Acoperământul Maicii Domnului
1 octombrie
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Octombrie 2023

 

Sumar:
- Arsenie. Viaţa de apoi - un film al naratiunilor mistificatoare
- Pana la canonizare, rastignirea Parintelui Arsenie Boca continua!
- Maica Gavrilia Papaianni a fost canonizata de Patriarhia Ecumenica
- Patriarhii si conducatorii Bisericilor din Ierusalim fac apel comun la pace
- STIRI EXTERNE - Octombrie 2023
- STIRI INTERNE - Octombrie 2023
- Diversitatea launtrică a primirii Cuvantului
- PS Ignatie despre opțiunea Cantemir versus opțiunea Benedict
- Patriarhul Ecumenic Bartolomeu formuleaza un Decalog al pastoratiei
- Akedia. Patima si remediile
- Anatomia sfinteniei
- Traficul de persoane, sfaturi practice pentru prevenirea acestuia
- Cunoasterea rationala si cunoasterea prin credinta (1)
- Criza dreptului si a justitiei in epoca postmodernismului. Contradictii maladive ale justitiei
- Argumente pentru o educatie teantropica
- DEPENDENTELE: Pr. Răzvan Ionescu, despre pericolele mediilor digitale
- Adevarul (poezie)
- Dar pentru MAMA - *** (CARTE)
- Prezenta si gandire - Hans Urs Von Balthasar (CARTE)
- Mai presus de Rasarit si Apus - Sf. Nicolae Velimirovici (CARTE)
- Parintii bisericii – Sfaturi practice pentru crestini - *** (CARTE)
- Armaghedonul și nimicirea antihristului. Cateheze la Cartea Apocalipsei - Athanasie Mytilineos (CARTE)
- Despre isihasmul bizantin si alte studii patristice - Dragos Bahrim (CARTE)
- Pidalion - *** (CARTE)



Tema lunii
Arsenie. Viaţa de apoi - un film al naratiunilor mistificatoare - Sergiu Ciocârlan
 
În urmă cu o lună, mai exact, în 4 septembrie 2023, a fost proiectat filmul „Arsenie. Viaţa de apoi” la Teatrul „Maria Filotti”, Sala Studio din Brăila, în prezenţa regizorului Alexandru Solomon. Regizorul face de la început câteva declaraţii importante: că el nu este creştin ortodox, că nu este vorba de un film despre părintele Arsenie Boca în sensul unei biografii, ci „e vorba despre noi astăzi şi în ce fel în icoana asta a lui Arsenie Boca se reflectă tot felul de lucruri, de nevoi, de necazuri”. Regizorul pretinde că filmul acesta „ne interesează pe toţi”. De ce? Pentru că e un semnal de alarmă la „felul în care religia a pătruns foarte tare în societatea românească”.

La ce se referă regizorul? El declară că e vorba despre manipulare şi despre „forţa instituţiei Bisericii, care este foarte puternică”. Acum se înţelege limpede că se referă la Biserica Ortodoxă Română şi că filmul, care are ca paravan chipul părintelui Arsenie, mizează pe o serie de naraţiuni inserate cu tâlc. Să vedem despre ce este vorba:

1. Naraţiunea Bisericii manipulatoare

Aşa începe filmul. Cu această primă naraţiune, în care Biserica, prin slujitorii ei, „manipulează” masele (ca să folosim limbajul de lemn al comunismului). ­Despre ce este vorba mai exact? Aflaţi în pelerinaj la Mănăstirea Prislop, în 2018, oameni de toate categoriile sociale asistă la discursul „incorect politic” al preoţilor care-i îndeamnă la luarea unei decizii în acord cu credinţa lor creştină atunci când vor vota la referendumul pentru familie. Oameni duhovniceşti, precum părintele Serafim Bădilă, avertizează, într-o secvenţă, asupra „asediului” la care conştiinţa creştină şi viaţa autentică a Bisericii sunt supuse prin intenţia legiferării căsătoriilor homosexuale. Însă tot acest discurs al Bisericii, care, prin păstorii săi, încearcă să-i trezească pe oameni, căci „riscul destrămării naţiunii române este unul extrem de puternic”, este interpretat în cheie ideologică. Imaginea aceasta de debut vrea să spună: iată cum Biserica îi determină pe români să voteze ca o „turmă”, după cum şi regimul comunist, în recenta istorie, îi „lămurea” pe cetăţeni. Biserica Ortodoxă Română de astăzi ar fi - după cum naraţiunea filmului dictează - o instituţie total nedemocratică, un simptom al patologiei comuniste de care societatea românească de astăzi suferă cumplit. Însă cum ar putea Biserica să tacă atunci când ideologia de gen îşi pune labele pe ea? Aici intervine regizorul: „Prin 2018 am simţit că mă sufoc. Prezenţa Bisericii era peste tot în viaţa publică”. Şi imediat se face trecerea la următoarea naraţiune.

2. Naraţiunea mitului salvator şi a Bisericii vinovate 

„Şi emblema acestei înfrăţiri - afirmă regizorul - era un călugăr chipeş: Arsenie Boca. Figura lui Arsenie, care murise în 1989, reapăruse în forţă în secolul XXI. Sub presiunea fervorii populare, Biserica s-a hotărât să-l recupereze. Şi, în cele din urmă, l-a propus spre canonizare.” Afirmaţia induce ideea că Biserica Ortodoxă Română s-a folosit de imaginea părintelui Arsenie ca de un instrument de control în spaţiul public. A lansat mitul salvatorului într-o nouă versiune, care a penetrat conştiinţele, mai ales că istoria românilor este înţesată de astfel de mitologizări. Chiar Partidul Comunist s-a erijat în salvatorul naţional în anii ’40-’50, dar şi mai târziu, în anii ’70-’80, când s-a reîntrupat sub forma naţionalismului ceauşist. De ce n-ar putea şi Biserica Ortodoxă Română să o facă - ni se sugerează - în virtutea acestei consubstanţialităţi cu comunismul? Dacă Biserica girează pelerinajele de la Pris­lop, unde este mormântul marelui duhovnic, iar părintele Arsenie Boca reprezintă „icoana speranţelor românilor”, atunci, în logica vizionării, înseamnă că Biserica întreţine nişte iluzii. Politica mitului salvator este una mincinoasă, aşa cum transmit imaginile, însă ea este extrem de eficientă, iar Biserica se face vinovată.

Chiar vizionat până în acest punct, documentarul proiectează acuzaţii grave. E clar că parabola lupului mâncat de oi, adusă în discuţie, reia toate aceste semnificaţii istorice din ultimul veac, care conduc la ideea că Biserica va rezista în pofida oricărui regim politic.

3. Naraţiunea „pelerinajului” şi a „adevărului despre Arsenie Boca”

Documentarul propune un pelerinaj. Regizorul selectează 20 de personaje dintre pelerini şi vrea să vadă prin ochii lor „de unde vine fascinaţia aceasta pentru Arsenie Boca”. „Pelerinii” au mintea colonizată cu tot felul de imagini pseudospirituale. Bineînţeles, rugăciunea lipseşte din autocarul „pelerinilor”. În schimb, avem karaoke, cu piese neoprotestante, în ritmul cărora unii se leagănă nostalgic. Fiind­că nu întâlneşti printre ei măcar unul cu o evlavie curată, fără coloratură pietistă, faţă de părintele Arsenie, începi să te întrebi dacă nu cumva documentarul acesta se adresează doar unui anumit segment sau are ca scop răstălmăcirea imaginii autentice a părintelui?

Desigur, nu e vorba despre un pelerinaj propriu-zis, ci despre o excursie care proiectează o anumită perspectivă asupra înţelegerii „adevărului despre Arsenie Boca”. Cu toate că, la început, regizorul declara că nu e un film despre părintele Arsenie, iată că, treptat, descoperim că suntem aşezaţi în faţa unei grile de lectură şi conduşi spre o anumită receptare. Cum trebuie să citim? Evident, după cum indică naraţiunea inserată. Cine ar fi părintele Arsenie? Ceea ce se desprinde din răspunsurile şi gesturile „pelerinilor” este chipul unui magician-impostor, al unui pseudoprofet, al unui om preocupat de propria sa imagine, pe care o cultivă în exces. Un „pelerin” a fost la mormântul părintelui Arsenie şi viaţa lui s-a schimbat. Cu ochi obiectiv şi rece, documentarul pare că ar vrea să pătrundă mecanismele acestei credinţe, însă eşuează la nivelul mult mai confortabil al ­fenomenului pietist. Sau poate că nici nu şi-a propus altceva.

Spre finalul filmului, un alt personaj, Cosmin, afirmă: „Mi-e antipatic pentru faptul că lumea îl consideră sfânt şi îl consideră o persoană care a făcut minuni, deşi nu e nici o dovadă clară că el a făcut ceva ieşit din comun. Mai auzisem câte ceva despre Arsenie de la mama, care e mare fan, dar majoritatea lucrurilor pe care le ştiu acum despre el le-am aflat de aici”. Toate aceste afirmaţii scot în evidenţă invitaţia la delimitare a noilor generaţii faţă de credinţa naiv-bolnăvicioasă a părinţilor. Pentru Cosmin, care este exponentul generaţiilor tinere, filmarea, cu forţa ei demitizatoare, a însemnat ieşirea din mit, eliberarea viitorului României din capcana aceasta a mitului Arsenie Boca.

Acesta să fie oare adevărul? Căci nu e vorba aici doar despre o nevinovată proiecţie artistică sau despre o simplă viziune subiectivă asupra societăţii româneşti. Poate că ar fi fost aşa, cât timp documentarul nu ar fi avut pretenţia de a prezenta o mitologie drept adevăr istoric.

4. Naraţiunea monahului impostor

Regizorul afirmă că „a adunat tot ce a putut în materie de documente despre viaţa şi opera lui Arsenie Boca”. A aduna documente nu este suficient. Mai trebuie să le şi citeşti, să le şi interpretezi adecvat, să ai „antene” pentru ele, fiindcă altfel s-ar putea proiecta o imagine falsă. Regizorul nu pare să aibă preocuparea aceasta. El vine cu o revoltă care trebuie să se traducă în demascare. Ce intenţionează el să demaşte? Minciuna speranţei românilor pe care Biserica o întreţine, minciuna acestui refugiu a cărui emblemă este părintele Arsenie Boca. Pentru a opera această demascare, regizorul utilizează materialul informativ al Securităţii, precum şi mărturii neverificate. La final, a fost întrebat dacă ştie că descrierea pe care o ­utilizează în film, referindu-se la părintele Arsenie, este a lui Dudu Velicu. A răspuns că şi în notele informative este adevăr. Aşa este, însă Dudu Velicu nu este un simplu informator, ci un agent de influenţă, capabil să creeze naraţiuni mistificatoare, cum a şi făcut-o în cazul părintelui Arsenie. Agentul de influenţă nu este mieluţ nevinovat, ci o minte perfidă şi capabilă să creeze ima­gini relativizante, imagini compromiţătoare. Ce să credem noi, la aproape opt decenii, când un regizor preia portretul celebrului agent de influenţă cu numele de cod „Viator”, şi, prin această lentilă securistă, ne invită şi pe noi să privim? Să considerăm că e pur şi simplu un tip neavizat?

Dar ce se vede prin această lentilă? Un monah impostor, om lumesc, plin de slavă deşartă, înconjurat de femei, incapabil de lucrare lăuntrică, care a creat în jurul propriei persoane un adevărat cult, având un impact magnetizant în genul marilor figuri ale ezoterismului şi practicilor oculte. Documentarul reafirmă, fără ezitare, toate aceste denunţuri de odinioară, trimiţându-ne cu gândul la practicile de tristă amintire ale comuniştilor în actualizare perpetuă.

5. Naraţiunea Bisericii compromise 

Documentarul aduce în discuţie binomul Biserica Ortodoxă Română-legionari şi Arsenie Boca-legionari. „Erau mulţi preoţi şi călugări legionari şi, în fine, ei se revendicau de la Ortodoxie”, afirmă regizorul. Arsenie Boca însuşi era simpatizant legionar. Toate aceste afirmaţii sunt făcute într-un anumit context, anume cel al vizitei la Poarta Albă. Căci iată ce face Biserica Ortodoxă Română - după cum transmit secvenţele filmului -, înalţă monumente unor „criminali”. Unul dintre „criminali” este părintele Justin Pârvu, cel care a iniţiat acest proiect. Şi părintele Arsenie este trecut pe listă. Biserica şi-i apără pe ai săi, chiar dacă sunt criminali, dându-le o aură de martiri. Cuvântul de ordine este „reabilitare”, aceasta este simbolistica monumentului, şi nimeni nu îndrăzneşte să acuze Biserica.

Această invitaţie la condamnarea eroilor şi martirilor acestui popor este evidentă în ima­ginile şi textele documentarului. Cineva din sală spune: „Un rău nu se absolvă cu un alt rău”. Adică nu te absolvă niciodată de vina de a fi fost legionar faptul că ai stat în temniţă, ai mărturisit credinţa şi ai luptat împotriva comunismului.

Tot acest amestec, din care nu lipseşte nici poetul Radu Gyr (cum altfel?), este menit să adâncească şi mai mult confuzia din mintea noastră. Nu, hotărât nu. Filmul nu este despre lămurire, despre o mai bună orientare prin istoria recentă, despre înţelegerea unor mecanisme de funcţionare a societăţii postdecembriste. Nici pe departe. Filmul este despre construirea unor naraţiuni mistificatoare în mintea românilor ­cuprinşi de o moleşeală istorică. Incapabili de reacţie, românii pot viziona un astfel de documentar, socotindu-l o „fereastră”, aşa cum vrea să spună regizorul, care avea nevoie de această „fereastră” pentru a respira. Însă noi, pe „fereastra” pe care o deschide documentarul, nu vedem decât adevăruri spuse pe jumătate livrate la preţ de adevăr istoric.

Concluzii 

În documentar sunt prezente şi alte linii de receptare. Nu lipseşte discursul anticlericalist, cu preotul în care nu mai poţi avea şi nu trebuie să ai încredere, aşa cum se exprimă un personaj, sau Catedrala Mântuirii Neamului în flăcări, aşa cum se încheie filmul, pe fondul unor mormăieli şi ritmuri de o sorginte bizară. Sunt utilizate cuvinte ale părintelui ­Arsenie, care, rupte din context, dobândesc o semnificaţie uşor de instrumentat.

Ceea ce înţelegem, în final, din vizionarea acestui documentar ­este că unii pot profita de un neajuns al nostru, al românilor, anume nerecunoaşterea propriilor valori. Din păcate, nu suntem dispuşi să ne asumăm valorile româneşti şi, de aceea, ele sunt astăzi expuse, vânate, atacate, târâte în vortexul controverselor. Aşa cum ne uităm astăzi la părintele Arsenie ţintuit, poate aşa am privit ieri la Mihai Viteazul şi la Mircea Vulcănescu. Dar, oameni buni, nu e vreme de privit cu mâinile în sân, ci e vreme de luat atitudine şi de apărat valorile româneşti. Mi-aduc aminte de un interviu de prin 2012 cu Ana Blandiana în „România literară”. Era întrebată ce să facem atunci când ne sunt atacate valorile, iar ea îndemna la „încăpăţânarea de a susţine cu disperare aceste valori”.

Ziarul Lumina



Pana la canonizare, rastignirea Parintelui Arsenie Boca continua! - PS Daniil Stoenescu
 

Fără îndoială că satana sau diavolul (reprezentat în pictura părintelui în scena Călugărul răstignit și în cea a Judecății particulare) – „Sărsăilă", cum îl numea Părintele -, nu s-a bu­cu­rat nici de predicile Părintelui Arsenie la Sâmbăta, nici de duhovnicia Sfinției Sale din mij­locul mulțimilor, nici de semnele și minunile din închi­soare și de la Canal (ade­ve­rite de martori), nici de smerenia adâncă a Sfinției Sale, precum nici de dragostea de Dumnezeu și de oameni, trăită la cea mai înaltă intensitate, prin nevoin­țe numai de Dumnezeu știute.

De aceea nu este de mirare faptul că, așa după cum de câteva ori iudeii au luat pietre în mâini ca să arunce după Iisus și împotriva lui Iisus (Ioan 8, 59; 10, 31; 11, 38), precum mai târziu împo­triva Sfântului Arhidiacon Ște­fan, ucigându-l, pentru că nu puteau răbda și accepta desco­perirea Revelației din sinedriu – Șederea Mântuitorului Iisus Hristos Cel mort și Înviat, în cerurile deschise, pe tron, de-a dreapta Tatălui (Faptele Apos­tolilor 7, 55-60); tot așa, nu ne mirăm nicidecum și nu ne vom mira de cei ce au făcut același lucru cu sfinții în viețile lor și cu Părintele nostru Arsenie în vremea noastră.

Maica Dom­nului a fost oarecând înjun­ghi­ată în obraz, în Icoană, în Mun­tele Athos, chiar de către cineva care purta haină neagră și lungă!

Până la canonizare, răstignirea părintelui Arsenie Boca continuă!

Dacă hulitorii și batjocoritorii de pe Golgota din Vinerea Patimilor se transferă pe internet (în „cărți” și „filme”), nu e nici o mirare!

Însă: „Vedeți că nimic nu folo­siți. Iată că lumea se duce după El." (Ioan 12, 19) – după Hristos în Ierusalim și după părintele Arsenie Boca la Prislop!

Apologia părintelui Arsenie Boca

Deoarece Sfântul Pă­rinte Antonie cel Mare, „Patriarhul monahismului or­to­dox", ne spune în Patericul e­giptean că „în tot ce faci, să ai mărturia Sfintelor Scripturi" (avva Antonie 5), rânduim la în­ceputul cuvântului nostru ar­hieresc, teologic și duhovnicesc, de apărare a preacuviosului Părintelui nostru Arsenie de la Prislop, spre știință, înștiințare și luare-aminte, acest cuvânt dumne­zeiesc din cărțile Regilor:

„A­tunci au luat filistenii chivotul Domnului și l-au dus din Eben-Ezer la Așdod. Apoi au ridicat filistenii chivotul Domnului și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua urmă­toare, și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, și rămă­se­se numai trunchiul lui" (I Regi 5, 1-4).

Și pentru că Sfântul Părinte Simeon Noul Teolog (946-1022), apărând cultul ortodox al părintelui său duhovnicesc, Cu­viosul Simeon Evlaviosul de la Mănăstirea Studion din Con­stantinopol, spune că: „Ci­ne nu este în comuniune cu sfin­ții contemporani lui, este lip­sit de comuniunea sfinților!", întrucât s-au ridicat în ultima vreme destui „Atoni" împotriva Părintelui Arsenie Boca și a cultului uimitor și copleșitor pe care marea majoritate a româ­ni­lor ortodocși o au față de Sfin­ția Sa, prin pelerinajele de la Prislop, Sâmbăta și Drăgănes­cu, adăugăm și acest fragment cunoscut, din Sinaxarul zilei de 15 august:

„Atunci s-a întâmplat unuia din numărul preo­ți­lor din legea veche, anume Ato­nie, de a ieșit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălțime după dumnezeiasca rânduială și pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinții A­pos­toli și mulțimea credincio­și­lor cu lumânări și cu cântări de Psalmi, înconjurând patul Prea­­sfintei Născătoare de Dum­nezeu, și, umplându-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, și a zis: «A­cesta este trupul ce a născut pe înșelătorul acela care a stricat legea părinților noștri! Vezi ce fel de cinste are?». Și fiind tare cu trupul, de mare mânie, s-a repezit cu sălbăticie și a aler­gat spre pat, voind să răs­toarne la pământ Preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Ma­ria. Dar, când mâinile lui cele îndrăznețe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sa­bia cea nematerialnică a izbân­dirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, și au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răc­nind și văitându-se cu amar." („Viețile Sfinților" pe luna august, Sinaxarul Praz­ni­cului A­dor­mirii Maicii Dom­nului).

„O smerită mărturisire ortodoxă de credință, exprimată plastic"

De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii și misiunii duhovnicești ale părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – și spațiului ninivitean românesc – plin cu oase omenești" (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâm­băta, Prislop și Drăgănescu, Sfinția Sa a fost precum „un semn care va stârni împotri­viri" (Luca 2, 34) – după cuvintele profetice ale Dreptului Si­meon, rostite în ziua Întâmpi­nării Domnului, către Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, cu referire la Prun­cul Mântuitor Iisus Hristos, adus la 40 de zile la templul din Ierusalim; „împotriviri" de care sunt pline dosarele de urmă­ri­re antihristică de la CNSAS, iar în ultimul timp gura lumii și gura iadului de pe internet.

Părintele Arsenie Boca a deranjat în timpul vieții și deranjează încă și mai mult după moarte! Părintele Arsenie Boca nu are nevoie nici de evlavia cuiva, nici de unanimitate și nici măcar de vreo canonizare. Părintele Arsenie Boca este ceea ce este: creștin ortodox bo­tezat; absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu; u­cenic al Sfântului Munte A­thos; ctitor spiritual al Mănăs­tirii „Brâncoveanu" de la Sâm­băta de Sus (căreia i-a dat au­ră) și stâlp de foc la Sfânta Mănăstire Prislop (căreia îi dă nimb).

Părintele Arsenie Boca a fost vreme de șase ani diacon al Catedralei Mitropolitane din Sibiu; preot vrednic al lui Hristos, duhovnic iscusit, pro­po­văduitor și trăitor al Evan­gheliei Domnului, slujitor în­flă­cărat și înlăcrimat al Sfintei și dumnezeieștii Liturghii, păs­tor de suflete, om al lui Dum­nezeu, mărturisitor și pătimitor pentru Hristos, în închisori și la Canal și pictor bisericesc, desfășurându-ne spre contemplare înaintea ochilor duhovni­cești – după „Cărarea Împără­ției" de la Sâmbăta și Predicile („Cuvinte vii") de la Prislop – „o smerită mărturisire ortodoxă de credință, exprimată plastic" (cf. Pisania), prin pictura bisericii de la Drăgănescu de lângă București.

Părintele Arsenie Boca n-a avut nici o condamnare politică și nici o condamnare canonică! Sfinția Sa a fost scos pe nedrept din mănăstire în contextul decretului 410 din 1959, printr-un ordin scris al Episcopiei de care aparținea atunci Sfânta Mănăstire Prislop, izgonit și aruncat în lume civil și dorind mereu să se întoarcă, împreu­nă cu maica Zamfira și cu obștea de monahii aruncată pe drumuri, la Prislop și nu în altă parte!

În cei 30 de ani de exil (1959-1989), precum Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos și vremea de pribegie, precum Moise în Sinai 40 de ani, mai înainte de revelația ru­gului aprins, părintele nostru Arsenie Boca și-a înțeles și și-a acceptat crucea rânduită și îngăduită de Dumnezeu prin oamenii Cezarului roșu de atunci. Dar părintele nu și-a întrerupt rugăciunea minții și rugăciunea inimii sau rugăciu­nea lui Iisus și închinarea în Duh și Adevăr, lucrare duhov­nicească și mistică filocalică care constituie proscomidia, mie­zul, esența și epicleza Litur­ghiei interioare.

De aceea, Sfin­ția Sa, începând de la Sâmbăta și Prislop și cu atât mai mult de la Drăgănescu și Sinaia, s-a în­vrednicit de haruri și harisme, de daruri duhovnicești deose­bite, de care puțini se învrednicesc cu adevărat într-o sută sau în sute de ani.

Străvederea cu duhul, cunoașterea, citirea și descoperirea gândurilor, dezvă­luirea trecutului omului și descoperirea profetică a viitorului omului, țării și lumii au fost și sunt lucrări ale Duhului Sfânt, care s-au manifestat din belșug în viața curată moral și sfântă duhovnicește a Sfinției Sale, în ciuda oricăror calomnii; în scri­e­rile pline de înțelepciune, cla­ri­tate, precizie, concizie și lim­pezime și în pictura străbătută de transparență în haruri și lumini taborice, care o fac unică în țară, unică în Ortodoxie și unică în lume, ca expresie estetică a Revelației dumneze­iești întemeiată pe Sfânta Scrip­tură și Sfânta Tradiție, cu nuanțe reale de originalitate și aplicare la omul modern, cu me­saj profund teologic, curat dogmatic, limpede ecumenic și nu lipsit pe alocuri de accente pro­fetice (care ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri).

„Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!"

Sfârșindu-și viața în exil la Așezământul monahal de la Sinaia în 28 noiembrie 1989, spovedit și cuminecat cu Sfin­tele Taine ale lui Hristos – precum Sfântul Ioan Gură de Aur în anul 407 la Comana, Sfântul Maxim Mărturisitorul în 662 la Lazica și Sfântul Simeon Noul Teolog la Mănăstirea Sfânta Marina în 1022 și atâția alți sfinți -, Arsenie Boca este un părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călău­zitor și o­cro­titor și un rugător fierbinte către Dumnezeu. Eu îl văd și îl socotesc pe părintele nostru Arsenie Boca ca pe unul dintre preoții sfinți ai Bisericii noastre Ortodoxe, purtători ai chivotului lui Hristos peste Iordanul istoriei, în spațiul nostru românesc (cf. Iosua 3, 14-17). Văzân­du-L și simțindu-L răs­tignit pe Mântuitorul Hris­tos în regimul trecut, vreme de zeci de ani, pe o cruce nevăzută mai mare decât cea de pe Caraiman, părintele nostru Ar­senie Boca a fost printre puținii – dacă nu chiar singurul, precum Sfântul Ioan Evanghe­lis­tul – care au stat cu deplină statornicie și cu desăvârșită verticalitate, lângă crucea lui Hris­tos, fără vreun compromis cu cei fără de Dumnezeu.

Cuvintele unui mare ierarh, rostite cu un veac în urmă: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!", se potrivesc întocmai și în cazul părintelui Ar­senie de la Prislop. Și poporul ține cu Sfinția Sa, pentru că-i confirmă sfințenia vieții; îi pecetluiește ortodoxia învăță­tu­rii și a spiritualității și îi sim­te și îi poartă pe umeri autenticitatea cultului și a evla­viei, până în pragul și în ziua „plinirii vremii" canonizării!

Urmașii răzvrătiților lui Core, Datan și Aviron împo­triva evidenței (Numerii 16, 1) însă, precum și discipolii tâlharului batjocoritor, răstignit de-a stânga Domnului (Luca 23, 39), singuri se osândesc pe ei înșiși, în fața lui Dumnezeu și a neamului românesc, spo­rin­du-și vina, împreună cu toți hulitorii, specialiști în pălmu­iri, cărora Iisus le răspunde pes­te veacuri: „Dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?" (Ioan 18, 23), pentru că la Judecata de Apoi se vor da pe față „gândurile multor inimi" (cf. Luca 2, 35).

 

Activenews

 




ACTUALITATEA religioasă
Maica Gavrilia Papaianni a fost canonizata de Patriarhia Ecumenica
 

Gherontissa Gavrilia (1897-1992) a fost o monahie ortodoxă de naționalitate greacă, cu viață sfântă

„Această maică, această femeie, a trăit cu adevărat în Hristos Domnul şi cu El! A trăit Poruncile Lui ca iubire şi nu ca nevoinţă! L-a iubit pe Domnul şi L-a văzut în orice faţă omenească și L-a slujit în orice suferind întâlnit în Cale!”

(Maica Siluana Vlad)

Mitropolia de Leros, Kalymnos și Astypalaia a anunțat la începutul lunii octombrie canonizarea Maicii Gavrilia Papaianni, o monahie de origine greacă, care a desfășurat o bogată activitate misionară și filantropică, informează Orthodoxia News Agency. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a luat această decizie în cadrul ședinței de lucru din 3 octombrie, prezidată de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, la o zi după ce s-au împlinit 126 de ani de la nașterea Maicii Gavrilia. Mitropolia de Leros, Kalymnos și Astypalaia i-a încredințat Mitropolitului Chiril de Rodos alcătuirea slujbei noii sfinte a Bisericii Ortodoxe. Mitropolia are în jurisdicție mănăstirea închinată Sfinților Arhangheli din Insula Leros, unde maica a trecut la Domnul și unde a fost înmormântată. 

Monahia Gavrilia s-a remarcat prin nemărginita dragoste față de aproapele care determinat-o să meargă în India și în Africa pentru a-i îngriji pe cei bolnavi. Cunoscută sub numele de „Asceta iubirii” sau „Maica bucuriei”, aceasta vedea în fiecare om, indiferent de rasă sau credință, chipul lui Hristos. Monahia Gavrilia Papaianni

S-a născut în anul 1897 într-o familie înstărită din Constantinopol, care a fost nevoită să se mute la Tesalonic, în urma schimbului de populație din 1923. După studii în Anglia, și-a deschis un cabinet unde îi trata gratuit pe cei săraci şi le dăruia o bună parte din banii câștigați. Împletind munca cu rugăciunea lui Iisus, îi vindeca pe cei care veneau la ea. După moartea mamei sale, a decis să rupă orice legătură cu viața obișnuită și a plecat cu o haină pe ea și cu Sfânta Scriptura, în India, unde s-a dedicat deplin slujirii celor bolnavi și săraci. La 62 de ani a intrat în monahism într-o mănăstire din Palestina. După tunderea în monahism a continuat călătoriile misionare în Africa și India, dar periodic se retrăgea în mănăstire. Ultimii 13 ani din viață i-a petrecut în Grecia natală mai întâi într-un mic apartament din Atena, apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Acolo a primit în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit „Sfânta Ana”- Mică şi a trecut la Domnul în anul următor, la data de 28 martie.

Maica Gavrilia Papaiannis și ecumenismul spiritual

La întrebarea pe care Maica Gavrilia o primea adeseori despre popoarele „țărilor dinainte de Hristos”: „De ce îi considerați pe indieni sau pe musulmani sau evrei ca fiind de-ai dumneavoastră?”, răspundea la modul cel mai firesc și simplu: „Pentru că Îl văd pe Hristos în ei… Mulți dintre ei acționează ca și cum ar fi călăuziți de Duhul lui Dumnezeu”[1]. Tocmai de aceea a fost caracterizată malițios și restrictiv, de unele persoane incapabile să o înțeleagă, drept „ecumenistă” sau „nonconformistă”. Însă atitudinea acestei personalități duhovnicești contemporane era generată de experierea „poruncilor lui Hristos ca iubire și nu ca nevoință!”, pentru că „L-a iubit pe Domnul și L-a văzut în orice față omenească și L-a slujit în orice suferind întâlnit în cale”[2].

Se naște în anul 1897, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol și, în urma tragicului „schimb de populație” din 1923, a fost nevoită să se mute la Tesalonic. Deși i se deschid largi perspective carieristice (fiind a doua femeie admisă la o universitate grecească), ea alege, potrivit chemării interioare, să slujească lui Hristos și semenilor: pleacă în Anglia cu doar o liră in buzunar, pentru a studia Chiropodia și Psihoterapia. În 1947 își deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, se întoarce în Grecia și, la Atena, își des­chide un cabinet de psihoterapie. Anul 1954 este momentul de cotitură din parcursul său spiritual, marcat de moartea mamei sale. Atunci a retezat și ultima legătură care o mai ținea atașată de viața firească pământească: „Dintr-o dată am murit… pentru lume. Singura cale care era deschisă în fața mea acum mă îndemna să fac pasul decisiv: Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor; după aceea, vino și urmează-Mi. Dar unde? Chemarea a venit cu totul neașteptat: India… Aceasta era destinația mea”[3].

În India a ajuns doar cu îmbrăcămintea de pe ea și cu o Scriptură. Aici va sluji leproșilor și săracilor din spitale și așramuri. În tot acest timp, deși în contact direct cu gurușii hinduși sau cu misionarii protestanți și catolici, n-a încetat să fie un martor fidel al credinței sale ortodoxe, replicând mereu: „Ortodoxia este lauda mea!”. După cinci ani petrecuți in India, în 1959, intră în Mănăstirea Sfintelor Surori Maria și Marta din Betania. Canonul rânduit de părintele său duhovnicesc Ioan prevedea doar lectura Evangheliilor și a „Scării” Sfântului Ioan Scărarul, lu­cru pe care îl face cu ușurință, cunoscând greaca veche. Patru ani mai târziu, sora Gavrilia primește schima mică, de la Părintele Amfilohie Makris în Patmos.

În cele doua decenii ce vor urma, monahia Gavrilia va alterna viața contemplativă din mănăstire cu un an de slu­jire misionară în Africa Răsăriteană și cu alți trei ani înapoi in India, alături de Arhimandritul Lazăr Moore, asistându-l la traducerea Psaltirii și a Sfinților Părinți în limba locală, la Uttar Prades. Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioada, să primească stăreția mănăstirii sale de maici, dar n-a acceptat.

Cei din urmă treisprezece ani de viață i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din mijlocul Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povățuind și vindecând mulțimile de oameni care o vizitau), apoi, pentru mai puțin de un an, în Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina. Ultimii doi ani de nevoință și-i va petrece într-o sihăstrie în insula Leros. Aici va primi, în 1991, schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Ana Mică. În anul următor, în ziua de 28 martie, va trece la cele veșnice. Pentru cei apropiați, acest moment a reprezentat o fereastră prin care au putut să privească înspre malul celălalt, unde era bucurie, era viață, așa cum fusese și petrecerea pământească a cuvioasei.

Dacă ar fi să încercăm să identificăm acele virtuți majore care au animat viața  duhovnicească a Maicii Gavrilia, cred că le-am putea sintetiza în trei. Pornind de la definiția lui Dumnezeu drept iubire, făcută de Sfântul Ioan Evanghelistul, și parcursul pământesc al maicii Gavrilia a fost un imn închinat dragostei divine și o ardere de tot, „un holocaust” închinat iubirii. Printre multele manuscrise găsite de către cei care s-au ocupat de biografia sa, se numără și un poem, care pare să descrie un itinerariu al inițierii în ascetismul iubirii, urmat cu încredere și consecvență, indiferent de geografia locului sau de configurația religioasă. „Tu m-ai prezentat prietenilor pe care nu îi cunoșteam/ Tu m-ai adăpostit în case care nu îmi aparțin/ Tu ai adus aproape ce era departe și ai făcut dintr-un străin un frate…/ Oriunde mă vei călăuzi,/ Tu, Același ești,/ Singurul tovarăș al vieții mele nesfârșite,/ Care de-a pururi îmi legi inima/ Cu lanțurile bucuriei a tot ce mi-e necunoscut./ Atunci când omul Te cunoaște, nimeni nu-i e străin / Și nici o ușă nu-i închisă/ O, împlinește-mi ruga să nu pierd niciodată/ Fericirea atingerii unuia în îmbrățișarea celor mulți”[4]. Dincolo de erudiția și talentul său în spațiul lingvistic, la nivel duhovnicesc, maica Gavrilia cunoștea foarte bine cele cinci „limbi” ale ecumenismului spiritual: zâmbetul, lacrimile, atingerea, rugăciunea și dragostea. „Cu aceste limbi poți călători în jurul lumii și toată lumea este a ta. Îi iubești pe toți la fel – indiferent de religie sau naționalitate, indiferent de orice. Poporul lui Dumnezeu este pretutindeni…”[5]

În al doilea rând, așa cum deja am anticipat, alături de dragoste și ca efect al acesteia, bucuria era un ingredient esențial pentru întreaga sa lucrare. Bucuria era un dar al Domnului care venea ca efect al harului – „bucuria Mea să rămână în voi”. Modalitatea de o a trăi ca un eveniment permanent era legată de rugăciunea și compătimirea la unison împreună cu ceilalți, însoțite de mulțumirea în fața lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplă. Când omul va iubi cu dragostea lui Dumnezeu și nu va mai judeca pe nimeni, ci îi va vedea pe toți ca unii care îl așteaptă pe Hristos, „cu bucurie, va primi bucuria lui Dumnezeu și o va da altor persoane… și vom începe să spunem: mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Și vom dansa de bucurie”[6].

Din iubirea pe care o nutrea, însoțită de bucuria lui Hristos, s-a înflăcărat și a devenit un misionar acolo unde oamenii Îl așteptau pe Hristos și, deși, poate, inconștienți de prezența Lui, lucrau virtutea sub oblăduirea Duhului Sfânt. Principiul misionar pe care îl stabilește se rezumă la calitatea și cantitatea de iubire pe care o dăruiește cineva, tuturor celorlalți, fără discriminare. Pentru ea, cea mai eficientă metodă de predare a Evangheliei era a iubi și a fi iubit. Nu forța calea nimănui, ci Îl lăsa pe Dumnezeu să i-o arate, ea doar se ruga.

Trecerea sa prin lume a fost discretă, dar a lăsat urme adânci în conștiința multora. Amintirea sa reverberează asemeni unui ecou: Iubește și urmează-I! Viața sa este o chemare continuă și o certitudine că Dumnezeu își păstrează și acum aleși care nu și-au plecat genunchii în fața zeilor acestei lumi secularizate și care trăiesc Evanghelia la fel de autentic și responsabil ca în vechime. Iar testamentul său prețios ne invită la un exercițiu de imitare: „Când voi pleca din această lume, așa cum o barcă nu lasă nici o urmă pe suprafața apei în trecerea sa, tot așa nici eu nu voi lăsa nici o urmă… Nu am mustrări de conștiință… Asta e nepătimirea. El mă conduce pe cale, iar eu Îl urmez, privind minunile Sale. Sunt doar un spectator”. În consecință, „Viața ei… este chemarea Lui… chemarea ei… Alegerea este a noastră”[7].

Radio Renasterea


[1] Maica Gavrilia – asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 7.

[2] Maica Siluana Vlad, Un model de admirat, în „Maica Gavrilia – asceta iubirii”, p. 5.

[3] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 50.

[4] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 11.

[5] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 290.

[6] Maica Gavrilia – asceta iubirii, pp. 345-346.

[7] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 624.



Patriarhii si conducatorii Bisericilor din Ierusalim fac apel comun la pace
 

Liderii comunităților creștine din Ierusalim, printre care și Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, au transmis un apel la pace și dreptate în contextul declanșării violențelor din Țara Sfântă.

Patriarhii și conducătorii Bisericilor din Ierusalim reamintesc importanța respectării Status Quo-ului istoric și legal al lăcașurilor sfinte și își exprimă solidaritatea cu oamenii din regiune, care suportă consecințele devastatoare ale conflictului.

Ei solicită liderilor politici să se angajeze într-un dialog sincer, căutând soluții durabile, care să promoveze dreptatea, pacea și reconcilierea.

Text integral:


Patriarhii și conducătorii Bisericilor din Ierusalim fac apel comun la pace și dreptate

Țara Sfântă, un loc sfânt pentru milioane de oameni din întreaga lume, este în prezent cuprinsă de violență și suferință din cauza conflictului politic prelungit și a absenței regretabile a justiției și a respectului pentru drepturile omului. Noi, patriarhii și conducătorii Bisericilor din Ierusalim, am subliniat în repetate rânduri importanța respectării Status Quo-ului istoric și legal al lăcașurilor sfinte. În aceste vremuri dificile, ne unim într-un glas, pentru a repeta mesajul divin de pace și iubire pentru întreaga umanitate.

În calitate de păstrători ai credinței creștine, adânc înrădăcinată în Țara Sfântă, suntem solidari cu oamenii din această regiune, care suportă consecințele devastatoare ale conflictului continuu. Credința noastră, care se bazează pe învățătura lui Iisus Hristos, ne obligă să cerem încetarea tuturor violențelor și activităților militare care aduc prejudicii atât civililor palestinieni, cât și celor israelieni.

Condamnăm fără echivoc orice act care vizează civili, indiferent de naționalitatea, etnia sau credința acestora. Astfel de acțiuni sunt contrare principiilor fundamentale ale umanității și învățăturilor lui Hristos, care ne-a implorat: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Marcu 12, 31).

Speranța și rugăciunea noastră fierbinte este că toate părțile implicate vor ține cont de acest apel la încetarea imediată a violenței. Le cerem stăruitor liderilor și autorităților politice să se angajeze într-un dialog sincer, căutând soluții de durată care să promoveze dreptatea, pacea și reconcilierea pentru oamenii din această țară, care îndură povara conflictului de prea mult timp.

În calitatea noastră de lideri spirituali, întindem mâna către toți cei care suferă și ne rugăm ca Cel Atotputernic să dăruiască mângâiere celor necăjiți, putere celor împovărați și înțelepciune celor aflați în poziții de autoritate. Facem apel la comunitatea internațională să-și reînnoiască eforturile de mediere a unei păci juste și durabile în Țara Sfântă, bazată pe drepturi egale pentru toți și pe legitimitate internațională.

Să ne amintim cuvintele Apostolului Pavel: «Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii» (I Corinteni 14, 33). În spiritul acestui mesaj divin, stăruim în îndemnul ca toți să lucreze neobosit pentru a pune capăt violenței și pentru a instaura o pace dreaptă și durabilă, care va permite Țării Sfinte să fie un far călăuzitor al speranței, credinței și iubirii pentru toți.

Fie ca Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu noi toți în aceste vremuri dificile.

Patriarhii și conducătorii Bisericilor din Ierusalim

 

Sursa: http://basilica.ro



STIRI EXTERNE - Octombrie 2023

 

UCRAINA: Moaștele Sfintei Teodora, la schimb cu rămășițele unor eroi naționali

Declarația comună emisă în urma ședinței comune a guvernelor Ucrainei și României, derulată miercuri la Kiev arată că moaștele Sfintei Teodora de la Sihla ar putea ajunge în posesia românilor. În declarație se stipulează că cei doi premieri au remarcat „importanța lucrărilor legate de organizarea căutării moaștelor Sfintei Teodora în Ucraina și a mormintelor hatmanilor Pylyp Orlyk și Ivan Mazepa din România”. Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august) a trăit pe vremea domnitorului Vasile Lupu. După trecerea la Domnul, trupul i-a rămas în peștera unde își petrecuse mare parte din sihăstrie, dar în timpul ocupației rusești a Principatelor Române a fost dusă la ansamblul mănăstiresc Lavra Pecerska din Kiev. Pentru obținerea acestor cinstite moaște au mai fost făcute demersuri și în anul 1992, la canonizarea Cuvioasei Teodora, însă fără succes.

GRECIA: O biserică și un cimitir din perioada Împăraților Paleologi au fost descoperite în Tesalonic

O biserică și un cimitir din perioada Împăraților Paleologi (1259 – 1453) au fost descoperite recent în Tesalonic în preajma intrării centrale a orașului, informează Orthodoxia News Agency. Arheologii Aikaterini Kousoulas, Anastasia Linda și Charilaos Guidis au anunțat descoperirea în cadrul unei conferințe desfășurate în orașul Komotini din Grecia. Arheologii au descoperit zidul estic al bisericii, un cimitir cu aproximativ 60 de morminte și mai multe monezi care au ajutat la identificare perioadei istorice. Pe bolta lăcașului de cult a fost identificată o frescă în care este reprezentată „Frângerea Pâinii”. Au fost descoperite mai multe fragmente dintr-o frescă în care a fost pictată Maica Domnului Platytera (Împărăteasa Cerurilor). De asemenea, a fost descoperită și Sfânta Masă. Cimitirul descoperit este de unul dintre cele mai mari identificate în cadrul Acropolei. Arheologii au stabilit pe baza dovezilor găsite că biserica a fost construită la începutul secolului al 13-lea.

GRECIA: La Atena a avut loc conferinţa internaţională dedicată centenarului Revistei Theologhia

La Atena a avut loc în perioada 11-14 octombrie o conferință științifică internațională, desfăşurată cu ocazia împlinii a o sută de ani de la înființarea, respectiv, apariția primului număr al Revistei ştiinţifice greceşti „Theologhia”. Evenimentul este organizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei. Tema centrală a lucrărilor conferinţei a fost  „Teologia ortodoxă pe drumul către realitatea imaterială a modernității târzii”. Tema face referire la schimbările aduse de progresul tehnologiei și inteligenței artificiale în viața de zi cu zi, dar și în viața socială, politică și culturală. Evenimentul a fost deschis de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Catedrala Mitropolitană din Atena, în prezenţa a peste 500 de persoane. A urmat alocuţiunea preşedintelui Greciei, după care Arhiepiscopul Ieronim al Atenei s-a adresat celor prezenţi şi a vorbit despre importanţa evenimentului. Arhiepiscopul Ieronim a subliniat în cuvântul său că „Teologia este indisolubil legată de cult”. La manifestări participă conducători şi reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe, preşedintele şi prim-ministrul Greciei, personalităţi, ierarhi greci şi alţi invitaţi din Grecia şi străinătate. Biserica Ortodoxă Românăa fost reprezentată la eveniment de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, precum şi de Părintele Gheorghe Holbea, Conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti. Revista științifică „Theologhia” a fost publicată în mod continuu din 1923, cu grija şi binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, ajungând deja la un secol de prezență în spaţiul teologic. Publicaţia reprezintă un patrimoniu valoros pentru cercetarea teologică la nivel internațional, precum și o mărturie istorică pentru teologia ortodoxă greacă.

BULGARIA: Veșmintele Sfintei Parascheva au fost primite la Veliko Târnovo

O raclă cu veșmintele Sfintei Parascheva a ajuns cu prilejul sărbătorii Sfintei Parascheva în Catedrala „Nașterea Maicii Domnului” din Veliko Târnovo, oraș în care moaștele cuvioasei au stat vreme de 155 de ani. Înaltpreasfințitul Părinte Grigorie, Mitropolit de Veliko Târnovo, a întâmpinat cu onoruri naționale delegația românească venită de la Brașov. „A trecut ceva timp de când am construit o biserică închinată Sfintei Cuvioase Parascheva, iar acum prin binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am primit ca dar un veșmânt al sfintei ce va rămâne permanent în catedrala noastră”, a spus IPS Grigorie. „Mulțumim Preafericirii Sale pentru darul de mare preț și suntem recunoscători Bisericii Ortodoxe Române pentru ca păstrează sfintele moaște și că ne întâmpină cu bucurie când venim în pelerinaj”, a subliniat ierarhul.

Ceremonia a început prin schimbarea drapelelor celor două națiuni, română și bulgară și a continuat cu slujba de Te Deum. „Acest eveniment este așteptat de locuitorii din Veliko Târnovo de ani de zile. Sfânta Parascheva este cinstită ca ocrotitoare și binefăcătoare a cetății, nu doar de locuitorii orașului, ci de întregul popor bulgar”, a spus Daniel Panov, primarul orașului Veliko Târnovo. Veșmintele au plecat din Brașov spre Bulgaria cu o delegație a Federației Transportatorilor și Serviciilor Publice din România. Manifestările au avut binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și a Preafericitului Părinte Neofit, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare, precum și ale Mitropoliților Teofan al Moldovei și Bucovinei, Naum de Ruse, Laurentiu al Ardealului și Grigorie de Veliko Târnovo.

SPANIA: Prima vizită oficială a unui Patriarh Ecumenic

În perioada 14-17 octombrie, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Constantinopolului - Noua Romă şi Patriarh Ecumenic, efectuează o vizită oficială în Mitropolia Spaniei şi a Portugaliei, informează ec-patr.org. Duminică, 15 octombrie, a participat la Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala „Sfântul Apostol Andrei” şi „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Madrid. Din delegaţia patriarhală fac parte Mitropolitul Emanuel de Calcedon, Mitropolitul Ierotei de Limnos şi Sfântul Eustratie şi Mitropolitul Dimitrie al Franţei. Patriarhul Ecumenic a fost întâmpinat sâmbătă, 14 octombrie, pe Aeroportul Internaţional Barajas din Madrid, de Înaltpreasfinţitul Părinte Visarion, Mitropolitul grec al Spaniei şi Portugaliei, sufragan al tronului constantinopolitan, şi de ambasadorul Greciei în Regatul Spaniei, Ilias Fotopoulos. Seara, oaspeţii au participat la o cină găzduită de regina Sofia a Spaniei şi de sora sa, prinţesa Irene a Greciei şi Danemarcei - ambele surori ale ultimului rege al Greciei, Constantin al II-lea († 10 ianuarie 2023). În Duminica a 21-a după Rusalii, Sanctitatea Sa a participat la Sfânta Liturghie săvârşită în catedrala greacă din cartierul madrilen Chamartin. Alături de ierarhii membri ai delegaţiei la slujbă s-au aflat prinţesa Irene, reprezentanţi ai corpului diplomatic şi numeroşi credincioşi greci, români, bulgari şi ucraineni, mai scrie site-ul oficial al Patriarhiei Ecumenice. „La finalul slujbei, Mitropolitul Spaniei şi Portugaliei a adresat un cuvânt de bun-venit Sanctităţii Sale, exprimând în cuvinte de dragoste fiască şi respect bucuria turmei pe care o păstoreşte şi subliniind că prima vizită oficială a unui Patriarh Ecumenic în Spania reprezintă un eveniment istoric”, notează ec-patr.org.
 
CANADA: Congresul tinerilor ortodocşi români din cele două Americi 

Organizația Tineretul Ortodox Român din cele două Americi (Romanian Orthodox Youth of the Americas – ROYA) a desfășurat în Canada, în perioada 6 – 9 octombrie, congresul său anual. Întrunirea a avut loc în apropierea Mănăstirii Înălțarea Sf. Cruci și Sf. Efrem cel nou din Mono, Ontario, la Centrul Bisericii Copte The Valley of the Mother of God Christian Retreat Center, se precizează pe site-ul Mitropoliei celor două Americi. La întâlnire au participat peste 60 de tineri din Statele Unite și Canada. IPS Nicolae și PS Ioan Casian au luat parte la acest eveniment. Mitropolitul Nicolae al celor două Americi a vorbit în predică despre faptul că „Hristos ne-a arătat un drum: intrăm pe ușa bisericii la botez, devenim creștini, și tot avansăm către Altar ca să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului, spre iertarea păcatelor și viața de veci. Deci noi nu căutăm teoretic veșnicia, veșnicia se oferă aici prin cuvântul Evangheliei, prin întâlnirea cu Hristos, în Biserică și mai ales prin hrănirea cu Trupul și Sângele Lui noi gustăm deja veșnicia”. „Voi trebuie să ieșiți din Biserică după Sfânta Liturghie cu înțelegerea și cu trăirea că îl duceți pe Hristos în lume, duceți veșnicia în lume. Noi îl oferim pe Hristos oamenilor prin cuvântul nostru, prin purtarea noastră, prin îndrăzneala de a mărturisii că suntem creștini”, a subliniat ierarhul.

ELVEȚIA: Mănăstire care înființează o școală românească pentru copii și adulți

Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Elveția a înființat de curând în apropierea sa Școala românească „Sfântul Grigorie Dascălul”. Clădirea viitoarei școli românești a fost cumpărată cu sprijinul Departamentului de Stat pentru Românii de Pretutindeni și urmează a fi renovată. Scopul școlii este de a contribui la păstrarea și afirmarea identității spirituale și culturale a românilor în diaspora. Întregul proiect urmărește dotarea și modernizarea spațiilor utile pentru a putea fi implementate diverse programe educative. A fost semnat deja un contract cu biroul de arhitectură care va realiza planurile de amenajare și transformare a clădirii. În cei zece ani de existență, mănăstirea din Elveția a derulat diverse manifestări cu caracter de promovare a patrimoniului românesc, activități de spiritualitate, educative, culturale, sociale și caritabile. O primă activitate din cadrul Școlii „Sfântul Grigorie Dascălul” va fi organizarea unor cursuri de muzică psaltică pentru copiii şi adolescenţi.

 

Linkuri la știri

Mitropolitul Iosif: Cuvioasa Parascheva este atât de populară în rândul românilor de peste tot! - Basilica
Episcopul Siluan al Ungariei și alți preoți români din diaspora în Top 100 Români de Pretutindeni - Basilica

 



STIRI INTERNE - Octombrie 2023
 
Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu statul Israel
Patriarhia Română își exprimă adânca îngrijorare cu privire la recrudescența războiului din Israel, ca urmare a atacului terorist declanșat în zorii zilei de 7 octombrie, atac soldat cu zeci de morţi şi sute de răniţi. Războiul reprezintă totdeauna o catastrofă socială cu urmări incalculabile în planul suferinței omenești și al pierderii vieții unor persoane total nevinovate. O catastrofă umanitară. De aceea, prioritatea cea mai înaltă, mai ales în contextul tragic prin care trece acum o altă țară devastată de război (Ucraina), o reprezintă găsirea unor soluții diplomatice menite să oprească escaladarea violențelor și a crimelor amorsate în atacul terorist din 7 octombrie. Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu statul Israel și cooperează cu autorităţile de resort pentru ca cei aproape 800 de pelerini români să revină acasă. 
Manualele de Istorie Bisericească Universală au fost lansate la Sibiu
Aula „Mitropolit Ioan Mețianu” a Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu a găzduit miercuri, 11 octombrie, lansarea noilor manuale de Istorie Bisericească Universală apărute la Editura Basilica a Patriarhiei Române, sub coordonarea pr. prof. dr. Viorel Ioniţă. La eveniment a fost prezent Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, coordonatorul volumelor de Istorie Bisericească Universală, pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, conducerea facultății sibiene, cadre didactice, preoți și studenți. Prodecanul Facultății de Teologie din Sibiu, pr. prof. univ. dr. Constantin Necula, a vorbit despre cercetarea academică din domeniul Istoriei Bisericești Universale la vechea și prestigioasa instituție de învățământ teologic din cetatea transilvăneană. Pr. prof. dr. Viorel Ioniță a vorbit despre nevoia de noi manuale la această disciplină de studiu, în care să se prezinte mai mult istoria Bisericilor Ortodoxe în cel de-al doilea mileniu creștin, despre eforturile depuse în editarea acestor volume la care au contribuit profesori de la facultăți precum cele din București, Sibiu și Cluj-Napoca, dar și despre celelalte manuale de Teologie din colecția Editurii Basilica a Patriarhiei Române. Volumele de Istorie Bisericească Universală au apărut în cadrul colecţiei de Tratate, manuale şi cursuri de Teologie de la Editura Basilica, la inițiativa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
 
Drogurile în rândul elevilor şi studenţilor, o problemă de securitate naţională
Vârsta consumatorilor de droguri a scăzut până la 10-11 ani, iar traficanţii dezvoltă noi metode de distribuire. Acest fenomen a devenit o problemă de securitate naţională, urmând să fie discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, convocat de şeful statului pentru data de 12 octombrie. În acelaşi timp, ministrul educaţiei, Ligia Deca, vorbeşte de pregătirea profesorilor pentru ca aceştia să recunoască semnele consumului şi dependenţei de droguri.  „(…) Este o problemă care preocupă din ce în ce mai mult societatea noastră şi mă bucur că există un interes crescut pentru a încerca să găsim soluţii pentru a combate acest flagel. Am decis să includ pe ordinea de zi a următoarei şedinţe a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării acest subiect. Efectele, amploarea, provocările societale ale consumului de droguri, mai ales de la vârste fragede şi în şcoli, sunt o provocare serioasă la adresa siguranţei individuale şi naţionale”, a spus preşedintele Klaus Iohannis, la deschiderea anului şcolar la Şcoala gimnazială nr. 162 din Capitală. Şeful statului a subliniat că „prin educaţie şi conştientizare se poate construi o barieră solidă împotriva acestor ameninţări”, astfel că „este vitală implementarea unor programe de sănătate în şcoli, care să le ofere elevilor toate informaţiile şi instrumentele necesare pentru a face singuri alegeri sănătoase”.
 
Icoana Panaghia Soumela sosește la București pentru sărbătoarea Sf. Dimitrie Basarabov
Atribuită Sfântului Evanghelist Luca, reprezentarea Panaghia Soumela este cea mai veche icoană cunoscută a Maicii Domnului. Mulți dintre cei care i-au adus cinstire au mărturisit că au primit ajutor în mod minunat de la Fecioara Maria. Denumirea icoanei este legată de numele unei vechi mănăstiri din Trapezunt (azi Trabzon, în Turcia) și al masivului pe care era zidită, Muntele Mela (negru, întunecat). Potrivit tradiției, icoana a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. După trecerea sa la cele veșnice, icoana a fost luată de ucenicul Anania care a dus-o în Biserica Maicii Domnului din Atena (de unde şi prima denumire de Ateniana). În 386, doi monahi din Atena au întemeiat Mănăstirea de pe Muntele Mela unde au adus această icoană. Mănăstirea Panaghia Soumela din Trapezunt a fost distrusă și reconstruită de mai multe ori, ultima edificare datând din 644. În pofida ocupării Trapezuntului de către turci, în 1461, monahii au rămas în continuare în mănăstire. Apoi, în 1924, când mănăstirea a fost distrusă și grecii deportați, monahii au ascuns icoana Maicii Domnului în ruine. Mai târziu, un călugăr pe nume Ambrozie a aflat-o și a dus-o în Atena. Păstrată în Muzeul Bizantin din Atena, icoana a ajuns în anul 1951 în actuala Mănăstire Panaghia Soumela din Grecia, construită în anul 1950. A fost ales ca loc de mănăstire Muntele Vermion din vecinătatea satului Castania deoarece amintește de frumuseţea sălbatică şi naturală a înălţimilor de pe Muntele Mela din Turcia. Icoana Panaghia Soumela constituie un simbol al grecilor din Pont, care au cerut mijlocirea Maicii Domnului în vremurile de opresiune. În fiecare an, în data de 15 august, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, o mulțime de pelerini din întreaga lume călătoresc la Mănăstirea de pe Muntele Vermion pentru a cinsti Icoana Panaghia Soumela. Românii vor avea oportunitatea să vadă această icoană la Catedrala Patriarhală, cu ocazia sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. O delegație greacă aduce împreună cu icoana, la hramul Capitalei, un fragment din moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Vezi detalii aici.
 
Academia Română, conferinţă pe tema „omul și societatea supertehnologizată”
Conferinţa din 19 octombrie va fi susţinută la Sala „Dalles”, de la ora 18:00, de acad. Ioan Dumitrache, secretar general al Academiei Române și coordonator al Centrului Național pentru Cercetarea Creierului. „Academicianul Ioan Dumitrache va prezenta unele aspecte privind tehnologia informației, relația dintre inteligența artificială și om, colaborarea între oameni și mașini, între mașini și mașini, învățarea automată. Subiectul central îl va constitui o analiză a calității vieții actuale a oamenilor, stimulată de prezența robotului ca ajutor al omului, fără a-l pune vreodată în pericol”, potrivit unui comunicat remis Basilica.ro.

„Acad. Ioan Dumitrache susține ideea că evoluția omului ca ființă inteligentă, privită din punctul de vedere al capacităților de dezvoltare a cunoașterii, al autoperfecționării, dar și al punerii în practică a teoriilor din domeniile științei și tehnologiei, evidențiază complexitatea și provocările ultimelor etape ale revoluției industriale din societatea hiperconectată”, mai precizează instituţia. Academicianul Ioan Dumitrache a subliniat că „știința și tehnologia s-au dezvoltat într-un proces de spirală, pe parcursul celor patru revoluții tehnologice, bazate pe descoperiri din domeniul utilizării puterii apei și a aburului, al motorului cu ardere internă și al electricității, al electronicii și calculatoarelor, până la automatizare, la integrarea calculatoarelor cu obiectele fizice prin rețele de senzori și elemente de execuție, la dezvoltarea sistemelor inteligente cu autonomie ridicată, la internet”.

Rugăciuni pentru cei adormiţi: Moşii de toamnă, în prima sâmbătă din noiembrie

Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea celor adormiţi în prima sâmbătă din luna noiembrie, zi cunoscută în tradiţia românească şi ca „Moşii de toamnă”.  De aceea, în toate lăcaşurile de cult va fi oficiată în ziua de 4 noiembrie, după Sfânta Liturghie, o slujbă de pomenire pentru cei trecuţi la Domnul. Biserica şi-a manifestat întotdeauna grija faţă de cei care au plecat în veşnicie, consacrându-le ziua de sâmbătă pentru pomenirea generală a morţilor, dar în special, sâmbăta dinaintea Înfricoşătoarei Judecăţi, Sâmbăta Rusaliilor şi prima sâmbătă a lunii noiembrie sunt rânduite pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor noştri cei din veac adormiţi, zile care poartă denumirea de moşii de iarnămoşii de vară şi moşii de toamnă. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, încă din vremea Sfinţilor Apostoli se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi cu nădejdea fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc. În privinţa aceasta sunt rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor adormiţi şi în Evhologhiul lui Serapion de Thmuis (Egipt) din secolul al IV-lea, în care se spune: „Te rugăm Dumnezeule şi pentru cei adormiţi, a căror pomenire s-a făcut, sfinţeşte aceste suflete, căci tu pe toate le cunoşti; sfinţeşte-i pe cei adormiţi în Domnul şi numără-i cu puterile Tale cele sfinte (îngerii) şi dă-le lor şi sălăşluire întru împărăţia Ta”. Despre obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei morţi sunt menţionări la Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile devin numeroase, dintre cei mai importanţi Sfinţi Părinţi poate fi menţionat Sfântul Ioan Gură de Aur.

 

Linkuri la știri:

Kievul nu mai recunoaște limba „moldovenească” - Basilica
„Eminescu, profesor de statistică”: O carte despre o perioadă necunoscută din viața poetului național - Basilica
 



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Diversitatea launtrică a primirii Cuvantului - Arhid. Lect. Dr. Răzvan Brudiu
 
Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului - Luca 8, 5-15)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!

Pildele rostite de Hristos reflectă în spiritualitatea ortodoxă atât chipuri ale Învierii, cât și o pregustare a Împă­răției lui Dumnezeu care „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36). Cu alte cuvinte, și noi ne naștem, creștem, lucrăm și murim în împărăția aceasta, dar vom ființa deplin doar în cealaltă. În cei trei ani și jumătate de activitate misionară pe pământ, mesajul propovăduirii Sale a fost concentrat asupra acestei îm­părății, iar în timpul Pătimirilor Sale, întrebat fiind de Pilat în urma procesului intentat de farisei împotriva Lui cu acuza că Se proclamă împărat, „Iisus răspunde: Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”.

Prin parabole, Hristos transmite o învățătură unică și absolută, dar cu numeroase nuanțe, surprize și paradoxuri. Părintele Ilarion Felea mărturisea că parabolele sunt asemenea ferestrelor unei case: luminează, lasă lumina să intre în camere și alungă întunericul. Iisus Domnul are de înfăptuit o misiune de tip universal și, prin urmare, se adresează, fără diferențieri, tuturor oamenilor, nerefuzând nici unui om binele pe care îl poate săvârși. Vorbirea în parabole e o soluție circumstanțială, adecvată exclusiv momentului prepascal și strategiei misionare a Mântuitorului de proclamare a mesajului Cerului. În Evanghelia după Ioan (16, 25) Hristos spune că „va veni ceasul când nu voi mai vorbi în pilde, ci pe față vă voi vesti despre Tatăl”.

În ceea ce o privește, Parabola semănătorului are privilegiul de a fi singura care a primit o interpretare integrală și detaliată din partea lui Iisus. De asemenea, este singura pildă la care toți cei trei evangheliști sinoptici atașează cuvintele, ca un apendice-atenționare: „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt. 11, 15; Mc 4, 23 și Lc. 14, 35). Această rostire se pare că își are originea într-un text din Vechiul Testament: „Așa grăiește Domnul Dumnezeu! Cine va vrea să asculte, să asculte, și cine nu va vrea să asculte, să nu asculte, căci sunt un neam îndărătnic” (Iz. 3, 27). Auzul este simțul pe care în Biserică îl numim ascultare. Din perspectiva părintelui Rafail Noica ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înțelegem ascultarea doar ca pe o disciplină: a asculta de cineva, însă esența constă nu în aceasta. Ascultarea, înainte de a fi o disciplină, este o auzire și un discernământ. Cercetările recente ale științei medicale au descoperit că, dintre cele cinci simțuri ale omului, auzul e cel dintâi care se dezvoltă și că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin țesuturile pântecelui mamei, născând o legătură între două lumi. Prin țesuturile placentare ale acestei lumi, învățăm în Duh să auzim și să deslușim Cuvântul, să tresărim la lumea lui Dumnezeu. Cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânța vieții, care va încolți și va rodi. Până la urmă, cultura tezaurizează ceea ce cultivăm, și ceea ce cultivăm, aceea devenim.

Prin cuvintele cine are urechi de auzit să audă, Hristos ne cere să avem o inimă curată și bună, și nu niște comportamente sau atitudini de moment. Urechile noastre trebuie mai întâi să audă cuvântul lui Dumnezeu, apoi să-l primească și în cele din urmă să-l păstreze în inimă cât mai mult cu putință, pentru a deveni „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri...” (Evr4, 12). În concepția lui Klyne R. Snodgrass, Parabola semănătorului este o descriere a diferitelor răspunsuri la auzirea cuvântului lui Dumnezeu și prezintă, cu siguranță, răspunsurile pe care le-a întâlnit Iisus în propria Sa lucrare misionară. Pilda avertizează împotriva auzului superficial, dar anticipează și auzul real și productiv. Adevărata auzire e cea care duce la acțiune, la fapte și nu trebuie să uităm că verbul ebraic šāmaʻpentru a auzi este adesea tradus prin ascultare.

Evanghelia de azi este un îndemn la schimbarea lăuntrică a omului. Mulți exegeți ai textului biblic vorbesc despre diferitele feluri de pământ în care sămânța cade, ea reprezentând diversitatea și calitatea sufletelor în care cuvântul lui Dumnezeu ajunge. Nu este întru totul adevărată această lectură tipologizantă. Nu ne naștem piatră sau pământ fertil, ci mai degrabă devenim. Textul ne prezintă, de fapt, patru etape sau stări sufletești care se regăsesc în viața aceleiași persoane, etape ale vârstelor lăuntrice.

Sămânța de lângă drum preînchipuie starea sufletească nehotărâtă și șovăitoare a omului care mereu întârzie când trebuie să ia o decizie, care tot timpul se gândește mult și bine, care neîncetat așteaptă și de fiecare dată amână decizia de a-L urma pe Hristos și de a-și schimba viața. Potrivit lui Andrei Pleșu, expresia lângă drum indică ­locul derapajului, al incapa­cității de a avansa metodic, consecvent, în țesătura unui discurs. Acceptabilă e însă și o interpretare inversată: nu poți înțelege dacă nu abandonezi itinerarul logicii obișnuite, ci cuvântul trebuie căutat și când nu-ți apare în drumul tău, trebuie căutat și dincolo de cărarea deja bătătorită. Sămânța e bună, cuvântul lui Dumnezeu e bun și nu Îl putem învinui de insuccesele și eșecurile noastre. Starea necre­dinței pe care o trăiește omul recent e activată și susținută de cultura spectacolului. Ce înseamnă aceasta? În viziunea lui Mario Vargas Llosa înseamnă cultura unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra și a scăpa de plictiseală a devenit singura pasiune, unicul motor și scop. Acceptarea tendințelor și transformarea acestora, fără nici un filtru, într-o valoare supremă, antrenează consecințe neaștep­tate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității (și aici ne gândim la faptul că frivolitatea înseamnă un set de valori răsturnat, unde forma contează mai mult decât conținutul și apa­rența mai mult decât esența, iar emoția are rol covârșitor). Ne dorim ca această lume să fie mai bună, însă pentru a se întâmpla acest lucru trebuie ca eu să „am o dorință arzătoare: să schimb lumea, schimbând un singur om - pe mine însumi” (Sfântul Sofronie ­Saharov).

Sămânța căzută pe piatră exprimă starea spirituală caracterizată de fragilitate și de lipsă de tărie. Sămânța crește repede, dar la fel de repede se și usucă, deoarece are o rădăcină firavă. Altfel spus, e un cuvânt primit cu neseriozitate. Părinții răsăriteni sunt aspri când vine vorba de emoții, deoarece aceștia susțin că nu există în ele nimic spiritual. Literatura filocalică realizează o deosebire clară între emoții, care sunt niște momente pasagere în viața omului, și stări care implică ideea de comunicare și de relație spirituală cu ceilalți. Viața duhovnicească presupune efort și sacrificiu, iar omului contemporan îi este indigestă ne­voința și lupta. Creștinismul de astăzi nu mai atrage prin asceză: să participi la slujbe lungi, să postești kilometric, să faci sute de metanii, să te rogi neîncetat și să te dăruiești întru totul celui de lângă tine. Când omul depune puțin efort, nu reușește să se schimbe, să se transforme. În acest sens, părintele Sorin Mihala­che susține că drumul credinței e destinat celor care au mo­tivație interioară și sunt dispuși la eforturi semnificative. E ca și tânărul care merge la un interviu pentru un loc de muncă: dacă e motivat intrinsec, adică dacă are pasiune, nu doar dorința de a câștiga bani, rezultatele sau roadele sunt mult mai evidente și consistente.

Sămânța căzută între spini reflectă starea omului care permanent e ocupat, care niciodată nu are timp, care de fiecare dată e grăbit. Omul e ca o cetate sub asediu. Spinii sunt, de fapt, grijile lumii acesteia, avuțiile și plăcerile vieții, adică poftele și pasiunile. Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din omiliile sale, nuanțează esențial: „Hristos nu spune lumea, ci grija lumii și nu spune avuția, ci înșelăciunea avuției. Căci poți fi bogat fără să te lași înșelat de bogăție și să trăiești în lumea aceasta fără să te lași înăbușit de grijile ei”. Este foarte evident că adicțiile sunt surse de stres. În acest sens, Sfântul Paisie Aghioritul oferă o soluție la îndemână: „Dacă vreți să scăpați de stres, sim­plificați-vă viața”. Industria marketingului din marile corporații încearcă să-l convingă pe om că are o nevoie pe care, de fapt, nu o are. Tentația îmbogățirii e ca o substanță halucinogenă care îl face permanent să își multiplice avuția și să crească tot mai mult consumul, uitând un amănunt important: cu cât convertește mai multă viață în bani, cu atât are nevoie de mai mulți bani ca să trăiască. De asemenea, plăcerile vieții intră în același peisaj dezolant din punct de vedere spiritual, și vedem cu ușurință cum cresc adicțiile digitale, de jocuri, de cumpărături și de consumul de droguri. Ovidiu Hurduzeu consideră că aceia care poartă numele lui Hristos sunt chemați să mărturisească o lume așa cum ar trebui să fie și să refuze lumea așa cum este. Economia nu este o extensie a tehnicii, ci o prelungire a vieții în comunitate, viață care nu poate fi înțeleasă în afara vieții în Hristos. Din nefericire, economismul a devenit o religie care vinde iluzia bunăstării pământești.

Sămânța căzută pe pământul cel bun indică starea sufletească a celor cu inima curată și bună, adică sinceră și generoasă, a celor cu mărime de suflet (Sfântul Paisie Aghioritul). Inima curată și bună se manifestă prin rodirea cuvântului Evangheliei: față de Dumnezeu prin rugăciune și față de semeni prin fapte bune. Această inimă este golită de duhul lumii acesteia, de tendințele ideologice și de civilizația spectacolului. Psihologia actuală ne atrage atenția asupra faptului că bunurile materiale, plăcerea și divertismentul nu ne oferă fericirea, ci doar o falsă și distorsionată imagine a acesteia. E interesant de remarcat că numai în versiunea lucanică apare invocarea unei virtuți, și anume răbdarea. Andrei Pleșu afirmă că „răbdarea hristică e un fel de a credita irealizabilul, de a aștepta răsplata capătului de drum. Până la obținerea ei, omul trebuie să rămână în așteptare, fără să dorească rezultate și beneficii imediate, și să aibă nădejdea că Hristos îl va răsplăti”. După părintele Savatie Baștovoi, răbdarea „este rodul lepădării de griji, iar lipsa grijilor aduce îndepărtarea de patimi. Orice patimă aduce cu sine griji și frământări, regrete și așteptări care fac sufletul nerăbdător. Nerăbdarea naște mânia, iar mânia alungă iubirea. Iată de ce răbdarea este temelia faptelor bune și leagănul unei inimi iubitoare”. Nerăbdătorul, neîmplinitul rămâne mereu pe lângă drum, e speriat de păsările trecătoare, e pârlit de arșita părerilor celor din jurul lui, e asaltat din toate părțile de provocările cotidiene și e cuprins permanent de grijile lumii.

Așadar, Cuvântul din această parabolă rămâne un antidot sigur și eficient în lupta cu cele trei stări ale căderii spirituale și singurul leac în transformarea vieții noastre prin practicarea virtuții răbdării, ca un bob de grâu așteptând credincios în pământ umezeala (lacrimile) învierii.

 

Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
PS Ignatie despre opțiunea Cantemir versus opțiunea Benedict
 

Episcopul Hușilor a explicat la un simpozion dedicat cărturarului Dimitrie Cantemir de ce „opțiunea Cantemir” este mult mai adecvată tradiției Ortodoxe decât „opțiunea Benedict”.

„Lumea despre care vorbește Dimitrie Cantemir în Divan este lumea păcatului și a dezmățului, a ideologiilor care transformă omul într-o ființă pur biologică, căreia îi este amputată dimensiunea spirituală”, a spus Preasfințitul Părinte Ignatie.

Soluția nu este evadarea din lume

„Nu am greși foarte mult, dacă am spune că lumea descrisă de Dimitrie Cantemir în Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu lumea este «o societate postvirtute», așa cum este cea în care trăim noi.

„Soluția nu este evadarea din această lume sau enclavizarea în grupuri «comunitare inventive, care să ne ajute să ne păstrăm credința și valorile într-o lume tot mai ostilă acestor valori» (cum propune Rod Dreher în cartea Opțiunea Benedict. O strategie pentru creștini într-o lume post-creștină – n.red.), ci transfigurarea ei”, a subliniat ierarhul.

„«Opțiunea Benedict», susținută de către gânditorul american ortodox Rod Dreher, este cea care, plecând de la exemplul Sfântului Benedict de Nursia (secolul V-VI), tânărul creștin dezgustat de atmosfera imorală și apostată de la valorile perene ale Evangheliei din cetatea Romei, propune retragerea în comunități de credință pentru a putea face față asaltului secularist al ideologiilor progesiste”, a explicat Preasfinția Sa.

„Deficitul acestei variante de evadare din fața tăvălugului războiului cultural progresist, la care asistăm, este sugerată chiar de artizanul Opțiunii Benedict, Rod Dreher, care compară dizidența creștinilor față de ideologiile totalitare ale progresismului și ale multiculturalismului unei societăți afectată de plaga corectitudinii politice cu „politica antipolitică” a dizidenților cehi ai lui Vaclav Havel.”

„Fragilitatea unei asemenea «opțiuni» a fost, consider, în mod clar devoalată de către profesorul Ioan Alexandru Tofan de la Facultatea de Filosofie din Iași”, a adăugat ierarhul, care l-a citat în continuare pe profesorul menționat.

„Opțiunea Cantemir” nu este ideologică

„Logica lumii, ideologică în adâncul ei, se păstrează în cartea lui Dreher: creștinul se definește plecând tocmai de la cei care îl alungă din cetate: este un anti-anticreștin, ajungând să se bucure tocmai de exilul în care se află. Strategia autorului doar mută comunitatea creștină în afara zidurilor, păstrându-i aparența unei lumi alternative, cu idealuri educaționale proprii și «postiri digitale»”, afirma prof. Ioan Alexandru Tofan în articolul „Ce mai este astăzi viața creștină”, publicat în „Dilema veche” din 17-23 august 2023.

„Soluția propusă nu produce decât o repliere, o ieșire din lume doar în scopul constituirii unei alte lumi, renunțând doar la temeliile politice clasice”, scria teologul.

„De aceea, «opțiunea Cantemir» mi se pare mult mai plauzibilă și mai în acord cu tradiția patristică a Bisericii Ortodoxe”, a afirmat în încheiere Preasfințitul Părinte Ignatie.

„Lumea și omul, descotorosindu-se de păcat, care dezbină și dezumanizează, va fi martora revelației adevărului că «este dar al lui Dumnezeu» și cu «crucea» dragostei Acestuia «pusă peste acest dar», pentru a sesiza că este «o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă»”, a adăugat ierarhul, citând din Teologia Dogmatică a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.

Creștinul este chemat să transfigureze lumea

„Concluzia cea mai adecvată pentru profunzimea și actualitatea opțiunii Cantemir o constituie cuvintele lui Horia Bernea: «lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin viețuire și spirituală prin materialitate»”, a încheiat Episcopul Hușilor. Cu alte cuvinte, nu suntem chemați nici să ne izolăm de lume, nici să ne opunem răului din ea, ci să recuperăm lumea prin trăirea în lume după legea lui Dumnezeu, care este legea firii și a Adevărului. Doar astfel vom putea să redăm lui Dumnezeu darul pe care ni l-a făcut: creația.

În acest sens, printre motto-urile prezentării părintelui episcop a fost și un citat din teologul Vladimir Lossky:

„Omul nu se mântuiește prin intermediul universului, ci universul este mântuit prin intermediul omului”.

 

- Prezentarea Preasfințitului Părinte Ignatie s-a intitulat „«Opțiunea Cantemir» sau «opțiunea Benedict»?” și a fost făcută în cadrul Simpozionului Național „Dimitrie Cantemir, cărturar și erudit spirit european”, organizat de Episcopia Hușilor cu prilejul Anului Cultural „Dimitrie Cantemir”.



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu formuleaza un Decalog al pastoratiei
 

La finalul lunii septembrie, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu s-a întâlnit cu monahii și clericii Mitropoliei Austriei și ai exarhatului din Ungaria și le-a vorbit despre rolul clericului în societatea contemporană. Patriarhul Ecumenic le-a cerut preoților fidelitate de neclintit față de tradiția Bisericii și slujirea oamenilor. În discursul său, Patriarhul Constantinopolului a formulat un „decalog pentru o aleasă pastorație”, într-o epocă, a spus el, în care semnele vremurilor îngreunează activitatea pastorală. „Ne propunem o slujire pastorală cu empatie și imaginație, cu încredere de nezdruncinat în harul lui Dumnezeu și în puterea libertății umane”, a subliniat Sanctitatea Sa, formulând sfaturile sale părintești către clerul și monahii prezenți.

Decalogul pastorației
  1. Vă reamintim și vouă cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Vrednicia preoțească este mare și minunată” (PG 62, 525-6). Vrednicia clericului este dispoziție sufletească și necesită jertfă și auto-sacrificiu. Trebuie să fiți exigenți cu voi înșivă. Și să nu uitați că în conștiința majorității semenilor noștri numele Bisericii este asociat în mod spontan cu sfințitul cler, iar critica la adresa clericilor se transformă în critică la adresa Bisericii.
  2. Repetăm și înaintea voastră ceea ce am spus adesea. Nimeni nu poate fi convins de o „preoție virtuală”, care caută să pară mai mult decât este, care cere în loc să se jertfească și să ofere. Evlavia ortodoxă cinstește profund pe preotul care nu aparține sinelui său, ci lui Hristos și fraților săi. Vremurile contemporane au nevoie de slujitori adevărați ai lui Hristos și ai poporului creștin.
  3. Preotul Dumnezeului iubirii este smerit, social, cu înțelegere și respect pentru personalitatea și sensibilitățile credincioșilor, niciodată neglijent, pesimist sau indiferent la durerea umană. Ca să folosim o imagine frumoasă din Pateric: preotului Celui Preaînalt nu i se permite să fie „pătrat”, ci trebuie să fie „rotund” ca „să alunece printre toți” (Avva Matoe, Patericul Mare). Este valabil pentru lucrarea preotului și cuvântul excelent al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Moartea numai unui singur suflet poartă în sine o pierdere, pe care n-o poate exprima nici un cuvânt” (PG 60, 40).
  4. Am declarat 2020 ca „an al reînnoirii pastorației și al purtării de grijă pentru tineri” (vezi Declarația patriarhală pentru Crăciun 2022) și i-am chemat întregul nostru cler sfințit și poporul să participe la sprijinirea acestui efort important și dumnezeiesc. Am subliniat că trebuie să ne nevoim pentru ca noua generație să înțeleagă importanța trăirii dumnezeieștii slujiri ca temelie pentru existența creștină. Vă chemăm astăzi pe toți preacucernicii clerici ai sfintei mitropolii a Austriei la o „mobilizare pastorală chenotică”, pentru a oferi tinerilor și tinerelor din parohiile voastre pe lângă „ajutor” și „adevărul” libertății în Hristos, în care sunt însumate toate lucrurile bune oferite omului de Dumnezeiasca Iconomie întrupată.
  5. O bună formare teologică, alături de o educație consistentă, facilitează lucrarea clericului, deoarece astfel poate cunoaște mai bine problemele omului contemporan și cultura sa, dar și perspectivele pozitive ale acestei culturi. Fiecare cleric slujește întotdeauna contemporanilor săi: întotdeauna slujește unor persoane specifice, niciodată omului ca termen general. Nu există „pastorație abstractă”.
  6. Utilizarea benefică a posibilităților oferite de fiecare cultură este o indicație a dinamismului vieții Bisericii. Atitudinea generală defensivă față de civilizație, ca și cum ar întoarce toate evoluțiile vremii împotriva Bisericii, nu corespunde misiunii acesteia în lume. Cert este, de asemenea, că preocuparea cu cultura nu înseamnă identificarea cu ea în orice aspect. Prin secularizare, Biserica pierde lumea. Totuși, lumea ca teren pentru mărturia creștină se pierde și când Biserica se închide în sine, când devine indiferentă față de lume. În mod evident, Biserica lui Hristos nu poate răspunde „datoriei neîntrerupte de re-evanghelizare a poporului lui Dumnezeu în societățile moderne secularizate” (Mesajul Sfântului și Marelui Sinod, 2), dacă nu iese înspre lume ca să-l întâlnească pe omul contemporan și ca glasul ei să ajungă la urechile și inima acestuia.
  7. Să ne amintim mereu cuvintele Apostolului Pavel: „Pot totul întru Hristos care mă întărește” (Filipeni 4:13). Nimic nu este propria noastră reușită. Totul este un dar și un har și se săvârșește de către Domnul prin voi în comuniunea Bisericii. Însă, colaborarea, dorința și efortul personal sunt esențiale. După cum zice cel între sfinți predecesorul Smereniei Noastre în tronul Bisericii Constantinopolului Ioan Gură de Aur „Precum focul are nevoie de lemne, tot aşa şi harul are nevoie de buna noastră voinţă ca pururea să fie nestins”. Este un mare titlu de cinste pentru clerici să slujească asemenea unor „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor. 3:9), Care dorește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (1 Tim. 2:4).
  8. Noi nu propovăduim un Dumnezeu ascuns în transcendența Sa absolută, un Dumnezeu „nemișcat” și impersonal, ci un Dumnezeu întrupat, Dumnezeu care „aducea pe pâmânt o dragoste” (Sf. Nicolae Cabasila), Dumnezeu Care, după cum s-a mai spus, „ne este mai apropiat nouă decât ne suntem noi înșine”. Biserica este calea prin care Dumnezeu lucrează mântuirea omului și a lumii, iar preoția este centrală vieții ei. Preotul slujește taina divino-umană a Bisericii și întreaga sa prezență și mărturie sunt o contribuție la realizarea euharistică a Bisericii în viața liturgică și în slujirea dragostei. Întreaga viață a Bisericii este hrănită de Euharistie. Întru aceasta și prin aceasta se descoperă orientarea ei doxologică și eshatologică.
  9. Biserica răspunde provocărilor contemporane experimentând și dezvoltându-și identitatea euharistică și eshatologică. Poziția centrală a Dumnezeieștii Euharistii și orientarea eshatologică a vieții sale feresc Biserica de absolutizarea formelor ei istorice, sociale și culturale. În Biserică, iubirea este „vinul cel nou”, care mereu distruge „burdufurile vechi” (Matei 8:17). Aici se află nucleul valorilor creștine care și astăzi au o amploare globală. Acestea sunt o expresie a etosului unității indisolubile a credinței în Dumnezeu și a iubirii față de aproapele, semenul și fratele. Această combinație de dimensiuni verticale și orizontale ale etosului este marele adevăr pe care Biserica l-a întruchipat de-a lungul întregului său parcurs istoric, conținut în cuvintele începătorului și desăvârșitorului credinței noastre.
  10. Viața clericilor trebuie să fie o mărturie concretă că aparținem Domnului, Care este „alfa și omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 22:13). Trebuie să numim cu glas mare „numele cel mai presus de nume” (Filipeni 2:9) al Domnului, singurul nume de sub cer „în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12). Să-L slăvim pe Domnul că ne învrednicește să slujim tradiția de Dumnezeu păzită a credinței, dragostei și nădejdii și să dăm mărturia cea bună despre harul său atotmântuitor și despre Împărăția cerurilor care va veni.



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Akedia. Patima si remediile - Pr. Adrian Agachi
 

“Akedia este relaxarea sufletului, dar o relaxare a sufletului care nu are în ea cele potrivite firii, nici nu stă cu vitejie împotriva patimilor. Căci ceea ce este hrana pentru trupul viguros, aceasta este ispita pentru sufletul viteaz” (Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 92). Dificultăţile pe care patima akediei (cunoscută mai ales sub denumirea de plictiseală, trândăvie) le aduce în sufletul omului sunt covârşitoare.

În general, akedia este văzută drept o moarte a sufletului. Spre deosebire de alţi demoni care încearcă să atragă sufletul spre folosirea în exces a unei anumite părţi a sa (fie a minţii spre mândrie, fie a poftei spre lăcomia pântecelui şi desfrânare, fie a iuţimii spre mânie), akedia aduce o moarte a întregului suflet. Moleşeala produsă de ea împinge sufletul spre disperare.

Akedia – moarte a sufletului

Omul cuprins de această patimă are o senzaţie acută de sufocare. Îi este pur şi simplu imposibil să ducă un lucru la capăt sau să rămână în singurătate. Deşi akedia este asociată în primul rând cu viaţa pustnicilor care trăiesc singuri, în ultima vreme a cuprins foarte mulţi oameni din lume. Asta şi din cauză că baza ei se află în trei elemente esenţiale, citate de Evagrie Ponticul: munca în exces, clima şi scrupulozitatea. Schimbările climatice ne pot oferi o stare de akedie, deoarece acolo unde se găseşte o căldură foarte mare, moleşeala fizică şi psihică se instaurează cu uşurinţă. Munca în exces ne împinge spre experierea acestei patimi, pentru că ne suprasolicităm mult corpul şi mintea. Într-o perioadă de criză, când oamenii lucrează cu până la 50% mai mult decât înainte, această patimă poate ataca cu uşurinţă un număr mare de persoane. Mintea omului lovit de akedie se întunecă, iar corpul simte o vlăguire continuă. Ne simţim lipsiţi de idei, cantonaţi într-un întuneric total, de unde nu mai vedem scăpare. Adăugând la aceste fenomene şi ratele bancare, precum şi probleme legate de familie, este uşor de înţeles cum ajungem în prăpastia deznădăjduirii. Cel de-al treilea efect se simte mult în viaţa oamenilor care creează. În lumea actuală, tot mai mulţi oameni sunt chemaţi să ofere produse creative: lucrări de artă, concepte noi sau opere originale. Creativitatea s-a transformat într-o calitate universală. De aceea, s-au înmulţit şi cazurile de scrupulozitate. Ne preocupă prea mult amănuntele şi prea puţin esenţialul. Prin urmare, nu este de mirare că patima akediei face atâtea victime printre oamenii pe care îi cunoaştem. Uneori, ne putem număra şi noi în această categorie.

Creştere a egoismului

În mod bizar, însă, nu întotdeauna akedia are efecte fizice precum somnolenţa, dorinţa de a evada din biroul ticsit de documente sau, pur şi simplu, disperarea. Câteodată se întâmplă să ne provoace un exces de zel. Dominaţi de disperare, ne dorim să luptăm până la moarte cu proiectele pe care le avem. Avva Evagrie subliniază: “Monahul pradă akediei este ager la slujire şi socoteşte drept poruncă propria lui satisfacţie” (Despre cele opt gânduri ale răutăţii, p. 93). Agerimea în slujire este o calitate foarte benefică. Ne ajută să ducem la bun sfârşit toate proiectele sau nevoinţele pe care le-am primit sau ni le impunem. Însă există pericolul ca toate aceste eforturi să slujească doar mândriei personale; propria noastră satisfacţie sau plăcere se transformă în poruncă absolută. Akedia ne determină într-un fel să considerăm că eforturile noastre sunt demne de cele mai înalte recompense. Astfel, ajungem exact în partea opusă a drumului nostru: ne mâniem pentru că nu suntem apreciaţi şi abandonăm lucrul început. Anticipând acest aspect, Avva Evagrie precizează: “Planta mutată în alt loc nu rodeşte, iar monahul vagabond nu va face rodul virtuţii” (Ibid., p. 94). Trebuie să înţelegem că atât în proiectele de serviciu, cât şi în nevoinţele ascetice, nu trebuie să abandonăm cu uşurinţă un lucru început, decât dacă observăm că facem ceva incorect. Dacă nevoinţa este exagerată, sau scopul pe care îl urmărim prin ea nu este benefic, atunci avem dreptul să o abandonăm sau să o regândim astfel încât să devină echilibrată. Altfel, este bine să nu lăsăm deoparte lucrurile pe care ne-am angajat să le facem. În schimb, trebuie să fim atenţi şi la cealaltă extremă: dorinţa de a le face pe toate. Mulţi oameni se consideră foarte buni în ceea ce fac, iar unii chiar au dreptate când afirmă acest lucru. Însă nimeni nu poate să ia mai multe sarcini decât are posibilitatea fără a cădea sub povara lor imensă. De aceea, înainte să începem o nevoinţă sau un nou proiect trebuie să ne gândim dacă suntem capabili şi avem timpul necesar pentru a-l duce la bun sfârşit. Dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci este bine să refuzăm noi provocări şi să ne străduim să împlinim ce avem deja în lucru. În caz contrar, akedia şi mândria ne vor lovi fără cruţare.

Remediile akediei

Aşa cum am observat, nu zelul excesiv ne vindecă de această moleşeală continuă a duhului nostru. Din contră, dorinţa de a face cât mai multe lucruri nu face altceva decât să ne mărească starea de disperare. Akedia nu piere sub noianul proiectelor, ci tronează deasupra lor. Ce să facem în acest caz? Să nu mai lucrăm? Nu vom putea să ne întreţinem familiile. Să lucrăm mai mult? Ne va cuprinde disperarea mai rău ca înainte. De aceea, Avva Evagrie recomandă următorul remediu: “Rânduieşte-ţi o măsură în orice lucru şi nu te abate înainte de a-l sfârşi” (Ibid., p. 95). Măsura în orice lucru este cea mai bună variantă pentru evitarea acestei patimi. Chiar dacă ea vine asupra noastră, nu va reuşi să ne clatine din drumul echilibrat pe care l-am ales. Nu trebuie să avem proiecte multe sau puţine, ci suficiente. Atât timp cât reuşim să păstrăm acest echilibru, nu ne vom supraîncărca de sarcini, dar nici de gândul că avem prea puţine atribuţii. De asemenea, după ce ne stabilim o măsură în lucrul pe care îl facem, este bine să îl ducem la bun sfârşit. Akedia ne va îndemna să luăm pauze prelungite sau să trecem la rezolvarea altor proiecte. Nicio variantă din acestea nu trebuie urmată. Dacă o ascultăm pe prima, ne vom plictisi enorm de proiectul pe care îl facem, în timp ce a doua ne va împiedica să finalizăm ce avem de făcut. Un alt sfat al lui Evagrie Ponticul vine în completarea celor spuse aici: “Akedia o tămăduieşte perseverenţa şi faptul de a face toate cu luare-aminte şi frică de Dumnezeu” (Ibid., p. 95). Perseverenţa nu trebuie confundată cu zelul excesiv. De asemenea, atunci când lucrăm la un proiect trebuie să o facem ca pentru Dumnezeu: cu multă atenţie şi rugăciune. Faptul că şeful nu ştie că noi lucrăm mai repede şi că astfel putem să luăm o pauză lungă de la muncă, nu înseamnă că facem ceva corect. Dumnezeu vede că umblăm în mod viclean. Pe de altă parte, atenţia în ceea ce facem este prioritară. Un om care nu mai este atent la modul în care lucrează nu ştie ce face în momentul respectiv. El se achită de sarcini fără posibilitatea de a gândi, ceea ce diminuează enorm orice reuşită şi eficienţă. În final, sfatul-cheie al Avvei Evagrie se referă la rugăciunea sârguincioasă: “Roagă-te cu înţelegere şi încordat şi duhul akediei va fugi de la tine” (Ibid., p. 95). Trebuie să înţelegem ce cerem, atunci când cerem. Dacă mergem să obţinem o mărire de salariu, prezentăm şi câteva argumente coerente. La fel şi în acest caz, atunci când ne rugăm, trebuie să ştim Cui adresăm cererea noastră, de ce alegem o anumită cerere şi, în final, să conştientizăm faptul că Dumnezeu hotărăşte dacă ea va fi împlinită sau nu. Încordarea la rugăciune este importantă, dar aceasta nu înseamnă înmulţirea excesivă a metaniilor sau adoptarea unei poziţii rigide. Înseamnă doar să cerem cu umilinţă izbăvirea până când aceasta va veni. Şi va veni întotdeauna, dacă păstrăm credinţa până la capăt.

 

Sursa: http://ziarullumina.ro

 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Anatomia sfinteniei - Pr. Constantin Sturzu
 

Închinarea la Sfintele Moaște nu este nici idolatrie – cum ne acuză, pe nedrept, unele confesiuni -, nici obscurantism, cum o mai etichetează unele minţi „luminate”.

Nu este idolatrie, pentru că noi nu cinstim pe Sfinţi sau Sfintele Moaşte în sine. Doar Dumnezeu este izvorul sfinţeniei. Harul dumnezeiesc poate sălășlui într-o persoană, în trupul ei sau în ceea ce rămâne din acesta după trecerea la cele veşnice. Închinătorul venerează, aşadar, când se apropie de o raclă cu Sfinte Moaşte, pe Dumnezeu Însuşi, pe Cel Care se „odihneşte întru Sfinţii Săi”. Minunile care se întâmplă celor care se închină cu credinţă şi se deschid spre a primi ajutorul lui Dumnezeu, da!, ele se petrec prin mijlocirea Sfinţilor ale căror Moaște le cinstim. Cei care contestă această lucrare nu fac decât să-L „limiteze” pe Dumnezeu, să-L facă „neputincios” în a lucra în și prin creația Sa.

Pe de altă parte, a acuza de obscurantism pe aceşti pelerini, a eticheta închinarea lor la Sfintele Moaşte drept un gest „macabru” făcut de „pupători de oase”  denotă un alt tip de îngustime. Aici e lesne de sesizat o viziune strict anatomică asupra omului care n-ar mai valora, după moartea sa, mai mult decât suma elementelor chimice din care este alcătuit corpul său (sau cadavrul, cum i se mai spune). Denotă o înjosire a trupului, o negare a demnităţii acestuia sau, în orice caz, o „excomunicare” a sa din relaţia cu sufletul.

Trupul şi sufletul nu pot fi abordate separat pentru că aparţin, în egală măsură, unui aceluiași om. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, insistă asupra legăturii strânse dintre suflet şi trup care se menţine chiar şi după temporara lor despărțire: „După moartea trupului, sufletul nu se mai numeşte simplu suflet, ci suflet al omului şi suflet al unui om anume. (…) Trupul e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman din pricina nașterii. Căci nu se numește trupul simplu trup, după despărțirea de suflet, ci trup al omului și trup al unui oarecare om, chiar de se corupe și se dizolvă în elementele din care este. (…) În amândouă, adică și în suflet și în trup, relația cugetându-se drept ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt părți ale întregii specii umane, înfățișează și aducerea lor împreună la existență și dovedește și deosebirea dintre ele după ființă, nevătămând în niciun fel rațiunile sădite în ele după ființă. Deci nu e cu putință peste tot a afla sau numi vreun trup sau suflet în afară de relația dintre ele”  (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, EIBMBOR, 1983, p. 100). Din acest punct de vedere, expresia trup neînsuflețit nu are acoperire teologică. Cel puțin, nu una totală. Pentru că, deși sufletul se desparte de trup, el continuă să rămână într-o legătură cu acesta, nu este o ruptură completă și radicală. De aceea este și reversibilă „ruptura” la învierea de obște.

Paradoxal – sau nu -, taman cei care contestă sfinţenia Moaştelor dau trupului, în această viaţă, o exagerată atenţie, ridicându-l, practic, la nivel de reper absolut. Are loc, aşadar, o extrem de curioasă balansare între maxima grijă (în viaţă) şi dispreţul total (la moarte) faţă de trupul uman. Dispreț care culminează în susținerea incinerării în locul îngropării trupului. O inconsecvenţă jenantă, explicabilă printr-o viziune materialistă, reducționistă asupra vieții umane. Numai credinţa într-un Dumnezeu al Cărui Fiu a luat firea omenească şi S-a întrupat poate fi sursa unei concepţii sănătoase asupra trupului nostru. Trupul este menit să ne slujească, în viaţă, iar la moarte să fie ca o sămânţă aşezată în pământ până la obşteasca înviere. Atunci, sufletul nostru se va uni iarăşi cu trupul de care este legat doar că, de data aceasta, trupul va primi alte însuşiri decât cele pe care le are acum, fiind unul „nestricăcios”. Ca un fel de anticipare a acestei învieri, ca o pregustare, Dumnezeu ne-a lăsat până atunci Sfintele Moaște.

 

 

Sursa: http://ziarullumina.ro




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Traficul de persoane, sfaturi practice pentru prevenirea acestuia
 

În contextul Zilei europene de luptă împotriva traficului de persoane, Federația Filantropia a Patriarhiei Române transmite un mesaj cu sfaturi practice pentru prevenirea acestei forme de crimă organizată. Aceste sfaturi se adresează atât posibilelor victime cât și potențialilor clienți, care – se arată în mesaj – nu plătesc doar un „serviciu” de care beneficiază, „ci și recrutarea, șantajarea, umilirea, abuzul și exploatarea acelei persoane”.

Text integral:


Traficul de persoane și sfaturi practice pentru prevenirea acestuia

Ființa umană este un unicat în universul întregii creații. Este podoaba și coroana tuturor făpturilor zidite de Dumnezeu, înzestrată cu darul libertății. Astăzi, în societatea secularizată în care trăim, constatăm cu durere că unii oameni, înstrăinați de Dumnezeu, cu sufletul pervertit și demni de compătimit, au pierdut simțul realității și sensul creștin și altruist al vieții.

Degrevându-l pe om de darul libertății și lezându-i demnitatea, acești infractori fac uz de tot felul de mijloace agresive și inumane de constrângere, de amenințare cu forța, de molestare și terorizare psihică, pentru a-i strivi personalitatea, influențând negativ modul corect de a gândi, simți și acționa în conformitate cu principiile morale de conduită ale societății civilizate și cu idealurile înalte și sfinte prescrise de învățătura creștină.

Din cauza acestui mod subversiv de perversiune și terorizare precum și a dimensiunii economice pe care o presupune, traficul de persoane este considerat a fi o „afacere”, de cele mai multe ori controlată de grupările de crimă organizată, care încearcă să obțină maximum de profit din ceea ce consideră a fi „bunul” acestei „afaceri”, respectiv victimele ce ajung să fie tratate ca o „marfă”.

Ce trebuie să facă o persoană pentru a evita să devină o victimă a traficului:

Ce trebuie să facă o persoană dacă este în pericol:

Nicio persoană nu trebuie să folosească serviciile unei victime a traficantului!

Clientul unei victime a traficului nu plătește doar pentru serviciile de care beneficiază, ci plătește și pentru recrutarea, șantajarea, umilirea, abuzul și exploatarea acelei persoane.

Folosirea serviciilor unei persoane exploatate, despre care beneficiarul cunoaște faptul că este o victimă a traficului de persoane, constituie o infracțiune și este pedepsită cu până la 3 ani de închisoare.

Vrem să subliniem cu acest prilej că  Biserica se implică efectiv în educația religios – morală a credincioșilor ei, în special a tinerilor, organizând întruniri cu aceștia, în cadrul orelor de cateheze și a lecțiilor de meditație religioasă, pentru a le orienta viața pe făgașul cel bun, prevenindu-i în fața unor asemenea drame și tentative periculoase, preîntâmpinând astfel, acest flagel și fenomen critic.



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Cunoasterea rationala si cunoasterea prin credinta (1) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

I. Cunoașterea rațională

   Rațiunea, este indisolubil legată de conștiință, conștiința de sine și conștiința dependenței de Dumnezeu și a credinței, conștiința existenței lumii create dar și de gândire și de cuvânt, de înțelepciune și înțelegere. Teologia, dar și filosofii raționaliști susțin că, rațiunea este una dintre formele conștiinței, mintea conștientă de sine, îndreptată asupra ei înșiși și conținutul conceptual al cunoașterii sale (Kant, Hegel). Rațiunea se exprimă în principii, idei și idealuri și este o însușire sau un atribut al sufletului omenesc.

   Conștiința cuprinde diferite forme: conștiința dependenței de Dumnezeu, conștiință de sine, conștiință de altul, conștiința existenței în general, rațiunea, contemplația.

   În această primă parte a studiului nostru vom analiza succint unul dintre elementele de conținut ale rațiunii, și anume, cunoașterea.

    În Dicționarul Explicativ al Limbii Române cunoașterea este definită drept: “Acțiunea de a cunoaște și rezultatul ei:

1. reflectare în conștiință a realității existente, independent de subiectul cunoscător;
2. faptul de a poseda cunoștințe, informații date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință.” (1),

iar în Webster: “Faptul sau condiția de a cunoaște:

1. Faptul sau condiția de a ști ceva cu un grad considerabil de familiaritate câștigată prin experiență sau contact sau asociere cu individul sau lucrul respectiv;
2. Cunoștințe, informații sau înțelegere teoretică sau practică cu privire la o anumită ramură a științei, artei, învățării sau a altei zone care implică studiu, cercetare sau practică și dobândirea abilităților;
3. Faptul sau condiția de a înțelege adevărul, faptele sau realitatea imediat, cu mintea sau prin intermediul simțurilor; percepție, cunoaștere, înțelegere;
4. Faptul sau condiția de a poseda prin înțelegere mentală pe baza instruirii, studiului, cercetării sau experienței adevăruri, fapte, principii sau alte obiecte ale percepției: faptul sau condiția de a avea informații sau de a fi învățat sau erudit;
5. Suma totală a ceea ce se cunoaște: întregul corp al adevărurilor, faptelor, informațiilor, principiilor sau altor obiecte ale cunoașterii dobândite de omenire.” [1] Principalul aspect care reiese din aceste definiții este relația dintre informație și cunoaștere, mai exact spus, faptul că informațiile, experiența și învățarea stau la baza cunoașterii.

    De-a lungul timpului, conceptul de cunoaștere a dat naștere unui mare număr de interpretări. Nu ne propunem o prezentare detaliată a concepțiilor filosofice despre cunoaștere Cu titlul de exemplu ne referim la opera a trei mari filosofi: Platon, Aristotel și Kant.

    La Platon, trecerea de la individual la general, de la fenomenal la esențial, vor fi analizate într-o veritabilă teorie a ființei, care în esență este o teorie a trecerii de la realitatea fenomenală în devenire la ființă. În concepția filosofică a lui Platon, ființa este distinctă și separată de realitate, iar cercetarea ideilor are loc în sine și pentru sine. Ideea că există ipostaze ale realității, separate de realitatea însăși, care marchează „teoria ideilor” este formulată pentru prima dată de Platon în dialogul Phaidon.

   La nivelul cunoașterii, dubla configurare a lumii, realitatea fenomenală, iar pe de altă parte lumea ideilor, așa cum este ea vehiculată în ontologia platonică, se regăsește și în concepția epistemologică a unei duble cunoașteri:

   În cazul opiniei, este vorba de credință, când se referă la obiecte, și conjunctură, când se referă la imaginile lucrurilor sensibile.

    În cazul științei, avem facultatea de a raționa, iar pe de altă parte intuiția intelectuală. Față de rațiune, care este o descindere de la idee, de la ființă către toate consecințele ei, și care este ipotetică și demonstrativă, intuiția intelectuală (noesis) are un caracter neipotetic, fiind act pur și simplu prin care se contemplă, rațional, inteligibilul, adică ființa, lumea ideilor. Modul în care subiectul cunoscător poate depăși lumea sensibilă pentru a avea acces la cea inteligibilă este o problemă de natură pur rațională. Mintea umană caută o rațiune pentru ordinea pe care o descoperă în tot ce formează lumea sensibilă. Diversitatea manifestată în datele sensibilității presupune un principiu comun care este „ideea”, concept similar ființei, singura care există.

   „Ideea” are o existență autonomă, fiecărei multitudini fenomenale îi corespunde o idee distinctă care în mod esențial este una dintr-o multitudine și care constituie o lume de unități diverse, existând tot atâtea unități diverse câte multitudini de idei există.

Pentru Platon, ideea are caracteristica ființei, fiind universalul prin care diversitatea sensibilă este surprinsă într-o unitate rațională. Exprimarea ideii prin definiție presupune parcurgerea mai multor etape de unificare a diversității în unități raționale din ce în ce mai vaste până la surprinderea esenței, care echivalează cu definirea ideii. La Platon, ierarhia ideilor ajunge la o ultimă identitate rațională, presupusă de toate celelalte idei, dar care nu mai presupune altceva decât Binele - idee unificatoare, temeiul existenței și al ființei alături de Adevăr și Frumos.

   Ideile și, implicit, ființa sunt eterne și imuabile, principii ale lucrurilor, dar și principii ale întregii cunoașteri. În consecință, știința presupune depășirea lumii sensibile și cunoașterea lumii ideilor, printr-un act de natură intuitivă a cărei posibilitate este indusă prin „teoria anamnezei”[2]

    Pentru Aristotel, cunoașterea se poate împărți în cunoaștere teoretică (în grecește "theoria"), cunoaștere practică ("praxis) și cunoaștere productivă ("poiesis"). Prima este cunoaștere pentru cunoaștere, a doua cunoaștere în scopuri practice și a treia cunoaștere în scopul de a face ceva.

   Cunoașterea teoretică este caracterizată de îndepărtare de lume și contemplație. Cuvântul grecesc "theoria" derivă din "theoros", cu semnificația de spectator (la o piesă de teatru). Așadar, această cunoaștere include domenii precum matematica, fizica și metafizica.

    Aristotel afirmă cu nu putem ști adevărul, dacă nu cunoaștem prima cauză. Cunoașterea științifică este dată prin cunoașterea cauzelor.

    Cunoașterea implică și adevărul. Pentru Aristotel Adevărul este corespondența dintre un enunț și realitate. Scopul cunoașterii este adevărul, iar criteriul adevărului este experiența. Adevărul enunțurilor teoretice rezultate din cunoașterea senzorială este relativ. Pentru Aristotel există și adevărul formal, necesar, apodictic care rezultă din raționamente logice și raționamente matematice. Într-un raționament demonstrativ apodictic, concluzia rezultă cu necesitate din premise. Un astfel de raționament este întotdeauna adevărat și corespunde cunoașterii care îmbracă forma universalului. Acest răspuns logic nu poate fi decât corect, iar celelalte încercări de a defini adevărul se anulează din punct de vedere logic. Referitor la raportul dintre existență și cunoaștere, Aristotel afirmă că: „există numai individualul, dar  noi putem cunoaște numai universalul”.

   Teoria cunoașterii la Aristotel este inseparabil legată de concepția sa ontologică și sistemul de categorii ale rațiunii pe care le propune. Un loc important în filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar și ca forma a gândirii logice adecvate structurii realului. Prin categorii, noțiuni de maxima generalitate, care exprimă cele mai generale elemente, însușiri și relații de ordinul esenței lucrurilor, omul cunoaște realitatea și o poate teoretiza rațional.

  Aristotel și-a propus să pună în evidenta noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condițiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul, relația, acțiunea, pasiunea, posesia și poziția. Cifra 10 este o rezonanță a filosofiei pitagorice. Aristotel nu cuprinde în tabloul categoriilor: efectul, cauza și mișcarea. Categoria mișcării este aparte de acest tablou și cuprinde cauza dar și efectul. Teoria categoriilor este foarte importanta atât pentru filosofia cât și pentru știința vremurilor noastre.[3]

  Pentru Aristotel cunoașterea este rațională și formală, deci implică și forme logice. Marele filosof este autorul logicii formale ce constituie și astăzi baza  cunoașteri și raționamentului științific.

   Părintele incontestabil al logicii este considerat Aristotel. El este autorul primului tratat de logică, înțelegând prin aceasta în special studiul raționamentului. Aristotel a denumit analitică (apodictică) partea care se ocupă cu raționamentul demonstrativ, cel care conchide din premise adevărate, dialectică, partea care se ocupă cu raționamentul probabil, și eristică, partea care se ocupă de raționamentul ce folosește premise aparent probabile.

    Corpul scrierilor de logică ale lui Aristotel (Organon), transmis prin tradiție de la finele antichității, este alcătuit din șase cărți: Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topicele și Respingerile sofistice.

  Rezultatul cunoașterii raționale este știința. Aristotel împarte științele în: științe teoretice, științe practice și științe productive sau poietice (lb.gr. poietike, de la verbul poieo – a face, a produce, a executa). Scopul imediat al fiecărei științe este de a cunoaște, dar scopurile lor ultime sunt: cunoașterea (științele teoretice), îndrumarea acțiunii (științele practice) și crearea de obiecte utile sau frumoase (științele productive). În mod normal dacă logica s-ar înscrie în această clasificare, ea ar trebui situată în categoria științelor teoretice, însă singurele științe teoretice sunt, după Aristotel, matematica, fizica, teologia/metafizica.

   Se pare că logica nu poate fi încadrată în nici una dintre aceste discipline. Logica este mai curând o parte a culturii generale, pe care oricine trebuie să o parcurgă înainte de a studia orice știință întrucât îi va permite celui care o studiază atent să construiască o argumentare corectă/validă. Cum remarcam mai sus, Aristotel atribuie doctrinei logice cuvântul Organon sau instrument (al științei), termen care a fost, în cele din urmă, conferit ansamblului operelor logice ale lui Aristotel.[4]

    Instrument valoros în dobândirea coerenței, rigorii și a credibilității, logica nu este doar privilegiul unor specialiști, ci un adjuvant al gândirii oricărui om care are despre sine pretenția de a fi numit cult sau educat. „Omul matur gândește corect în mod spontan, fără să-și dea seama. Dar studiul logicii aduce în lumina critică a conștiinței ceea ce se petrece fără să știm. În acest fel devine logica educatoare. Un lucru este a gândi pur și simplu și altceva este a fi conștient de operațiile gândirii. În lumina cunoștințelor de logică, procedeele gândirii noastre se precizează, se șlefuiesc. Ni se cere mereu să definim, să clasificăm, să demonstrăm, să combatem. Toate acestea pot fi făcute mai rău sau mai bine. Logica ne învață să le facem bine.”[5] Prin logică, gândirea noastră dobândește un plus valoros de claritate, consecvență, rigoare, corectitudine, suplețe și eleganță[6].

   Descartes, considerat întemeietorul concepției raționaliste moderne în cunoaștere,  în opera sa „Discurs asupra metodei”[7], propune o procedură prin care să se obțină cunoștințe adevărate. Pentru a face acest lucru, el propune realizarea acestuia prin îndoială, numind această metodă „metoda cartesiană”; inspirându-se din matematică și geometrie pentru dezvoltarea acesteia. Când autorul a dezvoltat-o, ambiția sa a fost să stabilească o metodă globală, adică una care să poată fi aplicată tuturor științelor. Aceasta constă din patru reguli, care trebuie să respecte ordinea indicată. Astfel, aceste reguli sunt: ​​dovezi, analize, sinteze și verificări.

  Immanuel Kant este filosoful care explică și demonstrează cum este posibilă cunoașterea, ci nu numai ce este cunoașterea. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui Rene Descartes și Leibniz, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume.

   În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic.

    În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.

    Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure intuiții apriorice ale intelectului stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective.

    Concepția despre spațiu și timp asumată de Immanuel Kant se regăsește formulată în partea întâi a Criticii rațiunii pure, în „Estetica transcendentală”. Sensibilitatea are două forme a priori (independente de lumea experienței):

    Cu ajutorul spațiului, subiectul cunoscător își reprezintă obiectele ca fiind situate în afara lui (ele au o anumită configurație, mărime, între ele există anumite raporturi), iar cu ajutorul timpului conștiința se intuiește pe ea însăși în stările ei succesive.

   În timp ce spațiul desemnează o ordine de coexistență, timpul desemnează o ordine de succesiune. Cu ajutorul celor două perspective de prezentare a conceptelor de spațiu și timp (expunerea metafizică și expunerea transcendentală), Kant argumentează în favoarea caracterului neempiric, a priori, totodată intuitiv, neconceptual al acestor două categorii puse în discuție.

   Timpul și spațiul nu dețin o existență reală, nu sunt obiective (sustrase întru totul subiectului cunoscător, așa cum considera Newton), ele nu aparțin obiectelor, ci mai curând ele țin de „constituția subiectivă a simțirii noastre.”

   Așadar noi percepem lumea potrivit unor forme sau structuri care nu aparțin lucrurilor însele, ci aparțin sensibilității noastre. Iată de ce lumea pe care o percepem, pe care ne-o reprezentăm, este o lume a fenomenelor, așa cum ne apar nouă, potrivit structurilor propriei noastre sensibilități. Fenomenul (opus lucrului-în-sine, esenței) nu trebuie confundat cu aparența, pentru că aceasta ar fi în măsură să ducă gândirea într-un impas: lumea ar risca să fie doar o iluzie, o himeră, o creație subiectivă de ordinul producțiilor onirice (vise).

   Kant a intenționat să evite capcana acestui idealism subiectiv extrem (prezent în filosofia lui George Berkeley). Spațiul și timpul sunt intuiții pure, forme a priori ale propriei noastre sensibilități, ele au atât o idealitate transcendentală, cât și o realitate empirică, în sensul că intervin în mod obligatoriu în experiență, condiționând orice percepție omenească. „Fără să aparțină lucrurilor în sine, fiind în schimb forme universale ale intuiției omenești, spațiul și timpul au deci o anumită obiectivitate, care ne permite să deosebim lumea fenomenală, ce ia naștere prin mijlocirea lor, de pura aparență inconsistentă sau de simpla iluzie”.[8]

    Kant a realizat cu adevărat o „revoluție copernicană” și în ceea ce privește problematica timpului și a spațiului: de la obiecte (lumea exterioară) către subiectul cunoscător (perimetrul subiectivității). Problemele au fost redefinite prin perspectiva facultăților de cunoaștere proprii omului: sensibilitatea (capacitatea/receptivitatea de a primi reprezentări prin felul cum suntem afectați de obiecte) și intelectul (facultatea cunoașterii care, prin intermediul categoriilor, prelucrează materialul brut al impresiilor sensibile). Nu „ce cunoaștem”, ci „cum cunoaștem” (limitele și sursele cunoașterii), reprezintă esența demersului kantian.

    Filosoful a transformat spațiul și timpul în cadre ale universului interior al subiectului, depășind astfel vechile teorii cu privire la cele două categorii filosofice. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a " fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere.

   Cunoașterea este posibilă și datorită categoriilor rațiuni ce pot avea un caracter constitutiv sau regulativ și care care se aplică cunoștințelor obținute din experiență cu ajutorul intuițiilor apriorice ale sensibilități, spațiul și timpul.

   Kant, consideră categoriile ca fiind exclusiv funcții ale rațiunii umane, aplicabile experienței și astfel cunoașterea realității este posibilă. Funcțiile logice ale judecăților trecute prin filtrul criteriilor transcendentale, adică analizate doar din punctul de vedere al conținutului lor a priori și nu și din cel al materiei perceptive a posteriori, dau tabelul cu douăsprezece categorii (judecăți) clasificate în patru grupe:
- după cantitate (universale, particulare, singulare),
- după calitate (afirmative, negative, infinite),
- după relație (categorice, ipotetice, disjunctive) și
- după modalitate (problematice, asertorice, apodictice).

  Distincția dintre judecata universală și cea singulară este transcendentală, la fel și cea dintre judecata afirmativă și cea infinită. Conform logicii generale, judecata singulară este universală, ea epuizează toate speciile genului ei, prin faptul că există o singură specie a unui anumit gen. În logica transcendentală, judecata singulară trebuie luată separat de cea universală, pentru că ele sunt trecute prin filtrul cantității. Astfel, judecata universală implică o pluralitate cantitativă, iar cea singulară doar o unitate cantitativă. La fel, în logica generală, judecata infinită este afirmativă, prin ea se afirmă ceva. Din punct de vedere transcendental, cele două judecăți nu sunt de același tip. Trecute prin filtrul calității, judecata afirmativă este finit-determinată, iar cea infinită este infinit-nedeterminată.

  Marele filosof consideră evidentă deducția categoriilor din funcțiile logice ale judecății, nemaifiind nevoie de o explicitare argumentativă. Categoriile sunt conceptele fundamentale cu care operează intelectul respectiv rațiunea, din care sunt derivate toate celelalte concepte secundare, numite predicabili. Acordul categoriilor cu funcțiile logice ale judecății, și astfel expunerea originii lor a priori, este numită de către Kant deducție metafizică.[9]

   Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

    Cunoașterea științifică modernă se bazează în general pe principiile raționalismului gnoseologic, așa cum am exemplificat mai sus cu doctrina unor mari filosofi, în sensul că orice cunoștință teoretică și adevăr științific trebuie să fie universal și necesar demonstrat și exprimat matematic și logic.

   Raționalismul este un curent filosofic, care apără că cunoașterea se obține din rațiune și nu, așa cum apără empirismul, din experiență. Raționalismul s-a dezvoltat în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar cel mai proeminent autor al său a fost René Descartes. Deși a fost dezvoltat în mare măsură de autori precum Spinoza și Pascal. Acest curent este opus empirismului, deoarece acesta din urmă ne poate conduce la înșelăciune și confuzie a simțurilor noastre. În schimb, raționalismul și, conform autorilor săi, este doctrina validă pentru a obține cunoașterea adevărată.

    Pe scurt, raționalismul propune că rațiunea este cea mai mare valoare în căutarea cunoașterii. Și pentru a scăpa de capcanele senzoriale, matematica devine disciplina principală în această căutare, întrucât, prin eșec, cunoștințele analizate sunt exacte.

    Încercând o sinteză, putem spune că raționalismul, ca doctrină filosofică a cunoașterii are următoarele caracteristici:
- cunoștințe pe care le obținem sunt bazate pe rațiune. Rațiunea, gândirea și demonstrația, sunt cele mai utile instrumente pe care le au ființele umane pentru a obține cunoașterea adevărată;
- aplicarea metodei aristotelice și cartesiene: cercetarea se desfășoară prin respectarea unor reguli specifice logicii formale și matematice din care adevărul rezultă cu necesitate.
- înclinația spre matematică și logica formală;
- metoda deductivă: Este vorba despre trecerea de la general la particular. Adică, prin respectarea regulilor generale care apar în diferite cazuri, se prezice sau se afirmă ce se va întâmpla într-un anumit caz. Prin premisele generale se obține concluzia.
- categorii și concepte apriorice, înnăscute, anterioare oricărei experiențe prin care sunt transformate în cunoștințe adevărate datele senzoriale și cele obținute din experiență. Există astfel de categorii pe care omul nu le obține prin experiență, prin cunoașterea senzorială a realității. Kant a demonstrat cum sunt posibile judecățile sintetice apriori, raționamente care se bazează pe datele experienței, dar devin cunoștințe prin aplicarea categoriilor apriorice ale intelectului și rațiunii.
- această capacitate a ființei umane de a cunoaște rațional, nu are limite și este sursa progresului, care nu a încetat de la începutul umanității. Totuși,  Immanuel și-a pus problema și a analizat limitele cunoașterii raționale. Antinomiile rațiunii sunt expresia acestor limite. Mai mult , reputați savanți ai vremurilor noastre au demonstrat științific limitele cunoașterii raționale de tip logic și matematic. Unul dintre aceștia este Kurt Godel.
- cunoașterea rațională nu se poate lipsi de informațiile obținute din experiență, senzații sau percepții, dar care sunt sintetizate de categoriile rațiunii și transformate astfel în cunoștințe. În acest sens Immanuel Kant afirmă că: „intuițiile fără concepte sunt oarbe, iar conceptele fără intuiții sunt goale”. În al doilea rând, Kant arată că „nicio cunoaștere a noastră nu precedă în noi experiența și cu ea începe orice experiență”.
  - relația dintre cunoașterea rațională și credință, în mod deosebit credința creștină. Cu toate că majoritatea promotorilor raționalismului modern credeau în Dumnezeu, aceștia au înțeles și susținut că rațiunea este mai presus de dogmele religioase inclusiv cele creștine. Raționaliștii afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase.

   Așa cum vom arăta în partea a doua a acestui studiu, au fost concepute metode de cunoaștere rațională a existenței lui Dumnezeu. Încercările de a demonstra prin metodele cunoașterii raționale, fără cunoaștere prin credință, existența lui Dumnezeu au dus de multe ori, fie la concepții panteiste și deiste, fie la insurmontabile antinomii ale rațiunii.

   Cu toate acestea cunoașterea prin metodele rațiunii a lui Dumnezeu nu poate fi ignorată deoarece rațiunea este un dar al lui Dumnezeu, o facultate a sufletului nemuritor, prin care omul se poate cunoaște pe sine , lumea creată transcendentul, pe Dumnezeu, dar numai în limitele rațiunii așa cu afirma și Immanuel Kant.

 

   Raționalismul nu este singura concepție filosofică privind cunoașterea.

   Empirismul ("test", "încercare"), este doctrina filosofică a testării, a experimentării,  conform căruia toată cunoașterea umană provine din senzații asupra realității. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei, concepte, categorii apriorice anterioare oricărei experiențe, sau că se poate cunoaște ceva fără referință la  senzații, percepții și experiență.

   Empiriștii susțin că la naștere intelectul este o tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel dobândim idei care nu au corespondent în experiență, cum ar fi ideile matematice sau cum putem avea conceptul de cauzalitate și în general cum pot fi formulate legile naturii.

    Printre cei mai de seamă susținători ai empirismului gnoseologic amintim pe John Locke, Francis Becon, Thomas de Aquino și David Hume.

Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne, potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație și experiment mai degrabă decât pe intuiție sau credință, adică pe cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori mai degrabă decât pe logica deductivă pură.

     Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la știință, atât științele naturale cât și științele sociale, care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi după caz confirmate sau infirmate folosind observația sau experimentul, cu alte cuvinte prin experiență.

     Empirismul a fost un precursor al doctrinei pozitivismului logic contemporan, cunoscut și sub numele de empirism logic. În ultimele decenii mecanica cuantică și constructivismul al cărui fondator este filosoful T.S. Kuhn au constituit niște provocări la adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează știința. Pe de altă parte, unii afirmă că teorii precum mecanica cuantică oferă un exemplu perfect pentru soliditatea empirismului; abilitatea de a descoperi până și legi științifice contraintuitive și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta aceste legi.

     Există și gânditori, teoreticieni care afirmă că nu este posibilă cunoașterea obiectivă care să conducă la adevăr obiectiv . Este vorba de concepțiile sceptice sau agnostice despre care vom spune câte cuvinte în cele ce urmează.

    Scepticismul[10] (din grecescul skeptios, care se traduce prin ’’căutător’’), este într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu se poate obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. Denumirea de scepticism este folosită și pentru a desemna o școală din filosofia antică grecească. Scepticismul se opune dogmatismului.

    Punctul de vedere socratic și platonic declara iluzorii și vane științele obiectului considerat ca flux neîntrerupt de schimbări și alterări, deveniri și dispariții. Doar ce este identic cu sine, cum ar fi generalul, poate pretinde o știință. Pentru vechii greci nu era posibilă o știință a naturii. „Binele este obiect de știință absolută și nu există știință cu putință decât a binelui”, afirma Socrate.

    Un sceptic global sau complet susține că oamenii nu au nici un fel de cunoaștere certă a realității deoarece orice adevăr rezultat din procesul cunoașterii este relativ și posibil de a fi contrazis, Un sceptic moderat susține că oamenii nu au cunoaștere în anumite domenii. De pildă nu pot cunoaște lucrul în sine așa cum afirmă Kant sau nu pot cunoaște pe Dumnezeu.

   Dintre cei mai cunoscuți susținători ai scepticismului menționăm pe Sextus Empiricul în antichitate și pe filosofii Michel de Montaigne, David Hume, Bertrand Russell, în epoca modernă.

   Cele mai importante argumente ale susținătorilor scepticismului sunt:

Argumentul dovezii

   Scepticii spun că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă în sprijinul enunțului ar avea nevoie ea însăși de o dovadă care trebuie la rândul ei demonstrată și așa mai departe la infinit, intrând într-un regres la infinit - fiecare pas cerând logic un alt pas.

    Criticii acestui argument susțin că există judecăți evidente prin ele însele, care n-au nevoie să fie dovedite și care folosesc la demonstrarea altor judecăți. La un moment dat putem respinge un element care până atunci fusese o presupoziție considerată adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive, cunoașterea se poate îmbunătăți nu trebuie să ajungem la defetism.

Argumentul echilibrului

    Scepticii spun că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunț, întotdeauna este posibil de găsit sau de construit argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro și contra se găsesc în echilibru iar o persoană rațională nu are mai multe motive să creadă că enunțul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.

Criticii acestui argument susțin că nu este adevărat că ambele seturi de argumente sunt la fel de bune, de convingătoare, de valoroase. Cu toate că ar putea exista două fețe ale aceleiași situații, de cele mai multe ori, una iese învingătoare din motive întemeiate, logice.

Argumentul definiției

     Ca răspuns la afirmația dogmaticilor că definițiile servesc pentru înțelegere și pentru învățătură, scepticii susțin că un obiect nu poate fi definit decât dacă este cunoscut în prealabil, prin urmare, definiția lui nu adaugă nimic la cunoașterea lui.

       Scepticii susțin că nu se poate defini totul, că trebuie să acceptăm și lucruri nedefinite și astfel, definiția nu este necesară.

   Există un paradox al scepticismului care demonstrează relativitatea acestei concepții asupra cunoașterii. Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu știu nimic se naște paradoxul scepticismului: dacă într-adevăr oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu poate ști că oamenii nu știu nimic.

   Cu toate acestea scepticismul ca și concepție filosofică și științifică nu poate fi ignorat, deoarece relevă limitele cunoașterii raționale, științifice asupra existenței. Noi nu putem cunoaște ființa lucrurilor, lucru în sine, ascunsul, misterul, ci numai ființarea, fenomenalitatea existentului. Kant, Heidegeer, Blaga se numără printre filosofii care au susținut și argumentat aceste adevăruri. „Taina nu poate fi ispitită”, subliniază părintele Teofil Părăian.

    Godel, celebrul matematician a formulat teorema imposibilității demonstrării necontradicției sistemelor formale cu mijloacele sistemului însuși. Prin urmare orice sistem argumentativ logic nu este niciodată complet , sau există cel puțin un enunț care contrazice premisele și lanțul axiomatic demonstrativ. Werner Karl Heisenberg, fizician al mecanicii cuantice, laureat al Premiului Nobel pentru fizică a formulat principiul incertitudinii potrivit căruia nu se poate cunoaște niciodată, în același timp și poziția și viteza unei particule elementare. Această teorie, la fel ca și celebra „constantă a lui Plank” demonstrează științific limitele absolute ale cunoașterii raționale.

   Așa cum vom arăta în partea a doua a cestul studiu Sfântul Grigorie Palama și teologia ortodoxă, afirmă, demonstrează că ființa lui Dumnezeu rămâne inaccesibilă, nu poate fi cunoscută de nimeni și nimic din ceea ce este creat. Dumnezeu se revelează cunoașterii numai prin energiile necreate, prin harul sfânt și bineînțeles prin revelația supranaturală, a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

   Idealurile cunoașterii raționale sunt:
       a. întemeierea sau demonstrația logică, matematică.
       b. certitudinea. Caracterul necesar și universal al adevărului rezultat din cunoaștere
       c. Orice formă de cunoaștere a realității trebuie să respecte principiile logice ale: identității, noncontradicției, terțului exclus și rațiunii suficiente
       d. obiectivitatea. Independența cunoștințelor față de subiectul cunoscător. Acest ideal este reformulat de fizica modernă cuantică care demonstrează că orice cunoștință cu privire la microcosmos se bazează pe interacțiunea dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut.

      Cunoașterea are un caracter unitar, fapt demonstrat din ce în ce mai mult de știința contemporan De aceea, în prezent diferențele doctrinare dintre raționalism și empirism, devin tot mai relative. Una dintre concepțiile care îmbină armonios cele două mari orientări în teoria cunoașterii este empirismul logic.

      Raționalismul și empirismul logic vremurilor noastre, concretizat în teoriile științifice și tehnologiile moderne au un caracter în general benefic pentru om și societate, ce nu poate fi contestat.

    Cu toate acestea, progresul științific și tehnologic modern considerat ca scop în sine și despărțit de credință are și efecte contrare omului și persoanei sale, creat după chipul lui Dumnezeu. Nu vom insista asupra acestui aspect pe care l-am dezvoltate în alte studii[11], aici menționăm câteva caracteristici ale raționalismului modern exacerbat:

adevăr, ci adevăruri multiple dar care sunt fără ipostas existențial și prin aceasta devin idoli. Secularizarea tot mai accentuată a societății și a statului;

  Inteligența artificială (IA) reprezintă funcția mașinilor inteligente, a roboților, care își percepe mediul și efectuează acțiuni care maximizează șansa de a-și atinge cu succes obiectivele. Este definită ca fiind „capacitatea unui sistem de a interpreta corect datele externe, de a învăța din astfel de date și de a folosi ceea ce a învățat pentru a-și atinge obiective și sarcini specifice printr-o adaptare flexibilă” (Kaplan Andreas). Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială (sau generală; prescurtat AGI în engleză), ar putea duce într-o zi la dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.

  În epoca postmodernismului, în cadrul acestei ideologii se vorbește deja de superioritatea inteligenței artificiale față de inteligența omului, de competiția dintre om și mașină, de necesitatea reglementarii juridice a relațiilor sociale care au ca obiect inteligența artificială, chiar și de o reglementare unitară juridică a inteligenței naturale a omului și a inteligenței artificiale, considerându-se că ele sunt echivalente fenomenologic.

Sunt numai câteva din realitățile unui raționalism ateu care se vrea suficient sieși, și a omului postmodern pentru care Dumnezeu și dreapta credință sunt numai ipoteze ale unui raționament, ipoteze de care nu mai are nevoie.

      Cunoașterea și tehnologiile au progresat astăzi foarte mult ceea ce demonstrează puterea rațională și creatoare a omului. Dar toate aceste realizări trebuie să aibă sens și semnificație valorică, ceea ce este posibil numai prin comuniunea de credință și de iubire a omului cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația. Numai așa omul rămâne în demnitatea sa de persoană liberă, înzestrată cu suflet rațional nemuritor, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

 

Argumente raționale ale existenței lui Dumnezeu

   În fiecare ființă omenească de-a lungul tuturor generațiilor, a existat dorința de-a cunoaște cât mai mult despre lucrurile văzute și nevăzute, despre evenimente deja petrecute în trecut sau profețite de-a avea loc în viitor, despre situațiile speciale în care s-au aflat anumite persoane sau grupuri de persoane. Putem spune că ființa omenească este interesată de cunoașterea existenței imanente, dar și a existenței transcendente, de cunoașterea lui Dumnezeu.

   Argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu sunt dovezi rezultate din cunoașterea rațională a omului și care conduc la ideea că Dumnezeu nu este o ficțiune, o idee, sau un ideal utopic, ci există în realitate, este Persoană. Cu alte cuvinte, aceste argumente sunt dovezi care se bazează exclusiv pe rațiune de care ne folosim spre a argumenta că Dumnezeu nu este un concept, un produs al imaginației. Noțiunii raționale de Dumnezeu pe care om o dobândește prin argumente raționale îi corespunde o realitate. Altfel spus de la idea rațională de Dumnezeu, prin argumente raționale se demonstrează existența lui Dumnezeu.

    Evident cunoașterea profundă a existenței lui Dumnezeu și mai mult decât atât convingerea nu numai rațională, dar și cu inima și toată ființa noastră a existenței lui Dumnezeu o primim prin revelație, prin lucrarea Sfântului Duh și ne-o formăm prin credință Dar și această treaptă a cunoașterii lui Dumnezeu cuprinde în sine lucrarea rațiunii cunoscătoare.

     Așa cum realitatea demonstrează, argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu nu au tăria sau puterea necesară spre a face să creadă sau să admită existența lui Dumnezeu pe cei ce, de fapt, nu cred în Dumnezeu, De asemenea ele nu sunt necesare celor ce cred în Dumnezeu pe baza revelației naturale sau supranaturale.

     Credința dreaptă lucrătoare în iubire a oamenilor simpli este de multe ori mai puternică decât a multor savanți și chiar teologi.

      Dar, sufletul omenesc și rațiunea ca însușire a sa sunt unice, pentru fiecare persoană, irepetabile și unificatoare. De aceea trebui să înțelegem unitatea existențială în suflet a rațiunii și a credinței ce nu se contrazic, ci dimpotrivă se presupun reciproc. Vom discuta mai multe despre aceste aspecte în partea a doua a acestui studiu.

     Prin urmare, argumentele rațiuni, ale cunoașterii raționale ne sunt de folos, deoarece cei ce cred dovedesc prin ele, celor ce nu cred că credința lor nu este o ficțiune, ci are puternice temeiuri raționale, iar pentru credincioșii înșiși, ele constituie o justificare rațională a credinței lor, care nu este o credință mistică, sau oarbă, ci una luminată.

     Totodată aceste argumente dovedesc că știința onestă nu este contrară credinței și nici credința științei, ci știința este o cale spre cunoașterea lui Dumnezeu așa cum afirmă și celebrul fizician Heisenberg ’’ Prima gură din paharul științelor naturii te va transforma într-un ateu, dar la sfârșit te așteaptă Dumnezeu”.

    Scolastica medievală invoca peste cinci mii de argumente pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu. În epoca modernă ele s-au redus la cinci mai importante, și anume:

 Rațiunea este comună oricăror forme de cunoaștere, prin urmare, aceste argumente aparțin nu numai cunoașterii raționale, argumentative, dar și credinței, fiind regăsite și în teologia ortodoxă. Redăm în sinteză conținutul acestor argumente:

 

 Argumentul istoric

 Prin acest raționament se deduce existența lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele și în toate timpurile.[12] Dacă ideea de Dumnezeu există pretutindeni și în toate timpurile într-o formă sau alta, este imposibil ca acestei idei să nu-i corespundă o Ființă transcendentală  care există în realitate.

   Științele sociale, precum istoria, etnografia, etnologia, sociologia, filosofia religiei, filosofia în general și chiar teologia ca știință, dovedesc cu puterea faptelor pe care le teoretizează că nu există și nu a existat niciodată vreun popor care să nu aibă credință în Dumnezeu indiferent de felul în care aceste popoare și L-au reprezentat. Numeroasele obiecte de cult, picturi rupestre, edificiile megalitice din epoca de piatră, construcții, de multe ori monumentale cum sunt piramidele egiptene și cele ale civilizației maya, temple, biserici, alte edificii, scrieri sacre, practici ale diferitelor culte religioase și multe altele, dovedesc credința oamenilor începând din preistorie până în prezent în Dumnezeu.

    Putem spune că ateismul nu a fost, nu este și nu va fi niciodată o realitate socială globală.

     Temeiurile acestui argument au fost puse încă de istorici și filozofi din antichitate. Plutarh, un reprezentant al Academiei platonice, la începutul veacului al doilea înainte de Hristos scria: „Veți Vedea, poate, cetăți fără întărituri, fără legi, veți întâlni popoare care nu cunosc legi și întrebuințarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu nu a văzut nimeni”.[13]

    În același sens, Cicero, ilustrul orator roman, afirma: „Nu e nici un popor atât de înapoiat și de sălbatic, ca să nu creadă într-un Dumnezeu, chiar dacă nu știe ce fel este”. Referindu-se la argumentul istoric, același autor afirmă: „Ceea ce este admis de toți, nu se poate să fie fals, pentru că trebuie să aibă rădăcină în însăși ființa omului.”[14]

    Împotriva acestui argument raționaliștii atei ai zilelor noastre au obiectat că acest argument nu are valoare ontologică, în sensul de a demonstra rațional existența lui Dumnezeu, deoarece, în decursul timpului, oamenii au crezut și în existența unor ființe și lucruri prin care și-au explicat diferite fenomene din natură, dar o dată cu progresul științelor au părăsit acele superstiții, explicându-și lucrurile și fenomenele , prin legăturile lor cauzale, conform progresului cunoașterii științifice. Așadar, asemenea altor superstiții care cu timpul au dispărut, și credința în Dumnezeu va dispărea îndată ce oamenii vor reuși să explice toate fenomenele naturii și toată existența pe baze științifice.

     La ceastă obiecție, susținătorii argumentului istoric au răspuns că toate credințele deșarte, toate superstițiile nu au avut caracterul de credință universală, ci au fost legate de loc și de timp, pe când ideea de Dumnezeu este universală, ontologică înrădăcinată în ființa umană, de la apariția omului și până în prezent. Mai mult, filosofii și oamenii de știință au demonstrat existența limitelor absolute ale cunoașterii raționale umane. Taina și misterul pentru existența imanentă, dar mai ales pentru existența transcendentală au fost și vor rămâne realități inabordabile pentru cunoașterea rațională. În sfârșit dreapta credință ortodoxă nu este un produs al rațiunii umane, ci este revelată nouă de către însuși Dumnezeu.

 

   Argumentul teleologic  

  Argumentul teleologic sau argumentul fizico-teologic, este un argument pentru existența lui Dumnezeu sau, în general, pentru un creator inteligent bazat pe dovezi percepute deliberat în lumea naturală.

   Cele mai vechi versiuni înregistrate ale acestui argument sunt asociate cu Socrate în Grecia antică, deși s-a susținut că el s-a folosit de un argument mai vechi. Platon, elevul său, și Aristotel, au dezvoltat abordări complexe în ceea ce privește afirmația că universul are o cauză inteligentă. Stoicii sunt cei care au dezvoltat o mulțime de argumente creaționiste.

   În timp ce conceptul de inteligență din spatele ordinii naturale este vechi, un argument rațional care concluzionează că lumea naturală are un Creator sau o inteligență creatoare a început cu filosofia antică și clasică fiind preluat mai târziu și de teologia creștină. Gânditorii religioși din iudaism, hinduism, confucianism, islam și creștinism au dezvoltat de asemenea versiuni ale argumentului teleologic.

    Prezentăm pe scurt conținutul acestui argument

    Străduința omului pentru cunoașterea lumii și a vieții s-a manifestat în două direcții, și anume:

a) să ajungă la cunoașterea cauzelor diferitelor fenomene ce se petrec necontenit în jurul său, adică să dea răspuns la întrebarea: de ce se petrece cutare fenomen sau cutare lucru? sau: care este cauza care pro­duce acest fenomen?,

b) să afle pentru ce sau în ce scop se produc fenomenele, care este finalitatea lumii și sensul existenței în general și al omului în special.

     Heideeger care nu a fost un filosof credincios afirma: „Pentru ce există ceva mai degrabă decît nimic?” Realitatea (ultimă) că există ceva și nu, mai curînd, nimic, se datorează faptului că nu poate exista un nimic pur, absolut. Nimicul absolut este o imposibilitate. Nu poate fi imaginat un gol absolut, etern.

    Filozoful Kant, prin afirmația sa: "Două lucruri m-au minunat: cerul
înstelat și legea morală în mine, arată că prețuiește acest argument.
În privința
argumentului teleologic, același filozof spune: "Acest argument merită să fie
pomenit totdeauna cu respect. El e cel mai vechi, cel mai clar și mai potrivit cu
rațiunea omenească".

    Argumentul teleologic pleacă în dovedirea existenței lui Dumnezeu de la ordinea, armonia și finalitatea care există în lume. Cu toată imensitatea universului, cu toată complexitatea lui, el este un mecanism care funcționează perfect, supunându-se anumitor legi, în el domnește cea mai desăvârșită ordine, nimic nu se petrece la întâmplare, iar mersul lui regulat de mii și milioane de ani și frumusețile pe care el le conține nu se pot datora întâmplării, ci trebuie să aibă ca autor o ființă inteligentă, atotperfectă, care a orânduit și organizat astfel universul și lumea, încât, în totalitatea sa, ca și în diferitele lui părți componente, să-și poată împlini scopul său și al Creatorului său.

    Acest argument, pe cât este de simplu, pe atât este de clar și de evident. EI se găsește și în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria" (Ps 18, 1). A fost folosit de numeroși Sfinți Părinți, precum și de filozofi în toate timpurile. Sfântul Irineu afirmă, "Lucrul însuși arată pe meșterul său și ordinea lumii vestește pe Cel ce o conduce’’[15], iar Fericitul Augustin scrie : "Observând lumea, simetria din ea, părțile și mișcarea ei, varietatea și frumusețea ei, oricine va mărturisi că ea nu a putut fi făcută decât de Dumnezeu Cel nespus de mare și frumos"[16].

   S-a obiectat din partea unor sceptici atei că în lume nu există finalitate, nici frumusețe, nici ordine și nici armonie, dovadă existența atâtor fenomene care nu au nici un rost, ba chiar ar putea lipsi, iar cât privește frumusețea lumii, ea nu e o însușire obiectivă a acesteia, ci o opinie subiectivă a celor ce privesc unele aspecte ale ei, în timp ce altele sunt catastrofale și dezgustătoare, iar unele provoacă o adevărată dezordine și lipsă de armonie în lume. Alții afirmă că și dacă admitem ordinea, frumusețea sau chiar finalitatea din lume, acestea se datorează procesului evoluției sau chiar întâmplării, astfel că ele nu demonstrează existența lui Dumnezeu.

    Acestor obiecții li se poate răspunde următoarele: Nu se poate spune că nu ar exista finalitate în lume, ci cel mult se poate admite că, noi nu putem cunoaște scopul tuturor fenomenelor existențiale. Cât privește frumusețea lumii, pe care unii o neagă, a fost dovedită prin faptul că marii artiști ai tuturor timpurilor au creat opere nemuritoare, inspirându-se tocmai din frumusețile naturii. Grecii antici au numit universul cosmos, ceea ce înseamnă frumusețe.

    În ceea ce privește existența unor fenomene catastrofale sau dezgustătoare în lume (vulcani, cutremure de pământ, uragane, boli cumplite ca ciuma, holera, lepra și altele), trebuie să ținem seama de două lucruri, și anume:

a) Lumea creată de Dumnezeu e cea mai bună și mai potrivită pentru scopurile urmărite de Creator, dar pe care noi nu le putem cunoaște în întregime,

b) Omul a fost creat de Dumnezeu și cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătățire și perfecționare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: "Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți." (Fac l, 27), arată tocmai rostul omului pe pământ în această privință. Şi de ce nu am recunoaște această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a tăcut în decursul timpului și mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru?

  Referindu-ne, în sfârșit, la cei ce afirmă că ordinea, armonia, frumusețea ori chiar finalitatea din lume s-ar datora întâmplării, acestora li se poate răspunde că, „mai ușor putem concepe ca, dintr-un sac plin cu litere, pe care îl golim la întâmplare pe o foaie de hârtie de dimensiunea unei camere, să apară scrisă o pagină din Biblie sau din Critica rațiunii pure a lui Kant, decât să admitem că ordinea, armonia, frumusețea și finalitatea din lume s-ar datora întâmplării sau hazardului”[17]. Dacă grecii vechi au numit universul "cosmos", care înseamnă frumusețe, podoabă, ordine, toate aceste atribute nu pot fi datorate hazardului sau întâmplării, deoarece știința modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într'o strânsă interdependență și determinare, ceea ce presupune o inteligență care a introdus în univers scopuri bine definite.

   In concluzie, ordinea, armonia, frumusețea și finalitatea care există în lume nu pot fi explicate decât prin existența lui Dumnezeu

 

Argumentul cosmologic

   Argumentul cosmologic încearcă să dovedească existența lui Dumnezeu prin observarea lumii din jurul nostru (Cosmosul). El începe cu ceea ce este mai evident în realitate: lucrurile există. Apoi susține că existența acestor lucruri trebuie să fie cauzată de Dumnezeu.

   Acest fel de argumente le regăsim în opera lui  Platon și au fost folosite de atunci de filosofi și teologi cu renume. Știința a fost de acord cu teologii, în secolul XX, când a fost confirmat că Universul trebuie să fi avut un început.

   Argumentul de bază este că toate lucrurile care au un început trebuie să aibă o cauză. Universul are un început, așadar Universul are o cauză. Acea cauză, fiind din afara întregului Univers, este Dumnezeu. Toate seriile sunt finite (limitate) prin definiție. Nu există un număr infinit, pentru că și seria de numere e limitată (cu toate că mai poți adăuga mereu încă unul, te vei afla întotdeauna la un număr finit). Dacă există un capăt, atunci nu e infinit. Toate seriile au efectiv două capete – la început și la final Însă dacă nu ar fi fost nicio primă cauză, șirul cauzelor nu ar fi început niciodată. Prin urmare, există, cel puțin la început, o primă cauză – una care nu a avut început. Această cauză primară e Dumnezeu.

    Argumentul cosmologic arată nu doar că Dumnezeu a fost cauza primă a existenței, Creatorul „lanțul cauzelor", ci și că El trebuie să continue să cauzeze lucrurile chiar acum.
   Nu există nici o formă a realității sensibile sau inteligibile suficientă sieși. Așadar Universul nu doar că trebuie să fi avut o cauză primară care să-i dea punctul de pornire, ci are nevoie și de ceva care să-i dea chiar acum existență. Singurul lucru care nu are nevoie să fie adus în existență este un lucru care există prin natura lui. El este Existența. Acest ceva va exista întotdeauna, nu are cauză, nu are început, nu are limită, este în afara timpului și este infinit. Acel ceva este Dumnezeu! „Eu sunt Cel ce sunt”. (Exodul, 3, 14)

   Argumentul este recunoscut de oamenii de știință onești și credincioși, este întâlnit și în teologia ortodoxă.

  „Dumnezeu spune Întregul este e al Meu (Ieșirea 3,4) neavând început și neputând nici înceta.”[18]  Părintele Dumitru Stăniloae afirmă:’’ Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a fost nimic...De unde să fi apărut existența, dacă n-ar fi fost din eternitate? Existența fără de început sau din eternitate, este un mister inexplicabil. Dar totodată el explică totul. Dar de ea știm din cele ce experiem ca existențe cauzate. Căci cum ar exista cele cauzate și începute, dacă n-ar fi o existență fără de început și fără de cauză? Se poate spune din cele cauzate, sau cunoscute știm despre existența sau Dumnezeirea necauzată, sau necunoscută, iar din existența necunoscută înțelegem cele cauzate.. .Cele cauzate le cunoaștem din legile lor, din dependența lor. Dar legile sau dependența lor presupune o existență necauzată, independentă, absolută. Dar necauzabilitatea, independența, caracterul ei absolut (dezlegat de orice dependență), rămâne o mare taină pentru noi... Deci trebuie să fie undeva o existență față de care nu este o lege superioară, ci este prin ea însăși legea, prin calitatea ei de suprema calitate, lege și libertate de la început.’’[19] Acesta este Dumnezeu

 

Argumentul moral

   Este incontestabil că alături de viața biologică a oamenilor, indiferent de timpul, locul și societatea în care trăiesc, se poate constata și o viață morală a lor, în sensul că în orice timp, loc și societate, oamenii în general își trăiesc viața respectând și conformându-se anumitor principii, norme sau legi morale, obiceiuri, datini etc., care se reflectă în propria lor conștiință, încât ei totdeauna fac deosebire între bine și rău, drept și nedrept, permis și nepermis, având permanent convingerea că binele trebuie făcut, iar răul trebuie evitat.

   Indiferent dacă acestor prescripții morale li se atribuie o origine religioasă, sau dacă ele sunt considerate ca provenind de la societate, esențialul este că, în general, ele sunt respectate și ascultate, exercitând în conștiința individuală un fel de necesitate sau constrângere internă, pentru ca omul să-și conformeze viața potrivit acestor prescripții.

   Așadar, omul își raportează permanent activitatea sa la un principiu general de acțiune, reglementându-și comportarea sa prin ideea de bine, fără însă a formula totdeauna un raționament explicit în acest sens.

  Având în vedere raportarea activității omului la ideea de bine, în această privință se poate vorbi de un apriorism moral, în sensul că nu se deduce o dată sigură sau un moment când el ar fi câștigat conștiința de bine, fără să o fi avut mai înainte de acea dată și astfel ea să apară ca rezultatul vreunei experiențe din care ar fi scoasă.

    În această privință, filozoful Kant spunea: "Legea morală e dată oarecum ca un fapt al rațiunii pure, de care suntem conștienți apriori, și care e apodictic-cert, chiar și dacă nu am putea găsi în experiență nici un exemplu în care ea ar fi urmată întocmai"[20].

    Cu alte cuvinte, legea morală, nu e în conștiința omului produsul unei experiențe, ci este anterioară oricărei experiențe, încât ea aparține naturii umane în mod structural, constitutiv. Ea se găsește în natura umană ca un dat primar, prin ea făcându-se deosebire între bine și rău.

    Filozoful stoic Zenon atribuie această lege rațiunii divine, lui Zeus, care pătrunde toate, iar Cicero spune că ea este adevărata lege, rațiunea cea dreaptă în concordanță cu natura, răspândită la toți oamenii, constantă, veșnică, dată omului de creatorul acesteia. Același Cicero mai spune despre ea: "A fost întotdeauna convingerea oamenilor cu adevărat înțelepți că legea morală nu e ceva inventat de oameni sau introdus de popoare, ci ceva veșnic, după care trebuie să se conducă toată lumea. Ultima ei temelie e doar Dumnezeu, care poruncește și oprește, și această lege e atât de veche ca Duhul lui Dumnezeu însuși"[21].

   Această lege legea morală naturală este împărtășită omului prin însuși actul creației. Despre ea Sfântul Apostol Pavel spune că e "scrisă în inima omului" (Rom 2, 15). Prin această expresie se arată că ea ține de natura omenească, fapt pentru care o posedă absolut toți oamenii, chiar și cei lipsiți de orice altă lege. Despre ea se poate spune că e înnăscută în firea omului, dar nu sub forma unei idei clare, ci în sensul că omul posedă de la naștere predispoziția ca, în mod spontan, să-și formeze cu ajutorul gândirii ideile de bine și rău și totodată să înțeleagă că binele trebuie făcut, iar răul evitat.

   Dar în viața oamenilor mai există o realitate de netăgăduit: conștiința morală. Alături de legea morală, norma obiectivă a moralității, conștiința morală este norma subiectivă a moralității. Legea morală are un caracter impersonal și universal, în timp ce conștiința morală are un caracter personal și subiectiv, fiind organul de cunoaștere și manifestare a legii morale în fiecare om. Cu ajutorul conștiinței morale, omul este în stare să judece și să aprecieze, prin prisma legii morale, fiecare caz în parte din experiența lui și a semenilor săi, și aceasta în sensul încadrării cazului respectiv în ideea de bine sau concordanței lui cu cerințele legii morale.

   Conștiința morală și legea morală se află într-o strânsă legătură, fără însă a se putea confunda sau identifica. Fără conștiința morala, legea morală ar rămâne ceva exterior omului, lipsindu-i organul de aplicare. Şi indiferent de starea morală a omului, ambele realități există în om cu toată pervertirea lui prin păcat. Ele rămân în sufletul omului, chiar dacă acesta e lipsit de o lege revelată, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci păgânii, care nu au lege din fire, fac cele ale legii, aceștia neavând lege, își sunt lor și lege, ceea ce arată fapta legii înscrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor care îi învinovățesc sau îi apără.” (Rom, 2, 4-15) 

    Argumentul moral pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu se bazează pe realitatea legii morale și a conștiinței morale în om, ca și pe importanța pe care acestea o au în viața oamenilor.

    De unde provin atât legea morală, cât și conștiința morală în om? Răspunsul la această întrebare se impune cu stringență: Atât legea morală, cât si conștiința morală își au izvorul în Ființa atotperfectă, în Dumnezeu, care a sădit în natura omului atât legea morală naturală, cât și germenii conștiinței morale. Ordinea morală din lume, pretinde existența unei Ființe atotperfecte, care este creatorul acestei ordini și care a înzestrat omul cu tot ceea ce îi era necesar pentru înfăptuirea ei.

     Kant dă argumentului moral o formă deosebită Este firesc și logic, spune el, ca în lume dreptatea să aibă drept răsplată fericirea, cu alte cuvinte oamenii virtuoși să fie fericiți, în timp cc păcătoșii și vicioșii să fie nefericiți, Dar în lumea aceasta, acest raport între virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează totdeauna. Dimpotrivă, se poate constata că adeseori oamenii virtuoși sunt nefericiți, în timp cc răii și vicioșii triumfă prin însăși răutatea lor. Mintea sănătoasă nu se poate împăca însă cu această situație, de aceea ea pretinde, postulează existența unei alte lumi, în care virtutea să fie totdeauna răsplătită, iar răul și viciul pedepsit. Dar pentru ca să se realizeze totdeauna acest raport, în acea lume trebuie să existe un Judecător atotdrept, care să răsplătească pe fiecare după faptele sale. Acest judecător nu poate fi decât Dumnezeu[22].

    Precum se poate vedea, în această argumentare, morala devine izvorul si temelia religiei. În concepția lui Kant, religia se bazează pe morală și nu invers.

   Argumentul moral, produs al rațiunii este întâlnit și în teologia ortodoxă. Prin urmare, cunoașterea rațională și dreapta credință nu pot fi separate rigid și arbitrar.

 

Argumentul ontologic

  Este un argument deductiv, a priori deci aparține rațiune pure și logicii. Este o încercare de a se ajunge de la ideea existenței lui Dumnezeu prin analiză conceptuală.

  Argumentul a fost dezvoltat pentru prima dată de Sântul Anselm în Proslogion cap. II. După ce Descartes îl reformulează, el a fost acceptat de Spinoza și de Leibniz. Argumentul a fost respins de Toma din Aquino, iar mai târziu, a fost criticat de Hume și Kant. În epoca modernă argumentul a fost formulat matematic de către filosoful și matematicianul Kurt Gödel.

   Dintre toate argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu, argumentul ontologic a fost cel mai dezbătut și contestat, cunoscând de-a lungul vremii ascensiuni și decăderi pe care nici un alt argument nu l-a avut. Deși de proveniență creștină, ceea ce nu a fost cazul cu celelalte argumente, acest raționament a fost obiectul unor permanente controverse și contestații, chiar și din partea unor gânditori creștini.

   De altfel, și ca procedeu logic, argumentul ontologic se deosebește radical de celelalte argumente, deoarece în timp ce alte raționamente pleacă de la constatarea unor fenomene din lumea aceasta, care nu-si pot găsi cauza lor ultimă șj necesară decât în Dumnezeu, dimpotrivă, argumentul ontologic este pur rațional, deducând existența lui Dumnezeu din noțiunea de Dumnezeu aflată aprioric în mintea noastră.

   Prezentăm în sinteză conținutul acestui argument.

Sfântul Anselm, autorul argumentului a folosit următorul raționament silogistic:

  1.  Dumnezeu este ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput
  2. Ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput, există.
  3. Prin urmare Dumnezeu există.

Filosofii disting două versiuni ale argumentului lui Anselm. Prima variantă:

  1. Dumnezeu este cea mai mare ființă care poate fi concepută.
  2. Dar dacă Dumnezeu ar exista doar în intelect, atunci ar putea exista o ființă care să fie și concepută (să existe în intelect) și să existe și în realitate.
  3. Acea ființă ar fi mai mare decât una care există doar în intelect.
  4. Prin urmare, Dumnezeu trebuie să existe și în realitate.

Cea de-a doua variantă:

  1. Dumnezeu este cea mai mare ființă posibilă.
  2. A fi o ființă necesară este mai mult decât a fi o ființă doar contingentă.
  3. Dacă Dumnezeu ar exista doar ca o ființă posibilă, despre care să ne putem imagina că nu există, atunci ar putea fi concepută o ființă mai mare, care nu poate fi concepută ca neexistând.
  4. Acea ființă ar fi atunci mai mare decât Dumnezeu, ceea ce este imposibil.
  5. Deci Dumnezeu este o ființă necesară.

În Discurs asupra metodei, Descartes reformulează varianta lui Anselm:

    1. Dumnezeu este ființa perfectă.

    2.  Ființa perfectă există.

    Descartes consideră că singura dovadă care ajunge la ființa perfectă este aceea care caută cauza ideii de ființă perfectă pe care o avem în mintea noastră, deoarece cauza unei reprezentări a perfecțiunii și infinității nu poate fi decât o ființă perfectă și infinită. În plus, în acest caz special, regresia cauzală infinită este imposibilă, deoarece ideea de Dumnezeu este anterioară tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: „...percepția infinitului este, întrucâtva, anterioară în mine celei a finitului, cu alte cuvinte, percepția lui Dumnezeu e anterioară celei de mine” (Meditații III)[23].

    Cu toate că Descartes afirmă necesitatea cunoașterii prealabile a esenței unui lucru, pentru a putea trece la afirmarea existenței lui, totuși, acest principiu nu se aplică riguros decât în cazul demonstrației existenței lucrurilor materiale. În rest, atât în ceea ce privește existența eului („Eu sunt, eu exist”), cât și în cazul lui Dumnezeu („Dumnezeu există”), atât esența, cât și existența sunt rezolvate în paralel, prin același proces care, pe de-o parte, vizează precizarea ideii înnăscute, iar pe de altă parte, se constituie într-o dovadă a existenței (mele, ca substanță cugetătoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca ființă perfectă și infinită).

     În epoca modernă, Matematicianul Kurt Gödel a oferit un argument formal pentru existența lui Dumnezeu. Argumentul a fost construit de Gödel dar nu a fost publicat decât după moartea sa. El a oferit un argument bazat pe logica modală; el folosește concepția proprietăților, încheind în cele din urmă cu existența lui Dumnezeu.

      Argumentul ontologic ridică însă o problemă mai generală de teorie a cunoașterii și anume a posibilității cunoașterii întemeiate pe experiența subiectivă, în afara oricărei experiențe obiective.

       Contrar empirismului, reprezentat prin filozofi precum Locke, Hume și Berkeley, care considera spiritul omenesc la naștere ca o tabula rassa și afirma că toate cunoștințele omului provin exclusiv din experiență, filosofii raționaliști susțin că în intelectul omenesc există anumite idei înnăscute, fără de care nu s-ar putea organiza cunoștințele dobândite prin experiență. Aceste idei premerg oricărei experiențe obiective, fiind condițiile fundamentale necesare pentru orice cunoaștere și adevăruri primare, absolute, de asemenea necesare. Ele au o valoare axiomatică, întrucât așa cum în matematică se fac o serie de deducții din axiome, la fel din adevărul lor absolut se pot deduce adevăruri evidente și indiscutabile. Astfel, argumentarea ontologică este apriorică, pe când celelalte argumentări sunt aposteriori, adică, decurg din experiență și prin acestea sunt contingente și relative, nu formulează adevăruri necesare și universale.

    Cu toate acestea, argumentul ontologic a fost criticat chiar și de către unii filosofi raționaliști și teologi creștini, Argumentul contrar este corect, deoarece nu gândirea determină și demonstrează existența, inclusiv existența lui Dumnezeu, ci invers existența, inclusiv a lui Dumnezeu determină gândirea și fac posibilă cunoașterea.[24]

     Spre deosebire de predecesorii săi, care se concentraseră pe problema dacă ființa perfectă trebuie mai degrabă să existe decât să nu existe, Kant susține că existența nu este un predicat. După filosoful german, atunci când se spune "Dumnezeu este atotputernic", se pune în relație conceptul de Dumnezeu cu predicatul atotputerniciei. Atunci când se spune "Dumnezeu există" nu se pune conceptul de Dumnezeu în relație cu un predicat. Avem, prin urmare, propozițiile:

   În prima propoziție, Kant susține că sunt două concepte, Dumnezeu și atotputernicia, iar cuvântul este nu este un predicat, ci numai ceea ce pune predicatul în relație cu subiectul. În propoziția 2, rolul cuvântului este, deși are o funcție relaționară nu este clară relația pe care o exprimă. Kant spune că relația în cauză este cea dintre conceptul de Dumnezeu și subiectul Dumnezeu cu toate predicatele lui, adică o relație de la gândire la existență pe care filosoful o consideră incorectă.

   Exemplul dat de Kant ilustrează punctul său de vedere: ’’O sută de taleri reali nu conțin nimic mai mult decât o sută de taleri posibili... Dar la averea mea, o sută de taleri reali înseamnă mai mult decât simplul concept despre o sută de taleri (adică a posibilității lor)’’.[25]

   Raționamentele prezentate în sinteză mai sus nu sunt singurele raționamente ale cunoașterii care încearcă să dovedească existența lui Dumnezeu. Nu vom insista în acest studiu, dar amintim argumentele mișcării, al contingenței și antropologic.

    Desigur, nici unul dintre aceste argumente nu este suficient pentru a demonstra pe calea cunoașterii raționale existența lui Dumnezeu. Existența lui Dumnezeu, întreit în Persoane și unic în ființă este făcută cunoscută oamenilor, atât cât putem noi cunoaște, prin revelația naturală, scrierile profeților, ale sfinților părinți, prin tradiția Bisericii, dar mai ales prin revelația supranaturală a întrupării Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, moartea Sa pe Cruce și Învierea Sa, la care se adaugă lucrarea Sfântului Duh. În planul cunoașterii este necesar pentru a dobândi cunoștința de Dumnezeu, și de o altă formă de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință, despre care vom discuta în partea a doua a acestui studiu.

   Din expunerea acestor argumente se poate constata că fiecare dintre ele, plecând de la premise diferite, dovedesc că ideea de Dumnezeu nu este o ficțiune sau un produs arbitrar al minții omenești, ci ea se impune cu mai mult sau mai puțină stringență, corespunzând unei realități mai presus de lumea în care trăim, realitate transcendentală care este izvorul întregii existențe. Referitor la valoarea și puterea de convingere a acestor argumente, trebuie să spunem că ele nu sunt atât de puternice, încât să genereze credința în Dumnezeu, mai ales în sufletele celor ce nu cred în El, dar pot să o trezească acolo unde este adormită, slăbită sau zdruncinată de îndoieli, deoarece ele arată oricui, sub aspect rațional că existența lui Dumnezeu nu e un nonsens, ci are un sens profund, este reală.

    Iată ce spune în sensul celor arătate mai sus Părintele Arsenie Boca: „Știința, filosofia, medicina și celelalte discipline ale preocupărilor omenești chiar și dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale științei sunt însă folositoare când își cunosc marginile și când nu trec într-o altă zonă a existenței, unde nu au corespondență și nici mijloace de cercetare.”[26]

 

Unele concluzii

    Puterea de a cunoaște este un dar, ba chiar o poruncă a lui Dumnezeu. Cunoașterea este o facultate, o însușire a sufletului omenesc nemuritor, creat de Dumnezeu.

    În Proverbe 1:7, citim că „Frica de Domnul este începutul cunoașterii, dar nebunii disprețuiesc înțelepciunea și învățătura”. Acest verset ne spune că adevărata cunoaștere începe cu frica de Domnul. Frica de Domnul este recunoașterea suveranității și puterii lui Dumnezeu și este temelia oricărei cunoștințe.

    Dumnezeu nu ne cere, așa cum în mod eronat se arată ’’să credem și să nu cercetăm’’. Dumnezeu nu vrea să fim proști, spune cu temei monahul și filosoful Nicolae Steinhardt:

    ’’Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiți fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: “să fie treaz la minte” și mai îndeosebi: “Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”).

     Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinși de satana? Şi-apoi, stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînțelegerii obtuze. Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboși. Bărboșii se cade să fie înțelepți. Să știm, și ei și noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutății. Nu, slujitorilor diavolului, adică șmecherilor, prea le-ar veni la îndemâna să fim prosti.

     Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. (Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talantului.’’[27] 

   Cunoașterea este sursa progresului și fundamentul culturii, al civilizației, al evoluției umanității și în ultimă instanță a evoluției omului aflat pe calea desăvârșirii, după cuvântul Mântuitorului: ’’Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide.’’( Matei, 7, 7)

NOTE


[1] Academia Română. Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”. DEX. Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1996, p. 250.
[2] A se vedea, Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. Polirom, București 2002
[3] A se vedea, Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2021; Aristotel, Categorii, Ed. Humanitas, București, 1994
[4] A se vedea, Aristotel, Organon, Vol.,1-6, Ed. Universul Enciclopedic, București, 1997
[5] Petre Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, București 1997, p. 23
[6] Pentru dezvoltări, privind teoria cunoașterii la Aristotel, a se vedea, Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, București, 1998.
[7] A se vedea, Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Gramar, București, 2012
[8] Viorel Colțescu, Immanuel Kant. O introducere în filosofia critică, Editura de Vest, Timișoara, 1999, p. 80
[9] A se vedea, Immanuel Kant, Critica Rațiunii Pure, Ed. Paideia, București, 2019 și Immanuel Kant, Prolegomene. La orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință, Ed. Humanitas , București, 2014
[10] Pentru dezvoltări a se vedea, Duncan Pritchard,  Scepticism: A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2019
[11] Marius Andreescu, Omul, societatea și creștinismul în epoca postmodernismului, articol publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Făgăraș, la 31. 05. 2023
[12] Istoricul religiilor și filosoful român Mircea Eliade invocă în opera sa acest argument. A se vedea în acest sens: Mircea Eliade, Istoria ideilor și credințelor religioase, Vol. 1-4, Ed, Polirom București, 2011-2013; Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, Bucure;ti, 2022
[13] Plutarh, Moralia, Ed. Harvard University Press, Boston, 1989 p. 114
[14] Marcus Tullius Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1983, p. 79
[15] Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor Cartea I Combatere și răsturnare a gnozei cu nume mincinos, Ed. Basilica, București, 2016, p. 12
[16] Fericitul Augustin, Despre Treime, Ed. Polirom București, 2022, p. 301
[17] A se vedea, Argumentul teleologic ( fizico-teologic), publicat pe https://muhaz.org/argumente-raionale-pentru-dovedirea-existenei-lui-dumnezeu.html?page=2
 
 
[18] Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), Cuvântări praznicale și morale, Ed. Doxologia București, 2019, p. 105
[19] Preot profesor dr. academician Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp.9-11
[20] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. All, București, 2014, pp. 189-190
[21]Marcus Tullius Cicero, op. cit., p. 80
[22] Immanuel Kant, op. cit.,pp., 187-193
[23] Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Gramar, București,2012, pp. 39-44
[24] Pentru dezvoltări a se vedea, Adrian Miroiu, Argumentul ontologic. O cercetare logico-filosofică, Ed. BIC ALL, București,2001
[25] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Univers Enciclopedic București, 2009, 461-463
[26] Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, ediția a-V-a, Ed. Dfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006. P. 210
[27] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Mănăstirii Rohia, 2005, pp. 26-27


Criza dreptului si a justitiei in epoca postmodernismului. Contradictii maladive ale justitiei - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

  1. Scurte considerații despre epoca postmodernismului. Justiția în postmodernism

Postmodernismul contemporan este o epocă de mari contradicții existențiale în istoria mântuirii omului și a lumii: credința coexistă cu necredința, valoarea cu non valoarea, progresul cu regresul. Tendința dominantă este recesivă, de abandonare a raportării omului la Dumnezeu, de disoluție a valorilor perene ale dreptei credințe și culturii, de transformarea omului în individ dominat de raționalismul tehnologic și de schimbarea statutului său existențial din scop al creației într-un simplu mijloc, de pervertirea libertății cu iluziile acumulării și consumismului.

    Postmodernismul, de regulă este considerat un concept care definește un curent literar sau artistic dar și o formă de gândire specifică filosofiei din vremea noastră.

    Considerăm că postmodernismul este nu numai un curent literar sau artistic, o caracteristică a gândirii filosofice, ci mai mult decât atât este o epocă sau un eon existențial, ce cuprinde omul, societatea Biserica, dreapta credință și statul, într-un cuvânt o epocă în evoluția omului și a umanității, a culturii și civilizației.

     Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului științific și rațional, o etică și umanism juridic raționalizat și normativizat, toate cu valoare universală, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea acestor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, ideologia consumului și deconstrucție. Jean-Francois Lyotard[1] a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni”; în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor concepții universale, monolitice, stabile privind omul și existența monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple, promovând relativismul valoric de natură științifică, artistică sau morală. Nimic nu are sens, de aceea totul este îngăduit. Existența este individuală, concretă, fără universalii.

În esență postmodernismul este definit de filosofi și sociologi, ca o tendință în cultura ultimelor decenii care a afectat o varietate de domenii ale cunoașterii, inclusiv filozofia. Discuțiile postmoderne acoperă o gamă largă de probleme socio-filosofice legate de viața externă și internă a individului, politică, morală, cultură, artă etc. Principala caracteristică a situației postmoderne a fost o ruptură decisivă cu societatea tradițională și stereotipurile ei culturale. Totul este supus unei revizuiri reflexive, evaluate nu din punctul de vedere al valorilor tradiționale, ci din punct de vedere al eficienței. Postmodernismul este văzut ca epoca unei revizuiri radicale a atitudinilor de bază, a respingerii viziunii tradiționale asupra lumii, epoca rupturii cu toată cultura anterioară.

Toți reprezentanții postmodernismului sunt uniți de un stil de gândire, în cadrul căruia nu se acordă preferință constantei cunoașterii, ci instabilității acesteia; nu sunt apreciate rezultatele abstracte ale cunoașterii, ci cele concrete ale experienței; se afirmă că realitatea în sine, adică „lucru în sine” de care vorbește Kant este inaccesibil cunoștințelor noastre. Spre deosebire de concepția kantiană nici realitatea fenomenală nu poate fi cunoscută, nu se poate spune ce este realitatea. Accentul ideologiei postmoderniste nu se pune pe obiectivitatea adevărului, ci pe relativitatea acestuia. Prin urmare, nimeni nu poate pretinde că știe ce este adevărul și mai mult nici o persoană, nici Dumnezeu nu sunt Adevărul. Fiecare înțelegere este o interpretare umană, care nu este niciodată definitivă. În plus, este influențată semnificativ de fapte precum clasa socială, etnică, rasială, tribală etc. aparținând individului.

O trăsătură caracteristică postmodernismului este negativismul, „apoteoza lipsei de temei”[2]. Tot ceea ce înainte de postmodernism era considerat stabilit, de încredere și sigur: om, minte, filozofie, cultură, știință, progres - totul a fost declarat instabil și nedefinit, totul s-a transformat în cuvinte, raționamente și texte care pot fi interpretate, înțelese și „deconstruite”, dar pe care nu se poate baza în cunoașterea, existența și activitatea umană.

Totuși, unii filosofi identifică și aspecte pozitive ale postmodernismului. Se apreciază ca fiind pozitive, preocuparea pentru înțelegerea filozofică a problemei limbajului, în apelul său la rădăcinile umanitare ale filosofiei: discurs literar, narațiune, dialog etc. De asemenea, este considerată ca fiind pozitivă atitudinea sa prioritară față de problema conștiinței. În acest sens, postmodernismul este în concordanță cu dezvoltarea întregii filosofii a lumii moderne, care ia în considerare problemele științei cognitive, inclusiv psihologia cognitivă.

Considerăm că societatea postmodernă poate fi caracterizată prin cinci ideologii și în același timp realități ontologice:

            drepturilor omului și restrângerea abuzivă a acestora.

      

Desigur, nu sunt singurele aspecte. De exemplu, o altă caracteristică a societății postmoderne este dominația tehnologiilor asupra omului și valorilor umaniste inclusiv cele creștine. [3]

În acest studiu vom analiza criza justiției în epoca postmodernismului manifestată prin: normativismul și formalismul juridic; ideologia și practica globalizării. Supremația dreptului Uniunii Europene; contradicția dintre consacrarea juridică a drepturilor omului și restrângerea abuzivă a acestora, și vom identifica ceea ce noi numim contradicțiile maladivei ale justiției[4].

 

II. Normativismul și formalismul juridic

    „Ordinea”, indiferent de ce natură ar fi, exprimă necesitatea, limita și chiar constrângerea, dar care nu pot fi contrare libertății umane ca dat existențial.

    Raportul dintre libertate și necesitate, dintre libertate și lege, morală sau juridică este unul recesiv. Necesitatea ca ordine, indiferent de natura și configurația ei este termenul dominat iar libertatea cel recesiv. Sigur, libertatea nu decurge din necesitate, fie aceasta și ordine spirituală, nu este determinată de o astfel de necesitate ca în concepția materialistă. Ca existență libertatea este diferită de necesitate, dar în raport cu ordinea a cărei expresie este necesarul, libertatea este întotdeauna recesivă și neîmplinită.

   În raport cu necesitatea unei ordini existențiale, ca termen recesiv, libertatea nu este niciodată deplină, nu este împlinită, ci se află întotdeauna în precaritate.

     Abordarea problematicii libertății pe care o întâlnim în științele juridice, are particularități conceptuale multiple și, am spune noi, de multe ori mai importante decât concepțiile filosofice despre libertate, deoarece juridicul reprezintă o stare a existenței umane, o caracteristică a stării sociale, deosebită de starea naturală, materială. Este o stare contemporană a existenței umane, respectiv „starea juridică”, ce cuprinde o ordine existențială bazată pe două realități: norma juridică și libertatea.

      Dreptul nu poate fi conceput în afara ideii de libertate. Sistemul normativ, aspectul cel mai important al dreptului, își are sensurile și legitimitatea în existența umană, aceasta din urmă având ca dat ființial libertatea.

      Dar despre ce fel de libertate se poate vorbi în normativismul juridic și în categoriile și conceptele dreptului? Inevitabil, este vorba de o libertate a normei juridice, o libertate construită, și nu un dat existențial. Trebuie să subliniem că norma juridică implică și constrângerea, ca de altfel orice ordine existențială aplicată fenomenologiei umane. Apare un paradox important pe care l-au semnalat și unii autori din domeniul metafizicii creștine, și anume coexistența constrângerii juridice, iar pe de altă parte a libertății omului, ambele fiind esențiale pentru ordinea specifică stării juridice în care omul contemporan se află.

     Este interesant și un alt aspect, și anume acela că norma juridică nu arată ce este libertatea, nu o definește, nu îi arată sensurile, ci numai situațiile în care libertatea este garantată sau îngrădită. Mai mult decât atât, este bine să observăm că, spre deosebire de metafizică și de etică, norma juridică nu exprimă și nu conceptualizează libertatea ca atare, ci numai libertăți sau drepturi, adică aspectele fenomenale ale manifestărilor umane în mediul social, prin natura sa un mediu relațional. Este evident că sistemul normativ juridic nici nu ar putea să definească libertatea ca atare, pentru că rămâne numai la aspectul fenomenologic și social al existenței.  La fel doctrina juridică postulează libertatea omului și evidențiază conținutul libertăților juridice limitele acestora, dar nu definește libertatea ca realitate , ca trăsătură esențială a omului ca persoană, inclusiv în mediul social.

      Expresia cea mai importantă a determinismului social o constituie sistemul normativ social. Normativizarea vieții sociale este necesară și are un caracter imperativ , dar este și o restrângere a exercitării libertății naturale a omului.

     Existența oricărui individ ca ființă socială presupune o serie de obligații exercitate în tot cursul ciclului său de viață, concretizate într-o serie de norme, dintre care unele se completează între ele, altele apar contradictorii față de celelalte, fiind specifice unor grupuri de interese diferite. Sorin M. Rădulescu consideră că „diversitatea acestor norme, ca și modul lor specific de funcționare în variate contexte de viață creează așa-numita ordine normativă a unei societăți, în temeiul căreia apare reglementată desfășurarea rațională a vieții sociale”

     Însăși libertatea și drepturile fundamentale pentru a fi garantate și respectate trebuie să fie cuprinse în sisteme normative, dar care se bazează pe constrângere de multe ori incompatibilă cu libertatea ontologică a omului aflat în mediul social.

     Este o libertate care unește. Spre deosebire, starea socială și implicit juridică a omului se bazează pe distincția dintre al meu și al tău de care amintea și Kant, care divide, împarte și limitează. Așa a părut conceptul filosofic și juridic de coexistență a libertăților și normele juridice.

     Limitele normativismului social cu deosebire cel juridic sunt evidente mai ales în raport cu libertatea omului. Determinismul normativist social nu poate să cuprindă și nici să constrângă libertatea omului ca persoană. Libertatea existențială a omului în mediul social se manifestă în formele sale fenomenale, determinate, garantate dar și controlate de puterea statului, creatorul ordinii sociale prin legi. Este deci o libertate al cărui conținut se exprimă prin formele culturii și civilizației, o libertate creatoare, dar o libertate limitată, condiționată, posibil a fi supusă restricțiilor impuse de stat. Este o libertate a normei juridice.

     Constituțiile consacră posibilitatea restrângerii exercitării drepturilor și libertăților juridice. Dar și în sfera juridicului există principiul că orice restrângere a unui drept fundamental nu poate să afecteze însăși substanța lui, nu îl poate desființa, ceea ce înseamnă că originea și temeiul libertăților juridice sunt exterioare dreptului, este libertatea existențială a omului ca dar a lui Dumnezeu. Mai mult, doctrina, dar și practica judiciară consacră și recunosc drepturi naturale, esențiale pentru existența socială a omului a căror exercitare nu poate fi restrânsă sau condiționată. Avem în vedere printre altele dreptul la viață sau libertatea conștiinței.

    În ceea ce privește relația complexă dintre sistemul juridic normativ, iar pe de altă parte societate, se poate constata că în contemporaneitate sistemul juridic are tendința de a avea propria sa autonomie funcțională, în afara determinărilor obiective sau subiective pe care le transmite societatea. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică și ideatică, într-una cu realitate proprie, cu puterea de a impune ordinea sa ordinii sociale și naturale. În acest context, libertățile juridice consacrate normativ încearcă să determine libertatea existențială a omului, explicând-o, ordonând-o și condiționând-o. Este o situație contrară realității firești; fenomenologia juridicului trebuie să fie condiționată, determinată, de existența omului, ca persoană, și de particularitățile existenței sociale și nu invers. Este o expresie a dictaturii prin drept chiar și în societățile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice se află, într-o astfel de situație contrară firii, doar în voința și interesele guvernanților care se exprimă, paradoxal, în numele poporului.

     Realitatea mai sus descrisă, specifică societății contemporane, are consecințe negative, în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertății existențiale, nu își mai conștientizează propria sa libertate și așteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiția, să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o asemenea situație, ne-conștientizându-și propria sa libertate, omul contemporan nu există autentic, ci trăiește prin delegație, existența sa fiind determinată exterior de normativismul statal și juridic, abstract, impersonal și, de multe ori, lipsit de sens valoric.

     Norma juridică, mai ales în condițiile voinței de „normare juridică” pe care societatea contemporană o cunoaște, se depărtează din ce în ce mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală și impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci a unei recunoașteri formale în cadrul sistemului normativ avut în vedere. Abandonarea valorilor inclusiv a celor creștine are drept consecință relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voința pură a legiuitorului.

    Doctrina normativismului juridic recunoscută și aplicată aproape în toate statele este o concretizare a celor arătate mai sus.

    Teoria normativistă, ca un curent al pozitivismului juridic, este reflectată în lucrarea principală a juristului american Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului. În doctrina dată autorul îşi propune a studia dreptul doar în ipostaza existenţei sale. După Kelsen, ştiinţa dreptului trebuie să se limiteze la cercetarea dreptului numai în starea lui pură, înafara legăturilor cu politica, morala. În caz contrar, ea îşi va pierde caracterul său obiectiv şi se va transforma într-o ideologie.

     Kelsen analizează normele de drept sub aspectul validității, iar mai apoi al eficacității, într-o manieră care poate fi numită „pură” deoarece lasă deoparte orice alte elemente extrinseci, care nu sunt strict juridice (spre exemplu, politica).

     Teoria dreptului își propune să elimine dualismul drept subiectiv – drept obiectiv, argumentând că dreptul obiectiv reprezintă cadrul normativ legal prin care se exercită dreptul subiectiv. De asemenea, Kelsen relativizează prin teoria sa dualismul drept privat – drept public, afirmând că această dihotomie nu trebuie privită ca despărțind două ramuri de drept aflate în opoziție. Diferența notabilă dintre cele două ramuri, consideră Kelsen, poate fi analizată din punct de vedere ideologic, iar nu teoretic.

     Locul central în teoria pură a dreptului îl ocupă norma juridică care, formal, are un caracter pur, spre deosebire de norma morală, care are un conţinut. Prin sistemul său al normelor, Kelsen susţine teoria creării dreptului în cascade. Astfel, autoritatea unei hotărîri judecătoreşti se originează într-un decret prezidenţial; acesta, la rîndul său, într-o lege adoptată de parlament, iar aceasta revendecîndu-se constituţiei. Toate normele juridice aparţin unei ordini juridice date, îşi justifică valabilitatea prin raportarea la o normă fundamentală94.

     În cazul neconformării cu norma juridică superioară, reglementarea juridică nu-şi atinge scopul. Teoria dreptului are sarcina de a descifra relaţia dintre norma fundamentală şi normele inferioare. Nu ştiinţa dreptului are a aprecia dacă norma fundamentală este bună sau rea; ştiinţa politică, etica sau religia se pronunţă în această privinţă.

     Teoria normativistă a lui Kelsen purifică dreptul de toate elementele străine lui: psihologie, etică, sociologie, teologie. Astfel, el determină conţinutul dreptului ca totalmente normativ. El poate fi dedus numai din normele juridice şi nu din faptele sociale. Normele sunt rupte de viaţa socială, de relaţiile dintre oameni.

     Apreciem că „doctrina pură a dreptului” ca și teorie nu este convingătoare, întrucât dreptul nu poate fi rupt de realitatea socială, privită ca realitate obiectivă și mai ales nu poate fi lipsit de valorile morale de fundamentul său, care este dreptatea. Sistemul normativ nu poate să subordoneze omul.

     Aplicând principiile normativismului juridic abstract și impersonal în toate conștituțiile democratice este înscris principiul Nimeni nu este mai presus de lege. Acesta este valabil numai în raporturile formale ale omului cu legea și în conformitate cu determinismul social în care libertatea este un dat al legii și condiționat de aceasta.

      Dreptul are numeroase implicații politice, istorice, economice și sociologice care sunt intrinseci acestuia, decurgând în mod natural din relațiile interumane și din raportul cetățean-stat. Deși nu se poate nega statutul dreptului ca știință autonomă, o normă de drept nu poate fi analizată fără a fi plasată într-un context istoric, fără a fi corelată cu factorii politici și economici care au determinat promulgarea ei, și fără a evalua impactul social pe care l-a produs în rândul populației prin aplicarea acesteia.

     Pentru normativismul social  credem că sunt aplicabile cuvintele lui Immanuel Kant: ’’Doar legea devenirii explică în mod real permanența existenței, făcând-o inteligibilă conform legilor empirice’’.

 

III. Ideologia și practica globalizării. Supremația dreptului Uniunii Europene

Ce înseamnă procesul de globalizare contemporan și cât de folositoare sau dăunătoare este pentru România și pentru români participarea la acest proces cu scop integrator al cărui principal exponent în Europa îl reprezintă Uniunea Europeană? Sunt întrebări de actualitate și la care se poate răspunde cu realități istorice și contemporane.

Istoria arată că realități sociale și statale precum globalizarea și integrarea au existat din momentul organizării statale a societății. Toate imperiile lumii din antichitate și până în prezent sunt expresia impunerii dominației unui stat puternic asupra altor state sau forme de organizare socială și integrarea acestora în ordinea politică, juridică, economică sau culturală și religioasă a statului care își constituie astfel imperiul. Imperiile lumii, câte au existat în istorie, sunt forme de globalizare și integrare.

Ideile și teoriile politice contemporane materializate în acțiuni politice cu scopul realizării universalismului social și statal, ca esență nu diferă de universalismul imperiilor de altă dată. Există totuși o deosebire fundamentală: imperiile lumii care au existat în epocile istorice trecute au fost create, fără excepție, prin acte de cucerire armată, prin forță. Globalizarea și integrarea socială și statală contemporană sunt realități sociale mult mai subtile, construite pe principiile democrației, ale statului de drept în vederea realizării unui scop nobil declarat, progresul social și economic, colaborare, întrajutorare, afirmarea și garantarea drepturilor omului.

Există și forme de globalizare spirituală, religioasă prezente în postmodernismul contemporan Cel mai bun exemplu este universalismul impus de catolicism. Principiul proclamat este al constrângerii creștinilor să vină sub autoritatea Papei. De multe ori în istorie catolicismul s-a impus popoarelor cu forța, nu prin convingere, ceea ce a avut urmări tragice pentru mulți. Această formă de globalizare spirituală este contrară și străină față de dreapta credință ortodoxă.

Globalizarea contemporană nu se mai bazează pe forța armată (cel puțin nu direct), ci pe adeziunea liberă a statelor și societăților la un sistem instituțional, politic și juridic suprastatal.

Imperiile de altădată realizau integrarea statelor cucerite în ordinea politică, economică, juridică a statului cuceritor. Statutul social și politic al celor integrați în imperiu era întotdeauna inferior față statul și societatea statului cuceritor. Spre deosebire, formele contemporane de globalizare și integrare nu se raportează, cel puțin declarativ și procedural, la ordinea politică și socială a unui stat dominant, ci la structuri organizaționale cu caracter politic și juridic suprastatale, fără ca acestea să aibă o bază socială proprie, așa cum au statele.

Metodele și procedeele de integrare statală și socială contemporane, specifice societății postmoderne sunt diferite față de trecut și, așa cum spuneam, mult mai subtile, toate fiind însă forme de dominație a celor puternici sub aspect economic, militar și politic asupra celor integrați. Ca exemple, ne referim la integrarea economică, socială dar și politică realizată de marile companii și trusturi economice, la monopolizarea producției și comerțului, la integrarea informatică, la accentul pus în programele de dezvoltare pe consumism, pe a avea și nu pe a fi, utilitarismul și pragmatismul moral cu excluderea valorilor creștinismului și în special al dreptei credințe ortodoxe, credința exclusivă în puterea capitalului și a tehnologiilor, construirea unui umanism raționalizat și impersonal, desființarea particularităților naționale, culturale, religioase a celor care aderă liber la globalizare și exemplele ar putea continua.

Cu toate aceste deosebiri afirmăm că imperiile istorice ale lumii la fel ca și formele moderne de globalizare și integrare au aceiași esență și scop existențial: dominația celor puternici politic, economic și social asupra statelor și societăților integrate.

Uniunea Europeană, organizație suprastatală are toate caracteristicile pe care succint le-am enumerat. Este evident că statele membre nu sunt egale politic, economic și social. Statele, forțele politice și economice puternice din cadrul acestei organizații sunt dominatoare, creează ordinea politică, economică și juridică pe care o impun celorlalte state sub aparența egalității interstatale, a colaborării și ajutorării.

Ordinea politică, economică și juridică a Uniunii Europene nu este creată de această organizație, așa cum aparent, declarativ și teoretic apare, ci de statele, forțele politice și economice care domină. Pragmatismul politic și social este clar. Prin această aparentă egalitate și ajutor oferit, statele care domină această organizație au un acces facil la forță de lucru ieftină, la resursele naturale ale statelor dominate și, mai ales, controlează întreaga activitate statală, economică și socială a celor dominați.

Atributele de suveranitate naționale ale statelor dominate sunt restrânse, iar trăsăturile proprii existențiale ale acestora: economice, statale, politice, culturale, de credință sunt afectate de ordinea statală abstractă creată și impusă de cei care domină Uniunea Europeană. Uniunea Europeană nu este o organizație de binefacere, ci un instrument instituțional suprastatal de dominație.

Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit și analizat în mod diferit de către cei care și-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu. Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată postmodernă, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului.

Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă. Cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit de cultură, credință, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendență.

Globalizarea în toate variantele, caracterizează societatea aflată în epoca postmodernismului. Este oare, acesta ultimul stadiu în evoluția umanității?

Dreapta credință ortodoxă a poporului român, valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român, ortodox în majoritate covârșitoare.

Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante.

România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europeană. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.

Ce este mai grav, politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări, ci cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.

Justiția este bulversată de multiplele așa zise reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.

Postmodernismul juridic poate fi caracterizat prin formalism și pozitivism, dar și prin  dominația sistemelor și organizațiilor supra-naționale și a dreptului supra-național asupra ordinii juridice interne. Această realitate duce la îngrădirea drastică a suveranității naționale, a supremației Constituției și a întregii ordini juridice interne. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat fără echivoc în câteva decizii recente că ordinea juridică a Uniunii Europene este superioară și se aplică prioritar față de ordinea juridică internă, inclusiv față de Constituție.

Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.

      Este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014[5] asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Consti­tuție.

      Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.

      În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.

    Prin Hotărârea din 21 decembrie 2022,[6] Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudențe a Curții Constituționale în măsura în care aceasta, coroborată cu dispozițiile naționale în materie de prescripție, creează un risc sistemic de impunitate.

   Curtea, reunită în Marea Cameră, a confirmat jurisprudența sa rezultată dintr-o hotărâre anterioară, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România.[7]

   Potrivit Curții, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru. Instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

   Pe de altă parte, faptul că judecătorii naționali nu sunt expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, care ține de competența lor exclusivă, constituie o garanție inerentă independenței lor. Astfel, în ipoteza în care un judecător național de drept comun ar ajunge să considere, în lumina unei hotărâri a Curții, că jurisprudența curții constituționale naționale este contrară dreptului Uniunii, faptul că acest judecător național ar lăsa neaplicată jurisprudența menționată nu poate angaja răspunderea sa disciplinară.

    Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.

   Curtea Constituțională a României, într-un comunicat de presă[8] a afirmat următoarele, cu referire la aceste Hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene:

     ’’Potrivit art.147 alin.(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt și rămân general obligatorii.

     De altfel, și CJUE recunoaște, în cuprinsul Hotărârii sale din 21 decembrie 2021, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Cu toate acestea, concluziile din Hotărârea CJUE potrivit cărora efectele principiului supremației dreptului UE se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv cele de ordin constituțional să poată împiedica acest lucru, și potrivit cărora instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicate, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții a dreptului UE, presupun revizuirea Constituției în vigoare.

   În plan practic, efectele acestei Hotărâri se pot produce numai după revizuirea Constituției în vigoare, care, însă, nu se poate face de drept, ci exclusiv la inițiativa anumitor subiecte de drept, cu respectarea procedurii și în condițiile prevăzute chiar în Constituția României’’.

  Ne raliem întru totul opiniei exprimate de Curtea Constituțională. Constituția noastră consacră obligativitatea respectării Legii Fundamentale și a supremației acesteia în art. alin.

(5),’’În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.’’ Dispozițiile art. 148, alin (2), reglementează principiul priorității dreptului Uniunii Europene, Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare, cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare.’’

   Prin urmare, supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene au natură juridică diferite. Supremația Constituției este o calitate a acesteia determinată de realitățile sociale, economice și politice ale poporului român și de tradițiile acestuia. Exprimă și fundamentează în același timp caracterele și atributele Statului Român, suveranitatea națională. Supremația Constituției și obligativitatea respectării ei nu este exclusiv concretizarea voinței legiuitorului constituant, ci este determinată obiectiv, istoric.

   Spre deosebire principiul priorității dreptului Uniunii Europene este derivat din supremația Legii Fundamentale deoarece este instituit de voința legiuitorului constituant și prin tratatele internaționale la care România este parte.

   Contrar acestei realități jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene instituie principiul supremației dreptului Uniunii Europene, ci nu numai prioritatea acestuia, inclusiv față de ordinea constituțională internă.

   Aceste soluții de speță nu pot fi acceptate pentru că aduc atingere gravă suveranității naționale, independenței legislative a Statului Român. De aceea, în nicio situație, dreptul Uniunii Europene în raport cu ordinea constituțională internă nu poate fi suprem, iar forța juridică general obligatorie a deciziilor Curții Constituționale inclusiv față de legislația și jurisprudența care alcătuiește dreptul Uniunii Europene nu încetează.

   Dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea Fundamentală consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, aspect care rezultă din însăși supremația Legii Fundamentale.

   În conformitate cu dispozițiile art. 142 alin. (1), ’’Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției’’. A accepta posibilitatea nerespectării de către autoritățile statului a deciziilor Curții Constituționale în raport cu pretinsa și asumata supremație a dreptului Uniunii Europene echivalează cu un act de încălcare a Legii Fundamentale și a ordine constituționale interne, cu o atingere gravă adusă supremației Constituției.

  În mod corect Curtea Constituțională a arătat că aceste decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene pot produce efecte juridice în România numai, ca urmare a modificării Legii Fundamentale printr-o procedură constituțională internă, ci nu prin hotărâri ale unei instanțe internaționale.

Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze libertatea credinței ortodoxe și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.

 

III. Contradicția dintre consacrarea juridică a drepturilor omului și restrângerea abuzivă a acestora

     Restrângerea și abolirea libertății omului de către cei care exercită guvernarea este veche de când lumea, de pe vremea sclavagismului. Postmodernismul social se caracterizează printr-o contradicție majoră între două realități: Prima realitate, proclamarea drepturilor fundamentale, consacrarea lor în constituții și în instrumente juridice internaționale, iar pe de altă parte excesul de putere al guvernanților care restrâng prin mijloace juridice și politice aceste drepturi, încălcând astfel principiile legalității și al legitimității al supremației Constituției.

    Excesul de putere al guvernanților în postmodernism, privind omul ca persoană, creat după chipul lui Dumnezeu și condiția omului în societate și în raport cu statul se manifestă prin: mai sus amintita contradicției, prin restrângerea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de conștiință și a libertății religioase, prin discriminare, scopul fiind acela ca omul postmodern să devină un „sclav fericit„.

    Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esenţă a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: “unde se termină puterea discreţionară şi unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administraţiei, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere şi unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetăţeanului? “

    Depăşirea limitelor puterii discreţionare semnifică încălcarea principiului legalităţii sau ceea ce în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă se numeşte a fi “exces de putere”.

     Excesul de putere în activitatea organelor statului este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competenţe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

Situaţiile excepţionale reprezintă un caz particular în care autorităţile statului, şi în special cele administrative, îşi pot exercita puterea discreţionară, existând evident pericolul excesului de putere.

Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puţin prin trei aspecte:

a) aprecierea unei situaţii de fapt ca fiind un caz excepţional, deşi nu are această semnificaţie (lipsa unei motivaţii obiective şi rezonabile);
b) măsurile dispuse de autorităţile statului competente, în virtutea puterii discreţionare, să depăşească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav ameninţat;
c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute constituţional.

      Existenţa unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituţionale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: “ideea statului de drept cere ca ele (situaţiile excepţionale n.n.) să-şi găsească reglementări adecvate în textul constituţiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O asemenea reglementare constituţională este necesar să determine limitativ domeniile de raporturi sociale, în care transferul de competenţă de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate şi să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează.”[9]

      Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerință a statului în exercitarea acestor drepturi și libertăți, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrarului sau a excesului de putere din partea autorităților statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanții asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituțională urmărită, aceea de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, în situațiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporționalității este o astfel de garanție constituțională care permite sancționarea de către instanța constituțională a ingerințelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturi.

      Prin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forță juridică legii, dar și legitime (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporționale cu situația care le determină și să nu afecteze substanța dreptului. Proporționalitatea și necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât și pentru judecător, a legitimității restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.

     Principiile egalității în drepturi a tuturor oamenilor și al nondiscriminării sunt valori constituționale, consacrate normativ în toate constituțiile democratice, în legi și în tratate internaționale. Aceste principii au valoare existențială pentru că își au originea în principiul egalității tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu, Care a spus: ”Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” ( Matei, 5, 44,45).

    Principiul fraternității este de asemenea o valoare existențială pentru toți oamenii pentru că este expresia socială a Poruncii iubirii dată de Mântuitor. Din nefericire acest principiu formulat în documentele politice și constituționale ale revoluționarilor francezi din 1789 și ale revoluționarilor români din 1848 nu a fost înscris în constituțiile contemporane.

În doctrină discriminarea este caracterizată prin reunirea a două elemente, mai precis tratarea diferită a unor persoane aflate în situații identice sau comparabile (sau, dimpotrivă, tratarea identică a unor persoane aflate în situații diferite), pe de o parte, și lipsa unei justificări obiective pentru un asemenea tratament, pe de altă parte.

    Discriminarea, ca opus al echității, este definită ca fiind practica ilegală de a trata mai puțin favorabil pe unii indivizi în comparație cu alții, din cauza că sunt diferiți ca sex, rasă, religie etc. Înseamnă a trata mai puțin favorabil un grup în comparație cu altul, pe un motiv nejustificabil.

    Fără a insista foarte mult asupra aspectelor doctrinare și normative în materie, evidențiem unele reglementări cuprinse în tratate și convenții internaționale. Amintim în acest sens principiile proclamate în Carta Națiunilor Unite, care recunosc demnitatea și valoarea intrinseci cât și drepturile egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane drept fundamentul libertății, justiției și păcii în lume:

     Articolul 1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului proclamă că toate ființele umane sunt născute libere și egale în demnitate și drepturi;

Articolul 7 din același document proclamă: ”Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. ”

   Articolul 12 stipulează: ”Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.

Iar în articolul 30 se arată că: ”Nici o dispoziție a prezentei Declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta Declarație”.

Amintind faptul că Națiunile Unite, în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Convențiile Internaționale cu privire la drepturile omului și alte tratate universale a proclamat faptul că fiecare este îndreptățit la toate drepturile și libertățile incluse în acestea, fără distincție de orice fel, angajând statele să ia toate măsurile posibile pentru a asigura nediscriminarea în exercitarea tuturor drepturilor omului;

    Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice adoptată de ONU în anul 1966, în articolul 2 impune obligații: ”Statele părți la prezenta Convenție se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezenta Convenție, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politica sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”. Același document, în articolul 26, recunoaște dreptul la nediscriminare ca un drept fundamental al omului autonom și obligația corelată a statelor de a realiza acest drept.

    Edificatoare sunt și dispozițiile cuprinse în art. 14 al Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: ”Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. ”

     Diferite organisme instituții și institute internaționale susțin faptul că discriminarea, prin natura sa, dăunează capacităților umane în maniere injuste, creând cicluri ale dezavantajelor și negări ale libertății care împiedică dezvoltarea umană. Au recunoscut și afirmat importanța combaterii fiecărei forme de discriminare, inclusiv nevoia de a lua măsurile adecvate pentru a capacita persoanele care sunt dezavantajate să-și realizeze întregul potențial și pentru a contribui la participarea lor completă în viața economică, socială, politică, culturală și civică.

      Declarația Principiilor Egalității este un document deosebit de important adoptat la 5 aprilie 2008 la Londra de către avocați ai drepturilor omului și experți în legislația internațională în materia drepturilor omului și în legislația pentru egalitate, în care se menționează, printre altele: ”Dreptul la egalitate este dreptul tuturor ființelor umane de e a fi egale în demnitate, de a fi tratate cu respect și considerație și de a participa în condiții de egalitate cu ceilalți la orice aspect al vieții economice, sociale, politice, culturale sau civile. Toate ființele umane sunt egale în fața legii și au dreptul la protecție și beneficiu egale în fața legii”. (art. 1)

  ”Dreptul de a nu fi discriminat este un drept de sine stătător, fundamental, subsumat dreptului la egalitate”. (art. 4). ”Discriminarea trebuie interzisă acolo unde aceasta are loc pe criterii de rasă, culoare, etnie, origine, sex, sarcină, maternitate, statut civil, familial sau profesional, limbă, religie sau credință, opinie politică sau de alt gen, origine la naștere, națională sau socială, naționalitate, statut economic, asociere cu o minoritate națională, orientare sexuală, identitate de gen, vârstă, dizabilitate, stare de sănătate, predispoziție genetică sau de altă natură spre boală sau o combinație a oricărora dintre aceste criterii, sau în baza unor caracteristici asociate cu oricare dintre aceste criterii”. (art. 5)

     În legislația română principiile egalității și al nondiscriminării sunt consacrate în Constituție: ”Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. (art. 16 alin 1). ”Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi”. ”România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”. (art. 4).

     Deținătorii efemeri ai puteri statale în această lume, naționali sau supranaționali doresc să trăim prin delegație, să nu mai fim noi înșine, să renunțăm la personalitatea și demnitatea de oameni, la libertate și să le încredințăm lor dreptul să ne spună cine suntem, cum să ne trăim viața, să ne confere să ne explice ce este libertatea și să ne confere libertate în limitele și formele dorite de ei, să ne restrângă drepturile naturale, să ne spună ce este bine și ce este rău, să ne facă să existăm fără Dumnezeu într-o societate atee pe care tot ei vor să o construiască după chipul și voia lor. Și toate acestea în schimbul unui pretins trai în siguranță, bazat pe consum, pe a avea și pentru a fi.

    Mulți dintre noi au acceptat acest compromis, au renunțat la autenticitatea lor, devenind simpli indivizi supuși, care se simt în siguranță sub puterea absolută și atotștiutoare a tătucului, care este leviatanul, statul actual căzut în fariseism, demagogie și ateism profund.

   Intenția guvernanților este să ne transforme în ”sclavi fericiți”[10]

  

   IV. Contradicţiile maladive ale justiţiei

      Justiţia ar trebui să fie un sistem armonios pentru a fi în adevărul şi realitatea ei. „Adevărul este real numai ca sistem” spunea Hegel[11] şi confirmând acest enunţ,justiţia este în adevărul ei numai în măsura în care îndeplineşte această condiţie. Sistemul înseamnă ordine coerentă,funcţionalitate, adecvare la real şi la scopul său, dar mai ales unitate în diversitatea sa, un universal concret în care fiecare parte să exprime întregul, iar acesta să legitimeze prin ordinea creată părţile componente. Sistemul, inclusiv cel de justiţie, se manifestă dialectic, se transformă, devine, are fiinţă istorică, fără a pierde armonia şi coerenţa. Gânditorul de la Jena sublinia că „adevărul este întregul. Întregul este numai esenţa care se împlineşte prin dezvoltarea sa”[12]. Ca orice sistem, justiţia are componente sau subsisteme: ideale, valorice; subsistemul normativ, jurisprudenţial (actul de justiţie), instituţional, şi, poate cea mai importantă componentă, omul ca realizator, dar şi ca beneficiar al actului de justiţie. Adevărul sistemului judiciar presupune realizarea în întregul său, dar şi de către fiecare componentă a scopului existenţial propriu, care este totodată şi fiinţa sa şi anume dreptatea ca ideal valoric dar transpusă în concretul realităţii.

      În măsura în care funcţiile, am zice noi menirea justiţiei  împlinesc şi exprimă în acelaşi timp  armonia funcţională a unui sistem, care în orice moment încearcă adecvarea la scopul său ca valoare, realizarea dreptăţii, justiţia se regăseşte în adevărul sau, altfel spus îşi dă propria legitimitate, fără a aştepta ca acesta să-i fie dată, în forme uneori inadecvate, din afară.

      Contradicţiile şi în general orice disfuncţionalitate în coerenţa sistemului sau neadecvarea la scop sunt maladii, carenţe ale justiţiei, care o depărtează de la rostul şi adevărul ei. Atunci când maladiile justiţiei devin cronice, dar cu manifestări ce duc spre acutizare, putem vorbi de o criză a sistemului de justiţie. Justiţia noastră se află evident într-o astfel de criză cronică cu tendinţe de acutizare. Principala cauză o constituie contradicţiile maladive ale sistemului. Spre deosebire de contradicţiile benefice care dau devenirea, cele maladive tind să depărteze tot mai mult justiţia de la realitatea şi adevărul ei. Încercăm în cele ce urmează să punem în evidenţă contradicţiile maladive ale sistemului de justiţie specifice crizei în care acesta se află:

  1. Contradicţia fundamentală a justiţiei, expresia crizei profunde în care aceasta se află este între lege şi dreptate. Există o ruptură de esenţă între ordinea valorică ce ar trebui să constituie scopul şi fiinţa justiţiei, iar pe de altă parte ordinea construită a normelor şi a jurisprudenţei. Dreptul, dreptatea, nu mai reprezintă scopurile şi adevărul justiţiei, substituindu-se acestor valori legea, normele şi jurisprudenţa, care vor să-şi găsească legitimitate în sine, în formele abstracte, realităţi efemere, interese şi scopuri precare, ci nu în idealul şi realitatea dreptăţii. Desigur, chiar şi în situaţia unui sistem de justiţie care este armonios funcţional şi nu are această maladie, nu există întotdeauna o suprapunere formală între lege şi dreptate. În cadrul sistemului de justiţie sănătos, între dreptate şi lege există o contradicţie unilaterală în sensul că legea ar putea contrazice dreptatea, dar aceasta nu contrazice legea. Criza sistemului judiciar exprimă uneori în forme acute inadecvarea în termeni absoluţi între dreptate şi lege.

     Contradicţia amintită a dat frâu liber „voinţei de putere” a guvernanţilor de a impune propria ordine şi legitimitate justiţiei, prin a norma şi legifera în încercarea lipsită de sens şi iluzorie de a crea o „ordine a normelor” care să înlocuiască fiinţa şi adevărul justiţiei: dreptatea. Realitatea demonstrează că această falsă ordine se dovedeşte de multe ori în ea însăşi incoerentă, contradictorie şi mai ales inadecvată realităţilor pentru care le este destinată. Simpla acumulare de norme, de legi chiar şi codificate, nu duce la aşezarea în fiinţa şi în rostul lor a omului, a socialului şi a justiţiei dacă normele nu exprimă ca fenomen esenţa: ordinea superioară a valorilor de dreptate, echitate, adevăr, proporţionalitate, toleranţă. Jurisprudenţa se manifestă la fel în preocuparea exclusivă de a-şi corespunde şieşi sau normelor, de a fi suficientă prin sine însăşi şi nu prin a se raporta la ordinea superioara a valorilor mai sus amintite. Actul de justiţie realizat de magistrat caută cu obstinaţie legitimarea exclusiv prin norma juridică şi nu prin ordinea valorică ce ar trebui să-i fie proprie.

     Această contradicţie maladivă este confirmată, dar nu conştientizată de tehnica şi formalismul juridic. O hotărâre judecătorească nu se pronunţă în numele dreptăţii, ci ”în numele legii”, adică în numele unei ordini construite de o voinţă politică temporară pentru realizarea unor interese de asemenea temporare, cufundate în particularitatea lor şi de multe ori contrare binelui comun, şi nu, aşa cum ar fi firesc în numele ordinii date şi nu construite a valorilor exterioare justiţiei, dar care reprezintă adevărul şi scopul acesteia.

      Doctrina afirmă că judecătorul pronunţând o hotărâre „spune dreptul”. Ar fi bine să fie aşa. În fapt, de cele mai multe ori, magistratul, prin hotărârea judecătorească pronunţată, „spune legea”- atunci când o face-încercând să includă sentinţa sa în ordinea legii, care nu este neapărat şi ordinea dreptăţii. Judecătorul, dacă are conştiinţa realizării unui act de justiţie, respectând statutul său moral şi profesional, nu contrazice legea, deşi există situaţii când ar trebui şi ar putea să o facă în numele unei ordini superioare formate din valorile subsumate conceptului de dreptate. Pentru un asemenea act, ce nu este numai de justiţie, dar şi de dreptate este nevoie de curaj. Magistratul trebuie să îşi asume riscul de a depăşi ordinea imperfectă construită a legii pentru a legitima actul de justiţie pe care îl realizează în realitatea valorică superioară a principiilor metafizice ale dreptului. O asemenea ieşire din normalitatea formelor inadecvate realului concret este riscantă pentru judecător deoarece ordinea construită a legii îşi poate impune forţa sa coercitivă.

       Justiţia contemporană este dominată de ordinea normativităţii, a formelor ce nu sunt abstrase din realitate dar fac abstracţie de ea.

       Ruptura maladivă dintre lege şi dreptate (legea ca expresie a voinţei legiuitorului, a puterii temporare, fiind aceea care doreşte o atare despărţire), ar trebui să se reflecte şi în planul învăţământului juridic. Pentru o corectă adecvare la criza justiţiei reliefată prin această contradicţie dar şi pentru a reflecta ordinea legii, ci nu a dreptului, ce este predată spre însuşire studenţilor, facultăţile de profil nu ar trebui să se mai numească „de drept”, ci ”facultăţi de legi”,aşa cum era  odinioară.

       2. Contradicţia dintre justiţie şi „lume”, înţelegând prin „lume” atât omul în individualitatea sa cât şi societatea în ansamblul său.

Se pare că este tot mai prezent în actualitatea justiţiei şi pus la loc de cinste dictonul „pereat mundus fiat justiţia”. Nu este un simplu dicton; este o realitate tragică, o maladie a justiţiei constând în legitimarea neautentică a separaţiei justiţiei de om şi de lume. Justiţia nu poate să trăiască, să triumfe, să fie, dacă lumea moare. Între lume şi justiţie există o contradicţie unilaterală: justiţia poate contrazice lumea, dar lumea nu poate contrazice justiţia deoarece lumea este mediul, elementul ce justifică manifestările justiţiei. Dreptatea prin justiţie implică omul atât ca realizator al actului de justiţie, cât şi ca beneficiar.

       În manifestările sale contemporane, justiţia aflată în criză realizează tot mai mult dictonul „pereat mundus fiat justiţia” încercând să devină un sistem închis, existând pentru el însuşi, iar în unele cazuri chiar mai grav, îndreptat împotriva omului, singurul beneficiar al actului de justiţie, negând astfel propria raţiune de a fi. Criza justiţiei, prin această maladie, se regăseşte şi în retorica lipsită de conţinut a proclamării „omului abstract„ prin drepturi tot atât de abstracte cu intenţia de a da o formă teleologică manifestărilor sale. Dar adevăratul sens existenţial al justiţiei şi finalitatea acesteia totodată este omul considerat în demnitatea sa de om. Retorica specifică separaţiei dintre justiţie şi lume în favoarea omului abstract, impersonal are manifestări evidente. În faţa instanţei, într-o hotărâre judecătorească, omul nu mai este în concretul demnităţii sale ca persoană, ci devine „numitul”, cel mult identificat printr-o calitate procesuală la fel de impersonală.

       Ruptura existenţială dintre justiţie şi lume, mai mult încercarea justiţiei de a-şi nega propriul mediu care îi justifică raţiunea de a fi, nu poate confirma ordinea firească. dialectică ce ar trebui să caracterizeze o bună aşezare a justiţiei în adevărul ei, ci ar putea avea la capăt de drum neantul, justiţia ca formă goală, lipsită de plinătatea pe care o conferă „justul” existent numai în raport cu demnitatea omului.

      3. Contradicţia dintre justiţie, înţeleasă chiar şi în accepţie de ordine normativă a legii, iar pe de altă parte actul de justiţie şi magistratul care îl realizează.     
În filozofie se vorbeşte de o lume autonomă a valorilor existente în sine şi pentru sine independentă chiar şi faţă de om. Aşa cum am precizat, justiţia este incontestabil o realitate şi un sistem instituţional normativ dar şi valoric. Spre deosebire de alte sisteme de valori :morale, religioase şi în general culturale, esenţa justiţiei constă în realizarea şi împlinirea ei în şi prin actul de justiţie al magistratului fără de care sistemul de justiţie nu se închide. Se poate vorbi cel mult de autonomia dreptului, înţeles ca ordine valorică dar nu şi de autonomia justiţiei în afara actului prin care se concretizează. Spre deosebire de alte sisteme valorice sau de altă natură, justiţia este exemplul clar al unui universal concret realizat prin actul de justiţie al cărui expresie este în primul rând hotărârea judecătorului.

       Prin urmare, actul de justiţie poate să confirme sau să infirme ordinea normativă a justiţiei şi în egală măsură dreptul ca sistem valoric Este o situaţie similară cu raportul dintre experiment şi teoria ştiinţifică, primul putând după caz infirma sau confirma teoria. Numai că în sfera teoriilor ştiinţifice un experiment poate infirma o teorie legitimând o ordine nouă, superioară care să o includă pe cea veche aşa cum sa întâmplat cu teoria relativităţii elaborată de Einstein. Spre deosebire, actul de justiţie, dacă este contrar ordinii normative sau ordinii valorice a dreptului nu este decât o eroare judiciară, voită, nevoită, sau accidentală a magistratului care neagă însăşi justiţia şi implicit dreptul abolind astfel ordinea juridicului şi ordinea de drept având ca finalitate nu o altă ordine, ci dezordinea, haosul. Şi câte erori judiciare sunt astăzi ştiute sau neştiute!

        Trebuie subliniat şi aspectul că actul de justiţie nu se poate disocia de persoana celui care îl înfăptuieşte, de magistrat. O hotărâre judecătorească chiar anonimizată nu este anonimă: actul de justiţie cuprinde în el însuşi persoana dar şi personalitatea magistratului. Se poate spune nu numai că magistratul este autorul actului de justiţie, dar şi actul de justiţie „îl face” pe magistrat. Atunci când erorile judiciare devin evidente - cauza fiind abandonul de către magistrat a statutului moral, social şi profesional acesta pactizând cu dezordinea specifică nonvalorilor existenţiale - există obiceiul de a spune că sunt cazuri izolate ce nu caracterizează sistemul de justiţie şi ordinea dreptului. Nu este adevărat. Justiţia ca sistem valoric trebuie să fie confirmată în fiinţa sa, adeverită, prin fiecare act de justiţie, prin fiecare hotărâre judecătorească. O singură eroare judiciară, un singur magistrat corupt sau imoral, neagă trimiţând în neant, în nefiinţă juridicul şi ordinea de drept Realitatea contemporană continuă se ofere mult prea multe exemple de astfel de situaţii încât te întrebi dacă a mai rămas ceva din fiinţa valorică a justiţiei. Iată o manifestare acută şi nu numai cronică a crizei justiţiei.

         Justiţia, aflată în fiinţa şi adevărul ei, impune magistratului, ca fapt de conştiinţă, obiectul judecăţii: faptele omului, ci nu omul, adică fenomenalul specific omenescului din om. Conştientizând principiile dreptului şi implicit dreptatea ca valoare specifică unei ordini superioare celei normative, judecătorul, realizând actul de justiţie, trebuie totuşi să se raporteze teleologic la omul concret     chiar dacă se va pronunţa numai asupra faptelor (acţiuni şi omisiuni) ale acestuia.

Spre deosebire, în cazul unei justiţii maladive, judecătorul îşi închipuie că are puterea de a judeca omul ci nu numai faptele lui.

       4. Căderea în exterioritate. Desigur, justiţia realizată de om şi pentru om este profană, ”la măsurile omului”, dar valorile sacre fac parte din fiinţa sa.

        Fiind o componentă a realităţii temporare umane, justiţia înţeleasă în dimensiunea sa valorică implică raportul dintre transcendent şi transcendental la care s-au referit Kant şi Heidegger. Ca realitate a omului şi a societăţii, justiţia nu ar trebui să fie transcendentă adică „dincolo” de om şi de lume şi nici dincolo de propria sa raţiune de a fi. Dacă se întâmplă aşa suntem în prezenţa unei manifestări maladive specifice crizei justiţiei, în primul rând prin separarea acesteia de „lume” aşa cum am arătat mai sus. Justiţia trebuie să fie şi să rămână în fiinţa sa transcendentală respectiv „dincoace” de precarităţile existenţiale ale lumii acesteia şi în afara conflictelor şi intereselor politice de tot felul, fără implicaţii în lupta pentru putere sau în jocurile puterii. Transcendentalul justiţiei este fiinţa acesteia în dimensiunea sa valorică, este dreptul ca dreptate manifestată fenomenal prin actul de justiţie.

        Criza contemporană a justiţiei înseamnă căderea din imuabilitatea transcendentalului valoric şi existenţial propriu în exterioritatea socială şi politică, cu consecinţa diminuării sau chiar pierderii fiinţei, a dreptului ca valoare. Exemplele sunt din nefericire mult prea multe: conflicte şi contradicţii în interiorul sistemului instituţional al justiţiei; transformarea justiţiei în instrument pentru actorii politici sau de alt gen; implicarea în lupta pentru puterea temporară sau în jocurile puterii atât a justiţiei în ansamblul său cât şi a magistraţilor; trecerea de la mediatizarea actelor de justiţie la justiţia mediatică,înfăptuită prim mas - media; abandonarea de către magistraţi a statutului profesional şi moral pentru câştigul iluzoriu conferit de implicarea în precarităţile, uneori mizeriile lumii; retorica arogantă şi agresivă a formelor fără fond prin utilizarea la întâmplare şi mai ales pentru satisfacerea unor interese egoiste de multe ori imorale a numelui sacru al justiţiei şi al dreptului: ”în numele legii”, ”în numele dreptului” devin simple formule pentru a legitima ceea ce este lipsit de legitimitate. Căderea în exterioritate este o manifestare dureroasă a crizei justiţiei resimţită poate nu atât de mult de sistemul judiciar cât mai ales de cei care sunt beneficiarii acesteia: omul, oamenii, societatea.

       Am vorbit de criza justiţiei. Există şi o justiţie a crizei constând în iluzia sistemului de a exista prin contradicţiile maladive mai sus expuse într-o lume aflată nu în realizarea „progresului în conştiinţa libertăţii” cum credea Hegel, cât mai ales într-un proces de des-fiinţare, de abandonare a fiinţei culturale valorice şi înlocuirea acesteia prin elementele civilizaţiei, tehnicizarea excesivă, într-un cuvânt prin dominaţia formelor de civilizaţie asupra culturii şi nu invers cum ar fi normal. În plan social şi politic procesul de des-fiinţare a lumii se manifestă prin democraţia maselor şi a individualismului democratic cu consecinţa ignorării omului ca persoană şi personalitate, omul devenind „individ” într-o ordine socială, normativă, economică sau politică în care nu îşi confirmă sinele deoarece a devenit un simplu număr preluat de retorica formelor şi idealurilor goale.

Justiţia crizei nu poate avea fiinţă deoarece este în afara adevărului şi a scopului ei, ca şi societatea crizei de altfel, la care încercă să se adapteze. Nu poate exista un raport adecvat între justiţia aflată în grave contradicţii maladive şi o societate aflată în criză cu scopul de a legitima existenţa unei justiţii a crizei. Justiţia crizei poate fi totuşi o realitate dar lipsită de adevăr, de fiinţă, pentru că nu tot ce există şi este.

 

V. Judecătorul şi justiţia

     Judecătorul, magistratul în general, nu poate fi singur, nu se poate izola, nu poate fi un înstrăinat. Dar el poate fi un însingurat. Trăind în comunitate el trebuie să fie în comuniune cu toţi ceilalţi şi, în acelaşi timp, să preia în fiinţa şi mai ales în conştiinţa sa cât mai mult din sentimentele, valorile, aspiraţiile celorlalţi, bineînţeles dacă toate acestea au semnul fiinţei, sunt benefice şi nu maladive. Binele comun, dar numai ca valoare creştină, trebuie să devină binele propriu. Însingurarea, retragerea în sine nu implică abandonarea mediului social, ci dimpotrivă regăsirea şi evaluarea acestuia prin sinele propriu: „este în noi ceva mai adânc decât noi înşine„ spunea Fericitul Augustin. Numai prin însingurarea în sinele propriu judecătorul poate înţelege omul, îl poate prelua, poate înţelege câte ceva din sinele lumii. Însingurare şi nu singurătate; a fi cu tine în sinele mai adânc, dar şi în comuniune cu altul al tău.

     Judecătorul trebuie să se raporteze la omul concret şi nu abstract, acesta din urmă înţeles de Goethe ca fiind dat prin totalitatea oamenilor. Trebuie să îşi apropie de fiinţa sa vorbele lui Eminescu: ”în fiecare om o lume îşi face încercarea”,  descoperind şi înţelegând această lume în fiecare om care vine înaintea scaunului de judecată. În însingurarea sa bucuria judecătorului trebuie să fie aceea la care se referă Kant: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine„.

     Desigur judecătorul priveşte în pământ (sau la pământ), precum arată mâna lui Aristotel din tabloul lui Rafael. Numai aşa poate să îşi asume realul, concretul, existentul, pentru ca, împreună cu Platon, să se ridice la idee. Judecătorul priveşte la pământ fireşte, pentru a putea simţi şi cunoaşte nu numai raţionalul din real, dar şi realul ca raţiune şi pentru a conştientiza sensurile pietăţii: „Mai înalt este omul în genunchi decât în picioare„ - sublinia părintele Arsenie Boca.

     Intransigența nu poate fi proprie fiinţei unui judecător, deoarece implică autoritatea impersonală, manifestată în numele legii şi al dreptăţii, dar în fapt fără om şi fără dreptate. Intransigenţa înseamnă situarea în planul exclusiv al logicii formale cu a sa distincţie categorică între adevăr şi fals, între „da” şi „nu”. Dar câte nuanţe, câtă bogăţie de sensuri oferă viaţa între aceste valori extreme în care trebuie identificat şi juridicul.

      Nu intransigența, ci pietatea, îndurarea, trebuie să caracterizeze judecătorul, deoarece numai astfel poate să vadă şi să înţeleagă câte ceva din omenescul fiecărui om. Spunea Noica: „trebuie să ai îndurare pentru cele neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor”. Pietatea judecătorului este pietatea justiţiei. Ce bine exprima, la 191, fiinţa şi menirea justiţiei marele jurist Matei Cantacuzino şi cât de mult ne depărtăm noi astăzi de adevărul justiţiei pentru a ne cufunda în neautenticul „celeilalte justiţii”, a crizei: „Într-o bisericuţă din Roma am văzut tabloul unei femei care ţinea în mâinile ei pământul negru. Îl îmbrăţişa cu căldură; expresia ei arăta că este o mamă, care cu ochii întorşi spre cer, parcă cerea să smulgă din seninul lui lumină. Mă aşteptam să fie scris dedesubt: Caritatea, sau Dreptatea, sau Filantropia. Nu. Era Justiţia! Justiţia nelegată la ochi şi înţelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiţie, oarbă, cu spada într-o mână şi în cealaltă ţinând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde nimic din mizeriile noastre”

 

VI. Dreptatea şi principiile dreptului

   Una dintre căile posibile de a depășii neajunsurile normativismului excesiv și formalismului juridic postmodern și de a soluționa contradicțiile maladive ale justiției, este întoarcerea la valori și la principiile generale ale dreptului, în activitatea de elaborare a normelor juridice și de aplicare a lor.

   Susținem ordinea superioară, în sfera valorilor, pe care conceptul de dreptate ar trebui să o confere justiţiei şi actului de justiţie pentru ca acestea să nu rămână numai în ordinea formală a normativului. Dreptatea ca valoare este exprimată juridic în primul rând prin principiile dreptului ce trebuie să se regăsească în normele dreptului.

   Un argument pentru care filozofia dreptului trebuie să fie o realitate prezentă nu numai în sfera teoreticului dar şi pentru activitatea practică de elaborare a actelor normative sau înfăptuirea justiţiei, îl reprezintă existenţa principiilor generale şi de ramură ale dreptului, unele fiind consacrate şi în Constituţie.

    Principiile dreptului, prin natura, generalitatea şi profunzimea lor, sunt teme de reflecţie în primul rând pentru filozofia dreptului, numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului, aceste principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un cerc dialectic deoarece „înţelesurile” principiilor dreptului, după consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială urmează a fi elucidate tot în sfera filozofiei dreptului. O asemenea constatare impune totuşi distincţia între ceea ce am putea numi: principii construite ale dreptului, iar pe de altă parte principii metafizice ale dreptului. Distincţia pe care o propunem are ca temei filozofic deosebirea mai sus arătată dintre „construit” şi „dat” în drept.

            Principiile construite ale dreptului sunt, prin natura lor, reguli juridice de maximă generalitate, elaborate de doctrina juridică sau de către legiuitor, în toate situaţiile consacrate explicit de normele dreptului. Aceste principii pot constitui structura internă a unui grup de raporturi juridice, a unei ramuri sau chiar a sistemului unitar al dreptului. Pot fi identificate următoarele trăsături:

1) sunt elaborate în interiorul dreptului, fiind de regulă, expresia manifestării de voinţă a legiuitorului, consacrată în norme de drept;
2) sunt exprimate întotdeauna explicit prin normele juridice;
3) opera de interpretare şi aplicare a dreptului este în măsură să descopere sensurile şi determinaţiile principiilor construite ale dreptului care, evident, nu pot depăşi limitele conceptuale ale acestora stabilite de norma juridică În această categorie regăsim principii precum: publicitatea şedinţei de judecată, principiul contradictorialităţii, al supremaţiei legii şi Constituţiei, principiul neretroactivităţii legii, etc.

            Prin urmare, principiile construite ale dreptului au, prin natura lor, în primul rând o conotaţie juridică şi numai în subsidiar una metafizică. Fiind rezultatul unei elaborări în interiorul dreptului, eventualele semnificaţii şi înţelesuri metafizice urmează a fi ulterior consacrării lor stabilite de metafizica dreptului. Totodată, fiind norme de drept, au caracter obligatoriu şi produc efecte juridice la fel ca orice altă reglementare normativă. Este necesar a menţiona că normele juridice care consacră astfel de principii sunt superioare ca forţă juridică faţă de reglementările obişnuite ale dreptului, deoarece vizează, în mod obişnuit, relaţii sociale considerate a fi esenţiale în primul rând pentru respectarea drepturilor fundamentale şi ale intereselor legitime recunoscute subiectelor de drept, dar şi pentru stabilitatea şi desfăşurarea echitabilă, previzibilă, transparentă a procedurilor judiciare.

            În situaţia acestei categorii de principii, cercul dialectic amintit mai sus are următoarea înfăţişare:

1) principiile construite sunt elaborate şi consacrate normativ de legiuitor;
2) interpretarea acestora se realizează în opera de aplicare a dreptului;
3) semnificaţiile valorice ale acestor principii sunt ulterior exprimate în sfera metafizicii dreptului;
4) „înţelesurile” metafizice pot constitui baza teoretică necesară lărgirii conotaţiei şi denotaţiei principiilor sau elaborării normative a unor noi astfel de principii.

            Numărul principiilor construite ale dreptului poate fi determinat la un anumit moment al realităţii juridice, dar nu există o limită preconstituită a acestora. Evoluţia dreptului se manifestă şi prin elaborarea normativă a unor noi astfel de principii. Ca exemplu, menţionăm „principiul subsidiarităţii”, o construcţie în Dreptul Uniunii Europene, preluată în legislaţia multor state europene, inclusiv a României.

            Principiile metafizice ale dreptului pot fi considerate ca un „dat” faţă de realitatea juridică şi prin natura lor sunt exterioare dreptului. La originea lor nu au o elaborare juridică, normativă, respectiv jurisprudenţială. Ele sunt un „dat” transcendental şi nu transcendent al dreptului, prin urmare, nu sunt „dincolo” de sfera dreptului, dar sunt „altceva” în sistemul juridic. Altfel spus, reprezintă esenţa valorică a dreptului, fără de care această realitate construită nu ar putea avea dimensiune ontologică.

            Nefiind construite, ci reprezentând un „dat” transcendental, metafizic al dreptului, nu este necesar să fie exprimate explicit prin normele juridice. Principiile metafizice pot avea şi o existenţă implicită, descoperită sau valorificată în opera de interpretare a dreptului. Ca dat implicit şi totodată ca esenţă transcendentală a dreptului, aceste principii trebuie să se regăsească, până la urmă, în conţinutul oricărei norme juridice şi în orice act sau manifestare ce reprezintă, după caz, interpretarea ori aplicarea normei juridice. Trebuie subliniat că existenţa principiilor metafizice fundamentează şi natura teleologică a dreptului, deoarece orice manifestare în sfera juridicului, pentru a fi legitimă, trebuie să fie adecvată unor astfel de principii.

            În literatura de specialitate juridică, astfel de principii, fără a fi numite metafizice, sunt identificate prin generalitatea lor şi de aceea au fost denumite „principii generale ale dreptului”. Noi preferăm să subliniem dimensiunea metafizică, valorică şi transcendentală a acestora, drept pentru care le şi considerăm principii metafizice ale realităţii juridice. Ca „dat” transcendental şi nu construit al dreptului, principiile în cauză sunt permanente, limitate, dar cu determinaţii şi înţelesuri ce pot fi diversificate în cercul dialectic ce le cuprinde.

            În opinia noastră, principiile metafizice ale dreptului sunt: principiul dreptăţii; principiul adevărului; principiul echităţii şi al justiţiei; principiul proporţionalităţii; principiul libertăţii. Într-un studiu viitor, vom expune pe larg considerentele ce ne îndreptăţesc să identificăm principiile mai sus menţionate ca având o valoare metafizică şi transcendentală în raport cu realităţile juridice.

            Dimensiunea metafizică a acestor principii este de necontestat, dar rămâne în discuţie dimensiunea normativă. O analiză mai amplă a acestei probleme excede obiectului acestui studiu, care s-a dorit a fi un excurs larg asupra dimensiunii filozofice a principiilor dreptului. Totuşi, câteva consideraţii se impun. Ontologia contemporană nu mai consideră realitatea prin referire la conceptele clasice, de substanţă sau materie. În opera sa, „Substamzbegriff und Funktionsbegriff” (1910) Ernest Cassirer opune conceptul modern de funcţiune celui antic de substanţă. Nu ce este „lucrul” sau realitatea concretă, ci felul lor de a fi, ţesătura lor lăuntrică, structura interesează pe moderni. Nu mai există în faţa cunoaşterii obiecte concrete, ci doar „relaţii” şi „funcţiuni”. Într-un fel, pentru cunoaşterea ştiinţifică, dar nu şi pentru ontologie, lucrurile dispar şi fac loc relaţiilor, şi funcţiunilor. O astfel de abordare este operaţională cognitiv pentru realitatea materială, nu şi pentru realitatea ideală, acea „lume a Ideilor” de care vorbea Platon.[13]

            Dimensiunea normativă a realităţii juridice pare să corespundă foarte bine constatărilor formulate de Ernest Cassirer. Ce altceva este realitatea juridică decât un ansablu de relaţii sociale şi funcţiuni care sunt transpuse în noua dimensiune ontologică de „raporturi juridice” prin aplicarea normelor dreptului. Principiile construite aplicându-se unei sfere de relaţii sociale prin intermediul normei juridice le transformă în raporturi juridice, deci aceste principii corespund unei realităţi a juridicului, înţeleasă ca structură relaţională şi funcţională.

            Există însă o ordine de realitate mai profundă decât relaţiile şi funcţiunile. Constantin Noica spunea că trebuie să numim „element” această ordine de realitate, în care sunt împlinite lucrurile şi care le face să fie. Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune sau relaţie se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi fără a se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate.[14]

      În încheiere dorim să remarcăm actualitate cuvintelor marelui filosof german Kant, pe care le propunem spre meditație unui legiuitor contemporan:

E veche dorința care - cine știe când? - se va împlini odată: să se descopere odată, în locul infinitei varietăți a legilor civile, principiile lor, căci numai în aceasta poate consta secretul de a simplifica, cum se spune, legislația[15]

 

Concluzii

 

   Herman Hesse, laureat al premiului Nobel pentru literatură, autorul romanului „Jocul că mărgele de sticlă”, remarcă cu multă înțelepciune: ”Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care de exemplu este gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac doi ori doi.

  Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simțul pentru adevăr, onestitate intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.

   Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei”.

   Epoca postmodernismului este pentru om, pentru condiția sa socială, pentru dreapta credință, o perioadă de spaimă, de profund dezastru, de încercare, cum anticipa scriitorul Hermann Hesse.

   Pentru a rezista în aceste vremuri de încercare, îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru că refuzăm mâna Sa salvatoare și ne credem a tot puternici și stăpânii acestei lumi, există o singură cale de izbăvire: să ne întoarcem la Dumnezeu, să facem roade vrednice de pocăință (după cuvântul Mântuitorului: ”Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” - Matei,18,3), să ne întoarcem la Sfânta Biserică Ortodoxă, să credem și să ne rugăm mai mult, să împlinim Porunca Iubirii, prin care ne întoarcem la darul dumnezeiesc al vieții, al libertății și al demnității. Darurile lui Dumnezeu nu se iau niciodată înapoi. Noi suntem aceia care le refuzăm. Trebuie să ne recâștigăm demnitatea de om.

NOTE


[1] A se vedea, Jean-Francois Lyotard, The Postmodern Condition. A Report on Knowledge, Editura, Manchester University Press, S.U.A, 1984
[2] A se vedea, Lev Sestov, Toate lucrurile sunt posibile, 1905
[3] Pentru dezvoltări, a se vedea, Marius Andreescu, Omul, societatea și creștinismul în epoca postmodernismului, articol publicat în revista Porunca Iubirii, Ed. Agaton, Făgăraș, 31.05.,2023
[4] A se vedea, Adrian Neacșu, Între statul de criză și statul de drept, Ed. Universul Juridic, București, 2010; Ovidiu Predescu, Criză și democrație. Reziliența dreptului, a statului de drept, și a drepturilor omului în contextul lumii contemporane, Ed. Școala Ardeleană, 2022
[5] Publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014,
[6] Hotărârea în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C379/19 DNA- Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia « Forumul Judecătorilor din România », C-811/19 FQ și alții și C-840/19 N
[7] A se vedea, Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 (a se vedea de asemenea CP nr. 82/21)
[8] Comunicat de presă al Curții Constituționale din 23 decembrie 2021
[9] Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj, 1992, p. 106
[10] Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, Societatea și Statul Român în perioada stării excepționale. Studii, eseuri, scrisori, Ed. Sitech, Craiova, 2022
[11] Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, Ed. Academiei Române, București, 1965, p. 18
[12] Georg Wilhelm Friedrich Hegel, op. cit, p. 18
[13] Pentru dezvoltări a se vedea , Constantin Noica , Devenirea întru fiinţă, Ed. Humanitas,Bucureşti,1998,  pp. 332-334
[14] Constantin Noica, op.cit. p. 327-367
[15] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Ed. Univers Enciclopedic București, 1999, p.186  


Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestine
Argumente pentru o educatie teantropica - Mihai Floarea

Argumente pentru o educație teantropică [1]

Citesc în „The Epoch Times“ din 14 gustar 2023 un articol scris de Jackson Elliott intitulat Activiștii răspîndesc ideologia de gen în orașele mici din care extrag: în prezent Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) și Departamentul de educație al SUA definesc „sigur, sănătos și incluziv“ ca însemnînd predarea despre orientarea sexuală și identitatea de gen. (…) [E recomandată insistent] sprijinirea tinerilor LGBTQIA+ prin lecții date profesorilor despre „conceptele de orientare sexuală și identitate de gen, inclusiv limbaj adecvat“. OMS, Federația Internațională pentru Planned Parenthood [Planing familial] și alte grupuri puternice susțin „educația sexuală cuprinzătoare“,  care – precizez – îi educă pe copii ideologic prin materiale excesive de sexualizare, ce sînt menite, după cum afirma o analistă, „să trezească un gigant adormit“ dar – precizez din nou – mult înainte de vreme. Dacă un copil nu-și alege identitatea de gen – copilul fiind fără discernămînt, accentuez iarăși spre deplină înțelegere – situația e clasificată drept abuz! Activiștii LGBTQIA+ au alcătuit deja Garda roșie în America (recurg la istoria recentă pentru a ne dumiri: este vorba despre modelul chinezesc așa-numit „revoluționar“ care l-a impus pe Mao Zedong, anume prin bătaia sistematică și chiar uciderea „contrarevoluționarilor“ – observăm grozăvia manipulării limbajului, de care am avut și noi parte după 1946, cînd bolșevismul importat ne-a convins că nu existau opozanți, ci „dușmani ai poporului“, care trebuiau întemnițați, pentru a nu periclita victoria comunismului!). Din fericire, există părinți republicani democrați, religioși ori nereligioși care reacționează împotriva acestei viguroase agresivități ideologice. În virtutea deprinderilor mele profesorale țin să menționez definitoriu despre comunitatea LGBTQIA+ că este o grupare vag definită de lesbiene, gay (homosexuali), bisexuali, transsexuali, queer (ciudați), intersex, asexuali, questioning (ezitanți), genderqueer, agender (fără gen), bigender (bisexuali), genderfluid și încă destui alții uniți printr-o cultură și mișcări sociale comune. Aceste comunități celebrează în general mîndria, diversitatea, individualitatea și mai ales sexualitatea.

Avîntul acestor rătăciți din America, deocamdată minoritari dar puternic motivați și stimulați financiar-politic, consider că nu poate fi trecut cu vederea așa cum am auzit pe unii semeni zicînd: „A! Să fie la ei, acolo; ce treabă avem noi!?“ Argumentez prin evidenta slugărnicie a sfertodocților care alcătuiesc astăzi așa-zisa clasă politică românească. Nu trebuie să fii analist pentru a observa că, schimbîndu-și convingerile politice odată cu ciorapii, politrucii noștri au dovedit din plin pînă acum, pe lîngă incultură, incompetență, lipsă de credință și de patriotism mai ales lipsă de originalitate; din cauza aceasta a rezultat un zel mimetic față de tot ceea ce vine din Occidentul desacralizat. Că această tendință n-a fost deloc dezinteresată, nici nu mai are rost să insist. Astfel, prin încă actualul fenomen al formelor fără fond demascat de gazetarul de geniu Mihai Eminescu, avem șanse de a ne trezi mîine-poimîine cu aspecte similare și-n țara noastră, știută fiind agenda oficială de globalizare a celor numiți să ne guverneze.

Este clară relația directă dintre globalizare și satanizare, cum observa recent și un jurnalist curajos: Plandemia a dat semnalul: asistăm la o păgînizare și o îndrăcire galopantă a lumii. Cîteva exemple mi se par necesare, spre a circumscrie realitățile care-și cer urgent răspunsurile adecvate.

Un centru cultural din Statele Unite a organizat recent un eveniment în care familiile erau invitate să asiste la o „ceremonie pentru invocarea și legarea unei prietenii“ cu un demon la alegere. Este vorba despre un ritual păgîn intitulat „Lilit, Demonul Empatic“, care a avut loc în Centrul de Artă Walker din Minneapolis și a fost destinat în mod explicit „familiilor“, vizîndu-se deci și copiii, întrucît s-a prezentat învăluit ca o joacă nevinovată. Premisa postată pe site a fost: Demonii au o reputație proastă, dar poate că pur și simplu nu ne pricepem noi suficient de bine să-i cunoaștem. Oficianta-organizatoare – o replică jalnică a preoteselor antice – Tamar Zohara Ettun pretinde că poate crea capcane pentru demoni. Ce s-a putut citi pe același site mi-a întrecut imaginația: Familiile sînt invitate să creeze un receptacul pentru a prinde în capcană demonul pe care îl cunosc cel mai bine – poate Demonul Cunoașterii Excesive – și apoi să participe la un ceremonial ludic pentru a-l invoca și a lega prietenie cu acel demon.[…] După ce ați creat capcana, Lilit, Demonul Empatic va veni de pe partea întunecată a Lunii pentru a vă îndruma în localizarea sentimentelor cu ajutorul tehnicilor antice babiloniene. […] Această ședință colectivă și ludică de invocare a demonilor se va încheia cu o mișcare somatică de meditație, menită să vă împrietenească cu umbrele voastre.

E de reținut că nu-i de glumit: Centrul de Artă din Minneapolis primește finanțări de milioane de dolari din banii contribuabililor americani. Majoritatea acestor bani merg pe proiecte „culturale“ progresist-globaliste, legate mai ales de agenda LGBT.

Dacă aceste exemple nu vă conving, vă amintesc că principalii promotori ai serurilor experimentale ARN-mesager denumite impropriu „vaccinuri“ au fost și sînt adepți fermi ai globalismului și ai noii (dez)ordini mondiale. Ei au vorbit entuziasmați, în mod deschis, apoi au finanțat puternic și au lucrat vîrtos la dezvoltarea mijloacelor tehnologice pentru a controla oamenii și pentru a combina viul cu mașina, conform agendei urmărind Transumanismul, care este realmente o sclavie digitală globalistă, pregătită de multă vreme pentru toți oamenii planetei.

Potrivit unui studiu[2] din 2022, unul din cinci adolescenți americani (între 13 și 17 ani) se declară transgender[3] (transsexual). Sînt roadele educației primite de tineri într-una dintre țările care se consideră avansată.

În asentimentul editorialistului  Steve Jalsevac al „LifeSiteNews“ – unde s-au publicat  și alte articole despre aceste aspecte[4] –, care-și punea îndreptățit întrebări privitoare atît la cum a fost posibilă manipularea covidică în urma căreia mulți s-au supus orbește cît și la ceea ce avem de făcut, îmi închei acest preambul cu îndemnurile sale:

Nu doar cîțiva, ci toți ar trebui să ne punem aceste întrebări și să facem tot ce ne stă în puteri pentru a afla răspunsurile, să le spunem altora să facă la fel și apoi să stabilim împreună cu ceilalți ce se poate face. Continuați să citiți și să cercetați, căutați oameni care gîndesc la fel ca voi. ACȚIONAȚI. Vorbiți cu oficialii voștri aleși. Candidați – pentru orice funcție. Dacă credeți în Dumnezeu, veți găsi o cale. Dacă nu, vă va fi mult mai dificil și aveți șanse mai mari să vă prăbușiți din cauza disperării sau a presiunilor de a vă supune pretențiilor globaliștilor. Ne aflăm într-un război. Este un război real, dar diferit de toate războaiele de pînă acum. A sosit vremea să luptăm. Găsiți-vă un loc în luptă. Nu încercați să vă ascundeți. Nu veți reuși[5].

*  *   *

Educația este esențială în contextul războiului pe care teologii secolului al XX-lea îl numeau nevăzut, dar care actualmente este evident pentru oricine are „ochi de văzut și urechi de auzit“, adică pentru cel care vrea să se informeze. Acceptînd că nu minciuna, ci numai adevărul ne va face liberi, să nu ne temem de a-l rosti ferm ca ADEVĂR: fără Hristos[6] niciun tip de educație nu oferă soluții victorioase în acest război diferit de toate cele la care potrivnicul a provocat oamenii pînă în prezent. Miza e acum mult mai mare, prețul e mult sporit, iar timpul curge implacabil, așa că avem misiunea de a ne implica repede fără șovăire pentru un cît mai bun răspuns dinaintea Dreptului Judecător cînd ne va sosi vremea. 

Sfîntul Iustin Popovici (1894-1979) afirma: „Chipul lui Dumnezeu“ din natura umană are un sens ontologic și teologic: ontologic fiindcă în „chipul lui Dumnezeu“ ca dar constă esența esenței firii omenești, iar teologic pentru că, prin aceasta, a fost stabilit drept scop al vieții Omului Dumnezeu, cu toate perfecțiunile Lui dumnezeiești. […] Pe El și potrivit Lui omul se modelează și se construiește în această lume.  […] Cu alte cuvinte, omul este creat ca o ființă divino-umană potențială care are datoria ca, lăsîndu-se condus de sufletul lui „după chipul lui Dumnezeu“ să se asemene întru totul lui Dumnezeu și în acest fel să devină o ființă divino-umană în act, adică o ființă care este unită în chip desăvîrșit cu Dumnezeu și trăiește prin perfecțiunile Lui divine infinite[7]. Educația teantropică[8] are îndreptățire ontologică, teologică și social-pedagogică. Umanismul este rezultatul apusean al îndepărtării omului de Dumnezeu, fie prin creștinismul maximalist (papism), fie prin cel minimalist (protestantism). Umanismul a succedat iluminismul raționalist al secolului al XVIII-lea și pozitivismul miop al secolului al XIX-lea, tustrele trepte fiind menite alungării lui Dumnezeu în cer. Pentru umanism omul este suprema valoare și unicul criteriu, dar lupta care trebuie dusă este nu de a transforma omul într-o ființă fără Dumnezeu, suficientă sieși, ci de a-l transforma într-una îndumnezeită, întru asemănarea cu Dumnezeu, așa cum înțelege creștinul ortodox. Misiunea Bisericii în lume coincide cu aceea a Școlii: nu conformarea Dumnezeului-Om-Hristos cu spiritul vremelnic al epocii, ci dimpotrivă conformarea și adaptarea spiritului epocii la spiritul veșniciei divino-umanității lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este Calea, Adevărul și Viața.

Adevărata educaţie şi adevărata iluminare nu sînt nimic altceva decît o iradiere a sfinţeniei; doar sfinţii sînt cu adevărat iluminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, strălucind şi învăţînd în acelaşi timp. Există, prin urmare, o identitate comună sfinţeniei şi iluminării. Cu adevărat, deci, educaţia înseamnă iluminare – prin sfinţirea în Duhul Sfînt, Care este vehicolul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii cunoştinţei. Sfinţii, întrucît sînt sfinţiţi şi iluminaţi de Duhul Sfînt, sînt şi adevăraţi dascăli şi educatori. Educaţia fără sfinţenie, şi anume educaţia fără sfinţirea de către Duhul Sfînt şi fără desăvîrşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeu-omul Hristos, adică educaţia ateistă, a influenţat Europa, ducînd la idolatria umanistă. Nu este important dacă această idolatrie se manifestă prin divinizarea papei sau a culturii, a ştiinţei, a civilizaţiei, a artelor, a politicii, a modei. Pretutindeni obiectivul principal este acela de a structura omul, societatea şi lumea fără Dumnezeu, fără Hristos. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte educaţia. În acest caz, principalul obiectiv este acela de a ilumina omul şi umanitatea fără Hristos, fără Dumnezeu. În această direcţie, educaţia umanistă se ocupă de crearea omului nou. Planul în ceea ce priveşte acest om nou este simplu: Hristos nu poate exista în omul cel nou. Europa s-a dedicat cu totul acestei preocupări şi a început să creeze noul om fără Dumnezeu, societatea fără Dumnezeu, umanitatea fără Dumnezeu.[9]

Două exemple banale de mentalitate contemporană curentă, rod al educației primite în chiar țara unde se află centrul politic al UE, anume Belgia, le-am cules personal acum două săptămîni. Primul: mă aflam cu familia fiicei mele în Mechelen, unde, la un magazin alimentar, s-a creat la casierie un blocaj din pricina unui cuplu trecut de vîrsta tinereții care se sfădea pentru achitarea perfect egală de pe carduri a celor aflate în coș. Momentul culminant l-a constituit împărțirea sumei de 5 euro! Al doilea exemplu similar, relatat de ginerele meu: un cuplu, de astă dată de tineri, ce se țineau de mînă se plimbau. El, îmbrăcat după ultima modă, cu haine de firmă, ajungînd dinaintea vitrinei unui magazin cu produse mai ieftine, i-a zis ei: „Uite, să intrăm; de aici poți să-ți permiți și tu să-ți cumperi ceva…“ Oameni ca aceștia se află la ani lumină distanță mentală de a pricepe sensul vorbelor părintelui Nicolae de la Rohia (Steinhardt) „dăruind vei dobîndi”…

Transumanismul despre care duduie entuziast presa globalistă duce o luptă satanică depersonalizînd treptat ființa, combinînd-o utilitarist-totalitar cu mașina în sensul zombificării sale. Căile acestea diavolești sînt ale minciunii, așa cum au demonstrat-o și recent încheiata covidizare și o ilustrează absurda campanie actuală de combatere a încălzirii globale.

Deși formulate în urmă cu aproape un secol, afirmațiile Sfîntului Iustin Popovici sînt  dezirabile și aplicabile, așteptîndu-și pedagogii și părinții creștini conștienți de misiunea lor:

Hristos este omul ideal pe Care educaţia omenească Îl caută ca pe un adevărat ţel, sens şi ideal al său. Cu El şi din El noi ştim ceea ce formează omul adevărat. În El avem prototipul după care fiecare fiinţă umană se poate transforma într-un om cu adevărat bun, drept, desăvîrşit şi împlinit. Acest lucru este posibil fără greutăţi mari şi de nebiruit, fiindcă în fiecare nevoinţă El Îşi oferă dumnezeieştile Sale puteri pentru ca omul să poată dobîndi toată bunătatea Sa. Ai sentimentul că noi ne aflăm deja pe calea principală a filosofiei divino-umane a educaţiei. Daţi atenţie cu seriozitate şi obiectivitate structurii interne a acestei educaţii. Planul, materialele, programa, sufletul şi duhul sînt toate după Evanghelie – ele sînt toate divino-umane. Valorile sînt dumnezeieşti şi metodele sînt focalizate pe Evanghelii. Dumnezeu ocupă întotdeauna locul cel dintîi, omul pe cel de-al doilea. Omul trăieşte şi gîndeşte, simte şi lucrează pentru Dumnezeu. Aceasta înseamnă că omul este iluminat de către Dumnezeu. Aici, într-adevăr, nu se pune problema vreunui anume Dumnezeu abstract, supraceresc, al lui Platon sau Kant, ci a Unui Dumnezeu de o concretă realitate pămîntească, a unui Dumnezeu Care S-a făcut om şi insuflă în toate categoriile omeneşti tot ceea ce este dumnezeiesc, nemuritor şi veşnic. Prin urmare, doar El între oameni, şi anume Dumnezeu-omul Hristos, a avut dreptul de a fi căutat drept model al desăvîrşirii dumnezeieşti („Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este” – Matei 5, 48) şi a aşeza dumnezeiasca desăvîrşire drept ţel al vieţii şi al tuturor strădaniilor omeneşti[10].

Opinia mea este că principala carență a educației o constituie modelele nepotrivite. Bunăoară, programa de literatură și limbă română pentru gimnaziu și liceu amputată și asezonată neinspirat de feluriți nepedagogi alcătuitori de manuale așa-zis „alternative“[11] nu vine în sprijinul formării caracterelor copiilor și tinerilor. Nume neavenite în Școală precum Andreea Esca, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu bîntuie după 1995 încoace literatura ce ar trebui predată și comentată în clase. Ca profesor de liceu, am renunțat la textele fără valoare literar-morală și, mai mult decît atît, am conceput un manual dedicat „literaturii arestate“ – metaforă împrumutată de la întemeietorii revistei „Memoria“ – în care, exemplificînd aici fugitiv, poezia lui Radu Gyr, a lui Vasile Militaru, sau memorialistica datorată părintelui Nicolae Steinhardt, lui Ioan Ianolide sau Aspaziei Oțel Petrescu, eleva lui Lucian Blaga, precum și fenomenul Rugului Aprins, la care am adăugat rezistența eroică din munți figurează nu numai ca modele literare, ci și ca modele de viață întru Hristos. Nu am renunțat la clasici, din motive întemeiate pe cerințele de la examenul de bacalaureat. Am adăugat însă în studierea textelor literare canonice abordarea creștinească; spre exemplu, literatura ateului Camil Petrescu afirm că poate fi cercetată foarte bine stilistic, dar subliniindu-se eșecul eroilor Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru, George Demetru Ladima etc. insistîndu-se asupra sinuciderii ca act de inspirație demonică, analogă „soluției“ lui Iuda Iscarioteanul. La fel, eroul lui Marin Sorescu din drama Iona, deși autorul pare a se fi inspirat din viața biblicului prooroc, eșuează greșind calea – e invers, strigă el, mimînd gestul străpungerii propriului pîntec, după ce dramaturgul ateu l-a pus să parodieze, la un moment dat, ritualul prohodirii prin sintagma repetată veșnica mistuire! Desigur, repere morale absolute sînt Sfinții, ale căror vieți s-ar fi cuvenit cunoscute și studiate de profesori, de părinți și de elevi mai ales la disciplina Religie – dar frunzărind cîteva variante de manuale, chiar dacă nu sînt teolog, am rămas nedumerit și dezamăgit.

Sfîntul Iustin Popovici recomanda pedagogilor prin 1935:

Principalele trăsături şi caracteristici ale educaţiei teantrice pot fi formulate astfel: 1. Omul este o fiinţă care poate fi desăvîrşită şi împlinită în chipul cel mai înalt şi real prin Dumnezeu-omul Hristos şi întru El. 2. Desăvîrşirea omului prin Hristos se face cu ajutorul faptelor bune evanghelice. 3. Omul educat şi iluminat vede în orice om pe fratele său nemuritor şi veşnic. 4. Orice lucrare şi acţiune umană – filosofie, ştiinţă, geografie, artă, educaţie, cultură, arte aplicate şi altele – îşi dobîndeşte veşnica sa valoare atunci cînd este sfinţită şi îşi primeşte adevăratul sens de la Dumnezeu-omul Hristos. 5. Adevărata iluminare şi educaţie sînt realizate printr-o viaţă sfîntă după Evanghelia lui Hristos. 6. Sfinţii sînt luminătorii şi educatorii desăvîrşiţi; cu cît un om este mai sfînt, cu atît devine un educator şi luminător mai bun. 7. Şcoala este cea de-a doua jumătate a inimii Dumnezeu-omului Hristos; cea dintîi este Biserica. 8. În centrul tuturor centrelor şi al tuturor ideilor şi ostenelilor stă Dumnezeu-omul Hristos şi obştea sa teantrică, Biserica[12].

Am sugerat deja cîteva adaptări educative teantropice posibile fără prea mari eforturi din partea profesorilor specializați în literatura și limba română. La rîndul lor, profesorii de matematică, de fizică, de chimie, de biologie, de anatomie, de istorie etc. își pot adapta obiectele de studiu la învățătura evanghelică – desigur, dacă ei înșiși sînt creștini, merg la Biserică, au duhovnici ș.a.

Dacă Occidentului desacralizat soluția pedagogică radicală propusă îi apare inaplicabilă sau chiar absurdă, fiind lipsiți de profesori creștini, România cu o populație majoritar creștin ortodoxă are suficienți dascăli capabili să înțeleagă imensa responsabilitate a profesiei lor formatoare de suflete și de minți apte să facă față războiului nemaipomenit la care, vrînd-nevrînd, trebuie să participe fiecare dintre noi, pasivitatea echivalînd cu statutul de victime… „colaterale“.

Triunghiul Familie-Școală-Biserică e chemat să conlucreze teantropic pentru că educația este mai mult decît dobîndirea unei colecții de fapte sau abilități necesare pentru „a face“ ceva în această lume, anume ea își propune formarea minții și a inimii, a sufletului și a trupului copiilor ca slujitori cu și prin Hristos. Scopul final în educație pentru părinții și educatorii creștini este creșterea de sfinți, după cum povățuia Sfîntul Teofan Zăvorîtul. De aceea, este nevoie ca noi, adulții, pedagogi și membri ai familiei să devenim modele inspiratoare și surse de dezvoltare pentru copiii oferiți de Pronie nu ca poveri, ci ca daruri. Parteneriatul triangular strîns care cultivă virtutea și înțelepciunea, care inspiră dragoste pentru învățare pregătește copiii avînd în vedere un viitor luminos în viața de Familie, prin Școală și prin Biserică. Educația teantropică propune un curriculum ortodox și o metodologie educațională ortodoxă adecvată; ea aprinde și hrănește zelul pentru Dumnezeu și dragostea pentru aproapele, cultivă sămînța autocunoașterii și a discernămîntului, conducînd spre o înțelegere inspirată a lumii, punînd o bază solidă pentru vocația viitoare a copiilor.

În finalul acestei intervenții, propun cîteva teme de meditație pentru educatori, întrucît, în general, educația modernă nu este inteligentă, ci superficială, teoretică și lipsită de omenie. Ea pregătește pentru a conduce afaceri, pentru a realiza diferite sarcini, pentru a dobîndi o profesie și un loc de muncă, dar nu pregătește pentru a vorbi despre noi înșine și despre dobîndirea asemănării cu Tatăl creator:

Educatorul creștin este acela care îmbrățișează atunci cînd toți ceilalți resping; este acela care îi aplaudă pe cei care nu au urcat niciodată pe podium; este acela care îi învață pe alții să plîngă vorbind despre lacrimile sale. Dascălul cel mai încîntător nu este acela care impune reguli, care presează, care corectează greșeli, ci acela care îi învață pe elevi să cunoască viața, să reinventeze lumea; este acela care, povestind viața sa, îi învață pe alții să trăiască. Viața este un contract de risc, o scenă a surprizelor. Cel care este conștient de riscurile existenței este mai bine pregătit să înfrunte situații noi, critici, pierderi. Cel care e pregătit să trăiască într-o grădină fără spini și mărăcini, se va priva de parfumul celor mai frumoase flori și va avea o imunitate slabă în fața furtunilor sociale. Mulți dintre cei care azi primesc laude au fost cîndva huliți. Mulți dintre cei care primesc astăzi onoruri înalte au vizitat cîndva valea respingerilor. Cel care propune schimbări, care elaborează idei și căi noi în climatul său social și profesional cu greu va întîlni un cer fără furtuni. Cînd toți ne aplaudă, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva sîntem încă niște inși oarecare din mulțime. Viața într-un climat fără stres nu stimulează inteligența, iar viața cu exces de stres o blochează. Înțelepciunea se află la mijloc.

Acela care învinge fără riscuri urcă pe podium fără laude. Cel care nu știe să mulțumească este sclavul insatisfacției. Cel care nu știe să acționeze este sclavul pasivității. Acceptă fără să te necăjești faptele ce nu depind de tine, dar acționează cu îndrăzneală cînd este vorba despre cele care depind de tine. Cei slabi se consideră lipsiți de șansă și cheltuiesc energie prețioasă lamentîndu-se. Cei puternici își concentrează energia să-și corecteze drumul și să-și refacă traseul. Înțeleptul prețuiește ceea ce are, netotul prețuiește ceea ce îi lipsește. Creează rădăcini doar în solurile în care ai putea rodi. Intuiția este capacitatea de a vedea același fenomen sub diferite unghiuri. Cu ajutorul intuiției putem să observăm invizibilul, să înțelegem mecanisme și să prevedem situații. O persoană fără intuiție se concentrează doar pe o singură temă, apoi reacționează întotdeauna la fel în fața acelorași stimuli. Dar o persoană intuitivă e multifocală și reacționează într-un mod care surprinde / înțelege ce se află în culise. Intuiția constituie baza pentru raționamentul schematic, promovează inspirația, stimulează deducția și inducția. Intuiția stimulează creativitatea omului de știință, inspirația artistului, perspicacitatea celui inteligent. Educatorii care nu fac decît să scoată în evidență greșelile și să critice comportamente nu-i stimulează pe tineri să vadă invizibilul, să-și dezvolte intuiția, ci să fie doar servili. Deprinderea copiilor și elevilor de a se analiza și de a reflecta în focul tensiunii constituie unul dintre principiile cele mai importante pentru formarea unei ființe umane complete. Harul Duhului Sfînt este izvorul intuiției și al inspirației. Educația perfectă este cea care generează angajare socială; educația nesănătoasă este cea care generează distrugători sociali. Individualismul (egoismul) înseamnă să trăiești pentru tine, să exploatezi societatea fără să dai aproape nimic în schimb. Individualitatea (personalitatea) înseamnă să trăiești în tine, să-ți păstrezi identitatea, să fii conștient de tine și de lumea exterioară. Individualismul sfîșie societatea, individualitatea îi menține unitatea. Invidia apare pe terenul celor egali. Cînd cineva iese în evidență printre cei la fel ca el, virusul invidiei atacă. Cei care cred că nu sînt purtători ai virusului invidiei sunt cei mai susceptibili să-i cadă victimă. A-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este o chemare fundamentală la sănătate psihică. Cel care nu se iubește pe sine nu are o stare bună de sănătate emoțională, iar cel care nu-și iubește aproapele nu are o stare bună de sănătate socială. Fericiți cei care caută un om cu o viață plină de suferință, o inimă zdrobită, un suflet rănit pentru ca, într-un fel sau altul, să le aline. Bucuria de a contribui la binele celuilalt este una dintre cele mai fine trăiri ale existenței. Nu iubești, nu primești. E posibil să întîlnim smerenie la un milionar și aroganță la un zdrențăros. Cei smeriți îi îmbrățișează pe cei care sînt diferiți, cei plini de trufie se așază deasupra tuturor. Orice cantitate de informație am avea – din orice domeniu – este doar o picătură infimă față de oceanul nesfîrșit al cunoașterii. Numai cei care n-au transformat niciodată informația în experiență nu-și văd micimea. Mulți și-au construit un dumnezeu după chipul și asemănarea lor, în teatrul minții lor, ca să-i excludă pe cei la fel cu ei, să reducă la tăcere glasuri, să distrugă vieți – un dumnezeu la dimensiunea egoismului lor, conform propriului lor adevăr. Mulți au o spiritualitate obedientă. Nu putem întrerupe producerea gândurilor, dar singura măsură inteligentă este gestionarea lor pentru a-i oferi sufletului un suport sănătos. Cel care nu învață să-și protejeze inima va avea un comportament de sclav în lumea liberă. Dăruirea de sine fără a aștepta reciprocitate constituie un izvor de liniște, iar dăruirea de sine așteptînd reciprocitate constituie un izvor de decepții. Cel care înțelege că în spatele celor agresivi, nefericiți, aspri se află o persoană rănită în viață vede invizibilul și se protejează împotriva vizibilului. Cei care sînt nerăbdători să-i schimbe pe alții sînt stăpîniți de o stare nevrotică, nesănătoasă. Păzește-ți inima ca pe comoara cea mai de preț. Educatorul necredincios stimulează aspirația exterioară; educatorul creștin stimulează aspirația interioară. Cei care nu au aspirații interioare nu au nici apetit intelectual, au o personalitate nehrănită și o emoție dependentă.

Golirea de idei preconcepute este condiția de bază pentru a învăța să învățăm creștinește prin exorcizarea minții de idoli religioși, culturali etc. A fi însetat de pace înseamnă a ști să te eliberezi, să-ți fixezi conștient ținta, să stabilești ordinea priorităților în timp (să ai un program) și să diminuezi sau să renunți la unele activități dacă este necesar. E posibil să ai bani și totuși să fii victima celor mai rele sechestre: al fricii, al orgoliului, al autosuficienței, al timidității, al pasivității etc. (rob al patimilor). Omul interior este cel care contează și are prioritate. Omul este parte integrantă a naturii, dar a creat o lume artificială din cauză că a pierdut contactul interior și permanent cu flora și cu fauna. Tineretul de azi a devenit o masă de oameni nerăbdători și nemulțumiți, cu toate că au acces la o puternică industrie de divertisment. Cel care nu contemplă natura rămîne la suprafața bucuriei, are o inimă instabilă și fluctuantă: ba e calm, ba e iritat. Cel care contemplă natura creează rădăcini emoționale, e mai stabil și profund. Plăcerea lui nu stă în bunuri materiale trecătoare, nici în relațiile sociale, ci în lucruri care nu se pot cumpăra cu bani. Un om este cu atît mai sănătos psihic și mai bogat cu cît face mai mult din mai puțin („ciorba de bolovan“[13]) și cu atît este mai sărac și mai nefericit cu cît are nevoie de mai mult ca să simtă măcar puțin. Secretul fericirii se află în lucruri anonime, atît de vizibile pentru ochii celor sensibili și atît de ascunse pentru ochii celor neatenți. Ești chemat să vezi și să simți în natură dragostea lui Dumnezeu pentru tine și să o sfințești cu harul Lui ca răspuns la dragostea Lui. Fără un plan de viață tinerii nu au o țintă, adulții nu au bază și vîrstnicii își pierd sensul vieții. Inspirația, stăruința, planul și disciplina constituie condițiile fundamentale pentru a avea succes în orice întreprinzi. Planurile de viață nu ne transformă în eroi, dar ne oferă condițiile necesare supraviețuirii atunci cînd ne fuge pămîntul de sub picioare și nu aveam un umăr pe care să ne sprijinim. Orice alegere își are consecințele ei. E nevoie să pierdem ca să învățăm să cîștigăm. E nevoie să renunțăm ca să învățăm să păstrăm ce avem bun. Cel care vrea să cîștige mereu nu a învățat să trăiască. O mamă minunată își leagănă copilul cu o mînă, iar cu cealaltă schimbă lumea. Un educator / profesor creștin scrie pe tablă cu o mînă, iar cu cealaltă mișcă din loc societatea. Înscrie-te în planul lui Dumnezeu cu smerenie și discreție. Povestirea propriei vieți, cu incoerențele și dificultățile ei, nu doar cu reușitele și victoriile ei, este un excelent principiu pentru formarea personalității unui tînăr. Mulți nu cred că merită să-și deschidă cartea vieții în fața tinerilor, considerînd-o neinteresantă. Decepțiile, regresele, temerile și crizele nu constituie mărturii împotriva vieții noastre, ci o fac mai bogată și reală. (Cf. protosinghel Gamaliel Sima, Curs de educație teantropică, 2023).

 Dinaintea acestor pagini înțelepte inspirate de Duhul Sfînt nu am decît a-I mulțumi smerit părintelui Gamaliel Sima, fost ucenic al părintelui Adrian Făgețeanu, rugîndu-i totodată pe ascultătorii și pe cititorii acestor rînduri care au responsabilitatea educării copiilor să cîntărească atent argumentele expuse pentru a decide calea optimă pentru binele propriu și al societății actuale ce așteaptă realmente o schimbare.

București, 7 răpciune 2023

[1] Material pregătit pentru Adunarea Federației Provita din 21-23 răpciune 2023 de la Sibiu. Tema întrunirii este Responsabilitatea Organizațiilor Pro Vita în fața provocărilor societății contemporane.
[2] How Many Adults and Youth Identify as Transgender in the United States? (https://williamsinstitute.law.ucla.edu/publications/trans-adults-united-states/ ).
[3]V. https://www.activenews.ro/opinii/Statele-Unite-pe-cale-sa-devina-prima-Trans-Natiune-din-lume-183955
[4]V. https://www.lifesitenews.com/news/transhumanism-expert-exposes-liberal-billionaire-elitists-great-reset-agenda/
[5] V. https://www.activenews.ro/opinii/De-ce-vrea-Klaus-Schwab-sa-Vaccineze-intreaga-Omenire-183786
[6] Eu sînt Adevărul (Ioan 14, 6).
[7] Arhim. Iustin Popovici, Valoarea supremă și criteriul ultim  în ortodoxie – 1935, în vol. Omul și Dumnezeul Om. Abisurile și culmile filozofiei (sic!), studiu introductiv și traducere de Ion Ică jr., Sibiu, 1997, Editura Deisis,  p. 118. Electronic: https://ortodox.md/wp-content/uploads/2012/11/Sf.-Iustin-Popovici-Omul-si-Dumnezeu-omul-Deisis-1997.pdf
[8] Compus din theos = zeu și anthropos = om. TEANTROPIE s.f. (Liv.1. Caracter uman și divin al divinității. 2. Atribuire a unor calități umane unor divinități. [Cf. it. teantropismo < gr. theos – zeu, anthropos – om].
[9] Părintele Iustin Popovici, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, traducere de prof. Paul Bălan, carte tipărită cu binecuvîntarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului la Editura BUNAVESTIRE, Galaţi, 2003. Ediţie electronică APOLOGETICUM 2006.
[10] Idem.
[11] S-a evitat oficial nejustificat corectarea adjectivului pe care am propus-o în repetate rînduri întemeindu-mă pe etimologia cuvîntului – alternus în latină înseamnă celălalt, unul singur, nicidecum variante, așa cum rezultă din realitatea propusă de oferta editorială!
[12] Idem.
[13] Cf. Vasile Voiculescu, povestirea cu același titlu, în vol. Toiagul minunilor , Editura „Jurnalul literar”, 1991, pp. 74 – 91 (v. http://www.armoniecunatura.ro/alimentatie-sanatoasa/ciorba-de-bolovan/ ).
Sursa: Revista de lingvistică și cultură românească, nr.37/2023


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
DEPENDENTELE: Pr. Răzvan Ionescu, despre pericolele mediilor digitale
 

Părintele Răzvan Ionescu, prodecanul Centrului de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae” din Paris și parohul parohiei româneşti „Sf. Parascheva și Sf. Genoveva” din Paris, le-a semnalat sâmbătă tinerilor participanţi la Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi (ITO) Vaslui despre pericolele care se ascund în mediile digitale şi a punctat importanţa socializării în afara acestora.

Clericul a susţinut o conferinţă pe tema „Swipe and Scroll vs timpul de calitate petrecut în Biserica lui Hristos – o invitaţie de suflet pentru tânărul de azi”.

„Ne punem întrebarea cât este de folos. Apropo de scroll-ul evocat în titlul întâlnirii de astăzi, acoperă un fenomen, se întâmplă ceva cu acest scroll, cu această derulare. De ce? Pentru îţi vine să derulezi continuu. Dar când întâlneşti un om viu în faţa ta, un om care are ceva real să-ţi spună şi te atinge de la suflet la suflet, nu-i şi acela un fel de scroll, că-ţi vine să nu te mai desparţi de el? Adică, noi avem nişte mecanisme în noi prin care îl îndrăgeşti pe cel care simţi că-ţi dăruieşte prin însăşi prezenţa lui. Numai că unul este felul prezenţei fizice, faţă către faţă, şi alta este să derulezi nişte informaţii, nişte realităţi care vin de la distanţă, cu un mecanism care a fost inventat să fie aşa special, nu are limită”.

„Acest mecanism ne pune nişte întrebări. De ce nu are limită, de ce e făcut să nu aibă limită? Pe Facebook dacă derulezi paginile nu se mai termină niciodată. Doar nu s-a inventat socializarea azi, ce înseamnă această socializare? Să-l întâlneşti pe celălalt, de exemplu, întâlneşti mărturia lui”.

„M-am ferit de Facebook cât am putut, până când Înaltpreasfinţitul nostru (n. red.: IPS Iosif), acum vreo şase ani, ne-a zis că oamenii sunt pe Facebook, să ieşim în întâmpinarea lor. Am ieşit şi chiar sunt prezent sau am fost prezent foarte tare, dar nu e paradoxal că oameni care locuiesc în proximitate se întâlnesc mai uşor acolo decât se întâlnesc unul cu altul?”, a subliniat Părintele Răzvan Ionescu.

El a precizat că „exerciţiul cel mai greu e să te întâlneşti cu cineva, pentru că presupune şi dificultăţi”.

„E mai uşor să ai ceva la dispoziţie şi să facă lucrul respectiv aşa cum îi dictezi tu. Pentru prima oară în istorie sistemele sunt făcute de aşa manieră încât au o atractivitate cu care nu te poţi lupta”.

„Spune un cercetător contemporan că problema nu este că te atrage ecranul respectiv, ci că în spatele ecranului există un colectiv de oameni tehnici care lucrează – psihologi, neurologi, etc. – care dezvoltă tehnici de aşa manieră încât să devină irezistibil ceea ce îţi propun ei acolo. Asta este lumea în care trăim. Voi, care sunteţi la vârsta adolescenţei, v-aţi trezit pur şi simplu plonjaţi în lumea aceasta”.

Părintele i-a îndemnat pe tineri să conştientizeze, la pachet cu beneficiile, riscurile la care se supun prin utilizarea mediilor digitale.

„Suntem într-un timp în care nu ne putem dispensa de lucrurile acestea. Cumva trebuie să le folosim, dar cum, asta trebuie să învăţăm. Şi problema noastră este că cei care propun aceste produse le propun de aşa manieră, încât sunt de nerefuzat, la nivel psihologic cel puţin. Nu ştiu câţi dintre părinţi pot să spună copiilor lucrul acesta, astfel încât copiii să nu se simtă ameninţaţi că părinţii nu-i înţeleg, nu-i lasă să comunice”.

„Socializarea aceasta într-adevăr este fascinantă pentru că stinge distanţele, poţi să ai legătură cu oameni de foarte departe şi acesta este un punct pozitiv până la urmă. Poţi să întâlneşti oameni fără limite aproape. Problema este în propria ta gospodărie, ce devii folosind lucrurile acestea?”.

„Ne punem şi noi întrebarea, când suntem pe scroll-ul acela şi dăm încontinuu, la nivel de conţinut al trăirii una e să derulezi informaţie, şi sunt lucruri care ne interesează, pe de altă parte, Biserica într-un chip uimitor şi provocator în acelaşi timp, ne propune aspecte care ne duc către esenţialul a ceea ce am putea trăi în această lume. Asta am constatat eu”.

„Oamenii scot bani din atenţia noastră pe internet şi din prezenţa noastră acolo. Like-urile, comentariile şi ceea ce simţiţi dumneavoastră că trebuie să scrieţi acolo ca să vă bucuraţi unii pe alţii sunt materia primă pentru aceştia să-şi crească afacerea şi să vă ţină cât mai mult acolo”.

Părintele Răzvan Ionescu i-a învăţat pe tineri să pună accent pe preţuirea de sine şi să aibă încredere în ajutorul lui Dumnezeu.

„În Franţa am învăţat foarte repede, încă din primii ani când am ajuns acolo, că dacă tu nu te respecţi pe tine, ceilalţi te calcă direct în picioare. Dacă tu nu îţi acorzi preţuire, ceilalţi nici atât. Dacă tu îţi pui problema real în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, cu onestitate, cine sunt eu? Am slăbiciuni? Să nu le ascund, ci să le lucrez. Să încerc să fac ceva cu viaţa mea”.

„În viaţa Bisericii, prin Sfânta Liturghie, prin faptul că venim în faţa lui Dumnezeu spunând ceea ce constatăm încetul cu încetul, că fără El nu putem face nimic, în clipa în care ne predăm în întregime, Dumnezeu are în cine lucra şi se petrec lucruri fascinante”.

Conferinţa este disponibilă integral, în format video, online.

„E lucrul cel mai grav la care este supusă acum România. Și nu vine nimic din spate să susțină rebranduirea în sens a acestor copiilor.”

El a făcut aceste afirmații săptămâna trecută, la Conferința „DA vieții fără droguri”, organizată la Sibiu de autoritățile județene.

Clericul a evocat voluntariatul făcut la organizația Crucea Albastră, când a interacționat cu tineri consumatori de droguri: „Gândiți-vă când în copil e cineva pe care nu-l cunoști”, a povestit Părintele Constantin Necula.

„E drama prea mare ca să ne mai putem permite doar conferințe, simpozioane și întâlniri”, a continuat clericul.

„România e a noastră. Nu trebuie să vină nimeni de nicăieri ca să rezolve situația noastră. Treziți-vă! Nu are cine veni de nicăieri pentru a ne reînvăța limba română, statura română și ajutorul acesta între oameni.”

„Într-o țară care țipă continuu, trebuie să ne păstrăm calmul și să ne aducem aminte că există o vorbă liniștită, cuminte, vorba cronicarului: mult pot puținii buni împreună”, a spus Părintele Necula.

„Trebuie să dăm României o alternativă. Iar alternativa este: «Dacă stăm împreună, nu ne învinge nimeni». Nu există politică? Nu e nimic. Noi suntem politica antidrog. Nu există finanțare? Nu-i nimic. Noi suntem finanțarea antidrog. Nu există voință? Deși asta pare că acum, dintr-o dată, a devenit foarte la modă. Dăm noi din voința noastră, pentru ceilalți.”

„Asta înseamnă un trup social sănătos, să se ofere, să dăruiască, să nu își bată joc de oameni.”



Adevarul (poezie) - Irina Anghel
 
Cu câtă patimă și trudă
Se-ntrec mai toți s-ajungă-n față,
Ca mulți să vadă și s-audă
O nouă formă și-o povață !
 
Oglinda lor e-n virtualitate,
Se zbat pentru mai marele nimic;
Se folosesc și ei de realitate,
Doar să se-nalțe înc-un pic.
 
Și golul se mărește-n fiecare,
Cu cât mai mult l-ar umple...
Nevoia inimilor, lăsată-n amânare,
Adoarme’n zgomote, prin tâmple.
 
Poveștile se-nalță pe-un tron de adevăr,
Și adevărul e ascuns cu jenă.
Noi, cei care nu-ntoarcem capul după umăr,
Ne batem cu minciuna în arenă
 
Dar bătălia e cu cel nepovestit,
Care înșală lumea simplă ori citită :
Că Dumnezeu și totul e un mit
Și vrea spre nihilism s-avem calea sucită .

 




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Dar pentru MAMA - *** (CARTE)
 

Prezentare Dar pentru MAMA:

Ediție îngrijită de Mădălina Matic și Natalia Corlean
+++
Lista AUDIO
În lista de mai jos a cântecelor publicate în această carte puteţi găsi și linkuri către melodiile lor:
 

CÂNTECE despre Mama
 

 

Cântări închinate Maicii Domnului – Mama noastră a tuturor

 



Prezenta si gandire - Hans Urs Von Balthasar (CARTE)
 

Prezentare Prezenta si gandire:

Doar un foarte mic număr de inițiați l-au citit și-l cunosc pe Grigorie de Nyssa, păstrând însă cu strășnicie secretul doar pentru ei. Abia dacă putem număra pe degete câteva studii despre el, destul de austere , apărute mai întâi în Germania și câteva referiri despre el, răspândite ici și colo prin diferite articole , precum și o traducere a „Marelui Cuvânt Catehetic” , apărută în limba franceză. Din punct de vedere critic, textul lucrărilor lui este cel mai neglijat din întreaga perioadă patristică. Cine ar bănui îndărătul acestei aparențe întristătoare, existența celui mai profund filosof grec din epoca creștină, a unui mistic și poet incomparabil? Sfântul Maxim Mărturisitorul însă îl numea dascăl ecumenic , iar Conciliul al II-lea din Niceea îi va confirma titlul de Părinte al Părinților. Scotus Eriugena, un subtil cunoscător al gândirii grecești, îl citează la fel de des ca pe sfântul Augustin. Mai puțin strălucitor și fecund decât marele său maestru, Origene, mai puțin cultivat de cât prietenul său, Grigorie de Nazianz, mai puțin practic decât fratele său, Vasile, îi întrece, totuși, pe toți prin profunzimea gândirii sale, el știind mai bine decât oricine să transpună lăuntric, pe modelul creștin, moștenirea spirituală a străvechii Grecii. Iar astfel, o duce la îndeplinire în acel spirit pe deplin elenic, pentru care experiența religioasă se traduce neîntrerupt prin expresia conceptuală, pentru care cristalul gândirii se luminează lăuntric și devine viață mistică. Dacă episcopul de Hipona ne încântă cugetele printr-un suflu mai apropiat de inimile noastre omenești, la el elanul lirismului și claritatea gândirii ne atrag cel mai adesea spre înălțimi. Grigorie are farmec datorită armoniei desăvârșite ce stăpânește între „sistem” și împlinirea lui religioasă, între idee și dramă.

-Hans Urs von Balthasar

 

Detalii despre carte / COMANDA

Detalii despre carte / COMANDA

 



Mai presus de Rasarit si Apus - Sf. Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare Mai presus de Rasarit si Apus:

Traducere din limba sarba de Gheorghita Ciocioi

Care este puterea tainica ce salveaza Balcanii din pozitionarea lor de mijloc între Rasarit şi Apus şi îi înalta mai presus de aceste puncte cardinale? Este credinta ortodoxa. Fara doar şi poate, credinta ortodoxa! Toti ceilalti factori, precum situarea geografica, cultura, ştiinta, islamul, politica, strâmtorarile pamânteşti şi nazuintele, sustin Balcanii doar ca o punte între Rasarit şi Apus. Însa mai presus de Rasarit şi Apus îi înalta credinta ortodoxa; doar ea, credinta ortodoxa! Luând aminte la aceasta, Balcanii nu pot sa stea deci între Rasarit şi Apus, ci mai presus şi de unul, şi de celalalt, ca sa lumineze şi unuia, şi celuilalt.
Mai presus de Rasarit şi de Apus!

Detalii despre carte / COMANDA



Parintii bisericii – Sfaturi practice pentru crestini - *** (CARTE)
 

Prezentare Parintii bisericii – Sfaturi practice pentru crestini:

Omul de astăzi are nevoie de o credință întemeiată pe răspunsuri limpezi din partea Bisericii. Împărtășirea din vistieria Sfinților Părinți ori a nevoitorilor iscusiți ai zilelor noastre se constituie într-un îndrumar de-a dreptul uimitor la problemele cu care ne confruntăm. Răspunsuri vii, clare, folositoare, sfaturi practice la îndemâna oricărui creștin – fie acesta tânăr necăsătorit ori cu o viață de familie, preocupat de creșterea copiilor, nedumerit adeseori în privința trăirii Evangheliei în mijlocul vâltorii vieții.

Putem, așadar, trăi creștinește și în veacul al XXI-lea? Fără doar și poate... Deschizând cartea de față, ne vom deprinde să trăim în duhul Sfinților Părinți, să cunoaștem Calea, Adevărul și Viața. Căci prin Hristos și întru Hristos vom afla viața cea veșnică, iar viața din această lume, în lumina mântuirii, își va căpăta, la rându-i, adevăratul ei rost...

Detalii despre carte / COMANDA



Armaghedonul și nimicirea antihristului. Cateheze la Cartea Apocalipsei - Athanasie Mytilineos (CARTE)
 

Prezentare Armaghedonul și nimicirea antihristului. Cateheze la Cartea Apocalipsei:

Astăzi, poate mai mult decât în alte epoci, având în vedere și dificultățile legate nu numai de supraviețuirea noastră materială ci, în principal, de posibilitatea de a ne practica și mărturisi credința, de a ne crește copiii în valorile tradiționale creștine, de a ne exprima libertatea de conștiință etc., există un sentiment mai puternic al apropierii de acele vremuri de pe urmă, descrise simbolic în Apocalipsă. 

Părintele Athanasie vorbește, cu discernământ, în favoarea unei înțelegeri depline și exacte a momentului acum în care trăim și a felului cum se cuvine să‑l întâmpinăm, iar nu să ne preocupăm exclusiv de problemele care vor veni, și să cădem într‑un fel ghicire a viitorului, care este cu totul nefolositoare sufletește. Părintele nu este un tâlcuitor științific al textului Apocalipsei, ci un creștin care își pune importanta problemă a modului cum vor trăi, mai exact cum vor rezista, în acele vremuri primejdioase, cei credincioși. Când vor fi acele presiuni de închinare la Antihrist, fără precedent în istorie, oare cum vor rezita creștinii? Chiar pe baza textului cărții Apocalipsei, părintele răspunde:
„Cu adevărat, păzirea poruncilor și credința în numele lui ­Iisus Hristos este acea axă bipolară pe care se sprijină această virtute atât de fundamentală și atât de necesară a răbdării. Păzi­rea poruncilor naște curăția inimii, iar credința în Iisus Hristos aprinde flacăra iubirii. Acestea două împreună atrag harul lui Dumnezeu, iar rezultanta tuturor acestora creează minunea răbdării, a rezistenței”.

Detalii despre carte / COMANDA



Despre isihasmul bizantin si alte studii patristice - Dragos Bahrim (CARTE)
 

Prezentare Despre isihasmul bizantin si alte studii patristice:

Isihasmul – practică și dispoziție ascetică multiseculară – și mișcarea isihastă, asociată îndeosebi cu disputele și polemicile teologice din Bizanțul secolului al XIV-lea, continuă să-i fascineze pe istorici și teologi, dar și să constituie o contribuție exemplară și ideal formativă a vieții în Hristos, îndeosebi pentru monahi. Volumul de față, care cuprinde lucrările prezentate la prima ediție a Simpozionului științific organizat de Centrul de Studii Patristice „Sfântul Maxim Mărturisitorul” al Arhiepiscopiei Iașilor, tratează această temă generală precum și alte subiecte de interes pentru studiile patristice și istorice actuale.

Au colaborat la acest volum:

diac. Ilarion Argatu ∙ Dragoș Boicu ∙ pr. Roger Coresciuc ∙ Florin Crîșmăreanu ∙ pr. Dragoș Andrei Giulea ∙ Octavian Gordon ∙ Petre Guran ∙ Daniel...

Detalii despre carte / COMANDA



Pidalion - *** (CARTE)
 

Prezentare Pidalion:

Sau Cârma Corabiei Soborniceştii şi Apostoleştii Biserici a Ortodocşilor,

adică toate Sfintele Canoane. ale
Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor
Sinoade Ecumenice, locale şi ale
Sfinţilor Părinţi de pe alocuri.
Traduse din greceşte în româneşte
de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Venianin Costachi

 

Detalii despre carte / COMANDA



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Octombrie-2023.doc