostivirii Tale.

Adu-ţi aminte de cuvintele Tale; Tu m-ai scos din pântecele mamei mele, Ţie îţi aparţin de la naştere, Tu m-ai alinat la sânul mamei. Tu eşti Dumnezeul Care ştii şi vezi nevoile oamenilor. Tu ai spus: femeia la naştere va suferi pentru că a venit ceasul ei. Doamne, pentru această milă a Ta şi pentru inima Ta multmilostivă mă rog Ţie, binevoieşte să alini durerea mea pe care Tu mai dinainte ai cunoscut-o şi adu-l în lume pe pruncul Tău acesta viu şi sănătos. Ţie Ţi-l încredinţez, în mâinile Tale îl încredinţez, Doamne Iisuse Hristoase, ca să binecuvântezi rodul pântecelui meu aşa cum altădată binecuvântai copiii care erau aduşi la Tine, spunând: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” Mântuitorule, aşa aduc şi eu înaintea Ta pruncul acesta, întinde asupra lui mâna Ta. Binecuvântează-l cu Duhul Sfânt şi sfinţeşte-l când va veni în această lume, binecuvântat şi botezat, fă-l om nou şi curăţeşte-l cu Sângele Tău, ca să fie curat şi mădular al Trupului Tău şi al Sfintei Tale Biserici, ca din buzele lui să se audă laudă înălţată Ţie şi să fie moştenitorul vieţii veşnice prin Sfintele Tale patimi şi în numele Tău cel fânt, Iisus Hristos. Amin!

Rugăciune la momentul nașterii

Doamne şi Mântuitorul meu, da-mi putere ca să nasc cu bine acest prunc pe care îl iubesc ca să-l cresc în învăţătura creştină şi să-l dedic slujirii Tale şi a Sfintei Tale Biserici. Amin.

Rugăciune pentru naștere cu bine și botez

Doamne, cel care ai zis oamenilor: „Creșteti și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” binecuvântând nașterea de prunci, arată mila ta și acestui copil ce se află încă în pântecele mamei sale, și ajută-l să se nască la vremea de Tine rânduită. Dă-i lui, Doamne, creștere firească, sănătate și putere. Părinte Ceresc, Care porți de grijă păsărilor cerului și înfrumusețezi crinii țarinii, poartă de grijă și acestui copil care n-a văzut încă lumina soarelui. Nu ne părăsi pe noi robii Tăi și ocrotește cu harul Tău pe pruncul acesta al nostru și binecuvântează nașterea lui după mulțimea milostivirii Tale. Iar mai apoi, luminându-l cu Sfântul Botez, să îl faci pe el un mădular ales al Sfintei Tale Biserici, ca să Te laude şi să te binecuvânteze în toată viaţa lui şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru naştere uşoară

O, Preaslăvită Maică a lui Dumnezeu! Miluieşte-mă pe mine păcătoasa roaba ta, vino întru ajutorul meu în vremea durerilor mele pe care le rabdă toate fiicele Evei în timpul naşterii.
O, ceea ce eşti binecuvântată între femei, Nașterea Domnului Iisus Hristos adu-ţi aminte cu ce bucurie şi dragoste te grăbeai să ajungi la ruda ta Elisabeta când aceasta a rămas însărcinată şi ce minune s-a arătat cu mama şi cu pruncul din pântecele ei şi, din nesecata milostivire a ta, dă-mi şi mie, umilei tale roabe, naştere uşoară! Dă-mi harul ca acest copil ce se află lângă inima mea să strige cu bucurie aşa cum Sfântul prunc Ioan s-a închinat Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Care din iubire pentru noi, păcătoşii, nu S-a ruşinat, ci a acceptat să fie prunc. Bucuria negrăită de care s-a umplut inima ta feciorelnică la naşterea Fiului şi Dumnezeului tău să-mi aline durerea! Mântuitorul tău născut de tine, să mă păzească de moartea care curmă viaţa multor mame la naştere şi să se numere rodul pântecelui meu în rândul aleşilor lui Dumnezeu!
Auzi, Preaslăvită Impărăteasă a Cerurilor, smerita mea rugăciune, întoarce faţa ta spre mine şi nu mă ruşina, nădejdea mea, ci acoperă-mă, ajutătoarea creştinilor şi tămăduitoarea bolnavilor cu acoperământul tău în ceasul chinurilor şi al durerilor, ca să mă învrednicesc să cunosc că tu eşti Maica milostiviri şi să slăvesc bunătatea ta, căci tu nu nesocoteşti niciodată rugăciunile celor sărmani şi îi izbăveşti pe toţi cei ce te cheamă în ceasul necazurilor. Amin.

Rugăcinea femeii însărcinate, chinuită de gândul avortului

Doamne, Tu ai binecuvântat femeile ca să nască. Acum sunt şi eu însărcinată, dar soţul mă împinge și îndeamnă să avortez, de asemenea, mulţi din cei care mă cunosc şi chiar cugetul meu uneori mă împinge spre acest păcat. Intăreşte, Milostive, sufletul meu, pazeşte rodul pântecelui meu, depărtează de la mine deznădejdea şi înmoaie inima soţului meu şi acelor care îmi vor răul. Amin.

Rugăciune de pocăință pentru avort

Mulţumesc Ţie, Doamne, că deşi târziu, am înţeles păcatul greu al omorârii de prunci. Imina mea plânge pentru sufletele pruncilor mei nenăscuţi şi nu am nici îndreptăţire, nici mângâiere, nici linişte. Nu mă lăsa în deznădejde, ci primeşte lacrimile mele ca să ispaşesc în parte păcatul acesta greu şi primeşte tânguirile şi lacrimile mele de pocăinţă. Amin.

Rugăciunea soțului pentru soția însărcinată

Hristoase, Dumnezeul îndurărilor, Cel ce asupra tuturor veghezi cu milă şi putere mare, nu-Ţi întoarce faţa Ta cea sfântă de la roaba Ta [Numele], soţia mea, pe care prin rânduiala Ta cea sfânta mi-ai dăruit-o spre însoţire şi întru care ai binevoit să pui sămânţă de viaţă, după voia şi înţelepciunea Ta. Păzeşte-o sănătoasă, întăreşte-o în neputinţele ei, dăruieşte-i gândul cel bun şi simţirea cea curată, învrednicind-o, la sorocul cel de Tine ştiut, să nască în chip firesc şi sănătos pe pruncul rânduit de Tine, pentru bucuria vieţii peste care eşti Stăpân. Ca şi întru aceasta să se preamărească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea femeii înainte de naștere

Marie, Maică Preacurată, ceea ce ai purtat în pântecele tău cel binecuvântat pe Mântuitorul a toată lumea, înconjoară-mă pe mine, păcătoasa, cu dragostea ta de Maică şi du rugăciunea mea la Fiul tău şi Dumnezeul nostru, ca să-mi binecuvânteze pruncul pe care-l port în pântece şi să mă învrednicească să-l aduc la lumină în chip firesc şi sănătos, întărindu-mă cu puterea dreptei Sale, întru care bine am nădăjduit. Amin.

Rugăciunea mamei după naștere

Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, din adâncul inimii mele, pentru pruncul pe care Tu mi l-ai dăruit şi pe care Ţie Ţi-l închin, dimpreună cu toată viaţa mea, întru care ai binevoit. Dăruieşte-i, Stăpâne, viaţă ca să se nască din nou, din apă şi din Duh, ca fiu al Tău după har, în Taina Sfântului Botez. Ajută-mă, Iubitorule de oameni, să-l cresc în pace, ca pe un mădular binecuvântat al Bisericii Hristosului Tău. Şi întreaga noastră familie păzeşte-o întru dragostea Ta, dăruindu-I toate cele spre trebuinţă, după marea Ta milă, putere şi înţelepciune. Că noi Ţie Îţi încredinţăm sufletele şi trupurile noastre, Ţie ne rugăm pentru noi înşine şi unii pentru alţii, şi numele Tău, de viaţă făcătorul, în veci Îl preamărim: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

sursa foto: doxologia.ro




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Doamnă doctor, pe care dintre copiii mei ar fi trebuit să nu-i nasc? - Raluca Tănăseanu

Viaţa sucevencei Aurora Pânzari, din comuna Bălăceana, este o pildă de mucenicie în viaţa de familie, un exemplu de lăsare  deplină în voia Celui de Sus, un model de  luptător pentru îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu - o mamă şi o femeie creştină. Aurora şi Doriţă Pânzari au treisprezece copii, cu vârste cuprinse între 9 luni şi 21 ani, mulţi dintre aceştia venind pe lume împotriva voinţei medicilor, care ar fi vrut să fie avortaţi invocând motivul că "va fi un copil cu handicap". De cum am păşit pragul casei lor am simţit armonie, atâta pace, atâta bucurie şi credinţa cum rar mi-e dat să întâlnesc în alte familii ! Nici unul dintre ei nu este angajat la un loc de muncă, dar cu toate astea, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi-au  construit o căsuţă, şi-au trimis copiii să înveţe carte şi pot să le asigure hrană de zi cu zi...

- Doamna Aurora, este greu să creşteţi treisprezece copii?

- Mulţumim Domnului, ne-am obişnuit. Este greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu nu este imposibil !

- Dar ca să-i naşteţi ?

- La început a fost mai uşor, dar, începând cu a şasea sarcină doctorii mă îndemnau să avortez. Îmi aduc aminte că la a şaptea sarcină m-am internat în spital pentru nişte analize, fiindcă sarcina era foarte mică, iar medicul a venit imediat cu soluţia avortului! În noaptea aceea nu am putut să dorm deloc, mă plimbam pe culoarele spitalului şi mă rugam: " Maica Domnului, fă o minune! Dacă mâine vin să mă ia la avort, eu fug din spital!" Şi Măicuţa Domnului mi-a ascultat ruga, căci a doua zi a venit doctorul şi mi-a zis : "Poţi să pleci acasă, dar să vii peste două săptămâni să faci avort, căci sarcina nu este bună!" Însă eu m-am întors abia la naştere...

- Cum a fost naşterea ?

- Slavă Domnului, copilul s-a născut bine-sănătos. La următoarea, la a opta sarcină, lucrurile s-au complicat. Eram deja în luna a cincea de sarcină când medicul a spus că am fibrom - chist pe ovar. Mă simţeam foarte rău, am urmat două săptămâni un tratament pentru fibrom şi apoi am mers la doctor. De data asta şi-a dat seama că eram din nou însărcinată. Medicul insista să avortez, spunând că bebeluşul se va naşte cu probleme. Dar nu am vrut să-l ascult! Înainte de naştere, pentru că mă simţeam foarte rău, îi spuneam soţului: "Cred că Domnul mă cheamă la El!", iar soţul îmi zicea: "Cum să rămân singur cu opt copii ?!..." În plus, doctoriţa cu care urma să nasc era hotărâtă să-mi facă cezariană. Eu nu doream acest lucru, pentru că, dacă făceam cezariană, nu mai puteam să am apoi prea mulţi copii. De aceea mă rugam: " Măicuţa Domnului, fă o minune cu mine, ajută-mă să scap de cezariană!" Tot rugându-mă şi aşteptând să fiu dusă la sala de naşteri, a venit doctoriţa şi m-a rugat să nu mă supăr, dar are o urgenţă înaintea mea - o femeie care pierduse trei sarcini si acum, la a patra sarcină, nădăjduia să aducă pe lume un copil. Auzind  acestea, parcă a trecut un aer ceresc peste mine şi mi-am zis: "Poate face Domnul o minune cu mine şi scap de cezariană!" După vreo jumătate de oră în care m-am simţit foarte rău, asistentele m-au suit pe masa să mă ducă la cezariană. Văzându-mă palidă şi speriată, mă tot încurajau să nu-mi fie frică de cezariană, căci vor fi alături de mine. Dar, minune!, cum m-au suit pe masă, am şi născut normal...

- Doctoriţa cum a reacţionat ?

- S-a mirat foarte mult că am născut normal! Înainte de naştere îmi zicea că este imposibil să nasc normal, pentru că pruncul era poziţionat foarte prost. La această sarcină m-au consultat vreo patru medici şi toţi au avut aceeaşi opinie, că va trebui să nasc prin cezariană, pentru că pruncul nu era aşezat cum trebuie. Unul din medici nici măcar nu a simţit capul copilului!

- Cum au decurs următoarele sarcini ?

- A nouă sarcină a decurs normal, dar la a zecea sarcină au fost probleme. A fost o sarcină oprită din evoluţie. La patru luni şi jumătate m-am dus la control şi mi s-a spus că fătul era mort. Unul dintre medicii care m-au consultat m-a certat foarte tare: "La ce-ţi trebuie atâţia copii? Ai vrut să ai 10? Uite, acesta este mort!" Eu m-am întristat foarte tare că a murit copilul în pântecele meu... Şi oamenii din sat au comentat că nu am ştiut să mă opresc, că toată viaţa nu am ştiut altceva decât să fac copii. Doamna preoteasă din satul nostru, Cecilia Chindris, care este şi naşa noastră, ne-a ajutat foarte mult. Fiind atunci întrebată ce s-a întâmplat cu mine, le-am spus oamenilor să-şi vadă de păcatele lor, că eu, chiar dacă am să mor, am să fiu fericită că am murit jertfindu-mă. M-am dus la Iaşi ca să-mi facă chiuretajul şi să-mi scoată copilul mort. A fost atunci împreună cu mine o soră de mănăstire, care m-a ajutat pe durata spitalizării. Medicii au sfătuit-o să mă îndemne să-mi leg trompele. Spuneau: În starea în care sunt, este posibil să mor într-un an sau doi. Când a venit soţul, la fel, l-au bătut la cap să mă convingă să-mi leg trompele. Doamna doctor care mi-a făcut operaţia voia să-mi lege trompele pe motiv că următorii copii se pot naşte cu malformaţii grave. După ce i-am născut pe următorii, am avut ocazia să-i arăt doctoriţei o fotografie de-a lor şi am întrebat-o: "Doamna doctor, pe care dintre ei ar fi trebuit să nu-i nasc?...".

- Şi următoarele naşteri au fost la fel, cu ispite, cu greutăţi ?

- Următoarea sarcină, cu David, a fost bine, dar apoi , la al unsprezecelea copil, iar au apărut probleme. Eram în luna a opta, nu aveam deloc burtă şi eram cu mâinile şi picioarele umflate. Am fost la control şi doctoriţa M. mi-a recomandat să stau în pat. O săptămână m-a ţinut în spital. Cum mă dădeam jos din pat mă umflam; nu aveam voie să mănânc cu sare.  Apoi mi s-a dat voie o săptămână acasă. Însă acasă nu aveam voie să fac nimic. Am ajuns acasă după-amiaza şi, pentru că a doua zi era o sărbătoare la noi în sat, o întâlnire cu fiii satului, cu o slujbă la care participau mulţi preoţi, toată noaptea am frământat cozonaci şi am făcut plăcinte. Am revenit după o săptămână la spital, la doctoriţa M.  M-a ajutat acum să nasc, dar a zis că dacă mai rămân însărcinată, nu mă mai primeşte. Am născut-o pe Iustina, care avea atunci doar două kilograme. Doctoriţa M. m-a cam speriat, tot venea la mine şi îmi zicea că am făcut un copil ca o mâţă. Apoi am fost medicul pediatru care m-a liniştit, încredinţându-mă ca fetiţa era bine-sănătoasă: "Doamnă, dar ai crescut atâţia copii, stai liniştită, că nu are să moară!" După vreo trei-patru zile mi-au dat drumul acasă.

- Aţi mai avut de-a face cu doctoriţa M.?

- Da, aşa a rânduit Dumnezeu. După doi ani de la naşterea Iustinei, am rămas însărcinată cu Iosif. Nu ştiam ce să fac. Ştiam că doctoriţa M. nu dorea să mă mai primească. Eu iarăşi m-am rugat la Maica Domnului: "Măicuţa Domnului, fă o minune şi ajută-mă să nasc şi copilul acesta!" M-am dus la un cumătru de-al meu, student la Teologie, care m-a încurajat foarte mult: "Roagă-te şi am să mă rog şi eu, şi ai să vezi că doctoriţa M. are să te primească!". M-am dus la doctoriţă şi i-am zis: "Doamna doctor, dumneavoastră gândiţi ca medic, eu că mamă: Dumnezeu are lucrarea Lui. Dumnezeu va rândui să scap cu bine şi acum!" Ea mi-a zis: "Dacă ai pus problema aşa, fie! Accept să te primesc şi de data asta!" Analizele nu au ieşit bune şi a presupus că aş avea un cancer de col uterin, ca urmare a unor infecţii de la prima naştere, de aceea m-a îndrumat spre biopsie. Eu i-am zis: "Doamna doctor, dar, dacă fac biopsie, nu pierd sarcina?"

"Şi ce dacă o pierzi? Ai acasă atâţia copii! Altele vin aici şi se roagă de mine să fac avort sau să le leg trompele!".  Eram tare necăjită şi, neştiind ce să fac, m-am dus la naşa noastră, preoteasa Cecilia, care şi de data asta m-a încurajat: "Ai fost mamă pentru atâţia copii, trebuie să fii şi pentru acesta. Nu faci nimic!" Aşa că atunci când am fost la următorul control i-am zis că orice s-ar întâmpla, nu accept să fac nicio biopsie. M-am internat în spital cu trei săptămâni înainte de naştere. Doctoriţa M. era pentru naştere prin cezariană, dar eu ştiam de la un alt medic din Cluj, care m-a consultat, că pot naşte normal. Dumnezeu mi-a dat putere şi am fost foarte hotărâtă: "Doamna doctor, am consultat şi alţi medici şi mi-au zis că nu este nevoie de operaţie!" Doctoriţa s-a enervat foarte tare şi m-a pus să semnez că refuz orice intervenţie, că nu vreau să mă conformez regulilor spitalului şi că aleg decesul meu şi al copilului.

M-am sfătuit şi cu soţul meu, şi am hotărât să mă întorc acasă şi să aştept momentul naşterii. I-am spus doctoriţei că, oricum, fiecare dintre noi va muri... De data asta aveam o foarte mare încredere în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în toţi Sfinţii, de parcă toţi erau lângă mine! M-am rugat foarte mult la Sfântul Nectarie. Îmi ziceam că nu se poate întâmpla ceva rău. Doctoriţa mi-a dat drumul, dar mi-a atras atenţia că atunci când mă voi întoarce pentru a naşte, orice ar fi, să nu vin la ea! Întâmplarea a făcut că, atunci când am revenit la spital pentru naştere, să dau de ea. Când m-a văzut era aşa de nervoasă, încât a strigat: "Eu i-aş lega trompele şi aş arunca-o din spital, în veci să nu o mai văd!"  Auzind aceste cuvinte am început să tremur, dar, ca întotdeauna, gândul îmi era la Maica Domnului: "Măicuţa Domnului, salvează-mă şi de data aceasta!"

Doctoriţa M. urma să plece a doua zi în concediu. De data asta a refuzat să mă asiste la naştere, aşa că a chemat o altă doctoriţa din spital. Mă temeam că nu cumva aceasta să vrea să-mi facă cezariană, dar mi-a zis: "O femeie aşa de bine făcută şi cu alte unsprezece naşteri, şi să-i fac cezariană?! În niciun caz! Îţi punem perfuzie dublă!" Mi-a pus perfuzie dublă şi apoi, în jumătate de oră am născut. După naştere, a venit doctoriţa M. care, văzând cât de voinic şi de sănătos este copilul, mi-a spus: "Am mai văzut o minune! Dar, dacă vei mai rămâne însărcinată, să nu mai vii la mine, că eu tare mult am tremurat pentru tine!" Adevărul e ca doctoriţa M. mereu a refuzat să-mi ia bani. După aceasta am mai avut o sarcină, dar la trei luni am pierdut copilul. Însă, la un an de zile după aceasta , iarăşi am rămas însărcinată, cu mezinul familiei noastre, Ciprian.

- Şi aţi fost tot la doamna doctor M. ?

- Nu, de data aceasta am mers la o doctoriţă de la Rădăuţi, care mi-a zis: "Dacă sarcina merge bine, mă ocup de tine; altfel, să nu vii la Rădăuţi, că eu nu vreau să mă prind la cap, să am probleme fără să mă doară!" Şi la această sarcină am avut probleme de sănătate practic trebuia să stau mai mult la pat. Dar eu aveam multă treabă acasă, oameni la lucru; nu aveam voie să car nimic, dar căram găleţi de apă. Cu greu am dus sarcina. Când m-am internat pentru naştere, şi această doctoriţă s-a pierdut şi dorea să îmi facă cezariană. Dar asistenta i-a atras atenţia: "Doamna doctor, aveţi experienţă mare, femeia aceasta nu este de cezariană!" L-au chemat şi pe şeful de secţie, care a confirmat faptul că pot naşte normal. Asistenta aceea m-a susţinut foarte mult: "Doamnă, rugaţi-vă cât puteţi de mult, spuneți toate rugăciunile pe care le ştiţi, că până la prânz naşteţi!" Înainte de naştere, am auzit-o pe doctoriţă spunând: "Ori moare mama, ori copilul!" Dar asistenta i-a răspuns: "Doamna doctor,cu ajutorul lui Dumnezeu îi salvăm pe amândoi!" Şi, cu ajutorul Domnului, l-am născut pe Ciprian. Apoi asistenta mi-a mărturisit că au impresionat-o cele prin care am trecut şi că socoteşte că a asistat la o minune...

- Aţi întâlnit în spital femei care au vrut să facă avort ?

- La un moment dat, am întâlnit o femeie care era în șapte luni şi voia să avorteze. Se certa cu doctoriţa, pe care încerca să o convingă că este doar în cinci luni şi poate avorta. Eu m-am mâhnit foarte tare şi i-am zis: "Doamnă, dă-mi adresa şi, după ce naşti, vin să iau copilul să-l cresc eu!" Ea însă s-a uitat foarte urât la mine. După ce ne-am despărţit , mi-a părut rău că nu am fost mai insistentă  ca să obţin adresa.

- Nici unul dintre dumneavoastră nu aveţi un serviciu. Din ce trăiţi , căci atâtea guri de hrănit ?

Din alocaţie şi mila Domnului. Anul trecut, era chiar înainte de Crăciun, mai aveam puţin până să nasc şi nu mai aveam decât 100 de euro puşi de-o parte... Mă rugam la Maica Domnului să facă o minune, ca să nasc şi să trecem sărbătorile cu bine. Şi a venit d-nul Flutur care mi-a dat câte două milioane pentru fiecare copil! Au mai fost şi alte asemenea cazuri în care s-a văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Niciodată nu am fost puşi în situaţia în care să nu avem ce le da de mâncare - ci nu numai un fel de mâncare, ci două-trei şi ceva prăjituri, pentru că aşa i-am obişnuit. Mă uit uneori la familia mea, la binecuvântările şi bucuriile pe care le trimite Domnul, şi mă gândesc ce frumos ar fi dacă lumea toată ar fi o familie ortodoxă...

Cu gândul în fiecare zi la Dumnezeu

- Gătiţi în fiecare zi?

- Mai puţin duminică şi în sărbători. Fac mâncare din ajun. Acest lucru l-am învăţat de la Aglaia Mihoc, mama părinţilor Mihoc, la care am stat în gazdă pe timpul liceului. Dânsa mi-a zis aşa: "În duminici şi sărbători nu ai voie nici să vinzi, nici să cumperi, nici să găteşti!" Şi mi-a intrat în sânge acest sfat.

- Este greu cu educaţia lor?

- Noi, în casă, ne străduim cât putem să-i ţinem aproape de Biserică, să le dăm o educaţie creştinească. Nu lipsim Duminica şi în sărbători de la Sfânta Liturghie. Dar mai greu este de luptat cu influenţa anturajului. La biserică, fetele merg întotdeauna cu fusta şi capul acoperit, indiferent de anotimp. Ne place foarte mult să mergem la mănăstiri, mai ales la Cămârzani. Cu ani în urmă, mergeam la Mănăstirea Cămârzani cu un Trabant şi ne înghesuiam unsprezece - nouă copii şi noi părinţii. Era foarte greu şi periculos, dar aveam dorinţă mare de a ajunge acolo şi ne purta Dumnezeu de grijă. Acum nu ne mai încumetăm să facem lucrul acesta! Avem o Dacie rablagită, copiii au crescut şi nu încap toţi în ea. Ne-ar trebui o maşină mai mare, cu mai multe locuri, ca să putem pleca cât mai mulţi dintre noi dar nu avem posibilitatea aceasta... Ne-am dori să mergem mai mult în mănăstiri, pentru că de câte ori mă întorc de la mănăstiri vin mai întărită în credinţă, simt pace şi linişte în sufletul meu.

- Au fost persoane care v-au ajutat?

- Dumnezeu a făcut o minune cu noi şi am ridicat casa în trei săptămâni. Ne-a ajutat Înaltul Pimen şi Părinţii Mihoc. Părintele Viorel a venit aici şi, timp de trei săptămâni, cât a durat ridicarea casei, a stat la noi şi a lucrat cot la cot cu muncitorii. Părintele Dimitrie ne-a făcut fântâna şi ne-a tras apa în casă..

- Ce le doriţi copiilor dumnevoastră?

- Să aibă credinţă. Acasă le sădeşti credinţă, dar, când pleacă în valul lumii, mai uită... Acum sunt foarte multe oferte pentru trup, dar sufletul contează cel mai mult. Am citit într-o carte ca mama este datoare să nască copii, dar apoi trebuie să le sădească în suflet dragostea pentru Dumnezeu. De aceea, mă rog pentru ei în primul rând să aibă frică şi dragoste pentru Dumnezeu, căci, dacă au credinţă, aşa cum spune Sfânta Scriptură, toate celelalte se vor adăuga lor. Mă simt foarte fericită când văd că ele au credinţă. Fata cea mare a mers la seminar la Agapia, dar i s-a părut foarte greu. Plângea şi îmi spunea că nu mai poate. Apoi a mers următoarea, Ecaterina. Maica Stareţă s-a mirat cum de-a vrut să vină şi a întrebat-o: "Dacă n-ai să mai poţi, ce ai să faci?" "Am să rabd!" Am să mă rog şi am să rabd!" Oricum, Ecaterina este foarte atrasă de viaţa monahală. Când mergem la Cămârzani, are senzaţia că este în ceruri. Fericirea mea cea mai mare ar fi dacă L-ar asculta copiii mei pe Domnul şi L-ar urma până la sfârşit.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu - Revista Familia Ortodoxa, nr.33 /2011

Apel umanitar pentru familia Pânzari



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Urechismul exegetic al culturii de gazetă - Scrisoare deschisă D-lui Cristian Tudor Popescu - Mihai Stoian

Stimate Domnule Popescu,

Vă mărturisesc dintru început că suma constatărilor asidue, reconfirmate pe parcursul multor ani, despre nivelul de inteligență, profesionalism și onestitate al presei autohtone, mă determină în general să-mi procur informații de pe cu totul alte canale decât cele mediatice oficiale. Așa se face că și producțiile dumneavoastră jurnalistice se înscriu de obicei în categoria celor pe care le consum doar circumstanțial, eventual la recomandarea expresă a unora dintre amicii cu suficiente resurse de timp pentru a decanta zilnic doza uriașă de deriziune ori abjecție a conținutului mediatic.

Astfel de amici mi-au semnalat (destul de tardiv, ce-i drept) înșiruirile de fraze pe care ați decis să le plasați pe site-ul gândul.ro la 8 martie a.c., sub titlul Evanghelia după Sfântâniță. Iisus și-a ținut mama la ușă. Firește, nimic din conținutul respectivului „produs de presă” nu l-ar fi recomandat drept demn de vreo atenție anume, dacă nu i-ar fi urmat, într-un interval scurt de timp, cel puțin încă trei „isprăvi” de identică factură, titrate Evanghelia după Sfântâniță. Iisus Vindecătorul și Iisus Îmbolnăvitorul (15 martie), Evanghelia după Sfântâniță. Păcătuiește la greu și iubește-L pe Dumnezeu (22 martie), respectiv Evanghelia după Sfântâniță. Dumnezeu a mințit, Diavolul a spus adevărul (29 martie).

Or, întrucât tocmai această recidivă în care perseverați neabătut vă subminează șansa beneficierii de circumstanțe atenuante, este deja oportun să vă atrag atenția, nu fără un larg zâmbet amical pe buze, asupra straniei voluptăți cu care vă reexhibați public ipostaza mai veche și deloc măgulitoare (astăzi exprimată, iată, inclusiv pe tărâm religios) de incorigibil diletant.

Domnule Popescu, insațiabilitatea pe care o manifestați în a compila haotic, incomplet și decontextualizat versete ale Sfintei Scripturi pentru a vă legitima în fața altora presupunerile umbroase despre ce este creștinismul, frizează deja notele unui umor pe cât de negru, pe atât de spumos. Interpretările biblice pe care le propuneți cititorului oferă un spectacol a cărui ilaritate poate deveni de la sine cea mai vie și convingătoare pledoarie pentru necesitatea orei de religie. De altminteri, iată că până și Franța neîmpăcat atee a sfârșit prin a înțelege utilitatea introducerii educației religioase în școli, după succesiunea de tragedii datorată aptitudinii unora de a înțelege și asuma texte spirituale în exact cheia și maniera dumneavoastră. Căci între saltimbancii de speță suburbană de la Charlie Hebdo și fanaticii scelerați care le-au aplicat dezinvolt „soluția finală”, există imense afinități de comprehensiune teologică și culturală, cu tulburătoare corespondențe în gândirea și scrisul domniei voastre.

Mă grăbesc cu sublinierea că nu-mi stă nicidecum în intenție să vă introduc, fie și pasager, în ceea ce ar ține de o elementară și indispensabilă cultură a hermeneuticii biblice. Oricum, discernerea straturilor multiple de semnificație ale referatului scripturistic (derivând din nivelurile literal, istoric, simbolic, duhovnicesc/spiritual), palierele lor de adresabilitate (în funcție de circumstanțe evenimențiale, situații de viață, trepte spirituale ale diverșilor receptori ai mesajului), natura relației dintre Biblie și Tradiție, contextul profund eclesial și liturgic al Scripturii, sunt doar câteva teme sine quibus non de prealabilă cercetare – sau cel puțin de atentă reflecție – pentru un dornic de întâlnire serioasă cu creștinismul. Gradul dumneavoastră de interes în acest sens este mai mult decât evident din însăși abordarea textelor, care vă și proiectează invariabil spre tentative de tălmăcire care i-ar face să roșească a invidie pe cei mai neșcoliți detractori ai lui Hristos.

De aici evidența inadecvării și inutilității unei polemici strict aplicate pe versetele în cauză. Dacă ați fi nutrit cea mai vagă intenție de a vă instrui, aveați la îndemână din primă instanță un veritabil munte bibliografic spre a o face. Până și varianta hiperfacilă a consultării spațiului internautic v-ar fi pus de îndată în posesia unor surse de învățare suficient de generoase pentru... nivelul la care dovediți că vă aflați. Cu o teribilă grandoare a suficienței și mulțumirii de sine, ați lăsat însă bufeurile vanității să vă joace hazlia festă a ipostazei de Coana Chirița – teolog. Pentru că tratamentul profund mistificator la care supuneți infatigabil evangheliile este proba irefutabilă a unei sinteze de impostură locvace și semidocție apodictică.

Pe de ală parte, superbia găunoasă a perorațiilor dumneavoastră „biblice” forțează blasfemia într-un mod care îmi amintește de comicăreala macabră a încercărilor unui fost coleg de facultate, dl. Remus Cernea, de a demonstra Comisiei Juridice a Senatului faptul că Sfânta Scriptură fundamentează homosexualitatea! Vă leagă intim același tip de amatorism cultural care, vai, îmi determina un alt vechi amic și coleg, dl. Emil Moise, să afirme recent, de la o respectabilă tribună: „nu am ce discuta cu popii, în afară de învierea nu-știu-cui, ...și pun pariu că foarte puțini părinți ar face cerere pentru ora de religie”.

Domnule Popescu, simțul comun al creștinătății receptează nu doar caracterul ilicit al atitudinii și afirmațiilor dumneavoastră, ci în egală măsură pe cel flagrant jignitor. Ca mulți alți cascadori ai jurnalismului de circumstanță, vă bucurați însă de inteligența, imensul umor, noblețea sufletească și consecvența în a ierta necondiționat a creștinilor acestei țări. E limpede cât de apăsat vă bizuiți pe toleranța structurală a celor pe care altminteri îi demascați ipocrit drept fundamentaliști rigizi și primejdioși. Spre edificatoare comparație, vă propun un banal exercițiu de imaginație: la perspectiva câtor posibile insulte, amenințări, acte de violență sau chiar de terorism calificat v-ar fi expus (împreună cu întreaga redacție care vă găzduiește) decizia de a vexa public sentimentele religioase ale comunității musulmane? Și iarăși: ce linșaj moral și mediatic, cu neîntârziate consecințe financiare și eventuale implicații penale, ar fi putut genera o conduită similară față de conștiința comunității mozaice?

E anevoie de crezut că, alegând să defulați ofensator într-o direcție religioasă anume, ați acționat fără atente evaluări de risc. Deși indispus s-o recunoașteți franc, mizați fără emoții pe realitatea că reacția întoarcerii senine și tolerante a celuilalt obraz către ignobilii dumneavoastră scuipați v-o garantează exclusiv creștinismul. Oricât de cinică în substratul ei, vă voi lua această solidă presupoziție drept un măgulitor compliment pentru Biserică.

În altă ordine de idei, submediocritatea deconcertantă cu care obișnuiți să scrieți în general despre religie poate constitui pretextul perfect pentru readucerea pe tapet a unei teme constant neglijate: necesitatea formării și cultivării unor jurnaliști specializați în domeniile pe care se pronunță. Așa cum un trust de presă profesionist care-și respectă blazonul nu-i va tolera niciodată unui analist economic să scrie chiar orice despre teatru, unui analist politic – orice despre fotbal sau unui analist sportiv – orice despre filosofie, la fel de impardonabilă și descalificantă este editarea oricăror elucubrații despre Biblie, azvârlite pe hârtie (sau internet) de te miri ce inginer pasionat al filmelor și tenisului.

Tocmai inerția indolentă a gazetărelii de tavernă face ca în spațiul cotidianelor autohtone domeniul religios să fie lăsat literalmente la voia întâmplării, motiv pentru care, chiar și atunci când abordează subiecte creștine cu reală bună credință, ziariștii noștri fabulează copios, eșuând lamentabil. Devine imperioasă recrutarea în redacții a unor oameni de condei familiarizați măcar cu noțiunile elementare de teologie creștină, care să salveze media românească de ridicolul monumental al improvizației perpetue și în această privință. Totodată, o semnificativ mai mare credibilitate și coerență a discursului critic la adresa Bisericii s-ar obține dacă girul asumării pertinente a unui asemenea demers ar fi acordat jurnaliștilor care știu efectiv ce este Biserica. Altfel, rămânem pe mai departe în sfera infecundă a caragialescului văduvit de gust și de miză.

Cu deloc mult timp în urmă, fostul meu profesor și sincerul dumneavoastră amic, dl. Andrei Pleșu, remarca în rubrica sa din Adevărul, sub titlul Dezordini: „Sigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea și să dăscălească pe oricine. E, totuși, o libertate care cere și nițică îndreptățire... Iar ca să ai această îndreptățire nu e suficient să crezi despre tine că ai criterii și judecăți infailibile, că ai constant opțiuni corecte, că ai mereu dreptate, că ești mereu plasat de partea cea bună. E nevoie și de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate. Altfel, recuperăm Cântarea României: singurii experți legitimi, în orice domeniu, sunt diletanții tuturor domeniilor”.

Pe firul aceluiași argument, Nae Ionescu observa, într-un articol a cărui lectură nu v-ar prinde rău deloc (Științificii și teologia, în Cuvântul, oct. 1937), că „e în viața omului o vârstă la care fiecare din noi știm tot. E vârsta clasei a VI-a de liceu”. Din nefericire, atunci când acest simptom tinde să-și transgreseze cu mult vârsta la care mai putea suscita înțelegere și simpatie concesivă, el devine apanajul stupidității crase, de obicei agresive și ahtiate de prim-plan cu orice preț. Arogându-și adesea un aer de solemnă superioritate, această specie de neghiobie reușește în chip fascinant să emane un gen de autoritate care epatează mase întregi de campioni ai deculturației. Vorba aceea: un sot trouve toujours un plus sot qui l’ admire.

În Bunul-simț ca paradox, Al. Paleologu surprindea magistral verva impostorului de a convinge că s-ar afla permanent la curent cu toate. Recurgând la inteligența sa șmecherească, „cu jocul ei combinatoriu, în vid, poate produce tot felul de pseudomorfoze teoretice și abstracte, iar respectivul ins, de obicei prea mulțumit de sine, ajunge ușor să treacă drept intelectual și gânditor, dar până la urmă nu se poate să nu-și dea mediocritatea pe față”.

Fără menajamente, îmi legitimați îngrijorător de frecvent senzația că răspundeți cu acuratețe profilului schițat în rândurile de mai sus. Iar atunci când nu o faceți riguros, izbutiți cel mult „performanțele” pe care le plasa indignat Noica sub denumirea generică de lăutărism: „deschiderea către multe lucruri deodată, dar fără suficientă acoperire și creativitate”, care rămâne în cel mai bun caz „expresia tipică a talentului fără responsabilitate, a inteligenței libere pentru că nu e grevată de suficientă cunoaștere”. Deși exponenții săi ar fi, așadar, farsorii cei mai inofensivi ai culturii, igiena intelectuală se pare că ne-ar impune, chiar și în ce-i privește, „să-i lăsăm în neantul profesiunii și destinului lor”. (Despre lăutărism).

Nu m-ar bucura să vă știu abandonat niciunei forme de neant, Domnule Popescu; dimpotrivă, sper cu toată cordialitatea să-mi puteți furniza cândva entuziasmul constatării că pretextele de meditație oferite aici vor fi slujit întrucâtva venirii dumneavoastră în fire. Pentru că, deocamdată, nici măcar porecla bășcălios-belicoasă de Sfântâniță, pe care v-ați asumat-o în imaginara dumneavoastră anticruciadă editorialistică, nu vi se potrivește defel. În vreme ce Diavolul este creditat cu strălucite competențe teologice, în materia aceasta dumneavoastră abia cochetați cu nivelul de ghetou. Ceea ce vă și explică negreșit opțiunea de a posta în prefața memorabilelor „comentarii biblice” evocate o poză care vă recomandă perfect ca obscur emanat al culturii de cartier insalubru. Hotărât lucru, ați fost inspirat. Fotografia selectată vă reprezintă cum nu se poate mai bine condiția de manelist al culturii. Sau de hip-hoper al teologiei.

Dar, în pofida a toate, nu fiți atât de sumbru pe cât o denotă noul dumneavoastră look. Nimic nu e pierdut, fie și la vârsta pe care o aveți. Vă stă încă la îndemână cu generozitate soluția salvatoare, pe care v-o și propun însuflețit de optimism: mâna pe carte, Domnule Popescu! Din jenă și de drag față de proprii cititori, nu neapărat din respect pentru Hristos, Care vă asumă și iubește necondiționat, deci dincolo de orice chestionări despre maturitate sau bun simț.

Mihai Stoian



Aplicarea principiului proporţionalităţii şi a doctrinei contractului social la organizarea statală - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Judecător - Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar dr. –Universitatea din Piteşti

I . Separaţia şi echilibrul puterilor în stat, analizate din perspectiva principiului proporţionalităţii şi teoriei contractului social*

Principiul separaţiei puterilor în stat, considerat a fi un fundament al democraţiei, este în acelaşi timp o reflecţie asupra moderării şi raţionalizării puterii statale. “Punerea în echilibru a acestor puteri prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stăvilind astfel tendinţa inerentă a puterii umane de a acapara întreaga putere şi de a abuza de ea este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane". În forma sa clasică, elaborat după cum se ştie prin contribuţia hotărâtoare a lui Montesquieu, principiul separaţiei puterilor în stat afirmă că în orice societate există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să fie exercitate de organe separate şi independente unele de altele. Scopul acestei diviziuni este acela ca puterea să nu se concentreze la un singur organ al statului, care ar avea tendinţa firească să abuzeze de prerogativele încredinţate. “pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca, prin aşezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea” – spune Montesquieu. Totodată, divizarea puterii statale este necesară pentru a fi respectate drepturile şi libertăţile individuale, astfel încât o putere să se opună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe unice, un echilibru de forţă.

Pentru a se realiza aceste deziderate, organele statului trebuie să fie independente unul de altul, în sensul că nici unul nu poate să exercite funcţia încredinţată celuilalt. În consecinţă, nu este posibil ca un organ al statului să fie subordonat altuia, în condiţiile în care exercită o putere separată.

În doctrină s-a afirmat că: “Teoria separaţiei puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră că separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate: a) separaţia parlamentului vizavi de guvern; b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenţi.1

Teoria şi principiul separaţiei puterilor în forma sa clasică au fost criticate în doctrină. “Eroarea lui Montesquieu – scria Carré de Malberg – este cu siguranţă aceea de a fi crezut că este posibil să regleze jocul puterilor publice prin separarea lor mecanică şi, într-un anume fel matematică, aceasta, ca şi cum problemele organizării statului ar fi susceptibile de rezolvare prin procedee de o asemenea rigoare şi precizie.”2

În doctrină au fost semnalate şi alte inadvertenţe şi limite, dintre care amintim: din terminologia folosită nu rezultă cu claritate dacă prin putere trebuie să se înţeleagă un “organ de stat” sau o “funcţie”; puterea este unică şi indivizibilă şi aparţine unui singur titular – poporul. De aceea nu se poate vorbi de diviziunea puterilor, ci, eventual de distribuirea funcţiilor pe care le implică exercitarea puterii; separarea puterilor, concepută sub forma opoziţiei dintre acestea, este de natură să blocheze funcţionarea autorităţilor statului. Nu este posibil ca exerciţiul suveran a integralităţii fiecăreia dintre funcţiile etatice să fie atribuite unei autorităţi sau unui grup de autorităţi distincte. Nici unul dintre organele statului nu exercită în integralitate o funcţie şi în consecinţă organele etatice nu pot fi separate rigid, funcţional; în majoritatea sistemelor constituţionale, ca urmare a existenţei partidelor politice, problema reală nu este a separării puterilor, ci a raportului dintre majoritate şi minoritate sau altfel spus, dintre guvernanţi şi opoziţie. Nu există o relaţie antagonică între parlament şi guvern. Un guvern care dispune de o majoritate parlamentară va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat într-un stat modern condiţia eficienţei lor; funcţia legislativă nu este egală cu funcţia executivă. Executarea legii este prin definiţie subordonată legiferării. Dacă cele două funcţii se află în raporturi ierarhice, atunci în aceleaşi raporturi se află şi organele care îndeplinesc respectivele funcţii. Trebuie subliniat şi faptul că, în doctrină, se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea executivului; separaţia puterilor nu rezolvă problema garantării drepturilor fundamentale ale omului. Justiţia constituţională este principalul garant al respectării drepturilor fundamentale, dar aceasta nu îşi găseşte locul în schema clasică a separaţiei puterilor în stat.3

În cazul teoriei separaţiei puterilor în stat s-a spus că “mitul” depăşeşte cu mult realitatea. În fapt, este vorba de încrederea dogmatică de a impune realităţii concrete un cadru teoretic şi abstract preconstituit.4

Criticile formulate, dar şi tendinţele de modernizare nu pot avea drept consecinţă abandonarea acestui principiu. “Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor în stat – spunea profesorul Ioan Muraru – constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală.5 Nu trebuie uitat că principiul este consacrat, explicit sau implicit în constituţiile statelor democratice.

Din perspectiva temei noastre de cercetare, prezintă importanţă modul în care se concepe autonomia autorităţilor statului şi raporturile dintre acestea, pentru a se preveni separatismul şi rigiditatea.

Mitul separării absolute a puterilor este în fapt, spune Carré de Malberg, inconciliabil, “cu principiul unităţii statului şi a puterilor sale”.6 Voinţa statului, continuă el, fiind cu necesitate una singură, trebuie ca să se menţină între autorităţile care deţin diferitele puteri o anumită coeziune, fără de care statul ar risca să fie hărţuit, divizat şi distrus prin presiunile opuse la care ar fi supus. Este deci imposibil să se conceapă că în stat puterile sunt egale. “Iată de ce, în orice stat, chiar în acelea în a căror constituţie se spune că se bazează pe teoria lui Montesquieu şi urmăreşte o anumită egalizare a puterilor, se va găsi, în mod invariabil, un organ suprem, care să le domine pe toate celelalte şi care să realizeze astfel unitatea statului.”7 După cum afirmă autorul, nu este vorba atât de separaţie, ci mai degrabă de “gradarea puterilor”. Ar exista deci o putere unică ce s-ar manifesta mai întâi prin acte de voinţă iniţială – puterea legislativă – şi s-ar exercita la un nivel inferior prin acte de executare a legilor – puterea executivă .

Rezultă de aici că puterile statului sunt inegale, dar acest fapt nu poate avea semnificaţia unei subordonări şi nici nu poate să permită excesul de putere. “Statul înseamnă şi forţă, de aici riscul de a scăpa de sub controlul titularului, de a se considera chiar el titularul puterii”.8 Totodată, o funcţionare coerentă a organelor statale, nu este posibilă, nici de conceput, dacă nu există unele relaţii între ele.

S-a spus că, în condiţiile existenţei partidelor politice şi al accesului acestora la putere, “problema reală nu este aceea a raporturilor dintre puterile instituţionalizate, ci a raporturilor dintre majoritate şi minoritate, dintre guvernământ şi opoziţie, mai ales atunci când guvernământul provine dintr-o majoritate parlamentară, confortabilă şi omogenă şi se sprijină pe ea.”9

Într-un sens mai larg, trebuie subliniat că democraţia generează o majoritate care conduce, impunându-şi voinţa şi valorile ei minorităţilor, trebuie să aibă posibilitatea să se exprime şi ale căror drepturi trebuie să fie respectate. Realizarea echilibrului democratic şi funcţional, între majoritate şi minorităţi, este soluţia pentru a evita ceea ce în doctrină se numeşte “tirania majorităţii”. Puterea nedivizată – afirma Giovani Sartori – este întotdeauna o putere excesivă şi primejdioasă. Astfel, tirania majorităţii, relevantă din perspectivă constituţională, se defineşte în funcţie de drepturile minorităţii, mai ales dacă dreptul la opoziţie este respectat sau nu.10 Problema principală în acest context este ca minoritatea sau minorităţile să aibă dreptul de a se opune, să aibă dreptul la opoziţie.

Raportul dintre majoritate şi minoritate, implică analiza interacţiunii, foarte complexe, între cei care guvernează şi cei guvernaţi. Interacţiunea constă într-un proces pe mai multe niveluri, în care majorităţile şi minorităţile concrete se materializează în diverse moduri şi la diferite niveluri. Regula care permite funcţionarea unui astfel de sistem complex al democraţiei este aplicarea principiului majorităţii în luarea deciziei. Totuşi, Hamilton sesiza foarte bine: “Oferiţi întreaga putere celor mulţi şi ei îi vor oprima pe cei puţini. Daţi întreaga putere celor puţini, iar aceştia îi vor oprima pe cei mulţi.”11 Aşadar, problema este aceea de a se evita acordarea întregii puteri celor mulţi sau celor puţini, prin distribuirea acesteia, prin alternanţă şi/sau în acelaşi timp majorităţilor şi minorităţilor.

Prin urmare, pentru a se evita dogmatismul, pentru a se răspunde acestor probleme ale realităţilor sociale, politice şi statale, este nevoie de o reconsiderare a teoriei separaţiei puterilor în stat din perspectiva principiului proporţionalităţii. Ideea fundamentală a fost deja enunţată: moderarea puterii şi echilibrul în exercitarea puterii care reflectă de fapt, într-o oarecare măsură, echilibrul forţelor sociale.12

Atunci când se discută despre conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor, este vorba mai puţin de separare, cât mai ales de echilibrul puterilor.13 Punerea în echilibru a puterilor în stat, prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stăvilind astfel tendinţa de a acapara întreaga putere şi de a abuza de ea, reprezintă în esenţă aplicarea principiului proporţionalităţii la organizarea puterii statale. Aceasta este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane.14

Regândind principiul separaţiei puterilor din perspectiva principiului constituţional al proporţionalităţii, se poate răspunde, în opinia noastră, la toate problemele enumerate mai sus.

În prezent, nu se mai poate vorbi de separaţia rigidă a puterilor statului, ci de existenţa unui raport de proporţionalitate între autorităţile statului, între majoritate şi minorităţi, care înseamnă o delimitare suplă a funcţiilor statului – nu neapărat trei – derivând din aceeaşi putere unică şi suverană, funcţii care interacţionează pentru atingerea aceloraşi scopuri şi care sunt legate printr-un sistem consacrat constituţional de “contraponderi” şi “greutăţi”.

Urmează să detaliem această idee, aplicând principiul proporţionalităţii la organizarea statală a puterii în România.

 

II. Reflectarea principiului proporţionalităţii şi a doctrinei contractului social în sistemul instituţional al puterii în România

Principiul separaţiei puterilor în stat nu a fost consacrat în mod explicit în Constituţia României, înainte de revizuirea acesteia, în anul 2003, dar, din analiza textelor constituţionale, doctrina a putut constata că echilibrul puterilor în stat, ca principiu, se regăsea în conţinutul normelor Constituţiei.15

Prin Legea de revizuire, constituantul derivat român, a consacrat expres acest principiu, făcând referire nu numai la separaţia puterilor, dar şi la echilibrul dintre acestea: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” (art.1, alin.(4)).

Necesarul echilibru între autorităţile statului este expresia principiului proporţionalităţii aplicat în materia organizării sistemului instituţional al puterii din România. Autorităţile statului nu sunt egale şi nici independente în sens absolut. Echilibrul pe care îl implică un raport de proporţionalitate se bazează pe diferenţe dar şi interrelaţii care să permită funcţionarea sistemului instituţional, în aşa fel încât să se evite concentrarea excesivă a puterii sau a exerciţiului acesteia, precum şi excesul de putere, mai ales prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Finalitatea raportului de proporţionalitate dintre autorităţile publice o reprezintă “stabilirea unor corelaţii echilibrate între guvernanţi şi guvernaţi, în respectul libertăţilor publice”.16

Ne vom referi la unele dintre reglementările constituţionale privind sistemul instituţional statal român, care reflectă principiul proporţionalităţii:

A. Elemente de diferenţă dintre autorităţile statului, semnificând autonomia fiecărei categorii de organe şi poziţia acestora în cadrul sistemului:

  1. Autorităţile publice sunt reglementate distinct prin normele cuprinse în Titlul al III-lea din Constituţie. Este vorba de cele “trei puteri clasice” în ordinea tradiţională: puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

  2. Constituţia conferă Parlamentului o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.(art.61, alin.(1));

  3. În afara schemei clasice a separaţiei puterilor în stat, a dobândit statut constituţional Curtea Constituţională (art.142 şi următoarele din Legea fundamentală), care este garantul supremaţiei Constituţiei, unica autoritate de jurisdicţie constituţională a României, independentă faţă de orice altă autoritate publică (art.1, alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată). De asemenea, Avocatul Poporului este independent faţă de orice altă autoritate publică. Este numit de Parlament în şedinţa comună a Camerelor (art.65, alin.(2), lit.i). Din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertăţile lor, Avocatul Poporului poate sesiza autorităţile publice, pentru ca acestea să adopte măsuri prin care să înlăture faptele sau actele ce aduc atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime juridic protejate (art.58 şi următoarele). Are competenţa de a sesiza Curtea Constituţională, în situaţiile prevăzute de art.146, lit. a şi b.;

  4. Structura bicamerală a Parlamentului este o expresie a echilibrului implicat de principiul proporţionalităţii. Astfel, Camerele sunt egale, dar sunt diferenţiate funcţional privind exercitarea competenţelor lor în materie legislativă. Distincţia dintre Camera primă sesizată (de reflecţie) şi Camera decizională, realizată de art.75, exprimă bicameralismul “cvasi-perfect”, ceea ce reprezintă un raport de proporţionalitate. Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia “sistemul bicameralismului parlamentar în România trebuie păstrat, dar trebuie transformat într-un bicameralism diferenţiat. Astfel, se va putea asigura legiferării democratism şi operativitate, iar organului legislativ un spor de reprezentativitate şi de responsabilitate.”17

  5. Diferenţa între durata mandatului unor autorităţi ale statului contribuie la realizarea unui raport proporţional între puterile statului, este expresia echilibrului şi nu a egalităţii formale, de natură să asigure buna funcţionare a sistemului instituţional român. Astfel, durata mandatului Parlamentului este de 4 ani, (art.63) a Preşedintelui României este de 5 ani (art.83), al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani (art.133), mandatul judecătorilor la Curtea Constituţională este de 9 ani iar preşedintele acestei instituţii este ales pentru o perioadă de 3 ani (art.142), judecătorii de la instanţele judecătoreşti numiţi de Preşedintele României, au practic un mandat nelimitat în timp, deoarece sunt inamovibili în condiţiile legii (art.125). Mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani (art.58).

B. În literatura de specialitate au fost subliniate particularităţile relaţiilor dintre autorităţile statului, care în opinia noastră materializează şi principiul proporţionalităţii, deoarece echilibrul relaţional implică şi diferenţa. În acest sens s-a afirmat că: “Alegerea Preşedintelui României de către popor, caracteristică esenţială a republicilor prezidenţiale, se îmbină în ţara noastră cu preeminenţa Parlamentului, ca urmare, îndeosebi, a originii parlamentare a guvernului, definind astfel un regim politic semi prezidenţial.”18

Ansamblul inter relaţiilor prevăzute de Constituţie între diferitele categorii de organe ale statului, este forma de realizare a echilibrului şi a controlului reciproc al puterilor.19 Aceste relaţii care formează “cartea de identitate a sistemului puterii de stat”20 presupun autonomia autorităţilor statului şi diferenţele dintre acestea. Structura complexă a sistemului puterii de stat este o concretizare a principiului proporţionalităţii, altfel spus realizează echilibru între puterile statului, care se bazează pe autonomie, diferenţiere şi interrelaţii. Cu cât mai mult reglementările constituţionale în materie reuşesc să materializeze cerinţele principiului proporţionalităţii, cu atât mai mult există garanţia evitării unor forme de concentrare a puterilor statului, tirania majorităţii sau a minorităţilor şi evident a excesului de putere.

Preocuparea legiuitorului constituant român de a realiza un echilibru funcţional între puterile statului, între acestea şi societate, este evidentă, dacă ne referim la dispoziţiile art.80 potrivit cărora “Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, dar şi la dispoziţiile art.146, lit.e potrivit cărora instanţa noastră constituţională are competenţa de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Mai trebuie amintit şi rolul de mediator şi factor de echilibru pentru puterile statului, dar şi pentru societate pe care îl are justiţia. În acest sens, dispoziţiile art.124 din Constituţie, consacră “unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea” pentru toţi a justiţiei, caractere ce reprezintă garanţii importante ale realizării funcţiilor puterii judecătoreşti în societate.

Desigur, sistemul puterii de stat este unul deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora, dar şi a funcţiilor ce le revin şi a inter relaţiilor dintre elementele sistemului. În plan intern, sistemul social-politic, iar pe plan extern sistemul comunităţii internaţionale a statelor, constituie “mediul ambiant” cu care interacţionează autorităţile statului. De aceea, echilibrul, ca aspect particular al principiului proporţionalităţii, între puterile statului, trebuie înţeles în dinamica sa , inclusiv în procesul continuu de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor constituţionale în materie.

Proporţionalitatea, ca principiu al dreptului constituţional, are o dimensiune concretă. Existenţa unui raport proporţional, echilibrat, între autorităţile statului, între acestea şi societate, se verifică în practică prin funcţionabilitatea sistemului politic şi social, evitarea crizelor, sau, atunci când apar, prin capacitatea de gestionare a cestora de către autorităţile statului, respectându-se în orice situaţii principiile statului de drept. Esenţial pentru realizarea exigenţelor separaţiei şi echilibrului între puterile statului, dar şi a stabilităţii, în dinamica sa a sistemului social şi politic, din perspectiva pluralismului în societate, este existenţa unui raport proporţional, echilibrat între majoritate şi minorităţi, între guvernământ şi opoziţie, “mai ales atunci când guvernământul provine dintr-o majoritate parlamentară confortabilă şi omogenă şi se sprijină pe ea”21

 

III. Sistemul electoral al reprezentării proporţionale

Unul dintre cele mai importante principii ale democraţiei constituţionale este principiul reprezentării22.Montequieu spunea că poporul, care deţine puterea supremă, trebuie să facă el însuşi tot ceea ce poate îndeplini bine, iar ceea ce nu poate îndeplini bine trebuie să facă prin împuterniciţii săi, pe care să-i desemneze el însuşi.23În esenţa sa, principiul reprezentării s-a format ca o modalitate practică prin care poporul participă indirect la dezbaterea şi adoptarea unor decizii de interes general. Acest principiu stă la baza instituirii şi funcţionării organelor reprezentative, în primul rând a celor legislative, în toate ţările democratice. Mecanismul prin care se realizează reprezentarea, este sistemul electoral.

Problema fundamentală este de a şti cum trebuie să se procedeze cât mai eficient, pentru ca autorităţile reprezentative să exprime cât mai bine, atât configuraţia social politică a poporului cât şi tehnicismul şi pragmatismul guvernării.24 Formarea autorităţilor reprezentative trebuie să răspundă la două exigenţe majore: implicarea partidelor în sistemul social-politic şi constituţional, exprimarea configuraţiei politice la nivelul structurilor constituţionale, ca modalitate esenţială de realizare a pluralismului şi democraţiei.25 În regimurile constituţionale democratice se practică două tipuri de bază de sisteme electorale: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale, acesta din urmă fiind o aplicare a principiului proporţionalităţii.

Reprezentarea proporţională este definită ca fiind sistemul care permite exprimarea în parlament a poporului (a corpului social, a electoratului) în raport cu multitudinea dimensiunilor şi aptitudinilor sale, cu precădere politice. Ea permite prin definiţie, reprezentarea în parlament atât a majorităţii cât şi a minorităţi, deci a diversităţii sociale ca stare normală şi frecventă.26

În literatura de specialitate se apreciază că reprezentarea proporţională corespunde cel mai bine intereselor istorico-politice ale diferitelor forţe social-politice.27 Are avantajul că formează un raport just între procentul voturilor obţinute şi al mandatelor parlamentare atribuite: “realizează o justiţie în reprezentare (justiţie electorală)”28. Reprezentarea proporţională permite atribuirea fiecărui partid a unui număr de mandate proporţional cu voturile obţinute. Acest sistem electoral presupune scrutinul de listă, organizat într-un singur tur, fapt ce are drept consecinţă atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.

Principiul proporţionalităţii este aplicat în acest caz în forma sa strictă, cantitativă, ca raport matematic între voturile exprimate şi mandatele repartizate. Există un raport direct proporţional între locurile parlamentare pe care le ocupă un partid politic sau o formaţiune politică şi voturile pe care electoratul i le-a atribuit.

Avantajele şi dezavantajele sistemului electoral al reprezentării proporţionale au fost analizate în doctrină.29Din perspectiva analizei noastre trebuie subliniate următoarele avantaje ale sistemului reprezentării proporţionale: permite reprezentarea în parlament a tuturor opiniilor şi intereselor în raport direct proporţional cu opţiunile electoratului; permite reprezentarea minorităţilor şi instituţionalizarea unei reguli a pluralismului şi democraţiei minoritare. Minoritatea are posibilitatea reală de a se exprima, iar majoritatea de a decide; are avantajul că formează un raport just între procentul voturilor obţinute şi al mandatelor parlamentare atribuite.30

Sistemul electoral român instituit prin Legea nr.68/199231, pentru alegerea Camerei deputaţilor şi a Senatului a adoptat sistemul reprezentării proporţionale, a cărui principale coordonate erau: fiecare judeţ, municipiul Bucureşti şi Sectorul Agricol Ilfov erau organizate ca circumscripţii electorale; scrutinul de listă cu admiterea şi a candidaţilor independenţi; norma de reprezentare a fost stabilită la 70.000 de locuitori pentru un mandat de deputat şi la 160.000 de locuitori pentru un mandat de senator; necesitatea stabilirii unui program electoral; atribuirea mandatelor prin metodele reprezentativităţii.

Aceste elemente au existat şi în Lege nr.373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,32 care a reglementat de asemenea sistemul electoral al reprezentării proporţionale. Potrivit dispoziţiilor art.3, alin.1, “deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, precum şi pe bază de candidaturi independente.” Comentând aceste dispoziţii normative, Simina Elena Tănăsescu sublinia: “Reprezentarea proporţională permite stabilirea unei adunări legiuitoare cu o compoziţie cât mai apropiată de opţiunile reale exprimate de electorat în ziua votului. Ea reprezintă neajunsul de a nu putea reflecta dorinţele din fiecare moment ale electoratului, ştiut fiind că acesta din urmă poate fi şi extrem de fluctuant în preferinţele sale juridice, dar oferă avantajul stabilirii unei adunări în care cel puţin opţiunile majore sunt prezente, iar deciziile presupun dezbateri mai aprofundate şi ajungerea la compromisuri acceptabile pentru toate părţile interesate, prin utilizarea mecanismelor de tip consensual.”33

Legea nr 35/2008, pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, în forma sa actuală, abandonează în mare măsură sistemul electoral al reprezentării proporţionale, optând în principiu pentru un sistem electoral uninominal cu elemente ale reprezentării proporţionale, ceea ce în opinia noastră este de natură să ducă la o configurare a Parlamentului contrară realităţilor sociale şi politice, la o supradimensionare a acestuia şi implicit la exercitarea mai greoaie a funcţiilor parlamentare

Aplicarea strictă, cantitativă, în sens matematic, a principiului proporţionalităţii poate fi distorsionată în ipoteza în care, prin lege, se prevede un prag minim de voturi pentru ca un partid sau o formaţiune politică să poată obţine locuri în Parlament. Pragul electoral este instituit de legea nr. 373/2004 şi reprezintă “numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară.”

Aplicarea în sens cantitativ, matematic, a principiului proporţionalităţii în dreptul electoral, poate să aibă ca şi consecinţă reprezentarea în Parlament a unor minorităţi social-politice nesemnificative din punct de vedere politic, ceea ce ar crea un parlament mult prea eterogen, existând riscul unor blocaje în activitatea legislativului, mai ales prin imposibilitatea formării majorităţii necesare pentru a decide. Existenţa unui prag electoral face ca partidele şi formaţiunile politice, cu un număr mai mic decât procentul minim, să nu primească nici un mandat “deşi s-ar putea ca ele să aibă personalităţi de prestigiu, avantajându-se însă partidele ale căror platforme sunt mai larg receptate de către electorat.”34

Cu toate acestea, suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină. “Pragul electoral poate fi considerat un alt corectiv al efectelor considerate mult prea brutale ale sistemului electoral de reprezentare proporţională, de o altă natură decât candidaturile independente, prin care se încearcă corijarea unor efecte nedorite, mai ales în plan politic.”35

În sensul celor de mai sus, Curtea Constituţională a considerat că instituirea unui prag electoral este justificată şi, prin urmare, nu aduce atingere principiului proporţionalităţii aplicat în această materie: “Procesul electoral, în ansamblul său, nu este numai un mijloc care să permită exercitarea drepturilor individuale ale cetăţenilor consacrate de Constituţie. El reprezintă, de asemenea, dincolo de expresia acestor drepturi subiective un mijloc pentru a dota instituţiile unui stat democratic cu o capacitate coerentă de expresie şi pentru a face posibilă organizarea unor centre de decizie politică eficiente şi în măsură să exprime o orientare generală, ne fragmentară a activităţii de stat.”36 În consecinţă, instituirea unui prag minim electoral are ca obiectiv aplicarea principiului reprezentării proporţionale, în aşa fel încât esenţa acestuia – reflectarea în corpurile legiuitoare a tendinţelor şi opţiunilor politice ale naţiunii – să nu intre în contradicţie cu necesitatea alcătuirii unei instituţii reprezentative care să corespundă dezideratelor subliniate mai sus.

 

IV. Aplicarea principiului proporţionalităţii, la structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului României

  1. Stabilirea numărului deputaţilor şi senatorilor

Potrivit dispoziţiilor art.62, alin.(3) din Constituţie “numărul deputaţilor şi senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.” Această dispoziţie constituţională implică principiul proporţionalităţii, exprimat ca raport cantitativ între populaţia ţării şi numărul parlamentarilor. În prezent, Senatul are 140 de membri, iar Camera deputaţilor 345. Stabilirea numărului parlamentarilor este deosebit de importantă pentru eficienţa activităţii parlamentare. De asemenea, pentru realizarea funcţiilor Parlamentului şi mai ales pentru stabilirea unui raport echilibrat între cele două Camere, este important numărul senatorilor şi respectiv al deputaţilor.

Principiul proporţionalităţii este aplicat ca raport cantitativ, matematic, prin dispoziţiile art.62 alin.(3) din Constituţie. Aplicarea acestui principiu permite, cel puţin teoretic, creşterea nelimitată a numărului deputaţilor şi senatorilor în funcţie de interesele partidelor de guvernământ şi de alte circumstanţe socio-politice.

Comisia de redactare a proiectului de Constituţie a României a propus ca numărul deputaţilor şi senatorilor să fie menţionat în Constituţie printr-o cifră fixă (260 deputaţi, respectiv 130 senatori). O altă propunere a fost stabilirea unei limite maxime a numărului parlamentarilor, sub efectivul existent în adunarea constituantă, pentru a ne apropia de nivelul normei de reprezentare practicat în alte ţări, cu o populaţie aproximativ egală cu aceea a României.37 Un număr redus al parlamentarilor, până la limita rezonabilă, care să nu afecteze esenţa principiului reprezentativităţii, ar fi implicat reducerea costurilor vieţii parlamentare, şi, totodată, creşterea operativităţii activităţii Parlamentului. Adunarea constituantă nu a aprobat aceste propuneri.

În doctrină s-a subliniat că bicameralismul poate îmbrăca o formă rigidă, atunci când a doua Cameră participă în condiţii de egalitate sau foarte apropiate, la îndeplinirea atribuţiilor Parlamentului, sau poate să evolueze spre unicameralism, dacă prerogativele uneia dintre Camere precumpănesc în raport cu celei de a doua Camere38. Evitarea acestor situaţii se poate realiza aplicând principiul proporţionalităţii, ceea ce are ca rezultat existenţa unor diferenţe între compoziţia şi atribuţiile Camerelor, dar păstrând un raport echilibrat între acestea.

Realizarea unui echilibru funcţional şi democratic între cele două Camere parlamentare este o chestiune dificilă, având în vedere printre altele, consecinţele ce pot rezulta din numărul diferit al senatorilor şi deputaţilor în cazul unor forme de lucru ale Parlamentului. Astfel, potrivit Constituţiei, unele atribuţii ale Parlamentului se exercită în şedinţe comune ale celor două Camere (art.65, alin.(2), art.82, alin.(2), art.95, art.96, alin.(1), art.103, alin.(3), art.113, alin.(3)) În cazul deliberărilor în şedinţă comună influenţa politică a Senatului este mult mai redusă decât a Camerei Deputaţilor deoarece numărul membrilor Senatului este semnificativ mai mic. Profesorul Tudor Drăganu sublinia: “Întrucât număr deputaţilor este de 328 (în prezent 345 n.n.), iar al senatorilor de 123 (în prezent de 140 n.n.), prin contopirea celor două Camere în cadrul unor şedinţe comune, votul unui senator cântăreşte în luarea deciziilor finale, nici pe jumătate cât cel al unui deputat.”39 În această situaţie nu se respectă principiul proporţionalităţii, deoarece numărul diferit de parlamentari, în cele două Camere este de natură să creeze un vădit dezechilibru în favoarea Camerei Deputaţilor care va avea rolul preponderent în cazul dezbaterilor şi adoptărilor unor decizii, în şedinţă comună.

  1. Principiul proporţionalităţii aplicat la organizarea internă a Parlamentului

Un principiu al dreptului parlamentar arată că: ”majoritatea decide şi opoziţia se exprimă.”40 Acest principiu, pentru a putea fi respectat, presupune printre altele o configuraţie a structurilor parlamentare alcătuită după exigenţele principiului proporţionalităţii.

Doctrina statului de drept a căutat să înlăture din viaţa parlamentară “tirania majorităţii”, prin luarea în calcul de către majoritate a obiectivelor minorităţii, dialogul cu acesta, cointeresarea şi cooperarea la realizarea actului politic.

Aplicarea principiului proporţionalităţii reprezintă o modalitate constituţională pentru realizarea unui raport adecvat şi echilibrat între configuraţia Parlamentului rezultată din alegeri şi compunerea organismelor de lucru. Totodată, aplicarea principiului proporţionalităţii este de natură să ducă la un raport echilibrat şi funcţional între majoritatea şi opoziţia parlamentară, permiţând protecţia minorităţilor în Parlament. În această materie, proporţionalitatea, ca principiu constituţional, este implicată de dispoziţiile art.64 alin.(5) din Constituţie. “Configuraţia politică”, la care face referire textul constituţional, implică proporţionalitatea în sensul existenţei unui raport direct proporţional între ponderea grupurilor parlamentare şi numărul de reprezentanţi ai acestora în birourile parlamentare.

Aplicarea principiului proporţionalităţii în acest domeniu asigură la nivelul Parlamentului respectarea pluralismului politic, care potrivit dispoziţiilor art.1 alin.(3) din Constituţie constituie o valoare supremă şi este garantat. În consecinţă, principiul dreptului parlamentar potrivit căruia “majoritatea decide şi opoziţia se exprimă” are o bază reală. Acest principiu presupune ca în toată organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să se asigure majorităţii posibilitatea de a nu fi obstrucţionată, îndeosebi în desfăşurarea procedurilor parlamentare, iar pe de altă parte, ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat.41 Este necesar să se aplice reguli, procedee şi tehnici care să împiedice “tirania majorităţii” şi totodată să protejeze minoritatea parlamentară şi să-i permită să se manifeste eficient.42 “Aceasta impune ca toate structurile interne parlamentare să exprime proporţional configuraţia politică a Parlamentului (Camerelor)”.43

Alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare ale fiecărei Camere, potrivit configuraţiei sale politice, reprezintă un mijloc de protecţie a minorităţii politice, deoarece asigură reprezentarea opoziţiei în aceste structuri de bază ale Parlamentului. Astfel Regulamentul Senatului în redactarea sa anterioară (art.22 alin.3)44stabilea că repartizarea funcţiilor trebuie să respecte configuraţia politică a Senatului, aşa cum rezultă din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare.

Potrivit dispoziţiilor art.26 alin.2, numărul de locuri din Biroul permanent, care revenea fiecărui grup parlamentar, se stabilea în raport cu configuraţia politică a Senatului, ceea ce înseamnă un raport direct proporţional între ponderea grupurilor parlamentare şi numărul locurilor stabilite în Biroul permanent. În conformitate cu disp. art.41 alin.1, componenţa comisiilor acestei Camere se stabilea, “potrivit configuraţiei politice a Senatului rezultată din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare, sau prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare.” Dispoziţiile art. 42 alin.1 arată că “În componenţa de ansamblu a birourilor, se va urmări pe cât posibil respectarea configuraţiei politice a Senatului.”

În opinia noastră, dispoziţiile art.41, prin care se instituia o alternativă la aplicarea principiului proporţionalităţii, dând posibilitatea constituirii comisiilor Camerei prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare, precum şi dispoziţiile art. 42 alin.1, care relativizau principiul proporţionalităţii, stabilind că respectarea configuraţiei politice a Senatului nu este obligatorie, sunt neconstituţionale deoarece contravenea dispoziţiilor art.64 alin.(5) din Constituţie, care au un caracter imperativ.

Spre deosebire, în această materie, Regulamentul Camerei Deputaţilor conţinea în general dispoziţii care respectau regula instituită de art.64 alin.(5), în sensul aplicării principiului proporţionalităţii.45

Actuala redactare a Regulamentelor46 celor două Camere aplică principiul proporţionalităţii în ceea ce priveşte alcătuirea unor organisme de lucru, deoarece impun respectarea configuraţiei politice a Camerelor.Astfel, potrivit dispoziţiilor art.20, alin.(3), Biroul permanent al Camerei Deputaţilor “este format în urma negocierilor dintre liderii grupurilor parlamentare respectându-se configuraţia politică a Camerei Deputaţilor aşa cum rezultă din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare.”

Tot în funcţie de ponderea grupurilor parlamentare în configuraţia politică iniţială a Camerei acestea propun candidaţi pentru funcţiile de vicepreşedinţi, secretari şi chestori în Biroul permanent (art.23, alin.(4)). Comitetul liderilor grupurilor parlamentare este alcătuit din liderii acestor grupuri constituite conform configuraţiei politice iniţiale (art.37).În conformitate cu dispoziţiile art.43, alin.(1), numărul membrilor fiecărei comisii a Camerei Deputaţilor este alcătuit cu “respectarea configuraţiei politice iniţiale a Camerei Deputaţilor”.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în Regulamentul Senatului. Astfel, propunerea de repartizare a funcţiilor în Biroul permanent se realizează “respectând configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri” (art.26, alin.(1).În cazul în care se alege un nou preşedinte al Senatului se poate renegocia repartizarea celorlalte funcţii în Biroul permanent, astfel încât noul Birou permanent să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri.În conformitate cu dispoziţiile art.45, alin.(1) numărul de locuri ce revine fiecărui grup parlamentar în comisiile Senatului trebuie de asemenea să respecte configuraţia politică a acestei camere, rezultată din alegeri.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale confirmă aplicarea principiului proporţionalităţii aplicat pentru constituirea unor structuri parlamentare. Instanţa noastră constituţională a declarat că fiind neconstituţionale dispoziţiile cuprinse în Regulamentul Camerei Deputaţilor, referitoare la configuraţia comisiilor şi birourilor permanente, deoarece prin folosirea cuvântului “unor” se creează impresia şi posibilitatea excluderii altor grupuri parlamentare, iar sintagma “pe cât posibil” constituie o adăugare la textul imperativ al art.64 alin.(5) din Constituţie.47

Prin Decizia nr.46 din 17 mai 1994,48 Curtea Constituţională a statuat că art.22 din Regulamentul Senatului este neconstituţional pentru următoarele considerente: “potrivit art.22 din Regulament, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi făcută de un grup parlamentar. Posibilitatea oricărui grup parlamentar de a face această cerere, şi nu doar a celui al cărui reprezentant este membru, este contrară art.61 alin.(5) din Constituţie, conform căruia Biroul permanent se alcătuieşte potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucât revocarea reprezintă o modalitate simetrică cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci atât desemnarea cât şi revocarea sunt supuse imperativelor art.61 alin.(5) din Constituţie.”

Această opinie este confirmată de practica ulterioară a Curţii Constituţionale. Prin Decizia nr.62 din 1 februarie 2005, privind constituţionalitatea dispoziţiilor art.25 din Regulamentul Camerei deputaţilor49, instanţa noastră constituţională, coroborând dispoziţiile art.64 alin.(2) cu cele ale alin.(5) al aceluiaşi articol, a constatat că dispoziţiile art.25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt neconstituţionale, "deoarece prevăd că propunerea de revocare a preşedintelui Camerei deputaţilor şi a celorlalţi membrii ai Biroului permanent să poată fi făcută şi de alte grupuri parlamentare, decât grupul sau grupurile care i-au propus pentru a fi aleşi.” Curtea Constituţională a optat pentru o aplicare strictă a principiului proporţionalităţii la alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare. În consecinţă, pentru alegerea sau revocarea membrilor birourilor permanente şi a comisiilor Camerei, principiul majorităţii este temperat de necesitatea respectării configuraţiei politice a Camerelor, aşa cum rezultă din constituirea grupurilor parlamentare. Finalitatea dispoziţiilor constituţionale este protecţia minorităţii ce constituie opoziţia.

Principiul proporţionalităţii este aplicat şi în procedura prin care se iau deciziile în cadrul “Comitetului ordinii de zi”, care reprezintă o structură de lucru în cadrul Camerei deputaţilor. Potrivit dispoziţiilor art.35 din Regulamentul acestei Camere, Comitetul ordinii de zi este alcătuit din liderii grupurilor parlamentare sau din locţiitorii acestora. Are ca principale atribuţii aprobarea ordinii de zi a şedinţelor Camerei şi a programului de lucru. Adoptarea deciziilor în acest organism se realizează respectând criteriul proporţionalităţii: votul fiecărui membru al Comitetului, are pondere egală cu proporţia grupului parlamentar pe care îl reprezintă în numărul total al deputaţilor.

* Nota redactiei: Contractul social (constituția) este actul fondator care organizează societatea la nivel național. Contractul este între societate (popor) și conducătorii aleși.

1 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice Ed. CH. Beck , Bucureşti,2013., vol.II, p.9

2 Carré de Malberg, Contribution á la théorie géneral de l’Etat, vol.II, Tenin, Paris, 1922, p. 35.

3 Pentru dezvoltări a se vedea: Charels Eisenmann, L’espirit des lois et la separation des pouvoirs in Cahiers de philosophie politique, Ed. Ousia, nr.2-3, 1984, pg.198; D. Rousseau, Droit du contentiux constitutionnel , Paris, 1990, pg. 365;

4 Dictionnaire constitutionnel, sans la direction O. Duhamel, I. Meny, P.U.F., Paris, 1992, pg.972-975.

5 Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, op.cit.,vol.II, pg. 11

6 Carré de Malberg, op.cit., vol.II, p. 23.

7 Ibidem, p. 52.

8 Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, op,cit., vol.I, p.19.

9 Ion Deleanu, Instituţii constituţionale şi politice ,ed. CH. Beck,Bucureşti 2008., , p. 95

10 Giovani Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Bucureşti, 1999, p. 137.

11 Citat de J. Elliot, Debates on the Adoption of the Federal Constitution, Philadelphia, Lippincott, 1941, p. 203.

12 C. Grewe, H.R. Fabri, Droit constitutionnels europeans, P.U.F., Paris, 1995, p. 361 şi următoarele.

13 Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, op.cit, vol. II, p. 10.

14 Chiar dacă până în prezent, în literatura de specialitate nu s-a realizat o referire explicită la principiul proporţionalităţii, acesta rezultă din contextul susţinerii unor autori: “Aşadar, greutate şi contragreutăţi în talerele puterilor pentru ca nici una dintre acestea să nu le domine pe celelalte. N-ar fi deci vorba, atât de o separaţie a puterilor cât mai ales de relativa lor autonomie şi dependenţa lor reciprocă: echilibrul puterilor “. (Ion Deleanu, op.cit., vol. I, pg. 80).

15 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., vol.II, p. 12.

16 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor în stat, în Dreptul nr.9/1996,

17 Ioan Muraru şi Andrei Muraru, Scurtă pledoarie pentru un bicameralism parlamentar diferenţiat, în Revista de drept public, nr.1/2005, p.8.

18 Mihai Constantinescu, Echilibrul puterilor în regimul constituţional din România, în Dreptul nr.3/1993, p.3.

19 Pentru identificare şi analiza acestor interrelaţii a se vedea: Ion Deleanu op.cit., vol.II, pp. 197-208; Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, op.cit., vol.II, pp. 240-247; Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003, pp.251-273.

20 Ion Deleanu, op.cit, , p.201.

21 Ion Deleanu, op.cit, , p.95.

22 Faptul că puterea (suveranitatea naţională) aparţine poporului (naţiunii) iar acesta o exercită prin reprezentare este un principiu constituţional clasic, care este consacrat prin dispoziţiile art.2 din Constituţie.

23Montesquieu, op.cit., vol.I, pg. 19.

24 Ioan Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională în Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 141.

25 Ibidem, op.cit., p. 141.

26 Ibidem, op.cit, p. 143.

27 Ibidem, op.cit, p. 142.

28 Ibidem, op.cit. p. 149. Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, op.cit., vol.II, p. 109.

29 Ibidem, op.cit, vol. II, p. 111-112; Ioan Muraru, op.cit, p. 148-149.

30 Ioan Muraru, op.cit, p. 149.

31 Publicată în M.Of. nr.164/1992.

32 Publicată în M.Of. nr.887/2004.

33 Simina Elena Tănăsescu, Legile electorale. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 75.

34 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit, vol.II, p. 111

35 Elena Simina Tănăsescu, op.cit, p.230

36 Decizia nr.2/1992, publicată în M.Of. nr.15/1992.

37 A se vedea Mihai Constantinescu şi alţii, Constituţia României, comentată şi adnotată, Ed. Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997, pp. 139-140. Victor Duculescu şi alţii, Constituţia României comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 195-196.

38 Tudor Drăganu, op.cit., vol. II, pp.88.

39 Ibidem, op.cit, pg. 82.

40 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, pp. 59-68.

41 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p.60.

42 Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, op.cit, vol.II, pg. 168-169; Petre Miculescu, op.cit., pg. 93; Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit, pg. 3-8.

43 Ioan Murau, Simina Elena Tănăsescu, op.cit. vol. II, pg. 169.

44 Publicat în M.Of. nr.5/2001.

45 A se vedea în acest sens art.20 alin.3 şi art.39 alin.1 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, publicat în M.Of., nr.51/2001.

46 Regulamentul Camerei Deputaţilor republicat în M.Of. nr.35 din 16.01.2006 şi Regulamentul Senatului publicat în M.Of. nr. 948 din 25.10.2005.

47 Decizia nr.45/1994, publicată în M.Of. nr.13/1994 şi decizia nr.17/2000 publicată în M.Of. nr.40/2000

48 Publicată în M.Of. nr.131/1994.

49 Publicată în M.Of. nr.153/2005.



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
O menire sfântă: patru surori – patru iconare

O poveste minunată despre sfinţi şi patru surori cu un har aparte. Cele patru surori iconare cred ca darul picturii de icoane a fost prea mare, de aceea a trebuit să-l împartă în patru. Kornelia SCHINTEIE, Liliana DAMASCHIN, Anca Elena HARIGA NICĂ şi Ecaterina NICĂ pictează sfinţi cât e ziua de lungă. Şi în tot acest timp se roagă la ei şi chiar poartă un dialog cu lumea lor nevăzută. De aceea, icoanele lor sunt vii. Căci nicio pictură nu se poate numi icoană dacă e făcută fără credinţă.
 

MESERIAŞII - Soţii SCHINTEIE - Iconarii din Covasna

Atelier icoane pictate la comandă Kornelia Schinteie.ro

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Apel umanitar

Vă scriu cu o mare rugăminte. Am cunoscut în urmă cu câţiva ani o familie cu 13 copii din Suceava (intre timp a mai apărut pe lume Teodora, deci acum au 14 copii), familia Pânzari din jud. Suceava, o adevărată familie de Pateric. Puteţi citi un articol despre ei, preluat din Familia ortodoxă.

https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/932/doamn%C4%83-doctor-pe-care-dintre-copiii-mei-ar-fi-trebuit-s%C4%83-nu-i-nasc  

Înainte de Paşti m-a sunat dl. Doriţă Pânzari si mi-a povestit ca s-a stricat tractorul, singura lor sursă de venit. Mai ara pe ici pe colo si mai câştigau cate ceva. Maşina  nu mai poate fi reparata. Un tractor bunicel costa cca 3000 – 4000 euro. I-am promis ca voi transmite problema sa celor cunoscuţi, poate bob cu bob se vor strânge bănuţii de tractor.

Tel.. 0757.578.098

Cont : RO65CECESV3408RON0539310, titular Doriţă Pânzari.

Va rog transmiteţi acest mesaj cunoscuţilor dvs.

Mulţumesc si Bunul Dumnezeu sa va răsplătească jertfa!

Raluca Tănăseanu



Apel umanitar (Poveste de viață)

 

ANULAT




CĂRŢI NOI / Produse noi
Vocatie si responsabilitate in slujirea preoteasca - Pr. prof. Ene Braniste (CARTE)

"Părintele Ene Braniște a fost un profesor erudit și un bun liturg, slujind la Sfântul Altar cu evlavie și solemnitate, trăind prezența misterului divin în mijlocul poporului dreptcredincios. Nu a avut copii, dar a format mulți ucenici care au devenit ierarhi, profesori sau buni preoți de parohie, știind să pună în evidență profunzimea teologică și frumusețea spirituală pe care le conține viața liturgică ortodoxă".

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

 Detalii despre carte / COMANDA



Trupul omului - potir al trupului Domnului - Monahia Siluana Vlad (CARTE)

„Domnul vine la noi în Sfânta Liturghie, aşa cum ne-a făgăduit, şi ni Se dăruieşte nouă şi ni Se dăruieşte ca Taină. Taină a tainelor.

Prin Sfânta Împărtăşanie primim focul care arde şi curăţă rădăcina din care cresc buruienele păcatului: iubirea pătimaşă de sine concretizată în iubirea de confort psihosomatic şi de slavă deşartă, slavă de oameni. Aici primesc acest foc. Am săvârşit astfel prima parte a conlucrării cu harul: primirea lui cu pregătirea necesară. Acum urmează cea de a doua parte acestei sinergii: curăţirea trupului şi a sufletului meu devenite potir al Trupului şi Sângelui Domnului. De acum mă centrez pe nevoinţa de a curăţa acest potir, ca să devin cu adevărat Templu al Duhului Sfânt. Şi mă nevoiesc astfel, punând în lucrare harul primit, în fiecare secundă a vieţii mele. De acum, fiecare clipă a vieţii mele devine o ocazie, un prilej de a lucra cu harul primit din Sfântul Potir. Voi fi acelaşi, mi se vor întâmpla aceleaşi lucruri, dar le voi trăi altfel. ”

Monahia Siluana Vlad

 Detalii despre carte / COMANDA



Ajutor! Ma plictisesc in biserica. Cum sa participam cu toata fiinta noastra la Sfanta Liturghie - Pr. David R. Smith (CARTE)

„În anumite zile de sărbătoare sau Duminica, atunci când părintele vorbeşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte într-o predică pe care nu o poţi înţelege, sau când corul sau cântăreţul de la strană par să intoneze fals o cântare care nu se mai termină – ce-ţi trece atunci prin minte? Dacă recunoşti că te plictiseşti, oare nu te va face acest lucru să nu mai vrei să mergi la biserică?

Nu, nu se va întâmpla aceasta. Nu se va întâmpla fiindcă faptul că eşti uneori plictisit spune ceva despre tine, nu despre Biserică. Iar tu te poţi schimba. Nu poţi scurta Sfânta Liturghie, dar poţi împlini ceva înlăuntrul tău care face ca timpul pe care îl petreci la Liturghie să fie o experienţă de desfătare spirituală. Folositoare. Necesară. Ceva ce aştepţi cu bucurie.”

 Detalii despre carte / COMANDA



Patrimoniu brancovenesc pe intelesul tuturor - Adriana Scripcariu (CARTE)

Album color
Sirul de ani pe care istoricii il numesc "epoca brancoveneasca" se afla chiar in mijlocul istoriei Tarilor Romane. Monumentele si obiectele de pret pastrate de atunci, pe scurt, patrimoniul brancovenesc nu poate fi insa inteles decat privind in urma, la cele lasate de stramosii celor de atunci. La fel, depanand filmul vremurilor ce au trecut pana azi, imaginea poate fi clara doar daca avem lectia brancoveneasca bine inteleasa. Este, daca vrei, ca un miez al istoriei noastre. De aceea imi doresc sa pot zugravi epoca intr-un fel cuceritor, asa cum simt ca este patrimoniul brancovenesc. As vrea sa iti pot descoperi viata care palpita in spatele pietrelor reci, a picturilor afumate, a icoanelor batrane, a manuscriselor cu litere inflorate fantastic. Din vremuri tulburi ale istoriei a ramas totusi atata frumusete! Te invit sa o exploram la pas, printre boieri, domnite si voievozi, prin palate si manastiri, pe drumurile Tarii Romanesti, prin targurile Ardealului si pana la fermecatorul Orient. Odata ce vei fi gustat din dulceata acestor minunatii, parfumul lor te va insoti mereu! - Adriana Scripcariu

 Detalii despre carte / COMANDA



Viata si invatatura Parintelui Arsenie Boca - Arhim.Prof. Vasile Prescure (CARTE)

 Detalii despre carte / COMANDA



Cand copilul nu asculta - Tatiana L. Sisova (CARTE)

Copilul nu ascultă... Problemă veche de când lumea. Cum să facem deosebire între capriciu şi criza de nervi pe care o provoacă suprasolicitarea? Copiii trebuie lăudaţi? Dacă răspunsul este da, în ce fel? Ce pedepse sunt acceptabile? Cum să educăm simţul răspunderii la copii? De ce unora le e greu să‑şi accepte propriul copil, deşi, bineînţeles, îl iubesc şi câteodată îi dedică toată viaţa lor? Şi, lucrul cel mai însemnat, cum să îmbinăm tradiţia cu contemporaneitatea? Cum să nu ne abatem de la concepţiile ortodoxe cu privire la educarea copiilor fără a cădea în extreme?
Răspunsuri la aceste întrebări şi la multe altele veţi afla în noua carte a binecunoscutei psihoterapeute ortodoxe Tatiana Şişova, dedicată uneia dintre problemele fundamentale ale vieţii de familie, de a cărei rezolvare depind fericirea şi bunăstarea atât părinţilor, cât şi copiilor.

 Detalii despre carte / COMANDA



Cuvintele catre tineri - Pr. Gheorghe Calciu - Dumitreasa (CARTE)

Am ocolit în titlul acestui volum denumirea consacrată Şapte cuvinte către tineri, deoarece astăzi seria respectivă implică de fapt nouă texte, celor şapte cuvinte rostite efectiv (în 1978) adăugându-li-se nu doar vechiul cuvânt suplimentar, ci şi un nou cuvânt de dată mai recentă.

Desigur, cititorii vor ţine seama de momentul şi de scopul în care predicile mai vechi au fost concepute, în plin regim ceauşist, ca reacţie împotriva dărâmării bisericilor şi a educaţiei ateiste a tinerelor generaţii. Aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin că mesajul lor n-ar mai fi unul actual: pe lângă interesul "documentar", valoarea lor intrinsecă (spirituală, morală, catehetică) rămîne incontestabilă. Spiritul şi limbajul lor pot constitui până astăzi un model de predică ortodoxă vie, adaptată -fără compromisuri esenţiale - receptivităţii tineretului contemporan - Răzvan Codrescu

 Detalii despre carte / COMANDA



Conceptul alimentului integral. RETETE - Centrul Medical NATURALIA (CARTE)

Cartea acesta este o carte simplă care se adresează publicului larg. Pentru că trăim într-un spațiu al culturii și civilizației creștine, următoarele pagini expun igiena alimentației conformă cu versetele din Noul Testament.
Cartea pledează pentru o revenire la o alimentație ancestrală.

Dr. Pavel Chirilă

 Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 25%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Aprilie-2015.doc