Bunavestire
 

"Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38)

Martie 2015

     
Sumar:
- Călcaţi-ne în picioare, îngropaţi-ne în pământ, dacă puteţi, dar nu uitaţi un lucru: noi sămânţă suntem!
- Știri interne - martie 2015 (RO)
- Știri externe - martie 2015 (EXT)
- Homosexualitatea, mărul discordiei la reuniunea pregătitoare a Sinodului Pan Ortodox
- Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani
- Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a II-a) - Care ești în ceruri...
- Păștițele nu înlocuiesc Sfânta Împărtășanie. Ce sunt și cum să le consumăm
- Credinţa ortodoxă nu se pune la îndoială
- Iisus Hristos, biruitor asupra morţii
- Dreapta credinţă (ortodoxia) şi dreapta făptuire (ortopraxia) în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti
- Privegherea și rugăciunea sunt arme ale sufletului
- Viața în Hristos: suferința, Scripurile, iubirea, iertarea, Liturghia, recunoștința
- Rugăciuni pentru PĂRINTELE DUHOVNIC
- Cui folosește distrugerea familiei? - Pr. Mihai Andrei ALDEA și Iulian CAPSALI (conferințe)
- Să ne bucurăm de viață și de miracolul de a fi părinți!
- Ora de religie în şcoli - înfrângere morală a justiţiei, dar şi prilej de mărturisire şi victorie a libertăţii de conştiinţă
- În numele libertăţii de conştiinţă
- Biserica și nevoia de firesc [Părinți pentru ora de religie]
- Monahul Filotheos din Munții Carantania - viața și leacurile miraculoase pentru bolile zilelor noastre
- Apelul Consiliului Consultativ al Cultelor din România pentru păstrarea orei de Religie
- APEL: Nu-i condamnaţi încă o dată pe foştii deţinuţi politici!
- RUGĂCIUNEA DE TOATĂ VREMEA - cea mai puternică rugăciune şi cea mai uşor de zis (CARTE)
- Părintele Teofil - orbul care l-a văzut pe Dumnezeu - Dosarul de Securitate al Duhovnicului Bucuriei (CARTE)
- Sănătate cu mâncăruri de la Mănăstiri din Muntele Athos şi din România (CARTE)
- Sfântul Efrem cel Nou, vindecătorul celor care suferă de boli incurabile. Mărturii şi rugăciuni de folos (CARTE)
- Părintele Petroniu de la Prodromu (CARTE)
- Duhul deşertăciunii şi pecetea interioară - Părintele Spiridon (CARTE)



Tema lunii
Călcaţi-ne în picioare, îngropaţi-ne în pământ, dacă puteţi, dar nu uitaţi un lucru: noi sămânţă suntem! - Cristina Roman

 

În aparență apele s-au liniștit, ora de Religie a fost salvată de milioanele de părinți și copii care nu s-au dezis de Ortodoxie, reconfirmând că statistica recensământului populației privind aparteneța religioasă nu reprezintă cifre fără fond, ci suflete vii și mărturisitoare. Slavă Domnului! Nu putem însă răsufla ușurați, pericolul nu a trecut. Este foarte important de urmărit cum va găsi de cuviință Parlamentul să armonizeze Decizia CCR cu Legea Învățământului, având speranța că se va alege varianta propusă de Patriarhie, aceea a înscrierii copilului la Religie o singură dată, la începutul ciclului școlar, și nu la începutul fiecărui an de studii. Pe de altă parte, atacurile seculariștilor vor continua, lupta lor cu Biserica fiind departe de a se fi încheiat. Nu în ultimul rând, profesorii de religie trebuie să se ridice la înălțimea încrederii care le-a fost acordată de Biserică, școli și mai ales, părinți și elevi. Este nevoie de autocritică și perfecționare, de spirit tactic, pedagogic, de a fi exemple de viață și a sădi în sufletul copilului iubirea de Dumnezeu, nu frica.

Reacția Patriarhiei Române privind rezultatul înscrierilor la ora de Religie

După ce unii adversari ai orei de Religie au obţinut decizia nr. 669/12 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale a României care condiţionează participarea elevilor la ora de Religie de o cerere scrisă a părinţilor, tutorelui legal instituit sau a elevului major, sub pretextul exercitării (sau verificării?) libertăţii conştiinţei şi a credinţelor religioase (cf. Art. 29, al. 1 din Constituţia României), răspunsul pozitiv al majorităţii covârşitoare a părinţilor şi copiilor majori a fost masiv şi demn, exprimând importanţa Religiei în viaţa poporului român.

O majoritate de peste 90% a elevilor din şcolile publice de stat care au în oferta educaţională Religia a ales să se înscrie la această disciplină, în pofida perioadei foarte scurte de înscriere (aproape trei săptămâni) şi a multor eforturi pentru şcoli şi dificultăţi umilitoare pentru părinţi. Acest rezultat cu valoare de referendum cheamă Familia, Şcoala şi Biserica la dialog, coresponsabilitate şi cooperare pentru promovarea unei educaţii integrale care uneşte formarea spirituală cu informarea ştiinţifică a elevilor.

Rezultatele recente ale înscrierii la ora de Religie confirmă şi depăşesc cercetările sociologice anterioare ale Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei conform cărora peste 85% din părinţi, elevi şi profesori doresc studierea Religiei în şcoală, ca, de altfel, şi în imensa majoritate a ţărilor europene. Apreciem că Ministerul Educaţiei oferă posibilitatea continuării înscrierii la ora de Religie mai ales pentru că există mulţi părinţi la muncă în străinătate ai căror copii minori nu au un tutore legal instituit şi, în consecinţă, nu au reuşit să depună cereri pentru ora de Religie. Patriarhia Română mulţumeşte părinţilor, elevilor, celorlalte culte religioase, instituţiilor şi tuturor personalităţilor publice care susţin prezenţa orei de Religie în şcoală. Dezbaterile publice asupra orei de Religie din ultimele săptămâni au evidenţiat cele două repere fundamentale ale oricărui demers educaţional în şcoală, şi anume: persoana care transmite (profesorul) şi suportul scris al informaţiei transmise (manualele).

În acest sens, Biserica Ortodoxă Română va intensifica cooperarea cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, cu Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR) şi cu toţi cei interesaţi în mod constant de creşterea calităţii educaţiei religioase prin îmbunătăţirea programelor analitice, a manualelor, materialelor auxiliare şi a nivelului profesional al profesorilor de Religie din punct de vedere didactic şi spiritual. În acest sens, Familia, Şcoala şi Biserica trebuie să conlucreze eficient la formarea spirituală şi intelectuală a tinerei generaţii, aceasta fiind cea mai mare şi valoroasă investiţie pe termen lung a poporului român. (Sursa: basilica.ro)

Numeroasele dezbateri pe tema orei de Religie au scos la iveală concluzii importante

1. Nu avem cultura dialogului, ci a ciorovăielii obositoare și neconstructive

Radu Preda: "Întâi de toate, pentru prima dată în postcomunism, fronturile ideologice au fost foarte clare, ascuţite. S-au lansat în discuţie figuri remarcabile şi s-au înghesuit tot felul de impostori intelectuali deopotrivă. S-au rostit/scris cuvinte despre credinţă şi Biserică (fiind avută în vedere cea ortodoxă, majoritară) pline de prejudecăţi şi pasiune. Nu puţini contestatari ai locului şi rolului orei de religie au produs proba inculturii, amestecând termenii şi criteriile. Unii chiar ar fi catalogat situaţia drept indiciu al troglodirii, atâta vreme cât mai există susţinători ai valorilor creştine. Intoleranţa faţă de alte opinii, absolutizarea deciziei Curţii Constituţionale, lectura bazei legale mai mult în literă şi deloc în spirit, ignorarea activă a mecanismelor consultative şi, în ansamblu, agresivitatea care a marcat dezbaterea – toate acestea se constituie în dovezi ale degradării firavei noastre culturi a dialogului."

Pr. Marcel Răduț Seliște: "În agora românească, pentru prima oară în istoria noastră post-decembristă, s-au confruntat direct şi incisiv forţele anti-clericale, seculariste şi forţele creştine, bisericeşti. Miza imediată a acestei confruntări a fost Ora de Religie, dar implicaţiile sunt cu mult mai mari şi cu efecte în timp încă dificil de estimat... Seculariştii nu au acţionat din dorinţa de a oferi o alternativă morală la educaţia religioasă ci, orbiţi în dorinţa lor de a lovi cu orice preţ în Biserică, de a izgoni Biserica din spaţiul public şi mai ales, de a seculariza forţat şi la modul absolut şcoala românească, în detrimentul tradiţiei colaborării străvechi dintre şcoala românească şi Biserică – întreruptă doar de dictatura comunistă – activiştii secularişti şi anti-clericali au devenit antipatici pentru cei mai mulţi dintre români."

2. A căzut camuflajul anticlericalismului. Ateii au recunoscut că lupta lor e cu Biserica

Radu Preda: "A fost o luptă lipsită de onestitate, plasată sub presiunea de a lua o decizie în timp scurt, de a fi de acord sau împotrivă pe negândite. În plus, rareori o categorie profesională – aici: profesorii de religie – a fost expusă negativ atât de intens şi de crud. Asaltul împotriva expresiilor publice ale religiei a scos la lumină însă cu totul altceva. În ultimii ani s-a accentuat anticlericalismul, un fenomen relativ de dată recentă, combustibil ideal al ateismului şi camuflaj perfect. Nu există cale mai facilă de a lovi în Biserică decât punerea în lumină a defectelor, reale sau nu, ale slujitorilor ei."

Părintele Constantin Sturzu: "Atâta vreme cât efectul Deciziei Curţii Constituţionale va fi acela că unii dintre elevii care au urmat, până acum, ora de Religie nu o vor mai urma şi după 9 martie, nu putem decât să conchidem că avem de a face cu un atac la adresa predării Religiei în şcoală. Mai ales dacă luăm în serios declaraţiile celor care au “provocat-o” şi privim la planurile lor de viitor. Mai mult, luând în calcul şi alte elemente de ordin legislativ şi politic, suntem îndreptăţiţi să vedem în asta doar un prim pas în încercarea de a marginaliza şi, ulterior, de a scoate definitiv, acest obiect dintre disciplinele predate." (sursa: doxologia.ro)

3. Biserica trebuie să-și perfecționeze comunicatorii/purtătorii de cuvânt

– se impune renunțarea la limbajul de lemn și la a răspunde cu aceeași monedă;

Radu Preda: "Or, cum se ştie, nu există pădure fără uscături. Strategia devine şi mai lesne când Biserica însăşi, ca instituţie, nu ştie să comunice, când se apără cu argumente improprii sau când, la limită, face uz de atacul la persoană. În fine, poate că am învăţat şi ceva bun din toate acestea. De pildă că nu toţi apologeţii creştini sunt credibili, mai ales atunci când nu nereuşesc să iasă din tiparele limbii de lemn. Sau că, pe termen lung, ierarhia bisericească trebuie să acorde mai multă încredere laicatului, să ţină cont de agenda acestuia şi să nu îl folosească doar la vreme de restrişte. Sau că, legat concret de ora de religie, existenţa acesteia în viitor depinde esenţial de calitatea dascălilor, dar şi de o colaborare mai strânsă între şcoală şi parohie, între pedagogie şi cateheză. Cine are urechi de auzit, să audă!" (sursa: Radu Preda Radu Preda Religia în şcoală. O victorie fragilă adev.ro/nl2181)

Pr. Marcel Răduț Seliște: "Victoria exprimată prin înscrierea la Ora de Religie a majorităţii elevilor români trebuie să dea de gândit însă şi membrilor Bisericii lui Hristos, cu precădere celor din Biserica Ortodoxă Română, care a fost în linia întâi a acestei lupte. Cutia Pandorei a fost deschisă, Ora de Religie se află de acum oficial pe “lista neagră” a celor care doresc ca Biserica să fie marginalizată, alungată din agora şi exilată în spaţiul vieţii private." (sursa: Pr. Marcel Radut Seliste: Ora de Religie – O victorie care trebuie să dea de gândit)

4. Manualele de Religie și calitatea predării orei de Religie sunt perfectibile

Pr. Marcel Răduț Seliște: "În tumultul luptei pentru Ora de Religie, s-a discutat aprins despre conţinutul manualelor de Religie, subiect care necesită o analiză urgentă şi foarte serioasă la nivelul înaltelor foruri bisericeşti. Sunt necesare schimbări majore de formă şi de conţinut... în manualele de Religie trebuie evitate orice fel de exagerări dogmatice, orice prelegeri care sunt peste vârsta sufletească a elevului, precum şi orice exemple care-L prezintă pe Dumnezeu mai mult ca un Dumnezeu al dreptăţii, decât ca un Dumnezeu al milei. Copiii noştri trebuie să înveţe să-L iubească pe Dumnezeu, nu să se teamă de El.

(...) Profesorul de Religie nu poate fi sever, răutăcios, superficial în ceea ce spune şi face. Ora de Religie trebuie să fie un spaţiu al dialogului, al comunicării sufleteşti, al descoperirii Iubirii de oameni şi de Dumnezeu, o oră de şcoală pe care elevii să o aştepte cu nerăbdare şi cu bucurie... Administraţia bisericească poate şi trebuie să dezvolte catehizarea în parohie – şcoala de duminică – ca acivitate complementară Orei de Religie, să iniţieze acţiuni pentru tineri mult mai diverse, flexibile în forma de manifestare şi consistente ca mesaj duhovnicesc în colaborare cu organizaţiile de tineret creştine şi cu grupurile parohiale de tineri – acolo unde acestea există şi unde nu există, să fie înfiinţate – pentru susţinerea Orei de Religie şi totodată, pentru dezvoltarea educaţiei religioase a tinerilor."

5. A luat ființă APOR – Asociația Părinți pentru Ora de Religie

Părintele Constantin Sturzu: "S-a constituit o Asociaţie a Părinţilor pentru Ora de Religie (APOR), care creşte, pe zi ce trece, deschizând filiale în toată ţara. Fără îndoială, aceasta va constitui coloana vertebrală nu doar a mişcării de susţinere a orei de Religie, ci a multor acţiuni ce vor veni în sprijinul valorilor creştine şi a tradiţiilor sănătoase ale acestui popor. S-au descătuşat, cu acest prilej, energii misionare latente, au ieşit la lumină mărturii de credinţă ale unor personalităţi ale vieţii publice, s-au cristalizat, în mod coerent, argumente şi acţiuni ce se vor regăsi nu doar în campanii mediatice precum cele existente, ci şi în iniţiative sau în reacţii cu efect în plan juridic/legislativ. Cu alte cuvinte, vorba cuiva: cei câţiva atei secular-umanişti nu au reuşit decât “să enerveze” laicatul român, care a devenit mai activ ca niciodată.

Părintele conferenţiar Constantin Necula a subliniat că nu trebuie să ne infatuăm că peste 90% din părinţi au semnat pentru ora de religie, ci să luăm aminte să îndreptăm derapajele. Însăşi semnarea cererilor este un referendum, deoarece numărul de cereri se înmulţeşte cel puţin cu cifra patru - numărul celorlalţi membri ai familiei. Profesorilor de religie, Pr. Necula le recomandă să pună accent în activitatea lor pe cât de bun şi iubitor este Dumnezeu, şi nu pe frica de pedeapsă, iar celor care în străfundul inimii lor nu găsesc vocaţia sinceră să fie profesori de religie, să renunţe.

 




ACTUALITATEA religioasă
Știri interne - martie 2015 (RO)

Patriarhia nu va percepe taxă pentru susținerea radioului și televiziunii TRINITAS

Întrucât unele instituţii media şi jurnalişti pe bloguri personale, cu rea voinţă, încearcă să răstălmăcească hotărârea Sfântului Sinod privind susţinerea financiară a eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române pentru posturile de radio şi televiziune TRINITAS ale Patriarhiei Române, precizăm:

            Încă din anul 2007, cele 2 posturi de radio şi televiziune ale Bisericii Ortodoxe Române sunt susţinute financiar din bugetele unităţilor bisericeşti (eparhii, protopopiate, parohii, mănăstiri), deoarece sunt instituţii media misionare, care ajută mult clerul ortodox român în activitatea pastorală, social-filantropică, educaţională şi culturală, precum şi viaţa spirituală a credincioşilor mireni, care sunt şi beneficiarii programelor desfăşurate de aceste instituţii media ale Bisericii. Radio TRINITAS şi TRINITAS TV nu au fost înfiinţate cu scop comercial şi, ca atare, nu se susţin financiar din publicitate ca televiziunile particulare şi, implicit, nu au ca scop obţinerea de profit. (...) Încercarea pătimaşă din ultimele zile a unor jurnalişti de a manipula opinia publică despre o presupusă taxă sau cotizaţie pe care Biserica doreşte să o impună cetăţenilor români pentru susţinerea posturilor de radio şi televiziune TRINITAS, iar preoţii ar urma să meargă pe la casele românilor pentru a o colecta dovedeşte ignoranţă şi rea voinţă de a informa corect. În acest sens, precizăm că o astfel de „iniţiativă” inventată de răuvoitori în numele Bisericii ar contraveni legislaţiei în vigoare române şi europene... În concluzie, „taxa nouă pentru români” este doar interpretarea forţată şi tendenţioasă a unor jurnalişti pentru a suscita în societate o atitudine ostilă Bisericii. (Sursa: Biroul de Presă al Patriarhiei Române)

Acţiuni pro vita în peste 60 de oraşe din România şi din Republica Moldova

În peste 60 de oraşe din România şi din Republica Moldova s-a organizat sâmbătă, 21 martie, „Marşul pentru viaţă 2015. Fiecare viaţă este un dar“. Patriarhia Română binecuvântează şi susţine această acţiune care are ca scop apărarea familiei creştine tradiţionale şi a darului vieţii umane. Potrivit Biroului de presă al Patriarhiei Române, în perioada 1958-2008, în România au fost avortaţi peste 22 milioane de copii, avortul devenind o plagă pentru poporul român care se află astfel într-o scădere demografică îngrijorătoare. De aceea, Biserica binecuvântează şi încurajează adopţia de copii de către familiile care nu pot da naştere la prunci şi îndeamnă parohiile să contribuie constant la ajutorarea materială a familiilor care au copii mulţi, mai ales în parohiile sărace, şi totodată să susţină formarea spirituală a tinerei generaţii, în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în organizarea evenimentelor din cadrul Săptămânii pentru viaţă s-au implicat şi asociaţiile de tineret care funcţionează cu aprobarea Sfântului Sinod: Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români (ASCOR) şi Liga Tinerilor Creştin-Ortodocşi Români (LTCOR). La nivelul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în organizare se vor implica membrii filialelor LTCOR şi ai Asociaţiei Studenţilor Teologi Ortodocşi. Lista oraşelor şi detalii sunt disponibile pe site-ul www.marsulpentruviata.ro.

Cine sunt europarlamentarii români care au votat pentru căsătoriile homosexuale

La sfârşitul săptămânii trecute, în plenul Parlamentului European a fost votat raportul "privind drepturile omului și democrația în lume și politica Uniunii Europene în această privință", al italianului Pier Antonio Panzeri (60 de ani), membru al Grupului S&D. În favoarea raportului care „ia act de legalizarea căsătoriilor sau a uniunilor civile între persoane de acelaşi sex (...), încurajează instituţiile şi statele membre să contribuie în continuare la reflecţiile asupra recunoaşterii căsătoriilor“ au votat 390 de europarlametari dintre cei 638 prezenţi. 22 de europarlamentari români au votat în favoarea raportului: Victor Boştinaru (PSD, S&D), Cristian Buşoi (PNL, PPE), Andi Cristea (PSD, S&D), Mircea Diaconu (independent, ALDE), Damian Drăghici (UNPR, S&D), Vasilica Dăncilă (PSD, S&D), Doru Frunzulică (UNPR, S&D), Maria Grapini (PC, S&D), Cătălin Ivan (PSD, S&D), Monica Macovei (independent, PPE), Siegfried Mureşan (PMP, PPE), Ramona Mănescu (PNL, PPE), Dan Nica (PSD, S&D), Norica Nicolai (PNL, ALDE), Cristian Preda (independent, PPE), Ioan-Mircea Paşcu (PSD, S&D), Laurenţiu Rebega (PC, S&D), Theodor Stolojan (PNL, PPE), Daciana Sârbu (PSD, S&D), Claudia Ţapardel (PSD, S&D), Ciprian Tănăsescu (PSD, S&D), Adina Vălean (PNL, PPE).

Doar patru europarlamentari români au votat împotriva raportului: Daniel Buda (PNL, PPE), Marian-Jean Marinescu (PNL, PPE), Csaba Sogor (UDMR, PPE) şi Iuliu Winkler (UDMR, PPE). (Sursa: stiripesurse.ro)

Biserica Sfânta Muceniță Paraschevi din Istanbul poate fi folosită în continuare de comunitatea românească

La Istanbul, zilele trecute, a avut loc reînnoirea acordului între Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Română, privind folosirea Bisericii "Sfânta Muceniţă Paraskevi" din Pikridion, Istanbiul – ctitorie brancoveneasca, din Turcia, de către comunitatea ortodoxă română locala, pe o perioadă de cinci ani. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, reprezentantul Patriarhiei Române a fost Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal. La invitația Sanctității Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, vineri, 13 martie 2015, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a participat la slujba Acatistului Maicii Domnului de la Biserica Vlaherne. Slujba Acatistului a fost oficiată de către Patriarhul Ecumenic. Din partea Patriarhiei Ecumenice, acordul a fost semnat de către Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Stephanos de Kallioupolis și Madytos, Episcop vicar patriarhal, și de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Gennadios de Sassima, mai informeaza raportul Patriarhiei Române.

 

 

 

 



Știri externe - martie 2015 (EXT)

 

CONSTANTINOPOL: O parte din Sfânta Cruce ar fi ascunsă în Hagia Sophia

După cum informează ziarul turcesc Sabah, Radi Dikici, unul dintre experții turci în Bizanț, consideră că o parte a Sfintei Cruci descoperită de Sfânta Împărăteasă Elena în secolul al patrulea, și adusă la Constantinopol, se află  încă undeva în perimetrul Catedralei Hagia Sophia (Sfanta Sofia), într-un loc ascuns. Conform datelor istorice înregistrate despre Împărăteasa Elena și descoperirea Crucii în afara zidurilor Ierusalimului, aceasta a lăsat o parte din Sfânta Cruce în Ierusalim și a adus restul înapoi la Constantinopol, împreună cu piroanele. Ulterior acestea au fost plasate în Hagia Sophia pentru venerare. Potrivit istoricului turc Radi Dikici, există mărturii că, atunci când cruciații au venit in Constantinopol, în 1204, anumiți demnitari bizantini și preoți au luat Sfânta Cruce și au ascuns-o într-un loc secret în Hagia Sophia. În timpul în care Constantinopolul s-a aflat sub jug latin, cei care au ascuns Crucea au murit, iar locația sa a rămas secretă. (Sursa: lonews.ro)

ISRAEL: Pare să fi fost descoperită casa copilăriei Mântuitorului Iisus Hristos

Potrivit arheologului Ken Dark, cCasa în care Și-ar fi petrecut copilaria Iisus, pare să fi fost descoperită sub Mănăstirea Surorilor, în Nazaret, Israel. Într-un articol intitulat "A fost descoperita casa lui Iisus Nazarineanul?", publicat în numărul publicatiei din martie/aprilie 2015 a revistei de Arheologie biblică, Ken Dark, directorul Proiectului Arheologic Nazaret, nu numai că descrie rămășițele casei, ci explorează dovezile care sugereaza ca acest loc este, într-adevar, locul în care Iisus Și-a petrecut anii copilariei. Excavarea a arătat o "casă cu curte", din primul secol, care a fost parțial săpată în rocă naturală și parțial construită cu ziduri din piatră. Multe dintre caracteristicile originale ale locuinței sunt încă intacte, inclusiv ușile și ferestrele. De asemenea, pe sit au existat morminte, un rezervor și, ulterior, o biserică bizantină.

Resturile, combinate cu descrierea găsită în notările din secolul al VII-lea, De Sanctis Locus, susțin că această casă ar fi aparținut lui Iisus din Nazaret (Sursa: lonews.ro)

PAKISTAN: Strigăt de disperare al ortodocşilor după atentatele teroriste din 15 martie

Duminică, 15 martie 2015, mai mulţi kamikadze au atacat două biserici creştine din Pakistan. În urma acestui atac sângeros, care s-a desfăşurat în timpul slujbelor din bisericile pline, 17 persoane au fost omorâte, iar 98 rănite grav. Această tragedie a cutremurat comunităţile creştine din Lahore. Creştinii ortodocşi de la Parohia Sfântul Serghie de Radonej din Sargodha s-au adunat împreună cu alţi creştini pentru un marş de protest împotriva acestor crime motivate religios săvârşite de radicali musulmani. Părintele Joseph Farouk, parohul acestei biserici a înălţat o rugăciune pentru sufletele celor omorâţi fiind ascultat de sutele de creştini adunaţi acolo. El a spus că această tragedie este o crimă barbară împotriva creştinilor din Pakistan care nu au nicio vină şi nu au făcut rău nimănui.

Părintele şi comunitatea sa ortodoxă au cerut Guvernului pakistanez să asigure securitatea şi libertatea religioasă a creştinilor din Pakistan. “Ţara noastră în care trăim este plină de conflicte. Această ţară, istoric vorbind, este plină de rebeli islamici, bază a traficului de droguri, refugiu celor care au fugit din Afganistan, şi trăieşte o sărăcie extremă a populaţiei, absenţa tuturor nomelor sociale, violarea completă a drepturilor omului, exploatarea pe criteriu religios şi etnic, toate formele posibile de violenţă la adresa persoanei şi a libertăţii ei. În trecut, rebelii şi actele lor ilegale erau nepedepsite. Rebelii trăiau liberi în societate şi tendinţele lor radicale se concentrau în războiul împotriva necredinicioşilor, adică a creştinilor” a spus clericul ortodox. (Sursa: http://www.orthodoxie.com via doxologia.ro)

ONU: S-a adoptat prima declarație în sprijinul creștinilor din Orientul Mijlociu

La inițiativa Rusiei, Vaticanului și Libanului, Consiliul pentru Drepturile Omului, al Organizației Națiunilor Unite, a adoptat prima declarație din istorie în sprijinul creștinilor din Orientul Mijlociu. Pe 13 martie 2015, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, în timpul sesiunii numarul XXVII, a adoptat ​​declarația "Susținerea Drepturilor Omului pentru creștinii și alte comunități, în special în Orientul Mijlociu", dictată de situația catastrofală a creștinilor din Orientul Mijlociu, care au fost supuși persecuției fără precedent din partea Statului Islamic și a altor grupări teroriste. (Sursa: lonews.ro)

REPUBLICA MOLDOVA: Elevii ar putea studia Religia în școală

Elevii din stânga Nistrului ar putea învăța Religia în școli, începând cu data de 1 septembrie 2015, conform publicației Bisericii Ortodoxe din Moldova – de sub Patriarhia Moscovei. Potrivit sursei, cursul se va numi „Bazele Ortodoxiei” sau „Bazele Eticii”, urmând ca părinții să decidă care dintre cele două variante este mai potrivită pentru copilul lor. Cursul va fi obligatoriu, la început, doar pentru elevii din clasele primare. Astfel de lecții mai existau în școli din regiunea transnistreană, dar erau predate facultativ.

FRANȚA: Icoană ortodoxă a Maicii Domnului, izvorâtoare de lacrimi

Cu ani în urmă, un cuplu de musulmani din Turcia s-a hotarat să locuiască la Paris. Aici, cei doi și-au găsit locuri de muncă și s-au stabilit într-o suburbie. Numele lor sunt Esat și Sevin Altindagoglu. În ultimul timp, casa lor din Paris este plina de oaspeți, nu numai din Franța, ci chiar și din străinătate. Toți vin să vadă o icoană, pe care capul familiei o numește  "miraculoasă". Icoana ortodoxă a Maicii Domnului, din perioada bizantină, pe care familia a primit-o în Antakya și a adus-o cu ea la Paris, a început să izvorască lacrimi, conform portalului grecesc Romfea. Potrivit celor doi, icoana le-a fost dăruită în anul 2006, de un călugăr grec din Libia. Imediat ce au primit această icoană marturisesc ca au simțit o mare sfințenie și o atmosferă de pace inexplicabilă, ce au început sa domneasca în casa lor. Icoana "Preasfintei Fecioare", cum a numit-o familia turcă, în curând a devenit un obiect de venerație și o sursă de minuni. Vestea despre icoană s-a răspândit peste tot în lume, iar acum pelerini din țări precum Germania și Belgia vin să se inchine Maicii Domnului. (Sursa: lonews.ro)

SUA: Biserica Presbiteriană a aprobat oficierea de căsătorii gay

Biserica Presbiteriană a recunoscut oficial căsătoria gay și va permite "nunțile" între persoane de același sex. Biserica Presbiteriana a aprobat, de asemenea, o nouă definiție a căsătoriei. În noua "definiție" se spune: "Căsătoria presupune un angajament unic între două persoane, în mod tradițional un bărbat și o femeie, pentru dragostea și sprijinul reciproc pentru tot restul vieții lor". Conform Fox News, clericii nu ar fi totuși obligați prin această decizie să oficieze o "cununie" gay.

 



Homosexualitatea, mărul discordiei la reuniunea pregătitoare a Sinodului Pan Ortodox

 

PREGĂTIREA COMISIEI INTER-ORTODOXE

De la 16 până la 20 februarie a.c. la Centrul ortodox al Patriarhiei ecumenice de la Chambesy – Geneva, sub președinția mitropolitului Pergamului, Ioannis Ziziulas, respectabil teolog și academician, s-a întrunit Comisia Specială Inter-ortodoxă pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Acest Sinod toți ortodocșii îl așteaptă de mai bine de 50 de ani și cu toate acestea pregătirile încă nu s-au încheiat. În Martie anul trecut, când întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe s-au întâlnit la Fanar în urma invitației Patriarhului ecumenic Bartolomeu, au hotărât ca Sinodul Panortodox să aibă loc în vara anului 2016 la Constantinopol.

NEVOIA ACTUALIZĂRII TEXTELOR

Însă s-a constatat că multe texte, care fuseseră pregătite pentru această întâlnire a arhiereilor ortodocși încă din anii războiului rece și mai ales în condițiile regimurilor comuniste din Europa Răsăriteană, nu mai erau actuale. De aceea patriarhii și arhiepiscopii au constituit o nouă comisie, constituită din reprezentanții tuturor celor 14 Biserici autocefale, astfel încât să se revizuiască textele învechite.

Scopul acestei Comisii a fost să actualizeze aceste texte învechite, ca să fie acceptate de către arhiereii care vor participa la Sinod. De altfel toate hotărârile sinodale, așa cum au convenit întâistătătorii în Martie trecut, trebuie să fie luate de comun acord.

Este greu să se stabilească timpul în care vor reuși să-și îndeplinească scopurile lor, de vreme ce predecesorilor lor le-a trebuit zeci de ani să pregătească textele care acum urmează să fie supuse revizuirii.

În orice caz, dacă luăm în considerare conținutul ultimei întruniri a Comisiei la Chambesy, pe care îl descoperim acum, este mai bine să nu se grăbească să ia hotărâri. Și încă mai bine ar fi să nu se întrunească deloc Sinodul acesta, de vreme ce unii, care urmează să participe la lucrările lui, sunt gata să revizuiască și să modifice nu numai anteproiectele teologilor secolului trecut, dar și însăși Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane ale Bisericii și învățătura Sfinților Părinți.

De această dată înțelepții care s-au adunat în Elveția au discutat textul care fusese întocmit la a III-a Consfătuire Panortodoxă Presinodală din 1986 și are răsunătorul titlu: „Contribuția Bisericii Ortodoxe la promovarea păcii, dreptății, libertății, frățietății și dragostei între popoare și înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură”.

Ierarhii din blocul răsăritean au fost cei care au pus acest text pe agenda Sinodului anunțat. De altfel trebuia să dea raport la conducătorii dictatoriali ai statelor lor comuniste și să le dovedească că ostenelile lor în călătoriile lor profesioniste în străinătate nu erau zadarnice. De asemenea, trebuia să-i liniștească că se ostenesc acolo pentru „pace”, așa cum înțelegeau pacea în blocul răsăritean.

Acum însă s-au schimbat lucrurile și cu toate că ne aflăm încă foarte departe de frățietate și dragoste între popoare, lupta împotriva discriminărilor rasiale nu se vede să fie un subiect foarte actual. Și într-adevăr, apartheid-ul din Africa de Sud se referă deja la trecutul îndepărtat, țările coloniale au reușit să-și dobândească independența lor, în timp ce reprezentantul unei rase cândva oprimată s-a mutat la Casa Albă și conduce cel mai puternic stat al lumii contemporane.

CULISELE RUȘINII ȘI DISPUTELE

Nimeni nu s-ar fi așteptat ca această chestiune să pricinuiască discuții aprinse între participanții la întrunirea ce a avut loc. Însă discuțiile care au apărut au luat dimensiuni de furtună, potrivit cu informațiile exclusive. Au fost atât de aprinse și răsunătoare, încât din sala consfătuirilor închise au ajuns la urechile atât a personalului tehnic al Centrului ortodox, cât și la cele ale studenților care studiază acolo teologia ortodoxă (?).

Așa cum s-a dovedit, obiectul divergențelor a fost drepturile minorităților sexuale. Aceste minorități mitropolitul Pergamului le-a numit eufemistic „minorități de altă natură” și care, după părerea sa, trebuie protejate de orice fel de discriminare și nedreptate.

„Nu avem dreptul să smerim și să prigonim chipul lui Dumnezeu”, a spus, potrivit cu surse sigure, profesorul de teologie ortodoxă de 84 de ani, adresându-se „neîndurătorilor” săi colegi. „Să ne întrebăm dacă trebuie să-i considerăm pe homosexuali țapi ispășitori care merită să sufere persecuție. Dacă noi înșine vrem ca ei să fie persecutați. Și dacă nu vrem să se stabilească principiul conform căruia acești oameni trebuie să fie protejați, aceasta înseamnă că vrem să fie pedepsiți și închiși”.

În felul acesta mitropolitul a repetat crezul acelora care susțin antirasismul, dar de fapt proiectul de lege antiortodox, care a fost votat de parlamentul grec sub presiunea Comunității europene.

Ne aducem aminte că acest proiect de lege a constituit obiectul criticii din partea Înaltpreasfințitului mitropolit Serafim de Pireu, precum și din partea altor multor factori bisericești vrednici de respect cu multă autoritate duhovnicească, care reprezintă majoritatea sănătoasă din punct de vedere moral a societății grecești.

Cu toate acestea străduințele de a încorpora în textul Sfântului Sinod poziția care pretinde respect față de „comunitățile minorităților naționale, religioase, de limbă și de altă natură și „garanții pentru ei să se dezvolte liber potrivit cu principiile lor”, nu a aflat susținere de către majoritate.

Atunci a încercat să-l ajute pe mitropolitul Ioannis al Pergamului un alt profesor de teologie, decanul Institutului de Teologie Ortodoxă de la Chambesy, Vlasios Feidas, care a accentuat:

„Există minorități sexuale, iar ele sunt ca și noi mădulare ale Bisericii. Participă și ei la viața Bisericii. Sunt păcătoși, dar și noi toți suntem păcătoși. Statul îi recunoaște ca membri respectabili ai societății, prin urmare și noi, la rândul nostru, nu trebuie să-i ignorăm. Păcatele sexuale sub nici o formă nu sunt cele mai grele, de aceea trebuie să înfruntăm comunitatea LGBT nu prin condamnare, ci cu dragoste și respect”.

La început, printre participanți s-au aflat foarte puțini care au împărtășit această poziție. Dimpotrivă, reprezentanța Bisericii Ruse, condusă de mitropolitul Ilarion Alfeyev, și-a exprimat dezacordul absolut. Poziția de respect față de comunitățile homosexuale și protecția lor față de persecuții, nu au vrut s-o aprobe sub nici un chip nici reprezentantul Patriarhiei Antiohiei, mitropolitul Vasilie din Siria, unde frații noștri creștini suferă aspre persecuții din pricina credinței lor, nici mitropolitul Amfilohie de Muntenegru, care se împotrivește cu curaj la Festivalul mândriei (gay pride) în capitala țării sale, nici ceilalți ierarhi.

Însă spălarea creierului împreună cu intensa constrângere psihologică pe care a exersat-o timp de 7 ore (!) președintele Comisiei asupra participanților nu a rămas fără roade. Rezultatul a fost formularea unui amendament de compromis prin care „minoritățile de altă natură nu trebuie să constituie obiectul discriminării, iar acest lucru nu pretinde de la nimeni să împărtășească opiniile și principiile lor”.

Acest amendament, spre marea noastră mâhnire și rușine, potrivit cu exclusivul nostru reportaj, a fost votat de toți ierarhii de origine greacă, cuprinzându-l și pe mitropolitul Dimitriadei Ignatie. Mitropolitul Ignatie a declarat că în Grecia „susținătorii ideologiei naziste”, chipurile, atacă minoritățile sexuale.

Amendamentul a fost votat și de mitropolitul Hrisostom al Messiniei, de mitropolitul Gheorghie de Pafos (Biserica Ciprului), de arhiepiscopul Aristarh de Constantinia (Patriarhia Ierusalimului) și de mitropolitul Serghios al Bunei Speranțe (Patriarhia Alexandriei).

La acest compromis al rușinii, în afară de mitropoliții Ilarion, Vasilie și Amfilohie, mai sus amintiți, s-au împotrivit cu putere ierarhii Bisericilor Serbiei, Bulgariei, Georgiei și României.

Toți aceștia, spre cinstea lor, nu și-au schimbat părerea până la sfârșit. Datorită acestora, așteptata revizuire a teologiei ortodoxe nu s-a înfăptuit, de vreme ce s-au împotrivit la includerea în textul ce s-a întocmit pentru Sfântul și Marele Sinod, poziția pentru protecția homosexualilor.

Biserica Ortodoxă va numi, ca și până acum, păcatul păcat și adevărul adevăr. Nu se vor scoate din Sfânta Scriptură nici capitolul despre Sodoma și Gomora, nici cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spun că nici sodomiții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu1.

În orice caz, faptul că astfel de discuții au avut loc între cei pe care Dumnezeu i-a pus păstori ai poporului Său și păzitori ai Credinței Ortodoxe pricinuiește profundă neliniște. Iar comportamentul în această discuție a unor anumiți ierarhi, care din pricina fricii de lumea aceasta și în numelecorectitudinii politice eretice, în ascuns de turma lor, trădează învățătura Sfinților Părinți, pricinuiește o profundă mâhnire.

Preluare de pe siteul marturieathonita.ro

 

 


 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani - Pr. Miron Mihăilescu

 

„În Ghetsimani, Iisus S-a arătat solidar cu fragilitatea noastră omenească“

După Cina cea de Taină, Hristos îşi cheamă ucenicii în grădina Ghetsimani să se roage. Îi ia cu el pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu, cărora le mărturiseşte întristarea sufletului şi mâhnirea care începuse să-L cuprindă. Retrăgându­-se câţiva paşi mai departe, se aşază în genunchi, îşi pleacă faţa la pământ şi se roagă lui Dumnezeu cu sudori de sânge. De trei ori se roagă cu aceleaşi cuvinte, implorând Părintele Ceresc să depărteze paharul patimilor şi al morţii de la El. De ce era trist Iisus? Pentru cine s-a rugat El în grădină în noaptea prinderii sale? De ce s-a temut Hristos de moartea prin care ştia că va izbăvi păcatele lumii? Hristos rămâne în Ghetsimani singur, părăsit de ucenicii care erau îngreuiaţi de somn. Scriptura vorbeşte despre tristeţea Domnului pe care El le-o mărturiseşte ucenicilor. De ce era trist Hristos?

După Cina cea de Taină, care a avut loc în foişorul unei case din cartierul aristocratic de pe Muntele Sionului, Iisus împreună cu ucenicii Săi - în afară de Iuda - au coborât spre Valea Chedronului şi s-au oprit într-o grădină cu măslini de la poalele Muntelui Eleonului, numită Ghetsimani. Aici a avut loc o ultimă şi supremă ispitire a Mântuitorului, acea agonie, El biruind pe diavolul, care-i punea înainte frica de moarte, prin rugăciune şi deplină supunere faţă de voia Tatălui ceresc. Luând asupra Sa păcatul lumii, Iisus poartă şi întreaga nelinişte existenţială a lumii. Dramatismul acestei confruntări decisive, evidenţiat nu numai de Sfintele Evanghelii (cf. Mt 26, 36-46; Mc 14, 32-42; Lc 22, 39-46), ci şi de Epistola către Evrei (5, 7), este subliniat şi de sudoarea de sânge a Mântuitorului, de care vorbeşte medicul şi evanghelistul Luca, acel fenomen fiziologic numit hemathidroză.

Evangheliştii notează că "Iisus a început să Se întristeze (Marcu: tulbure) şi să Se mâhnească" în faţa perspectivei morţii iminente, fapt care arată neliniştea şi tulburarea Sa ca Om care-şi încorda voinţa pentru a împlini voia Tatălui şi a nu se lăsa doborât de frica morţii. Evanghelistul Luca ni-L prezintă pe Mântuitorul îngenuncheat în momentul dramatic al luptei Sale decisive, al agoniei. Era o luptă ce se ducea în El Însuşi între frica omului, care mergea până la vărsarea de picături de sânge amestecate cu sudoarea Sa, şi hotărârea de a-şi pune de acord voia Sa omenească cu voia Tatălui ceresc, care era şi voia lui dumnezeiască ce voia această moarte şi nu accepta să fie evitată.

Iisus le împărtăşeşte ucenicilor tristeţea Sa nemărginită, referindu-se la cuvântul Psalmistului: "Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?" (Ps 42, 6). Îi îndeamnă să vegheze şi să se roage împreună cu El pentru că avea nevoie ca Om de mângâierea şi însoţirea lor. Evanghelistul Luca încearcă să salveze reputaţia apostolilor şi spune că "i-a aflat adormiţi de întristare". Un lucru neverosimil, obiectiv vorbind. Oricum, reiese evident contrastul dintre rugăciunea intensă a Domnului şi somnul inconştient al ucenicilor. (Sursa: Ziarul Lumina - interviu cu părintele Constantin Preda, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti)

Părintele Miron Mihăilescu, din Ocna Sibiului, punea adeseori la suflet credincioșilor săi momentul rugăciunii tainice a lui Iisus în Ghetsimani: "Părin­te, Mi-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să le dau viaţă veşnică – şi tot El explică mai departe; viaţa veşnică este ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Aşa am înţeles Eu, Părinte, şi aceasta le-am dat-o lor. Ce anume? Le-am făcut cunoştinţă cu Tine, prin persoana Mea pe care le-am dat-o lor drept viaţă. Le-am împărtăşit taina dragostei Tale împodobindu-le inima cu dumnezeiescul Tău bine. Am făcut-o aceasta, Părinte şi acum vin la Tine; pe cei ce M-au ascultat şi au crezut că de la Tine vin cu viaţa Ta şi au primit-o aşa cum le-am adus-o Eu, pe aceştia primeşte-i în împărăţia Ta. Mă rog pentru ei, pentru cei care Te-au înţeles, care şi-au însuşit lumina înţelepciunii Mele, care e a Ta.

Rugăciunea aceasta, cea mai profundă, este rugăciunea unităţii, a comuniunii desăvârşite:

Eu în Tine şi Tu în Mine, ce am Eu ai Tu, ce ai Tu am Eu şi ce avem Noi le-am împărtăşit lor, iar unii au primit această împărtăşire, adică, aşa cum am luat Eu de la Tine motivul vieţii, l-au luat şi ei de la Mine. Părinte, mă rog pentru aceştia, să nu cadă din gândi­rea Mea pe care-o am de la Tine, ci să gândească precum Eu gândesc. Cum zicea Apostolul Pavel: Nu mai gândesc eu, ci Hristos gândeşte şi simte în mine.

Şi spune în continuare Mântuitorul: Părinte, Eu am săvârşit acest lucru, adică Te-am făcut cunoscut şi le-am pus la inimă că, fără viaţă de la Tine, să nu se socotească vii, să nu trăiască în amăgirea aceasta. Adaugă, mai departe: Şi o voi mai face, Părinte. Ultimele Lui cuvinte au fost acestea şi v-aş propune să citim zilnic această rugăciune fără egal, rugăciunea Mântuitorului (Ioan, cap.17).

Mă întorc la începutul rugăciunii, unde spune: Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, cui? Mie, Fiului  Tău, pentru ca tot ce I-ai dat Lui să dea oamenilor, adică pe Mine să mă dau lor drept viaţă. Asta Mi-ai dat Mie şi aceasta e viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine Cel Ce M-ai  dat pe Mine lor. Aşa să-şi înţeleagă oamenii viaţa: ca viaţă dăruită lor de Tine, Părinte. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ, adică am săvârşit lucrul ce Mi-ai dat, împărtăşindu-le lor duhul Tău, dragostea Ta, simţirea Ta, viaţa Ta. Am făcut-o asta. Şi acum preaslăveşte-mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care-am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Ceea ce am avut Eu de la Tine, preţuirea cu care m-ai preţuit, să le-o dai şi lor, celor cărora le-am dat viaţa Mea, în care este preţuirea Ta faţă de ei. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit.

Aşa prevede El, că vor fi unii ce-şi vor însuşi gândirea lui Dumne­zeu despre viaţă. Eu ştiu că sunt ai Tăi oamenii şi mi i-ai dat Mie ca să le dau ce am de la Tine. Eu de la Tine am plinătatea, totul dragostei şi acest „tot”, ce-l am de la Tine şi care eşti Tu, Eu îl pun la dispoziţia oamenilor. Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preamărit într-înşii. Iată, Eu vin la Tine şi bucuria Mea vreau să fie deplină în ei. Precum mă bucur Eu de Tine văzăndu-Te cum îi iubeşti, să se bucure şi ei ca Mine. Să poată preţui bucuria Ta pe care o ai pentru oameni. Nu mă rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel viclean, să nu cadă din mentalitatea dumnezeiască.

Şi, până la urmă, aceasta am vrut să arăt, aici am vrut să ajung: la finalul rugăciunii Lui, a spo­vedaniei în care-Şi mărturiseşte gândirea şi i-o arată Tatălui. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi au cunoscut şi aceştia care M-au crezut că vin cu chipul dragostei Tale în viaţa lor. Le-am arătat numele Tău şi-l voi mai arăta, ca dragostea cu care M-ai iubit pe Mine, într-înşii să fie. Dragostea cu care M-ai iubit Tu pe Mine, vreau s-o aibă şi ei ca Tine şi ca Mine. Voi mai face aceasta şi de aici înainte.

Cum? Voi fi Eu în ei - fapt pe care a şi început a-l săvârşi la Cina de Taină, chiar atunci pe loc, când ne-a dat, în avans, ca trupul şi sângele Lui să fie viaţa noastră, şi a promis să o facă mereu de aici inainte, umplându-ne cu viaţa Lui, iar noi să facem la fel. Am făcut-o şi azi prin faptul că, dorind această viaţă a Lui, pe care a promis că ne-o va da după înviere, mai precis de la coborârea Duhului Sfânt, întru Care Se va instala în noi, ne-am împărtăşit din ea, ca arvună pentru viaţa noastră în veci.

Să judecăm şi să nu uităm ce am făcut noi as­tăzi, să nu pierdem din vedere că noi astăzi ne-am împărtăşit din dumnezeiasca viaţă pe care ne-a dat-o ca să trăim dumnezeieşte. E un dezastru, o urâciune şi o durere a Cerului să existe om pe pământ neîmpăr­tăşit cu viaţa Lui, a Mântuitorului. Toate Evangheliile săptămânii acesteia conlu­crează spre acest înţeles: să ne însuşim gândirea lui Dumnezeu, duhul inimii lui Hristos, care să fie duhul inimii noastre în toate împrejurările vieţii. Fără acest gând sfânt, să nu facem nici un pas, nici un gest, să nu rostim nici o vorbă şi să nu îngăduim coagularea nici unui alt gând. Sunt în Evangheliile acestea pilde frumoa­se care, fiecare în parte, ar necesita o zăbavă mai deose­bită, dar, vă rog să mă credeţi, tâlcuirea lor, dacă am avea vreme s-o facem, ar duce tot la acest îndemn esenţial.

Ce am citit noi în Biserică, să fie temeinic pus la inimă; să nu fi făcut Liturghia degeaba, ca şi împărtăşirea noastră, ci dimpotrivă, să trăim cu dumnezeiasca siguranţă că până deseară, până mâine seară, până la cealaltă împărtăşanie, nu-L vom trăda ieşind din gân­direa Lui, deoarece nu este gândire întru adevăr decât a Celui ce ne-a dat gândirea. Mântuitorul Se bucură că stăm acum la sfat. Daţi-mi voie să-mi exprim această convingere, această credinţă: Se bucură bunul Dumnezeu că nu ne putem despărţi unii de alţii înainte de a ne asigura că ne vom ţine de cuvânt şi vom răspunde chemării Lui cu pri­veghere, cu rugăciune neîncetată în inimă, cu toate faptele iubirii jertfelnice. De aceea ne-a reţinut Mântui­torul…, căci El ne-a reţinut, să ştiţi! (…)

Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi. Să spună El asta – Dumnezeu fiind şi sfânt – în faţa Tatălui!? Să fie şi ei sfinţiţi, Părinte, ca să ştie şi ei ce ştiu Eu. Aceasta dorea Mântuitorul pentru ucenici, la Cina cea de Taină. Dacă suntem prieteni, am câştigat. Un câştig e în­suşi faptul că am încercat să înţelegem ce înseamnă: „Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi“. Inseamnă că şi credinciosul, când se spovedeşte şi se sfinţeşte dacă as­cultă vocea Duhului Sfânt răsunându-i în inimă: „Ai grijă că eşti sfânt. Dumnezeu lucrează, şi tu lucrezi. Dacă nu primeşti lucrul lui Dumnezeu, degeaba ţi se dă. De aceea eşti sfânt, pentru că primeşti lucrul lui Dumnezeu“. Sigur, asta nu înseamnă să te simţi sfânt dintr-o suficienţă de sine, păcătoasă. Dumnezeu vede cine e cu adevărat sfânt. Esenţial, pentru fiecare din­tre noi, este dacă ascult şi dau curs chemării Lui, în­ţelegând că aceasta este menirea persoanei mele. (extrase din: Iubind ca Dumnezeu. Liturghii dupa Liturghii cu Parintele Miron Mihailescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004)

Evanghelia după Ioan, Cap. 17 – Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani

1.   Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

2.   Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

3.   Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

4.   Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

5.   Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

6.   Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

7.   Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

8.   Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

9.   Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

14. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.

15. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.

16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.

17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul.

18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.

19. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.

20. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,

21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

22. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:

23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

24. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de   întemeierea lumii.

25. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

 

sursă imagine: comorinemuritoare.ro

 



Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a II-a) - Care ești în ceruri...

Partea a II - a – Care(le) ești în Ceruri...

Origen: "Dumnezeu nu se află într-un anumit loc. Trebuie să avem grijă și să nu ni-l închipuim pe Dumnezeu mărginit de o formă trupească și care ar locui în ceruri; dacă Dumnezeu ar fi mărginit în acest fel, atunci ar însemna că este mai mic decât cerurile care Îl cuprind. Or, dimpotrivă, trebuie să socotim că față de puterea de necuprins a lui Dumnezeu, toate celelalte sunt mărginite. Luate în sensul literar, anumite expresii par să afirme că Dumnezeu se găsește între marginile unui loc, însă aceste expresii trebuie înțelese într-un sens mai larg, respectând natura spirituală a lui Dumnezeu. În acest sens putem da mai multe exemple din Evanghelia lui Ioan:

            "Iar înainte de sărbătoarea Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit" (Ioan 13, 1);

            "Iisus, știind că Tatăl i-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge" (Ioan 13, 3);

            "Ați auzit că v-am spus: Mă duc și voi veni la voi. De M-ați iubi, v-ați bucura că Mă duc la Tatăl" (Ioan, 14, 28);

            "Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis și nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde te duci?" (Ioan 16, 5);

Dacă am înțelege aceste cuvinte în sens literar, atunci la fel ar trebui să procedăm și cu următoarele:

            "Iisus a răspuns și a zis: Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el." (Ioan 14, 23)

Aceste cuvinte nu au înțelesul unei deplasări spațiale a Tatălui și a Fiului în sensul că vin la cel care iubește pe Iisus. Ci Cuvântul lui Dumnezeu S-a smerit în demnitatea Sa atunci când a venit la oameni. S-a spus că El va pleca din această lume la Tatăl Său pentru ca noi să-L contemplăm în starea Sa, în plinătatea slavei Sale. Dacă Îl vom lua drept călăuzitor ne va elibera de toate mizeriile noastre. Să se întoarcă deci Cuvântul lui Dumnezeu la Cel care L-a trimis; să părăsească această lume Cuvântul lui Dumnezeu și să meargă la Tatăl Său. La sfârșitul Evangheliei de la Ioan, Iisus spune: "Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu". (Ioan 20,17)

Acest cuvânt trebuie înțeles tot în sens tainic; cu o tălmăcire mai înduhovnicită, urcarea Fiului la Tatăl se poate înțelege într-un mod mai corect ca o urcare pe care duhul o săvârșește mai devreme decât trupul. Am explicat aceste cuvinte: Tatăl nostru Care ești în ceruri, pentru a îndepărta concepția simplistă a celor care și L-ar imagina pe Dumnezeu mărginit în ceruri, și pentru a arăta că Dumnezeu nu se găsește într-un loc material (ceea ce ar fi însemnat să spunem că El are un trup și acest trup este divizibil, material și stricăcios). Știm foarte bine că orice trup este divizibil, material și stricăcios. Deci este absolut necesar să se înțeleagă că Dumnezeu are cu totul altă fire decât cea materială."

Sfântul Teofilact al Bulgariei: "Zicând Care ești în Ceruri, îți arată patria ta și casa părintească, pentru că de vei vrea să ai pe Dumnezeu drept Tată, caută la Ceruri, nu la pământ." (...) "Iar în Ceruri zicând, nu acolo Îl mărginește (circusmcrie, hotărnicește) pe Dumnezeu, ci pe ascultător îl înalță la Ceruri și îl îndepărtează de cele pământești."

Natalia Dinu Manoilescu: "După invocația "Tatăl nostru", Iisus adaugă cuvintele: "Carele ești în Ceruri". Între această invocație introductivă și relativă, care o explicitează, pare că există o contradicție, un abis de netrecut. Ne adresăm lui Dumnezeu chemându-L "Tată", numire ce indică o maximă apropiere, o înrudire spirituală, certitudinea că El este pururea cu noi și că veghează asupra noastră. Expresia "Carele ești în Ceruri" accentuează însă celălalt aspect al Dumnezeirii, și anume distanța care o desparte de creaturi. În predica de pe munte, Iisus spusese: "Roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns" (Matei 6, 6), subliniind astfel că Dumnezeu Se află pe veci învăluit într-un mister de nepătruns. În rugăciunea Tatăl nostru se găsesc deci înmănuncheate cele doua fațete ale Divinității: Dumnezeu este Tatăl, Care prin mijlocirea Fiului Său a venit în preajma oamenilor spre a-i mântui, dar tot El este și veșnicul Ascuns și Nerevelat, a Cărui ființă va rămâne pururea inaccesibilă oricărei creaturi. Prima parte a rugăciunii domnești este axată pe nădejdea în venirea împărăției, de aceea cererile care o alcătuiesc sunt orientate eshatologic, vizând definitiva instaurare a acesteia. Mântuitorul va evita sistematic să includă aspirații de ordin egoist în aceasta rugăciune model. Chiar când vor apărea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea în vedere numai dobândirea mântuirii, fiind străine de orice năzuință de ordin lumesc."

Olivier Clement: ""Cerurile", aici, arată caracterul inaccesibil, abisal al Tatălui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absența, este așa-numita teologie negativă, de care vorbeam cu puțin înainte: inteligența își măsoară propriile limite, auzind în același timp murmurul, tot mai îndepărtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmează momentul când orice activitate mentală se oprește, omul se reculege și tace, el devine așteptare pură. Trebuie să existe în viața noastră de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tăcută. Părinții vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stăpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfășurându-se amețitor înaintea lui. Trebuie să știi uneori să te oprești și să asculți liniștea, să te bucuri de ea, să te uimești, să te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniște, acasă, într-o cameră unde ai rămas singur, într-o bisericã deschisă dintr-un oraș mare, la o plimbare în pădure, poate apărea la lectura Evangheliei, pe care trebuie să ne străduim să o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ți merge la suflet, care te pătrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te oprești, într-o așteptare tăcută, uneori împlinită.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie să slujească drept simbol pentru transcendență? De bună seamă pentru că azurul profund - mai ales în țările mediteraneene - este dincolo de puterea noastră de cuprindere și în același timp pretutindeni prezent, învăluind totul și pătrunzându-l cu lumina sa. În limbile arhaice divinitatea este desemnată printr-un cuvânt care înseamnă "cer sclipitor". Trebuie să știi să privești cerul, să te lași inundat de el, purificat până în străfundul sufletului. De ce atâția tineri, care nu merg niciodată la biserică, escaladează aceste locuri înalte, care sunt munții, dacă nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mările meridionale unde apa și cerul se confundă într-o sferă de plenitudine, de un albastru pur?

"A fost regăsită. Ce? Eternitatea. Este marea contopită cu soarele".

Totuși, revoluția tulburătoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol și nesfârșit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par să-și mai găsească locul. Cerul însuflețit al Psalmilor și al cărții lui Iov a devenit absență întunecată. Nesăbuitul de Nietzsche Îl caută în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pământul o ia razna neluat în seamă, unde nu mai există sus și jos și unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emoția dată de azurul sclipitor riscă să se transforme într-un divertisment de vacanță. Altundeva trebuie regăsit cerul divin.

Altundeva? În "inimă", ne spun asceții. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncă, unde toată ființa noastră se adună și se deschide într-un abis de lumină: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul. Una dintre lucrările noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obișnuim să trăim în capul și în simțul nostru, cu inima stinsă. Or, numai ea poate fi creuzetul unde se metamorfozează inteligența și dorința, și chiar dacă nu ajungem până la abisul de lumină, de acolo pot țâșni scântei și o tresărire puternică și dulce ne va aprinde inima. Trebuie să regăsim sensul acestei emoții ne-emoționale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibrații liniștite, dar care răscolește întreaga ființă, când ochii se umplu de lacrimi de uimire și recunoștință într-o tandrețe ontologică, o liniște împărtășită, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba călugărilor, ci lucrarea smerită a tuturor, și aș adăuga că este și o problemă de cultură. Sfântul Ioan Scãrarul vorbește de acea "cântare profană, care duce la bucuria interioară, la dragostea dumnezeiască, la lacrimile de sfințenie". Geniul creștinismului este în mod tainic, "filocalic", iar "filocalie" înseamnă "iubire de frumos" și frumusețea nu trebuie rezervată cultului, ascezei, ea trebuie să strălucească și în cultură."

 

Surse bibliografice:

  1. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed.Sophia, Buc. 2002;
  2. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007;
  3. Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Buc. 2006;
  4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2
  5. Natalia Dinu Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină
  6. Olivier Clement, Trei rugăciuni - Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia

 

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Păștițele nu înlocuiesc Sfânta Împărtășanie. Ce sunt și cum să le consumăm - Cristina Roman

Ce sunt și cum se consumă păștițele pe care le primim în noaptea de Înviere

Ne-am obișnuit ca prezența credincioșilor la biserică în noaptea de Înviere să fie deosebit de numeroasă. Dacă am face un sondaj între cei prezenți și i-am întreba de ce au venit la slujbă, mulți ar răspunde că au venit "să ia lumină și păștițe" pentru a le duce acasă. Sunt unii care vin la biserică chiar la sfârșitul slujbei special pentru a primi păștițele, întrucât există în popor tradiția de a nu începe masa de Paști înainte de fi consumat păștițele sfințite la biserică.

Că lucrurile stau astfel nu de ieri, de azi, dă mărturie mitropolitul Neofit Cretanul în prima jumătate a secolului al XVIII-lea: "Cei mai mulți din popor nici ar fi știind ce este Sfânta Priciastenie [Împărtășanie], ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, ce se numește  "paști", iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții iar în toată vremea vieții lor, după cum am înțeles, Spovedania și Sfânta Priciastenie [Împărtășanie] ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin sau iau agheasmă, numind că este paști".

Mitropolitul Neofit dorea să sublinieze foarte clar că păștițele nu sunt deloc același lucru cu Sfânta Împărtășanie. Dacă mergem o dată în an la biserică, de Paști, luând păștițe, nu înseamnă că ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului. Sfânta Împărtășanie se ia doar după post și spovedanie, în timpul Sfintei Liturghii, în timp ce păștițele se dau credincioșilor după slujba de Sfintele Paști. La fel cum Agheasma Mare se oferă spre ajutor și mângâiere credincioșilor care nu au primit dezlegare pentru Sfânta Împărtășanie, așa și păștițele se dau în ziua de Paști ca toți credincioșii, pregătiți sau nepregătiți, împărtășiți sau neîmpărtășiți, care au postit sau nu au postit, să se bucure de marele praznic al Învierii Domnului.

"Paștile" sau "Păștițele" reprezintă cubulețe de pâine înmuiate cu vin și binecuvântate de preot prin stropire cu apă sfințită la Sfânta Liturghie din noaptea Sfintelor Paști și prin citirea rugăciunii numită Rugăciune la binecuvântarea pâinii, care se numește în popor "paști" și care se citește de preot când la strană se cântă Axionul: Îngerul a strigat.

Rugăciunea de sfințire a pâinii ce se cheamă "paști"

Dumnezeule cel atotputernic și Doamne atotțiitorule, Care ai poruncit robului Tău Moise, la ieșirea lui Israel din Egipt și la eliberarrea poporului Tău din robia cea amară a lui faraon, să junghie mielul, care închipuia mai dinainte pe Mielul, Cel ce de bunăvoie pentru noi s-a junghiat pe Cruce, luând asupra Sa păcatele a toată lumea, pe iubitul Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Tine și acum cu smerenie Te rugăm, caută spre pâinea aceasta și o binecuvântează și o sfințește pe ea. Căci și noi robii Tăi pe aceasta am pus-o acum înaintea slavei Tale în această preastrălucită, preamărită și mântuitoare zi a Paștilor, spre cinstea și slava și spre aducerea aminte de slăvita Înviere a Aceluiași Fiu al Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care din veșnica robie a vrăjmașului și din legăturile nedezlegate ale iadului am aflat dezlegare, liberare și ieșire. Deci și pe noi, care am adus-o și o sărutăm și din ea vom gusta, fă-ne a fi părtași binecuvântării Tale celei cerești și alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala și neputința, dându-ne la toți sănătate. Că tu ești izvorul binecuvântării și Dătătorul vindecărilor, și Ție, Părintelui celui fără de început, slavă înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață-făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și îndată preotul stropește pâinea cu apă sfințită, zicând: Se binecuvintează și se sfințește pâinea aceasta, prin stropirea cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin (de trei ori).

Ce simbolizează și la ce sunt folositoare păștițele

Păștițele se dau credincioșilor după slujba de Paști, spre izbăvire de toată boala și neputința, spre sănătate, dar mai cu seamă spre aducere aminte de jertfa mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Consumând „păștițele”, dăm mărturie că „ori de câte ori mâncăm pâinea aceasta și bem paharul acesta” moartea Domnului vom mărturisi și Învierea vom vesti. Corect și complet este să postim după putere în Postul Sfintelor Paști, să ne spovedim la părintele duhovnic și după ce luăm dezlegare, să ne împărtășim mai întâi cu Trupul și Sângele Mântuitorului, adică să luăm Sfânta Împărtășanie, și apoi să luăm „păștițele”. Păștițele se consumă și în Săptămâna Luminată, dimineața pe nemâncate.

Denumirea de "paști" sau "păștițe" este legată de Sărbătoarea Sfintelor Paști, cuvântul „Paști” însemnând la evrei „trecere”. Termenul a fost folosit pentru prima dată în Vechiul Testament în timpul lui Moise, când, în seara dinaintea ieșirii din robia egipteană, au petrecut în tăcere faptul că vor traversa Marea Roșie spre Pământul Făgăduinței, „unde curge lapte și miere” (Țara lui Israel). Termenul a fost preluat și de către creștini, însă semnificația lui este cu totul alta, Paștile fiind trecerea de la viața trăită în letargie, indiferență și ignoranță spirituală, la viața de comuniune cu Dumnezeu, de reîntoarcere la plenitudinea bucuriei paradisiace. Este o sărbătoare plină de bucurie și iertare, curaj și demnitate.

Obiceiuri locale legate de consumul păștițelor

Întrucât cantitatea necesară de pâine și vin pentru păștițe este destul de mare, unele parohii obișnuiesc să facă o colectă în bani pentru acoperirea cheltuielii respective. În alte parohii, una sau mai multe familii îl anunță din timp pe preot că doresc "să dea paștile", adică să cumpere și să aducă la biserică pâinea și vinul care se vor sfinți.

În unele parohii, mai ales în zona de sud a țării, păștițele sunt uscate, adică mai puțin stropite cu vin, deoarece există credința că astfel se vor putea păstra nealterate o lungă perioadă de timp, păstrându-și proprietățile sfințitoare ca și agheasma.

În alte parohii, mai ales în Ardeal, păștițele sunt bine înmuiate în vin, fiind recomandată păstrarea lor la loc ferit și răcoros. Adeseori credincioșii vin pregătiți de acasă cu un vas, de regulă o cană, în care vor primi păștițele în noaptea de Înviere. Sunt și parohii care oferă păștițele în pahare de plastic de unică folosință, iar pe cele uscate, în pungulițe de plastic sau de hârtie, pregătite anterior momentului de sfârșit al slujbei de Paști.

Un obicei pitoresc este cel din Mărginimea Sibiului, zonă vestită prin oierit și creșterea vitelor, unde în noaptea de Paști se oferea credincioșilor, pe lângă păștițe, o bucată de brânză sau caș proaspăt. Alături de ouăle roșii aduse de săteni ca prinos la biserică, păștițele și cașul reprezentau prima gustare "de dulce" după postul aspru al Sfintelor Paști.

 

(Surse web consultate: episcopiaspanieiportugaliei.es; pemptousia.ro; sursă foto: blogul din alte zări)

 



Credinţa ortodoxă nu se pune la îndoială - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

Lumea mereu a fost şi este în căutarea adevărului, inclusiv şi al celui ce ţine de credinţă.  Îşi leagă de el cele mai tainice gânduri, cele mai sacre speranţe, ştiind că,  situate pe adevăr, ele neapărat vor avea şansă de izbândă.

Uneori însă căutările sunt zadarnice, absolut fără nici un rost, fiindcă nu ai ce descoperi la cele deja cunoscute şi de-a binelea afirmate. Îţi rămâne doar să-ţi dai bine seama că adevărul e o noţiune dogmatică şi nu poate să trezească dubii. Cel mai bine reuşeşti s-o faci în baza practicii milenare a credinţei creştin-ortodoxe, care s-a transmis din generaţie în generaţie şi a ajuns şi până în zilele noastre. Am apucat-o şi eu de la mama mea şi îmi doresc, la rându-mi, să păstrez în întregime ceea ce am aflat de la dânsa, ca să se menţină aprinsă lumina credinţei neamului nostru - o credinţă curată, sinceră, cu frică dar şi cu dragoste pentru Dumnezeu şi Maica Domnului, o credinţă purtătoare de purul adevăr, faţă de care mama niciodată nu a avut vreo îndoială cât de mică. Ea a primit adevărul despre credinţă în arătarea lui firească, aşa cum este el redat în parabolele evanghelice prin însuşi cuvântul Domnului. În viziunea mamei, acesta era cuvântul cel mai adevărat, cel mai uşor de înţeles şi ea nu se simţea  nevoită să caute în cărţile de tălmăcire sau în explicaţiile cuiva dovezi speciale referitor la esenţa lui. Mama pătrundea în sensul cuvântului evanghelic cu inima, cu tot lăuntricul fiinţei sale, ceea ce putem considera ca dar deosebit de la Dumnezeu. De obicei, cu asemenea dar sunt înzestraţi doar cei mai evlavioşi creştini, însă evlavios poate deveni fiecare credincios, numai dacă ar fi ca el să urmeze neclintit învăţătura creştin-ortodoxă, dacă şi de sufletul său s-ar îngriji cu osârdie şi îndeajuns.

Întotdeauna tare mă uimea atitudinea mamei faţă de minunile dumnezeieşti. Ea nu aştepta să i se întâmple ceva ieşit din comun, ceva excepţional, pentru a se convinge de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa. Zicea că minunile de la Domnul ne înconjurată permanent, că ele se simt la orice pas în tot ce a zidit Creatorul: în fiinţa omenească, cugetătoare; în frumuseţea lumii vegetale cu multitudinea speciilor de plante ce o constituie, toate fiind împodobite în culori vii, cu nuanţe nespus de bogate, iar multe din ele având şi mireasmă îmbătătoare; în enorma diversitate a lumii animale, unde fiecare vietate are un rost aparte; în splendoarea răsăritului şi apusului de soare; în azurul cerului pe vreme senină, precum şi în tainica veghere a stelelor în timpul nopţii. Marea şi munţii, râurile şi lacurile, câmpiile şi livezile, dealurile şi văile – toate sunt minuni de neînchipuit ale Creaţiei divine, minuni adevărate, ci nu ceva iluzoriu, care-ţi înşeală privirea şi auzul. Da cât de fermecătoare e perindarea anotimpurilor ca expresie a ciclului vieţii pământeşti! Face oare să mai aşteptăm şi alte minuni, care să ne confirme existenţa lui Dumnezeu, când întreaga Sa Creaţie este o minune de netăgăduit şi ne vorbeşte clar despre Atotputernicia Domnului? Săvârşirea altor minuni prin putere divină nu e altceva, decât o urmare firească a acesteia dintâi, a Minunii Creaţiei, care nu poate fi de nimeni nici respinsă, nici combătută, nici schimbată, fiindcă ea întruchipează dogmaticul Adevăr. Evident că această convingere s-a înrădăcinat adânc în conştiinţa creştinilor, datorită afirmării „adevărul Domnului rămâne în veac”[1] din Biblia mică, cum adesea e numită Psaltirea pentru conţinutul ei atotcuprinzător, „căci toate sunt tâlcuite de Duhul Sfânt în Psaltire”[2]. Iar vrednicii creştini mereu o au la îndemână, o citesc cu drag şi din asta trag învăţămintele respective.

Adevărul despre existenţa lui Dumnezeu mama îl completa cu recunoaşterea dragostei şi grijii ce ne-o poartă El nouă, tuturor fiilor Săi, ca Tatăl nostru cel Ceresc, indiferent de suntem noi buni sau răi. Îşi dezvăluia acest gând, imaginându-şi starea la care neapărat ar ajunge lumea, dacă ar fi lipsită de dragostea şi mila Domnului - pur şi simplu, atunci ar fi cu toţii pierduţi. Fiindcă nimeni nu i-ar mai scăpa de numeroasele şi infinitele ispite, nimeni nu i-ar mai călăuzi pe calea Luminii spre viaţa cea veşnică, nimeni nu le-ar mai da puteri de viaţă şi nu i-ar mai ajuta să înfăptuiască cele ce  sunt necesare pentru un trai frumos, creştinesc. Şi apoi fără dragostea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu, cum ar putea oare oamenii să-şi afle locul lor în viaţă? Ar fi cu totul imposibil aşa ceva. Astfel, dacă fiecare om creştin şi-ar da seama cât mai devreme, că toate în viaţa lui sunt rânduite, din pronie dumnezeiască, cum mai bine şi cum mai potrivit pentru dânsul, şi încă însoţite de un echilibru perfect între partea spirituală/duhovnicească şi cea materială, echilibru pe care nimănui nu-i este îngăduit să-l deregleze, multă lume s-ar distinge prin credinţa sa. Creştinii în majoritatea lor ar fi pe deplin conştienţi de faptul că Dumnezeu există şi că are grijă de noi. Ar fi în ale credinţei aşa, cum le-au fost părinţii, buneii şi străbunii şi, ca şi dânşii, nu ar lăsa să pătrundă şovăieli şi neîncrederi, gânduri sumbre şi abătute de la veşnicul adevăr în sufletele celor ce le vor urma calea. Adică şi ei, cei de azi, şi-ar îndeplini onorabil misiunea de păstrare a dreptei noastre credinţe.

În privinţa păzirii Poruncilor, atât a celor dumnezeieşti cât şi a celor bisericeşti, mama de asemenea urma neclintit calea adevărului. Nu se avânta în discuţii deşarte pe marginea lor ca să se pronunţe, de exemplu, în favoarea uneia sau alteia porunci sau referitor la faptul de a avea condiţii speciale, întru totul prielnice pentru a păzi şi a urma poruncile Domnului. Îi oprea şi pe copiii săi de la îndreptăţiri nejustificate, când aceştia, cu voie sau fără de voie, greşeau cu fapta şi astfel încălcau poruncile, pe când ele absolut toate trebuiesc păzite fără vorbă, căci în caz contrar vine supărarea Domnului asupra celor păcătoşi. O asemenea atitudine faţă de comportamentul omului creştin porneşte numai şi numai din mare smerenie sufletească. Cine o are, nicicând nu va cârti contra mersului firesc al lucrurilor pe care-l rânduieşte Bunul Dumnezeu, nici nu va pune la îndoială adevărata lor existenţă. De exemplu, nimeni niciodată nu va avea îndoieli că furatul îi aduce mari neplăceri celui ce  îl săvârşeşte. Sau că lăcomia şi zgârcenia provoacă multă supărare şi întristare semenilor din jur. Sau că lenea te secătuieşte de virtuţi. Sau că necinstirea părinţilor îţi scoate în cale greutăţi nedorite şi neaşteptate. Efectul negativ al faptelor vicioase, bine cunoscut oamenilor păcătoşi, vorbeşte de la sine. Alte dovezi aici nu se mai cer, că ele ar fi, pur şi simplu, de prisos. Deci devine clar pentru oricine: trebuie să păzim cu stricteţe toate poruncile dumnezeieşti, să nu avem dubii faţă de nici una din ele. Aşa cum le-au păzit primii creştini, faptele de credinţă ale cărora au devenit simbol de dreaptă învăţătură pentru toate generaţiile ce au avut să urmeze.

Învăţătura evanghelică propovăduită în cadrul Sfintelor Liturghii, ajungând la cunoştinţa trează a credincioşilor, devine pentru dânşii cea mai înaltă şcoală de sporire duhovnicească, de unde, încetul cu încetul, ei îşi acumulează comoară nepieritoare, ce nu poate fi risipită sub nici o influenţă a împrejurărilor şi timpului în care trăieşti. Şi nici nu se păstrează într-ascuns această comoară, căci e hărăzită de la bun început de a fi împărţită cu aproapele. Iar când împarţi şi altora din comoara sufletului tău, de bucurie te simţi în al nouălea cer. Aşa a fost şi cu mama. Ea avea ce împărţi, căci cunoştea bine momentele-cheie ale credinţei, pe care le aducea la cunoştinţa altora simplu de tot: săvârşind doar fapte plăcute lui Dumnezeu, precum şi laconic redând, în discuţiile noastre din familie, esenţialul parabolelor ce le-a ascultat la biserică. Acestea au fost de ajuns ca vorbele şi exemplul  mamei să ne pătrundă în suflet adânc şi pentru toată viaţa, să ne apropie de Domnul.

Iată ce ne-a cultivat mama în suflet despre credinţă în baza Sfintei Evanghelii. Mai întâi de toate, să ne rugăm necontenit la Dumnezeu şi Maica Domnului, şi atunci neapărat vom avea parte de milă dumnezeiască, căci rugăciunile stăruitoare sunt auzite în Cer. Prin rugăciuni sincere, din toată inima rostite, noi cerem ajutorul Domnului ca să scăpăm de păcate. Trebuie să avem mare grija de suflet, să nu-l pierdem în adâncurile iadului din cauza câştigurilor materiale, spre care oamenii se atrag din răsputeri, căci o lume întreagă de-ar fi să câştigi, nu ţi-ar servi la nimic, dacă îţi vei pierde sufletul. Deci să nu ne lăsăm doborâţi de patima îmbogăţirii materiale, ci să fugim de ea cât mai departe. Bogăţia noastră să fie nu alta decât cea duhovnicească. Aici mama de obicei încheia cu vorba: „Trăiţi-vă viaţa sărac şi curat”.

Omul creştin, dacă e cu adevărat creştin, ne mai spunea mama, urmează în toate pildele Domnului Iisus Hristos: are  dragoste de Dumnezeu şi este ascultător înaintea părinţilor săi; se roagă stăruitor la Domnul pentru sine şi pentru aproapele său; cu deosebită sârguinţă săvârşeşte fapte bune, de care împreună se bucură îngerii din ceruri şi lumea care îl cunoaşte pe făptuitorul de bine; e semănător de linişte şi pace între oameni, întotdeauna evitând gâlcevile, certurile şi neînţelegerile; ţine cu biserica şi participă în zilele de duminici şi de sărbători la Sfânta Liturghie; nu judecă de la sine pe cei răi, ci îi lasă în plata Domnului; niciodată nu răsplăteşte cu rău celuia ce vine cu rău asupra lui, ci mai degrabă se lasă păgubit înaintea unuia ca acesta, fiindcă ştie că Dumnezeu va judeca pe fiecare cu dreptate, El este Marele Judecător al năpăstuiţilor; e blând şi smerit, nu se revoltă, niciodată nu strigă la nimeni; e răbdător în suferinţe, că ele îi sunt date omului întru ispăşirea păcatelor sale; cinsteşte Sfânta Cruce şi-şi face semnul ei orişicând se cuvine să-l facă, ştiind-o ca armă puternică împotriva diavolului, de asemenea îi cinsteşte pe Sfinţii ocrotitori şi-i cheamă în ajutor în momentele de grele încercări. Când ne îndemna la fapte bune, mama întotdeauna adăuga şi următoarea frază: „Dacă poţi să faci un bine şi nu-l faci, păcat ai”.

Toate sfaturile mamei, în ansamblu luate, parcă ar forma un Cod de educaţie ortodoxă în stil popular. Deşi, după cum vedem mai sus, ea nu făcea referiri  la textele evanghelice de unde au fost extrase, totuşi acest Cod e bazat pe învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă. Aşa a fost ea însuşită de generaţia de creştini, din care a făcut parte şi mama, tot aşa am însuşit-o şi noi, cei din generaţia ce a urmat. Şi dacă în continuare vom reuşi să fim auziţi şi ascultaţi şi noi de ai noştri copii, iar ei, la rândul lor – de ai lor copii ş.a.m.d., dacă ar fi să fie toţi creştinii destul de receptivi la sfaturile ce ţin de credinţă, frumoasă ar mai deveni atunci viaţa noastră, ea ar fi ca un început de rai încă aici, pe pământ. Căci primind credinţa ortodoxă aşa cum a fost ea de la începuturi, totodată manifestând şi încredere neclintită în nemărginita ei putere şi nepunând la îndoială nici una din învăţăturile cuprinse în ea, noi ne-am bucura de mila Domnului şi de binecuvântarea Lui de a urma calea mântuirii. Să primim deci cu inima deschisă educaţia ortodoxă din partea părinţilor noştri. Ajută-ne, Doamne, să fim tari şi neclintiţi în credinţă, precum au fost creştinii ortodocşi bineplăcuţi Ţie!

                                                                         Dr. conf. univ. Ana Sofroni

24.10.2014, Brescia (It.)

 


[1] Ps. 116, 2.

[2] Psaltirea Proorocului şi Împăratului David / Tipărită prin strădania Părintelui FABIAN de la Mănăstirea Frâsinei; Se tipăreşte cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. - [F. l.]: Editura Artemis, [a. l.], p. 7.



Iisus Hristos, biruitor asupra morţii - Prof. Dr. Laurenţiu Popica

       Patimile Mântuitorului Iisus Hristos nu şi-ar afla împlinirea decât în evenimentul morţii şi, implicit, învierii Lui. Desigur, cei doi termeni apar ca opuşi într-un discurs în care elementul creştin, şi nu numai, nu-şi găseşte locul. În cazul analizei noastre, această situaţie se inversează radical. Moartea lui Hristos nu este numai şi numai finalul firesc al unei persoane umane, ci etapa necesară pentru învierea din morţii, paharul ce trebuie băut până la fund pentru a descoperi adevărata natură umană chemată spre îndumnezeire. Binomul moarte – înviere este paradigmatic pentru viaţa Bisericii. În actul botezului, taina de iniţiere în creştinism, catehumenul este chemat să moară păcatului şi să învieze cu Hristos spre viaţa cea nouă şi adevărată. Cu alte cuvinte, moartea lui Hristos reprezintă atât poarta de trecere cât şi garanţia unei mântuiri şi îndumnezeiri reale. Poziţionarea antonimică a termenilor devine, în creştinism, o poziţionare a complinirii: moartea nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva învierii, iar învierea nu poate fi pe deplin asumată decât prin moarte.

Dacă moartea lui Hristos capătă o pondere atât de însemnată pentru învăţătura creştină, atunci putem afirma cu siguranţă că ea reprezintă (urmare învierii lui Hristos) nu doar garanţia învierii noastre, ci însăşi provocarea prin excelenţă a existenţei umane. Depinde doar de noi dacă avem tăria să o acceptăm ca trecere spre o altă etapă a vieţii, sau, din contră, vedem în ea o finalitate sumbră, o lipsă totală a perspectivei, însoţită desigur de teama în faţa necunoscutului care ne aşteaptă. De cele mai multe ori tindem să ne coordonăm activităţile pe axa viaţă – moarte, cu tot ceea ce înseamnă această coordonare. Noutatea existenţială a jertfei lui Hristos nu este doar ceea ce teologic vorbind am denumi ca răscumpărare sau mântuire, ci capacitatea de a schimba direcţia axei. Dacă Hristos a murit şi a înviat, atunci şi noi putem susţine liniştiţi că axa existenţială porneşte de la moarte la viaţă, fără tatonări, fără ambiguităţi, fără aparenta infailibilitate a unor structuri logice ce ţin mai degrabă de manifestările alienate ale omului şi nu de comportamentul lui firesc, de purtător al chipului lui Dumnezeu. Drumul ni se deschide larg în faţă cu singura condiţie de a nu ne îndoi niciodată de direcţia lui, ci de capacitatea noastră de a ne autodirecţiona. El oferă criteriile, noi suntem invitaţi să le asumăm, să le facem să rodească în natura umană. Orice abatere de pe cale, este în egală măsură un act de ignoranţă distructivă: având coordonatele, abordăm totuşi o direcţie greşită, o cale lăturalnică ce duce nicăieri.

Revenind la textul biblic, mesajul său este frapant. În vestirile pe care Mântuitorul le face privitor la patimile şi moartea sa structura discursului cunoaşte o interesantă rupere de ritm. Sfântul Evanghelist Marcu indică următoarea gradaţie a evenimentelor: „Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor ţă cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10. 33-34)1. Se poate observa înşiruirea de propoziţii care, la un loc, formează însuşi tabloul patimilor şi răstignirii ce avea să se întâmple. Nimic nu indică optimistul, din contră, şirul de conjuncţii coordonatoare „şi” (καί) are aici un sens hiperbolizant sugerând un fapt ineluctabil. Totul pare să se piardă, să se supună universalităţii morţii. Totuşi, finalul frazei schimbă brusc repertoriul. Fără a folosi în mod expres o conjuncţie adversativă, autorul evangheliei îi dă lui καί acest statut. Cele mai multe traduceri moderne ale Bibliei nu semnalează această rupere a ritmului2. Traducere românească, indică totuşi acest lucru şi chiar îl schimbă pe „şi” cu „dar”. În mod evident sensul acestor două versete prezintă două secvenţe: prima este cea a patimilor, cu o succedare şi cu o creştere controlată a tonului; cea de a doua secvenţă este scurtă, neaşteptată, pe o tonalitate a sensului nu doar înaltă, dar şi extrem de semnificativă: chinul s-a sfârşit sau, mai bine spus, a fost biruit. Acelaşi text asupra căruia ne-am oprit conţine două cuvinte care indică moartea: primul este θανάτῳ, dativul lui θάνατος, cu o dublă semnificaţie, ce a direcţiei, dar şi a intenţiei; cel de-al doilea cuvânt este verbul ἀποκτενοῦσιν, viitorul indicativ de la ἀποκτείνω, care înseamnă a ucide, a omorî. Prezenţa acestor două cuvinte nu este întâmplătoare. Dimpotrivă, ele sugerează tocmai acel prag despre care vorbeam mai sus: pragul morţii întru viaţă. Primul arată că moartea este iminentă, cel de-al doilea încheirea patimilor prin moarte, deci finalitatea, confirmarea sensului general al lui θάνατος. Este, de asemenea, de remarcat utilizarea „specializată” a lui ἀποκτείνω în detrimentul lui ἀποθνῄσκω, verbul care înseamnă, în mod general, a muri. Nu voi insista aici asupra verbului cât mai ales asupra substantivului θάνατος, care, în epocă biblică, deja era purtătorul unei multitudini de sensuri şi abordări.

În mentalitatea antică grecească moartea nu era neampărat sfârşitul vieţii, cât o stare în sine, de existenţă incertă pe tărâmurile lui Hades. Totodată apare şi cealaltă latură a morţii, anume cea a atotputerniciei sale, mai mult, Hesiod (Theogonia 758 sq.) va afirma că moartea este binele suprem. În ritualurile orfice sau în concepţia pitagoreicilor era prezentă şi ideea cum că moartea reprezintă eliberarea sufletului prizonier în trup3 şi numai ulterior, cu un sens total secundar, moartea a devenit ceva înfricoşător, sfârşitul vieţii. Faptul că moartea nu are în concepţia greacă o semnificaţie neapărat negativă ne-o arată şi asocierea ei cu somnul (ύπνος)4 sau atitudinea eroilor din Iliada cu privire la ea: pentru ei moartea nu este decât un instrument pentru dobândirea gloriei. În ciuda acestor aprecieri, moartea va deveni în mentalitatea antică grecească un fenomen natural, lipsă radicală a vieţii. Pentru filozofia ionică forţa vitală, ψυχή, era nemuritoare dar, doar ca forţă ce pune în mişcare cosmosul şi care este aceeaşi în toate formele şi schimbările în care apare, inclusiv în viaţa omului. Naşterea cuiva implică, după Heraclit moartea altcuiva, toate lucrurile se nasc din contrarii şi toate se scurg, aşa cum curge un râu.5 Platon vede moartea ca şi viaţa, de altfel, nu ca valori în sine ci ca instrumente prin care putem cunoaşte ceea ce este bun sau ceea ce este rău. Asemenea orficilor şi pitagoreicilor, el consideră că viaţa adevărată, cea a filozofului, constă în eliberarea spiritului de trup iar moartea, care afectează doar trupul apare în acest caz ca un act cerut de însăşi superioritatea sufletului în raport cu materia în care se află prizonier.6 Aristotel va rezolva problema în termeni mult mai concreţi. Dacă pentru el viaţa este un fenomen natural, atunci şi moartea are un statut identic. El leagă atât viaţa cât şi moartea de existenţa unui organism. De vreme ce acesta este viu atunci când se manifestă, încetarea mişcării aduce după sine moartea.7 Neoplatonismul va structura concepţia sa despre moarte într-o manieră strict dualistă, pornind da la antagonismul ψυχή – σω̃μα. Pentru Plotin viaţa în trup va fi θάνατος pentru ψυχή8, concepţie împărtăşită, ulterior şi de Filon din Alexandria.

Vechiul Testament introduce o problemă suplimentară, rezultată din concepţia că moartea este strâns legată de păcat, mai mult, moartea este consecinţa păcatului (cf. Gen. 2. 17; 3, 19). Se poate, astfel, susţine că pentru existenţa umană moartea este pedeapsa pentru păcat (Pilde 11. 19: „Cel ce umblă după dreptate ajunge la viaţă, iar cel ce fuge după rău, la moarte”) dar, atunci, cum s-ar explica moartea celui drept? Textele vechi-testamentare indică două soluţii pentru această dificultate de interpretare: prima dintre ele este enunţată în Ieşire 34. 7 şi propune ideea unei responsabilităţi colective; cea de a doua este dată de profetul Iezechiel (cap. 18) care, contrar celor susţinute în cartea Ieşirii, indică o soluţionare individuală în ceea ce priveşte moartea. Acestea sunt doar două exemple a două realităţi complementare în privinţa „teologiei morţii”. Primul text vorbeşte, mai degrabă, despre moartea fizică a tuturor oamenilor, pe când intenţia lui Iezechiel este una evident spirituală, nu degeaba vorbind despre moarte în contextul larg al pocăinţei. Ambele trebuie corelate, deopotrivă cu două adevăruri fundamentale: învierea drepţilor (Daniel 12. 2) şi nemurirea sufletului (II Macabei 12. 43 – 46).9

Ajungând la textele Noului Testament, trebuie precizat de la început faptul că formele lexicale cele mai folosite pentru a descrie moartea sunt ἀποθνήσκειν şi τελέω, ca verbe şi, desigur, θάνατος (o singură dată, în Matei 2. 15, este folosit τελευτή). Spre deosebire de mentalitatea grecească, moartea nu are nimic eroic în concepţia nou-testamentară, cu toate că există unele tendinţe în scrierile pauline de a o asocia unei astfel de abordări (Rom. 5. 7)10. Criteriile după care este analizată imaginea morţii sunt în special spirituale: viaţa, păcatul, învierea. Viaţa nu este opusă neapărat morţii, cât, mai degrabă, păcatului. Cu siguranţă, moartea este un lucru teribil în desfăşurarea vieţii, un hiatus inexplicabil şi totuşi prezent dar nu ontologic naturii umane. Din această latură trebuie analizată moartea Mântuitorului Iisus Hristos. Nici un text al Noului Testament nu indică o poziţie naturală a morţii. Analogia cu bobul de grâu din Ioan 12. 24 departe de a ne infirma afirmaţia anterioară, subscrie moartea naturaleţii învierii, renaşterii.11 Textul ioaneic nu prezintă nicidecum moartea ca pe o etapă firească, ca pe o necesitate. Deşi pare adesea naturală, originea ei trebuie căutată în căderea protopărinţilor şi, mai mult, în acceptarea de către neamul omenesc a acestei stări de decădere. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că omul nu moare ca un trup oarecare, ci ca om întreg, deci fizic şi spiritual. Prin urmare, moartea fizică este un simbol potrivit şi o expresie a unei morţi mai profunde pe care o aduce păcatul.12

După cele afirmate, ne putem întreba care dintre cele două aspecte ale morţii trebuie asociat cu păcatul? Dacă vom considera că doar moartea spirituală este urmarea neascultării, atunci moartea naturală va fi catalogată drept firească, ceea ce presupune imperfecţiunea creaţiei. Invers, dacă doar moartea fizică este urmarea păcatului, atunci moartea spirituală va apărea ca inexplicabilă. În această situaţie accentul trebuie mutat de pe realitatea morţii, pe cea a păcatului. Omul nu a ajuns la moarte decât prin acceptarea acestei realităţi. Tradiţia Bisericii leagă indisolubil moartea, sub ambele sale aspecte de acceptarea păcatului. Singura deosebire este că moartea fizică ne poate apărea ca un act al milei dumnezeieşti prin care omul căzut nu va persista în păcat o veşnicie, ea este antidotul prin care natura umană nu dă posibilitatea păcatului de a se înveşnici. În schimb, moartea spirituală este cea care rezultă din persistenţa noastră continuă în păcat. Ea distruge nu doar trupul, ci şi capacitatea sufletului de a se întoarce către Dumnezeu şi de a redeveni chip activ şi conştient al Creatorului. Aşadar, păcatul crează o tipologie existenţială paradoxală: el dezvoltă un tip de viaţă care, în ciuda potenţilităţii sale de a se eterniza, tinde inexorabil către moarte. Rezultatul se poate vedea în relaţia de „schimb” pe care Legea Vechiului Testament o generează între Dumnezeu şi creatură. Jertfele numeroase nu fac decât să împace divinitatea profund mâhnită din cauza greşelilor propriei ei creaturi. Maniera de a privi aceste jertfe merge până acolo încât textele vorbesc despre însăşi „Robul lui Dumnezeu” care se va jertfi pentru păcatele poporului.

Tradiţia creştină a identificat în persoana lui Ebed Yahve pe însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Mesia propovăduit de profeţi. De altfel, întreaga mentalitate iudaică la vremea întrupării Mântuitorului accentua profetismul Legii Vechi, mai ales aspectul martiric al profetismului (Luca 13. 33; Matei 23. 35 sq.).13 De la Abel la Zaharia, fiul lui Iehoiada (Matei 23. 35 sq.) providenţa divină creează „un lanţ neîntrerupt al suferinţelor” prin care se urmăreşte deturnarea istoriei de la existenţa în păcat,14 cu alte cuvinte, deturnarea de la o viaţă situată exclusiv în antecamera morţii. Suferinţa lui Hristos se împlineşte în moarte, fapt prin care El se asociază întregului lanţ al profeţilor, dar în acelaşi timp, îl depăşeşte. Moartea Sa nu înseamnă finalizare, ci condiţia esenţială a continuităţii prin şi în înviere. Tocmai de aceea textele evanghelice nu-l prezintă în mod expres pe Ebed Yahve, ci, mai degrabă, dau o nouă interpretare soteriologică a suferinţei şi morţii Sale: Hristos îşi asumă întreaga natură umană, dar o îndumnezeieşte, încât moartea Sa nu se va finaliza printr-o simplă anamneză, ci prin însăşi răscumpărarea neamului omenesc, prin împăcarea lui cu Dumnezeu-Creatorul şi prin redeschiderea împărăţiei cerurilor.

Mesajul predicii apostolice este acelaşi. Predica ucenicilor a atribuit lui Iisus titlul de „Rob” pentru ca să ne comunice taina morţii Sale (Fapte 3. 13 sq.), care este izvorul binecuvântării şi al luminii pentru popoare (Fapte 3. 25). Iisus, mielul sacrificat pe nedrept precum şi Ebed-ul (Fapte 8. 32), a salvat oile Lui rătăcite şi rănile trupului Lui au vindecat sufletele păcătoşilor (I Petru 2. 21-25). Pentru Sfântul Evanghelist Matei Iisus este Robul care vesteşte dreptatea neamurilor şi al cărui Nume este speranţa lor (Matei 12. 18-21; cf Isaia 42. 1-4).15 La fel, evanghelia Sfântului Marcu, deşi nu face o referire precisă la Ebed Yahve, acesta pare să fi constituit unul dintre principalele puncte de plecare în elaborarea episodului Patimilor.16 În fine, cea de-a patra evanghelie indică cu destulă claritate caracterul mântuitor al morţii Mântuitorului Hristos. Pasaje precum cel din Ioan 3.16 sunt extrem de grăitoare în acest sens.17

Dincolo de aceste analize textuale, trebuie precizat că importanţa soteriologică a morţii Mântuitorului nu poate fi concepută ca o simplă opţiune a autorilor evanghelici, ci, mai degrabă, o problemă esenţială, imposibil de trecut cu vederea. Acest lucru îl dovedeşte chiar conţinutul propovăduirii mesianice. În mai multe rânduri Mântuitorul Iisus Hristos se identifică pe Sine cu sursa vieţii şi a învierii, El este opusul morţii. El este singurul în măsură să ne treacă din moarte la o nouă viaţă, prin înviere, chiar dacă El a „acceptat în totalitate condiţiile luptei omeneşti”, fapt pentru care F.W. Dillistone, îl numeşte pe Hristos Eroul18. Că Hristos este viaţa şi învierea este evidenţiat nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte concrete săvârşite de-a lungul vieţuirii Sale pământeşti: El învie pe fiica lui Iair (Matei 9. 18-28); pe fiul văduvei din Nain (Luca 7. 12-16) şi pe Lazăr (Ioan 11. 1-45). La învierea lui Lazăr Hristos se identifică pe sine cu viaţa („Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” Ioan 11. 25 sau Ioan 8. 51), cu modul de a ajunge aici, El devenind în mod paradoxal şi mijloc şi scop în acelaşi timp. În acest context, Lagrange observă că viaţa despre care Hristos vorbeşte este una de factură spirituală în care putem pătrunde numai prin învierea noastră din morţi şi de care ne vom împărtăşi numai prin credinţa în Hristos19.

Biruinţa Sa asupra morţii este explicit anticipată de către însuşi Hristos în parabolele Sale. În acest context, parabola grăuntelui de grâu este semnificativă: "Grăuntele de grâu, când cade pe pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă" (Ioan 12. 24). Grăuntele de grâu în moartea lui aducătoare de rod este icoană a jertfei. Căci moartea lui nu e moarte, nu e nimicire, ci mistuire şi trecere într-o viaţă nouă, mai bogată, rodind "unul o suta, altul şaizeci, altul treizeci" (Mat. 13. 23). Brazda, mormântul bobului de grâu, e noaptea lui de Paşte.

Viaţa de aici devine doar un preambul spre înviere, iar moartea un câştig, numai aşa putem înţelege de ce Iisus a zis: "Cel ce-şi iubeşte viaţa o va pierde... şi cel ce renunţă la viaţa lui, în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică" (Ioan 17. 25). Jertfa totală, neîncetată, este acum împlinită, căci adevărata viaţă de-abia acum începe, iar acest lucru îl proclamă însuşi Hristos: "Eu am venit ca lumea viaţa să aibă şi din belşug să aibă..." (Ioan 10. 10). Culmea acestei vieţi este una de factură altruistă căci El nu o trăieşte pentru Sine, ci o oferă şi devine roditoare de viaţă nesfârşită, in Biserica Lui. Aducându-se jertfă, Fiul nu se aduce numai pe Sine ca jertfa Tatălui, ci oferă şi firea Sa umana, pârga firii noastre. O oferă şi o sfinţeşte. "Ceea ce este oferit e sfinţit". Şi e sfinţită firea deodată: prin jertfa şi prin marele dar al învierii; prin oferire şi primire, în acest schimb de vieţi. Căci, firea umană dăruită, deschisă de El Dumnezeirii se umple de darul vieţii dumnezeieşti, Învierea.

Actul supremei dăruiri jertfelnice este crucea. Este actul unei pliniri finale, când Domnul "Îşi dă viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20. 28), pentru toţi cei care vor să o primească. Supravieţuirea noastră fiinţială se realizează prin moartea lui Hristos, El devine chiar hrană a vieţii noastre, „Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" (Ioan 6, 56-57). Până atunci omul mânca lumea după cum observă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, el se hrănea cu păcatul lumii, doar spre moarte. Pentru teologia Bisericii, în duhul Evangheliei, moartea are o legătură strânsă cu păcatul. „Ea este plata păcatului, şi în acelaşi timp, desfiinţarea lui în plan văzut. Ea este ultima concluzie a păcatului şi înseamnă dispariţia din lumea de a aici a celui ce e împovărat cu el”20.

Hristos ne-a învăţat cum să facem faţă morţii, iar această modalitate de rezistenţă nu se poate realiza decât să ne facem şi noi viaţă aşa cum Iisus se recunoaşte pe sine în dialogul cu Marta sora îndurerară de moartea fratelui ei Lazăr: „Învierea şi Viaţa” (Ioan 11. 25). În Evanghelia după Ioan întâlnim des similitudinea dintre Hristos şi viaţă: Hristos ni s-a revelat ca dătător de viaţă, el este „apa vie” (Ioan 4. 10) sau „pâine a vieţii” (Ioan 6. 35; Ioan 6. 56-57). Hristos este astfel pârga vieţii noastre, căci El nu se numeşte sau este numit viaţă pur şi simplu, această caracteristică este exemplificată de numeroasele minuni care înving moartea, numai aşa putea fi recunoscut cel ce era viaţă ca biruitor asupra contrariului acesteia, moartea.

Prin întrupare şi înviere Hristos schimbă sensul existenţei umane care încetează a mai fi existenţa spre moarte şi devine existenţă spre viaţă, omul nu mai trăieşte pentru a păcătui, ci trăieşte pentru Dumnezeu. Dumitru Stăniloae avansează ideea că Hristos nu poartă moartea Sa, ca de altfel nici păcatele Sale, El era fără de păcat (este o construcţie silogistică: pedeapsa păcatului este moartea; Hristos a fost fără de păcat deci El nu putea muri; dar luând păcatele tuturor, El moare pentru noi), iar El poartă moartea altora21. Prin Întrupare şi asumarea condiţie noastre „disperate”, El va deţine în ansamblul umanităţii poziţia unui nou Adam, care ne cuprinde pe toţi, precum cel vechi. El este izvor de viaţă şi având existenţa noastră a tuturor în Sine, noi dobândim adevărata noastră viaţă, pe cea refăcută, numai de El. Iată de ce suntem noi destinaţi învierii, căci cuprinderea noastră virtuală în Hristos şi recapitularea în El constituie premisa învierii noastre, căci după cum mărturiseşte şi apostolul neamurilor învierea lui Hristos din morţi este „începătură celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20).

Însuşi Mântuitorul arată că existenţa umană nu se limitează la neînţelesul şi tranşantul morţii, ci la cu totul altceva. În Matei 6, 25 arată că viaţa omului este un dar deosebit, ea nu se limitează la teluricul supravieţuirii fizice a omului. Pentru a revela şi mai mult misiunea existenţială a fiecărui om El se pune temelie a acesteia, spunând că cel ce la trimis este un Dumnezeu al celor vii, nu al celor morţi (Marcu 12, 2). Mai mult, El însuşi se declară ca cel ce aduce viaţa şi o distribuie tuturor (Ioan 10, 10) iar viaţa adusă de El este deosebită calitativ, dar şi cantitativ „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”. 

Evangheliştii mărturisesc însuşi Hristos este viaţa. Acesta este şi prologul Evangheliei după Ioan: Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1, 4; 3, 15). Hristos este cel care aduce viaţă, cu siguranţă că ea este adusă în locul a altceva, golul morţii trebuia umplut. La prima vedere era logic să se întâmple aşa, căci raţiunea lucrează cu formule de genul ce se pierde când se câştigă ceva. Dacă e să privim şi raţional problema, acest caz este unul dintre cele mai fericite care s-au întâmplat acestei lumi, căci de datat aceasta s-a câştigat viaţa în locul morţii. În unele locuri El afirmă că viaţa este „poruncă” a lui Dumnezeu22.

În Ioan 14, 6, Hristos se descrie pe Sine ca fiind însăşi viaţa, este drumul care nu duce spre moarte. Cu siguranţă că drumul pe care a mers Hristos, cel al crucii este drumul celor ce vor să dobândească această cucerire a Lui. De aceea pentru credincioşi biruirea morţii trebuie să fie un exerciţiu zilnic al existenţei lor. Paradigma hristică a căii care duce la viaţă trebuie să fie lumina fiecărei zile, a fiecărei secunde trăite aici, care se poate transforma în veşnicia de dincolo. Hristos este calea care duce la viaţă şi adevărul care mărturiseşte şi dăruieşte viaţă. Misiunea Lui a fost şi este aceea de a lăsa în urmă chipul morţii, făcându-l invizibil şi făcându-ne vizibil chipul vieţii autentice23.

Mântuirea în Hristos nu se reducea la actul eliberări credincioşilor din robia păcatului, de sub tutela legii vechi şi din stăpânirea morţii. Ci credinciosului i se oferă şi mijloacele de care are nevoie pentru a se menţine în această stare, harul dumnezeiesc. De aceea, după cum observă părintele Vasile Mihoc „Libertatea creştină are drept temei răscumpărarea realizată prin Crucea lui Hristos… Hristos ne-a eliberat spre a trăi în libertate şi nu pentru a cădea din nou în jugul robiei”24. Din această robie spirituală, a păcatului, a diavolului şi a morţii, nu l-au putut salva pe credincios nici slabele sale forţe, nici legea naturală, nescrisă, dar sădită de Dumnezeu în inimi (Romani 2, 4-15), nici chiar legea scrisă, dată prin Moise, ca să-i fie ajutor, ci numai Mesia Hristos. Ba încă Legea care i-a fost dată ca un pedagog, ca o călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), devenise ea însăşi o robie, un jug greu, jugul robiei (Galateni 5, 1) şi un blestem, blestemul legii (Galateni 3, 13). În acest context Dumitru Stăniloae spune că „Vechiul Testament nu trăieşte sub lumina învierii. Pentru el, învierea e doar o speranţă nelămurită (Iezechiel 37), nu e un fapt împlinit în Hristos ca un temei sigur al învierii tuturor”25.

Slava învierii Domnului umple Sfânta Biserică de bucuria victoriei asupra morţii. Această taină constituie idealul şi izvorul vieţii duhovniceşti a tuturor creştinilor. Prin primirea morţii se învinge moartea, căci supremul act de tărie al firii umane este primirea morţii, căci slăbiciunea în faţa acesteia era dată de persistenţa în păcat a firii umane. Moartea urma păcatului, căci păcatul era cauza morţii. După cum ne spune părintele Stăniloae, moartea care urma păcatului era o moarte a firii, iar moartea Celui fără de păcat este o „moarte a morţii firii26. Mai mult, credinţa în biruinţa asupra morţii şi implicit învierea Domului Iisus Hristos constituie pentru creştini nu numai unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului ce subliniază axiologic viaţa umană, ci şi drumul pe care trebuie să înaintăm spre Dumnezeu. Învierea a arătat că moartea nu mai are ultimul cuvânt, ci viaţa şi fericirea preiau această funcţie deţinută în mod anormal până la învierea lui Hristos de către moarte. Această minune îl face pe credincios conştient de prezenţa dumnezeirii în viaţa noastră, dându-ne încredere în biruinţa binelui şi credincioşia faţă de menirea veşnică a sufletului.

Teologii subliniind importanţa covârşitoare a biruirii morţii prin învierea lui Hristos, arată că fără lumina Învierii, Naşterea, Botezul sau crucificarea ar rămâne simple episoade izolate, particulare şi locale, lipsite de tainica semnificaţie pe care le-o încredinţase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, însăşi pronia divină27. Învierea este un eveniment unic şi din toate punctele de vedere, căci dacă Hristos n-ar fi înviat, creştinismul ar fi fost un sistem oarecare, supus prăbuşirii în orice moment, chiar dacă ar fi fost recunoscut la un moment dat ca fiind superior.

Biruinţa lui Hristos asupra morţii ne conduce aşadar la un nou mod de viaţă, deosebit de cel dinainte de moarte. Acest nou mod de viaţă este unul ce aparţine stării de slavă, stare în care fiinţa umană este străpunsă de harul dumnezeiesc. Din firea înnoită, se revarsă Duhul lui Hristos, duh dătător de viaţă, după cum observă gândirea ioaneică: ”Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Ioan 17, 38). Moartea astăzi şi-a pierdut din groaza ei, căci ea poate fi privită ca ceva biologic inevitabil sau ca pe o poartă ce ne separă de un tărâm necunoscut. Astăzi chiar se apelează la ea pentru a curma suferinţa (noile tendinţe ale ideii de eutanasie). Dar oamenii, după cum observă un teolog protestant28 puţin îşi dau seama că de fapt această micşorare a terorii morţii este dată de influenţa pozitivă a creştinismului care prin Hristos care a biruit moartea are o viziune cu totul nouă asupra ei. Cu siguranţă că perspectivele precizate la început nu sunt „de bun augur” pentru omul contemporan, ci chiar sunt contraproductive, căci ele doar au împrumutat incomplet viziunea creştină asupra morţii, adică l-au înlăturat pe Hristos. În lumea în care creştinismul a pătruns frica de moarte chiar a dispărut cu adevărat. Moartea nu mai este decât ceva care chiar ne stă în cale să ne întâlnim mai repede cu Hristos, este ceva ce şi-a pierdut intensitatea iniţială (unde îţi este moarte boldul tău?). Pe de altă parte ea devine un talant ce trebuie fructificat prin înviere. Comentând cuvintele Evanghelistului Ioan, părintele Mihoc afirmă că „Cei ce se împărtăşesc de binefacerile morţii lui Hristos, … au fost izbăviţi şi totodată au fost scoşi „din veacul cel rău de acum”, astfel încât ei nu mai sunt „din lume” (Ioan 15, 19; cf. I Ioan 2, 15-17), ci „din Dumnezeu” (Ioan 4, 4)29.

Concluzionând nu putem repeta decât admirabila sinteza făcută de Kallistos Ware, despre învăţătura creştinismului evanghelic despre moarte, despre atitudinea pe care trebuie s-o avem faţă de ea şi despre locul morţii în viaţa noastră. Aşadar, trebuie să reţinem trei lucruri: (1) „moartea este mai aproape decât ne imaginăm noi… (2) ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc dar, în acelaşi timp este un dar al lui Dumnezeu… (3) este o despărţire care nu este despărţire”30.

 

1 Marcu 10. 33 – 34: ” ὅτι Ἰδοὺ ἀναβαίνομεν εἰς Ἱεροσόλυμα, καὶ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου παραδοθήσεται τοῖς ἀρχιερεῦσιν καὶ τοῖς γραμματεῦσιν, καὶ κατακρινοῦσιν αὐτὸν θανάτῳ καὶ παραδώσουσιν αὐτὸν τοῖς ἔθνεσιν 34 καὶ ἐμπαίξουσιν αὐτῷ καὶ ἐμπτύσουσιν αὐτῷ καὶ μαστιγώσουσιν αὐτὸν καὶ ἀποκτενοῦσιν, καὶ μετὰ τρεῖς ἡμέρας ἀναστήσεται”.

2 Varianta din TOB, spre exemplu, propune următoarea traducere : « Voici que nous montons à Jérusalem et le Fils de l'homme sera livré aux grands prêtres et aux scribes; ils le condamneront à mort et le livreront aux païens, ils se moqueront de lui, ils cracheront sur lui, ils le flagelleront, ils le tueront et, trois jours après, il ressuscitera. ». Asemenea traducerea din King James Bible : “Saying, Behold, we go up to Jerusalem; and the Son of man shall be delivered unto the chief priests, and unto the scribes; and they shall condemn him to death, and shall deliver him to the Gentiles: And they shall mock him, and shall scourge him, and shall spit upon him, and shall kill him: and the third day he shall rise again” sau cea germană, realizată de Luther: Siehe, wir gehen hinauf gen Jerusalem, und des Menschen Sohn wird überantwortet werden den Hohenpriestern und Schriftgelehrten; und sie werden ihn verdammen zum Tode und überantworten den Heiden. Die werden ihn verspotten und geißeln und verspeien und töten; und am dritten Tag wird er auferstehen.

3 Jean-Pierre Vernant, Mit şi religie în Grecia Antică, trad. Mihai Gramatopol, Meridiane, Bucureşti, 1995, pp. 88 sq.. ; Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Universitas, Chişinău, 1992, pp. 181 sq..

4 Mitologia grecă consideră moartea şi somnul ca fiind fraţi cf. Hesiod, Theogonia 211 sq., 756 sq..

5 Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, trad. C. I. Balmuş, studiu introductive şi note Aram Frenkian, Colecţia Plural, Polirom, Iaşi, 1997, p. 287

6 Kittel G., Friedrich G., Theologisches Woerterbuch zum Neuen Testament, 1933 – 1966, vol. III, p. 10

7 Ibidem, p. 10

8 Ibidem, p. 12

9 J. Dheilly, Dictionnaire Biblique, Desclée de Brouwer, Paris, 1964, cf. p. 784

10 Kittel, op. cit., p. 16

11 Ibidem, p. 15

12 Dicţionar Biblic, Societatea Misionară Română, Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995, p. 867

13 Joachim Jeremias, New Testament Theology, SCM Press, Londra, 1972, p. 280

14 Ibidem, p. 280

15 AA – VV., Λεξικὸ βιβλικῆς Θεολογίας, μετάφραση Σάββα Αγουρίδη και Σταύρου Βαρτανιάν, εκδ. Άρτος ζωής, Αθήνα, 1980, cf.p. 299

16 Chr. Maurer, Knecht Gottes und Sohn Gottes im Passionsbericht des Markusevangeliums, în „Zeitschrift für theologie und Kirche“, nr. 50, 1953, cf. pp. 1 sq. Oscar Culmann tinde, însă, să afirme o astfel de influenţă nu asupra evangheliei, ci a tradiţiei din care Marcu s-a inspirat. (Op. cit., cf. p. 63).

17 Cu toată evidenţa textului, Rudolph Bultmann, Theologie des Neuen Testaments, 1953, p. 400 şi în Das Evangelium Johannes, 1941, p. 293 et passim, susţine că evanghelia după Ioan tinde să acorde o atenţie deosebită „glorificării” lui Iisus în detrimentul aspectul răscumpărător (expiator) al morţii sale. Culmann respinge această idee afirmând că moartea răscumpărătoare în evanghelia Sfântului Ioan ocupă un loc esenţial argumentând cu texte ca Ioan 3. 14 – 16, 10. 11 sau chiar cu 1. 29 şi 36 (Op. cit., cf. p. 64)

18 F. W. Dillistone, Jesus Christ and his Cross. Studies an the Saving Work of Christ, Philadelphia, The Westminster Press, p. 21

19 M. J. Lagrange, Evangile selon Saint Jean, Paris, 1925, p. 302

20 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Omiscop, Craiova, 1993, p. 309

21 Ibidem, p. 313

22 Cf. Iustin Popovici, Dumnezeu ne-a condamnat la nemurire, dându-ne poruncă viaţa (Omul şi Dumnezeul Om, trad. Ioan Ică şi Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 1998). Este de fapt aceeaşi poruncă pe care Dumnezeu a dat-o primilor oameni în grădina Edenului „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facere 1, 28). Acum prin Hristos se reiterează aceeaşi poruncă divină. Ea rămâne de fapt neschimbată, dar numai omul nu reuşea să o mai audă, Hristos prin întrupare redeschide urechile ontologice ale fiinţei umane, înzestrând-o iar cu darul ascultării divine.

23 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. III, Bucureşti 1997, Ed. IBMBOR, p. 39-42.

24 Pr. Dr. Vasile Mihoc, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, p. 184-185

25 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sâmbăta, ziua morţilor – duminica, ziua învierii şi a vieţii fără de sfârşit,în ST, nr. 2, aprilie-iunie, 1981, p. 129

26 Idem, Legătura interioară dintre moartea şi învierea Domnului, în ST, nr. 5-6 (mai – iunie), 1956, p. 282

27 Prof. Ioan Gh. Savin, Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în ST, XIV (1962), nr. 5-6, p. 267

28 F. W. Dillistone, op. cit., p. 29

29 Pr. Dr. Vasile Mihoc, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, p. 41

30 Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Christiana, Bucureşti, 1996, p. 21



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Dreapta credinţă (ortodoxia) şi dreapta făptuire (ortopraxia) în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti - Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi cre­dincioase,

După mai bine de un secol de mari tulburări în Sfânta Biserică, produse de adversarii sfintelori coane, Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de binecredincioasa împărăteasă Teodora şi de patriarhul Metodie al Constantinopolului, a adus pacea şi liniştea prin reconfirmarea hotărârilor tuturor celor şapte sinoade ecumenice, inclusiv a dogmei cinstirii icoanelor, formulată, potrivit Sfintei Scripturi şi practicii dintotdeauna a Bisericii, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol (787). Întrucât, fiecare dintre ereziile condamnate cu acel prilej contesta un aspect sau altul al mântuirii câştigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar erezia iconoclastă avea ca ţintă însăşi iconomia mântuirii în ansamblul ei, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii.

Deoarece „catastrofa iconoclasmului a necesitat un efort de rezistenţă considerabil, reunirea tuturor forţelor Bisericii, sângele martirilor şi al mărturisitorilor ei, experienţa şi înţelepciunea Părinţilor apărători ai icoanelor, credinţa de neclintit a poporului drept credincios”[1], în amintirea acestora şi pentru sărbătorirea triumfului dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, neîntrerupt, în prima duminică a Postului Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte, an de an, Duminica Ortodoxiei, intonând împreună cu imnograful: „Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi […]. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor; ca, sub îndrumarea lor, să nu mai fim supuşi niciodată necredinţei[2].

Manifestare văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana nu există prin ea însăşi. Ea este mijlocul prin care suntem conduşi spre alte persoane, este un obiect sfânt care arată prezenţa personală a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, aşa cum s-a afirmat la Sinodul de la Constantinopol din anul 869: „Icoana ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt”[3].

Icoana este o memorie vizuală şi o reprezentare a realităţii istorice a Mântuitorului Iisus Hristos întrupat, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, o imagine sau un chip al acestora şi niciodată în Biserica noastră nu s-a confundat icoana cu însăşi dumnezeirea. „Creştinii nu cinstesc icoanele ca pe nişte dumnezei şi nici prin închinarea la ele nu se depărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu. Dimpotrivă, prin ele ei sunt îndreptaţi spre Dumnezeu, rugându-i pe sfinţii zugrăviţi în ele ca să mijlocească pentru ei la Domnul”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Din perspectiva învăţăturii de credinţă, reprezentarea lui Dumnezeu în formele artei iconografice a devenit posibilă datorită realităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă -, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Prezenţa cu Trupul a Fiului lui Dumnezeu în lume, prin întruparea Sa, este suprema descoperire a lui Dumnezeu, pentru că în Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii”(Coloseni 2,9).

Icoanele mărturisesc împreună cu Evanghelia taina întrupării Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia - Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). Din perspectiva teologiei patristice, sintetizată în chip admirabil de Sfântul Ioan Damaschin, înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu constituie principalul temei al cinstirii icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin spune că: „Nu greşim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătăţii Lui nespuse, firea, materialitatea, forma şi culoarea trupului[5].

Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat posibilitatea şi dreptul să-I pictăm icoana. Nu este vorba despre o reprezentare a chipului naturii sau fiinţei divine, deoarece aceasta este una spirituală, ci numai o reprezentare după formele felurite în care Dumnezeu sau sfinţii îngeri s-au arătat în lume. În icoană, Domnul Iisus Hristos este prezent ca Dumnezeu - Om, după cum, în mod înţelept, ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participarea la trup şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu,Care a dat sufletului imaterialitatea”[6].

Sfintele icoane sunt pentru noi, creştinii, adevărate „ferestre spre cer” prin care noi privim spre Dumnezeu şi spre lumea nevăzută şi prin care El priveşte spre noi cu dragoste şi cu bunătate. Prin ele noi primim bucuria vederii duhovniceşti, vederea cerurilor deschise promise de Mântuitorul chiar în Evanghelia zilei de astăzi: „De acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1,51). Deschiderea cerurilor arată posibilitatea omului de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a dobândi sfinţenia, prin harul Duhului Sfânt, şi de a realiza tot mai mult asemănarea cu Dumnezeu.

Icoana luminează calea omului spre desăvârşirea duhovnicească prin sfinţirea propriei noastre vieţi: de la chipul lui Dumnezeu, descoperit nouă prin har, spre o asemănare tot mai mare cu El, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Asemănarea cu Dumnezeu este cu putinţă după cum o dovedeşte mulţimea sfinţilor reprezentaţi în icoane, care sunt, cu adevărat, icoane ale sfinţeniei lui Dumnezeu, prin har, împlinind porunca dumnezeiască: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44).

Sfintele icoane ne înfăţişează atât smerenia, cât şi slava Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă, icoana Naşterii Sale ni-L prezintă în smerenia Lui, ca Prunc în peşteră, iar icoana Învierii ni-L înfăţişează ca Biruitor asupra morţii, plin de lumină şi slavă veşnică. Sfintele icoane sunt o parte din memoria vie a ceea ce a făcut Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, dar şi o vedere profetică a venirii Sale viitoare pe norii cerului, când cei aleşi „Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22, 4).

În această prezenţă a Mântuitorului Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă, înconjurat de sfinţii Săi, icoana ne pregăteşte pentru participarea la viaţa de comuniune a Bisericii, devenind mijloc de comunicare a credinţei, de întâlnire a credincioşilor în Liturghia Euharistică pentru a se împărtăşi cu Cinstitul Său Trup şi Preasfântul Său Sânge. De aceea, înainte de a ne împărtăşi, sărutăm sfintele icoane, pregustând întâlnirea cu Hristos, Care a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îndepărtarea omului de Dumnezeu şi izolarea sa de semeni îl conduc către materialism pătimaş şi consumism fără măsură ca moduri de trăire, alterând viaţa spirituală a omului, care trebuie să aibă, mereu, ca model de viaţă iubirea smerită a Preasfintei Treimi. Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) sunt principalele condiţii de creştere duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu cel Sfânt şi Bun. Credinţa omului este strâns legată de făptuirea binelui, adică, întrucât avem dreapta credinţă trebuie să o şi mărturisim necontenit prin dreapta vieţuire şi prin faptele bune.

Faptele bune reprezintă cea mai sigură şi sănătoasă manifestare a dreptei credinţe. Credinţa se exprimă, se întăreşte şi se arată semenilor prin fapte: Credinţa – spune Sfântul Apostol Iacov – „dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al Bisericii, comemorat în chip deosebit anul acesta de către Biserica noastră, completează aceste cuvinte spunând că: „Devreme ce faptele exprimă credinţa, credinţa adevereşte faptele”[7]. Dragostea faţă de semenul nostru se arată mai ales prin faptele bune, care sunt rod al credinţei „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), iar măsura credinţei noastre se dovedeşte prin faptele iubirii aproapelui, după cum ne învaţă acelaşi Sfânt Apostol Iacov: „Îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Anul acesta, 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, constituie pentru noi un prilej de a spori în lucrarea noastră misionară, ca persoane vii ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii. Astfel, creştinul nu poate fi o persoană izolată, ci este chemat să trăiască în comuniune tot mai intensă cu semenii săi, după modelul Preasfintei Treimi: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Pentru a împlini misiunea la care suntem chemaţi, avem nevoie de comuniune şi unitate deplină în comunitatea bisericească manifestată sub ambele ei forme: parohia şi mănăstirea, acolo unde se lucrează luminarea, sfinţirea şi mântuirea credincioşilor. Este, deci, nevoie să înţelegem faptul că trăim în Hristos, cu adevărat, doar atunci când suntem în comuniune şi unitate cu ceilalţi, când suntem împreună-lucrători în lume iubind şi slujind pe semenii noştri. Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Avva Pimen cum poate evita osândirea aproapelui, acesta a răspuns: „Noi şi fraţii noştri suntem două icoane. Când omul ia seama la sine şi se defăimează, fratele este preţuit cum se cuvine; când însă omul se crede bun, găseşte că fratele este rău[8]. Doar printr-o cunoaştere şi recunoaştere a limitelor proprii ajungem la preţuirea reală a aproapelui nostru. În acest sens, milostenia, adică iubirea semenilor, este o lucrare fundamentală a Ortopraxiei (dreptei făptuiri) şi devine mărturie şi întruparea Ortodoxiei (dreptei credinţe). În semenul nostru trebuie să Îl vedem mereu pe Hristos şi, de aceea, fiecare om este pentru noi o icoană vie şi concretă a lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: „Hristos a devenit o persoană omenească, una singură şi reală, şi rămâne aşa în vecii vecilor, ca un frate între ceilalţi oameni. El veghează la respectarea fraţilor Săi, pe care aşa de mult i-a iubit, încât S-a făcut ca unul dintre ei”[9],spune Părintele Dumitru Stăniloae.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă. După învăţătura Bisericii noastre, omul este doar un chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu un stăpân al acestora: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Toate câte nu sunt absolut necesare omului, sunt de prisos, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur că: „De prisos este tot ce e mai mult decât ce e de trebuinţă. Când, dar, şi fără aceasta putem petrece în sănătate şi cuviinţă, e de prisos tot ce se mai adaugă[10]. De altfel, după cum accentua şi scriitorul bisericesc din veacul al III-lea, Clement Alexandrinul, bogat este nu cel care are mult, ci cel care dăruieşte la rândul său, deoarece „este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul[11].

Nu trebuie să ne lăsăm conduşi de duhul timpurilor în care trăim, unde egoismul individualist, satisfacerea poftelor de suflet păgubitoare şi izolarea de semenul nostru sunt false căi de vieţuire care îl conduc pe om nu spre adevărata bună stare, ci către eşecul său ca fiinţă comunitară, încetând de a mai vedea lumea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie împărţit cu aproapele spre a împlini Evanghelia, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Remediul pentru depăşirea acestor false moduri de vieţuire, egoistă, îl reprezintă efortul comun de eliberare de patima lăcomiei şi de dobândire a vederii prezenţei lui Hristos în aproapele nostru, spre a trăi cu adevărat taina Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.

Drept măritori creştini,

Biserica noastră este permanent receptivă la problemele societăţii şi oferă creştinului soluţii concrete spre desăvârşirea sa duhovnicească, dar şi spre asigurarea celor necesare vieţii, ca suport necesar pentru creşterea sa duhovnicească .În acest sens, trebuie să redescoperim, mai întâi, vocaţia noastră de misionari, de mărturisitori şi de vestitori ai iubirii Mântuitorului Iisus Hristos şi prin apărarea dreptei credinţe a Bisericii noastre în faţa tuturor atacurilor din societatea contemporană secularizată şi fragmentată.

Trăim, astăzi, vremuri în care trebuie să devenim tot mai sensibili la suferinţa aproapelui nostru, în care Hristos Însuşi suferă. Să înţelegem că este important ca învăţătura de credinţă, deprinsă de timpuriu, în familie, şi de pe băncile şcolii, la ora de Religie, să o transpunem în faptele milei trupeşti. Să luăm aminte la iubirea lui Hristos pentru om şi să nu fim nepăsători la suferinţa aproapelui nostru îndurerat, flămând şi gol (cf. Matei 25, 35-46) pentru că, spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Atât de mult ţine Hristos ca fiecare din noi să respectăm şi să iubim pe semenii noştri, încât aceasta va fi măsura după care vom fi judecaţi: «Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25, 40)[12]. După cum se cunoaşte deja, Biserica noastră şi-a extins activităţile sale social-caritative şi filantropice în folosul celor nevoiaşi şi bolnavi, a continuat acţiunea de ajutorare a parohiilor sărace din ţară şi din diaspora, şi, atunci când a fost nevoie, a intervenit pentru sprijinirea familiilor care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale, inundaţiilor sau alunecărilor de teren, aşa cum s-a văzut şi în anul 2014. Toate aceste activităţi sunt realizate prin osteneala, dragostea şi dărnicia fiecăruia dintre dumneavoastră pentru aceşti „fraţi prea mici” (Matei 25, 40) ai Mântuitorului Iisus Hristos.

De aceea, cu dragoste părintească, îndemnăm pe toţi slujitorii sfintelor noastre biserici, pe membrii consiliilor şi comitetelor parohiale, dar şi pe toţi credincioşii ortodocşi din parohii sau pelerini la sfintele mănăstiri ca, împreună, să continuăm, şi în acest an, din această Duminică a Ortodoxiei până la sărbătoarea Bunei Vestiri, frumoasa tradiţie a Bisericii noastre de a organiza o colectă în toate parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi. Sumele din această colectă vor fi adunate în Fondul Central Misionar, prin care se va sprijini activitatea misionară, educativă şi edilitară a parohiilor şi mănăstirilor atât din ţară, cât şi din străinătate, în folosul Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Ne rugăm ca Preamilostivul Dumnezeu să răsplătească milostenia tuturor celor “ce aduc daruri şi fac bine în sfintele şi întru tot cinstitele lui Dumnezeu biserici”[13] pentru ca să sporim mai deplin în iubire faţă de Hristos şi de semenii noştri, ajungând cu toţii să ne închinăm Sfintei Învierii Sale, cu pace şi bucurie.

Vă mulţumim pentru dărnicie, vă dorim mult spor în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

 

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

† DANIE L

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

†Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Corneliu, Episcopul Hușilor

† Lucian, Episcopul Caransebeșului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei

† Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locțiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Calinic Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Vacant - Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someșeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemțeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidetale

† Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Ignatie Mureșeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugliei

 


[1]Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1994, p. 99.

[2]Stihira a IV-a de la „Doamne, strigat-am …”, Vecernia Mică, Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post, Triodul, EIBMBO, Bucureşti, 2010, p. 206.

[3] Apud Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 57.

[4]Pr. prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4/1952, p. 180-181.

[5]Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 2, traducere Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 123.

[6] Ibidem, p.41.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Domnului, în Cuvântări la Praznice împărăteşti, traducere de Pr. D. Fecioru, col. „Izvoarele Ortodoxiei”, vol. 5, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 10.

[8] AvvaPimen,148, în Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed.Polirom, Iaşi, 2003, p. 291.

[9]Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Suprema valorificare a semenului, în vol. „Cultură şi duhovnicie”, col. Opere complete III, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2012,p. 99.

[10]Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la II Corinteni, 15, traducere de Arhiereu Theodosie Ploeşteanu, Bucureşti, 1910, p. 195.

[11]Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, VI, 35, 5, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 326.

[12] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, art. cit., p.100.

[13] Cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, EIBMO, Bucureşti, 2012, p. 151.

- See more at: http://basilica.ro/pastorala-sfantului-sinod-la-duminica-ortodoxiei-din-anul-domnului-2015-104544.html#sthash.zEAMHpPe.dpuf

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Privegherea și rugăciunea sunt arme ale sufletului - Părintele Calistrat de la Vlădiceni

Nota redacției: De câteva săptămâni a revenit în actualitate numele duhovnicului Calistrat Chifăr, cunoscut și ca Părintele Calistrat de la Vlădiceni, care prin stilul direct, actual și sincer de adresare cucerește prin predicile sale atenția și dragostea duhovnicească a unui număr tot mai mare de credincioși. Vă punem și noi la suflet un cuvânt de învățătură despre rugăciune al părintelui Calistrat, preluat din cartea lui Danion Vasile, pe vremea când părintele Calistrat era stareț la Mănăstirea Bârnova.

Despre rugăciune

– Părinte Calistrat, vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre valoarea rugăciunii

– Sfinții Părinți învață că rugăciunea este împărăteasa tuturor faptelor bune. Tronează deasupra tuturor pentru că este puntea de legătură între om și Dumnezeu, este glasul viu al conștiinței. Rugăciunea este starea în care omul își mută mintea de pe pământ la cer, rugăciunea este singura care îl urcă pe om până la tronul lui Dumnezeu, este singura care ajunge și sparge cerul, este legătura, unitatea între duh și materie. Un lucru consemnat despre sfânta rugăciune este că rugăciunea nu poate fi înlocuită cu nicio altă faptă, nu poate fi substituită prin nimic altceva. În materie de spiritualitate, Mântuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne cere și spune: “Privegheați și vă rugați să nu cădeți în ispită...“; iar Apostolul Pavel spune “Neîncetat vă rugați“. Privegherea și rugăciunea sunt două arme cu care sufletul se înaripează. Rugăciunea încalzește inima, inima încălzește sufletul, sufletul păzește mintea, iar mintea păzită, cum spunea părintele Stăniloae, poate să urce pe mulțimea faptelor bune și, când întâlnește norul Duhului Sfânt chemat prin rugăciune, ea se răpește și nu mai gândeste omenește.

Sfântul Apostol Pavel consemnează: “Nu știu dacă am fost în trup sau în afară de trup, dar știu că am fost răpit până la al treilea cer, unde ochiul n-a văzut, mintea nu pricepe, urechea nu poate să audă și limba nu poate să vorbească“. Mântuitorul spune clar în Evanghelie: “Cereți și vi se va da, bateți si vi se va deschide, cautati si veti afla“. A căuta înseamnă a te ruga, a bate înseamnă a te ruga, a insista înseamnă a te ruga; și avem pilda din Evanghelie în care acea femeie a sâcâit atât de mult pe judecator, pâna i-a facut dreptate. Și tot în Sfânta Scriptură e consemnat: “Dacă știți ce cereți când vă rugați, și ce vreți, veți primi și veți avea“. Ca dovadă, credința numai cât un sâmbure de muștar e în măsură să mute munții. Este o esență a Sfintei Liturghii care spune clar ca noi însine și unii pe alții și viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm; să-I dăm viață nu prin altceva, decât prin rugăciune.

– Care este cauza pentru care mulți creștini se roagă foarte rar sau nu se roagă deloc?

– Ați pus o întrebare esențială. În țara noastră vom întâlni creștinii de rutină, care sunt alcătuiți

din masele de tineri, bătrâni și copii, oameni cu experiență, oameni cu viață sau cu trăire mai puțin duhovnicească, fără contact cu realitatea și trăirea Bisericii. Înainte de a răspunde la întrebarea “De ce nu se roagă creștinii?“ trebuie să înțelegem de ce ar trebui să se roage creștinii, care este esența și folosul rugăciunii. Unii nu înțeleg rostul rugăciunii. Ei consideră rugăciunea ca o plagă pe care trebuie să o primească din partea Bisericii, sau ca pe o obligație, așa cum într-un serviciu trebuie să lucrezi anumite ore. Ei consideră că rugăciunea le fură din timpul liber ori că este un lucru în plus, care-i obosește. Creștinii nu se roagă din mai multe motive.

– Care sunt acelea?

– După învățătura Sfinților Părinți, sunt cei trei mari uriași: uitarea, lenea și nepăsarea. Și aș continua eu cu amânarea sau dorința de a face o fapta bună, dar mai târziu sau altădată, cu neobișnuința de a te ruga și cu lipsa trăirii în rugăciune. Rugăciunea este permanentă comunicare cu Dumnezeu. Ca un om să se poată ruga trebuie să-L simtă efectiv pe Dumnezeu. Am întâlnit foarte multe cazuri, mai ales ca duhovnic la spovedanie, când persoane în vârstă sau persoane care au mers de o viață la biserică mi-au spus următoarele: “Părinte, să nu credeți că dacă eu mă rog și știu ce fac. Eu fac asta din obligație, așa cum se citeste o poezie. N-am făcut nicio dată rugăciune pentru că mi-ar plăcea să mă rog. Fac așa, pentru că așa este tradiția, să mă rog.ˮ Și în tre barea mea, atunci, a fost așa: “Dar mata știi ce înseamnă Sfânta Liturghie? Știi pentru ce vii duminica la biserică?ˮ “Nu știu!ˮ “Dar ce-a făcut Hristos ca să poată să te mântuiască? Ia spune-mi mata, așa, cu cuvintele matale, la cei șaizeci și doi de ani pe care îi ai.ˮ “Părinte, ca să fiu sincer, eu nu știu, eu știu că duminica se trag clopotele și e slujbă și trebuie să fiu în biserică.ˮ “Și ce auzi cât stai în biserică?ˮ “Cânta părintele acolo și strana.ˮ “Și ce cântă?ˮ “Nu știu!ˮ “Dar când stai în biserică și te rogi, ce asculți?“ “Păi, ce spune acolo.ˮ Am primit un raspuns foarte neclar, adică nici măcar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt text din Sfânta Evanghelie, sau măcar un stih din Sfânta Liturghie. Iată neatenția, ignoranța față de ceea ce exprimă Biserica în duhul rugăciunii.

Și acum vom aminti pe rând de ce nu se roagă creștinii:

1. Timpul. În permanență întâlnesc oameni care spun: “Nu am timpˮ; iar răspunsul meu a fost

următorul: “Câte minute ai creat tu în univers ca să ți le atribui ție și să spui că e timpul tau? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Și așa, din tot cât ți-a dat, trebuie să-i dai și lui măcar cum spunea fariseul în Evanghelie zeciuiala, un minut la o oră, dacă nu zece minute la o oră, în care să se vadă că încerci să concretizezi comunicarea cu Dumnezeu.ˮ

2. Neobișnuința cu rugăciunea. Omul e învățat să se închine din rutină. E învățat să zică din fugă “Doamne-ajută!ˮ, indiferent că e la furat, la serviciu sau într-o călătorie. El își atribuie acea rugăciune scurtă, “Doamne, ajută-mă să reușesc...ˮ, și prin asta crede că a spus tot.

3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Încă nu există la îndemâna credincioșilor acel material pedagogic, deși librăriile și bibliotecile sunt pline de carte religioasă, care să fie pe învățătura sau pe mintea creștinului, ca un abecedar al dreptei credințe cum sunt cărțuliile alea, zece sau unsprezece ale părintelui Cleopa care dă diferite pilde practice. Adică niște abecedare de credință. Mai mult decât atât, cateheza preotului din parohie trebuie să explice concludent omului ceea ce înseamnă legătura între om și Dumnezeu prin rugăciune, ce înseamnă comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune. Creștinul privește rugăciunea ca pe o obligație, cum ar fi o normă în plus în codul penal sau în codul civil. Cum m-a întrebat odată o doamnă “Dar de ce tocmai douăsprezece icoase și ultimul trebuie să-l mai repet odată?ˮ Și i-am zis: “Dacă vrei, repetă-l de două ori!“.

Un alt lucru care stă la baza lipsei de rugăciune este obișnuința clericilor de a comunica creștinilor acele canoane scurte și simbolice pe care noi le întâlnim în bisericile de parohie, când, pentru păcatele spovedite, preotul, în loc să-i spună creștinului să citească o catismă din Psaltire, un număr de Tatăl Nostru, un număr de Psalmul 50, un Acatist al unui sfânt ajutător, un Canon de pocaință sau al Îngerului păzitor, el îi spune să aprinda câteva lumânari, să cumpe re câteva prescuri ori îi zice: “Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolvă, stai liniștit...ˮ

– Si dacă totuși credinciosul face ce a zis părintele, cumpără numărul de lumânări, unde se ajunge?

– Se ajunge la acea rutină sau nepăsare spirituală în care creștinul nu mai este implicat sau nu mai este îngrădit și forțat de a intra pe cărarea rugăciunii.

– Putem considera ca un astfel de creștin merge pe calea mântuirii?

– Nu știu dacă mai e pe calea mântuirii. Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntăm acum, în secolul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajungând să trăim în biserica noastră ortodoxă o atmosfera de magazin, în care tranzacția preot-pomelnic-prescură-lumânare sau tranzacția “închide-te și deschide-te ușă de altarˮ este echivalentă cu rândul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul și am plecat.

Părintele Stăniloae consemna acest lucru și spunea clar: “Este mare greșeală că biserica a alunecat în comerțul spiritual cu pomelnice sau cu aceste prețuri ale ctitoriilor, ale pomenirii morților sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugăciune, ci este dirijat spre un formalism în care el, dacă și-a făcut datoria și a plătit, a și rezolvat problema“. Trebuie cultivat spiritul creștin în care omul să înțeleagă că nu banii sau lumânarile atașate unui pomelnic îi împlinesc cererea de folos, ci rugăciunile pe care creștinul trebuie să le savârșească în casa lui și astfel să ajute și el la propria zidire spirituală si la împlinirea cererii.

Spunea și un sfânt părinte: “Dacă o mie de îngeri s-ar ruga, mie nu-mi folosește la nimic dacă eu personal nu mă rog. Așa cum o mie de draci nu pot să-l ducă pe om în ispită dacă el se roagă și Dumnezeu stă lânga el în rugăciunea luiˮ.

 

Extras din cartea Mângâiere și mustrare. Ne vorbește Părintele Calistrat de la Bârnova, Danion Vasile, Ed. Sophia, București

 

 



Viața în Hristos: suferința, Scripurile, iubirea, iertarea, Liturghia, recunoștința - Arhim. Zaharia Zaharou

 

Suferința
Suferința în vremurile noastre este limbajul comun al omenirii. Suferința este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă, fie că este o suferință de bunăvoie sau fără de voie. […] Și, desigur, atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare, vom primi totul și nu vom duce lipsă de nimic.

Sfânta Scriptură

Cred că dacă ne facem obiceiul de a citi Sfânta Scriptură ca pe o rugăciune, în duh de rugăciune, ca și cum ar fi fost adresată nouă, scrisă pentru noi personal, atunci întotdeauna inspirația noastră, însuflarea noastră va spori. Citirea Scripturii în acest fel ne va aduce mari foloase în rugăciune și în orice lucru pe care îl facem înaintea lui Dumnezeu. […] Cred că trebuie să-i încurajăm pe creștini să citească cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu toți ortodocșii nu citesc Scripturile. Unii le citesc tot timpul. Prin viața liturgică pe care o avem în Biserica Ortodoxă noi suntem cel mai bine întemeiați ca să înțelegem cuvântul lui Dumnezeu, mai mult decât cei din afara Tradiției ortodoxe. Tradiția ortodoxă este cheia care ne deschide nouă înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu. Așa că este o rușine să deținem această cheie în Tradiția noastră și să nu o folosim.

Iubirea de vrăjmași

Iubirea de vrăjmași este un mare dar al Sfântului Duh. Omul nu-și poate iubi vrăjmașii dacă nu este plin de Duhul Sfânt. Prezența Duhului Sfânt în om alungă din acesta teama de moarte și lupta pentru supraviețuire. Atunci omul e în stare să-i iubească pe toți și să-i ierte pe toți, pentru că cel mai mare dușman, care este moartea, a fost alungat din el și nu-i mai este frică de nimic. De aceea, Sfântul Siluan spune că iubirea de vrăjmași dă mărturie de prezența Duhului Sfânt și a adevărului lui Dumnezeu în persoana omului.

Liturghia
Liturghia trebuie să devină centrul vieții creștinului, atât pentru preot, cât și pentru laici. O trăim formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Liturghia, ca să fie trăită cum trebuie, are nevoie de pregătire. Când ne pregătim pentru Liturghie, naștem în inima noastră înclinații duhovnicești: de smerenie, de credință arzătoare, de pocăință și de dragoste pentru Dumnezeu. Cu acestea în inimă venim la întrunirea Bisericii, aducând ceva și noi, un mic dar de la Dumnezeu, în această adunare bisericească. Acest mic dar ne va uni cu trupul lui Hristos, cu toți ceilalți credincioși și cu sfinții, și ne va învrednici să intrăm în părtășie cu harul care este în Liturghie. […] Atunci când preotul și oamenii vor înțelege măreția acestui dar pe care îl primesc prin Liturghie, să dea mica lor viață și să ia viața nesfârșită a lui Dumnezeu, bineînțeles că vor avea o altă atitudine față de Liturghie. Vor fi cu mare băgare de seamă și deosebit de recunoscători lui Dumnezeu, foarte mulțumindu-I că le-a dat o asemenea cinste, că i-a învrednicit să se renască prin harul înnoirii.

Iertarea
Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniți de dorința de a supraviețui; ne iubim viața noastră mai presus de orice. […] Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu. Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși față de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire.

Recunoștința
Dacă ne facem un obicei din a aduce neîncetat mulțumită lui Dumnezeu, El va deschide ochii sufletului nostru încât să vedem din ce în ce mai limpede binefacerile Lui față de noi și față de semenii noștri. […] Cu cât dăm mai multă mulțumită, cu atât vom primi mai îmbelșugat un duh smerit și vom atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu care ne ajută să-I mulțumim și mai mult, să-I mulțumim chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o îngăduie. Și în această dinamică a mulțumirii vine momentul în care ne încearcă o mare mâhnire pentru că nu suntem în stare să-I aducem lui Dumnezeu mulțumita pe care I-o datorăm și pe care o merită. Acesta este începutul pocăinței care se naște din recunoștință și acest fel de pocăință nu are sfârșit pe pământ.

Inspirația vieții

Cred că există trei lucruri care pot inspira viața creștinului. Unul este chemarea Numelui Domnului nostru Iisus Hristos – pentru că atunci când chemăm neîncetat Numele Domnului pătrundem în prezența Lui și prezența Lui este deosebit de sfințitoare și dătătoare de viață. Apoi, un alt lucru este participarea la Sfânta Liturghie. Când venim la Liturghie și aducem ce avem mai bun în noi, cele mai bune așezări din inima noastră, și le punem în darurile aduse lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu în schimb va pune viața Sa în aceste daruri și ni le va reda nouă: în Liturghie are loc un schimb de viață. Iar al treilea lucru este citirea permanentă a cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, când este citit mereu, lasă în noi amprenta Duhului care l-a izvorât. Aceasta face să crească harul lui Dumnezeu în noi, iar acest har devine în noi izvor de însuflare pentru rugăciune și pentru toată buna făptuire.

 

Selecții din Arhim. Zaharia Zaharou,
Merinde pentru monahi, ediția a doua,
Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2013
Volumul poate fi descărcat integral de la această adresă.

http://putna.ro/revista2014/articol8



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni pentru PĂRINTELE DUHOVNIC

Rugăciune pentru părintele duhovnic

Rugăciune către Maica Domnului pentru părintele duhovnic

Rugăciune pentru părintele duhovnic și pentru rudeniile după duh și după trup

Rugăciunea ucenicului pentru părintele duhovnic

Rugăciune pentru sănătatea părintelui duhovnic

Rugăciune pentru găsirea unui duhovnic

Canon de rugăciune pentru părintele duhovnic

 

Rugăciune pentru părintele duhovnic

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânata și pe tâlharul i-ai primit, primește și rugăciunea mea pentru robul tău, duhovnicul meu (numele) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în fața Ta, așa cum Tu porți povara lumii întregi în fața Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greșelile lui pentru dragostea și jertfa stăruitoare ca să pun început bun de pocăință eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă și vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala și întinăciunea trupeasca si sufletească și de slăbiciunea firii celei căzute. Izbăvește-l de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți, de tot răul și ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporește-i înțelepciunea, îndelunga răbdare, liniștea, pacea și mulțumirea sufletească, înmulțește-i puterea, sporește-i blândețea și purtarea de grijă și împlinește toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată și pricepere sfântă care se pogoară de la Tine, împăratul Luminii. Bine-sporește în el Doamne și dăruiește-l sănătos, îndelungat în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău. Amin.

Împărate Ceresc, Mângâietorule, deschide stavila cerului și plouă peste duhovnicul meu (numele) belșug de har și bogată milă. Pogoară-te asupra lui, odihnește în el pururea și revarsă peste el mulțimea îndurărilor Tale. Amin.

Maica Domnului, acoperă cu Atotputernicul tău Acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu (numele) și roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăvește-l de toată ispita trupească și sufletească, curăță-l, tămăduiește-l, întărește-l și sănătate deplină dăruiește-i. Amin.

Cuvioase Părinte Siluane, roagă-te Domnului să miluiască și să mântuiască pe duhovnicul meu (numele), pentru rugaciunile tale.

Cuvioase Arsenie cel Mare, roagă-te Bunului Dumnezeu să miluiască și să mântuiască pe duhovnicul meu (numele), pentru rugăciunile tale.

Cele nouă Puteri Cerești, Sfinților Români - mucenici și mucenițe, cuvioși și cuvioase - Preacuvioșilor Părinți ai noștri și sfinții a căror pomenire se face astăzi, împreună cu toți sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu să miluiască și să mântuiască pe părintele meu duhovnic (numele) pentru rugăciunile voastre. Amin.Amin. Amin.

Rugăciune către Maica Domnului pentru părintele duhovnic

O, Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, împărăteasa Cerului şi a pământului, ascultă strigarea sufletului meu şi primeşte păcătoasa mea rugăciune, Preacurată Maică a lui Dumnezeu, pe care o aduc pentru părintele meu duhovnic, îndureratul robul Tău (numele). Fii lui întotdeauna Călăuzitoare, şi în toată vremea însoţeşte-l, şi îngrădeşte-l pe el cu sfinţii îngeri. Întăreşte-l când este treaz, păzeşte-l când doarme, mângâie-l când plânge, îmbărbătează-l când este trist, izbăveşte-l de dureri; slobozeşte-l de clevetire, ridică-l când este în neputinţă, biruieşte-i pe demonii ce luptă împotriva lui, şi în primejdie de moarte îl ajută. în fiecare zi îl arată înfricoşător pentru vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, pentru ca ei să ştie că el este robul Tău, Maica lui Dumnezeu, Care L-ai născut pe Domnul şi împăratul, Căruia I Se cuvine cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Maica Domnului, îmblânzeşte inimile oamenilor celor răi care se ridică asupra lui. Tu vezi osteneala şi durerea părintelui meu duhovnic, durerile lui doar Tu singură le cunoşti. Tu îi ştii toate tainele sufletului, caută cu milostivire la el din cer, uşurează-i suferinţa, acoperă-l cu acoperemântul Tău, cercetează-l pe el cu mila Ta cea cerească, trimite-i binecuvântare în toate faptele lui şi-i dăruieşte ajutorul tău cel nevăzut, şi cu sfintele lui rugăciuni, dă-mi mie smerenie, mustrare de conştiinţă, răbdare, blândeţe, curăţie, tăcere şi mă acoperă de toate năpastele şi de vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi. Amin.

Rugăciune pentru părintele duhovnic și pentru rudeniile după duh și după trup

Mântuieşte, Doamne, pe părintele meu duhovnicesc (numele) şi pe toţi fiii duhovniceşti şi pe fraţii noştri întru Hristos şi pe toate rudeniile cele după duh şi după trup, întăreşte-i, apără-i şi miluieşte-i, dă-le mângâiere în scârbe şi vindecare de boli. Doamne, trimite-i lui harul Sfântului Duh şi, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ajută-ne, Doamne, să ne îndreptăm viaţa şi să se mântuiască sufletele noastre. Amin!

Rugăciunea ucenicului pentru părintele duhovnic

Doamne, Dumnezeule, tu ştii neputinţa şi slăbiciunile firii omeneşti, primeşte dar rugăciunea smeritului tău rob, nevrednic a mă numi ucenic al Părintelui meu, pentru cel ce prin milostivirea Ta mi-a dat viaţă, m-a ridicat din noroiul patimilor şi m-a sprijinit la tot pasul, purtându-mi crucea şi povăţuindu-mă pe cărările Vieţii după cuvântul Tău. Străină îmi e adevărata strălucire a Cuvântului Tău, Milostive, pe care numai cei cu inima curată o pot vedea revărsându-se înfrumuseţat din Preacuratul Tău Chip. Ştiu că slab şi lipsit de îndrăznire e cuvântul meu, dar Te rog, pentru dragostea pe care Însuţi o sădeşti în inimile Părinţilor şi fiilor duhovniceşti, îndură-te şi miluieşte pe Părintele meu, iertându-i prin mijlocirea Sfinţilor Tăi toată greşeala şi revarsă peste el milele Tale cele bogate. Tu ştii blândeţea şi nevoinţele lui, luptele şi dorul lui cătrecele dumnezeieşti, nu-Ţi sunt ascunse rugăciunile şi râvna cu care neîncetat caută să-şi acopere copiii de toată asuprirea celui potrivnic sub aripile dragostei şi smereniei părinteşti. Nu lăsa întru întunericul morţii deznădăjduitul meu suflet şi degrabă miluieşte pe Părintele meu, iar pe mine, neputinciosul, ajută-mă cu Harul Tău să-mi port crucea de fiu pentru mântuirea tuturor celor ce apasă pe umerii Părintelui meu, aşa cum şi el şi-a purtat crucea destinului de mântuire pentru naşterea şi creşterea fiilor săi întru dragostea Ta. Să nu ne despartă pe noi întunericul morţii, Doamne, ci, prin marea Ta milostivire, fă să fim una, uniţi prin Tine şi întru Tine prin legătura dragostei, nedespărţiţi de Tine, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, în veci. Amin.

Rugăciune pentru sănătatea părintelui duhovnic

"Unule, Cel ce esti grabnic Ajutator si Doctorul sufletelor si trupurilor noastre, Doamne, arata grabnica cercetare robului Tau, parintelui (numele), izbavindu-l pe el de durere si de chinuri. Daruieste-l pe el Bisericii Tale, sanatos, indelungat in zile, drept invatand cuvantul Adevarului Tau. Asa, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeste aceasta fiasca rugaciune pentru robul Tau, parintele (numele). Amin."

Rugăciune pentru găsirea unui duhovnic

Doamne, Tu care nu voiești moartea pacatosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu, Tu care Te-ai pogorît pe pamînt tocmai spre a învia pe cei ce suspină și care sunt morți prin păcat și spre a-i face vrednici să Te vadă pe Tine, Lumina cea adevărată, pe cât este cu putința omului, trimite-mi un om care să Te cunoască, pentru ca slujindu-l și supunându-mă lui din toate puterile mele, ca și Ție, și făcând voia Ta în a lui, să-Ți plac Ție, singurului Dumnezeu, și să mă învrednicesc și eu, păcătosul, de împărăția Ta. Amin.

Canon de rugăciune pentru părintele duhovnic

"Mântuiește, Doamne, pe părintele meu duhovnic (numele), pe toți fiii duhovnicești, pe frații noștri cei întru Hristos și pe toate rudeniile noastre cele după duh și după trup; întărește-i, apără-i și îi miluiește, dă-le mângâiere în scârbe și vindecare de boli. Doamne, trimite părintelui meu harul Sfântului Tău Duh și, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ajută-ne să ne îndreptăm viața și să se mântuiască sufletele noastre. Amin!"

"Doamne, Iisuse Hristoase, iartă robului Tău, părintelui meu duhovnic (numele), toate păcatele lui, cele cu gândul, cu lucrul și cu cuvântul, cele de voie și cele fără de voie, cele știute și cele neștiute, și îl fă pe el vrednic Împărăției Tale. Daruiește robului Tău sănătate și minte luminată, descoperindu-i cum să lucreze cu fiecare în parte, precum și cu mine păcătosul. Iar pe noi, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, pe care ne-ai încredințat în grija părintelui (numele), ne iartă de toate greșelile noastre, pentru rugăciunile și nevoințele sfinției lui. Amin."

"Doamne, Dumnezeule, tu știi neputința și slăbiciunile firii omenești, primește dar rugăciunea smeritului tău rob, nevrednic a mă numi ucenic al Părintelui meu, pentru cel ce prin milostivirea Ta mi-a dat viață, m-a ridicat din noroiul patimilor și m-a sprijinit la tot pasul, purtându-mi crucea și povățuindu-mă pe cărările Vieții, după cuvântul Tău.

Străină îmi e adevărata strălucire a Cuvântului Tău, Milostive, pe care numai cei cu inima curată o pot vedea revărsându-se înfrumusețat din Preacuratul Tău Chip. Știu că slab și lipsit de îndrăznire este cuvântul meu, dar Te rog, pentru dragostea pe care Însuți o sădești în inimile Părinților și ale fiilor duhovnicești, îndură-te și miluiește pe Părintele meu, iertându-i, prin mijlocirea Sfinților Tăi, toată greșeala și revarsă peste el milele Tale cele bogate.

Tu știi blândețea și nevoințele lui, luptele și dorul lui către cele dumnezeiești, nu-Ți sunt ascunse rugăciunile și râvna cu care neîncetat caută să-și acopere fiii de toată asuprirea celui potrivnic, precum o closcă, puii săi, sub aripile dragostei și ale smereniei părintești. Doamne, nu lăsa întru întunericul morții deznădăjduitul meu suflet și degrabă miluiește pe Părintele meu, iar pe mine, neputinciosul, ajută-mă cu harul Tău, să-mi port crucea de fiu pentru mântuirea tuturor celor ce apasă pe umerii Părintelui meu, așa cum și el și-a purtat crucea destinului de mântuire pentru nașterea și creșterea fiilor săi întru dragostea Ta.

Să nu ne despartă pe noi întunericul morții, Doamne, ci, prin marea Ta milostivire, fă să fim una, uniți prin Tine și întru Tine, prin legătura dragostei, nedespărțiți de Tine, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, în veci. Amin." (rugăciune alcătuită de Părintele Ghelasie de la Frăsinei)




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Cui folosește distrugerea familiei? - Pr. Mihai Andrei ALDEA și Iulian CAPSALI (conferințe)

Joi, 26 martie 2015, ora 18, în sala mică (studio) a Casei de Cultură din Făgăraş a avut loc conferința

”Cui folosește distrugerea familiei?”

Pr. Mihai Andrei ALDEA și Dl. Iulian CAPSALI, regizor și publicist

Conferinţa este organizată de Asociaţia Ortopraxia (Editura Agaton) în colaborare cu Casa de Cultură din Făgăraș

 

Cui foloseste distrugerea familiei? - Pr. Mihai Andrei Aldea pe video.crestinortodox.ro



Să ne bucurăm de viață și de miracolul de a fi părinți! - Anca-Codruța Varga

Mă numesc “cea mai fericită mămică de pe pământ” deoarece eu și șotul meu, Lucian am primit cel mai frumos dar de la viață: un baiețel, Emanuel și o fetiță, Maria.

Eram căsătoriți de doi ani și ne doream din tot sufletul un copilaș al nostru. În luna iunie 2007 am decis să merg la medic pentru un control. În urma acestui control diagnosticul a fost: ovare micropolichistice iar dacă nu o sa merg la operație nu o să rămân însărcinată niciodată. Când am auzit de operație știam cu siguranță că nu sunt pregătită.

Îngerul păzitor ne-a călăuzit și am decis cu soțul meu să ne tratăm mai întâi spiritual, adică să mergem să ne spovedim și să ne împărtășim mai des, să participăm la Taina Sfântului Maslu, să mergem în fiecare duminică la biserică și să ținem post și doar în cele din urmă dacă într-un an nu rămân însărcinată, doar atunci să merg la operație.

De Părintele Iustin Pârvu citisem în Formula AS și am trimis pomelnic la Mănăstirea Petru-Vodă din județul Neamț și i-am scris părintelui Iustin despre problemele noastre. A urmat așteptarea, adică răspunsul Părintelui Iustin iar această așteptare ne-a fost de mare folos, pentru că Părintele Iustin, în vârstă atunci de 92 de ani, ne-a trimis pe un bilețel răspunsul: “Dragii mei, spovediți-vă, țineti posturile de peste an, citiți cât mai des din Viețile Sfinților și scrierile Sfinților Părinți și rugați-vă stăruitor. Faceți, zilnic Acatistul Buneivestiri sau al Sfinților Ioachim și Ana. ”

Pe 1 august 2007 am început să ținem tot postul Adormirii Maicii Domnului, care s-a încheiat pe data de 15 august.

În septembrie am hotărât să ne facem concediul în Maramureș și să mergem la mănăstirile de acolo. Prima Mănăstire în care am intrat a fost a Sfântului Anton din Gherla, apoi Mănăstirea Sfânta Ana Rohia, Mănăstirea Bârsana, Mănăstirea Săpânța, Cimitirul vesel, Mănăstirea din Certeze, Mănăstirea Portărița, Mănăstirea Buna-Vestire și a Sfintei Cruci din Oradea. A fost un concediu minunat doar pentru sufletul nostru.

Următorul concediu l-am avut în octombrie, iar eu nu mă simțeam în stare de nimic. Îmi era rău de la stomac, nu aveam nici chef să vorbesc, eu care sunt o vorbăreață.

A venit și ziua de luni, 15 octombrie și trebuia să merg la serviciu, dar nu mă puteam ridica din pat, îmi era frig, greață, așa că am decis să rămân acasă și să-mi fac un test de sarcină. Pe la ora 12 mi-am făcut testul și... surpriză: testul era pozitiv. Simțeam o revărsare divină asupra mea și toate stările de rău dispăruseră brusc, ca prin miracol. Plângeam de fericire, l-am sunat pe soțul meu, care era ”înnebunit” de fericire la primirea veștii. Din acel moment parcă eram alta, nu mai aveam nici o stare de rău, iar următoarea zi am mers la serviciu super fericită, povestind tuturor despre minunea din burtica mea.

În data de 8 noiembrie, ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, am avut programare la medicul ginecolog dr. Voicu Simedrea (tot la dânsul am fost și în luna iunie când mi-a zis că nu pot rămâne însărcinată fără operație) dar de data aceasta a rămas șocat, ne-a felicitat pe amândoi și ne-a dat vestea cea mare: eram însărcinată de 10 săptămâni. Radiam amândoi de bucurie.

Sarcina a decurs normal, eu mă simțeam foarte bine, nu aveam grețuri, nu aveam pofte, la serviciu mergeam zi de zi și făceam multă mișcare.

A venit ziua de 10 ianuarie 2008, când am mers din nou la control și am văzut băiețelul pe monitor. Am zis atunci hotărâți că se va chema EMANUEL. Am ales și numele pe măsură, adică Emanuel - din ebraică: cu noi este Dumnezeu, acest nume amintindu-ne miracolul pe care-l trăim în fiecare zi.

Vorbeam amândoi foarte mult cu el; cu toate că era în burtica el ne auzea și se mișca foarte tacticos. Mă credeam cea mai fericită femeie din lume simțindu-l mereu cu mine.

La următoarele controale totul a fost în regulă, doar că medicul îmi tot spunea că nu voi putea naște normal deoarece copilașul este destul de mare, iar eu am avut în anul 2004 operație la ambii ochi (era posibilă o dezlipire de retină). Eu mă tot rugam să nasc normal. Am intrat în concediu doar înainte cu zece zile de a naștere.

Data aproximativă a nașterii era 5 iunie, dar pe 26 mai mi-a zis medical să mă prezint la spital pentru operația cezariană. În seara de 25 mai am terminat bagajul, era duminică.

Începe surpriza și odată cu ea îndeplinirea visului: luni, 26 mai în jurul orei trei dimineața, mi s-a rupt apa, am stat liniștită încă o oră, pentru că nu aveam dureri mari, aveam senzația că mă deranjează ceva prin burta, doar atât. După o oră am trezit-o pe mama mea, apoi pe soțul meu și am pornit spre maternitatea Bega din Timișoara (este la 50 km de Arad). Nici măcar nu știam unde este maternitatea, atunci am mers pentru prima dată. La ora cinci am fost la maternitate. Domnul doctor Simedrea era de gardă și mi-a spus că nu mai trebuie să-mi facă cezariană deoarece copilașul imediat este afară, eram dilatată de tot. Eu, pe moment m-am blocat, dar nu prea aveam timp să mă gândesc pentru că trebuia să mă concentrez la ce îmi spunea medicul și moașa să fac. Mi-am spus rugăciunile în gând, am cerut ajutor Domnului Iisus și Maicii Lui și tuturor Sfinților, mai ales Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril și Îngerului Păzitor, deoarece era o zi minunată de LUNI. Emanuel al meu a fost foarte harnic și rapid, încât la ora 5:40 l-am născut . Atunci m-am gândit că rugăciunile noastre au fost ascultate. Emanuel era așa de drăgălaș și foarte mare, cântărea 4070 grame și lungimea de 52 cm. Plângea tare și în momentul în care l-au pus la mine pe burtică s-a liniștit, apoi când l-au luat a început iar să urle.

Eu nu pot exprima în cuvinte ce simțeam în acele momente, dar sigur eram cea mai fericită mămică de pe acest pământ, nu mă simțeam obosită deloc, dimpotrivă, voiam să-l văd odată pe Lucian și pe mami și să le povestesc despre nașterea minunată pe care o trăisem. Când am ieșit din sală am sunat pe toată lumea să le povestesc despre Emanuel și minunata lui venire pe lume. Lucian a plecat apoi la Catedrala din Timișoara să lase un pomelnic de mulțumire lui Dumnezeu pentru toate și mai ales pentru copilașul nostru minunat.

Singura problemă era că el nu vroia la sân deloc iar laptele nu vroia să vină. În rest era tare cuminte, ne-am obișnuit foarte repede cu el. De la două luni nu se mai trezea noaptea până dimineața, nu am știut ce sunt nopțile albe. Fiecare 26 a lunii era sărbătorită iar în fiecare zi de Luni mă gândeam la venirea lui pe lume, într-o zi de Luni-început de săptămână-început de viață.

Botezul a avut loc chiar în ziua de Rusalii, la Mănăstirea Hodoș-Bodrog. A fost o zi frumoasă, dar cu dublu eveniment: soțul meu, de dimineață a avut licența la facultate, apoi a urmat Botezul lui Emanuel.

În aprilie 2009, Emanuel a fost deja în prima excursie: la Mănăstirea Prislop la Mormântul Părintelui Arsenie Boca și la peștera Sfântului Ioan de la Prislop. I-a plăcut foarte mult acolo, aerul era foarte curat, a băut apă de la izvor, a dormit câteva ore pe afară, iar în mașină a fost foarte cuminte.

Timpul a trecut iar noi știam că ne dorim al doilea copil dar tot nu apărea. La grădiniță, Emanuel avea colegi care aveau surioare și frățiori și ne-a spus într-o seară că vrea și el un fraților pe nume Sergiu. În vara anului 2012 am mers la nunta verișoarei mele iar Emanuel ne-a spus să-l ducem acasă la sora mea că numai el nu are frățiori și nu are cu cine să se joace la nuntă. Atunci am simțit o mare durere în suflet și i-am promis că și el va avea pe cineva, dar pentru asta trebuie să ne rugăm mai mult lui Dumnezeu.

În dimineața zilei de 6 iunie 2013 nu am mers la serviciu că nu mă simțeam bine și mi-am făcut testul de sarcină și surpriză... eram însărcinată. Din nou o veste minunată și tot la fel ca și prima dată, simțeam o revărsare divină asupra mea și toate stările de rău dispăruseră brusc, ca prin miracol, doar mai tușeam din când în când. Plângeam, din nou, de fericire, l-am sunat pe soțul meu să-l informez că din nou va fi tătic și am simțit din prima clipă că va fi o fetită pe care o vom numi Maria.

Am mers la medic care mi-a confirmat că port un bebe în burtică de 4 săptămâni iar când m-am întors spre casă am intrat la libraria ortodoxă și mi-am cumpărat cartea “Minuni cu copii născuți și nenăscuți-Noi minuni ale Sfântului Efrem” (despre care citisem în revista Familia Ortodoxă din iunie 2013) pe care nu am mai putut să o las din mână până nu am citit-o toată și pe care o recomand cu mare drag.

La următorul control, doamna doctor mi-a spus că crede că sarcina este oprită din evoluție. Eu am rămas fără cuvinte dar imediat m-am consolat cu gândul că Dumnezeu e mai presus de toate. Era joi după masă când am primit această veste și m-am hotărât ca să mă pregătesc pentru Spovedanie și Împărtășanie. Așa mi-a și ajutat Dumnezeu că duminică am reușit să ajung la duhovnicul meu să mă Spovedesc și Împărtășesc iar luni când am făcut din nou analiza BHCG a ieșit totul bine și eram foarte bucuroasă că și de data aceasta Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile.

Peste câteva zile am fost sunată de asistenta doamnei doctor la care am fost la control și mi-a spus că testul PAP mi-a ieșit de tip III. Din nou veste rea și am plecat de la serviciu direct la cabinet unde mi-au făcut colposcopie și am leșinat când am coborât jos de pe masă. Mi-am sunat urmatoarea zi medicul cu care născusem prima dată (dânsul este la un spital privat din Timișoara și nu îmi permiteam să merg acolo să nasc) iar dânsul mi-a spus că nu era normal să-mi facă colposcopia acum când sunt însărcinată. Am decis să merg la alt medic ginecolog și totul a fost, cu ajutorul lui Dumnezeu, bine în continuare.

Emanuel era foarte bucuros că va avea și el cu cine să se joace și mi-a spus că majoritatea prietenilor de la grădiniță au surioare și că ar fi bine dacă bebe ar fi fetiță, iar eu l-am întrebat că e bine dacă o va chema MARIA iar el a fost foarte încântat. Deci de la un Sergiu am ajuns la MARIA.

În 17 septembrie am mers la ecograf să vedem ce am în burtică fetiță sau baiat, iar Emanuel a zis că nu mai are rost sa ne ducem că el știe că am o fetiță. Aveam deja 22 de săptămâni dar nu m-am grăbit să merg la ecograf că eram sigură că este o Maria. Așa și a fost, domnul doctor ne-a confirmat că este o MARIA.

Era într-o sâmbătă minunată, adică sărbătoarea Sfântului Dimitrie, când noi trei și bebe în burtică ne rugam la Crucea Părintelui Arsenie Boca de la Prislop să vină în pace și sănătoasă fetița noastră și să ne ajute Bunul Dumnezeu să îi creștem plăcuți Lui.

În apropierea Crăciunului am mers la Mănăstirea Hodoș-Bodrog unde l-am rugat pe starețul Nestor să se roage pentru mine să am parte de o naștere ușoară și copilașul să fie bine.

Eram foarte bucuroasă că m-a ajutat Dumnezeu să merg și la serviciu până la încheierea anului, să las totul în ordine așa cum mi-am propus. Am așteptat Nașterea Domnului Iisus spovediți și împărtășiți, apoi intrarea în anul 2014 și iată că a sosit și momentul mult așteptat: în dimineața zilei de Vineri, 17 Ianuarie 2014 (pomenirea Cuviosului Antonie cel Mare), am pornit spre spital la control (joi noaptea nu dormisem aproape nimic simțeam că bebelușa vrea afară ). Domnul doctor Dascău Voicu, în urma controlului mi-a recomandat să rămân în spital pentru că eram dilatată 3 cm iar eu am refuzat pentru că nu aveam dureri. Am venit acasă și mi-am pregătit bagajul, eu speram că și de data aceasta să nasc normal, așa că am mai prelungit momentul până seara la 19 când am plecat la spital. Eram dilatată 7 cm fără dureri mari, dar au început să mă pregătească pentru operație pentru că le era frică să nu fac dezlipire de retină. Totul a decurs bine: la ora 21: 15 Maria a fost adusă pe lume.

Eu plângeam de fericită, ea urla de speriată dar când au pus-o pe burtica mea s-a liniștit imediat. Au urmat clipe minunate, duminică la amiază a fost prima ei masă de la sânul mamei (la prima naștere nu am avut lapte deloc).

Zilele au trecut repede, am ajuns și noi acasă cu Maria iar Emanuel era cel mai fericit frățior din lume iar noi cei mai binecuvântați părinți.

Duminică, 23 februarie 2014, a avut loc Botezul micuței noastre Maria la biserica noastră din cartier.

La 1 anișor, de ziua ei a primit cel mai frumos cadou de la frățiorul ei, o Cruce minunată, iar de la noi icoana Sfântului Antonie cel Mare, iar acum, când scriu aceste rânduri, ea are deja 1 an și 1 lună și crește minunat în preajma lui Emanuel, a noastră dar și a bunicilor pe care îi vizităm la sfârșit de săptămână.

Un sfat de urmat pentru viitoarele mămici: nu alegeți nașterea prin cezariană, este ușor pe moment dar zilele, lunile care urmează vor fii destul de grele. Eu am avut parte de ambele dar nașterea normală este cea mai sănătoasă.

Copiii sunt un dar de la Dumnezeu. Noi nu ar trebui să-i tratăm ca și cum ar fi proprietatea noastră, să ne purtăm cu ei așa cum ne dictează ideile, sentimentele sau frustrările noastre, ci noi trebuie să-I iubim, să-I învățăm și să-I disciplinăm.

Din învățăturile Părintelui Iustin Pârvu, extrase din cartea “Daruri duhovnicești”: O mamă care crește un copil trebuie să fie echilibrată, să aibă chipul icoanei în inimă, chipul Sfintei Cruci în minte, să știe drumul Bisericii ca să poată pregăti un prunc pentru viață (…. . ). Rugăciunea mamei pentru pruncii ei este mai puternică și mai ascultată decât rugăciunea preotului.

Haideți să facem din căminele noastre mici colțuri de cer pe pământ și să ne bucurăm de viață și de miracolul de a fi părinți!

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Anca – Codruța Varga,

Loc. Șimand, jud. Arad

 

 

 

 

  

 



Ora de religie în şcoli - înfrângere morală a justiţiei, dar şi prilej de mărturisire şi victorie a libertăţii de conştiinţă - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 Judecător – Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

Este regretabil că, în realizarea menirii sale nobile, uneori justiţia rămâne la precaritatea fenomenală existenţială şi nu consfinţeşte prin hotărârile pronunţate realitatea libertăţii de conştiinţă, aşa cum este fundamentată de gândirea filozofică şi teologică, pe care, în puţine cuvinte, am încercat să o conturăm în articolul „În numele libertăţii de conştiinţă”.

Ne referim la Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale a României,[1] prin care instanţa constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile art. 9 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a şi a III-a din Legea învăţământului nr. 84/1995, precum şi dispoziţiile art. 18 alin. 1 şi alin. 2 teza a II-a şi a III-a din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, potrivit cărora studiul religiei este o disciplină care face parte din trunchiul comun al materiilor pentru învăţământ, sunt neconstituţionale.

 Dincolo de orice comentarii, redăm în esenţă, argumentarea instanţei noastre constituţionale pentru a fundamenta această soluţie: Curtea constată că modul în care legiuitorul, prin textele de lege mai sus menţionate, a reglementat oferta educaţională la disciplina Religie, este de natură să afecteze libertatea de conştiinţă. Se apreciază că aceste texte de lege contravin dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Constituţie, potrivit cărora individul se bucură de libertatea neîngrădită a gândirii, a conştiinţei şi a credinţei religioase. Se mai reţine că există obligaţia negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau o credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă, potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării studierii unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării acestor drepturi. Instanţa constituţională consideră totuşi că în nici un caz o persoană nu poate fi pusă în situaţia de a-şi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare „ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei”. În concluzie, în opinia Curţii, este necesar să existe o opţiune clară, precisă din partea elevului sau a ocrotitorului legal pentru studiul religiei.

În opinia noastră, o astfel de argumentare este contrară spiritului reglementărilor cuprinse în normele mai sus menţionate, care în redactarea lor iniţială confereau suficient de multe garanţii privind dreptul la liberă opţiune a elevului sau a părinţilor pentru studiul religiei, chiar dacă această disciplină era inclusă în trunchiul comun al disciplinelor predate în şcolile de stat.

Obligaţia negativă a statului, de care face vorbire Curtea Constituţională, nu prezintă relevanţă juridică faţă de prioritatea impusă statului de a garanta libertatea de conştiinţă, inclusiv prin formele învăţământului religios inclus în disciplinele de bază din sistemul educaţional. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale reprezintă o diminuare a garanţiilor constituţionale ale libertăţii de conştiinţă, fapt interzis de dispoziţiile art. 152 alin (2) din Constituţie dar şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Drepturilor Omului. Totodată, este şi o restrângere nejustificată a acestei libertăţi, prin scăderea gradului de protecţie juridică, fiind în contradicţie în acest fel cu exigenţele principiului proporţionalităţii, aşa cum este el consacrat de art. 53 din Constituţie.

Mai mult decât atât, trebuie să subliniem că, potrivit art. 1 alin.(3) din Constituţie, autorităţile statului, inclusiv Curtea Constituţională, sunt obligate să interpreteze şi să aplice legea şi Constituţia, în raport cu tradiţiile democratice ale poporului român. Or, aşa cum am precizat în scurtele consideraţii istorice mai sus expuse, libertatea de conştiinţă, sub forma libertăţii religioase, şi mai mult decât atât consacrarea juridică a ortodoxiei ca religie dominantă în stat, face parte din valorile tradiţionale democratice edificate de-a lungul veacurilor şi reflectate juridic în Constituţiile din 1866 şi 1923.

Ce este şi mai grav este că instanţa constituţională, printr-o altă hotărâre, este vorba de Decizia nr. 306 din 27 martie 2012[2] având acelaşi obiect referitor la critica de constituţionalitate a reglementărilor normative mai sus amintite, autorul excepţiei de neconstituţionalitate fiind aceeaşi persoană, a respins ca neîntemeiată excepţia invocată, motivând în esenţă că este garantat dreptul părinţilor sau a tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. Prin urmare, Curtea a constatat că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 29 alin. 1 şi ale art. 32 alin. 7 din Constituţie cu privire la garantarea învăţământului religios.

 Nu este o simplă diferenţă de jurisprudenţă, ci este o contradicţie esenţială, care din punct de vedere logic lipseşte de autenticitate şi valoare şi, am spune noi, de legitimitate Decizia nr. 669/12 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale.

Este evident că această ultimă decizie reprezintă o înfrângere morală a justiţiei constituţionale care nu a cunoscut sau nu vrea să cunoască realitatea profundă dincolo de fenomenalitatea politică sau socială a conştiinţei şi a libertăţii.

Cu toate acestea, înfrângerea morală a justiţiei a dus la o victorie a libertăţii de conştiinţă, pentru că o astfel de hotărâre judecătorească a fost, cum spune Mântuitorul „prilej de mărturisire”. În timpul care a trecut, majoritatea elevilor sau a părinţilor au mărturisit libertatea conştiinţei şi credinţa ortodoxă şi au solicitat frecventarea cursurilor de religie, ba mai mult, există şi organizaţii ale părinţilor care susţin o astfel de iniţiativă.

Mărturisirea de credinţă şi, implicit, a libertăţii conştiinţei este de fapt confirmarea profunzimii omului ca persoană spirituală liberă ce depăşeşte, prin voinţa sa, graniţele artificiale sau constrângerile impuse uneori vremelnic de hotărârile justiţiei ce rămân într-o fenomenalitate şi aparenţă lipsită de valoare.

 


[1]                  Publicată în M.Of. nr.59 din 23 ianuarie 2015

[2]                  Publicată în M.Of. nr. 388 din 11iunie2012



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
În numele libertăţii de conştiinţă - Lector univ. dr. Marius Andreescu

  Judecător – Curtea de Apel Piteşti 
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

Conştiinţă şi libertate

Omul este singura fiinţă care, prin facultăţile raţiunii, poate să mediteze asupra existenţei, dar şi asupra gândurilor proprii, astfel spus, posedă capacitatea de a reflecta şi de a interoga, pe sine, şi lumea exterioară, căutând răspunsuri şi, dacă se poate, certitudini la întrebările sale.

Reflecţiile asupra gândului dau sensuri existenţiale prin care omul se concepe şi uneori se defineşte pe sine, îşi recunoaşte şi îşi afirmă locul său în lume şi în univers. Încercăm a spune că reflecţia asupra gândului, întoarcerea gândului asupra sa însăşi, sau cum spun filozofii raţionalişti „gândirea care se gândeşte pe sine”, este mai mult decât meditaţia filozofică sau o simplă construcţie logică, deoarece reflecţia nu are un caracter pur formal, ci unul existenţial. Gândul care se gândeşte pe sine vizează nu numai raţiunea, ci şi existenţa sau fiinţa ca atare. Aceasta este conştiinţa, ca particularitate ontologică a fiinţei ce se întemeiază pe capacitatea reflexivă a raţiunii. Prin conştiinţă pot afirma propria mea existenţă ca fiinţă raţională, prin acel „eu sunt”, nu atât prin incertitudini existenţiale, aşa cum spunea Descartes, nici prin certitudinile formale ale raţiunii, ci prin simţirea înțelegătoare, raţională, care îmi relevă sinele şi sensurile conferite de reflecţia asupra sinelui, asupra lumii şi asupra universului.

Conştiinţa este proprie fiinţei umane, diferenţiind-o pe aceasta de orice altă formă existenţială, şi prin care omul este înţeles în individualitatea sa, dar şi prin apartenenţa la întreaga umanitate. Conştiinţa este rezultatul relaţiei omului, prin facultăţile raţionale şi ale simţirii înţelegătoare cu sine însuşi, cu natura, cu societatea, dar şi cu Fiinţa Supremă. Sensurile existenţiale nu se regăsesc în simple cunoştinţe, ci în faptele de conştiinţă ce reprezentă conţinutul acesteia.

Conştiinţa nu este un gol existenţial, ci este întotdeauna conştiinţă „a ceva” sau „întru ceva”. Determinaţiile de conţinut generează două forme sau dimensiuni: conştiinţa eu-lui şi conştiinţa de sine.

 În general, gândirea filozofică şi psihologică a subliniat că sinele este mai vast decât eu-l, îl integrează pe acesta şi este mai mult decât eu-l: „Iar sinele care a rupt cercul eu-lui, este întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind orizontul mişcător în care te adevereşti în adânc”[1]. Pentru Carl Gustav Jung, „sinele” se referă la o entitate care nu o înlocuieşte pe cea desemnată până acum prin conceptul de „eu”, ci mai degrabă o include pe aceasta în sfera sa, ca un supraconcept. În viziunea marelui psiholog, prin „eu” se înţelege acel factor complex la care se raportează toate conţinuturile conştientului. El constituie centrul câmpului conştientului, iar în măsura în care acesta include personalitatea empirică în sfera sa, eu-l este subiectul tuturor actelor personale ale conştientului. „Raportarea unui conţinut psihic la eu reprezintă criteriul conştiinţei acestuia, deoarece nici un conţinut nu este conştient dacă nu este reprezentat unui subiect”[2].

Reţinem, ca un aspect comun gândirii filozofice şi psihologice, înţelegerea conştiinţei prin ideea de subiect şi, spunem noi, şi prin ideea de persoană conferită omului.

Pentru Jung, deşi eu-l se bazează pe întregul „câmp al conştientului”, el nu este acest câmp, ci doar punctul de referinţă delimitat de factorul somatic, psihologic. Prin „eu” se obţine doar o imagine a personalităţii constituite, dar personalitatea totală este mult mai complexă. „Sinele” este pentru „eu” un dat obiectiv pe care libertatea de voinţă a „eu-lui” în câmpul conştientului nu îl poate schimba. Şi spune Jung: „De aceea am propus să numim sine, personalitatea totală care, deşi nu este în întregime sesizabilă, este totuşi prezentă. Eu-l este, prin definiţie, subordonat sinelui şi se raportează la aceasta ca parte la întreg”.[3]

 La Constantin Noica, înţelegerea raportului dintre sine şi eu se realizează pe trei paliere: 1) înţelegerea sinelui în pasivitatea eu-lui, „ca o conştiinţă mai adâncă a acestuia”, se poate înţelege că sinele este faţă de eu un arhetip; 2) sinele poate fi expresia activă a eu-lui: ca ideal, conştiinţă etică, libertate. Aici sinele este un modelator al eu-lui; 3) Sinele, ca expresie a lucidităţii eu-lui, fiind determinat de „libertatea care şi-a aflat necesitatea”. Sub termenul de luciditate se ascunde cel de conştiinţă, respectiv câmpul conştientului, cum e numit de Jung[4]. Pentru Constantin Noica, „eu-l” se află într-un proces dialectic de ridicare la sine. În această devenire, omul şi creaţia lui sunt expresia libertăţii sinelui superior care reprezintă fiinţa. De aceea, devenirea este înţeleasă de Noica ca fiind orientată spre fiinţă, prin trecerea progresivă de la eu la sinele mai adânc.

În raport cu aceste succinte reflecţii filozofice, se poate reţine că filozofia şi psihologia evidenţiază complexitatea conştiinţei, ca dimensiune ontologică fundamentală a fiinţei umane. Această complexitate şi adâncime de conţinut nu exclud ci, dimpotrivă, presupun unitatea conştiinţei bazată la rândul ei pe unitatea fiinţei. Conştiinţa, pe care numai omul ca fiinţă raţională o posedă, este unitară, dar se manifestă în două forme: conştiinţa eu-lui al cărui conţinut este fenomenalitatea existenţială a omului, ca fiinţă finită, în natură şi în societate, supus determinismului material şi temporar şi prin aceasta precarităţilor existenţiale, iar pe de altă parte, conştiinţa de sine proprie omului care s-a cunoscut pe sine şi adevăratul sens al existenţei aflat dincolo de finitudine şi determinismul natural, transfigurându-şi, prin această cunoaştere şi conştiinţă, fiinţa, şi devenind ceea ce este prin fire, persoană şi personalitate spirituală şi ca atare liber.

Omul poate rămâne însă un simplu individ încorsetat de legile naturii şi ale societăţii, dacă prin voinţă, credinţă şi cultură nu transcende limitele eu-lui şi nu-şi descoperă sensul său adevărat în Fiinţa Supremă şi în viaţa veşnică, ajungând astfel la conştiinţa sinelui inepuizabil în profunzimile sale. Trecerea de la conştiinţa eu-lui la conştiinţa de sine este, în esenţă, devenirea omului de la individ la persoană spirituală, liberă, aflată în relaţie infinită şi indefinită de iubire cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu toată firea. Şi concepţiile filozofice remarcă o astfel de diferenţiere între omul, ca fiinţă finită, iar pe de altă parte, personalitatea umană definită prin libertatea sa. Unde nu este libertate, adică acolo unde este numai conştiinţa finită a eu-lui, nu şi a persoanei, este număr, cum bine spunea Constantin Noica”.

Problematica unităţii conştiinţei şi a fiinţei este evident obiect pentru meditaţia teologică. Iată ce spunea, în acest sens, cuviosul Isaia Pustnicul: „Să stăruim, iubiţilor, în frica lui Dumnezeu, păzind şi păstrând făptuirea virtuţilor, nepricinuind sminteli conştiinţei noastre, ci luând aminte la noi înşine în frica lui Dumnezeu. Să facem aceasta până se va elibera şi ea împreună cu noi, ca să se producă între noi şi ea o unire, încât să ajungă paznica noastră, arătându-ne orice lucru în care e primejdie să cădem. Dar, de nu ascultăm de ea, se va despărţi de noi, lăsându-ne să cădem în mâinile vrăjmaşilor noştri şi nu ne va mai ajuta[5].

Comentând acest text, părintele profesor Dumitru Stăniloae remarca dualitatea dintre conştiinţă şi fiinţa noastră. Conştiinţa e cea prin care ne putem păzi fiinţa de atracţiile precarităţilor existenţiale, iar scopul existenţei este să realizăm unitatea dintre conştiinţă şi fiinţa noastră. Spunea în acest sens părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Sunt trei şi în om, deosebit de al Treilea suprem. Conştiinţa ca al treilea în om (deosebită de eu şi de fiinţa proprie) e puternică în om, mai ales când are în ea pe al Treilea suprem, sau pe Dumnezeu[6].

Omul care a ajuns la conştiinţa sinelui este persoană şi prin aceasta liber întru comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că omul, ca persoană, este „duh şi libertate” şi, în acelaşi timp, taină şi lumină, este o „taină a luminii”. Conştiinţa de sine a omului este un adânc de iubire şi smerenie pentru că ea este legătura infinită şi indefinită a persoanei umane cu Persoana Supremă. Această comuniune este totuşi ordinea superioară determinismului natural, pentru că nu este constrângătoare şi nici finită, ci infinită în iubire, este ordinea pe care a relevat-o Mântuitorul în poruncile sale şi în mod deosebit prin porunca iubirii, porunca desăvârşirii şi porunca sfinţeniei.

 Se poate spune că reflecţia filozofică autentică despre conştiinţă este susţinută de adevărurile de credinţă din revelaţia naturală şi supranaturală, adevăruri atât de frumos exprimate în multe scrieri patristice.

Părintele Arsenie Boca spunea despre conştiinţă: „E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă înseamnă a şti împreună la fel. Iar ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare, cugetul sau conştiinţa e ochiul în care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi prin care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi”.[7] Şi tot părintele Arsenie Boca afirma: „Când ai conştiinţa curată, să nu te temi niciodată de nimic”.[8]

Una dintre cele mai frumoase reflecţii despre conştiinţă o întâlnim la Ava Dorotei: „Când a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte şi luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea şi arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeşte conştiinţă şi ea este legea firii lui”. [9]

În acelaşi sens, Marcu Ascetul se referă la conştiinţă ca proprie firii omului: „Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o citeşte cu fapta face experienţa ajutorului dumnezeiesc. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă de alta prin fire”.[10]

Dacă examinăm relaţia dintre conştiinţă şi cunoaştere, putem spune că nu există o identitate între cele două facultăţi ale firii umane, dar se presupun reciproc. Suma cunoştinţelor ştiinţifice sau de orice fel nu formează conştiinţa. Prin conştiinţa de sine cunoştinţele primesc sensul lor firesc. Pe de altă parte, conştiinţa este altceva decât discursivitatea raţiunii sau sensibilitatea intelectului. Ea este reflecţie asupra gândului, asupra conceptelor, categoriilor pe care le construiesc sensibilitatea intelectuală sau raţiunea cunoscătoare şi este, în esenţă, comuniunea existenţială profundă între persoane. În conştiinţa de sine, aşa cum o definesc părinţii filocalici, dispare dihotomia proprie cunoaşterii raţionale dintre subiect şi obiect. Prin conştiinţă, înţeleasă în relaţia de comuniune interpersonală, cunoştinţele dobândesc unitate şi sensul lor, deoarece conştiinţa eu-lui, dar în mod deosebit a sinelui, nu poate aparţine decât persoanei. O astfel de idee este magistral construită de părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Acelaşi lucru ni-l atestă şi cuvântul con-ştiinţă. Eu nu mă cunosc pe mine fără o relaţie cu ceilalţi. În ultimă instanţă, eu cunosc sau sunt conştient de mine în relaţie cu Dumnezeu. Lumina cunoaşterii mele privitoare la lucru sau la mine însumi, se proiectează peste chipul uman, comunitar, din comuniunea personală supremă. Nu suntem conştienţi de noi înşine decât în relaţie cu altul şi, în ultimă instanţă, în faţa lui Dumnezeu. Eu-l singur n-ar mai avea conştiinţă; prin conştiinţă el este un „loc” spiritual al său în relaţie cu alţii. În conştiinţa de sine el sporeşte odată cu sporirea în cunoaşterea de sine, iar aceasta sporeşte odată cu sporirea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a semenilor, dar şi a lucrurilor”.[11]

Spre deosebire de conştiinţa eu-lui mărginită în finitudinea existenţială, conştiinţa de sine are proprie libertatea în ordinea pe care o conferă poruncile divine. Omul care a devenit persoană este conştient că depinde de Dumnezeu şi prin aceasta este stăpân pe sine însuşi, fiind stăpânit de Dumnezeu, iar din rob al păcatului devine „rob al libertăţii", prin nepărtinire, lucrarea virtuţilor, dar şi prin harul sfânt. Este rob al libertăţii pentru că trăieşte în comuniunea iubitoare infinită cu Dumnezeu şi cu semenii şi prin aceasta se înscrie într-o ordine sau în ceea ce filozofii numesc „legea libertăţii”.

 Conştiinţa este o dimensiunea naturală prin care omul devine ceea ce este şi se diferenţiază în mod categoric de orice altă formă existenţială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existenţiale se transformă conform legilor cauzalităţii, cum spune Kant. Spre deosebire, omul prin conştiinţa sa şi în forma supremă conştiinţa de sine nu se transformă, ci devine, conform legilor libertăţii, după spusele aceluiaşi mare filozof. Părintele Teofil Părăian spunea că omul devine ceea este el, sensul existenţei sale fiind orientat spre realizarea şi descoperirea conştiinţei de sine.

 În consecinţă, libertatea este proprie conştiinţei de sine. Nu poate fi concepută conştiinţa de sine în marginile determinismului natural sau supusă unor constrângeri, condiţionări sau orice fel de limitări impuse de legea juridică şi, în general, de legea socială.

Acest fapt este foarte bine subliniat în scrierile patristice, care relevă că libertatea omului devenit persoană spirituală este inerentă conştiinţei de sine. Pentru profunzimea gândului redăm una dintre cele mai frumoase meditaţii filocalice asupra libertăţii omului, ca persoană conştientă de sine, în comuniunea sa de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată înclina spre bine. Dar înclinând spre bine, prin voie liberă, nu e în stare să-l împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Că s-a scris: nu e de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte (Rom. 9, 16). Dacă deci îşi apleacă omul inima spre bine şi cheamă pe Dumnezeu în ajutor, luând aminte la dorinţa lui cea bună, dăruieşte putere lucrării lui. Şi aşa se întâlnesc amândouă; libertatea omului şi puterea lui Dumnezeu. Căci binele vine de la Dumnezeu dar se împlineşte de către sfinţii lui. Şi aşa se slăveşte Dumnezeu în toţi şi el îi slăveşte pe ei”.[12]

Starea juridică a omului îngustează şi chiar constrânge la limite fenomenale inepuizabilitatea conştiinţei de sine, dar şi a libertăţii proprie, firii omului ca persoană spirituală, deoarece legea, oricât de generoasă ar fi, rămâne în limitele finitudinii umane, chiar şi atunci când încearcă să conceptualizeze, să recunoască şi să garanteze acest dar divin nepreţuit al omului, care este libertatea de conştiinţă despre care părintele Arsenie Boca spunea că „este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viaţa sa”. Prin urmare, libertatea de conştiinţă fiind un bun spiritual, mai mult decât bunurile materiale, trebuie cultivată, dezvoltată şi mai ales apărată faţă de orice fel de constrângeri şi ingerinţe, unele venind chiar din aplicarea deformată în raport cu sensurile existenţiale profunde a principiilor şi normelor dreptului.

Ar mai fi de adăugat că libertatea conştiinţei face parte din aşa numitele drepturi naturale ale omului preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în normele constituţionale sau de altă natură. Prin urmare, nu legea este aceea care determină şi dă conţinut libertăţilor individuale şi drepturilor fundamentale, ci invers, legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertăţile şi drepturile fundamentale preexistente sunt reflectate în norma juridică.

Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertăţii omului în mediu social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înţeleasă ca act normativ şi nu ca lege morală, realitatea dominantă este constrângerea şi neautenticul existenţial, deoarece orice lege juridică, prin esenţa sa, este o formă de limitare şi de restrângere sau condiţionare a libertăţii omului şi, cu atât mai mult, al libertăţii de conştiinţă.

Uneori dreptul reflectă dimensiunea naturală a conştiinţei şi a libertăţii şi mai ales anterioritatea acestora faţă de consacrarea normativă. În instrumentele juridice universale clasice privind drepturile şi libertățile fundamentale ale omului, în mod obişnuit există formula potrivit căreia „statele recunosc drepturi şi libertăţi fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ şi nu le impun ca un dat juridic. Este o recunoaştere în planul dreptului a profunzimilor şi realităţilor existenţiale specifice conştiinţei şi libertăţii pe care le relevă filozofia şi teologia.

Există o contradicţie unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege şi libertatea conştiinţei. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea conştiinţei, dar libertatea poate contrazice legea.

Mai grav este atunci când în numele legii, dar şi în numele libertăţii de conştiinţă, justiţia nu respectă dimensiunea existenţială a omului ca persoană spirituală, impunând limite, condiţii, restricţii, acolo unde acestea nu pot fi stabilite de legea juridică şi nici de justiţie, deoarece sunt contrare firii şi naturii omului ca fiinţă spirituală, liberă în esenţa sa.

Cu toate acestea, există momente importante şi semnificative pe care istoria constituţională le evidenţiază în încercarea dreptului de a recunoaşte acest bun spiritual al omului şi al omenirii, care este libertatea de conştiinţă.

Sensuri istorice

O analiză istorică a evoluţiei libertăţii de conştiinţă poate fi realizată pe mai multe planuri: filozofic, politologic, sociologic sau juridic. Ne rezumăm a marca dimensiunea istorică a libertăţii de conştiinţă, aşa cum se reflectă în principii şi norme juridice în epoca contemporană.

Semnificativă este Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului adoptată în 1789, în Franţa, care stabileşte principii valabile şi pentru epoca modernă. Astfel, în art. 4 se dă o definiţie a libertăţii ce în prezent rar poate fi întâlnită în constituţiile moderne: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii posibilitatea exercitării aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”. Semnificative sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 5 prin care se consacră caracterul de excepţie a restrângerii libertăţii, indiferent de formele acesteia , considerată a fi un drept natural: „Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile dăunătoare societăţii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit şi nimeni nu poate fi constrâns să facă ceea ce ea nu-i ordonă”. Reglementările mai sus-menţionate instituie un principiu fundamental aplicabil şi libertăţii de conştiinţă, respectiv „coexistenţa libertăţilor” prin care se defineşte orice societate democratică, fiind totodată şi o condiţie a statului de drept  Constituţionaliştii francezi din epoca respectivă au fost preocupaţi să dea o formă juridică, cu valoare constituţională, libertăţii de conştiinţă şi libertății de exprimare, ambele drepturi condiţionându-se reciproc. Dispoziţiile art. 11 din acelaşi document arată că: „Libera exprimare a gândirii şi a opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în mod liber, cu condiţia să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăţi în cazurile determinate de lege”. Este o afirmare clară a dreptului inviolabil absolut al libertăţii de gândire şi al libertăţii de exprimare, singurele limite fiind cele stabilite de lege.

 Spre deosebire de multe dintre reglementările constituţionale moderne, în art. 12 din acest document se garantează în mod real şi nu numai formal drepturile omului şi, implicit, libertatea de conştiinţă, pentru că se instituie o obligaţie pozitivă a statului de a le apăra, precizându-se şi finalitatea unei astfel de acţiuni, ce nu poate fi decât interesul public: „Garantarea drepturilor omului şi cetăţeanului necesită o forţă publică. Această forţă este, deci, instituită spre binele tuturor şi nu în folosul particular al acelora cărora îi este încredinţată”.

Consacrarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului este o condiţie necesară pentru ca o societate să fie considerată democratică. Art. 16 reprezintă o succintă şi elocventă definiţie a democraţiei şi constituţionalismului: „Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separarea puterilor n-are constituţie”. Prin urmare, este o definiţie materială a constituţiei şi constituţionalismului şi nu una formală. Simpla existenţă a unei legi fundamentale nu este suficientă pentru a realiza o societate democratică. Este nevoie, aşa cum au precizat constituţionaliştii francezi de realitatea consacrării şi garantării acestor drepturi prin conţinutul legi fundamentale, dar şi prin interpretarea şi aplicarea acestora.

Tradiţiile democratice ale constituţionalismului românesc din perioada contemporană marchează istoric consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă, ca drept fundamental. Ne referim în special la dispoziţiile cuprinse în Constituţia României din 1866, care pentru prima dată în ţara noastră oferea o recunoaştere juridică a libertăţii de conştiinţă. Astfel, dispoziţiile art. 21 cuprindeau o formulare de esenţă, prin care libertatea conştiinţei era considerată ca un drept natural: „Libertatea conştiinţei este absolută”. Conţinutul acestui drept fundamental avea în vedere în mod explicit garantarea libertăţii religioase. Mai mult decât atât, religia ortodoxă şi biserica ortodoxă erau consacrate constituţional: „Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea ca biserică ecumenică a răsăritului în privinţa dogmelor”. Acestea sunt formulări juridice care exprimă realitatea socială, specificul cultural şi religios al poporului român, fără însă a se îngădui exclusivismul religios şi intoleranţa interconfesională. De altfel toată istoria poporului român, spiritualitatea sa, tradiţiile culturale afirmă clar şi elocvent toleranţa şi respectul faţă de toate confesiunile religioase.

Dispoziţii similare erau cuprinse şi în Constituţia din 1923, care practic relua conţinutul reglementărilor din Constituţia României din 1866.

Meditând la aceste realități istorice şi juridice, ne întrebăm în ce măsură actualele reglementări din documentele interne şi internaţionale privind libertatea de conştiinţă şi de exprimare răspund finalităţii naturale ale acestor drepturi şi exigenţelor valorice, şi nu numai formal juridice, ale societăţilor contemporane, al tradiţiilor religioase şi culturale ale statelor europene şi bineînţeles şi ale României. O astfel de întrebare este legitimă pentru că se poate constata în sfera politică, dar şi juridică, o anumită rezervă sau reţinere în a recunoaşte şi a garanta în mod absolut libertatea de conştiinţă, în raport cu tradiţiile de cultură şi religie ale statelor. Cu titlu de exemplu ne referim la refuzul politicienilor de a consemna în tratatele constitutive ale Uniunii Europene identitatea cultural creştină a ţărilor membre ale acestei organizaţii sau unele decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului dar şi ale Curţii Constituţionale, care interpretează dispoziţiile normative privind libertatea religioasă aplicate cultului creştin, învăţământului religios sau simbolurilor de credinţă ortodoxe, în mod restrictiv sau condiţionat eludând astfel tradiţiile religioase ale poporului român, importanţa religiei, cu deosebire ortodoxe pentru formarea morală a omului şi mai ales caracterul absolut, necondiţionat al libertăţii religioase, singurele limite fiind legate de cerinţele respectării demnităţii omului a spiritului de toleranţă interconfesional şi a principiilor legii morale unanim acceptate de spiritul comun al bunului simţ.

 


[1] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 15.

[2] C.G. Jung, Puterea sufletului. Antologie, psihologia analitică, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, p. 129.

[3] C.G,Jung, Op. cit. p.133.

[4] Pentru dezvoltări a se vedea Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, pp. 17 – 35.

[5] Isaia Pustnicul, Cuvântul IV, Filocalia, Vol.XII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 60.

[6] Părintele profesor Dumitru Stăniloaie, Filocalia, Vol. XII, op. cit. p.60.

[7] Părintele Arsenie Boca. Mare Îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj Napoca, 2002, p. 67.

[8] Părintele Arsenie Boca, op. cit., p. 68.

[9] Avadoriotei, Învăţături, III, 1, în Filocalia, Vol. X.

[10] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 186 şi 198.

[11] Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 243.

[12] Cuvioşii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 763, Filocalia, vol. X.



Biserica și nevoia de firesc [Părinți pentru ora de religie] - Iulian Capsali

În toată debandada creată de decizia CCR, Dumnezeu a lucrat aşa cum ştie El mai bine, iar asta trebuie că au văzut şi cei care sunt duşmanii acestui neam creştin. Chiar în clasa fiului meu, într-a cincea, s-au înscris la ora de religie un copil musulman şi unul neoprotestant, din inițiativa părinților. Cunosc multe astfel de cazuri în Bucureşti, relatate de prieteni. Probabil că procentul celor înscrişi va fi în jur de 90%, ceea ce este peste aşteptări.
Cred însă că entuziasmul nostru trebuie să fie bine temperat. Nu se vor sfârşi aici atacurile împotriva Bisericii şi, în general, asupra creştinismului, asta este limpede. Globalismul nu se poate impune decât într-un neam transformat în populaţie, în persoane transformate în indivizi care absorb orice direcţie ideologică şi pe care se pot face orice inginerii sociale. Atacurile împotriva Familiei vor fi mai teribile de acum înainte. De asemenea, se va duce o lupta continuă ca să-i lipsească pe români de orice legături cu Tradiţia, aşa cum se întâmplă în toată lumea "civilizată" de altfel.

De aceea cred că legăturile extrem de firave între laicatul ortodox şi ierarhie, între ierarhi şi preoţi, între ieromonahi şi preoţii de mir, vor trebui redescoperite şi bine cimentate - altfel înseamnă că nu am înţeles nimic din semnul pe care l-am primit acum.
Este limpede că sobornicitatea bisericii trebuie OBLIGATORIU recuperată la nivelul cel mai profund cu putinţă. Deschiderea şi conlucrarea trebuie să fie totală şi ar fi cazul să ieşim din mentalitatea de castă, pentru că lucrăm cu toţii în Hristos, fiind părticele din Trupul Bisericii.

Toată strategia de imagine a BOR trebuie regândită şi puşi la treaba oameni care se pricep bine la acest domeniu. În general, ar trebui o infuzie de profesionalism în toate segmentele media pe care le deţine Biserica pentru că altfel nu o să se iasă din solipsism. Dialogul cu societatea românescă înseamnă mult mai mult decât comunicate şi emisiuni sforăitoare în care accentul se pune pe cantitate şi pe triumfalism. România reală, problemele credincioşilor arată altfel decât la Trinitas TV. Aceasta în contextul în care presiunea mediatică a celor aserviți intereselor globaliste, atât de mare în ultimii ani, nu va slabi deloc. Ba dimpotrivă.

Biserica noastră nu îşi mai poate rezolva problemele inerente ale funcţionarii ei doar la nivel de vârf, între "delfini", în culise. Dacă cineva crede că se va reveni la armonia dintre puterea politică vremelnică şi Biserică, se înșeală. Gata, s-a sfârşit acesta poveste idilică! Şi poate că este mai bine aşa. Biserica trebuie să arate însă, curajos, care sunt oamenii politici ce pot să garanteze că viaţa creştinilor majoritari nu va fi siluită de presiunea totalitară a unor decizii externe care au ca scop demantelarea societăţii şi distrugerea acestui weltanschauung creştin inerent românului.
Decizia CCR a fost duşul rece care ar trebui să ne arate limpede că Statul Român nu-şi mai aparţine sieşi, că se încearcă modificări artificiale de paradigmă. În acest context, centralismul papist, lipsa dialogului cu laicatul nu poate decât să sufoce "viul" Bisericii, nu poate decât să risipească seva hrănitoare a Duhului Sfânt. Deznodământul în asemenea perspectivă nu poate fi decât marasmul. Cui prodest?

În paralel, va fi nevoie de o expresie politică a oamenilor care au credinţă si împărtășesc valorile tradiționale, ale normalității. Aceasta neregăsindu-se acum la nivel de pol conservator nicăieri decât în false și minore construcţii neoliberale, de laborator.
Cred că suntem singurul stat al Europei care nu are o opoziţie la sistemul trasat de "Hegemon"; avem cea mai obedientă clasa politică din continentul unde experimentul politic al unei construcții suprastatale este în colaps, fiind ţinut acum la aparate în mod artificial.
Lipsa de oameni politici care să ia decizii în marile crize ce vor urma este cronică. De aceea, cred că la acestă construcţie va trebui să participe orice creştin care este conştient de lupta ce trebuie dusă în lumina sângerie a acestui amurg de civilizație. Și care o să ceară multe, foarte multe sacrificii. (sursa: https://www.facebook.com/iulian.capsali/posts/855341861170676?fref=nf&pnref=story ).

Doamne ajută!

Vedeți și:

Părinți pentru ora de religie  

            

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Monahul Filotheos din Munții Carantania - viața și leacurile miraculoase pentru bolile zilelor noastre

 

După zile în şir de călătorii în Ţara Sfântă, într‑o binecuvântată zi de vineri am făcut un popas pe malul drept al Iordanului, chiar acolo unde se spune că ar fi adevăratul loc al Botezului Mântuitorului Hristos. Clima blândă din acea zonă te face să uiţi până şi cele mai aprige vicisitudini ale vieţii, învăluindu‑te într‑o boare, care eu personal nu ştiu dacă are vreun nume, dar trăieşti senzaţia că te poartă pe aripi de îngeri. După ce mi‑am primenit trupul şi sufletul în apa Iordanului, am ridicat privirea spre cer şi I‑am dat slavă lui Dumnezeu pentru acest dar minunat. În locul acesta încărcat de spiritualitate, bucuria mea a fost întregită de cunoaşterea unui monah grec, vieţuitor al Munţilor Carantania, care m‑a făcut să înţeleg cum se poate ajunge la vindecarea sufletească, dar cât de uşor te poţi vindeca şi trupeşte, doar cu plante şi fructe din Grădina Domnului.

Întâlnirea cu călugărul grec

Am păşit cu sfială pe treptele care coboară până în apa Iordanului şi mi‑am spălat faţa cu apa aceea rece ca gheaţa, o apă pe cât de tulbure, pe atât de binefăcătoare. În momentul în care am atins apa, m‑am trezit ca dintr‑un vis, cu o bucurie în suflet, pe care n‑o mai încercasem niciodată, trăind sentimentul curăţirii trupeşti şi sufleteşti în acelaşi timp. Pentru o clipă am simţit boarea aceea călduţă, ca şi cum respiraţia Mântuitorului cobora peste locul acela sacru, spre a ne răsplăti cu o dulce binecuvântare. Cu această limpezime a privirii, dar şi a trupului, mi‑am simţit sufletul mai curat decât oricând şi nu puteam să‑mi explic de unde atâta prospeţime, acolo, în imediata apropiere a deşertului? Cu mintea frământată de semne de‑ntrebare, am început să urc, iar când am ajuns lângă grupul cu care venisem, un bătrân, coborât parcă din Pateric, m‑a făcut să tresar. Monahul Filotheos vieţuieşte în Munţii Carantania, iar o dată pe lună coboară să ia apă din Iordan, seminţe şi fructe. De la el am aflat taine ale tămăduirii cu această apă, dar şi alte leacuri cu plante şi fructe care rodesc pe pământul arid al Ţării Sfinte. Rămânând gânditoare, într‑un loc de unde într‑o perspectivă îndepărtată aveam Iordanul cu întortocheata lui şerpuire, iar din cealaltă grupul de monahi cu care venisem, ei bine, în locul acela, am simţit cum coboară lumina amiezii peste feţele îngândurate ale tuturor. Multă vreme, am încercat să descifrez tăcerea care pusese stăpânire peste noi toţi, dar n‑am reuşit cu niciun preţ. M‑am aşezat lângă călugărul a cărui rugăciune părea că nu se va termina niciodată şi priveam cum îşi trece degetele pe metanier, nefiresc de repede, cu privirea fie în pământ, fie de‑a lungul râului. Un grilaj de fier, care întâmplător era între noi mă împiedica să văd foarte bine cum curge rugăciunea, motiv pentru care i‑am făcut semn maicii Pelaghia să îl surprindă într‑o fotografie. S‑a mâhnit foarte tare monahul şi, ridicându‑se, ne‑a rugat să ştergem imaginea surprinsă, pentru că viaţa lui actuală este departe de cele lumeşti şi nu‑şi doreşte să smintească pe cei care‑i ştiu obiceiul de a se ruga în locuri numai de el ştiute, din Munţii Carantania. Teologul şi jurnalistul din mine erau într‑un război total. I‑am luat cu o repeziciune de nedescris aparatul măicuţei şi l‑am băgat în geantă, motivând că acolo sunt toate pozele mele de la Iordan şi că voi şterge şi acea fotografie. Au urmat momente de tăcere şi rugăciune, după care monahul ne‑a binecuvântat şi ne‑a uns cu sfânt mir, pe fiecare în parte. Era semn că ne‑a iertat.

Monahul Filotheos trăieşte în Pustia Carantaniei

Am plecat de la Iordan, dar în drumul până la maşina care ne aştepta, întâmplarea a făcut să ajung iar lângă monah. De data aceasta am făcut cunoştinţă şi am aflat că se numeşte Filotheos. A fost medic la Atena timp de nouă ani, după care şi‑a pierdut soţia, în timp ce‑i aducea pe lume o fiică. Au murit amândouă, iar tânărul medic de atunci, rămas singur, a ales calea monastică, vieţuind timp de zece ani la două mănăstiri din Grecia. A plecat apoi într‑un pelerinaj în Ţara Sfântă şi a rămas aici pentru totdeauna. După trei ani de viaţă de obşte la Mănăstirea Sfântul Sava, atras fiind de pustnicie, s‑a retras în Munţii Carantania, unde vieţuieşte şi astăzi. Nu mi‑a dat prea multe amănunte despre locul şi modul în care trăieşte, dar am înţeles că o dată la o lună sau două coboară să se spovedească şi să se împărtăşească şi tot atunci îşi face provizii pentru următoarea perioadă de timp. Întrebându‑l ce face în momentele de slăbiciune trupească şi cum îşi tămăduieşte bolile, am avut bucuria de a mă îmbogăţi cu o mulţime de taine duhovniceşti şi leacuri numai de el ştiute, pe care la rându‑i le‑a aflat de la călugării bătrâni, pe care îi găsise în acele locuri.

„Nardul nu tămăduieşte fără rugăciune”

Totul a început de la o banală întrebare a mea, prin care voiam să ştiu de unde aş putea cumpăra o sticluţă cu mir, care să fie identic cu acela cu care ne‑a uns părintele. După ce a zâmbit îngăduitor, monahul mi‑a explicat: „Mirul acela care se comercializează şi pe care îl căutaţi dumneavoastră, turiştii, este doar o umbră de mir. Acesta (şi îmi arată încă o dată sticluţa) este mir de nard curat. Nardul nu este întotdeauna din cel mai bun. Există mai multe soiuri, ceea ce vedeţi aici se foloseşte la Marele Mir. Când am venit din Grecia, aveam mari probleme cu circulaţia periferică, dar de câţiva ani buni, pun 10 ml de ulei de nard în 100 ml ulei extravirgin de măsline şi mă masez cu el în fiecare seară. Uite‑aşa am scăpat şi de varice, dar acelea nu se masează, ci doar se ung foarte uşor. Este minunat nardul, mai ales când corpul ăsta vlăguit dă semne că se slăbeşte. Ungerea tâmplelor cu ulei de nard alungă oboseala şi revigorează organismul. Vă daţi seama cam cum percepe organismul uman tratamentul acesta trupesc cu nard, dar cât de mult amplifică rugăciunea toate aceste miresme. Ceea ce se comercializează este un mir falsificat. Vin creştinii din lume şi se întreabă de ce leacurile aflate de la monahi nu‑şi fac efectul? Păi cum să şi‑l facă, dacă el doar miroase a nard, fără să posede toate calităţile terapeutice ale nardului natural. Şi mai e ceva, nardul este un leac ce nu tămăduieşte fără rugăciune! Să spuneţi asta la toţi creştinii!”.

Rubarba de deşert, singurul leac din Munţii Carantania

Mă‑ntreb cum vă puteţi trata cu plante, aici în plin deşert? Din câte ştiu, apa este esenţială pentru viaţa fiecărei plante, dar în Munţii Carantania spuneaţi că nu există nici o sursă de apă, până şi apa de băut trebuie drămuită cu mare grijă. Şi‑atunci, cum e cu putinţă să aveţi plante de leac în condiţiile în care faceţi atâta drum doar pentru avea rezerve de apă pentru băut? Ce ştiţi voi, oameni dragi?! Dumnezeu, de multe ori este mai grijuliu cu viaţa plantelor, pentru că au şi ele un rost în lumea asta. Şi mai sunt şi plante, care îşi iau singure apa, chiar dintr‑un teren pe care nici firul de iarbă nu s‑ar încumeta să crească. Aţi auzit de rubarba de deşert? Bineînţeles că nu! Puţini sunt cei care au auzit de această plantă de leac a deşertului. Spre deosebire de plantele adaptate la această climă, rubarba deşertului îşi colectează singură apa, prin frunzele ei mari, străbătute de şanţuri, prin care apa este dirijată spre baza plantei, prelingându‑se până la rădăcină. E ca şi cum s‑ar autoiriga. Tulpinile şi rădăcinile acestei plante sunt foarte sănătoase, din ele obţinându‑se un suc detoxifiant, folosit ca leac al afecţiunilor hepatice. Cine nu cunoaşte însă această plantă, sau îi consumă frunzele, poate chiar să şi moară, datorită efectului foarte toxic al frunzelor.

Când am venit din Grecia aveam ciroză hepatică decompensată. După ce m‑am retras în munţi, hrana de bază era rubarba deşertică, pe care o tăiam sub formă de cubuleţe şi o lăsam la soare, apoi o storceam, consumând‑o ca pe o ciorbă, cu pâine uscată, când aveam; când nu, beam pur şi simplu zeama aceea obţinută din tije. Un părinte rus spunea că datorită antioxidanţilor, vitaminelor şi mineralelor sucul acela are rolul de a întări imunitatea organismului şi de a ţine departe bolile digestive.

Florile de portocal mângâie sufletul precum o rugăciune

Am înţeles că sucul acela este foarte amar. În zilele în care nu aveaţi pâine, cum reuşeaţi să‑l beţi simplu? Sincer, de obicei îl beam combinat cu suc de lămâie sau de portocale, dar acesta era deja răsfăţ, nu mai era tratament. Cu citricele eram obişnuit de acasă şi ştiam de la mama cât de mult contează să mănânci măcar o portocală pe zi. Am fost cinci fraţi acasă, dar aveam o livadă de portocali, care era un fel de „doctor al casei”. Până nu am studiat medicina, nu ştiam foarte multe lucruri despre citrice sau despre boli, mama însă spunea că atâta vreme cât nu fac rău, aceste fructe trebuie să aibă un efect bun asupra organismului. Târziu, aveau să mi se confirme acestea toate, dar mai ales am învăţat să iau ce era mai bun din metodele de tratare ale mamei. Înainte de a vă destăinui câteva dintre acestea, aş vrea să vă spun un lucru pe care n‑am să‑l uit niciodată. De mici copii, eu şi fraţii mei eram lăsaţi ore în şir să hoinărim prin livezile cu portocali înfloriţi, pentru a ne întări sistemul nervos. Cel puţin aşa se spunea în satul în care am crescut eu. Şi dacă mă gândesc bine, chiar aşa şi era, oamenii parcă erau mai echilibraţi, deşi ştiţi bine ce se spune despre temperamentul grecilor. Ceea ce n‑am mai regăsit decât în rugăciune, pacea aceea caldă şi sufletul odihnit, asta îmi amintesc despre livezile cu portocali în floare…

O ispită alungată cu o simplă privire spre Carantania

După un moment de rugăciune, mă tot uitam să nu mă îndepărtez de părintele Filotheos. L‑am zărit ceva mai departe, într‑un dialog cu doi armeni. Instantaneu, am pus mâna pe aparatul de fotografiat, dar în timp ce voiam să‑l deschid, am constatat cu stupoare că se descărcase. În timp ce‑l reaşezam în rucsac, am rămas cu privirea spre Muntele Carantania. Da… Muntele Ispitirilor! Am tresărit ca dintr‑un vis tulburător. Nu departe de locul acesta, acolo pe munte, L‑a îmbiat satana pe Mântuitorul cu pâine şi I‑a arătat „într‑o clipă toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I‑a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Mântuitorul i‑a răspuns: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să‑I slujeşti. Am trăit sentimentul că, dintr‑un cotlon de stâncă, satana tare se mai bucura de faptul că‑i primeam cu atâta uşurinţă ispita. Mi‑am promis în clipa aceea că nu voi mai încerca sub nici o formă să mă las ispitită de gândul de a‑l imortaliza pe monahul acesta blând şi bun, care îşi pierdea din timpul lui de rugăciune pentru a ne destăinui nouă, mirenilor, lucruri de mult uitate de lume, dar extrem de preţioase pentru aceste timpuri.

Decoctul de smochine vindecă afecţiunile digestive 

Monahul îşi continua discuţia cu armenii şi văzând că intenţionez să mă apropii de grup, mi‑a întins şi mie o smochină din cele câteva pe care i le dăruiseră ceilalţi doi. Bineînţeles că n‑am pierdut prilejul de a‑l întreba câte ceva despre aceste fructe, pe care eu le ador. „Şi în Grecia, unde am copilărit eu, smochinii creşteau la tot pasul. Nu ştiu cum se face, dar cu fructele cu care am crescut, cu acelea Dumnezeu a rânduit să mă hrănesc toată viaţa”. Arătându‑mă entuziasmată de culoarea oarecum diferită a smochinelor de faţă, monahul mi‑a spus ceva ce nu ştiam, şi anume faptul că acestea pot avea mai multe culori, în funcţie de cele 150 de soiuri: maronii, galbene, verzi, violet şi chiar negre. Indiferent de culoarea lor, smochinele sunt foarte hrănitoare, fiind bogate în zaharuri simple, care se asimilează foarte uşor, reprezentând astfel o importantă sursă de energie pentru întreg organismul. Indiferent dacă se consumă proaspete sau uscate, aceste fructe îşi păstrează toate proprietăţile. Prin concentraţia mare de polifenoli smochinele sunt antioxidante foarte puternice, ajutând la menţinerea sănătăţii sistemului cardiovascular, unele soiuri având chiar o acţiune anti‑tumorală. Fiind bogate în vitaminele A, B1, B2, B3 şi C, dar şi în minerale precum magneziu, calciu, potasiu, fier şi fosfor, acestea ajută la întărirea oaselor şi a dinţilor, la protejarea pielii, cât şi la îmbunătăţirea vederii. Tot de la părintele Filotheos am aflat un leac sub formă de decoct ce vindecă stomatita, gingivita, dar şi bronşita cronică. Pentru aceasta se pun la fiert 300 ml apă plată şi 10 smochine uscate. După un sfert de oră, se ia totul de pe foc şi se amestecă până la omogenizarea completă. Întreaga cantitate se consumă pe parcursul a 30 de minute. Acesta este şi un tonic digestiv, mai ales pentru persoanele care suferă de constipaţie cronică.

Maceratul de grepfruit şi lămâie ţine departe Alzheimerul

Am vorbit apoi despre lămâi, despre care monahul spune că ne‑ar putea salva pe toţi, la un moment dat, de cea mai cumplită boală a bătrâneţii: Alzheimer. Sucul de lămâie este un tonic de excepţie al sistemului nervos central şi al sistemului nervos simpatic, fiind în acelaşi timp un bun fluidifiant sanguin. Acesta are proprietăţi depurative şi detoxifiante, fiind în acelaşi timp un puternic decongestionant al ficatului. Tratamentele cu lămâi sunt remineralizante, antireumatice şi anticancerigene. Pentru nenumărate afecţiuni digestive, dar mai ales pentru calmarea spasmelor cauzate de colonul iritabil, cel mai bun remediu este acela al decoctului cu lămâie şi grepfruit: se taie în felii o lămâie cu tot cu coajă şi un grepfruit, tot cu coajă, şi se pun în straturi alternative într‑o cană de pământ, spune părintele, dar dacă nu avem putem folosi una de sticlă. Peste citricele aşezate în straturi se toarnă apă clocotită, până la acoperirea completă a acestora, apoi se lasă totul la macerat până dimineaţă, când se zdrobeşte tot maceratul şi se mănâncă, o singură dată, tot ce este în cană. Acest macerat, dacă este consumat timp de 10 zile, este unul dintre cele mai puternice detoxifiante naturale.

Apa de la Marea Moartă ţine în frâu psoriazisul

După ce am făcut un popas la Marea Moartă, ne întorceam la Ierihon, în acelaşi grup de mireni şi călugări şi bineînţeles că în maşină m‑am aşezat tot lângă părintele grec, continuând să‑l ispitesc cu întrebările mele lumeşti. Şi pentru că monahul luase un bidon de 5 litri plin cu apă, l‑am rugat să‑mi spună la ce‑i va folosi apa aceea din Marea Moartă, mai ales că ştiam că nu se poate bea. Aşa am aflat că locul în care fusesem este unul dintre cele mai bogate în oxigen din lume, şi asta datorită altitudinii foarte joase, dar şi a concentraţiei foarte ridicate de bromură din aer, ceea ce îţi conferă un efect relaxant. „Ceea ce nu ştiu toţi cei care ajung aici este faptul că ţărmul este împânzit de izvoare termale sulfuroase, care se pare că sunt un fel de leac universal pentru cele mai cumplite afecţiuni dermatologice. Un frate monah are psoriazis, pentru el am luat apa aceasta. Dacă nu se spală cu apă din mare timp de o lună‑două, pielea de pe întreg corpul i se crapă şi are mâncărimi insuportabile. Vara mai coboară de câteva ori să se ungă şi cu nămol, pentru că acolo sunt foarte multe minerale care, împreună cu apa sulfuroasă, îi vin de hac psoriazisului. Până acum vreo cincizeci de ani, bătrânii spun că ar mai fi crescut şi o plantă, unică în lume, numită galaad şi care vindeca pe loc bolile de piele, dar care din păcate a dispărut. De asemenea, se spune că în Antichitate oamenii obişnuiau să bea apă din Marea Moartă pentru a‑şi purifica organismul de toate bolile. Acum însă, când nivelul mării scade cu aproape un metru în fiecare an, acest lucru nu mai este cu putinţă, pentru că salinitatea nu mai are aceeaşi puritate, dar se recomandă în continuare tratamentele externe cu nămol şi apă sulfuroasă”.

Uleiul şi fructele de mirt vindecă neoplasmul de colon

Vechii evrei considerau mirtul un semn de păstrare a vremurilor bune, cele pe care Mântuitorul Hristos le‑a făgăduit omenirii. „Şi a zis Ezdra: Duceţi‑vă de căutaţi, în munte, crengi de măslin sălbatic, de mirt, de finici şi de tufari, şi faceţi corturi, aşa cum este scris” (Neemia 8, 14‑15). Pornind de la acest verset biblic, ajungem la israeliţi, care dintotdeauna la sărbători şi‑au împodobit casele cu crenguţe de mirt. Creştinii consideră mirtul, acest arbust întotdeauna verde, ca simbol al biruinţei asupra morţii, şi din acest motiv plantează acest arbust pe morminte. Părintele Filotheos, ne‑a mărturisit: „Pe vremea când oamenii nu cunoşteau încă medicamentele, apelau adesea la efectele tămăduitoare ale mirtului. Din ramurile acestui arbust, dar şi din frunze şi flori, prin distilare, se extrage un ulei foarte frumos mirositor, dar în acelaşi timp extrem de puternic. Uleiul esenţial de mirt nu lipseşte din chiliile noastre. Pentru că bolile respiratorii sunt foarte prezente în aceste zone, e bine ca acest ulei cu gust destul de arzător să‑şi găsească locul acolo, într‑un cotlon. Ca să înţelegeţi la ce mă refer când spun arzător, ei bine, când inhalezi mirosul de mirt, este ca şi cum ai mirosi şi gusta un strop de piper. Vindecările cu ajutorul acestui leac vechi de secole sunt multe, datorită efectelor sale astringente, anticatarale, antiseptice pulmonare, sedative, expectorante şi chiar bactericide. Îmi amintesc, pe când eram la Mănăstirea Sfântul Sava, că fraţii care aveau suferinţe ale stomacului erau trataţi cu fructele acelea cărnoase de mirt, după vreo două luni în care erau ţinute în vin roşu. Cu acestea, până şi neoplasmul de colon se vindeca, iar stomacul se tonifia şi nu‑i mai chinuia pe bieţii oameni”. Tocmai începuse să‑mi povestească despre cedru, când maşina a oprit brusc, iar părintele, după ce ne‑a binecuvântat pe toţi, a coborât, pierzându‑se printre stânci, ducând cu anevoie desagii cu provizii. Mă‑ntreb şi azi cui îi datorez această fericită întâlnire cu un monah atipic, dar cu limpezimea privirii oamenilor aleşi…

 

Sursa:  lumeacredintei.com via ortodox.md

 




Evenimente, Apeluri, Promoții
Apelul Consiliului Consultativ al Cultelor din România pentru păstrarea orei de Religie - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

1. Religia constituie parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoştinţele referitoare la aceasta nu putem înţelege istoria şi cultura acestui continent. De aceea, în aproape toate ţările europene, Religia se predă în cadrul sistemului de învăţământ public.  

2. Copiii și tinerii au dreptul constituțional de a participa la orele de Religie, drept redobândit prin jertfa tinerilor care au mărturisit în decembrie 1989 că „există Dumnezeu”, prin aceasta revenindu-se la tradiţia sănătoasă a poporului român, eminamente religios.  

3. Religia este lumină pentru înțelegerea universului şi a vieții, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a promova valorile familiei, ospitalităţii, dreptăţii, păcii, solidarităţii, înţelegerii și comuniunii între oameni.  

4. Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și valori efemere, şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor.  

5. Valorile oferite de educaţia religioasă sunt reper spiritual esențial şi liant existențial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare.  

6. Predarea Religiei în Şcoală are valențe educaționale profunde, prin rolul ei formativ în viața copiilor și a tinerilor, demonstrat şi de studiile educaţionale şi sociologice în domeniu. Ora de Religie contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare,întrucât propune modele viabile de bunătate,sfințenie și conviețuire umană.  

7. Educaţia religioasă contribuie la depășirea ignoranței religioase, care poate favoriza atitudini ideologice de intoleranţă.  

8. Ora de Religie contribuie la formarea şi cultivarea unei conştiințe vii şi mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane şi la promovarea demnității acesteia în familie şi în societate.  

9. Întrucât libertatea reprezintă un mare Dar oferit de Dumnezeu omului, educația religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinţei părinţilor şi a copiilor. Libertatea însă nu este indiferență spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale, care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane.  

10. Cultele doresc o cooperare mai strânsă cu Statul în promovarea unei educații integrale, care uneşte viaţa spirituală profundă cu informarea ştiinţifică bogată, deoarece deficitul de spiritualitate sau de sens existenţial al societăţii tehniciste de astăzi are consecinţe negative

 

basilica.ro

 



APEL: Nu-i condamnaţi încă o dată pe foştii deţinuţi politici!

Datorită incidentului calificat în presă drept “scandal cu legionari la Parlament”, în dezbaterile asupra proiectului de lege antilegionar de la Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor nu s-a mai ajuns la prezentarea următorului apel semnat de mai multe asociaţii şi fundaţii. Îl facem cunoscut pe această cale opiniei publice, în speranţa că societatea românească va înţelege care este adevărata miză a acestui proiect de lege şi gravele sale implicaţii asupra etosului românesc. Românii ar trebui să privească dincolo de apariţiile zgomotoase şi intens mediatizate ale unor grupuscule nereprezentative, care preferă ostentaţia unei participări prin argumente pertinente la o dezbatere pe o temă extrem de delicată.

Apel

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Apelăm la conştiinţa dvs. într-o problemă de interes naţional: proiectul de lege PL 193/2014 cu referire la “modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”.

Şi anume, vă solicităm: Nu interziceţi din nou elita intelectuală interbelică! Nu-i condamnaţi încă o dată pe foştii deţinuţi politici! Nu-i batjocoriţi pe sfinţii închisorilor! Nu rescrieţi istoria după calapod comunist!

Intervenţia noastră poate apărea ca patetică. Dar, în fapt, proiectul de lege, în forma sa actuală, este anticonstituţional, nedrept şi condamnabil de către orice român.

Anticonstituţional pentru că încalcă drepturi şi valori fundamentale consfinţite de Constituţie: articolele 29 şi 30, care protejează libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, precum şi articolul 40 privind libertatea de asociere. Restricţii ale acestor drepturi pot avea loc, conform aceleiaşi Constituţii, numai atunci când se prejudiciază demnitatea sau imaginea unei persoane, sau când, prin invocarea lor abuzivă, s-ar incita la “defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”, respectiv „militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României”.

În condiţiile în care, în 25 de ani de democraţie postcomunistă, nici o persoană sau organizaţie care s-a revendicat de la ideile legionare nu a fost condamnată pentru fapte care ţin de formularea actuală a OUG 31/2002 sau care ar avea o natură anticonstituţională, considerăm că nu se poate vorbi de un pericol concret, care să motiveze extinderea legislaţiei actuale. Ea îşi poate afirma caracterul universal, condamnând explicit delictele de xenofobie, şovinism, rasism, incitare la ură de orice fel, fascism, negaţionism. Modificarea propusă vizează însă includerea suplimentară a unei concepţii particulare, specific româneşti, alături de aceste crime care sunt condamnate la scară universală. Este vorba de “legionarism”. Despre care, trebuie spus, nu a fost niciodată condamnat până acum ca idee sau doctrină de niciun tribunal democratic din lume (doar de cele comuniste, care condamnau însă orice ideologie diferită). Mai mult, Mişcarea Legionară a fost scoasă de pe lista acuzaţilor Tribunalului Internaţional de la Nürnberg şi a colaborat cu democraţiile occidentale în lupta împotriva comunismului, după cum relevă literatura cu caracter istoric, confirmată şi de documentele recent declasificate din arhivele CIA (v. http://fgmanu.ro/Istorie/articol566).

Democraţia adevărată trebuie să fie bazată pe respect faţă de adevăr, pe principiile de drept şi pe respingerea arbitrariului în orice fel de acţiune politică. În opinia noastră, ceea ce se petrece acum în România sfidează în mod eclatant aceste norme cu caracter universal.

Scriitorul francez Jean Sévillia cataloga procesul de intenţie practicat adesea în luptele de idei, după care “orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândeşte, ci pentru gândurile care-i sunt atribuite” drept o formă de “terorism intelectual”. De data aceasta asistăm la o depăşire clară a terenului ideatic înspre un “terorism” de o altă anvergură calitativă: tentativa de inculpare a unor oameni sau idei nu pe baza a ce gândesc sau cum se comportă ei cu adevărat, ci pe baza unor gânduri sau comportamente care le sunt atribuite în mod abuziv, menite să justifice o condamnare in corpore, printr-o lege cu dedicaţie – un principiu care din păcate e folosit extrem de des de clasa politică din România.

Consideraţi că poate fi votat un asemenea proiect de lege, care prevede includerea legionarismului în categoria infracţiunilor, atunci când în raportul Guvernului expunerea de motive a iniţiatorilor este desfiinţată prin argumentele de mai jos?

“Includerea unor activităţi sau mişcări în sfera ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu determină calificarea, per se, a acestor fapte ca fiind infracţiuni. Dacă s-ar adopta acest raţionament ar trebui, pentru identitate de raţiune, să fie incriminate şi acţiunile de origine comunistă, menţionate şi acestea în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 51/1991. Menţionăm în context şi faptul că România a fost deja condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauza Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României ca urmare a refuzului de a înregistra un partid comunist. În motivarea CEDO s-a reţinut că „una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de opinie şi aceasta chiar dacă deranjează sau îngrijorează. În această privinţă, o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei nu poate îngrijora pentru simplul fapt că a criticat ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o dezbată public pe scena politică. (…) Or, în speţă, instanţele interne nu au arătat în nici un fel prin ce anume programul şi statutul PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei.”

Prin urmare, cu toate că legislaţia internaţională s-a pronunţat într-un spirit liberal în favoarea înregistrării unui partid cu o ideologie considerată controversată, în cazul iniţiativei legislative de faţă este vorba de ceva mult mai grav: anume de tentativa de interzicere a tuturor modurilor de manifestare ale ideologiei legionare, inclusiv simpla exprimare a opiniilor. Acest fapt nu poate reprezenta prin urmare decât o încălcare şi mai evidentă a principiilor universale ale drepturilor omului recunoscute de instanţele internaţionale.

Nedrept pentru că elimină din circuitul public o serie de personalităţi-reper ale vieţii culturale, ştiinţifice şi religioase româneşti, dimpreună cu operele lor. Multe dintre aceste personalităţi, care au aderat în perioada interbelică la Mişcarea Legionară, au fost interzise în timpul regimului comunist. Acum urmează să ne lipsim din nou de rodul gândirii lor şi de exemplul faptelor lor bune, pe simplul motiv că au făcut parte din Mişcarea Legionară, fără ca să li se poată imputa vreo vină din punct de vedere legal. Noua lege va duce la ştergerea numelor unui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Ernest Bernea, George Manu, Radu Gyr şi atâţia alţii de pe monumente şi străzi, va declanşa o campanie de demolare a troiţelor, statuilor şi instituţiilor ridicate în memoria unui Ion Gavrilă - Ogoranu, Valeriu Gafencu, Mitropolit Bartolomeu Anania, Arhim. Justin Pârvu, Arhim. Arsenie Papacioc, Pr. Gheorghe Calciu, foşti legionari (sau numai membri ai „Frăţiei de Cruce”, organizaţie de tineret a M.L.), dar şi luptători anticomunişti şi români exemplari. Ca să nu mai vorbim că, prin abuz, legea i-ar putea atinge şi pe unii dintre cei care au fost condamnaţi de regimul comunist ca legionari, fără să fi făcut parte din Mişcarea Legionară, ca Pr. Arsenie Boca, Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Mircea Vulcănescu etc.

Şi este cu atât mai nedrept cu cât, deşi regimul comunist a fost declarat drept ilegitim şi criminal, în mod oficial, partidele comuniste şi personalităţile culturale care au fost membre ale PCR nu sunt puse la index.

Condamnabil pentru că România va fi lipsită de o bună parte dintre valorile ei cu care se mândreşte şi care sunt formative pentru noi şi noi generaţii. Vor fi interzise şi filmele despre George Manu, Ion Gavrilă - Ogoranu, Pr. Gheorghe Calciu? Va fi pedepsit prin lege cultul unor „sfinţi ai închisorilor” cum ar fi, de pildă, Valeriu Gafencu? Cult care a fost asumat oficial de către Biserica Ortodoxă Română prin organizarea parastasului în cinstea sa de către Arhiepiscopia Romanului şi a Bacăului în februarie 2015 la Târgu Ocna sau prin parastasul şi conferinţa organizate de către Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale în luna februarie 2012. Vor fi scoase din bibliotecile publice şi interzise pe piaţă cărţile lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran etc? Vor fi închise Centrul de Martirologie de la Râpa Robilor din Aiud, care abia se pregăteşte a fi inaugurat, şi muzeul din fosta închisoare Piteşti, unde s-a petrecut teribilul experiment de „reeducare” prin tortură sub comunism?

Aceasta este morala evenimentelor la care asistăm şi care ar trebui să indigneze pe orice român cu o urmă de demnitate în el. Iată de ce această lege constituie o imixtiune fără precedent în resorturile Bisericii, căreia i se refuză competenţa de a fi o instanţă morală în cadrul societăţii. Ea este considerată drept incapabilă să discearnă binele de rău sau sfinţii de criminali.

Legea reprezintă totodată şi un atentat la libertatea religioasă şi de conştiinţă. Din moment ce Valeriu Gafencu a trăit în închisoare pe un plan exclusiv religios (indiferent de antecedentele sale), el în acest domeniu îşi are locul firesc şi trebuie cinstit ca atare. Dar, prin legea aceasta aberantă, cultul său va fi interzis de către stat.

Iată de ce acest proiect de lege echivalează cu o prigoană anticreştină fără precedent, luând Bisericii dreptul de a se pronunţa în mod liber asupra unor probleme privind păcatul, pocăinţa, smerenia, desăvârşirea creştină, impunând în mod forţat, din exterior, tabuuri de natură politică sau ideologică. Se uită însă că sfinţii nu pot avea nicio culoare politică, ei aparţinând în primul rând lui Hristos, dincolo de antecedentele lor lumeşti.

Consecinţa votării proiectului de lege antilegionar va fi de fapt aruncarea României într-un profund întuneric moral!

Printr-o asemenea lege însăşi condamnarea comunismului este pusă sub semnul întrebării. Mai este atunci comunismul ilegitim? Dacă Mişcarea Legionară, care a combătut radical şi constant pericolul comunist, dând pentru aceasta zeci de mii de jertfe, reprezintă răul absolut, atunci, prin contrast, poate că bolşevismul n-a fost chiar atât de rău. Condamnarea totală (inclusiv penală) a principalei forţe anticomuniste duce automat la reabilitarea cel puţin parţială a comunismului.

Mai este atunci comunismul criminal? Dacă zecile de mii de legionari (şi un număr şi mai mare de simpatizanţi), care au fost chinuiţi şi batjocoriţi la Aiud, Piteşti, Gherla, Sighet, Canal şi alte sute de locuri de groază (mulţi zăcând şi azi în morminte fără cruci) sunt automat şi veşnic osândiţi, neavând dreptul la nici o recunoştinţă din partea naţiunii, atunci nu cumva călăii au avut dreptate?

Mai este regimul comunist criminal, când el n-a făcut decât să cureţe ţara de terorişti, fascişti, rasişti, asasini notorii, elemente descompuse etc – toate aceste epitete mincinoase fiind regulat folosite la adresa legionarilor?

N-a fost Partidul Comunist atunci salvatorul şi binefăcătorul naţiunii?

Mai interesează pe cineva că printre legionari se aflau sute de cadre universitare, mii de preoţi, alte mii de studenţi şi elevi şi că majoritatea n-au dat în viaţa lor nici măcar o palmă cuiva? Ba, mai mult, şi-au ajutat şi îngrijit colegii de celulă ne-legionari (unii fiind evrei), inclusiv unii vinovaţi personal de abuzuri contra lor în regimurile precedente? Iubirea de aproapele şi sfinţenia creştină constituie repere negative pentru România de azi?

Ce se va întâmpla cu întreaga literatură memorialistică concentraţionară? Ea constituie un adevărat reper pentru identitatea noastră naţională şi spirituală, iar printre portretele morale remarcabile ale celor oprimaţi şi martirizaţi se găsesc şi numeroşi legionari (v. http://www.rostonline.ro/revista-rost/, http://www.fericiticeiprigoniti.net  sau http://ziarullumina.ro/religios/memoria-bisericii ). Va fi şi ea cenzurată în numele unei legi absurde?

Pe aceşti români, adevărate simboluri ale conştiinţei neamului, doriţi să-i condamnaţi pentru a doua oară, prin condamnarea memoriei lor, călcând astfel pe urmele torţionarilor comunişti?  

Atitudinea lor va rămâne de-a pururi drept una care face cinste numelui de român, indiferent câte demersuri josnice s-ar face pentru a le întina memoria.

Pot fi priviţi aceşti oameni drept nişte “infractori”? Sunt valorile pentru care ei au suferit şi s-au jertfit “criminale” ?  Cu siguranţă da, dar numai pentru mentalitatea bolşevică a unui trecut de tristă amintire, despre care speram că este definitiv apus.

Este capabilă România secolului XXI să depăşească această mentalitate, sau riscă să repete greşelile unei ideologii criminale şi inumane cum a fost cea comunistă?

Vă invităm să reflectaţi asupra acestor întrebări fundamentale şi să hotărâţi în consecinţă.

 

Asociaţia „Rost”
Fundaţia „George Manu”
Fundaţia Luptătorilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă
Asociaţia Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti
Fundaţia „Sfinţii Închisorilor”
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”
Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti
Asociaţia pentru Revigorarea Tradiţiei
Asociaţia pentru Toleranţă în Spaţiul Public
Fundaţia „BunaVestire”
Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu”
Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie „Sfântul Daniil Sihastrul”

Protopop Prof. Dr. Ioan Dură
Laurian Ţoţa
Cătălin Mareş
Ciprian Voicilă, sociolog
Nicolae Crăciun
Alin Mihăiuţi
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Viorel Patrichi
Lelia Rădulescu
Alin Dobra            
Violeta Antohi
Simona Andreescu
Victoria Stratulat
Niculae Andreescu
Gilda Bularda
Daniel Bistricean
Marius Caraman
Anca Elena Moise
Nicoleta Bran
Nicolae Dicianu
Alexandra Svet

(Lista semnăturilor de susţinere a acestui apel rămâne deschisă tuturor organizaţiilor şi personalităţilor şi persoanelor care vor să se ralieze demersului nostru.)




CĂRŢI NOI / Produse noi
RUGĂCIUNEA DE TOATĂ VREMEA - cea mai puternică rugăciune şi cea mai uşor de zis (CARTE)

Volumul este un ghid pentru cei care vor să avanseze în viaţa spirituală folosind Rugăciunea lui Iisus – această armă duhovnicească asemănată cu o sabie care izbuteşte să taie tot răul din noi şi dimprejur.

Plecând de la un scurt istoric şi câteva îndrumări teoretice, cartea oferă cititorului sfaturi practice de la duhovnici şi monahi români – repere excelente pentru trăirea acestei Rugăciuni.

Cuprins

Pe scurt: Istoria şi importanţa rugăciunii de toată vremea

Isihasmul, expresie autentică a spiritualităţii ortodoxe - Arhim. Prof. Vasile Prescure / 7

1. Istoria isihasmului

2. Doctrina isihastă

a. Harul divin

b. Rugăciunea minţii şi lumina dumnezeiască

3. Isihasmul în România şi alte ţări ortodoxe

Isihasmul românesc în perioada comunistă. Rugul Aprins / 28

Rugul aprins, moment de spiritualitate românească - ÎPS Antonie Plămădeală / 30

Rugul aprins. Aspecte inedite - Pr. Roman Braga / 34

Îndrumări pentru practicarea Rugăciunii lui Iisus.

Roade, trepte, greşeli, sfaturi

Rugăciunea are nouă treptePărintele Cleopa Ilie / 50

Treptele Rugăciunii. Convorbire cu un pustnic – Mitropolitul Hierotheos Vlachos / 54

Treptele Rugăciunii. Unirea minţii cu inima – Ierodiacon Cleopa Paraschiv / 59

1. Rugăciunea orală şi viaţa lucrătoare

2. Rugăciunea minţii şi viaţa contemplativă

3. Rugăciunea inimii

Trepte pentru cei „din lume” / 89

Sfaturi pentru mireni şi preoţi / 95

Obstacole, greşeli, pericole. Cum să le facem faţă / 101

Rugăciunea de toată vremea folosită pentru ceilalţi / 108

Rugăciunea şi yoga / 112

Sfaturi practice de la duhovnici şi monahi români despre Rugăciunea de toată vremea

Rugăciunea lui Iisus lucrează ca o sabie - Sf. Vasile de la Poiana Mărului / 120

Rosteşte rugăciunea oriunde te-ai afla - Sf. Paisie de la Neamţ / 124

Să zicem simplu, cu grijă, fără răspândire - Părintele Silvestru Florescu / 126

Să dăm putinţă Celui veşnic să Se întrupeze în noi - Părintele Daniil (Sandu) Tudor / 133

Cu cât o faci, Rugăciunea te învaţă să o faci şi mai bine! - Părintele Gamaliil Păvăloiu / 139

Să te duci la oameni duhovniceşti care o practică - Părintele Dumitru Stăniloae / 143

Cugetul să-l avem întotdeauna la Dumnezeu - Părintele Calinic Cărăvan / 151

Dacă încetezi să o spui, te depărtezi de Dumnezeu - Părintele Claudiu Derevleanu / 154

Să-ţi cureţi inima mai cu seamă de înălţarea minţii - Părintele Dionisie Ignat / 163

Rugăciunea de toată vremea transformă nemulţumirea în zâmbet - Maica Alexandra (principesa Ileana a României) / 182

Mintea e ca o moară: ce pui, aceea macină - Părintele Arsenie Boca / 191

Toţi creştinii sunt datori să practice Rugăciunea lui Iisus - Părintele Cleopa Ilie / 197

Numele lui Iisus este un nume plin de putere - Părintele Sofian Boghiu / 202

Cea mai puternică rugăciune şi cea mai uşor de zis - Sfântul Ioan Iacob / 223

O stare de prezenţă continuă a inimii - Părintele Arsenie Papacioc / 225

Rugăciunea trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire - Părintele Petroniu Tănase / 230

Să se îmbine munca cu rugăciunea - Părintele Ioan Ivan / 239

Vei dobândi echilibru şi pace negrăită - Părintele Constantin Galeriu / 245

Rugăciunea din inimă va fi singura noastră izbăvire - Părintele Iustin Pârvu / 249

Rugăciunea picură în suflet neîncetatul izvor al bucuriei - Înaltpreasfinţitul Iustinian Chira / 251

Coboară în tine şi vei simţi prezenţa Lui - Părintele Roman Braga / 253

Nu există fericire mai mare ca aceea de a-L simţi pe Dumnezeu în inima ta - Părintele Iachint Unciuleac / 257

Rugăciunea rupe bariera dintre noi şi Dumnezeu - Părintele Gheorghe Calciu / 269

Oriunde te-ai afla, eşti în faţa lui Dumnezeu - Părintele Iulian Lazăr / 274

Să meditezi seara, să te rogi şi să adormi cu aceste gânduri frumoase - Părintele Gamaliil Boboc / 284

Smerenia şi nejudecarea ţin Rugăciunea - Părintele Proclu Nicău / 291

Dacă nu-ţi faci rânduială în minte, nu poţi să-ţi faci rânduială nici în viaţă - Părintele Teofil Părăian / 304

Roagă-te cum poţi, dar roagă-te - Părintele Ioanichie Bălan / 315

Contactaţi „satelitul «Doamne!»” - Părintele Rafail Noica / 318

Conversaţi permanent cu Dumnezeu - Maica Siluana Vlad / 332

Avem nevoie de multă priveghere - Părintele Melchisedec Velnic / 342

 

Anexe:

Cuvânt despre rugăciune (Evagrie Monahul) / 347

Rugăciune de mărturisire zilnică / 347

 Detalii despre carte / COMANDA



Părintele Teofil - orbul care l-a văzut pe Dumnezeu - Dosarul de Securitate al Duhovnicului Bucuriei (CARTE)

"Părintele Teofil Părăianu este un om foarte inteligent, are o memorie fenomenală, care s-a dezvoltat în lipsa vederii. Aceasta l-a ajutat ca la studiile făcute peste tot să fie printre primii.
Ca monah este foarte conștiincios, are o credință limpede, este altruist, modest, venitul ce-l dobândește ca drept de autor, precum și jumătate din salar îl depune în casa de obște a mănăstirii. Ai lui nu-i pretind să-i ajute, fiindcă au din ce trai și sunt toți sănătoși.
Ca păreri negative se observă și la părintele Teofil, aceeași lipsă, ca și la părintele Serafim, lipsa elementului politic în predicile ce le ține. Conținutul predicilor sale e strict teologie, privind exclusiv mântuirea sufletelor credincioșilor, lipsind elemente ale educației cetățenești necesare într-o predică în zilele noastre. Scăparea aceasta nu vine dintr-o pornire reacționară, ci dintr-o obișnuință. Am observat însă că în ultima vreme articolele sale de revistă sunt mai actualizate.
În discuțiile purtate cu cei ai mănăstirii sau cu cei din afară cu care poartă corespondență, văzători și nevăzători, e destul de atent și nu vorbește niciodată de rău stăpânirea statului nostru, nu-l interesează latura politică, ci duce luptă împotriva păcatului, care dăunează mântuirii sufletului"
.

Notă informativă, din 10.04.1964

 Detalii despre carte / COMANDA



Sănătate cu mâncăruri de la Mănăstiri din Muntele Athos şi din România (CARTE)

Experienta in arta culinara am dobandit-o in Sfantul Munte Athos, la Manastirea Sfantul Pavel si la Schitul Romanesc Lacu, dar si la Manastirea Pestera Sfantului Apostol Andrei din Romania, iar o mica parte lucrand la bucatarii din Maroc, Spania si Germania.

Dintre atatea feluri de mancare pe care le-am pregatit, am ales pentru dumneavoastra ceea ce am crezut ca va intereseaza.  Am eliminat carnea, deoarece in Sfantul Munte Athos si la unele manastiri din Romania nu se consuma deloc.  Am eliminat, de asemenea, rantasurile si prajelile, dar si sarea de lamaie, care stim ca dauneaza.

 Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Efrem cel Nou, vindecătorul celor care suferă de boli incurabile. Mărturii şi rugăciuni de folos (CARTE)

Prin rostirea cu umilință a numelui Sfântului Efrem, în chip tainic suntem făcuți părtași la toate pătimirile, dar și la slava Sfântului, tot așa cum el s-a făcut părtaș atât Patimilor, cât și slavei Învierii Mântuitorului Hristos prin rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, întru care numele Fiului lui Dumnezeu lucrează cu mare putere în ființa celui care îl poartă. Această unire duhovnicească, săvârșită prin rostirea numelui Domnului ori al Sfinților, nu numai că are puterea să ne treacă peste hotarele lumii văzute, ci îi deschide omului ochii într-o realitate mai presus de fire, care însă nu își dezvăluie cutremurătoarea putere, deoarece temelia ei este dragostea și smerenia de necuprins a Mântuitorului Iisus Hristos, pururea lucrată de Tatăl întru Fiul și dăruită nouă prin Duhul Sfânt.
Fie ca numele Sfântului Efrem să se pecetluiască în străfundul inimilor noastre, aducându-ni-le și dăruindu-ni-le prin suspinul rugăciunii pe toate cele ce sunt spre folosul și mântuirea sufletelor și a trupurilor noastre!

 Detalii despre carte / COMANDA



Părintele Petroniu de la Prodromu (CARTE)

Parintele Petroniu a fost un om mare. A fost aspru cu sine si cu ceilalti. Era nevoitor. Era tacut. Avea rugaciunea. Mai vorbeam cu dansul cele duhovnicesti. A fost un om care L-a iubit pe Dumnezeu. Bineinteles ca si Dumnezeu l-a iubit pe dansul. A tinut fraul. A tinut regula. Sa fie pace. Sa fie punctualitate. Calugarul sa fie ca un ostas, ca un militar pregatit mereu de lupta. Asa a fost el si asa ne-a invatat si pe noi. Si foarte bine este asa. Foarte bine!. Era foarte tacut. Nu prea vorbea. Numai daca il solicita cineva. Nici atunci nu era predispus, dar vorbea. El vorbea cu Dumnezeu. Asa era el. Lucrul acesta il spunea: Cautati-L pe Iisus, El este ascuns in poruncile Sale. Sa iubesti pe Dumnezeu si pe semenul tau.

Parintele Iulian de la Prodromu

 Detalii despre carte / COMANDA



Duhul deşertăciunii şi pecetea interioară - Părintele Spiridon (CARTE)

Mai important decat cum primim harul, este cum il pierdem, ca sa putem sa nu-l risipim, sa-l ajutam sa creasca si sa rodeasca in sufletul nostru.Astfel, vom fi mereu intr-o stareimatura, fara rod, nu vom cunoaste ortodoxia sau chiar ne vom lupta impotriva ei.
Sa luam aminte la urmatoarea pilda: sa presupunem ca mergem la cineva care ne da un ban, dar avand buzunarul rupt, acesta cade si ajungand acasa vedem ca nu mai avem nimic. Si iarasi alergam sa luam un ban, iar omul acela bun, plin de bunavointa ne da iarasi un ban, pe care il pierdem in acelasi fel. Si, dupa multi ani oare ne va fi de vreun folos ca ne-au trecut prin mana atatia si atatia bani, daca noi suntem fara nimic? Oare nu se vor ridica unii care sa defaime insusi pe cel care i-a luat banii, zicand ca este un amagitor, sau se va ridica chiar asupra lui sa-l loveasca sau sa-l omoare zicand ca acela l-a facut sa-si piarda vremea in zadar?
Banul insa a fost real, l-ai tinut pentru o clipa in mainile tale si ai vazut ca este bun. Dar acum nu-l mai ai. Se cuvine ca dupa ce ai patit si tu ca si mine, asta de nenumarate ori sa cercetam daca este vreo cale ca banul sa nu se mai piarda, ci sa creasca si sa dea rod.
Astfel starea de continua risipire a harului ne poate duce la o stare de nedumerire, necredinta sau de revolta impotriva lui Dumnezeu. Aceasta stare o vedem tot mai des in jurul nostru: Biserica si Tainele par sa-si fi pierdut puterea. Dar cu toate acestea harul este acelasi numai ca noi nu mai stim cum sa-l pastram.

 Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2500 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Descarca oferta
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Martie-2015.doc