Intrarea Domnului în Ierusalim - Floriile

Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Aprilie  2024

 

Sumar:
- Sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie... (Marcu 8, 34-38; 9, 1)
- Perspectivele parteneriatului dintre stat si cultele religioase
- STIRI INTERNE - Aprilie 2024
- STIRI EXTERNE - Aprilie 2024
- Pastorala Patriarhului Daniel de Sfintele Paşti 2024
- Nu va predati unei spiritualitati false!
- Maica Domnului si sectarii - pr. Pimen Vlad
- Liturghia Darurilor inainte-sfintite si timpul nevointelor
- Antihrist nu poate veni decât într-o lume de iad
- Isihasmul sau cum sa ne pastram inima in rugaciune
- Lamuriri dogmatice si duhovnicesti
- Sfantul Ierarh Calinic - zidirea duhovniceasca a omului launtric
- Scurte rugaciuni pentru Postul Mare
- Educatie fara bullying
- Jean-Claude Larchet - dialog despre bolile trupului, ale mintii si ale spiritului.
- Evanghelia, izvor de drept si de legislatie civila
- Manastirea rupestra Corbii de Piatra
- Leacuri din Tara Sfântă. Plante, fructe si mirodenii vindecătoare - Mariana Borloveanu (CARTE)
- Maxim Mărturisitorul - Aleka Ritsou (CARTE)
- Profetul de la mare - Iustin Petre (CARTE)
- Triodul. Golgota pocăintei - Calinic Arhiepiscop Suceava (CARTE)
- Cartea lui Adam si a Evei - *** (CARTE)
- Cele 7 emotii - Lawrence Howells (CARTE)



Tema lunii
Sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie... (Marcu 8, 34-38; 9, 1) - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
 

A lua crucea, pentru mulți, se reduce la un joc de cuvinte, de metafore. Dar nu despre Crucea - Metaforă ne vorbește aici Domnul, ci despre Crucea care ne face asemeni Lui. Care ne oferă identitate în El, care face din purtarea crucii noastre personale așchie din Crucea Lui.

Dintre provocările pe care viața le aduce asupra noastră, în fiecare zi și pentru fiecare în felul său, purtarea crucii personale nu pare un proiect general și ușor de acceptat. Propunerea Mântuitorului nu avea semnificație foarte mare în concepția poporului care îl asculta. Nu întâmplător Evanghelia pomenește momentul acesta, al vestirii Crucii, în linia unui capitol remarcabil ca înțelegere a mentalității celor care îl ascultau pe Mântuitorul. Mai întâi satură patru mii de oameni cu pâine, șapte pâini și puțini peștișori (Marcu 8, 1- 9) în locul numit Dalmanuta - nu departe de Capernaum, în dreptul a ceea ce credem a fi locul înmulțirii hranei din celelalte minuni, Tabta - port pentru zonă. Acolo vindecă de sfadă niște farisei care cereau semn de la El, ispitindu-L (Marcu 8, 11). Refuză semnul și ceartă apoi pe ucenici. Aceștia, în fuga pe cealaltă parte a mării, uitaseră să ia pâini și rămăseseră doar cu una. Când Domnul le spune „feriți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod” (Marcu 8, 15) ei cred că la lipsa pâinii se referă Domnul, pe când El se referă la modul de a gândi al fariseilor și a lui Irod. Și unii și alții caută să ucidă profetul, să țină în frâu emoția populară pe care mesianismul – activat și mai tare de finalizarea Templului de la Ierusalim – credinței îl declanșase.

Ca orice dictator Irod, indiferent de care din ei este vorba, cel din dreptul locului în care vorbea Iisus scosese rabinii morți din groapă pentru a-i face lui Tiberius capitală, la Tiberias - nu voia oameni credincioși în Dumnezeu, ci fideli regimului. Fariseii erau o astfel de mascotă a fidelizării întru Lege și putere politică. Pentru aceasta - liniștea sau corectitudinea politică - aveau să îl ucidă pe Iisus Mesia. Pentru a le arăta că nu despre aluatul pâinii vorbea Domnul, le reamintește mereu de minunea înmulțirii pâinilor din care scoseseră o dată 12 coșuri pline de fărâmițe - semnul celor 12 neamuri ale lui Israel - și apoi șapte coșuri - semnul prezenței lui Dumnezeu în odihnă ori împlinirii lucrării Sale cu omul. Acum înțelegem așa simbolurile-semnele pe care Hristos le dăduse sub ochii lor ținuți să nu-L vadă - dar nu cred că și oamenii vremii, momentului. Nu întâmplător după toată acesta poveste despre semne Domnul vindecă în Betsaida un orb. Nu oricum, ci scuipând în ochii lui și punându-și mâinile peste el (Marcu 8, 23). Dând semn cum El Însuși pentru că i-a vindecat de orbire va fi scos din Ierusalim, scuipat și își vor pune mâinile pe El... Desigur că așa gândim acum. Dar atunci? În clipa în care se petrec toate acestea, cum am fi gândit?

Între discuțiile acestea însă se ivește una care crește parcă din vindecarea orbului. Amănuntele date de Evanghelistul Marcu ne arată că Ucenicii - cel puțin Petru, cel care-l inspiră - au fost martorii vindecării aceluia și poate că din vindecarea lui au luat și ei, urmăritorii Lui apropiați, vindecare. Ucenicii răspund la o primă întrebare: „cine zice mulțimea că sunt?” cu ceea ce am numi credința mulțimii: Ioan Botezătorul ori Ilie Profetul înălțat la cer. Aici este însă marcată întrebarea fundamentală a vieții noastre creștine: „Dar voi, voi cine ziceți că sunt Eu?” (Marcu 8, 27)... și numai Petru rostește adevărul: „Tu ești Hristosul!” (Marcu 8, 29) - făcând din credința sa personală, crez mărturisit de grup, de comunitatea ucenicilor. În acest context, în care ei îl identificaseră drept Mesia, Domnul începe să-i învețe despre Pătimirea Sa. Și aici apare textul Evangheliei din Duminica aceasta, numită Duminica Crucii. Domnul leagă așadar ceea ce rostește de mărturisirea Apostolilor și de Vestirea Pătimirilor. De aceea și insistă: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8, 34).

M-a frapat mereu această insistență de lepădare și urmare a lui Hristos, această „să ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Care sunt, vedem azi mai mult decât oricând, două acte diferite care devin unul singur, mântuitor, numai în Hristos. A lua crucea, pentru mulți, se reduce la un joc de cuvinte, de metafore. Dar nu despre Crucea - Metaforă ne vorbește aici Domnul, ci despre Crucea care ne face asemeni Lui. Care ne oferă identitate în El, care face din purtarea crucii noastre personale așchie din Crucea Lui. Nu. Nu ne îndeamnă să ne comparăm suferințele noastre cu suferințele Lui. Asta o facem noi în tot soiul de tresăltări mistice. Un soi de angajare într-un proces comparativ rupt cu totul de învățătura Evangheliei. Citind, de exemplu, „Actele Martirice”, documente care ajung până la noi vizând riguroasa ucidere în conformitate cu legea imperială, nu afli vreun loc în care martirii să se laude că seamănă în moarte cu El, ci mărturisesc nădejdea că sunt ai Lui prin Înviere. Și din această perspectivă trebuie privită Crucea adusă sub ochii noștri de Duminica aceasta.

Privită dinspre Golgota, vestită ceva mai sus în Evanghelie de Domnul Hristos, vede cum purtarea ei de către Mântuitorul dă valoare crucilor noastre. Care altfel ar fi fost simple obiecte de tortură. Cum din nefericire pentru unii dintre noi, prea orgolioși să ne comparăm fără să trăim cu suferința izbăvitoare a lui Iisus, crucile au rămas la simplu obiect de torturare al propriei vieți. De aceea Domnul vorbește despre crucea noastră și urmarea Lui. Între ele având lepădarea de sine, dar nu ca un exercițiu de tâmpire sufletească, ci ca unul de limpezire. Doar dictaturile cred că ascultarea de ele este necondiționată. Domnul ne spune că ascultarea este condiționată de cruce, de înțelegerea în adâncime a chemării Sale. Că nu are nevoie de puternicii zilei, slugoi la interese străine și nici de ritualiști demagogi care traduc credința în înlănțuiri funcționărești. Că nu ești rege dacă ești asemenea lui Irod. Că nu ești credincios dacă ești asemenea fariseilor. Ești credincios când ești ca Petru și ucenicii Săi care deschid ochii, văd și mărturisesc.

O altă cheie în care putem privi spre această realitate ne este oferită de versetele care leagă pierderea sufletului de nătângul efort al cuceririi lumii întregi și rușinarea de Dumnezeu drept pierdere al suportului iubirii pe care Fiul Omului îl va dărui omului dinaintea slavei Tatălui cu sfinții îngeri. Perspectiva asumării crucii personale se vădește a fi nu câștigarea unui loc pe lume ori a unei fericiri în valul de veselii ieftine a lumii. Perspectiva crucii personale este valoroasă numai prin așezarea ei în lumina Învierii și Judecății finale. Dacă socotim cruce suferința din orgolii și rănirea noastră prin sforăriile de sistem mai presus decât dulceața Învierii chiar avem o problemă. Așa cum dacă judecăm pe aproapele fără să urcăm pe Crucea iubirii lui ne așezăm în linia de logică a fariseilor și ne va fi greu să mai ieșim din ea, până la Judecata finală.

Aceasta este perspectiva oferită de Părinții Bisericii în ceea ce privește Evanghelia aceasta. Crucea mea e crucea mea și doar purtând cu smerenie greutatea ei – care, vă asigur, e pe măsura puterii mele de a o purta - leg purtarea ei de urmarea Lui. Fără această urmare sunt un simplu Sisif, îmbătrânit de neputință și efort inutil. Crucea Mântuitorului nu înlocuiește mitul lui Sisif, ci ne arată inutilitatea lui. Cât de greșit trăim realitatea Crucii Lui afectează nu doar viața aceasta, ci și Judecata la care vom fi supuși. Rușinarea de Dumnezeu la aceasta se referă, la neputința de a înțelege cât de importantă este legarea prin ascultare de Dumnezeu. Deschizând ochii și urmând Calea, unică și numai spre Adevăr. Ori numai cu Adevărul poți fi pe Cale cu Adevărul. Sprijin pe cale, Crucea.

Finalul textului ce-l citim în duminica aceasta este impresionant: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9,1). Dacă este să privim din perspectiva „crucii personale” a Mântuitorului – ceea ce vedeau la suprafață și văd încă oamenii de „suprafață”- e greu de crezut că ar putea să izvorască din modul Lui de a fi ceva să poată schimba ordinea logicii lui Irod și a fariseilor. Și totuși, are Hristos dreptate când le vorbește? Fără nici o îndoială! Din cei 12 Apostoli doar nefericitul Iuda și călătorul Toma - dar el este recuperat prin cel mai frumos moment al perioadei ce va urma – nu vor fi să vadă venind cu putere Împărăția. E vorba de puterea Învierii care nu izvorăște din nimic, ci din Crucea pătimirii Mântuitorului. E Crucea Lui care pune în lumină crucea noastră. Și nu prin comparație, ci prin asumare.

Trăim într-o lume sucită moral. Creștinii înșiși răstignesc viețile lor pe false idealuri. Fac carieră refuzând vocație și bat în cuie pe alții pe cruci nesăbuit ridicate. Vedem cruci lipite de parbriz și purtate ostentativ ori fără nici un fel de smerenie a înțelegerii din interior a mărturiei acesteia. Lărgiți inima și deschideți ochii! Priviți spre cei bolnavi și spre cei săraci, spre cei însingurați de prea multele plecări din viețile lor. Priviți spre cei care fac cearcăne muncind pentru aproapele lor, pentru cei care încă mai au puterea de a se îngrijora pentru mersul lumii și încă mai au puterea de a se ruga. Crucile creștinilor autentici nu sunt vopsite în roz și nici nu sunt baghete magice pentru „magia” propusă sub vremi. Deschideți ochii și nu mai priviți indiferenți la modul în care îl rușinăm pe Hristos prin răutățile noastre, prin sicofantismul lesnicios în care cădem dese ori, scuzându-ne sistemic, chiar cu sistemul despre care spunem că vrem să-l combatem.

Ce spune Hristos în Duminica aceasta este că oricine am fi și de oriunde ne-am trage neamul, sinceritatea purtării crucii personale ne dă curaj să nădăjduim la Crucea lui Hristos. Nu urcăm pe ea. Crucea aceea este a Lui. Dar de la picioarele ei, purtându-ne propriile cruci, putem privi curajos perspectiva Judecății. Pentru că El este de partea noastră. Suntem spre cale spre Golgota Lui. Mușunoaiele noastre de vieți nu se pot compara cu creasta Golgot

 

A lua crucea, pentru mulți, se reduce la un joc de cuvinte, de metafore. Dar nu despre Crucea - Metaforă ne vorbește aici Domnul, ci despre Crucea care ne face asemeni Lui. Care ne oferă identitate în El, care face din purtarea crucii noastre personale așchie din Crucea Lui.

Dintre provocările pe care viața le aduce asupra noastră, în fiecare zi și pentru fiecare în felul său, purtarea crucii personale nu pare un proiect general și ușor de acceptat. Propunerea Mântuitorului nu avea semnificație foarte mare în concepția poporului care îl asculta. Nu întâmplător Evanghelia pomenește momentul acesta, al vestirii Crucii, în linia unui capitol remarcabil ca înțelegere a mentalității celor care îl ascultau pe Mântuitorul. Mai întâi satură patru mii de oameni cu pâine, șapte pâini și puțini peștișori (Marcu 8, 1- 9) în locul numit Dalmanuta - nu departe de Capernaum, în dreptul a ceea ce credem a fi locul înmulțirii hranei din celelalte minuni, Tabta - port pentru zonă. Acolo vindecă de sfadă niște farisei care cereau semn de la El, ispitindu-L (Marcu 8, 11). Refuză semnul și ceartă apoi pe ucenici. Aceștia, în fuga pe cealaltă parte a mării, uitaseră să ia pâini și rămăseseră doar cu una. Când Domnul le spune „feriți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod” (Marcu 8, 15) ei cred că la lipsa pâinii se referă Domnul, pe când El se referă la modul de a gândi al fariseilor și a lui Irod. Și unii și alții caută să ucidă profetul, să țină în frâu emoția populară pe care mesianismul – activat și mai tare de finalizarea Templului de la Ierusalim – credinței îl declanșase.

Ca orice dictator Irod, indiferent de care din ei este vorba, cel din dreptul locului în care vorbea Iisus scosese rabinii morți din groapă pentru a-i face lui Tiberius capitală, la Tiberias - nu voia oameni credincioși în Dumnezeu, ci fideli regimului. Fariseii erau o astfel de mascotă a fidelizării întru Lege și putere politică. Pentru aceasta - liniștea sau corectitudinea politică - aveau să îl ucidă pe Iisus Mesia. Pentru a le arăta că nu despre aluatul pâinii vorbea Domnul, le reamintește mereu de minunea înmulțirii pâinilor din care scoseseră o dată 12 coșuri pline de fărâmițe - semnul celor 12 neamuri ale lui Israel - și apoi șapte coșuri - semnul prezenței lui Dumnezeu în odihnă ori împlinirii lucrării Sale cu omul. Acum înțelegem așa simbolurile-semnele pe care Hristos le dăduse sub ochii lor ținuți să nu-L vadă - dar nu cred că și oamenii vremii, momentului. Nu întâmplător după toată acesta poveste despre semne Domnul vindecă în Betsaida un orb. Nu oricum, ci scuipând în ochii lui și punându-și mâinile peste el (Marcu 8, 23). Dând semn cum El Însuși pentru că i-a vindecat de orbire va fi scos din Ierusalim, scuipat și își vor pune mâinile pe El... Desigur că așa gândim acum. Dar atunci? În clipa în care se petrec toate acestea, cum am fi gândit?

Între discuțiile acestea însă se ivește una care crește parcă din vindecarea orbului. Amănuntele date de Evanghelistul Marcu ne arată că Ucenicii - cel puțin Petru, cel care-l inspiră - au fost martorii vindecării aceluia și poate că din vindecarea lui au luat și ei, urmăritorii Lui apropiați, vindecare. Ucenicii răspund la o primă întrebare: „cine zice mulțimea că sunt?” cu ceea ce am numi credința mulțimii: Ioan Botezătorul ori Ilie Profetul înălțat la cer. Aici este însă marcată întrebarea fundamentală a vieții noastre creștine: „Dar voi, voi cine ziceți că sunt Eu?” (Marcu 8, 27)... și numai Petru rostește adevărul: „Tu ești Hristosul!” (Marcu 8, 29) - făcând din credința sa personală, crez mărturisit de grup, de comunitatea ucenicilor. În acest context, în care ei îl identificaseră drept Mesia, Domnul începe să-i învețe despre Pătimirea Sa. Și aici apare textul Evangheliei din Duminica aceasta, numită Duminica Crucii. Domnul leagă așadar ceea ce rostește de mărturisirea Apostolilor și de Vestirea Pătimirilor. De aceea și insistă: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8, 34).

M-a frapat mereu această insistență de lepădare și urmare a lui Hristos, această „să ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Care sunt, vedem azi mai mult decât oricând, două acte diferite care devin unul singur, mântuitor, numai în Hristos. A lua crucea, pentru mulți, se reduce la un joc de cuvinte, de metafore. Dar nu despre Crucea - Metaforă ne vorbește aici Domnul, ci despre Crucea care ne face asemeni Lui. Care ne oferă identitate în El, care face din purtarea crucii noastre personale așchie din Crucea Lui. Nu. Nu ne îndeamnă să ne comparăm suferințele noastre cu suferințele Lui. Asta o facem noi în tot soiul de tresăltări mistice. Un soi de angajare într-un proces comparativ rupt cu totul de învățătura Evangheliei. Citind, de exemplu, „Actele Martirice”, documente care ajung până la noi vizând riguroasa ucidere în conformitate cu legea imperială, nu afli vreun loc în care martirii să se laude că seamănă în moarte cu El, ci mărturisesc nădejdea că sunt ai Lui prin Înviere. Și din această perspectivă trebuie privită Crucea adusă sub ochii noștri de Duminica aceasta.

Privită dinspre Golgota, vestită ceva mai sus în Evanghelie de Domnul Hristos, vede cum purtarea ei de către Mântuitorul dă valoare crucilor noastre. Care altfel ar fi fost simple obiecte de tortură. Cum din nefericire pentru unii dintre noi, prea orgolioși să ne comparăm fără să trăim cu suferința izbăvitoare a lui Iisus, crucile au rămas la simplu obiect de torturare al propriei vieți. De aceea Domnul vorbește despre crucea noastră și urmarea Lui. Între ele având lepădarea de sine, dar nu ca un exercițiu de tâmpire sufletească, ci ca unul de limpezire. Doar dictaturile cred că ascultarea de ele este necondiționată. Domnul ne spune că ascultarea este condiționată de cruce, de înțelegerea în adâncime a chemării Sale. Că nu are nevoie de puternicii zilei, slugoi la interese străine și nici de ritualiști demagogi care traduc credința în înlănțuiri funcționărești. Că nu ești rege dacă ești asemenea lui Irod. Că nu ești credincios dacă ești asemenea fariseilor. Ești credincios când ești ca Petru și ucenicii Săi care deschid ochii, văd și mărturisesc.

O altă cheie în care putem privi spre această realitate ne este oferită de versetele care leagă pierderea sufletului de nătângul efort al cuceririi lumii întregi și rușinarea de Dumnezeu drept pierdere al suportului iubirii pe care Fiul Omului îl va dărui omului dinaintea slavei Tatălui cu sfinții îngeri. Perspectiva asumării crucii personale se vădește a fi nu câștigarea unui loc pe lume ori a unei fericiri în valul de veselii ieftine a lumii. Perspectiva crucii personale este valoroasă numai prin așezarea ei în lumina Învierii și Judecății finale. Dacă socotim cruce suferința din orgolii și rănirea noastră prin sforăriile de sistem mai presus decât dulceața Învierii chiar avem o problemă. Așa cum dacă judecăm pe aproapele fără să urcăm pe Crucea iubirii lui ne așezăm în linia de logică a fariseilor și ne va fi greu să mai ieșim din ea, până la Judecata finală.

Aceasta este perspectiva oferită de Părinții Bisericii în ceea ce privește Evanghelia aceasta. Crucea mea e crucea mea și doar purtând cu smerenie greutatea ei – care, vă asigur, e pe măsura puterii mele de a o purta - leg purtarea ei de urmarea Lui. Fără această urmare sunt un simplu Sisif, îmbătrânit de neputință și efort inutil. Crucea Mântuitorului nu înlocuiește mitul lui Sisif, ci ne arată inutilitatea lui. Cât de greșit trăim realitatea Crucii Lui afectează nu doar viața aceasta, ci și Judecata la care vom fi supuși. Rușinarea de Dumnezeu la aceasta se referă, la neputința de a înțelege cât de importantă este legarea prin ascultare de Dumnezeu. Deschizând ochii și urmând Calea, unică și numai spre Adevăr. Ori numai cu Adevărul poți fi pe Cale cu Adevărul. Sprijin pe cale, Crucea.

Finalul textului ce-l citim în duminica aceasta este impresionant: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9,1). Dacă este să privim din perspectiva „crucii personale” a Mântuitorului – ceea ce vedeau la suprafață și văd încă oamenii de „suprafață”- e greu de crezut că ar putea să izvorască din modul Lui de a fi ceva să poată schimba ordinea logicii lui Irod și a fariseilor. Și totuși, are Hristos dreptate când le vorbește? Fără nici o îndoială! Din cei 12 Apostoli doar nefericitul Iuda și călătorul Toma - dar el este recuperat prin cel mai frumos moment al perioadei ce va urma – nu vor fi să vadă venind cu putere Împărăția. E vorba de puterea Învierii care nu izvorăște din nimic, ci din Crucea pătimirii Mântuitorului. E Crucea Lui care pune în lumină crucea noastră. Și nu prin comparație, ci prin asumare.

Trăim într-o lume sucită moral. Creștinii înșiși răstignesc viețile lor pe false idealuri. Fac carieră refuzând vocație și bat în cuie pe alții pe cruci nesăbuit ridicate. Vedem cruci lipite de parbriz și purtate ostentativ ori fără nici un fel de smerenie a înțelegerii din interior a mărturiei acesteia. Lărgiți inima și deschideți ochii! Priviți spre cei bolnavi și spre cei săraci, spre cei însingurați de prea multele plecări din viețile lor. Priviți spre cei care fac cearcăne muncind pentru aproapele lor, pentru cei care încă mai au puterea de a se îngrijora pentru mersul lumii și încă mai au puterea de a se ruga. Crucile creștinilor autentici nu sunt vopsite în roz și nici nu sunt baghete magice pentru „magia” propusă sub vremi. Deschideți ochii și nu mai priviți indiferenți la modul în care îl rușinăm pe Hristos prin răutățile noastre, prin sicofantismul lesnicios în care cădem dese ori, scuzându-ne sistemic, chiar cu sistemul despre care spunem că vrem să-l combatem.

Ce spune Hristos în Duminica aceasta este că oricine am fi și de oriunde ne-am trage neamul, sinceritatea purtării crucii personale ne dă curaj să nădăjduim la Crucea lui Hristos. Nu urcăm pe ea. Crucea aceea este a Lui. Dar de la picioarele ei, purtându-ne propriile cruci, putem privi curajos perspectiva Judecății. Pentru că El este de partea noastră. Suntem spre cale spre Golgota Lui. Mușunoaiele noastre de vieți nu se pot compara cu creasta Golgotei, cu suferința Lui pentru noi. Dar ne obligă. Ne obligă să ne smerim și să luăm crucea. Și să urmăm Lui. Zicând, fie și scrâșnind printre dinți de greutatea zilei, precum în cer, așa și pe pământ. Iar Cerul e la un stânjen de noi. Piciorul Crucii Sale!

Sursa: tribuna.ro

ei, cu suferința Lui pentru noi. Dar ne obligă. Ne obligă să ne smerim și să luăm crucea. Și să urmăm Lui. Zicând, fie și scrâșnind printre dinți de greutatea zilei, precum în cer, așa și pe pământ. Iar Cerul e la un stânjen de noi. Piciorul Crucii Sale!

Sursa: tribuna.ro




ACTUALITATEA religioasă
Perspectivele parteneriatului dintre stat si cultele religioase

 

Muzeul Național de Artă al României a găzduit miercuri, 10 aprilie 2024, o întâlnire a repre­zentanților statului român cu re­pre­zen­tanții cultelor religioase recunoscute din România. La eveniment a luat parte și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul întrunirii au fost abordate teme privitoare la viața religioasă din România și la consolidarea parteneriatului dintre statul român și cultele recunoscute. Evenimentul a fost moderat de Ciprian-Vasile Olinici, secretar de stat pentru Culte, care, în deschiderea primei sesiuni, a prezentat agenda reuniunii, evidențiind, pentru început, schimbările legislative recente operate la inițiativa Guvernului și a Parlamentului României în domeniul vieții religioase. „Dorim să prezentăm o dimensiune nouă pe care Secretariatul de Stat pentru Culte și-o va asuma în două etape. În primul rând, este vorba de un parteneriat cu Ministerul Investi­țiilor și Proiectelor Europene, urmând a ne fi prezentate liniile de finanțare deja negociate pe fonduri europene, precum și implicarea pe care noi, ca instituție, o putem avea în accesarea fondurilor de către cultele din România. De asemenea, ministrul muncii și solidarității sociale va vorbi despre modul în care statul român poate sprijini, prin acest minister, cultele din România în dimensiunea socială. Am propus și o Zi a libertății religioase și a con­tribuției cultelor la viața societății românești. Ne dorim o zi care să aibă legătură cu viața postdecembristă a cultelor din România, o zi a consensului, a mărturiei comune, în care să putem așeza în cadre firești parteneriatul dintre stat și culte. Secretariatul de Stat pentru Culte propune data de 16 mai, în amintirea zilei de 16 mai 2000 când, pentru prima dată, cultele din România s-au așezat la masă și au semnat împreună Declarația pentru integrarea României în Uniunea Europeană, document care vorbește despre rolul pe care credința îl are în integrarea europeană a țării noastre”, a adăugat secretarul de stat pentru Culte.

În continuare, a luat cuvântul Teodora Preoteasa, secretar de stat în cadrul Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, care a vorbit despre accesarea fondurilor europene și despre proiectele adresate cultelor, răspunzând totodată întrebărilor referitoare la acest subiect. A urmat prezentarea unor date privind rezultatele Recensământului Populației și Locuințelor 2021/2022. Cu acest prilej, un reprezentant al InstitutuluiNațio­nal de Statistică a expus în mod deosebit structura confesională a popula­ți­ei rezidente din țara noastră. Sesiunea de dezbatere a continuat cu discursul Simonei Bucura-Oprescu, ministrul muncii și solidarității sociale, care a prezentat mai multe aspecte valoroase privind parteneriatul dintre stat și culte în domeniul asistenței sociale.

Prima parte a întrunirii s-a încheiat cu o serie de intervenții ale reprezentanților cultelor, care și-au expus punctele de vedere cu privire la subiectele abordate anterior și au clarificat, împreună cu reprezen­tan­ții statului, numeroase chestiuni. A doua parte a întâlnirii a fost dedicată mesajelor transmise de reprezentanții statului și de cei ai cultelor religioase. 

Ion-Marcel Ciolacu, prim-ministrul României, și-a exprimat re­cu­noș­tința pentru organizarea și desfășurarea unui astfel de eveniment ce reunește „cei mai impor­tanți actori ai binelui comun din cadrul societății civile, care pun nevoile omului în mijlocul tuturor preocupărilor”: „Am convingerea că prin instituțiile abilitate, în mod special prin Secretariatul de Stat pentru Culte, vom reuși să diversificăm modalitățile prin care Guvernul va sprijini activitatea cultelor, împlinind astfel promisiunea făcută în octombrie 2023 de a valorifica într-o măsură și mai mare potențialul pe care cultele îl au în domeniul so­cial-fi­lan­tropic, medical și educa­țional. În plus, există oportunități concrete în accesarea de fonduri europene pentru proiecte comune în ceea ce privește asistența persoanelor dependente sau sprijinirea familiilor monoparentale sau vulnerabile”.

Și președintele Senatului României, Nicolae Ionel Ciucă, a adresat un cuvânt, evidențiind faptul că, mai ales în vremurile dificile, cre­dința este cea care oferă forță unui popor: „Oamenii au nevoie de speranță și nu este o întâmplare faptul că Biserica, cultele religioase, ca de altfel și Armata, se află în topul încrederii publice. Oamenii au nevoie de repere, sprijin și tradiție, pentru a-și păstra spiritul care ne definește ca neam. Statul român a susținut și va continua să susțină cultele religioase, întrucât ele au obiective comune: ne unește dorința de armonie socială, dar ne unesc și respectul față de legea civilă, cinstea, întrajutorarea și demnitatea umană. Neutralitatea statului în raport cu diferitele culte nu înseamnă absența dialogului sau a sprijinului. Proporțional cu nevoile fiecărui cult, statul trebuie să ofere sprijin. Viziunea mea este că sprijinim de fapt oameni și instituții care ajută oameni. Statul trebuie să faciliteze înclinația naturală a cultelor pentru asistența socială. Ne bucurăm că putem împărți această responsabilitate cu Bisericile, cultele și orga­nizațiile neguvernamentale create sau inspirate de cultele religioase”.

Un ultim mesaj al reprezen­tanților statului român a fost transmis de deputatul Kelemen Hunor, președintele UDMR, care a scos în evidență provocările serioase create de declinul demografic în care se află țara noastră, potrivit datelor celui mai recent recensământ, dar și de criza morală generalizată: „În acest moment, aproape peste tot sunt relativizate valorile creștine. Pe termen mediu și lung, acest lucru presupune și agravarea acestei crize. De aceea, cred că susținerea valorilor creștine de către politicieni, formațiuni politice și instituții ale statului român reprezintă o ches­tiune vitală atât pentru români, cât și pentru maghiari și pentru toți cei care cred în valorile tradiționale iudeo-creștine”.

În partea finală a reuniunii, fiecare dintre reprezentanții cultelor religioase din România a transmis câte un mesaj, prilej cu care au fost aduse în lumină reușitele colaborării dintre stat și culte, dar și perspectivele de viitor ale acestui parteneriat. Primul cuvânt, intitulat „Cooperarea dintre Stat și Culte în folosul societății”, a fost rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. - Ziarul Lumina



STIRI INTERNE - Aprilie 2024
 
Centrul de Presă Basilica a încheiat un protocol de colaborare cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate

Patriarhia Română, prin Centrul de presă Basilica, și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au încheiat un protocol de colaborare pentru a sprijini persoanele care au nevoie de tratament oncologic. Acordul a fost semnat marți la Palatul Patriarhiei de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, coordonatorul Centrului de Presă Basilica, și Valeria Herdea, Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Scopul acordului este crearea unui parteneriat instituțional care să răspundă nevoii de comunicare și informare pentru orice persoană care se confruntă cu suspiciunea unui diagnostic oncologic, cu recomandarea de tratament de specialitate sau servicii de suport, conexe actului medical. Obiectivul protocolului este facilitarea accesului echitabil și nediscriminatoriu al pacienților oncologici la serviciile de diagnostic, tratament și evaluare necesare pentru creșterea duratei de supraviețuire și îmbunătățirea calității vieții acestora, servicii suportate din Fondul Național Unic al Asigurărilor Sociale de Sănătate. „Este o lucrare pe care Biserica noastră o desfășoară de multă vreme. Punctele principale ale acestui protocol sunt împreună lucrarea în prevenția bolilor oncologice, în diagnosticarea lor precoce, în tratamentul și evaluarea succesivă după tratamentele respective”, a declarat PS Varlaam Ploieșteanul. Doamna Valeria Herdea a spus că „este important ca acești oameni să-și recapete demnitatea, valoarea și să fie sprijiniți de întreaga societate. Pentru că, până la urmă, pacientul cronic, pentru că de fapt despre asta vorbim, este pacientul unei comunități. Iar comunitatea nu poate exista decât dacă există împreună atât latura spirituală îmbinată cu cea fizică”. Protocolul de cooperare a fost încheiat în contextul anului omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română.

Aducerea Sfintei Lumini de la Ierusalim în Sâmbăta Mare

Tradiția aducerii Sfintei Lumini de la Ierusalim, inaugurată de Părintele Patriarh Daniel în anul 2009, continuă și în acest an. Sfânta Lumină va fi adusă de la Ierusalim, în seara zilei de sâmbătă, 4 mai 2024, de părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, Superiorul Așezămintelor Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, şi va fi oferită, ca întotdeauna, delegaţilor eparhiilor Patriarhiei Române prezenți la Aeroportul Internaţional „Otopeni”. Ulterior, centrele eparhiale, prin protopopiate, vor distribui Lumina Sfântă fiecărei parohii din cadrul lor. Și în acest an, Lumina Sfântă va fi dusă, prin intermediul unui delegat al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, de la București la Chișinău, unde va fi oferită parohiilor din Mitropolia Basarabiei. În aceeași seară, în jurul orei 19.00, Sfânta Lumină va fi primită la Catedrala Patriarhală de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Icoană veche revenită în patrimoniul Cernicăi

O icoană înstrăinată în urmă cu 40 de ani din patrimoniul Mănăstirii Cernica a revenit marți în posesia așezământului monahal, în urma unei donații. „Această icoană foarte frumoasă și pentru că redă scena unui dialog purtat lângă o fântână care întotdeauna este un simbol foarte prețios al înțelepciunii, al adâncimii”, a transmis Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Opera, intitulată „Duminica Samarinencii” prezintă întâlnirea dintre Mântuitorul și femeia samarineancă la fântână, interacțiune prezentată de Evanghelia Sfântului Ioan, capitolul 4. Făcută de Asociația Comercianților de Opere de Artă din România (ACOAR) și Casa de licitație A10, donația a avut loc în cadrul unui eveniment organizat la Palatul Cestianu Racoviță. La manifestare au participat Horia-Roman Patapievici, președintele casei de licitație A10 by Artmark, Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, și părintele Vasile Pârjol, starețul Mănăstirii Cernica.

Peste 120 de biserici au fost vizitate de Sf. Dimitrie cel Nou

123 de lăcașuri de cult, parohiale sau de mănăstire, au făcut parte din pelerinajul istoric organizat în lunile martie și aprilie în Arhiepiscopia Bucureștilor, cu ocazia împlinirii a 250 de ani de când moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou se află în capitală. Au fost treisprezece zile de pelerinaj, câte una pentru fiecare protopopiat din eparhie. Un astfel de eveniment nu a mai avut loc din anii ’50, când România trecea printr-o secetă severă. Pelerinajul aniversar din acest an a fost o binecuvântare pentru comunitățile vizitate, dar și o chemare la festivitățile organizate de noua sărbătoare din calendar – Aducerea moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou la București (13 iulie). Practic, pelerinajul istoric nu s-a încheiat, ci continuă în sens invers. Episcopii care au condus pelerinajul au adresat frecvent credincioșilor îndemnul de a întoarce gestul Sfântului Dimitrie prin prezența la evenimentele aniversare din 12-14 iulie. De asemenea, Sfântul Cuvios Dimitrie îi așteaptă în fiecare zi pe credincioși, la Catedrala Patriarhală, între orele 07:00 – 20:00. Prima sărbătorire a Aducerii moaștelor Sf. Dimitrie cel Nou la București va fi marcată printr-un program liturgic special la Catedrala Patriarhală. Un moment important al sărbătorii va fi în 12 iulie, când, la ora 20:00, după slujba Privegherii la Catedrala Patriarhală, toți preoții din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor vor participa la procesiunea cu moașele Sf. Dimitrie cel Nou. În 13 iulie, Patriarhul României va oficia Sfânta Liturghie la Catedrala Patriarhală împreună cu un sobor de ierarhi. În cadrul manifestărilor, va fi așezată spre cinstire o icoană omagială în care sunt reprezentați sfinți români care s-au închinat la moaștele Sf. Dimitrie sau ale căror moaște au fost aduse la sărbătoarea lui începând din 1774 și până în prezent. Evlavia românilor față de cuviosul sud-dunărean se manifestă pe fondul ajutorului primit de la el în momente dificile. Românii au simțit ajutorul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou în urmă cu două secole la scăderea epidemiei de ciumă bubonică (1812-1813), dar și în timpul secetei din 1827 sau al holerei din 1831. La fel, în perioada epidemiei de coronavirus, moaștele sale au fost purtate pe străzile Bucureștiului. Diverse mărturii contemporane ale clericilor, monahilor și credincioșilor cărora Dumnezeu le-a dăruit răspuns bun la rugăciuni prin mijlocirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, sunt prezentate într-un volum apărut la Editura Cuvântul Vieții.

61 de ani de la moartea poetului Vasile Voiculescu, numit „doctorul fără de arginți”

Vasile Voiculescu s-a născut în data de 13 octombrie 1884, pe Valea Buzăului, în comuna Pârscov, fiind cel de-al șaselea copil din cei șapte ai familiei Sultana și Costache Voicu. A urmat şcoala din Pleşcoi, apoi cursurile liceale la Buzău şi Bucureşti, terminând liceul la Colegiul „Gheorghe Lazăr”. S-a înscris iniţial la Facultatea de Litere şi Filosofie dar a abandonat-o, în urma presiunilor familiei, pentru Facultatea de Medicină. Natura sa simplă, țărănească, și vocația sa mistică îl determină să respingă disecțiile la care era obligat să ia parte în facultate. Întreaga viață a fost apropiat de medicina naturistă, chiar dacă specializarea sa era medicina internă, igiena și epidemiologia. A absolvit medicina în 1910 şi s-a căsătorit cu Maria Mitescu, studentă şi ea la Medicină, cu care a avut cinci copii. Căutarea spirituală a impregnat întreaga viață a doctorului Vasile Voiculescu, care considera că „medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună” – conform prietenului său, doctorul Constantin Daniel. Devenit foarte cunoscut, grație succeselor profesionale, dar și mediatizării – ținea deja conferințe la Radio pe teme medicale -, a ales să fie aproape de oamenii cei mai simpli, fără a le lua bani, ceea ce se petrecea și după ieșirea la pensie, când o ducea foarte greu financiar. Sunt motivele pentru care a fost numit „doctorul fără de arginți”, explică Marius Vasileanu, profesor de antropologie creștină, într-un articol semnat în Ziarul Lumina. A debutat cu poezie în revista Convorbiri literare (1912), dar a scris și numeroase povestiri și nuvele de inspirație folclorică. În anul 1928 a primit premiul Societății Scriitorilor Români pentru volumul „Poeme cu îngeri”, iar în anul 1941, Premiul Național pentru Poezie. Pentru profunzimea versurilor sale, avea să fie numit de Mitropolitul Bartolomeu Anania „poetul isihast cu chip de sfânt bizantin”. După moartea timpurie a soției (1946), Vasile Voiculescu a intenționat să intre în monahism, dar a renunțat în urma presiunilor familiei. Apropiat de Alexandru Mironescu, de părintele Daniil Sandu Tudor, de părintele Andrei Scrima, Vasile Voiculescu a participat discret, dar constant la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ulterior, când aceste întâlniri au fost oprite de autoritățile comuniste, se va reîntâlni cu prietenii săi de suflet în locuințele acestora și chiar în propria sa casă.

 

Linkuri la știri:

Mărturia femeii care a trecut de la promisiunea mincinoasă a industriei avorturilor la mișcarea pro-viață - Basilica
139 de ani de autocefalie pentru BOR - Basilica

 

 

 

 

Sursa știri: basilica.ro



STIRI EXTERNE - Aprilie 2024
 
BULGARIA: Patriarhul Neofit, pomenit la 40 de zile de la trecerea la Domnul

Mitropolitul Grigorie de Vratsa împreună cu mai mulți ierarhi bulgari au liturghisit duminică la Catedrala Mitropolitană „Sfânta Chiriachi” din Sofia în contextul împlinirii a patruzeci de zile de la trecerea la Domnul a Patriarhului Neofit. Zeci de credincioși au participat la eveniment, în pofida vremii ploioase. După Sfânta Liturghie a avut loc o slujbă de pomenire pentru conducătorul Bisericii Bulgare trecut la cele veșnice în data de 13 martie. Pentru noi toți, Preafericitul Părinte Patriarh Neofit a fost un adevărat exemplu, a spus la final Mitropolitul Grigorie. „Să ne călăuzim mereu după exemplul pe care ni l-a lăsat de smerenie și blândețe, de compasiune și îngăduință, de iubire curată și dezinteresată față de Dumnezeu și față de oameni”, a îndemnat ierarhul. La comemorare au fost prezenți președintele Adunării Naționale, Rosen Zhelyazkov, prim-ministrul în exercițiu, Dimitar Glavchev și alte personalități publice, potrivit Patriarhiei Bulgare. Un trisaghion a fost oficiat apoi la mormântul Patriarhul Neofit, aflat sub colonada Catedralei Mitropolitane.

MUNTELE ATHOS: Peste 100 de români prezenți la hramul Chiliei „Sf. Ipatie” 

Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul a oficiat slujba privegherii  în cinstea Sfântului Ipatie, Episcopul Gangrei. Slujba a început vineri la ora 18:30 cu Pavecernița Mică și starea a patra din Acatistul Maicii Domnului, conform rânduielii athonite. La Sfânta Liturghie au slujit Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Ieroschimonahul Pahomie Vatopedinul, Ieroschimonahul Ignatie Bozianu, starețul Chiliei „Sfântul Ipatie”, Ieromonahul Teofil Covaci de la Schitului românesc Prodromu, împreună cu alți stareți și monahi din Sfântul Munte Athos. Răspunsurile liturgice au fost oferite alternativ în limbile greacă și română de călugări de la Chilia „Sfinții Doctori fără de Arginți” și de membrii grupului psaltic „Nectarie Protopsaltul” din București, alături de monahi de la Chilia „Sfântul Ipatie”. Episcopul vicar patriarhal l-a felicitat pe Ieroschimonahul Ignatie Bozianu „pentru că păstrează în această chilie duhul pe care l-a primit de la duhovnicul și îndrumătorul său, părintele Dionisie Ignat de la Colciu, continuând astfel tradiția evlavioasă și nevoitoare a acestei comunități călugărești, care a fost condusă și care a avut printre viețuitori oameni cu viață sfântă, recunoscuți de monahii athoniți”. De asemenea, Preasfinția Sa a mulțumit Arhimandritului Efrem Vatopedinul, Starețul Mănăstirii Vatopedu, sub ocrotirea căreia se află Chilia „Sfântul Ipatie”, „pentru bunăvoința de a răspunde afirmativ la solicitarea părintelui Ignatie și de a îngădui prezența și slujirea mea la această prăznuire”. Ierarhul a binecuvântat pelerinii prezenți și a apreciat osteneala de a participa la hramul așezământului monahal. „Anul acesta se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea la cele veșnice a Cuviosului Dionisie Ignat de la Colciu, părintele duhovnicesc al obștii de la Chilia Sfântul Ipatie și douăzeci de ani de când stăreția chiliei i-a fost încredințată părintelui ieroschimonah Ignatie Bozianu, de către părintele Efrem Vatopedinul, din încredințarea Cuviosului Dionisie de la Colciu”, a explicat Răzvan Mihai Clipici. Chilia „Sfântul Ipatie” este cunoscută în rândul călugărilor aghioriți și al pelerinilor pentru viața duhovnicească a monahilor români care au trăit în acest loc. Cuviosul Orest Baldovin, ucenicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, și Arhimandritul Dometie Trihenea, mare duhovnic și stareț athonit de la mijlocul secolului al 20-lea, sunt doi dintre cei mai de seamă monahi care au viețuit aici. Sfântul Ipatie, Episcopul Gangrelor este serbat în data de 31 martie/13 aprilie conform calendarului nerevizuit.

ANGLIA: 43 de catehumeni au primit botezul la o biserică grecească 

Slujba a fost oficiată de Arhiepiscopul Ortodox Grec Nichita de Thyateira și Marea Britanie. 36 de adulți și un prunc au fost primiți prin Botez și Mirungere, iar ceilalți au fost primiți doar prin Mirungere. A urmat intrarea neofiților în biserică purtând lumânări, pentru a participa la Sfânta Liturghie. În cadrul slujbei, ei au primit pentru prima dată Sfânta Euharistie. La final, Înaltpreasfințitul Părinte Nichita le-a oferit noilor creștini câte o icoană a celor 12 Apostoli. Primirea în Ortodoxie a avut loc la Biserica celor 12 Apostoli din Hertfordshire, Marea Britanie. Convertiții provin din medii sociale și comunități naționale diverse. Ei au trecut mai întâi printr-un curs de catehizare care s-a desfășurat săptămânal, pe parcursul a nouă luni. La cursurile de catehizare au participat 100 de catehumeni în total. Ceilalți 57 urmează să fie primiți în Biserică în perioada pascală, la mai multe parohii din cuprinsul eparhiei.

ITALIA: Institutul Național de Tumori din Milano vrea să intensifice colaborarea cu preoții ortodocși români

Reprezentanții Episcopiei Italiei s-au întâlnit miercuri cu cei ai Institutului Național de Tumori din Milano. La întrunire au participat președintele unității spitalicești, Gustavo Galmozzi, și o delegație a eparhiei românești condusă de Părintele Gheorghe Militaru, Vicar Eparhial. Gustavo Galmozzi și-a manifestat profundul interes atât pentru identitatea ortodoxă, cât și pentru o colaborare mai activă cu preoții români, sugerând actualizarea protocolului semnat între institut și Episcopia Italiei în 2022. Acordul din 2022 venea în sprijinul românilor care caută tratament pentru cancer în Italia. La discuții, organizate cu sprijinul Iuliei Cupsa Kiseleff, reprezentant pentru Cooperare Internațională Sanitară, au participat și clerici ortodocși ai comunităților din Republica Moldova. Institutul Național de Tumori din Milano este centrul de referință la nivel internațional atât pentru cele mai frecvente tipuri de cancer, cât și pentru bolile oncologice rare și pediatrice.

FINLANDA: Tot mai multe convertiri la Ortodoxie în rândul tinerilor finlandezi

Tot mai mulți tineri cu vârste între 18 și 30 de ani se convertesc la Ortodoxie în Finlanda, a relatat tânărul stareț al Mănăstirii Noul Valaam, Arhim. Mikael Nummela, citat de televiziunea finlandeză Yle. Starețul vorbește săptămânal cu tineri interesați să se convertească la Ortodoxie și chiar să intre în monahism. Obștea mănăstirii este cea mai mare din ultimele decenii, iar vârsta monahilor a scăzut de-a lungul anilor. În prezent, obștea are 18 membri. Tendința a apărut în special după pandemia de coronavirus. Înainte de aceasta, a existat un declin lent, dar constant al numărului de ortodocși din Finlanda. Arhimandritul mai spune că aceeași tendință de creștere a convertirilor în rândul tinerilor se mai înregistrează în Suedia și SUA. Apropierea de granița cu Rusia și războiul din Ucraina au afectat veniturile mănăstirii, prin scăderea numărului de pelerini sau turiști, dar în prezent numărul acestora a crescut, a mai relatat starețul. Mirenii sunt foarte atrași de slujbele și ceremoniile religioase ortodoxe din perioada Sfintelor Paști. Date oficiale arată că 66,6% din finlandezi fac parte din Biserica Evanghelică Luterană, 30,5% se declară neafiliați religios, 1,1% sunt în Biserica Ortodoxă Finlandeză subordonată Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului (la fel ca Mănăstirea Noul Valaam), iar 0,4% se identifică drept musulmani. Universitatea din Helsinki a realizat recent un studiu despre convertirea la Ortodoxie a profesioniștilor finlandezi din domeniul culturii. „Orientarea profesioniștilor culturali finlandezi contemporani către creștinismul ortodox contestă în mod explicit ideea că europenii moderni, educați și luminați sunt laici sau indiferenți din punct de vedere religios”, concluzionează autorii.

 

Linkuri la știri:

 Programul slujbelor la Biserica Sfântului Mormânt în Săptămâna Pătimirilor. Ceremonia Sfintei Lumini - Basilica

Procesiune a românilor în Țara Sfântă de Florii- Basilica


Pastorala Patriarhului Daniel de Sfintele Paşti 2024
 

În scrisoarea pastorală de Sfintele Paști, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel vorbeşte despre Iisus Hristos ca vindecător, cel care „se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior”.

În timpul vieții sale pământești, explică Preafericirea Sa, „Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu-Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl, prin smerită ascultare şi dăruire de sine, întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”.

Totodată, în mesajul pastoral, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a reiterat faptul că sufletească este accesibilă numai prin credință și efort duhovnicesc.

„Pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni”, precizează Patriarhul României.

Preafericirea Sa abordează, de asemenea, teme precum: vindecarea în Sfânta Scriptură, Hristos singurul vindecător, vindecarea de păcat și de moarte, rolul Sfintelor Taine și al pocăinței.

Textul integral:


Pastorala de Sfintele Paști 2024

Hristos a înviat!

Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul1,

În fiecare an, Biserica Ortodoxă Română tratează duhovniceşte, teologic şi filantropic una dintre temele pe care le consideră prioritare în pastoraţie. Dacă anul trecut în centrul preocupărilor noastre misionare şi cultural-sociale a fost pastoraţia persoanelor vârstnice, este firesc ca anul acesta să continuăm lucrarea aceasta, aprofundând tot mai mult, în cuvânt şi faptă, pastoraţia şi îngrijirea bolnavilor. În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2024 drept Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi (fără plată).

În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar, din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, găsim cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalmul 6, 2).

Altă dată, psalmistul constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană: „Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Psalmul 101, 4). De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte: „Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat, şi numele Domnului am chemat: «O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!»” (Psalmul 114, 3-4).

Minunile vindecărilor confirmă predica lui Hristos, puterea și prezența Lui în lume

Domnul Iisus Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel Care a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre. Astfel, Profetul Isaia spune: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Cu alte cuvinte, Profetul Isaia spune că Mesia-Hristos nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă, în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa su­ferinţele şi bolile umanităţii întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este, în primul rând, compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.

În Noul Testament, bolnavii cer vindecare de la Domnul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, însă cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem cât de importantă este activitatea de vindecare a Domnului Iisus Hristos. El nu doar predică, ci aşa cum spune Evanghelia: „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau la El pentru vindecare sufletească şi trupească.

Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era vindecarea pentru misiunea lui Iisus în lume. Într-un anume sens, vindecarea însăşi confirma predica Lui, un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. De pildă, în Evanghelii, Domnul Iisus Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 şi Luca 5, 12-15); sluga sutaşului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 şi Marcu 1, 29-31); cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi şi un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curge­re de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproşi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naştere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Domnul Hristos săvârşeşte şi trei minuni de înviere din morţi, şi anume înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) şi pe Lazăr din Betania, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).

Vindecările pe care Domnul Iisus Hristos le săvârşeşte arată iubirea Sa smerită şi milostivă faţă de oameni, dar aceste vindecări au şi un sens profetic, şi anume ele sunt inaugurarea sau începutul Împărăţiei lui Dumnezeu în lume sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (cf. Apocalipsa 21, 1-4), pentru că Învierea de obşte va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte şi de stricăciune.

Vindecarea de boli nu este ultimul scop al venirii Domnului pe pământ, ci vindecarea de păcat și moarte

Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Domnul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului din Capernaum, Domnul Hristos îi spune mai întâi: „Îndrăzneştefiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Şi apoi îi spune: „Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Matei 9, 6).

Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatulPăcatul înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu, prin neascultarea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Hristos a vindecat păcatul strămoşilor noştri prin ascultare până la moarte, pe cruce (cf. Filipeni 2, 8).

În lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Lui în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, prin Înviere, dăruind oamenilor viaţă veşnică.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul vieţii Sale pământeşti, de la Naşterea Sa în Betleem până la Înălţarea Sa la cer pe Muntele Măslinilor, Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu–Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, ­împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl, prin smerită ascultare şi dăruire de sine, întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. 

Cel care l-a făcut pe om […] Se face El Însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel desfiinţând în trupul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul puterile sufletului nostru” – ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul2.

Sfinţii Apostoli, la fel ca Domnul Iisus Hristos, când vindecă trupul şi sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârşite şi definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viaţa însăşi, adică Viaţa veşnică. El are viaţă în Sine ca şi Tatăl şi o dăruieşte cui voieşte El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci şi Învierea – „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25).

„Pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând…”

În Persoana divino-umană a Domnului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat se află, aşadar, izvorul vindecării noastre de păcat şi de urmările lui: boala, suferinţa, moartea şi stricăciunea.

Cântările Canonului Învierii arată puterea vindecătoare a Sfintei Cruci, adică a Sfintelor Pă­timiri ale Domnului Iisus Hristos, astfel: „Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le, cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat”3. Mântuirea, ca vindecare a naturii umane de păcat, de moarte şi de coruptibilitate sau stricăciune, este cântată în slujba Sfintelor Paşti astfel: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire”4.

De asemenea, este semnificativ faptul că prima sărbătoare după Sfintele Paşti, Vinerea din Săptămâna Luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne aminteşte că harul tămăduitor sau vindecător al lui Dumnezeu s-a arătat lângă Constantinopol, într-un loc pe care a fost zidită o biserică închinată Maicii Domnului. În această biserică s-au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi şi simpli credincioşi, prin milostivirea Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Sale5.

Legătura dintre Vinerea Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos şi Vinerea ­Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate.

În toate duminicile care urmează după sărbătoarea Învierii Domnului până la sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Astfel, Duminica Femeilor Mironosiţe ne arată că aceste femei au fost vindecate de teamă, primind bucurie de la Hristos, Care le spune: „Bucuraţi-vă! […] Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10).

Duminica Slăbănogului de la Vitezda ne arată că vindecarea acestuia de paralizie a fost în acelaşi timp o tămăduire sufletească şi trupească, o izbăvire de păcat şi de boală. Duminica Samarinencei ne arată că această femeie, diferită de evrei ca neam şi credinţă, a fost vindecată de afecţiunea ei dezordonată şi de necunoaşterea adevăratei credinţe. Iar Duminica Orbului ne arată că vindecarea unui orb din naştere are ca scop preamărirea iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca ei să înţeleagă că atât sănătatea (vederea normală), cât şi vindecarea de boală sunt daruri de la Dumnezeu.

Credința, rugăciunea stăruitoare și milostenia înlesnesc vindecarea

Astăzi, Hristos, Cel Care, „în vremea aceea, vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor ­(cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică – Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Sfintele Taine sunt, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos.

Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor, precum şi Taina Sfântului Maslu sunt izvoare permanente de vindecare de păcate, de patimi, de boli şi de suferinţe (cf. Marcu 6, 13; Iacov 5, 14-15). În toate Sfintele Taine ale Bisericii lucrează harul Preasfintei Treimi, care ne arată iubirea milostivă a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre (slujba Sfântului Maslu) şi Izvorul tămăduirilor (slujba Sfinţirii apei).

Însă pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea”6Acelaşi Sfânt Părinte cheamă la vindecare sufletească şi mântuire, zicând: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor”7.

Altfel spus: „Biserica este spital, nu tribunal”. Pocăinţa este reînnoirea harului primit la ­Botez; ea ne aduce vindecarea şi înnoirea vieţii spirituale. Pocăinţa ne pregăteşte pentru primirea Sfintei Împărtăşanii sau Euharistii, spre „tămăduirea sufletului şi a trupului”, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de vecicum se spune în rugăciunile de la Împărtăşire. Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie ne pregătim pentru Înviere (cf. Ioan 6, 51-58). De aceea, Sfânta Euharistie a fost numită „leacul nemuririi”8 sau „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”9. 

Dreptmăritori creştini,

Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. În acest context, Biserica noastră încearcă să contribuie mai mult la alinarea suferinţei, atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (centre medicale, cabinete şi caravane medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.

În aceste zile de sărbătoare, de lumină şi bucurie pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul nostru.

Să ne rugăm pentru pacea din întreaga lume. Să arătăm semne de iubire frăţească şi tuturor românilor aflaţi printre străini.

Cu prilejul sfintelor sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate şi fericire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

 Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel

Prin harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


 

NOTE

1 În redactarea acestei Pastorale au fost folosite: Pastorala de Sfintele Paşti 2012, „Hristos Cel Înviat – Vindecătorul nostru” (a se vedea: DANIEL, PATRIARHUL ­ROMÂNIEI, Făclii de Înviere. Înţelesuri ale Sfintelor Paşti, Ed. Basilica, Bucureşti, 22020, pp. 243-251) şi articolul „Iisus Hristos, Vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre” [autor DANIEL, PATRIARHUL ROMÂNIEI, în: Lumina de Duminică, IX (20 ianuarie 2013), 3 (373)].

2 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia ­întrupării III, 14; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, ­Bucureşti, 2001, p. 244.

3 Canonul Învierii, glasul al IV-lea, Cântarea a 4-a, Duminică, la Utrenie.

4 Luminânda, glasul al III-lea, Utrenia Sfintelor Paşti.

5 Vezi Sinaxarul zilei de Vineri, în Săptămâna Luminată.

6 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan II, 5; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica bolilor ­spirituale, p. 254.

7 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă III, 4; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 263.

8 Clement Alexandrinul, Cuvânt împotriva elinilor X, 106, 2; cf. J.-C. Larchet, ­Terapeutica bolilor spirituale, p. 273.

9 Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni XX, 2; cf. J.-C. Larchet, Terapeutica ­bolilor spirituale, p. 273.




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Nu va predati unei spiritualitati false!

 

Depășirea spiritualității infantile care este un obstacol în calea spre Dumnezeu.

Credința creștină adevărată, și rugăciunea nu sunt doar diferite, ci adesea chiar foarte străine de ceea ce se prezintă ca și credință creștină și rugăciune aici în Occident. Spiritualitatea autentică creștină a fost înlocuită cu o contrafacere, o contrafacere de care trebuie să ne păzim pentru a nu o lăsa să se dezvolte în noi. Și nu ne putem păzi decât dacă putem s-o identificăm și să înțelegem diferența dintre această spiritualitate contrafăcută și spiritualitatea creștină autentică.

Această contrafacere este lumească, se focalizează pe om, și de aceea nici nu reușește să umple inima, de aceea atât de mulți creștini occidentali năzuiesc la ceva mai mult, dincolo de ceea ce propria lor religie le oferă. Da, aceasta poate produce stări emoționale; există o dinamică de grup care apare în anumite stadii ale rugăciunii, care îi emoționează pe oameni, și adesea oamenii pot spune că au fost mișcați de experiența [rugăciunii], și e posibil să se bucure de ea. Dar efectele sunt de scurtă durată, adesea de foarte scurtă durată. Această spiritualitate contrafăcută nu conduce la o transformare, la o transformare prin pocăință. Și, până la urmă, putem zice că aceasta n-are nimic în comun cu mântuirea.

Pericolul cu această spiritualitate falsă este că ține pe oameni într-o stare spirituală infantilă, o stare de spiritualitate infantilă care împiedică pe oameni să vină în contact cu Dumnezeu și să-L trăiască pe Dumnezeu, să se apropie de Dumnezeu. Inima trebuie să ajungă la un punct în care nu se mai concentrează pe ea însăși, ci pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne pierdem timpul cu năzuințe care se focalizează pe noi înșine. Aceasta va fi dificil de urmat pentru mulți oameni, dar… nu trebuie să avem năzuințe nici măcar pentru [a primi] darurile lui Dumnezeu, sau mângâierea lui Dumnezeu.

Adevărata spiritualitate autentică este dorința după Dumnezeu Însuși, nu pentru ceea ce face El pentru noi, sau pentru ce ne poate oferi, ci pentru Dumnezeu Însuși, și doar pentru Dumnezeu. Îți trebuie putere, îți trebuie curaj, pentru a putea face față durerii acestei realități. Există o anumită devastare când suntem dispuși să admitem că viața noastră este plină de durere și că nu este așa cum ne-am dori-o, nici în cele mai bune situații. În fața acestei realități avem nevoie de mult curaj să putem să ne întoarcem la Dumnezeu, și asta nu într-o încercare de a scăpa de durere și de disconfortul vieții noastre, nu doar [în încercarea] de a scăpa sau chiar de a depăși asta, căutându-L pe Dumnezeu doar pentru a depăși durerea din viața noastră, ci în interiorul suferinței noastre să ni-L dorim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva, chiar mai mult decât să scăpăm de durere și suferință.

Așa cum spunea mitropolitul Antonie [Bloom], ”a fi creștin înseamnă a iubi cu bucuria și suferința pe care le vedem la Hristos.” Atunci când ne aflăm în starea infantilă, trăim fiecare durere ca pe ceva de care presupunem că trebuie să scăpăm, ca pe ceva ce sperăm că Dumnezeu va lua de la noi. ”Depărtează de la mine paharul acesta.” Dar realitatea de ucenic adevărat al lui Hristos este de a trece prin pătimire. Așa cum Hristos a zis: ”Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”

Ești cu Hristos atunci când ești abandonat, când ești rănit, când ești respins, când ești batjocorit. Și trecem prin acestea cu făgăduința Învierii, cu învierea credinței în victoria lui Hristos. Dar nu suntem noi aceia care decidem când va veni această victorie în viața noastră, când vom experimenta această victorie în viața noastră. Nu putem insista cu nerăbdare ca răstignirea noastră să ajungă la final din simplul motiv că ne dorim bucuria de a trăi victoria Învierii. De fapt, spiritualitatea creștină autentică ne face să înțelegem că bucuria pe care Dumnezeu ne-o aduce este cunoscută și trăită în dorința noastră de a ne purta crucea. Nu numai în raport cu Învierea care va să vină, ci și în dorința de a suferi și de a înfrunta pătimirile acum.

Acesta este modul în care ne găsim bucuria în Hristos. Nu atunci când rezemăm crucea alături, nu atunci când ne punem crucea jos și zicem: „am făcut tot ce am putut, am fost un slujitor credincios”. Trăim și cunoaștem victoria lui Hristos și în crucea noastră, nu numai în Înviere. Evident, asta e de neatins dacă trăim doar pentru această lume. Dacă moartea este ceva de care în mod constant ne temem și fugim de ea, atunci toate acestea sunt imposibile. Lumea, nu diavolul, poate să ne răpească moartea.

Și, știind asta, suntem chemați să ne bucurăm pentru că greutățile acestei lumi nu ne pot birui dacă trăim cu adevărat pentru Hristos. Credința creștină nu ar trebui să fie redusă la un sistem de autoajutorare, la o modalitate de a ne face viața mai suportabilă, la a găsi realizări personale în această viață, așa cum vedem adesea pe acei evangheliști că promovează la televizor. Deoarece tot ce avem cu adevărat, atunci când conștientizăm moartea, este Hristos. Iar Hristos este totul. El trebuie să fie totul pentru noi.

Chiar și atunci când ne rugăm, reflectăm întotdeauna la judecata pe care o vom avea la întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Bineînțeles că mergem cu viteză spre acel moment final, când vom sta descoperiți în fața lui Dumnezeu. Sf. Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului, a spus: ”Întotdeauna să ai păcatele tale în fața ta și să privești prin ele la Dumnezeu.” Durerea întâlnirii noastre cu Dumnezeu vine din păcătoșenia noastră, din faptul că noi L-am părăsit pe El, fiindcă noi nu suntem doar aceia care am cerut crucificarea Sa, ci noi suntem aceia care L-am crucificat.

Durerea adevăratei spiritualități, a adevăratei vieți duhovnicești, înseamnă să înțeleg în inima mea că eu sunt cel care L-a crucificat pe Hristos. Iar în dragostea Sa, Acesta ne-a permis să-L crucificăm. Ne-a permis să-L crucificăm, nu din alt motiv decât dragostea Sa pentru noi. Iar dragostea este motivul pentru care noi trebuie să ne luăm crucea. Trebuie să-L urmăm pe El chiar și în pătimirile Sale. Din dragoste. Nu sperând la recompense sau beneficii pe care El ni le-ar putea oferi, ci din dragoste pentru El. Întreaga noastră concentrare trebuie să se mute de la noi înșine la Dumnezeu.

Deci observând adevărul, credința creștină autentică, suntem chemați să respingem spiritualitatea contrafăcută. Haideți să ne întoarcem de la suferința noastră, viitorul și dorințele noastre, și chiar de la acele năzuințe ale noastre, pe care le considerăm cumva bune, dar dacă se concentrează pe noi înșine, trebuie să le depășim. Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și trebuie să trecem prin aceste etape și să nu ne oprim la acest stadiu infantil al creșterii duhovnicești. Trebuie să ne îndepărtăm de toate, chiar și de noi înșine, și în special de noi înșine, și să ne întoarcem către Acela care ne iubește.

”Atunci, nu e de mirare de ce este atât de greu să fii creștin – nu este greu, este imposibil. Nimeni nu poate cu bună știință să accepte un mod de viață care, cu cât este trăit mai adevărat, cu atât mai sigur duce la distrugerea sinelui. Și de aceea ne răzvrătim constant, încercăm să ne facem viața mai ușoară, să fim creștini pe jumătate, încercând să ne bucurăm de ambele lumi. Dar în final trebuie să alegem; fericirea noastră se găsește fie într-o lume, fie în cealaltă, nu în amândouă.” – Ieromonah Seraphim Rose

 

 

 – pr. Spiridon Bailey, via chilieathonita.ro



Maica Domnului si sectarii - pr. Pimen Vlad
 
Ce să vă mai spun eu? O să vorbim un pic de Maica Domnului. Eu nu-s răutăcios, dar am văzut de ceva vreme încoace, că le e tare drag de mine la cei de peste gard, cum se spune, din afara ortodoxiei. Mă refer aici la cei din cadrul sectelor, care sunt la noi în România de ordinul sutelor. Am văzut că mă urmăresc foarte mulți. Știți după ce cunosc lucrul ăsta? Atrag într-una comentarii de acolo, bineînțeles, un pic agitate. Și am observat un lucru care îi deranjează pe ei, Maica Domnului. „Ce-i atâta cu Maica Domnului?”. Pun acolo citate din Biblie, nu stau ei să scrie, au copiat câteva citate și am văzut că le mută dintr-o parte în alta pe aceleași. Atâta au învățat și ei atât spun, ce să facă săracii? Mi-e milă de ei!

„Ce Maica Domnului? Ce tot spun de Maica Domnului? Că ce atâta cu Maica Domnului în sus și Maica Domnului în jos? Că Iisus Hristos și atâta, nimic mai mult”. Bineînțeles, țipă cu Biblia în mână, Biblia aceea schimbată, ciuntită, aranjată după placul lor, care nu mai are nicio treabă cu Biblia Ortodoxă. Ei și-au format un Iisus Hristos, de-ăla așa, după modelul lor. Mai zicea cineva și mi-a plăcut ideea, o Biblie și un Iisus Hristos pe modelul american. Și li se pare că sunt grozavi. Și tot țipă că unde spune de Maica Domnului în Biblie?… Că Biblia în sus, Biblia în jos…. Ce frumos spune și în Biblie de Maica Domnului!… O să vorbim un pic de Maica Domnului.

Copilăria Maicii Domnului 

Maica Domnului s-a născut din Sfinții Părinți Ioachim și Ana care nu puteau să aibă copii și după multe rugăciuni le-a dat-O Dumnezeu pe Maica Domnului, Cea pe care n-O suportă ei. Și nu numai că ne-O dat-O, dar gândiți-vă că Ea, la trei anișori a fost dusă un templu. Și ce-o făcut prorocul Zaharia? Da, prorocul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, O luat-O și O dus-O în Sfânta Sfintelor, unde intra arhiereul o dată pe an. Ați înțeles? El fiind arhiereu în anul acela, era insuflat de Dumnezeu și o știut că nu-i o Persoană ca toate celelalte care erau aduse la templu și atunci a dus-O în Sfânta Sfintelor. Și spune că Arhanghelul Gavril Îi aducea hrană din Ceruri. Ați înțeles cine e Maica Domnului? Arhanghelul Gavril Îi aducea hrană din Ceruri!

Și până la 15 ani, Maica Domnului, adeseori intra în Sfânta Sfintelor și se ruga, acolo era locul Ei de rugăciune. Iar în restul timpului o învățat cu celelalte fecioare să țeasă, să împletească, să se descurce în viață, asta erau învățate la templu. Ele după 15 ani se căsătoreau și trebuiau să fie pregătite pentru viață. În afară de rugăciune, învățau de toate acolo. Și așa, Maica Domnului le-a spus: „Eu am fost dăruită lui Dumnezeu și eu nu mă căsătoresc, Eu vreau să mi păstrez fecioria”. Și s-o minunat că nimeni n-o mai fost așa. Și atunci o ales, ați înțeles? Aici să nu greșesc, ori șapte ori doisprezece bătrâni, mai marii templului au zis: „Să nu o nedreptățim, dacă ea nu vrea bărbat, hai să i căutăm un bătrân din bătrânii care sunt trecuți de 70 de ani, ca să aibă grijă de ea”.

Alegerea lui Iosif

Și atunci, au găsit bătrânii aceștia care erau văduvi, și erau cu mărturii, cum se spune, cu viață plăcută lui Dumnezeu și le-a luat toiegele lor și le au pus în templu și au zis: „Hai să ne rugăm toți ca să dea Dumnezeu un semn”. Și ce semn a dat Dumnezeu? Toiagul lui Iosif o înfrunzit și a înflorit și o porumbiță albă s-a așezat pe el. Atunci au înțeles că el îi hotărât de Dumnezeu să aibă grijă de Maica Domnului. Și i-O dăruit-o, dar pentru că era ceva nou, o logodit-o, ca și cum s-ar fi căsătorit cu ea, pentru că nu se putea altfel, nu exista altă cale la ei. Au făcut asta pentru ca în fața lumii să pară totul în regulă și de aceea a fost dăruită în grija lui.

Deci, Iosif avea peste 70 de ani, era văduv, îi murise soția și avea nu mai știu câți copii. N-am citit acum recent ca să vă spun exact câți copii avea el. Cel mai mic copil al lui era undeva pe la 12-13 ani, ceilalți toți erau la casele lor, erau mari, erau căsătoriți. Când i s-a încredințat Maica Domnului lui Iosif, pe copilul ăsta cel mai mic încă îl avea cu el și îl ajuta, Iosif fiind deja în vârstă. El era tâmplar, muncea, dar era de 70 de ani… Și Iosif a luat-o pe Maica Domnului la casa lui. Ea muncea, nu ieșea din casă, stătea și lucra acolo, vă dați seama o copilă tânără și se ruga foarte mult cum era obișnuită.

Buna Vestire

Și ca să nu mă lungesc, când a hotărât Dumnezeu, a trimis pe Arhanghelul Gavril la Maica Domnului și i-a spus așa: „Bucură-te ceea ce ești plină de Har, Domnul este cu tine!”. Deci, a spus „Bucură-te, ceea ce ești plină de Har!”. Deci, Maica Domnului era plină de Har. Ea așa a fost de mică, adică Dumnezeu o pregătit-O, „Domnul este cu tine!”. Deși era obișnuită cu Arhanghelul Gabriel care venea în templu, nu înțelegea ce vrea să îi spună cu închinăciunea asta. „Ai aflat Har de la Dumnezeu și tu vei naște pe Mântuitorul Lumii!”. Eu vă spun cu cuvintele mele, dar este scris în Biblie. Și ce-i răspunde Maica Domnului? „Cum poate să fie asta de vreme ce eu nu știu de bărbat?” pentru că Ea era cu Iosif doar ca păzitor. Și ce-i răspunde Arhanghelul: „Duhul Sfânt te va umbri”.

Aici e taina tainelor! Toată făptura aștepta răspunsul Maicii Domnului, Ea nu a fost forțată, trebuia să accepte Ea lucrul ăsta. Și atunci s-o smerit și-o spus: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” și s-a lăsat în mâinile lui Dumnezeu. Și-n momentul ăla, se zice că s-a zămislit Mântuitorul în pântecele Maicii Domnului de la Duhul Sfânt, cu acceptul Ei.

Deci, toți îi sunt datori Maicii Domnului, toată făptura! Datorită vieții sfinte pe care a dus-o și a harului, cum spune Arhanghelul, s-o smerit și a spus: „Iată roaba Domnului, fie Mie după cuvântul tău!”. Ați înțeles dragilor cine-i Maica Domnului? Mai departe o să ajungem la un lucru minunat. Am făcut o poză din Biblia Ortodoxă, că e scrisul mărunt și o să încep să citesc din Evanghelistul Luca, de la 1, 26:

Luca 1, 26

„Iar în a șasea lună a fost trimis Îngerul Gavril de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea al cărui nume era Nazaret, Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus.

Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea”.

Vestirea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul

Și o să continuăm de aici, dar întâi să fac o paranteză, că aici spune la Evanghelie, n-am citit-o toată, că înainte de asta, tot îngerul Gabriel s-a dus la Zaharia care era arhiereu și slujea. Și i-a spus că va naște un fiu soția lui care era stearpă și era bătrână. Și el a spus: „Cum să fie asta, că soția mea e bătrână?”. „Pentru că n-ai crezut iată, vei fi mut până se va împlini lucrul ăsta”. Și de-asta spune acolo că Elisabeta nu a spus nimănui în momentul în care și-a dat seama că e însărcinată. Șase luni s-o tăinuit pe ea, s-a retras într-un loc și o stat în rugăciune. Și aici o să continuăm acum cu întâlnirea, pentru că Maica Domnului cu Elisabeta erau verișoare.

Și atunci Maica Domnului s-a dus la Elisabeta după Buna Vestire a Arhanghelului Gavril, că doar era ruda ei… s-a dus să-i spumă… și o să citim exact de aici, tot de la Luca 1, 39:

Luca 1, 39

„Și în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ținutul muntos, într-o cetate a seminției lui Iuda. Și a intrat în casa lui Zaharia și a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt”. Ați auzit? Deci, când Maica Domnului o salutat-o  pe Elisabeta, ea s-a umplut de Duh Sfânt. De ce s-a umplut? Cine a venit cu Maica Domnului? Îl avea pe Mântuitorul în pântece și de asta s-a umplut de Duh Sfânt!

Și ce spune Elisabeta: „Da, iar când a auzit Elisabeta Salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, Și cu glas mare a strigat și a zis: Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”.

„De acum mă vor ferici toate neamurile”

Ați auzit ce a zis Elisabeta? „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău și de unde mie aceasta ca să vină la mine Maica Domnului meu?”. Maica Mântuitorului, Maica Domnului despre care spune Biblia și pe care n-o suportă cei din afara gardului. Și ce răspunde Maica Domnului? Că ”Iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El”.

Deci, ați auzit ce a zis Maica Domnului? „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” și aici fiți atenți: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”. Ați înțeles ce-o spus? „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”. Știți ce înseamnă asta? Toate popoarele, adică întotdeauna, veșnic, toate popoarele o vor ferici pe Maica Domnului. Nu doar cât o trăit pe pământ, că atunci nici n-o știau mulți. Ați înțeles? Deci, la nesfârșit: „Iată de acum mă vor ferici toate neamurile”. Toate popoarele pământului o vor ferici, ați înțeles? Și acei de dincolo de gard care n-o suportați pe Maica Domnului!

Da, dragilor! Chiar am dorit să vă spun asta ca să vedeți ce frumos vorbește Biblia noastră Ortodoxă tradusă din greacă, Biblia originală. Nu aia de care v-am spus eu, ciuntită și rotunjită după bunul plac, cu care stați toată ziua în mână, de s-ar putea la urmă cu aia să vă bată Dumnezeu în cap, să vă spună că v-ați bătut joc de Biblia asta și că v-ați folosi de numele ei.

Ortodoxia este de peste 2000 de ani

Mai revin cu un lucru despre ortodoxie, da? Mântuitorul i-o avut pe ucenici și apostoli și le-o spus așa la Apostoli: „Luați Duh Sfânt, Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute!”. Ați înțeles? N-o spus Dumnezeu că ”Eu o să fac!”, nu! Le-o dat Duhul Sfânt Apostolilor ca ei să facă lucrul ăsta, bineînțeles prin harul Duhului Sfânt, dar să facă ei. Și Apostolii la rândul lor o hirotonit Episcopi, Episcopii pe preoți, care prin punerea mâinilor o primit același har până în zilele noastre, de 2000 de ani. Ați înțeles?

Deci, prin punerea mâinilor, celor la care le veți ține ținute vor fi, adică neiertate și cărora le veți dezlega, dezlegate vor fi, adică vor fi iertate. Ați înțeles? Unde aveți voi (n.n. cei de dincolo de gard) lucrul ăsta? Noi în ortodoxie îl avem de 2000 de ani! Ia cercetați-vă voi singuri istoria voastră și rădăcinile! De unde ați apărut? Unii de 50 de ani, alții de 100, alții de 200 de ani! Dar Hristos… sunt aproape 2000 de ani de când ne-o dăruit lucrurile astea. Unde ați fost în perioada asta, până ați apărut? De unde aveți voi rădăcinile, v-ați pus problema asta? Gândiți-vă bine!

Necinstirea mamei prietenului

Și că tot vorbim de Maica Domnului, voi spuneți că-l cinstiți pe Isus Hristos, cum ziceți voi… Da, dar o defăimați pe Maica Domnului! Hai s-o luăm acum omenește, să vă dau un exemplu omenesc: să zicem că aveți un prieten bun, cel mai apropiat prieten, în care aveți încredere, că așa spuneți voi că e Isus Hristos pentru voi, da? Și vă duceți în vizită la El acasă și El vă primește în salon, iar acolo v-o prezintă pe Mama Lui. Și voi ce faceți? Nu vreau, să plece de aici, de Ea nu mă interesează, Tu ești prietenul meu. Mamei îi întorci spatele, nici măcar n-o saluți, n-o bagi în seamă! Nu! Că Ea și-a făcut treaba că Te-o născut și ce treabă are Ea acum? Dă-O afară acum, că nu mai are treaba aici, Te-a născut, să fie sănătoasă să-și vadă de treabă!?

Ce-o să zică prietenul ăla? Că ai dreptate? Vă asigur eu, dacă nu în șuturi, cu coada de mătură o să vă dea afară! Adică cum vă bateți joc de Mama mea care m-o născut, care o avut grija Mea, care M-o purtat în brațe? Și voi vă bateți joc de ea? Afară de aici, să nu vă mai văd pe la Mine niciodată!  Ați înțeles? Asta faceți voi și vă bateți cu pumnul în piept, ”Biblia și Biblia”, da? Gândiți-vă bine și treziți-vă odată la realitate și înțelegeți cine-i Maica Domnului cu adevărat ca să nu vă pară rău mai târziu, să vă căiți și să fie prea târziu, ați înțeles?

Și hai să vă mai dau așa, o idee. Știu că nu suportați Biserica Ortodoxă și permanent, am văzut filmări, aruncați cu noroi, că preoții…, că numai bani…, că nu vă lăsați prostiți… că nu știu ce… Măi oameni buni, vedeți-vă voi liniștiți de treabă și lăsați Biserica să-și vadă de treaba ei! Noi nu aruncăm cu noroi în voi. Vedeți că de atâția ani fac filmări, vorbesc, nu v-am deranjat, pentru că Dumnezeu ne-a lăsat liberi. Dar pentru că v-am văzut atât de interesați de mine, să comentați la filmările mele, hai să vă bag și eu un pic în seamă și să vă vorbesc de Maica Domnului, pe care n-o suportați voi.

Intrați într-o biserică și stați de vorbă cu Maica Domnului 

Și hai să vă dau și o idee, n-aveți nimic de pierdut, că doar aveți încredere că voi sunteți ăia puternici, sunteți buni și așa mai departe….n-aveți nimic de pierdut. Ia duceți-vă și intrați într-o Biserică Ortodoxă! Nu-i nevoie să mergeți când e slujbă, că poate vă deranjează, duceți-vă când nu-i slujbă și e liniște. Duceți-vă la noi într-o Biserică Ortodoxă și o să vedeți un lucru: în dreapta e Icoana Mântuitorului, iar în stânga e Icoana Maicii Domnului, mare, special pusă la închinare, frumos! Duceți-vă în fața Icoanei Maicii Domnului și stați acolo măcar jumătate de oră și vorbiți cu Ea. N-aveți nimic de pierdut! Spuneți-i ce vreți voi, dar să nu uitați un lucru, că sunteți în Casa și în Salonul lui Isus Hristos Cel adevărat, despre care pretindeți că vorbiți și voi.

Și El ascultă tot ce îi spuneți Maicii Domnului, tot ce gândiți voi. Că n-o să-I spuneți cu voce tare, că sunteți în biserică, dar în mintea voastră, o să asculte orice gând, orice cuget pe care I-l spuneți Maicii Domnului. Spuneți-I ce vreți voi, nu vă dau eu idei, discutați cu Ea și spuneți ce vreți voi. Dar cu mare grijă, că Mântuitorul Hristos stă și ascultă tot. Faceți lucrul ăsta, nu aveți nimic de pierdut, așa, pentru experiența voastră, dar cu mare grijă ca să nu vă dea Mântuitorul, cum am spus, din Salonul Lui în șuturi afară, nu preotul, nu cei de acolo, că nu știu aceea ce gândiți voi.

Duceți-vă și stați un pic de vorbă cu Maica Domnului cum vreți voi, uitați vă la icoana Ei și stați o jumătate de oră acolo! Ce aveți de pierdut? Că stai o juma de oră și te bați cu Biblia în piept sau pe străzi, că strigi după oameni sau că stai la o cafea sau stai la un ceai… Du-te și stai într-o Biserică Ortodoxă jumătate de oră, n-ai nimic de pierdut! Faceți lucrul ăsta așa ca o idee vă spun eu, poate o să înțelegeți ceva din toate astea! Da?

La judecată Maica Domnului va fi de a dreapta Mântuitorului

Cred că ajunge ce am spus pentru cei de dincolo de gard, pentru că na, i-am văzut atât de râvnitori și că mă urmăresc cu drag și am zis că totuși să le dau un cuvânt și lor, ca să nu aibă îndreptățire că ei n-au știut, când o fi acolo să ne ducem la judecată, că toți o să ne ducem acolo, da? Și să nu uitați, se spune că la judecată, gândiți-vă bine mai ales cei care o să vă duceți să stați jumătate de oră în fața Icoanei Maicii Domnului, se spune că la judecată, Maica Domnului va fi de a dreapta Mântuitorului și în stânga va fi Sfântul Ioan Botezătorul, cel despre care am citit mai devreme, a cărui mamă este Elisabeta, da? Prorocul cel înainte mergător! Mântuitor va fi în stânga și Maica Domnului în dreapta la judecată!

Oare cum o s-o priviți voi pe Maica Domnului când vă duceți acolo la judecată și știți că ați defăimat-O și nu v-a plăcut de Ea? Gândiți-vă bine la asta și nu vă mai mă mai bateți în piept cu citate din Biblie, că nu alea va mântuiesc, gândiți-vă bine! Că-i ușor să înveți citate pe de rost, să te bați cu ele în piept, dar nu vă ajută cu nimic! De ajutor e viața trăită cum trebuie și lupta de zi cu zi! Și să nu uitați că voi nu aveți un lucru, nu aveți iertarea păcatelor prin punerea mâinilor pe care Mântuitorul o dat-o  Apostolilor, episcopilor și preoților mai departe, ați înțeles? Iertare care există din plin în Biserica Ortodoxă, gândiți-vă bine la asta!

Să nu uitați niciodată de Maica Domnului

Și acum mă întorc la dragii mei cu care vorbesc de atâția ani prin filmări. Mă iertați că am făcută așa un ocol, dar trebuia să le spun și lor ceva despre Maica Domnului. Poate mai înțelege unul dintr-o sută, dacă înțelege ceva… Contează cine-i Maica Domnului pentru noi, cât îi de bună Maica Domnului, cât îi de milostivă, câtă dragoste are și cât mijlocește pentru noi la Bunul Dumnezeu. Cea care mereu ne ia în brațe: „Hai, copilul meu, hai să luptăm un pic!”. Cădem, ne ridică, ne mângâie, iar ne ajută mai departe, îi Mamă Noastră a tuturor! Și de-asta dragilor, să nu uitați niciodată de Maica Domnului, nici o zi fără Maica Domnului!

Căndeluța aprinsă, cum am spus, cu ulei acolo la icoana Maicii Domnului în fiecare zi, să facem o rugăciune, să aducem astfel o jertfă din partea noastră. Și atunci Maica Domnului o să ne iubească și mai mult și mai mult o să aibă grijă de noi, de copiii noștri, de toți cei din jur. Da, dragilor? Cred că m-am lungit de ajuns acum în discuția asta, dar trebuia să o fac și să ne lăsăm în grija Maicii Domnului.

Să ne ostenim cum putem în acest post

Uite, ce post frumos avem acum! Un post așa, să zicem, pregătitor pentru Înviere. Fiecare să ne ostenim cum putem. Și să știți un lucru, orice zi de post, orice metanie făcută, orice rugăciune făcută, nu se pierde, toate astea se duc acolo unde trebuie. Și dacă putem, să facem o rugăciune pentru ceilalți din jur, care sunt în suferință, în boli, în necazuri, în diferite situații grele, să le întindem și o mână de ajutor, ceva, o bucată de pâine, să ne sprijinim unul pe altul cu ce putem noi, ar fi mare lucru. Și să judecăm mai puțin, să ne rugăm mai mult, să facem mai mult bine. Și cât putem să-i îmbrățișăm pe toți din jurul nostru, că toți au nevoie.

Chiar mă întreba cineva despre dragostea asta și i-am zis că dragostea înseamnă să dăruiești, să îmbrățișezi, să-i sprijini pe cei din jur, asta-i dragostea. Nu s-o așteptăm și s-o cerem, nu! S-o oferim! Și atunci Dumnezeu, dacă vede că mai avem dragoste între noi, ne mai lasă, ne mai acoperă, mai amână greutățile astea care stau gata să vină peste noi. Le mai amână pentru că vede că oamenii încă se mai respectă, încă mai au dragoste, încât se ajută, iar Maica Domnului sigur va sta cu mâinile întinse și se va ruga pentru noi. Da, dragilor?

Să ne ajute bunul Dumnezeu, Maica Domnului și Toți Sfinții!

Doamne ajută!

 

chilieathonita.ro



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Liturghia Darurilor inainte-sfintite si timpul nevointelor - Arhimandrit Mihail Daniliuc
 

Este vremea Postului Mare, când Biserica face apel la nevoință și la mai multă rugăciune pentru îndreptare, spre reabilitarea ființei umane căzute în păcat și redobândirea „frumuseții celei dintâi”. În lupta de restaurare a omului, un rol esențial îl are Sfânta Euharistie, pe care credincioșii o primesc mai des în decursul Sfântului și Marelui Post, chiar dacă este timp de ajunare, când Sfânta Liturghie propriu-zisă se slujește doar sâmbăta și duminica. În celelalte zile din săptămână, ritualul ortodox prevede săvârșirea Liturghiei Darurilor înainte-sfințite.

După unele însemnări, în perioada primară, Liturghia Darurilor mai înainte-sfințite se oficia nu doar în vremea Postului Mare, ci și în celelalte zile de ajunare din cursul anului bisericesc, deci și în cele din afara Păresimilor. Reglementarea de astăzi a rânduielii o datorăm canonului 52 al Sinodului II, Trulan (691-692), care precizează că Liturghia Darurilor îna­inte-sfințite se poate săvârși, de regulă, în orice zi din postul Păresimilor, cu excepția zilelor aliturgice, adică luni și marți din prima săptămână și Vinerea Sfintelor Pătimiri, când se oprește slujirea oricărei Sfinte Liturghii, și a zilelor când este rânduită una din cele două Liturghii (toate sâmbetele și duminicile din Post, Joia Sfintelor Pătimiri, sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului și Buna Vestire).

Această rânduială reglementată în veacul al VII-lea o continua, în fapt, pe cea prevăzută de canoanele 49 și 51 ale Sinodului din Laodiceea (343), care afirma că „zilele Sfintelor Păresimi sunt zile de doliu, de străpungere a inimii și omorâre a trupurilor noastre, pentru ca, făcându-ne sădiți întru asemănarea morții lui Hristos, să ne facem părtași și ai Învierii Lui, bucuria Învierii nefiind celebrată desăvârșit în Dumnezeiasca Liturghie”.

Prevederile amintite nu au putut opri tradiția împărtășirii dese a monahilor sau practica „rezervei” de Împărtășanie peste săptămână, nu doar pentru cei din cinul monahal, ci și pentru credincioșii mai evlavioși, pentru care Sfânta Euharistie a devenit centrul vieții, aceștia înțelegând ce avea să spună mai târziu un Părinte al Bisericii: „Dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup și Sânge al Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieții celei adevărate, n-ar avea decât iluzia vieții, n-ar avea darul sfințeniei”.

Rânduiala împărtășirii monahilor din „rezerva euharistică” o găsim menționată și după sec. al IV-lea, în Limonariu sau Livada duhovnicească, o culegere de istorioare, întâmplări, experiențe duhovnicești și povățuiri ale călugărilor din mănăstirile Orientului veacurilor VI-VII d.Hr., scrise de părinții Ioan și Sofronie.

Dacă amintitele canoane explică în mod clar când săvârșim Liturghia Darurilor în decursul anului bisericesc, ele nu specifică timpul din zi când să o slujim. Până în secolul al X-lea, Typikonul din Constantinopol lăsa la alegerea celui mai mare stabilirea momentului oficierii Liturghiei Darurilor mai înainte-sfințite, atât în post, dar și în zilele de miercuri și vineri de peste an.

De altfel, timpul liturgic zilnic al împărtășirii a variat de la vremea amiezii, justificare potrivit căreia rostul slujbei Tipica sau Obednița era tocmai cuminecarea monahilor, până la vremea de seară. Pe când „Tipica era legată de Ceasul al IX-lea, Liturghia Darurilor mai înainte-sfințite era legată de Vecernie, pentru a păstra regula de a nu rupe postul decât la apusul soarelui”, ne lămurește ierom. Makarios Simonopetritul, autorul cunoscutei cărți Triodul explicat.

În cadrul rânduielilor cultuale răsăritene, singura slujbă cu oficiere „mobilă” în cursul zilei liturgice rămâne Sfânta Euharistie. Rânduielile de la Vecernie, Pave­cerniță, Utrenie, Ceasuri sau Miezonoptică arată condiționarea lor temporală, legată de anumite evenimente din istoria mântuirii nea­mului omenesc (venirea lui Mesia, răstignirea, moartea Mântuitorului Hristos, pogorârea Sfântului Duh etc.), pe când Taina Euharistiei a cunoscut în istoria Bisericii toate variantele temporale de săvârșire, căci nu timpul se impune asupra Dumnezeieștii Liturghii, ci Liturghia se impune asupra timpului.

Până la stabilizarea istorică a momentelor actuale ale oficierii Euharistiei, între Ceasul III și VI sau la Vecernie, Sfânta Liturghie a stat în legătură cu agapele precedându-le, cu postul, urmând ajunării sau cu privegherile de noapte, în prelungirea lor, spre dimineață.

Revenind la momentul săvâr­șirii Liturghiei Darurilor, diversitatea părerilor liturgiștilor, dar și practica existentă în Răsăritul Ortodox arată tocmai „mobilitatea” slujbei Euharistiei de care făceam vorbire anterior. De exemplu, la Patriarhia de Constantinopol ea se săvârșește dimineața, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Liturghia Darurilor se oficiază după miezul nopții, spre dimineață. În Sfântul Munte Athos, marile chinovii au rânduieli specifice legate de timpul săvârșirii Liturghiei Darurilor: unele mănăstiri au luat rânduiala de la Sfântul Mormânt, săvârșind-o după Utrenie, adică spre dimineață, iar altele, pe la orele amiezii. Doar în unele chilii grecești s-a statornicit obiceiul oficierii ei seara. În Grecia, se păstrează aceeași rânduială ca în Sfântul Munte, în sensul că unele biserici o săvârșesc în prima parte a zilei, iar altele seara. În Biserica Rusă a rămas împământenită slujirea Liturghiei Darurilor în prima parte a zilei. Nevoile pastorale din Occident au impus oficierea ei seara; această particularitate liturgică s-a discutat într-o ședință de sinod prin anii 1970, admițându-se ca eparhiile rusești din diasporă să poată săvârși Liturghia Darurilor spre seară, pe când în țară să se continue rânduiala slujirii ei dimineață.

La noi, Liturghia Darurilor se săvârșește după modelul constantinopolitan, adică, dimineața, după cum se întâmplă la Catedrala Patriarhală, dar în ultimul timp s-a statornicit în mai multe zone din țară și rânduiala slujirii după Ceasul al IX-lea, adică seara. Odată cu această practică, s-a redeș­teptat și tradiția primelor veacuri ca sârguitorii credincioși, care doresc a se împărtăși în cadrul acestei slujbe, să ajuneze total până la vremea săvârșirii ei, fapt încurajator în privința intensificării vieții duhovnicești, după spusele lui Alexander Schmemann: „Nicăieri nu găsim mai bine și mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii și al Postului Mare decât în zilele Împărtășaniei de seară - nu numai sensul postului, ci și al Bisericii și al vieții creștine în totalitatea ei”. - Ziarul Lumina




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Antihrist nu poate veni decât într-o lume de iad - Preot Ioan Istrati
 
Antihrist nu poate veni decât într-o lume de iad.
 
Să facem un exercițiu de imaginație (sic). Acum o sută de ani, se termina primul război mondial. Europa își lingea rănile, își îngropa milioanele de morți și se reconfigura harta națiunilor, sfărâmând coloșii imperiali. Era valabil și în restul lumii, doar cu un decalaj. Dincolo de ororile războiului, omenirea încă afirma firescul, bunătatea, milostivirea, chiar dacă nu le practica. Era cu neputință să susții o aberație imorală și să rămâi netaxat. 
 
Cel viclean a văzut că nu are niciun sens să omoare milioane de oameni, mai ales că mulți dintre ei, omorâți fără vină, se salvau de gheara întunericului și mergeau în lumina raiului. Așa că războaiele mondiale au fost niște hemoragii uriașe ale umanității care au umplut lumea de ucigași, dar și de uciși fără de vină. Înverșunarea iadului împotriva cosmosului uman n-a reușit decât să smulgă mulțime mare de martiri din lanțurile diavolului. 
 
Așa că metodele s-au rafinat. Omul nu trebuie omorât cu trupul, ci trebuie omorât sufletește, ca să meargă de bună voie în iad, încă din viața aceasta. Este ceea ce Împăratul David, cu privirea sa mai pătrunzătoare decât cerurile, a văzut: „Să vină moartea peste ei și să se pogoare în iad de vii, că vicleșug este în locașurile lor”. 
 
Așa că în loc de camere de gazare, vrăjmașul și-a rafinat cabinetele de ginecologie. În loc să strângă nefericiți în lagăre de concentrare, diavolul a intrat cordial în fiecare casă și în fiecare buzunar, prin televizor și telefon. În loc de foamete programată, ca la Holodomor, demonul înfometează de har lumea, prin distrugerea educației creștine și morale. În loc de selecția naturală a naziștilor, cel rău omoară veșnic bătrânii prin eutanasie, pruncii prin avort și tinerii prin desfrânare. Securitatea care te asculta și te sălta pentru orice nimic, acum e rețea socială, care te ascultă, te supraveghează și te vinde ca pe o marfă. 
 
Și totuși, pentru întronizarea lui Antihrist, nu e de ajuns. Oamenii încă mai recunosc, în miopia lor, un om bun de un om rău, o faptă bună de o ticăloșie, un dar de un furt etc. retina morală a umanității nu e deplin coruptă și opacizată. Trebuie mai mult. 
 
În oroarea de iad a lucrării antihristice, demonul și-a pus legiunile la treabă pentru spurcarea tuturor categoriilor de oameni, dar mai ales prin obligativitatea acceptării acestor orori, pentru care Dumnezeu a ars cu foc cetățile biblice. 
Nu numai că anomalia pasiunii pentru cel de același gen a devenit banală, ci e obligatorie în manuale, în filme, în desene animate, pe internet, youtube, facebook,  iar pruncii noștri cu suflete de rai sunt spurcați de zor, pentru a moșteni iadul. Mai mult, dacă afirmi oroarea scatofilă, ești pasibil de închisoare, pentru că ești intolerant, incitator la ură și medieval. 
 
Nu numai că avortul nu mai e considerat o crimă feroce și iremediabilă, ca acum o sută de ani, ci e obligatoriu, permis până în ultma zi de sarcină, manipulat de orice nimeni, „celebrat” de oamenii iadului. Oprah, acea prezentatoare celebră din căsoiul ei grețos de sute de camere a înființat o mișcare socială „Shout your abortion”, adică „strigă, celebrează, declară și bucură-te că ai tăiat în bucăți și ai sfărâmat singura ta șansă la nemurire”.
 
Abuzul și distrugerea copiilor de fiarele bolnave pedofile nu mai e o mizerie condamnabilă la închisoare pe viață, ca acum o sută de ani, ci e cosmetizată, edulcorată, justificată de cercetători veniți direct din bolgiile infernului să ne spună cum e acolo. 
 
Uciderea bătrânilor disperați și vulnerabili nu mai e o mârșăvie nemernică ascunsă sub preșul istoriei, ci o banalitate cu care copiii de azi pun mâna mai repede pe averea strânsă din truda părinților. 
 
Sexualitatea, în loc să fie o manfestare firească a calității de adult și a iubirii conjugale, născătoare de prunci, a devenit disciplină școlară pentru copiii de grădiniță și de școală primară, pentru ca de mici umanoizii să devină obsedați sexual, prădători și nemernici. 
 
Societatea evoluează spre obligativitatea păcatului, spre infuzarea cu forța a răului în orbite prin manipulare și prin distrugerea adn-ului moral al umanității în favoarea plăcerii epidermice, a iluziilor de stăpânire și a raiului de carton al acestei vieți. 
 
Biserica, asediată și invadată de această mentalitate, trebuie să păstreze adevărul, chiar și cu prețul vieții membrilor ei. În lupanarele publice ale imperiului roman, oamenii lui Hristos au murit cu milioanele pentru a-și păstra ființa curată și au moștenit viața veșnică, împpreună cu Mirele cel preacurat al vieții lor. Suntem prea puțini și e prea târziu, însă niciodată porțile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos, Cel răstignit și înviat. - Activenews


Isihasmul sau cum sa ne pastram inima in rugaciune - Pr. Ștefan Sfarghie
 

Isihasmul ca disciplină as­cetică a apărut în mediile monahale şi s-a născut ca învăţătură teologică în secolele 4-5. Tradiţia Răsăritului, de-a lungul căreia se va dezvolta isihasmul, nu reprezintă un simplu sistem de cunoştinţe abstracte, ci ea este o axă care orientează viaţa creştină spre Dumnezeu. Aşadar, Tradiţia Răsăritului, care s-a fixat încă din epoca Apostolică şi s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în zilele noastre (conform căreia aspiraţia creştinului este trăirea în şi pentru Dumnezeu), este axială în Ortodoxie. În cadrul isihasmului vorbim de o remarcabilă creaţie teologică, spirituală şi culturală, continuatoare a Tradiţiei celor şapte Sinoade Ecumenice, care vizează îndumnezeirea omului.

În Ortodoxie, isihasmul reprezintă o cale spirituală specifică tradiţiei orientale şi este esenţial atât pentru viaţa spirituală a Bisericii, cât şi pentru doctrina ei. Părintele Andrei Scrima spunea că isihasmul nu este ceva abstract, ci poate fi înţeles doar dacă este privit ca un ansamblu de două elemente complementare şi indisolubile: termenul se referă deodată la o cunoaştere teologică conceptuală, care îl conduce pe om către înţelegerea unei experienţe spirituale trăite. Cu alte cuvinte, isihasmul nu poate fi înţeles decât ca trăire spirituală, ca experienţă spirituală reală de înaintare pe calea desăvârşirii încă din viaţa aceasta.

Un rol deosebit de important în acest urcuş duhovnicesc îl are rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus. Despre aceasta, Sfântul Cuvios Nil de Sora spunea: „Se cuvine să căutăm liniştea spiritului, să evităm orice gând, chiar şi pe acelea care ar părea permise, să fixăm în mod constant adâncurile inimii şi să spunem Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Apoi vom schimba: Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Această ultimă formă este, după Sfântul Grigorie Sinaitul, cea mai uşoară pentru începători. Dar nu trebuie să schimbăm formula prea des, ne sfătuieşte el, ci numai câteodată. (...) Recitând cu atenţie această rugăciune, vei sta în picioare sau aşezat, sau chiar culcat, reţinându-ţi respiraţia, pe cât posibil, aşa încât să nu respiri prea des, după sfaturile lui Simeon Noul Teolog şi ale lui Grigorie Sinaitul. Invocă-L pe Domnul Iisus cu o dorinţă fierbinte şi într-o aşteptare liniştită, lepădând de la tine orice gând. (...) Dacă vezi necurăţia duhurilor rele, adică gândurile, apărând în cugetul tău... nu le da atenţie, spune Grigorie Sinaitul; ci reţinându-ţi respiraţia, închizând spiritul în inimă, invocându-L pe Domnul Iisus neîncetat, cu mare atenţie, ele vor fugi, arse pe nevăzute de Cuvântul dumnezeiesc. (...) Isihia (...) înseamnă să-L cauţi pe Dumnezeu în inima ta, adică să-ţi păstrezi inima în rugăciune şi să te regăseşti în mod constant în interiorul ei, aşa cum a zis Simeon Noul Teolog” (John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007).

Vorbind despre redescoperirea înţelesului adevărat al isihasmului, părintele Andrei Scrima preciza că aceasta nu se realizează doar printr-o cufundare în trecut, în vederea refacerii traseului istoric, spiritual şi doctrinar al isihasmului, ci apropierea de isihasm reprezintă o mergere spre centru, tradiţia isihastă fiind centrală în Ortodoxie. Definindu-se şi formulându-se în istorie ca adevărată teologie, isihasmul a dat naştere unei controverse teologice, a cărei consecinţă a fost asocierea sau perceperea sa în mediul teologic occidental ca fiind o sectă incomprehensibilă şi cel puţin ciudată. Cu toate acestea, în renumitul secol al 18-lea, isihasmul a fost pentru Biserica Răsăritului un imbold, dar şi o şansă în păstrarea nealterată a doctrinei celei adevărate, într-o vreme în care aceasta era atacată de ideile iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze.

În secolul 20, părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) a iniţiat traducerea integrală în limba română a scrierilor filocalice, cărora le-a adăugat introduceri, dar şi numeroase explicaţii în note de subsol, aceasta asigurând într-o bună măsură supravieţuirea duhovnicească a poporului român în faţa comunismului ateu. În acest sens, părintele Stăniloae spunea că nu este de ajuns „să-i spui omului în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, ci trebuie să-l îndrumi pas cu pas cum să se izbăvească de uriaşii păcatului, care îi pun tot felul de piedici, şi cum să procedeze pentru a se întări în viaţa virtuoasă” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. I, din „Cuvântul înainte” al traducătorului, Sibiu, 1964).

În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sublinia faptul că, prin Filocalie, „fiecare generaţie este chemată să înveţe la rândul ei, în chip nemijlocit, cum să transforme valorile credinţei în puteri spirituale actuale şi regeneratoare ale omului lăuntric, deoarece această colecţie este un fel de ghid esenţial al vieţii contemplative ce-i poartă pe creştini spre mântuire („Cuvântul înainte” al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Filocalia, vol. I).

Să luăm aminte că într-o lume marcată de principiile autonomiei persoanei, în care obiectivitatea ştiinţei era absolutizată, într-o lume independentă de Dumnezeu şi aflată în plin proces de modernizare, Ortodoxia venea cu un mesaj îndrăzneţ, isihasmul cu rugăciunea inimii, nu pentru a se opune Modernităţii, nu pentru a impune ceva, ci pentru a propune o cale spirituală care, urmată cu responsabilitate, îi permitea omului să rămână fidel Tradiţiei axiale patristice şi într-o cunoaştere în continuitate cu duhul Tradiţiei patristice, oferindu-i totodată şansa înaintării pe calea desă­vârşirii şi apoi a îndumnezeirii.

Dacă ar întreba cineva cât de autentică mai este astăzi spiritualitatea isihastă în Biserică şi la ce ajută ea, vom răspunde că este surprinzător de actuală (mai ales pentru creştini) datorită fidelităţii sale faţă de concepţia biblică despre Dumnezeu şi om, şi pentru faptul că în centrul ei are o realitate unică, şi anume: Iisus, Fiul lui Dumnezeu înomenit. La ce ajută ea? La cunoaşterea mai intimă a lui Dumnezeu şi a semenilor, la smerenie, la renunţare la egoism, la vieţuire curată, la pace sufletească, la cultivarea virtuţilor creştine şi apoi la îndumnezeire. - Ziarul Lumina



Lamuriri dogmatice si duhovnicesti - Mihai-Alexandru Vladu

Întrebări și răspunsuri

Am o întrebare legată de interviul despre Cununie: "Femeile ar trebui să știe de la început că primul „copil” pe care-l vor avea este bărbatul lor." Cum adică? Puteți dezvolta, vă rog? Mulțumesc!

Am specificat că "Femeile ar trebui să știe de la început că primul „copil” pe care-l vor avea este bărbatul lor", deoarece există o diferență funcțională, fundamentală, între bărbat și femeie, în favoarea femeii. Aceasta este reprezentată de harisma maternității. Nu știu dacă am specificat în interviul ascultat de dumneavoastră, dar această harismă a femeii o face să dea naștere nu numai pruncilor, dacă există motive binecuvântate în acest sens, adică neputințe ale firii. În orice caz, fie că femeia dă naștere pruncilor sau nu, ea naște dragoste, înțelegere, milă, armonie, bună înțelegere, credință nefățarnică și multe altele, în sufletul celor din familia ei imediată și în jurul său. În acest sens, soțul este primul care are nevoie absolută ca toate acestea să se nască în sufletul său, iar soția este cea care i le naște în inimă prin felul ei de a fi, adică de a-și manifesta harisma maternității. La asta ajută și faptul că, duhovnicește, nu există grad de rudenie între soți, deoarece ei devin, prin Taina Cununiei, un singur trup duhovnicesc. Altfel, tot ceea ce eu am enumerat, mai sus, nu poate avea loc.

La toate acestea să adăugați faptul că bărbatul are harisma rațiunii, nu în sensul că femeia ar fi irațională, ci în sensul pragmatismului absolut, pragmatism ce nu poate exista decât în absența harismei maternității. Pe lângă asta, din cauză că noi nu aveam harisma maternității, întotdeauna rămânem mult mai imaturi decât femeile și, chiar și din acest punct de vedere, e ca și cum am fi copii, în comparație cu femeia care trăiește jertfelnic, permanent.

Din aceste motive, primul grad de rudenie apare între părinți și copii căci copiii trebuie să se nască într-un mediu propice, în sensul în care harismele celor doi se întâlnesc și se armonizează așa fel încât copiii să poate fi crescuți pentru a deveni sfinți, adică părtași slavei dumnezeiești. Numai acestea dacă s-ar înțelege și conștientiza în urma unui studiu empiric – căci asta este ortodoxia! – nu s-ar mai pune niciodată problema alternativelor față de familia tradițională.

Nădăjduiesc că am fost pe înțelesul dumneavoastră.

 

Psalmul 100, 10: „În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.”

„Cetatea Domnului” reprezintă firea omenească, cu toate componentele sale, trupești și duhovnicești. „În dimineți” reprezintă stare de veghe duhovnicească, de claritate a trăirii omului conform cu poruncile lui Hristos. Sintagma „păcătoșii pământului” se referă la patimile ce se împământenesc în trupul omului, atunci când acesta nu trăiește după legile lui Dumnezeu, „iar toţi cei ce lucrează fărădelegea” se referă la gândurile ce îl ispitesc pe om pentru ca acesta să ajungă să cadă în patimi.

Cu alte cuvinte, se poate citi în felul următor: atunci când voi fi treaz în gândire și simțire, păzind poruncile lui Dumnezeu și luminat de Duhul Sfânt, voi lua aminte la patimile ce mă stăpânesc și le voi stârpi din sufletul și trupul meu ca astfel să curățesc ființa mea, cetate a Dumnezeului Celui Viu, de toată spurcăciunea gândurilor ce mă îndeamnă să păcătuiesc.

Pe de altă parte, se poate înțelege acest verset și literal, în sensul în care Psalmul 100 este dedicat regelui Iosia care multe lucruri bune a făcut în Israel, nimicind închinătorii la idoli și restaurând legea duhovnicească și legământul lui Israel cu Dumnezeu, care fuseseră stricate de înaintașii săi. În acest sens, a și făcut ceea ce descrie acest verset.

 

Psalmul 108, 8 – 9: „Să ajungă copiii lui orfani și femeia lui văduvă; Să fie strămutați copiii lui și să cerșească; să fie scoși din curțile caselor lor.”

În primul rând, Psalmul 108 este scris pentru Iuda, fiind enumerate 30 de blesteme, direct proporțional cu cei 30 de arginți primiți de Iuda pentru vânzarea Mântuitorului. De asemenea, el se adresează către toți cei care batjocoresc preoția, sub toate formele posibile. Totuși, printre versete, sunt și unele care corespund unor situații izolate, altele decât cele evidențiate mai sus dar în legătură cu acestea. Ce este extrem de important de reținut este faptul că David rostește acest Psalm ca și cum ar fi din partea lui Hristos.

Versetul 8 este scris pentru un iudeu care, atunci când s-au întors evreii din robia babiloniană în Ierusalim, disprețuia și ura preoția. Asupra acestuia a căzut această pedeapsă dumnezeiască, copiii săi devenind orfani și femeia lui văduvă. Pe de altă parte, versetul se referă la fiii lui Iuda, adică la toți evreii ce au fost pentru răstignirea Mântuitorului și care L-au ponegrit și au mințit despre dumnezeirea Lui, de atunci și până în zilele noastre. Pe de-o parte se referă la consecința faptelor celor ce L-au vândut și continuă să Îl vândă și astăzi, întărindu-se astfel blestemul luat de însuși poporul lui Israel asupra sieși, în fața lui Pilat din Pont, în timpul judecății Mântuitorului: „Iar tot poporul, răspunzând, a zis: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“...” (Mt 27, 25). Aceste două blesteme, ce se confirmă unul pe celălalt, se pot vedea împlinite chiar în ziua de astăzi, prin ceea ce se întâmplă în Israel și în Gaza. Ar fi foarte interesant cum se poate, însă, transfigura blestemul luat de Israel asupra sa, în Evanghelia după Matei. Dar acesta este un alt subiect.

Versetul 8 se poate înțelege și în sensul bun, adică mai bine este copiilor să rămână orfani și femeii să fie văduvă decât să aibă un tată și un soț care să îi învețe fărădelegea de a se împotrivi lui Hristos. Mai bine lipsă un astfel de tată și soț, decât să strâmbe mintea familiei dinspre Hristos și să le fie model de împătimire. Acest verset subliniază, de altfel, rolul bărbatului în familie, per a contrario, adică care sunt consecințele când bărbatul nu își îndeplinește rostul ontologic, acela de a urma drumul către Hristos și de a-L împărtăși pe Acesta familiei sale, prin modul său de viețuire și prin viu grai.

 

„Să fie strămutați copiii lui și să cerșească; să fie scoși din curțile caselor lor.”

Versetul 9 ne înfățișează soarta ce o au copiii celor ce vrăjmășesc preoția. Pe lângă faptul că au devenit orfani, vor rămâne săraci și extrem de strâmtorați și vor ajunge să fie dați afară din casele lor și să trăiască din mila altora, cerșind. Din păcate, dacă acești copii nu se angajează pe un drum de despătimire autentică, vor suferi aceste consecințe căci s-au împărtășit din răutatea și vrăjmășia părintelui lor asupra preoției și vor purta pecetea acestui greu păcat, numai dacă nu se vor pocăi și se vor angaja pe un drum către Hristos. În acest fel, nu numai că vor putea anula consecințele în ceea ce-i privește dar, prin lucrarea liturghisitoare a Bisericii și cu mila lui Dumnezeu, pentru această împreună – jertfă, vor avea posibilitatea până și sufletul părintelui lor să îl scoată din iad și să îl mute în locașurile cerești. De subliniat faptul că, pe vremea lui David, acest lucru era de neconceput, toată lumea mergând în iad, iar raiul nefiind deschis decât odată cu învierea Mântuitorului.

Pe de altă parte, în urma înțelegerii succinte, așa cum am propus-o, a acestor două versete, răzbate până în adâncurile inimilor noastre importanța covârșitoare a preotului și a lucrării acestuia pentru mântuirea fiecăruia dintre noi și a lumii. Noi privim preotul ca pe un alt om, ca noi sau, ca să fim sinceri, bârna din ochiul nostru îl găsește mai păcătos ca noi. Preotul nu este ca noi căci el nu este preot al omului și al lumii. El este preot al Dumnezeului Celui Viu și asta ne obligă să ne schimbăm cu totul paradigma asupra preotului și a preoției. Sau, cel puțin, așa ar trebui să facem...

 

Prima dată când analizezi un concept, este extrem de important să determini sub ce formulă a cuvintelor se dorește a ți se livra conceptul respectiv. Și, legat de întrebarea ta în legătură cu „shadow work”, ceea ce mi se pare mie foarte interesant este că m-a trimis, imediat, în urmă cu 13 ani, în Bahrain, într-o amintire de mult uitată și îngropată. Ai putea crede că are legătură cu conceptul în sine dar te las pe tine să hotărăști, la final, dacă consideri că acest concept merită atenția ta.

Acum 13 ani, trăind în Bahrain, unul dintre bunii mei prieteni mi-a propus să ne punem experiențele de luptă laolaltă și să articulăm o nouă artă marțială, din punct de vedere dogmatic și practic, bazată pe eficiență maximă, în timp și spațiu, indiferent de atacul primit. Bineînțeles, fiind sub o enormă împătimire din punct de vedere a mândriei pe atunci – ca și acum, de altfel – am acceptat. Dumnezeu m-a salvat de mine însumi, dând frâu liber aceluiași drac care mă ispitise, anume atunci când prietenul meu, sub o influență oportună a gândurilor sale, a ales denumirea noului sistem de luptă: „Shadow warrior”! Pe dată am înțeles că numele, ca și idee, nu îi veniseră prietenului meu de unde trebuiau să vină ideile bune și m-am retras din proiect.

Ideea de umbră, în legătură cu tot ce înțelege lumea occidentală prin „sine”, a fost introdusă de Carl Jung. Așa cum majoritatea covârșitoare a ideilor sale izvorăsc dintr-o multitudine de boli sufletești ale așa-zisului savant într-ale științei sufletului – idee despre care nu avea prea mare cunoaștere (o spun eu ca cel care l-am citit aproape integral) – nici această idee a umbrei sinelui nu face rabat. Ideea în sine este purtătoare de întunecime a sensurilor, așa cum bine ai observat. Cu alte cuvinte, sintagma în sine te introduce într-o lume cel puțin a ambiguităților duhovnicești deși, nu am nicio problemă să spun că, prin însăși denominarea ei, te introduce, în modul cel mai direct, într-o lume duhovnicească a duhurilor căzute, de unde ideea își are și obârșia. Trebuie să avem enorm de mare atenție la cuvintele ce sunt folosite pentru a împacheta ideile ce ne înconjoară cu atâta falsă generozitate.

Acum, din punct de vedere tehnic, legat și de întrebarea ta directă, conceptul nu poate avea niciun raport cu ortodoxia, afară de unul aflat în contradicție totală. În primul rând, din punct de vedere dogmatic – psihologic (dacă mă pot referi în acest mod), ideea presupune că în sânul intimității ființei omului, binele și răul, lumina și întunericul se contopesc într-un tot unitar, aceasta săvârșindu-se ontologic, odată cu concepția fătului în pântecele mamei sale. Mai mult decât atât, această idee de umbră a sinelui, își câștigă, conceptual, această valoare, considerându-se a nu fi niciodată expusă luminii conștiinței noastre. De parcă ar putea fi ceva ascuns, înlăuntrul sau în afara noastră, de fața lui Dumnezeu! Numai folosirea acestor considerente teoretice arată clar, pe de-o parte, o neștiință până la absurd în ceea ce privește antropolgia și valențele extraordinare ale circumscrierii chipului lui Dumnezeu în om și, pe de altă parte, viclenia caracteristică duhurilor căzute, în a disimula minciuna, punând-o laolaltă cu concepte adevărate pe care fie nu le explică în adevărata lor lumină, fie le explică doar parțial. Ori aceasta este o minciună și o absurditate în sine, cu care ortodoxia nu poate avea niciun fel de acord.

Noi cunoaștem că omul este o ființă care se concepe în pântecele mamei și se naște „bună foarte”, încununată cu toate calitățile posibile de Dumnezeu și având pecetea chipului lui Dumnezeu care ne face posibil saltul nostru la calitatea de dumnezei, după har. Tot ce este întuneric în noi, nu este primit ca și o condiție ființială, ci este dobândit de noi, pe parcursul vieții, prin învoirea cu diavolul pentru a săvârși păcatele. Toate aceste idei de umbre, întuneric egal cu lumina din om etc. nu sunt decât hrană pentru sufletele slabe care nu vor să depună niciun efort pentru a-L cunoaște pe Dumnezeul Cel Viu din ei.

La final, aș vrea să comentez puțin și partea clinică propusă de această teorie „revoluționară” care, ce e drept, are priză la foarte mulți oameni în ultimul timp dar, de remarcat faptul că fiecare dintre ei nu are niciun fel de cunoaștere a propriului sine, în lumina Adevărului, adică a lui Hristos.

Partea terapeutică implică, la un moment dat, în mod obligatoriu, ședințe de hipnoză. Adică, după ce că răstălmăcim și sluțim într-un mod fundamental conceptul de om, abrogându-i toate drepturile de stăpân al creației și înrobindu-l în lanțurile minciunilor despre presupusa lui obârșie din lumină și întuneric, îl supunem și la vrăjitorie. Asta este hipnoza, tehnică de vrăjitorie.

Tot ca răspuns la întrebarea ta, în cazul în care, prin reflecție la propria viață, ajungem la concluzia că am săvârșit păcate în fața lui Dumnezeu, tot în fața Lui ne întoarcem și, prin taina Spovedaniei, într-o clipită, se luminează tot întunericul păcatelor noastre.

Și, da, putem fi tot timpul buni și politicoși dar pentru asta trebuie să ni se readucă aminte cum suntem noi, de fapt, adică născuți perfect pentru a ne purta cu minte dumnezeiască cu toți oamenii și cu toată creația. Practic, asta nu presupune un efort continuu, ci doar efortul de a redescoperi cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm, în cel mai ontologic sens cu putință. Apoi, comportamentul devine doar purtător de bunătate, blândețe și dragoste.

În încheiere, în legătură cu întrebarea ta, după ce am reușit să divaghez într-un mod personal caracteristic, nădăjduiesc că un fragment din pericopa evanghelică citită astăzi, la praznicul Sfinților Trei Ierarhi, va reuși să te dumirească imediat (nu cred că întrebarea ta a venit ca o coincidență astăzi, luând în calcul următorul citat): „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Mt 5, 16).

 

Înainte de Învierea Domnului, oamenii puteau să meargă în rai? Și dacă nu, unde mergeau toți sfinții care au fost înainte de venirea Domnului pe pământ: Sf.Ioan Botezătorul și toți ceilalți din Vechiul Testament? Dacă nu puteai să ajungi în rai oricum, ce te făcea/încuraja să fii om bun, să faci fapte bune?

Înainte de Învierea Domnului, nimeni nu putea intra în rai, absolut toți oamenii mergând în iad. Pe de altă parte, este clar că în iad, în vremea aceea, existau mai multe stări de nefericire, unele mai profunde decât altele, aici întemeindu-ne pe pilda săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv. Starea generală era de părăsire a lui Dumnezeu dar ceea ce îi ținea într-o stare de mai mică suferință era nădejdea în nașterea unui Mântuitor care îi va scoate de acolo, la un moment dat. Această nădejde o purtau, în iad, doar drepții, adică cei care trăiseră conform cu legământul dintre Dumnezeu și Avraam, respectând Legea și Profeții. Această nădejde este cea care îi făcea să trăiască ca drepți, pe pământ, înainte de moarte. Faptul că, trăind după Lege și Profeți, le era foarte clar că trăiau afectați de păcatul strămoșesc și de celelalte păcate săvârșite, dacă era cazul, și că un Mântuitor trebuia să se nască în Israel care să spargă porțile iadului. Toate acestea se găsesc în Vechiul testament, descrise fără urmă de îndoială, iar drepții din perioada de anterioară Învierii Domnului trăiau după aceste credințe și profeții fără a se îndoi de vreuna dintre ele.

 

Dacă botezul Sf.Ioan nu le ștergea păcatele oamenilor făcute până în momentul botezului (și dacă oamenii știau asta) care era motivația lor de a se boteza? Care e diferența dintre botezul lui Ioan și botezul pe care îl face creștinul de azi?

Botezul Sfântului Ioan nu ștergea absolut niciun păcat, nici acelea grele, așa cum am auzit. Botezul Sfântului Ioan era un botez care trezea în cel botezat o stare a pocăinței, o stare absolut necesară pentru ceea ce urma să se întâmple în plan istoric: pe de-o parte, începerea activității de propovăduire a Mântuitorului și, pe de altă parte, instituirea Tainei Botezului și a Tainei Spovedaniei, aceasta fiind făcută tot de Mântuitorul Hristos.

Trebuie înțeles faptul că, pe lângă nevoile oamenilor ce au fost ostoite de Mântuitorul Hristos (boală, foame, sete, stări de demonizare, moarte etc.), cuvintele Mântuitorului și învățăturile Sale s-au concentrat pe viața duhovnicească profundă, pe sensurile și rosturile ascunse ale suferinței, încă din această viață, și pe rai și împărăția lui Dumnezeu, promise oamenilor respectivi, într-un timp istoric concret. În acest sens, oamenii de atunci nu ar fi putut recepta învățăturile Mântuitorului la justa lor valoare decât în urma unui proces de pocăință autentic, prin care să își recunoască starea de păcătoșenie în fața lui Dumnezeu și necesitatea ridicării acestor păcate. Tocmai accesul la această stare duhovnicească o asigura botezul Sfântului Ioan, anume recunoașterea păcătoșeniei personale și necesitatea absolută a actului de pocăință. Din această perspectivă, botezul Sfântului Ioan preînchipuie botezul creștin. Mai mult decât atât, prin botezarea Mântuitorului de către Sfântul Ioan, se descoperă dumnezeirea lui Hristos: „Şi după ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă, şi iată cerurile I s-au deschis; şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată, glas din ceruri grăind: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!“” (Mt 3, 16 – 17).

Oamenii, deși știau că botezul acesta nu le șterge păcatele, urmau cuvântul Sfântului Ioan, căci el era profet al lui Dumnezeu, puternic în faptă și cuvânt și cu foarte mult har de la Dumnezeu. Ca să se înțeleagă cum de îl urma lumea, sunt de ajuns cuvintele Mântuitorului care îl descriu pe Sfântul Ioan: „Dar ce-aţi ieşit să vedeţi?: Un profet?... Da, v-o spun Eu vouă, şi mai mult decât un profet. Căci acesta este cel despre care s-a scris: Iată, Eu îl trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care-ţi va pregăti calea de dinaintea Ta. Adevăr vă grăiesc: Între cei născuţi din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic întru împărăţia cerurilor este mai mare decât el.” (Mt 11, 9 – 11).

Botezul prin care trece creștinul, după Cincizecime, este instituit de Însuși Mântuitorul, ca o necesitate absolută a mântuirii: „Iisus i-a răspuns: „Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”” (In 3, 5).

Am să enumăr, succint, câteva aspecte importante legate de botezul creștin:

 

La Înviere, când Domnul Iisus a rupt porțile iadului și i-a scos pe Adam și Eva din iad, toți păcătoșii au ieșit din iad datorită jertfei Mântuirorului? Și dacă nu, cei care au rămas în continuare în iad, de ce au rămas?

Nu toți au ieșit din iad la Înviere, ci numai cei care au crezut că el este Mântuitorul și, mai mult decât atât, cei care și-au dorit o viață veșnică împreună cu El, iubirea absolută. Un lucru foarte interesant este că, până la Învierea Mântuitorului, cei din iad și-au păstrat liberul arbitru în ceea ce privește alegerea ce urmau să o facă, lucru de care noi nu mai beneficiem după moarte. Marea delicatețe, bunătate și dragoste dumnezeiască se văd și din faptul că, în iad găsindu-se oamenii, Mântuitorul nu le-a forțat libertatea cu care ne-a încununat, ci i-a lăsat să aleagă. Poate te gândești cum ar putea cineva să refuze o viață veșnică cu Hristos? Dacă faci asta, ia ca pildă, te rog, pe fratele fiului cel risipitor care, practic, a refuzat raiul pe motiv că acolo se găsea fratele său, adică arhetipul celui ce nu a trăit drept, după Lege și Profeți și a fost, totuși iertat.

La a doua întrebare aș răspunde, în plus și eu cu o întrebare: cum de mai merg ortodocșii la iad, după Învierea Mântuitorului?

 

Care e diferența dintre rai și împărăția cerurilor?

Voi încerca să dau răspunsul, în mod comparativ, pentru fiecare dimensiune care îmi vine în minte:

     Sufletele sfinților stau în rai doar o perioadă de timp, până la judecata de obște. Apoi, cei mântuiți vor petrece în împărăția lui Dumnezeu, împreună cu Hristos.

     Raiul este acel loc unde sfinții nu se împărtășesc total, ci doar parțial, de slava dumnezeiască. În împărăția lui Dumnezeu, sfinții se vor împărtășii de slava dumnezeiască veșnic și complet.

     În rai, sufletele sfinților pot trece dintr-o stare calitativă de fericire în alta, funcție de rugăciunile care se fac pentru ei sau de consecințele bune ale faptelor lor, pe termen lung, pentru mântuirea altora de pe pământ. În împărăția lui Dumnezeu, starea de fericire este trăită într-un mod desăvârșit, veșnic și de neschimbat.

 

În momentul venirii Domnului pe pământ, Dumnezeu Tatăl și Fiul, și nu numai, știau care era scopul final al venirii și anume moartea Domnului Iisus ca prin jertfa Lui să ne putem mântui noi. Deci ca să existe acea jertfă era necesar să existe moartea Lui și chinurile prin care a trecut și toate astea erau știute de Dumnezeu încă de dinainte să se nască Mântuirorul, nu? În același timp, ca să existe acele chinuri trebuia, din start, să fie niște oameni care să săvârșească acele chinuri, niște oameni care să Îl omoare și care, probabil, să ajungă în iad (Pilat, poporul, soldații etc.). Dacă nu era Pilat cel care Îl dădea în mâna poporului atunci era altul. Practic, dacă oamenii erau altfel si nu Îl răstigneau, jertfa nu ar fi putut exista și noi acum nu ne puteam mântui, iar Mântuitorul venea pe Pământ degeaba (știu că e puțin aiurea spus, dar nu știu cum altfel să o zic). Și întrebarea e: se putea să existe toate aceste lucruri (răstignirea, chinurile, moartea și Învierea și, în final, jertfa Mantuitorului) fără să fie niște oameni care automat, de la bun început, să fie “condamnați” să săvârșească aceste lucruri groaznice și să fie trimiși în iad?

Nu e nimic aiurea în dorința de a te dumiri, dorință din care izvorăște această întrebare. Dincolo de acest aspect, ai pus întrebarea cât de bine te-ai priceput. Ca să putem lămuri, însă, această chestiune trebuie să detaliem câteva probleme extrem de importante.

Această întrebare implică ideea predestinării. Pe de-o parte, nu există predestinare, la Dumnezeu, ci doar preștiință. În acest sens, trebuie înțeles faptul că toate cele ce sunt în gândul omului, ca imagini, spre a le făptui, sunt prezente și în mintea lui Dumnezeu. Practic, preștiința lui Dumnezeu include toate posibilitățile noastre, ca gânduri, vorbe și fapte. Și pe cele bune și pe cele rele. Care dintre ele vor fi înfăptuite de fiecare dintre noi, ține doar de modul în care ne manifestăm liberul arbitru, într-o situație dată. Cu alte cuvinte, Iuda putea să nu Îl vândă, Sinedriul putea să nu Îl aresteze și să Îl batjocorească, Pilat putea să nu îl răstignească, poporul putea să nu se blesteme pe sine și pe copiii săi cu sângele Său etc.

Să revenim către începutul întrebării. În primul rând scopul Sfintei Treimi pentru lume nu era mântuirea, ci îndumnezeirea. Asta raportat la Adam și Eva. În acest sens, dacă Adam și Eva nu ar fi căzut în neascultare, Hristos ar fi trebuit să Se întrupeze, oricum, pentru a putea ca ei să se îndumnezeiască dar asta nu s-ar mai fi petrecut cum știm noi și nici nu e prea bine să ne gândim mult la aceste detalii căci pot deveni ispite de-a dreapta foarte periculoase. Însă, procesul rămâne clar.

Odată, cu căderea omului, scopul primar al Sfintei Treimi devine mântuirea, adică ridicarea omului la nivelul pierdut al curăției duhovnicești și al ascultării, nivel din care omul să fie ajutat pentru a se îndumnezei. În acest sens, lucrurile se puteau desfășura și altfel, anume ca Dumnezeu să fie surprins în modul cel mai plăcut de răspunsul omului la întruparea Mântuitorului. Asta s-ar fi putut petrece dacă oamenii l-ar fi recunoscut ca Dumnezeu, ar fi ascultat de El, și-ar fi schimbat mințile în sensul propus de învățătura dumnezeiască a lui Hristos și toți s-ar fi mântuit. Asta ar fi însemnat ca a doua venire să survină aproape imediat ieșirii la propovăduire a Mântuitorului. Cu alte cuvinte, scopul și mersul normal nu era reprezentat de jertfa și uciderea Mântuitorului, ci toate acestea au fost determinate doar de libertatea omului, manifestată în sensul împătimirii celei mai profunde și în neacceptarea Mântuitorului ca Fiul al Dumnezeului Celui Viu. De obicei, majoritatea ortodocșilor nu sunt conștienți că exista această posibilitate. Dacă ar exista predestinare, s-ar anula chipul lui Dumnezeu din om, care înseamnă nu atribute fizice ale Dumnezeirii, ci potențări calitative ale Acesteia, adică libertate și putința de iubi.

Dincolo de toate acestea, mai sunt două chestiuni extrem de importante. Prima este faptul că, datorită preștiinței Sale, Dumnezeu a văzut tot parcursul omenirii și, implicit, a propriei jertfe în plan istoric, încă dinainte de a plămădi omul și de a-i circumscrie propriul chip. Asta înseamnă că, din veșnicia Sa, a văzut dinainte de facerea omului, fiecare cădere pe care omul a asumat-o, de la Adam până la a doua venire. Adică, durerea lui Dumnezeu, ca preț pentru planul de îndumnezeire a omului, a început în veșnicie și se va termina la a doua venire.

A doua chestiune este legată de faptul că însăși întruparea Mântuitorului a comportat o durere pe care noi nu o putem nici înțelege, nici concepe. Această deșertare în firea căzută, El fiind fără de păcat, a presupus o durere care, prin ea însăși, ar fi fost de ajuns în planul istoric al mântuirii omului, atâta vreme cât omul L-ar fi recunoscut ca Dumnezeu.

 

După ce moare un om și ajunge la vămi, să zicem că trece de primele, dar de a 5-a vamă a lenii, spre exemplu, nu trece? Ce se întâmplă cu sufletul acela? Mai continuă și la restul vămilor sau, din start, e pierdut și merge în iad? E vreo șansă ca, dacă un suflet nu trece de una sau mai multe vămi, să mai ajungă în Rai?

Noi nu ne judecăm cu dracii la vămi, ci cu Hristos, la judecată. Sufletul trece de toate vămile și ajunge la judecata lui Hristos. Numai Hristos decide cine merge în rai sau în iad.

 

Am citit, într-o carte despre Sf.Munte, că sfinții părinți ajungeau în timpul Rugăciunii lui Iisus să își coboare mintea în inimă? Ce înseamnă asta?

Am citit și eu că asta înseamnă faptul că inima vede slava Sfintei Treimi, față către față, și îi înalță, permanent, slavă. Asta nu se poate întâmpla decât ca dar dumnezeiesc, în urma asumării conștiente a unui proces de despătimire autentic. Prin despătimire, se curăță mintea și trupul de patimi. Când mintea coboară în inimă înseamnă că inima mea se roagă în inima lui Hristos. Aceasta se înțelege prin experiere nu prin cunoaștere intelectuală.

 

E vreo diferență  între un om care nu face deloc rugăciune și unul care face rugăciune, dar care o face doar de formă (nu e atent deloc la ce zice, mintea îi e altundeva, poate chiar în timpul rugăciunii are gânduri de ură, de răzbunare sau altele și mai rele). E ascultată vreun pic rugăciunea aceea făcută doar așa ca să fie făcută? Auzeam mai de mult pe cineva care zicea că, decât să faci rugăciune și mintea ta să fie la lucruri rele sau oriunde altundeva, dar nu la rugăciune, mai bine nu mai faci deloc.

Este o diferență enormă căci rugăciunea reprezintă singura modalitate de a comunica cu Dumnezeu. Practic, cel care nu se roagă, nu comunică cu Dumnezeu, nu se află într-un dialog viu cu Dumnezeul Cel Viu. Adică, cu alte cuvinte, trăiește ca un mort viu.

Faptul că apar alte gânduri la rugăciune nici nu contează, în prima fază. Tot ce contează este că rugăciunea, așa cum este ea, este auzită de cine trebuie. În primul rând, de Hristos, care se bucură că dorim să intrăm într-un dialog personal, viu, cu El. În al doilea rând, de drac pe care îl arde. Dincolo de acestea, rugăciunea se va „curăța” de gânduri, persistând în trăirea ei. Cât despre faptul că mai bine nu mai faci deloc rugăciune, în condițiile ispitirii gândurilor, Doamne ferește! Cine nu se roagă, se lasă pradă diavolilor.


Mai mult decât atât, rugăciunea trebuie să reprezinte mai mult decât vorbe și gânduri către Dumnezeu. Ea trebuie să fie o prezență tainică, continuă și fericită, a lui Hristos în inima celui ce se roagă. Practic, fiecare moment trăit cu bucurie și mulțumire către Hristos, devine rugăciune.

În încheiere, ca să fie clar, oricât de împătimit și neatent ar fi un om, când spune cea mai mică rugăciune, aceasta sparge cerul și ajunge în fața lui Hristos, instantaneu.

 

De ce când un om moare este bine să se citească din Psaltire ca sufletul să iasă mai ușor din trup? De ce nu se citește altceva? (Știu că tu poți citi orice și orice rugăciune este bună pentru sufletul acelui om, dar știu că Psaltirea e prioritară și cea mai importantă). De ce sunt așa puternici Psalmii?

Cel mai potrivit, într-un astfel de caz, este ca un preot să citească „Rugăciunea pentru sfârșitul vieții”, alcătuită de Sfântul Ierarh Nifon.

Psalmii sunt armă extrem de puternică împotriva diavolului și fac mai ușoară trecerea atât prin viață, cât și prin momentul morții și după, până la judecată.

 

Cum pot ajunge îngerii întunericului să declanșeze "filme" în mintea credinciosului în timp ce acesta doarme, creându-i impresia că visează? Zic "creându-i impresia" știindu-se că se poate ajunge la senzații fizice cât se poate de concrete în timpul așa zisului somn: atingeri, diverse acte numite somnambulism, strigarea numelui credinciosului și alte cuvinte rostite ca și cum în camera sau în apropierea celui "atacat" ar fi o altă persoană, fizic, trăiri extrem  de puternice care iau, în special, chipul fricii sau al groazei, senzația reală de electrocutare, ca de exemplu în momentul unui sărut primit de la o persoană cunoscută decedată? Cum se pot petrece toate astea, știut fiind de la Sfinții Părinți că aceste ființe cerești căzute (dracii) nu au voie de la Domnul să ne cunoască gândurile, să intre în sanctuarul nostru intim?

În starea respectivă, noi nemaiavând control asupra trupului și a minții, diavolul poate ataca cu ușurință omul. Cel mai adesea, după cum ai observat și tu, diavolul atacă prin scamatorii de ordin trupesc pentru că noi la această dimensiune suntem cei mai sensibili. De aici, nu este decât un simplu pas ca reprezentările mentale să ni le generăm singuri. Totul, la drac, e scamatorie. E o păcăleală că poate ceva. Nu poate nimic căci nu i se dă voie să poată, în ceea ce ne privește, decât ce este absolut necesar pentru mântuirea noastră.

 

Ne puteţi spune ceva despre Psalmul 57:

Suprascrierea acestui psalm este „Un psalm al lui David; mai marelui cântăreților. Să nu strici!”

Despre această suprascriere, se pot spune cel puțin trei înțelesuri. Dar, înainte de toate, trebuie înțeles că psalmul are legătură cu următoarele: atunci când David se ascundea pentru a nu cădea în mâinile lui Saul și să fie ucis, s-a adăpostit într-o peșteră adâncă, cu 400 de ostași de-ai lui. Intrând Saul pentru a-și face nevoile firești ale trupului și văzându-l David în lumina din gura peșterii, unul dintre ostașii ascunși au vrut să se furișeze în spatele lui Saul și să-l omoare ca, mai apoi, să îl facă pe David rege. De altfel, acest psalm trebuie citit, având o legătură trainică cu cel anterior, anume 56, ele referindu-se la același episod din viața lui David și având aproape aceeași suprascriere. După cum se poate vedea, a citi psalmii independent de cunoașterea, măcar teoretică, a Sfintei Scripturi, îngreunează sau face imposibilă înțelegerea acestora.

David a oprit mâna acestui ostaș al său, prin cuvintele „Să nu strici pe unsul Domnului”. Aceasta este prima înțelegere a suprascrierii, în sensul în care se circumscrie realității trăite de David și Saul în momentele respective. A doua înțelegere a acestei suprascrieri se poate referi la faptul că trebuie „Să nu strici” răbdarea ce trebuie avută în necazuri, scârbe, ispite și încercări de tot felul. Ele trebuie primite ca de la Dumnezeu, pentru că toate sunt îngăduite de Dumnezeu și nimic nu ni se poate întâmpla fără de voia Sa. Având aceasta înaintea ochilor inimii, permanent, trebuie duse toate cu răbdare și încredințare totală că toate greutățile vieții sunt îngăduite numai spre mântuirea noastră și că trebuie duse până la finalul îngăduit de Dumnezeu, fără a strica ritmul și frecvența lor prin cârtirea noastră. Asta nu este foarte ușor. A treia posibilă înțelegere a acestei suprascrieri reglementează, dacă vrei, poziția ce trebuie să o avem unii față de alții, mai cu seamă față de cei căzuți într-o ispită. În acest sens, este ușor să înțelegem pe cineva când abia cade într-o ispită sau când acest proces durează o perioadă de timp relativ scurtă. Dar, mai cu seamă, ni se cere să fim alături de aproapele nostru până la finalul ispitirii sale, indiferent dacă asta ar dura o viață. Și asta din simplul motiv că, altfel, îl lăsăm pe fratele nostru singur, la mâna vrăjmașului și a propriilor neputințe. Această suprascriere, socotesc eu, ar trebui să ne facă cu desăvârșire conștienți de faptul că singura diferență între mine și cel căzut într-o ispită, oricât de ușoară sau gravă mi-ar părea, constă numai și numai în mila lui Dumnezeu și nu în vrednicia sau grija mea. Practic, în relația cu aproapele tău aflat în suferința căderii într-o patimă oarecare, trebuie „Să nu strici”, adică să nu-l ocolești sau să-l repezi pentru că i-ai repetat de zeci, sute, poate chiar mii de ori, rătăcirea în care se găsește. Aceasta este și mai grea decât celelalte două căci, asta te pune permanent față către față cu propria părere de sine căci, a-l îngădui pe celălalt, pătimaș, oricât de mult timp, înseamnă a zdrobi părerea de sine, permanent.

O să iau în ordine câteva versete ale psalmului 57:

„De grăiți într-adevăr dreptate, drept judecați fii ai oamenilor.”

Acest verset este scris pentru toți însoțitorii lui Saul și chiar pentru Saul. Îi cheamă pe aceștia să facă o judecată a propriilor temeiuri pentru care îl prigonesc pe David. Cu alte cuvinte, îi îndeamnă a argumenta când anume l-au văzut pe David în situații care îl puteau face vinovat de trădare. Dincolo de asta, aceste cuvinte înfierează și faptul că Saul se jurase să nu-l mai urmărească pe David pentru a-i lua viața și încălcarea jurământului de către acesta. În sens extrem de subțire, este un avertisment pe care orice judecător ar trebui să îl aibă, permanent, în fața ochilor, atunci când prezidează un proces, iar în sens larg, trebuie să ne atragă atenția atunci când judecăm în inimile noastre, orice cădere a celor de lângă noi, oricine ar fi aceștia. În sens profetic, cuvintele se referă și la judecata ce evreii aveau să I-o facă Mântuitorului, cu Legea în mână condamnându-L la moarte pe Cel ce le dăduse Legea.

„Pentru că în inimă fărădelege lucrați pe pământ, nedreptate mâinile voastre împletesc.”

Acesta este un fel eufemistic de a spune faptul că cei pomeniți mai sus nu pot face judecată dreaptă. Motivul este fărădelegea ce se lucrează în inima celui ce judecă cu nedreptate. Lucrând această fărădelege în inimă, faptele se aseamănă cu împletiturile din care se face o mreajă, adică înnodate, dese, fără putință de a le mai desface, ci doar de a le tăia. Din această cauză folosește cuvântul „împletesc”. În momentul când în inima mea și în faptele mele, îmi dă Dumnezeu să văd împletitura fărădelegilor mele, doar cu Hristos pot tăia mreaja patimilor mele. Folosește „pe pământ” pentru a atrage atenția că acestea se pot face doar în această viață dar în iad nu se pot lucra aceste fărădelegi în inimă, acolo doar suferind veșnicia consecințelor lor. De asemenea, ne arată că fărădelegea, mai întâi, se lucrează în inimă și apoi devine faptă, iar dacă vrem să ne îndreptăm, este invers, mai întâi fiind nevoie să ne îndepărtăm de faptele rele, mai apoi curățindu-se inima. Altfel nu se poate lucra despătimirea.

„Înstrăinatu-s-au păcătoșii de la naștere, rătăcit-au din pântece, grăit-au minciuni.”

Când spune „naștere” și „pântece” se referă la bunătatea și dragostea lui Dumnezeu care ne-a adus pe fiecare dintre noi la viață. Făcând cele scrise în versetele anterioare, noi ne despărțim de dragostea lui Dumnezeu și ajungem să prețuim minciuna mai mult decât adevărul, făcându-ne potrivnici lui Hristos. Aici se subliniază și preștiința lui Dumnezeu, Care toate căderile mele le vede încă dinainte ca eu să mă fi născut.

„Mânia lor după asemănarea șarpelui, ca a unei vipere surde, care-și astupă urechile ei”

Este vorba despre asemănarea unuia ca acesta cu Satana („șarpelui”), care prefăcându-se prin cuvinte dulci și meșteșugite a făcut-o pe Eva să cadă din ascultare. La fel, Saul îl numea pe David fiu și s-a jurat să nu îl mai prigonească și totuși căuta să îl omoare. Vipera nu este surdă, prin firea ei, ci se face ca și cum ar fi surdă, cu bună știință, pentru a atrage prada și a o omorî. În sens profetic, arată comportamentul iudeilor, care la fel îl vor întâmpina pe Mântuitorul, cu cuvinte precum „Învățătorule” și „și știm că de la Dumnezeu ai venit” și căutau să-l omoare, judecându-L cu nedreptate și în final, săvârșind acestea.

„Care nu va auzi glasul descântătoarelor, al vrăjitorului care vrăjește cu iscusință.”

Aici este o problemă de traducere. Traducerea cea mai apropiată de adevăr este „Care nu va auzi glasul descântătoarelor, se otrăvește otrăvindu-se de la cel înțelept”. Se face o paralelă cu cei care îmblânzesc șerpi, cu ajutorul descântecelor și vrăjilor, pentru a le folosi veninul pentru leacuri. Asta nu merge, însă, la viperă. Vipera este singura care, atunci când este pe cale să se întâmple așa ceva, își pune coada peste cap, nu mai aude și strânge mânia în ea, umflându-se. Cumva, se alimentează singură cu propria mânie. De subliniat faptul că Saul era posedat de un demon care îl făcea să aibă accese de furie groaznice și singura modalitate prin care se calma era dacă David îi cânta. Cumva, neascultând la cei care doresc să ne facă bine, încercând să ne alunge mânia, și făcându-ne surzi la cuvintele lor bune, ne lăsăm pradă propriei mânii care se va întoarce tot împotriva noastră.

„Dumnezeu va zdrobi dinții lor în gura lor; măselele leilor le-a sfărâmat Domnul.”

Când se referă la „dinți” și „măsele” vorbește despre modalitățile lui Saul și a celor ce erau cu ei de a face rău, mai ales în ceea ce îl privea pe el, pe David. Dacă vrei, „dinții” sunt cei care sfârtecă carnea, adică răutățile cele mai mari, iar „măselele” sunt cele care mestecă carnea, adică răutățile mai mici care se fac când cel căzut între dușmani nu mai are cum rezista, deja. Folosește „gura lor” pentru a arăta plenitudinea acestor aplecări spre răutate. Cuvântul „leilor” face trimitere la versetul 5, din psalmul 56; am spus, încă de la început, că cei doi psalmi sunt scriși în legătură unul cu celălalt. Faptul că „Dumnezeu va zdrobi” arată fie că Dumnezeu va arăta toate planurile spre răutate ale omului ca fiind neputincioase, ori în această viață, ori în cea viitoare. Ca exemplu pentru primul plan, ne stă înainte viața lui David ce a urmat acestor evenimente, iar pentru al doilea plan, să luăm ca exemplu sfinții martiri din închisorile comuniste, pe care sataniștii i-au schingiuit și i-au omorât, nereușind decât să umple cerul de sfinți. În sens profetic, arată rușinarea iudeilor care defăimau Învierea lui Hristos. Asta se vede și la un verset ce urmează, mai târziu.

„De nimic se vor face, ca apa care trece; întinde-va arcul Său până ce vor slăbi.”

Arată că aceștia vor pieri de pe fața pământului „ca apa care trece”, adică nu ca apa curgătoare sau stătătoare care are un rost anume, funcție de geografie și cele înconjurătoare ei, ci ca o apă care se varsă în afara rostul ei și se pierde ca ceva fără nicio valoare pentru cei din jur. „întinde-va arcul Său până ce vor slăbi” arată puterea mâniei lui Dumnezeu ce se va abate asupra acestora, ca pedeapsă a faptelor lor, până când nu vor mai putea să rabde această mânie manifestată în viețile lor, într-un mod personal, de la caz la caz.

„Ca ceara ce se topește vor fi nimiciți; a căzut foc peste ei și n-au văzut soarele.”

Arată că se vor pierde de pe fața pământului la fel de ușor cum se întâmplă cu ceara când se apropie de foc și nu vor conta toate socotelile și planurile lor, fără de minte făcute, în învârtoșarea inimilor lor, pline de răutate și fărădelege. Focul se referă la mânia lui Dumnezeu vărsată peste ei și faptul că „n-au văzut soarele” arată că mânia lui Dumnezeu îi va omorî căci numai cel care e mort nu mai poate vedea soarele. Adică, atât de rapidă e manifestarea mâniei lui Dumnezeu, atunci când cel care este în fărădelegi nu se mai poate întoarce către Hristos. În sens profetic, legat și de ce am spus la finalul explicației versetului 6, iudeii nu au văzut soarele, adică pe Hristos înviat, căci au defăimat dinainte Învierea Sa.

„Înainte ca spinii voștri să se aprindă, ca pe niște vii întru mânie îi va înghiți pe ei.”

Și aici este o problemă de traducere la prima parte a versetului, cea mai apropiată de adevăr fiind: „Mai înainte până ce vor cunoaște spinii voștri ramul”. „Spinii” se referă la păcat, iar ramul reprezintă mulțimea, învârtoșarea și gravitatea păcatelor, în sens cantitativ și calitativ. Ramul fiind un fel de desiș, format din spini. Cu alte cuvinte, până ce păcatele voastre vor deveni prea mari, Dumnezeu își va revărsa mânia sa. Saul nu a mai trăit mult timp după aceste evenimente, sinucigându-se în timpul unui război cu filistenii. Saul a fost la o vrăjitoare care i-a prorocit sfârșitul și, din acel moment, a trăit ca un mort printre vii. A doua parte a acestui verset arată că orice părere am avea noi despre cum ne desfășurăm viața în fărădelegi, într-o clipită se varsă mânia și urgia lui Dumnezeu asupra noastră, și ne înghite de vii, nemaiavând posibilitatea de a ne pocăi pentru păcatele noastre.

„Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea asupra necredincioșilor; mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului.”

„Dreptul” este cel ce este nedreptățit și se va veseli nu de faptul că va fi pedepsit cel ce l-a prigonit ci, pe de-o parte, că va vedea pronia lui Dumnezeu ce îl acoperă în momentele grele ale vieții și, pe de altă parte, că intervenind Dumnezeu cu pronia Sa, îl ferește pe cel nedreptățit a se apăra, a-și face dreptate singur și a păcătui în fața lui Dumnezeu. „Mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului” înseamnă că cel nedreptățit se va spăla de sângele păcătosului, în sensul în care nu el este vinovat de pedepsirea acestuia, ci pronia lui Dumnezeu a dus aceasta la împlinire. Pe de altă parte, se referă și la faptul că, văzând pedeapsa grabnică asupra păcătoșilor, dreptul își va primeni și mai mult faptele, vorbele și gândurile sale, pentru a se găsi curat în fața lui Hristos, la judecata personală. Cu alte cuvinte, sângele grabnic vărsat al păcătosului, îl responsabilizează duhovnicește și mai mult pe cel drept. În sens profetic, această a doua parte a versetului se referă și la spălarea mâinilor lui Pilat care vedea, prin aceasta, dezvinovățirea sa față de judecarea și uciderea Mântuitorului.

„Și va zice omul: „Da, este răsplată pentru cel drept! Da, este Dumnezeu, Care îi judecă pe ei în viață!””

Vrea să spună că se vede purtarea de grijă și dreptatea lui Dumnezeu și când îl judecă pe cel drept și îl binecuvântează cu purtarea Sa de grijă, și când îi judecă pe cei ce nedreptățesc și abate asupra lor mânia Sa. Văzând toate acestea, dreptul se apropie și mai mult de Dumnezeu, dorindu-și să se curățească de toate păcatele sale și să împărățească împreună cu Hristos în veșnicie.

 

Cum pot scăpa de lăcomia față de mâncare?

M-am hotărât că este timpul să îți răspund. Cred că sunt dator și cu o explicație pentru întârziere. Nu am trimis până acum căci, pe de-o parte, nu mă hotărâsem cât de mult să îți explic problema din punct de vedere tehnic și, pe de altă parte, pentru că, odată ce îți trimit acest mail și dacă va mișca ceva în tine, demonul care te ispitește pe tine mă va ataca și pe mine. A nu se înțelege că am o problemă cu asta dar, în prezent, mă confrunt cu o serie de probleme de sănătate destul de delicate și consideram că nu sunt în stare să îi țin piept acestui demon, în acest moment. După ce S-a milostivit Hristos de mine, m-a luminat și am realizat că, în fapt, nu voi fi niciodată pregătit căci nu eu aș duce lupta, oricum. Cu alte cuvinte, îți mulțumesc că mi-ai încredințat această problemă căci, cu această ocazie, mândrindu-mă, Dumnezeu m-a mai smerit puțin și am realizat, încă o dată în plus, faptul de a nu mă mai baza pe mine, fără a mă arunca în brațe la Hristos și la Măicuța Domnului.

Acestea fiind spuse, să începem să îl devoalăm pe acest demon extrem de viclean și puternic. În treacăt fie spus, ai avut mare dreptate când ai scris că, dacă vei învinge în lupta cu această patimă, vei scăpa de multe altele, dar asta vom detalia mai târziu. Oricum, se vădește din nou că ai, ca și femeie, vocația sensurilor profunde ale vieții.

Patima aceasta se împarte în două dimensiuni: „patima gurii” (laimarghie) și „patima pântecelui” (gastrimarghie).

Patima gurii se declanșează atunci când cauți plăcerea gurii, a gustului, iar patima pântecelui se declanșează când cauți să mănânci cantitate mare. Gastrimarghia nu constă în dorința de a te hrăni excesiv, ci din dorința de a obține plăcere prin hrănire. Astfel, poți obține plăcere și din a mânca foarte puțin, adică păcălindu-te că ții în frâu patima pântecelui. Ambele patimi sunt patimi trupești căci ele caută să satisfacă o plăcere de natură trupească.

Aceste patimi nu privesc hrana în sine, ci felul în care omul se folosește de ea. De asemenea, este extrem de importantă starea sufletească a ta atunci când mănânci și scopul pentru care o faci. Aceste patimi au, ca și cauză, atitudinea ta față de hrană și de actul hrănirii. Cu alte cuvinte, te abați de la scopurile lor firești, acelea de întreținere a vieții. Nu există decât două scopuri pentru care Dumnezeu a lăsat mâncarea, anume pentru hrănire și pentru tămăduire, funcție de caz. Mai ales în situația ta medicală, ar trebui să ai foarte clare aceste două scopuri. Imediat cum te-ai împărtășit de mâncare, afară de aceste două scopuri, ai căzut în patima respectivă.

Nu uita că, odată cu această patimă, pornesc și alte patimi care se numesc concurente. Nu vreau să încep să le detaliez căci nu știu dacă sunt lucrătoare la tine și nu vreau să te ispitesc. Dacă sunt deja, învinge-o pe aceasta și toate se vor liniști. De altfel, această patimă este prima prin care Satana L-a ispitit pe Domnul nostru Hristos, în deșertul Carantaniei. Rezistând ispitei, Hristos restabilește, în și prin El, legătura ontologică între om și Dumnezeu, legătură ruptă prin Adam care nesocotise tot o poruncă legată de hrană. Hristos nu spune că omul nu are nevoie de hrană ci, mai cu seamă, de legătura cu El ori asta nu se poate avea decât dacă ne eliberăm de această patimă, printre altele.

Ca și consecințe, această patimă face din om un rob al ei, îl îndepărtează de Dumnezeu și îi pune în pericol viața, din punct de vedere fiziologic. Ea lipsește mintea de tăria dumnezeiască, aduce toropeală trupească, văduvește mintea și inima de vioiciunea atât de necesară pentru a face saltul către Hristos, ne îngreuiază, ne aduce toropeală, somn, toate acestea cuprinzând atât trupul, cât și sufletul. În câteva cuvinte, îl slăbește pe om cu totul, făcând foarte greu, dacă nu imposibil, zborul către realitățile duhovnicești profunde. Astfel, se pierde dreapta socotință și toate puterile sufletului încep, cu pași mici la început, să fie folosite exclusiv către a obține beneficii trupești. Se tulbură  mintea și apar o mulțime de gânduri pătimașe și nu mai știi care este cauza fiecăruia.

În fond, această patimă este idolatrie căci sufletul își face dumnezeu din pântece în loc să se umple de simțire pentru Hristos. Astfel, simțul gustului și funcțiile digestive devin centrul și esența ființei. Gândește-te că omul binecuvântează bucatele și Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ele. Prin binecuvântarea lor, practic, omul sfințește întregul cosmos aducându-l, prin propria trăire, în comuniune cu Hristos. În sens contrar, lăcomia pântecelui îl desparte pe om de Dumnezeu și, astfel, de toate cele create. Toate acestea se întâmplă în timpul fiecărei mese, oricât de frugală sau consistentă este aceasta. Îți dai seama că suntem părtași tainei de îndumnezeire a întregii creații de fiecare dată când ne așezăm la masă, fie acasă, fie la cel mai neavenit fast-food? Ce milă și dragoste are Dumnezeu să ne facă părtași lucrării Sale de îndumnezeire a cosmosului de câteva ori pe zi!

Poate că, dincolo de faptul că această patimă deschide ușa unei sumedenii de patimi pe care, de altfel, le și accelerează ca manifestare, cel mai important aspect este că patima aceasta îți curmă izvorul lacrimilor de pocăință și, fără de acestea, greu ne va fi!

Dar, totuși, după ce ți-am prezentat lucrarea acestui drac în oarecare măsură, să vedem și cum se luptă cu el, nu? Căci noi trebuie să avem abordare duhovnicească de eroi ai lui Hristos căci, de ne vom arunca la picioarele Lui și a Măicuței Domnului, cuprinși fiind de această patimă, de îndată vom alunga acest drac viclean și scârbos! Acesta, de altfel, este primul pas căci, fără a cere acest ajutor, nu vom reuși absolut nimic. Rugăciunea trebuie făcută din adâncul inimii tale, spunându-le, cu cuvintele tale, ce nevoie clară ai și că vrei să te scape de această patimă.

Vindecarea acestei patimi a neînfrânării pântecelui și a gurii și dobândirea, în consecință, a virtuții cumpătării se face prin a consuma mâncarea necesară doar pentru menținerea corpului în viață sau pentru tămăduirea de diverse boli, fără a căuta niciun fel de plăcere calitativă sau exces cantitativ. Cu alte cuvinte, nu trebuie să te lipsești de hrană, ci trebuie să o mănânci fără patimă.

La începutul acestei lupte, trebuie să te ferești de contextele ce prilejuiesc manifestarea acestei patimi și trebuie să nu cauți feluri anume de mâncare care știi că îți produc și plăcere, pe lângă sațietate. Apoi, trebuie ca niciodată să nu mănânci până la săturare ci, întotdeauna, să te ridici de la masă cât încă mai simți senzația de foame, cât încă nu s-a stins pofta. Aceasta este valabil și pentru mâncare și pentru băutură, fie apă sau orice alte băuturi.

Toate acestea se fac funcție de măsura ta, adică atât de așezarea duhovnicească dar și de nevoile trupești pe care tu ți le cunoști foarte bine. Cu alte cuvinte, nu există o rețetă generală ci trebuie ținut cont de măsura fiecăruia în lupta cu această patimă, după vârstă, stare de sănătate, profesie, obișnuințele trupești etc. Trebuie să îți stabilești măsura cu mare atenție și să te ferești de excese. Aceasta nu se face raportându-te la cantități cântărite, ci la starea sufletească față de hrană și de procesul hrănirii. Reperul fundamental nu este cântarul, ci conștiința. Mare atenție căci la fel de periculos este și a-i da mai puțină hrană decât îi este de trebuință. Trebuie dreaptă socotință.

Mai presus de toate acestea, trebuie îndreptată inima și mintea cât mai mult către Hristos pentru a te asigura că scapi de funcția idolatră a acestei patimi. Pentru asta nu trebuie să îți detaliez eu ce ai de făcut căci sunt convins că știi mai bine ca mine care sunt îndeletnicirile duhovnicești proprii omului.

Nădăjduiesc să îți fie de folos tot ceea ce am scris.

De asemenea, în lupta cu această patimă, folosește foarte mult rugăciunea Sfântului Policarp:

Sfinte, de Dumnezeu fericite, Policarp, în rugăciunile tale cele de-a pururea pomenește-ne ca, revărsându-se milostivirea lui Dumnezeu peste noi, să ne învrednicim, mult roditorule, de cele spre viață ale Duhului roade: în inimă, dragostea: cu ochii privind către Dumnezeu, în cuget bucuria cea duhovniceascâ; mintea umplând-o cu neîncetată rugăciune, pacea în sufletul nostru; în piept așezând suspinarea pentru păcate, în toate îndelungă răbdare; chipului celui dinlăuntru, bunătatea, în mâini facerea de bine; în urechi punând ascultarea Sfintelor Scripturi, iar pe limbă mărturisirea adevărului, neclintiți întru dreapta credință; glasului, blândețea; pântecele pecetluit cu înfrânarea și în tot trupul curăția. Ca să ne învrednicim a fi moștenitori ai bucuriei celei veșnice și părtași ai Împărăției cerurilor. Amin.

 

Doamne ajută!

Am o întrebare poate puțin copilărească dar tot îmi vine în minte: De ce ne iubește și ne ajută atât de mult Maica Domnului, având în vedere că noi am fost și suntem atât de răi cu Fiul ei?

Doamne ajută!

Nu este o întrebare copilărească ci una fundamentală.

Măicuța Domnului s-a îndumnezeit, după har. Adică, printre altele, lucrarea ei a devenit dragostea continuă. Iar dragostea are cea mai mare valoare nu către cei care te iubesc înapoi, ci față de cei care îți resping dragostea și te rănesc: „Că dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare vameşii nu fac şi ei la fel? Şi dacă-i îmbrăţişaţi doar pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare păgânii nu fac şi ei tot aşa? Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5, 46 – 48).

Ea a dus crucea Fiului ei, de la începutul vieții sale până la final. Și ce poate face, desăvârșită fiind, afară să îi iubească pe toți cei care Îl iubesc pe Fiul ei și pe toți cei care nu Îl iubesc?

Este o întrebare fundamentală căci, prin această lucrare a Măicuței Domnului, ea devine normă de viețuire creștină pentru fiecare dintre noi.

 

La ce se referă versetul „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știință” – Ps.18, 2?

Să mă ierți, te rog, dar m-am mai rugat și m-am mai gândit asupra versetului 2, din Psalmul 18, despre care ai pus întrebări sâmbătă seara. Am făcut asta întrucât am simțit atunci că îmi scapă ceva foarte important, punând versetul în legătură numai cu versetul 1 care, practic, condamnă păgânătatea și subliniază Revelația Naturală. Pun aici concluzia la care am ajuns, nu diferită întru totul de cea pe care am spus-o deja, căci poate va folosi și altora.

În primul rând, este ca și cum ziua vestește următoarei zile rânduielile ei și noaptea vestește următoarei nopți rânduielile sale. Vedem cu toții că, atât zilele cât și nopțile, la anumite momente, își schimbă durata și așezarea, funcție de anotimpuri, anumite momente în timp etc. Toate aceste schimbări pe care zilele și nopțile și le împărtășesc între ele arată rânduiala și pronia lui Dumnezeu. Adică, cum am spus și la curs, acest verset se face martor Revelației Naturale.

Dar, văzut dintr-o altă perspectivă, se face martor și al Revelației Supranaturale, cea care ni se dă prin întruparea Mântuitorului, iar aceasta mi-a scăpat sâmbătă seara. Dacă nu m-aș fi mândrit atunci când am dat răspuns, ar fi venit și această explicație.

În acest sens, Dumnezeu Tatăl grăiește și se sfătuiește cu Hristos căci „Ziua zilei spune cuvânt”. Ambele substantive legate de „zi” ne înfățișează pe Tatăl și pe Fiul, precum și legătura extraordinară dintre Aceștia. Practic este o exprimarea extrem de frumoasă asupra conceptului de „perihoreză”, adică dinamica iubirii în interiorul Sfintei Treimi. Pe de altă parte, Hristos este „noapte” pentru majoritatea oamenilor care nu Îl primesc în viețile lor și, astfel, trăiesc într-o întunecime. Astfel, „noaptea” (Hristos din perspectiva lumii) „nopții” (lumea întunecată) „vestește știință. Chiar și în întunericul vieților noastre, Hristos nu se lasă din pricina iubirii ce ne-o poartă, și ne vestește cuvântul Său viu și tainic, pe măsura întunecimii noastre. Niciodată nu Se leapădă de noi, oricât de căzuți am fi!

 

De ce unii oameni au o moarte lină iar unii suferă în dureri și umilințe?

În primul rând, trebuie reținute două aspecte:

  1. Numai Hristos este Stăpân peste viață și peste moarte și, în același sens, și peste taina manifestării morții;
  2. Trebuie avută mare grijă ca, după ce ne vom da cu părerea în cele ce urmează, să nu cumva să începem a judeca un om după cele scrise mai jos. Cu alte cuvinte, trebuie privite explicațiile mele în sensul morții, ca eveniment antropologic, și nu neapărat în sensul persoanei care trece din această viață.

Acestea fiind spuse, m-aș rezuma la aspectul greutății morții și nu la moartea lină, așa cum ai descris-o tu. Aceasta poate avea mai multe explicații, după taina inimii celui ce are parte de ea:

De menționat că toate cele de mai sus sunt/vor fi la îndemâna fiecăruia dintre noi, dacă Dumnezeu va hotărî să trecem printr-o astfel de moarte, dar Dumnezeu Își va ține cuvântul în sensul de a ne respecta libertatea chiar și în fața morții. Cu alte cuvinte, virtualul prezentat prin enumerarea succintă de mai sus nu poate prinde viață, ca și proces proniator și mântuitor, decât fiind actualizat prin poziția noastră în fața suferinței. Și, în acest sens, să nu uităm niciodată cuvintele Părințelului Arsenie Papacioc: „Lui Hristos nu îi plac plângăcioșii! Îi plac eroii!”. Sau, așa cum mi-a spus o persoană pe care am ajuns să o iubesc foarte mult, într-un timp foarte scurt, „Copacii mor în picioare!”.

Plecând de la această perspectivă a omului în fața morții, poziția noastră nu determină numai propria mântuire, poziția considerată cu vârf și îndesat la judecata personală, imediat după moarte, dar, în plan profund eshatologic, are implicații asupra mântuirii celor din jur, influențând prin aceasta soarta noastră în urma celei de-a doua judecăți. Dacă este ceva ce nu se înțelege sub aspectele prezentate, funcție de cele două judecăți, vă rog să reveniți cu întrebări ca să putem lămuri.


În acest sens, Dumnezeu poate îngădui să trecem printr-o astfel de moarte ca cei care privesc la noi, inclusiv cadrele medicale extrem de competente, să fie surprinși și întăriți de o poziție duhovnicească asumată în fața unei astfel de morți, întărire care îi va face să își asume ei înșiși un început duhovnicesc bun sau sporit, după caz. Cu alte cuvinte, poziționarea noastră în fața unei astfel de suferințe, Îl poate naște pe Hristos în sufletele celor ce privesc la noi. Rețineți că Dumnezeu nu face nimic altceva decât, permanent, să ne pună în situația de a deveni mici Hristoși, pentru cineva, undeva, cândva. Asta nu o face pentru că are nevoie de noi, ci pentru că dorește să ne înlesnescă înrudirea cu El, după har, adică Își dorește cu orice chip să devenim dumnezei, după lucrare. Ori, nu putem împlini această lucrare în sufletele semenilor noștri decât prin dragoste și rugăciune. În fapt, o astfel de moarte nu reprezintă altceva decât o trambulină spre Împărăția lui Dumnezeu și tot ce ni se cere este să trăim grozăvia ei ca pe o rugăciune, ca toate faptele, vorbele, gesturile noastre, atât de observate de ceilalți în astfel de momente să devină rugăciune. Să fim cu mare băgare de seamă căci toate acestea se pot manifesta și „per a contrario”, față de martorii trecerii noastre.

Orice modalitate de a muri s-ar petrece, aceasta nu este decât mila lui Dumnezeu și, ca orice altceva, nu are ca scop decât mântuirea și nicidecum confortul din timpul trecerii pragului vieții. Așa încât, moartea, ca orice alt moment al vieții noastre, trebuie considerată, pe de-o parte, sub aspectul ei de curățire a sufletului nostru, în vederea mântuirii și, pe de altă parte, sub aspectul ei pedagogic.

E foarte clar că explicațiile de mai sus nu pot fi primite și integrate din punct de vedere duhovnicesc și chiar intelectual decât fiind circumscriși, în viața noastră, unei paradigme hristocentrice. Altfel, de bună seamă, că toate acestea vor deveni argumentul revoltei noastre față de un Dumnezeu nedrept, nemilos și rece. Pentru ca toate acestea să primească sensul mântuitor al adâncimii relației omului cu Dumnezeu, este imperios necesar să ne raportăm la viață și moarte doar având ca reper sensul ultim al mântuirii. Altfel, mintea noastră se va lăsa prinsă în reperele profund contingente ale materiei: suferință, durere, lacrimi, neputințe, deznădejde etc., toate acestea devenind variabile și imponderabile, în cadrul unei vieți lipsite de o înțelegere profundă a ființei umane, a rostului acesteia, a înfrânării, a fecioriei inimii și a bucuriei de a trece prin forja suferinței trupești și, în fapt, de a sângera pentru a ne asemăna cu Hristos, măcar de-ar fi prin felul în care vom muri, dacă nu prin cel în care am viețuit.

Despre toate acestea pot da mărturie, mai cu seamă, doctorii, acești îngeri doritori de jertfă continuă (și nu glumesc, funcție de poziția asumată de ei personal, bineînțeles) lăsați de Dumnezeu să ne petreacă la trecerea pragului înfricoșător, mai cu seamă în momentul unei astfel de treceri dureroase. Aici am să dau o mărturie personală. Când am trecut prin covid, la începutul manifestării bolii, am fost internat în Spitalul Militar, din București, și, din cauza gravității manifestării bolii, am trecut prin trei stopuri cardio-respiratorii. Nu importă, în această cugetare, alte detalii decât cele legate de a doua colapsare a organismului meu. Înainte de a spune ce s-a petrecut, vreau să menționez faptul că, deși realizam că mă găseam profund nepregătit pentru judecată, ca și acum, deși L-am rugat pe Hristos să îmi dea vreme de pocăință, fiind convins că nu merit să Se milostivească de mine, am văzut moartea mea ca pe ceva iminent. În acele condiții, am schimbat rugăciunea, cu una pe care o port de foarte mulți ani în sufletul meu și anume să îmi permită Hristos să fac trecerea din această viață cât de conștient se poate, așa fel încât să pot trăi această taină irepetabilă a trecerii cu maximum de învățăminte posibile pentru sufletul meu. În aceste condiții, au intervenit semnele instalării celui de-al doilea stop cardio-respirator. Toți doctorii și asistentele – îngeri palpabili și eroi pentru mine - au început să se agite în jurul meu, căutând modalități de a mă salva, mai cu seamă că era destul de clar că nu voi rezista acestui al doilea eveniment critic. În acest moment, diavolul a început să mă lupte cu frica trecerii, iar eu încercam să mă rog să nu mă lase Hristos să cad pradă ispitei, pentru a putea observa taina trecerii în deplinătatea facultăților mintale. Ispita a încetat la primele cuvinte ale rugăciunii lui Iisus dar, imediat, diavolul a atacat prin instinctele firești de conservare, despre care am precizat că se află în prima cameră a sufletelor noastre. Practic, tușeam extrem de puternic și des și nu mai puteam inspira, căci nu mai exista timp între accesele de tuse. În acest moment, când vedeam cum îmi scapă ce îmi dorisem de mulți ani, Dumnezeu a trimis o asistentă, aflată în etate, lângă mine, pe care o voi pomeni toată viața, și care a venit în spatele meu, m-a luat în brațe, și-a apropiat gura de urechea mea dreaptă, într-un gest de intimitate profund maternă, și mi-a șoptit simplu: „Mamă, acum liniștește-te ca să poți muri.” În acel moment, totul s-a liniștit și pot spune că am asistat, în momentul colapsării organismului, la o parte din taina mult dorită. Dar, de vreme ce scriu acum, Dumnezeu nu m-a găsit vrednic.

Nu am scris acestea pentru a divaga către experiențe personale, ci pentru a sublinia faptul că poziționarea noastră în fața unei astfel de morți nu ține numai de efortul nostru personal ci și de poziția celor din jurul nostru, față de ceea ce trăim în acel moment. Dar, bineînțeles, aceștia nu pot avea o astfel de poziție, fără a dobândi dinainte o paradigmă completă asupra vieții, morții și, mai cu seamă a Învierii.

În încheiere, aș vrea să precizez că singura variantă desăvârșită de a ne raporta la moarte este de a avea ca reper determinant Învierea. Altfel, tot ce am scris mai sus, nu devine decât un slab efort intelectual-filosofic, menit să obțină aplauze de la cei ce prețuiesc slava mea deșartă.

Cu alte cuvinte, dacă nu credem că Hristos a Înviat, moartea are ultimul cuvânt în viață, iar noi rămânem seduși de suferința legată de aceasta, neînțelegând că ultimul cuvânt în existența fiecăruia dintre noi îl are, în fapt, Învierea cu și prin Hristos.

 

Eu am avut o experiență cu o mamă al cărei fiu a murit în câteva ore după un accident rutier stupid, la mine, în ATI.
După multă jale și întrebări la adresa lui Dumnezeu, de ce vrea să-i ia copilul, după ce decesul s-a produs, când m-am văzut cu ea, mi-a spus că Dumnezeu îi ia doar pe cei buni la El.
Povestindu-i tatălui meu întâmplarea, el a spus repede: „Deci, să nu mai fim buni?”.
Spontan, mie mi-a venit răspunsul că, da, trebuie să fim buni, că "dincolo" sigur e mai bine. Dovada e că nimeni nu s-a întors.
Cum e de fapt?

Ce limpede se vede, o dată în plus, diferența între modul în care percepe femeia și bărbatul fundamentele vieții! Deși mama respectivă nu s-a exprimat întru totul corect, se vede imediat intuiția adâncimii sensurilor. Mai mult decât atât, omul poate fi cunoscut, cu adevărat, doar atunci când suferă, indiferent că aceasta se întâmplă trupește sau sufletește. Și, într-un astfel de caz, discutând de cea mai puternică suferință ce poate fi resimțită de o femeie, concluzia este că mediul era mai mult decât propice pentru țâșnirea acestei înțelegeri profunde a sensurilor existenței. Pe de altă parte, bărbatul – deși este vorba de tatăl tău, practic este vorba de fiecare dintre noi – se dovedește o dată în plus neputincios a se raporta corect la viață și Înviere, fie chiar și atunci când nu este decât martorul suferinței altora.

De ce spun că mama respectivă nu s-a exprimat cu totul corect? Pentru faptul că nu înseamnă că Hristos îi ia doar pe cei buni la el. Dacă ar fi așa, majoritatea noastră, începând cu mine, ar trebui să viețuim într-o deznădejde cruntă, continuă, fără putință de scăpare din iadul ce ni-l agonisim. Nu, nu este vorba de o astfel de viziune legalistă din partea lui Hristos, asupra judecății individuale și de neam. Hristos ne ia atunci când suntem cel mai aproape de mântuire. Cu alte cuvinte, nu numai atunci când suntem îmbunătățiți duhovnicește, ci chiar și atunci când suferim o cădere, iar Dumnezeu, în preștiința sa, cunoaște faptul că nu ne vom mai putea ridica pe treapta de unde am căzut și doar vom continua căderea abruptă spre abisurile divorțării noastre de dragostea Lui. În acel moment ne ia, nu din supărare sau răzbunare, ci doar din dragoste pură și milă căci doar în acest mod, doar – doar o avea cum să ne ierte la judecată.

Judecata nu este un prilej de înfierare nemiloasă a omului, în urma unui rechizitoriu bine ticluit și atent îndosariat, fără a-i lăsa acestuia nicio urmă de mântuire și condamnându-l, astfel, încă de pe acum la o viață disperată și deznădăjduită. Nu, nicidecum. Hristos este îndrăgostitul de serviciu al universului! El este dragoste și ne iubește necondiționat, desăvârșit și permanent, dinainte de veac, încă dinainte să ne creeze și până în vecii vecilor. Judecata este un motiv prin care Hristos să Își poată forța mâna să ne scoate din iadul în care am ales să trăim. Doar să fii făcut și noi ceva în viață de care să se poată agăța. Să fii spus și noi, măcar o dată într-o viață păgână, „Doamne, Doamne”. Atât. Asta nu înseamnă că toată lumea se mântuiește dar permanent să ne amintim cuvintele Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nădejdea la Mine!”.

Toate acestea sunt valabile tuturor, doar începând cu vârsta discernământului. Dacă copilul trece la Domnul înainte de acea vârstă, discutăm și de alte elemente în plus.

Ar mai fi câte ceva de punctat, în sensul celor povestite de tine. Este extraordinar cum, după o perioadă de revoltă, mama respectivă a putut simți, în inima ei, un adevăr atât de profund care, în fapt, e temelia vieții și a veșniciei. Asta arată, pe de-o parte, faptul că revolta ei a fost „cuminte”, nicidecum fățarnică sau smintitoare, fiind o luptă sinceră cu Dumnezeu pentru a-L înțelege prin lucrările Sale și, pe de altă parte că lui Dumnezeu Îi place să ne luptăm cu El și să Îl biruim. Spun asta căci, ceea ce a spus ea, aflându-se și pe fondul emoțional respectiv, nu este decât de la Duhul Sfânt, iar darurile Duhului Sfânt se pogoară numai în inima smerită, fie ea chiar și în starea unei sfinte revolte, ca aceea a unei mame ce tocmai și-a pierdut copilul.

În ceea ce privește răspunsul tatălui tău, dincolo de fricile sale profunde pe care le reliefează cu mare acuratețe, tot timpul trebuie să avem în față cuvintele Mântuitorului: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5, 48) și ale lui Dumnezeu Tatăl: „Să-Mi fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am osebit pe voi dintre toate neamurile, ca să fiţi ai Mei.” (Lv. 20, 26).

În legătură cu faptul că „spontan, mie mi-a venit răspunsul că, da, trebuie să fim buni”, discutăm de aceeași intuiție a profunzimilor și de aceeași descoperire a Adevărului (Hristos) în inima ta, prin Duhul Sfânt. Iar, în legătură cu penultima ta frază, sunt oameni care s-au întors, Lazăr fiind primul și, pentru că toți oamenii mergeau la iad, căci Mântuitorul încă nu zdrobise porțile iadului, Lazăr nu a mai zâmbit (nu râs) decât o singură dată, în tot restul vieții sale. Și, ca să închei într-o notă amuzantă, îți voi spune în ce condiții a mai râs o dată Lazăr. Pentru că iudeii voiau să-l omoare căci a fost cea mai mare minune înfăptuită de Hristos și devenise „corpul delict” și pentru credința sa, a fost hirotonit episcop în Larnaca, Cipru. Acolo, găsindu-se într-o zi în grădină, a văzut cum mai mulți servitori alergau după un alt servitor ce furase un vas de pământ și fugea cu el în brațe. Văzând acestea, Lazăr a zâmbit și a spus: „Uite lutul cum aleargă lutul!”.

Vedeți, așa cum spunea marele nostru poet Alexandru Vlahuță, „Milă e toată Scriptura!”.

 

Următoarele două întrebări sunt din partea unui copilaș de 11 ani.

Ce a fost înainte de Dumnezeu?

La această întrebare nu există un alt răspuns, afară de „nimic”. Dumnezeu nu este făcut de nimeni și El le-a făcut pe toate din acest nimic. Toate celelalte din cosmos sunt aduse la viață de către Dumnezeu, Care este sursa vieții. Nu este un răspuns ușor de înțeles nici de noi căci suntem obișnuiți să gândim rațional în sensul că mergem la nesfârșit, în orice situație, pe gândirea cauză – efect. În acest sens, Dumnezeu este cauza a toate, inclusiv a omului.

 

Dumnezeu este bărbat sau femeie?

Bineînțeles că nu este nici bărbat, nici femeie, dar acest răspuns nu îi va fi de ajuns. Poți pleca în această discuție cu o comparație. Să presupunem că Iustin este bun la desen. Explică-i că el poate desena multe obiecte foarte frumoase: mașini, cărți, case, pisici, nori, soare. Dar, oricât de frumoase ar fi ele, Iustin nu este nicunul dintre obiectele pe care le desenează; însă este atât de înțelept încât și le poate imagina pe toate, în cele mai mici detalii și le poate da viață prin desene. Așa și Dumnezeu a făcut, din nimic, tot cosmosul, inclusiv bărbatul și femeia. Și le-a închipuit în cele mai mici detalii și le-a adus la viață, din nimic. Dar Dumnezeu nu se identifică cu cele din cosmos. El nu este nici nor, nici ploaie, nici pământ, nici floare, nici planetă, nici stea, nici bărbat și nici femeie. Însă, doar în om, bărbat și femeie, Dumnezeu a pus chipul Său căci noi suntem cununa creației, făcuți să ne bucurăm de tot cosmosul și să-l stăpânim și, pe de altă parte, chemați la cinstea de a ne asemănă cu Dumnezeu, după felul în care trăim, nu după cum suntem constituiți. Dar trebuie să îi explici ce înseamnă chipul lui Dumnezeu din om căci, altfel, va crede că este un chip cu trăsături umane. Este vorba despre chipul duhovnicesc al lui Dumnezeu, adică de două calități, libertatea și nemurirea. Astfel, Dumnezeu nu este nici bărbat și nici femeie, dar bărbatul și femeia sunt nemuritori și au libertatea să trăiască după legile lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănare cu El, sau nu.

 

Frate Mihai, dacă se poate, aș dori să ne vorbești puțin despre incognoscibilitatea lui Dumnezeu. Această problematică a apărut spre sfârșitul secolul al IV-lea, ridicată de către ereticul Eunomie.  El identifică esența dumnezeiască în ființa necreată. În acest sens, pentru el, aceasta este perfect cognoscibilă și nu prezintă niciun mister; susținea că: ,,noi putem să-l cunoaștem pe Dumnezeu nu mai puțin decât El se cunoaște pe sine.”

Vă mulțumesc!

În primul rând, Eunomie a fost episcop de Cizic. El, ca și adept al lui Arie, afirma că Dumnezeu în calitatea Sa de Nenăscut, este ființa absolut simplă, nașterea implicând o contradicție în esența Sa, prin introducerea dualității. În acest context, el susținea că Hristos este diferit de Dumnezeu. Boteza printr-o singură afundare, fapt pentru care adepții erau rebotezați la reîntoarcerea în Biserică.

El va fi combătut, atât de Sfântul Vasile cel Mare, cât și de  Sfântul Grigorie de Nyssa. A sfârșit prin a fi condamnat la Sinodul al II-lea ecumenic. Ambii tratează problema cu extrem de mare rigurozitate, într-un mod specific vastei culturi academice dobândite de cei doi Sfinți Părinți. Sfântul Grigorie de Nyssa se pare că scrie împotriva unei a doua Apologii a lui Eunomie de pe la 379.

Este extraordinar faptul că aceste lucruri mai fac obiectul cugetării creștinilor din ziua de astăzi, fie ei clerici sau mireni, căci asta arată o preocupare adâncă pentru cele duhovnicești, De menționat faptul că sinoadele ecumenice au condamnat aceste erezii căci oamenii simpli, din popor, precum și cei ce aveau parte de o educație superioară, deopotrivă, erau puși la curent cu aceste păreri, ei manifestând un interes continuu pentru viața duhovnicească. Așa încât, se poate delimita un prim cadru social și chiar cultural. Dincolo de acest fapt, secolul al IV-lea, timpul în care se petrec toate acestea legate de Eunomie, este un timp care se poate caracteriza printr-o dimensiune civilizațională, deoarece discutăm de avântul deplin al Imperiului Bizantin. Acest avânt, pentru a fixa cât mai bine discuția în plan istoric, are în vedere atât dimensiunea politică și militară, dinastia întemeiată de Sfântul Constantin cel Mare (dinastia Constantină) părăsind scena guvernării imperiale, trecând prin dinastia Valentiniană, în favoarea celei întemeiate de Teodosie I cel Mare (dinastia Teodosiană).

Toate aceste elemente istorice nu sunt deloc de lepădat, în sensul în care, în acel moment exista o sinergie desăvârșită între puterea guvernamentală și administrația bisericească. Prin aceasta trebuie înțeles faptul că, existând o așa de puternică unime între cele două puteri în stat, orice erezie (părere strâmbă despre Adevăr), nu reprezenta numai un atac la dreapta credință, ci și la însăși ordinea imperială. Poate că, în acest cadru istoric fixat, este mai lesne de înțeles de ce răspunsurile la această problemă (precum și la alte erezii) s-a dat unitar, fără echivoc și într-un mod rapid și tranșant.

Ceea ce susținea Eunomie, anume că ,,noi putem să-l cunoaștem pe Dumnezeu nu mai puțin decât El se cunoaște pe sine.”, nu reprezintă altceva decât o consecință a faptului că îmbrățișase erezia ariană. Intrând în capcana acestei erezii, mintea lui a suferit o schimonosire, atât în plan intelectual, simplist, cât, mai cu seamă, în plan duhovnicesc.

Pe scurt, fără a intra în mari amănunte dogmatice, mă voi folosi mai ales de învățătura Sfântului Grigorie Palama, pentru a explica. Mă refer la învățătura acestuia despre energiile divine necreate care izvorăsc din ființa divină care, pe scurt, reprezintă iubirea lui Dumnezeu ce se revarsă asupra întregii existențe.

Eunomie spune, practic, că Dumnezeu poate fi cunoscut în esența Sa, total, epuizând întreaga taină a ființei Sale. Încă de la început, se poate surprinde caracterul extrem de vanitos al acestei învățături, care nu face altceva decât să pună semnul egal între om și Dumnezeu, mai ales după putință.  Aceasta nu reprezintă o improbabilitate, ci o imposibilitate din toate punctele de vedere, începând cu cel mai simplu, logic, care presupune că Dumnezeu este compus din cel puțin cinci dimensiuni, atâta vreme cât alcătuirea lumii cunoaște doar patru. Se poate tranșa această problemă din absolut toate dimensiunile la care se poate gândi cineva dar cred că s-a înțeles doar prin argumentul logic.

Ideea Sfinților Părinți, legată de „incognoscibilitatea lui Dumnezeu” se referă la neputința omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, în adâncimea intimă ființei Sale, după firea Sa. Însă aici intervine complexitatea și desăvârșirea relației tainice și veșnice, de dragoste, dintre Dumnezeu și om. Omul poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, prin intermediul harului, astfel în inima noastră descoperindu-ni-se, prin Duhul Sfânt, caracteristici ale Dumnezeirii, prin intermediul lucrărilor Sale. Aceasta este posibil, mai cu seamă, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus dar, deja, aceasta este o altă discuție.

 

Mihai, poți să mă lămurești cu ceva?

Am cunoscut în viața mea multe persoane, credincioase și mai puțin sau deloc credincioase, care au știut într-un fel sau altul, că li se apropie sfârșitul pământesc, iar reacțiile lor au fost oarecum asemănătoare. Toți au încercat să pună ordine în lucrurile lor pământești. Au rezolvat lucruri referitoare la acte, copii, casă, dar foarte puțini au fost împăcați cu sfârșitul lumesc. Am cunoscut și persoane care abia așteptau, care erau împăcate și mai mult decât atât, li se părea izbăvitor. Și nu purtau deloc grija a ceea ce rămânea în urma lor.

Poți să mă lămurești ce a făcut diferența între ei? Care este poziția corectă a noastră în fața sfârșitului vieții pământești? Atât din perspectiva persoanei care urmează să se mute la Domnul cât și a celor care rămân.

Neîmpăcarea în fața morții nu poate veni decât din două direcții, separate sau împreună, anume credința slabă (sau chiar - Doamne, ferește! - necredința) și revolta în fața valurilor vieții.

Împăcarea în fața morții, vine din credința fermă, fără nicio scădere, că moartea nu are ultimul cuvânt în existență, ci Învierea. Vine din credința nestrămutată și dorința nemângâiată de a-L vedea pe Hristos, față către față, și de a săruta mâinile Maicii Domnului. Câți dintre noi ne-am gândit, vreodată, că la judecată Măicuța Domnului, culmea smereniei, va fi de față și că o vom putea privi în ochi, îi vom putea săruta mâinile și îi vom putea mulțumi pentru toată grija față de viața noastră? Și, dacă ne gândim la toate acestea, atâta bucurie pătrunde inima că unde să mai fie loc de neîmpăcare?

Acestea sunt cele două perspective, iar peste ele atârnă libertatea noastră de a trăi cu conștiința de a fi Împărați și Împărătese căci cu sângele Împăratului cerului și al pământului s-au răscumpărat sufletele noastre, sau să trăim ca sclavi ai patimilor și fricilor noastre, cu privirea doar spre țărâna de unde ne-am ridicat și nu spre cerul care ne așteaptă și ne cheamă pe nume clipă de clipă.

Față de cei rămași, trebuie înțeles că noi rămânem într-o legătură vie, indisolubilă cu ei, în și prin Hristos. Dacă înțelegem acestea, nu mai este loc de regrete, ci numai de atenție sporită pentru că sfârșitul nostru va deveni reper pentru ei, în sensul în care vor știi cum să trăiască frumos. Dar, ca ei să știe să trăiască frumos, noi trebuie să învățăm să murim frumos, sub privirile lor.

Părintele Ilarion spune că "Suntem trecători pe-acest pământ. Patria noastră este cerul!".

 

Ce este inima înfrântă și smerită? Cum adică înfrântă? În luptă cu patimile?

Inima înfrântă, adică dinspre patimi. Să o întorci de pe calea patimii și să o îndemni permanent către Dumnezeu. Să nu o lași să gândească cele omenești, ci cele dumnezeiești.

Inima smerită, adică inima care știe că nu este și nu poate nimic fără Hristos. Și, pentru asta, în primul rând, inima trebuie să devină conștientă de sine însăși. Cu alte cuvinte, trebuie să devenim conștienți de faptul că avem o inimă, că suntem numai inimă, că această inimă - împreună cu toate forțele duhovnicești puse în ea - a fost făcută de o Persoană cu totul și cu totul excepțională. O Persoană care a gândit și a zămislit această inimă a noastră numai și numai din iubire, cu singurul scop că această inimă să pătrundă rațiunile ascunse ale tuturor lucrurilor fapte și, în final, înțelegând iubirea formidabilă și desăvârșită a acestei Persoane pentru om, să se îndrăgostească fulgerător, desăvârșit și veșnic de această Persoană. Și, în acel moment, omul realizează că nu mai vorbește cu Hristos, ci inima sa vorbește cu Hristos, cu alte cuvinte, inima sa se roagă în inima lui Hristos.

Pentru ca toate acestea să fie posibile, în prima fază, omul trebuie să fie conștient de faptul că e numai inimă. Din păcate, omul nu mai poate face aceasta singur și atunci, are nevoie de om (ca și la scăldătoarea din Vitezda) care să se pună pe sine în paranteză și să îi aducă aminte acestuia că este numai inimă. Procesul poate dura o oră, o zi sau, mai știu și eu, doi ani și jumătate. Nu durata este importantă căci noi lucrăm sub veșnicie nu sub timp. Singurul lucru care contează este delicatețea în comportament față de cel căzut. Asta nu înseamnă că nu trebuie să faci ceea ce trebuie, chiar dacă pari nemilos, ci că trebuie ca totul să fie făcut cu blândețe. Asta înseamnă să nu lași omul, în timpul acestui proces, să sufere mai mult decât trebuie. Și, ce crezi? "Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul!"

Din acest moment cel care a aflat că este numai inimă, trebuie să intre în procesul de despătimire, trebuie să își înfrângă inima și asta doar ca să poată să restaureze funcția de a-și iubi aproapele și, mai cu seamă, pe Dumnezeu. Și, ce crezi? "Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu!"

Îndată după ce se întâmpla aceasta, simți ce este aceea iubirea și totul în tine ia foc. Un foc arzător care te umple în locuri de care nu știai, care pătrunde totul și care spală, fără să mistuie nimic din ceea ce ești. Te cuprinde o milă profundă pentru toți cei din jur şi, cu cât mai mare e păcatul omului, nu îl mai poți judeca, cu niciun chip, ci simți doar milă din ce în ce mai adâncă pentru el. În sensul acesta omul se aduce pe sine mireasmă bine plăcută lui Dumnezeu, prin acest foc pe care tot Hristos îl aprinde în inima omului. Și, ce crezi? "Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui!”

Și atunci, te izbește plânsul. Prima dată în viață, plângi cu adevărat. Plânsul cu adevărat împlinitor nu este acela pentru tine ci cel pentru căderile, neputințele și păcatele aproapelui tău. Și, mai ales, când acesta se mai și află vinovat de păcate. Mai ales atunci, plânsul tău pentru acela devine pod către mila lui Dumnezeu. Mai ales atunci, plânsul tău întoarce privirea lui Dumnezeu dinspre dreptate spre milă, către aproapele căzut. Știm că Dumnezeu e "nemitarnic", adică este un judecător Care nu primește mită. Să mă iertați, dar este nemitarnic în ceea ce privește judecata faptelor noastre. Este foarte "mitarnic" atunci când vede plânsul nostru pentru cel căzut. Se înduplecă pe Sine, și Se răzgândește, văzând inima noastră plină de dorul milei pentru aproapele. Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea lacrimile noastre pentru aproapele nostru, le culege pe toate ca pe o comoară neprețuită și le transfigurează în milă și dragoste absolută. Și atunci, pe lângă faptul, că cel pentru care am plâns e ridicat din păcate tot pentru a putea parcurge și el drumul descris până acum, noi, văzând răspunsul lui Dumnezeu la lacrimile noastre, Îl (re)cunoaștem și mai mult pe Hristos din lucrările Sale, ne umplem de iubire și mai mare, iar inima noastră începe să simtă și mai mult inima Lui. Și atunci, ce crezi? "Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia!".

Și atunci, dintr-o dată, realizezi desăvârșit cine ești. Anume, nimic fără Hristos. Și inima se smerește. Și, ce crezi? "Fericiti cei săraci cu duhul (smeriți cu inima), căci a acelora este Împărăția Cerurilor!"

Bine dar de când va fi a lor? După moarte? După a doua judecată? Nu! Cel ce aduce pacea în inima sa nu va mai putea trăi fără să îi ajute și pe ceilalți să dobândească pacea în inimile lor. În felul acesta, inima saltă spre înălțimi, într-un continuu urcuș fiind, totuși, prizoniera trupului. Din acel moment, imediat, trăind în cer și pe pământ în aceeași măsură, omul începe să dobândească încredințare posibilității de a se îndumnezei. Și, ce crezi? "Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!"

 

Mihai, vreau să mă lămurești cu ceva. Ai mai spus, dar eu tot nu înțeleg cum ar trebui să fac? Ce înseamnă să te rogi, cum se face asta în mod corect și cum știi când este corect ce faci? Când te rogi pentru cineva e bine să ceri ceva anume sau să lași să se facă voia Domnului?

Rugăciunea reprezintă modul nostru de a intra în contact cu Hristos. Nu există o "procedură" anume de a te ruga. Orice fel de suspinare a inimii îndreptată către Dumnezeu, orice mulțumire către Dumnezeu, orice mirare a minții în fața lucrării lui Dumnezeu, toate acestea reprezintă o rugăciune. Bineînțeles că există și rugăciunile de tipic și acestea ne asigură că rămânem în adevărul de credință, acordați permanent și desăvârșit la dogma bisericii.

Însă Dumnezeu cere, mai cu seamă, inima noastră, cere o relație personală, deschisă, dinamică, într-un cuvânt, vie cu El, Dumnezeul cel Viu. Asta înseamnă că este nevoie de o discuție permanentă cu Hristos, plecând de la ceea ce dorim să Îi adresăm, fără rețineri, fără preconcepții, direct, avându-L ca pe prietenul nostru Care ne iubește necondiționat și ascultă tot ceea ce Îi cerem. Astfel, totul devine dialog viu și personal.

Acest mod de a ne raporta la Hristos nu numai că permanentizează o stare de comunicare ci, pe de altă parte, ne oferă posibilitatea de a spori în cunoașterea lui Hristos, observând lucrarea Lui față de rugăciunea noastră. Cunoscându-L mai mult ajungem sa-L iubim mai mult. Iubindu-L mai mult, sporește rugăciunea și, în acest mod, toate sporesc, din înalt în mai înalt, sprijinindu-se una pe cealaltă.

Hristos ascultă orice rugăciune, mai ales pornită din inima înfrântă și smerită dar, mai cu seamă, răspunde rugăciunilor noastre pentru aproapele nostru. Mai mult decât atât, rugându-te pentru celălalt, ajungi ca inima ta să se roage în inima lui Hristos.

Atunci când te rogi pentru celălalt, ai doua variante, așa cum ai spus și tu.

Prima este să Îl rogi pe Dumnezeu să-l miluiască, fără să îi ceri ceva specific. A doua variantă este să-L rogi pe Dumnezeu să intervină într-o greutate a vieții celuilalt. Dar ce observăm privind viața omului? Observăm că greutățile suferite nu sunt altceva decât parte din procesul pedagogic ce ne întărește spre mântuire și toate aceste greutăți sunt îngăduite de Dumnezeu. Și atunci, să ne rugăm ca Dumnezeu să intervină și să întrerupă ceea ce El a îngăduit în viața cuiva? E corect asta? Da, este corect. Da, lui Dumnezeu Îi place să ne arătăm iubirea pentru aproapele. Îi place să ne luptam cu El, în sensul de a-L ruga să-și schimbe părerea și să arate milă și nu dreptate.

Corectul, așa cum întrebi tu, este dragostea și milă față de aproapele. În acest sens, există mai multe feluri posibile de a te ruga pentru aproapele, funcție de mila și dragostea pe care le ai pentru acesta. Voi da trei exemple mai jos, fără a se înțelege că nu pot exista și alte forme. Totul ține de străpungerea inimii pentru celălalt.

Cu alte cuvinte: "Doamne, știu că fratele meu a greșit față de Tine și e nevrednic de mila Ta dar, Doamne, ajută-L pe fratele meu să vadă adevărul și să-și îndrepte inima spre Tine."

"Doamne, Tu care l-ai înviat pe Lazăr a patra zi, oare nu poți să-l înviezi și pe fratele meu din patimile în care e cuprins, ca să ajungă să te cunoască și să Te iubească?"

"Doamne, dacă trebuie un preț pentru ca fratele meu căzut în nevoie să se mântuiască, să merg eu la iad în locul lui."

 

Mihai, cum noi, ca și creștini, să fim mai aproape de trăirea tainică a lui Hristos din această Săptămână a Sfintelor pătimiri (nu doar din punct de vedere dogmatic, ci din punct de vedere a simțirii în inimă a ceea ce a trăit Iisus pentru noi)? Cum să ne ajutăm inima să se deschidă tot mai mult și să facă loc lui Hristos?

În primul rând, trebuie citită Scriptura, cu toată inima, pentru a înțelege ce a pătimit Mântuitorul în această săptămână.

În al doilea rând, trebuie înțeles că Mântuitorul s-a plecat în firea omenească, până la păcat. Cu alte cuvinte nu era nimic pătimaș în El. Dumnezeu dragoste este. Asta înseamnă dragoste absolută, fără urmă de patimă în ea, așa cum avem majoritatea dintre noi. Adică, Dragostea Absolută a fost supusă la patimi de către om, subiectul pătimaș iubit de Dumnezeu atât de mult încât să se deranjeze cerurile, într-un asemenea fel, încât Cel Necuprins să urce pe cruce, la propriu.

În al treilea rând, trebuie să înțelegem că Hristos a urcat pe cruce pentru fiecare dintre noi. Nu pentru toți, ci pentru fiecare. Nu îmi dau seama dacă se înțelege ce vreau să spun prin asta.

La a doua întrebare, trebuie înțeles ce e inima.

 

Înțeleg până într-un punct.

Recunosc că îmi este greu să cuprind în minte și să înțeleg că Hristos S-a răstignit pentru fiecare dintre noi, din această Dragoste absolută, dar insist să reușesc...

Cumva, nu îmi dau seama cum vine să primesc/merit această jertfă, când eu constat că, în mine, domină această stare de păcat?

Păi, nu merităm. Dar, și în baza răspunsului dat Tinei, Hristos nu ne dă ce merităm, ci ce este El. Adică dragoste absolută. Și dragostea absolută se răstignește pentru cel iubit, în veșnicie. Asta este orice poveste de dragoste autentică, practic. Acum înțelegi de ce?

 

Cred că înțeleg ... practic, suntem iubiți fără să ni se ceara ceva în schimb, ci doar ne arată că așa se iubește desăvârșit, necontenit și fără un scop în sine. Lucru care, dacă suntem atenți, implicit ne responsabilizează și ne îndeamnă să facem asemenea. Înțeleg bine?

Înțelegi destul de bine, da. Dar nu ne iubește desăvârșit pentru că dorește să ne arate aceasta, ca și exemplu de urmat.  Hristos face aceasta din două motive. Primul este acela că El Însuși este desăvârșit și tot ceea ce face, este făcut la modul desăvârșit, adică fără niciun fel de patimă intrinsecă. În acest sens, Mântuitorul ne spune: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5, 48). De altfel, și Dumnezeu Tatăl spune: „Să-Mi fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am osebit pe voi dintre toate neamurile, ca să fiţi ai Mei.” (Lv 20, 26).

Al doilea motiv este că - și aici să fii atentă la cuvinte – a nu iubi este neputința lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8), așa încât Dumnezeu pur și simplu nu poate să dea altceva, în relația cu omul și cosmosul, decât ceea ce este El, adică iubire. În acest sens, Dumnezeu chiar are neputința aceasta, El nu poate să nu ne iubească. La modul cel mai propriu cu putință, Dumnezeu este neputincios în această dimensiune. O, și ce bine că are această neputință! Vorbesc mai ales din egoism pur, vizând relația Lui cu mine.

Pe de-o parte, dragostea desăvârșită a lui Dumnezeu către noi ne responsabilizează, nu Dumnezeu Însuși. Pe de altă parte, prin această iubire desăvârșită, necondiționată, văzând și cunoscând pe Dumnezeu prin lucrarea iubirii Sale asupra noastră și a lumii, ni se subliniază încă o dată, dacă mai era nevoie, libertatea noastră absolută. Avem libertatea de a nu iubi; oricât ne-ar iubi cineva, noi putem spune, simplu, „bine, dar eu nu te iubesc”. Dacă vrem să fim ca Dumnezeu, trebuie să ne înfrângem această putință, această libertate.



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Sfantul Ierarh Calinic - zidirea duhovniceasca a omului launtric - Pr. Ionuț Apostolache

 

Din viaţa sa plină de har dumnezeiesc şi din minunatele sale lucrări duhovniceşti, calendarul ortodox al sfinţilor români păstrează la loc de mare cinste ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Exponent al „neoi­si­hasmului românesc”, acest mare ierarh al secolului al 18-lea s-a făcut pe sine slujitor „fără de simbrie” al nevoinţelor duhovniceşti de tot felul, născând din harul arhieriei sale „mulţime de fii duhovniceşti”.

Înainte de a fi chemat la slujirea arhierească, Sfântul Calinic a încercat să-şi îmbogăţească tot mai mult experienţa ascetică, învred­nicin­du-se de darul duhovnicesc al rugăciunii neîncetate în „şcoala monahilor isihaşti” de la Sfântul Munte. Această experienţă este aşezată de hagiografi în jurul anului 1812, atunci când a ajuns în Sfântul Munte, trimis de stareţul Mănăstirii Cernica, pentru a strânge ajutoare în vederea reparării Bisericii „Sfântul Nicolae”, grav avariată de cutremurul din 1802. Acest contact direct cu monahismul athonit i-a fost „de real folos duhovnicesc Sfântului Calinic”, devenind astfel normativ în formarea sa ca exponent al curentului cernican, iniţiat cu ani în urmă de stareţul Gheorghe (Pr. prof. Ion Ionescu, Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul, Bucureşti, 1987, p. 522). 

Revigorarea „neoisihastă“

Părintele profesor Dumitru Stăniloae lămureşte şi mai mult marea harismă isihastă a Sfântului Calinic, arătând explicit convergenţa de gândire şi experienţă duhovnicească prin care acesta se apropia de înaintaşii săi, Sfântul Paisie de la Neamţ şi Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Părintele Stăniloae arată în acest sens că latura practică a rugăciunii permanente, confirmată prin prezenţa numelui lui Hristos în mintea monahului, era necesară în contextul dorinţei de despătimire la Sfântul Ierarh Calinic. În consecinţă, „numele lui Iisus, deci şi gândul la El, păstrat necontenit în minte, ajută pe om să vadă, îndată ce se iveşte, tot gândul contrar lui Iisus, îl face adică pe om în stare să urmărească şi să cunoască tot ce se petrece în sufletul său, căci el plimbă tot timpul o lumină peste mişcările din lăuntrul său” (Pr. prof. dr. acad. Dumitru Stăniloae, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în BOR, nr. 73/1955, pp. 1159-1172).

Această nepreţuită comoară a vieţuirii monahiceşti a fost adusă de Sfântul Ierarh Calinic din Sfântul Munte Athos, reînnoind vechile rânduieli de zidire duhovnicească a monahilor din lavrele româneşti de la Cernica şi Căldăruşani. Preotul Florin Şerbănescu este de părere că aceste două mănăstiri au devenit, prin ucenicii Sfântului Paisie Velicicovschi, în frunte cu stareţul Gheorghe, exponenţiale în afirmarea unui nou curent monahal, neoisihasmul sau paisianismul. „Rânduiala monahală introdusă de stareţul Gheorghe la Căldăruşani a avut acelaşi făgaş de la Cernica, păstrând în mare măsură tradiţiile paisiene de la Athos, Dragomirna, Secu şi Neamţ, dar având şi unele trăsături specifice pe care cercetările de până acum au încercat şi au izbutit, în bună măsură, să le identifice. În esenţă, ele au la bază prevederile înscrise în aşezământul în 18 puncte pe care l-a prezentat Paisie Velicicovschi în memoriile sale adresate arhiereilor Moldovei în 1763, anul instalării sale la Dragomirna” (Pr. dr. Florin Şerbănescu, Curentul monahal neoisihast paisian la Mănăstirea Căldăruşani, temeiuri de orânduire a vieţii de obşte, 2006, p. 101).

Prin osteneala marilor stareţi de la Căldăruşani şi Cernica s-au întărit vechile pravile de vieţuire călugărească, în aşa fel încât monahii să cinstească: „sărăcia desăvârşită şi de bunăvoie (îndepărtarea de orice avuţie personală, întreg avutul fiind gospodărit de obşte, care asigură fiecărui frate toate cele necesare traiului - adăpost, hrană, îmbrăcăminte etc.), asceza (trăierea voii şi înfrânarea de patimi), ascultarea şi smerenia, petrecerea şi lucrarea numai împreună cu fraţii şi întru frăţească dragoste, slujbe după tipic, începând cu toate cele 7 laude zilnice, munca, rânduită de cel mai mare după priceperea şi puterea fiecăruia, unită cu rugăciunea continuă, practicarea «rugăciunii minţii săvârşite în inimă»... citirea cărţilor sfinte (fiecare în parte şi cu toţii întreolaltă - această citire dimpreună fiind rânduită îndeosebi în perioada iernii, seara, până în Săptămâna Patimilor), traducerea şi copierea manuscriselor, mărturisirea deasă la duhovnic şi, în primul rând, mărturisirea gândurilor, respectarea rânduielii meselor de obşte la trapeză şi a duhului tăcerii, atenţia deosebită şi cumpătarea înţeleaptă la primirea în obşte a călugărilor străini, purtarea de grijă faţă de cei bolnavi la bolniţă şi păstrarea cuviincioasei rânduieli întru primirea oaspeţilor la arhondaric (exceptate fiind femeile, afară de cazuri deosebite, la vreme de război sau răzmeriţe), neţinerea în mănăstire de şcoli pentru copii mireni, alegerea stareţilor de către obşte, excluderea mănăstirii de la închinare etc. Această rânduială a fost ținută cu stricteţe şi de Sfântul Calinic în timpul stăreţiei sale. Mai mult, ajungând arhiereu al Râmnicului Noului Severin, a statornicit aceeaşi rânduială şi în mănăstirile oltene, ctitoria sa de la Frăsinei fiind cel mai relevant exemplu în acest sens” (Vieţile, povăţuirile şi testamentele sfinţilor stareţi Gheorghe şi Calinic de la Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, pp. 21-40; 41-44).

Rânduit în slujirea arhierească, Sfântul Calinic începe să edifice o nouă etapă de zidire şi întărire duhovnicească, în dinamica unei adevărate reforme bisericeşti. Astfel, la 15 decembrie 1850, după venirea la Craiova, sfântul a cercetat întregul cler, pe monahi şi pe toţi ostenitorii Sfintei Biserici. Pe lângă criza „vidiniştilor”, aşa cum a fost cunoscută în istorie etapa în care slujitorii sfintelor altare erau şcoliţi formal de arhi­ereii de peste Dunăre, de la Vidin, Sfântul Calinic s-a confruntat şi cu lipsa de pregătire a clerului inferior. În acest sens, a cerut Departamentului bisericesc să înfiinţeze mai multe şcoli pe lângă protopopiate pentru cântăreţii şi paracliserii din eparhie, întrucât aceştia „nu cunoşteau slujbele bisericeşti şi nici tonisirea glasurilor asupra cântării”. Departamentul şi Eforia i-au refuzat cererea, însă sfântul s-a adresat direct domnitorului, care a decis, în luna mai a anului 1853, aprobarea câte unei şcoli pe lângă fiecare protopopiat: „Facă-se cercare de câte o şcoală pe lângă fiecare protoierie, din acea eparhie, mărginită în cercul aici descris şi numai pentru cei ce de a lor bunăvoie vor veni la şcoală, iar într-un alt chip, nu. De aceasta Departamentul Credinţii va da cunoştinţă Eforii Şcolilor şi desluşiri cârmuitorilor” (Arhivele Statului - Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dosar 2215, din 1850, passim, apud Toma Bulat, Un secol de la moartea Sfântului Calinic, Episcop de Râmnic Noul Severin, 1850-1868, în MO, nr. 3-4/1968, p. 232).

Sfântul Calinic este modelul de­săvârşit al celui care se roagă şi munceşte permanent. Din filele Patericului românesc aflăm că „nu s-a culcat întins pe pat, nici dezbrăcat de hainele sale, ci puţin cât somn gusta, şedea rezemat cu mâinile sale pe un jeţ, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată. Toată viaţa a fost cum stă un soldat de santinelă, veghind neîncetat asupra slăbiciunilor sale trupeşti şi a vrăjmaşilor nevăzuţi ce dau luptă neîncetată în mintea şi în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns vas curat şi luminat al Sfântului Duh” (Ioanichie Bălan, Pateric românesc..., Galaţi, 1990). 

Poveţe pentru ucenici

Pe de altă parte, sfântul şi-a îndemnat întotdeauna ucenicii să fie neîmprăştiaţi cu mintea, stăruind în rugăciune înlăuntrul chiliei, avertizându-i totodată faţă de pericolul disipării: „Călugărul care zăboveşte afară de chilie, fără a fi trimis de ascultare, se împute ca peştele scos din apă. Să nu aveţi prieteşuguri deosebite între voi; să nu aveţi pungă osebită, ca Iuda”. În acelaşi context, Sfântul Calinic, în calitatea sa de părinte duhovnicesc al monahilor de la Cernica, atrage atenţia asupra gândurilor pe care necuratul le sădeşte în mintea nevoitorului: „Vă rog, păziţi-vă de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea şi necredinţa, prin care satana robeşte lumea în pierzare”. La aceste pericole, el adaugă şi pe cel al lipsei de la sfintele slujbe.

Toate aceste sfaturi au fost lucrate mai întâi la nivel personal. Pe toate sfântul le-a experiat mai întâi în propria sa viaţă. Au rămas memorabile în acest sens cuvintele însemnate din Diata sa, alcătuită cu propria mână, la anul 1866, în Reşedinţa episcopală de la Râmnic: „De când am îmbrăcat Sfântul monahicesc chip Îngeresc, în Sfânta Monastire Cernica, în anul al 19(lea) al vârstei mele şi m-am făgăduit lui Dumnezeu, ca să am vieţuirea cea de bună voie, din vremea aceea şi până la apropierea de mormânt, n-am câştigat averi sau mişelii, numai cărţi, sfinte cărţi. N-am adunat aur sau argint, n-am voit să am haine de prisos, nici ori ce fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, că necâştigarea şi acea călugărească cu duhul şi cu lucrul, dupe putinţă m-am sârguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, cu punându-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu care niciodată nu m-a lăsat; iar darurile cele ce le primim de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi, ale mănăstirii trebuinţe, cât am fost arhimandrit. Aşijderea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la nevoinţele mele şi nevoile celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit şi la înnoirea episcopiei, fiind cu totul în derăpănare”. - Ziarul Lumina

În viața Sfântului Calinic citim că postea zilnic, se ruga neîncetat, făcea sfânta ascultare cu desăvârșită supunere, la Biserică era nelipsit și în chilie foarte sârguitor. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mănăstirii.

Din „Patericul românesc” al Părintelui Ioanichie Bălan aflăm că, pentru a nu uita de ceasul și rânduiala rugăciunii, Sfântul Calinic „inventase” un fel de alarmă proprie. Ca să nu-l cuprindă somnul sau să-şi risipească mintea de la lucrarea ei, obişnuia să pună pe cartea pe care o citea o greutate metalică rotundă, iar jos, în dreptul cărţii, un lighean de tablă gol. Îndată ce Sfântul Calinic se îngreuia de somn şi îşi pierdea echilibrul, greutatea metalică cădea în lighean şi îl deştepta din nou la rugăciune şi la citit. Astfel, Sfântul era permanent stăpân pe voinţa şi pe trupul său.

Sfântul Calinic era, totodată, și un postitor desăvârșit. Încă de când era în mănăstire, după ce ieroschimonahul Pimen, bunul său părinte și duhovnic, a plecat în Sfântul Munte Athos, Cuviosul Calinic și-a asumat o rânduială destul de severă, ca în toată săptămâna să nu se hrănească cu mâncare gătită, fiartă la foc, ci doar cu pâine și cu apă, după apusul soarelui, iar sâmbăta și Duminica să meargă să mănânce la trapeză împreună cu părinții și frații din mănăstire, iar aici tot la fel – niciodată nu uita de înfrânare.

Părinții care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic spun că fața îi era mereu palidă de multa postire și ochii adânciți în orbite din pricina multor privegheri și a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune. „Când vin lacrimile acestea, sunt lacrimi de pocăinţă, sunt daruri ale harului de la Domnul, pe care el le dă sufletului”, spunea Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani ai Serbiei.

Așadar, Sfântul Calinic de la Cernica rămâne un fel de far luminos în istoria Bisericii Ortodoxe din România și, de ce nu, din întreaga Ortodoxie. Viața sa închinată credinței și ascultării, dar și milosteniei și rugăciunii, a lăsat o amprentă puternică asupra comunității pe care a păstorit-o și a credincioșilor care nu i-au uitat niciodată ajutorul. Sfintele sale Moaște continuă să atragă anual sute și mii de pelerine care vin să-i mulțumească pentru binefacerile primite sau să-l roage să le fie alături în tot ceasul.

Așadar, să îl rugăm și noi pe Sfântul Calinic să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro.



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Scurte rugaciuni pentru Postul Mare
 
Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni:

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele…

  • Rugăciune pentru Săptămâna Patimilor Domnului
(alcătuirea Sfântului Isaac Sirul) 
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care ai plâns pentru La­zăr și lacrimi de întristare și de mi­lostivire ai vărsat pentru dânsul, pri­mește lacrimile mele. Cu Pătimirile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sân­gele Tău, curățește sângele meu și a­mes­tecă în trupul meu mireasma tru­pului Tău cel de viață făcător.

Fie­rea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să în­dulcească amărăciunea cu care potriv­nicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de po­trivnici. Preasfintele Tale mâini, piro­nite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pier­zării, precum a făgăduit preasfântă gu­ra Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu păl­muiri și cu scuipări, să umple de strălucire fața mea cea întinată în fă­ră­delegi. Duhul Tău, pe care l-ai în­cre­dințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin ha­rul Tău.

Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moște­nirea lor. Nu am lacrimi mângâie­toa­re, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite și nu poate să se înfier­bânte cu lacrimile dra­gostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hris­toase, Dumne­ze­ule, Vistie­rul bu­nă­tăților, dă­ruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndu­rerată, ca să pornesc cu tot sufletul în cău­tarea Ta; căci fără de Tine mă voi în­străina de tot binele. Dă-mi, așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închi­­puirea icoanei Tale.

Te-am părăsit, Doam­ne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhov­nicească. Numără-mă între oile turmei Tale prea­alese. Hră­nește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este să­lașul Tău și se vede într-însa strălu­cirea descoperiri­lor Tale. Strălu­cirea Ta este mângâierea și odihna celor care s-au ostenit pentru Tine în ne­cazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mân­tuitorului nos­tru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.

  • Rugăciunea de pocăință a regelui Manase

Doamne Atotțiitorule, Dumne­zeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul po­runcii Tale, Care ai încuiat adâncul și l-ai pecetluit cu numele Tău cel temut și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și tremură din pricina atotputerniciei Tale; pentru că nimeni nu poate să stea înain­tea strălucirii slavei Tale și ne­su­ferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși.

Nemăsurată și neajunsă este și mila făgăduinței Tale, căci Tu ești Dom­nul cel Preaînalt, bun, îndelung-răb­­dător și mult-milostiv, Căruia Îi pare rău de răutățile oamenilor.

Tu, Doamne, după mulțimea bună­­­tății Tale, ai făgăduit pocăință și ier­tare celor ce Ți-au greșit și după mul­­­ți­mea îndurărilor Tale ai hotărât po­că­ință păcătoșilor, spre mântuire. Așadar Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepți, n-ai pus pocăință pentru cei drepți: pentru Avraam și Isaac și Iacov, care nu Ți-au greșit Ție, ci ai pus pocăință mie, păcătosului, pen­tru că am păcă­tuit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt fărăde­le­gile mele și nu sunt vrednic a căuta și a privi la înălțimea ce­rului, din pricina mulțimii nedreptă­ților mele. Strâns sunt eu cu multe că­tușe, încât nu pot să-mi ridic capul și nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat și rău am făcut înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci fapte urâte am fă­cut, înmulțindu-mi smintelile.

Dar acum îmi plec genunchii ini­mii, rugând bunătatea Ta și zicând: Am pă­cătuit, Doamne, am păcătuit și fărăde­legile mele eu le cunosc; însă tot eu cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde din pricina fără­delegilor mele, și nici nu mă osândi la întuneric sub pă­mânt, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumne­zeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunăta­tea, mântuiește-mă pe mine, nevredni­cul, după mare mila Ta și Te voi prea­slăvi în toate zilele vieții mele; căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cerești și a Ta este slava în vecii vecilor. Amin.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Educatie fara bullying - Ștefania Coșuleanu
 
Un fenomen răspândit în școlile românești este bullyingul, care reprezintă manifestarea unei agresiuni intenționate și repetate. Cu o experiență bogată în activități de combatere și prevenire a bullyingului, Nadia Tătaru, președintele Asociației Părinților Isteți și director cofondator al radioului Itsy Bitsy, ne-a vorbit despre cum putem identifica tipurile de bullying, agresorii, victimele și rolul martorilor, precum și despre resursele oferite pentru combaterea și prevenirea bullyingului, între care aplicația gratuită „Educație fără bullying”.

Termenul de bullying a fost definit pentru prima dată în spațiul românesc în 2019, iar pentru ca definiția să reflecte complexitatea fenomenului, care se întâmplă în școlile și societatea românească, a existat o analiză și negociere între mai mulţi factori implicaţi: Asociația Părinților Isteți, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Ministerul Educației, Colegiul Psihologilor din România, Consiliul Național al Elevilor, Poliția Română etc. Ca urmare a acestor discuții, Legea 221/2019 definește bullyingul astfel: „Violenţă psihologică - bullying este acţiunea sau seria de acţiuni fizice, verbale, relaţionale şi/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârşite cu intenţie, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecinţă atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane şi vizează aspecte de discriminare şi excludere socială, care pot fi legate de apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acţiune sau serie de acţiuni, comportamente ce se desfăşoară în unităţile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale”.

Nadia Tătaru, președintele Asociației Părin­ților Isteți și director cofondator al radioului pentru copii Itsy Bitsy, desfășoară diverse activități pentru creșterea armonioasă și pro­tecția copiilor de aproape două decenii, iar de șapte ani se preocupă în mod deosebit și de prevenirea și combaterea bullyingului prin „Campania națională de prevenire a bullyingului”. Ea a avut rol de inițiator și project manager în această activitate, contribuind în mod special la definirea conceptului de bullying în Legea educaţiei, precum și la stabilirea normelor practice de aplicare a legii. În plus, echipa coordonată de ea a dezvoltat o aplicație gratuită extrem de utilă, numită „Educație fără bullying”, ce poate fi descărcată de pe orice telefon, care oferă informații din legislație, scurte filme pentru copii, părinți și profesori, pentru a-i informa cum să abordeze și cum să iasă din situații complicate de bullying. Prin sistemul de întrebare- răspuns, aplicația conduce persoana (al cărei anonimat este păstrat) către o rezolvare în funcție de categoria de violență în care se încadrează. 

Agresiune intenționată și repetată

„Putem vorbi despre bullying atunci când agresiunea petrecută între copii este intenționată și repetată, există un dezechilibru de forțe între cei doi actori, iar relația de putere este asimetrică, adică unul dintre ei este în poziție de putere, în timp ce altul este mai slab. Bullyingul se desfășoară în absența adultului, copilul cu atitudine de victimă se simte umilit, speriat și neputincios și îi este greu să oprească ceea ce i se întâmplă. Spre deosebire de acesta, copilul cu comportament de agresor zâmbește sau arată satisfacție atunci când tachinează, căutând conflictul pentru a-și manifesta dominația și pentru a câștiga un statut în fața celorlalți”, a explicat Nadia Tătaru.

Au fost identificate mai multe tipuri de bullying: verbal, fizic, relațional, precum și cyberbullying. În acest fenomen sunt implicați trei actori: agresor/i, victimă și martori. Psihologii arată că există trei tipologii de copii cu comportament agresiv: cu un nivel ridicat al anxietății; puternici și încrezători; cu o popularitate ridicată datorată încrederii în sine, umorului și bunelor abilități de comunicare. În general, copilul cu atitudine de victimă este anxios, nesigur pe sine, de multe ori tăcut, care, atunci când este atacat de către ceilalți, răspunde prin plâns, retrăgându-se din situația respectivă. Copiii care sunt țintă a bullyingului sunt cei diferiți, care prezintă anumite particularități: supraponderali sau mici, cu abilități scăzute la sport, de o naționalitate diferită, provin din grupuri etnice minoritare sau din familii mai sărace, timizi şi cu abilități sociale mai scăzute, fiind considerați „tocilari”. Aceștia au de obicei particularități fizice distincte, unii au dizabilități sau tulburări de sănătate mintală, provin din centre de plasament sau sunt adoptați, fiind percepuți „altfel” de către grup. Se cunosc patru tipologii: victime pasive, victime reactive, copii cu comportament ambivalent (împărtășesc pe rând rolurile de victimă și agresor) și victime din întâmplare (ajunse în acest rol în urma unui accident rușinos). Martorii pot fi complici sau asistenți, spectatori activi, martori neimplicați și apărători ai victimei. Fiind un fenomen de grup, implicarea martorilor este decisivă pentru modul în care evoluează numărul și frecvența comportamentelor agresive. Martorii care iau apărarea victimei contribuie la reducerea bullyingului.

Prevenţie prin exerciții și jocuri

Nadia Tătaru a ținut numeroase conferințe online pentru mii de părinți și profesori, în care a oferit informații despre cum se aplică la clasă Legea de prevenire a bullyingului. O resursă importantă oferită copiilor de către grupul de lucru coordonat de ea este lucrarea „Cum să fii cool la școală. Educație fără bullying”, scrisă împreună cu psihologii Adriana Mitu și Gabriela Maalouf. „În această lucrare am adunat cele mai întâlnite 12 situații de bullying din mediul școlar, pe care le-am scris sub forma unor povești, fiecare integrată într-un capitol. La final, cititorul este invitat să facă un jurnal de introspecție pentru a găsi cele mai potrivite metode pentru ca, într-o situație viitoare, să reacționeze astfel încât să preîntâmpine situațiile de bullying. Volumul, destinat elevilor din clasele I-VI, se citește foarte ușor, oferind exerciții practice și jocuri, care pot fi folosite la orele de dezvoltare personală și dirigenție. Cartea arată cum este potrivit să acționeze un copil atunci când se confruntă cu bullyingul”, a precizat Nadia Tătaru.

O altă resursă importantă oferită gratuit de Asociația Părinților Isteți o reprezintă emisiunile video, intitulate „ABC-ul emoțiilor cu tematică de prevenire a bullyingului”, realizate de copii pentru copii, care pot fi găsite în aplicația „Itsy Bitsy FM”. Pentru conceperea filmulețelor a fost consultat și un psiholog, astfel că, prin exercițiile practice propuse, copiii pot să își identifice, să numească și să gestioneze corect emoții precum: furie, rușine, tristețe etc. „În plus, în aplicația «Educație fără bullying» am realizat o serie de emisiuni pentru părinți intitulate «Educație prin virtuți și povești» despre educarea caracterului cu scriitorul Alec Blenche. Am realizat toate acestea deoarece am observat că pă­rinții acordă o prea mare importanță inteligenței academice și acumulării de informații, în detrimentul educării caracterului. Consider că e necesar să-i învățăm pe copii ce înseamnă să fii politicos, respectuos, perseverent în urmărirea unui scop, să duci o muncă la bun sfârșit, să ai onoare, să te ții de cuvânt etc. Toate aceste virtuți sunt fundamentale pentru formarea caracterului, căci degeaba avem oameni de succes, dacă nu avem oameni de caracter. Toate aceste discuții despre emoții, virtuți și prevenirea bullyingului ajută copiii să aibă mai multă încredere în propriile forțe, să aibă o relație mai bună cu părinții și profesorii, să-și gestioneze armonios emoțiile, pentru a avea un risc mai scăzut de a deveni victima unui act de bullying sau cyberbullying. Prin toate aceste activități am încercat să ajungem pe toate căile posibile atât la copii, cât și la părinți și profesori”, a spus Nadia Tătaru.

Pentru ca programele de prevenire a bullyingului în școli să aibă rezultatele dorite, acestea trebuie să implice toate persoanele de pe toate palierele care vin în contact cu elevii: profesori, părinți, personal nedidactic și copii. - Ziarul Lumina



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Jean-Claude Larchet - dialog despre bolile trupului, ale mintii si ale spiritului.
 

Basilica.ro l-a invitat pe Jean-Claude Larchet la un dialog despre bolile trupului, ale minții și ale spiritului. Teologul a vorbit în interviu și despre ideologiile care subminează societatea actuală, explicând în ce fel creștinismul ne învață să ne asumăm limitările trupului și pe cele ale bolii.

„Distincția făcută de creștinism între natura originară și cea căzută îl ajută pe creștin să asume limitările actuale ale trupului său. Spiritualitatea le oferă mijloacele de a depăși duhovnicește aceste limitări, în așteptarea depășirii lor și în plan fizic în Împărăția Cerurilor”, afirmă Jean Claude Larchet.

Basilica.ro: În Biserica Ortodoxă Română, anul 2024 a fost declarat Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai grave boli ale secolului XXI și cum poate ajuta Biserica la tratarea și vindecarea lor

Jean-Claude Larchet: Boala și suferința care o însoțește cel mai adesea parte din condiția umană decăzută, iar fiecare le experimentează în momente diferite și în grade diferite. Bolile spirituale (adică patimile) locuiesc fiecare ființă umană, iar în secolul XX – ca în secolele anterioare și încă de la începutul lumii – cea mai gravă boală este iubirea egoistă de sine, pe care Sfinții Părinții greci o numesc philautia și pe care o consideră mama tuturor celorlalte.

Ea este exact opusul (și primul obstacol în calea) virtuților a căror împlinire ne-a fost dată de Hristos ca porunci de căpătâi: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Este foarte asemănătoare cu o altă boală spirituală prezentată adesea ca fiind cea mai importantă: mândria, în care persoana se plasează pe sine în centrul tuturor lucrurilor și mai presus de toți, luând locul care ar reveni lui Dumnezeu și aproapelui.

Dacă ne uităm acum la bolile mintale, cea mai importantă în zilele noastre este depresia. Ea este legată în mod special de alte două boli spirituale: tristețea și acedia, dar și de absența (sau slăbirea) a două virtuți pe care tradiția occidentală le numește „cardinale”, pentru că sunt stâlpii (în latină cardines) vieții lăuntrice: credința și speranța.

Prima dă sens vieții (a cărui pierdere este cauza principală a depresiei), iar cea de-a doua ne dă încredere în providența divină, adică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru a depăși toate dificultățile. Dezinteresul masiv față de religie din epoca noastră a sporit puterea acestor patimi și i-a lipsit pe oameni de aceste virtuți.

Acesta este motivul pentru care o parte a lumii s-a cufundat în depresie și apelează la diverse medicamente (inclusiv la cele digitale!), pentru a încerca să scape de ea, fără să înțeleagă că presupusul remediu sporește boala.

Putem depăși boala trupului prin spiritualitate

În ceea ce privește bolile trupești, asistăm în epoca noastră la dezvoltarea a două boli grave, fiecare cu specificul său: cancerele și bolile degenerative (boala Alzheimer, boala Parkinson, demența senilă etc.). Această evoluție este legată de îmbătrânirea populației, dar sunt afectate și persoane din ce în ce mai tinere.

Posibilitățile medicale de combatere a acestor boli s-au dezvoltat, dar rămân foarte limitate. Dacă sunteți credincios, vă puteți aștepta la minuni din partea lui Dumnezeu și a sfinților Săi (în special a sfinților doctori  fără de arginți), care fie fac să dispară boala (în cazul cancerului), fie – deși aceasta adesea se trece cu vederea – îi încetinesc evoluția.

Dar regula generală este că legile firii decăzute își urmează cursul, iar Dumnezeu nu intervine, deoarece starea decăzută este o consecință a păcatului strămoșesc și a tuturor păcatelor care l-au confirmat; aceste păcate au fost alegeri făcute de om, iar Dumnezeu respectă libertatea omului chiar și în efectele ei, altfel nu ar fi o libertate veritabilă.

Totuși, în calitate de creștini, aceasta nu înseamnă că suntem abandonați: Dumnezeu ne oferă întotdeauna posibilitatea de a depăși spiritual boala și de a obține un folos duhovnicesc din ea.

Dacă Hristos a suferit în timpul pătimirilor Sale și pe Cruce, nu a fost pentru a plăti o răscumpărare sau pentru a ispăși păcatele oamenilor, așa cum a pretins o teologie falsă (mai ales în Occident), ci pentru a dobândi pentru noi harul (pe care îl primim întotdeauna dacă suntem uniți cu El prin Sfintele Taine și rugăciune) care face ca suferința să-și piardă toată puterea negativă pe care ar putea-o avea asupra noastră (în special puterea de a ne îndepărta de Dumnezeu!) și să devină o formă de asceză care ne ajută să ne detașăm de lume și de noi înșine, pentru a putea să-L iubim mai mult pe Dumnezeu și pe aproapele nostru.

Ideologiile, vectori ai unor boli colective

În cele din urmă, trebuie să menționăm boli despre care se vorbește rar, deși sunt din ce în ce mai evidente în zilele noastre și deosebit de îngrijorătoare: acestea sunt boli colective, care afectează societăți întregi, dar și state și, din păcate, chiar Biserici.

În prima categorie se numără bolile provocate de noile media, pe care le-am discutat pe larg într-una dintre cărțile mele recente și care distrug nu numai atenția, ci și, mai ales, în ciuda tuturor aparențelor, relațiile interpersonale.

Ele înlocuiesc o lume reală și profundă a comuniunii cu un mod de comunicare artificial și superficial și au un rol distructiv nu doar pentru indivizi, ci și pentru cupluri și familii, ai căror membri sunt lipiți de smartphone, trăind unul lângă altul și nu unul cu celălalt.

Pe rețelele sociale, falsele teorii seduc multe persoane, iar influencerii au devenit părinții spirituali ai multor tineri. În cadrul unei conferințe despre media digitală și pastorația ortodoxă, care a avut loc în Creta în 2018, am propus ca Bisericile să introducă oficial postirea de noile media între regulile postului.

Această propunere a avut un ecou larg în mass-media ortodoxă, inclusiv la dumneavoastră în țară, dar, din păcate, nu a fost urmată de efecte concrete. Cât timp va mai trece până când Bisericile vor conștientiza gravitatea problemei?

O altă boală care afectează societățile actuale este o formă de iluzie – o percepție falsă a realității – în ceea ce privește, în primul rând, natura și relația dintre sexe (masculin și feminin) și orientarea sexualității umane; și, în al doilea rând, relația omului cu natura. Acestea sunt două componente a ceea ce este cunoscut sub numele de gândire woke sau wokism.

Prima dintre componentele menționate mai sus este exprimată prin teoria genului (conform căreia genul este o chestiune de alegere individuală), în feminismul radical (conform căruia genul masculin trebuie abolit) și în mișcarea LGBTQIA+ (conform căreia mai multe orientări sexuale sunt legitime și sunt o chestiune de alegere individuală); a doua este exprimată în ecologia radicală (conform căreia natura este mai valoroasă decât ființele umane, care sunt doar prădători).

În ceea ce privește alte boli colective, efectele lor pot fi observate în războaiele dintre țări și în disputele pentru putere și teritoriu dintre Biserici. Cauza lor este naționalismul și filetismul, care este o formă ecleziastică a naționalismului.

Ambele sunt forme de mândrie, mai precis o formă de mândrie care nu apare în listele clasice ale patimilor și, prin urmare, este subestimată, dar care este bine evidențiată în rugăciunea Sfântului Efrem Sirianul, care se recită de mai multe ori pe zi în timpul Postului Mare: duhul stăpânirii.

Este cu siguranță o boală individuală, dar și colectivă, pentru că, așa cum spunea filosoful Kant, statele sunt afectate de aceleași patimi ca și indivizii, la care am putea adăuga și Bisericile în dimensiunea lor umană, mult prea umană…

Trupul participă la viața spirituală a omului

Basilica.ro: Ați scris o carte intitulată „Teologia trupului”. Tendințele ideologice actuale par să disprețuiască trupul în favoarea părții invizibile a existenței, subliniind dreptul omului de a-și transforma corpul, chiar și din punct de vedere biologic sau medical, în funcție de dorințele sufletului sau de diferitele pasiuni. Care este importanța trupului în existența umană și în istoria mântuirii?

Jean-Claude Larchet: Ca răspuns la ultima parte a întrebării dumneavoastră, aș dori doar să reamintesc faptul că persoana umană este, prin firea sa, indisolubil alcătuită dintr-un suflet și un trup (separarea celor două după moarte fiind doar temporară și fără a se pierde legătura esențială dintre ele).

Dumnezeu l-a creat pe om ca suflet și trup; la concepție, trupul și sufletul se formează simultan și sunt legate încă din prima clipă; la înviere, sufletul și trupul se vor reuni, iar trupul va avea atunci un nou mod de existență.

Mai presus de toate, trebuie să ne amintim că, venind printre noi, Cuvântul lui Dumnezeu a luat un trup în toate privințele asemănător cu al nostru și, în el, a mântuit și îndumnezeit întru El întreaga umanitate, suflet și trup, dăruind fiecărei persoane care crede în El și se unește cu El prin Sfintele Taine și prin viața duhovnicească, harul acestei mântuiri și îndumnezeiri.

Trupul ocupă un loc important în această viață spirituală, deoarece este co-actor alături de suflet în toate faptele săvârșite de om. El participă, cu mijloacele care sunt cele ale naturii sale proprii, la toate activitățile spirituale. El primește Trupul și Sângele lui Hristos în același timp cu sufletul și se transformă spiritual în același timp cu sufletul, fiind „hristificat” și devenind cu adevărat templu al Duhului.

Rămânând la chestiunea bolii, care se află în centrul acestui interviu, trebuie subliniat faptul că bărbații din zilele noastre, care majoritatea au pierdut toate normele antropologiei creștine, au o problemă reală cu propriul corp.

Aceștia aspiră la libertate absolută, inclusiv în raport cu propriul corp, ale cărui determinări le resping și chiar merg până acolo încât resping și toate orientările lui firești, date de însăși alcătuirea lui genetică, organică și fiziologică și, uneori, însăși structura și forma lui.

Dorința de a avea control total asupra propriului corp nu se limitează la adepții transsexualismului (care se răspândește tot mai mult în zilele noastre), ci este un adevărat fenomen al civilizației moderne, după cum o demonstrează importanța chirurgiei estetice și a tuturor celorlalte mijloace de modificare a aspectului corpului (prin piercing, implant sau tatuaj).

Disconfortul pe care îl poate resimți ființa umană în raport cu un corp dat, a cărui constituție sau formă nu o controlează și care constituie o piedică sau un obstacol în calea aspirațiilor sale, fie ele spirituale, psihologice sau fizice, traversează istoria filosofiei – de la Platon la Foucault –, dar și pe cea a spiritualității – așa cum o mărturisesc, în mod radical, diferitele secte gnostice, dar și, într-un mod mai nuanțat, scrierile și practicile ascetice ale tuturor religiilor.

Să ne asumăm limitările actuale ale trupului

Aceasta dezvăluie, fără îndoială, o problemă profundă. Această problemă se referă la condiția umană în această lume, la limitele sale (sau, pentru a folosi un termen mai metafizic, la finitudinea sa) și la dificultatea de a le suporta de un spirit care nu este limitat în ceea ce poate concepe și imagina.

Are legătură și cu aspirația omului de a atinge o condiție ideală, sau cel puțin una superioară, în care aceste limitări ar fi depășite ontologic.

Dar, în situația actuală, este nerealist, utopic, infantil și chiar patologic să negi aceste limitări. Omul poate deplânge faptul că nu are aripi pentru a zbura, că nu are zece brațe ca Shiva, că nu are ochi multipli ca heruvimii.

Dar el este, ca orice altă ființă din această lume, definit de particularități pe care trebuie să și le asume, iar în capacitatea sa de a și le asuma își poate găsi pacea interioară și fericirea; refuzul lor nu poate decât să îl plaseze într-o stare permanentă de frustrare și eșec.

Adam a fost privat de condiția sa inițială pentru că a încercat, conform promisiunii șarpelui, să devină „ca Dumnezeu”. Oricine merge împotriva firii se condamnă la iadul neființei. Fără a ne referi la pedeapsa divină, putem considera că firea se răzbună întotdeauna pe cei care o neagă și acționează împotriva ei.

Distincția făcută de creștinism între natura originară și cea căzută îl ajută pe creștin să asume limitările actuale ale trupului său. Spiritualitatea le oferă mijloacele de a depăși duhovnicește aceste limitări, în așteptarea depășirii lor și în plan fizic în Împărăția Cerurilor.

Spiritualitatea isihastă, în special, este un model perfect de integrare a trupului, pe care îl face să participe la progresul spiritual al sufletului și să fie îndumnezeit treptat odată cu acesta. Această metodă spirituală de asumare a trupului este unicul mod realist și eficient de a transcende limitările acestuia.

„Bărbat și femeie l-a făcut”

Basilica.ro: Discuția despre rolul trupului în identitatea umană ne conduce, de asemenea, la ideea că genul unei persoane nu este „fluid”, așa cum susțin unele teorii contemporane, ci legat de corpul în care persoana își trăiește viața. Cum îi putem ajuta și sprijini pe copii să își consolideze identitatea de gen – masculin sau feminin, după caz?

Jean-Claude Larchet: Omului – cu trup și suflet – îi este asociat un gen prin natură și prin creația divină („bărbat și femeie l-a făcut”).

Maniera în care genurile sunt definite din perspectivă socială este, bineînțeles, din anumite puncte de vedere, susceptibilă de a fi revizuită și corectată. Dar aceasta nu justifică abolirea genurilor sau a unui anumit gen și nici schimbarea de gen.

În general și dintotdeauna, natura face lucrurile bine. Marea majoritate a ființelor umane, în mod spontan și încă din copilărie, își asumă genul care corespunde sexului lor fără nicio problemă.

Pot exista persoane care, din motive genetice, fiziologice (hormonale) sau psihologice, simt că sunt de un gen diferit de cel care corespunde sexului lor, dar, din cele mai vechi timpuri și până de curând, aceste persoane erau foarte puține la număr.

Fetițele care ar prefera să fie băieți sau băieții care ar prefera (mai rar) să fie fete reprezintă un fenomen destul de frecvent, dar trecător, la fel ca și incertitudinile cu care se confruntă la un moment dat mulți adolescenți.

Problema este că acum există o ideologie (cunoscută sub numele de teoria genului) care a venit din Statele Unite și s-a răspândit în Europa cu sprijinul mass-media, dar și al guvernelor și instituțiilor internaționale, care nu numai că răspândește ideea că genul este independent de sex și poate fi ales în mod liber de către fiecare, dar și militează în mod activ pentru ca acest lucru să fie predat încă din școala primară și aici este pericolul.

În Statele Unite, mulți părinți creștini și-au retras copiii din școlile publice și i-au trimis în școli particulare, unde sunt la adăpost de această propagandă.

În orice caz, este important ca părinții să-și sprijine copiii indiferent ce întrebări le-ar putea pune aceștia, să nu le încurajeze înclinația pe care ar putea să o aibă la un moment dat (și care va fi aproape întotdeauna de scurtă durată) de a-și schimba sexul și să combată educația greșit orientată din școli cu o educație bazată pe valorile creștine.

„Transfigurarea genului” în creștinism

Basilica.ro: Ce teme abordați și ce mesaje transmiteți în recentul volum „Transfigurarea genului”?

Jean-Claude Larchet: În curând va fi disponibil și în traducere în limba română. Este o lucrare bogată, greu de sintetizat, care, pe baza Bibliei și a scrierilor Sfinților Părinți ai Bisericii, apără existența celor două genuri, propunând în același timp o depășire spirituală a limitelor acestora.

În special, arată cum trebuie înțelese și trăite relațiile dintre cele două genuri într-o perspectivă creștină, diferită atât de falsele concepții despre masculinitate și feminitate vehiculate în societate și care justifică în parte criticile feministe, cât și de relația proastă pe care patimile, în special egoismul, mândria, duhul de stăpânire și patimile sexuale, o stabilesc între bărbat și femeie.

Recitind textele biblice și scoțând la lumină texte patristice care au fost adesea neglijate, lucrarea arată că creștinismul consideră că femeile și bărbații în mod fundamental egali, deoarece au fost creați în mod identic după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, împărtășesc aceeași natură umană (în care genul este doar o specificitate), au fost deopotrivă mântuiți de Hristos și destinul lor comun este de a fi îndumnezeiți prin har.

Cartea mai arată că bărbații și femeile au daruri și vocații proprii, care sunt complementare și menite să se îmbogățească reciproc. Viața creștină ocrotește ambele sexe și asigură o unitate armonioasă și rodnică între ele, din moment ce elimină patimile care pervertesc relațiile și cultivă virtuțile care sunt comune ambelor sexe.

Aceste virtuți asigură veritabilă fluiditate a genurilor, păstrându-le în același timp specificul: femeia dobândește calități masculine în eforturile ei ascetice, iar bărbatul virtuți feminine atunci când dobândește virtutea blândeții, când virtutea compasiunii îi înmoaie inima, când virtutea pocăinței face ca lacrimile să-i curgă pe obraji.

Când Apostolul spune că „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3: 28), nu vrea să spună că genurile încetează să mai existe, ci că au încetat conflictele, opozițiile și diviziunile dintre ele prin unirea lor cu Hristos și în Hristos.

În același sens, el spune, având în vedere conflictele rasiale și etnice, că, în Hristos, „nu mai este iudeu, nici elin” sau, având în vedere conflictele sociale, că, în Hristos, „nu mai este nici rob, nici liber”.

Biserica și provocările pandemiei

Basilica.ro: Ați fost o voce moderată în timpul pandemiei Covid-19. Cu ce provocări ideologice și spirituale s-a confruntat Biserica Ortodoxă în timpul și după pandemia Covid-19?

Jean-Claude Larchet: Trebuie să revenim la acest subiect, deoarece alte pandemii vor apărea în viitor, iar reflecția asupra experienței pe care am trăit-o ne ajută să ne pregătim pentru ele. Acesta este motivul pentru care titlul cărții mele referitor la această temă s-ar traduce cuvânt cu cuvânt astfel: „Mic tratat de teologie în pandemii”, nu „în pandemie”.

Ceea ce mi s-a părut cel mai grav a fost divizarea care a apărut în cadrul comunității ecleziale din partea unui cler fundamentalist, ostil tuturor măsurilor de protecție și de prevenire, care nu numai că s-a exprimat cu mare violență, dar a dus în mod iresponsabil la moartea unor credincioși, respectiv de monahi și monahii.

Este paradoxal că acest cler, care se pretinde ultra-ortodox și apropiat de Sfinții Părinți, a acționat în numele unor principii străine de creștinism, marcate de ideile conspiraționiste pe care o serie de rețele sociale le-au promovat în ultimii ani.

Este uimitor că acest cler a ajuns să greșească atât de mult încât să atribuie boala lui Dumnezeu și mijloacele de prevenire și de vindecare diavolului. Am văzut preoți care au refuzat să împărtășească credincioșii vaccinați și credincioși care au refuzat să participe la liturghia preoților care au fost vaccinați. Au izbucnit certuri și bătăi în biserici, uneori chiar în timpul liturghiei.

Să ne ferim de gândirea magică

Există, în mod evident, riscul ca toate acestea să se repete, mai ales că teoriile conspirației, alimentate de rețelele sociale, se răspândesc tot mai mult, chiar dacă sunt din ce în ce mai iraționale.

Ar trebui să profităm de acest an dedicat sănătății, bolii și vindecării, pentru a oferi clerului și credincioșilor o educație serioasă cu privire la grija pe care creștinii ar trebui să o aibă pentru sănătatea lor, care este un dar de la Dumnezeu, și cu privire la datoria pe care o au de a proteja sănătatea altora (ceea ce reprezintă o altă dimensiune a carității), și cu privire la modul în care Biserica, încă de la origini, a primit în mod pozitiv medicina seculară și mijloacele terapeutice și profilactice pe care aceasta le propune – inclusiv, în ultimul timp, vaccinurile, care nu fac decât să compenseze o parte din imunitatea pe care omul căzut a pierdut-o și pe care bătrânețea o reduce și mai mult.

O astfel de formare ar fi utilă și pentru a-i elibera pe unii clerici și monahi de gândirea magică potrivit căreia Biserica este un loc protejat, unde nu se poate contracta nicio boală.

Ar trebui, de asemenea, din punct de vedere teologic, să se insiste asupra faptului că Dumnezeu nu trimite omenirii pandemii, boli sau suferințe – ba chiar este o blasfemie să crezi contrariul –, ci că, în toate pandemiile, bolile și suferințele legate de condiția decăzută a omului ca urmare a păcatului, Dumnezeu este prezent cât mai aproape de fiecare persoană care crede și nădăjduiește în El, pentru a o ajuta să depășească duhovnicește ceea ce nu a putut fi prevenit în plan fizic.

Este important ca vocile ortodoxe să fie prezente pe internet

Basilica.ro: În calitate de jurnaliști ai Patriarhiei Române, avem o prezență puternică pe rețelele de socializare și pe internet. În ce măsură considerați că este importantă prezența vocilor ortodoxe pe rețelele media online?

Jean-Claude Larchet: În mod evident este important ca vocile ortodoxe să fie prezente pe internet, care a devenit, din păcate, singura sursă de informare pentru marea majoritate a contemporanilor noștri.

Din nefericire, pe ecrane citim repede și greșit. Pentru cititori, cititul pe un ecran nu permite același nivel de atenție și profunzime ca cititul pe hârtie, iar informațiile pe care le găsești acolo sunt, să spunem, foarte efemere, fiind repede acoperite de fluxul neîncetat al altor informații și, prin urmare, repede uitate…

Este important să îi formăm pe tineri în spiritul lecturii tradiționale, ajutându-i să descopere toate avantajele ei, și să continuăm să publicăm carte ortodoxă într-o lume în care distribuția cărților creștine este din ce în ce mai restrânsă și devine o formă de apostolat din partea editorilor.


Scurtă biografie

Jean-Claude Larchet este doctor în Filosofie și în Teologie și unul dintre cei mai buni cunoscători ai teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Le este cunoscut românilor ca autor al cărților „Terapeutica bolilor spirituale”, „Teologia bolii”, „Dumnezeu nu vrea suferința omului”.

S-a născut într-o familie romano-catolică și s-a convertit la Ortodoxie prin lectura Părinților răsăriteni și a comentatorilor lor ortodocși.

Doctor în filosofie al Universității din Nancy (1987), apoi doctor în teologie al Universității din Strasbourg (1994), în 2005 i s-a atribuit de către Consiliul național al universităților din Franța titlul de profesor universitar.

A predat filosofia timp de aproape treizeci și cinci de ani, desfășurând în paralel o activitate de cercetător și scriitor în domeniul filosofiei și îndeosebi al teologiei și patristicii.



Evanghelia, izvor de drept si de legislatie civila - Pr. Ionuț Apostolache
 
Predilect legate de aceeaşi contextualizare socială, cele două autorităţi legislative, penală şi canonică (mai general, laică şi bisericească) se desfăşoară în anumiţi parametri procesuali, mai mult sau mai puţin asemănători. Elementul central al celor două entităţi normative rămâne, dincolo de toate, omul, asimilat cumulativ în complexitatea, valoarea, importanţa şi unicitatea persoanei sale.

Considerat structural, „dreptul procesual penal” reprezintă în sine o „ramură a sistemului de drept care reglementează desfăşurarea procesului penal”. Din punct de vedere etimologic, vorbind despre „procedură” şi „proces”, despre „procesul procedurii” sau „procedura procesului”, se va avea în vedere un demers care curge de la sine, cu înţelesul de „mergere mai departe” (lat. procesus; pro - înainte şi caedere - a merge) (Lect. univ. dr. Elena Oancea, Drept Procesual Penal. Curs universitar, Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept, Craiova, 2018, p. 3). Din acest considerent şi luând în calcul esenţa desfăşurării sale, „procesul penal reprezintă o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare, cu participarea avocatului, a părţilor şi a altor subiecţi procesuali, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce construiesc infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (Ion Neagu [coord.], Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Drept Procesual Penal. Parte Generală. Mapă de seminar, Bucureşti, 2022, p. 15).

De la dreptate la îndreptare

Pe de altă parte, luând în calcul structura procesuală a Dreptului Canonic Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, am putea identifica elemente de ordin general, poziţionate în interferenţă cu latura procesuală laică, definită compozit prin caracterul ei penal sau civil, cu elemente din Dreptul Familiei sau din Dreptul Muncii. Dincolo de aceste aspecte şi proximităţi conexe, esenţa Dreptului Canonic Bisericesc este una de ordin „moral”. De aici şi greutatea asimilării sale în spectrul laic. Cu toate acestea, importanţa Dreptului Canonic este esenţială în lămurirea unor probleme de ordin moral, conceptual şi practic pe care le descoperim şi de care uzităm deopotrivă şi în conţinutul Dreptului Laic. Depăşind cu mult concepţia legalistă, Dreptul Canonic propune Dreptului Laic o nouă simfonie conceptuală, accentuând posibilitatea parcursului de la dreptate la îndreptare. De aceea, este de reţinut că, în istoria bimilenară a Bisericii, „Părinţii au denumit deciziile (diatagma) lor canoane (kanonas), folosindu-se de această expresie în mod figurat, de la metafora băţului drept prin care cei ce se ocupau de meşteşugurile artizanatului obişnuiau să măsoare rectiliniaritatea pietrelor, lemnelor sau a oricăror altor lucruri. Căci atunci când era pus deasupra materialelor care erau terminate, le făcea drepte, şi chiar pentru îmbinarea lor exactă” (Georgias A. Rahalles, Michael Potles ..., apud Pr. Răzvan Perşa, „Studiu introductiv” la Canoanele Bisericii Ortodoxe. Canoanele Apostolice şi Canoanele Sinoadelor Ecumenice, ediţie bilingvă, ediţia a II-a revizuită, Ed. ­Basilica, Bucureşti, 2022, p. 15).

Aplicabilitatea practică sau procesuală a Dreptului Canonic al Bisericii Ortodoxe Române poate fi evaluată în concordanţa unei dinamici eclesiale, corelată necesităţilor pastoral-misionare ale vieţii sociale. Din acest considerent, valoarea normativă a Sfintelor Canoane şi transpunerea lor în practică au revenit unei proceduri cu aplicabilitate de „Regulament”, necesar „autorităţilor canonice disciplinare şi instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române”.

Normarea canonică a procedurii instanţelor bisericeşti

Biserica Ortodoxă Română (BOR) a elaborat în mod oficial o primă formă a „Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti” în perioada 26-30 iunie 1926, fiind validat cu majoritate de voturi în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod din 2 iulie 1926. Dat fiind faptul că BOR a fost dintotdeauna (pe plan vertical) o entitate juridică „de facto”, acest veritabil „cod de procedură canonică” a primit de îndată avizul statului, fiind publicat în Monitorul Oficial cu nr. 290/30 decembrie 1926. O a doua ediţie a fost republicată, cu adăugirile adiacente, în perioada comunistă, sub titlul de „Regulament de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române” (cf. Hotărârii Sf. Sinod nr. 2455/8 iunie 1949), document certificat de stat la 12 ianuarie 1950. „După căderea regimului comunist, în anul 1989, Regulamentul aprobat în anul 1949 a fost de mai multe ori modificat şi amendat de Sfântul Sinod pentru a putea răspunde nevoilor pastorale şi noilor prevederi constituţionale şi legale (cf. Hot. Sf. Sinod 3505/15 iulie 1998; 972/4 martie 2003; 4768/28 noiembrie 2007; 381/17 februarie 2011)” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte” la Regulamentul autorităţilor canonice şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2015, p. 7). Cea mai recentă îndreptare a Regulamentului de proce­dură canonică a fost dusă la bun sfârşit în anul 2015, fiind sprijinită şi reconfirmată de ur­mă­toa­rele principii normative: „apă­rarea învăţăturii de credinţă şi a unităţii Bisericii, autoritatea ierarhică şi coresponsabili­tatea sinodală, autonomia eparhială şi păstrarea comuniunii ecle­siale, acribia (sau acrivia) şi iconomia, libertatea şi respon­sabilitatea membrilor Bisericii, libertatea religioasă şi autonomia Bisericii faţă de Stat, respectarea prevederilor canonice, statutare şi regulamentare, a hotărârilor autorităţilor canonice bisericeşti de către slujitorii Bisericii, aflarea adevărului şi garantarea dreptului de apărare, îndreptarea persoanelor vinovate şi recuperarea prejudiciilor cauzate” (Ibidem, p. 9). Se menţionează, de asemenea, că, în baza principiului constituţional al „autonomiei cultelor” (cf. art. 29, alin 3 şi 5 din Constituţia României), „hotărârile instanţelor bisericeşti de judecată, la toate nivelurile, nu pot fi contestate în faţa instanţelor de judecată, acestea din urmă având un alt domeniu de corespondenţă” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt ­înainte” ..., p. 12).

Principii procedurale

În contextul Dreptului Procesual Penal, principiile sunt definite ca „idei sau teze pe care se întemeiază întregul sistem de instituţii procesuale şi care exprimă concepţiile juridice despre modul cum trebuie să se desfăşoare activităţile organelor judiciare” (Lect. univ. dr. Elena Oancea, Drept Procesual Penal. Curs universitar, p. 14). În altă ordine de idei, aceste „arheuri” sau „norme de prim rang” se plasează dincolo de limitele unui simplu domeniu juridic, coagulând adevărate valori universal valabile, cu aplicabilitate extinsă în viaţa socială. În consecinţă, „principiul are vocaţia de a fi aplicabil unui număr nedeterminat de situaţii care se regăsesc în prescripţia sa (generalitate logică). Principiul ar avea şi o generalitate de extindere, în sensul că obiectul sau ipoteza acestuia ar cuprinde o serie nelimitată de obiecte specifice, capabile să fie guvernate de reguli particulare. Mai mult, principiul se bucură de o generalitate prin intensitate corespunzătoare poziţiei sale superioare în ierarhia normelor juridice” (Cosmin Santi, Procedura de judecată în Dreptul canonic şi Drept civil. Aspecte comparative, Ed. E.H. Beck, Bucureşti, 2023, p. 64).

Rămânând în aceeaşi notă de corespondenţă, se poate distinge o conectare firească a dispoziţiilor canonice din Regulamentul de procedură, la principiile majore ale Dreptul Procesual Penal. Astfel, avem o sumă de reguli şi principii, esenţiale procedurii laice, pe care le putem asimila parţial şi în normarea procedural-bisericească. Menţionăm astfel, cu trimitere la art. 2-12 din Codul de procedură penală, următoarele principii normative: legalitatea procesului penal, separarea funcţiilor juridice, prezumţia de nevinovăţie, aflarea adevărului, ne bis in idem, obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale, caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane şi a vieţii private, limba oficială şi dreptul la interpret, egalitatea persoanelor în procesul penal, operativitatea soluţionării cauzelor.

În mod firesc, fie ele bisericeşti sau laice, principiile de drept se regăsesc în „bunul simţ” al persoanei umane, putând fi evaluate in macro din punct de vedere: ontologic, epistemologic sau metodologic. - Ziarul Lumina

 




CĂLĂTOR prin ţara mea
Manastirea rupestra Corbii de Piatra - Ing. Ion Talpoş

 

Situat într-o zonă de confluență armonioasă a muntelui cu dealul, a pădurii cu câmpia, pe lângă frumusețea natural mirifică, județul Argeș se bucură și de o încărcătură istorică și culturală de excepție. Să nu uităm că la Curtea de Argeș a luat ființă primul scaun mitropolitan ortodox, în anul 1359. În Argeș stau mărturie a credinței creștin-ortodoxe numeroase lăcașuri de cult, unele cu o vechime impresionantă, constituind o adevărată carte de vizită a acestor meleaguri, bijuterii arhitecturale, locuri de o inegalabilă încărcătură spirituală… În aceste condiții, turismul religios a devenit, în ultimii ani, o emblemă a județului Argeș.

Vorbind de promovarea și dezvoltarea turismului religios în județul Argeș, autoritățile locale își propun să facă cunoscute (prin prezentări cu caracter istoric, cultural, geografic), așezări puternic încărcate spiritual, cum ar fi:

            Mânăstirea rupestră Corbii de Piatră este situată în satul Jgheaburi din Comuna Corbi, la o distanţă de aproximativ 33 km de Curtea de Argeş, pe drumul spre comuna Nucşoara. Începuturile vieții monahale la Corbii de piatră nu sunt foarte bine cunoscute, prima atestare documentară fiind făcută la 23 iunie 1512. Există însă date care confirmă faptul că așezarea de cult datează din timpuri mult mai vechi. Biserica este deosebit de valoroasă, nu numai prin felul în care a fost dăltuită în stâncă, ci și prin pictura care o împodobește. Deși nu a fost niciodată restaurată, biserica mai păstrează încă mari părți din pictura originală despre care specialiștii afirmă că este realizată în cea mai pură tradiție bizantină, datând din secolul al XIV-lea sau chiar mai devreme. Privind cu atenție picturile interioare, mai pot fi deslușite și astăzi scene biblice înfățișând Jertfa lui Avraam, Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Învierea lui Lazăr, Botezul Domnului, Schimbarea la față, Înălțarea Domnului, Arhanghelul Gavril, Sfinții Militari etc.

Sfântul lăcaș era cunoscut în vechime și sub numele de mănăstirea de la Meriș, sau mănăstirea Meriș. Inițial, biserica avea 2 altare pe un singur naos, caracteristică prin care biserica rupestră este unică la noi în țară fiind înrudită, tipologic, cu grupul de biserici rupestre din Cappadocia. La sud de pronaos se află trapeza mânăstirii, dăltuită din piatră, despre care tradiţia afirmă că „îi slujea voievodului Neagoe Basarab drept divan, unde judeca diferite pricini'' atunci când lua parte la hramul mânăstirii. Mânăstirea are trei hramuri: Adormirea Maicii Domnului, cel mai vechi, apoi Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ce datează, cel mai probabil, din perioada în care lăcașul de cult a fost biserică parohială și Sfântul Voievod Neagoe Basarab). Mânăstirea rupestră, monument istoric, este considerată ctitorie domnească deoarece printre ctitorii de seamă se numără monahia Magdalena, mătușa voievodului Neagoe Basarab.

Câteva imagini surprinse atunci când am însoțit un grup de prieteni aflați în pelerinaj la mai multe mânăstiri argeșene, vorbesc de la sine, consider eu, despre frumusețea, farmecul și liniștea interioară pe care le emană acest sfânt lăcaș de cult.
(sursa: https://www.cjarges.ro/turism-religios)

 

 

 

 

 

 




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Leacuri din Tara Sfântă. Plante, fructe si mirodenii vindecătoare - Mariana Borloveanu (CARTE)

 

Prezentare Leacuri din Tara Sfântă. Plante, fructe si mirodenii vindecătoare:

Leacuri din Țara Sfântă – primul ghid terapeutic de pe Pământul Sfânt

112 ceaiuri, tincturi, Siropuri, uleiuri, creme și alte remedii naturale pentru întreaga familie

Bonus - 10 rețete din bucătăria arabă

"După ani și ani de peregrinări în Țara Sfân­tă, am înțeles că orice popas te luminează pe dinăuntru și îți întărește sufletul. Pășind pe urmele Mântuitorului, m-am oprit dintru început în Grădina Ghetsimani, aco­lo unde adierea măslinilor în floare vindecă orice gând. Acolo Dumnezeu a rânduit să întâlnesc măicuțe de la Eleon care tocmai culegeau măslinele din livadă și de la care am aflat cât de folositoare pot fi aceste fructe biblice.
Am cunoscut apoi oameni din toate națiile pământului, am stat la sfat cu călugări îmbunătățiți, cu mireni care mi‑au împărtășit cât de lesne poți găsi vindecarea oricărei boli doar cu ajutorul plantelor, fructelor și mirodeniilor care abundă în acele locuri. Pentru că toate acestea au ajuns și pe meleagurile noastre, m-am gândit să adun într-o carte toate tainele leacurilor aflate în popasurile mele prin Israel, Palestina și Iordania.
Și pentru că am poposit și în casele beduinilor, mi-am zis că ar fi o bucurie să le dăruiesc cititorilor noștri și câteva rețete sănătoase și foarte gustoase din bucătăria arabă." - Mariana Borloveanu

Detalii despre carte / COMANDA



Maxim Mărturisitorul - Aleka Ritsou (CARTE)
 
Prezentare Maxim Mărturisitorul:

Maxim Mărturisitorul rămâne „un uriaș al cugetării creștine, poate cel mai mare dintre toți” (pr. D. Stăniloae). Deși un simplu monah, sfințenia sa vibrează peste veacuri mulțumită nu atât erudiției, cât eroismului fără precedent. Cartea de față își asumă misiunea de a ne ajuta să descoperim pe omul din spatele marilor tratate și scrieri teologice, de a ne apropia mistic de bătăile inimii sale care s-a făcut sălaș nemincinos al Domnului Hristos și trâmbiță a adevărului Său.
Căci Maxim Mărturisitorul. Biografia unui martir și mărturisitor al lui Hristos nu e un simplu roman, ci literatură sacră, un sinaxar într-o formă extinsă, mai amănunțită, ce va reuși să trezească în inimi nostalgia sfințeniei, iubirea de puritate, conștiința măreției invincibile a dragostei mărturisitoare și martirice, prin pilduirea strădaniilor sale. 

*  * *

Oamenii nu sunt însetați de învățămintele cuprinse în cuvinte – de iubire sunt însetați. De iubire și adevăr... Să le dăm iubire și să fim adevărați în ceea ce facem și suntem...

*  *  *

Rugați‑vă, fiindcă ispita, monstrul nesătul, caută să ne nimicească. Rugați‑vă acum când timpul se va scurta și zilele noastre își vor pierde lumina... Rugați‑vă să nu ni se frângă inima și să ne facem de râsul demonilor... 

 

Detalii despre carte / COMANDA



Profetul de la mare - Iustin Petre (CARTE)
 
Prezentare Profetul de la mare:

Când începea să vorbească, uita cu desăvârșire de anii grei pe care îi ducea în spate. Se transfigura realmente la față. Ochii îi străluceau, mâna cu vinișoare subțiri, trandafirii, împltea gesturi tandre prin aer, barba-i prelungă de un alb sidefiu se unduia fascinant, cuvintele sale apăsau clape nebănuite pe claviatura sufletului și te trezeai inundat de o muzică sfântă care îți înviora măruintaiele. 

Părintele Iustin Petre

Fără jertfă, fără luptă, nu se poate face nimic. Trebuie să știi să mori și să înviezi în fiecare zi. Aceasta nu se poate face decât dacă ești treaz și miști. Pentru că nu a zice, ci a mișca însemnă a ajunge. Să fii eroul lui Hristos înseamnă să fii un om inteligent care luptă strat45egic ținând cont de toate aspectele care îi vor aduce biruința. 

Părintele Arsenie Papacioc 

Detalii despre carte / COMANDA



Triodul. Golgota pocăintei - Calinic Arhiepiscop Suceava (CARTE)
 
Prezentare Triodul. Golgota pocăintei:

Lucrarea de față este o reeditare a volumului Triodul - Golgota pocăinței (33 de predici) într-o ediție completată cu noutăți, dintre care amintim: Predica la Sfinții 40 de mucenici din Sevastia sau predica la Buna Veastire și, în mod deosebit, rugăciunile pentru fiecare zi a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, care, prin originalitatea și profunzimea lor, constituie un adevărat model de închinare în cea mai intensă săptămână din cursul anului bisericesc (...)

Rugăm pe Bunul Dumnezeu ca semințele cuvintelor sădite în paginile acestui volum să rodească rod bun în sufletele cititorilor, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea acestora. - Editura Crimca

 

Detalii despre carte / COMANDA



Cartea lui Adam si a Evei - *** (CARTE)
 

Prezentare Cartea lui Adam si a Evei:

Cartea lui Adam si a Evei este o colectie de texte apocrife din traditia iudaica si crestina, care relateaza evenimentele din viata lui Adam si Eva, precum si alte povesti despre primele generatii de oameni. Cartea este compusa din mai multe parti, precum "Cartea lui Adam", "Cartea lui Eva", "Lupta lui Adam si Evei cu Satana", in aceste texte fiind descrise povestile biblice despre creatia lumii, Adam si Eva, expulzarea lor din Gradina Edenului si alte evenimente importante din primele zile ale umanitatii.

Desi Cartea lui Adam si a Evei nu este recunoscuta ca fiind un text oficial al bibliei, ea a influentat literatura crestina si iudaica, fiind deseori citata si interpretata de-a lungul istoriei.

Cartea lui Adam si a Evei este in totalitate o lucrare crestina si mai tarzie decat acele scrieri [iudaice aprocrife: Cartea lui AdamCartea lui IsaiaMoise, etc.]. Este probabil opera unor egipteni piosi si ortodocsi din secolul al V‑lea sau al VI‑lea, care spun povestea sau povestile lui Adam – dintre care unele se gasesc in Talmud, in Coran si in alte parti – asa cum erau crezute atunci; adaugand ici si colo unele idei proprii. Totul este povestit in stilul simplu al piosilor scriitori rasariteni din acele timpuri – poate copilaresc pentru gustul occidental. Credinta evlavioasa a autorului transpare de‑a lungul povestirii sale. El pare dornic si gata sa creada mai degraba decat sa se indoiasca, gata mai degraba sa ia lucrurile drept sigure decat sa le cerceteze adevarul.

Salomon Caesar Malan

Cartea intai trateaza despre intreaga viata a lui Adam si a Evei, incepand cu ziua in care au plecat din Eden, si traiul lor in Pestera Comorilor.
Cartea a doua expune istoria patriarhilor care au trait inainte de Potop si vietile celorlalti patriarhi, pana la nasterea lui Noe.
Cartea a treia infatiseaza cum a fost construia arca dar si povestea Potopului.
Cartea a patra ofera un scurt istoric al patriarhilor, judecatorilor

Detalii despre carte / COMANDA



Cele 7 emotii - Lawrence Howells (CARTE)
 

Prezentare Cele 7 emotii:

Cele 7 emotii explica modul in care emotiile ne ajuta sa reactionam la lumea inconjuratoare, acestea fiind fundamentale pentru existenta noastra. Cartea ofera o descriere amanuntita a principalelor emotii umane – frica, tristete, furie, dezgust, vinovatie, rusine si fericire –, explicand cum sa traim cu ele si cum sa rezolvam problemele pe care ni le ridica. Fiecare capitol din carte include detalii despre o „capcana emotionala”, pentru a sublinia ce se intampla atunci cand ne blocam in raspunsuri inutile in fata emotiilor, precum si explicatii privind modul in care sa iesim din capcana.

Fericirea este una dintre cele mai importante emotii pe care le traim. Ea nu doar ca ne ofera o senzatie placuta, dar este insotita si de alte avantaje: contribuie la functionarea mai eficienta a organismului nostru si ne aduce o multime de alte beneficii pe termen lung pentru sanatate, succes si implinire. Pentru a fi cu adevarat fericiti, trebuie sa pretuim toate emotiile, sa dezvoltam legaturi puternice cu ceilalti, sa ne petrecem timpul cu sens pentru noi si sa cultivam o perspectiva optimista. Cartea de fata a fost scrisa pentru a te ajuta sa duci o viata mai fericita, venind cu idei care te pot ajuta sa fructifici aceasta munca si sa atingi prosperitatea.

Nu exista nimic fundamental diferit in ceea ce priveste emotiile pe care le experimentam cu totii si modul in care o facem. Fie ca ne bucuram de emotiile noastre sau ne luptam cu ele, cu totii functionam in acelasi mod. Diferentele apar in modul in care raspundem la emotii: dificultatile emotionale sunt rezultatul unor moduri problematice de a raspunde la emotii. Daca reusim sa intelegem si sa acceptam emotiile, sa toleram si sa utilizam caile utile de a raspunde la emotii, precum si sa invatam cum sa iesim din capcanele emotionale, atunci avem toate informatiile necesare pentru a duce o viata implinita si sanatoasa.

Avand la baza stiinta emotiilor si terapia cognitiv-comportamentala, lucrarea de fata prezinta o alternativa la alunecarea in diagnosticul de boala mintala. Pe parcursul cartii, sunt oferite exemple si exercitii menite sa ne ajute la aplicarea ideilor in viata de zi cu zi, pentru a ne asigura o stare de sanatate si fericire.

Acest ghid usor de citit le va fi de ajutor tuturor celor preocupati de emotii sau care se confrunta cu probleme des intalnite de sanatate mintala (tulburari de anxietate, depresie, tulburare bipolara, PTSD etc.), pentru a intelege mai bine cum functioneaza emotiile si a-si imbunatati starea mentala si emotionala, atat a lor, cat si a celorlalti. De asemenea, cartea este o resursa valoroasa pentru cei care lucreaza in domeniul serviciilor de ingrijire.

*

„Sentimentele determina multe dintre nevoile si dorintele noastre, iar capacitatea de a intelege, tolera si exprima aceste sentimente
inlesneste interactiunile pozitive cu ceilalti.”

„Problemele de sanatate mintala nu sunt boli ale mintii sau ale corpului, ci rezultatul dificultatilor de a raspunde potrivit in fata emotiilor.”

Lawrence Howells

Detalii despre carte / COMANDA



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Aprilie-2024.doc