Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochi mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel (Lc. 2, 29-32)

Februarie 2014

Întâmpinarea Domnului Editor: Asociaţia Pentru Isihasm (Editura Agaton)  
Sumar:
- Raportul Lunacek - o lume pe dos
- Restabilirea comuniunii depline cu Patriarhia Ierusalimului
- Noi decizii ale Sfântului Sinod al BOR
- Știri externe - februarie 2014 (EXT)
- Știri interne - februarie 2014 (RO)
- Dăm acatiste, pomelnice, liturghii sau sărindare?
- Triodul explicat pe scurt
- Pastorația pe internet – oportunitate sau amenințare?
- Urmând lui Hristos, nu ascultați de gura lumii!
- Faptele milosteniei sufletești – a ierta celui ce ne-a greșit
- Nu cumpăra lucruri furate!
- Principiul proporţionalităţii. Contribuţii ale doctrinei juridice române
- Profeţiile Părintelui grec Elpidie despre al treilea război mondial, războiul lui antihrist
- Despre dragostea frățească (povestire)
- Donaţi 2% din impozit pentru activităţi misionare
- ANUNT: Meditații la Limba și Literatura Română (București)
- Te interesează viitorul copiilor tăi? (Ioan Capsali în Parlamentul European)
- Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie. Antologie de cuvinte duhovnicesti ale Parintelui Arsenie Boca (CARTE)
- De dincolo am sa va ajut mai mult! Marturii despre Parintele Arsenie Boca (CARTE)



Tema lunii
Raportul Lunacek - o lume pe dos - Cristina Roman

Creștinismul este religia iubirii și ne îndeamnă să nu judecăm omul, oricât ar fi de păcătos, ci să îl prețuim ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Un îndemn creștin atribuit Sf. Augustin este foarte actual: Urăște păcatul, dar iubește-l pe cel păcătos! Din păcate, unii înțeleg prin aceasta toleranță și acceptarea transformării păcatului în normalitate. Este cazul celui mai recent demers pro-homosexualitate al Uniunii Europene, Raportul Lunacek. El dă undă verde propagandei sodomiei inclusiv în grădinițe și școli și îngrădește libertatea de exprimare a celor care ar îndrăzni să mai susțină că această orientare este păcat, prin posibile sancțiuni penale. “Este o descompunere morală și spirituală a omului, încât el să nu mai existe ca ființă, să fie depersonalizat. Satana a reușit să aducă omenirea într-un stadiu de neîncredere doar cu ajutorul nostru, prin neascultarea de poruncile lui Dumnezeu… Lumea a ajuns la culmea desfrâului, a imoralității, încât homosexualii și criminalii au devenit repere morale. – Pr. Iustin Pârvu ”

Raportul Lunacek, care se mai numește și „Foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei și discriminării pe motiv de orientare sexuală și identitate de gen”, a fost aprobat de Parlamentul European la 4 februarie 2014, cu 394 de voturi pentru, 176 împotrivă și 72 de abțineri. „Lunacek” este un instrument politic de avansare a agendei homosexuale, foarte similar cu Raportul pro-avort „Estrela”, scris de lobby-ul feminist radical și de organizațiile de „planificare familială” și respins după o masivă mobilizare cetățenească în decembrie anul trecut. Deocamdată nu are putere legislativă. Vestea a produs mâhnire și indignare în rândul creștinilor. Pentru România ca popor majoritar ortodox, este trist că în favoarea raportului au votat și 7 europarlamentari români. Alți 10 europarlamentari au votat împotrivă, iar 12 nu au fost prezenți ori s-au abținut.

În mediul electronic, reacțiile creștinilor vorbesc despre 4 februarie ca despre o zi de rușine, în care Parlamentul European a respins principiul universalității drepturilor omului, făcând încă un pas către o dictatură a minorităților (sexuale). Raportul vorbeşte doar de „drepturile persoanelor LGBTI”, desprinse artificial de drepturile omului. Unii sunt mai egali decât ceilalţi şi drepturile persoanelor gay trebuie să aibă prioritate, spune rezoluţia. Nu este prima tentativă a instituției europene de a promova cu tenacitate homosexualitatea, în ciuda curentului de opinie publică. Mai mult, ONU se sincronizează cu UE și atacă într-un raport de o duritate fără precedent Vaticanul folosind aceeași strategie. Plecând de la motivul întemeiat moral al luptei contra pedofiliei, se ajunge la șantaj: flexibilizarea poziției Bisericii cu privire la avort și homosexualitate.

Succesul inițiativei cetățenești Unul dintre Noi („One of Us”), susținută puternic și de Patriarhia Română, precum și înfrângerea raportului Estrela, arată că este încă posibilă o mobilizare în masă a creștinilor europeni. Lobby-ul gay înţelege acum care este miza acestor alegeri, iar ILGA-Europe (principala organizație „non-guvernamentală” a homosexualilor din Europa), finanțată generos de la bugetul public are o campanie prin care îi îndeamnă să se prezinte la vot pe toţi cei care doresc „egalitate gay în Europa”. Sperăm că alegerile din acest an pentru europarlamentari vor reflecta opțiunea oamenilor pentru valorile tradiționale ale creștinismului, iar reprezentarea în Parlament va fi una adecvată.

Între adversarii adoptării Raportului Lunacek s-a aflat și Alianța Familiilor din România (AFR), care s-a alăturat altor organizații pro-familie din Europa și unui număr de peste 220.000 de cetățeni care, în mai puțin de o lună, au semnat o petiție împotriva raportului. Într-un comunicat al AFR se arată că implicațiile adoptării unei astfel de politici europene vor fi nefaste și ireversibile pentru societatea civilă. Revoluția sexuală progresează mai rapid decât tehnologia, încât dacă acum 20 de ani acest fenomen social era practic inexistent, astăzi există și este impus societății cu voie sau fără voie.

Raportul „Lunacek” are următoarele puncte nevralgice, care îl fac indezirabil și periculos, analizează site-ul www.culturavietii.ro:

Acestor aspecte, AFR le adaugă câteva puncte esențiale. Astfel, se arată că datele statistice pe care se bazează raportul sunt în mod deliberat distorsionate. Cu privire la actele de violență împotriva "minorităților sexuale", se neglijează că sunt adesea cauzate de înșiși partenerii de viață ai homosexualilor. De asemenea, se exagerează dimensiunile așa-zisei discriminări a homosexualilor, când aceasta este mai mult un mit decât o realitate. Mai grav, Raportul Lunacek poate duce la instituționalizarea revoluției sexuale în spațiul european și, respectiv, la instituționalizarea discriminării persoanelor cu comportament sexual normal. S-a mers până la introducerea în lexiconul modern a sintagmei minorități sexuale, categorie socială care nu a fost recunoscută ca atare în societățile anterioare celei contemporane. Aceasta, fiindcă ceea ce astăzi numim "minorități sexuale" a fost considerat de societatea antică o aberație de comportament sexual. (Sursa)

Într-un interviu pentru Epoch Times, cu privire la noul raport al Parlamentului European, medicul de familie Alina Ioana Dida precizează: “Rezoluţia Lunacek ar putea sta la baza unei viitoare Directive, legea unională obligatorie. În urma mai multor documente pentru sau numai despre homosexualitate, adoptate de UE fără dezbateri publice, cetăţenii europeni au devenit mai interesaţi de ceea ce se stabileşte la Bruxelles. În Franţa, ţară fondatoare UE, în ianuarie, sute de mii de oameni au manifestat pentru familia naturală şi împotriva teoriei genului, introdusă obligatoriu în învăţământ în 2013. Conform acestei teorii, fără bază ştiinţifică, sexul este un construct social şi fiecare copil trebui învăţat să-şi descopere „identitatea de gen” încă din şcoala primară… După respingerea Raportului Estrela, cu un vot foarte strâns totuşi, lobby-ul gay a făcut presiuni imense pentru a-şi mai atinge din obiective până la alegerile din mai.” (Sursa: culturavietii.ro)

Comentariul redacției: Activismul și propaganda pro-gay sunt tot mai puternice și trebuie combătute cel puțin cu aceeași mobilizare și intensitate. Nu este loc și vreme să fim creștini căldicei și pasivi, cărora conceptul de homofobie definit de raport nu li se pare nepotrivit sau periculos, căci se ascunde sub obiectivul aparent justificat al luptei împotriva discriminării. Ce putem face? Să continuăm să spunem adevărul, fără a ne fi teamă, să fim uniți pentru a apăra credința. Demnă de semnalat în acest sens este inițiativa Coaliției pentru Familie de respingere a legalizării parteneriatelor civile în România, lege scrisă cu dedicație pentru homosexuali. 

A mărturisi public Scriptura și învățătura Bisericii că homosexualitatea este păcat strigător la cer, iar lipsa pocăinței ar putea duce la osânda veșnică, va fi considerată homofobie și discriminare. Dacă te declari heterosexual și aduci asta ca argument că nu eşti de acord ca în şcoală copiilor tăi să li se facă propagandă homosexuală poți fi acuzat. Odată stabilit cadrul legal de sancționare, un cuvânt, un gest sau acţiune de mărturisire a normalităţii, a credinţei, a propriei identităţi va putea fi incriminat. Să nu ne mințim, raportul cuprinde revendicări care primind forță juridică ar zdruncina societatea din temelii. Formatori de opinie ortodocși vorbesc chiar despre perspectiva sumbră a reeducării totalitare în favoarea unui grup privilegiat definit arbitrar. Aceasta înseamnă mai mult decât pedeapsa în sine, înseamnă reapariţia autocenzurii, adică reafirmarea drepturilor lui Big Brother de a-ţi controla conştiinţa.

Primii și cei mai convingători luptători cu păcatul sunt sfinții părinți, a căror dragoste și milă pentru omul contemporan nu poate fi tăgăduită. Așadar, nu homofobia, ci iubirea pentru Om îi îndeamnă pe sfinții zilelor noastre să ne deschidă ochii.

Pr. Arsenie Papacioc ne-a avertizat că propagarea sodomiei va atrage apropierea Apocalipsei. “Sunt păcate foarte mari! Se spune chiar că păcatele astea urgentează Judecata de Apoi! - Cum adică? - Adică păcatele astea aduc mai curând Judecata. Să se mai salveze ce se mai poate salva… ca se împătimesc foarte mulți. Este cuvânt de la Sfinții Părinți că păcatul ăsta foarte grav, al sodomiei (homosexualitatea), aduce mai grabnic Judecata de Apoi… Acum suntem într-o stare destul de avansată, Occidentul oficializează sodomia (căsătoria între persoanele de același sex)!…”

Pr. Iustin Pârvu se mâhnea văzând că “… trăim într-un veac al minciunii și al înșelării, încât nimic nu mai e autentic, nici noi ca persoane, nici plantele sau hrana pe care o consumăm, toate sunt modificate și nefirești. Se lucrează cu informarea și dezinformarea în așa grad, încât nici nu mai știi care este partea reală a lucrurilor. Ca să distingi azi adevărul de minciună e greu și pentru oamenii duhovnicești și cât de cât așezați. Este nevoie de o mare atenție și trezie, să ne cunoaștem inamicul ce ne stă înainte. Este însuși Diavolul, tatăl minciunii, vrăjmașul de moarte al omului, care își adună în laboratorul său toate uneltele acestea prin care lucrează și prin care urmărește un scop foarte important, să inducă îndoiala și confuzia. Cu aceste doua arme poți să anulezi tot, chiar orice fundament care a stat la baza unei civilizații.

Este o descompunere morală și spirituală a omului, încât el să nu mai existe ca ființă, să fie depersonalizat. Satana a reușit să aducă omenirea într-un stadiu de neîncredere doar cu ajutorul nostru, prin neascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Ce nevoie mai are omul modern de Dumnezeu, dacă stăpânește tehnica? Cine mai ține azi seama pentru ce înălțime duhovniceasca am fost creați? Cine mai ascultă azi de sfaturile Părinților Bisericii? Degeaba avem noi rațiuni drepte și logice, dacă nu își au rost duhovnicesc, sunt fără valoare, nu ne aflăm pe o axă bună, nu suntem acoperiți de har. Discernământul este sarea Harului dumnezeiesc. Tocmai de aceea, cei care conduc lumea, amestecă lucrurile, prezentând unele informații reale altele false, astfel încât să ne slăbească puterea de a discerne. Devii într-un fel prizonierul unei reeducări, care este de altfel scopul lor demonic… Lumea a ajuns la culmea desfrâului, a imoralității, încât homosexualii și criminalii au devenit repere morale”.(Sursa)

Starețul Dionisie. “Vezi, chiar conducătorii omenirii, astăzi, nu se gândesc deloc la adevăr. Ei fac propagandă titanica că aici e iadul şi aici e raiul. Nu zic asta pe faţă, dar ăsta e scopul lor. Cele mai mari păcate, strigătoare la cer, păcate de care Biserica nici să n-audă, nici cu gândul, acuma conducătorii omenirii, Uniunea Europeană le socoteşte o nimica toată. „Dreptul omului!” Ei, se poate? Cum dreptul omului? Dreptul omului, adică omul s-o dedat în braţele Satanei. Şi ce-i zice Satana, aceea vrea să facă omul: „Ei, şi, daca vreau să fac orice fărădelege, aceea o fac, că aşa îmi place mie! Nu vreau să mă căsătoresc cu o fată cu frica lui Dumnezeu, vreau să mă căsătoresc cu alt bărbat”. Şi ceea ce nici prin gând n-o fost până acuma în omenire, acuma îţi dă voie să faci, cea mai mare fărădelege pe faţa pământului. Asta învaţă conducătorii actuali, cu Uniunea Europeană. Ei, ce aştepţi? Aştepţi mila lui Dumnezeu? O făcut Dumnezeu aşa de mare minune, Sodoma şi Gomora le-o afundat în fundul iadului, toată omenirea ştie că acolo o fost fărădelegile cele mai mari, şi acum ei zic: „Nu-i nimic, nu contează, nu-i nimica asta.” Şi lumea îi ascultă.

Vezi? E sfârşitul. Am intrat în al VIII-lea veac. Să ştii că urgiile cele mai mari încep de-acum înainte. Aşa scriu Sfinţii Prooroci, aşa scriu Sfinţii Apostoli. Aşteptăm pe Antihrist. Dar apostolii lui Antihrist ştiu cum să se poarte ca să îngenuncheze adevărul, să îngenuncheze Ortodoxia. Cât timp va fi Ortodoxia la înălţime ei ştiu că nu poate împărăţia lui Antihrist să guverneze, să conducă, şi se osârduiesc cu fel de fel de meşteşugiri ca foarte cu înlesnire să vină Satana ca să conducă omenirea. Eh!… Cât putem şi cât am auzit şi cât ne luminează Dumnezeu, să ne ţinem de adevăr. Adevărul nu-l poţi găsi nicăieri decât numai în Biserică, numai în Ortodoxie, că acolo avem sute şi mii de învăţături pe care dacă le respectăm ne ajută Dumnezeu să putem căpăta Împărăţia Cerurilor. Că aici, oricât am trăi, se isprăveşte viaţa, oricât am trăi, se sfârşesc anii. Trebuie să ne ducem dincolo, unde nu mai este sfârşit, decât veşnic fericire şi bucurie. (2003) (din: Starețul Dionisie, Lumea în vremurile de pe urma, Editura Prodromos, 2010)

 




ACTUALITATEA religioasă
Restabilirea comuniunii depline cu Patriarhia Ierusalimului - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în zilele de 2 – 3 februarie 2014, o delegaţie a Patriarhiei Române s-a întâlnit la Ierusalim cu Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, însoţit de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Aristarh de Constantina şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Metodie de Tabor, pentru restabilirea comuniunii depline dintre cele două Patriarhii. Această comuniune a fost întreruptă, în luna mai 2011, din cauza unor neînţelegeri legate de statutul Căminului românesc pentru pelerini de la Ierihon. 

În urma celor trei runde de convorbiri (Bucureşti, decembrie 2012; Ierusalim, februarie 2013; Ierusalim, iulie 2013), desfăşurate în spirit de frăţietate şi respect reciproc, s-a ajuns la semnarea de către Patriarhul Ierusalimului şi Patriarhul României a unui Acord patriarhal de restabilire a comuniunii  bisericeşti depline. Acest Acord a fost semnat, la Bucureşti, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în data de 2 februarie 2014, şi la Ierusalim, de către Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, în data de 3 februarie 2014.

Delegaţia Patriarhiei Române a fost alcătuită din Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, Preacucernicul Părinte Profesor Viorel Ioniţă, consilier patriarhal onorific, şi Preacucernicul Părinte Michael Tiţa, consilier patriarhal pentru relaţii bisericeşti şi interreligioase. La întâlnire a fost prezent şi Preacuviosul Părinte Arhimandrit Timotei Aioanei, Exarh cultural al mânăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor şi Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti, care a devenit noul Superior al Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte.

În numele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon a reînnoit invitaţia adresată Patriarhului Ierusalimului de a vizita Patriarhia Română în luna octombrie 2014. Preafericitul Părinte Patriarh Teofil a acceptat cu bucurie această invitaţie. La sfârşitul întâlnirii, Patriarhul Ierusalimului a oferit o agapă festivă delegaţiei Patriarhiei Române, ca un simbol al comuniunii restabilite.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române/03.02.2014

Completarea redacției. După cum se arată și în acest comunicat de presă al BOR, emis ulterior, noul șef al așezămintelor românești din Israel este Pr. Arhim. Timotei Aioanei, care îl va înlocui pe Pr. Arhim. Ieronim Crețu, caterisit de către Patriarhul Ierusalimului la încetarea comuniunii frățești cu Patriarhia Română. Deducem că acesta este unul dintre punctele negociate între părți pentru reluarea comuniunii, și unul dintre compromisurile din partea BOR.

Cu siguranță acordul semnat de cele două Patriarhii nu include aprobarea scrisă a Ierusalimului privind funcționarea Așezământului de la Ierihon. Afirmația Biroului de presă al BOR rămâne valabilă: “Se ştie că Patriarhul Diodor a dat binecuvântare verbală, deoarece una scrisă nu putea fi eliberată  din cauza opoziţiei unor membri ai Sinodului, care nu înţelegeau că pelerinii nu sunt doar simpli turişti, ci ei vor să se roage împreună în limba maternă într-un cămin de pelerini” (conform Declaratiei din 31 mai 2011 a Biroului de Presa al Patriarhiei Romane “Lămuriri în legătură cu primele demersuri pentru construirea Aşezământului Românesc de la Ierihon”). 

Puțini știu că între susținătorii și ctitorii Așezământului de la Ierihon s-a aflat chiar Părintele Ilarion Argatu, duhovnic român cu harul înainte vederii. Părintele ar fi avut o viziune prin care Maica Domnului îi cerea să ridice acea biserică în Țara Sfântă, iar de-a lungul anilor a făcut importante donații în bani și obiecte de uz liturgic pentru Așezământul din Ierihon. În evidenţa donatorilor pentru construirea Aşezământului românesc de la Ierihon reiese că părintele arhimandrit Ilarion Argatu a contribuit cu donaţii în valoare 33 000 de dolari la care, ulterior, s-a adăugat suma de 4 000 de dolari din partea părintelui Alexandru Argatu. De asemenea, familia părintelui Ilarion Argatu a mai donat pentru biserica Aşezământului o Sfântă Evanghelie cu coperţi din argint, cărţi de cult, vase liturgice, un policandru din alamă, trei iconostase din lemn de tei şi o serie de icoane praznicale. În plus, familia părintelui Argatu a contribuit financiar parţial la manopera catapetesmei bisericii Aşezământului românesc. - sursa

În absența altor detalii din partea Patriarhiei cu privire la termenii acordului proaspăt semnat, deducem că în continuare Așezământul de la Ierihon nu are statut oficial de mănăstire românească, nici nu poate avea stareț sau duhovnic român. În continuare, facem un scurt istoric al evenimentelor. Patriarhia Ierusalimului anunța, în 9 mai 2011, că a rupt relațiile cu Biserica Ortodoxă Română din cauza Așezământului românesc de la Ierihon, unde sunt cazați pelerini români. PS Ciprian Câmpineanul, pe atunci episcop vicar patriarhal, declara că Patriarhia Ierusalimului a reproșat Patriarhiei Române nerespectarea canoanelor prin construirea bisericii la Așezământul de la Ierihon destinat cazării pelerinilor. El a spus că Patriarhia Română a fost surprinsă și totodată îngrijorata de decizia Sfântului Sinod al Ierusalimului privind ruperea legăturii canonice cu Patriarhia Română fără să fi avut loc o discuție despre acest lucru.

Potrivit PS Ciprian Câmpineanul, întreruperea legăturii Patriarhiei Ierusalimului cu cea română și scoaterea Patriarhului Daniel din diptice este o măsură extremă. Totodată, PS Ciprian Câmpineanul a ținut să precizeze că decizia de caterisire a părintelui Ieronim Crețu, reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, este nedreaptă, întrucât acesta nu se află în slujba Patriarhiei Ierusalimului.

“Biserica Ortodoxă Română nu va răspunde cu aceeași măsură, ci va solicita acceptarea unui dialog cu Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului”, a subliniat PS Ciprian Câmpineanul, care a mai spus și că Așezământul românesc de la Ierihon rămâne în proprietatea Patriarhiei Române. Decizia Sfântului Sinod al Ierusalimului se limitează deocamdată la faptul că Patriarhul Ierusalimului nu-l pomenește pe PF Daniel, ceea ce înseamnă că s-a întrerupt comuniunea liturgica. Așezământul românesc de la Ierihon are 300 de locuri de cazare. El cuprinde o biserică, o casă pentru pelerini și Centrul de studii biblice “Sfântul Ioan Iacob Hozevitul”, construcția începând în anul 1998 și fiind aproape de finalizare.

Așezământul a fost construit pe un teren pe care Biserica Ortodoxă Română l-a primit prin donație, înainte de Revoluția din 1989, de la un credincios român stabilit în zonă. La acesta s-au adăugat și altele limitrofe, ajungând în prezent la o suprafață de 3.000 de metri pătrați. Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ieronim Crețu, reprezentantul Patriarhiei Romane la Locurile Sfinte, a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, în 29 noiembrie 2009, episcop vicar patriarhal, cu titulatura Sinaitul.

 



Noi decizii ale Sfântului Sinod al BOR - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

În ziua de 13 februarie 2014, în Sala Sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc prima şedinţă de lucru  a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din acest an.

Dintre hotărârile luate menţionăm:

-    Sfântul Sinod a aprobat programul manifestărilor organizate la nivel naţional de Patriarhia Română în anul 2014 proclamat de Sfântul Sinod ca An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la împlinirea a 300 de ani de la moartea lor martirică (1714-2014);

-    În perspectiva dezbaterilor parlamentare referitoare la proiectul de modificare a Constituţiei României, Sfântul Sinod reiterează poziţia privind definirea în legea fundamentală a familiei întemeiate pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe drepturile şi îndatoririle părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor;

-    Urmare invitaţiei Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Sfântul Sinod a aprobat participarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe privind pregătirea Sinodului Panortodox (Constantinopol, 5-9 martie 2014);

-    Sfântul Sinod a luat act cu bucurie de semnarea de către Patriarhul Ierusalimului şi Patriarhul României a Acordului patriarhal de restabilire a comuniunii  bisericeşti depline dintre cele două Patriarhii;

-    Sfântul Sinod exprimă compasiunea Bisericii Ortodoxe Române faţă de creştinii sirieni aflaţi în suferinţă, şi pentru ajutorarea acestora a hotărât în semn de solidaritate organizarea unei colecte în bani în bisericile şi mănăstirile din Patriarhia Română în primele trei duminici după sărbătoarea Sfintelor Paşti (27 aprilie, 4 şi 11 mai 2014).

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

 



Știri externe - februarie 2014 (EXT)

BELGIA:Legea privind eutanasierea copiilor a fost adoptată de Parlament

Parlamentul Belgiei a adoptat, în formă definitivă, proiectul de lege care permite eutanasierea minorilor, informează Mediafax. Astfel, minorii care suferă de boli incurabile vor putea opta pentru eutanasie, conform unei legi deosebit de contestate. Belgia, ţară cu tradiţie catolică, a devenit a doua ţară din lume, după Olanda, care legalizează eutanasierea minorilor. Biserica Romano-Catolică belgiană, alături de comunităţile religioase musulmană şi ebraică, au organizat “zile de post şi rugăciune” pentru “trezirea conştiinţelor”. Susţinătorii legii au insistat pentru impunerea unor condiţii stricte: minorul va trebui să se afle într-o situaţie medicală fără ieşire care să conducă oricum la deces şi aibă o suferinţă fizică insuportabilă pentru a putea opta pentru eutanasie.

Nota noastră: Creștinismul respinge orice mijloc prin care s-ar încerca luarea vieții cuiva și orice modalitate prin care cineva ar încerca să-și ia viața. Eutanasia nu poate avea nicio justificare, ci reprezintă un păcat de moarte care, conform învățăturii Bisericii, îl desparte pe om definitiv de Dumnezeu. Moartea fizică este o realitate prin care trece orice ființă și trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin".

ONU: Națiunile Unite atacă dur Vaticanul pe subiectul pedofiliei

Națiunile Unite au cerut, într-un raport de o fermitate fără precedent, ca Vaticanul să "îi destituie imediat" pe toți clericii care sunt cunoscuți sau suspectați că ar fi comis abuzuri împotriva copiilor și să îi predea autorităților civile. "Comitetul este profund îngrijorat de faptul că Vaticanul nu a recunoscut amploarea crimelor comise, nu a luat măsurile necesare in abordarea cazurilor de abuz sexual comis împotriva copiilor, și nici în protejarea copiilor, și a adoptat politici și practici care au dus la continuarea abuzului și la scutirea de pedeapsă a autorilor", se arată în raport. Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului mai susține că Biserica Catolică nu a luat încă măsuri pentru prevenirea repetării unor cazuri asemănătoare scandalului Magdalena din Irlanda, unde fetele au fost plasate arbitrar în condiții de muncă forțată. "Comisia creată de către Papa Francisc în decembrie ar trebui să investigheze toate cazurile de abuz sexual comis asupra copiilor, precum și comportamentul ierarhiei catolice în raport cu asta", a declarat raportul. Agresorii au fost mutați dintr-o parohie în alta, sau în alte țări, "încercând să fie acoperite faptele", a adăugat acesta. "Din cauza unui cod al tăcerii, impus tuturor membrilor clerului sub pedeapsa excomunicării, cazurile de abuz sexual asupra copiilor au fost rareori raportate autorităților de aplicare a legii din țările în care au fost comise astfel de fapte", a declarat organismul ONU. (Sursa: știri.tvr.ro)

VATICAN: Papa Francisc a luat act de raportul ONU

După ce a luat act de raportul ONU privind actele de pedofilie, Vaticanul a criticat, la rândul său, atitudinea exprimata în raport  vizavi de problema avortului, numind-o "interferență în învățăturile Bisericii Catolice". "Vaticanul regretă să vadă… o încercare de amestec în învățăturile Bisericii Catolice, privind demnitatea persoanei umane și libertatea religioasă", a spus Vaticanul, într-un comunicat de presă. Biserica Catolică a declarat că "își reafirmă angajamentul său în apărarea și protejarea drepturilor copilului, în conformitate cu valorile morale și religioase oferite de doctrina catolică". (Sursa: realitatea.net)

Completarea redacției: În fapt, raportul ONU este un șantaj evident la adresa Bisericii Catolice, ale cărei vederi față de păcatul avortului și homosexualității rămân conservatoare, ceea ce displace propagandiștilor secularist umaniști din toată lumea. ONU cere Vaticanului să facă uz deplin de autoritatea sa morală, în “condamnarea tuturor formelor de hărțuire, discriminare sau violență împotriva copiilor, pe baza orientării lor sexuale", pentru a participa la efortul "dezincriminarii homosexualității" pe plan internațional. Uniunea Europeană și-a sincronizat cu ONU "parcursul împotriva homofobiei și a discriminării pe baza orientării și identității sexuale" prin adoptarea Raportului Lunacek.  

GENEVA: Declarație comună a Bisericilor Creștine - încetarea conflictului din Siria

O declarație a Bisericilor Creștine din întreaga lume, adoptată la Geneva în februarie, îndeamnă la încheierea conflictului sirian, și i-a fost prezentată lui Lakhdar Brahimi, reprezentantul comun al UN-Liga Arabă în Siria, de către Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC), Rev Dr. Olav Fykse Tveit. "În primul rând, trebuie sa fie clar că Bisericile din întreaga lume, împreună cu Bisericile din Orientul Mijlociu, trebuie să aibă o singură voce, fie că sunt catolice, ortodoxe, protestante sau de alt fel, și să urmărească o încetare imediată a tuturor confruntărilor armate. În al doilea rând, le cerem să se asigure că toate comunitățile vulnerabile din Siria și din jur, din taberele de refugiați și din alte locuri, alungate din casele lor, să obțină într-adevăr ajutorul umanitar de care au nevoie. Și, în sfârșit, printr-un proces complex și cuprinzător, să înceapă reconstrucția Siriei, ca loc în care oamenii sa poată trăi împreună, așa cum au făcut-o înainte". (Sursa: lonews.ro)

UCRAINA: Apel al Bisericii la pace și restabilirea ordinii

Clerul și credincioșii din Ucraina au emis un apel către cetățenii tarii si guvernanți, în vederea restabilirii ordinii și păcii în țară. În comunicat, se amintește: "Țara noastră se află la un pas de haos. Asistăm la o escaladare a confruntărilor și a violenței, care cuprinde cercuri din ce in ce mai largi ale cetățenilor noștri. Plângem și ne rugăm pentru odihna celor care au fost uciși în timpul ciocnirilor, sau au pierit în urma unor acțiuni ilegale. Nu poate exista nicio scuză pentru crimă, violență, abuz și neglijarea demnității umane, indiferent în numele a ceea ce și de către cine se face. În ciuda apelurilor liderilor Bisericilor ucrainene și cel personal al Mitropolitului Kievului și al Întregii Ucraine, Vladimir, Guvernul nu a luat măsuri pentru rezolvarea conflictului, pentru oprirea violenței și începerea unui dialog real. Situația a escaladat la limita, si se pare că opoziția nu mai este în măsură sa controleze starea de spirit a protestatarilor". (Sursa: Doxologia.ro)

VATICAN: Papa Francisc se va întâlni cu Barack Obama

Relaţiile dintre Vatican şi Casa Albă încep să se îmbunătăţească după o perioadă îndelungată de ciocniri ideologice şi morale legate de avort şi contracepţie între preşedintele american, Barack Obama şi Biserica Catolică din Statele Unite. Papa Francisc şi-a exprimat intenţia de a vizita Statele Unite anul viitor, cu ocazia Întâlnirii Internaţionale pentru Familii, eveniment ce are loc o dată la trei ani şi care, anul acesta, va fi organizat între 22 şi 27 septembrie, în Philadelphia, anunţă surse de la Vatican citate de NCR. Pentru Papa Francisc, aceasta ar fi prima vizită în SUA. Aproape 90% dintre catolicii americani îl consideră „liderul religios cel mai bine văzut în lumea de astăzi", potrivit unui sondaj CNN realizat în luna decembrie. Până atunci însă, Papa şi Obama se vor întâlni pentru prima dată pe 27 martie, la finalul unei vizite europene a liderului american. Prima şi ultima ocazie în care Obama s-a mai întâlnit cu un papă a fost în 2009, când s-a întâlnit cu Papa Benedict al XVI-lea, la Vatican. De altfel, Obama l-ar fi descris pe Francisc ca pe un „mesager înţelept al păcii şi justiţiei, de la care avem de învăţat", într-un interviu pentru MSNBC. (Sursa: gandul.info)

RUSIA: Pentru a reduce avorturile, Ministerul Sănătăţii va înfiinţa centre pentru gravide

În continuarea eforturilor de a creşte rata natalităţii, guvernul rus ar vrea să înfiinţeze centre de criză pentru gravide, care să le convingă pe femei să nu mai facă avort. „Ministerul Sănătăţii sprijină crearea centrelor de criză pentru femei gravide, unde acestea pot primi consiliere profesionistă de la asistenţii sociali. Credem că este modul cel mai promiţător şi uman de reducere a ratei avorturilor”, a spus, citată de agenţia RIA Novosti, Elena Baibarina, care conduce Departamentul de Sănătatea Copilului şi Asistenţă Obstetrică din Ministerul Sănătăţii. „Numărul de avorturi din Rusia este pe o tendinţă descrescătoare. În 2008 era de 1,2 milioane, în timp ce în 2012 a scăzut la 935.000. Dar continuă să rămână ridicat, ceea ce conduce şi la probleme de infertilitate”, a mai spus Baibarina. Celebrul demograf rus Veniamin Bashlachev a declarat pentru ziarul Rossiyskaya Gazeta că pierderea de populaţie prin avort în Rusia în deceniile care au precedat căderea comunismului a reprezentat de două ori şi jumătate cât numărul de victime pe care ţara l-a înregistrat în timpul Revoluţiei Sovietice şi în ambele războaie mondiale la un loc. Numărul de avorturi făcute din anii 1960 şi până la finele anilor 1980 a fost în medie de peste 4,5 milioane pe an. (Sursa: Ştiri pentru viaţă)

RUSIA: Atac în Catedrala din Sahalin - credincioși uciși în ziua Sfinților Noi Mucenici

La jumătatea lunii februarie, un om înarmat a pătruns în Catedrala Învierii lui Hristos și a tras mai multe focuri. O măicuță și un enoriaș aflat la rugăciune au murit. Măicuța i-a deturnat atenția infractorului, astfel încât oamenii să poată părăsi biserica. Erau copii, printre ei. A rămas acolo până la sfârșit și a primit moartea la locul ei de ascultare. Atacatorul a strigat că urăște Biserica, urăște Creștinismul și Îl urăște pe Dumnezeu, a tras asupra icoanelor și a rupt o cruce. Cea de-a doua persoană ucisă a încercat, de asemenea, să comunice cu atacatorul și să îl oprească. Cei doi au primit moarte martirică pentru credința în Hristos. (Sursa: agerpres.ro)

ISRAEL: Mai multe manuscrise de la Marea Moartă, disponibile în format electronic

Autoritatea Israeliană de Antichități-IAA, în colaborare cu Google, a lansat Librăria Digitală a Manuscriselor de la Marea Moartă,n site web care le permite vizitatorilor sa vizualizeze imagini de înaltă rezoluție, complete, ale Manuscriselor în cauză, on-line la adresa http://www.deadseascrolls.org.il/home, informează Serviciul specializat NetCreator. Potrivit unui comunicat de presă al IAA, site-ul actualizat "oferă, de asemenea, explicații însoțitoare referitoare la o varietate de manuscrise, cum ar fi cartea Exodului scrisă în paleo-ebraică, cărțile lui Samuel, Manuscrisele Templului, Cântecele Jertfei de Shabbat și Noul Ierusalim", împreună cu "10.000 de noi imagini multispectrale, îmbunătățirea metadatelor, descrieri suplimentare pentru manuscrise, pagini de conținut traduse în limbile rusă și germană în plus față de limbile actuale, un motor de căutare mai rapid, accesarea ușoara a site-ului din pagina de facebook și twitter și multe altele". La sfârșitul lunii februarie, cercetătorii italieni și israelieni au anunțat găsirea unor noi manuscrise la Qumran. (Sursa: lonews.ro)

ANGLIA: Decizie a Bisericii Anglicane privind mariajul gay

După luni de discuţii, Biserica Anglicană a ajuns la concluzia că, în tradiţia creştină, căsătoria “este unirea pentru întreaga viaţă între un bărbat şi o femeie” care, indiferent de progresul legislaţiilor unei ţări referitor la uniunile dintre homosexuali, rămâne invariabilă. Comunicatul de presă a fost semnat de Arhiepiscopul Justin Welby de Canterbury şi de Arhiepiscopul John Sentamu de York, reprezentanţii cele două mari autorităţi în Biserica Angliei, informează agenţia de presă SIR, citată de Radio Vatican.

 



Știri interne - februarie 2014 (RO)

Trebuie respinsă legalizarea „parteneriatului civil” în România – Comunicat Pro Vita

Mai multe zeci de organizații non-guvernamentale, reunite în Coaliția pentru Familie, au remis Camerei Deputaților un Memoriu prin care solicită respingerea propunerii legislative privind parteneriatul civil. Aceasta ar intenționa să modifice leg islația familiei prin introducerea „uniunilor civile” între 2 persoane de același sex sau de sexe diferite. Astfel, ar fi creat în România un nou „drept”, acela al unui cuplu heterosexual necăsătorit și respectiv al unui cuplu de homosexuali de a primi recunoaștere și egalitate în fața legii, ca o nouă formă de familie, cu bărbatul și femeia căsătoriți. „Partenerii” ar urma să primească o serie de drepturi, prevăzute deja de Codul Civil, la capitolul „Căsătoria”, însă fără asumarea obligațiilor aferente. Parteneriatele s-ar încheia la notar și s-ar desface ușor și chiar unilateral.

Legea este scrisă „cu dedicație” pentru homosexuali, întrucât, practic, pentru cuplurile heterosexuale parteneriatul este inutil, drepturile stipulate aici găsindu-se între cele conferite de căsătorie… Propunerea de lege trebuie deci privită în acest context: în aproape nicio țară unde acestea au fost instituite, legislativul nu s-a putut opri aici, el fiind supus unei presiuni imense din partea lobby-ului homosexual pentru a răspunde tuturor revendicărilor acestora: reglementarea „căsătoriei”, a adopției de copii și a tehnicilor de procreare asistate medical destinate acestor cupluri… Per ansamblu, întreg conținutul propunerii legislative trădează o tentă ideologică extremistă, anti-familie și anti-religioasă, ideologie împărtășită de autorii de facto ai propunerii (ONG-urile „minorităților sexuale”) și de parlamentarii care și-au pus semnătura pe aceasta. Adoptarea unei astfel de legi ar însemna, așadar, incriminarea criticii intelectuale, și nu doar religioase, la adresa subiectului homosexualității.

Lăsați părinții să își educe copiii potrivit propriilor valori!

Organizații membre al Coaliției pentru Familie și Constituție au trimis o scrisoare deschisă către CNA privind difuzarea de un post TV pentru copii a unui serial care face propagandă cuplurilor homosexuale, din care spicuim: “Se pare că introducerea acestui scenariu în serialul pentru copii „Good Luck Charlie!”, difuzat în mai multe țări, printre care și România, vine în urma unei campanii prin care Disney Channel și-a propus ca programele pe care le difuzează să fie „relevante pentru copiii și familiile din întreaga lume și să ilustreze teme ca diversitatea și incluziunea”. Potrivit legislației românești, mai exact Codul Civil, în Art. 258, alin. (1) este prevăzut faptul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.”, alin. (4) al aceluiași articol specificând faptul că „prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie”.Este evident faptul că promovarea ideologiei homosexuale prin mass-media, în cazul de față popularizarea unei „familii” formate din persoane de același sex, contravine atât valorilor culturale și sociale ale românilor cât și legislației în vigoare.

Având în vedere că legislația românească întărește definiția naturală, tradițională a familiei, și anume ca fiind întemeiată pe căsătoria dintre bărbat și femeie și pe dreptul și obligația părinților de a-și crește și educa copiii, și că scenarii similare celui introdus în serialul pentru copiii „Good Luck Charlie!” sunt instrumente ideologice care servesc unui comportament contra firii și naturii umane, și deci profund dăunător copiilor, vă solicităm să luați toate măsurile care se impun astfel încât episodul din serialul ”Baftă Charlie!”, și celelalte materiale vehiculate în media care fac apologia homosexualității și a altor comportamente imorale, să fie oprite de la difuzare. În încheiere, rugăm membrii Consiliului Național al Audiovizualului să colaboreze cu părinții români pentru ca aceștia, în exercitarea drepturilor conferite de Constituție și de celelalte legi, să își crească și să își educe copiii potrivit valorilor culturale românești și potrivit propriilor convingeri. De asemenea, vă rugăm să luați măsurile necesare astfel încât mass-media românească să contribuie la menținerea unui climat moral și sănătos necesar dezvoltării armonioase a copiilor noștri și nu la pervertirea lor.

Şedinţa anuală a Consiliului Naţional Bisericesc

Consiliul Naţional Bisericesc este organismul central executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti, format din 12 membri ai Adunării Naţionale Bisericeşti, câte un cleric şi câte un mirean reprezentând fiecare mitropolie din ţară, desemnaţi pe o perioadă de 4 ani şi pentru cel mult două mandate. Membrii Consiliului Naţional Bisericesc s-au reunit în ședință anuală la 12 februarie și au analizat activitatea Bisericii Ortodoxe Române din anul 2013 în ceea ce priveşte lucrarea pastoral-misionară şi social-filantropică, viaţa monahală, învăţământul teologic şi predarea religiei în şcolile publice, activitatea editorial-tipografică şi mass-media, patrimoniul cultural bisericesc, construcţii de noi lăcaşuri de cult, relaţiile cu alte culte, grija pentru comunităţile ortodoxe româneşti din străinătate, relaţiile inter-bisericeşti şi inter-religioase etc.

Membrii Adunării Naţionale Bisericeşti au apreciat opera social-filantropică desfăşurată de eparhiile Patriarhiei Române în anul 2013. Astfel, în eparhiile Bisericii Ortodoxe Române funcţionează în prezent 784 de instituţii şi servicii sociale, dintre care: 141 cantine sociale şi brutării, 50 instituţii medicale şi farmacii, 75 centre de zi pentru copii, 68 centre educaţionale, 15 centre de zi pentru vârstnici, 47centre rezidenţiale pentru vârstnici, 11 centre comunitare, 35 centre de tip familial, 38 grădiniţe sociale şi after-school, 13 locuinţe protejate, 130 centre de informare, consiliere şi resurse, 2 instituţii de învăţământ pentru adulţi, 18 centre de urgenţă, 13 campusuri de tabără şi alte 128 de instituţii sociale cu specific diferit. Anul trecut eparhiile Patriarhiei Române, prin birourile social-filantropice, au acordat peste 152.000 de ajutoare financiare directe în valoare de aproape 18.000.000 lei şi aproximativ 420.000 de ajutoare materiale constând în alimente, îmbrăcăminte, rechizite, produse igienico-sanitare, medicamente, electrocasnice etc., în valoare de peste 15.000.000 lei. (Sursa: basilica.ro)

Propunere ateistă: Etica să înlocuiască Religia ca materie obligatorie în școli

Deputatul Remus Cernea propune ca Religia să nu mai fie materie obligatorie, ci să devină facultativă, urmând a fi studiată doar dacă părinții solicită în scris acest lucru, iar în locul acesteia ca disciplină obligatorie să fie Etica. Cernea a declarat că a realizat un proiect de lege pentru modificarea articolului 18 din Legea Educației Naționale numărul 1/2011, care se refera la studiul Religiei.

“… Programa disciplinei Etica va consta îndeosebi în prezentarea principalelor doctrine și valori morale de inspirație filosofică, științifică ori religioasă ale umanității, conform puterii de înțelegere a elevilor specifice fiecărei perioade de școlarizare. Scopul disciplinei Etica este de a cultiva spiritul critic, raționalitatea și empatia în măsură să dezvolte un aparat critic de judecată morală propriu fiecărui elev”, a declarat Remus Cernea, care a precizat că elevii vor putea studia în continuare Religia, însă doar ca materie facultativă și numai la solicitarea scrisă a părinților ori a școlarilor care au împlinit vârsta de 16 ani.

Nota noastră: Cum majoritatea părinților vor ora de religie și încercările anterioare ale secular-umaniștilor de a o elimina din programă au eșuat, se încearcă o diversiune prin care se dă de înțeles părinților că elevii ar studia “aceeași Mărie cu altă pălărie”, De aici și exagerările privind influența negativă a orelor de religie asupra stării emoționale a copiilor, prin avalanșa de știri legate de copii care au coșmaruri după ce li vorbește la orele de religie despre conceptul de iad, judecata de apoi etc. (Sursa: ziare.com)

Ziua siguranței pe internet

În cadrul unui eveniment organizat la București de Organizația "Salvați Copiii" pentru a marca "Ziua Siguranței pe Internet", a fost lansat un ghid practic pentru părinți și cadre didactice despre folosirea internetului în siguranță de către copii. Volumul urmează a fi distribuit în școli. Ghidul reprezintă un proiect dezvoltat de consorțiul Sigur.Info și este avizat de Ministerul Educației Naționale pentru utilizarea sa la orele de clasă de către cadrele didactice. Volumul practic conține informații teoretice și aplicații practice pentru a promova utilizarea în siguranță a internetului de către elevi, scopul acestuia fiind acela de a furniza resurse ușor de înțeles cadrelor didactice și adulților care doresc să lucreze cu copiii și tinerii pe tematica utilizării sigure și eficiente a internetului.

Conform unui raport Internet Helpline, dintre cele peste 2.400 de cazuri primite de consilieri, peste un sfert aveau în vedere probleme privind confidențialitatea și datele personale pe internet, în timp ce peste 250 aveau legătură cu cyberbullying (hărțuire online). Prezent la eveniment, Silviu Crișan, reprezentant al Serviciului de Combatere a Criminalității Informatice din cadrul Inspectoratului General al Poliției, care a spus că în 2011 au fost depistate 38 de cazuri de pornografie infantilă pe internet, în 2012, 74 de cazuri iar în 2014, 69 de cazuri și a încurajat folosirea portalului Sigur.Info inclusiv pentru raportarea acțiunilor ilegale pe internet. Varianta online a ghidului poate fi regăsită pe site-ul www.sigur.info.

Pr. Arh. Justin Pârvu, Pr. Ilarion Felea și Mircea Vulcănescu, cetățeni de onoare post mortem, la Aiud

La 17 februarie, la Primăria Municipiului Aiud a avut loc ceremonia de decernare post-mortem a titlurilor de cetățean de onoare Arhimandritului Justin Pârvu, preotului Ilarion Felea și savantului Mircea Vulcănescu, acordate la inițiativa cotidianului Gazeta de Maramureș. Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Irineu al Alba Iuliei a participat la acest eveniment onorând memoria celor care și-au jertfit viața, libertatea și sănătatea în temnițele comuniste, luptând pentru credință, pentru țară, libertate și unitate. Acordarea titlului de cetățean de onoare post mortem pentru cele trei personalități este un gest simbolic, un gest de recunoștință pentru toți cei care au suferit în temnițele comuniste. Ceremonialul organizat de Primăria Municipiului Aiud, Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci" din Aiud și Gazeta de Maramureș, i-a avut ca invitați pe urmașii firești sau duhovnicești ai celor trei personalități.
La începutul manifestării, IPS Irineu a oficiat slujba parastasului, la finalul căreia a adresat participanților un cuvânt de învățătura și binecuvântare. (Sursa: http://www.doxologia.ro)

Noi precizări ale Patriarhiei Române privind exploatarea gazelor de șist

Patriarhia Română respinge categoric orice insinuare despre o presupusă întâlnire a reprezentanţilor ei cu delegaţi ai companiei americane Chevron pentru a discuta despre un presupus sprijin financiar pentru Biserică, în schimbul susţinerii exploatării gazelor de şist. Acestea sunt dezinformări ale unor persoane iresponsabile, apărute în presă şi anul trecut, cu intenţia evidentă de denigrare. Potrivit hotărârii Sfântului Sinod din 29 octombrie 2013, pentru clarificarea problemei exploatării gazelor de şist în România, autorităţile competente ale Statului român trebuie să exprime o poziţie clară referitoare la acest proiect considerat strategic şi să asigure o informare completă şi corectă la nivelul comunităţilor locale despre avantajele şi consecinţele pozitive şi negative ale unei asemenea exploatări. În acest sens, reamintim că Parlamentul European a adoptat anul trecut o propunere legislativă prin care impune studii de impact pentru toate proiectele care presupun fracturare hidraulică şi consultarea populaţiei în cazul acestor proiecte.

Hotărârea sinodală recomandă clerului ortodox să se abţină de a participa personal la manifestaţii publice pro sau contra proiectului, pentru a nu dezbina comunitatea ortodoxă, ci să solicite autorităţilor în drept lămuriri şi implicare responsabilă. În concluzie, ca şi anul trecut, Patriarhia Română constată aceleaşi încercări de dezinformare din partea unor persoane iresponsabile, precum şi atenţia specială a aceloraşi instituţii media în preluarea cu promptitudine a acestor insinuări despre o presupusă implicare a Patriarhiei în problematica exploatării, în România, a gazelor de şist, cu scopul evident de diversiune şi denigrare". (Sursa: basilica.ro)

Zi comemorativă dedicată Pr. Paisie Olaru la Paris

Cea de-a treia ediție a zilelor comemorative “Mari Duhovnici” dedicate marilor duhovnici contemporani va avea loc mâine, 22 februarie, la Paris, şi va fi dedicată părintelui Paisie Olaru. Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, gazda evenimentului, îi va avea ca invitaţi pe părintele Paisie Furdui- stareţul Mănăstirii Bârnova (Iași), ucenic al părintelui Paisie, maica Pestisa Însurăţelu, stareţa mănăstirii Blaga (Iaşi), fiică duhovnicească a părintelui Paisie şi Costion Nicolescu - teolog şi scriitor, autor al mai multor articole şi mărturii dedicate acestei mari personalităţi a spiritualităţii româneşti. Tot în cadrul acestui eveniment va fi vernisată o expoziţie fotografică a părintelui artist Ioan Gânscă (Cluj) – „Părintele Paisie, duhovnicul”. Ziua se va încheia cu filmul documentar “Părintele Paisie Olaru”, realizat de pr. Mihai Miron (Trinitas TV). Locul de desfăşurare al acestei întâlniri va fi tot Catacomba Catedralei Saint-Sulpice, acolo unde se află şi o biserică ortodoxă românească cu hramul Sf. Parascheva şi Sf. Genoveva.

Oaspeţi de seamă la Patriarhia Română

Ministrul de externe palestinian, dl. Riad Malki a vizitat pe 13 februarie 2014, Palatul Patriarhiei din Capitală, împreună cu o delegație oficială.Delegaţia a fost primită, din încredinţarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României,  de Înaltpreasfințitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal. În cadrul întrunirii au fost discutate proiectele comune care vizează Palestina și România. La plecare,

Excelența Sa a declarat: „Am considerat că vizita în Bucureşti nu este completă dacă nu facem şi o vizită la Patriarhia Română. Am avut o discuţie cuprinzătoare şi sinceră, am discutat şi despre situaţia Bisericilor şi creştinilor din Palestina, în general. Am solicitat Bisericii Ortodoxe Române să sprijine pelerinii care efectuează vizite şi pelerinaje în teritoriile sfinte şi am discutat pentru dezvoltarea relaţiilor între Biserica Ortodoxă Română şi bisericile din Palestina, la toate nivelurile”, a declarat pentru Radio TRINITAS Ministrul de externe, Excelenţa Sa Riad Malki. (Sursa: basilica.ro)

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Dăm acatiste, pomelnice, liturghii sau sărindare? - Cristina Roman

În Sfânta Scriptură găsim mai multe pasaje cu referire la pomenirea unei persoane.  „Oriunde se va propovădui Evanghelia se va spune ce a făcut ea, SPRE POMENIREA EI" (Matei 26:13). Lui Corneliu sutaşul păgân, pentru că era foarte milostiv i se arată un înger al Domnului şi-i spune: „Corneliu!... Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, SPRE POMENIRE, înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10:4-31). Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Iisus a zis: „POMENESTE-MĂ, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta " (Luca 23:42). 4. „Ce este omul, că-l POMENEŞTI pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?" (Evrei 2:6).

Mergând la biserică, fie la sfintele slujbe, fie doar pentru o scurtă rugăciune în afara programului liturgic, ne-am obișnuit să dăm un acatist, sau să lăsăm un acatist ori pomelnic. Uneori îl înmânăm direct preotului, alteori observăm o cutie pe care scrie Acatiste și lăsăm acolo pomelnicul nostru cu mulțumirea sufletească de a fi făcut ceea ce este bine spre pomenirea noastră și spre răspuns bun la rugăciunile noastre. Există însă, diferențe clare între acatist, pomelnic, sărindar, diferențe care țin de conținut, dar și de locul și momentul când ele se aduc și ce citesc în biserică. Pentru a evita situațiile jenante în care avem tendința să transformăm pomelnicul în scrisoare de doleanțe, ori situațiile în care, din neștiință, pomenim în mod greșit la Sf. Maslu și pe cei adormiți, dar și pentru a nu deranja desfășurarea slujbelor înmânând pomelnicul la momentul nepotrivit, ar fi bine să cunoaștem următoarele:

Indiferent că dăm pomelnic, acatist, liturghie sau sărindar, este suficient să scriem prenumele celor care dorim să fie pomeniți. Mai exact, scriem numele de botez al celor pomeniți și ținem cont ca aceștia să fie cu toții ortodocși. Doar în cazul clericilor, trecem înaintea numelui, după caz, treapta preoțească: părintele, monahul, ieromonahul, monahia, preoteasa etc. Să avem credința și încredințarea că Dumnezeu cunoaște deja nevoia, necazul și suferința fiecăruia. Nu se detaliază în dreptul fiecărui nume cererea specifică pentru acea persoană. Cel mult, putem adăuga lângă un nume un singur cuvânt care să sintetizeze rugăciunea pentru el. Putem scrie, de exemplu: Ion, bolnav; Gheorghe, pătimaș; Maria, elevă; Elena, însărcinată etc. Nu este timp ca preotul să citească largi compuneri și detalii despre fiecare persoană în parte. Aceste lucruri se cade a fi discutate la Taina Spovedaniei.

Deosebit de important este să nu cerem lui Dumnezeu, prin pomelnic, răzbunare asupra vrăjmașilor noștri, să nu blestemăm și să nu dorim răul nimănui. Dimpotrivă, să trecem pe pomelnic nu doar pe cei iubiți ai noștri, ci și pe cei care ne urăsc, binecuvântându-i pe toți după cuvântul Mântuitorului care zice: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac rău” – Luca 6: 27-28. Un alt aspect demn de semnalat este că “eficienţa” pomelnicului nu depinde de citirea lui cu voce tare sau în taină de către preot. În realitate, citirea pomelnicelor cu voce tare provoacă o evidentă şi deranjantă ruptură în cadrul slujbei, o întrerupere care, de obicei, devine pretext de vânzoleală şi şuşoteală în sfântul lăcaş.

Pomelnicul - este o listă cu persoane în viaţă sau decedate, al căror prenume îl citește cu voce tare sau în taină preotul la unele slujbe și rugăciuni. Termenul de pomelnic vine de la „a pomeni" – a aduce aminte. Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta! Așadar, pomenirea se face spre a aduce aminte lui Dumnezeu despre cei al căror nume stă scris pe pomelnic, chiar dacă aceștia nu sunt prezenți la acea slujbă, pentru ca Harul lui Dumnezeu să se coboare asupra lor spre iertarea păcatelor și ajutor la diverse trebuințe. Scriem pomelnicul, nu pentru că Dumnezeu ne-ar uita, nu ne-ar mai cunoaște pe noi și nevoile noastre, ci pentru a împlini porunca Rugați-vă unii pentru alții… căci mult poate rugăciunea celui drept, și pentru a chema în ajutor Harul Sfântului Duh care lucrează în chip minunat și tainic în sfintele slujbe. Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

Când sunt pomeniți cei vii și când sunt pomeniți cei adormiți?

Cei vii sunt pomeniți la toate Sfintele Taine (Sf. Liturghie, Sf. Taină a Cununiei, Sf. Botez, Sf. Maslu, Sf. Spovedanie… ), la slujba Vecerniei cu priveghere (Litie) și la rugăciuni pentru diverse trebuințe.

Cei adormiți sunt pomeniți doar la Sf. Liturghie și la slujba parastasului. Așadar, este greșit a scrie pomelnic cu cei adormiți la Sf. Maslu sau la Litie, întrucât aceste două slujbe sunt destinate exclusiv iertării de păcate și însănătoșirii trupești și sufletești a celor vii.

Pomenirea cea mai de preț pentru orice suflet, fie el viu sau adormit, se face în cadrul Sfintei Liturghii la Proscomidie. Atunci, preotul scoate o firimitură din prescură pentru fiecare nume de pe pomelnic (viu sau adormit), pe care o așează pe Sfântul Disc, împreună cu Sfântul Agneț, care preînchipuie Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, și împreună cu părticele de prescură scoase pentru Maica Domnului, îngeri și sfinți. Un moment de puternică pomenire a celor pentru care s-au scos miride este la ieșirea preotului cu Sfintele Daruri când, în fața Ușilor Împărătești, părintele se roagă între altele și pentru cei care au adus aceste Sfinte Daruri (n.n. prescura și vinul), și pentru cei pentru care s-au adus, vii sau adormiți.

Este important de știut că preotul poate să scoată părticele/miride pentru cei pomeniți la Proscomidie numai până la momentul în care în biserică se cântă Imnul Heruvic (Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim…). După acest moment, pomelnicele vor mai putea fi citite de preot în taină la momentul în care în biserică se cântă Axionul, cântarea închinată Maicii Domnului, dar fără a mai putea scoate miride pentru fiecare nume. Pomelnicele trimise în Sfântul Altar după Axion vor putea fi pomenite abia la următoarea Sfântă Liturghie. Așadar, să pregătim pomelnicele pentru Sfânta Liturghie din timp și să le înmânăm preotului slujitor cât mai la începutul Sfintei Liturghii. Astfel vom fi cu siguranță pomeniți la Sfânta Proscomidie și nu vom crea agitație și gălăgie în momentele cele mai tainice ale Liturghiei, în drumul nostru către și dinspre Sfântul Altar.

Pentru Sfânta Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”. Cei vii se scriu în partea stângă, iar cei adormiți, în dreapta. A da pomelnic la Sfânta Liturghie se mai numește în popor și a da liturghie. De aici și expresia a da 40 de liturghii pentru odihna sufletelor celor adormiți. Când dăm liturghie este bine ca pomelnicul nostru să fie însoțit și de lumânări, prescură, vin, tămâie, ulei pentru candele. Nici numărul, nici cantitatea acestor mici jertfe nu sunt fixate de canoanele Bisericii, ci fiecare poate să facă după cum crede, după cum poate, respectând după putere eventuale reguli particulare încetățenite în parohia sa. (De exemplu, sunt parohii la țară unde pomelnicele sunt preluate de crâsnic/paraclisier de la credincioși și duse în Sfântul Altar. Sunt alte parohii unde la începutul Sf. Liturghii, părintele deschide ușa Sf. Altar și începe a primi pomelnicele de la cei prezenți care se așează frumos la rând. În funcție de fiecare biserică, lumânările care însoțesc pomelnicul pot fi sau nu aprinse etc.)

«Când proscomidiesc, spunea Stareţul, văd su­fletele cum trec prin faţa mea şi cum mă roagă să le pomenesc. Să vreau să le uit, dar nu pot. Când preotul scoate părticele şi pomeneşte nu­mele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca ru­găciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie. Într-o zi, spunea Stareţul, am uitat să pomenesc la cei adormiţi pe maica mea, care a fost o femeie sfântă. Când am terminat Dumnezeiasca Liturghie şi m-am dus la chilia mea, acolo unde stăteam, a venit sufletul maicii mele şi mi-a zis cu plângere:

- Părinte Iacov, nu m-ai pomenit astăzi.

- Cum, maică, nu v-am pomenit? În fiecare zi vă pomenesc şi, desigur, cea mai bună părticică v-o scot, i-am zis.

- Nu, copilul meu, astăzi m-ai uitat şi sufletul meu nu s-a odihnit tot atât ca şi în celelalte zile în care m-ai pomenit, mi-a răspuns. Gândiţi-vă ce mare câştig şi folos primeşte sufle­tul când îl pomeneşte preotul la Sfânta Proscomidie». (Un Stareţ sfânt – fericitul părinte Iacov Egumen al Sfintei Mănăstiri „Cuviosul David”, Editura Bunavestire - Bacău 2002)

Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile Slujbei Acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de nevoi, încetarea vrajbei etc.). Slujba Acatistului are loc de obicei în cursul săptămânii, după-amiaza. De aceea, putem da acatist și scriind un pomelnic al celor vii pe care să îl lăsăm în cutia din biserică pe care scrie Acatiste. La începutul slujbei acatistului, preotul va lua toate pomelnicele din respectiva cutie, împreună cu pomelnicele care i-au fost înmânate personal și le va citi, de regulă cu voce tare, la ectenie. Preotul va rosti numai prenumele celor pomeniți, nu și cererea precisă scrisă în dreptul lor. Aceasta va fi parcursă de preot cu privirea și gândul, rezolvarea fiind deja încredințată lui Dumnezeu din momentul în care acatistul a fost scris. În timpul citirii Acatistului nu se stă jos, în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre care ne îndreptăm rugăciunea. Acatistele se pot citi și acasă, de către fiecare credincios. Cei care citesc Acatiste trebuie să ştie că nu sunt unele mai puternice sau mai eficiente decât altele, ci totul depinde de cel care citeşte, adică de credinţa şi convingerea cu care se roagă.

Sărindarul – vine de la grecescul saranda care înseamnă 40 şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Liturghie până la parastasul de 40 de zile al răposatului. De regulă, sărindarul conține pe lângă numele celui adormit, o sticluță cu vin, o prescură sau colac, lumânare și tămâie.

Există și o ierarhie ce se recomandă a fi respectată când scriem un pomelnic.  Începem cu preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul și continuăm cu preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.

Persoane care nu pot fi trecute pe pomelnic: persoanele nebotezate; copiii avortaţi; nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă; nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii; nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor; nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective; nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman; pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi. (Lumea Credinței, anul VI, nr. 7 (48) Iulie 2007) Deși pare că se subînțelege, subliniem că pe pomelnic trecem doar numele oamenilor, niciodată al vreunui animal, indiferent cât de drag și apropiat ne este.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului (numai Agneţul, nu şi miridele, se transformă în Trupul Domnului), părticelele scoase pentru fiecare nume sunt puse în Sfântul Potir și unesc cu Sângele Domnului. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi”); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

Este bine să știm și faptul că nu există nicio rugăciune specială la slujba parastasului pentru cei care au murit nepregătiți, adică neîmpărtășiți, nespovediți, fără lumânare. Așadar, a trece aceste detalii în dreptul numelui celui adormit nu ajută la obținerea unor dezlegări speciale. Dezlegarea ține de credința celor rămași în viață, de cât de des aceștia se îngrijesc să îl pomenească pe cel adormit mai ales la Sfânta Liturghie, să dea milostenie pentru sufletul lui și, mai ales, de milostivirea lui Dumnezeu.

Mențiuni și argumentări suplimentare pentru cei care nu trebuie trecuți pe pomelnic

Biserica nu s-a rugat şi nu se roagă niciodată pentru copiii avortaţi, întrucât învățătura bisericească spune că acei copii avortaţi nu intră în împărăţia lui Dumnezeu, ci rămân în planul iconomiei, milei şi iubirii divine. Neajungând momentul naşterii şi mai ales al botezului, ei nu sunt părtaşi împărăţiei lui Dumnezeu în care se intră numai prin botez: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5).

Sinucigașii nu trebuie trecuţi pe pomelnice, întrucât conform Sfintei Scripturi nu sunt iertaţi în veac: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică.” (Marcu 3:28-29). Deci, pe cei ce şi-au curmat firul vieţii, căzând în păcatul deznădejdii, nu trebuie să-i punem pe pomelnic.

Cât despre cererile personalizate de pe pomelnice, iată ce ne spune Părintele Cleopa: „Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe DRACUL NOROC, zicând: Pentru norocul fetei, norocul băiatului, pentru norocul familiei. De ce mi-aţi pus pe dracul pe pomelnic? Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare rătăcire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?... ”  (în „Ne vorbeşte Părintele Cleopa", volumul 7, pagina 68)

În aceeași categorie pot fi incluse și acele cereri specifice, ca de exemplu: baftă la examen; mersul de bine în afaceri; să fiu văzut bine de şefi; câştig de bani; aducerea cât mai repede a ursitei; dezlegarea cununiilor; bărbat bun fără vicii; îndepărtarea femeilor desfrânate şi clevetitoare care vor să ne distrugă familia; reușită la tribunal; ferirea de accidente ș.a.m.d. Dumnezeu ne-a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 16:33).

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Triodul explicat pe scurt - Cristina Roman

Din ziua Duminica Vameșului și a Fariseului începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!” Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre. Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi ci­ne le-a închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele - uşile îndurerării şi frângerii inimii. Trebuie să trecem mai în­tâi prin acestea ca să ajungem la uşile milostivirii. Îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi! „Frânge-ti inima”- iar inima nu se frânge: „îndurerea­ză-te”- dar ea nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin împietrirea inimii - şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către Milostivul Dumnezeu: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!” Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea, însă, este închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frân­gere, uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin ușile milostivirii Tale! -  (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sophia) 

Ce este Triodul?

Triodul este perioada liturgică a anului bisericesc cuprinzând patru duminici pregătitoare înaintea intrării Bisericii în Sfântul și Marele Post al Paștilor, la care se adaugă cele șase duminici ale Postului Mare. Triodul începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului, continuă cu Duminica Fiului Risipitor, Duminica Înfricoșatei Judecăți – numită și a lăsatului sec de carne, Duminica Izgonirii lui Adam din rai – numită și Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză. Acestora li se adaugă duminicile Postului Mare: Duminica Ortodoxiei; Duminica Sfântului Grigorie Palama; Duminica Sfintei Cruci; Duminica Sfântului Ioan Scărarul; Duminica Sfintei Maria Egipteanca și Duminica Floriilor.

Moment unic al Bisericii răsăritene, sinteză a liturgicii și asceticii ortodoxe, asimilare practică teologiei Părinților și reflex al experienței spiritualității monahale, Triodul îl inițiază concret pe credinciosul ortodox în imitarea lui Iisus Hristos, invitându-l la actualizarea mistagogică a Botezului său aflat în inima tainei Paștelui. Crucea și Învierea lui Iisus Hristos devin astfel experiența concretă în cultul și în spiritualitatea Bisericii, ajung taina mântuitoare a răstignirii și învierii noastre.” (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis)

Denumirea și cântările Triodului

Etimologic, cuvântul „triod“ provine din grecescul triodion, format din cuvintele „tria“ (), trei, şi „odi“ (), odă, adică cântare în trei ode/strofe. Așadar, numele de Triod dat atât perioadei liturgice menționate, cât și cărții folosite la strană în acest răstimp, își are originea și explicația în cele trei cântări/canoane de la rânduiala slujbei Utreniei. În restul anului bisericesc la Utrenie se cântă opt sau nouă stihiri/cântări cuprinse în cărțile numite Octoih și Minei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.

Reducerea numărului cântărilor de la opt la trei nu simplifică rânduiala Utreniei, ci accentuează caracteristica Postului Mare: pocăința. Prin urmare, nu întâmplător Biserica a rânduit ca la slujba Utreniei de duminica să se cânte, în Triod, acel triptic de stihiri cunoscut sub numele generic de "Ușile pocăinței":

"Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curățește-l cu mila milostivirii Tale!

În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire mi-am cheltuit toată viața mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăția.

La mulțimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de infricoșata zi a judecății, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ție: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta".

Din imnografia Triodului face parte și Psalmul 136, La râul Babilonului. "La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion". Tânguirea poporului evreu aflat în robia Babilonului ilustrează acum omul căzut în robia păcatului. Cel subjugat de patimi este înstrăinat de cetatea bucuriei - Sionul: este dus departe, ca și fiul risipitor, în Babilonul cel întunecat și în robie. Mesajul psalmului este asociat cu cel al Evangheliei Fiului Risipitor. Astfel, din ultimele versete ale imnului reiese ca singura cale ce duce la casa părinteasca (la cetatea Sionului) este aceea de a hotărî ieșirea din întunericul păcatelor și întoarcerea la Tatăl ceresc .

Nu numai cuvintele cântărilor Triodului trimit spre pocăință și urmarea lui Hristos prin Cruce spre Înviere, ci și melodicitatea lor extraordinară prin utilizarea modulațiilor și contrastelor de genuri melodice. În lumina acestor cântări ne vedem sufletul întinat de mulţimea faptelor celor rele și avem în fața ochilor minții ziua Înfricoşatei Judecăţi.

"De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină de îndreptare, ca un mincinos vei fi neplăcut Domnului, şi demonilor celor răi te vei asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemişcat să rămâi faţă de pornirile cele fără de cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui ce S-a răstingnit. Ci mai ales să te răstignişti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine, strigând către El: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta."

DuminicileTriodului – scurtă semnificație

Duminica Vameşului şi Fariseului ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc este virtutea smereniei însoțite de pocăință: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale“.

Duminica Fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136 – La râul Babilonului, al înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului.

Sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi.

Duminica lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli.

Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din rai. Motivul căderii protopărinţilor în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea porţilor raiului. Această rânduială explică prezenţa picturilor reprezentând izgonirea şi plângerea lui Adam în proximitatea locului unde penitenţii îşi imitau protopărintele în străpungere şi lacrimi, adică în afara bisericii, pe suprafaţa exterioară a zidurilor ei, sau, uneori, în pronaosul acesteia. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai şi din desfătarea, şi din petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi, păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)“.

Vecernia Iertării. Cu Duminica izgonirii lui Adam din rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii, şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. Această Vecernie este prima slujbă a Postului Mare.

Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în frunte cu Moise. Se obişnuieşte în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea biruinţei iconodulilor în anul 842) şi să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţe.

Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemaţi să ne rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie.

Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti. Începând cu săptămâna a IV-a, se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădeşte vechea practică a pregătirii pentru Botez a catehumenilor.

Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi, pomeniţi în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare - Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei.

Săptămâna Patimilor. Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită şi Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituţiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii. (sursa: Ziarul Lumina)

„Cu adevărat, trăim ca şi când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea“. - (Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Sophia)

 



Pastorația pe internet – oportunitate sau amenințare?

Internetul s-a răspândit semnificativ în România, fiind accesibil inclusiv în mediul rural. Conform sondajelor, circa 50% din populația țării are conexiune la internet. Biserica Ortodoxă Română s-a adaptat acestei realități și își face cunoscută activitatea inclusiv în mediul electronic prin publicarea online a știrilor, comunicatelor, emisiunilor radio -TV etc. Ziarul Lumina, Telegraful Român, Radio Trinitas, Trinitas TV, Radio Renașterea sunt doar câteva exemple de mijloace media oficiale ale Patriarhiei Române sau ale unor mitropolii, disponibile și în format electronic. La nivel de parohii cele mai frecvente forme de comunicare electronică sunt site-urile si blog-urile proprii unde găsim informații utile despre programul slujbelor, galerie foto, date de contact, cuvinte de învățătură ș.a.. Putem vorbi fără a exagera despre conturarea unui nou tip de misiune și pastorație: pastorația pe internet. Ea este complementară pastorației de tip clasic, prin prezența efectivă a preotului în parohie, și nu i se poate substitui.

“Internetul fiind un mijloc de comunicare, blogul (jurnalul online) a prins foarte repede şi a devenit un "must have" (ceva ce trebuie să ai neapărat) în lumea digitală. "Blogul, creat de marketingul incluziunii digitale, reprezintă o experienţă personală care trădează o nevoie artificială, indispensabilă chiar şi membrilor Bisericii. Importanţa din ce în ce mai mare pe care aceştia o acordă nevoii de a-şi face un blog ridică următoarea problemă de conştiinţă: utilizarea blogului se face pentru sine sau pentru Hristos?", subliniază părintele Bogdan-Aurel Teleanu, de la Biroul de presă al Patriarhiei Române.

Credință sau credulitate?

Plecând de la această argumentație, ne amintim de comunicatul de presă al Patriarhiei Române, care preciza nu cu mult timp în urmă: “Întrucât se constată o creştere a numărului de persoane induse în eroare şi prejudiciate material în urma apelării la servicii religioase oferite prin internet şi mica publicitate de către pretinşi slujitori ai Bisericii, Patriarhia Română precizează că serviciile religioase (Sfintele Taine şi ierurgiile) se oficiază numai în biserici şi la casele credincioşilor de către preoţii comunităţilor parohiale şi monahale recunoscute oficial. În acelaşi timp, Patriarhia Română îndeamnă preoţii slujitori de la parohii şi mănăstiri să prevină comunităţile de credincioşi asupra riscurilor la care se expun cei care din neştiinţă apelează la pretinse servicii religioase promovate online sau prin mica publicitate (Taina Spovedaniei, acatiste etc.) de către persoane care administrează pagini de internet ce oferă servicii religioase fără să îşi arate adevărata identitate, urmărind doar câştigul material.

În acest sens, precizăm că pe toate site-urile bisericeşti autentice se menţionează în mod transparent şi fără echivoc faptul că sunt administrate de către Patriarhia Română, eparhiile, parohiile şi mănăstirile ortodoxe române din ţară şi străinătate. În concluzie, Patriarhia Română dezaprobă orice formă de impostură şi înşelăciune prin internet şi mica publicitate, recomandând celor înşelaţi să se adreseze organismelor abilitate ale Statului care au competenţa de a cerceta şi de a pedepsi conform legislaţiei în vigoare astfel de fapte reprobabile, care se încadrează în conţinutul infracţiunii de înşelăciune. Articolul 215, alin. 1 din Codul penal sancţionează inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă astfel s-a pricinuit o pagubă materială.”

În Biserica Ortodoxă nu există Spovedania on-line

ÎPS Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, într-un interviu pentru Agerpres, îndeamnă pe creștinii ortodocși să participe la Sfintele Taine doar în sfintele biserici, nicidecum pe internet. Dezlegarea de păcate pe care o dă preotul penitentului are loc în biserică, în fața sfintelor icoane, sub epitrahil,  prin punerea mâinilor preotului pe capul celui ce s-a mărturisit, și presupune o intimitate a mărturisirii. “Intimitatea mărturisirii nu poate fi niciodată înlăturată, pentru că este taina ta cu Hristos. Mărturisirea păcatelor, confesiunea în sine, este întărită de actul sacramental al dezlegării. Deci, preotul lucrul acesta îl face. Cine dă dezlegare pe Internet?”  ÎPS Streza a adăugat că Biserica nu condamnă tehnica și tehnologia, ci se folosește de ele cu dreaptă socoteală, însă în privința Sfintelor Taine, nu există compromis. Biserica Ortodoxă nu îngăduie spovedania publică (colectivă, formală şi impersonală), şi nici prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, conferinţă - video, internet. Așa cum preoții sunt hirotoniți de episcop prin punerea mâinilor ierarhului pe capul celui chemat la Taina Preoției, și în cazul Tainei Sf. Spovedanii, este nevoie de prezența față în față a preotului și credinciosului. 

Pomelnice trimise electronic

Internetul se dovedește o oportunitate pentru parohii atunci când facilitează încasarea unor sume de bani. Tot mai multe biserici apelează la finanțarea benevolă prin sistemul 2% din impozitul pe profit al salariaților și postează pe site-uri Formularul 230 pre-completat cu datele parohiei. De asemenea, datele bancare ale parohiei sunt afișate online, donații putând fi făcute de la distanță. Când vine vorba despre pomelnice plătite online, lucrurile se complică. Patriarhia nu este de acord cu iniţiativa întreprinzătorilor care "speculează comoditatea". Donaţiile credincioşilor ar trebui să fie benevole, iar serviciul religios nu ar trebui condiţionat de achitarea unei sume prestabilite, spun reprezentanţii Patriarhiei, cu referire la serviciul electronic oferit de siteul crestinortodox.ro. Pe acest site costul pomelnicelor este stabilit în funcție de conținutul cererii de rugăciune și durata pomenirii.

Ochii presei au căzut cu neîncredere asupra acestui site consacrat în rândul cititorilor ortodocși. “Salut, te informăm că am primit pomelnicul". Aşa sună mesajul pe care administratorii unui portal creștin ortodox îl trimit după ce a fost confirmată plata online a serviciului bisericesc. Un euro te scuteşte de un drum la biserică. Mănăstirea la care doreşti să fii pomenit va primi solicitarea ta într-un e-mail, iar părintele stareţ de acolo va scoate la imprimantă mesajul şi îl va citi în biserică, ne asigură preoţii de la trei dintre cele patru lăcaşe de cult care apar pe site. Soluţia modernă poate fi de ajutor pentru mănăstirile de la ţară, unde pomelnicele prin poştă ajung mai rar, dar şi pentru "românii de pretutindeni" care doresc "să-şi întărească credinţa strămoşească", după cum explică administratorii portalului. În funcţie de solicitare, credincioşilor le sunt calculate pe loc contravaloarea serviciilor promise: 1 euro pentru un acatist citit o zi în biserică, 1,84 euro pentru două zile sau 2,80 euro pentru trei zile. Pentru un pomelnic cu o valabilitate de o săptămână, de pe cardul unui solicitant vor fi extraşi automat 6,16 euro ș.a.m.d.

Patriarhia se opune practicii. "Una este când un credincios foloseşte o modalitate electronică pentru a face o donaţie unei biserici şi alta este iniţiativa unor întreprinzători inventivi care speculează comoditatea", a declarat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhie Române. Acesta spune că a avut surpriza să afle de la mai mulţi stareţi că biserica lor fusese inclusă pe astfel de site-uri fără ştiinţa lor. "Ridică o problemă de corectitudine. Nu se ştie dacă banii sunt trimişi către biserici sau dacă ele au primit pomelnicele", a adăugat părintele Constantin Stoica.

Sfaturi utile pentru pastorația pe blog

Un manual cu instrucțiuni și sfaturi practice despre pastorația pe internet nu există. De regulă, parohiile se inspiră din exemplele de bună practică ale unor biserici sau comunități ortodoxe și caută să își adapteze conținutul la nevoile specifice fiecărei comunități. Cel mai important este ca preoții să se asigure că mesajul Evangheliei și învățătura Bisericii ajung în spațiul virtual în mod corect, fără interpretări și ajustări eronate, astfel încât sămânța credinței creștine să fie bine semănată și să rodească și în mediul digital. Câteva reguli general valabile și un posibil cod de conduită s-au cristalizat în ultimul timp și pot constitui puncte de plecare și de reflecție pentru preoții care doresc să facă misiune și pastorație pe internet. Acestea ar fi:

Într-un articol pentru revista Studii Teologice, Pr. Iulian Nistea concluziona: “Internetului, ca toate celelalte „lumi” sau „medii” are nevoie de creștinism. Dar această prezență nu trebuie să fie una haotică, ci îndrumată de principii pastorale creștine și adaptate, care să dea o anumită coerență și concertare misiunii creștine. Pastorația pe Internet are nevoie de o viziune antropologică tradițională dar inculturată, întrupată în mediu specific și de o teologie pastorală adaptată Internetului prin faptul că ține seama de specificitățile prezenței și relaționării în lumea Internetului. Structurarea coerentă a pastorației pe Internet trebuie să treacă prin încurajarea unor studii creștine despre psihologia prezenței și relaționării pe Internet și despre implicațiile concrete asupra utilizatorilor ale inovațiilor tehnologice în acest mediu. Aceste studii ar trebui să conducă și la crearea unui set de ghiduri cu explicații și recomandări pentru cei care fac misiune pe Internet, pentru părinți, pentru copii și pentru tot creștinul.”

 

a consemnat Cristina Roman

 

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Urmând lui Hristos, nu ascultați de gura lumii! - Cristina Roman

Se spune că gura lumii este slobodă. De aceea, nu ar trebui să ne împiedicăm de prejudecăți, de presiuni din exterior, nici să ne temem că vom intra în gura lumii atunci când, încălcând tiparele sociale, urmăm lui Dumnezeu (postim, mergem la biserică, ne îmbrăcăm decent, nu mergem la chefuri, ne ferim de desfrâu, nu facem moda, nu lepădăm/avortăm copiii, prețuim fecioria… ). “Dar trebuie, fraților, să dovediți și puțină bărbăție. Fără tăria aceasta a duhului, fără a fi gata să vă luați la luptă cu orice piedică întâlniți în calea împlinirii hotărârilor celor bune, nu veți putea avea nicio reușită. Asta ar însemna să vă dați robi împrejurărilor și să alergați încotro vă trag ele. Nu! Ci trebuie sa va însuflețiți și, odată ce v-ați dat seama care sunt cerințele creștinismului, să renunțați cu bărbăție la tot ce nu se potrivește cu el (…) Opinia publică de acum prigonește cu hotărâre tot ce e creștinesc. Și îndată ce începe cineva să aibă râvnă pentru lucrurile dumnezeiești, ea se ridica împotriva lui și cu limba și cu fapta.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)

“A lăsat cârtitorii să cârtească, batjocoritorii să batjo­corească, nemulţumiţii să se plângă, iar el şi-a urmat calea în tăce­re… Un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman – neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale, şi se suie în copac, într-un smochin – un sicomor, care crescuse în cale. Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu.” Astfel ne vorbește Sfântul Ioan Maximovici despre determinarea vameșului Zaheu de a-l vedea pe Hristos. “Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân“. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Pericopa evanghelică

Evanghelia Sf. Apostol Luca, citită în luna ianuarie după Bobotează, în Duminica a XXXII-a după Rusalii, numită și Duminica lui Zaheu, ne înfăţişează un păcătos care s-a întors, vindecându-se de lăcomie. Mai mult, după scrierile lui Clement Romanul, Zaheu a devenit ucenic al lui Hristos, iar după Înviere i-a urmat Sf. Apostol Petru la Roma și a suferit moarte de mucenic. 

“Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Lc. 19, 1-10)

Sicomorul lui Zaheu din Ierihon dă și azi mărturie despre acest episod biblic deloc desuet. Un singur pas spre Hristos dacă am face când suntem în cumpănă, când balanța conștiinței oscilează între binele pe care am vrea să îl facem și răul către care suntem parcă peste puterile noastre împinși de presiunea socială, am deschide și noi casa sufletului pentru Dumnezeu și mântuire.

Ce preț plătim să fim în rândul lumii aflăm de la Sfinții Părinți:

Sf. Ignatie Briancianinov: Lepădați de la voi nu doar păcatele învederate – omorul, furtul, desfrânarea, clevetirea, minciuna, ci și distracțiile cele pierzătoare, ci și închipuirile nelegiuite, ci și gândurile cele fără de lege – tot, tot ce este oprit de Evanghelie.

Sf. Teofan Zăvorâtul: V-am vorbit despre cât de rău au întâmpina unii la noi Anul nou... oare este adevărat că dacă a pătruns un obicei rău nu avem temeiuri pentru a ne înarma împotriva lui? Că nu mai putem face nimic? Că nu putem birui, de vreme ce duhul societății este acesta sau cerința societății este aceasta? Mi s-a părut că aceasta este o idee foarte ciudată. Reiese că dacă a pătruns un obicei rău, nu trebuie sa ne mai atingem de el: n-are decât să se întărească și să atragă un număr tot mai mare de creștini, până ce va pune stăpânire pe toți. Ce înseamnă asta?! Societatea creștină este oare, un fel de groapă pe care o putem umple cu orice?! Și în felul acesta ne năpădesc toate aiurelile, așa încât în cele din urmă nici nu mai poți să îți dai seama dacă societatea este creștină sau te miri ce…

Nu, nu este așa. Ca orice societate, și societatea creștină are duhul său propriu, principiile sale proprii, propriile sale reguli, care trebuie să slujească drept măsură a relațiilor reciproce dintre membrii ei și a relațiilor tuturor acestora cu cei din afară. Ea nu poate și nu trebuie să primească nimic potrivnic duhului său și regulilor sale fără să se înjosească singură și să se facă singură de rușine. Asemenea reguli și obiceiuri proaste nu se pot vârî în ea atâta timp cât ea se cunoaște bine pe sine însăși și înțelege bine ce îi este propriu și ce nu-i este. Mă rog, să zicem că din nebăgare de seamă se poate strecura ceva de felul acesta, însă îndată ce arăți că lucrul cutare și cutare nu se potrivește creștinilor, toți creștinii sinceri, care au îngăduit anumite lucruri fără să le cerceteze cu de-amănuntul, le vor părăsi cu dispreț, fără întârziere, ca pe ceva care Îl jignește pe Hristos Domnul, pe care ei îl iubesc și este înjositor pentru numele de creștin, care pentru ei e prețios. În această nădejde m-am și adresat vouă cu un cuvânt de mustrare, fiind încredințat că toți creștinii de bună credință și cu coloană vertebrală nu vor pune la spate cuvintele adevărului. 

Păcatul a devenit modă, iar valorile s-au răsturnat. Să exemplificăm:

Concubinajul și desfrâul

Statistic, vârsta pentru căsătorie a crescut cu circa 10 ani, adică majoritatea tinerilor formează o familie către vârsta de 30 de ani. Câți dintre ei își păstrează fecioria până la cununie? Le este rușine tinerilor să își mărturisească și păstreze virginitatea, fiindcă societatea îi consideră înapoiați, încuiați, demodați. Fetele fecioare devin complexate, băieții sunt batjocura celor care se laudă cu deja bogata lor experiență sexuală. Când lucrurile se complică și se ajunge la o sarcină nedorită, pentru a scăpa de gura lumii și de stigmatul social se recurge la avort. Merită să ne spălăm imaginea publică prin sânge nevinovat? Merită să trăim o viață și o veșnicie cu mustrarea de conștiință care mai devreme sau mai târziu sapă în adâncul sufletului, să recurgem la antidepresive sau alcool pentru a masca durerea sufletească, în timp ce în lume afișăm un aer de om integru? Pr. Sofronie Saharov: Zaheu n-a ținut seama de părerea mulțimii și a luat asupra sa rușinea. A fost luat în râs pentru Hristos. Tocmai acest lucru L-a făcut pe Domnul să ia aminte spre el, pentru că a aflat în Zaheu o oarecare înrudire duhovniceasca cu Sine însuși. 

A face moda, a fi la modă

Vanitatea, slava deșartă ne îndeamnă adesea să facem moda, să fim prin stilul vestimentar fie ca toată lumea, fie tocmai altfel decât toată lumea pentru a ieși în evidență. Mai ales tinerii fac din acest lucru o preocupare excesivă în detrimentul calității conversației, manierelor, culturii generale, spiritualității. O ținută decentă, lipsa machiajului excesiv atrag catalogarea  peiorativă drept tocilar, bisericos sau sărăntoc. Sfântul Ioan Gură de Aur scria despre femeile și fetele ce se împodobeau sau umblau prin oraș îmbrăcate indecent cum că sunt mai păcătoase decât femeile desfrânate, deoarece acestea din urmă își practică meseria lor imorală în case și în locuri ascunse, în vreme ce acele femei care umblă îmbrăcate provocator își arată imoralitatea în public. Sfântul Ioan le aseamănă cu ucigașii, care omoară bărbații atât trupește, cât și sufletește.

Dar nici bărbații nu sunt doar biete victime seduse, ci se lasă de bună voie pradă simțurilor și atracției. Caută compania acestui tip de femei, le încurajează să exagereze cu goliciunea și deseori aduc invective fetelor și femeilor decente. Totuși, când vine vorba despre căsătorie, bărbații ar vrea să aibă lângă ei o femeie care să nu le dea motive de gelozie, gospodină și mamă desăvârșită. Sfântul Ambrozie consideră că femeia ar putea fi mai cuviincioasă, mai modestă, mai bună, mai virtuoasă dacă bărbatul i-ar cere acest lucru… Însă bărbatul nu numai că-i permite acestea, ci chiar i le și pretinde. Și atunci, tot el este acela care afirmă că femeia este pricina tuturor răutăților! Tot Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că încă mai vinovat decât femeia care se împodobește este bărbatul care se împodo­bește cu lucruri femeiești, și că încă mai condam­nabil decât femeia care „se gândește numai la colanul ei cel aurit” este „bărbatul care se gândește cum să-și îmbrace femeia cu haine aurite”, el însușii fiind de fapt pricinuitorul păcatului femeii, prin faptul că-l alimentează și-l încurajează… (Urcuș duhovnicesc, Culegere de texte creștin-ortodoxe culese și comentate de Andrei Drăgulinescu, Editura Agapis)

Ne rușinăm să mărturisim că postim să nu supărăm sau smintim pe alții

Cuv. Paisie Aghioritul despre Posturile rânduite ca mărturisire a lui Hristos: “- Părinte, oamenii care trăiesc duhovniceşte în lume trebuie să arate celor lumeşti că postesc? - Când e vorba de posturile rânduite de Biserica noastră – miercurea, vinerea, posturile mari - atunci trebuie, pentru că aceasta este o mărturisire a credinţei. Însă celelalte posturi, care se fac din nevoinţă, pentru dragostea lui Hristos, sau pentru a fi auzită rugăciunea noastră într-o anumită cerere, trebuie să se facă în ascuns”. (Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”. Editura Evanghelismos, 2003)

Unii spun: - Nu postim când ne aflăm la vreo întrunire ca să nu supărăm sau să smintim pe cineva cu ceea ce facem. Şi comentau, spunând: oare, Hristos n-a spus ca să nu ne arătăm că postim, precum făceau şi fariseii cei făţarnici? Stareţul a răspuns la asta în felul următor: - Când postim, sau şi atunci când facem orice altă faptă bună, trebuie să acţionăm cu cuget smerit, ca nişte “robi netrebnici”, ascultând de poruncile Bisericii. Şi asta indiferent dacă ne văd sau nu ne văd oamenii. Aşa cum nu trebuie nici să ne temem de dojana şi comentariile lor când ne facem datoria faţă de poruncile lui Dumnezeu. Nu este corect ca în privinţa asta să depindem de faptul că se mâhneşte sau “se sminteşte” cineva. Dacă noi ne facem datoria noastră, responsabilitatea smintelii cade asupra celui ce se sminteşte, care într-o ultimă analiză fie nu recunoaşte autoritatea lui Hristos şi a Bisericii Sale asupra vieţii noastre, fie că încearcă să-şi justifice propria sa slăbiciune. Ne gândim la aceia ce se vor “sminti”, când ne vor vedea că postim, şi nu ne gândim la cei ce ne văd că nu postim, eventual, că suntem creştini ortodocşi. In acest din urmă caz responsabilita­tea smintelii cade în întregime asupra noastră, deoarece noi suntem călcătorii poruncii. (Din: “Crâmpeie de viață. Din viața și învățăturile părintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

Ne rușinăm să mergem la biserică

Pe de altă parte dacă această silogistică o aplicăm şi în celelalte porunci ale Bisericii, desfiinţăm toată legea morală a lui Dumnezeu. De pildă vreau să merg la biserică. Dar aproape întotdeauna voi întâlni oameni pe drum. Şi mă gândesc: “Dacă intru înlăuntru şi mă văd, dacă sunt atei şi potrivnici lui Hristos, se vor deranja şi se vor întărâta. Dacă sunt creştini evlavioşi, vor spune: “Ce creştin bun! Merge la biserică!” şi lauda lor îmi va răpi folosul mergerii la biserică. Aşadar, să nu merg la bise­rică. Voi merge la biserică atunci când nu mă va vedea nimeni”. Şi astfel s-a dus cu mersul la biserică. Unde s-au mai auzit acestea? Care Evanghelie spune astfel de lucruri? (Din: “Crâmpeie de viață. Din viața și învățăturile părintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

Aparențele înșeală

Pr. Damaschin Man, Sihăstria Putnei: Iată că de multe ori, fraţi creştini, aparenţele înșeală, alta este gândirea lui Dumnezeu şi alta este gândirea noastră, şi de aceea suntem tot timpul îndemnaţi de Biserică să ne uităm la păcatele noastre şi să nu ne apucăm să judecăm, să-i împărţim pe oameni în buni şi în răi, fiindcă nu ştim noi care este planul și gândul lui Dumnezeu cu fiecare om, și nu ştim ce este în sufletul fiecărui om cu adevărat… Bunăstarea materială, succesul, sănătatea nu sunt totdeauna semne ale bune noastre vieţuiri. Nu întotdeauna când ne merge bine înseamnă că ne merge bine şi cu sufletul. Ci s-ar putea ca aceste bunăstări pe care Dumnezeu ni le trimite şi pe care noi nu le conştientizăm, să fie chemări la pocăinţă.

Oamenii de astăzi sunt îngropaţi în păcate şi în blestemăţii. Dumnezeu şi-a arătat dragostea şi binecuvântarea de nenumărate ori, dar noi am rămas în copac, nu ne-am coborât ca Zaheu. Dumnezeu ne-a chemat, ne-a rugat să coborâm, şi noi n-am coborât. Ne-a plăcut să-L vedem pe Hristos – ce biserici frumoase, mergem să ne închinăm! – dar nu mai mult. Ne-a plăcut să-L vedem pe Dumnezeu de sus doar în duminici și în sărbători, dar nu am vrut să-L avem cu noi în casa şi în viaţa noastră toată ziua, în orice facem să-L avem aproape. Vedem bine de sus, ne simţim şi oleacă atinşi de slava deşartă şi de mândrie, cum ca am face şi noi câte ceva, dar nu răspundem, rămânem în superficialitate şi rutină.

Dracul cere de la om doar degetul mic: poţi să stai acolo, poţi să te duci la biserică, poţi să posteşti, poţi să te spovedeşti, poţi să te împărtăşeşti, dar nu mă lăsa nici pe mine. Dar Dumnezeu nu spune aşa. El zice: Dă-mi, fiule, inima ta ca să-Mi fac locaş în ea. Şi dacă nu-i dăm lui Dumnezeu toată inima, Dumnezeu nu intră. Şi dacă nu ne răsună încă o dată şi încă o dată cuvântul pe care îl auzim la fiecare Liturghie: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, înseamnă că încă mai avem de învăţat. Dumnezeu ne cheamă  atunci când nu suntem vrednici, intră la noi atunci când ar trebui să-Şi întoarcă faţa de la noi, Se apleacă cu milostivire şi ne împlineşte cererile, când noi nu suntem vrednici să ni le împlinească. Şi de ce face acestea? Ca bunătatea Lui să ne cheme la pocăinţă“. (sursa)

Când noi judecăm și osândim pe alții

Ne pripim să judecăm și să osândim, fără a lua seama la noi înșine să nu cădem în aceeași greșeală. Nu ștergem din memoria colectivă nici păcatele pe care poate ceilalți le-au mărturisit la Taina Spovedaniei și pentru care s-au pocăit. Sf. Sofronie Saharov ne lămurește: “Datorită împăcării sale cu Dumnezeu prin spovedanie, credinciosul ia asupra-și de bunăvoie rușinea păcatelor sale. Această faptă de vitejie a credinței este socotită de Domnul ca răsplată a mulțumirii și a recunoștinței pentru rușinea crucii pe care El însuși a răbdat-o pentru noi (…) Nu mă interesează cât de păcătos este cineva, dar mă neliniștesc atunci când nu se cunoaște pe sine. Dumnezeu va judeca potrivit cu lucrarea pe care a făcut-o fiecare asupra omului său celui vechi. Când sufletul își va tăia neputințele sale, atunci se va arăta frumos înaintea lui Hristos.”

Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el. Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).

Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu. (Ne vorbesc Stareții de la Optina, Editura Egumenița, 2007)

Cuviosul Paisie Aghioritul completează: “Semnul adevăratei vieți duhovnicești este marea asprime față de sine și multa îngăduință față de alții. Să nu fie folosite canoanele ca tunuri împotriva celorlalți“. Pr. Paisie se mâhnea pentru că “oamenii au pierdut simțământul pocăinței. Păcătuiesc și nu-i mustră conștiința. Dar in sinea noastră este nevoie de nesfârșită lucrare. Dacă omul nu începe să lucreze în sinea sa, atunci îi va găsi diavolul de lucru, adică să se preocupe de ceilalți. Să ne sârguim să dobândim sensibilitate duhovnicească. Creștinul trebuie sa vadă ce patimi are înlăuntrul său și să se pocăiască pentru ele, iar nu să le uite. Europenii își înăbușă conștiința și după aceea trăiesc într-o stare în care nu au nimic duhovnicesc, dar nici nu se simt bine sufletește. Atunci când se întâmplă ceva, nu trebuie să ne mâhnim, ci să ne corectam pe noi înșine.” (Ierom. Isaac, Viața cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)

Duhul lumesc se întoarce împotriva noastră

Sf. Ignatie Briancianinov: Ne vor trăda, fraților, negreșit ne vor trăda toate bunătățile stricăcioase: pe bogați îi va trăda bogăția lor, pe cei slăviți, slava lor, pe cei tineri, tinerețea lor, pe cei înțelepți, înțelepciunea lor. Numai un singur bun veșnic și nemincinos poate omul să dobândească pe pământ: adevărata cunoștință a lui Dumnezeu, împăcarea și unirea cu Dumnezeu care ne sunt dăruite de Hristos; însă pentru primirea acestor bunătăți neîntrecute trebuie să lăsam viața păcătoasă, trebuie s-o urâm. Pocăiți-vă! Pocăiți-vă!

Binele să nu îl facem doar de gura lumii

Să ne pocăim nu numai cu gura; să dovedim pocăința noastră nu doar prin câteva lacrimi vremelnice, nu doar luând parte de ochii oamenilor la slujbele Bisericii, împlinind rânduielile bisericești din afară – lucru cu care se mulțumeau fariseii. Să aducem împreună cu lacrimile, cu evlavia cea din afară, și roadă vrednică de pocăință: să ne schimbăm viața păcătoasa cu o viață evanghelică. Când omul își recunoaște păcatele sale, când se hotărăște să se pocăiască și să se îndrepte cu adevărat, Dumnezeu încheie judecata Sa cu omul prin următoarea hotărâre: De vor fi păcatele voastre precum purpura, ca zăpada le voi albi; și de vor fi precum carmazul, ca lâna le voi albi (Is. I, 16-18). Iar de va fi nepăsător creștinul față de această ultimă chemare a mult milostivului Dumnezeu, i se vestește din partea Lui pierzania veșnică. Bunătatea lui Dumnezeu, grăiește Apostolul, te îndeamnă la pocăință (Rom.II, 4).” (Sfântul Ignatie Braincianinov, Experiențe ascetice, Editura Sophia, București, 2008)

Să întoarcem împătrit celor pe care i-am nedreptățit

Sfântul Luca al Crimeei: Iar noi, spuneți-mi, oare puține păcate avem? Oare nu suntem toți datori să ne pocăim din toata inima, ca și Zaheu, și, asemenea lui, să ne plătim datoriile față de cei pe care i-am necăjit? Să ne fìe pildă întotdeauna această întoarcere la credință a mai-marelui vameșilor!

Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire față de oamenii nefericiți, slabi, față de cei căzuți și disprețuiți, chiar și față de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădați: față de hoți, de bandiți, de desfrânați, de ucigași. Sufletul lui poate fi renăscut printr-o vorba bună, dacă arătăm respect pentru demnitatea lui de om căzut atât de jos; astfel putem săvârși în el o întorsătură asemenea celei pe care a săvârșit-o Domnul în inima vameșului Zaheu – și el va merge după voi, va începe să vă slujească, vă va răsplăti cu un adânc devotament pen­tru faptul că nu îl blestemați, că nu îl osândiți, pentru vorba voastră bună, cu care nu era deloc obișnuit. Așadar să nu ne semețim asupra nimănui, să ne aducem aminte totdeauna de păcatele noastre și să iubim pe toți semenii noștri, până la unul, fiindcă nu știm cum este inima lor înaintea lui Dumnezeu. 

Când deznădăjduim din pricina păcatelor noastre

Vameși, tâlhari și desfrânate au ascultat chemarea lui Hristos la pocăință și I-au adus jertfă inimile lor înfrânte. Domnul a mântuit nu numai pe Zaheu, ci si pe desfrânata ce I-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a șters cu părul ei și a vărsat pes­te el mir de mult pret (v. Luca 7, 38); a mântuit și pe tâlharul răstignit alături de El pe cruce, care a zis: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta! Domnul i-a răspuns: Astăzi vei fi cu Mine in Rai (Luca 23, 42-43). Domnul a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10) — nu doar pe cei pierduți care-L înconjurau în timpul vieții Sale pământești, ci și pe cei din vremurile următoare, printre care ne număram si noi. El stă la ușa inimii fiecăruia dintre noi, și bate, și cere cu smerenie să-L lăsăm înăuntru. Se oprește lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume, și ne cheamă la pocăință, și ne mântuiește. Nici în vremea de astăzi nu sunt puțini păcătoși asemenea lui Zaheu, dar unii dintre ei, spre deosebire de acesta, nu se hotărăsc nici măcar să privească la Crucea lui Hristos, nu se hotărăsc să intre în biserică, socotindu-se pierduți, gata osândiți, crezând că nimeni nu-i va mai mântui și că Hristos le-a întors spatele. Credeți că e adevărat? Nu, nicidecum! Domnul nu întoarce spatele nimănui. El a zis: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara (Ioan 6, 37). Eu sunt Păstorul cel bun, Păstorul cel bun sufletul Său Îl pune pentru oile Sale (Ioan 10, 11). (din: Sfântul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia)

Sf. Teofan Zăvorâtul detaliază: Oamenii zic de obicei: “Am vrea, dar sunt multe piedici; așa s-au împletit împrejurările, că ne e greu să ne lăsăm”. Greu… Mie mi-e însă greu să înțeleg de ce e așa de greu. Greu e sa faci ceva, iar sa nu faci – unde-i greutatea? Greu e sa împlinești obiceiurile lumești și acestea chiar că sunt grele, iar a te lepăda de ele nu este nicio greutate. Doar un cuvânt să zici și șezi liniștit. De pildă, în noaptea de Anul Nou, câtă osteneală și câte bătăi de cap au fost în casele unde s-a adunat lume, și asta vreme de două sau de trei zile! Iar cei care s-au lepădat de obiceiul cu pricina s-au desfătat de odihna trupească și de pace sufletească. La fel și cu ceea ce a fost în unele case în noaptea noului an, dinspre 1 spre 2 – cât deranj și câte griji! Am în vedere că unii s-au împopoțonat ca la carnaval și toată noaptea au alergat pe la casele oamenilor, iar alții au făcut pregătiri pentru aceasta și le-au deschis casele. Aceasta este culmea nechibzuinței și a necuviinței! Și ce greutate era să preîntâmpinați una ca aceasta? Tu nu te împopoțona ca la carnaval, iar tu nu fă pregătiri ca să primești. Doar nu te silește nimeni. Veți spune: “Noi nu vorbim despre osteneala aceasta, pe care o cer obiceiurile lumești, ci despre faptul că ne este greu să renunțăm, ne este greu să încălcăm obiceiul. Dacă renunțam, ce-o să zică lumea?” Lumea n-are decât să zică ce vrea. O să vă tiranizeze gurile rele. N-au decât: îndurând asta cu răbdare și neclintire, vă veți face părtași nevoințelor mucenicești ale celor dintâi creștini. Atunci, tirani ai creștinilor erau împărații sau căpeteniile, pe când acum postul acesta e ocupat de opinia publică… Și cine nu știe oare cât de bine își face aceasta datoria? Opinia publică de acum prigonește cu hotărâre tot ce e creștinesc. Și îndată ce începe cineva să aibă râvnă pentru lucrurile dumnezeiești, ea se ridică împotriva lui și cu limba și cu fapta.

O, fraţilor, vă daţi seama că aceste cuvinte sunt şi pentru noi?

Că noi suntem păcătoşii pentru care Domnul a venit pe pământ ? Negrăita iubire pentru noi L-a adus din ceruri să caute pe cei pierduţi, să mântuiască pe cei păcătoşi! Uitaţi-vă la Zaheu cel mic, care în dorinţa de a-L vedea pe Domnul s-a înălţat. Hristos Se apropie de noi cum s-a apropiat şi de el atunci, împresurat de o mare de oameni, unii drepţi iar alţii cârtitori. Două mii de ani de istorie vuiesc împrejurul Lui, covârşindu-ne. Auziţi vuietul acesta? Trecutul ni-l aduce şi ni-l lasă alături. Si în mijlocul uriaşelor mulţimi merge smerit Domnul şi Mântuitorul nostru. Să alergăm să ne înălţăm ca să-L vedem. Nimic, din tot ce-a fost şi din tot ce este, nu-i atât de vrednic de privit. Să ne ridicăm din drumul mocir­los pe care ne-am târât până acum; să ne urcăm într-un copac înalt. El va veni, cu siguranţă va veni la noi. Preafericit cel pe care îl va chema dulcele glas, glasul din a cărui dulceaţă se adapă îngerii! (Sf. Nicolae Velimirovici “Predici“, Editura Ileana, 2006)

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Doamne, Doamne, şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne-am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu! (Sf. Ioan Maximovici, “Predici și îndrumări duhovnicești“)

Aceasta ținând în cuget, fraților, să vă îmbărbătați și să se întărească inima voastră. Nu vă lăsați pradă fricii și șovăielii, gândindu-vă la ce va spune lumea când veți lua hotărârea cea bună de a renunța la obiceiurile lumești, ce sunt pătrunse de duhul păgânesc și potrivnice Duhului lui Hristos. Spun asta având în vedere nu doar ce s-a făcut la noi de Anul nou, ci toate obiceiurile proaste, îndeobște, atât în straturile de sus, cât și din cele de jos ale societății. Nu le mai amintesc acum, însă când va fi nevoie nu voi tăcea. Unora doar să le zici, și vor înceta; alții poate că nu încetează deodată, ci se mai luptă, dar tot vor înceta. Tocmai din această pricină nu trebuie să las nemustrate obiceiurile voastre rele, pentru că altfel cine știe unde puteți ajunge? Așa că răbdați-ne, dacă din dragoste de voi rostim câteodată și cuvânt de mustrare. AMIN (din: Sfântul Teofan Zăvorâtul – “Predici”, Ed. Sophia, București, 2009)

(a consemnat Cristina Roman;sursa foto: http://www.cotidiantr.ro)

 

 

 

 



Faptele milosteniei sufletești – a ierta celui ce ne-a greșit

“Uneori e greu să iertăm şi e greu din două motive: e greu pentru că vrăjmaşul se împotriveşte, nu-i place deloc să iertăm pe cineva şi din cauza asta ne aduce argumente - că nu merită, dar iertarea nu e legată de meritul celui pe care-l iertăm. Iertarea este lucrarea mea, a sufletului meu, şi este puterea pe care mi-o dă mie Dumnezeu. Şi un alt motiv pentru care este greu să iertăm este că nu ştim ce este iertarea. Noi confundăm iertarea cu scuzarea celuilalt:"Era beat!". Aceasta nu este iertare. Acesta este… găsim o explicaţie, o scuză pentru comportamentul care ne-a rănit, şi nu avem curajul să spunem: "M-ai rănit şi te iert!" Să nu reiau discuţia şi să nu mă împac cu celălalt înainte de a-l ierta. Confundăm iertarea cu împăcarea. Noi ne împăcăm fără să ne iertăm, şi se adună şi se adună şi se adună, şi nu mai putem să ne privim în ochi cu adevărat. Confundăm iertarea cu uitarea. "Am uitat!" Nu. Iertarea nu este uitare. Atunci ce este iertarea? Este mila lui Dumnezeu trecută în mine, pe care eu o trec aproapelui meu, sau celui care m-a rănit, sau mie, şi zic:"Doamne, vino Tu şi iartă!".” - Maica Siluana Vlad

“Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.

Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine?”

 (Matei 18, 32-33)

Ranchiuna, ținerea de minte și pomenirea răului, ura față de cei ce ne-au greșit lasă urme adânci în sufletul nostru. Resentimentul înseamnă „a simţi din nou”. Este o răzbunare pasivă, ascunsă, care împiedică lucrarea pentru fericirea proprie și a celuilalt. Este sursă de stres continuu şi poate genera boli somatice ca: ulcer, hipertensiune, arterită şi chiar cancer. Maica Siluana Vlad ne propune un exercițiu de introspecție, de autocunoaștere, de reflecție asupra eu-lui nostru și ne îndeamnă SĂ NE VINDECĂM IERTÂND. Disponibil online și gratuit, Seminarul Iertării presupune parcurgerea în liniștea căminului a unor ședințe de terapie cu noi înșine, îmbinând abordarea psihologică cu cea duhovnicească. Sunt numeroase mărturiile că urmărirea corectă a seminarului a dat roade, mentalități s-au schimbat, răspunsuri au fost găsite, situații de viață și persoane ostile au fost acceptate cu seninătate. A ierta nu este doar un bun medicament pentru sufletele și trupurile noastre, ci în același timp o poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos și o faptă de milostenie sufletească.

“Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.

Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare

să piară de la voi, împreună cu orice răutate.

Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia,

 precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.”

(Efeseni 4)

Spunem că trăim într-o societate care a înnebunit de tot. Ne enervăm de la prima oră a dimineții în trafic, ne enervăm cam la orice ghișeu de relații cu publicul, ne enervăm pentru orice mărunțiș de la serviciu, ne mâniem pe soacră, soț sau copii, pe vecini și chiar pe prieteni. Suntem permanent irascibili, stresați, cu capsa pusă și gata să răspundem tuturor cu aceeași monedă. Jignim, suntem vulgari, țipăm, urlăm, tragem preșul celorlalți de sub picioare, dăm coate, fentăm regulile de circulație, regulile sociale și pe cele ale bunului simț. Ne simțim oare mai bine făcând toate acestea? Ne eliberăm de stres sau bulgărele de zăpadă al enervării și indignării se mărește pe zi ce trece? Și apoi, câți dintre noi recunoaștem că acest mod de a ne raporta la fiecare zi nu numai că nu ne face diferiți de cei pe care îi judecăm, că nu ne face cinste, dar că ne îmbolnăvește și mai mult? Ne găsim scuze și circumstanțe atenuante. Nu eu sunt de vină, ci am fost provocat. Suntem victime ale sistemului. Totuși, este imperativ să schimbăm ceva. Un prim pas poate fi să ne facem cadou o mică ședință de terapie, în care să jucăm un dublu rol, cel de psiholog și cel de consiliat. Luând jocul în serios s-ar putea să schimbăm în bine viața noastră și a celor din jurul nostru. Așadar:

Exprimarea suferinţei. Nu este o dovadă de slăbiciune a exterioriza durerea pe care o resimțim când ceilalți ne fac rău cu sau fără voia lor. Exteriorizarea durerii este absolut necesară pentru a o putea gestiona sau vindeca. Nu trebuie să reacționăm pripit și pe loc prin urlete, ci putem să ne confesăm unui prieten, să ținem un jurnal și mai ales, să o formulăm în rugăciune. Suferinţa nu trebuie spusă pentru a ne răzbuna, pentru a spune ceva rău despre celălalt, ci doar pentru descărcarea sufletului în fața cuiva care știe să asculte. Aici intervine un element cheie: comunicarea, ca soluție la însingurare. Nu trebuie să luăm drept atac la persoană un rău suferit indirect, ca urmare a unor disfuncționalități ale sistemului administrativ, birocrației, sau supraaglomerării din trafic, de exemplu. Să ne gândim că problema se rezolvă mai degrabă între noi și Dumnezeu decât între noi și cei care ne-au rănit. Mai mult, este o dovadă de caracter să cerem iertare pentru partea noastră de vină atunci când este cazul. Maica Siluana ne îndeamnă: “Cheamă-L pe Dumnezeu în neputința ta. Ascultă-ți și primește cu înțelegere orice emoție sau sentiment, dar nu te lăsa condus de ele în comportament. Oferă-le lui Dumnezeu așa cum le simți în suflet și trup. Fă din ele „carnea” rugăciunii tale și nu „motor” al faptelor pe care nu le dorești.”

Dar ce este de fapt iertarea? Ne răspunde tot Maica Siluana: Iertarea este o lucrare conştientă a omului cu harul lui Dumnezeu prin care se vindecă și curăță inima rănită. Iertarea întrerupe avalanşa reacţiilor produse de durerea simţită în actele vătămătoare și reînnoieşte relaţia rănită. Iertarea oferă puterea de a nu mai fi copleşit de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea produsă de actul vătămător. Iertarea nu este un sentiment, ci o lucrare, un act voluntar şi liber care și aduce libertate. Rodul iertării este dobândirea puterii de a nu-i mai considera vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi de a nu ne mai simţi vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Iertarea este cheia sănătăţii integrale a omului: trupești, sufletești și duhovnicești. Este leacul neaşteptat şi revelat al dragostei împotriva durerii nedrepte. Transformă emoţiile şi sentimentele în energii deschise harului dumnezeiesc dăruit omului pentru a dobândi fericirea și viața adevărată. Dă putere prin eliberarea unor energii blocate de ură, mânie şi îngrijorare. Ajută omul să se confrunte cu realitatea vieţii şi să-i facă faţă.

Iert, dar nu uit! Câți dintre noi nu ne regăsim în această afirmație? Și totuși, o spunem cu o undă de vinovăție, conștienți că ar trebui și să uităm, nu doar să iertăm. Ei bine, nu! Doar pierderea memoriei poate șterge amintirea celor bune sau a celor rele din mintea noastră. Este normal ca un om sănătos mintal să nu uite. Mai mult, când vine vorba de a ne aminti propriile greșeli și a ne ierta pe noi înșine, ne gândim la cuvântul psalmistului David: că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea… (Psalmul 50). Există și reversul. Se poate să ni se șteargă din amintire un rău care ni s-a făcut, dar nu putem numi iertare ceea ce am uitat. Așadar, IERTAREA NU ESTE UITARE!! Maica Siluana spune: “Rănile sufletești uitate au fost alungate în inconştient şi, de acolo, continuă să-i chinuie pe oameni. Pentru a le trata şi vindeca este nevoie să fie readuse în conştient. Este nevoie de o „integrare”, de o asimilare a evenimentelor dureroase în viața celui  rănit. Iertarea cicatrizează, nu anulează rănile emoţionale. Numai astfel devenim liberi și ne putem aminti evenimentul fără resentimente. Nu mai suferim. Mântuitorul a înviat cu urmele cuielor, dar nu mai simte durerea.”

Diferența între a ierta și a scuza. Iertarea nu înseamnă scuzare. A scuza, înseamnă a nu-l considera responsabil pe cel care ne-a rănit. Când cineva ne face un rău fără să vrea, sau fără să ştie, nu e nevoie să ne ceară iertare, ci dor scuze. Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a vrut să ne rănească, nu mai e vorba de scuze. Tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a rănit se bazează pe circumstanţele atenuante oferite de trecutul său sau de alte circumstanţe. Dar nici o vină, oricât de explicabilă ar fi nu poate fi scuzabilă. Ea poate fi doar iertată. Iertarea nu înseamnă scuzarea comportamentului care ne răneşte. E nevoie de o evaluare lucidă a celor întâmplate și de aşezarea responsabilităţii la locul cuvenit.

Iertarea ca milostenie, milostivire și iubire. Iertarea nu se impune. Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde.  Iertarea este o lucrare a iubirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!” Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă. Putem să ne dorim să fim iubiţi de cei din jurul nostru în ciuda faptelor noastre rele, dar nu le putem pretinde acest lucru. Iertarea este un act în întregime al celui care iartă. Nu depinde nici de înţelegerea, nici de comportamentul şi nici de acordul celuilalt. Iertarea este întotdeauna un dar gratuit, nemeritat. De aceea, este greșit să avem pretenții de la cel pe care l-am iertat. Schimbarea lui în bine în relație cu noi, schimbarea caracterului cuiva, nu sunt rezultate iminente și imediate ale faptului ca noi l-am iertat. Ele se pot produce numai prin lucrarea harului lui Dumnezeu în inima celui ce ne-a greșit, care recunoscându-și chiar și pentru sine vina, este recunoscător că nu îi purtăm pică.

Cine iartă nu are o personalitate slabă, nici nu consimte la propagarea răului, fiindcă iertarea nu este renunţare la ceea ce ni se cuvine. Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ iertat nu este scutit de restituirea celor furate. Iertarea nu anulează consecinţele unei fapte rele sau ale unui cuvânt rău. Iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire pentru reabilitarea celui vinovat. Iertarea nu ne face să minimalizăm păcatul sau răul făcut de cineva, ci doar ne dă harul pentru a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa şi pentru a urî păcatul, iubind păcătosul. Pe cruce, Mântuitorul a condamnat păcatul care ne locuieşte, a făcut dreptate, dar nu ne-a condamnat împreună cu păcatul.

Deci, fără false așteptări în minte, doar cu o dorință sinceră în inimă de a împlini Porunca Iubirii și a Iertării, nu te opri: după ce ai hotărât să ierţi, vei constata că simţi altceva decât credeai că vei simţi înainte de luarea hotărârii. Nu asculta de prejudecăți. Nu te speria: supărarea poate continua şi după ce ai iertat, pentru că sentimentelor de mânie şi durerii le trebuie timp pentru a se stinge. Trăieşte-le iertând. Primește simțirile și respinge gândurile prin rugăciune și binecuvântare. Iertarea nu este un act eroic de voinţă în care ne suprimăm emoţiile, ci o lucrare a întregii fiinţe şi cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti: inimă, inteligenţă, voinţă. Ca urmare să nu ne învinovățim că nu putem ierta imediat ce am fost răniți.

Mâniați-vă și nu greșiți! Pentru că este nevoie de timp pentru vindecare și pentru iertare, nu trebuie să forțăm lucrurile, nici să facem o evaluare a succesului obținut pe cale. Ba s-ar putea chiar să ne trezim cochetând cu gânduri de răzbunare și cu fantezii legate de  „dreptatea” pe care suntem tentați să ne-o facem singuri, alimentate de mânia pe care o simțim. Mânia în sine nu este rea. Mânia este necesară omului, este o putere a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne putem apăra integritatea. Nu mânia este păcatul, ci gândurile și faptele de ură şi patimile pe care le poate stârni. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi, spune Domnul. Important este să luăm decizia de a nu ne mai răzbuna, în nici un fel. Răzbunarea este nu doar inutilă, ci şi devastatoare. Avem nevoie de pace sufletească și o putem dobândi numai de la Dumnezeu prin iertare.

Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea. Adeseori oamenii se împacă, reiau comunicarea și dialogul cu falsa impresie că au și iertat. Fals! Există cel puțin două situații în care ne-am aflat fiecare dintre noi. Una ar fi cea în care iertăm cu adevărat, încredințăm cu inimă bună lui Dumnezeu pe vrăjmașii noștri și îi binecuvântăm, dar relația dintre noi a fost atât de compromisă, încât împăcarea nu numai că nu este posibilă, ci se recomandă chiar de către sfinții părinți să ținem distanța. Nepotrivirile de caracter nu se rezolvă în mod miraculos prin iertare, oamenii sunt și rămân diferiți. A ne împăca știind că se va ajunge din nou la conflict de opinii, atitudini, principii etc., ar fi pierdere de timp și energie. O a doua situație este când circumstanțele ne obligă să trecem peste supărare și să ne împăcăm formal. Fie că ne-a supărat șeful și nu ne permitem să rupem legătura cu el, fie că în familie avem ceva de lămurit, dar de rușine și de teama consecințelor nu îndrăznim să punem punctul pe i, ajungem să conviețuim cu oameni împotriva cărora continuăm să avem un dinte. Aceasta nu este iertare!

Dacă după acordarea iertării, simţim că prin împăcare relaţia noastră nu ar creşte în profunzime, e mai bine să renunţăm pur şi simplu la ea pentru păstrarea păcii. Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să nu doreşti să te răzbuni. Pacea şi iubirea de vrăjmaşi nu presupune prietenie. Din nefericire, mulţi oameni se împacă fără a-şi ierta unii altora ofensele, ca să nu „mai dezgroape morţii”, dar fără recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe care le-am produs sau pe care le-am suferit, nu există împăcare adevărată. Adevărul trebuie rostit. Împăcarea presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevărului. O consecință a iertării este stabilirea unei noi relaţii cu cel care ne-a rănit. După iertare, relaţia cu cel care ne-a rănit nu mai este aceeaşi, ea se poate adânci într-o şi mai mare iubire, dacă se acceptă suferinţa împreună pentru cele întâmplate, sau se poate întrerupe ca relaţie fizică, din dragoste, pentru a nu-i mai da agresorului posibilitatea să ne mai rănească, să ne mai facă rău.

Spunând mecanic rugăciunea Tatăl Nostru, ne osândim singuri zicând: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6, 12). Părintele Cleopa, ieșit în fața smeritei sale chilii, vorbea celor prezenți. Dintre pelerini, o credincioasă își ridică glasul, rugându-l pe luminatul călugăr să o învețe cum să procedeze, căci, având un litigiu din pricina unui petic de pământ, nu reușea să se împace cu megieșii săi, iertându-i. Cu vorba ca de tunet, înțeleptul duhovnic îi răspunse: „să nu îndrăznești să mai spui Tatăl nostru până nu te împaci!”. „De ce?” întrebă nedumerită pelerina. „Atunci când glăsuiești și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, de fapt, Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singură osânda.” Spășită, femeia puse capul în pământ, gândindu-se, probabil, că de câte ori rostise „Tatăl nostru” își ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputința de a se fi împăcat cu hotarnicii.

Aceeași greșeală o facem și la spovedanie când spunem duhovnicului “părinte, eu nu am nimic cu nimeni; am greșit și eu ca toată lumea, dar nu am dat în cap la nimeni… ”, dar păstrăm în suflet resentimente și ranchiună fără a vrea sau a putea să le mărturisim și să ne pocăim. Duhovnicul ne dă dezlegare pentru împărtășanie, iar noi ne vom cumineca cu Sfintele Taine spre osândă. Cunoscuții ne vor aprecia: „Uite un bun creștin! S-a spovedit, s-a împărtășit!” Amară înșelare! Hristos nu Se lasă „răpit”, nici păcălit.

Trupul Stăpânului vrând sa-L primești spre hrană,
Fii cu frică să nu te arzi, că foc este;
Sângele Lui vrând să-L bei spre Împărtășire,
mergi și cu cei ce te-au mâhnit te împacă,
Și așa îndrăznește de ia hrana sfântă. 
(Rugăciune înainte de Sf. Împărtășanie)


RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! (Sf. Nicolae Velimirovici, un martir al comunismului ateist)

a consemnat Cristina Roman



Nu cumpăra lucruri furate! - Preot Ştefan Negreanu

Părintele Ștefan Negreanu tâlcuiește câteva sfaturi ale Părintelui Arsenie Boca, în care suntem îndemnați să nu cumpărăm lucruri furate și nici de la oameni necurați, că pacatele trec de la om la materie.




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Principiul proporţionalităţii. Contribuţii ale doctrinei juridice române - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Rezumat: Sunt analizate în linii generale caracteristicile de bază ale principiului proporţionalităţii. Se aduc argumente potrivit cărora proporţionalitatea este un principiul general al dreptului, un principiu al dreptului constituţional şi totodată are aplicaţii în diferite ramuri de drept. Propunem şi o definiţie a proporţionalităţii care să corespundă implicaţiilor acestuia în ştiinţele juridice. Se evidenţiază rolul jurisprudenţei în definirea principiului proporţionalităţii, dar mai ales în identificarea dimensiunilor acestuia.

Semnificaţiile principiului proporţionalităţii sunt identificate în doctrina juridică şi cu deosebire în doctrina juridică română în perioada modernă şi contemporană, subliniind-se ideea de continuitate în înţelegerea acestui principiu Principalele conotaţii ale acestui principiu, regăsite în doctrină, sunt exprimate prin ideile de just echilibru, raport adecvat, rezonabilitate, echitate dar şi în plan logic, prin raţionamentul dialectic de proporţionalitate. Analiza de doctrină relevă importanţa acestui principiu, al cărui scop este acela de a concretiza norma juridică, de a fundamenta conceptul de legitimitate în drept şi de a se constitui ca un criteriu esenţial ce permite demarcaţia dintre manifestările legitime ale puterii statale iar pe de altă parte excesul de putere în activitatea autorităţilor statului.

Doctrina aduce argumente potrivit cărora proporţionalitatea nu este numai un simplu instrument juridic dar şi un principiu al dreptului.

Consideraţii generale despre proporţionalitate ca principiu al dreptului

Proporţionalitatea reprezintă o sinteză modernă a unor principii clasice ale dreptului. Acest principiu este la origine exterior dreptului şi s-a impus în sistemul statal şi juridic destul de târziu. Ca principiu al dreptului proporţionalitatea implică ideile de rezonabilitate, echitate, toleranţă, dar şi necesara adecvare a măsurilor adoptate de stat la situaţia de fapt şi la scopul legitim urmărit.

Faptul că principiul apare înscris în instrumente juridice ale Dreptului Uniunii Europene în constituţiile unor state, dar şi în Constituţia României explică, preocupările tot mai frecvente de cercetare şi mai ales de identificare a dimensiunilor sale.

Proporţionalitatea nu este exclusiv un principiu al dreptului raţional, ci în acelaşi timp, este un principiu al dreptului pozitiv, un principiu cu valoare normativă. Astfel, proporţionalitatea este un criteriu juridic prin care se apreciază legitimitatea ingerinţei puterii statale în domeniul exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

 Acest principiu, este consacrat explicit sau implicit, în instrumente juridice internaţionale,[1] sau de majoritatea constituţiilor ţărilor democratice[2]. Constituţia României reglementează expres acest principiu în art. 53, dar există şi alte dispoziţii constituţionale care îl implică. În dreptul constituţional, principiul proporţionalităţii îşi găseşte aplicarea în special în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este considerat ca un criteriu eficient de apreciere a legitimităţii intervenţiei autorităţilor statale în situaţia limitării exerciţiului unor drepturi. Principiul proporţionalităţii este prezent în dreptul public al majorităţii ţărilor Uniunii Europene. Cu toate acestea, trebuiesc realizate câteva distincţii:

a) ţări în care consacrarea principiului s-a realizat explicit în constituţie şi legislaţie (Portugalia, Elveţia etc.), şi

b) ţări în care nu este evocat expres în legislaţie sau jurisprudenţă. În această din urmă categorie pot fi incluse: Grecia, Belgia, Luxemburg etc;

c) ţări în care acest principiu se aplică dreptului public în ansamblul său (ex. Franţa şi Elveţia), iar pe de altă parte

d) ţări în care utilizarea sa este limitată la câmpul de aplicare al Dreptului Uniunii Europene Mai mult, chiar dacă principiul proporţionalităţii nu este consacrat expres în constituţia unui stat, doctrina şi jurisprudenţa îl consideră ca făcând parte din noţiunea de stat de drept.

 Principiul proporţionalităţii este aplicat nu numai în dreptul constituţional dar şi în alte ramuri ale dreptului intern. În dreptul administrativ este un criteriu care permite delimitarea puterii discreţionare, a autorităţilor administrative de excesul de putere în raport de care se realizează controlul jurisdicţional al actelor administrative pentru exces de putere[3]. Totodată este prevăzut în mod expres de lege ca un criteriu de individualizarea a sancţiunilor contravenţionale Aplicaţii ale principiului proporţionalităţii există şi în dreptul penal[4] sau în dreptul civil [5].

 În Dreptul Uniunii Europene, principiul proporţionalităţii este prevăzut în mod expres de art.5 alin. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi reglementat, alături de principiul subsidiarităţii de « Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii », în sensul necesarei adecvări a mijloacelor şi deciziilor instituţiilor europene la scopul legitim urmărit.

 Jurisprudenţa are un rol important în analiza principiului proporţionalităţii, aplicat în cazuri concrete. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, proporţionalitatea este concepută ca un raport just, echitabil, între situaţia de fapt, mijloacele de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual şi interesul public. Proporţionalitatea este un criteriu care determină legitimitatea imixtiunilor statelor contractante în exercitarea drepturilor protejate de Convenţie.

 Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii a stabilit că proporţionalitatea este un principiu constituţional[6]. Instanţa noastră constituţională a afirmat necesitatea stabilirii unor criterii obiective, prin lege, pentru principiul proporţionalităţii: „este necesar ca legislativul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii”[7].

Prin urmare, proporţionalitatea se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal, consacrat de majoritatea sistemelor de drept contemporane, regăsit explicit sau implicit în norme constituţionale şi recunoscut de jurisdicţiile naţionale şi internaţionale.

Analiza proporţionalităţii, în doctrină, legislaţie, tratate internaţionale şi jurisprudenţă trebuie să răspundă la câteva probleme esenţiale: 1. dacă proporţionalitatea este un principiu al dreptului şi în caz afirmativ, dacă este un principiu constituţional; 2. semnificaţia raţională, normativă şi jurisprudenţială a principiului; 3. dimensiunea procedurală a principiului; 4. aplicarea sa în activitatea de exercitare a puterii statale; 5. semnificaţia proporţionalităţii pentru protecţia drepturilor omului; 6. consacrarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii în dreptul comunitar; 7. posibilitatea judecătorului, inclusiv a celui constituţional de a exercita controlul privind respectarea principiului proporţionalităţii şi de a sancţiona excesul de putere; 8. elaborarea unei definiţii pentru proporţionalitate ca principiu.

Ca principiu general al dreptului, proporţionalitatea presupune o relaţie considerată justă, între măsura juridică adoptată, realitatea socială şi scopul legitim urmărit. Proporţionalitatea poate fi analizată cel puţin ca rezultat al combinării a trei elemente: decizia luată, finalitatea acesteia şi situaţia de fapt căreia i se aplică. Proporţionalitatea este corelată cu conceptele de legalitate, oportunitate şi putere discreţionară[8]. În dreptul public, încălcarea principiului proporţionalităţii este considerată ca fiind depăşirea libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor, şi, în ultimă instanţă, exces de putere. Există interferenţă între principiul proporţionalităţii şi alte principii generale ale dreptului, respectiv: principiile legalităţii şi egalităţii, precum şi principiul echităţii şi justiţiei.

Esenţa acestui principiu constă în relaţia considerată justă între elementele componente. Se poate pune întrebarea, dacă sintagma „relaţie justă” este sinonimă cu aceea de “relaţia adecvată” folosită uneori de doctrină. Credem că există unele deosebiri, deoarece conceptul de “just” poate avea şi o dimensiune morală, pe când “adecvat” nu presupune în mod obligatoriu şi acest sens.

Sintetizând, putem spune că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit sau dedus din reglementări constituţionale, legislative şi ale instrumentelor juridice internaţionale, bazat pe valorile dreptului raţional, ale justiţiei şi echităţii şi care exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat, între acţiuni, situaţii, fenomene precum şi limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statale la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile şi libertăţile fundamentale, şi evitat abuzul de drept.

 Bazele teoretice ale proporţionalităţii reflectate în doctrina juridică română

 Înţelegerea juridică a principiului proporţionalităţii prezintă dificultăţi, deoarece conţinutul său depinde de o anumită concepţie filozofică despre justiţie. Doctrina juridică, începând din antichitate şi până în prezent, evocă proporţionalitatea ca semnificând ideea de ordine, de echilibru, raport raţional, de justă măsură

 Mulţi autori contemporani consideră că principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul şi capacitatea dezvoltării normative particulare a societăţii este principiul justiţiei[9]. În esenţă, principiul echităţii şi justiţiei presupune existenţa unor prescripţii fundamentale, apriorice desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii sociale. Proporţionalitatea exprimă conţinutul acestui principiu prin ideea de echilibru între situaţii şi fenomene sociale, între stat şi individ, dar şi ca „justă măsură”, atunci când sunt comparate situaţii diferite sau pentru a aprecia asupra legitimităţii deciziilor autorităţilor statale.

Justiţia este sinonimă cu dreptatea şi pune în valoare idealul de echitate, care trebuie să caracterizeze orice raport juridic. Echilibrul pe care îl presupune şi care reprezintă de altfel proporţionalitatea, nu este numai o noţiune abstractă, dar are şi o dimensiune concretă ce se realizează prin echivalentul prestaţiilor, sau altfel spus „de a da fiecăruia, ce i se cuvine”. Justiţia ocroteşte fiecare persoană fizică sau juridică, stabileşte proporţia dintre interese pentru a asigura fiecăruia libertatea sa în contextul realizării libertăţii tuturor. În literatura de specialitate s-a arătat că: „Justiţia este o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiţie, zice subordonare faţă de o ierarhie de valori[10]”.

Este necesar să distingem între valorile de echitate, justiţie şi proporţionalitate, analizate din antichitate şi până în prezent, de teologie, filozofie şi drept, iar pe de altă parte proporţionalitatea ca principiu al dreptului consacrat normativ şi de jurisprudenţă. Mircea Djuvara spunea: “Nu pot exista principii de drept imutabile care să valoreze pentru orice timp şi orice loc”.[11] Vrea să spună autorul că pe de o parte există principii şi valori ale dreptului universale, iar pe de altă parte valorificarea lor este variabilă după timp şi loc. Într-adevăr una este existenţa echităţii şi proporţionalităţii, vechi de când există drept şi altceva este formularea lor ca principii în dreptul contemporan.

Totuşi este util să înţelegem proporţionalitatea şi în semnificaţia sa morală, filozofică şi mai ales ca valoare juridică, într-un cuvânt ca expresie a justiţiei şi echităţii, având în vedere că semnificaţiile juridice moderne ale principiului proporţionalităţii conţin conotaţiile valorice tradiţionale şi perene ale ideii de justiţie.

 Principiul justiţiei şi implicit ideea de proporţionalitate sunt bine reliefate, încă din antichitate Astfel, multe din ideile întâlnite în opera lui Aristotel rămân valabile şi astăzi.

 Pentru a ajunge să definească dreptatea şi dreptul, iar apoi să explice natura statului, Aristotel pornea de la conceptul de sociabilitate: „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.[12] În acest context, „dreptatea este o virtute socială, căci dreptul nu este decât ordinea comunităţii politice”.[13] Într-o altă operă, Aristotel arată că: „drept este ceea ce creează şi menţine pentru o comunitate politică fericirea şi elementele ei constitutive, iar fericirea în cetate este dată de legalitate şi egalitate”[14] Pentru stagirit, dreptatea ca şi legea este un termen mediu care asigură echilibrul între extreme, altfel spus dreptatea şi implicit principiul justiţiei au în conţinutul lor şi exprimă ideea de proporţionalitate.

Justiţia nu mai este pentru Aristotel, ca pentru Platon, virtutea în general, ci acea virtute socială care constă în armonizarea intereselor respectând proporţionalitatea, în raporturile sociale. Legiuitorul care vrea să introducă legi juste, trebuie să aibă în vedere binele obştesc. Justiţia este aici egalitatea, iar această egalitate a justiţiei are în vedere, atât interesul general al statului, cât şi interesul individual al cetăţenilor.[15] Spre deosebire de Platon, la care statul reprezintă absolutul, iar individul uman un simplu mijloc în realizarea scopurilor sale, la Aristotel se remarcă o atenţie mai mare acordată individului uman, conform unei relaţii de echilibru, de proporţionalitate, între stat şi cetăţeni, relaţie care fundamentează principiul justiţiei.

Aristotel distingea între justiţia distributivă şi justiţia corectivă.[16] Prima presupunea faptul de a atribui fiecăruia ce i se cuvine, de a realiza nu o egalitate formală ci una concretă, o echivalenţă a prestaţiilor cu condiţia respectării criteriilor de distribuţie. Justiţia distributivă are la bază proporţia, fiind concepută ca o egalitate de raporturi. “Dreptatea despre care este vorba aici este deci, o proporţie, iar nedreptatea este ceea ce se află în afara proporţiei, presupunând pe de o parte mai mult, pe de alta mai puţin, decât ceea ce se cuvine. Acest lucru survine şi în practică pentru că cel ce comite nedreptatea deţine din bunul distribuit o parte mai mare, iar cel nedreptăţit, o parte mai mică decât i se cuvine.”[17] Aristotel consideră că dreptatea constă în reciprocitate şi existenţa unui etalon comun cu care să fie apreciate faptele. Reciprocitatea asigură legăturile dintre oameni, respectiv raporturile juridice, ea fiind bazată pe proporţie, şi nu pe egalitate în sens strict.

Justiţia sau dreptatea corectivă intervenea atunci când între oameni apăreau litigii, iar judecătorul stabilea proporţia, acordând compensaţia necesară. Interesant este faptul că Aristotel concepea dreptatea ca proporţie, dar nu pur cantitativ, ci ca o egalitate ce se realizează între persoanele participante la raporturile juridice, prin contraprestaţii diverse: „Dreptatea este prin urmare un fel de proporţie (căci proporţia nu este o proprietate numai a numărului abstract, ci a numărului în general), proporţia fiind o egalitate de raporturi şi presupunând cel puţin patru termeni”.[18]

Teoria dreptului natural a adus o contribuţie deosebită la înţelegerea naturii drepturilor fundamentale ale omului pe care le-a contrapus autorităţii discreţionare a statului. Separând omul de divinitate, teoreticienii dreptului natural au aşezat în centrul preocupărilor fiinţa umană, făcând astfel din aceasta unica sursă a dreptului. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli au pus bazele teoriei democratice privind originea puterii politice, afirmând că aceasta rezidă în voinţa colectivă a societăţii. Puterea este legitimă în măsura în care este instituită de colectivitate.

Proporţionalitatea, ca şi concept, apare în doctrina dreptului natural, fie prin referire directă, aşa cum se întâmplă în opera lui Jean Jacques Rousseau, sau sub forma unor categorii, cum ar fi „dreapta raţiune”, ce exprimă esenţa dreptului şi semnifică ideea de justiţie şi echitate. Egalitatea este o consecinţă a sociabilităţii care rezultă din legea naturală. Proporţionalitatea apare şi în analiza relaţiilor dintre stat şi cetăţean şi a modului în care este concepută libertatea individului în raport cu autoritatea statului.

 Legat de ideea de justiţie socială, principiul proporţionalităţii apare explicit formulat, sau prin intermediul altor concepte, în opera lui Jean Jacques Rousseau.[19] Pactul social conferă autorităţii statului o putere deplină asupra tuturor membrilor societăţii. Această putere nu este nelimitată, deoarece statul trebuie să respecte drepturile naturale ale cetăţenilor: „Se cade, deci, ca drepturile respective ale cetăţenilor şi ale suveranului, precum şi îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii în calitatea lor de supuşi, să le distingem bine de drepturile naturale de care ei trebuie să se bucure în calitatea lor de oameni”.[20] Se constată efortul autorului de a armoniza drepturile individului cu puterea suverană. Omul transmite o parte din drepturile sale suveranului, care este animat de voinţa generală exprimată de lege. Pe de altă parte, voinţa generală nu poate anula drepturile naturale ale individului. În acest sens Jean Jacques Rousseau spunea: „Am convenit că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa – prin pactul social – este numai acea parte din a cărei folosire are importanţă pentru comunitate”.[21] Această relaţie dintre drepturile suveranului şi drepturile naturale ale cetăţeanului evocă proporţionalitatea şi, implicit, ideea de a limita puterea statală, dar şi de a o armoniza cu drepturile naturale, inalienabile, ale individului. Autorul consideră că trebuie să existe un raport echilibrat între puterea unui stat şi întinderea sa: „Cu cât legătura socială se întinde, cu atât devine mai slabă, altfel că, în general un stat mic este proporţional mai puternic decât unul mare”.[22]

Principiul proporţionalităţii este aplicat la raportul dintre: suveran, puterea executivă (guvernământul) şi stat. „Prin urmare, ce este guvernământul? Un corp intermediar plasat între supuşi şi suveran, pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, atât civile, cât şi politice”.[23] În concepţia lui Jean Jacques Rousseau, guvernământul este termenul mediu între suveran şi stat aflate într-un raport matematic, de „proporţie continuă”. Această proporţie nu este arbitrară, ci o consecinţă necesară a naturii corpului politic. Nerespectarea proporţionalităţii între cei trei termeni poate să aibă în concepţia autorului, consecinţe care să tulbure echilibrul şi armonia socială. Dacă puterea guvernământului creşte prea mult în raport cu cea a supuşilor, domeniul legii şi cel al hotărârilor particulare se vor confunda. Acest fapt poate să ducă la despotism. În situaţia în care supuşii ajung prea puternici, atunci învinge anarhia. „Mai mult încă – spune Jean Jacques Rousseau – nu s-ar putea schimba nici unul dintre aceşti termeni fără să dispară de îndată proporţia. Dacă suveranul vrea să guverneze, dacă magistratul vrea să facă legile, sau dacă supuşii refuză să asculte, dezordinea în locul ordinii, forţa şi voinţa nu mai acţionează în armonie, iar statul descompus cade în despotism sau anarhie”.[24] Proporţionalitatea apare în acest raport, mai mult în sens matematic, cantitativ, dar este în acelaşi timp şi un principiu juridic în baza căruia se organizează puterile statului şi se explică legătura dintre stat şi individ. Autorul relevă natura raporturilor sociale cu referire la relaţia dintre individ, societate şi putere suverană, proporţionalitatea exprimând echilibru şi armonia, necesare stabilităţii statului.

Proporţionalitatea ca modalitate de exprimare a principiului justiţiei şi echităţii este regăsită şi în opera reprezentanţilor şcolii raţionale a dreptului. Această doctrină susţine că prin drept nu trebuie să înţelegem doar accepţiunea pozitivistă, ci trebuie să avem în vedere şi dimensiunea raţională care reprezintă de altfel esenţa dreptului, însemnând înţelegerea acestuia ca „jus-dike”, sau altfel spus, ca „justă măsură”. Aceasta este expresia proporţionalităţii ca principiu raţional al dreptului. Pentru raţionalişti, aplicarea proporţionalităţii la norma juridică înseamnă a conferi acesteia sens şi valoare, realizând totodată echivalenţa între drept, înţeles ca totalitate a normelor juridice, şi justiţie ca principiu.

În concepţia lui Giorgio del Vecchio, care este un reprezentant de seamă al raţionalismului juridic, ideile neokantiene se constituie ca o reacţie la pozitivismul şi empirismul juridic. Giorgio del Vecchio construieşte o filozofie a dreptului pornind de la un principiu apriori, care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este principiul justiţiei.Autorul face o analiză a concepţiei aristotelice despre justiţie, criticând faptul că în teoria aristotelică apar diverse specii de justiţie, care nu sunt deduse dintr-un singur principiu. „Ceea ce este esenţial – susţine Georgio del Vecchio – în orice specie de justiţie este elementul de intersubiectivitate, sau de corespondenţă în relaţiunile dintre mai mulţi indivizi, care se regăseşte în ultimă analiză, chiar şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare”.[25] Autorul consideră că într-o semnificaţie foarte generală, justiţia implică o armonie, o congruenţă şi o proporţie anumită, la care s-a referit şi Leibnitz.[26] Totodată, spunea marele jurist, „nu orice congruenţă sau corespondenţă realizează – în mod propriu – ideea de justiţie, ci numai aceea care se verifică sau poate fi verificată în relaţiunile dintre mai multe persoane; nu orice proporţie între obiecte (oricare ar fi), ci numai aceea care, după cuvintele lui Dante, este o hominis ad hominem proportio. Justiţia, în înţeles propriu, este principiul de coordonare dintre fiinţele subiective”.[27] Proporţia este calitatea relaţiilor dintre persoane, care numai în măsura în care răspunde acestei exigenţe semnifică justiţia ca principiu. Autorul subliniază şi alte particularităţi ale principiului justiţiei, unul dintre cele mai importante fiind acela că prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse acestui principiu.[28] Astfel, legile pot fi nedrepte dacă nu corespund conceptului de “Justiţie”, înţeleasă ca proporţie echilibrată, armonioasă între conţinutul normei şi realitatea socială. În această situaţie se impune schimbarea legilor şi chiar a ordinii de drept existente pentru a se realiza imperativul Justiţiei.

Legea, ca act normativ, este generală, impersonală, iar egalitatea juridică pe care o presupune este formală, deoarece generalitatea legii este de natură categorială. Spre deosebire, egalitatea înţeleasă ca proporţie justă, aşa cum cere principiul justiţiei, presupune raportarea la situaţii concrete şi aprecieri juridice care să se realizeze după criterii riguros stabilite. Echitatea, înţeleasă ca proporţionalitate juridică, impune a se lua în consideraţie situaţiile de fapt, circumstanţele personale, unicitatea cauzei, raportul dintre mijloacele juridice folosite şi scopul legitim adecvat, completându-se astfel generalitatea normei juridice. Pentru Giorgio del Vecchio, norma de drept corespunde principiului justiţiei, numai dacă este adecvată diversităţii realităţii sociale, dar şi idealului de dreptate, ca valoare raţională. Acest raport adecvat este expresia proporţionalităţii ca principiu general al dreptului.

Această succintă incursiune în istoria ideilor filozofice care implică principiul juridic al proporţionalităţii are scopul de a demonstra bazele filozofice ale acestui principiu şi faptul că doctrina juridică română din perioada contemporană preia şi dezvoltă concepţiile raţionaliste şi jusnaturaliste despre proporţionalitate

Mircea Djuvara analizează principiul justiţiei din perspectiva dreptului raţional inspirat de filozofia kantiană. Pentru reprezentanţii şcolii neokantiene a dreptului justiţia este transcendentală. Ea poate să fie, sau după caz, să nu fie asigurată prin aplicarea dreptului. Dreptul ca sistem de norme juridice nu este întotdeauna echivalent cu principiul justiţiei. Profesorul Mircea Djuvara a împărţit „caracteristicile justiţiei” în elemente raţionale şi elemente de fapt. Ca elemente raţionale el a sugerat: a) egalitatea părţilor; b) natura obiectivă (raţională) şi logică a justiţiei; c) ideea de echitate, care stabileşte un echilibru al intereselor în esenţă; d) ideea de proporţionalitate în desfăşurarea justiţiei. Proporţionalitatea ar opera în primul rând prin calităţi între care se stabilesc raporturi. În al doilea rând ea ar opera prin ideea de echivalenţă.

Analizând raportul juridic şi prescripţiile aplicabile acestuia, autorul afirmă că idealul de justiţie presupune: „egalitatea raţională a unor persoane libere, limitate în acţiunile lor numai prin drepturi şi datorii”.[29] Acesta este temeiul în raport de care există posibilitatea generalizării normative şi consacrarea egalităţii formale a legii fără nici o discriminare. Cu toate acestea, egalitatea ca principiu nu se poate obţine decât prin luarea în considerare a situaţiilor de fapt, a elementelor particulare şi a cazurilor individuale. Autorul subliniază că realizarea justiţiei face necesară ideea de proporţie în orice raport juridic, inclusiv în cel penal: „Ideea de proporţie procedează prin cantităţi între care se stabilesc raporturi”.[30]

Proporţionalitatea, ca factor de conţinut al principiului justiţiei şi echităţii, a evoluat în drept. Concepţia despre proporţionalitate, aplicabilă relaţiilor juridice, penale şi civile a evoluat şi a fost determinată de aspecte economice, sociale, geografice, de interese politice, dar şi de modul în care oamenii îşi reprezentau proporţionalitatea în relaţiile juridice. Autorul arată că există un progres al ideii de proporţionalitate în relaţiile juridice, constând în a realiza cât mai mult echivalenţa în orice raport juridic. Existenţa unor disproporţii între prestaţiile la care subiectele de drept sunt obligate este contrară principiului justiţiei. Proporţionalitatea presupune echitatea, care înseamnă „aprecierea justă”, din punct de vedere juridic, a fiecărui caz individual.

Este interesant că autorul nu opune proporţionalitatea generalităţii normei juridice, ci dimpotrivă, o consideră ca un element de conţinut, prin care, faptul concret, cazul individual, pot fi ridicate la generalitatea specifică normei juridice. Respectarea principiului proporţionalităţii este o condiţie generală pentru ca o lege să fie „dreaptă”, sau altfel spus să se conformeze, principiului justiţiei şi al echităţii. În acest sens autorul afirmă: „De ce în aplicarea justiţiei aflăm ideea de proporţie? Sancţiunea, totdeauna trebuie să fie proporţională cu vina. Dacă ideea de proporţie, nu ar fi o ideea raţională, această aserţiune nu ar avea nici un sens. Ideea de proporţie procedează prin cantităţi, între care se stabilesc raporturi. Aprecierea raţională tinde, totdeauna, spre cantităţi prin care se stabilesc raporturi. Ştiinţa, de asemenea, are ca obiect de a stabili raporturi cantitative; se ştie că ştiinţa contemporană, în orice ramură, se socoteşte cu atât mai înaintată cu cât eliminând elementele subiective ale cunoştinţelor experimentale, le reduce la simple cantităţi şi ajunge astfel să se maturizeze”.[31] Este evident că pentru Mircea Djuvara, proporţionalitatea este un principiu al dreptului raţional, care evocă ideea de dreptate şi de justiţie. În dorinţa de a oferi rigoare şi precizie aplicării normei juridice, autorul concepe proporţionalitatea mai mult, matematic, ca raport cantitativ, între două mărimi sau valori.

Eugeniu Speranţia, un alt reprezentant al şcolii neokantiene a dreptului, consideră că spiritul este acela care conduce activitatea omenească. Nevoia de normalitate şi de necontradicţie se realizează în viaţa socială „prin organizarea dreptului, a normei şi a sancţiunii”.[32] În opinia autorului, constrângerea şi sociabilitatea sunt cele două elemente, care pot defini dreptul şi ambele aparţin raţionalităţii. Dreptul este „un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate”.[33] Normativitatea semnifică faptul că, în toate acţiunile sale, omul trebuie să urmeze anumite direcţii şi trebuie să respecte riguros anumite limite. Autorul nu se referă la proporţionalitate ca principiu, dar aşa cum am remarcat şi în alte situaţii, proporţionalitatea, chiar dacă nu este formulată explicit este regăsită implicit în ideea raţionalităţii care semnifică o anumită ordonare armonioasă a elementelor constitutive ale societăţii şi respectarea limitelor impuse de norme în scopul realizării ordinii sociale, în final al justiţiei. Juristul francez François Geny arăta că regula de drept este călăuzită de idealul de just şi că aceasta dincolo de includerea perceptelor elementare, de a nu face rău, de a nu dăuna altei persoane şi de a-i da fiecăruia ce i se cuvine, implică gândul mai profund al stabilirii unui echilibru între interesele conflictuale în vederea asigurării ordinii esenţiale menţinerii progresului societăţii umane.[34]

În literatura juridică română contemporană există caracterizări ale principiilor echităţii şi justiţiei care implică proporţionalitatea. Astfel, pentru Radu Motica şi Gheorghe Mihai “principiul echităţii presupune cumpătarea în prescrierea de drepturi şi obligaţii de către legiuitor, în procesul elaborării normelor juridice… Acest principiu şi echitatea în primul rând au apărut pentru că experienţa a demonstrat că între oameni nu există egalitate perfectă, absolută, acest lucru trebuind să fie astfel acoperit.”[35] Proporţionalitatea este receptată de doctrina juridică, ca o formă de exprimare a principiului justiţiei şi al dreptăţii prin ideea de relaţie echivalentă, echilibrată, armonioasă între două sau mai multe valori sau cantităţi. Aceasta este semnificaţia generală a principiului proporţionalităţii, regăsită explicit sau implicit, în operele unor autori sau şcoli juridice.

Se pune problema dacă înţelegerea proporţionalităţii, prin raportarea la principiile generale ale dreptului, în concret, ideea de dreptate, justiţie şi echitate are relevanţă pentru dreptul contemporan şi în special pentru dreptul constituţional. Considerăm că răspunsul este afirmativ, pentru următoarele considerente:

Dreptul nu poate fi redus la o dimensiune pozitivistă sau normativistă, care, trebuie să recunoaştem, domină realitatea juridică contemporană. Nu tot dreptul este exprimat de norme. De aceea raportarea la principii, inclusiv la principiul proporţionalităţii, este de natură să confere conţinut valoric reglementărilor normative. Mai mult, aplicarea normelor juridice la diversitatea cazurilor individuale nu poate să ignore ideea de justiţie, de echitate, în sensul că aplicarea normei trebuie să fie adecvată situaţiei concrete, ceea ce înseamnă respectarea principiului proporţionalităţii.

Din perspectiva ideii de justiţie, principiul proporţionalităţii este important şi pentru dreptul constituţional. Constituţia este “aşezământul politic şi juridic al unui stat”.[36] “Mai mult – afirma Ioan Muraru – o constituţie este viabilă şi eficientă dacă realizează echilibrul între cetăţeni (societate) şi autorităţile publice (stat) pe de o parte, apoi între autorităţile publice şi desigur chiar între cetăţeni. Important este de asemenea ca reglementările constituţionale să realizeze ca autorităţile publice să fie în serviciul cetăţenilor, asigurându-se protecţia individului contra atacurilor arbitrare ale statutului împotriva libertăţii sale.”[37] Ea nu se mărgineşte să reglementeze numai modul de exercitare a puterii. În aceeaşi măsură reglementează şi principiile care guvernează societatea. Astfel, art.1 alin.(3) din Constituţia României, consacră dreptatea, ca valoare supremă a statului şi societăţii. Termenul de „dreptate” este echivalent cu principiul justiţiei şi implică proporţionalitatea. Aristotel afirma că: „dreptatea este un termen median”, [38] cea ce explică de ce principiul justiţiei are un rol reglator în aplicarea dreptului.

Preluând această idee, în doctrina contemporană s-a afirmat că: „scopul reglementărilor pozitive trebuie să fie justiţia astfel că toate celelalte principii care funcţionează la nivelul societăţii trebuie să fie subordonate acestui ideal de liant al tuturor celorlalte principii şi în acelaşi timp, de principiu regulator, prin limitare, al acestora. Ea are deci un rol pozitiv, pentru că asigură coeziunea socială şi unul negativ, pentru că veghează ca nici unul din celelalte principii să nu devină preponderent”.[39]

 Principiului proporţionalităţii reprezintă în doctrina statului de drept introducerea unui nou concept, şi anume legitimitatea.

            Astfel, dreptul care limitează puterea statului nu este doar “dreptul putere“, în sensul de “putere legislativă”, adică de a crea norme juridice ca exprimare a voinţei corpului legislativ, şi nici “de drepturi subiective”, în sensul de drepturi ale omului, ca puteri ale individului de a pretinde ceva, chiar statului, numai dacă aceste drepturi sunt recunoscute de dreptul obiectiv, ca norme juridice edictate de legiuitor, ci dreptul trebuie înţeles, pe lângă aceste două sensuri, care sunt reale, şi prin criteriului dreptului ca “justă măsură”, în sensul de a se da fiecăruia ce i se cuvine, cum spunea Aristotel. Legitimitatea, concepută ca raport adecvat şi justă măsură este expresia principiului proporţionalităţii.[40]

Principiul proporţionalităţii, în cele două forme ale sale ca justă măsură sau raport echilibrat între mărimi şi calităţi diferite şi raport adecvat între măsurile autorităţilor statale, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit, este evocat explicit sau rezultă implicit în doctrina statului de drept.

Heinzz Mohnhaupt consideră principiul proporţionalităţii, alături de alte definiţii de valoare concretă, cum ar fi: demnitatea omului, libertatea şi egalitatea juridică, separarea şi controlul puterilor, supunerea tuturor acţiunilor statului, legii şi dreptului, protecţia tribunalelor, despăgubiri pentru acţiuni ale statului contrare legii, ca fiind aspecte importante ale statului de drept.[41]

Autorul invocă principiul proporţionalităţii în analiza pe care o face raportului dintre interesul public (principiul securităţii sociale) şi garantarea dreptului de proprietate. Astfel, repartiţia proprietăţii reprezintă antinomii evidente în statul de drept, care nu sunt uşor de armonizat. Problema constă în faptul că principiul securităţii sociale poate fi pus în situaţia de a aduce atingere principiului garantării proprietăţii, conţinut în noţiunea de stat de drept, prin intermediul redistribuirilor de către dreptul fiscal. În acest fel, noţiunea de stat de drept ar putea fi golită de sensul său real. Aici, spune autorul, revine problema esenţială a dreptului natural clasic, al cărui principiu de bază este “principiul justei măsuri” sau în versiune modernă principiul proporţionalităţii.[42] La fel se pune problema pentru relaţia dintre securitatea socială şi garantarea libertăţii, conţinută în noţiunea de stat de drept. Frontierele între intervenţia statului şi garanţiile drepturilor fundamentale furnizate de statul de drept vor trebui fixate în fiecare caz în parte, folosind criteriul proporţionalităţii.[43]

 Principiul proporţionalităţii, deşi nu este expres invocat, rezultă din formulările doctrinare. Astfel, referirile la echitate şi justiţie, la raporturile dintre stat şi cetăţeni la limitele puterii în raport cu exercitarea drepturilor fundamentale, dar şi la limitarea exerciţiului libertăţilor cetăţeneşti, evocă ideea de proporţionalitate.

C.G.Dissescu, analizând suveranitatea, o considera ca fiind limitată. Mijloacele de acţiune ale statului nu pot depăşi scopul în vederea cărora sunt folosite, respectiv binele social şi interesul public. De asemenea, autoritatea statală nu poate desfiinţa drepturile fundamentale, iar dacă o face devine injustă.[44]

Limitarea puterii statale în raport cu drepturile fundamentale este expresia unei relaţii echilibrate între exercitarea suveranităţii şi scopul acesteia, interesul public. “Suveranitatea e limitată. Suveranitatea nu e scop, ci mijlocul de a procura fericirea, adică conservarea şi progresul societăţii. Ori mijloacele, prin natura şi esenţa lor sunt limitate. Suveranitatea mai este limitată şi pentru motivul că ea nu poate depăşi cadrul intereselor sociale, cadru pe care-l ceruse necesitatea conservării şi progresului social. Dacă suveranitatea îşi depăşeşte limitele, atunci devine injustă şi apăsătoare. Într-un asemenea caz apare dreptul de rezistenţă care poate merge până la revoluţie. Dacă puterea suverană suprimă dreptul de a cugeta liber, de a comunica ideile în scris sau prin grai, dacă impune credinţe religioase celor ce nu le împărtăşesc de bună voie, în asemenea cazuri puterea suverană nu îşi mai are raţiunea de a fi.”[45]

George Alexianu evocă principiul proporţionalităţii, deşi nu foloseşte în mod explicit acest concept. Referindu-se la rolul statului în societatea contemporană, autorul arată că aceasta trebuie să asigure ordinea socială şi să garanteze libertăţile individuale. Puterea sa trebuie să fie limitată în raport cu exercitarea libertăţilor individuale. Autorităţile statale pot restrânge libertăţile individuiale numai dacă această măsură este absolut necesară pentru conservarea societăţii. Statul este numai un mijloc pentru garantarea libertăţilor individuale. Limitarea puterii statului, faptul că acţiunile statului nu trebuie să depăşească scopul exercitării lor, precum şi existenţa “necesităţii” care să justifice ingerinţa statului în exercitarea libertăţilor fundamentale implică principiul proporţionalităţii.[46] “Statul are datoria să asigure ordinea socială fără de care nu este posibilă viaţa societăţii. Asigurând ordinea socială, asigură şi garantează viaţa individuală, căci individul nu poate trăi decât în societate. El trebuie să ceară libertăţii individuale numai acele sacrificii care sunt absolut necesare pentru coexistenţa oamenilor în societate. Statul este deci un mijloc pentru a asigura viaţa individuală… Strictul necesar la care este limitată intervenţia lui e dictat de ştiinţa politică.”[47]

             Este interesantă ideea istoricului român Nicolae Iorga care, analizând libertăţile individuale aşa cum au existat în diferite forme de organizare socială, consideră că esenţa libertăţii înseamnă, “dreapta proporţionalitate interioară a celor trei termeni”, astfel încât faţă de starea lor ideală, valori maxime ale libertăţii atât în sfera muncii cât şi în aceea a politicului şi în sfera gândirii, nici o societate istorică nu se înfăţişează cu “proporţia de aur” a libertăţii, căci într-una avem o oarecare libertate a muncii dar lipsesc libertatea politică şi a gândului sau invers. Iar ceea ce conferă acestei proporţii o valoare anume sunt tocmai structurile sociale. Pornind în căutarea “numărului de aur” în care se îmbină optim libertăţile omului, Nicolae Iorga va descoperi de fiecare dată câte o expresie, “degradată” a acestuia, ca urmare a cadrului istoric care îşi revarsă constrângerile peste proporţia libertăţii obligând-o să capete o configuraţie istorică neconfundabilă şi totodată netranspozabilă de la o societate la alta.[48]

 Implicarea statului în societatea civilă, posibilitatea limitării exerciţiului unor drepturi cetăţeneşti în situaţii excepţionale, a dus la afirmarea în doctrina statului de drept a principiului responsabilităţii autorităţilor statului. Teoria responsabilităţii statului este astăzi unanim admisă. Contenciosul administrativ şi cel constituţional pot fi considerate cele mai semnificative contribuţii la articularea teoriei responsabilităţii statului şi unele dintre cele mai expresive dimensiuni ale statului de drept.[49]

În acest context, principiul proporţionalităţii este considerat de doctrină şi de jurisprudenţă drept un criteriu important pe care autorităţile administrative trebuie să-l respecte deoarece măsurile dispuse de acestea trebuie să fie nu numai legale, dar şi oportune. Desigur, oportunitatea nu este separată rigid de condiţia legalităţii actelor administrative. De aceea, proporţionalitatea, este nu numai o condiţie de oportunitate dar şi de legalitate, pentru actele administraţiei publice[50]. “Dacă avem însă în vedere, corelaţia proporţionalitate – legalitate şi oportunitate, se reţine că, punerea în aplicare a proporţionalităţii presupune mai întâi, adaptarea mijloacelor la finalitate, ceea ce reprezintă un aspect esenţial al deciziei, şi deci o chestiune de oportunitate”[51]. Totodată, proporţionalitatea este unul din criteriile care limitează puterea discreţionară a executivului[52].

Principiul proporţionalităţii impune stabilirea unui raport echilibrat între mijloacele folosite de administraţie şi scopul legitim urmărit. Mijloacele statale folosite trebuie să fie necesare şi adecvate cu scopul ce urmează a fi realizat. Este necesar stabilirea unui raport echilibrat între o situaţie concretă, scopul acţiunii şi decizia administrativă. Ansamblului situaţie – decizie – finalitate i se aplică principiul proporţionalităţii ca şi criteriu de apreciere a măsurilor adoptate. Depăşirea proporţionalităţii reprezintă depăşirea limitelor libertăţii de acţiune, lăsată la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice, respectiv un exces de putere.

În doctrina statului de drept şi nu numai, principiul proporţionalităţii se impune din ce în ce mai mult ca un principiu universal aplicabil organizării statale, raporturilor complexe dintre “public şi privat“, dar şi criteriu de limitare a puterii statale şi de garantare a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

 Este proporţionalitatea un principiu constituţional? În caz afirmativ, care sunt semnificaţiile constituţionale ale acestui principiu? La prima întrebare răspunsul nu poate fi decât afirmativ. S-a susţinut mai înainte că proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului. Constituţia face parte din drept, este izvorul principal al dreptului. Prin urmare, proporţionalitatea este şi un principiu constituţional. Ion Deleanu consideră că: ”Principiul proporţionalităţii este indiscutabil un principiu constituţional, dar în lipsa unor predeterminări legale ale proporţionalităţii, aceasta este o chestiune concretă, de fapt, care urmează să fie verificată şi apreciată de autoritatea competentă în faţa căreia s-a invocat proporţionalitatea”[53].

În opinia noastră, proporţionalitatea nu este numai o chestiune de fapt, dar şi un principiu care poate fi înţeles şi explicat prin dimensiunea sa normativă, inclusiv prin normele constituţionale care îl implică. Din analiza doctrinei în materie, rezultă semnificaţia generală a proporţionalităţii, respectiv ideea de ordine, de echilibru, raport raţional sau justă măsură. Aceste determinări caracterizează însăşi noţiunea de constituţie, considerată ca fiind „aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat”[54].

În conformitate cu doctrina contractului social, constituţia este o formă originală de pact social. Este nu numai o lege fundamentală, ci şi o realitate politică şi statală „ce se identifică cu chiar societatea pe care o creează sau o modelează”[55]. De asemenea, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice societăţii umane, organizate statal, consacră o anumită formă de organizare politică a societăţii, garantează drepturile şi libertăţile fundamentale şi stabileşte limitele puterii statale. Constituţia nu se mărgineşte să stabilească modul de exercitare a puterii, dar şi principiile esenţiale, care guvernează societatea.[56]

Trăsăturile principale ale constituţionalismului european, în plan doctrinar şi legislativ, sunt considerate a fi: principiul separaţiei puterilor în stat; proclamarea, promovarea, apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale inalienabile ale omului; definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept; apariţia şi dezvoltarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor.[57]

Prin urmare, esenţa şi finalitatea constituţiei, dar şi a constituţionalismului ca proces istoric şi realitate socială, constă în realizarea unui echilibru, raport raţional între realităţi şi forţe diferite, dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul unei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi diferite, între interesele individuale, şi interesul public. Acest raport echilibrat, care este de esenţa constituţiei şi constituţionalismului, exprimă proporţionalitatea ca principiu general al dreptului.

Legătura dintre constituţie şi principiul proporţionalităţii poate fi înţeleasă şi altfel. Sunt celebre şi actuale, spusele marelui legiuitor şi învăţat Solon, care, adresându-se atenienilor, le spunea că nu le-a dat cea mai bună constituţie, ci numai pe cea mai potrivită. Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală, pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Raportul adecvat între reglementările constituţionale şi realităţile amintite, exprimă principiul proporţionalităţii.

În sensul celor de mai sus, Ioan Muraru, referindu-se la semnificaţiile constituţionalismului, afirmă: ”În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică, complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a) pe de o parte, receptarea în constituţii a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa), privind statul de drept şi democratic, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor; b) pe de altă parte, receptarea în masă largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura o concordanţă între regulile constituţionale şi practica politică”.[58]

Realizarea unui raport adecvat între constituţie şi realităţile statale, politice şi ideologice, economice, este o problemă complexă, care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituţia poate defini atât un regim liberal, cât şi unul dictatorial. Dacă în acel tip de stat, fie el democratic, sau totalitar, există o constituţie, nu se poate susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional.[59]

 Sunt semnificative preocupările doctrinarilor români contemporani de a stabili conotaţiile proporţionalităţi.[60] Autorul menţionat că propriu proporţionalităţii este sintagma „ justul echilibru”. Se exprimă ideea că „Proporţionalitatea sau justul echilibru este forma obiectivă de tranşare in concreto a unei situaţii juridice determinate. Ea se poate înfăţişa şi in abstracto, dar astfel rămâne o exigenţă esenţialmente sau exclusiv formală fără efect util„[61]. Răspunzând la întrebarea care sunt structurile constitutive ale proporţionalităţii acelaşi autor subliniază ideea de „raport „care este specifică proporţionalităţii. Spre deosebire de matematică, în drept, proporţionalitatea nu este un raport cantitativ ci este o problemă de ordin calitativ, „ exprimând exigenţa unei adecvări între un obiectiv legitim …mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestui obiectiv şi rezultatul sau efectul produs prin punerea în operă a acestor mijloace. Proporţionalitatea marchează trecerea de la un raţionament bazat pe o logică binară la un raţionament bazat pe o logică graduală„[62].

 Se poate vorbi astfel de un „raţionament dialectic, consubstanţial de proporţionalitate „ sau cum l-am numit noi „raţionament de proporţionalitate„ bazat pe un raport comparativ de natură calitativă, specific unui silogism juridic valoric menit să depăşească formalismul specific dimensiunii abstracte şi impersonale a normei juridice şi să ridice astfel particularul la nivelul universalului concret. De exemplu, principiul egalităţii, consacrat ca unul dintre fundamentele dreptului şi al oricărei societăţi democratice, din perspectiva proporţionalităţii care realizează un raport logic, valoric între elemente diferite în concretul lor, îşi depăşeşte caracterul abstract şi inevitabila tendinţă de uniformizare, regăsindu-se ca universal concret în legătura dialectică dintre norma juridică abstractă şi diversul realităţii. Aplicând „raţionamentul de proporţionalitate” se poate spune că principiul egalităţii, privit în dimensiunea sa formal cantitativă este doar un caz particular al principiului proporţionalităţii.[63]

 În finalul acestei succinte analize doctrinare asupra principiului proporţionalităţii menţionăm concluzia profesorului Ion Deleanu la care subscriem : „ Astfel zis şi pe scurt, punerea în operă a proporţionalităţii – contextualizată şi circumstanţiată – implică trecerea de la regulă la metaregulă, de la normativitate la normalitate, de la ipostazierea în faţa normei juridice la descoperirea şi valorizarea sensului şi a scopului ei. Criteriul de referinţă într-un astfel de raţionament îl constituie, mai presus de toate, idealurile şi valorile unei societăţi democratice, ca unic model politic luat în considerare prin Convenţie (Convenţia „europeană” pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s.n.) şi, de altfel, singurul care este compatibil cu ea„[64].

Este necesară însă şi consacrarea explicită normativă a acestui principiu, deoarece deducerea şi aplicarea principiului proporţionalităţii numai prin raţionamente interpretative susţinute de doctrină şi de jurisprudenţă nu este suficient pentru a pune în valoare importanţa acestuia. În acest context propunem, în perspectiva revizuirii Legii fundamentale, ca la articolul 1, ce are denumirea marginală “Statul român”, să se adauge un nou alineat care să prevadă că: “Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. În acest fel s-ar răspunde mai multor cerinţe:

a) proporţionalitatea este consacrată expres ca principiu general constituţional şi nu numai cu aplicare restrânsă în cazul restrângerii exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum s-ar putea considera în prezent, având în vedere dispoziţiile art.53 din Constituţie;

b) această nouă prevedere constituţională corespunde unor reglementări similare cuprinse în instrumente juridice ale Uniunii Europene;

c) s-ar constitui o veritabilă obligaţie constituţională, pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege şi să nu reprezinte un exces de putere;

d) se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona, pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor, excesul de putere în activitatea Parlamentului şi Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

(Extras dintr-o comunicarea mai amplă pentru Institutul de Cercetări Juridice al Academiei)


[1] Amintim în acest sens, art.29, alin.2 şi 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.4 şi 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale; art.5, alin.1, art.12, alin.3, art.18, art.19 alin.3 şi art.12 alin.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art.4 din Convenţia – Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale; art.G Partea a-V-a din Carta Socială Europeană- revizuită; art.8, 9, 10, 11 şi 18 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

[2] De exemplu, art.20, pct.4; art.31 şi art.55 din Constituţia Spaniei; art.11, 13.14, 18, 19 şi 20 din Constituţia Germaniei sau dispoziţiile art.13, 14, 15, 44 şi 53 din Constituţia Italiei.

[3] Pentru dezvoltări a se vedea : Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, Rozalia-Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ.Drept românesc şi drept comparat Editura All Beck, Bucureşti, 2004, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, Editura Ch.Beck, Bucureşti, 2007, Iulian Teodoroiu, Simona Maya Teodoroiu, Legalitatea oportunităţii şi principiul constituţional al proporţionalităţii în: Dreptul nr.7/1996, pg.39-42. A se vedea şi dispoziţiile art. 1 alin.4 şi art.2 alin 1lit. m din Legea contenciosului administrativ, nr. 544 /2004, republicată, în baza cărora instanţele pot cenzura un act administrativ pentru exces de putere.

[4] Dispoziţiile art.74 din noul Cod penal implică proporţionalitatea ca un criteriu general de individualizare judiciară a pedepselor. Dispoziţiile art. 19, alin.2 din noul Cod penal consideră proporţionalitatea o condiţie a legitimei apărări

[5] Criteriul proporţionalităţii sau proporţionalitatea ca principiu nu sunt reglementate în mod expres în Codul civil În opinia noastră există dispoziţii care îl implică, putând fi dedus pe cale de interpretare. Avem în vedere reglementările cuprinse în art. 15 care sancţionează abuzul de drept, art. 75 cu privire la limitele exercitării drepturilor subiective sau reglementările articolului 1221 din Codul civil, care permit desfiinţarea unui contract pentru vădita disproporţie a prestaţiilor (leziunea).

[6] Decizia nr.139/1994, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.353/1994, Decizia nr.157/1998, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.3/1999; Decizia nr.161/1998, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.3/1999

[7] Decizia nr.71/1996, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.13/1996

[8] M.Guibal, De la proportionnalité, în L’Actualite juridique Droit administratif, nr.5/1978, pg.477-479.

[9] Gheorghe Mihai, Radu Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, op.cit., pg.127; Nicolae Popa, op.cit., pg. 125 – 130; Mircea Djuvara, op.cit., pg. 269 – 275; Ion Craiovan, op.cit., pg.210.

[10] Nicolae Popa, op.cit., pg.129.

[11] Mircea Djuvara, Drept şi sociologie, ISD, Bucureşti, 1936, pg.11.

[12] Aristotel, Politica, Ed. Antet, Bucureşti, 1997, pg. 29.

[13] Ibidem, op. cit, pg. 7.

[14]Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. IRI, Bucureşti, 1998, Cartea I, pg.28

[15] Aristotel, Politica, op.cit., pg. 98.

[16] Aristotel, Etica Nicomahică, op.cit., pg. 128.

[17] Ibidem, op.cit., pg. 115.

[18] Ibidem, op.cit., pg. 114.

[19] Jean Jacques Rousseau, Contractul socia (1962)l, Ed. Antet, Bucureşti, 1999, pg. 23.

[20] Ibidem, op.cit., pg. 23.

[21] Ibidem, op.cit., pg. 29

[22] Ibidem, op.cit., pg. 53.

[23] Ibidem, op.cit., pg. 53.

[24] Ibidem, op.cit., pg. 54

[25] Georgio del Vecchio, Justiţia, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1936, pg. 64.

[26] Ibidem, op.cit., pg. 33.

[27] Ibidem, op.cit., pg. 33

[28] Ibidem, op.cit., pg. 56

[29] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, op.cit., pg. 268.

[30] Ibidem, op.cit., pg. 271.

[31] Ibidem, op.cit., pg. 272.

[32] Eugeniu Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Ed. Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1937, pg. 7.

[33] Ibidem, op.cit., pg. 8.

[34] François Geny, Science et tehnique en droit positif, Sirey, 1925, tom.I, pg.258.

[35] Radu I. Motica, Gheorghe C. Mihai, Teoria generală a dreptului, op.cit., pg.81.

[36] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, vol I, pg. 260.

[37] Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pg.17.

[38] Aristotel, Etica Nicomahică, op.cit., pg. 112.

[39] Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., pg.77-78.

[40]Petru Miculescu, op.cit., pg. 257.

[41]Heinzz Mohnhaupt L’État de droit en Allemagne: histoire, notion, fonction, în L’État de droit, Presses Universitaires de Caen, 1994, pg.88

[42] Ibidem, op.cit., pg.88

[43] Ibidem, op.cit. pg.88-89.

[44] C.G.Dissescu, Curs de drept public român, Stabilimentul grafic Bucureşti, 1890, pg.286

[45] Ibidem, op.cit. pg.286-287

[46] George Alexianu, Curs de drept constituţional, op.cit., pg.149.

[47] Ibidem, op.cit.pg.149

[48] Ilie Bădescu, Conceptul de libertate în gândirea lui Nicolae Iorga în: Nicolae Iorga – Evoluţia ideii de libertate, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, pg.9-10.

[49] Ion Deleanu, op.cit. vol.I, pg.121; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, vol.I, pg.335-351.

[50] Pentru dezvoltări a se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, vol.I, pg.299-302.

[51] Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1994, pg.47.

[52] Ibidem, op.cit., pg.45-50.

[53] Ion Deleanu, op.cit., vol.II, pg.123

[54] Ion Deleanu, op.cit., vol.I, pg. 265

[55] Ioan Muraru, Simina-Elena Tănăsescu, op.cit., vol.I, pg.36.

[56] Ion Deleanu, op.cit., vol.I, pg.265-266

[57] Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Ed. Naţional, Bucureşti, 1990-1998, pg.16-33.

[58] Ioan Muraru, Constituţie şi constituţionalism, în: Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, pg.96

[59] Ion Muraru, op.cit., pg.97

[60] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp.365-406

[61] Ion Deleanu, op.cit. p 364

[62] Ion Deleanu, op.cit., p 366

[63] Pentru dezvoltări ase vedea, Marius Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional, op.cit, pp 317-341

[64] Ion Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, op.cit. p. 367



Profeţiile Părintelui grec Elpidie despre al treilea război mondial, războiul lui antihrist

         Al treilea război mondial va fi împotriva lui Hristos. Antihrist vrea să facă un guvern mondial şi o religie unică, o biserică unică. Cei ce se vor opune (creştinii) vor fi prigoniţi. Musulmanii, ateii, budiştii vor fi lăsaţi să distrugă bisericile creştinilor.

      La început va fi o cădere morală şi financiar-economică a Europei (toate statele vor fi datoare!!!) şi va începe un război economic între statele Europei. După această distrugere a economiei va urma o distrugere a credinţei (religia unică e mult mai uşor de impus în condiţii economice grele). Iar în final vor fi multe războaie locale ce vor culmina cu un război mondial sângeros.

      În condiţii de război, sub legea marţială, este foarte uşor să impui controlul asupra a tot ce mişcă!!! Iar acest lucru se va realiza prin pecetluirea cu cipuri. Pecetluirea nu va fi obligatorie, dar va fi foarte necesară pentru a duce o viaţă „normală”. Acest cip va fi ca un implant aflat în strânsă legătură cu creierul şi cu materialul genetic al omului, şi care, odată implantat, va deveni foarte util (vei recepţiona programele TV, vei putea telefona, vei fi informat despre starea sănătăţii), dar vital (cine îl va scoate va muri). Creştinii nu îl vor primi iar cei ce-l vor primi vor suferi mai mult decât creştinii. Aceasta deoarece Sfânta Împărtăşanie va da creştinilor (cu ajutorul sfinţilor îngeri) puterea de rezista vrăjmaşilor, de a supravieţui.

      Mai e până atunci, dar nu mult. Deja Motorola (filială Google) a brevetat un tatuaj (un sistem integrat ce se aplică pe piele) şi care ajută la transmiterea mai bună a convorbirilor telefonice. In plus, tatuajul, pe baza reacţiilor pielii, funcţionează şi ca un detector de minciuni!

Notă: Mai mulţi părinţi greci consideră că părintele Elpidie se află sub înşelare. Este posibil, dar mai degrabă credem că e vorba de o prezentare mai înflorită a jurnaliştilor.



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Despre dragostea frățească (povestire) - Emil Iliescu

        În cimitirul satului primele lumini şi şoapte ale dimineţii de Paştele blajinilor se ridicau printre mormintele pitice, amestecându-se cu aburii calzi ai bucatelor pe care bătrânele satului le împărţeau pentru morţii lor. Saveta îngenunchease lângă crucea fiului său. Încerca să aprindă o lumânare, chinuindu-se să înşele palele de vânt, ce se alergau dinspre deal şi care îi stinseseră de câteva ori făclia de veghe. Suspina şi mângâia în răstimpuri pământul afundat de zăpada care cotropise împrejurimile peste iarnă. Rar, treceau pe lângă ea bătrânele satului şi o priveau. Unele cu ironie, altele cu mânie nedisimulată, râzându-şi parcă de durerea ei.
       „Îl plânge pe nemernicu de fii’su, nu l-ar mai răbda pământu’, că a trăit ca un hoţ la drumu’ mare! Un criminal!” îşi şopteau ele în bărbia încovoiată de ani. „ Nu merită nici o lumânare, darmite o groapă şi o cruce la căpătâi!”.
     Saveta cunoştea gândurile oamenilor din sat. Nu exista unul care să nu fi avut de-a face cu mânia fiului ei. Dar cel, pe care-l plângea ea acum, nu era bărbatul hulit de toată împrejurimea. În mormântul din faţa ei se odihnea celălalt fiu al său. Taină, însă, pe care numai ea o ştia. De aceea, durerea ei şerpuia pe cărările înguste ale cimitirului, strigându-şi parcă amarul peste vârfurile plopilor ce străjuiau gardurile dărăpănate, lăsate pe-o parte ca nişte drumeţi obosiţi.
     Închise ochii şi se revăzu pe poteca îngustă, ce ducea la mânăstirea de peste deal. Spre care, duminică de duminică, mergea ţinându-i de mîinele mici, îngheţate, pe cei doi copii ai ei. De o mână, Gheorghe, care mergea supus, cu capul în pământ, conştient de sfinţenia locului spre care paşii lui mici se îndemnau să ajungă cât mai repede. De mâna cealaltă, Simion, care, la răstimpuri, se smucea, nevoind cu nici un chip să înţeleagă de ce trebuia să meargă prin aburul tare al dimineţii spre un loc de care nu se simţea deloc atras. Gheorghe şi Simion erau gemenii ei. Născuţi în Balanţă, la câteva minute unul de altul. Ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să măsoare în talerele trupurilor lor mici, ivite în lumină, păcatele şi milostenia lumii. Să le găsească un echilibru precar, pe care copilăria şi tinereţea celor doi îl vor strica peste ani, dramatic. Rămasă fără bărbat, mort în condiţii misterioase la pădure, Saveta aştepta ca măcar ei să îi lumineze o parte din existenţa-i tristă, greu muncită. Dacă Gheorghe era aplecat spre carte şi rugăciune, copil ascultător, umil chiar, Simion era reversul medaliei. Pajura, care parcă mereu iese învingătoare, când soarta dă cu banul existenţei noastre pentru a ne desluşi destinul. Rău, obraznic cu toată lumea, pus mereu pe harţă, el îl domina pe Gheorghe, încercând mereu să-l umilească în faţa celorlalţi copii din sat. Ca şi în acea dimineaţă de duminică, când intraseră pe poarta din lemn sculptat a mânăstirii şi când Simion îi spusese pentru prima oară fratelui său cu o voce grea, plină de răutate: „ Tu să nu-mi mai iei înainte niciodată! Eu sunt primul născut, apoi ai venit tu pe lume. Eu sunt cel mai mare! Îmi datorezi respect! Nici măcar aici, în locul ăsta, unde mama mă sileşte să merg, duminică de duminică, nici aici să nu mi-o mai iei înainte, nici pe poartă, nici la vorbă!”.
     Saveta încercase să-l potolească, arătându-i palma, dojenitor, dar Simion ştia că el era preferatul mamei. De când el spărsese cu glasul lui ascuţit urzeala fină de aer a camerei scunde unde ea născuse. În bucătăria de chirpici umilă. Saveta ştiuse că acea fiinţă nevinovată va fi lumina ochilor ei. Venirea, imediat, pe lume a lui Gheorghe, Saveta o întâmpinase cu o privire întrebătoare aruncată moaşei satului. Pe atunci nu existau la sate analize care să-ţi confirme dacă vei avea doar un prunc sau mai mulţi. Saveta suspinase cu regret şi ciudă, căci se şi gândea deja la gura în plus de la masă. De aceea, Simion înainta trufaş prin curtea poleită cu trandafiri a mânăstirii, trăgînd cu coada ochiului ca nu cumva Gheorghe să-i iasă din cuvânt şi să îndrăznească să i-o ia înainte spre intrarea în biserică. Cine îi vedea, unul lângă altul, şi îi cunoştea, nu ar fi ştiut să-i deosebească. Dar şi-ar fi dat seama imediat care dintre ei este Simion, după ce unul din ei ar fi deschis gura să zică ceva. Gheorghe nu vorbea decât când era întrebat. Simion, în schimb, turuia ca o moară neferecată. Intrau toţi trei în biserică, dar după câteva clipe Saveta trebuia să iasă afară, să-l caute din ochi pe Simion, care dispărea imediat ce preotul începea ectenia. Se ducea pe malul lacului la crescătoria de păstrăvi din incinta mânăstirii, aruncând cu pietre în ochiurile de apă ţesute de peştii ce ieşeau rareori să ia o gură de aer. Saveta îl chema cu glasul ei stins, aproape rugător, dar el se făcea că nu o aude. Într-un târziu, se întorcea spre ea, privind-o pieziş, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „ Ţi-am zis că vreau să stau acasă! M-ai obligat să vin! Nu-ţi ajunge că-l ai pe Gheorghe cu tine, care nu-ţi iese din vorbă şi care iubeşte la fel ca tine acest loc?”. 
     Într-un târziu, zărindu-i ochii umezi de lacrimile neputinţei, Simion intra în biserică. Se aşeza lângă ea, plimbându-şi ochii pe pereţii drepţi ca cerul, de unde îl priveau mustrători parcă sfinţii din alt veac. În tot acest timp, Gheorghe stătea în genunchi, privind ţintă la Sfântul Altar, unde preotul pregătea Sfintele Daruri. Chipul lui căpăta o strălucire aparte, mâinile băteau aerul ca aripile unui porumbel, ori de câte ori se închina. Atunci, Simion îi făcea semn maică’si, privind ironic spre Gheorghe, ca şi cum i-ar fi zis: „ Uite, nu-ţi ajunge că-l ai pe el. Ce nevoie mai ai de mine aici?”. Saveta se mulţumea să-l mângâie pe cap. Uşor, mustrător, rugându-l parcă din ochi să mai aibă un pic de răbdare. Şi, într-o bună zi, veni şi clipa de care Saveta se temea cel mai mult. La plecarea spre biserică Simion se aşezase în pragul uşii cu mâinile în şold şi îi spusese cu glas tăios. „ De azi vă duceţi singuri, eu nu mai merg!”. Saveta îl privise, dându-şi parcă abia atunci seama că Simion nu mai era băieţelul cu pantaloni scurţi, ci un tânăr în toată puterea cuvântului. Ce putea ea să mai facă acum? Se uita neputincioasă şi parcă rugătoare la Gheorghe, implorându-l din priviri. Ca măcar o dată în viaţă să spună ceva în apărarea ei. Gheorghe îi luase mâna tremurândă în palmele lui, şi o privies duios, aşa cum femeii i se păruse că acest copil o privise din clipa când mamoşa satului îl ridicase să privească pentru prima dată lumina. Ieşit din vintrele ei tinere, amestec de scâncet, sânge, mireasmă de viaţă pură. Gheorghe îi spuse cu un glas stins doar atât: „Maică... Lasă, maică... Ne rugăm noi şi pentru el...Lasă, maică!”.
     Din ziua aceea, Simion începuse să ducă o viaţă trăită după bunul plac, împreună cu alţi câţiva de teapa lui, terorizând satul la horă. Şeful de post, Dumitru, care o ştia pe Saveta din copilărie, o rugase de nenumărate ori să stea de vorbă cu băiatul, pentru a nu-l pune în situaţia de a-şi proba cătuşele pe mîinile fiului ei. Degeaba, Simion nu părea deranjat de ameninţări, ba ai fi zis că, instinctiv, voit, aştepta o astfel de confruntare cu omul pe care, ori de câte ori îl vedea la horă, îl ocolea, privindu-l cu nişte ochi mici de dihor, gata să atace. Şi, parcă, Savetei nu i-ar fi fost de ajuns neplăcerile pricinuite de comportamentul lui Simion. Într-o seară, Gheorghe, după ce o ajutase să pregătească hrana animalelor, îi spusese aşa, dintr-o dată, simplu, ca o sentinţă:
- Maică, nu te supăra, dar eu vreau să plec!
- Să pleci? Unde să pleci, copile? îl întrebase ea, rezemându-se de peretele coşcovit al grajdului, căutând să se agaţe parcă de urzeala moale a înserării. Cum să pleci?
- Ţi-am spus de mult, maică, ţii minte, că locul meu este acolo...
Şi băiatul îi arătase cu capul spre întunericul ce se izbea de case ca un fluture de noapte şi se prelungea peste deal, spre mânăstire.
-Locul meu este printre lucrurile Domnului.
     Saveta îşi aducea aminte şi azi de acea clipă. Surâsese atunci. Îl mângâiase pe părul cârlionţat, ţuguindu-şi buzele a reproş nerostit, dar gândul acesta i se strecurase în lemnul crud, din care pe atunci era cioplit sufletul ei şi rosese acolo ca un cariu. Fur nevăzut. Saveta simţise că-i fuge pământul de sub picioare. De când murise Pelimon al ei, atunci, în pădure, găsit cu gâtul tăiat, se jurase să fie şi mamă şi tată pentru gemenii ei, indiferent câte sacrificii ar fi trebuit să facă.
- Nu, nu se poate, Gheorghe! Şi tu? Nu-mi e destul că Simion a plecat cu sufletu-i de copil de mult din această bătătură, doar trupul lui perindându-se aici la ore târzii în noapte, în căutare de mâncare şi băutură, pentru ca apoi să dispară iar cu zilele! Nu se poate să mă laşi şi tu!
     Gheorghe o privise cu ochii lui calzi, dar în gândul lui ştia că el nu reprezentase pentru Saveta decât sprijinul necesar într-o gospodărie văduvită de mâna bărbatului. Sprijin la treburile curţii şi companionul tăcut pe poteca ce ducea la slujbele de la mânăstire. Atât. Simion era lumina ochilor ei. Cel care-i aducea aminte prin tot ceea ce făcea de Pelimon cel bătrân. Simion era favoritul de la împărţirea mângâierilor şi până la tainul de mămăligă înmuiat în strachina de lapte, seară de seară. Gesturi care însă nu-l întristau pe Gheorghe.  Rugăciunile, pe care le spunea în şoaptă la timp de veghe tainică, îi ţineau de mult loc şi de mângâiere şi de hrană.
- Nu plec departe, maică. Peste deal. Mă poţi vedea, ori de câte ori vrei!
- Deci, pleci la mânăstire?
- Da, mîine dimineaţă merg să mă înfăţişez egumenului mânăstirii. Dacă o să vrea să mă primească...
     Saveta mulţumi în gând lui Dumnezeu că încă mai exista acel „dacă o să vrea să mă primească”. Poate  Gheorghe va rămâne cu ea. Cu acest gând bătrâna adormi, pentru prima oară, nemaiîntrebându-se pe unde hălăduia Simion al ei. Se trezise în miezul nopţii şi începu să se roage. Nu-l iubise pe Gheorghe la fel ca pe Simion. Îşi spusese mereu în sine că de el are grijă Dumnezeu, care-i vede smerenia şi bunătatea. Dar acum gândul că acesta o va părăsi şi nu-i va mai vedea dimineaţa chipul blând, nu-i va mai simţi palmele calde mângâindu-i obrajii protector, spunându-i un singur cuvânt, plin de linişte, acel ” maică” duios, acel gând o omora. Va fi osândită să rămână doar cu mirosul prafului de puşcă din glasul tăios al lui Simion. Cu cunoscuta-i întrebare: „ Şi eu ce mănânc?”. Cu mişcările lui nervoase, lacome, cu care strângea între degetele-i puternice boţul de mămăligă. Cu plescăitul larg, când borşul ţărănesc aluneca prin cascada gâtlejului lui spre stomacul sfâşiat de foamea strânsă în cele câteva zile cât lipsise. Apoi sforăitul lui, întrerupt de zvârcolirile viselor scufundate în răutăţile de peste zi. Cu asta va rămâne Saveta. Iar Gheorghe. Gheorghe, va fi atât de departe.
     A doua zi, îi pregătise ceva de ale gurii băiatului. În adâncul inimii ei de mamă spera ca la auzul numelui de familie al fiului său egumenul îşi va da seama că era fiul lui Pelimon. Cel care-şi trăise viaţa numai în scandaluri şi bătăi, găsit mort şi aproape sfâşiat de fiarele pădurii. Frate cu Simion. Căruia i se dusese buhul peste dealuri cu viaţa lui necumpătată. Egumenul îl privise însă pe Gheorghe, citind în el ca într-o carte deschisă. Oamenii locului ştiau că părintele Ieronim era înainte văzător cu duhul, om sfânt al locurilor lor atât de ireligioase. Acesta nu cercetase trecutul băiatului. Nu-l interesa stirpea acestuia bântuită de fantasme. Mărturisirea celui ce stătea în genunchi în faţa sa descoperise în el taine vrednice de un monah.
     - Gheorghe, îi spuse el domol, ştii că înaintea tunderii întru călugărie fiecare trebuie să petreacă aici o perioadă de încercare, care poate fi de trei ani, dar şi de şase luni. Depinde de bunul Dumnezeu şi de dorinţa fiecăruia de a se apropia mai repede de el! Duminica viitoare, după Sfânta Liturghie, o să rămâi aici! Du-te, pune-ţi ordine în lucruri şi în suflet. Linişteşte-o pe Saveta! Până duminică ai răgaz de gândire...
     Vorbele egumenului, lumina din ochii acestuia, îl făcură pe băiat să priceapă că fusese acceptat. Mai urma doar să o convingă pe Saveta că ăsta era singurul lui drum în viaţă.

                                                                         ***
     Gheorghe intrase cu inima deschisă în mânăstire. Pentru el cei trei ani de ucenicie se condensaseră în şase luni. Încercase să se apropie de sufletul celorlalţi monahi. Să înveţe de la ei. Dar aceştia îl priveau cu neîncredere, ca pe unul care era încă fratele lui Simion, nu şi fratele lor. Şi, cum fiecare monah trebuie să primească la tundere un alt nume, Gheorghe deveni monahul Glicherie. I-ar fi plăcut ca în acea zi cei dragi lui, Saveta şi Simion, să fi fost alături de el la acea slujbă sfâşietoare, când viitorul monah se târăşte în genunchi până în faţa Sfântului Altar pentru a primi însemnele intrării în slujba Domnului, părăsind pentru totdeauna lumea aceasta. Dar cum pe Simion nu-l interesa soarta lui, iar Saveta nu-l putea ierta încă pentru că o părăsise, acea clipă unică din viaţa lui o trăise singur, numai cu sufletul său.
     Era în Ajunul Crăciunului, când Saveta venise pentru prima oară în chilia lui Glicherie. Peste deal se aşternuse zăpada binefăcătoare. Pluteau prin trupul nopţii şoapte din înaltul cerului. Cerul îşi deschisese ca în străvechiul colind soborul şi îngerii arau prin vălătucii de nori cu pluguşorul lor ca o oglindă de gheaţă. Sub buhaiul de lună plină treceau heruvimi cu glugi albe de oier, rupând din cămaşa de nori frânturi de stele, împărţindu-le oamenilor. Saveta îl întrebase cum o duce, apoi în chilia strîmtă a sufletului monahului răzbătură frânturi din plânsul înăbuşit al mamei sale. Simion era pricina. Era din ce în ce mai rău. Abia scăpase de cătuşele lui Dumitru şi ea nu ştia, sau mai bine zis refuza să se gândească cum se va termina într-o zi totul. Glicherie o mângâiase, trăgând-o la piept. Încercă să o liniştească, promiţându-i că se va ruga cu şi mai multă căldură pentru soarta lui Simion. Şi, într-o noapte, monahul avu un vis. La poarta mare a mânăstirii bătea taică-său. Cu rana aceea urâtă la gât, chemându-l pe nume pe Simion. El ieşise în grabă afară, căci nu voia ca fraţii lui monahi să vadă starea în care se afla taică-său. Îl întrebase pe taică-său de ce îl caută pe Simion, când ştie prea bine că acesta nu are ce să caute aici. Dar bătrânul continua să-şi strige fiul din ce în ce mai înverşunat, până ce Simion îi răspunse, apărând dinspre clopotniţa mare a mânăstirii. Glicherie îl întrebase ce caută el acolo, într-un loc în care de mic se simţea strâmtorat, neavenit. Simion îi răspunsese cu un glas prăbuşit: „Am fost să-mi bat clopotele! Nu ştii? Am murit azi noapte!”.
     Monahul se trezise năpădit de acest gând rău. Se întreba dacă nu cumva se întâmplase ceva cu Saveta, când cineva îl anunţă că este căutat la poarta mânăstirii. În faţa porţilor mari din lemn sculptat stătea Simion. Cu un chip speriat şi răvăşit. Ca un om care trecuse printr-o experienţă de care nu voia să-şi mai aducă aminte. L-a dus în chilia sa, spunându-i să-l aştepte acolo până după slujba de Utrenie.
     Îl găsise ghemuit pe pat, ascunzându-şi faţa în palme.
     - Gheorghe... Am omorât pe cineva! Aseară am stat până târziu cu Gherasim şi Vasile. Am băut cam mult şi mi-am amintit de Polina. De cât de mult am suferit, când m-a lăsat pentru Ispas a lu’ Jidovu. Am plecat spre locuinţa ei. Ştiam că bărba’su e la pădure, peste munte. Nu aveam decât un gând: s-o întreb de ce, de ce m-a lăsat? S-o înduplec, poate, poate mă va ierta pentru cum m-am purtat cu ea. Poate va fi a mea. Măcar o seară. Dar, vezi tu, aşa e când e să vină ceasu’ rău. Am intrat în curtea lor mare, plină de bălării. Mă cunoştea câinele, de când îi purtasem sâmbetele Polinei. N-am mai bătut la geam. Am intrat în prima odaie, unde ştiam că stă seară de seară, după ce îi adoarme copilul. Acolo era pustiu, dar am auzit din camera bună, cea din spate, şoapte înăbuşite. Un gând rău ca o iederă mi s-a suit la inimă. Ispas e plecat şi ea se căţăleşte cu altul. În timp ce eu o visez noapte de noapte! Am trecut pe lângă leagănul copilului care scâncea în somn ca un boboc de raţă. Am intrat tiptil în camera de unde se auzeau şoaptele şi un şuvoi de sânge cald începuse să-mi urce prin trup. Limba mi se năclăise de gustul lui sălciu, putred. Am vrut s-o strig pe Polina pe nume. Să-l fac pe ăla de era cu ea să se sperie. Să o rupă la fugă, dar nu înainte de a-l fi pocnit la mir. Un fascicul de lumină  a străpuns întunericul camerei. Mi s-a oprit pe faţa-mi scăldată în furie şi atunci i-am auzit glasul lui Ispas, adresându-i-se Polinei: ”Ce caută, fă, ăsta la noi, la ora asta?”. N-am mai desluşit răspunsul Polinei, fiindcă Ispas luase de lângă pat ceva ce strălucea ameninţător în întunericul camerei. Poate să mă lovească sau să se apere. Dar n-am mai aşteptat să-i simt reacţia. Ştii că atunci, când mi se urcă mânia la creier, nu mai judec. Am scos cuţitul. Voiam să-l crestez un pic. De afară s-au auzit zgomote înfundate. Un miros greu de ars urca prin tocul geamului şi Polina aruncă o privire peste geana nopţii. „Arde...Ispase... arde grajdul vitelor!”. Vasile şi Gherasim, idoţii, mă aşteptau ascunşi afară şi aruncaseră mucurile de ţigără la întâmplare. Fânul uscat prinsese îndată viaţă, dând naştere la scântei ce ameninţau să aprindă cerul. Am auzit prin fereastra deschisă mugetul înfiorat al animalelor prinse în capcana focului. Mi se învălmăşeau în cap atâtea gânduri, încât n-am văzut cum silueta uşoară a Polinei alunecase pe lângă mine, apucând copilul din pat şi ieşind în ţipete în ograda scufundată în umbre. L-am simţit pe Ispas încordându-se ca un arc. Sclipirea din mâna lui se roti deasupra capului meu şi atunci am lovit la disperare. Am simţit cum lama cuţitului meu de vânătoare pătrunde ca într-un aluat proaspăt. Carnea lui Ispas a scâncit ca un pui de curcă sacrificat. Mâinele mi se umplură de sânge şi Ispas căzu ca un copac fărâmat. Am fugit pe fereastra pitică, am sărit în grădina lui Vasilescu, învăţătorul satului, şi am luat-o pe firul apei. Ca şi curgerea ei alunecau pe lângă mine gândurile ce mă înconjurau şi toate creşteau într-unul singur: “Dacă i-am luat viaţa lui Ispas...Viaţa mea…Ce ar mai însemna viaţa mea?”. La Fântâna Turcului m-au prins din urmă Gherasim şi Vasile, care mi-au spus că Polina strigase după ajutor, spunând că cineva i-a omorât bărbatul. Nu ştiam unde să mă duc. De aceea, m-am gândit că aici nu mă va căuta nimeni. Gheorghe îl asculta, şi parcă revedea scenele de după găsirea în pădure a trupului tatălui său, urletele Savetei, durerea ei.
- Şi, ce ai să faci acum, frate? Nu poţi sta aici ascuns toată viaţa!
- Să treacă o vreme, să se liniştească totul, stau aici, şi, apoi, voi pleca... Nu vreau să ai necazuri din partea mea!
       Spre seară însă curtea tăcută a mânăstirii se umplu de jandarmi. Şeful de post, Dumitru, era vulpoi bătrân. Intuise că ultimul loc unde s-ar fi putut ascunde Simion era la frate-său. Neputincios, Gheorghe privi cum jandarmii îl târau pe Simion spre poarta mare a mânăstirii în cătuşele pe care Saveta le visa seară de seară. Ştiu că ăsta era sfârşitul pentru maica bătrână. Peste câteva zile, află că, judecat la urgenţă, Simion primise pedeapsa capitală.
     Atunci apăru Saveta, iar, la poarta mânăstirii. În chilia lui scundă femeia, care parcă se amestecase cu lutul greu al camerei, îngenunchease în faţa fiului ei.
       - Du-te la el, Gheorghe, numai pe tine te mai are. Şi pe Bunul Dumnezeu! Fii lângă el, măcar în ultimele clipe! Îmbărbătează-l! Roagă-te pentru sufletul lui! O să rămân fără el şi nu ştiu dacă voi putea îndura acest lucru. După Pelimon, acum şi el!
        Monahul se dusese la egumen şi-l rugase să-i permită să meargă la Simion. Să fie lângă el în ultimele-i clipe. Ieşirea din mânăstire nu se putea face decât cu încuviinţarea părintelui superior şi numai în caz de mare nevoie. Egumenul îl privise adânc, scormonind parcă în adâncul sufletului său. Ca şi cum ar fi zărit acolo cu Duhul un gând pe care monahul îl ascunsese numai pentru el. De aceea, egumenul l-a întrebat: „Te-ai gândit bine, Glicherie? Este bine ce faci?”. Monahul plecase ochii, neputând suporta mustrarea acestui părinte îmbunătăţit, care-i deschisese calea spre adevărurile pe care le căutase încă din copilărie. Îi răspunse cu glas şoptit: ”Poate asta este voia Bunului Dumnezeu, prea-cucernice!”. Egumenul îl strânsese la piept, făcând peste el semnul sfintei cruci şi-şi lăsase braţele pe lângă trup a capitulare şi neputinţă. Fiindcă ştia şi el că destinul lui Simion şi a lui Gheorghe fusese hotărât de Domnul încă din acea dimineaţă de septembrie. Când cei doi răsăriseră pe lume ca doi muguri pe tulpina Savetei.
    Când monahul intrase în celula fratelui său, îl izbise un miros care-l cutremură. Se spune că atunci, când moartea se pregăteşte să ia un suflet, îl înconjoară treptat, semănând în jurul nefericitului om adieri de deznădăjduire, regrete, spaime torturante. Mirosul greu al nefiinţei...
          - Gheorghe, aveam nevoie de tine în clipele astea, îi şoptise Simion, ridicându-se de pe patul sordid.
Îşi îmbrăţişase fratele pentru prima dată în viaţă. Monahul îl lăsă pe Simion să stea înlănţuit de el preţ de câteva clipe, până ce acesta începu să plângă înfundat. 
         - Viaţa mea, frăţioare...Viaţa mea, unde s-a dus? De ce trebuie să mor atât de tânăr ?
Gheorghe îl ascultă tăcut, apoi îl întrebă:
- Ce se mai poate face, frate? Spune-mi tu, ce mai e de făcut şi eu te ajut...
Simion îi spuse că nu vrea să piară atât de tânăr. Asta ar omorî-o şi pe Saveta. Îl apucă pe monah cu mâna lui puternică şi-i şopti la ureche:
- Tu, dacă tu vrei, Gheorghe, tu mă poţi ajuta!
- Cum? Cum te mai pot eu ajuta?
- Tu, oricum ai renunţat de mult la viaţă! Seară de seară acolo, în chilia ta, pregătindu-te de moarte...
          Gheorghe simţea că Simion vrea să-i spună un gând tainic, care-l bântuise de când fusese izolat în celula asta, mâine urmând să aibă loc execuţia, dar nu îndrăznea să-i spună ce gândea.
- Spune, spune, frate, ce crezi că se mai poate face?
          Simion îl trase înspre el şi-i şopti ceva la ureche. Era acelaşi gând, care îl măcinase şi pe Gheorghe, din clipa când o văzuse pe Saveta frângându-şi mâinile în chilia lui, văzându-se rămasă fără Simion. Din acea seară, Glicherie monahul se pregătise pentru clipa asta. Acum în minte îi răsunau cuvintele Mântuitorului, care parcă pluteau în aerul stătut al celulei: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, decât sufletul să şi-l pună pentru prietenii lui”.
Monahul începu să-şi desfacă de pe el rasa monahală. Încet. Fără teama de a fi descoperiţi. Căci, dacă aşa era scris, îşi va pune sufletul său zălog pentru fratele său. Nimeni nu-l va putea împedica să facă ceea ce inima îi dictase din seara aceea, când maică-sa plânsese pe umărul său.
- Simioane, atât îţi cer, să-ţi schimbi viaţa asta! Du-te la mânăstire în locul meu! Rămâi acolo! Nimeni nu-şi va da seama că mi-ai luat locul. Căci nimeni nu ne-a putut deosebi vreodată. În afară de maica. Dar, ai grije, părintele Ieronim este priceput la suflete omeneşti! Du-te la slujbă! Mergi la grădină  - acolo făceam eu ascultarea -  te vor lăsa în pace fraţii, citind pe faţa ta durerea pentru un frate pierdut. Vezi că în chilia mea, în Ceaslov vei găsi o scrisoare către egumen. Vreau să i-o dai. Să-i spui să se roage pentru sufletul meu păcătos. Atât vreau să faci pentru mine, frate. Să te mântuieşti şi să te rogi pentru mine. Acum, du-te!
        Simion părăsi închisoarea, fără a se mai uita în urmă. Ajuns la mânăstire, intră în chilia lui Gheorghe, unde dormi tun până dimineaţă. Cine să ştie că sub rasa monahală era un alt suflet. Vorbele fratelui său i se răspândiseră de mult din suflet, rămânând parcă între cei patru pereţi ai celulei. Simion se hotărâse. Va pleca mâine întâi în sat, căci voia să se oprească peste noapte la Gherasim. Va trece câteva clipe pe la Saveta şi apoi va pleca în lume. Ce viaţă la mânăstire!  Ce Ieronim! Ochii săi străluceau la gândul că de mâine va fi departe, liber, având toată viaţa înainte! Fără să spună nimănui nimic, ieşi pe poarta mare, îndreptându-se spre o altă viaţă.
           Peste noapte, părintele Ieronim îl visase pe Glicherie trist, rezemat sub teiul bătrân din curtea mânăstirii. Îl întrebase de ce are ochii plini de lacrimi. De ce nu a trecut pe la chilia lui la sosirea de la întâlnirea cu fratele său, aşa cum spunea ascultarea bisericii. Glicherie îl privea bland, în timp ce se îndrepta spre iazul colcâind de păstrăvi. Ajuns pe mal, mai privi o dată spre părintele său, apoi intră în apa acoperită pe alocuri cu mătasea broaştei, până dispăru sub platoşa ei. Din mijlocul învolburării de ape se ridică drept spre cer o suliţă de foc, purpurie, care parcă străpunse cu şuierul ei sufletul bătrânului. Cu acest vis se trezise egumenul, cerând să fie chemat în faţa sa monahul Glicherie. Ucenicul trimis la chilia lui Glicherie îi spuse că monahul fusese văzut ieşind în zori pe poarta mare cu o boccea pe spate, semn că se pregătea de o călătorie lungă. Era pentru prima dată când un călugăr ieşea de sub ascultarea sa şi faptul că tocmai Glicherie era acesta îl mâhnea peste măsură. Se ştie că în astfel de cazuri monahul rătăcit şi fugar este adus cu forţa printre fraţii săi. Dar Ieronim, care îl iubise atât de mult pe Glicherie, consideră că Dumnezeu va şti cum să-i călăuzească paşii monahului fugar.
                                                                  ***
         Sosise dimineaţa execuţiei. Glicherie stătea pe marginea patului, privind în podeaua roasă de paşii atâtor deţinuţi care-şi număraseră aici ultimele clipe. Preotul închisorii intră în celula sa, se aşeză lângă el şi-l întrebă dacă s-a pregătit. Glicherie încuviinţă din cap, fără să-l ridice din pământ.
- Vrei să te spovedeşti, fiule, măcar acum, în ultimul ceas?
- Părinte, am atâtea păcate încât nici o spovedanie din lume nu mi-ar mai ajuta! Am o singură dorinţă pentru mântuirea sufletului meu. Vreau să merg în genunchi până la eşafod, ca un semn de umilinţă, târzie, e adevărat! Atât vreau....
Preotul încuviinţă şi îi dădu o cruciuliţă argintie.
- Ca să te întărească! îi spuse el.
Glicherie mulţumi şoptit şi strânse trupul Domnului în palma-i asudată de tremurul morţii pe care o simţea apropiindu-se vicleană prin colţurile obscure ale celulei. Prelingându-se prin fereastra prin care cerul părea o geană de lumină. Şi moartea rânjea, luând chipuri şi forme care rând pe rând îl îngrozeau. O mulţime mare de arapi îl înconjurau. Unii răgeau ca dobitoacele. Altele răcneau ca fiarele sălbatice. Lătrau asemenea dulăilor, urlau ca lupii, boroncăneau ca taurii, grohăiau ca porcii. Apăru şi moartea. Era o slabă alcătuire, cu trup din oase omeneşti înşirate. Pe spate avea sacul cu instrumentele cu care-şi chinuia victimele: săbii, suliţe, bardă, coasă, secure, ţepuşi, pilă, teslă, şi alte feluri de unelte necunoscute monahului. Glicherie sărută cruciuliţa dăruită de preot şi păşi pe uşa celulei, înconjurat de jandarmi. Simţea în urmă-i mirosul morţii, alunecarea pasului ei, avidă să nu-l piardă, aşa cum se mai întâmplase de multe ori prin graţieri de ultimă clipă. Când ajunse aproape de eşafod, îl căută din ochi pe preot. Acesta îi promisese că-i va satisface ultima dorinţă. Aceea de a merge în genunchi până la podina de lemn, peste care se răsucea în vânt ştreangul, ca o cumpănă de ciutură seacă. Glicherie voia să-şi amintească astfel, în ultimele sale clipe de viaţă, de momentul călugăririi sale. Închise ochii şi îngenunche. Ca atunci, la tunderea sa întru monahie, când îngenunchease în drumul spre Sfântul Altar. Atunci ştia că la capătul smereniei sale îl va întâlni pe Bunul Dumnezeu în lucrurile care-l vor lega pe viaţă de mânăstire. Acum ştia că la capătul acestui drum îl va vedea pe însuşi Bunul Dumnezeu. Preotul închisorii îl mângâie pe fruntea plină de o sudoare rece, păşind în urma lui. Ajuns lângă eşafod, Glicherie se ridică din genunchi. Întâi îi prinseră picioarele în legăturile fixe, care-l săgetară. Tot aşa episcopul locului îi dăduse atunci să încalţe pentru prima dată încălţămintea monahală pentru a-l purta pe drumul drept al credinţei. Apoi îi pecetluiră mijlocul cu o chingă asemenea centurii călugăreşti. Dar dacă atunci prin centura de piele, care-i înconjura mijlocul, se lega de sfânta biserică prin jurământ, centura asta îi va aduce liniştea spre care orice suflet tânjeşte la capăt de drum. Mâinile, una câte una, se lăsară legate de curelele tari de meşină. Întâi dreapta, în care primise atunci sfânta cruce. Apoi stânga, cu care apucase Sfânta Evanghelie. Armele călugărului în bătălia cu faţa nevăzută a lumii. Apoi i se înfăşură pe gâtul slab, neputincios, ultima legătură cu moartea, ştreangul, care-l strânse, făcându-i tâmplele să se zbată asemenea unor copaci sub furtună. “Să fie ăsta culionul pe care mi l-a aşezat pe cap prea-fericitul Ioanichie, atunci, la sfârşitul slujbei de călugărire?”, fu ultimul gând al lui Glicherie.  Preotul închisorii făcu peste el semnul sfintei cruci şi Glicherie strânse în palma-i trudită de muncile sub ascultare din grădina mânăstirii crucea mică de argint. Moartea se apropie de el. Luă întâi un ciocănel cu care îi deznodă vinele şi unghiile de la mâini şi apoi de la picioare. Apoi cu o teslă îl lovi peste gât. Glicherie ar fi vrut să ducă mâna la rana pe care o simţea adâncă şi neagră, ca rana de la gâtul lui Pelimon, taică-său, atunci când îl descoperiseră în pădure. Dar simţurile îi fugiseră din trup, corpul lui zăcând inert, aruncat parcă în colţul camerei, ca o jucărie veche, părăsită. Simţi cum ochii se zbat să iasă din găvanele înfundate. Cum se rostogolesc pe lemnul scorţos al eşafodului. Revăzu uliţa copilăriei plină de larma ţâncilor ca el, la derdeluş, apoi se revăzu în banca din clasă, buchisind slovele cunoaşterii. Apoi, pe poteca spre mânăstire, pe cărarea ce ducea la grădina unde avea ascultarea spre trapeză. Ultimul lucru pe care-l mai văzu fu chilia sa umilă, rămasă pustie, ca un drumeţ obosit la un popas, în pragul căreia stătea maică-sa, Saveta, plângând. Numai sufletul se mai zbătea în colivia strâmtă a pieptului. Şi moartea umplu un pahar cu un amestec pe care i-l duse la gură, silindu-l să-l bea. Şi atât de amară fu băutura aceea, încât nemaiputând suferi, sufletul lui Glicherie se scutură şi ieşi din trup.

                                                                     ***
           Simion bătuse uşor în uşa casei bătrâneşti, dar Saveta nu-l auzise. Îşi plângea înăbuşit fiul, despre care ştia că fusese executat în acea dimineaţă. Şi se gândea că îl va vedea mâine, cînd va merge cu Dumitru să-l aducă acasă şi să-l îngroape creştineşte. Simion intră în casă şi vederea rasei călugăreşti, pe care acesta încă o purta, o mai linişti pe Saveta.
- Gheorghe, şopti ea stins. S-a dus, s-a dus Simion al nostru!
- Mamă, rosti Simion. Mamă, vreau să-i mărturisesc ceva...
Acel „mamă” o făcu pe Saveta să tresară. Pentru Gheorghe ea fusese întotdeauna „maică”. Privi străin spre bărbatul din faţa ei.
- Mamă, continuă Simion, am omorât pe omul lui Dumnezeu...
Saveta nu ştia ce să creadă. Se apropie timid de bărbatul care se aşezase la masa scundă de lemn, pe care stăteau seara când mâncau.
- Ce spui acolo, Gheorghe, cum să omori tu om? Ai omorât pe cineva din mânăstire?
Simion o prinse de mâini. O trase înspre el. Îi luă dreapta şi, aplecându-şi capul, i-o puse pe ceafa-i puternică. Mâna Savetei se opri înlemnind, iar faţa îi fu străbătută de o crispare ciudată. Acolo degetele ei dăduseră peste semnul din naştere al lui Simion, singurul care-i putea deosebi pe gemeni. Semn numai de ea ştiut.
- Simioane! Ce-ai făcut cu fratele tău?
- Mamă, îmi era frică de moarte! M-am gândit la durerea ta, şi, apoi, aveam toată viaţa în faţă.
- Toată viaţa ? bâlgui Saveta, privindu-l pieziş pentru prima oară de când îi dăduse viaţă. Şi el...El nu o avea?
- El se împăcase demult cu lumea asta. Trăia într-o lume numai a lui. Poate că nici nu mai voia să trăiască. Din moment ce a acceptat...Nimeni nu l-a obligat...
- Prostule! îi strigă deznădăjduit bătrâna. A făcut-o pentru mine! Nu la tine şi la viaţa ta s-a gândit. Pentru mine a făcut-o! Gheorghe, băiatul meu!
- Am trecut să-ţi spun că plec. Mă duc în lume, să mi se uite numele, dar am vrut să mă ierţi!
- Să te ierte Dumnezeu, Simioane, numai el poate ierta ceea ce ai făcut tu!
Şi bătrâna ieşi din cameră, lăsându-l singur cu gândurile lui. Simion îşi strânse în grabă câteva lucruri şi plecă. Nu o luă drept prin sat până la gară, aşa că hotărî să meargă ocolit, prin pădure. Căzuse zăpadă multă în ajun. Îşi spunea că la noapte va mai ninge, urmele se vor acoperi, dacă egumenul va trimite oameni să-l caute. Merse prin pădure cale de un ceas. Liniştea înconjura locul. Era vremea când nimeni nu se mai aventura prin pădurea bătrână, sub iarnă. Călca atent la fiecare zgomot ce-l auzea dintre copacii ce păreau baghete trase printr-o sticlă de gheaţă transparentă. Deodată auzi un şuierat metalic şi o durere sfâşietoare îl străpunse piciorul. “Capcanele...capcanele pădurarului pentru lupi!” gândi el şi căzu secerat pe covorul imaculat al pădurii. Începu să strige de durere, nu mai conta că putea fi descoperit. Viaţa, viaţa însemna acum totul pentru el. Se smuci, dar colţii rânjiţi ai chingii de fier îi pătrundeau şi mai mult prin carnea supurândă. Scoase cuţitul lui de vânătoare, acelaşi cu care îi curmase în acea seară viaţa lui Ispas a lu’ Jidovu. Încercă să forţeze cu el maxilarul feroce al capcanei, dar nu făcu decât să amplifice durerea care-l seca la inimă. Se zbătu ca un animal de pradă. Strigă, muşcând cu furie din pământul ce începuse să capete o crustă de gheaţă. “Până dimineaţă voi pieri!”, gândi el, “până dimineaţă, fie animalele, fie sângele care se va scurge din mine, indiferent la zbaterea mea!”.
       Cu acest gând îşi pierdu cunoştinţa. I se păru că de undeva, din buza pădurii, îl chema un glas. Reuşise să se ridice şi, parcă, târa după el capcana ale cărei rădăcini păreau şerpi străvezii răsărind din pământ. Văzu în faţă nişte porţi uriaşe, strălucitoare. Se gândi că, dacă va striga, va veni cineva să-l ajute. Îşi auzi urletul inuman, însufleţit parcă de speranţa ce i se ivise pe obrajii scâlciţi de durere. Un glas tunător îl opri şi o mână puternică, ca o gheară, i se înfipse adânc în piept. O arătare neagră îl privi drept în ochi şi îi spuse: „Vrei să intri aici? Cu ce? Ai fapte? Fapte bune ! Nu prea cred!”. De lângă porţi îl privea un înger trist. Călăuza ce-i veghease drumul toată viaţa. Acesta căută într-un catastif uriaş şi îi zise: „Nu găsesc nimic bun în cartea vieţii tale! Nici măcar un semn. O privire blândă. Un gest de milostivire. Ca să poţi trece dincolo!”. De sub pleoapa sufletului său, căzu o lacrimă îngheţată. Prima din viaţa lui. O strânse în palmele-i năclăite de sângele din piciorul ce începuse parcă să fiarbă. În acea clipă, porţile mari se deschiseră cu un uruit năpraznic. În praguri îl văzu atunci pe Gheorghe. Îmbrăcat într-o cămaşe roşie, numai ape. De undeva din spatele lui se auzi un glas tunător: „Cine îşi varsă sângele şi îşi dă viaţa pentru aproapele său, acela o face pentru mine! Şi cine o face pentru mine, este mucenicul meu!”. Îngerul, dar şi arapul înfricoşător, îşi plecară ochii în perdeaua de nori, pe care parcă pluteau cu toţii la vederea cămăşii de sânge, cu care era îmbrăcat mucenicul. Gheorghe înaintă, scoase din mâneca-i purpurie o sferă de foc, pe care o aruncă spre Simion. Erau rugăciunile prin care vorbise nevăzut cu Dumnezeu în chilia sa. Seară de seară. Sfera se sparse în mii de puncte luminoase. Melos bizantin. Ferpare de închinăciune, cădelniţate-n tămâia cerului de sub porţi. Gheorghe îi făcu semn, ca atunci, când erau mici, şi se strecurau prin podul casei după porumbei. Simion îl ascultă. Păşi în spatele lui şi, dincolo de porţi, îl văzu pentru prima dată pe Bunul Dumnezeu.
                                                                 ***
        Pădurarul locului, cercetând capcanele, descoperise trupul chircit al lui Simion, pe care  animalele pădurii îl mursecaseră, amestecându-l cu crengile rupte şi putrede. Sub anteriul lung, monahicesc, pădurarul găsise o hârtie care atesta că bietul om era monahul Glicherie de la schitul vechi de peste deal. Fu anunţat egumenul, care veni însoţit de câţiva fraţi ai mânăstirii. Îngropară creştineşte trupul răvăşit de moartea violentă în cimitirul vechi al mânăstirii. Noapte de noapte se gândise egumenul de ce Glicherie a trebuit să plece din mânăstire şi să sfârşească printre alcătuirile sălbatice ale pădurii. Până în ziua când un novice, care primise chilia lui Glicherie, găsise în Ceaslovul de rugăciune scrisoarea lăsată egumenului. Atunci, Ieronim înţelesese că fiul său făcuse pasul de martir din prea multă iubire pentru mama-i bătrână şi pentru fratele în suferinţă. Abia acum îşi explica el de ce Simion a avut un astfel de sfârşit. Şi ce căuta el în pădurea părăsită, la vreme de iarnă, călcând jurământul făcut lui Glicherie, acela de a-şi dedica restul vieţii lui Dumnezeu.
        De aceea, Saveta strângea acum în palmele-i bătrâne pământul de pe mormântul lui Gheorghe. Nu o mai interesa ce gândeau despre copilul ei bătrânele ce treceau pe lângă ea. Căci la picioarele ei stătea întins fiul cel bun. Lumânarea se topea cu lacrimi de ceară roşiatice şi bătrâna îi ceru iertare fiului ei, care o iubise atât de mult. Îi şopti printre lacrimi că şi pentru Simion a fost mântuire şi că acesta odihneşte în ţintirimul de sub schit.
Ca un semn de dincolo de moarte Saveta auzi, parcă, urcând spre ea din tăcutul mormânt glasul cald al lui Gheorghe, şoptindu-i: „Maică...!”.




Evenimente, Apeluri, Promoții
Donaţi 2% din impozit pentru activităţi misionare

 

Click aici pentru a descărca formularul 230

  Dragi credincioşi,

Mulţumim tuturor celor care şi în anii trecuţi au făcut efortul de a trimite formularul 230 sau 200 asociaţiei noastre. Banii primiţi sunt de un real folos fiind  folosiţi pentru: 

- realizarea revistei online Porunca Iubirii (www.poruncaiubirii.agaton.ro) - distribuită gratuit abonaţilor

- donaţii de reviste si carti ortodoxe unor persoane nevoiase sau cu inclinatii religioase. Fiecare profesor poate primi (la cerere) pe adresa şcolii/liceului minim 5 cărţi şi 5 reviste (pentru premii sau donaţii acordate elevilor). Asteptam de la profesori cererile de donaţie/sponsorizare (insotite eventual de formularul 230) specificand numarul de reviste/cărţi necesare pentru premii/donaţii.

      Dacă obţineţi venituri numai din salarii si doriti să sprijiniti asociaţia noastră în propovăduirea învăţăturii de credinţă ortodoxe, o puteţi face prin completarea până la 25 mai a formularului 230 (“Cerere privind destinatia sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual”)*.

    Formularul ataşat are datele despre noi completate. Completati numai prima rubrică (I. Date de identificare a contribuabilului) şi semnaţi (Semnătură contribuabil). Suma nu se completează (organul fiscal va calcula 2% din impozit si va vira suma în contul asociatiei noastre);

       Formularul îl puteţi trimite la noi, prin email (contact@agaton.ro), sau în plic (pe adresa: Asociatia Pentru Isihasm, OP 1  CP 10 cod 505200 Fagaras, jud. Brasov) sau îl puteţi depune la registratura organului fiscal din localitatea in care locuiti.

        Persoanele care au obtinut venituri (şi) din alte surse decât salariile (activităti independente, proprietate intelectuală, cedarea folosinţei bunurilor etc.) trebuie să completeze formularul 200 („Declaratie specială privind veniturile realizate”)*. Şi acest formular are datele despre noi gata completate (la pag. 2) şi se trimite sau depune la fel ca formularul 230.

                                                                              Doamne ajuta!

Presedinte API-Fagaras
Ioan Cismileanu

 * Adresele sediilor teritoriale ale Administratiilor Finantelor Publice: clic pe linkul http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/AsitentaContribuabili_r/telefoane_judete/Regiuni.htm



ANUNT: Meditații la Limba și Literatura Română (București)

     LICENȚIATĂ ÎN TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI FILOLOGIE, SPECIALIZAREA ROMÂNĂ-FRANCEZĂ, CU STUDII APROFUNDATE DE ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR, profesor de limba și literatura română, cu 9 ani de predare în învățământul preuniversitar de stat și particular, gimnazial și liceal, cu media 8,57 la Concursul de Titularizare din 30 iulie 2013, cu rezultate deosebite obținute împreună cu elevii la concursuri, olimpiade și evaluări,

dar în prezent cu gradul II de invaliditate locomotorie, fără drept de muncă,

OFER MEDITAȚII LA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ pentru elevii claselor a II-a - a XII-a și pentru cei ce vor să se pregătească în vederea susținerii evaluării naționale și a examenului de bacalaureat (din București).


Contact: enculescunicoleta@yahoo.com, telefon 0746.398.753.



Te interesează viitorul copiilor tăi? (Ioan Capsali în Parlamentul European)

Strânge semnături împreună cu familia ta pentru Iulian Capsali!
Susține candidatura lui pentru Parlamentul European!

Descarcă, semnează și trimite lista de semnături
Iulian trebuie să strângă 100.000 de semnături până pe data de 17 martie pentru a putea participa la alegerile europarlamentare
Până pe 26 februarie avea strânse 14.000 de semnaturi

Iulian Capsali, candidatul familiei românești
Scurtă biografie
     Iulian Capsali
este creștin-ortodox și tată a 9 copii. După revoluția din 1989 a activat ca regizor și publicist, implicându-se în același timp în probleme ce țin de apărarea identității naționale. Numeroase organizații nonguvernamentale ce promovează familia tradițională, formată din bărbat și femeie, precum și valorile românești l-au mandatat pe Iulian Capsali să reprezinte în Parlamentul European familia românească.
Cum se completează lista? Vedeți AICI




CĂRŢI NOI / Produse noi
Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie. Antologie de cuvinte duhovnicesti ale Parintelui Arsenie Boca (CARTE)

   Prin această „Antologie” de cuvinte duhovniceşti ale Sfinţiei Sale, îngrijită de d-na Natalia Corlean şi publicată la Editura Agaton din Făgăraş, pare-se că Părintele Arsenie vine încă o dată înspre noi toţi, „în zbor”, cu cărbunele harului ceresc şi dumnezeiesc în mâini, schimbându-ne lacrimile în bucurie şi dovedindu-ne că de dincolo ne ajută mai mult, precum ne-a şi încredinţat. Noi să fim în templu, precum Isaia, adică în Ortodoxie!
 Binecuvântare cititorilor, răsplată ostenitorilor şi mântuire împlinitorilor!

 Cu arhierească binecuvântare,

              † DANIIL
 Sinaia, 14 februarie 2014                             Episcop-locţiitor al Daciei Felix

Detalii despre carte / Cumpărare



De dincolo am sa va ajut mai mult! Marturii despre Parintele Arsenie Boca (CARTE)

     Mărturiile din această carte, îndeosebi cele din capitolele finale, sunt mărturia lacrimilor de pocăință vărsate la mormântul Părintelui Arsenie. La mormânt oamenii trec printr-un adevărat botez al lacrimilor și pleacă de acolo schimbați, înviați din nou, viața lor se schimbă din temelii deoarece de acum au o nouă temelie: Hristos.
      Dar Părintele Arsenie – și sfinții, în general – din iubire pentru noi, nu neglijează nici nevoia noastră urgentă de a scăpa de necazuri și fac minuni, spre mărirea lui Dumnezeu și smerirea noastră. Câți dintre noi nu avem nevoie de o minune în viața noastră sau a apropiaților noștri, dar nu o cerem. Când suntem cu adevărat în comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, orice cerem în numele lui Hristos, primim: Mt.21, 22; In.14, 13-14; 15, 16; 16, 23.

Detalii despre carte / Cumpărare



Descarca oferta de CARTI la zi
de la toate editurile ortodoxe din tara (2000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii
Articolele postate se plătesc autorilor care scriu regulat sau mai des pentru revistă
(se încheie un contract şi banii se plătesc când se ajunge la o anumită sumă convenită cu autorul).

 


"Fericit cel ce citeste…
caci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia Pentru Isihasm (Ed. Agaton)
0740054256; contact@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Pr.conf.dr. Constantin Valer Necula
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Februarie-2014.doc