Intrarea Maicii Domnului în Templu

21 noiembrie
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Noiembrie 2023

 

Sumar:
- CTP ” – hamasul logoreic impotriva pelerinilor/moastelor
- Patriarhul Daniel: Participarea Bisericii Ortodoxe Romane la emanciparea romilor
- Mitropolia Basarabiei, comunicat cu privire la acuzatii nefondate de ingerinta canonica ale Patriarhiei Moscovei
- Comunicat cu privire la nulitatea caterisirii preotilor aderenti la Mitropolia Basarabiei
- STIRI INTERNE - Noiembrie 2023
- STIRI EXTERNE - Noiembrie 2023
- Căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal
- Federația Pro Vita despre pericolul meditatiei mindfulness
- Ortodoxia, astăzi… - Eseu
- Viata Sfantului Mare Mucenic Mina - 11 Noiembrie
- Sfintele moaste, cele mai de pret odoare ale crestinilor
- Ce cauta Halloweenul la romani?
- Migratia externa nu poate fi stopata, trebuie optimizata
- Educatia in utero: Cercetari epigenetice
- Dar pentru MAMA - *** (CARTE)
- Renasterea Familiei si a neamului Romanesc - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
- Atitudini - Revista de gandire si traire romaneasca - Nr. 80-2023 - *** (CĂRȚI)
- Religia apostolilor - Crestinismul ortodox in primul secol dupa Hristos - Stephen De Young (CARTE)
- Maica Domnului, „cununa frumusetii” - Omilii si canoane inchinate Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu - Sf. Andrei Criteanul (CARTE)
- Evanghelia slavei lui Hristos - Daniel Patriarhul BOR (CARTE)
- Rugaciunea – candela a sufletului, rug aprins si scara catre cer - *** (CARTE)
- Texte alese - Ioan Damaschin (CARTE)
- Florilegiu patristic despre intelepciune - Alexandru Barna (CARTE)



Tema lunii
CTP ” – hamasul logoreic impotriva pelerinilor/moastelor
 
Părintele Episcop Ignatie al Hușilor:

Am ascultat şi citit cu maximă atenţie intervenţiile domnului Cristian Tudor Popescu pe tema moaştelor şi, implicit, a pelerinilor (creştini). Toate acestea m-au pus în faţa unei „revelaţii” de netăgăduit: în spatele acestor intervenţii stă o persoană care manifestă, în mod compulsiv, o atitudine isterizată, cu parfum marxist, faţă de moaşte şi de pelerini, precum şi o apetenţă invariabilă pentru lichidarea prin verbiaj agresiv a celor care nu împărtăşesc acelaşi set de „valori” progresiste ca ale acestuia. Cu alte cuvinte, un ghem de nervi aflat într-o permanentă alertă ori de câte ori aude de moaşte şi pelerini (creştini) sau un clonţ polemic, îmbibat în pulsiuni combative, în aroganţa unor păreri, emanate ca fiind întotdeauna infailibile şi în tonuri permanent erectile.

Un mic preambul necesar (la un text cam prea lung). În contextul celor afirmate de domnul Cristian Tudor Popescu, cu privire la pelerini şi la sfintele moaşte, în mod instantaneu mi-am adus aminte de  următoarele cuvinte, scrise cu preţioasă ticluială retorică: „Solidarizarea inclusiv cu adversarii de idei în faţa violenţei, vulgarităţii şi degradării agresive a corpului social nu ar trebui să fie un lux pentru nimeni, cu atât mai puţin pentru un creştin”. Illo tempore nu am găsit nicio explicaţie validă pentru asemenea exerciţii de moralină gratuită. Nunc îşi dezvăluie adevărata relevanţă: te solidarizezi cu adversarul, chiar dacă foloseşte limbajul „violenţei, vulgarităţii şi al degradării agresive”, adversar, pe care tot illo tempore l-ai etichetat ca fiind „diavol”, ceea ce este cu mult mai grav decât orice adjectiv aplicat spuselor acestuia din urmă.

Atunci când cineva, în mod constant şi consecvent, este „violent, vulgar şi agresiv” în limbaj faţă de ceilalţi, nu este nevoie să ai drept temei vreun „motiv contextual” pentru a amenda o asemenea atitudine. Este esenţial să realizezi că nu numai „în absenţa înfrângerii orgoliului”, ci şi în „absenţa înfrângerii” ipocriziei şi a dorinţei nestăvilite de a fi în ambele bărci (tradiţională şi progresistă), orice exerciţiu de imagine de a te livra ca fiind constituit dintr-un material moral incasabil şi infailibil, fapt care îţi inculcă ideea că eşti investit să pui pe tine roba unui procuror moral, se dovedeşte a fi doar pucioasa unor resentimente, care s-ar putea să ne asfixieze din punct de vedere spiritual.

1. Revenind. Am ascultat şi citit cu maximă atenţie intervenţiile domnului Cristian Tudor Popescu pe tema moaştelor şi, implicit, a pelerinilor (creştini). Toate acestea m-au pus în faţa unei „revelaţii” de netăgăduit: în spatele acestor intervenţii stă o persoană care manifestă, în mod compulsiv, o atitudine isterizată, cu parfum marxist, faţă de moaşte şi de pelerini, precum şi o apetenţă invariabilă pentru lichidarea prin verbiaj agresiv a celor care nu împărtăşesc acelaşi set de „valori” progresiste ca ale acestuia. Cu alte cuvinte, un ghem de nervi aflat într-o permanentă alertă ori de câte ori aude de moaşte şi pelerini (creştini) sau un clonţ polemic, îmbibat în pulsiuni combative, în aroganţa unor păreri, emanate ca fiind întotdeauna infailibile şi în tonuri permanent erectile.

Disculpându-se, în mod total neconvingător, de acuza că ar fi comparat pelerinii de la Iaşi cu teroriştii musulmani ai mişcării criminale Hamas, domnul Cristian Tudor Popescu se află, de fapt, în aceeaşi tabără cu cei pe care îi întreabă ironic „Faceţi şi Logică la Facultate?”. De ce? Conform logicii, atunci când comparăm două realităţi sau obiecte (adică, ceva despre care se poate vorbi cu sens), analogia dintre ele, pentru a fi concludentă, se bazează pe proprietăţile esenţiale ale obiectelor sau realităţilor respective. Altminteri, analogia este slabă. Mai concret, în cazul nostru, proprietatea esenţială a celor comparate (pelerinii de la Iaşi şi musulmanii mişcării Hamas) este că ambele categorii de oameni sunt religioşi. Mai mult, nu ştim de ce unii ucid sau folosesc „centuri explozive”, iar alţii „după vizita la moaşte, se duc pur şi simplu acasă”. Deci, domnul Cristian Tudor Popescu în afirmaţiile iniţiale, din cadrul emisiunii „Cap la Cap. Prima emisiune live cu Anca Simina şi Cristian Tudor Popescu”, nu face nicio distincţie între cele două categorii comparate: „Mai trebuie spus ceva. Să nu râdem de faptul că oamenii aceia cred în chestia asta cu vinul, cu carnea şi cu 72 de fecioare. Să nu râdem, că râdem de noi. Ce deosebire este între ei şi cei care se duc acum, când vorbim noi, la Sfânta Parascheva? Nu ştiu, s-a terminat pelerinajul? Ce deosebire este? Nişte oameni care se duc acolo să pupe plexiglasul – era să zic iar pepsiglasul. Aşa, că la un moment dat nu au avut acces la moaşte să le atingă din raţiuni sanitare. Deci, oameni care cred că o să se vindece, că o să se îmbogăţească, că nu ştiu ce o să mai primească, ducându-se la moaştele acelea, nu sunt cu nimic deosebiţi de cei care cred că îi aşteaptă o masă împărătească şi 72 de fecioare în rai”(minutele 55:30- 56:33).

O asemenea indistincţie este vrednică de ironia lui Hegel, adresată lui Schelling şi filosofiei intuiţiei intelectuale a acestuia, care a fost formulată aşa: „noaptea toate vacile sunt negre” (îmi aduc aminte că acelaşi jurnalist i-a comparat pe credincioşi cu „vitele”: „Pentru a prosti oamenii, şarlatanul Daniel n-are nevoie de matematică, nici de logică, o dă direct, ca o strigătură pentru vitele ce le păstoreşte”). Nu mai contează că unele pot fi Holstein, Angus, Bălţată românească, Jersey, Malvi etc.

Domnul Cristian Tudor Popescu introduce distincţia între cele două categorii comparate – pelerinii de la Iaşi şi membrii Hamas – doar atunci când este pus în situaţia de a se disculpa de o asemenea acuzaţie: „Cum aş fi putut să compar ACŢIUNILE unora, puţini, din cei ce cred că raiul islamic, care se aruncă în aer folosind centuri explozive, cu pelerinajul paşnic al fidelilor Sf. Parascheva, care, după vizita la moaşte, se duc pur şi simplu acasă?”. Inclusiv, după această precizare comparaţia rămâne tot în picioare: ambele categorii sunt religioşi radicali, cu diferenţa că „oamenii  Sf. Parascheva îşi scot masca şi ling pepsiglasul”, mergând liniştiţi acasă, iar cei din Hamas sunt „sinucigaşi şi criminali, folosind centuri explozive” pentru a se arunca în aer. Concluzionând, conform logicii strâmbe a domnului Cristian Tudor Popescu, toţi oamenii religioşi sunt la fel, radicali, doar că unii ucid sau se sinucid, iar alţii ba. Distinsul jurnalist nu compară „ACŢIUNILE”,  ci forma mentală. Adică, pentru a folosi cuvintele lui Marx, „păienjeniş speculativ, brodat cu flori retorice literare şi îmbibat cu rouă sentimentală”. Sau altfel spus, atât creştinii, cât şi musulmanii sunt nişte „somnabuli” care acţionează în vederea unor beneficii viitoare, iluzorii, doar că primii aud vocea interesului propriu, minunile şi mântuirea (bieţi egoişti şi naivi), în vreme ce musulmanii radicalizaţi aud voci care îi îndeamnă să se detoneze în pieţele publice, pentru a intra mai repede în posesia bunurilor mult râvnite (vin, cărnuri şi fecioare).

2. Lectura postării de pe pagina personală de Facebook  a domnului Cristian Tudor Popescu – „O jignire adusă lui Iisus” –, mi-a activat în minte lectura unui pasaj din cartea „Sfârşitul competenţei. Discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale” a lui Tom Nichols: „Cunoştinţele de bază ale americanului de mijloc sunt la un nivel atât de scăzut, încât au trecut de pragul «neinformat», l-au depăşit şi pe cel de «informat greşit», iar acum sunt în cădere liberă spre «în eroare într-un mod agresiv». Oamenii nu numai că dau crezare unor aberaţii, ci se împotrivesc învăţării în loc să renunţe la convingerile lor. Nu am trăit în Evul Mediu, aşa că nu pot spune că această situaţie e fără precedent, dar nu îmi amintesc să mai fi văzut ceva asemănător” (p. 10). Dacă adjectivăm substantivul la plural „cunoştinţele” cu termenul „religioase” şi înlocuim expresia „american de mijloc” şi punem numele domnului Cristian Tudor Popescu, pe care nu îl pot suspecta în niciun fel ca fiind lipsit de inteligenţă, îl regăsim perfect descris în rândurile de mai sus: avem imaginea unui personaj cu multe carenţe în ceea ce priveşte cultura religioasă, fapt care îl determină, probabil, să se pronunţe apodictic pe teme, pe care nu le stăpâneşte în mod adecvat, precum şi să se comporte extrem de agresiv şi jignitor la adresa creştinilor ortodocşi. Aş îndrăzni să îl consider un fel de „hamas” logoreic ateu, în mod permanent, încruntat împotriva creştinilor şi a sfintelor moaşte.

Ceea ce nu ştie domnul Cristian Tudor Popescu este faptul că ortodocşii, nu numai cei români, nu se închină la „un mort, cadavru, care poate să te vindece sau să-ţi rezolve nişte probleme, să faci rost de bani, să ieşi dintr-o situaţie” („CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”, minutele 27:41-27:57), ci sunt cinstite persoane, care au dus o viaţă în concordanţă deplină cu învăţăturile Evangheliei. În limbaj bisericesc aceste persoane se numesc sfinţi, adică cei care L-au interiorizat pe Hristos la modul cel mai profund şi autentic în inimile lor, răstignindu-şi, adică biruind, lăsând fără „viaţă”, fără putere păcatul şi viciile din trupul lor. Hristos, Cel fără de păcat, a răstignit/crucificat pe Cruce, prin jertfa Sa, păcatul omului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel le spune galatenilor, fără să fi murit deja, că „m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”; „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 2, 20; 6, 14).  Cinstirea este acordată datorită faptului că întreaga existenţă a sfântului este o conformare permanentă, deplină şi autentică a  vieţii sale, cu cea a lui Hristos. Viaţa sa este o răstignire a patimilor şi răului, tentaţii ale oricărui muritor. De aceea, sfinţii sunt numiţi hristofori, adică purtători de Hristos, pentru că au făcut ceea ce El a făcut pentru noi: au desfiinţat/au crucificat puterea păcatului, ca să poată trăi în comuniune cu Iisus Hristos. Aşa se explică, ceea ce nu poate asimila domnul Cristian Tudor Popescu, faptul că ortodocşii cinstesc moaştele sfinţilor, făcându-şi cruce, fără să fie „o jignire, o desconsiderare la adresa lui Iisus”. Crucea este legată indisolubil de răstignire/crucificare. Astfel, un creştin ortodox, făcându-şi cruce în faţa moaştelor, de fapt, mărturiseşte şi el sau este ca un fel de memento că şi el îşi va răstigni patimile şi răutatea, ca să poată trăi în Hristos, pentru a folosi cuvintele Apostolului Pavel din Noul Testament. De aceea, biruind răul din firea lor şi fiind în comuniune cu Dumnezeu, trupurile sfinţilor se umplu de har, de energiile dumnezeieşti, şi nu mai intră în stare de putrefacţie. Aceste trupuri pline de har se numesc moaşte, nu „cadavre”, nici „oase”, cum peiorativ se exprimă domnul Cristian Tudor Popescu. Nici măcar despre trupurile celor care, nefiind sfinţi, au trecut pragul acestei vieţi în lumea veşniciei, nu le spunem că sunt „cadavre” sau „oase moarte”. Nu am auzit pe nimeni, în afară de situaţiile în care cineva doreşte să fie eruptiv prin ireverenţă şi agresivitate verbală, cum, din păcate, este setat protocolul mental al domnului Cristian Tudor Popescu, să vorbească despre un prieten sau o rudă apropiată sau chiar despre necunoscuţi ca fiind „cadavre” sau „oase moarte”. Prin urmare, terminologia este foarte precisă: creştinii cinstesc trupurile pline de har ale Sfinţilor, nu se închină la ele – este o confuzie de termeni să rosteşti o asemenea inepţie teologică: „a te închina la moaşte este anticreştin” („CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”, minutele 31:26-31:29) –, iar aceste trupuri sunt moaşte, nu „cadavre” sau „oase moarte”. Însăşi etimologia cuvântului moaşte este cea care lămureşte aporia neteologică a domnului Cristian Tudor Popescu. Cuvântul în discuţie provine din limba slavă veche şi înseamnă putere. Pe cale de consecinţă, moaştele nu sunt simple relicve sau rămăşiţe, ci sunt puterea  spirituală, harică a trupurilor sfinţilor, iar ele sunt cinstite prin sărutare, pentru că sunt persoane. În acest context, probabil suntem îndreptăţiţi să considerăm că domnului Cristian Tudor Popescu îi pot fi aplicate cuvintele lui Ludwig Wittgenstein: „Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele” (Tractatus Logico-Philosphicus 5.6, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 102).

Legat de prezenţa cultului cinstirii moaştelor în Scriptură, acelaşi jurnalist cu grave lacune teologice şi biblice, precum nu mă pricep eu la literatură Science Fiction, deşi citesc din când în când şi îi las pe cei competenţi să se pronunţe, tună şi fulgeră, vituperând marota fără niciun fundament: „Nu există în Biblie niciun rând despre cultul moaştelor, despre îndemnul la cultul moaştelor. Nu există aşa ceva”(„CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”, minutele 28:20 -28:35). Şi pentru ca pintenul letal să fie deplin înfipt în coasta ortodocşilor „pupători de moaşte”, domnul Cristian Tudor Popescu scoate din buzunarele minţii sale „apodictica” frază: „Deşi, dacă ai fi un creştin adevărat, care a citit rând cu rând şi crede în Sfânta Scriptură, n-ar trebui să atingi cadavrul, căci Vechiul Testament numeşte această faptă necurăţie, întinătoare pentru 7 zile” (Cristian Tudor Popescu, O jignire adusă lui Iisus, postare pe pagina sa personală de Facebook). Această cheie de lectură îmi aduce aminte de o expresie a lui Marx – „Nimic mai uşor decât a da o spoială socialistă ascetismului creştin” –, pe care îmi permit să o adaptez contextului de faţă în felul următor: nimic mai uşor decât a da o spoială progresistă interpretării textelor biblice.

În ciuda faptului că domnul Cristian Tudor Popescu pare să fie selectiv în alegerea textelor biblice doar pentru a-şi susţine ideologia anticreştină/antiortodoxă sau  pare să absolutizeze autoritatea spirituală a Vechiului Testament, fapt care poate induce ideea respectării ad-litteram a unor precepte morale, care au fost abolite de Însuşi Hristos în Noul Testament, totuşi nici măcar textele aduse în discuţie nu sunt conotate în maniera contextuală a Bibliei. Dacă ar fi să ţinem cont de toate preceptele morale vechi testamentare, atunci ar fi bine ca domnul Cristian Tudor Popescu să se problematizeze de ce nu se mai respectă astăzi recomandarea „De va lovi cineva un om şi va muri, acela să fie omorât” (Levitic 24, 17)? Implicit, ar trebui să susţinem pedeapsa capitală pentru anumite delicte morale, ceea ce este complet necreştinesc. Iisus, Cel care a spus „Să nu socotiţi că am venit să stric/să distrug Legea  sau prorocii (Vechiul Testament); n-am venit să stric, ci să o plinesc” (Matei 5, 17), adică o desăvârşeşte, o completează, ne cere, chiar dacă pare imposibil, să ne iubim vrăjmaşii, să le facem bine celor care ne urăsc sau să ne rugăm pentru cei care ne jignesc sau ne calomniază (Matei 5, 44).

Mai mult, conform gândirii nou-testamentare, aşa cum i-a descoperit Dumnezeu Apostolului Petru, care a avut o viziune, în care i s-a cerut să mănânce din carnea animalelor cu patru picioare, animale considerate pentru evrei necurate („Din toate fiarele cu patru picioare, cele care calcă pe labe sunt necurate pentru voi şi tot cel ce se va atinge de stârvul lor, necurat va fi până seara” (Levitic 11, 27): „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate” (Faptele Apostolilor 10, 15).

În gândirea veterotestamentară a deveni necurat prin atingerea de anumite obiecte sau persoane nu coincidea cu a fi considerat un păcat, ci, pur şi simplu, oprea accesul la rugăciunile din Templu. De aceea este menţionat în cartea Numerii 19, 11 faptul că „cel care se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile”. Evident că niciun creştin al zilelor noastre nu consideră că prin atingerea de un mort devine necurat şi că astfel are nevoie de ritualul purificării. Sau, probabil, pentru a fi puţin ironic, domnul Cristian Tudor Popescu, atunci când se apropie de coşciugul unui apropiat, la înmormântarea căruia participă, se consideră necurat şapte zile şi caută să se purifice – „Deşi, dacă ai fi creştin adevărat, care a citit rând cu rând şi crede în Sfânta Scriptură, n-ar trebui să atingi cadavrul, căci Vechiul Testament numeşte această faptă necurăţie, întinătoare pentru 7 zile” (O jignire adusă lui Iisus, postare pe pagina sa personală de Facebook). Pentru orice creştin „adevărat”, este normativ cuvântul Apostolului Pavel: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este” (Romani 14, 14).

Legat de o altă frază a domnului Cristian Tudor Popescu, care susţine vânjos că „nu există nicio frază în Biblie care să îndemne sau măcar să spună ceva cu privire la cultul moaştelor” (Cristian Tudor Popescu, O jignire adusă lui Iisus, postare pe pagina sa personală de Facebook), pe lângă textul din cartea IV Regi 13, 21 – un text care stârneşte alergie unora – , şi în care ni se spune că, prin atingerea de oasele lui Elisei, un mort, aruncat în mormântul profetului, a înviat, există un alt text din cartea Facerii, unde se relatează faptul că prorocul Moise „a luat cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israil cu jurământ, zicând: «Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi oasele mele de aici» (Ieşire 13, 19), În mod paradoxal, rămăşiţele patriarhului Iosif sunt purtate de către israeliţi pe toată durata călătoriei înspre Ţara Făgăduinţei, fără să fie considerate ca fiind o întinare. Apoi, acestea sunt îngropate în Sichemul Canaanului (Iosua 24, 32). Cum a fost posibil acest lucru, de vreme ce exista un precept care interzicea atingerea de oasele unui mort? Patriarhul Iosif nu era orice om din poporul lui Israil. El era considerat un om drept şi cu o viaţă sfântă. Trupul fără viaţă al lui Iosif nu însemna nişte „oase moarte”, ci persoana acestui mare patriarh biblic, încărcată de har şi putere spirituală. Prin urmare, cinstirea moaştelor înseamnă cinstirea persoanelor care au transformat trupurile lor în „temple ale Duhului Sfânt”, în care locuieşte Dumnezeu-Treimea (I Corinteni 3, 16). Ulterior, Tradiţia Bisericii a cultivat, în slujirea ei liturgică, exemplul de cinstire a sfintelor moaşte, care, conform unui cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, un mare predicator al Bisericii creştine de la sfârşitul secolului al IV-lea, „nu fac numai minuni, ci ne şi îndeamnă la un mod de viaţă creştină autentică”.

Este redundant să precizăm faptul că termenul Tradiţie nu poate fi echivalat cu ideea de cutumă sau obiceiuri, cum eronat se poate crede atunci când domnul Cristian Tudor Popescu afirmă, fără să deţină nuanţele teologice ale acestui concept, că „tradiţia este inventată după Biblie” („CAP la CAP. Tentaţia extremismului”, postată pe canalul youtube „Recorder Talks”,minutele 28:37-28:39). Dimpotrivă, Tradiţia este conţinutul de credinţă apostolic, revelat prin Iisus Hristos, transmis pe cale orală şi apoi transpus în scris, dând naştere Sfintei Scripturi. De aceea, se poate spune că Tradiţia „a inventat” Scriptura, având în vedere că prima Evanghelie a Noului Testament, a lui Marcu, a fost scrisă după aproape 40 de ani (anul 63) după Răstignirea Domnului. Deci, „Scriptura însăşi este Tradiţia apostolică”, după expresia unui mare teolog al Bisericii (Georges Florovsky).

Pe cale de consecinţă, îi recomand domnului Cristian Tudor Popescu mai multă prudenţă şi smerenie, atunci când dezvoltă subiecte sau teme, care presupun niţică lectură teologică şi studiu mai adecvat al Sfintei Scripturi.

Aş fi extrem de bucuros dacă toate aceste rânduri ar fi citite în spiritul titlului unei cărţi a lui Francis Fukuyama: „Identitate. Nevoia de demnitate şi politica resentimentului”, pe care l-aş aplica contextului de faţă în felul următor: „nevoia de demnitate” în ceea ce priveşte cultura creştină şi respingerea „politicii resentimentului” din ideologia progresistă.

Sursa: episcopiahusilor

 




ACTUALITATEA religioasă
Patriarhul Daniel: Participarea Bisericii Ortodoxe Romane la emanciparea romilor - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Patriarhul Daniel transmite un mesaj cu ocazia lansării volumului intitulat „Evoluţia statutului minorităţii rome în România. EdiţiaI: O analiză a participării romilor la viaţa politică românească în perioada 1990-2003”

Mesajul integral:


Participarea Bisericii Ortodoxe Române la emanciparea romilor

Organizarea de către Asociația Partida Romilor «Pro-Europa» a lansării volumului Evoluția statutului minorității rome în România. O analiză a participării romilor la viața politică românească în perioada 1990-2003, elaborat de Domnul Gheorghe Ivan, primul demnitar rom din Guvernul României în perioada post-decembristă, reprezintă un eveniment semnificativ atât pentru minoritatea romă din țara noastră, cât și pentru întreaga societate românească, înțeleasă sau gândită ca un tot, un întreg alcătuit din etnii diferite, organizată pe principiul recunoașterii reciproce și al respectării valorilor culturale și spirituale.

Desfășurarea evenimentului la Parlamentul României, în sala sugestiv denumită a «Drepturilor Omului», subliniază și mai mult importanța acestui volum care evidențiază, pe de o parte eforturile depuse în contextul de libertate și egalitate socială de după 1989 de către reprezentanții din Parlament ai etniei rome şi de organizațiile politice, culturale sau profesionale rome și liderii acestora, iar pe de altă parte drepturile dobândite.

Întrucât este adusă în discuție implicarea politică în procesul redobândirii  unor drepturi sociale, dorim să amintim succint, câteva repere ale evoluției tendințelor de emancipare ale romilor și participarea Bisericii Ortodoxe Române în acest proces istoric.

Acum două secole, începând cu deceniul al III-lea al secolului al XIX-lea, Arhimandritul Eufrosin Poteca, starețul Mănăstirii Gura Motrului și primul profesor român de filosofie al Academiei de la Sfântul Sava, cu studii la Pisa și Paris, a militat cu multă energie pentru dreptate socială, înlăturarea robiei și a dependenței țăranilor, pentru eliberarea robilor, educația prin școală, egalitatea în faţa legilor şi impozitul progresiv pe venit.

Tema eliberării robilor apare în predicile și scrierile Arhimandritului Eufrosin Poteca de la începutul anului 1820, luptând pentru această cauză până la sfârșitul vieții, în anul 1858. De aceea, potrivit istoricului Venera Achim, el poate fi socotit primul aboliționist român.

Ca teolog, filosof și pedagog, Arhimadritul Eufrosin Poteca a adus în fața societății românești grava problemă a robiei, subliniind necesitatea desființării acesteia cu argumente de ordin religios, moral și filosofic, precum imoralitatea robiei, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi care afirmă egalitatea tuturor oamenilor: „Nu mai este nici iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este nici parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28); „nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți, Hristos” (Coloseni 3, 11), dar și conștiința românilor că sunt urmaşi ai romanilor, ai Sfântului Împărat Constantin cel Mare care, devenind creştin, i-a eliberat pe sclavi.

Pentru radicalismul ideilor sale de libertate și de înlăturare a nedreptăților sociale, Arhimadritul Eufrosin Poteca a fost demis din demnitatea de stareț de către generalul Kiseleff și înlăturat din învățământ, iar unele dintre scrierile sale nu au fost publicate din cauza opoziţiei autorităţilor faţă de ideile sociale reformatoare și curajos exprimate.

Aceleași idei reformatoare au însuflețit și generația pașoptistă în rândurile căreia s-au aflat mulți slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române.

Astfel, în ziua de 26 iunie/8 iulie 1848, Guvernul Provizoriu de la Bucureşti prezidat de Mitropolitul Țării Neofit al II-lea (1840-1849), a decretat „eliberarea robilor ţigani ai boierilor, începând cu data de 10/22 iulie 1848”.

Arhimandritul Iosafat Snagoveanul, de etnie romă, starețul Mănăstirii Snagov și membru al Guvernului Provizoriu, a făcut parte din Comisia de eliberare a romilor, împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, acesta din urmă, ucenic și bursier al Sfântului Mitropolit Grigorie al IV-lea Dascălul. Pentru implicarea sa în procesul eliberării robilor ţigani și mai ales pentru refuzul de a renunța la acest nobil ideal, renunțare ce i-a fost cerută de noile autorități instalate după căderea Guvernului Provizoriu, Iosafat a fost exilat în Franța, întemeind prima capelă ortodoxă românească din Paris pe care a slujit-o până la sfârșitul vieții pământești.

Idealul la care a aderat și pentru care el a luptat, dezrobirea romilor, s-a concretizat în următorii ani. Astfel, după aproape 8 ani, la 8/20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești, după ce în 10 decembrie 1855 a fost votată o lege similară în Moldova, cele două legi constituind ultima etapă în procesul de dezrobire a romilor.

După abolirea robiei, înainte de anul 1872, avem consemnată hirotonirea unui preot rom, urmată la scurtă vreme de hirotonirea unui alt preot rom, care a slujit în Bucovina.

La începutul secolului al XX-lea, o deosebită activitate în sprijinul comuniății rome a desfășurat-o arhimandritul de etnie romă Calinic Constantin Şerboianu de la Mănăstirea Cernica, care a scris mai multe lucrări despre romi, înființând și conducând Asociaţia Romilor din România și lucrând pentru emanciparea lor prin înfiinţarea unei Universităţi populare speciale. Tot de numele său se leagă activitatea de înfiinţare a cooperativelor meşteşugăreşti pentru romi, specifice îndemânării acestora, cunoscuți fiind ca foarte talentaţi, de la muzică şi până la meşteşugurile cele mai pretenţioase.

Arhimandritul Calinic a desfăşurat o activitate misionară intensă printre romi, precum și una de cercetare a trecutului acestora și de editare de lucrări științifice, fiind autorul a trei cărţi şi a peste 40 de articole publicate în diverse periodice din epocă, cea mai importantă fiind Țiganii – Istorie, etnografie, lingvistică, gramatică și dicționar, publicată în anul 1930 în limba franceză la prestigioasa editură pariziană Payot.

În anul 1933, a fost înființată Asociația Uniunea Generală a Romilor din România, recunoscută de către Stat prin sentinţa din 30 noiembrie 1934. Această Uniune a fost sprijinită material și spiritual de către Arhiepiscopia Bucureștilor și de către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române de atunci, Patriarhul Miron Cristea, care a fost și Președinte de onoare al Asociației.

În scurta dar tumultoasa istorie a acestei Uniuni, se înscrie și participarea Patriarhului Miron în ziua de 14 octombrie 1934, la slujba de la Catedrala din Ploiești, unde au fost botezați 100 de romi nomazi de toate vârstele, Patriarhul Miron fiind nașul de botez al unuia dintre ei.

De asemenea, se constată din cercetarea Corespondenței dintre Arhiepiscopia Bucureștilor și Uniunea Generală a Romilor din România (1934), hirotonirea unor preoți de etnie romă pentru unele parohii din județul Ialomița.

Prin activitatea liderilor Asociației Uniunea Generală a Romilor din România, prin publicațiile periodice pentru romi (Neamul țigănesc înființat în 1934, Glasul Rromilor (1934-1941) și altele), s-au făcut unele progrese în procesul de emancipare a etniei rome din țara noastră și mai ales s-a reușit atragerea atenției autorităților asupra problemelor grave cu care se confrunta această etnie.

Din nenorocire, anii celui de-Al Doilea Război Mondial au însemnat o mare tragedie apentru această comunitate urgisită, iar perioada comunistă, cu rare excepții, cum a fost de exemplu împroprietărirea unui număr de aproximativ 20.000 de persoane de etnie romă în anul 1949, a fost un timp în care nu numai romii, ci și cea mai mare parte a populație României a suferit o restrângere dramatică a drepturilor și libertăților.

Perioada de după 1990, reflectată până în anul 2003 și de volumul Domnului Gheorghe Ivan lansat astăzi, a adus progrese însemnate în ce privește statutul minorității rome din România. În anul 1990, etnia romă a fost recunoscută de către Statul român drept etnie conlocuitoare. Ca urmare a solicitărilor liderilor organizațiilor și asociațiilor rome, în anul 1993, Consiliul Europei a decis interzicerea folosirii în actele oficiale a exonimului „țigan”.

În anul 2003, Centrul Național de Cultură al Romilor a fost pus prin HG nr. 834 din 10 iulie sub autoritatea Ministerului Culturii și Cultelor, iar prin Legea 318 din 28 noiembrie 2013, a trecut în subordinea Agenției Naționale pentru Romi.

Prin Legea 66 din 22 martie 2006 inițiată de deputatul Nicolae Păun, ziua de 8 aprilie a fost proclamată drept Ziua Romilor din România.

În anul 2011, prin Legea 28 din 11 aprilie, la propunerea aceluiași deputat, ziua de 20 februarie a fost dedicată comemorării Dezrobirii.

Prin Legea 124 din 2 august 2020, a fost stabilită ziua națională de comemorare a Victimelor Holocaustului Împotriva Romilor (în limba romani Samudaripen / omorârea tuturor) pentru data de 2 August a fiecărui an, iar prin Legea 2 din 4 ianuarie 2021, privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antițigănismului, s-a interzis orice manifestare ostilă la adresa etniei.

Din punct de vedere spiritual, Biserica Ortodoxă Română a fost în continuare alături de comunitatea romă, și beneficiind și ea de avantajele libertății redobândite la finele anului 1989, și-a intensificat misiunea în mijlocul acestei etnii.

În primul rând, Biserica a oferit condiții de școlarizare pentru mulți tineri romi în Școlile de cântăreți, în Seminariile teologice sau la Facultățile de teologie, unii continuând studiile postuniversitare și obținând titlul de Doctor în teologie, cum este și în cazul Părintelui Marius Căldăraru, delegat de către noi să participe la acest eveniment, el fiind autorul unei valoroase teze de doctorat intitulată Particularitățile misiunii Bisericii Ortodoxe Române în comunitățile romilor căldârari, publicată la Editura Universității din București.

Cei mai mulți dintre absolvenții acestor instituții de învățământ, slujesc în calitate de cântăreți bisericești, diaconi sau preoți în toate eparhiile din cadrul Patriarhiei Române, atât în comunități rome, cât și în comunități mixte și chiar în parohii eminamente românești.

În cei 32 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, au fost construite mai multe biserici pentru comunitățile rome, lucrările fiind susținute financiar de către unele mănăstiri sau parohii ortodoxe (Mănăstirea de maici Pogleț din protopopiatul Sascut a construit biserica din satul Băcioi, locuit de aproximativ 500 de familii de romi; Mănăstirea de călugări Berzunți din protopopiatul Onești a construit biserica din satul Bâșca și s-a îngrijit și de pregătirea tânărului rom Ioan Parnica, care astăzi este preot destoinic al comunității sale).

În Arhiepiscopia Bucureștilor a fost tradusă în limba romani, sub coordonarea Preasfinţitului Părinte Varsanufie Prahoveanul, pe atunci Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, prima Carte de rugăciuni, tipărită în anul 2006.

Prin preocuparea aceluiași ierarh, în anul 2008 a fost imprimat un CD cu Sfânta Liturghie ortodoxă în limba romani.

În data de 23 decembrie 2008, la Mănăstirea Radu Vodă din București, Preasfinţitul Părinte Varsanufie, a oficiat pentru prima dată Sfânta Liturghie în limba etniei rome.

Din anul 2011, Arhiepiscopia Iaşilor a înfiinţat Departamentul Minorități al Sectorului de Misiune, pornind de la necesitatea dezvoltării, aprofundării unui domeniu de misiune și pastorație sensibil cum este cel al pastorației romilor.

În Arhiepiscopia Clujului s-a înființat în anul 2013 Asociația Ortodoxă Social-Misionar-Culturală pentru Romi „Sfântul Moise Arapul” care desfășoară o bogată activitate.

În Arhiepiscopia Râmnicului s-a înființat în 2015 un Departament de catehizare a romilor, care derulează nouă proiecte sociale și culturale: ,,Mirro ghiozdano – ghiozdanul meu”, prin care copiii romi primesc ghiozdane și rechizite;  ,,Sastipen le rromanque – Sănătatea romilor” , în parteneriat cu Direcția de Sănătate Publică Vâlcea prin care se desfășoară acțiuni de prevenire a bolilor în comunitățile de romi; ,,Phirutno vaś o des – Pelerin pentru o zi”, prin care se organizează pelerinaje sociale; ,,Podema tatipe – Ghetuțe călduțe”, prin care copiii romi nevoiași primesc încălțăminte pentru sezonul rece; ,,Śkola si laçi – Școala este bună”, prin care se promovează acțiuni de încurajare a copiilor romi de a frecventa școala; ,,Av paś o Del – Vino lângă Dumnezeu”, program de cateheze pentru comunitățile de romi; Aven te das duma – Copilul tău e important – să vorbim despre el”, program de consiliere psihologică cu tații; „Sastipe tire hurdes ke – Sănătate copilului tău”, program de prevenire a bolilor la copii.

„Camionul de Crăciun pentru copiii de etnie rromă de la Pata Rât” este o acțiune desfășurată anual de Arhiepiscopia Clujului.

Mai multe eparhii desfăşoară numeroase activităţi de sensibilizare, informare și consiliere pentru incluziunea romilor şi evitarea discriminării.

Au fost angajate persoane de etnie romă în structurile de economie socială înfiinţate de unele eparhii.

Numeroși copii romi au beneficiat în ultimii 17 ani de programele educaționale și de prevenire a abandonului școlar dezvoltate de Patriarhia Română, precum Hristos împărtășit copiilor și Alege Școala!. În cadrul acestor programe, copiii participă şi beneficiază de diverse activități educative, concursuri, tabere școlare, pelerinaje.

Subliniind faptul că Biserica are datoria de a se îngriji de toți fiii ei duhovnicești și că astfel de activități ca cele deja menționate se desfășoară în aproape toate eparhiile din țară, felicităm pe autorul cărții, Domnul Gheorghe Ivan, pentru activitatea depusă în folosul comunității rome din țara noastră, pe Domnul deputat Nicolae Păun, Președintele Asociației Partida Romilor Pro-Europa, pentru evenimentul organizat astăzi și pe toți participanții. Vă dorim tuturor sănătate, mult ajutor de la Dumnezeu și multă râvnă și inspirație în lucrarea dumneavoastră spre mai binele comunității rome și al tuturor cetățenilor acestei țări.

Cu părintească binecuvântare,

†Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



Mitropolia Basarabiei, comunicat cu privire la acuzatii nefondate de ingerinta canonica ale Patriarhiei Moscovei
 

Mitropolia Basarabiei a Patriarhiei Române respinge acuzațiile nefondate ale sinodului Mitropoliei Chișinăului (Patriarhia Moscovei), aflată în faliment instituțional, privind o așa-zisă „ingerință canonică a unui grup de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române în spațiul canonic al Eparhiei de Bălți și Fălești, la data de 31 august 2023” (procesul-verbal nr. 014 din 25 octombrie 2023).

Precizăm că aceste acuzații nefondate sunt formulate în disperare de cauză, în condițiile în care Mitropolia Basarabiei a demonstrat că este o forță care nu mai poate fi oprită, înregistrând un număr tot mai mare de cereri de aderare din partea clericilor și comunităților care evadează din prizonieratul canonic al Patriarhiei Moscovei. Astfel, a devenit tot mai evidentă creșterea neîncrederii atât din partea preoțimii, cât și din partea poporului față de poziția autointitulatei „Biserici Ortodoxe din Moldova”, care se presupune a fi direct legată de interesele rusești.

De asemenea, urmărind atent evoluțiile demografice și sociale din Republica Moldova, precizăm că în prezent circa 50% dintre locuitori și-au redobândit cetățenia română, iar printre clerul ortodox, indiferent că aparține Mitropoliei Basarabiei sau structurii de ocupație bisericească rusă, numărul deținătorilor cetățeniei române a trecut de 80%. Structura de ocupație canonică rusă din Republica Moldova nu are absolut nici o cale de a opri aceste procese firești. Cu atât mai mult cu cât, așa cum consideră chiar mitropolitul Vladimir Cantarean, „soarta Republicii Moldova este deja hotărâtă de marile puteri – într-un timp relativ scurt ea se va reuni inevitabil cu România și desigur tot ceea ce susține Biserica Ortodoxă din Moldova va deveni parte a Bisericii Ortodoxe Române”.

Subliniem că Biserica Ortodoxă Română este o Biserică națională autocefală cu rang de Patriarhie. Ea are o prezență canonică multiseculară în regiunea Basarabiei, adică a părții de răsărit a vechiului Principat românesc al Moldovei. Patriarhia Română este succesoarea ascendentă directă a Mitropoliei Moldovei, înființate în 1401 pentru spațiul românesc dintre Carpați și Nistru și de dincolo de Nistru. Structura de ocupație bisericească rusă, pe care o reprezintă mitropolitul Vladimir și sinodul său, nu are nicio legătură canonică de succesiune cu vechea Mitropolie a Moldovei care a avut inițial sediul la Suceava, iar ulterior la Iași, unde este până în prezent.

Drept urmare, orice afirmație cum că Biserica Ortodoxă Română ar încălca pretinsul teritoriu canonic pe care Mitropolia de obediență rusească de la Chișinău l-ar avea asupra „Întregii Moldove” este absurdă, neîntemeiată și infirmată de istorie. Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică îndreptățită de a-și păstori credincioșii din teritoriul actual al Republicii Moldova, păstrând mereu un comportament pașnic, în duhul unității și respectului frățesc între Bisericile Ortodoxe, fără a avea intenții imperialiste.

Subliniem de asemenea faptul că prezența ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române în Basarabia nu doar că este legitimă, dar este și extrem de necesară. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române nu au nevoie de aprobarea unei structuri ecleziastice străine pentru a-și vizita concetățenii de aceeași credință și jurisdicție canonică din spațiul spiritual comun al Republicii Moldova și României. Este suficientă invitația și binecuvântarea Mitropolitului Basarabiei, ÎPS Părinte Petru și a celor doi episcopi eparhioți, PS Părinte Antonie de Bălți și PS Părinte Veniamin al Basarabiei de Sud.

De-a lungul istoriei, creștinii din Basarabia au fost mereu legați de Biserica Neamului, iar mulți ierarhi români s-au jertfit pentru a păstra vie această legătură, în ciuda presiunilor și încercărilor de rusificare și asimilare a poporului din teritoriu. Biserica Ortodoxă Română a fost și rămâne un loc de adăpost și de unitate pentru acești credincioși, oferindu-le sprijinul și povățuirea duhovnicească în păstrarea identității lor.

Totodată, înțelegem frustrarea pizmuitoare constantă exprimată de episcopul de obediență rusă de la Bălți prin toate metodele, mediile și contextele românofobe posibile. Considerăm însă că această frustrare nu ar trebui direcționată împotriva ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, care slujesc cu evlavie și dragoste credincioșii români din Basarabia, ci ar trebui să fie canalizată spre abordarea problemelor reale cu care se confruntă clericii și comunitățile locale ținute cu forța și sub amenințarea cu sancționarea, în jurisdicția abuzivă a Patriarhiei Moscovei.

Mitropolia Basarabiei consideră că episcopul Marchel Mihăiescu ar proceda corect, în spiritul dreptății istorice, dacă ar elibera reședința episcopilor români din Bălți, construită în timpul României Mari de vrednicul de pomenire Visarion Puiu, primul episcop român al Hotinului cu reședința în Bălți, precum și Catedrala ortodoxă română „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Bălți, construită cu cheltuiala Mitropoliei Basarabiei și a Statului Român, inaugurată în 1935 în prezența Regelui României și a unui înalt sobor de ierarhi români și greci.

În ultimii ani, Biserica Ortodoxă Română a depus eforturi considerabile pentru revitalizarea comunităților ortodoxe din Basarabia, care au revenit, în libertate, la jurisdicția tradițională a Bisericii Mame. Construcția noii catedrale din Bălți și activitatea susținută a Preasfințitului Părinte Antonie, Episcopul de Bălți, sunt exemple notabile în acest sens. Aceste acțiuni au fost realizate în scopul revitalizării și dezvoltării comunităților din nordul Basarabiei, oferind credincioșilor lăcașuri de închinare adecvate, încurajând viața duhovnicească bazată pe principiile evanghelice. Aceste acțiuni merită să fie lăudate și încurajate, în loc să fie percepute și promovate ca amenințări, în spațiul public.

În acest context, afirmațiile și îndemnurile sinodului de obediență rusă cuprinse în procesul-verbal nr. 014 din 25 octombrie 2023 instigă la ură și dezbinare și dezinformează opinia publică. Aceste afirmații vădit românofobe denotă lipsă de clarviziune, opacitate la adevăr și inadecvare la realitățile vii în schimbare, precum și incapacitate de dialog constructiv orientat spre identificarea de soluții canonice practice pentru depășirea situației de ocupație bisericească rusă.  

Biserica Ortodoxă Română, prin Mitropolia Basarabiei, a fost și este mereu deschisă, iubitoare și primitoare față de toți, indiferent de apartenența lor canonică anterioară. Prin cele 3 episcopii istorice românești, Mitropolia Basarabiei zidește în loc să dărâme, îmbrățișează în loc să lovească, catehizează în loc să insulte, sfințește în loc să profaneze.

Este un lucru bine cunoscut că Biserica Ortodoxă Română, mama spirituală a poporului român, a sprijinit clericii și comunitățile ortodoxe din Republica Moldova din punct de vedere material, financiar și social. A fost mereu îngăduitoare, iertătoare, iubitoare și primitoare față de toți clericii din Basarabia, de dragul comunităților locale față de care are datoria istorică de a le ajuta să revină „acasă”, la sânul ei ocrotitor.

Sector Comunicare, Media și Relații Publice



Comunicat cu privire la nulitatea caterisirii preotilor aderenti la Mitropolia Basarabiei
 

Mitropolia Basarabiei a Patriarhiei Române a luat act cu mâhnire și profundă indignare despre decizia neîntemeiată a sinodului autointitulatei „Biserici Ortodoxe din Moldova”, subordonată Patriarhiei Moscovei de a caterisi șase preoți slujitori care s-au alăturat, plini de curaj, Mitropoliei Basarabiei, din subordinea Patriarhiei Române, în căutarea unei slujiri ecleziastice, în acord cu valorile și identitatea etnică românească.

Decizia de caterisire a respectivilor preoți este nevalidă, neavând fundamentare reală din perspectivă teologică și canonică și are un repetat impact negativ asupra credincioșilor, respectiv asupra opiniei publice din Republica Moldova, prin dezinformarea în masă a celor neinformați temeinic din perspectivă teologică sau istorică.

Mitropolia Basarabiei dorește să clarifice și să sublinieze unele aspecte esențiale enunțate în repetate rânduri, dar pe care ierarhia îndoctrinată de ideologia „Lumii Ruse” preferă să le ignore.

În mod istoric și canonic Biserica Ortodoxă Română, prin Mitropolia Basarabiei, este singura instituție bisericească care a avut și continuă să aibă jurisdicție canonică asupra teritoriului actual al Republicii Moldova. Prin urmare, acțiunile Sinodului autointitulatei „Biserici Ortodoxe din Moldova” sau „Mitropoliei Chișinăului și Întregii Moldove” sunt în contradicție cu însăși canoanele Bisericii și istoria jurisdicției bisericești, pe care le invocă pripit.

Structura rusească de la Chișinău devine absurdă și ridicolă prin denumirea ei, presupunând că ar avea o autoritate într-o regiune cu o istorie, cultură și identitate ortodoxă profund ancorată în spiritualitatea românească. Această afirmație nedreaptă creează o imagine de sfidare față de canoanele și legile bisericești care guvernează Biserica Ortodoxă.

În loc să urmeze exemplul unității și respectului între Bisericile Ortodoxe, deciziile acestei structuri ecleziastice se abat de la învățăturile creștine, dând dovadă de o lipsă de înțelegere și de prețuire față de identitatea poporului nostru și față de preoții care se identifică a fi români. Această abordare a conflictului actual subminează credibilitatea Mitropoliei Ruse de la Chișinău și îi expune slăbiciunea argumentelor.

În plus, etichetarea negativă a celor care își declară apartenența sau se identifică cu Biserica Ortodoxă Română din Basarabia, care a slujit credincioșii din stânga Prutului cu dragoste și abnegație timp de secole, drept o structură necanonică, reprezintă nu doar o greșeală, ci și o lipsă gravă de respect față de credința și identitatea poporului din teritoriu.

În realitate, Biserica Ortodoxă Română reprezintă cea mai veche și autentică tradiție ortodoxă în această regiune, iar încercarea de a o discredita este în contradicție cu valorile fundamentale ale ortodoxiei, chiar dacă se realizează printr-o decizie nulă de caterisire.

Mitropolia Basarabiei rămâne fermă în misiunea sa de a-și sluji credincioșii în conformitate cu canoanele Bisericii Ortodoxe și Statutul Bisericii Ortodoxe Române și de a promova valorile și identitatea românească în Republica Moldova. Suntem convinși, prin experiența solidă, că adevărul și dreptatea prevalează, de aceea rămânem dedicați principiilor și credinței noastre, în duhul iubirii și al unității.

Vom depune toate eforturile posibile până când toate comunitățile ortodoxe din Republica Moldova vor reuși să se întoarcă în sânul Bisericii Mamă. Acest lucru nu înseamnă doar aderarea formală, ci și asigurarea că fiecare preot, diacon, monah, monahie sau credincios se poate bucura de o slujire autentică și eliberată de constrângerile dictate de ideologii străine poporului nostru.

Mitropolia Basarabiei este hotărâtă să protejeze și să susțină toți clericii și monahii care împărtășesc aceeași viziune, aceleași valori și aceeași identitate cu Biserica Neamului.

Mitropolia Basarabiei nu permite niciodată ca preoții români din Basarabia să fie intimidați, amenințați sau constrânși doar pentru că își trăiesc credința și dragostea față de frații lor. Orice tentativă de constrângere sau intimidare este inacceptabilă, iar Mitropolia Basarabiei va continua să lupte pentru protejarea libertății religioase și a identității culturale a clericilor și a credincioșilor săi.

Astfel, încurajăm pe toți cei care se simt constrânși de eparhiile rusești să aibă curajul de a ieși din această servitute și să revină la tradiția și comuniunea Bisericii Ortodoxe Române. În Mitropolia Basarabiei ei vor găsi pacea și bucuria duhului românesc de care sunt lipsiți și dragostea comuniunii frățești cu oamenii care mărturisesc același crez și același trecut mucenicesc.

De asemenea, nădăjduim ca toți cei implicați în luarea unor astfel de decizii și promovarea lor în spațiul public, se vor întoarce în cel mai scurt timp la principiile fundamentale ale iubirii creștine, respectului și unității etnice, în loc să perpetueze o confruntare care nu face decât să dăuneze credibilității și unității Bisericii Ortodoxe.

Sector Comunicare, Media și Relații Publice



STIRI INTERNE - Noiembrie 2023
 
21 noiembrie, zi de comemorare pentru doi preoți mărturisitori din perioada comunistă

De Intrarea în biserică a Maicii Domnului, românii îi comemorează pe doi dintre preoții mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul regimului comunist ateu. S-au împlinit, marți, 105 ani de la nașterea părintelui Constantin Galeriu și 17 ani de la plecarea în veșnicie a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Unul a făcut muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, celălalt a trecut prin experimentul reeducării de la Pitești. Pe primul, evenimentele din decembrie ’89 l-au găsit în stradă alături de oamenii pe care-i iubea atât de mult iar cel de-al doilea fusese forțat să părăsească țara în 1985. Mai multe informații despre viața celor doi mărturisitori, la site-ul sursă: basilica.

Resurse digitale pentru Postul Crăciunului

A început postul. Practicat corect, produce „schimbarea modului de a fi al omului, o trecere de la lăcomia sau iubirea pătimaşă de cele materiale la iubirea de cele spirituale”, spune Patriarhul Daniel. Această stare de post cu bucurie nu vine pur și simplu, ea trebuie cultivată. De aceea Basilica.ro vă recomandă un articol plin de resurse digitale numai bune de „împodobit” sufletul și mintea: basilica

Centrele ROUA vor oferi sprijin concret, timp de un an, pentru 10 mame și copiii lor

Centrele ROUA din Capitală organizează o strângere de fonduri pentru a putea oferi sprijin pe termen de un an pentru 10 mame și copiii lor. „E despre supraviețuire”, transmit reprezentanții organizației. Imaginea campaniei este o fetiță care acum a împlinit doi ani, dar nu s-ar fi născut fără acest tip de sprijin primit de părinții ei în pandemie. „În România zilelor noastre, există părinți care nu au cu ce să cumpere un scutec pentru bebelușul lor. Există mame care nu pot alăpta și nu au bani să cumpere o cutie de lapte praf pentru odorul lor. Există familii care trăiesc sub limita subzistenței și pentru care un săpun cu care să curețe eczemele copilului lor este de domeniul fantasticului”, amintesc responsabilii Centrelor ROUA. Pentru mamele pe care le sprijină, Centrele ROUA oferă la naștere și după naștere „kituri de supraviețuire”. Acestea conțin scutece și alte produse de igienă – pentru copil și pentru mama lăuză, hăinuțe pentru bebe, lapte praf. Ele acoperă necesitățile mamei și copilului pentru trei, șase sau nouă luni, după caz. - basilica

Calendar: Zilele din 2024 și 2025 când nu se fac nunți

Biserica Ortodoxă a rânduit ca în posturi, în ajunul și în zilele praznicelor împărătești, precum și în perioada dintre Crăciun și Bobotează, să nu se facă nunți. Unele dintre aceste zile variază în funcție de calendarul liturgic, ceea ce-i poate pune în dificultate pe tinerii care planifică nunți cu mult timp înainte. În acest context, vă punem la dispoziție lista zilelor în care nu se fac nunți în următorii doi ani, conform calendarului editat de Arhiepiscopia Bucureștilor și Patriarhia Română.

Zilele în care nu se fac nunți în 2024

În toate zilele de post şi în posturile de peste an:

  • în toate miercurile şi vinerile;
  • de luni, după Lăsatul secului de carne pentru Postul Sf. Paşti, până la Duminica Sfântului Apostol Toma inclusiv (joi, 11 martie – duminică, 12 mai);
  • în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (luni, 24 iunie – vineri, 28 iunie);
  • în Postul Adormirii Maicii Domnului (miercuri, 31 iulie – miercuri, 14 august);
  • la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (joi, 29 august);
  • în Postul Naşterii Domnului (vineri, 15 noiembrie – marți, 24 decembrie);
  • în perioada cuprinsă între Praznicul Nașterii Domnului și Bobotează (miercuri, 25 decembrie – luni, 6 ianuarie);
  • În ajunul şi în zilele Praznicelor împărăteşti (1-2 februarie; 12-13 iunie; 22-24 iunie; 15 august, 13-14 septembrie).
Zilele în care nu se fac nunți în 2025

În toate zilele de post şi în posturile de peste an:

  • în toate miercurile şi vinerile;
  • de luni, după Lăsatul secului de carne pentru Postul Sf. Paşti, până la Duminica Sfântului Apostol Toma inclusiv (vineri, 24 februarie – duminică, 27 aprilie);
  • în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (duminică, 16 iunie – marți, 18 iunie);
  • în Postul Adormirii Maicii Domnului (vineri, 1 august – joi, 14 august);
  • la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (vineri, 29 august);
  • în Postul Naşterii Domnului (sâmbătă, 15 noiembrie – miercuri, 24 decembrie);
  • în perioada cuprinsă între Praznicul Nașterii Domnului și Bobotează (joi, 25 decembrie – marți, 6 ianuarie);
  • În ajunul şi în zilele Praznicelor împărăteşti (1-2 februarie; 28-29 mai; 7-9 iunie; 15 august, 13-14 septembrie).

Patriarhia Română declară data de 1 octombrie drept Ziua persoanelor vârstnice

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat declararea de către Patriarhia Română a zilei de 1 octombrie drept „Ziua persoanelor vârstnice”. Ziua persoanelor vârstnice urmează să fie menționată în calendarul creștin ortodox la rubrica zilelor și datelor importante, se arată în comunicatul de presă transmis după ședința sinodală. Decizia vine în contextul Anului omagial 2023 al pastorației persoanelor vârstnice. În acest an, activitățile Bisericii Ortodoxe Române s-au concentrat în special pe segmentul populației vârstnice, fiind demarate activități cu caracter pastoral, spiritual, dar și social-filantropic. „Constatăm că această temă dedicată pastorației persoanelor vârstnice a trezit mult interes pentru că avem mulți bătrâni și adesea ei suferă de singurătate mai mult decât orice”, a spus Patriarhul României în ședința solemnă. „Preotul a rămas, în multe sate, singura persoană care îi vizitează mai des pe vârstnici și‑i mai încurajează cu o vorbă bună. De aceea, este foarte important să continuăm și în anii care urmează această grijă pentru persoanele vârstnice”, a mai semnalat Preafericirea Sa.

 

Linkuri la știri:

Armata şi Biserica rămân instituţiile în care românii au cea mai mare încredere, sondaj INSCOP - basilica

Hristos – Cuvântul care vindecă, este conceptul Concursului Național Catehetic din 2024 - basilica
 

 



STIRI EXTERNE - Noiembrie 2023

 

Campania #RedWeek sensibilizează opinia publică din întreaga lume cu privire la persecutarea creștinilor

Organizația Aid to the Church in Need (ACN), inițiativă a laicatului catolic cu o tradiție de peste șapte decenii, desfășoară, în perioada 19-26 noiembrie 2023, campania #RedWeek („Săptămâna Roșie”), prin care biserici și monumente celebre din întreaga lume sunt iluminate în roșu pentru a atrage atenția asupra suferinței creștinilor persecutați. Prima campanie #RedWeek a avut loc în 2015, când ACN a iluminat în roșu statuia „Hristos Mântuitorul” din Rio de Janeiro, Brazilia, pentru a conștientiza societatea despre persecuția creștinilor din Irak. În Italia, a fost iluminată în roșu celebra Fontana di Trevi din Roma. Anul acesta, peste 10.000 de persoane din 12 țări sunt implicate în campanie. În Austria, peste 100 de parohii s-au angajat să își lumineze bisericile în roșu, iar clădirea Parlamentului austriac li se va alătura. La Viena a fost organizat un flash mob urmat de un discurs al președintelui Parlamentului. În Slovacia, mai multe biserici și castelele Nitra și Bratislava se alătură campaniei. Alte 100 de biserici din Germania au fost sau vor fi iluminate în roșu pe parcursul acestei săptămâni, printre care catedralele din Passau, Regensburg, Freiburg, Dresda și Paderborn. Evenimentele din Germania vor include mărturii ale Episcopului Ashkarian din Alep, Siria, și ale Arhiepiscopului Sebastian Shaw din Lahore, Pakistan, două țări în care creștinii se confruntă adesea cu persecuțiile. În Olanda, peste 150 de comunități catolice și protestante vor organiza slujbe și întâlniri, prelungind programul bisericilor, astfel încât credincioșii să se poată ruga și să aprindă lumânări pentru creștinii persecutați. Miercuri, în Marea Britanie, campania s-a concentrat pe persecuția creștinilor din Africa, printr-un Rozariu (rugăciune) pentru Africa și o strângere de fonduri în beneficiul victimelor persecuției religioase. ACN oferă ajutor umanitar și sprijin pastoral în 140 de țări. Organizația publică, o dată la doi ani, un raport referitor la libertatea religioasă în lume.

ISRAEL: Creștinii uciși în Israel și Gaza, pomeniți la Biserica românească din Ierusalim

La Biserica românească din Ierusalim se fac zilnic rugăciuni pentru pace și slujbe de pomenire a celor trecuți la Domnul în conflictele armate din ultimele zile. În cadrul liturghiei  au fost pomeniți creștinii uciși în incinta Bisericii Ortodoxe „Sf. Porfirie” din Gaza. „Am făcut o rugăciune pentru sufletele celor plecați prea devreme dintre noi, și de-o parte și de alta”, a declarat pentru Antena 3 CNN Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte. Părintele Teofil Anăstăsoaie deplânge situația din Țara Sfântă: „Locurile Sfinte sunt acum goale și iată, facem rugăciuni de pace și cele mai triste sunt rugăciunile pentru cei plecați dintre noi”. Reprezentantul Patriarhiei Române a transmis că este în legătură cu Episcopia Ortodoxă Greacă din Gaza și se interesează mai ales de situația românilor care sunt acolo.

REP. MOLDOVA: Sinod la Chișinău - Proiecte de anvergură anunțate de Mitropolia Basarabiei

Sinodul Mitropoliei Basarabiei s-a întrunit miercuri în ședință de lucru, la Reședința Mitropolitană din Chișinău. La finalul lucrărilor, ierarhii au avut o întrevedere cu Secretarul de stat pentru Culte și cu o delegație din Centrul de Presă Basilica. În cadrul ședinței de lucru, Mitropolitul Petru al Basarabiei împreună Episcopul de Bălți și cel al Basarabiei de Sud au evaluat activitatea pe 2023 și au discutat despre bugetele pe anul viitor. Totodată, a fost asumată ideea de a dedica anul 2025 drept „An Centenar al Mitropoliei Basarabiei și Centenar al Patriarhiei Române”. Discuții extinse au avut loc pe tema reglementării situației canonice a parohiilor din eparhia Bălți. Analizele au inclus și aderarea parohiilor din structura rusă la Mitropolia Basarabiei, potrivit comunicatului de presă transmis la finalul întrunirii. De asemenea, a mai avut loc și o prezentare a situației din Ucraina și a demersurilor pentru înregistrarea cultului „Biserica Ortodoxă Română”.

ITALIA: „Dacia. Ultima frontieră a Romanității”, Substanțială expoziție de arheologie românească deschisă la Roma

Cea mai importantă expoziție de arheologie românească din ultimii 25 de ani a fost inaugurată marți, la Roma, în prezența miniștrilor culturii din Italia, România și Spania. Expoziția, intitulată „Dacia. Ultima frontieră a Romanității”, este deschisă în perioada 21 noiembrie 2023 – 21 aprilie 2024 la Museo Nazionale Romano. Terme di Diocleziano. Sunt prezentate peste 1000 de artefacte de la 47 de muzee din România și Republica Moldova, unele fiind expuse în premieră în acest cadru. Artefactele urmăresc evoluția istorică a teritoriului României pe o perioadă de peste o mie cinci sute de ani (sec. VIII î.Hr. – sec. VIII d.Hr), o mărturie a numeroaselor contacte și schimburi culturale care au avut loc în regiune, rezultat al abundenței de resurse și al locației privilegiate, între Europa și Asia. Printre cele mai impresionante piese se numără coiful princiar getic din aur, de la Coțofenești (foto sus), șarpele Glycon, brățările dacice din aur, piese din tezaurul de la Pietroasa („Cloșca cu Puii de Aur”), tăblițe din bronz (Lex Troesmensium) și donarium-ul de la Biertan. Aflată sub înaltul patronaj al Președintelui României și al Președintelui Italiei, expoziția marchează o dublă aniversare pentru relația bilaterală româno-italiană: 15 ani de la semnarea parteneriatului strategic consolidat între România și Italia și 150 de ani de la înființarea primei agenții diplomatice a României în Italia. În paralel mai sunt organizate două expoziții cu lucrări ale artistului plastic Camilian Demetrescu – la Palazzo Massimo și la Galleria Nazionale d̕ Arte Moderna din Roma. În următoarele luni este planificată și o serie de conferințe pe teme conexe evoluțiilor și dinamicilor în estul și centrul Europei din perioada Antichității până în Evul Mediu, perioadă care se suprapune pe intervalul ilustrat de expoziția arheologică „Dacia. Ultima frontieră a Romanității”.

BENELUX: Episcopii Ortodocși  deplâng situația tragică din Israel, Palestina și Ucraina și se roagă pentru pace

Conferința Episcopilor Ortodocși din Benelux s-a întrunit în prima săptămână a lunii noiembrie la Bruxelles. Ierarhii au deplâns situația tragică din Israel, Palestina și Ucraina, au anunțat că își unesc rugăciunile pentru pace și au făcut apel la cei implicați să facă tot ce le stă în putință pentru o încetare rapidă a acestor războaie. Întrunirea, prezidată de Mitropolitul Athenagoras al Belgiei (Patriarhia Ecumenică), a avut loc la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe Belgiene din Bruxelles. Au participat Episcopul Iustin (Patriarhia Serbiei), Episcopul Vicar Marc Neamțeanul, reprezentantul Mitropolitului Iosif (Patriarhia Română), Episcopul Dositei (Patriarhia Georgiei) și Episcopul Vicar Ioachim d’Apollinaire (Patriarhia Ecumenică). Ierarhii au mai discutat despre normele de siguranță care trebuie aplicate în lăcașurile de cult, despre predarea Religiei în școlile publice din Belgia și despre educația teologică realizată în Institutele de Teologie Ortodoxă din Belgia – la Bruxelles și la Gent, precum și la Nijmegen, în Olanda. Pe agenda întâlnirii au figurat chestiuni legate de recunoașterea parohiilor ortodoxe din Flandra și evoluțiile din Biserica Ortodoxă din Țările de Jos. Conferința Episcopilor Ortodocși din Benelux a apreciat succesul taberei de vară pentru copii și tineri de la Hoge Rielen (Belgia) și și-a exprimat dorința de a patrona viitoarele ediții ale evenimentului. Ierarhii au mai vorbit despre importanța slujirilor interortodoxe, care arată unitatea Bisericii Ortodoxe, și au acceptat invitația Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I de a organiza împreună un pelerinaj pe Insula Patmos în 2024. Următoarea reuniune a Conferinței Episcopilor Ortodocși din Benelux este programată pentru 7 iunie 2024. Conferința Episcopilor Ortodocși din Benelux a fost înființată prin decizia celei de-a IV-a Conferințe Panortodoxe Preconciliare, reunită la Chambésy (Geneva) în iunie 2009.

 

Linkuri la știri:

Procesiune cu moaștele Sfântului Nectarie la Eghina - basilica
Mănăstirea Godoncourt a organizat la Paris un colocviu dedicat mișcării „Rugul Aprins” - basilica
 
 
 
 
 
 



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal - PS Daniil Stoenescu
 
„Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6, 27).
Aceste cuvinte dumnezeiești și unice ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostite în sinagoga din Capernaum (Ioan 6, 59), despre Sine, ca fiind, cu adevărat, „Pâinea lui Dumnezeu Care se pogoară din cer și Care dă lumii viață” (Ioan 6, 33. 41 și 50), sau „Pâinea vieții” (Ioan 6, 48) și „Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer” și „cine mănâncă din Pâinea aceasta, viu va fi în veci”, din care „dacă mănâncă cineva nu mai moare” (Ioan 6, 50-51), referindu-se la Trupul și Sângele Său Euharistic - cuvinte relatate doar de către Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan -, i-au făcut pe mulți dintre ucenicii Domnului să zică: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60).

Orice cuvânt al lui Dumnezeu este „greu”, deoarece are greutate veșnică. Doar cuvântul oamenilor lumii este ușor și de foarte multe ori ușuratic. Fiind „grele”, cuvântul sau cuvintele lui Dumnezeu rămân în veac, deoarece „sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63): „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), „căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl” (Ioan 6, 27).

Dumnezeu-Tatăl „L-a pecetluit” din veci pe Fiul „să Se nască, și Să crească, Să ne mântuiască”, cum spune un străvechi colind românesc. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, devenit Fiu al Omului „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4), a fost pecetluită din veci, în Sfatul cel de taină al Preasfintei și dumnezeieștii Treimi. În timp însă, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Omului, prin profeții Vechiului Testament, care au vestit și prevestit cu multe veacuri înainte, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. În Noul Testament, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit mai întâi pe Fiul Omului la Buna Vestire, trimițând pe Sfântul Arhanghel Gavriil, în Nazaret, la Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. În al doilea rând, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Său Iisus Hristos la Nașterea din Betleem, prin Steaua Nașterii de la Răsărit și prin cântarea sfinților îngeri de la Betleem. În al treilea rând, Dumnezeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Său la Întâmpinarea Domnului, în templul din Ierusalim. În al patrulea rând, Dumne­zeu-Tatăl L-a pecetluit pe Fiul Său Iisus Hristos, la Botezul Domnului în Iordan, atunci când: „În zilele acelea Iisus a venit din Nazaretul Galileii și S-a botezat în Iordan de către Ioan. Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-se peste El. Și glas s-a făcut din ceruri: Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1, 9-11). Aceste dumnezeiești cuvinte sunt pecetluirea Fiului prin glasul din ceruri al lui Dumnezeu-Tatăl, la Iordan. Această dumnezeiască pecetluire se va continua pentru a cincea oară, pe Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului, în prezența lui Moise și a lui Ilie și înaintea Sfinților Apostoli Petru, Iacob și Ioan, când: „Iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați»” (Matei 17, 5). Prin urmare, dacă la Buna Vestire, pecetluirea Fiului s-a făcut de către Dumnezeu-Tatăl prin trimiterea Sfântului Arhanghel din cer, iar la Nașterea Domnului, pecetluirea s-a făcut prin Steaua Nașterii de pe cer, iar la Botezul Domnului, prin glasul Tatălui, din cer, la Schimbarea la Față pecetluirea Fiului se face de către Dumnezeu-Tatăl prin glas din nor, Norul Duhului Sfânt. Toate aceste pecetluiri culminează cu rugăciunea Mântuitorului de la începutul Săptămânii Patimilor: „Părinte, preaslă­vește Numele Tău! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28), Mântuitorul lămurind mulțimea care sta și auzea și care zicea: „A fost tunet! Alții ziceau: Înger I-a vorbit!”, spunând: „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este Judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi (a)trage pe toți la Mine. Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară” (Ioan 12, 29-33). În Rugăciunea Arhierească de la Cina cea de Taină, Mântuitorul rostește, precum mai înainte: „Părinte, a venit ceasul! Prea­slăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preaslăvească” (Ioan 17, 1) - prin Moarte și Înviere.

Cea de-a șasea pecetluire a Fiului Omului de către Dumnezeu-Tatăl s-a făcut prin Pătimirile, Răstignirea, Moartea pe cruce și Pogorârea de pe cruce, Punerea cu trupul în mormânt și Pogorârea Mântuitorului cu sufletul la iad; iar cea de-a șaptea pecetluire a Fiului de către Dumnezeu-Tatăl s-a făcut prin Preaslăvita Sa Înviere din morți, „a treia zi după Scripturi” (I Corinteni 15, 4). Căci, vorbind despre Mântuitorul Hristos la Rusalii, „pe Care Dumnezeu L-a înviat” (Faptele Apostolilor 2, 24), Sfântul Apostol Petru confirmă și în cuvântarea de după vindecarea slăbănogului de la Poarta cea Frumoasă a templului, adresându-se iudeilor: „Iar pe Începătorul vieții L-ați omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morți și ai Cărui martori suntem noi” (Faptele Apostolilor 3, 15 și 26; 4, 10). În casa lui Corneliu sutașul din Cezareea, același sfânt apostol continuă: „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi și I-a dat să Se arate” (Faptele Apostolilor 10, 40), prin Arătările de după Înviere, confirmându-se pecetluirea Fiului de către Dumnezeu-Tatăl, prin Slăvita Sa ­Înviere.

Teologhisind pe seama pecetluirii dumnezeiești, când „Dumnezeul păcii, Cel ce prin Sângele unui testament veșnic a sculat din morți pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus” (Evrei 13, 20), am putea spune că pecetluirea a opta a Fiului de către Dumnezeu-Tatăl s-a făcut prin Înălțarea la cer a Domnului, la patruzeci de zile după Înviere (Faptele Apostolilor 1, 3), când: „Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19; Luca 24, 51; Faptele Apostolilor 1, 9-11). Pecetluirea prin Înălțarea la cer vestește, prin cuvintele de mai sus, pecetluirea a noua, prin Șederea Fiului lui Dumnezeu Înălțat cu trupul la cer, de-a dreapta Tatălui, Ședere descoperită în mod unic și dumnezeiesc, Sfântului Arhidiacon Ștefan, prin Revelația din sinedriu: „Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 7, 55-56). Această cea de-a noua pecetluire și veșnică i-a fost descoperită Sfântului Ștefan prin Duhul Sfânt, Care Se pogorâse din cer, sub chip de limbi de foc, trimis fiind de către Fiul, la zece zile după Înălțare și la cincizeci de zile după Înviere. Duhul Sfânt, Care i-a pecetluit viața Sfântului Ștefan prin Botez și prin Hirotonia întru diacon, prin mâinile apostolilor l-a învrednicit de descoperirea celei de-a noua pecetluiri a Fiului lui Dumnezeu, respectiv Șederea pe veci de-a dreapta Tatălui.

A Doua Venire sau Parusia Domnului, pregătită prin Pogorârea Duhului Sfânt, va fi o confirmare deplină, definitivă, supremă, totală și universală, în fața omenirii întregi, din toate veacurile, a pecetluirii Fiului lui Dumnezeu și Fiului Omului de către Dumnezeu-Tatăl, prin cuvintele evanghelice ale Mântuitorului: „Căci pe El L-a pecetlui Dumnezeu-Tatăl”; pentru ca noi toți, cei ce credem ortodox în El, să fim pecetluiți veșnic întru El, prin Mirungerea Duhului Sfânt, cu litera „tau” sau Semnul Crucii, din viziunea și cartea prorocului Iezechiel (9, 4), care este „Pecetea Dumnezeului Celui Viu”, purtată și arătată tuturor de îngerul din Apocalipsă, „care se ridică de la Răsăritul Soarelui” Ortodoxiei (7, 2-3). Sfântul Apostol Pavel ne aduce aminte: „Întru Care și voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței” (Efeseni 1, 13), ca să ne putem regăsi în numărul nesfârșit al celor pecetluiți și mântuiți: „Și m-am uitat, și iată, Mielul stătea pe Muntele Sionului, și cu El, o sută patruzeci și patru de mii, care aveau Numele Lui și Numele Tatălui Lui scris pe frunțile lor” (Apocalipsă 14, 1), căci El, pecetluit fiind de Dumnezeu-Tatăl, „ne-a și pecetluit pe noi” (II Corinteni 1, 22).

Drept aceea, „Nu întristați (prin păcate, patimi și fărădelegi) pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care ați fost pecet­luiți pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30).

 

Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Federația Pro Vita despre pericolul meditatiei mindfulness

 

Federația Organizațiilor Ortodoxe Pro Vita atrage atenția asupra implicării copiilor în activități de tip mindfulness, organizate frecvent în ultimii ani, în școli, grădinițe și chiar biserici.

Împachetat în forme prietenoase, care scot în evidență „sănătatea mintală”, „nevoia de conectare și autocunoaștere” sau „starea de bine”, mindfulness-ul reprezintă, de fapt, o practică orientală, teoretizată de călugărul budist Thich Nhat Hanh[1], din opera căruia fac parte titluri precum „Esența învățăturilor lui Buddha” sau „Miracolul conștientizării – introducere în practica meditației”.

În ultimii ani, se remarcă o avalanșă de programe educaționale care au la bază tehnici mindfulness, practică întâlnită cu precădere în mediul corporatist. Adoptarea ei de către cadrele didactice, la recomandarea unor asociații care beneficiază de susținere guvernamentală[2], se justifică prin faptul că între obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD) ale Agendei 2030, adoptată de România încă din 2015[3], se numără, la punctul 3 (intitulat „Sănătate și bunăstare”), „asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării tuturor la orice vârstă.” De asemenea, pe site-ul ONU se recomandă, în vederea obținerii „stării de bine”, practicarea la scară largă și includerea tehnicilor de mindfulness în legislațiile tuturor statelor[4].

Motivul pentru care OMS recomandă deschis practicile yoga bazate pe mindfulness ar fi faptul că acestea „sporesc conștientizarea conexiunii minte-corp.”[5]Tot de pe site-ul OMS aflăm că „yoga este o modalitate accesibilă pentru mulți oameni, inclusiv pentru copii, prin care aceștia pot obține o stare bună de sănătate”. De asemenea, suntem informați că încă din 2021 Organizația Mondială a Sănătății a lansat aplicația mYoga, „o modalitate ușoară de inițiere în practicile yoga”.

Un exemplu de punere în practică a agendei globaliste îl reprezintă „Săptămâna Sănătății Emoționale”, eveniment național organizat de Profesori Fericiți pentru România, în parteneriat cu Asociația SuperTeach, dedicat „profesorilor și elevilor care doresc să aducă starea de bine în sala de clasă”[6].La ediția de anul trecut a evenimentului, desfășurat în perioada 23 - 27 mai 2022, una din zile a fost intitulată Ziua Mindfulness – „Suntem mindful!”

Potrivit organizatorilor, evenimentul și-a propus să familiarizeze atât cadrele didactice, cât și elevii cu termenii „mindfulness”, respectiv „mindful”, considerați ca fiind „definitorii pentru starea de bine”.

Inițiatorii evenimentului au acordat celor mai activi profesori și elevi premii din partea echipei Profesori Fericiți pentru România, iar cadrele didactice au primit certificate personalizate. Pe grupul de Facebook Săptămâna Sănătății Emoționale zeci de cadre didactice din întreaga țară, educatori, învătători și profesori, au postat fotografii și filme de la sesiunile de mindfulness, cele mai multe dintre acestea prezentând copii de grădiniță[7] meditând în poziții yoghine, pe un fundal sonor sugestiv.

Cea mai șocantă activitate a fost cea susținută de un cadru didactic de la Liceul Ortodox „Sf. Nicolae” din Zalău, care a inițiat o rugăciune de tip New Age chiar în paraclisul unității de învățământ, după cum arată capturile de ecran și înregistrările de la fața locului, care circulă pe rețelele de socializare. Copiii clasei a II-a au fost așezați în diverse poziții (turcește, întinși pe jos, cu mâinile în mudre yoghine), practicând, după spusele doamnei învățătoare, „rugăciune, meditație și controlul respirației”. Filmările arată copii spunând rugăciuni ortodoxe, în fața icoanelor, dar fără a sta în genunchi, ci într-un mod mult mai „relaxant”, adică în poziția lotusului și făcând exerciții de respirație.

Ne întrebăm cum este posibil ca dascălii unor unități școlare aflate sub tutela Bisericii să inițieze copiii în tehnici contrare învățăturii de credință a Bisericii Ortodoxe, tehnici care nu reprezintă altceva decât o ofensă adusă lui Dumnezeu?

Solicităm atât direcțiunii Liceului Ortodox Zalău, cât și Episcopiei Sălajului să ia măsuri pentru ca astfel de evenimente să nu se mai petreacă.

În goana după credite sau adeverințe, unele cadre didactice dovedesc lipsa unui elementar discernământ. Nu știm dacă organizatorii ședințelor de mindfulness obțin acordul scris al părinților, în urma unei informări corecte și complete pe marginea evenimentelor desfășurate în unitățile de învățământ, însă ținem să le atragem atenția asupra faptului că astfel de acțiuni implică practici obișnuite prozelitismului de tip yoghin, motiv pentru care se află la limita legii.

Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede, la art. 18, că „Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie”, drept încălcat prin vicierea consimțământului („Consimțământul este viciat când este dat din eroare”– at. 1206 din Noul Cod Civil), precum și prevederile art. 29 (6) din Constituția României, potrivit căruia „Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine”.

Art. 7 (5) din Codul de Etică pentru învățământul preuniversitar prevede că: „În vederea asigurării unui învățământ de calitate, în relațiile cu elevii, persoanele responsabile cu instruirea și educația, în mod particular cadrele didactice, au obligația de a cunoaște, respecta și aplica un set de norme de conduită. Acestea au în vedere: Interzicerea implicării elevilor în activități de partizanat politic și de prozelitism religios, organizate special în acest sens de către persoanele responsabile cu instruirea și educarea elevilor, în cadrul învățământului preuniversitar sau în afara acestora”

Art. 12 (e) al aceluiași Cod de Etică spune: „în realizarea colaborării și a parteneriatelor cu instituțiile/reprezentanții comunității locale, organizațiile non-guvernamentale și agenții economici nu se vor angaja în activități care să conducă la prozelitism religios și partizanat politic...”

Potrivit Regulamentului de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ Preuniversitar (ROFUIP), „în unitățile de învățământ este interzisă, printre altele, organizarea și desfășurarea activităților de prozelitism religios.” (Art. 4)

De asemenea, „activitățile derulate în parteneriat nu pot avea conotații de prozelitism religios.” (Art. 263). Nu în ultimul rând, unitatea de învățământ se obligă să interzică prozelitismul religios. (anexa 2 a Regulamentului)

La întrebarea daca mindfulness-ul poate fi o practică de meditație și de autocunoaștere inofensivă pentru creștini, renumitul părinte Zaharia Zaharou de la Mănăstirea Essex din Anglia, unul dintre cei mai profunzi trăitori și mărturisitori contemporani ai credinței ortodoxe, a precizat, în cadrul unei conferințe susținute recent în România[9], faptul că ortodoxia nu este compatibilă cu aceste practici de tip ezoteric.Duhovnicul de la Essex a explicat că ezoterismul este o parte a spiritualității New Age, ceea ce duce la o înțelegere globalistă a credinței, fiind un amestec de credințe, ascuns uneori sub cupola pseudoștiinței. În câteva cuvinte, părintele Zaharia arată incompatibilitatea ortodoxiei cu aceste practici, aparent stiințifice, dar cu substrat religios:

Redăm, în încheiere, câteva mărturii dureroase[10] ale unor persoane care au practicat meditația mindfulness, persoane care au suferit numeroase prejudicii atât în plan fizic, cât și în plan  mental:

„Claire, o tânără de 37 de ani, a fost trimisă într-un resort de meditație pentru trei zile, împreună cu colegii săi. „Inițial, mi s-a părut relaxant, dar spre finalul cursului am început să mă panichez.” Meditația i-a readus în conștiință amintiri din copilăria traumatică ce au generat o serie de atacuri de panică. „Am avut o cădere și am petrecut trei luni într-un spital de psihiatrie. A fost un episod depresiv cu elemente psihotice și episoade disociative”, mărturisește Claire. La aproape cinci ani de la incident, Claire în continuare se internează periodic în spital și este dependentă de alcool."

„Am început să am gânduri de genul: «Lasă-mă să preiau controlul», combinate cu multă confuzie și teroare. Am avut o viziune despre moarte și am avut gânduri de suicid”, povestește un tânăr de 23 de ani care este „internat” într-un sanctuar de recuperare după meditație, condus de dr. Willoughby Britton. Michael, un alt tânăr de 25 de ani, era deja instructor de yoga când a ajuns la sanctuar. Experiența lui a fost că în timpul cursului de meditație corpul său a încetat să mai digere mâncarea. Nu a putut să găsească niciun motiv medical pentru ce i se întâmpla și credea că a rămas „stricat” pentru totdeauna.”

Pe forumurile de pe internet se găsesc cu ușurință mărturiile multor persoane care caută sfaturi și remedii după ce meditația le-a provocat atacuri de panică sau după ce au început să audă voci[11].

Psihologii Miguel Farias și Catherine Wikholm subliniază, în cartea lor, „The Buddha Pill”, avertizează asupra lipsei de interes științific pentru efectele adverse ale meditației și a faptului că nu există studii controlate. „Terapia mindfulness poate avea efecte negative chiar și dacă o practici doar 20 de minute pe zi. Este greu de spus cât de obișnuite sunt aceste experiențe, pentru că cercetătorii nu le-au măsurat,” spun psihologii.

Sugerăm părinților să studieze îndeaproape conținutul tuturor cursurilor și programelor oferite copiilor lor, cu atât mai mult cu cât de anul acesta în programa școlară se regăsește un nou opțional intitulat Armonie corporală și socială[12],care transmite elevilor de clasa a V-a noțiuni străine de ethosul și tradițiile spațiului nostru cultural, precum tehnicile de mindfulness.

Experiențele mai sus amintite vorbesc despre eșecul acestor tehnici și despre consecințele greu de cuantificat asupra sănătății fizice și psihice ale celor care le-au abordat.

Pledăm pentru modelul educațional tradițional, care oferă stabilitate și echilibru și îi sfătuim pe toți cei care au un rol în instruirea și educarea copiilor noștri să aleagă instrumentele de predare-învățare cu mai mult discernământ.
 

Federația Organizațiilor Ortodoxe Pro Vita din România

Președinte,

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

sursa si referințele bibliografice:  Activenews

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Ortodoxia, astăzi… - Eseu - Dr. Stelian Gomboş
 

În rândurile ce urmează și, ca o introducere, voi încerca să subliniez câteva noţiuni generale care definesc Ortodoxia, însă nu voi încerca o tratare exhaustivă, deoarece subiectul este unul foarte complex. Înainte de a face o analiză a cuvântului în sine trebuie spus că Ortodoxia nu este înţelegerea exclusiv raţională a unor sume de adevăruri, ci înseamnă asumarea şi trăirea vieţii în Iisus Hristos. Tratarea acestui subiect este unul vast şi ţine de o abordare academică. Văzută din exterior, Ortodoxia ar putea părea pentru unii o credinţă mult prea ancorată în trecut, legată de o latură mistică, de aceea este asociată de cei mai puţin avizaţi, cu Bisericile Vechi Orientale şi este asimilată cu anumite mistere ale Orientului, cu lipsa de logică şi raţionalitate, ceea ce din punct de vedere istoric şi teologic este greşit.

Sensul cuvântului „ortodox” vine din limba greacă şi este compus din două elemente: orthos care înseamnă drept, corect, în chip drept şi doxa care are sensul de părere, slavă, glorie, cinste, însă înseamnă si „dreaptă credinţă” „dreaptă opinie”. Acest termen indică dreapta credinţă, în continuitate directă şi neîntreruptă cu tradiţia apostolică şi patristică a Sfinţilor Părinţi. În limbile slave şi în alte limbi orientale termenul este tradus ca „pravoslavie”, care înseamnă „dreaptă mărire a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă mărturiseşte credinţa apostolică confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii nedespărţite, arătând că a păstrat şi păstrează de la venirea lui Iisus Hristos adevărata credinţă şi o exprimă prin dreapta închinare. Termenul ortodox apare în Noul Testament în mai multe locuri şi are o varietate de sensuri însemnând: „a sta drept” (II Timotei II, 15), „a vorbi bine” (Marcu 7, 35), „a judeca drept”, „a călca drept”, „a fi pe calea dreaptă”, „a merge în direcţia corectă” (Galateni II, 14) şi „a învăţa drept”.

Cuvântul „ortodox” defineşte în esenţă Biserica Ortodoxă, adică valorile teologice, spirituale, liturgice, care s-au păstrat şi s-au transmis de-a lungul veacurilor. De asemenea, mai înseamnă „dreaptă închinare”, „credinţă corectă”, dar mai are şi sensul de: „păstrarea corectă a opiniilor general acceptate”. În creştinismul antic se folosea termenul pentru a desemna păstrarea credinţei, în opoziţie cu Bisericile eretice din Răsărit, cât şi în Apus.

Într-un cuvânt ortodoxia înseamnă a merge pe cale dreaptă şi a păzi adevărul, aşa cum ne învaţă o rugăciune din cadrul Sf. Liturghii, unde se spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.

În creștinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă (1054), în spațiul Bisericii Răsăritene din Bizanț, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare față de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în grecește înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat și de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, și se mai numesc și Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolica etc.).

În vremurile de astăzi doar Bisericile de tradiţie bizantină îşi atribuie în mod definitoriu această calitate de a se numi „Biserici Ortodoxe”, totuşi în primul mileniu, când Biserica era una, acest termen desemna atât pe creştinii din partea orientală a Imperiului Roman, cât şi pe cei din partea occidentală a bisericii nedespărţite. Biserica Bizantină este cea care împărtăşeşte ritul bizantin şi se ghidează în viaţa sacramentală şi disciplinară după Sfintele Canoane, care sunt o emanaţie a primelor şapte Sinoade Ecumenice, a sinoadelor locale şi a Sfinţilor Părinţi. Termenul nu urmăreşte să arate o anumită superioritate teologică faţă de alte confesiuni, ci se referă la dimensiunea sa mântuitoare şi la conservarea adevărului. Biserica Ortodoxă se găseşte în toate colţurile lumii, însă cea mai mare parte a creştinilor ortodocşi se află în Europa.

Altfel spus, cea mai scurtă definiţie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru că Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Şi cu asta s-ar încheia acest text. Dar mă gândesc la faptul că sunt şi cititori care ar dori să afle de ce este aşa şi nu altfel sau cum se ajunge la această idee. Lor am să mă adresez în continuare.

Așa, după cum am mai subliniat, termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca mulţi alţi termeni uzitaţi în limba română: „orto” = drept şi „doxa” = opinie, slăvire. Ar însemna, deci „opinie dreaptă” sau “dreaptă-slăvire”. Termenul apare însă, în istorie, ca o reacţie la adresa unor devieri de la o anumită normă sau un anumit adevăr. Din această perspectivă, sunt multe „ortodoxii” religioase în lume: evrei ortodocşi, islam ortodox, budism ortodox şi, desigur, creştini ortodocşi.

Ca să înţelegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde şi la alte domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectării unor norme specifice: transport ortodox (nu pirat), politică ortodoxă (nu demagogică), justiţie ortodoxă (nu funcţionând aleatoriu şi după interese), construcţii ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „meşteri” urechişti) şi, de ce nu, creştere ortodoxă a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici negative). În opoziţie cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie „metode neortodoxe”, care se referă la diverse practici nefireşti. Desigur, în toate aceste cazuri se exclude conotaţia religioasă a termenului.

În creştinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă, în spaţiul Bisericii Răsăritene din Bizanţ, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare faţă de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în greceşte înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat şi de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în secolul V s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, şi se mai numesc şi Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolică etc.). Pentru a păstra distincţia faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi credincioşii acesteia, numiţi ortodocşi greci, credincioşii acestora se numesc ortodocşi copţi, ortodocşi sirieni, ortodocşi armeni etc. Prin urmare, în spaţiul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu şi pe următoarele, ceea ce modifică prin lipsă învăţătura lor în raport cu Ortodoxia greacă.

În spaţiul românesc, Ortodoxia creştină greacă este reprezentată în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Română. Mai există şi alte Biserici Ortodoxe surori, ale minorităţilor naţionale, ce aparţin altor Patriarhii: rusă, ucraineană, bulgară, sârbă. Cu certitudine însă, putem observa că România este nu numai un important punct geo-strategic între Est şi Vest, ci şi o zonă de interferenţă a Răsăritului şi Apusului creştin: dacă spre est predomină minorităţile răsăritene, în vest predomină minorităţi ale Catolicismului şi Protestantismului.

Dar denumirea nu face decât să reflecte principiul de existenţă al Bisericii. Ortodoxia urmează, de-a lungul istoriei, cuvântul Mântuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Este vorba despre un mod de viaţă care presupune trăirea Adevărului-Hristos, adică a Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se defineşte esenţial prin trăirea plenară în adevăr a comuniunii de iubire atât cu Dumnezeu, cât şi cu aproapele. Acesta este, în realitate, Biserica („ecclesia” = adunarea poporului), adică o împreună-adunare în jurul lui Iisus Hristos Cel Viu în Trupul şi Sîngele Său, exact ca la Cina cea de Taină. De aceea, nu există individualism sau egocentrism în Ortodoxie.

Cum însă individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente în existenţa umanităţii, trebuia găsită o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat, încă din epoca Bisericii primare, instrumente care să ajute la păstrarea scopului esenţial. În mare, acestea se împart în dogme şi canoane.

S-ar putea ca aceşti termenii să displacă unor cititori. La prima întâlnire cu ei şi eu am fost contrariat. În realitate, ei nu conţin nimic neplăcut, dar asta o afli după ce studiezi un pic problema. Poate că dogmatismul şi legalismul sunt adevăratele neplăceri, nicidecum dogma sau legea. Să ne apropiem deci, fără teamă, spre a înţelege mai multe.

Dogma reprezintă învăţătura Bisericii („dogma” în greacă desemnează opinia, părerea, punctul de vedere). Ca enunţuri, dogmele au apărut din necesitatea de a exprima clar şi sintetic învăţături cu privire la modul de vieţuire ortodox dar, atenţie, doar ca reacţii la denaturările asupra Adevărului revelat de Iisus Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formulează „opinia corectă” a Bisericii asupra chestiunilor de credinţă. Prin urmare, deşi unora le displace existenţa acestui termen, dogma nu poate fi atacată pentru că ea nu este altceva decât răspunsul Bisericii la tendinţa de denaturare a Adevărului.

Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discuţie, ci este concluzia într-un proces de lămurire a Adevărului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare şi minciună. Aşadar, odată lămurită o problemă, n-ar fi un nonsens să încerci să o pui iar în discuţie? Aceasta nu pentru că n-ar fi utilă discutarea ei, ci pentru că avem de-a face aici cu principii valorice de existenţă a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de oameni, ele fiind universal valabile şi aplicabile. Tot ceea ce stă în puterea noastră este fie să le recunoaştem şi să le acceptăm, fie să le ignorăm. Iar aici, dogma ne ajută esenţial, nominalizând aceste principii. Câteva exemple: existenţa Sfintei Treimi, întruparea lui Iisus Hristos, unirea celor două firi în Iisus Hristos (nerecunoscută de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), fiinţa Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor etc.

Însă nu este suficient să identificăm principiul valoric. El trebuie trăit, căci comuniunea şi iubirea nu sunt doar teorii pe o hârtie, ci fapte concrete de viaţă. Dar, cum spuneam, subiectivismul pândeşte, aşa că a defini Iubirea poate părea greu, însă cu mult mai greu este să trăieşti corect Iubirea, în viaţa de zi cu zi. Din cauza acestei dificultăţi, Biserica a fost nevoită ca, pornind de la învăţăturile lui Iisus Hristos, să indice credincioşilor drumul autentic al trăirii credinţei.

Aşa apar canoanele („kanon” în greacă înseamnă regulă, ghid, normă, model, tip, principiu, iar în ebraică „qane” desemna măsura cu care zidarii măsurau construcţiile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este aşadar, una practică: să jaloneze, să marcheze, să indice drumul către dreapta vieţuire, numită Orto-praxie („praxis” = practică, înfăptuire, act). Este o situaţie similară cu existenţa indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decât derivate canonice ale unor principii obşteşti).

Importanţa canonului rezidă în spiritul lui şi mai puţin în litera lui. Contează mai mult principiul îndrumător decât detaliile tehnice legate de loc, timp, număr etc. Asta nu înseamnă că trebuie să desfiinţăm aceste detalii, dar nici nu este utilă încremenirea în hăţişul acestora. Ca urmare, canoanele au şi un aspect dinamic, de adaptare a principiului la condiţiile concrete de trai. De pildă, dezlegările la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite): gravidele, copiii, cei ce lucrează în condiţii extreme, bolnavii şi bătrânii care au regim etc.

Ca idee, este bine să ştim că primele canoane apar în Biserică pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, capitolul 15.

Aşadar, sintetizând, Ortodoxia nu este decât latura teoretică a Ortopraxiei, trăirea plenară a Adevărului şi Iubirii divine. De aceea, ea este infailibilă. Să explicăm.

Ce înseamnă infaibilitatea? Ştim cu toţii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adică cel care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur. Prin urmare, dacă Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibilă. Se pune însă, întrebarea: dacă Ortodoxia este infailibilă, omul care o trăieşte devine infailibil? Nu, atâta vreme cât nu se leapădă se sine, de erorile şi greşelile sale. Dacă însă omul renunţă la autonomia sa, el poate reuşi ceea de pare imposibil: atingerea infailibilităţii. În Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfinţenie. Sfântul este infailibil, dar nu în sine, prin sine sau de la sine putere, căci ar putea oricând cădea din sfinţenie, ci pentru că s-a lepădat de sine şi a acceptat să trăiască Adevărul infailibil al Bisericii.

Mai  avem încă o nuanţă de precizat. Biserica este infailibilă nu prin oamenii ei. Căci nu oamenii sfinţesc Biserica, ci invers. Sursa infaibilităţii/ sfinţeniei Bisericii o constituie Iisus Hristos-Adevărul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distribuţia energiei electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transportă energia, iar luminătorul este becul, instrumentul care transformă energia sursei în lumină. Aşa funcţionează şi relaţia Hristos-Biserică-sfinţi. Iisus Hristos este sursa, Biserica şi Ortodoxia sunt liniile de transport, iar sfinţii sunt luminători, nu prin ei înşişi, ci prin energia primită de la Hristos (chiar Hristos îi numeşte luminători). Despre această energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua Duminici din acest Post Mare. Biserica şi Ortodoxia rămân deci infailibile atâta vreme cât transmit nealterat ceea de sursa generează.

Prin această pildă simplistă putem înţelege şi un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii ci, prin acestea, clerul doar recunoaşte, explică şi aplică ceea ce este de mai înainte generat şi revelat de Hristos. Aşa ne explicăm cum, în istorie, avem atât Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem şi sinoade „tâlhăreşti”, care nu au reuşit să împlinească acest rost al clerului, ci au eşuat în propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor „tâlhăreşti” este posibilitatea ca Ortodoxia întreagă să poată fi reprezentată printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slăbiciunilor şi decăderii, Ortodoxia îl transformă într-un sfânt, infailibil şi reprezentativ, doar pentru că s-a lepădat de sine şi s-a făcut asemenea cu Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.

Un astfel de exemplu este Sfântul Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Când la sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) s-a încercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a împotrivit semnării documentelor, pe motiv că Ortodoxia nu putea accepta inovaţiile dogmatice şi canonice ale Catolicismului. În ciuda faptului că toţi ceilalţi episcopi răsăriteni semnaseră din interese utilitariste, sperând la ajutorul militar şi politic al Apusului, pentru apărarea contra invaziei islamice. Când a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: „Atunci nu am făcut nimic!”. Ortodoxia rezistase într-un singur episcop, deşi acolo erau mai mulţi reprezentanţi ai ei (delegaţia greacă era formată din Împărat, Patriarh, 22 de episcopi şi 6 teologi). În fapt, sesizăm aici o ispită la adresa clerului: să se comporte mai mult ca om politic decât ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de întreaga Biserică. Ce să mai spunem însă de Împărat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, în dorinţa de a-şi atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca până şi cameristul lui să aibă drept de vot...

Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sfântul Vincenţiu de Lerin scria ereticilor („hairesis” în greacă înseamnă alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), încă din secolul al V-lea, că autenticitatea credinţei constă în ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi. Adică plenitudunea Bisericii. Chiar dacă aceasta se restrânge, in extremis, la unul singur. În opoziţie cu aceasta, erezia este o greşeală de înţelegere a întregului sau chiar absolutizarea unei părţi din întreg. Teologul şi filosoful Christos Yannaras (un Andrei Pleşu al teologiei greceşti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologică ce provoacă schismă (separaţie)în sânul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informaţi: Ortodoxia nu a practicat niciodată Inchiziţia care este, în esenţă, o erezie faţă de dragostea de aproapele; pe cel rătăcit încercăm să-l îndreptăm cu bunăvoinţă, nu cu forţa rugului, sabiei sau ştreangului, căci dragoste cu sila nu există.

Dar cum putem noi, cei de astăzi, să ajungem la o asemenea stare de conştiinţă a credinţei, la o asemenea puritate sau infaibilitate, când în jurul nostru colcăie relativismul şi laxismul moral, corupţia, sincretismul, libertinajul şi alte asemenea toxine sufleteşti? Sau, dacă nimic din toate acestea nu ne ispiteşte, cel puţin avem nenumărate oferte plăcute de petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale şi milioane de pagini scrise sau web, ori kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese şi obiecte care mai de care mai „utile”, unde regula esenţială este plăcerea consumului. Cum răzbatem?

Nu trebuie să ne temem. Primul cuvânt al lui Iisus Hristos după Înviere este „Pace vouă”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastră, câtă vreme nu-i oferim şansa. Hristos ne învaţă că, atunci când vrem să ne desăvârşim, avem la dispoziţie două instrumente: postul şi rugăciunea. Postul ne reechilibrează iar rugăciunea ne hrăneşte. Desigur, nu uităm nici regula de aur a vieţii creştine: nu pierde timpul, fă ceva folositor ţie şi aproapelui: roagă-te, citeşte, scrie.

Ajungând aici, înţelegem de ce Biserica a rânduit ca această primă Duminică din Postul Mare să fie închinată Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desăvârşirii dacă nu cunoaştem ţinta. În vechime, în această Duminică se reciteau în biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, înmulţindu-se şi ereziile, dar şi provocările, s-a considerat că ar lua prea mult timp să se aducă aminte de toate luptele la care a fost supusă Biserica din partea ereziilor. Plus că unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind înlocuite de altele, zis mai moderne, în fapt doar recidive sub altă formă.

Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteşte aceste anateme ca dovadă a faptului că se deschide întoarcerii celor ce s-au depărtat. O anatemă nu este decât recunoaşterea ieşirii din comuniunea eclesială. Suntem însă în vremea când omul contemporan, hăituit de griji şi provocări, trebuie căutat cu dragoste de către Biserică. A-l certa înainte de a-l chema poate că nu este cea mai bună tactică părintească. Oricum, cei ce rămân împotriviţi Ortodoxiei sunt în situaţia de a-şi refuza singuri mântuirea, aşa că nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm întoarcerea lor.

Dar Calea Postului Mare continuă, fiecare Duminică fiind câte o invitaţie la un popas duhovnicesc lămuritor asupra vieţii în Hristos.

Ortodoxia nu va pieri niciodată, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Căci Iisus Hristos-Adevărul, Calea şi Viaţa nu are cum să dispară. Dimpotrivă. El rămâne Viaţa cea adevărată, Adevărul care ne poate elibera din dependenţa libertinajului şi Calea către iubire sfântă. Pentru că El este iubire sfântă. Dar alegerea ne aparţine. Liberă, conştientă şi asumată.

Ortodoxia este Hristos. 

Cu alte cuvinte, știm că noţiunea de Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă sau dreaptă slăvire, închinare adevărată şi sobornicească, iar dacă ar fi să privim acest termen în context teologic, trebuie spus că Ortodoxia este cea care a păstrat şi păstrează în continuare, prin Tradiţia dinamică eclesială, adevărata învăţătură a Bisericii celei Una. Nu putem vorbi de identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, și anume la dreapta sa formulare şi receptare în spaţiul eclesial, aşa cum au făcut-o sfinţii, adică cei care au mărturisit şi au transpus în viaţa lor personală dreapta existenţă şi dreapta credinţă în Biserica lui Iisus Hristos, pelerină în timp şi spaţiu, fără să fie constrânşi de receptarea ei rigidă sau de vreo anumită obligație, ci înţelegând-o și trăind-o într-un dinamism liber și identitar.

Ortodoxia nu propune un Hristos adaptat timpurilor.

Prin urmare, Ortodoxia înseamnă fidelitate faţă de învăţătura de credinţă revelată a Bisericii - unitatea doctrinară, cultică și morală, iar din acest punct de vedere a analiza Ortodoxia înseamnă a vorbi despre un inepuizabil şi veşnic mister, în sensul că ea este cea care vorbeşte şi mărturiseşte pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă ne raportăm la textele biblice, vom vedea că Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit și înviat, prin Duhul Sfânt Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16), sau este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au „om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). În această apă sfinţită de teologia, ortodoxia și doxologia credinţei, Ortodoxia conţine „adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi „dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8), ea fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12).

Așadar, Ortodoxia este şi reprezintă un mod de viaţă, şi anume viaţa în Hristos pe care o aflăm în ortodoxia şi teologia Bisericii, ele oferindu-ne ceea ce este necesar pentru a realiza condiţia de oameni credincioși. Toată practica liturgică a Ortodoxiei reprezintă o relaţie duhovnicească, în care Dumnezeu şi omul îşi vorbesc reciproc prin slujbele Bisericii, dialog prin care viaţa noastră este mereu prezentă şi vie în Iisus Hristos. Ortodoxia nu concepe și nu propune un Hristos adaptat timpurilor şi discuţiilor sondajelor sociologice, ci un Iisus Hristos actualizat prin prezenţa Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Din această perspectivă, Ortodoxia, prin cultul său liturgic, oferă mărturie autentică despre modul cum trebuie exprimată trăirea religioasă şi cum trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Iisus Hristos - Izvorul vieţii, în cadrul cultului divin.

Ortodoxia este Biserica Mântuitorului, „Biserica Mea” (Matei 16, 18), spaţiul unde oamenii îşi pot regăsi dragostea faţă de Iisus Hristos prin mărturisirea în Învierea Sa din morţi. Ortodoxia este şi reprezintă sensul vieţii noastre în şi spre Hristos, ţelul vieţii umane, un alt mod de a fi, este „locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Psalm 86, 6) sau „casa” în care ne revenim în fire. Astăzi, Ortodoxia este confruntată cu o societate în continuă schimbare și căutare de sens, în care intensitatea secularizării, pluralismul religios şi cultural, mişcarea ecumenică sau globalizarea reprezintă tot atâtea provocări pentru întreaga Ortodoxie, fapt pentru care misiunea imediată a Bisericii este să intre acolo unde suferinţa şi incertitudinea s-au instalat, acolo unde credincioşii resimt lipsa de identitate în Iisus Hristos şi unde viaţa comunităţii eclesiale se degradează sau se diluează.

Deși nu se poate cuprinde în succinte cuvinte semnificația Ortodoxiei, foarte elocventă este mărturia părintelui Timotheos Kilifis, care a realizat o scurtă, dar interesantă sinteză, cu privire la subiectul de faţă. În acest sens, referindu-se la cine şi ce este Ortodoxia, spunea: „Ortodoxia înseamnă revelaţie; este experienţa spirituală a Bisericii; este «dorinţa de nemurire»; este Divinitatea. Nemărginirea. Lumina necreată; este rodul comuniunii dintre natura «creată» (umană) şi cea «necreată» (divină). Este transfigurarea. Îndumnezeirea în Împărăţia lui Dumnezeu; este o provocare continuă pentru tot ce este creat, care poartă în sine moartea; este legătură şi comuniune; este adunarea păcătoşilor în Biserică. Ortodoxia nu «taie» capete. Ea iartă totdeauna şi transfigurează continuu; este devenirea continuă a persoanei umane, între finit şi veşnic; este împlinire a vieţii, care se exprimă prin adoraţie şi prin tainele Bisericii; prin asceză hristocentrică; prin monahism întru Hristos; prin arta bizantină activă - arhitectura, muzica, icoanele; prin trăsăturile şi datinile sfintelor tradiţii care exprimă un caracter înălţător. Adică iubire, adevăr, libertate, democraţie”.

Mesajul permanent al Ortodoxiei este unul singur, şi anume acela al căutării și regăsirii identității noastre creștine în „casa” Bisericii, unde locuiesc iubirea şi adevărul lui Iisus Hristos.

Drept urmare sau, altfel spus, iată ce este Sfânta noastră Ortodoxie! Nu este o religie care ne cere să îndeplinim multe porunci, care ne cere să postim foarte mult. Nu. Este şi aceasta, se-nţelege. Dar, Sfânta noastră Ortodoxie s-ar putea identifica, în primul rând, cu cineva stând mereu cu braţele deschise. Nu are ceva mai frumos de făcut Biserica astăzi, Biserica-mamă a neamului, decât să stea, la răspântie de uliţe, cu braţele deschise şi să strige mereu: „Fiilor, veniţi, veniţi, că vă primeşte Hristos! Veniţi, voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi, căci. iată. Hristos vă primeşte şi Hristos vă întâmpină!” Aş vrea ca din starea de suferinţă, de durere şi de marginalizare, să simţim toţi braţele cele calde şi curate ale Sfintei noastre Biserici, având chipul părintelui atât de iubitor, care nu l-a certat deloc pe fiul întors acasă.




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Viata Sfantului Mare Mucenic Mina - 11 Noiembrie
 

Fericitul Mina, nerăbdând să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, și-a lăsat ostășia și s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a viețui cu fiarele decât cu poporul care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și umbla din loc în loc prin munți și prin pustietăți, învățând Legea Domnului, iar cu postul și cu rugăciunea curățindu-și sufletul său, slujea ziua și noaptea adevăratului Dumnezeu.

Sfântul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credința creșFtin și cu slujba ostaș, fiind sub stăpânirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărățeau Dioclețian și Maximian, împărați păgâni care au dat poruncă în toate părțile ca, creștinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciți și omorâți toți; încât credincioșii pretutindeni erau siliți spre jertfe idolești.

Atunci fericitul Mina, nerăbdând să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, și-a lăsat ostășia și s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a viețui cu fiarele decât cu poporul care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și umbla din loc în loc prin munți și prin pustietăți, învățând Legea Domnului, iar cu postul și cu rugăciunea curățindu-și sufletul său, slujea ziua și noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecând multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunându-se mulțime de popor păgânesc, se făceau diferite jocuri și priveliști, alergări de cai și lupte în cinstea necuraților zei, la care priveliște privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.

Acel praznic, văzându-l Sfântul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu, și lăsând munții și pustietatea, a venit în cetate și în mijlocul priveliștii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toți, și a strigat cu glas tare: „Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigând sfântul, toți cei de la priveliște și-au întors ochii spre dânsul și tăcând se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla și Piros, ighemonul cetății.

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfântul și, aducându-l, l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Iar Sfântul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicând: „Eu sunt robul lui Iisus Hristos, Care împărățește în cer și pe pământ”. Și iar l-a întrebat ighemonul: „Străin ești sau ești locuitor de aici? Și cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliștii?”. Iar sfântul nerăspunzând la cuvintele lui, unul din ostașii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dânsul și a zis: „Cu adevărat, acesta este Mina ostașul care era sub stăpânirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: „Oare ostaș ai fost, precum grăiesc aceștia despre tine?”. Sfântul a răspuns: „Așa este, ostaș am fost și petreceam în cetatea aceasta; dar, văzând fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostășească și am ieșit din cetate, ca să nu fiu părtaș fărădelegii și pieirii lor; și am umblat până acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioși și vrăjmași Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am râvnit după Dumnezeul meu și am venit să mustru orbirea voastră și să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul cu cuvântul Său și ține toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfântul în temniță și să-l păzească până a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea și cu priveliștea.

A doua zi a șezut ighemonul la judecată și scoțând din temniță pe Sfântul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri și cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credința cea idolească, a început a-l sili. Și dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ patru ostași, a poruncit să-l bată fără cruțare cu vine de bou, încât curgeau șiroaie de sânge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfântul: „Miluiește-te pe tine, omule, și te supune poruncii ighemonului, mai înainte, până nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai până la o vreme, ca să te izbăvești de muncile acestea; iar pe urmă iarăși vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor și puțină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfântul a răspuns cu asprime: „Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit și încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său și mă întărește în răbdare, încât muncile acestea mai mult mi se par ușurare decât cumplită muncă”. Mirându-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfântul a fost spânzurat pe lemn și cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: „Oare simți vreun fel de dureri, Mina? Oare îți plac muncile? Voiești să-ți mai îndulcesc această dulceață?”.

Iar mucenicul, deși pătimea, a răspuns ighemonului: „Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostașii Împăratului ceresc care îmi ajută și pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfântul și zicea: „Nu mărturisi aici alt împărat afară de împărații romanilor”. Iar mucenicul răspundea: „Dacă ați fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu ați fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului și al pământului și nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neștiindu-L pe El, Îl huliți și-L asemănați cu împărații voștri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească și stăpânirea, Însuși fiind Domn a toată făptura”.

Ighemonul a zis către dânsul: „Cine este Acela Care dă stăpânire împăraților și stăpânește peste toți?”. Mucenicul a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer și cele de pe pământ. Acela este Care așează în scaune pe împărați și le dă stăpânire”. Muncitorul a zis: „Oare nu știi că împărații romanilor se mânie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos și au poruncit să-i omoare pe dânșii?”.

Răspuns-a mucenicul: „Domnul a împărățit, să se mânie popoarele. Dacă împărații voștri se mânie asupra lui Hristos și asupra creștinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mânie nu țin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfântului Său Nume până la moarte și să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărți? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărți pe mine de dragostea lui Hristos!”.

După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Și acestea făcându-se, mucenicul zicea: „Acum mă dezbrac de haina cea de piele și mă îmbrac cu veșmântul mântuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfânt cu făclii aprinse și a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Și l-a întrebat pe el ighemonul: „Oare nu simți focul, Mina?”. Sfântul a răspuns: „Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor și-mi ajută mie și pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeți și nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.

Zis-a lui ighemonul: „Cum grăiești tu acestea, căci ai petrecut toți anii vieții tale în oaste și știi carte?”. Sfântul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Când veți fi duși înaintea împăraților și a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiți cum sau ce veți grăi, că vi se va da în acel ceas gură și înțelepciune cu care veți grăi”. Iar ighemonul a întrebat: „De unde a știut Hristosul vostru că veți pătimi pentru Dânsul unele ca acestea?”.

Sfântul a răspuns: „De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este și înainte-văzător. El a știut și știe toate cele ce vor fi și mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sunt știute de El, și chiar și gândurile noastre le cunoaște”. Iar ighemonul neștiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfântul: „Mina, lasă cuvântarea cea multă și alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfântul a răspuns cu mare glas: „Al lui Hristos am fost, sunt și voi fi!”. Iar ighemonul a zis: „Dacă voiești, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gândești bine și să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfântul a răspuns: „Nu două sau trei zile au trecut de când sunt creștin, și n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gândi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decât numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda și idolilor voștri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mâniindu-se mai mult, a poruncit să aștearnă pe pământ cârlige și multe cuie de fier și peste acelea să târască legat pe Sfântul Mina. Iar el, ca și când ar fi fost tras pe niște flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei și nebunia poporului celui înșelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb și a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostașii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creștinesc este nepriceput și nu bagă seama de munci, ca și o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc că pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci poruncește mai degrabă a sfârși pe acest creștin împietrit”.

Îndată ighemonul a dat această hotărâre asupra sfântului: „Pe Mina, ostașul cel rău, care a căzut în credința creștinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, și trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luând ostașii pe Sfântul Mucenic Mina, l-au dus după cetate și i-au tăiat capul; apoi aprinzând un foc mare au aruncat într-însul sfântul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioși, după ce s-a stins focul, au venit acolo și au apucat părți din moaștele sfântului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pânza curată, le-au uns cu aromate, iar după puțină vreme le-au dus în patria lui (La Cairo în Egipt) și le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit și o biserică în numele lui; și multe minuni se săvârșeau într-însa cu rugăciunile sfântului. - doxologia

 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Sfintele moaste, cele mai de pret odoare ale crestinilor
 

Începutul adevăratei vieţi a credinciosului are loc odată cu primirea Botezului în numele Preasfintei Treimi. Prin Botez omul se îmbracă în Hristos şi participă în mod anticipat la viaţa Lui, pentru a trăi deplina participare la ea în veacul viitor. Viaţa creştinului se clădeşte prin harul Duhului Sfânt, care nu este o oarecare energie divină, ci a treia Persoană a Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt întregeşte lucrarea Tatălui şi a Fiului de înnoire a omului şi de îndumnezeire a sa. În omul înstrăinat de Dumnezeu stăpâneşte viaţa lumii, a cărnii însă, omului credincios, prin harul Duhului Sfânt, i se oferă libertatea cea adevărată, el având putinţa de a păzi poruncile dumnezeieşti şi de a ajunge „de un obicei” cu Dumnezeu. Mărturie în acest sens ne aduc sfinţii, care prin viaţa lor curată şi jertfelnică s-au învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu, de la mulţi sfinţi Biserica având ca dar chiar trupurile lor, prin care se lucrează în lume multe şi mari minuni.

Moaştele, adică trupurile întregi sau fragmente din trupurile nestricăcioase ale sfinţilor, sunt venerate de creştini ca semne ale prezenţei lor continue în lume, dar şi ca prezenţă a harului Duhului Sfânt în ele. Noi le cinstim pentru că prin sfintele moaşte lucrează harul dumnezeiesc, prin atingerea de ele şi prin rugăciunile stăruitoare adresate sfinţilor lângă moaştele lor înfăptuindu-se vindecări şi multe alte fapte minunate. Aşadar, cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte. Le găsim în aşezăminte monahale, în catedrale şi biserici, care le păstrează cu cinste pentru că aduc binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cinstirea trupurilor sfinţilor de către creştini în vremea persecuţiilor primelor veacuri, în special după trecerea la cele veşnice a Sfântului Policarp al Smirnei (a doua jumătate a secolului al 2-lea), a devenit element constitutiv al cultului unui sfânt, răspândindu-se în toată lumea creştină. În jurul anului 200 d.Hr., la Roma s-a dezvoltat un cult special al sfinţilor în legătură cu „trofeele” (trupurile) Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Totodată, un cult asemănător s-a dezvoltat în secolul al 4-lea şi la Ierusalim, în legătură cu lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos.

De aceea, a fost necesară o precizare clară a cultului sfinţilor în Biserică. Fericitul Augustin arăta în „Cetatea lui Dumnezeu” că lui Dumnezeu i se cuvine adoraţia, iar sfinţilor, cinstire sau venerare. De asemenea, Biserica de la început a făcut deosebirea între relicvele primare, fragmente sau părţi ale trupului, care suferiseră martiriul pentru Hristos şi relicvele secundare, acele obiecte cinstite pentru faptul că au intrat în contact cu trupul sfântului.

Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are vocaţia sfinţeniei, este chemat să fie sfânt şi desăvârşit. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfinţenia însă nu priveşte doar sufletul omului, ci şi trupul acestuia, pentru că nu se poate concepe un om care să aibă suflet sfânt şi trup păcătos, sau invers. Şi pentru a conştientiza valoarea trupului, Sfântul Apostol Pavel le spunea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?” (I Corinteni 6, 19). După Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli au primit puterea de a face minuni prin trupurile lor. Mulţi bolnavi ieşeau înaintea Sfântului Petru ca măcar umbra acestuia să umbrească pe vreunul dintre ei şi astfel se vindecau. Dumnezeu făcea minuni prin mâinile Sfântului Pavel, care primise darul vindecărilor. „Şi Dumnezeu, făcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Faptele Apostolilor 19, 11-12).

Cultul sfinţilor şi al sfintelor moaşte a căpătat o aşa de mare importanţă în Biserică încât Canonul 7 al Sinodului al 7-lea Ecumenic interzice sfinţirea bisericilor fără sfinte moaşte puse în piciorul Sfintei Mese a Sfântului Altar şi în Sfântul Antimis. Creştinii au preţuit încă dintru început moaştele sfinţilor. În martiriul Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, se spune că am dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios (Actele martirice XVII, 2). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la mucenici, concluzionează că: cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte.

Capitala României a fost binecuvântată în anul 1774, pe timpul Mitropolitului Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti (1760-1787), cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, care au fost primite cu multă bucurie şi evlavie de poporul cel dreptcredincios. Acestea au fost aşezate cu cinste în biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Munteniei, astăzi Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

În fiecare an, de Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, credincioşi din întreaga lume vin în număr mare pe Colina Bucuriei, pentru a-i mulţumi sfântului pentru toate binefacerile, ştiute şi neştiute primite de la Dumnezeu prin mijlocirea sa. Mărturiile credincioşilor despre minunile Sfântului Cuvios Dimitrie şi despre ajutorul primit de la el sunt nenumărate, aici văzându-se, de fapt, frumuseţea Ortodoxiei, care îi adună pe toţi creştinii în comuniunea sfinţilor. - Pr. Ștefan Sfârghie, Ziarul Lumina.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Ce cauta Halloweenul la romani?
 

O întrebare agasantă nu-mi dă deloc pace în aceste zile: De ce, în ciuda puternicei tradiții creștine, a poziției critice lămuritoare asupra toxicității și a influențelor străine evidente, cu toate acestea, fenomenul Halloween a izbutit, ce-i drept cu o reclamă bogat sponsorizată, să câștige un loc în peisajul cotidian românesc, în special în comunitățile urbane mari? S-a scris, socotesc, destul în sensul deconspirării efectului catastrofal, atât emoțional, cât și mental al Halloweenului. Au fost prezentate chiar și date statistice despre explozia crimi­nalității, a consumului de droguri și de alcool în SUA în noaptea de Halloween. S-a scris în mod limpede chiar despre specificul demonic al acestei „sărbători”, fapt care nu face aluzie doar la o simplă „paradă a costumelor de groază”. Și, cu toate acestea, fenomenul în cauză se încăpă­țânează să subziste și încă să se bucure de atenție, alimentat desigur de diverse instituții, organisme publice și lanțuri comerciale care s-ar fi cuvenit poate să folosească într-un mod mai constructiv fondurile de care dispun. Organizatorii principali sunt de cele mai multe ori reprezentanți ai unor instituții transnaționale, deși, din păcate, sunt și unități de învățământ care consideră evenimentul a fi „cool”. Iar publicul-țintă, după cum foarte mulți au sesizat, este acela format din copii și tineri, pentru că, în naivitatea lor, copiii cred că participă la o glumă, la o distracție, la o farsă. Aceasta se întâmplă, pentru că, după cum se pare, copiii trebuie câștigați pentru o lume „nouă” sau poate mai exact spus pentru o „eră nouă”, în care oamenii să existe fără rădăcini, fără frumusețe, fără sfințenie și, pe scurt spus, fără Hristos.

Specificul modernității

Și, totuși, cum s-a ajuns în această situație?

După cum se știe, modernitatea se definește prin despărțirea de tot ceea ce este tradițional, întrucât are repulsie față de principiile absolute, veșnic valabile, de valorile probate și consacrate de-a lungul mileniilor de civilizație umană. Modernitatea iubește relativismul, până la a-l transforma într-un idol intangibil. De aceea, pe orice își pune amprenta, modernismul destructurează, alienează fără drept de apel. Din acest motiv, devine de prisos poate să amintesc faptul că la origine Halloweenul a fost cu totul altceva decât sărbătoarea morbidă și fără sens de astăzi; nu a fost altceva decât o obișnuită pomenire a morților din spațiul de cultură creștină romano- catolică. Degenerarea și schimbarea sensului sărbătorii s-a produs mai întâi în spațiul civi­lizațional nord-american. Aici, într-un oarecare interval de timp, după Al Doilea Război Mondial, s-a ajuns, printr-o secularizare constantă, de la creștineasca pomenire a morților la iraționala sărbătoare a urâtului, a vrăjitoriei și a morții.

Materialismul

Personal, socotesc că acel ceva care a deturnat fondul inițial al sărbătorii a survenit în momentul în care în lumea occidentală postbelică s-a înstăpânit mentalitatea bunăstării materiale. Prin urmare, prima cauză a schimbării de paradigmă a sacrului occidental o constituie materialismul în forma lui non-filosofică, anume civilizația materială atotprezentă și atotsuficientă. În mod concret, civilizația materială l-a făcut pe om să se trufească pentru realizările și oportunitățile ei, iar consecința trufiei a fost directa persiflare a oricărui lucru sfânt. Este probabil simptomatic faptul că și la noi Halloweenul este asociat nu doar cu o bunăstare materială, ci, în principal, cu o pregnantă mentalitate comercială, materialistă, emancipată dacă doriți, care vede existența redusă exclusiv la materie, însemnând aici orientarea exclusivă spre bani, lucruri, influență lumească etc.

Camuflarea

Totuși, trebuie subliniat faptul că Halloweenul nu este doar un banal carnaval în care macabrul se împletește cu burlescul, ci un fenomen complex, pentru că posedă atât o latură vizibilă, explicită, cât și una nevăzută, implicită. Aș zice că trăsătura lui distinctivă este aceea a unei lucrări de camuflaj. La rândul ei, această lucrare a camuflajului are două laturi: una psihologică și alta spirituală. Camuflajul psihologic ține de faptul că, mascându-se, oamenii își declină sau doar își suspendă, pentru o perioadă limitată, identitatea proprie, intrând într-o personalitate străină, marcată exterior prin travestire. În această nouă personalitate dedublată, individul își va permite să facă lucruri pe care altfel nu le-ar fi făcut; astfel, travestirea devine un debușeu pentru tentațiile interzise de anumite norme ale identității sale curente. Și trebuie subliniat aici faptul că, de cele mai multe ori, aceste tentații provin tocmai din zona întunecată și reprimată a personalității umane.

Camuflajul spiritual, care este și cel mai grav, ține de ascunderea intenționată a sensului ultim al întregului cortegiu de elemente, mai mult sau mai puțin morbide, care însoțește „parada costumelor”. Ei bine, acest sens ultim este chiar închinarea la diavol, pentru că Halloweenul este în mod oficial o „sărbătoare” prezentă în calendarul așa-zisei biserici sataniste. Acum, că acest fapt nu este conștientizat de publicul larg, nu absolvă pe nimeni de răspundere. Cert este că în cadrul acestor parade-celebrări sunt încifrate mesaje și simboluri de factură demonică. Din acest motiv se cuvine să raționăm, să gândim, să analizăm tot ceea ce facem; să nu urmăm anumite obiceiuri doar pentru că sunt la modă și pentru că ni se oferă ceva gratis.

Golul existențial

Prin urmare, cum de a putut să prindă la public o sărbătoare cel puțin ciudată, străină de cultura românească și chiar de cea tradițional europeană? Un fenomen superficial, sărac, lipsit de o artă adevărată, lipsit de idei metafizice, să ajungă să capete valoare de obicei? Se pare că orice problemă care apare la un moment dat are, neapărat, niște cauze ceva mai vechi. Cred că în afară de publicitatea sistematică făcută evenimentului a mai fost ceva extrem de important care a contribuit la acceptarea lui. Consider că generațiile tinere - mă refer acum strict la spațiul nostru - nu ar fi aplicat pentru o astfel de sărbătoare mediocră, dacă nu ar fi trăit înainte un gol cultural și spiritual la nivelul propriei lor existențe. Știm că a fost perioada comunistă cu restricțiile ei aberante, iar după Revoluția din decembrie 1989 propășirea materială a devenit foarte rapid dumnezeul generațiilor postdecembriste. Din păcate, schimbarea de regim din ‘89 a deschis larg porțile nu doar pentru libertate, ci și pentru o multitudine de produse culturale îndoielnice, pentru o diversitate păcătoasă, pentru fals și ipocrizie, foarte frumos ambalate, pe care noi le-am luat drept cultură, civilizație și progres. Iar efectele psihologice ale acceptării acestor așa-zise valori au fost necredința și poftele iraționale. Acestea, la rândul lor, au slăbit sufletul, l-au deturnat de la închinarea la Dumnezeu și l-au făcut să se închine la nenumărați idoli. Din aceste bolgii ale Hadesului contemporan s-a și născut golul existențial, pe care foarte mulți se grăbesc să-l umple cu ceea ce le livrează societatea de consum, inclusiv cu celebrări de tip Halloween. Acestea sunt consecințele abandonării credinței strămoșești, unde sufletul își afla în mod firesc odihna prin Hristos, Care-l umplea; în fapt, fiind Singurul care ar fi putut să-l umple, întrucât așa a fost creat.

Dragostea cea dintâi

Dar simt, totuși, că ceva, în toată această poveste, îmi scapă. Oricât de atentă ar fi analiza făcută fenomenului cu pricina, rămâne o anumită „zonă” pe care nu reușesc să o acopăr prin decriptarea premiselor. Oricât aș încerca să dau vina pe mediu sau pe curentele ideologice ale epocii în care trăim, ceva îmi spune că și noi, evocându-l aici pe prințul Mâșkin, suntem vinovați pentru ceea ce se întâmplă cu generația tânără, cu copiii noștri. Poate că cineva ar spune că totdeauna și-a făcut datoria, evidențiind adevărul, deosebindu-l cu măiestrie de tot ceea ce este minciună. Dar oare este de ajuns? Adevărul se cuvine totdeauna complementat de dragoste, de o dragoste dezinteresată. Însă aceasta nu poate fi lucrătoare dacă omul nu devine el însuși faptă, dacă nu devine el însuși pildă pentru tot ceea ce întru adevăr învață. De altfel, se pare că și acesta e sensul expresiei din Apocalipsă, „dragostea ta cea dintâi o ai părăsit” (2, 4), anume reducerea Adevărului la demonstrație, lipsit de fapta bună a iubirii, după cum tâlcuiește și Oecumenius.

Cateheza

Prin urmare, ce ar mai fi de făcut acum? De­sigur, nu există nici un fel de pastilă miraculoasă pentru rezolvarea problemei, ci doar angajarea într-un proces îndelungat de reconstrucție sufletească a fiecărei generații în parte. Aici intervine rolul Bisericii, care, pe lângă latura liturgico-misterică, se străduiește să repună în drepturile sale legitime cateheza; dar în nici un caz una formală, ci acea cateheză mistagogică despre care vorbesc Sfinții Părinți. Ajungând în acest punct, aș dori să închei prin cuvintele unui mare predicator grec contemporan, arhim. Athanasie Mytilineos, care a afirmat: „Dacă în fiecare biserică s-ar ține săptămânal cateheze, toate problemele Greciei s-ar rezolva”. Aceasta pentru simplul fapt că edificarea sufletului în credință este o lucrare mult mai eficientă decât orice apologie, decât orice polemică, decât orice dovedire a adevărului. Iar corecta viețuire în Hristos elimină din start orice cursă și orice atac al puterilor potrivnice.



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Migratia externa nu poate fi stopata, trebuie optimizata
 
În ultimul deceniu, România a pierdut definitiv, prin migrație externă, în jur de 250.000 de locuitori. Numai anul trecut, aproape 50.000, cel mai mare număr de la Revoluție încoace, după cum arată datele INS. E o tendință, nu un accident, spune profesorul Dumitru Sandu, de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București, cauzată de adâncirea nemulțumirilor vizavi de sistemul public și de serviciile din România. Politicile coerente de migrație sunt cheia de reglare a unui fenomen ce nu poate fi oprit. „Ideea că «noi știm și fără sondaje în diaspora ce vor românii» nu poate duce decât la improvizații în domeniu, la politici neadecvate”, consideră profesorul Dumitru Sandu.

La nivel declarativ, românii migrează cu intenția de a se întoarce, la un moment dat, în țară. Dar foarte mulți abandonează această dorință și se stabilesc definitiv în țara în care ajung. De ce se întâmplă acest fenomen?

Pentru că există o foarte bună comunicare între cei rămași acasă - rude, prieteni, cunoștințe - și cei plecați. Atunci când sunt ale­geri, votul celor din comu­nitățile de origine, din țară, este puternic influențat de cei plecați în străinătate. În baza acestei comunicări, plus a relatărilor din mass-media, situația din țară este relativ bine cunoscută de către cei care au plecat. În baza acestei cunoașteri, decalajul inițial dintre „oferta de acasă” și ce își doresc migranții aflați în străinătate tinde să se mărească. Aspirațiile celor plecați în străinătate nu mai sunt cele de la plecare. Au sporit, pe modelul „vrem o țară ca afară”. 10 august 2018 spune și azi, ca și atunci, mult despre ceea ce și-ar dori de la țară și de la guver­nanții ei românii din străinătate. Nu numai ei, ci și cei care gândesc asemănător, în țară. Nivelul de aspirații și de exigențe pentru, să le spunem, „emigranți de lungă durată” sporește după plecarea din țară. Cu ani în urmă, un migrant român din zona Madrid, la întrebarea pusă de către un student (de la Universitatea București, Facultatea de Sociologie): „În ce condiții v-ați întoarce acasă?”, a răspuns: „M-aș întoarce în țară, chiar dacă aș câștiga ușor sub nivelul de aici, dar să am acolo aceleași condiții în spitale, școli, primării, servicii publice, în ­general, ca și aici”. Aș comenta acest răspuns spunând că din sondajele de specialitate știm că modul deficitar în care funcțio­nează instituțiile (vezi recentul scandal legat de „azilele groazei”) influențează și deciziile de emigrare temporară sau permanentă. Deși motivația instituțională a emigrării este specifică celor cu nivel de instrucție peste medie, foarte probabil că la imi­granții care au trăit deja în străinătate de mai mult timp acest gen de motivație acționează din ce în ce mai mult în balanța (ne)revenirii în țară. Dar să revin la contextul care poate lămuri interpretarea anterioară. Nu știm încă de la Institutul Național de Statistică (INS) ce s-a aflat la ultimul recensământ cu referință la 2021, dar realizat în 2022, în legătură cu migranții români din străinătate. Rezultatele pe temă vor fi anunțate în septembrie anul acesta. Știm, însă, tot de la INS, cum au evoluat plecările temporare de lungă durată în străinătate. În perioada 2012-2021, plecările temporare din țară au fost în creștere, de la 170.000 plecați în 2012 la 217.000 în 2021. A existat un maxim al plecărilor de migranți temporar, de lungă durată, de 242.000, în 2017. Nu știm de ce tocmai în anul respectiv. La începutul pandemiei, în 2020, a existat un declin al plecărilor, dar cu revenire la valori ridicate chiar din 2021. Dacă ceva s-ar fi schimbat semnificativ în bine în România deceniului la care am făcut referire, atunci plecările temporare în străinătate s-ar fi redus și revenirile, foarte probabil, ar fi crescut.

„Exodul din România are efectele predominant negative, de durată” 

Ce impact are migrația la nivel macro, social, dar și la firul ierbii, în comu­nități mijlocii și mici, spre exemplu?

Exodul din România în străinătate, în special după anul 2000, are efectele predominant negative, de durată. Aduce, pe termen scurt, mediu și lung, depopulare, îmbătrânire, deficit de forță de muncă în anumite sectoare, separarea unora dintre copii de părinți pentru nu se știe cât timp. Sunt, însă, și efecte negative mai puțin discutate în spațiul public. Diminuarea consistentă a bugetelor locale, spre exemplu. De ce? Din simplul motiv că aceia care au plecat sunt majoritar tineri, capabili să aducă venituri nu numai pentru ei și familiile lor. Prin banii trimiși acasă, un astfel de deficit la nivel familial este oarecum compensat. Însă la nivel de comunitate locală deficitul nu mai este compensat. În comune din județe precum Botoșani, Bacău, Galați, spre exemplu, astfel de efecte erau puternice.

Ce zone devin mai vulnerabile ca urmare a acestui fenomen?

Majoritar, cele care erau sărace sau îmbătrânite deja. Și o să mă refer în special la îmbătrânirea demografică a unor comune din cauza migrației în străinătate. Dacă analizăm relația respectivă, județ cu județ, vom constata că o astfel de îmbătrânire, asociată în special cu migrația externă, se manifestă în special în județe precum Neamț și Bacău din Moldova, Ialomița și Călărași din Muntenia, Olt din Oltenia, dar și în Satu Mare din Maramureș.Efectele migrației în străinătate asupra dezvoltării comunelor, ca să limităm spațiul de ra­por­tare, sunt diferențiate în funcție de regiunea istorică. Ten­dențial, în comunele din Transilvania, emigrarea a contribuit la sporirea nivelului de dezvoltare (măsurat prin indicele dezvoltării umane locale IDUL 2018). Efectul de sens invers, însă, este întâlnit mai ales în Oltenia, unde emigrarea intensă a dus la reducerea nivelului de dezvoltare locală. Contează, însă, semnificativ și țara de destinație. Plecările în Germania, țară puternic dezvoltată, tind să aducă un plus în dezvoltarea comunelor de la originea fluxurilor de emigrare, mai ales în Transilvania și, în anumite cazuri, în Moldova. În vreme ce plecările sporite în Italia tind să aducă mai multă sărăcie în comunele din vestul țării, din Banat și din Crișana-Maramureș. O excepție de la regulă este în Muntenia, cea de sud în special, unde emigrarea în Italia pare să aducă dezvoltare rurală. Cel puțin așa spuneau datele recensământului din 2011. Rămâne să vedem ce spun cele din 2021, culese în 2022. Comentariile mele se referă la dezvoltarea rurală considerată simultan sub triplu aspect - ca dezvoltare a condițiilor de locuire, îmbunătățire a stării de sănătate și infrastructurii de comunicare. Dacă vom considera efectele emigrării pentru fiecare dintre cele trei aspecte - infrastructură de comunicare, condiții de locuire și stare de sănătate - constatările sunt mai nuanțate. Datele analizate pe fiecare dintre comunele țării permit câteva constatări. În primul rând, la nivel de mediu rural, efectele pozitive de maximă intensitate ale emigrării s-au constatat pentru aspectele materiale ale locuirii și pentru sporirea gradului de conectivitate, prin internet mai ales, cu cei din alte comunități locale. Nu se poate vorbi, însă, pe total comune, de un efect semnificativ al migrației în străinătate asupra stării de sănătate. Numai în Oltenia și Muntenia rurală, emigrarea pare să fi avut efecte pozitive și semnificative asupra stării de sănătate a populației rurale.

Este vitală „stimularea migrației circulatorii” 

În România a existat, mai ales în ultimul deceniu, un discurs al lamentației vizavi de mi­grație. (Spre exemplu, mi­gran­ții sunt mereu de vină pentru dezechilibrele de pe piața muncii.) Cum vă expli­cați acest tip de discurs? Cum e privită migrația, ca proces, în alte țări europene?

Migrația externă, mai ales pentru o societate precum cea românească, trebuie optimizată astfel încât să aducă beneficii atât la origine, cât și la destinație. Nu poate fi stopată. Stimularea migrației circulatorii, institu­ționalizată prin contracte, ar putea contribui semnificativ la acest proces. 

Necesitatea implementării unor politici de migrație - e o teză foarte vehiculată în spațiul public românesc. Ce ar trebui să conțină, cum ar trebui să arate, în viziunea dumneavoastră, aceste politici de migrație? De ce nu au existat până acum politici solide, coerente pe această temă?

Din păcate, este unul dintre domeniile în care decalajul dintre vorbă și faptă este extrem de ­mare. Menționez numai câteva principii de acțiune. Este nevoie, în primul rând, cu urgență și seriozitate maximă, de politici de migrație și dezvoltare la nivel național și regional. Strategiile interne de dezvoltare regională trebuie corelate cu cele de prevenire a emigrării și de stimulare a revenirii. Greu de realizat, însă, astfel de politici într-o țară supercentralizată, cu multe unități administrativ-teritoriale foarte mici, nefuncționale. Greu și cu politicile pentru stimularea revenirilor în țară. Cum să faci politici de migrație fără a cunoaște sistematic problemele, aspirațiile și intențiile celor plecați în străinătate? Guvernul României a comandat sondaje de documentare de acest tip ultima dată în 2007/2008, realizate în Italia și Spania. Ideea că „noi știm și fără sondaje în diaspora ce vor românii” nu poate duce decât la improvizații în domeniu, la politici neadecvate. La fel și cu medicii, constructorii sau alți specialiști. Facem politici care să îi vizeze fără a le fundamenta sau evalua. Legat și de întrebarea dumneavoastră anterioară, despre cum abordează celelalte țări migrația, aș formula sugestii: vedeți cum își fundamentează polonezii politicile în domeniu; ar fi de văzut cum au folosit portughezii sau spaniolii sau irlandezii bani din fondurile Uniunii Europene pentru a stimula revenirile.

Spuneați într-un interviu că va fi inevitabilă trecerea României de la stadiul de țară de emigrare la cea de țară de imigrare sau de tranzit. Cum vor schimba acestea dinamica socială și mecanismele de echilibrare a pieței muncii?

Desigur, imigrarea va rezolva unele dintre problemele cu care România se confruntă. Da, este un stadiu inevitabil. Costurile socio-umane și economice care se plătesc, societal vorbind, prin folosirea imigranților în locul unor migranți români care ar putea, dar nu mai revin sunt mari. Iarăși, se poate vedea cum acționează țările de imigrare, versus cele de emigrare, sub acest aspect. Cheile de principiu pentru rezolvarea unor probleme de politici în domeniul migrației sunt, în esență, promovarea meritocrației în spațiile profesionale, creșterea competitivității, descentralizarea rațională, fundamentarea știin­țifică a strategiilor de dezvoltare și a actelor normative prin reducerea corupției și stimularea controlului sistematic, astfel încât să fie evitate situații publice precum cele din, iarăși le menționez, „azilele groazei”.

 

Un articol de Otilia Bălinișteanu pentru Ziarul Lumina



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Educatia in utero: Cercetari epigenetice - Pr. Ioan C. Tesu
 

Faptul că nou-născuții sunt familiarizați cu glasul și chipul părinților, încă din perioada intrauterină, este confirmat de cercetările de neonatologie, care au arătat că, la doar 20 de secunde de la naștere, nou-născutul întoarce instinctiv capul spre glasul mamei sale, în proporție de peste 80% și spre medicul sau moașa care în ține în brațe, doar sub 20%. Mai mult chiar, după 20 de minute, el are capacitatea de a imita gesturile mamei, zâmbetul, încruntarea, scosul limbii etc. 

Sfântul Ioan Gură de Aur, „rapsodul prin excelență” al familiei creștine, învață că atunci când într-o familie se naște un copil, este un semn sau un indiciu foarte clar cum că Dumnezeu a privit la acea familie, iubește acea familie și, din iubire, revarsă asupra acesteia darul nașterii de prunci. Prin acest dar, părinții și în mod deoseobit mama, se face asemenea lui Creatorului, Care, pe toate le-a adus de la neființă la ființă, din iubire infinită. 

Copiii, consideră Sfântul Ioan Gură de Aur, reprezintă „cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o neamului omenesc, după pierderea nemuririi”, „toiag” al bătrâneților părinților, care s-au sacrificat pentru creșterea și educarea lor, speranța noastră la nemurire și veșnicie. 

Același Sfânt Părinte spunea că educația copiilor este cea mai înaltă artă, prin care părinții se aseamănă pictorilor, sculptorilor, care dintr-o materie amorfă, crează adevărate opere de artă. Însuși sufletul copilului este un diamant în formă pură sau, cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, o „casetă goală”, pe care părinții, familia, educatorii, profesorii inscripționează conținuturi dohovnicești sau, dimpotrivă, păcătoase. Și, prin această artă sau iscusință de care dau dovadă în opera de educație, atât părinții, cât și educatorii, au șansa de a-și dobândi mântuirea. Dacă nu au păcate, spune Cuviosul Paisie Aghioritul, se sfințesc dintr-odată. Dacă mai există în viața lor imperfecțiuni sau nedeplinătăți, prin dragostea și priceperea de care dau dovada în opera de educație și proproțional cu dragostea investită, au șansa de a li se ierta păcatele. 

Într-un cuvânt foarte greu, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul spune că, dimpotrivă, părinții care nu arată preocupare față de educarea înaltă, în spirit moral, a copiilor lor, sunt niște „ratați”, nu doar în ceea ce privește meșteșugul sau arta educației, ci în întreaga lor viață, iar pedeapsa nu este una doar din partea lor, prin comportamentele negative de care dau dovadă, și nici numai în lumea aceasta, ci în veșnicie. 

În ultimele decenii, alături de întreaga pedagogie creștină și laică, detalii fundamentale cu privire la etapele educației, metodele, principiile și specificul fiecăreia dintre acestea sunt oferite de științe de graniță sau de frontieră, una dintre ele fiind epigenetica. 

Unul dintre miturile pe care epigenetica îl demontează este acela că pruncii sau copiii, în clipa nașterii sunt ca o „tabula rasa”, nu au nici un fel de cunoștințe, acționând instinctiv. Pe acestea le-ar dobândi mai târziu, prin educație. 

Este foarte adevărat că, în viața omului, cultura, instrucția, educația au un rol esențial, însă cercetările și descoperirile științelor contemporane, unele dobândite prin observație și reflecție, altele prin aparatură ultraperformantă de rezonanță magnetică funcțională (RMNf) vorbesc, indubitabil, despre o educație înainte de educație, adică o educație înainte de a fi înscris într-un sistem de formare: grădiniță, școală, și chiar de cea primită din familie, despre o educație „in utero”

Medicina recomanda mamelor însărcinate o alimentație sănătoasă, odihnă și echilibru emoțional, o atmosferă calmă și liniștită. Cuviosul Paisie Aghioritul recomanda înfrânarea soților de la relația trupească, în perioada sarcinii, lecturi duhovnicești, rugăciune și deasă spovedanie și împărtășanie, aceasta fiind hrană trupească și sufletească, atât pentru mamă, cât și pentru copil. 

Noile descoperiri din domeniu epigeneticii arată că embrionul sau viitorul copil „este influențat în dezvoltarea sa de mult mai mult decât doar de substanțe nutritive din sângele mamei. Sângele matern conține și o mare variatate de molecule informaționale, precum substanțele chimice, hormoni și factori de creștere, care influențează și controlează sănătatea emoțională a mamei”[1]. Acestea trec prin placentă și se răsfrâng asupra celulelor și genelor embrionului, iar efectul este că micuțul copil sau copilul în devenire trăiește exact aceleași stări sufletești și fiziologice, ca și mama sa. 

Acest adevăr științific este o confirmare a învățăturii creștine bimilenare, care vorbește despre transmiterea, în cadrul arborelui genetic, de la descendenți la urmași, nu doar a tarelor sau bolilor fizice, ci și a predispozițiilor duhovnicești spre virtuți sau spre anumite păcate. Același Cuvios Părinte Paisie Aghioritul observa că există tineri care se pot înfrâna trupește foarte ușor, până la vârste de peste 20 de ani, în timp ce alții, din pragul pubertății sau al adolescenței, sunt frământați de patima desfrânării. Este foarte adevărat că societatea contemporană, prin laxismul ei moral, cultivă până la paroxism și în forme variate această patimă, însă Cuviosul Paisie considera că adevărata cauză a acestor înclinații și pulsiuni exacerbate spre păcatul desfrâului o constituie lipsa de abstinență și înfrânare trupească a părinților, în timpul sarcinii, aceasta transmițându-se, ca o vulnerabilitate sau o predispoziție, viitorului copil. Dar, chiar și într-o asemenea situație, Sfântul Părinte aduce multă speranță, apreciind că tinerii de astăzi, ca unii ce sunt expuși unor păcate mai intense și mai numeroase, au, pe de o parte, ajutor din partea lui Dumnezeu, pe de altă parte, primesc mai multă răsplată, atunci când le biruie. Însă, chiar și atunci când cad în robia lor, au parte de mai multă milă și iertare din partea Lui, pentru că vremurile de astăzi sunt mai provocatoare și mai instigatoare decât timpurile de altădată, sau, cum spunea tot el, și sfinții din vechime ar dori să trăiască astăzi, să lupte cu patimile și păcatele de azi și, astfel, să își dobândească mântuirea, prin mai multă nevoință.

Știința contemporană vorbește de mai mult timp despre așa-numitul „abandon uterin”, pe care îl trăiesc unii copii, încă din pântecele mamei. „Abandonul uterin” se referă la starea de nemulțumire și revoltă a femeii care a rămas însărcinată, de la primirea acestei vești, ca pe un blestem și nu o binecuvântare, ca o piedică în calea realizării și a fericirii personale, viitorul copil fiind considerat un obstacol în calea acestora. 

Este foarte interesant, dar și dureros, că în cazul în care o femeie rămâne însărcinată, fără a-și dori copilul, prima persoană care află că acesta este nedorit nu este nici medicul ginecolog curant, care descoperă sarcina, nici mama sau tatăl biologic, ci însuși fătul, asupra căruia planează, în mod nevăzut, o adevărată „sabie a lui Damocles” spirituală, teama și apăsarea de a nu fi dorit și iubit, ci privit ca un intrus și un dușman, în trupul și în viața mamei, a părinților și a familiei.

Oamenii de știință au constatat că și în situația în care o astfel de mama nu avortează copilul pe care îl poartă în pântece, atitudinea ei nemulțumită și rejectivă acționează asupra lui, influențându-i dezvoltarea intrauterină, iar apoi întreaga viață. Un astfel de copil se naște cu un stigmat interior, știe că a fost nedorit. Și, precum s-a constatat, tot din astfel de copii se dezvoltă cei mai mari infractorii, lipsiți de empatie, scrupule și milă. 

Sau, ca să dăm cuvântul oamenilor de știință, „dacă mama suferă de anxietate cronică, fătul absoarbe cortizolul și alți hormoni de stres. Când copilul, dintr-un motiv sau altul, nu este dorit, fătul este cufundat în compoziția chimică a respingerii. Dacă mama își iubește la nebunie copilul și partenerul, fătul plutește în elixirele de iubire”[2].

Tot în perioada intrauterină, cât pruncul se află în pântecele mamei sale, arată oamenii de știință, se descarcă în creierul fetal „partitura comportamentală” a acestuia, ca o sumă de emoții, sentimente și comportamente, deprinderi și cunoștințe, întâlnite la părinții săi și transmise de aceștia, conștient sau involuntar. 

Ileana Vulpescu, în „Arta conversației”, spunea că o femeie însărcinată se află într-o perioadă de grație, iar întreaga lume sau întregul univers ar trebuie să țină cont de acest lucru și să o suțină, cu deosebită delicatețe sufletească. Perioada sarcinii, în sine, este una frământată pentru viitoarea mamă. Modificările hormonale care au loc în trupul ei și pe care nici ea nu le înțelege prea bine, reacționând la ele, când prin bucurie și râs, când prin plâns și lacrimi, o fac instabilă și vulnerabilă, emoțional. Din acest motiv, toți cei care se află în jurul ei: familie, prieteni, colegi, trebuie să o ajute să depășească aceste momente, creându-i o atmosferă relaxată și duhovnicească.

Orice veste proastă, supărare sau conflict, pe care îl experiază mama, se transmite și asupra embrionului. În acest sens, este suficient să menționăm cercetarea făcută de Associazione Nazionale Educazionale Prenatale, din Italia, în care a fost „regizată” o ceartă între doi viitori părinți: mama însărcinată și tatăl copilului, înregistrată prin ecografie și sonogramă. Oamenii de știință au observat că, atunci când începea cearta dintre părinți, fătul tresărea, iar spasmele sale se intensificau, proporțional cu escaladarea conflictului. În momentul în care se ajungea la țipete, copilul era total cuprins de spaimă, apoi își arcuia corpul, ca și cum ar fi încercat să fugă dintre ei, sărind de pe o trambulină. Este ușor de înțeles impactul pe care îl au stările agitate sau conflictuale dintre părinți asupra embrionului, odată ce aceste stări sunt greu de suportat și de depășit chiar și de părinții adulți, cu atât mai puțin de un copil al cărui psihic nu este format și care nu are nici cea mai mică noțiune despre managementul conflictelor, de care ar fi trebuit să dea dovadă părinții lor. 

Așadar și precum arată epigenetica, fiecare copil se naște, într-un fel, cu un program emoțional stabilit în contururi generale încă din pântecele mamei sale. Dacă acesta este unul negativ, există riscul să îl însoțească întreaga viață, accentuându-se și agravându-se. Iar efortul de înlocuire a unor tipare mentale și comportamentale greșite este extrem de dificil. 

Faptul că nou-născuții sunt familiarizați cu glasul și chipul părinților, încă din perioada intrauterină, este confirmat de cercetările de neonatologie, care au arătat că, la doar 20 de secunde de la naștere, nou-născutul întoarce instinctiv capul spre glasul mamei sale, în proporție de peste 80% și spre medicul sau moașa care în ține în brațe, doar sub 20%. Mai mult chiar, după 20 de minute, el are capacitatea de a imita gesturile mamei, zâmbetul, încruntarea, scosul limbii etc. 

În baza acestor cercetări și constatări, privind importanța gândurilor, cuvintelor, gesturilor și faptelor viitorilor părinți asupra formării și dezvoltării armonioase a copiilor lor, la întrebarea: când începe educația acestora?, răspunsul este: încă din pântecele mamei lor, ba chiar cu mult înainte. 

 

 

[1] Dr. Bruce LIPTON, Efectul lunii de miere. Știința de a crea Raiul pe Pâmânt, ediția a II-a, treducere din limba engleză de Monica Vișan, Editura For You, București, 2021, p. 105.

[2] Dr. B. LIPTON, Efectul lunii de miere, p. 105.

 

Sursa: doxologia




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Dar pentru MAMA - *** (CARTE)
 

Prezentare Dar pentru MAMA:

 
Ediție îngrijită de Mădălina Matic și Natalia Corlean
+++
Lista AUDIO
În lista de mai jos a cântecelor publicate în această carte puteţi găsi și linkuri către melodiile lor:
 

CÂNTECE despre Mama
 

 

Cântări închinate Maicii Domnului – Mama noastră a tuturor

Detalii despre carte / COMANDA



Renasterea Familiei si a neamului Romanesc - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
 

Prezentare Renasterea Familiei si a neamului Romanesc:

 

„Ca şi marii părinţi ai Bisericii, cuviosul observă că mai toate necazurile, neajunsurile, conflictele familiale şi chiar afecţiunile şi bolile nervoase şi psihice au aceeaşi cauză, patimile omului. Între acestea se deosebesc mânia şi pofta desfrânării, dar şi lăcomia pântecelui, slava deşartă şi iubirea de argint. Toate contribuie la sfărâmarea minţii omului, la dezorganizarea puterilor trupeşti până la epuizare, boală şi moarte.

Părintele Arsenie Boca ne arată că singura cale spre o renaştere a poporului nostru este lupta cu aceste patimi cu ajutorul Domnului, prin asceză şi rugăciune prin viaţă creştină conştientă că singurul scop al omului în lumea aceasta nu este altul decât dobândirea vieţii veşnice. Nu reforma politică este cea care ne poate salva observă părintele în paralelism cu istoria poporului lui Israel, ci numai renaşterea duhovnicească prin înţelegerea în primul rând a sensului familiei creştine.”

Virgiliu Gheorghe

 

Detalii despre carte / COMANDA



Atitudini - Revista de gandire si traire romaneasca - Nr. 80-2023 - *** (CĂRȚI)
 

Prezentare Atitudini - Revista de gandire si traire romaneasca - Nr. 80-2023 :

 

SUMAR Editorial: ADORMIREA PĂRINTELUI JUSTIN. CUM ADORM SFINȚII LUI DUMNEZEU
de Monahia Fotini 6 SF. IERARH PAHOMIE DE LA GLEDIN, ISIHASTUL POCROVULUI, LA 10 ANI DE LA AFLAREA SFINTELOR
 MOAȘTE18 PROTOS. AMBROZIE, EGUMENUL SCHITULUI POCROV: DESPRE MINUNILE SF. PAHOMIE ȘI CUM SĂ CEREM
 AJUTORUL LUI DUMNEZEU ÎN VIAȚA NOASTRĂ24 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „DACĂ SCRIPTURA ACEASTA A NOASTRĂ NU O TRĂIM CÂTUȘI DE PUȚIN,
 CREȘTINISMUL SE VEȘTEJEȘTE“28 NUNȚILE MINUNATE
PĂRINTELE JUSTIN ȘI ÎNLĂNȚUIREA MINUNATĂ A DRAGOSTEI SALE32 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: „PREZENT!“ LA 10 ANI DE LA ADORMIRE40 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – SIMBOL AL MĂRTURISITORILOR DIN TEMNIȚELE COMUNISTE
de Pr. Prof. Vasile Păvăleanu45 MAICA STAREȚĂ JUSTINA: SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ – 10 ANI FĂRĂ PĂRINTELE JUSTIN51 RADU GYR: MARTIR ȘI GENIU POETIC MĂRTURISIRI DE FAMILIE58 „HOMO CONNECTICUS“ ȘI SCLAVIA BIOMETRICĂ SURPRIZELE VIITORULUI SUB IMPACTUL NOILOR TEHNOLOGII62 LUPTA ORTODOXIEI ÎMPOTRIVA ANOMALIEI. LEGEA IDENTITĂȚII DE GEN ȘI URMĂRILE EI69 CUM DEPĂȘIM DEPENDENȚA DE ALCOOL ȘI DROGURI
„MULȚUMESC, DOAMNE, CĂ TOTUȘI MAI SUNT ÎN VIAȚĂ ȘI CĂ NU AM AJUNS ÎN PUȘCĂRIE!“
MĂRTURIA LUI ANDREI75 IN MEMORIAM: GEORGE CUȘA.
EROU AL DEMNITĂȚII NAȚIONALE ANTICOMUNISTE85 „DUMNEZEU ÎNTOTDEAUNA ÎȚI ÎNTINDE PRIN CINEVA SAU PRIN CEVA O MÂNĂ DE AJUTOR“
DE VORBĂ CU DOAMNA GALINA RĂDULEANU92 „MĂICUȚĂ, SĂ TE ROGI PENTRU MINE!“ ÎN MEMORIA MAICII ELENA BAZILIAN
 de Ioan Mureșan, ASCOR Brașov99 NORII DE LÂNGĂ CURTEA NOASTRĂ PREGĂTIREA UNUI VIITOR CONFLICT MONDIAL
 de Aurelian Chirica

Detalii despre carte / COMANDA



Religia apostolilor - Crestinismul ortodox in primul secol dupa Hristos - Stephen De Young (CARTE)
 

Prezentare Religia apostolilor - Crestinismul ortodox in primul secol dupa Hristos :

 

Religia apostolilor. Creștinismul ortodox în primul secol după Hristos contestă afirmaţiile recente ale cercetătorilor că învăţăturile Bisericii despre Treime și divinitatea lui Hristos au fost evoluții ulterioare datorate Părinților și sinoadelor ecumenice... Deși pe alocuri provocatoare, această lucrare deschide noi căi de a interpreta și a înțelege Vechiul și Noul Testament, precum și închinarea noastră liturgică. Aceste noi căi indică întotdeauna spre Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe.”
† Joseph, Arhiepiscop de New York și Mitropolit al Arhiepiscopiei antiohiene din America de Nord„Cu această carte, pr. Stephen De Young nu doar că se aşază în fruntea luptei pe care apologetica ortodoxă o duce împotriva științei biblice seculare, dar ne face și nouă tuturor o favoare prin reconstituirea universului vechilor creștini, insuflând speranță unei culturi moderne blazate care caută cu disperare o lume re-vrăjită la care să poată participa pe deplin."
 Jonathan Pageau, The Symbolic WorldReligia apostolilor are mai multe scopuri. În primul rând, ea descrie contururile religiei iudaice în secolul I d.Hr. În mediul religios al ucenicilor și apostolilor lui Hristos, religia nu era pur și simplu o parte a vieții, ci o cuprindea întru totul. În niciun moment apostolii nu s-au considerat întemeietori ai unei noi religii. În schimb, au integrat direct întâlnirea lor cu Iisus Hristos în concepţia despre religie și viziunea contemporană asupra lumii.Această carte este o introducere sau prolegomenă la citirea, studierea și înțelegerea Noului Testament şi a Scripturilor ca un întreg, şi reunește interpretări și concepţii religioase din literatura perioadei celui de-al doilea templu (cca 515 î.Hr. – 70 d.Hr.). Abia în ultimele decenii, oamenii de știință au început să înțeleagă că literatura celui de-al doilea templu oferă un context important pentru modul în care înțelegem Noul Testament. Anterior, cercetătorii considerau de la sine înțeles că religia practicată de evrei în secolul I d.Hr. era identică cu religia practicată de iudaismul rabinic de mai târziu. Pur și simplu nu este adevărat. Iudaismul rabinic a înflorit abia în secolul V d.Hr., odată cu codificarea Talmudului. Creștinismul apăruse deja cu câteva secole înainte de iudaismul rabinic, care era în sine o reacție împotriva credinței și praxisului creștin." Stephen De Young

Detalii despre carte / COMANDA



Maica Domnului, „cununa frumusetii” - Omilii si canoane inchinate Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu - Sf. Andrei Criteanul (CARTE)
 

Prezentare Maica Domnului, „cununa frumusetii” - Omilii si canoane inchinate Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu:

Contribuția Sfântului Andrei Criteanul (660-740) la mariologie constituie o pagină cu adevărat glorioasă în istoria teologiei, imnografiei și liturgicii bizantine. Lipsa unei ediții în limba română a omileticii și a celei mai mari părți din opera imnografică a acestuia a împiedicat până acum o privire de ansamblu asupra acestei pietre de mare preț. În volumul de față se dorește o minimală recuperare a acestei lipse, prin publicarea împreună a omiliilor mariologice și a canoanelor dedicate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cunoscute prin intermediul Theotokarionului Sfântului Nicodim Aghioritul.

Detalii despre carte / COMANDA



Evanghelia slavei lui Hristos - Daniel Patriarhul BOR (CARTE)
 

Prezentare Evanghelia slavei lui Hristos:

 

Evanghelia slavei lui Hristos – Predici la Duminicile de peste an, ediția a II-aPrezentul volum, intitulat Evanghelia slavei lui Hristos, este alcătuit din cele 56 de predici la Duminicile de peste an și reprezintă o formă revizuită și îmbogățită a primei ediții apărute în anul 2016 la Editura Basilica a Patriarhiei Române. Toate textele prezentului volum, fără excepție, au fost revăzute de mai multe ori în decursul celor șapte ani de la apariția primei ediții.Astfel, unele fraze sau paragrafe au fost restructurate sau condensate, unele subtitluri au fost diortosite, iar unele pasaje din text au fost dezvoltate și îmbogățite prin aprofundarea învățăturilor de credință. În plus, această ediție a doua se distinge de prima ediție prin faptul că indică în notele subliniare bibliografia selectivă folosită la pregătirea acestor predici, fiind acordată o atenție deosebită referințelor patristice, pentru a evita astfel interpretări subiective sau individualiste. Cu acest prilej, au fost reținute în notele subliniare și unele citate din Sfinții Părinți și din unii teologi contemporani, citate care contribuie la consolidarea interpretărilor ortodoxe ale textelor biblice.
 
Detalii despre carte / COMANDA


Rugaciunea – candela a sufletului, rug aprins si scara catre cer - *** (CARTE)
 

Prezentare Rugaciunea – candela a sufletului, rug aprins si scara catre cer :

 

Rugăciunea – candelă a sufletului, rug aprins și scară către cerRugăciunea este izvor de bucurie și de putere spirituală, izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, este „respirația spirituală a sufletului”. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutățile vieții și să pregustăm încă din lumea aceasta tăria și bucuria Învierii și a vieții veșnice. Nimic nu poate înlocui rugăciunea și nicio activitate nu este mai de preț decât ea, fiindcă ea ne dă inspirație și putere pentru cuvântul frumos și fapta bună. Rugăciunea este biruința asupra înstrăinării omului de Dumnezeu, de sine însuși și de semeni, ea este izvor de bucurie și devine viața vieții noastre.Mărturie a celor enunțate mai sus stă și acest volum, intitulat sugestiv, în contextul Anului omagial – 2022„Rugăciunea – candelă a sufletului, rug aprins și scară către cer”, care, prin textele prezentate, oferă un bogat conținut teologic și confirmă rolul fundamental al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, aceasta fiind izvorul nesecat al cunoașterii prin har a lui Dumnezeu și al iubirii curate față de El, de cei dragi și de semeni.Preafericitul Părinte Patriarh Daniel

Detalii despre carte / COMANDA



Texte alese - Ioan Damaschin (CARTE)
 

Prezentare Texte alese:

 

Texte alese – Sfântul Ioan Damaschin– Studiu introductiv de Arhid. Lect. dr. Eugen Maftei. Selecție de texte și comentarii de Pr. Adrian Agachi  –În cartea sa de Memorii, părintele Constantin Virgil Gheorghiu mărturisea: „De la mama am învățat că poezia este o operă de utilitate publică. Poetul scrie versuri care nu sunt auzite doar pe pământ de oameni, ci și în cer, de Însuși Dumnezeu”. Continuând ideea anterioară putem adăuga că imnografia este, de fapt, o poezie cerească transpusă pe înțelesul oamenilor. Imnograful, spre deosebire de poet, își ia inspirația din experierea harului dumnezeiesc și traduce limba veșniciei în cuvintele noastre sărace, pământești. Vasile Voiculescu își încheia un frumos sonet cu următoarele cuvinte: „Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fier, / Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire”.Bun cunoscător al dialecticii și filozofiei antice, al scrierilor patristice și al dogmelor bisericești, Sfântul Ioan Damaschin (c. 676 – † 4 dec. 749) a strălucit și prin talentul său imnografic, un veritabil dar primit de la Dumnezeu. Această calitate deosebită a înfrumusețat nu doar cântările bisericești rămase de la el până în zilele noastre, ci și celelalte scrieri ale sale, fie că vorbim despre monumentala sa operă, Dogmatica, de lucrările împotriva ereziei iconoclaste, de cuvântările rostite cu diferite ocazii sau de tratatele sale cu o puternică influență filozofică.A scrie într-un mod poetic este dovada unui suflet transfigurat de bucuria trăirii alături de Dumnezeu. Și chiar atunci când lucrează în sfera dogmaticii, un domeniu care este caracterizat printr-un grad înalt de cunoaștere și redare precisă a termenilor, Sfântul Ioan Damaschin reușește să păstreze caracteristica poeziei. […]În textele cuprinse în volumul de față, Sfântul Ioan Damaschin ne vorbește despre tot ceea ce ar trebui să reprezinte poezia vieții noastre: legătura de iubire cu Dumnezeu. A iubi și a fi iubit pentru veșnicie este împlinirea supremă a omului și pentru aceasta a fost creat de Dumnezeu. De aceea, un mare poet ca V. Hugo nu a greșit când a spus că: „a pierde iubirea este uneori la fel de grav ca a-ți pierde sufletul”. Iar a pierde poezia propriei vieți înseamnă, uneori, a uita adevărata limbă a sufletului, cea a veșniciei.Editura Cuvântul Vieții

 

Detalii despre carte / COMANDA



Florilegiu patristic despre intelepciune - Alexandru Barna (CARTE)

 

Prezentare Florilegiu patristic despre intelepciune :

Florilegiu patristic despre înțelepciune– Selecție de texte, introducere și comentarii de preot asist. dr. Alexandru Atanase Barna –Editura Cuvântul Vieții continuă editarea unor fragmente de texte patristice, mai puțin cunoscute spațiului românesc, organizate tematic și comentate din perspectiva provocărilor actuale pe care fiecare creștin ortodox trebuie să le cunoască și la care să răspundă în mod armonios, atât prin educație, dar mai ales prin viață.Dincolo de intenția catehetică și practică, această colecție își dorește să îi invite pe cititori la o meditație teologică pe seama profunzimii textelor patristice și a modului în care Sfinții Părinți au problematizat odinioară, în contexte diferite, dar pe marginea acelorași provocări spirituale și intelectuale. […]Tema acestui volum este înțelepciunea, pe care Sfinții Părinți au cunoscut-o și interpretat-o în acord cu viziunea biblică asupra ei, fiind în permanență conștienți de faptul că adevărata înțelepciune este, de fapt, lucrarea lui Dumnezeu în istorie și în viața omului.La Sfinții Părinți, căutarea înțelepciunii se transformă dintr-o anumită filosofie, în sens de știință umană a înțelepciunii, într-o viață de bucurie, de credință, de descoperire a lui Dumnezeu, Izvorul înțelepciunii, și de pace, ca semn al unei renașteri spirituale și al unei experiențe superioare în viața duhovnicească a omului.Textele din acest volum oferă posibilitatea cititorului să guste, măcar parțial, din acea bucurie a vieții cu adevărat iubitoare de înțelepciune, adică iubitoare de Dumnezeu, în pacea pe care înțelegerea Adevărului o oferă omului nepătimitor. Editura Cuvântul Vieții

Detalii despre carte / COMANDA

 



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Noiembrie-2023.doc