Adormirea Maicii Domnului
15 August
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
August 2023

 

Sumar:
- Maicuta Domnului – nadejdea noastra neinfruntata
- UNTOLD și NEVERSEA - FESTIVALURILE SATANEI?
- STIRI EXTERNE - August 2023
- STIRI INTERNE - August 2023
- Schimbarea Domnului la Fata – trupul, vehicul al slavei
- De la spiritualitatea New Age la Ortodoxie
- Sarbatori inchinate Maicii Domnului de-a lungul anului bisericesc
- Patriarhul Daniel, 15 citate despre Maica Domnului
- Cuviosul Paisie Aghioritul, despre virtutile batranetii
- Sfintii Martiri Brancoveni - 16 August
- Informatii inedite despre Maica Domnului
- 5 aspecte despre Icoana Schimbarii la Fata a Domnului
- Sfantul Domnitor Constantin Brancoveanu, cel Mare prin credinta si cultura
- ANDREI CIURUNGA – POETI BASARABENI. LIRICA DETENTIEI
- Asociatia Filantropia Ortodoxa Sibiu (AFOS) angajeaza consilieri scolari
- AFOS angajeaza mediator/ consultant cu experienta si legaturi bune cu comunitatile de romi
- Foamea sufletului - Mihaela Bilic (CARTE)
- Marii duhovnici. Calauzele spirituale ale romanilor - Silvan Theodorescu (CARTE)
- Minuni divine, moaște sacre și locuri de pelerinaj din ținuturile românilor - Silvan Theodorescu (CARTE)
- Aspecte misionare ale pelerinajului în creștinism - *** (CARTE)
- Tâlcuire la Epistolele I și II către Tesaloniceni. Traduceri 5 (Biblioteca Paisiană) - Sf. Ioan Gura de Aur (Hrisostomul) (CARTE)
- Să fim optimiști, orice s-ar întâmpla - Sf. Nicolae Velimirovici (CARTE)
- Căi de izbăvire duhovnicească şi mesaje dătătoare de nădejde - *** (CARTE)
- Mai putem salva lumea? Confesiunile unui ecologist convertit la ortodoxie - Paul Kingsnorth (CARTE)
- Viața și credința Părintelui Daniil Sandu Tudor de la Mișcarea Mistică Ortodoxă la Rugul Aprins (1896-1962) - Florin Dutu (CARTE)



Tema lunii
Maicuta Domnului – nadejdea noastra neinfruntata - Mihai-Alexandru Vladu


UNTOLD și NEVERSEA - FESTIVALURILE SATANEI?
 

Comentariu: 

Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a declarat pentru stiridecluj.ro că tinerii din ziua de azi sunt pasionați de muzica rebelă. Președintele Academiei Române consideră că festivalurile produc foarte mult rău, deoarece țin de anularea culturii. Festivalul Untold ține de anularea culturii, după părerea mea. Tinerii gustă și iubesc ceea ce li se oferă. Noi ne-am străduit în ultimele decenii să le oferim un anumit tip de muzică, un anumit fel de scenă, un anumit fel de joc pe scenă, anumite tipuri de lumini cu scântei care pot lua foc dacă nu suntem atenți și așa mai departe. Pe de altă parte, în ultimii ani a apărut și povestea asta cu diferența de gen, cu posibilitatea de a alege sexul copilului. Toate aceste lucruri amestecate și bombardate pe un fond lipsă, pe un fond de cultură generală și de viață au devenit un cocktail foarte periculos, exploziv. Generațiile acestea nu au mai avut timp să asculte poveștile bunicilor. Sunt generații care au prins din zbor un calup de viață și pentru ei viața este aceasta. Festivalul în sine, după părerea mea, produce foarte mult rău și răul se va vedea în câțiva ani. Tinerii nu mai doresc să studieze de la o anumită vârstă. Trăiesc o viață paralelă. Muzica a devenit o trăire rebelă, complet atipică, care te scoate din fire. Tinerii nu ar putea participa la Festivalul George Enescu”.

Articol:

Motto1: Lucrurile, evenimentele și faptele nu sunt aproape niciodată ceea ce ele ne par a fi la o primă scanare rapidă și superficială

Motto2: Lupul nu-și schimbă nici părul, nici năravul

Trebuie să precizez dintr-un start că eu personal, spre exasperarea unor prieteni care sunt fani ai altor genuri muzicale, agreez și ascult muzică trance de o anumită factură.

Anul trecut, fostul președinte al Consiliului Județean Cluj Mihai Seplecan, un fost insider al sistemului, a afirmat că în spatele festivalului „Untold” se ascunde un ritual de magie neagră care a fost sprijinit de către masonerie.

Aceste afirmații ale sale au fost suficiente pentru ca acesta să fie atacat din toate direcțiile de către fanii acestui festival, mai ales că Mihai Seplecan și-a asumat o ipostază creștină. Evident că această postură pe care a ales-o să îl reprezinte, cea de credincios creștin ortodox, împreună cu acțiunile sale din ultima vreme în care a vizitat diverse mănăstiri creștine, conține o conotație care îl transformă în veritabilă carne de tun. De ce? După incendiul din clubul Colectiv au existat anumiți prelați din cadrul Bisericii Ortodoxe care au incriminat în bloc pe toți cei care au fost prezenți în acel club, inclusiv pe victime, deoarece acel concert la care au participat ar fi avut, în viziunea lor, conotații demonice datorită muzicii și versurilor formației care a concertat în acel spațiu. Într-un mod de neînțeles, părerea individuală a unor prelați creștin-ortodocși a fost citată pe alocuri trunchiat, fiind desprinsă de contextul în care a fost rostită, totul fiind realizat pentru a incita la contestarea Bisericii Ortodoxe în ansamblul ei. S-a dovedit ulterior că, deși nu s-a mediatizat, în momentul incendiului a fost prezent la fața locului un preot ortodox care aparținea unității de pompieri, preot care a oferit sprijin și s-a rugat pentru cei implicați în acele incidente tragice. (...)

Dacă realizăm o analiză exactă și precisă a elementelor constitutive ale identității vizuale, părți constitutivă ale brandului „Untold”, atât de anul trecut, cât și din acest an, putem observa faptul că acestea acoperă și se află în deplină concordanță cu realitatea pe care se străduiește să o invoce. Astfel putem decela următoarele aspecte care sunt, poate, mai puțin evidente:

Denumirea Untold în traducere desemnează nenumitul, nerostitul pe care mulți ar putea să-l traducă ca de nepovestit, însă sensul conferit este cel desemnat de noi inițial. [La fel, în cazul festivalului în oglindă, Neversea, avem un joc de cuvinte care în traducere înseamnă nevăzutul. - n.n.]

Se știe foarte clar faptul că, în tradiția românească, această sferă de forță ale nenumitului, nerostitului (Untold) se identifică cu satana, Lucifer, necuratul, nenumitul, nespusul. În tradiția spirituală (populară) românească este prezentă această regulă, de a nu rosti în mod explicit numele unei entități malefice, pentru că acestă precizare explicită a numelui invocat, atrage în mod inexorabil acea prezență. Cu alte cuvinte, rostirea efectivă a numelui implică invocarea acelei entități și implicit manifestarea ei. De aceea, în ethosul românesc există termeni care desemnează această entitate purtătoare de rău doar sub o formă exorcizatoare: ucigă-l toaca, ducă-se pe pustii, ucigă-l crucea. Legătura cu ethosul poporului român este evidentă tocmai prin această nenumire care este specifică tradiției spirituale românești, iar de aici derivă conexiunea cu subconștientul colectiv al locuitorilor din acest areal (spațiu specific). Astfel, prin intermediul acestei conexiuni cu această entitate malefică, subconștientul colectiv poate fi influențat și impregnat cu energii toxice, nefaste, care ulterior influențează prin intermediul subconștientului individual fiecare persoană în parte. Astfel, prin consacrarea care s-a realizat la început în cadrul acestui festival, acesta a fost plasat clar sub incidența unei anumite entități distincte desemnată ocultat (ascuns) sub numele de Untold. Cu alte cuvinte, entității căreia îi consacri (dedici, afierosești) acțiunea, în cazul nostru Untold, cuvânt explicat anterior, devine destinatarul final, adică este cel căruia îi sunt puse la dispoziție energiile participanților: spectatori și artiști deopotrivă. Cei care au realizat consacrarea în calitate de organizatori, împreună cu cei care au coordonat din background toată această operațiune extrem de complexă, au subordonat prin aceasta evenimentul sferei malefice de forță dorite. (...)

Consacrarea, în calitate de acțiune esoterică, plasează o ființă, acțiune, eveniment sub incidența ființei căreia îi este consacrată. Ea se realizează obligatoriu înainte de realizarea efectivă a respectivei acțiuni și asigură integrarea acestei acțiuni și a persoanei care consacră în sfera de forță a ființei căreia i-a fost consacrată. Această acțiune, cunoscută în tradiția catolică sub numele de consacrare, are un echivalent în tradiția creștin-ortodoxă prin termenul de afierosire (încredințare, dedicare).

S-ar putea spune că este doar o joacă. Dar această joacă cu invocări atât de clare și distincte a unor entități de natură malefică nu poate constitui o simplă joacă, pentru oricine dispune de o minimă, doar minimă, capacitate asociativă denumită inteligență.

Astfel, deși a fost ocultată (ascunsă) în mod extrem de abil, rostirea efectivă a acelui nume, folosindu-se în acest scop limba engleză, deci, chiar dacă nu i-a fost totuși rostit direct numele, legătura astfel creată este mai mult decât evidentă.

Mulți artiști plastici cu care am stat de vorbă au remarcat și mi-au comunicat că au perceput în întreaga identitate vizuală o stare acută de întunecare malefică (darkness) începând cu bannerele gigantice plasate pe sediul „Băncii Transilvania” de pe strada Barițiu și sfârșind cu imaginile afișelor destinate mediatizării acestui festival.

Există în toată acestă succesiune de coincidențe, mult prea cusute cu ață albă pentru ca adevărul din spatele lui să nu transpară clar și limpede pentru cineva care are minime noțiuni de esoterism și înțelege identificând etapele constituante ale unui ritual, de orice natură ar fi acesta. În cazul festivalului „Untold” este vorba fără nici un dubiu de un ritual de magie neagră care a fost oferit, consacrat, încredințat acestei entități numite Untold.

Mă întreb și eu de ce acest festival nu a fost plasat sub incidența unor personaje de lumină, eminamente benefice: Arhanghelul Mihail, de exemplu, conducătorul legiunii îngerilor în lupta împotriva entităților malefice, acesta fiind simbolul exponentului curajului divin, fiind prezentat în poze care denotă o ipostază războinică, Mihail fiind de altfel înzestrat cu o sabie.

Sau ca să nu fim acuzați că ne referim strict la tradiția spirituală creștină, avem în tradiția spirituală hindusă pe Shiva Matangari, Shiva (Conștiința Masculină Universală) în ipostaza de triumfător asupra forțelor ostile, malefice (Absolutul Divin în ipostaza de distrugător), purtător al tridentului, care alungă demonii, personaj care emană o masculinitate debordată și care prin energia pe care o manifestă, conform tradiției spirituale hinduse, poate distruge sau exorciza orice rău manifestat prin intermediul oricăror entități de natură malefică.

În mod evident acest festival Untold, „The world capital of night and magic” - Capitala lumii de noapte și magie - sloganul sub care s-a prezentat anul trecut, cât și sloganul mai soft pentru anul în curs „Real-life fantasy”, prezintă toate ingredientele care-l transformă în ceea ce s-a și afirmat pe sine a fi, adică un spectacol de noapte (noapte caracterizată de întuneric, implicit de lipsă a luminii) și magie (evident neagră, corespunzătoare întunericului în care se manifestă) și a reprezentat în fond, ceea ce s-a autodeclarat, adică un veritabil ritual de magie neagră în care energiile care s-au vehiculat, respectiv ale artiștilor și simultan a participanților din public, au fost consacrate dintr-un start entității Untold.

Un alt element care apare frecvent în afișele festivalului „Untold” este oglinda. Utilizarea acestui element nu este deloc întâmplătoare. Fiecare dintre dumneavoastră puteți consulta semnificațiile simbolisticii asociate oglinzii.

Citez:

„Oglinda redă imaginea inversă a obiectului fiind o îndepărtare de Principiu și Esență. Se spune că în oglindă se reflectă dublura omului, caracterizată prin atribute malefice”. Pentru a nu exista nici un dubiu în acest sens, s-a plasat în fața oglinzii imaginea un personaj sinistru care se reflectă în oglindă. Prin urmare expresia „Your selfie here” în afișul plasat anul trecut pe clădirea Băncii Transilvania nu este deloc întâmplătoare. Ea presupune identificare sinelui, (self se traduce în românește ca sine, parte componentă a cuvântului selfie) fiecărui participant cu entitatea care a fost reprezentată de acea figură fără chip, în fapt „Untold”–ul pe care l-am menționat anterior. Aici prin sine nu se înțelege esența ultimă a ființei ci ansamblu energiilor psiho-mentale ce animă fiecare individ în parte. Este vorba de potențarea în ființa umană a aspectelor (energiilor) negative prezentate într-un mod simbolic prin intermediul acelui personaj la care negrul feței desemnează abisul de natură malefică. Mai mult, pentru ca lucrurile să fie pe deplin elucidate se precizează clar prin expresia „I am the wizard of Untold” că persoana a cărui sine se identifică cu personajul fără chip, acceptă postura de vrăjitor, cu alte cuvinte el devine un ucenic, discipol al Untold-ului în cadrul nopții de magie (neagră evident). Această operațiune de identificare cu personajul fără chip și de ipostaziere în discipol al Untold-ului ni se prezintă a fi ambalată sub formula inocentă a unui simplu selfie. Toată această operațiune este și premiată pentru cei care dau bine în poză. Un joc malefic abil travestit și deghizat diabolic printr-o manevră care a dat dovadă, trebuie să recunosc, de o inteligență demoniacă de-a dreptul.

Toate aspectele imagistice (poze și sloganuri) și faptice efective indică fără nici un dubiu că toate acestea au fost alese cu parte dintr-un ansamblu bine articulat care desemnează pentru orice inițiat existența și prin urmare performarea (efectuarea) unui ritual de magie neagră.

În cazul efectuării unor ritualuri de către adepții unor culte religioase, în cadrul acestora se invocă și se consacră în mod distinct acele acțiuni unor entități spirituale eminamente benefice ca îngerii, Fecioara Maria, Iisus Hristos, Duhul Sfânt, Dumnezeu Tatăl. Toți aceștia se presupun că se manifestă în acel spațiu destinat invocației. Aceste spații sunt de cele mai multe ori biserici. Energia acestor ființe necorporale interferează cu participanții la aceste ritualuri, în funcție de deschiderea fiecăruia dintre ei. Stările obținute de unii dintre participanți în urma acestei comuniuni realizate la nivel de suflet sunt iubire, liniște, pace sufletească.

Toate tradițiile spirituale autentice fac referire clară și distinctă la cele două categorii aflate în tabere diferite și care își dispută întâietatea asupra ființei umane. Ființa umană, poate alege în baza liberului arbitru pe cine să deservească: tabăra entităților eminamente benefice cunoscute ca îngeri sau sau tabăra entităților malefice: demoni.

Pentru a pecetlui acest legământ făcut cu entitatea desemnată sub numele Untold s-a făcut, unii bineînțeles ar spune spune că este doar coincidență, o donare de sânge sub emblema sugestivă a lui Dracula (din nou o coincidență) vampir care consumă sângele astfel oferit (consacrat), acțiune care a dat posibilitatea donatorilor de participa la acest festival-ritual. Deci, cu alte cuvinte, s-a donat, în esență s-a consacrat (oferit, încredințat) sângele entității Untold, sânge care, se știe din ocultism, că este suportul fizic al unor energii de natură subtilă (vitală) și constituie cadru de manifestare a unor entități necorporale, care leagă persoana respectivă (și dacă aceasta știe și dacă nu știe) de ființa căreia i-a fost consacrat respectivul ritual. Deci, anul trecut, sub aparența benignă a donării de sânge centrelor de transfuzii din țară, a existat o caravană Untold care a făcut acest demers. Este de văzut dacă acest sânge a ajuns unde era destinat să ajungă, adică la centrele de donație sau s-a pierdut pe parcurs. Este de notorietate, și exprim o evidență care nu are cum să fie negată, faptul că orice ritual de magie neagră implică sângele, de preferință uman, care se constituie într-un veritabil liant și catalizator subtil care permite invocarea și manifestarea acelor entități malefice de natură subtilă. Sângele a fost donat, în acest caz, de bună voie și nesiliți de nimeni, de către tineri care vroiau să participe la acest ritual deghizat în festival și care nu dispuneau de banii necesari. Cei care au procedat în acest fel și-au vândut propria energie și au fost legați într-un mod tainic de entitatea căreia i-a fost consacrat acest ritual. Aceste persoane au reprezentat rezonatori specifici, vehicule umane prin care cel invocat s-a manifestat utilizându-le propriile energii drept pârghii de manifestare. Poza luată de pe site a fost denumită dealtfel profund semnificativ, pay-with-blood, plătește cu sânge.

Dacă observați cu atenție faptul că în această poză, sângele donat alimentează acest personaj malefic, un simbolism care nu mai are nevoie de nici o explicație.

De asemenea există o rețea extinsă la nivelul întregului teritoriu al României, numită deloc întâmplator blood network, rețea de sânge.

Este profund semnificativ, extrem de relevant și deloc întâmplător inserarea unei hărți cu centrele de donații din întreaga țară. Prin această modalitate a donării de sânge s-a reușit să se acopere întreg arealul României, creându-se astfel o veritabilă rețea umană, cu noduri active în fiecare oraș, reprezentate de cei care au donat sânge. Această legătură aurică individuală indusă în timpul festivalului, putând fi activată și ulterior derulării acestuia, în baza energiilor specifice induse în fiecare aură individuală în timpul ritualului, prin intermediul fenomenului de rezonanță. Astfel s-a reușit ca impactul să fie remanent la nivelul întregului teritoriu al României prin intermediul donatorilor de sânge proveniți din fiecare oraș, care vor deveni sui-generis vehicule de tranzitare a unor energii negative induse inițial la performarea (efectuarea) ritualului. Evident că, în anii care vor urma, dacă acest veritabil patern comportamental va continua și nu va fi stopat ferm, aceste rezonanțe negative reprezentate de către aceste energii demoniace vor fi întărite.

Esoterismul care este în esență o știință spirituală aplicată, are niște reguli precise și exacte și este departe de a fi o simplă joacă. De altfel toate cele descrise până acum nu s-au constituit deloc într-o simplă joacă pentru cei care le-au conceput. Toate elementele utilizate au avut o semnificație precisă și exactă.

Același lucru se poate spune și despre poza a cărui gest este și el elocvent corelat și cu brățara inscripționată cu numele Untold.

Îmi exprim și eu nedumerirea; expresia sinceră a unei naivități ingenue: toate personajele este strict necesar (trebuie musai) să aparțină părții malefice? Nu se poate să fie personaje și ființe care să aparțină categoriei personajelor benefice, eroilor pozitivi care dispun de curaj în lumina adevărului? Cred că li s-ar putea da și acestor personaje un aspect cool și trendy, care să le facă atractive și implicit dezirabile pentru marele public.

Șirul lung de coincidențe profund semnificative, vizând aspectele stranii care au însoțit acest festival-ritual, ar trebui să determine orice ființă plină de bun simț să se gândească asupra direcției ce i s-a dat acestei manifestări.

Las strict la latitudinea cititorilor acestui articol întrebarea care vizează în ce măsură realitatea subtilă de factură spirituală a unor astfel de entități malefice, care evident au fost invocate deliberat, a avut sau nu o influență în conștiințele individuale care participă la un astfel de mega ritual de magie neagră. Sensul dat este evident ocultat și ține de intenționalitatea și scopurile avute în vedere de cei care au utilizat o asemenea imensă energie. Ei s-au folosit de acestă energie pe care au utilizat-o în conformitate cu propriile scopuri.

Cam cu ce ne-am ales de fapt? Cu anumiți artiști care au prestat o muzică mai mult sau mai puțin inspirată. Amintesc că acest gen de muzică este benign în sine fără să aibă o conotație incriminabilă sub aspectul rezonanțelor pe care le poate induce în public. Mi s-a atras atenția de către anumiți compozitori și muzicieni prezenți la acest festival, că și aici a survenit o mutație, începând cu anul 2010; trance-ul clasic a fost alterat intenționat de sound-uri (sonorități) stranii care pune auditoriul în rezonanță cu energii nu tocmai armonioase. Deci, nici la capitolul muzică în sine nu stăm tocmai bine.

Cineva s-a jucat de-a magia neagră sau chiar a fost vorba de un ritual performat (efectuat) deliberat în acest sens?

La o primă scanare rapidă și superficială, am avut de-a face în anul ce a trecut cu un festival de muzică trance la care au participat mulți oameni care au petrecut împreună un timp agreabil.

La un nivel mai profund am avut de-a face cu un veritabil, din plin recognoscibil, ritual de magie neagră care a implicat un număr uriaș de participanți, a căror energie a fost folosită (utilizată) și modulată specific în vederea anumitor scopuri ascunse și chiar prin acestea dubioase. Aproximativ 300.000 de oameni a căror energie vitală, sexuală, volitivă și afectivă a fost utilizată, folosită într-un sens numai de inițiatorii din umbră știut, și care evident a dus la poluarea atmosferei subtile energetic-informaționale în Cluj-Napoca. Aici trebuie să existe o mare atenție. În cazul consacrării nu contează natura energiei utilizate ci sensul pe care i se dă acesteia de către cel care operează, deci depinde de entitatea căreia i se consacră, precum și de intenționalitatea și scopul celui care realizează această consacrare. Spre exemplu, într-un ritual de magie roșie unde se utilizează energia sexuală a participanților, aceasta poate fi folosită pentru trezirea iubirii fiind consacrată unei entității eminamente benefice, sau poate servi uciderii unei persoane dacă ritualul este consacrat unei entități malefice. Totul este la cheremul celui care inițiază, conduce acest ritual. Restul participanților nu sunt decât folosiți. Asta nu înseamnă că nu se resimte plăcerea în acel ritual. Dar scopurile urmărite și consecințele celor două tipuri de ritualuri sunt evident diferite. Exact acest lucru s-a petrecut, în anul ce a trecut și în cazul ritualului de magie neagră deghizat sub masca unui Festival de muzică trance, „Untold”.

Există și un alt element care este de reținut. Mi s-a relatat că în 2016 în perioada festivalului, ofițerii de la crimă organizată au fost trimiși în concediu în masă, în timp ce orașul colcăia de droguri. Cu alte cuvinte psihismul individual al participanților trebuia fluidizat prin consumul de droguri pentru ca energiile acestora să devină apte de utilizare. Nu știu ce s-a petrecut în anul în curs, dar presupun că nimeni nu s-a sesizat vis-a-vis de consumul de droguri și de cel de alcool în exces.

Nicolae Ceaușescu făcea referire la agenturile străine prezente pe teritoriul României, în discursul său din decembrie 1989, în cazul evenimentelor derulate atunci, discurs preluat „ad literam” într-un număr al revistei „Lumea” de anul 2015. Marea majoritate dintre noi am tratat atunci acele informații cu dispreț, având în vedere sursa de proveniență. Acum însă, privind retroactiv acel discurs precum și informațiile conținute în el, toate s-au dovedit a fi perfect adevărate. Așa se întâmplă acum și în cazul lui Mihai Seplecan care, chiar dacă posedă un limbaj care este tributar unor sintagme, nu știu cât de bine înțelese de către acesta, rostește totuși anumite adevăruri care se doresc a fi ascunse și tratate ca derizorii de către presă și evident de către anumite persoane „nenumite” din umbră. Din perspectiva trecerii timpului și al dezvăluirilor făcute între timp, evenimentele din decembrie 1989 ni s-au revelat a fi realități incontestabile pe care de altfel și SRI-ul le-a făcut publice prin anumiți intermediari acoperiți din lumea gazetăriei. Vezi în acest sens persoana lui Grigore Cartianu care a semnat 3 cărți despre acele evenimente. Am precizat că le-a semnat, nu faptul că le-ar fi scris el, pentru că în scriitura efectivă se simte touch-ul unor băieți rafinați din cadrul serviciilor, băieți care au capacitatea de a face o analiză pertinentă de intelligence utilizând un limbaj adecvat, aspecte care îl depășesc cu mult pe susnumitul Grigore Cartianu. De altfel Gregoar Ecrivan, așa cum singur s-a prezentat în dialogul cu scriitorul Paolo Coelho, dispune de un bagaj cultural și intelectual limitat.

Așteptam pentru anul în curs o schimbare a „destinatarului” sau „adresantului” acestui festival. Nu de alta, dar să nu fiu acuzat că sunt paranoic. S-ar fi putut alege în vederea promovării acestui eveniment orice entitate angelică căreia să-i fie consacrată pe față, la lumină, acest eveniment. Orice entitate angelică din cadrul ierarhiilor angelice prezentate de Dionisie Areopagitul. Se poate alege, pentru a nu fi considerat fundamentalist creștin, de ce nu, și o altă tradiție spirituală dacă se vrea, tradiția hindusă cu, spre exemplu, Shiva Matangari, în ipostaza de distrugător al răului. Numai musai ca personajul principal să fie pozitiv. Organizatori, vă prindeți? Aceiași DJ-invitați, fără donări de sânge, fără darkness și dacă se dorește cu aspecte benefice de factură esoterică la vedere, la lumină.

Eu știu artiști plastici care ar lucra cu plăcere la aceste proiecte. De fapt au fost și în acest an dar au fost refuzați. Viziunea lor artistică nu coincidea cu linia directoare a celor din spate. Era mult prea soft, deschisă și armonioasă. Apropo de profesorul Ioan Sbârciu, mason notoriu, care a fost în anul ce a trecut președintele comisiei care a desemnat lucrările câștigătoare.

Se pare că toate apelurile pe care le-am făcut în anul precedent s-au dovedit inutile. În acest an fluidizarea energiilor necesare „alchimizării” ființelor participanților, termen utilizat într-un afiș de promovare a festivalului în anul în curs (stranie, ciudată și profund semnificativă apetența constantă a organizatorilor spre esoterism) s-a realizat prin intermediul mărci de vodcă „Absolut” (denumire ironic-persiflatoare apropo de semnificația reală a termenului utilizat). Iar etapele constitutive în devenirea, transformarea ființei sub influența, evident, determinantă a consumului de vodcă, în cadrul Untold-ului conduc spre cea finală de creator. Aici substituirea este evidentă. A se vedea explicit în poza de mai jos. Avem de-a face cu înlocuirea adevăratului Creator cu o condiție existențială de așa-zis creator realizată simultan: prin consumul de vodcă și prin participarea la UNTOLD într-o modalitate dement-demoniacă de factură magică. Remarcați cu atenție succesiunea de etape prezentate grafic la baza afișului. Aceste etape: visător, magician, lord menite să te aducă la condiția finală de pseudo-creator, sunt legate de fazele lunii. Luna plină acționează ca un veritabil catalizator, atunci când ființa umană este extrem de receptivă într-un mod subconștient, și nu numai, la anumite energii, cele malefice găsindu-se în acea perioadă într-un maxim și putând fi (integrate) induse mai ușor în aura ființei. Maximum de lună plină fiind, deloc întîmplător, în ultima zi a festivalului și anume data de 6 august 2017. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai știm o entitate malefică, Lucifer-satana (Untold) care decăzând din condiție ei de înger de lumină a încercat să se substituie adevăratului Creator, urmărind să-i tragă și pe alții după ei într-un demers satanic care, după cum se vede continuă și în prezent. Astfel analogia devine mai mult decât evidentă.

Anul acesta, după dezvăluirile făcute în anul precedent, lucrurile nu s-au derulat chiar pe față, aspectele s-au deghizat ceva mai bine, substratul rămânând același. Personajul cu coarne, având aparențe binefăcătoare, cu o lună plină plasată în spate se găsește în preajma magicianului care citește ritualul (de magie neagră, pentru că personajele din poză nu par îngerași) de invocare dintr-o carte. Mesajul transpare la fel de clar și limpede, ca și în anul anterior. În cazul de față lupul nu-și schimbă nici părul, nici năravul.

Despre sponsori numai de bine. Banca Transilvania este asociată constant unui astfel de eveniment. Totuși, să sponsorizezi un ditamai mega-ritual satanic de magie neagră (scuzați pleonasmul), nu dă prea bine. Sau tocmai de asta îl sponsorizează?!

Acum un an, în cadrul festivalului de film „TIFF”, la Secțiunea filmului de groază se scria negru pe alb că personajul central al secțiunii este Antihristul. Eu propun ca în anii viitori să existe, pentru echilibru, și o secțiune a filmului spiritual în care care personajul principal să fie Iisus Hristos. Pe bune, o să-i propun acest lucru lui Tudor Giurgiu și celui care face selecția la acest festival, mai precis lui Mihai Chirilov. În cazul acestuia din urmă nu-mi propun să-i schimb orientarea. Ar fi cam greu. Se știe de ce.

Ce a devenit de fapt, pe nebănuite, orașul Cluj-Napoca? Observăm că devine creuzetul și terenul de țintă a unor forțe oculte malefice care uzitează de energiile puse la dispoziție cu naivitate de persoane de bună-credință pentru a-și duce la îndeplinire scopurile abjecte. Este în fapt, o poluare a atmosferei psiho-mentale (denumită de unii și atmosferă subtilă de natură energetic-informațională), poluare a cărui țintă manipulatorie suntem chiar noi.

Poți să prostești un om tot timpul, poți să prostești mai mulți oameni mai mult timp, dar nu poți prosti toți oamenii tot timpul.

Radu Hadârcă pentru Cotidianul, 2017. Valabil și azi.




ACTUALITATEA religioasă
STIRI EXTERNE - August 2023
 
NOUA ZEELANDĂ: A fost sfințită biserica românească din Christchurch

Episcopul Mihail al Australiei și Noii Zeelande a oficiat  slujba de târnosire urmată de Sfânta Liturghie. Evenimentele au marcat totodată și hramul bisericii parohiale. Din punct de vedere cronologic, Parohia Christchurch este a treia parohie ortodoxă română din Noua Zeelandă. Geografic, este situată la cea mai mare distanță de România, la aproximativ 18000 km. A fost înființată în anul 2004. În urma cutremurelor care au distrus orașul în 2010 și 2011, comunitatea a pierdut lăcașul de cult pe care îl cumpărase de la Arhiepiscopia Anglicană Maoră. În anul 2013 s-a ivit posibilitatea de a achizitiona două case recuperate din zonele afectate de cutremur. În anii 2013 și 2014 s-a terminat de scos fundația fostei biserici, s-a amenajat capela și sala socială, s-a efectuat raportul geologic al terenului și rapoartele de structură a clădirilor rămase după cutremur. În cursul anului 2015, după 10 ani de slujire în Insula de Sud a Noii Zeelande, preotul Emanuel Crainic își încheie slujirea în Noua Zeelandă. La finalul anului 2017 preotul Dan Grădinaru de la Wellington a primit ascultarea de a-i sluji pe credincioșii din Insula de Sud. Cu sprijinul Episcopului Mihail, în perioada 2016-2018, una din casele cumpărate a fost amenajată pentru locuința noului preot și a familiei sale. Tot în această perioadă s-a făcut renovarea exteriorului capelei, s-a amenajat bucătăria, holul alăturat de capelă necesar pentru activitățile sociale ale parohiei, grupurile sociale și încăperile anexe. Astfel s-a putut obține permisul de funcționare a casei și a parohiei, din partea autorităților locale. La data de 30 septembrie 2018, Preasfințitul Părinte Mihail i-a încredințat părintelui Dan Grădinaru ascultarea de preot misionar în Insula de Sud a Noii Zeelande și slujitor permanent pentru parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Christchurch. Mai multe detalii pe site-ul Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande.

ITALIA: Grupul informal de preotese din diaspora „Sf. Nona” se reunește la Roma

A doua întâlnire grupului informal de preotese din diaspora „Sfânta Nona“ se va desfășura la Castel Gandolfo (Roma), în perioada 1- 4 septembrie 2023. Reuniunea are ca temă „Bucuria de a sluji lui Dumnezeu și aproapelui”. Vor participa aproximativ 150 de preotese din România, Italia, Republica San Marino, Germania, Spania, Portugalia, Franța, Olanda, Belgia, Austria și Canada. Evenimentul va fi moderat de doamna preoteasă Cristina Benga și se va bucura de alocuțiunile Preasfințitului Părinte Episcop Siluan, ale Preacuvioasei Maicii Starețe Maria de la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Roma și ale doamnei preotese Violeta Popescu de la Parohia „Sfântul Apostol Iacob” din Arcore (coordonatoarea Editurii Rediviva, Milano). Nu vor lipsi ateliere practice. Ele vor avea tematici de abordare diferite și vor fi susținute de către dna preoteasă Cristina Benga (Germania), dna preoteasă Natalia Corlean (România), dna preoteasă Laura Dobrescu (Portugalia), dna preoteasă Mihaela Țăpuc (Canada) și d-na preoteasă Ionela Ivan (Italia). Grupul Internațional de Preotese „Sfânta Nona“ a luat ființă în toamna anului 2021 și în momentul de față numără peste 600 de membre. Obiectivul acestui grup este de a crea un cadru specific de susținere reciprocă, comunicare deschisă și constructivă în vederea înțelegerii efortului susținut pe care îl presupune misiunea preoteselor de pretutindeni în transmiterea credinței ortodoxe. Acest proiect este realizat cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni și prin implicarea și buna colaborare între Parohia Ortodoxă Română „Înălțarea Sfintei Cruci”( Roma), Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Nichita Romanul” (Monte Compatri – Pantano) și Parohia Ortodoxă Română „Înălțarea Sfintei Cruci” (Torino).

TURCIA: Patriarhul Ecumenic a slujit la Mănăstirea Sumela din Trapezunt

Patriarhul Ecumenic a prezidat liturghia de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului la mănăstirea Sumela din Trapezunt. „Cu aceeași bucurie, cu aceeași puls și emoție a inimii ca în 2010, când aici s-a săvârșit Sfânta Liturghie pentru prima dată după 1922, am venit și astăzi, smeriți pelerini ai Harului Maicii Domnului”, a spus Sanctitatea Sa Bartolomeu I. „Cu privirea ațintită asupra măreției Ei, am urcat pe scara Ei, care a devenit o scară pentru ca înaltul Dumnezeu să coboare și să se facă trup pe pământ.” Patriarhul Ecumenic a făcut referire la „tăcutele altare ale Orientului” dedicate Adormirii Maicii Domnului și le-a urat „La mulți ani!” credincioșilor, adăugând salutul: „Hristos a înviat!” Vorbind în limba turcă, Patriarhul Bartolomeu I a mulțumit autorităților pentru acordarea permisiunii de a sluji în această mănăstire. Patriarhul Ecumenic i-a avut alături în slujire pe Mitropoliții Iustin de Nea Krini și Bartolomeu de Smyrna. Printre cei 200 de pelerini veniți la slujbă din Grecia, Georgia și alte țări s-au numărat Mitropoliții Emanuel de Calcedon și Apostol de New Jersey și Consulul General al Greciei.Mănăstirea Panagia, săpată în stânca de la Sumela („Muntele Negru”), a fost construită în secolul al IV-lea și se găsește în zona pontică (nordul Turciei și sudul Mării Negre). În 2010, la mănăstire a fost oficiată prima slujbă de hram după 88 de ani de pauză, iar, în 2015, mănăstirea a fost închisă pentru restaurare. Ea a fost redeschisă publicului în 2022. În continuare, este necesară aprobare de la guvernul turc pentru slujire în acest sfânt locaș.

ORIENTUl MIJLOCIU: 63% din populația lumii trăiește în țări în care nu-și poate manifesta liber credința creștină

Aproape 5 miliarde de oameni (63% din populația lumii) trăiesc în țări în care manifestarea liberă a credinței creștine este restrânsă sau chiar interzisă, relatează un raport al organizației Aid to the Church in Need. În ultimii trei ani, lista de țări în care creștinii sunt uciși sau răpiți a ajuns la 40. De asemenea, conform cercetărilor ACN, aproape 340 de milioane de creștini din întreaga lume – sau 1 din 7 – trăiesc într-o țară în care suferă o formă de persecuție violentă, de la arestări arbitrare și până la ucidere. Raportul arată continentul african drept cel mai violent anti-creștin, din cauza răspândirii violenței jihadiste. O altă constatare este că, în prezent, condițiile pentru creștinii din Orientul Mijlociu ar putea fi mai rele acum decât în timpul ocupației ISIS, iar indiferența societății globale față de situație înrăutățește problemele creștinilor: Liban: Explozia din 4 august 2020 de la Beirut a afectat grav cartierul creștin al orașului, determinându-i pe liderii Bisericii să pună la îndoială perspectivele de supraviețuire pe termen lung. Siria: În ultimului deceniu, populația creștină s-a prăbușit de la 1,5 milioane la 300.000 de persoane. În zonele controlate de militanții islamici, liderii Bisericii aflați în atenția publicului sunt atacați în mod regulat, iar multe biserici au fost distruse. Irak: Au mai rămas doar aproximativ 150.000 de creștini, iar mulți ar putea încă emigra. Pe lângă amenințarea persistentă a violenței, creștinii irakieni se confruntă cu discriminarea la locul de muncă și la școală. Iran: Creștinii își pot pierde locul de muncă sau dreptul la educație doar pentru credința lor. Arabia Saudită: Populația creștină este formată în cea mai mare parte din muncitori migranți din Africa sau Asia. Din cauza etniei și a credinței lor, munca lor este exploatată și subcompensată, existând în același timp un risc constant de deportare. Yemen și alte țări afectate de crize umanitare: Creștinii au mai puține șanse să primească ajutoare de urgență, care sunt adesea distribuite de moschei. Raportul privind libertatea religioasă în lume al organizației Aid to the Church in Need (ACN) a ajuns anul acesta la cea de-a 16-a ediție. Este realizat o dată la doi ani, pe baza informațiilor de la membrii organizației, surse locale, materiale de fond, studii de caz și analize regionale. ACN este organizație caritabilă catolică care oferă ajutor de urgență și sprijin pastoral Bisericii persecutate în 140 de țări.

PORTUGALIA: Se fac demersuri pentru înființarea unui vicariat ortodox 

Înființarea Vicariatului Ortodox de Portugalia a fost principalul subiect de pe agenda ședinței administrative a preoților din Protopopiatul Ortodox Român de Portugalia, desfășurată luni la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Aldeia de Santa Margarida, Portugalia. Ședința a fost prezidată de Preasfințitul Părinte Timotei, Episcopul ortodox român al Spaniei și Portugaliei împreună cu Preasfințitul Părinte Teofil de Iberia, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei, Protos. Andrei Jilcu, Vicar Administrativ pentru Portugalia și starețul mănăstirii. Au mai participat Arhid. Spiridon Burlacu, Consilier economic, Părintele Protopop Florentin Dobrescu și toți preoții din Protopopiatul Portugaliei. Eparhia are nouă parohii și cinci filii în Portugalia, unde se află aproximativ o jumătate de milion de români.

 

Linkuri la știri:

Conferinţa anuală a tinerilor ortodocși români din Germania va avea loc în octombrie. Invitat, Acad. Ioan Aurel Pop - Basilica
M-am născut sub blestemul supraviețuirii, iar Iisus m-a eliberat de el: un convertit de origine chineză - Basilica

 



STIRI INTERNE - August 2023
 
Mesajul Patriarhului Daniel la Duminica migranților români îndeamnă la grija față de persoanele vârstnice

Patriarhul Daniel transmite un mesaj cu prilejul Duminicii migranţilor români, în care subliniază că Biserica este chemată „să-și întărească programul pastoral cu privire la persoanele vârstnice, să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor, dar și la creșterea și educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona și izola în centre de asistență, deoarece tinerii și persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalți”. Duminica migranţilor români este celebrată în Patriarhia Română în prima duminică după Adormirea Maicii Domnului. Mesajul integral este disponibil la sursă: basilica.

16 august, Zi naţională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni şi de conştientizare a violenţelor împotriva creştinilor

Această zi națională este sărbătorită pentru a patra oară. Legea de instituire a fost promulgată de Președintele României în iulie 2020. Scopul acestei zile este de a informa publicul, inclusiv tinerii, despre rolul creștinismului în istoria României și despre natura și amploarea persecuției creștine, care continuă și în prezent. Martiriul ca dovadă desăvârșită a iubirii lui Hristos este în mod exemplar ilustrat în istoria creștinismului românesc de către Sfinții martiri Brâncoveni. Într-un comunicat referitor la instituirea acestei zile, Patriarhia Română a îndemnat la „recuperarea memorială a martiriului creștin, la apărarea şi promovarea libertății religioase ca drept fundamental al persoanei”. Dedicarea unei zile naționale comemorative martiriului Sfinților Brâncoveni reprezintă totodată un prilej de conștientizare a violențelor actuale împotriva creștinilor. Persecuțiile împotriva creștinilor s-au agravat constant. 2022 a fost cel mai rău an pentru creștinii care se confruntă cu persecuții, potrivit raportului Open Doors. Unul din șapte creștini este supus la persecuții grave și discriminare pe baza credinței, la nivel mondial. În total, 360 de milioane de creștini au suferit persecuții anul trecut pentru credința lor.

Mănăstirea Rohia a împlinit o sută de ani

De Adormirea Maicii Domnului, Mănăstirea maramureșeană „Sfânta Ana” Rohia a aniversat 100 de ani de existență. Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a oficiat Sfânta Liturghie la așezământul monahal în prezența a mii de pelerini între care și autorități de stat. „Este sărbătoarea Maicii Domnului şi vreau să-i mulţumim împreună pentru tot ce a hotărât Dumnezeu şi a lucrat prin ajutorul şi mijlocirea ei în acest loc pe care l-a arătat Dumnezeu cu degetul prin descoperirea lui de către copila Anuţa preotului Nicolae Gherman”, a spus Preasfinţitul Părinte Iustin.

„Aici a hotărât Dumnezeu să se facă mănăstire, pe un loc imposibil. Aici, unde este biserica, spuneau rohienii, stăteau căprioarele la soare. Era o stâncă în mijlocul codrului secular, stânca golaşă, deci un loc curat. Şi acel loc, acea stâncă a arătat-o Dumnezeu cu mâna, cu degetul în Muntele cel Sfânt, şi pe el s-a zidit această mănăstire şi a fost închinată Maicii Domnului, care de 100 de ani adună milioane de închinători”.

„Mulţi, nenumăraţi, mii, s-au vindecat de boli, zeci de mii au primit răspuns la cererile lor, sute de mii s-au întors acasă cu pace în suflet şi-n familie şi milioane au fost mângâiaţi şi întăriţi, şi încurajaţi, şi convinşi că ajutorul lui Dumnezeu, prin Mănăstirea noastră de la Rohia, ca şi prin toate sfintele aşezăminte, ne va da libertatea şi unitatea şi va ţine ţara împreună”, a spus Episcopul Iustin.

75000 de pelerini au cinstit-o pe Maica Domnului la Mănăstirea Nicula

Potrivit forțelor de ordine, peste 75.000 de pelerini s-au aflat în aceste zile la Mănăstirea Nicula, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, informează site-ul Mitropoliei Clujului. Mulți credincioși au venit cu câteva zile înainte de sărbătoare, pentru a se închina Icoanei Făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Nicula și pentru a participa la slujbele oficiate la altarul de vară. Manifestările de hram au debutat în ajunul sărbătorii cu tradiționalul pelerinaj „La Nicula colo-n deal”, care amintește de minunea făcută de icoana Maicii Domnului din patrimoniul mănăstirii. Procesiunea a pornit de la Biserica „Sf. Nicolae” din Gherla și a fost condusă de Mitropoliții Andrei al Clujului și Iosif al Europei Occidentale și Meridionale. Destinația finală a pelerinilor a fost biserica de lemn a Mănăstirii Nicula. Una din opriri s-a făcut la Mănăstirea „Sfinții 40 de Mucenici” – Memorialul Gherla, situată pe Dealul Cărămidăriei, lângă cimitirul – cu gropi comune – al deținuților politici din perioada comunistă. Ierahii și pelerinii s-au rugat pentru odihna veșnică a celor care au pătimit în închisorile comuniste. După Vecernia din ajun, la mănăstire a avut loc procesiunea cu Icoana Maicii Domnului de la Nicula. Marți, la liturghia de praznic, au participat aproximativ 30.000 de persoane, informează site-ul eparhial, care citează estimări ale forțelor de ordine.

Linkuri la știri:

Părintele Necula refuză eticheta de influencer: Lucrurile astea nu concordă cu preoția - basilica
S-au împlinit trei secole de la moartea cărturarului Dimitrie Cantemir - basilica
 
 
 



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Schimbarea Domnului la Fata – trupul, vehicul al slavei
 

Schimbarea la Față a Dom­nului Iisus Hristos este ultimul praznic legat nemijlocit de persoana Mântuitorului Hristos, rânduit de Biserică de-a lungul unui an liturgic. Se află în interiorul postului rânduit pentru praznicul comemorării Adormirii Maicii Domnului și înălțării sale cu trupul la cer.

Cu ocazia acestui praznic, ni se actualizează unul dintre momentele care scot în evidență efortul Mântuitorului de a-i instrui pe Ucenicii Săi pentru a înțelege, pe cât le era cu putință ca oameni și înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, taina perso­na­lității Sale, de­spre care trebuia ca ei să dea mărturie lumii. Este vorba de „Schimbarea la Față” a Mântuitorului, eveniment care a avut loc în Cezareea lui Filip, partea cea mai de nord a fostului regat al lui Irod cel Mare, situată la nord de Galileea, unde stăpânea Irod Antipa.

Știm că, destul de frecvent, Mântuitorul era acuzat de adversarii Săi că nu respecta Legea, adică prescripțiile religioase din vremea Lui, dintre care multe nu erau prevăzute de Legea lui Moise, ci obiceiuri respectate de unii, așa cum găsim în cultura tuturor popoarelor. Desigur, Mântuitorul știa foarte bine ce era prescris de Lege și ce era obicei, mai ales, local pentru că El era un rabi  (Ioan, 3, 2). Totodată, personalitatea Lui era general semnalată și recunoscută de așa manieră, încât Irod însuși, auzind de El, avea impresia că Iisus era reîncarnarea lui Ioan Botezătorul care fusese executat, chiar din ordinul lui Irod. Se vehiculau și alte nume ale unor per­sonalități din istoria evreilor despre care se spunea că s-ar fi întrupat în persoana lui Iisus, încât, pe când se găsea cu Ucenicii în Cezareea lui Filip, Iisus i-a întrebat pe aceștia: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mat. 16, 13), în­trebare la care ei au răspuns: „Unii (spun) că ai fi Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții Ieremia sau altul dintre prooroci” (Mat. 16, 14). De aici și din alte împrejurări se vede că ideea extrem-orientală privind reîncarnarea circula și în rândul evreilor, ceea ce Iisus a respins categoric.

Iar când i-a întrebat ce cred ei înșiși despre identitatea Sa, într-un moment de inspirație divină, Petru a răspuns prompt: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel Viu” (Mat. 16, 16). Era răspunsul adevărat, dat însă de Petru într-un moment de inspirație divină (Mat. 16, 17). Dovada că era așa se poate constata dacă luăm act de alte momente în care același Petru nu înțelegea de ce Iisus trebuia să moară (Mat. 16, 22-23) și era ezitant în recunoașterea deschisă a ceea ce mai înainte mărturisise că este Hristos (Mat. 26, 69-75).

Situația în care se afla Mântuitorul era una paradoxală: pe de o parte, era acuzat că încalcă Legea, pe de altă parte, că ar fi reîncarnarea vreunui prooroc. Legea și proorocii (profetismul) au fost cele două coordonate care au marcat dintotdeauna istoria, societatea și omul Vechiului Testament. Profeții au fost foarte respectați, dar Iisus nu se identifica cu niciunul dintre ei, cu atât mai puțin nu a fost reapari­ția vreunuia dintre ei.

Ucenicii aveau nevoie să înțe­leagă identitatea și mesajul lui Hristos și să le mărturisească, în modul cel mai firesc și în orice împrejurare, nu numai în stare de har, cum făcuse Petru.

Una dintre „lecțiile” pe care Mântuitorul le-a dat Ucenicilor cu acest scop a fost schimbarea Sa la față, moment de excepțio­nală expe­riență pentru trei dintre Ucenicii Săi și totodată ultradiscret, Mântuitorul poruncindu-le să nu vorbească despre el decât după Învierea Sa din morți. La acel eveniment, Sfântul Petru a făcut referință mai târziu (II Petru, 1, 17-18) și, poate, din istorisirea evenimentului respectiv de către cei trei Apostoli, cei trei evangheliști sinoptici l-au consemnat în textele pe care ni le-au lăsat (Mat. 17, 1-9; Mc. 9, 1-9; Lc. 9, 28-36).

După o săptămână de la dezvăluirea identității persoanei lui Iisus, dar și de la momentul în care Petru Îl sfătuise pe Iisus să nu meargă la Ierusalim, unde, potrivit prevestirii Sale, a avut loc evenimentul despre care facem vorbire acum.

Luând, așadar, cu Sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, Iisus a mers într-un munte înalt ca să Se roage. Rugăciunea Lui era un fel de adâncire în slava care-I era proprie Lui și Celui Căruia se ruga. Pe când Se ruga, Iisus S-a schimbat la față înaintea Ucenicilor. Totodată, El a lărgit capaci­tățile naturale de percepție ale Ucenicilor, încât să-L poată contempla întru slavă pe Iisus – Chipul și Strălucirea Nevăzutului Dumnezeu (și să nu moară) și tainele rugăciunii (convorbire cu Sfinții). Cele relatate mai târziu de ei au fost consemnate de evan­gheliști, și anume, faptul că fața lui Iisus a strălucit ca soarele, iar hainele au devenit albe ca lumina. Sfântul Marcu spune că veșmintele Lui au devenit strălucitoare și de un alb atât de imaculat, încât niciun înălbitor nu ar fi putut să realizeze asemenea culoare (Mc. 9, 3). Era o strălucire care venea din interiorul Trupului lui Iisus spre în afară. De remarcat că atât fața, cât și veșmintele lui Iisus străluceau. Nu a fost propriu-zis o schimbare a Feței  lui Iisus, ci o „metamorphosis/μεταμορφωσις”, o schimbare a „formei”, a în­fă­ți­șării în care contemporanii și cenicii Săi Îl vedeau pe Iisus zilnic.

A fost cea mai impresionantă formă în care Mântuitorul a lăsat să se manifeste slava Sa, din persoana Sa, înainte de Înviere.

Era slava Dumnezeirii lui Iisus pe care El a lăsat-o să iradieze în momentul în care se afla în dialogul rugător cu Tatăl ceresc. Cu siguranță era slava care se afirma în El de fiecare dată când Se ruga. Probabil, de aceea Mântuitorul prefera să Se roage în singurătate. De data aceasta, șocul Ucenicilor a fost atât de mare, încât au căzut cu fețele la pământ, ochii lor trupești nu puteau să suporte o strălucire supranaturală pentru care nu erau încă pregătiți.

Întreaga viață istorică a Fiului lui Dumnezeu făcut om, Mântuitorul Hristos, a fost însoțită de slavă, dar o slavă chenotică, discretă, proporționată naturii și condiției de om pe care Şi-o asumase Fiul lui Dumnezeu, încât cei care-L vedeau și-L auzeau să nu fie umiliți, ci să rămână liberi în opțiunea de a-L urma.

Urmarea lui Iisus este libertate. Dacă ar fi fost din teamă, n-ar mai fi fost urmare, ci manipulare, ceea ce Hristos nu a vrut și nu vrea. Efectele manifestării slavei Sale se vedeau în minunile pe care le făcea și în învățăturile Sale, dar totdeauna controlată de condiția smerită pe care El Şi-o asumase. De data aceasta s-a manifestat altfel: ea venea din interiorul trupului Mântuitorului, pătrundea țesătura veșmintelor și iradia în afară o lumină, care i-a cuprins și pe Ucenici. În această slavă a lui Hristos și cuprinși în ea, au apărut Moise și Ilie, vorbind cu Mântuitorul despre sfârșitul Său, care avea să aibă loc în Ierusalim (Lc. 9, 31). Moise și Ilie, oameni de rugăciune și de acțiune, corifeii istoriei vechi a poporului evreu. Nici Moise, dătătorul Legii, nici Ilie, care, prin rugăciune, a făcut să se pogoare foc din cer care a mistuit jertfa, nu avuseseră parte de asemenea expe­riență. Acum s-au împărtă­șit ei înșiși, împreună cu Apostolii, de aceeași slavă care iradia din trupul transfigurat al Domnului.

În felul acesta înțelegem sensul cuvintelor Mântuitorului: „Nu am venit să stric Legea și Proorocii, ci să le împlinesc” (Mat. 5, 17), rostite la începutul misiunii Sale publice. Prin sângele vărsat pe Crucea din Ierusalim, Hristos avea să împlinească provizoratul vechiului Legământ și necesitatea Legii mozaice pentru mântuire, încheind în El și prin El legământul cel nou, deschis spre universalitate. Prin rugăciunile sale, Ilie făcuse ca Dumnezeu să pogoare foc din cer care a mistuit jertfa. Niciunul dintre cei doi corifei ai istoriei vechiului Israel nu reușise să vadă slava mântuitoare și strălucirea chipului Nevăzutului Dumnezeu.

Acum au avut parte de ea, împreună cu Apostolii înșiși, Hristos împlinind așteptarea lui Moise și prezicerile profeților.

Evangheliștii ne spun că evenimentul a avut loc pe un munte înalt. Exegeții s-au întrebat cu privire la numele acestui munte. Greu de dat un răspuns! Din secolul al IV-lea, Muntele Schimbării la Față a fost identificat cu Muntele Tabor, care se află la 17 km vest de Marea Galileii, având o înălțime de 575 m, țâșnind pur și simplu din câmpie. Mai târziu, lumina necreată văzută de isihaști a fost numită chiar „lumina taborică”. Pe vremea aceea, pe Muntele Tabor erau o serie de locuințe și edificii. Ținând cont că evenimentul s-a petrecut în Cezareea lui Filip (Mc. 8, 27), unde există munți mai înalți, precum Muntele Hermon, care atinge înălțimea de 2.814 m, exegeții moderni sunt de părere că evenimentul Schimbării la Față s-a petrecut pe una dintre culmile muntoase ale acestui munte. Oricare ar fi fost muntele, evenimentul în sine a fost atât de înalt și uimitor, încât pentru Ucenici a fost un moment de ecstaz, din care au revenit ca dintr-un somn, lucru semnalat mai târziu de Evanghelistul Luca (Lc. 9, 32).

Ne mai putem întreba: De ce Mântuitorul a făcut martori ai evenimentului petrecut în timpul rugăciunii Sale pe cei trei Apostoli și nu pe alții?

Sfântul Ioan Hrisostom spune că au fost aleși aceștia pentru că „ei întreceau pe toți ceilalți: Petru se deosebea prin aceea că-L iubea foarte mult pe Domnul, Ioan era foarte iubit de Domnul, iar Iacob, datorită răspunsului pe care-l dăduse, împreună cu fratele său, prin cuvintele «putem bea paharul» (Mat. 20, 22), și pentru că el a făcut ceea ce mărturisise…” (Cuvânt la Schimbarea la Față, trad. Episcopului Melchisedec al Romanului, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997, p. 298), totodată, se pare că Iisus i-a luat pe aceștia pentru că dincolo de faptul că erau mai distinși decât ceilalți, pe ei a vrut Mântuitorul să-i învețe Taina Crucii, corectându-le ideile false pe care și le făcuseră despre El: Petru Îl sfătuise să nu meargă la Ierusalim, atunci când Mântuitorul le prevestise moartea Sa în Ierusalim, iar Iacob și Ioan râvneau la demnități pur pământești în regatul pe care sperau că-l întemeia Iisus, cu ocazia mersului Său la Ierusalim. Martori ai „Schimbării la Față” a Domnului, cei trei Apostoli au înțeles care era dimensiunea reală a divinului lor Învățător. Avuseseră o expe­riență uluitoare și, totodată, fericită, de aceea au zis Mântuitorului: „Doamne, este bine să fim aici” (Mat. 17, 4). Cu alte cuvinte, era bine să fie în compania Sfinților și cuprinși de slava lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu puteau oferi decât eventuale trei colibe, nu palate. Important era ca ei să se afle în compania lui Hristos și în slava Sa și a drepților Vechiului Testament, reprezentați prin Moise și Ilie.

Da, este cea mai firească stare pe care și-ar dori-o cineva. Ea va fi însă posibilă numai împlinind cuvintele Tatălui ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe El să-L ascultați” (Mat. 17, 5)! Este momentul culminant al evenimentului deja consumat. La cele văzute, Apostolii au auzit și porunca Tatălui ceresc, cuprinși de un nor luminos, ca odinioară Moise, pe Muntele Sinai.

Istorisirea Schimbării la Față a Domnului este răscolitoare. Din ea înțelegem că Iisus nu a fost reîncarnarea vreunei perso­na­li­tăți a ­Vechiului Testament, că identitatea Lui este una, a pro­feților, alta. El a împlinit atât Legea, cât și prezicerile și aștep­tă­rile profeților.

Cuvântul ipostatic al lui Dumnezeu a dat poporului ales Decalogul (cele Zece Cuvinte), același Cuvânt a vorbit prin prooroci. La plinirea Legii, S-a făcut om pentru a noastră mântuire și a vorbit lumii direct. Pe Muntele Schimbării la Față a unit în slava Sa reprezen­tanții Legii și ai profe­ților (în arătare mistică) cu repre­zentanții viitorilor propovăduitori ai Evangheliei (prin prezență fizică). Aceștia, toți, au reprezentat în slava Acelu­iași Cuvânt pe toți cei chemați, în trecut și pentru viitor, la comunicarea mesajului lui Dumnezeu către lume.

Într-o vreme când trupul era considerat de filosofi o închisoare a trupului, Hristos demonstra că trupul poate fi vehiculul prin care poate să ni se transmită slava lui Dumnezeu. Ba, mai mult, praznicul Adormirii Maicii Domnului ne dă și speranța că trupul se poate sfinți de așa manieră, încât să se împărtășească încă de aici de viața nemuritoare. Condiția pentru a­ceasta este ascultarea de Iisus, altfel spus, urmarea Lui.

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă 

Sursa: http://ziarullumina.ro



Sfânta Tradiţie şi ereziile
De la spiritualitatea New Age la Ortodoxie
 
Pe Ana Maria Anghelescu am cunoscut-o prin intermediul confesiunilor sale despre experiențele din spiritualitatea New Age și drumul către Ortodoxie. Povestea sa este una despre o convertire mai atipică ce ne oferă răspunsul la întrebarea: „De ce nu este bine să facem unele lucruri aparent bune?”. Spiritualitatea în care ea credea este o mișcare care îmbină ezoterismul cu noțiuni din creștinism și cu elemente din religiile asiatice, unind idei și principii contradictorii, ce par să satisfacă setea de spiritual a omului, lăsând în același timp o libertate mare în credințe şi practici. Deși apare camuflată sub masca binelui, spiritualitatea Îl înlocuiește pe Hristos cu un dumnezeu depersonalizat, cu universul și îl atrage pe om într-o mreajă de iluzii unde totul este acceptat. Yoga și meditația iau locul rugăciunii, magia și astrologia înlocuiesc pronia divină și omul este considerat parte din Dumnezeu. Această mișcare îi atrage în special pe cei care sunt în căutarea divinității, fiind extrem de populară astăzi. Dar cu toate că pare bună, în fond vinde o iluzie a vindecării ce poate duce la confuzie și pierderea de sine, îndepărtându-l pe om de Dumnezeu. O astfel de experiență a avut și Maria odată ce a avansat în practicile din spiritualitate.

Te-ai născut într-o familie ortodoxă, dar în adoles­cență ai început să practici diferite tehnici promovate de spiritualitate. Ce te-a determinat să faci această schimbare?

O influență însemnată a avut-o chiar mama mea, nu numai în formarea creștinească, dar și în spiritualitate. Încă de când eram mică, mama cocheta cu spiritualitatea New Age și a fost atrasă de mediumi, de persoane cu abilități mai supranaturale, dacă le pot numi așa. Fiindcă își dorea să-L cunoască pe Dumnezeu, avea impresia că oamenii aceia sunt și ei cu Dumnezeu. A urmat tot felul de cursuri și terapii, precum cele cu energie. Când eram mică, venea la mine și la sora mea cu cristale și ne spunea că acolo avem îngerașii noștri și mă învăța foarte multe lucruri pe care nu le mai auzeam în altă parte. Mai târziu, mama a descoperit Biblia și a început să fie atrasă de Ortodoxie. Așa a ajuns să caute cuvântul de folos al părinților din mănăstiri și a constatat că nu era tocmai bine în ce crezuse până atunci: energii, cititul în Tarot, cristalele și altele asemenea. Odată ce ea a înțeles că nu era bine ce făcuse, mi-a spus despre Biserică, doar că la vârsta aceea nu prea mă interesa Ortodoxia, fiindcă voiam să am o noutate în ceea ce fac, să mă deosebesc de ceilalți. La liceu, sub diferite contexte am reîntâlnit spiritualitatea cu practicile specifice și mi-am amintit că mama făcea aceleași lucruri când eram mică, deci în mintea mea însemna că ar fi trebuit să fie bine. Uitasem că ea nu le mai practica și, când i-am spus că sunt interesată de ele, m-a avertizat părintește că vin de la cel rău și nu este bine să mă joc cu așa ceva, dar nu m-a oprit vehement de la a le practica. Când mi s-a trezit curiozitatea de a învăța cât mai mult despre meditație, de a face yoga, ea știa ce fac, dar nu avea cum să mă convingă și atunci se ruga pentru mine, făcea acatiste și spera ca la un moment dat să am și eu descoperirea pe care a avut-o ea și să înțeleg că acele lucruri nu sunt bune.

Ce te-a atras la New Age? Care erau principiile pe care le promovau sau ce promiteau cei care te-au ghidat pe calea aceea?

Toată spiritualitatea New Age îți propune vindecarea, îți asigură că la capătul drumurilor pe care le faci, al demersurilor și al practicilor, tu te vei vindeca. Cam de la asta porneau toate. Faptul că eu trăiam cu impresia că am niște probleme spirituale sau anumite dorințe, precum aceea de auto­perfec­ționare și, în general, tot ce ținea de „a fi un om mai bun”, era pârghia perfectă de la care începeau toate practicile. Spiritualitatea îmi dădea nădejdea că dacă îmi făceam mantrele, ora de me­ditație, yoga, cumva eu voi dobândi pacea interioară și atunci viața mea va fi mai bună. Nu a fost vreodată vorba de smerenie și nu acceptam noțiuni precum păcătoșenia pentru că nu aș fi vrut să cred că eu sunt o persoană rea. Filosofia pe care o urmăream era să nu am impresia despre mine că sunt o persoană rea sau că fac chestii rele. Eu una urmam practica manifestării, care presupune să nu lași lucrurile să curgă de la sine. Deci, nu crezi că Dumnezeu îți va da după voia Lui ce îți dorești și ce îți folosește, ci tu îți notezi acum că vrei un anumit lucru și, crezând că deja l-ai obținut, cumva se aliniază totul în viața ta și vei primi ceea ce vrei. Îți repeți că ești bun și că atragi lucruri pozitive în viața ta și cam în jurul acestor concepte se învârt toate practicile. Ți se promit abun­dența, fericirea, sănătatea și toate lucrurile frumoase, dar e amuzant pentru că, în timp ce încerci să le urmărești și să le obții, pierzi puțin câte puțin din fiecare. Nu știu dacă sunt persoane care au făcut practicile acestea și să ajungă la nivelul în care să spună că le-au obținut pe toate și chiar să fie cu adevărat fericite. Pentru mine chestia aceasta devenea o urmărire foarte obositoare a ceea ce voiam să fac sau să obțin. La final îmi aduceau ce îmi dorisem, dar nu mai aveam nicio pace interioară. Majoritatea celor care practică spiritualitatea au undeva în suflet o durere și cred că cineva le-o poate rezolva, însă nu-și dau seama că, deși persoanele acelea care le promit vindecarea par a avea intenții bune, fac totul pentru bani. Vulnerabilitățile oamenilor și căutările lor lăuntrice sunt exploatate, astfel încât s-a dezvoltat o întreagă industrie a vindecării care promite că la capătul unui drum bine ghidat omul se va redescoperi. Mulți și-au dat seama de acest aspect și devin un fel de guru, predau mai departe, fac retreat-uri, te învață cum să meditezi, cum să îți controlezi energia. Foarte multe ches­tii nu sunt făcute pentru binele altuia, ci pentru binele omului respectiv. Ei își doresc abun­dența, în primul rând, și folosindu-se de traumele oamenilor transformă totul în afacerea lor și își creează un nume.

Ce simțeai că descoperi în spiritualitate?

De pe la 16 ani am început să am niște practici zilnice. Prima a fost meditația și am încercat ceva mai presus de meditația normală, o experiență extracorporală, fiind­că din ceea ce citisem eu la acea vreme, îmi dădusem seama că pot să-mi detașez sufletul de corp. Așa că mergeam acasă și făceam me­ditații în care eu ieșeam din corp. La început, chiar reușeam și astfel am descoperit eu că pot face mai mult decât să trăiesc numai în realitatea aceasta. De acolo m-am îndreptat spre alte practici. În New Age se leagă una de alta: începi cu meditația, cu yoga, după aceea ești atras spre cristale pentru că ele îți promit o vindecare și a energiei, dar și a trupului, ajungi la cititul în Tarot, la diverși guru și după pătrunzi în practici mult mai adânci. În spiritualitate cristalele sunt considerate a avea anumite frecvențe și este paradoxal cum sunt prezentate. Aveam niște cristale negre despre care se zicea că sunt special făcute să nu atragi demonii, ele fiind de altfel un mijloc prin care se face cale liberă demonilor spre noi. Ai impresia că Dumnezeu te apără de chestiile rele pe care tu le faci și te îndepărtezi de El. De exemplu, odată ce am început să merg la o doamnă de la mine din oraș care citea în cărți de Tarot, eu deja am păcătuit și am trecut spre alte extreme, care nu țin de Dumnezeu, deși doamna respectivă susținea că ea vor­bește cu Dumnezeu și cu Îngerii. Cred că nici în ziua de azi nu știe exact cui se adresează, dar de la ea mi-am luat și eu inspi­rația să merg acasă și să vorbesc cu Îngerii mei, prin aceste cărți și cristale, având ca scop dezvoltarea unor abilități de a citi în viitor, de a ghici lucruri despre oameni și totul chiar părea că funcționează.

Ce anume crezi că te atrăgea în această direcție com­parativ cu Biserica, de pildă?

Cuvântul principal prin care eu am fost atrasă în toată lumea aceasta a fost energie, deoarece simțeam că planul fizic trebuie să aibă la bază și un plan energetic și tot timpul m-am raportat la lumea în care trăiam sub forma unui mare joc de energie. Și aici se adaugă și celelalte lucruri despre care eu credeam că sunt energii: legea atracției, karma. Ulterior am aflat că sunt doar niște manipulări ale diavolului prin care ne determină să ne focalizăm numai pe noi înșine și cum să gestionăm energia, nu pe Dumnezeu, Creatorul a toate. Acestea au devenit foarte populare acum pentru că ne dau impresia că avem puterea de a deține controlul total asupra vieții noastre. Când încercăm să ne luăm noi rolul de dumnezei și să facem totul după mintea noastră, s-ar putea să ne păcălim. Necredința noastră îi face cale liberă diavolului să ne amăgească, iar practicile cu energii sunt un mijloc. De ce tot auzim mai nou despre energia masculină și feminină? Pentru că vrem să ne vindecăm, poate nu ne găsim jumătatea ori avem dezamăgiri în dragoste și atunci apare de nicăieri un semipsiholog sau un guru, care a aflat ieri ce înseamnă energia, și îți spune că tu nu ți-ai vindecat unele părți din tine și dacă vei face te învață el, vei evolua. Oamenii au tot felul de job-uri de vindecători, promit o tămăduire care mi se pare că nu vine de nicăieri, pentru că numai Dumnezeu poate să vindece sufletul și trupul, să ne ofere ceea ce avem nevoie. Pe de altă parte, îmi era mai ușor, mai comod să cred într-un dumnezeu creat de mine, care-mi permitea să fac tot ce vreau și care îmi dădea tot felul de puteri. Am fost și în diverse tabere în care făceam yoga, exerciții de respirație și meditație, iar numerologia era folosită ca să primești confirmări că ești pe drumul cel bun. În spiritualitatea New Age divinizezi orice lucru și pare că toate vin de la Dumnezeu.

Au existat persoane care încercau să îți explice că ești pe un drum greșit pe vremea când tu credeai în vindecarea din spiritualitate?

Da, dar reacțiile mele nu erau bune și nu cred că avem cum să le explicăm oamenilor sau să îi convingem că se află pe o cale greșită, dacă ei nu vor să asculte. Nu-mi dădeam seama de ce e bine să mergi la Biserică, pentru că în același mod vedeam toate chestiile cu meditația, yoga, tarotul, toate promiteau lucruri bune, deci nu înțelegeam partea rea. Eram într-o continuă căutare și se vedea că nu am ajuns unde vreau, dar în același timp dădeam informația mai departe ca și când aș fi deținut un secret al universului. Nu înțelegeam de ce diavolul m-ar ataca pe mine, dacă el ar exista cu adevărat. Viața de după moarte o vedeam sub forma reîncarnării și negam învățătura creștină. Mult timp am crezut că suntem o energie infinită și nu puteam să concep faptul că murim. Vedeam moartea ca pe o schimbare dintr-un corp în altul, fiindcă în spiritualitate se crede că toți suntem și avem aceeași energie la bază, dar mai multe fețe. Mi-a fost foarte greu la început să accept adevărurile Ortodoxiei. De exem­plu, citisem că extrate­reș­trii sunt niște ființe foarte evoluate și când cineva îmi spunea că extrate­reștrii sunt doar demoni și că nu există cu adevărat, nu acceptam, era chiar un motiv să nu trec la Ortodoxie, să nu merg la Biserică. Nu puteam crede că suntem singuri în univers, mi se părea o abordare foarte limitativă. Când, de fapt, Dumnezeu ne-a iubit așa de mult, atât de mare a fost dragostea Lui față de noi încât a făcut gestul acesta de a crea Pământul pentru noi.

Care au fost evenimentele ce te-au determinat să treci de la spiritualitate la Ortodoxie?

Erau niște lucruri care mă făceau să cred că poate gândirea aceasta mai limitativă, așa cum o vedeam eu, mai smerită, care asculta de autoritatea lui Dumnezeu, are totuși ceva adevărat. Mă întrebam de ce toată lumea o evită, adică toată lumea vrea libertate, nu vrea constrângere, toți vrem să credem în orice. Schimbarea gândirii a apărut la mine atunci când am început să mă întreb de ce eu încă eram complet nefericită și neîmplinită dacă lucrurile pe care le făceam erau așa de bune. M-a lăsat Dumnezeu să dau cu capul de perete, am făcut tot ce am vrut în partea de spiritualitate, meditație foarte multă, citit în tarot să-mi ghicesc viitorul, până când am ajuns să mă izolez cu totul de lume. La un moment dat, stăteam singură în apartament și nu voiam să mă mai întâlnesc cu oamenii deoarece aveam impresia că îmi fură din energia mea prețioasă. Aveam niște gânduri mândre care m-au făcut să mă izolez de lume și să nu mai vreau să trăiesc, n-am mai vrut să continui facultatea, n-am mai vrut să-mi dau licența, nu am mai vrut să muncesc. Efectiv îmi făceam doar planuri cum să mă mut în pădure și să stau singură acolo, dar în același timp mă gândeam că sunt foarte ascetă, pentru că luam exemplul din Ortodoxie, unde sunt atâția pustnici care au lăsat totul în urmă și s-au dus. Deci eu eram la acel stadiu încât în mintea mea mă vedeam la nivelul lor, atât doar că dumnezeul acela la care mă raportam eu nu era o persoană, nu era Iisus Hristos, să zic așa, ci mă gândeam la energia infinită, la univers. Atât de mult credeam eu că-L vreau pe Dumnezeu încât voiam să renunț la tot ce înseamnă viața asta. La un moment dat eram atât de separată mental de realitatea în care trăiam, încât mă gândeam numai la moarte, eram în depresie și mă gândeam că nu are niciun rost să exist. Atunci m-am întrebat cum de ar putea să fie spiritualitatea pe care o practicam bună dacă eu nu mai fac nimic cu viața mea și nu mă înțeleg cu nimeni. Cum ar putea să fie toate practicile și filosofiile bune dacă mie mi-au stricat viața? Nu mi-am dat seama că sunt lucruri rele până n-am început să văd contrastul.

Știu că la un moment dat mă uitam la un film de groază și am văzut că personajele făceau ace­leași practici ca mine, doar că ele vorbeau cu demonii și atunci m-am întrebat de ce ele folosesc acele lucruri să vorbească cu demonii și eu cred că vorbesc cu Dumnezeu și cu Îngerii. Așa că am luat Biblia să citesc. Înainte nu credeam învățătura biblică despre bine și rău, fiindcă din punctul meu de vedere se putea vorbi cu Dumnezeu oricum, oriunde. Negam legile lui Dumnezeu și credeam, la fel cum mulți vor să creadă în ziua de azi, că El ne iubește oricum și nu există nicio consecință pentru păcate. Antiexemplele pe care le vedeam și chestiile rele ce mi se întâmplau m-au făcut să realizez că totuși Biblia s-ar putea să aibă dreptate. Am început să am o anumită dorință de a căuta și sfatul unui preot, deși o reprimam constant. Sora mea discuta mult cu mine despre Biserică și, chiar dacă simțeam că are dreptate, eram prea mândră să o ascult. În pandemie, când eram singură și izolată într-un apartament din Cluj, am dat peste o carte primită de la ea, despre experiențe monahale, a Cuviosului Iosif Isihastul. Dintre toate cărțile pe care le aveam, majoritatea despre budism și spiritualitate, aceea era singura care mă făcea să plâng, fiindcă erau cuvinte care parcă mi se adresau mie. Simțeam că scrie adevărul acolo. Nu voiam să accept când întâlneam ceva despre Hristos și despre Biserică, dar înlăuntrul meu se producea o schimbare, simțeam cum Hristos mă cheamă. Trecerea a durat aproape doi ani, a fost un drum în care El mă chema și eu nu voiam să accept pentru că nu înțelegeam de ce e rău că eu cred în ceva, că fac yoga, că mă adresez lui Dumnezeu ca universului. Dar Dumnezeu mi-a trimis oameni care să-mi explice diferența dintre bine și rău și faptul că diavolul te are la mână dacă tu crezi că el nu există. Au fost chestii care la mine au făcut clic când am auzit cum lucrează cel rău și atunci am zis că trebuie să dau o șansă abordării creștin-ortodoxe, mai ales că era singura care avea sens și mă mai făcea să simt ceva, fiindcă la acea vreme nu mai simțeam nimic, nu mă mai mișca nimic.

Odată întoarsă la Orto­doxie, ai făcut și trecerea de la manifestare la mărturisire. Cum a fost această etapă?

Deși nu înțelegeam rolul duhovnicului, mă rugam foarte mult ca Dumnezeu să-mi trimită pe cineva cu care să pot vorbi și rezona. Nici măcar nu am vrut să am prima spovedanie, ci am fost mai mult împinsă de la spate. Așa că nu m-am dus să-mi spun păcatele, ci ca să-l întreb pe părintele de ce era rău ce făceam. Eu consideram că părintele nu are o autoritate mai mare decât mine sau că poate să mă ajute, m-am dus sigură pe mine și oarecum nerespectuoasă, dar răbdarea cu care îmi răspundea și mila cu care mă privea m-au făcut să-mi dau seama că eu chiar nu eram bine deloc. Am plecat de la conversația cu dumnealui, dar când am ieșit afară din Biserică, parcă s-a luminat ceva în mine și m-am întors să mă spovedesc. Aceasta este una dintre întâmplările esențiale de la începutul convertirii mele. După acea spovedanie, s-au schimbat multe aspecte în viața mea. Nu-mi mai doream să citesc în tarot, chiar mi s-a făcut frică, efectiv am luat cărțile și le-am aruncat la gunoi. Nici să meditez nu am mai vrut, fiindcă eu credeam că meditând ajung aproape de Dumnezeu, dar nu făceam decât să-mi golesc mintea de gânduri. Nu ar trebui să avem niciodată mintea goală, ci ar trebui să ne-o umplem cu rugăciune. Eu deschisesem o portiță prin care demonii lucrau în mine, dar odată cu acea spovedanie, odată ce m-am dat Bisericii și mi-am pus încrederea în duhovnicul meu, lucrurile s-au schimbat. Dumnezeu a lucrat și tot ce am făcut eu a fost să ascult. A fost ceva ce s-a întâmplat de pe azi pe mâine și m-a șocat și pe mine. Erau ani întregi de meditații și era singura mea identitate, iar a renunța la ea însemna să renunț și la o parte din prietenii mei de atunci, fiindcă deși ei spun că acceptă toate religiile, fix pe noi, cei din Biserică, nu prea ne acceptă. Unii ziceau că din lașitate am trecut la Ortodoxie pentru că este confortabil. Unde e confortul când trebuie să postești, să te rogi și să fii mai strict cu tot ce faci ca să nu păcătuiești? Aici sau în spiritualitatea aceea unde aveai voie să faci tot ce vrei și găseai scuze pentru orice?

Ce schimbări lăuntrice ți-a adus trecerea aceasta?

Am simțit ce este bucuria și era ceva nou pentru mine, harul pe care-l primeam era mult mai diferit față de extazul pe care-l aveam în urma practicilor spirituale. Existau stări bune și după ce terminam o sesiune de yoga, dar niciuna dintre stările acelea nu se compara cu harul pe care-l primeam de la Dumnezeu când mergeam la Liturghie. La început, când încă făceam practicile spirituale, dar mergeam și la Biserică, simțeam diferențele. Era o trăire inexplicabilă la Biserică și mult mai profundă decât meditația. Apoi, Dumnezeu a lucrat de câte ori a văzut că fac un pas spre El, m-a ajutat și poate chiar și pe nemeritate. Când m-am întors la Ortodoxie, am simțit o râvnă să mă rog foarte mult, am avut un ajutor foarte mare de la Dumnezeu, Care a văzut că vreau să merg pe calea aceasta și m-a împins puțin de la spate, să zic așa, ca să pot apoi merge singură. De asemenea, înainte participam în retreat-uri și aveam impresia că eram destul de prietenoasă cu oamenii de acolo, dar mi-am dat seama că erau mai mult conexiuni de suprafață. Eram ca într-o vacanță, făceam lucruri doar pentru binele personal. La Oașa și Găbud, nu știu de ce, dar am ­început să mă simt atât de apropiată de oameni care sunt din toate domeniile și tot ce aveam în comun era Hristos. Când am început să am un program mai strict și să fac ascultare, mi-am dat seama că îmi aduce mai multă bucurie decât simțeam înainte. Nu știu dacă se aplică pentru toată lumea, dar pentru mine, Găbudul este locul unde am început să-mi schimb viața, unde mi-am întâlnit duhovnicul și oameni care mă înțeleg.

Ce crezi că îi atrage pe oameni atât de mult la spiritualitatea New Age?

Este mult mai ușor să crezi într-un dumnezeu pe care nu-l vezi, într-un neant de energie, decât să accepți că Cineva chiar S-a întrupat pe Pământ și S-a jertfit pentru noi. Poate unii nu vor să creadă pentru că este o rebeliune în fiecare dintre noi care nu vrea să accepte autoritatea aceasta sau ceva atât de miraculos, deși, paradoxal, ei cred în foarte multe lucruri miraculoase, iar pe Iisus Îl vor lua ca exemplu tot pentru spiritualitatea lor. Cei care fac Reiki (un sistem de terapie energetică ce folosește „energia universală”) spun că așa făceau și Apostolii, puneau mâna pe oameni și îi vindecau. Şi ei susțin că fac același lucru. Diavolul și-a găsit o metodă foarte ușoară prin care să-i facă pe oameni să creadă că tot ce a putut Hristos să facă, putem și noi să facem și avem o energie ascunsă de care noi nu știm. Cam pentru astea sunt făcute și retreat-urile. Oamenii vor să afle care sunt puterile la care nu avem acces și își activează toate energiile, la fel cum am procedat și eu. Așa faci spațiu demonilor să lucreze cu tine, ajungi să crezi că toate lucrurile sunt din interiorul tău și Dumnezeu este în interiorul tău. Diferența dintre Biserica Ortodoxă și spiritualitate este aceea că Biserica nu ascunde nimic, Dumnezeu nu ascunde harul de tine, ci este chiar acolo, la slujbă și poți accesa harul dacă respecți poruncile lui Dumnezeu și ai grijă să fii într-o comuniune cu Acesta.

Cum arată viața ta acum?

Deși nu este cea mai spectaculoasă viață, apreciez că trăiesc cu adevărat. Mă uit înapoi în 2020 și mă compar cu acum, când am foarte multe activități și mă bucur, pentru că atunci nu-mi găseam motivația și sensul lucrurilor. De când mi-am dat seama că Dumnezeu are un scop pentru mine și mi-a dat viața aceasta, mi-am repus abilitățile în funcțiune. M-am înscris la Teologie și încerc să pictez cât mai mult. Pe lângă asta, mă străduiesc să învăț cât mai multe despre Ortodoxie și despre dezbaterea aceasta, de ce e rău ce făceam eu înainte. Nu las timpul să treacă fără să fac ceva. Viața mea este mai bună, dar am și mai multe ispite, mai ales când vorbesc despre convertirea mea, dar îmi asum, știind că poate cineva va fi ajutat de aceste informații.

Andreea Nică

 

Sursa: http://ziarullumina.ro



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sarbatori inchinate Maicii Domnului de-a lungul anului bisericesc
 

Maica Domnului este cinstită în mod deosebit în Biserica Ortodoxă, ca cea care a făcut posibilă mântuirea oamenilor, acceptând să-L nască pe Dumnezeu în trup. Citește mai jos o listă de sărbători de peste an dedicate Maicii Domnului.

Aceste sărbători subliniază câteva idei principale:

Din Sinaxar: „Ce casă îmi veți zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurată, Prea Binecuvântată Fecioara Maria. Și de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înțelepți, adică de însăși înțelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înțelepciunea și-a zidit ei însăși casă”.

Această casă este Maica Domnului, despre care Sfântul Damaschin a scris: „Toată ești cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu și noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Sărbătoarea evocă arătarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în secolul al X-lea, în timpul slujbei, în Biserica din Vlaherne, cartierul vlahilor din Constantinopol. Maica Domnului s-a arătat ocrotind credincioșii adunați la rugăciune de frica unei invazii barbare.

Cinstirea Sfântului Acoperământ datează începând din secolul al V-lea, când Acoperământul, Brâul și Cămașa Maicii Domnului au fost aduse la Constantinopol.

Primele două au fost găsite în mormântul Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani, când a fost deschis pentru Sf. Ap. Toma.

În 473, Împăratul Leon I a așezat Acoperământul și Tunica Maicii Domnului într-un paraclis din Biserica Sfintei Maria din Vlaherne.

Maica Domnului a fost dusă la Templu când avea doar 3 ani, pentru o viață curată, de rugăciune. La vârsta la care copiii cu greu se desprind de părinți, se spune că Fecioara Maria a urcat singură cele treptele Templului.

Această alergare spre Dumnezeu explică de ce monahii o au pe Maica Domnului îndrumătoare și exemplu pe calea lor spirituală. Maica Domnului a fost făgăduită lui Dumnezeu de părinți dinainte de a se naște, dar și-a asumat și ea însăși acest destin.

Maica Domnului s-a născut din părinți drepți și a împlinit o așteptare a întregului popor al lui Israel, care păzea, generație după generație, Legea dată de Dumnezeu poporului Său. Legea însăși era o pregătire pentru împlinirea și încununarea acestei lucrări mântuitoare în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.

Acesta este motivul pentru care cinstim în mod deosebit zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfinții și Drepții ei părinți, Ioachim și Ana.

Dumnezeu a făcut o minune, dându-le copii la bătrânețe, dar a păstrat rânduiala firii în această zămislire, care s-a făcut din bărbat și femeie, lucru subliniat de icoana sărbătorii.

Din Sinaxar: „După ce ne-am închinat în ziua dinainte, împreună cu îngerii, cu magii și cu păstorii, lui Dumnezeu Care S-a făcut om și S-a născut ca un prunc pentru mântuirea noastră, se cuvine să cinstim în această zi pe Maica Sa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.”

Sărbătoarea subliniază supravenerarea acordată de Biserica Ortodoxă Maicii Domnului: icoana sărbătorii o reprezintă preaslăvită, în mijlocul tuturor sfinților.

Tot în această zi se face și pomenirea Dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, un văduv octogenar cu viață curată, descendent din neamul Regelui David.

Sfinții Părinți ne învață că Întruparea Domnului nu ar fi fost posibilă fără acordul Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului”.

Condițiile pentru lucrarea de mântuire a lumii păreau total nepotrivite, chiar riscante, pentru o tânără necăsătorită în societatea iudaică. Dar Maica Domnului s-a oferit cu totul lui Dumnezeu, răscumpărând astfel neascultarea Evei.

În aceasta vedem că, pentru a lucra împreună cu Dumnezeu, nici nu trebuie să facem foarte mult: avem nevoie doar să-L lăsăm pe El să lucreze, eliminând din cale obstacolul propriului nostru sine.

Nașterea Domnului este celebrată la exact nouă luni distanță de această sărbătoare a Zămislirii Domnului în pântecele Fecioarei, ceea ce ne arată că viața omului începe înainte de naștere, așa cum Învierea ne arată că viața continuă și după moarte.

Maica Domnului L-a născut pe Vindecătorul trupurilor și sufletelor noastre.

Primim în Sf. Împărtășanie Trupul lui vindecător și curățitor, care a fost luat la zămislire din trupul Maicii Sale. De aceea, o numim pe Maica Domnului „hrănitoarea noastră, a tuturor” – ne hrănește în primul rând cu Dumnezeu.

Multe vindecări se fac până astăzi și prin icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului cu Pruncul.

Faptul că cel mai adesea sunt tămăduitoare nu icoanele în care Mântuitorul apare ca Împărat, ci cele în care apare ca Prunc pe brațele Maicii Sale subliniază încă o dată faptul că Dumnezeul nostru este Dumnezeu Întrupatsemnul de care vorbea Isaia era un Prunc născut de Fecioară, adică un Om.

Este una din sărbătorile care ne amintesc că, după mutarea la viața veșnică, Maica Domnului a rămas protectoarea noastră.

Acest veșmânt a fost adus din Țara Sfântă, unde fusese păstrat cu sfințenie de la o generație la alta, dăruit după Adormirea Maicii Domnului unei văduve credincioase, conform hotărârii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

„Întru adormire lumea nu ai părăsit”, se cântă în troparul sărbătorii. Aceasta este esența ei: că Adormirea Maicii Domnului este ca o înviere și înălțare la cer cu trupul, după cum arată învățătura Bisericii.

Doar că trupul Maicii Domnului a fost purtat la ceruri de îngeri, lăsând, ca și Mântuitorul după Înviere, un mormânt gol și – prin aceasta – dătător de speranță.

Sărbătoarea amintește de o tămăduire miraculoasă dăruită Împărătesei Zoe, soția Împăratului Leon al Bizanțului. Tămăduirea s-a făcut prin punerea Brâului Maicii Domnului peste împărăteasa bolnavă.

Sărbătoarea pomenește totodată și momentul așezării cinstitului Brâu într-o raclă de aur, într-o biserică închinată Maicii Domnului de alt împărat, Teodosie cel Tânăr.

Maria, în limba ebraică vine de la cuvântul Miriam și se traduce „ca doamnă, „cea plăcută, „alteță”, „împărăteasă”.

Preînchipuiri ale Maicii Domnului în Vechiul Testament:

 

Sursa: Basilica



Patriarhul Daniel, 15 citate despre Maica Domnului
 

Postul Adormirii Adormirii Maicii Domnului este o perioadă prielnică pentru rugăciune, în special către Născătoarea de Dumnezeu care este „rugătoare și mijlocitoare milostivă pentru oameni”.

Basilca.ro vă prezintă 15 citate despre Maica Domnului selectate din predicile Patriarhului Daniel:


  1. Maica Domnului este cea din care se naște Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu ca Om pe pământ prin lucrarea Duhului Sfânt. Deci, ea, prin viața și sfințenia vieții sale, a devenit ocrotitoarea anului bisericesc care începe la 1 septembrie şi se termină la 31 august. »
  2. Anul bisericesc se află sub ocrotirea Maicii Domnului, pentru că ea este icoana vie a Bisericii, pentru că Maica Domnului este Biserică însufleţită şi rai duhovnicesc. »
  3. Maica Domnului este totdeauna prezentată împreună cu Mântuitorul Hristos, cu o singură excepție şi anume, atunci când ea se roagă, nu Îl poartă pe brațe, ci are mâinile înălțate spre cer, iar pe pieptul ei este chipul lui Hristos, bărbat adult, Care binecuvântează, adică dăruiește rugăciunilor Maicii Domnului binecuvântarea Sa ca răspuns la rugăciuni. »
  4. Biserica trăiește mai ales din rugăciunile Maicii Domnului şi binecuvântarea lui Hristos. De aceea, Fecioara Maria a fost numită rugătoare nebiruită, nerefuzată și permanentă, iar icoana ei în care ea are mâinile înălţate în rugăciune se numeşte Oranta – Maica Domnului Rugătoarea. »
  5. Fecioara Maria nu a rămas la simpla pregătire a tuturor celorlalte fete, ci ea s-a pregătit pentru o misiune sfântă şi anume, aceea de a deveni Templu sau Biserică a Cuvântului lui Dumnezeu, a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, al lui Mesia. »
  6. Maica Domnului, în pregătirea ei duhovnicească la templu, aduce fecioria ei jertfă lui Dumnezeu şi se sfinţeşte prin rugăciune aproape neîncetată, se apleacă asupra cuvintelor Scripturii şi le meditează. »
  7. Maica Domnului este icoana vie a Bisericii pentru că Îl poartă în ea pe Hristos şi Îl arată lumii. »
  8. Maica Domnului ne arată icoana creștinului smerit, ascultător și împreună lucrător cu Dumnezeu. »
  9. Maica Domnului este binecuvântată între femei fiind cea mai ascultătoare și smerită.»
  10. Maica Domnului care se mută la viața veșnică este pentru noi o icoană profetică și arată că rostul vieții noastre pe pământ este să ne pregătim pentru mutarea în împărăția, lumina, slava și iubirea Preasfintei Treimi. »
  11. Maica Domnului este pururea rugătoare, mult milostivă, mamă duioasă, iubire cu smerenie pentru cei pe care nu-i mai iubește nimeni. »
  12. Maica Domnului este model de smerită ascultare pentru îngeri și oameni. »
  13. Maica Domnului este rugătoare și mijlocitoare milostivă pentru oameni, mai ales când ei se află în situații grele. »
  14. Fiind Maica Domnului Cel răstignit, ea este o mamă a suferințelor, a durerilor. De aceea, ea înțelege și simte orice suferință și orice durere din familie, orice suferință a părinților care cresc copii și îi îngrijesc, precum simte și bucuriile celor care primesc ajutorul lui Dumnezeu. »
  15. Toată cinstea și slava Maicii Domnului vin din calitatea ei de Mamă a lui Hristos, Născătoare de Dumnezeu. »



ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Cuviosul Paisie Aghioritul, despre virtutile batranetii - Pr. Ioan C. Tesu
 
Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiți și prețuiți sfinți contemporani. Pilda vieții sale, cuvintele și faptele lui, consemnate și oferite creștinilor ca hrană sufletească în numeroase volume, traduse în multe limbi, oferă răspunsuri practice și dătătoare de alinare, în vremuri în care lumea a ajuns, precum el însuși o spunea, o „casă” sau un „spital” de nebuni. Sufletul său, zicea Cuviosul, se făcea „tocătură” la aflarea necazurilor semenilor: sărăcie, șomaj și divorț, boală, depresie și cancer. Pe toți însă îi primea cu dragoste desăvârșită, făcându-le „însorirea”, adică oferindu-le sfat sau cuvânt de alinare și de întărire. Fundamentate pe în­vă­țăturile Sfintei Scrip­turi și ale Sfinților Părinți, cuvintele Sfân­tului Paisie au un caracter practic deosebit, pliindu-se pe sufletul omului zilelor noastre. Tra­di­ționale și actuale, contemporane și contextualizate, ele oferă un adevărat ghid de viață creștină. 
A trăit suferința și boala ca pe o stare existențială sau, cum spunea, durerea suportabilă era o stare permanentă pentru el. Între numeroasele sale „pătimiri”, după extirparea unui plămân, a suferit de o formă agresivă de cancer al intestinului gros, care îi provoca multă durere, fără însă a-l împiedica să primească și să mângâie mulțimi nenumărate de pelerini care îl căutau la coliba din Sfântul Munte - „Panaguda” sau la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evan­ghelistul”-Suroti, din apropierea Tesalonicului. Spre sfâr­șitul vieții sale, de la vârsta de 70 de ani (1994), s-a încre­dințat deplin milei lui Dumnezeu, purtând până în ultimele clipe ale vieții suferințele grele pe care le-a considerat „curată mucenicie”.
Bătrânețea - vârstă a meditației profunde asupra vieții
Viața omului este o succesiune de etape fizice, psihice și duhov­nicești, de la vârsta copilăriei, trecând prin cea a maturității fizice și spirituale, până la momentul senectuții. În ciuda diminuării treptate și progresive a capacității fizice, perioada bătrâneții poate și trebuie să devină o etapă esențială a vieții, poate cea mai importantă, după înțeleptul cuvânt: „Finit coronat opus”, adică „sfârșitul încununează opera”. Ea trebuie să devină o perioadă de adâncă meditație și reflecție asupra vieții noastre de până în acel moment, cu scopul de a îndrepta ceea ce a fost nedeplin, imperfect sau greșit, iar în termenii credinței noastre - pentru a se elibera de păcate și de patimi, spre a da „răspuns bun” la Înfrico­șătoarea Judecată, la care fiecare, mai devreme sau mai târziu, ne vom înfățișa. Cuviosul Paisie Aghioritul, canonizat în anul 2015 și având ca zi de prăznuire data de 12 iulie, a vorbit în scrierile sale despre etapa bătrâneții și, mai ales, despre modul în care trebuie fructificată această etapă a existenței, ca o încununare a eforturilor ascetice de o viață și spre mântuire. Ca unul care a gustat din cupa amară a suferinței, Cuviosul Paisie ne-a lăsat cuvinte de mângâiere privind acceptarea și asumarea neputințelor și a suferinței ce intervine în viața aceasta, și nu totdeauna la bătrânețe, ci la unii din tinerețe sau chiar fragedă pruncie.
Durerea, suferința și bolile - „ștampila” sau „viza” pentru veșnicie
Vorbind despre „crucea încercărilor”, Sfântul Paisie ne învață că „pentru ca să meargă cineva în Raiul cel preadulce trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână pașa­portul încercărilor”. Încercările fac parte din „pedagogia divină” și din „iconomia lui Dumnezeu”, uneori neîn­țeleasă de cel cu un cuget lumesc, în virtutea cărora „atunci când trupul suferă, sufletul se sfin­țește”. Ele constituie o adevărată „mucenicie”. Cauzele acestora, consideră părintele athonit, sunt multiple: fie păcatele personale sau ale celor dintr-un neam și o seminție cu noi, fie lucrarea diavolului, fie însăși iconomia lui Dumnezeu, Care vrea ca toți oamenii să se mântuiască. Asemenea unui tată bun și iubitor, El vorbește, mai întâi, copilului său, când acesta a greșit, „cu frumosul” sau cu „binișorul”. Însă, atunci când constată lipsa părerii de rău, folosește un cuvânt mai aspru, o căutătură mai dură. Sau, precum medicii, care folosesc în salvarea și vindecarea bolnavilor medicamente puternice și amare, tot astfel și Dumnezeu încearcă să îl îndrepte pe omul bolnav sufletește, cu „medicamentele amare” ale încercărilor și ale suferinței, adevărate „antibiotice” duhovnicești.
Bătrânețea - „vreme a iconomiei lui Dumnezeu” și „vârstă a examenelor la răbdare”
Pentru omul contemporan, învățat să trăiască în confort și „înlesniri”, care caută cu însetare doar plăcerile și bucuriile trupului, și nu cele spirituale, slăbiciunile și neputințele, bolile și sufe­rințele sunt adevărați dușmani. Cel care a dobândit înțelegerea cea duhovnicească, însă, vede în acestea căi privilegiate de pocăință și îndreptare, spre întoarcere și mântuire. Într-o logică duhovnicească paradoxală, Cuviosul Paisie Aghioritul consideră că starea de „deplină sănătate” nu este bună și nici folositoare omului, pentru că este prilej de încredere în el însuși și de trăire departe de Părintele ceresc. Pentru a-L descoperi pe Dumnezeu și a trăi aproape de El, omul are nevoie de o cantitate de suferință mai multă sau mai puțină, proporțională cu trufia în care trăiește. Cu toate acestea, celor care trăiesc în lume, Cuviosul Părinte nu le recomandă să ceară de la Dumnezeu boala, pentru că nu ar mai putea să își respecte deplin îndatoririle față de familie și față de societate, iar pe de altă parte nu sunt niciodată convinși de puterea suportării lor. Sfântul Paisie observă două comportamente specifice modului în care omul trăiește: lumesc sau duhovnicesc. Dacă pentru omul trupesc, legat de lumea materială și lipit de cele trecătoare, sufe­rințele și boala sunt considerate a fi un blestem, pentru omul duhovnicesc, preocupat de folosul și mântuirea sufletului, suferința constituie o cale prescurtată către mântuire sau, cum frumos argumenta Cuviosul Paisie, celor care au păcate, prin înțelegerea și purtarea cu „mărinimie” sufletească și cu „noblețe” morală a slăbiciunilor și bolilor, li se iartă păcatele și dobândesc răsplată de la Dumnezeu, ca unii vrednici a fi așezați în rândul martirilor, al mucenicilor și mărturisitorilor. Cei care înfruntă lumește suferința se chinuie, constatând neajutorarea și lipsa lor de mângâiere, cad în deznădejde și lipsă de sens al vieții, iar dincolo, în osândă veșnică. Suferințele însele devin pentru aceștia izvor al unor dureri și mai grele, trupești și lăuntrice, pentru că neînțe­legerea, neacceptarea, neasumarea și refuzul lor înmulțesc povara, atât pentru trup, cât și pentru suflet. Creștinul care le primește, însă, pe toate, bune, dar și rele, ca venind de la Dumnezeu și spre a sa mântuire, văzând chiar și în cele mai grele (infir­mități, boli cronice, cancer) o dovadă a iubirii atotmilostive a lui Dumnezeu, își dobândește iertare și ușurare, cu nădejdea răsplătirii. Această înțelegere și purtare a crucii îi dau curaj și mângâiere și îi oferă bucurii pe care omul trupesc, chiar și sănătos fiind, nu le poate trăi și înțelege niciodată, considerându-le iraționale și inutile. Ceea ce trebuie să facă omul, pentru a smulge suferinței sale valoarea ei mântuitoare, este să „întoarcă butonul”, adică să schimbe frecvența pe care o înțelege, de la una pur lumească la una duhovnicească înaltă. Tuturor, oameni trupești sau duhovnicești, neputințele bătrâ­neților, precum și bolile asociate acesteia sunt adevărate „examene la răbdare”, de răspunsul dat lor depinzând starea sufletului în veșnicie. O recomandare importantă a Cuviosului Paisie Aghioritul este ca omul aflat în suferință să caute mai întâi să se folosească de știința și iscusința medicilor, iar când constată neputința lor în a-l trata, să își pună nădejdea numai în Dumnezeu. De asemenea, de real folos este ca, în suferință, să ne comparăm cu alții mult mai încercați decât noi și care au, poate, o viață mai înaltă moral, așa cum sunt sfinții sau copiii nevinovați și, mai ales, toate aceste încercări să le comparăm cu suferința infinit mai mare pe care a răbdat-o Mântuitorul Hristos pentru a noastră mântuire. Sfântul Paisie ne recomandă să le primim pe toate „fără murmur”, cu mulțumire și slavoslovie sau doxologie. Psalmodierea și rugăciunea sunt adevărate medicamente sau „pastile” în înfruntarea și ușurarea durerii. În acest mod, ne arătăm noblețea sufletească și nădejdea răsplătirii lor, iar boala, oricare ar fi aceasta, devine prilej de „prăznuire”.
Îngrijirea bătrânilor, a bolnavilor și infirmilor - cale spre sfințire
Cuvinte extrem de practice, capabile să motiveze și să dea mângâiere, adresează Sfântul Paisie și celor care au în grija lor bătrâni, bolnavi și persoane aflate în suferință fizică sau sufletească. Atunci când îngrijirea lor este făcută cu bucurie, spune Cuviosul, celor care ajută li se iertă păcatele pe care le-au săvârșit în viață, iar dacă nu au păcate, aceştia se desăvârșesc și se sfințesc, propor­țional cu dragostea și jertfelnicia arătate la patul bolnavilor și la căpătâiul semenilor sau, în exprimarea Cuviosului Paisie: „Cei care îi slujesc pe cei bolnavi, invalizi etc. cu dragoste și răbdare, dacă au păcate, li se șterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au, se sfințesc. Condiția pentru a reuși aceasta o constituie să o facă dezinteresat, cu dragoste creștină, cu răbdare și fără limită, astfel încât cel îngrijit să nu murmure, pentru că, dacă îl fac să murmure o singură dată la sfârșit, pierd totul”.
 
Sursa: ziarullumina


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Sfintii Martiri Brancoveni - 16 August
 

În 16 august sunt prăznuiți Sfântul Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu, Matei) și sfetnicul Ianache Văcărescu.  

RUGĂCIUNE:

Sfinte Mucenice Brâncovene Constantine, Dumnezeu te-a uns ca să călăuzești destinele neamului tău printre stâncile prăpăstioase ale vremii. Domnul te-a chemat să sporești slava Bisericii Ortodoxe, de la noi și de pretutindeni, cu darurile pe care numai puterea Celui de sus le-a pus întru a ta chivernisire. Tu te-ai rugat Bunului Dumnezeu pentru statornicirea în dreapta credință, dimpreună cu fiii tăi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul tău Ianache. Tu ai primit cununa sfântă a muceniciei, cu fiii tăi. Ne rugăm ție în fața Ioanei tale și cerem să duci la Părintele Ceresc rugăciunile noastre smerite, ca să ne izbăvească de durerile cele amare abătute de atâtea ori asupra noastră, să ne ocrotească de venirea altor neamuri asupra noastră și de războiul cel dintre noi. Să dăruiască sănătate tuturor fiilor neamului românesc, pace lumii, liniște în sufletele și casele noastre; să ne țină în dreapta credință a Bisericii noastre cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Amin!

1. ORFANUL ȘI UNCHII SĂI

Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în 1654, într-o familie de neam ales, unul dintre frații mamei sale – Șerban Cantacuzino – fiind domnitor al Țării Românești. 

Când avea un an, i-a murit tatăl și el a rămas în grija mamei, a bunicii și a unui unchi. Acest unchi, Constantin Cantacuzino, s-a îngrijit să primească o bună educație, astfel că tânărul a învățat, printre altele, greaca, latina și slavona. A avut, de-a lungul timpului, funcții publice importante care l-au pregătit, într-un fel, pentru a-și conduce țara. 

2. UN SFERT DE SECOL DE STABILITATE 

Avea 34 de ani când – la rugămintea boierilor – a urcat pe tron. A condus țara între 1688 și 1714, într-o vreme în care conducătorii se schimbau cam o dată la trei ani. Cei peste 25 de ani de domnie au adus echilibru și statornicie într-o țară „supervizată” din punct de vedere politic de către turci.

3. SUSȚINĂTOR AL CULTURII

În tot acest timp, a înființat școli și biblioteci; a tipărit cărți; a construit mănăstiri și palate: Cine nu a auzit, de pildă, de Palatul de la Mogoșoaia? A creat un stil de arhitectură original, numit stilul brâncovenesc sau stilul românesc.

În 1688, la începutul domniei sale, s-a finalizat tipărirea Bibliei de la București – prima traducere integrală a Bibliei, în limba română. A colaborat strâns cu Mitropolitul Antim Ivireanul – cunoscut tipograf și om de cultură devenit, la rându-i, Sfânt. A încurajat tipărirea cărților bisericești pe care le-a răspândit atât în țara sa, cât și în Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică sau în alte țări vasale otomanilor. 

Lui i se datorează înființarea în 1694, la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București, a Academiei Domnești, „strămoașa” Universității din capitală. Instituția a fost construită mai apoi în centrul Bucureștiului exact în locul vechiului lăcaș. 

Multe mănăstiri și Biserici brâncovenești dăinuie până astăzi. Printre ele – Mănăstirea Hurezi din județul Vâlcea; Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Făgăraș; sau Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, din București. 

4. TRĂDAT DE APROPIAȚI 

Turcii, care aveau influență în Țara Românească, l-au recunoscut domn pe viață, dar tot ei l-au destituit, acuzându-l de trădare și de alianțe cu habsburgii și rușii, dușmanii lor. Unii dintre cei care l-au pârât îi erau rude și îi susținuseră accesul la tron.

Dar cum a fost el dat jos din scaun? 

25 martie, 1714. Era o dimineață ca oricare alta aceea în care domnitorul a fost arestat. Constantin Brâncoveanu s-a trezit, s-a spălat, s-a rugat. La curtea lui venise, cu o seară înainte, un fel de ambasador turc pe care îl cunoștea, deci apariția lui nu i-a stârnit îngrijorarea. Părea că musafirul nu are niciun motiv de ostilitate, dar a doua zi, când au stat de vorbă, l-a acuzat pe voievod că e trădător și rebel, după care l-a mazilit. Semnul destituirii era punerea unei eșarfe negre pe umărul celui vinovat. Apoi, turcul a ordonat soldaților să îl aresteze.

Brâncoveanu a înțeles că era victima unor uneltiri, dar nu a protestat nicicum. În locul lui, a fost numit finul său. „Finule Ștefan, i-a zis atunci voievodul, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.

5. ÎNCHIȘI, TORTURAȚI SAU EXILAȚI

Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, copiii lor și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duși la Istanbul, iar toate bunurile familiei au fost confiscate. Patru luni, Brâncovenii au fost torturați, până când, într-un final, domnitorul, cei patru băieți și sfetnicul au fost condamnați la moarte. Soția și cele șapte fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda) au fost cruțate. Au mai stat un an în închisoare, apoi au fost trimise în exil. 

6. FIII MARTIRI ȘI SLUJITORUL CREDINCIOS

Băieții lui Constantin Brâncoveanu erau în floarea vârstei, în momentul execuției. Constantin împlinise 31 de ani, Ștefan – 29 și amândoi aveau deja familiile lor. La cei 24 de ani Radu urma să se căsătorească, iar Matei, la 12 ani, era în pragul adolescenței. 

Despre Ianache (Ienache sau Enache) Văcărescu se vorbește foarte puțin. Descendent al unei familii vechi, boierești, slujise la curte încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino. Când Constantin Brâncoveanu i-a urmat la tron, l-a păstrat aproape. Unii istorici spun că a devenit chiar ginerele voievodului. 

Ianache Văcărescu a fost, printre altele, comandantul unităților de ostași care păzeau capitala; mare paharnic; administrator al curții domnești. A ridicat și a restaurat Biserici și mănăstiri. A supravegheat zidirea unor lăcașuri precum Biserica „Sfântul Nicolae – dintr-o zi”, ctitoria doamnei Maria. A rămas devotat Brâncovenilor până în clipa morții și a pierit primul, sub ochii domnului său. 

7. OMORÂT CHIAR DE ZIUA LUI

În 15 august, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului, a avut loc execuția.

Brâncovenii și sfetnicul Ianache au fost obligați să meargă pe jos prin oraș până la locul de execuție. Desculți, îmbrăcați doar în cămăși, au străbătut Istanbulul printre privitorii avizi de senzațional. „Prințul aurului” (cum fusese numit Brâncoveanu) înainta acum spre locul de pierzanie ca un criminal de rând. Acolo, se aflau sultanul însuși și câțiva diplomați străini. Conducătorul turc i-a cerut de mai multe ori să renunțe la credința creștină și să devină musulman. De fiecare dată Brâncoveanu a refuzat categoric. 

Atunci, sultanul a dat poruncă să-i fie uciși, pe rând, slujitorul și copiii. Durerea pe care a simțit-o în acele momente trebuie să fi fost copleșitoare, dar bărbatul i-a încurajat încontinuu: „Fiii mei, fiți curajoși – îi îmbărbăta voievodul. Am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălam păcatele cu sângele nostru. Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit…” 

8. UN MOMENT ZGUDUITOR

Diplomatul venețian Andrea Memno, martor al evenimentului, relatează astfel momentul în care a fost executat mezinul: „Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaș, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaș, văzând atâta sânge se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele înfruntă pe fiul său și zise: «Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!» Copilașul ascultă și ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creștin. Lovește!»”

9. DUREREA ȘI SFÂRȘITUL

Firește că pe tatăl său nu-l va fi lăsat indiferent atâta suferință. De aceea, reacția domnitorului imaginată în „Balada lui Constantin Brâncoveanu” mi se pare verosimilă: „Apoi el se-ntuneca,/ Și turbând apoi striga:/ -Alelei! Tâlhari păgâni!/ Alei! Voi feciori de câini/ Patru fii eu am avut,/ Pe toți patru i-ați pierdut!/ Să dea Domnul Dumnezeu/ Să fie pe gândul meu:/ Să vă ștergeți de pe pământ/ Cum se șterg norii de vânt,/ Dar să știți c-a murit creștin/ Brâncoveanu Constantin!”

Deci oricât de mare i-a fost durerea, nu a cedat și la urmă a fost pedepsit și el. Trupurile celor șase au fost aruncate în mare, capetele au fost înfipte în prăjini și au stat trei zile în văzul lumii. Mai târziu, corpurile au fost recuperate și duse la o mânăstire bizantină din apropiere. 

10. ADUS ÎN SECRET, ÎN ȚARA NATALĂ

În 1720, prin grija doamnei Maria, Moaștele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse la București și au fost îngropate la Biserica Sfântul Gheorghie Nou, unde se află și azi. Plăcuța mormântului a rămas multă vreme fără inscripție, însă pe candela de argint de deasupra criptei erau gravate cuvintele: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ţi Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Marii Sale Măriia…”. 

Se spune că abia după 200 de ani oamenii și-au dat seama că domnitorul martir se odihnește aici. În 1992, a fost trecut în rândul Sfinților români, mai ales că în conștiința urmașilor Constantin Brâncoveanu se așezase, de multă vreme, ca un exemplu de demnitate, de curaj și de credință. - Ioana Revnic, Sursa: basilica.ro

IO, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU BASARAB VOIEVOD - Film integral

 

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Informatii inedite despre Maica Domnului

 

Cea mai veche rugăciune cunoscută dedicată Maicii Domnului este Ὑπο την σην ευσπλαγχνίαν (Sub milostivirea ta), imn aparținând Sfintei Liturghii din veacul al III-lea, fiind scris în limba greacă în jurul anului 250 d. H.

În anul 1917, Biblioteca John Rylands din Manchester a cumpărat mai multe bucăți de papirus egiptean, printre care și una de 18 pe 9,4 centimetri, conținând textul în limba greacă al acestei rugăciuni. Mai apoi, în 1938, profesorul C. H. Roberts a publicat acest fragment, iar colegul și colaboratorul său, E. Lobel, a considerat că textul nu poate fi mai vechi de secolul al III-lea d. H., fiind probabil scris între anii 250 și 300. Acest imn a fost folosit în cultul liturgic cu multe secole înainte de a fi utilizat fragmentul din Scriptură, extins: „Bucură-te, Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (cf. Luca 1, 28).

Textul papirusului:

ΠΟ
ΕΥCΠΑ
ΚΑΤΑΦΕ
ΘΕΟΤΟΚΕΤ
ΙΚΕCΙΑCΜΗΠΑ
ΕΙΔΗCΕΜΠΕΡΙCTAC
AΛΛΕΚΚΙΝΔΥΝΟΥ
ΡΥCΑΙΗΜΑC
MONH
HEΥΛΟΓ

Text reconstituit:

Ὑπὸ τὴν σὴν εὐσπλαγχνίαν καταφεύγομεν Θεοτὸκε, τὰς ἡμῶν ἱκεσίας μὴ παρίδῃς ἐν περιστάσει ἀλλ᾽ ἐκ κινδύνου λύτρωσαι ἡμᾶς, μόνη ἁγνὴ, μόνη εὐλογημένη.

Traducere în limba română:

Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în nevoie, [ci] din primejdie ne izbăvește pe noi, una curată, una binecuvântată!

Este interesant faptul că, două secole înainte de erezia nestoriană, Maica Domnului este numită Θεοτόκε, adică Născătoare de Dumnezeu. Deja în veacul al IV-lea, termenul era foarte popular în regiunea Alexandriei, fiind menționat de Sfântul Alexandru al Alexandriei, Sfântul Athanasie cel Mare, Sfântul Serapion de Thmuis și de Didim cel Orb, dar și în Arabia (Titus de Bostra), în Palestina (Eusebiu de Cezareea, Sfântul Chiril al Ierusalimului), în Cappadocia (Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Severian de Gabala). Dar și cu un veac înainte, termenul Θεοτόκος este întâlnit lucrările aparținând autorilor  școlii din Alexandria.

După mărturia istoricului bisericesc Socrate (Hist. Eccl. VII, 32 – PG 67, 812 B), Origen a folosit termenul Θεοτόκος în comentariul său la Epistola către Romani. Acest comentariu s-a pierdut, din păcate. În jurul anului 250 d. H., Dionisie al Alexandriei, discipolul lui Origen, a folosit, de asemenea, termenul Θεοτὸκος într-o epistolă a sa către Pavel de Samosata. Este foarte interesant faptul că termenul nu era un concept teologic, ci era viu și popular, fiind folosit în slujbe.

Acest imn este familiar creștinilor ortodocși, fiind cântat adeseori la sfârșitul Vecerniei în vremea Postului Paștilor. De asemnea, acest imn are un rol proeminent în liturghiile bisericilor orientale și messa romano-catolică. Îl puteteți asculta aici: Sub milostivirea ta  (Sursa: Chilia Buna Vestire)

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ocupă un loc aparte în cultul Bisericii noastre Ortodoxe, datorită faptului că ea este cea care L-a născut după trup pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Încă din primele veacuri, creștinii au cinstit-o pe Maica lui Dumnezeu, conștienți fiind de marea ei mijlocire înaintea Mântuitorului, numind-o fie Mireasă, Pururea Fecioară sau Scară către Cer, fie Apărătoare în primejdii sau Doamna Îngerilor. Ulterior, ținând cont de aceste aspecte, Sfinții Părinți au hotărât să îi dedice Maicii Domnului patru sfinte mari sărbători, după cum urmează: Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (8 septembrie), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august).

Însă, dincolo de toate acestea, probabil cel mai important element prin care recunoaștem până în zilele noastre rolul special al Maicii lui Dumnezeu în cadrul istoriei mântuirii noastre este reprezentarea sa iconografică, reprezentare care ocupă locul imediat următor după cel al Mântuitorului, în ordinea importanței dogmatice și teologice. Pentru că mulți dintre dumneavoastră ne-ați întrebat, de-a lungul vremii, care este cea dintâi Icoană a Maicii Domnului, cine a pictat-o și dacă astăzi se mai păstrează metoda zugrăvirii originale în rândul pictorilor, am ales să dedicăm un editorial acestui subiect, în încercarea de a da un răspuns clar, sintetic, dar și edificator în egală măsură.

Așadar, înainte de toate trebuie să știm că cinstirea Maicii Domnului a luat naștere odată cu creștinismul. După Înălțarea la Cer a Domnului și începutul propovăduirii Sfinților Apostoli, din pricina persecuțiilor, creștinii primelor veacuri se adunau pe furiş la slujbele săvârșite în catacombe. Săpate în piatră, departe de agitația lumii, peșterile acestea erau atât locuri de săvârșire a cultului și a rugăciunii, cât și spațiu în care aceștia îi îngropau pe martiri și pe toți ceilalți membri ai comunității care treceau la cele veșnice. Mulți dintre ei nici nu știau să citească și, de aceea, majoritatea istorisirilor biblice legate de activitatea Mântuitorului le erau înfățișate în mod vizual, prin intermediul picturilor și al desenelor, o metodă destul de inovativă, dar de mare ajutor în vestirea Evangheliei.

Între toate aceste inscripții primare se numără și cea mai veche reprezentare cunoscută până în prezent – a Maicii Domnului cu Pruncul. Aceasta a fost descoperită în catacomba Sfintei Priscila din Roma, socotită ca aparţinând secolului al II-lea. Lângă Maica Domnului este reprezentat un profet al Vechiului Testament, care ține în mâna stângă un sul pe care a fost înscrisă prorocia legată de Nașterea Mântuitorului, iar cu mâna dreaptă arată spre steaua pictată deasupra capului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Un alt lucru pe care trebuie să îl avem în vedere atunci când ne referim la cele mai vechi Icoane ale Maicii Domnului este acela că, prima reprezentare iconografică în sens propriu – adică așa cum știm noi că arată o Icoană – îi aparține Sfântului Evanghelist Luca, care după Pogorârea Sfântului Duh, în urma unor revelaţii, a pictat trei tipuri de Icoane ale Maicii Domnului. Afirmația aceasta, potrivit căreia Sfântul Luca este considerat „pictorul Maicii lui Dumnezeu” prin excelență, este fundamentată pe o mărturie a lui Theodor Studitul (sec. al VI-lea), un strălucit imnograf și teolog ortodox, care spune că împărăteasa bizantină Eudoxia ar fi trimis Pulheriei, o Sfântă Împărăteasă și o mare apărătoare a credinței, un portret al Maicii Domnului, Theotokos, pictat de Sfântul Luca. Tradiția aceasta este susținută, până astăzi, de textele liturgice care îl menționează în legătură cu acest aspect: „Zugrăvind Preacinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale”.

Astfel, cele trei Icoane reprezentate de Sfântul Evanghelist Luca sunt: Maica Domnului Odighitria sau „Îndrumătoarea”, în care este reprezentată cu pruncul în brațe, arătând spre El, ca o călăuză spre Dumnezeu și spre mântuire; Maica Domnului Eleusa – „Mângâietoarea”, în care Maica Domnului Îl ține pe Fiul ei, care are fața îndreptată spre ea și o mână în jurul gâtului ei sau al umărului și, nu în ultimul rând, Maica Domnului Oranta – „Rugătoarea”, reprezentare în care Maica Domnului apare cu mâinile desfăcute, fără Pruncul Iisus, în rugăciune pentru mântuirea întregului neam omenesc. Din păcate, cele trei Icoane originale ale Maicii Domnului nu s-au păstrat până în zilele noastre, însă ele au constituit adevărate repere pentru întreaga artă iconografică bizantină de mai târziu.

În ceea ce privește transmiterea, în cadrul „breslei pictorilor” – dacă o putem numi așa – a trăsăturilor fizice ale Maicii Domnului, trebuie să știm că acestea au fost transmise, din vechi timpuri, atât prin intermediul Icoanelor și al reprezentărilor din cadrul Bisericii, cât și prin mărturii scrise, care descriau elementele-cheie ale pictării Maicii lui Dumnezeu. Cea mai cunoscută descriere e acest fel îi aparţine călugărului și istoricului bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea), fiind preluată mai apoi şi de către ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine” – cartea de căpătâi a oricărui pictor: „Preasfânta de Dumnezeu Născătoare a fost cu statura mijlocie, deşi unii zic a fi fost de trei coţi. Faţa o avea nici rotundă, nici ascuţită, dar întrucâtva prelungă; chipul îi era de culoarea grâului, cu părul ascuns gălbui; cu ochii vioi şi curaţi având în ei vederi (pupile) gălbui tocmai de culoarea olivelor (măslinelor), cu sprâncenele încovoiate, lungi şi puţin negre; nasul ceva cam lung, cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii; cu mâinile lungăreţe şi cu degetele asemenea”.

În loc de concluzie, un cuvânt scurt dar mai mult decât grăitor al Părintelui Teofil Părăian, care avea mare evlavie la Maica Domnului și le spunea tuturor celor care îi ascultau îndemnurile: „Să o mărim pe Maica Domnului și să nu uităm! Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea. Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă”. Urmând acest îndemn, bine ar fi să avem o Icoană a Maicii Domnului în casele noastre. La ceas de seară, stând în genunchi în fața ei, să o rugăm să ne mângâie și să ne asculte așa cum doar o Mamă poate mângâia și asculta rugămințile, necazurile, neputințele, lipsurile și toate dorurile tuturor celor care cad înaintea Icoanei ei în glas și duh de rugăciune. - Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și-a deschis gura nestricăcioasă și preacurată și le-a spus: „Voia Fiului și Dumnezeului meu să fie cu mine, El este Dumnezeul meu, și Îl slăvesc și Îl înalț pe Dumnezeul părinților mei. El este Fiul meu născut din mine după trup, dar Tatăl Său e Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale.

De aceea doresc să mă duc la El, Cel ce dăruie tuturor ființă și viață. Și când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog și să mijlocesc pentru voi și pentru toți creștinii și pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivească de toți credincioșii și să-i întărească și să-i ducă pe calea vieții și să-i întoarcă pe necredincioși și să facă din toți o singură turmă a Bunului Păstor Care Și-a dat sufletul Său pentru oile Sale și le cunoaște, și ai Săi Îl cunosc”.

Pe când binecuvântata Maică a lui Hristos vorbea așa și-i binecuvânta, de îndată s-a auzit glasul unui tunet puternic și un nor cu adiere pașnică. Și iată că din norul strălucitor au căzut ca niște picături de rouă înmiresmată Sfinții Ucenici și Apostoli ai lui Hristos, care fuseseră adunați de la marginile pământului în fața casei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

Evanghelistul și Teologul Ioan i-a primit și i-a salutat în liniște și i-a adus la Sfânta și fericita Fecioară. Nu erau numai cei 12, ci și mulți alții din numeroșii lor Ucenici aleși și făcuți vrednici de cinstea apostoliei, cum ne spune marele Dionisie Areopagitul în Scrisoarea sa către Timotei, că el însuși Dionisie și Timotei și Ierotei și alți prieteni au venit acolo împreună cu Apostolii la moartea Împărătesei. Au intrat înaintea ei și au salutat-o cu frică și cu respect…

Maica i-a salutat pe Petru și pe Pavel și pe toți ceilalți și le-a spus: „Bucurați-vă, copii, tovarăși și Ucenici ai Fiului și Dumnezeului meu. Fericiți sunteți voi care ați fost socotiți vrednici să fiți Ucenicii milostivului și slăvitului Domn și Învățător și El v-a încredințat slujirea atâtor taine și v-a ales pentru a avea părtășie la prigoanele și Patima Sa, ca să vă învredniciți să fiți uniți cu slava și Împărăția Lui, după cum v-a făgăduit și v-a poruncit Însuși Domnul slavei!”. - Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Sursa: http://www.atitudini.com

După cum spune și Fericitul Ieronim, numele Maicii Domnului a fost de mai înainte ales, prehotărât, potrivit preștiinței și sfatului lui Dumnezeu.

MARIA – DOAMNĂ

Numele MARIA, derivat de la numele ebraic AIA (Prescurtare a lui IEOA, derivat din ebraicul IHWH=IEHOVA, redat de Septuaginta prin Kyrios=Domnul), care arată „Domnul”, se tâlcuiește: „DOAMNĂ”, pentru că domnește și stăpânește peste toate creaturile cerești și pământești ca Mamă a lui Dumnezeu și prin aceasta are perfecțiunea puterii, fiindcă temelia domniei e puterea și unde este domnie și stăpânire, acolo trebuie să fie în chip necesar și putere.

MARIA – LUMINARE

În al doilea rând MARIA se tâlcuiește „luminare (photismos), potrivit lui Grigorie al Neocezareii, pentru că și înțelepciunea (sophia) derivă de la lumină mântuitoare (soon phos) și este, potrivit lui Solomon, „strălucirea reflectată a unei lumini veșnice”(Sol. 7:26), de aceea numele Mariei cuprinde în el perfecțiunea înțelepciunii.

MARIA- MAREA

În al treilea rând Maria se tâlcuiește „Mare”(pelagos), potrivit dumnezeiescului Ambrozie, care spune: „ Maria, în ebraică, se tâlcuiește mare”, dar și în latină „Maria” înseamnă „mări”. Iar marea și oceanul sunt un simbol al bunătății și Harului lui Dumnezeu, căci așa cum marea și oceanul cuprind în sine o mulțime de ape și primesc toate râurile, în același fel și Născătoarea de Dumnezeu cuprinde în ea o mulțime de haruri și a primit toate râurile darurilor pe care le au în parte toate creaturile gândite și simțite, Îngeri și oameni împreună.

MARIA și SFÂNTA TREIME

A luat de la Tatăl puterea ca o fiică a Lui, ca să săvârșească ca mamă pe pământ ceea ce săvârșește Dumnezeu ca tată în cer.

A luat de la Fiul înțelepciunea, ca Mamă a Lui, ca să știe să împace cerul și pământul și pe Dumnezeu cu omul.

A luat de la Duhul Sfânt bunătatea și Harul ca Mireasă a Lui, ca să dea tuturor creaturilor, cerești și pământești, darurile și harurile ei duhovnicești.

M-A-R-I-A

Cele cinci litere însemnă după unii acestea:

M – „albina”(melissa)

A – „strălucire” (auge)

R – „toiag” (rabdon)

I – „iris/curcubeu” (iris)

A – „viță” (ampelos)

Iar după alții arată aceasta:

M – Miriam, sora lui Moise, care a fost o preînchipuire a Născătoarei de Dumnezeu prin feciorie, cum spune Grigorie al Nyssei.

A – pe Ana, mama lui Samuel

R – pe preafrumoasa Rahela

I – pe preaviteaza Iudita

A – pe preaînțeleapta Abigaia

Extras din Maica Domnului și Intrările ei în Templu în tâlcuiri mistagogice — cuvinte și poeme – Sfântul Nicodim Aghioritul, Editura Deisis via http://www.atitudini.com

După ce, din nou, Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit Maicii Domnului, de data aceasta, mutarea sa la Ceruri, Maica Domnului s-a dus să se roage și să își pregătească sfințit sufletul său în grădina Ghetsimani.

Despre petrecea în grădina Ghetsimani, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, luminat de Harul lui Dumnezeu, ne relatează:

Atunci Preabinecuvântata și slăvita Născătoare de Dumnezeu Maria s-a ridicat și, plină de bucurie, s-a dus în Muntele Măslinilor ca să aducă Domnului în liniște și în lucrarea harului mulțumirea și cererile ei pentru sine și pentru întreaga lume. Urcându-se în munte, și-a înălțat mâinile și și-a închinat rugăciunile și mulțumirile lui Hristos, Fiul Său.

Atunci s-a întâmplat minune mare, pe care au știut-o cei ce s-au învrednicit de o astfel de cunoștință, și acest lucru a ajuns prin ei până la noi. În timp ce se ruga, toți pomii ce se aflau acolo s-au închinat până la pământ cinstind-o (cf. Is 55:12). Când și-a sfârșit rugăciunea și mulțumirea, plină de Domnul, s-a întors în Sion și de îndată Domnul l-a trimis pe Ioan Evanghelistul și Teologul pe un nor, căci Sfânta Fecioară dorea să-l vadă, întrucât Domnul îi dăduse porunca înfierii.

Cea binecuvântată între femei l-a văzut și s-a bucurat încă și mai mult și a poruncit rugăciunea. Și Sfânta Împărăteasă s-a rugat, iar după rugăciune l-a înștiințat pe Ioan și pe celelalte fecioare ce se aflau acolo, prin vestea primită de la înger, cu privire la mutarea ei, și le-a arătat ramura de palmier pe care i-o dăduse Îngerul. A poruncit să se gătească casa, să se aprindă candelele și cățuia cu tămâie, căci ea și-a împodobit casa ca pe o cămară de nuntă ca să-L primească pe Mirele cel nemuritor, Fiul ei mult milostiv, pentru că Îl aștepta cu o nădejde neclintită. Toți se tânguiau și plângeau de despărțirea sa de ei.

Or, sora lor, Împărăteasa și Maica Domnului, îi mângâia pe unul câte unul și pe toți împreună, le-a dat o salutare mișcătoare și le-a spus: „Bucurați-vă, copii binecuvântați, și nu faceți din mutarea mea pricină de doliu, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare, căci aceasta vine pentru bucuria veșnică, și Harul și mila Domnului să fie cu voi pururea”.

Apoi a privit la Ioan Evanghelistul și i-a spus să dea cele două veșminte ale ei celor două văduve care o slujeau.

După aceasta a rânduit și a poruncit cum anume să fie îmbălsămat și unde să fie păstrat trupul ei preasfânt și preacurat.

Și așa el a așezat-o pe slăvita Maică a lui Hristos în sicriul ei, culcușul care până atunci, noapte de noapte, fusese scăldat de lacrimile ochilor ei pentru dragostea Fiului său Hristos și fusese luminat de rugăciunile și cererile ei. - Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Sursa: http://atitudini.com

În perioada de post dedicată pregătirii pentru Adormirea Maicii Domnului, să nu uităm să-i aducem cât mai des laudă, mulțumire sau chiar cererile noastre cele mai arzătoare. 

Alături de cea mai simplă și mai repetată rugă – „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!” – punem la dispoziția omului grăbit alte 7 rugăciuni scurte către Fecioara Maria.

Cuvine-se cu adevărat

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea puru­rea fe­ricită și prea nevinovată și Maica Dumne­zeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de ase­mănare decât Serafimii, ca­re fără stri­că­ciune pe Dumnezeu Cu­vântul ai născut, pe tine, cea cu ade­vărat Năs­cătoare de Dumnezeu, te mărim.

Apărătoare Doamnă

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii Tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, nenuntită!

Sub milostivirea ta scăpăm

Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în nevoie, [ci] din primejdie ne izbăvește pe noi, una curată, una binecuvântată!

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.

Stăpână, stăpână

Stăpână, stăpână primește rugăciunile nevrednicilor robilor tăi și ne izbăvește pe noi dintru toată nevoia și necazul. Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne sub sfânt acoperământul tău.

Împărăteasa mea

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, prietena săracilor, bucuria celor mâhniți, acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul; ajută-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl știi; deci, dezleagă-l precum voieşti, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă mângâietoare bună, ci numai pe tine, o, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.

Niciodată nu vom tăcea

Niciodată nu vom tăcea, de Dumnezeu Născătoare, a vesti puterile tale, noi nevrednicii, că de nu ai fi stătut înainte rugându-te pentru noi, cine ne-ar fi mântuit dintru atâtea primejdii, sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? De la Tine, Stăpână, nu ne vom depărta, că pe robii tăi pururea îi mântuieşti din toate nevoile. 

Sursa: http://basilica.ro.



5 aspecte despre Icoana Schimbarii la Fata a Domnului
 

În fiecare an, pe data de 6 august, creştinii ortodocși de pretutindeni sărbătoresc marele praznic al Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Schimbarea la Faţă mai este cunoscută în popor şi sub denumirea de „Probaje”. Termenul vine de la cuvintele slavone „Obrejenia” sau „Probojenia”, care înseamnă „schimbare” sau „transformare”.

Pentru că nu toți dintre noi cunoaștem care este semnificația simbolurilor prezente în Icoanele bizantine ale Schimbării la Față a Mântuitorului, dar și ținând cont de faptul că am primit această întrebare în repetate rânduri […], am hotărât să dedicăm câteva rânduri acestui subiect și să explicăm, pe scurt, înțelesurile pe care le „tăinuiește” Ιcoana hramului din ziua de 6 august.

Întâi de toate, câteva informații despre istoria acestei sărbători, pe care se cuvine, fără îndoială, să le reținem. Astfel, conform unor teologi și istorici ai Bisericii noastre, această sărbătoare ar fi înlocuit o veche manifestare păgână în cinstea zeiţei Diana. Cert este că, atât în Răsărit, cât şi în Apus, serbarea ei începe a fi menţionată în documente din prima jumătate a secolului al V-lea. După tradiția Bisericii noastre, minunea Schimbării la Faţă a Domnului s-a petrecut cu puțin timp înainte de Pătimile Sale, în anul 33. Sfinții Părinți afirmă faptul că minunea a avut loc înainte de Intrarea în Ierusalim și de Răstignirea Domnului, având drept scop încredințarea Sfinților Apostoli despre Dumnezeirea Sa. Se spune că faţa Lui Hristos strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe că zăpada. Conform Sfintei Scripturi, într-adevăr, o lumină puternică a înveșmântat minunea de pe Muntele Tabor. Mântuitorul Însuși era îmbrăcat în veşminte albe, strălucitoare, toate acestea fiind, conform Sfinților Părinți, semne ale curăţiei Lui depline și ale îndumnezeirii Trupului Său, după cum spune psalmistul: „Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmul 103, 2).

  1. Ca de obicei, mai întâi reținem faptul că Ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine” – cartea de căpătâi a oricărui pictor, arată că, în general, în Icoanele Schimbării la Față este pictat un munte cu trei vârfuri, iar în vârful cel din mijloc este prezent Hristos, cu haine albe ca lumina, stând şi binecuvântând, şi împrejurul Lui lumină cu raze. În vârful muntelui din dreapta este reprezentat Prorocul Moise, ţinând Tablele Legii, iar în vârful muntelui din stânga, Sfântul Proroc Ilie, amândoi stând plecaţi ca nişte ucenici smeriți, privind către Hristos. În zona inferioară sunt zugrăviți trei Apostoli: Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, uitându-se în sus uimiţi. Pe o parte a muntelui, iarăşi Hristos, suindu-Se cu cei trei Apostoli şi arătându-le vârful muntelui. Şi de cealalaltă parte a muntelui, Sfinții Apostolii coborând cu frică şi uitându-se înapoi. Iar Hristos coboară pe urma lor, binecuvântându-i.
  2. Mântuitorul este, așadar, elementul principal al compoziției, fiind așezat, ca și în Icoana Înălțării, în mijlocul unor cercuri concentrice (de obicei două la număr, simbolizând celelalte Persoane ale Sfintei Treimi), în nuanțe diferite de albastru, elemente care alcătuiesc „mandorla”, simbol al slavei dumnezeiești. Mandrola este, după definiție, o aureolă fie în formă de cerc, fie de migdal, care cuprinde întregul Trup al Mântuitorului sau al Fecioarei Maria, atunci când este reprezentată cu Pruncul Iisus în brațe. Formele înscrise simbolizează cerurile preaînalte. Culoarea albastră are aici înțelesul simbolic al lumii cerești, iar albul simbolizează limpezimea și curăția divină, după cuvintele psalmistului: „Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (Psalmul 103, 2).
  3. De ce, dintre toți Sfinții Proroci, sunt reprezentați Moise și Ilie? Pentru că ei au avut marea binecuvântare de a primi mari descoperiri din partea lui Dumnezeu, unul pe Muntele Sinai, primind Tablele Legii, celălalt pe muntele Carmel. Ei simbolizează Legea Vechiului Testament şi profeţiile, dar și dualitatea moarte-viaţă, deoarece spre deosebire de Moise, care a murit, Ilie a fost răpit viu la cer într-un car de foc. Moise este redat tânăr, arătând prin aceasta că omul care urmează poruncile Domnului este mereu tânăr, plin de viață, iar Ilie este reprezentat ca un bătrân cu părul lung, o metaforă interesantă a înțelepciunii veșnice a lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în Moise și Ilie o reprezentare a celor două alegeri: calea căsătoriei și cea a fecioriei, căci Ucenicii „au învățat că lângă Cuvântul sunt tainele căsătoriei și ale necăsătoriei, cea dintâi prin Moise, care nu a fost împiedicat de căsătorie să se facă iubitor al slavei dumnezeiești, cea de a doua prin Ilie, care a rămas cu totul curat de legătura căsătoriei”.
  4. Sfinții Apostoli Ioan, Iacov și Petru sunt reprezentați aplecați sau chiar căzuți la pământ, ferindu-și privirea de vederea Slavei Dumnezeiești. Atitudinea lor simbolizează deopotrivă teama, dar și uimirea și „extazul duhovnicesc” la vederea Domnului și la auzul glasului Său. Prezența lor în număr restrâns, doar de trei, este cerută și de Legea lui Moise pentru a confirma public adeverirea unei mărturii. Dacă prezența prorocilor simbolizează, așa cum am văzut mai sus, moartea și Viața, sfârșitul și Cerul, cei trei Sfinți Apostoli îi reprezintă pe oamenii cei vii, aflați încă pe pământ sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu
  5. Minunea Schimbării la Față a Mântuitorului s-a petrecut pe Muntele Tabor, numit „muntele cel sfânt al lui Dumnezeu”, care este prezent, de asemenea, în Icoană. El are o altitudine de aproximativ 570 m și este situat în Galileea biblică, în apropiere de Cana și Nazaret. Dincolo de distanțele fizice, pe de o parte, muntele este un element cheie în contextul biblic, simbolizând locul de rugăciune și de jertfă, asemenea Templului. Bunăoară, Sfântul Evanghelist Luca precizează că Hristos „S-a suit pe munte, ca să Se roage”. Pe de altă parte, muntele este și locul distanțării față de lume, în care cerul se întâlnește pământul, iar urcarea pe munte are un profund înțeles duhovnicesc, însemnând avansarea pe treptele sfințeniei.

Astfel, prin toate aceste elemente și, mai ales, prin simbolistica teologică a reprezentărilor, Icoana Schimbării la Față a Domnului este una dintre cele mai cunoscute Icoane din spațiul ortodox. Dincolo de faptul că, de-a lungul timpului, reprezentările s-au diferențiat de la o zonă la alta, de la o școală iconografică la cealaltă, Icoana praznicului din ziua de 6 august a rămas întotdeauna reprezentativă pentru arta bisericească ortodoxă din perspectiva mesajului dogmatic pe care îl transmite, exprimând indiferent de culori sau vopsele, perspective sau proporții Lumina Taborică, „necircumscrisă de timp şi spaţiu, şi inaccesibilă simţurilor”, după cum afirmă Sfântul Grigorie Palama.

 

Sursa: http://blog.bizanticons.ro




BISERICA si lumea
Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Sfantul Domnitor Constantin Brancoveanu, cel Mare prin credinta si cultura
 

Sfârșitul martiric, la Istanbul (Constantinopol), la 15 august 1714, chiar în ziua când împlinea 60 de ani, al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache reprezintă deopotrivă o împlinire jertfelnică, o sublimă mărturisire de credință și o prețioasă moștenire lăsată peste veacuri. Precum marii ziditori, astfel opera sa primea pecetea dăinuirii, crezul creștin nestrămutat avea să-l înscrie în rândul Sfinților, iar proiectul de țară ca model de dezvoltare prin cultură, prefigurat de întreaga sa domnie, rămânea a fi continuat și desăvârșit de generațiile următoare. 

Primele două și-au găsit deja rostul: epoca brâncovenească s-a impus ca atare în istoria națională, iar la 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea ca Sfinți a lui Constantin Brâncoveanu și a celorlalți cinci martiri de acum 307 ani. În privința mesajului politic-civilizațional lăsat posterității, acesta reprezintă încă un deziderat, un obiect de re­flecție, de decriptare și înțelegere deplină a sem­nificațiilor sale la scara prezentului și, mai ales, a viitorului. Care cunoaște sub presiunea timpului nevoia unei dezlegări corespunzătoare.

Asemenea celor doi mari sfinţi împărați creștini – Constantin și Justinian -, pe care i-a avut ca model și a căror operă i-a inspirat lucrarea sa românească, voievodul martir merită pe deplin, la rându-i, caracterizarea de drept „cel Mare”, prin jertfă creștină și cultură durabilă.

Creștinismul ca fundament și trăinicia prin cultură

Din relatările contemporane și manifestările și actele sale ca domn, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) admira personalitățile și zidirile lor și ținea la asemuirea sa cu Constantin cel Mare și Justinian – la fel și el supranumit -, ambii împărați creștini trecuți în rândul Sfin­ților, fapt care nu e lipsit de rezonanță și expli­cație în privința împlinirilor sale și legatului ideatic lăsat posterității. Amândouă persona­litățile avute ca model au purtat în gândirea și acțiunea lor creștinismul ca fundament și trăinicia prin cultură ca trăsătură definitorie. Totodată, epoca lui apare ca un vârf al dezvoltării românești de până atunci și un nou punct de pornire pentru devenirea românească, unul ca nici un altul de până atunci și care avea să rămână singular până astăzi și durabil prin perspectivele sale.

Nu întâmplător, ci dimpotrivă, în Octoihul din 1700, Episcopul Mitrofan al Buzăului, punând într-o perspectivă istorică lucrarea lui Brâncoveanu, o găsea la capătul unui lanț de dezvoltare început cu vremea lui Matei Basarab (1632-1654), cea cu „roduri puține și necoapte”, care avea, totuși, rolul inițiator, continuată cu demersurile lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) cu „rodurile de mijloc, nici de tot coapte, nici iarăși de tot crude”, și desăvârșit prin vârful atins sub Constantin Brâncoveanu cu fructele sale, după spusele aceluiași cronicar, „coapte, dulci la gust”.

Referirile la împărații bizantini și la domnitorii predecesori impuneau o notă de vădită continuitate și viziunea evoluției spre un moment de sinteză înaltă, cu elemente preluate din trecutul propriu ori împrumutate din Orientul post-bizantin, Veneția sau lumea germanică asimilate în datele și spiritul locului. Continuarea unor tradiții bizantine de prestigiu și temeinice naționale și menținerea percepției singularității și unității de limbă și credință a românilor, o evidentă voință de reînnoire a societății prin cultură, demarcarea de „ceilalți” și, ca urmare, mai limpede de autodefinire, inclusiv dovedite prin preocuparea de a presupune o originală imagine a Europei și o coerentă prefigurare a începuturilor proprii sunt liniile de forță ale unei acțiuni generale, asumată și promovată consecvent de domnitor.

Într-adevăr, profunda credință și opțiune creștină a Brâncoveanului îl delimitau de otomani, iar preocuparea de promovare a unității de credință și de limbă prin carte și spiritualitate a tuturor românilor erau repere identitare de netrecut în raporturile cu austriecii, rușii sau oricare dintre alte seminții. Eforturile sale de evitare a scindării ortodocșilor români transilvăneni de la 1700, care au mers până la conflict diplomatic cu Viena, exprimă aceeași dogmă politică a programului urmat. La fel, unicitatea și universalitatea creștinismului și a imperiului roman, valori inconfundabile ale celor doi mari împărați avuți ca model și imbold de gândire și acțiune – Constantin și Justinian -, chemarea și îndemnul la o operă perenă de zidire prin cultură a unei societăți unificatoare, respectuoasă cu tradițiile, deschisă spre universal, cu aspirații mergând până la statutul de putere regională, călăuzitoare pentru întreaga ortodoxie de expresie grecească (bizantină) deveneau, în acest context, de nestăvilit. Dacă Justinian și-a asumat menirea de a restaura măreția romană călăuzit de Sfânta Treime (cum ne arată în „Prefața” la Corpus Iuris Civilis), Constantin Brâncoveanu a întruchipat prin faptele sale și ne-a transmis ca legat testamentar etern ideea imperială romană, primatul Ortodoxiei și integrarea sa în ceea ce privește misiunea statului român, asumată astăzi ca atare prin simbolurile naționale oficiale.

Atașament creștin, unitate națională și afirmare prin cultura proprie

Ca mai arareori în istorie, dar nu întâmplător, așa cum s-a remarcat, manifestările culturale românești din răstimpul 1601 (sfârșitul lui Mihai Viteazul) și 1821 (revoluția modernizatoare a lui Tudor Vladimirescu) au fost mai importante și au rămas mai durabile decât evenimentele politico-militare care l-au caracterizat. Epocile de înfăptuiri care s-au succedat poartă numele personalităților care le-au promovat și le circumscriu la cel puțin trei repere dominante: atașamentul creștin, aspirațiile de unitate națională și afirmarea prin cultura proprie, într-o raportare permanentă la orizonturile civilizaționale ale timpului.

Dacă întemeietorului unui atare mers istoric românesc, Matei Basarab, „îmbogățitor al țării sale”, i s-a asociat Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, cel de-al doilea și mai consistent val, culminant pentru epocă, a fost reprezentat de lucrările lui Șerban Cantacuzino și mai ales de cea a lui Constantin Brâncoveanu, domn „pravoslavnic, cu dragoste și râvnă creștinească și fierbinte” (cronica), iar în Moldova, cu precădere prin personalitatea enciclopedică a domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711).

Arta și frumosul aferente credinței creștine

Începuturile acestei opere generale de re­construcție și afirmare românească prin cultură, datorate unui Basarab provenit tot din Brâncovenii Romanațiului, aga Matei, prefigurau orizonturile prioritare ale demersului: arta și frumosul aferente credinței creștine, cultivate prin numeroasele ctitorii și podoabele de cult creștin cuvenite, tipăritul de cărți, preponderent cu conținut religios, dar și cu un pronunțat caracter normativ, de comportament general difuzate pe întreg teritoriul ocupat de români și dincolo de acesta, dorința de prestigiu izvorât din tradițiile asumate și aspirațiile de a se impune în lumea regională și europeană de apartenență.

Acum apar și primele pravile sau texte de legi românești, începutul reprezentându-l Pravila de la Govora (1640), un nomocanon cu elemente de drept bisericesc și de drept laic, destinat Țării Românești și românimii din Ardeal, ambele ediții purtând, în deschidere, predoslovii ale mitropoliților ortodocși din cele două ținuturi românești, considerată prima încercare de unificare legislativă națională. A urmat în epocă o a doua tentativă de acest gen prin pravila lui Vasile Lupu, Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești și alte giudețe (1652), preluată aproape integral și de Matei Basarab prin a sa Îndreptarea Legii (1652), de această dată între românii de dincolo și dincoace de Milcov. În desăvârșirea unor atare viziuni și asemenea eforturi, Șerban Cantacuzino și mai ales Constantin Brâncoveanu au continuat acțiunea având în centrul său proiectul Bibliei de la București (1688) și complexul de demersuri culturale pornite și susținute din capitala Țării Românești spre întreg orizontul creștin de influență greacă. Dar marele său merit rezidă în mod deosebit în faptul că a impus ideea dezvoltării prin cultură și a promovat un model de devenire pe această cale care s-a dovedit potrivit țării, i-a asigurat inițial, timp de un sfert de veac, prosperitatea internă și echilibrul extern și, cel mai important, a prefigurat pentru viitor un proiect propriu de devenire și afirmare în istorie, care își păstrează semnificațiile până astăzi.

Rezonanțele proiectului de dezvoltare prin credință și cultură

La 307 ani de la martirajul Brâncovenilor, moștenirea lor spirituală lăsată peste veacuri posterității e mai actuală ca oricând, în primul rând prin rezonanțele proiectului de dezvoltare prin credință și cultură pe care l-a prefigurat și promovat consecvent. Multe din aspirațiile socio-naționale atunci formulate, convingerile creștine afirmate și opțiunile valorice creatoare asumate pot constitui în numeroase privințe și acum repere ale desemnării priorităților și stabilirii obiectivelor devenirii prezente și viitoare.

Poate că dintr-o asemenea perspectivă lucrarea epocii brâncovenești se cuvine analizată mai ales în profunzime și cunoscută cât mai deplin în conținutul și semnificațiile sale spre valorificarea potrivită. Desigur, pentru fiecare perioadă istorică adevărurile sale au fost receptate și, după împrejurări și posibilități, s-au împlinit. Unitatea culturală și spirituală promovată atunci s-a convertit și desăvârșit în plan politico-statal în ultimă instanță prin actele de unire de la 1859 și 1918. Religia creștin-ortodoxă s-a păstrat și a înflorit asupra întregului teritoriu românesc, iar Biserica sa, „mama” dintotdeauna a poporului nostru, reprezintă astăzi depozitarul și cultivatorul valorilor moral-creștine naționale. Limba românească a „vechilor cazanii” s-a modernizat și a evoluat îndeplinindu-și din plin funcția de mijloc de comunicare și în special menirea de tezaur de păstrare și exprimare a particularităților și bogățiilor specificului propriu. În fine, cartea românească a cunoscut vremurile de glorie și trece astăzi prin metamorfozele digitalizării, dar fără a-și pierde memoria și seva imprimate în sute de ani, ca pavăză împotriva uniformizării forțate și factor de cunoaștere și exprimare a identității naționale în condițiile diversității uniformizatoare globale.

Această valorificare a moștenirii brânco­venești a ajuns acum la vremea sintezei și decantării sale la nivel de model de dezvoltare prin cultură validat de istorie și impus de situația generală marcată prin integrare europeană, globalizare economică și interconectare digitală.

Pentru a desprinde cât mai bine conturul proiectului și a-i exprima cuprinsul e nevoie de un efort creator de înțelegere și acceptare pe măsură, în numele șansei și ea deviză altădată pentru voievozii noștri de a fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât.

O datorie și oportunitate

Ideea și inițiativa aferente unui atare demers pornesc, nu întâmplător, de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din Capitală, ctitorie și sanctuar al moaștelor Sfântului Voievod, situată la kilometrul 0 al României de azi. Continuarea tradițiilor brâncovenești și valorificarea lor până la prefigurarea, pe acest temei și într-un atare context, a unui proiect de țară devin, de asemenea, o datorie și oportunitate pentru generațiile de azi. Începuturile modeste ale acțiunii noastre pot consta mai ales în crearea unui cadru de informare și cunoaștere, prin publi­carea unor lucrări fundamentale asupra operei brâncovenești, precum cele două confe­rințe din 1914 ale lui Nicolae Iorga (din 14 august privind valoarea politică și respectiv 12 septembrie referitoare la activitatea culturală a lui Constantin Brâncoveanu și scopurile Academiei Române) și un ciclu de expuneri pe tematici și cu abordări adecvate lecturii contemporane a mesajului brâncovenesc, în scopul desprinderii și valorificării ideilor sale. În acest mod se pot decanta și aduce la împlinire dimensiunile unei monografii istorice reprezentative a domniei și înfăptuirilor lui Constantin Brâncoveanu, integrate epocii pe care a generat-o și cu reverberațiile rămase în istorie pe care încă i-o datorăm. Din amvonul ctitoriei brâncovenești din centrul României, prin con­tribuțiile unor personalități ale culturii națio­nale, profesori universitari, membri ai Academiei Române, cercetători științifici și alți spe­cialiști, mesajul brâncovenesc de dezvoltare prin cultură va fi adus în actualitate și exprimat în dimensiunile sale esențiale, spre a deveni, în mod egal, imbold de gândire creatoare și activitate constructivă fondatoare.

Prof. Univ. Dr. Mircea Duțu, Pr. Dr. Emil Nedelea Cărămizaru 

Sursa: http://ziarullumina.ro.



ANDREI CIURUNGA – POETI BASARABENI. LIRICA DETENTIEI - Alina Corina Greere
 
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
ȘCOALA DOCTORALĂ „DUMITRU STĂNILOAE”
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Autor: drd. Greere Alina Corina
Coordonator științific : Preot Prof. Dr. David Pestroiu
„Sunt liniște. Natură. N-au putut
aeste ape negre să mă soarbă.
Străbat cu seve pagina de lut
și-o scriu cu simple litere de iarbă.”
 (Andrei Ciurunga - Epitaf)
 

Născut la Cahul în 28 octombrie 1920, Andrei Ciurunga este unul din poeții români cu un destin dramatic, care, în pofida istoriei grele din România secolului XX, nu a recunoscut niciodată hotarul de la Prut, ce a separat pe frate de frate, ce a mutilat sufletește un neam ce împărtășea aceeași limbă, aceeași credință, aceeași istorie. Ca multe alte nume de seamă ale generației sale, poetul își dedică întreaga existență și întregul talent, acestui crez înalt, al unității și demnității neamului românesc, pe care îl slujește până la sfârșitul vieții. Regimul sovietic din Basarabia a înăbușit orice informație despre numele și opera poetului, considerat o personalitate dușmănoasă, ostilă sistemului, motiv pentru care, abia după 1990, apar și la noi, câteva informații despre opera și personalitatea sa. Nici astăzi, nu putem spune că am șters cu totul colbul de pe imaginea acestui om, ce a creat și s-a jertfit pentru un ideal național, al nostru, al tuturor.

Robert Eisenbraun, pe numele lui adevărat, (născut dintr-un tată de origine germană, profesorul Herman Eisenbraun, ce moare pe când poetul avea numai patru ani, și o mamă româncă) întregește prin biografie și operă, pleiada oamenilor de cultură remarcabili, născuți în Basarabia. Ținut prolific, binecuvântat de Dumnezeu, Basarabia și-a adus tributul său incontestabil în cultura noastră națională, prin oameni de litere, scriitori, critici literari, cronicari, dramaturgi, eseiști, istorici literari, memorialiști, poeți, traducători etc. Nume precum B. P. Hașdeu, Pan Halippa, Ion Buzdugan, Alexei Mateevici, Valeriu Gafencu, Valerian Turtureanu, Octav Măgureanu, Vasile Tacu, Grigore Vieru, Ion Druță, Savatie Baștovoi, Leonida Lari, Magda Isanos, Dumitru Matcovschi, Victor Teleucă, Ion Vatamanu, Tudose Roman, Paul Goma, Mihai Cimpoi, Alexandru Donici sunt doar câteva nume ce își au rădăcinile în pământul roditor de cultură și de spiritualitate al Basarabiei.

Andrei Ciurunga s-a format ca poet în mediul cultural de la Cahul, unde a participat la ședințele cenaclului literar condus de profesorul Constantin Radu, directorul Liceului „Ion Voievod”. Editează în 1936 placheta de debut „Melancolie”, beneficiind de sprijinul financiar al unui unchi al său, Haralamb Vizanti. Semnează cu pseudonimul Robert Cahuleanu. Printre oamenii care i-au marcat destinul, în perioada formării sale, se numără și eminentul om de cultură, profesorul Ștefan Ciobanu, originar din județul Tighina, autorul mai multor cărți și studii despre istoria Basarabiei. Profesorul Ștefan Ciobanu este cel care îl îndeamnă pe tânărul poet să studieze în profunzime poezia prietenului său Alexei Mateevici, pe care îl considera un poet de mare valoare. În perioada de la Chișinău, Andrei Ciurunga editează, în 1943, volumele „Poemul dezrobirii” și „Cântece de dor și de război”. La 20 martie 1944, Andrei Ciurunga trece Prutul, spre Brăila, pentru a se salva din fața iminentului pericol sovietic. Din păcate, va ajunge captiv în spațiul concentraționar românesc. La Brăila, unde face gazetărie pentru un timp, la Expresul, va fi forțat în 1947 să renunțe la pseudonimul Robert Cahuleanu, nume ce amintea de orașul Cahul, aflat la vremea aceea sub dominație sovietică, pentru a nu jigni cumva pe tovarășii sovietici. Dintr-un interviu ulterior, aflăm că a mers la poștă, a luat cartea de telefoane a Brașovului, a deschis-o la întâmplare, alegând primul nume ce i-a căzut sub ochi: Andrei Ciurunga.

În 1947 reușește să editeze în format samizdat o plachetă de 32 de pagini, ce conțineau 15 poezii cu mesaj anticomunist, sub titlul „Poeme de dincoace”. Din păcate este denunțat organelor abilitate, chiar de unul dintre colegi. Mai târziu, în volumul de memorii, putem citi această mărturie a poetului, legată de episodul respectiv:

„Deci pe la finele lunii aprilie 1947 m-am văzut cu 32 de exemplare din noua mea broșurică, tipărită pe o singură față a hârtiei, pentru a apărea mai grosuță.(...)

A clătinat din cap cu neîncredere și dojană:

(...) Câteva exemplare le-am dăruit prietenilor mei de nădejde, restul le lăsasem în grija mamei, care le ascunsese sub o saltea și se străduia să uite de ele. Din fericire, Maestrului Delator nu i-am oferit nicio broșură”.[1] (Poeme de dincoace)

În 1949 se mută la București, unde va fi arestat din nou, fiind condamnat de Tribunalul Militar la 4 ani de detenție, pentru volumul „Cântece de dor și de război”, apărut la Chișinău. Securitatea nu a reușit să găsească niciun exemplar al „Poemelor de dincoace”, deoarece acestea fuseseră distruse înainte de către mama sa. Până în 13 mai 1954, când este eliberat și se întoarce în București, Andrei Ciurunga va sta în penitenciarele Uranus, Galați, Jilava și lagărele de la Canal. În 1958 este arestat din nou, fiind învinuit că a difuzat poeziile concepute la Canal, poeme care circulau clandestin atât în România cât și în Occident. Va fi condamnat la 18 ani de muncă silnică și va sta închis la Gherla și Balta Brăilei, fiind eliberat în urma Decretului nr. 310 din 16 iunie 1964, prin care 3467 de deținuți politici au fost grațiați de restul pedepsei pe care o aveau de executat. Va fi reprimit în 1967 în Uniunea Scriitorilor din România, va începe să publice cărți într-un ritm alert, supravegheat însă cu strictețe de cenzură. Au apărut volumele: „Decastihuri”, „Vinovat pentru aceste cuvinte”, Argumente împotriva nopții”, „Micul meu atlas”, „Echivalențe”, „Gestul împăcării”, „Toată țara-i școala mea”. După Revoluția din 1989, va publica memorii și poezii precum: „Poemele cumplitului canal”, „Memorii optimiste”, „Lacrimi pentru Basarabia”, „Poeme din iad pentru îngeri”, „Ceasuri fără minutare”, „Poeme cu umbre de gratii”. Deși a fost rareori în atenția criticii literare, fiind cunoscut și apreciat mult prea puțin, Andrei Ciurunga este unul din scriitorii reprezentativi ai poeziei carcerale, alături de  Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și alții. Poetul se stinge din viață la 6 august 2004 la București.

Literatura detenției constituie partea cea mai însemnată a operei lui Andrei Ciurunga, operă ce are, printre altele, meritul de a ne oferi o viziune amplă, de ansamblu, asupra fenomenului gulagului românesc. Experiența sa din spațiile concentraționare românești este evocată ulterior atât în versuri scrise în acea perioadă, cât și în scrieri memorialistice („Memorii optimiste”): „La canal se lucra aproape continuu, treziți din noapte, deținuții luau în fugă „ceaiul” – apă colorată cu puțin zahăr – și o bucată de pâine de 100-200 de grame, apoi erau transportați aproape pe întuneric în șiruri fantomatice dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Acolo, în ger cumplit sau călduri toride, mii de schelete vii săpau, cărau piatră și pământ până seara, când erau duse înapoi la barăci, unde primeau o zeamă fără calorii și unde începea reeducarea prin bătaie și durere”[2]. Preocupat, ca și Paul Goma, ca această tristă istorie să nu fie uitată de generațiile viitoare, poetul evocă toată această experiență carcerală în volumele „Poemele cumplitului canal” și în antologia „Poeme cu umbre de gratii” ( ediție îngrijită de autor și apărută în 1996). Ciclul „Poeme din închisoare” cuprinde versurile scrise în timpul celei de-a doua detenții ( 1958-1964). Daniel Philip, care l-a cunoscut în această perioadă la Jilava și Balta Brăilei, remarca următoarele:

„Când l-am întâlnit la Jilava, în 1959, avea 39 de ani și era deja un veteran al închisorilor, trecuse pe la Canal, era de acum recitat în folclorul unic al temnițelor comuniste.

Era mic, slab, foarte miop, cu ochelari de vedere groși ca niște lupe, iar pe de-asupra avea și plămânii bolnavi. (...) De viață îl ținea legat doar firul de aur al poeziei, pe care călăii nu i-o puteau lua. Avea tehnica unică a celor închiși de a scrie în cap  și a memoriza cele create pe variante și cicluri. La Jilava, așa bolnav cum era, se ascundea pe sub un pat, întins pe cărămizile umede și reci, închidea ochii și își murmura, singur, versurile lui elegant cizelate și, după câteva zile, apărea cu câte o nouă bijuterie...”[3].

Ioana Cistelecan consemnează în „Antologia poeziei carcerale”[4], apariția în literatura română a unei noi orientări estetice – literatura carcerală – considerându-l pe Ciurunga un nume de rezonanță al acestui gen, ce a avut un impact uriaș în anii și spațiile de detenție, poezia sa fiind extrem de cunoscută, mulți deținuți știindu-i poemele pe dinafară. În antologia „Poeți după gratii”[5], poetului basarabean i se alocă un spațiu amplu, fiind consemnat cu 52 de poeme, critica de specialitate considerându-l un fel de „clasic” al poeziei carcerale, alături de Radu Gyr, Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu.

Din volumul „Poeme cu umbre de gratii” (1996) reținem „Poemul din închisoare”, compus în penitenciarul Brăila, în 1994. Structurat în opt catrene, cu versuri având măsura de 10-11 silabe și rimă încrucișată, poemul descrie atmosfera de suferință și umilință atroce în care își duceau existența deținuții politici. Poetul alege formele verbale de indicativ – prezent, pentru a spori dramatismul imaginilor și al scenelor. Verbele folosite sunt sugestive în: „ne tăvălim”, „simțim”, „urlăm”, „se clatină”, „mușcăm”, „sorbim”, „strivim”, „sugrumă”, „râd”, „ard”, „îngenunchem”, „ne pregătim”, „judecăm”. Remarcăm forma de persoana întâi plural a verbelor, ce ne indică faptul că poetul este vocea și expresia suferinței unei întregi comunități, căci el nu vorbește în nume propriu, ci în numele tuturor celor încarcerați, în numele tuturor fraților de suferință. Abundența verbală indică dinamica unei agonii, a unui muribund ce-și trăiește parcă ultima zbatere, ultima fărâmă de energie.

Imaginile sunt dramatice, reușind să redea în tușe groase, întunecate, scene ale unei lumi dezumanizate, aflate la limita rezistenței fizice și psihice. Imaginea din primele două versuri, reluată ca un refren sinistru în penultima strofă: „Ne tăvălim de nu știu câte nopți/ pe rogojini murdare și pe scânduri”[6], devine imaginea unei lumi în agonie, a unei zvârcoliri fără sfârșit, în care chinul se măsoară în nopți și în întuneric, într-o beznă ce a cuprins tot universul.

Ceea ce rămâne vie în tot acest calvar, este „revolta care fierbe-n gânduri”[7]. Tot ceea ce le dă forță să supraviețuiască supliciului teribil este visul, este idealul, este crezul lor comun în numele căruia „am vrut să biruim văzduhul”[8]. Metafora „simțim în gură gust de vis amar” dublată de comparația „urlăm ca lupii între patru muchii”[9], ne indică faptul că visul măreț, idealul, s-a transformat într-un fel de otravă ( epitetul „vis amar”), aducătoare de moarte. Astfel, ceea ce trebuia să-i înalțe, să le dea viață, a devenit un urlet al morții ( „între patru muchii”) , al pustiirii („urlăm ca lupii”).

Imaginile sunt dantești, infernul este fără fund, fără margini: „De  ne-ar fi dat pământul mii de vieți,/ tot n-ar fi fost sătulă azi cătușa.”[10] În toată această atmosferă infernală, sufletele își găsesc, în mod miraculos, forța pentru rugă: „și plini de toate câte le râvnim,/ îngenunchem fierbinte pentru rugă.”[11] Trăind permanent cu perspectiva morții iminente, sufletele au nădejdea unui mâine („să strângem mâine rodul din livadă”[12]) trăiesc visul rodirii sufletești, spirituale, într-o lume mai bună, de dincolo de moarte. Moartea este privită metaforic, în cheie biblică, precum un timp al secerișului: „Ne pregătim de seceriș, visăm/ să strângem mâine rodul din livadă”[13]. Imaginea ne amintește de cuvintele Domnului: „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini; rugați deci pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul său.” ( cf. Luca 10,2). Se pare că Domnul secerișului le-a împlinit visul, împărtășindu-i veșnic de „rodul din livadă”, răsplătindu-le chinul și jertfa.

Calvarul deținuților politici seamănă cu cel al lui Hristos, iar poetul are forța de a transfigura suferința în recunoștință, dându-i un sens mai înalt, un sens ce împlinește și desăvârșește:

„La capătul acestui drum de sânge
Îți mulțumesc, Iisuse, că mi-ai dat
Întregul trup al Tău crucificat,
Strigoii morții să-i mai pot înfrânge.”[14] ( Recunoștință)

Rezistența la tortură este posibilă doar prin rugăciune, iar cei care au supraviețuit, în mod miraculos, au mărturisit că, fără Hristos, nu se putea supraviețui în carceră. Nu puțini au fost cei care s-au convertit și s-au botezat în închisori, transformând supliciul în bucurie, temnița în Biserică, și cuvântul în rugă. Mărturiile supraviețuitorilor sau ale martorilor sunt nenumărate în acest sens. Metafora „drumului de sânge” al cărui capăt este masa jertfei euharistice, este învăluită în atmosfera de recunoștință și pace, a sufletului care nu se mai revoltă, căci a găsit în suferință, calea spre libertatea desăvârșită. Prin împărtășirea cu Hristos, „strigoii morții” (metaforă) sunt biruiți, căci în Hristos, biruința cea mare este a vieții asupra morții.

Supliciul Mântuitorului se repetă la nesfârșit, căci Domnul se lasă răstignit din nou și din nou, într-o împreună jertfire cu fiecare încarcerat. Versurile sunt de un dramatism cutremurător, purtându-ne și pe noi, pas cu pas, pe drumul Golgotei, către lumina nepământească a Învierii:

„Când sub poveri ce nu le puteam duce
În mersul meu aș fi căzut răpus,
Mărit să fii de-a pururi că mi-ai pus
Umărul Tău cel răbdător sub cruce.
 
Cum alteori îngenuncheau măslinii,
Cad în genunchi și eu în fața Ta
Și Te slăvesc că mi-ai putut lăsa
Fruntea menită să îndure spinii.
 
În palmele acestea slabe, goale,
În care-au pus atâtea cuie semn
Ar fi fugit cu spaimă de pe lemn,
De n-ar fi fost, Iisuse, ale Tale.
 
Pulpana Ți-o sărut ca pe-o icoană,
Că, milostiv și drept mi-ai dăruit
Coasta din stânga, care n-a crâcnit
Când a străpuns-o sulița dușmană.”[15] (Recunoștință)

Hristos ia locul încarceratului, suportând supliciul în locul acestuia. Dragostea lui Dumnezeu pentru om se relevă și prin această participare de bună voie la durerea celuilalt, ea devenind modelul de iubire pentru toți oamenii. Cu alte cuvinte, a iubi, în sens creștin, înseamnă a purta greutatea sau povara celuilalt, înseamnă a urca împreună cu celălalt drumul Golgotei, înseamnă a te pune de bunăvoie pe cruce alături de cel pe care-l iubești. Crucea pe care o purtăm pentru fratele nostru, devine astfel măsura dragostei noastre. Tocmai de aceea, în creștinism, iubirea se măsoară prin cruce. Drumul crucii purtate este un drum al desăvârșirii, al sfințirii, și mulți dintre deținuții politici din temnițele comuniste din România, au descoperit în carceră poarta spre rai, poarta spre mântuire. Neamul nostru are la temelia lui, osemintele sfinte ale martirilor, iar jertfa și rugăciunile lor au adus pentru noi toți, harul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Acesta este sensul adevărat al biruinței în Hristos: „Și astfel, de-am ieșit de sub povară/ și fără greș spre moarte de-am călcat,/ nu trupul meu, ci Tu ai sângerat/ și Tu ai biruit a doua oară...”[16] (Recunoștință).

Sfinții închisorilor, martirii neștiuți ai neamului românesc, reprezintă, pentru poet patria. Patria are aură de sfințenie, este vie, căci prin trupul ei „din aur, sânge și cernoziom” zvâcnește o inimă rotundă „ca stupul,/ adusă pân-aici din om în om.”[17] (Patria) Observăm  că, atât pentru Andrei Ciurunga, cât și pentru mulți alți deținuți politici, a fi creștin este sinonim cu a fi român, și invers: „Ce ochi păgâni ai altor generații/ văzură-n veacuri dense de mister/ cum izbucnesc din cremene Carpații/ pe verticala timpului, spre cer?”[18] (Patria). Geografia patriei se suprapune cu geografia spirituală a poporului nostru, a cărui traiectorie în timp, este una transcendentă: „spre cer”.

Conectat ca printr-un cordon ombilical la sufletul neamului și al patriei, poetul se simte parte integrantă a acestui Tot viu și miraculos, de o frumusețe divină, în care răsună doinele și baladele, ca într-un templu, „pe strune/ spre fericitul cântecelor sud”[19]. Patria aceea profundă, atemporală, poartă amprenta divinității, căci jertfa morților ei, se ridică precum tămâia spre ceruri: „Iar morții care-ți fumegă-n altare/ te-mbracă-n rod însuflețit și greu,/ atemporală patrie prin care/ ne-nvecinăm la nord cu Dumnezeu.”[20] (Patria)

În celulă, sărbătoarea este trăită în rugăciune, complet interiorizată, căci nicio manifestare exterioară nu era posibilă. Suferința dă rugăciunii forță, o forță ce întoarce timpul înapoi, conferindu-i alte dimensiuni: „Cuvine-se-n genunchi a ne supune/ acestei nopți de-ntoarcere la noi,/ când mâinile-nfloresc în rugăciune/ și curge-n matcă timpul înapoi.”[21]( Crăciun penitent). Tot ceea ce le-a rămas acestor suflete, este visarea („Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,”) și taina sărbătorii pe care o trăiesc în inimi, până la ultima suflare („Purtând pe buze spuza ce mai arde/ a unui încă neucis mister”[22]). În ciuda atrocităților la care sunt supuși, deținuții nu au aerul unor învinși, căci ei erau dintre aceia al căror spirit nu putea fi ucis: „învinșii cântă-n lanțuri pe brancarde,/ învingătorii fumegă spre cer...”[23] (Crăciun penitent)

 Rugăciunea este curată și senină, izvorâtă dintr-un suflat inocent, de copil. Poezia „Rugăciune” are ceva din tonalitatea versului arghezian, ce transformă totul într-un fel de joc, într-un fel de poveste, în care suferința și supliciul își pierd dimensiunea tragică. Jocul pare o formă de evadare, de eliberare, iar Dumnezeu este prins și El în acest joc, de-a viața și de-a moartea, de-a libertatea și de-a închisoarea:

„Doamne-aprinde-n cer o stea
pentru libertatea mea.
Să mă uit printre zăbrele
și s-o văd acolo sus,
cea mai caldă dintre stele
la fereastra lui Iisus.
Îngerii s-o aibă-n pază,
Pas cu pas, rază cu rază.” (Rugăciune)

Atmosfera ludică suprimă tragicul condiției încarceratului, fiind totodată un indiciu al forței interioare a acestuia, capabil să găsească cele mai ingenioase soluții pentru a se salva. Totul pare un joc, iar atmosfera pare una de poveste, populată cu personaje și ființe din lumea de basm: „licurici”, „sfântul soare”, „zmei”. Ca și în basme, în confruntarea dintre bine și rău, totul devine posibil, stând sub semnul miracolului. Rugăciunea este candidă: „ Doamne, de-or veni grămadă/ peste ea furtuni din hău,/ pune-i sprijin să nu cadă/ degetul cel mic al Tău.// Zmeii ca să nu mi-o soarbă,/ lacrimă s-o faci în barbă.”[24] ( Rugăciune). Jocul devine condiție esențială, vitală a supraviețuirii. Dumnezeu Însuși acceptă regulile jocului, prinzându-se ca un copil în joc. Sufletul se roagă curat și simplu, și tocmai de aceea ruga este ascultată, căci, în sufletul copilului nu există urmă de îndoială. Dumnezeu, El însuși parcă un copil, nu iese niciodată din joc, căci miza este uriașă: viața și libertatea omului.

Existența încarceratului stă sub semnul paradoxului, căci „în trupul ghem, cu spaimele la pândă”, sufletul trăiește stări îngerești: „Un înger alb – sau liniștea se-aude? Se-mbracă-n aur noaptea și-n mister./ Abia sunându-și lanțurile crude,/ se-nalță toată temnița la cer.”[25] (Înviere) Binecuvântarea lui Dumnezeu este trăită cu adâncă recunoștință: „Mare fie-Ți, Doamne, slava,/ c-ai trimis cu sfânt temei/ rândunele la Jilava/ și la Gherla porumbei.”[26] (Solii Tăi). În celule, veșnicia însăși coboară pe pământ, acolo Dumnezeu este mai viu decât oriunde, căci niciunde nu a fost mai evidentă neputința răului de a ucide sufletele. Celula a devenit biserică, spațiu liturgic, iar încarcerații, sfinți:

„Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,
am îmblânzit și lanțul, și celula
și-avem atâția sfinți în închisoare
să ne săltăm în fața lor căciula.
 
Nimic din ce ne-a frânt nu ne mai frânge,
Suntem mai fără moarte ca oțelul.
Ne rup în două – nu mai curge sânge,
Ne trag în săbii – nu simțim măcelul.”[27] (Veșnicie)

Patericul este plin de exemplele celor ce au sfidat și boala, și suferința, și frigul, și focul, și moartea, și tortura, și foamea.. Viața în Hristos este o permanentă împărtășire de taine, o pregustare a veșniciei, o stare în care miracolul devine firescul lumii. Taina euharistică este sugerată prin metafora pâinii care crește, căci cel ce se unește cu Hristos devine una cu El, într-o permanentă creștere, într-o permanentă devenire spirituală. Imaginea este extrem de sugestivă, căci din potir izvorăște lumina cea neînserată a veșniciei, a zilei de mâine: „Azi fruntea noastră nu se mai prăvale,/ ci crește, numai crește ca o pâine,/ căci împotriva negurii din cale/ noi bem lumina zilei pentru mâine.”[28]( Veșnicie)

Nicicând ruga n-a fost mai caldă, nicicând dorul de Dumnezeu n-a fost mai adânc, nicicând dragostea n-a  fost mai tulburătoare. Treptat, ruga întemnițatului devine tăcere, liniște sfântă plină de dumnezeire, inima-i devine biserică, a cărei pulsație este în potirul de viață dătător. În distihuri scurte, de 6-7 silabe, întemnițatul îi cere Domnului „mila zorilor”: „Lumină feerică/ inima-i biserică// Gândul mi se reazimă/ în potir și-n azimă.// Între umeri crucile/ risipesc nălucile.// Calde ca velințele/ Mă-nvelesc credințele.// Somnul vise-nșiruie,/ liniștea ne miruie.// Doamne-al închisorilor,/ Dă-ne mila zorilor.”[29] (Rugăciune).

Rugăciunea crea legături profunde între deținuți, iar suferința, ce le curgea prin sânge, legase între ei frății sfinte. În  volumul de „Memorii optimiste”, poetul și amintește de experiența extraordinară de a fi fost coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt. „Nu-mi amintesc exact  luna în care am stat în aceeași celulă cu Nicu Steinhardt. (...) Știam vag câte ceva despre el și despre comportarea sa exemplară în închisoare, mai mult din spusele altora, cu care stătuse în timpul anchetei sau al anilor de detenție. Nu ne-a fost greu să ne apropiem. Era un om tăcut, rezervat în relațiile cu colegii de suferință. Avea și dreptate într-un fel, printre noi se aflau destui turnători, cozi de topor, care mergeau cu ștafeta la ofițerul politic. Spre deosebire de alți amatori de cozerii, care ne țineau veritabile dizertații pe anumite subiecte, Nicu Steinhardt discuta discret, aș zice chiar la ureche, cu interlocutorul pe care și-l alegea.”[30] ( Memorii optimiste – Nu-s vinovat față de țara mea) . Întâlnindu-se, la 16 ani după eliberarea din 1964, la librăria Univers de pe Calea Moșilor, poetul își amintește că Nicolae Steinhardt i-a dăruit o carte, „Incertitudini literare”, abia apărută, pe care i-a scris următoarele: „Lui Andrei Ciurunga, în amintirea anilor de la Gherla, cu frățească și banditească afecțiune și cu cele mai alese simțăminte. Nicu Steinhardt, martie 1980.”[31] Și astfel, memoriile și poemele contribuie, fiecare cu resursele specifice, la conturarea unui profil literar de excepție, a cărui complexitate este greu de înțeles de noi, cei de astăzi.

Figura mamei îndurerate are aură de icoană. Durerea fiului este îngemănată cu durerea mamei, și gestul este încărcat de dramatism: „Măicuța mea, primește ca pe-un dar/ acești arginți, cu sunet de osândă./ Puțini or fi, dar i-am plătit amar,/ cu toată tinerețea mea flămândă.”[32] (Pe un mandat poștal) Sunetul de osândă al arginților ne amintește de trădarea lui Iuda, căci și acei arginți au fost semnul vânzării și al trădării. Deținuții politici au fost trădați atunci și mulți sunt trădați încă și astăzi, căci noi, cei de azi, și numele lor l-am uitat. În fața mamei, poetul trăiește tristețea irosirii, a risipirii, simțindu-i toate speranțele frânte o dată cu el: „Sângele cald pe care mi l-ai dat/ l-am cheltuit ca pe-o nimica toată./ O bună parte darnic s-a vărsat/ sub târnăcop, sub rangă, sub lopată.”[33] (Pe un mandat poștal). Fiul își asumă vina de a nu fi împlinit așteptările mamei, își asumă o vină pe care nu o are.

Tot ceea ce a păstrat pentru el, este doar „atâta cât să pot ajunge-acasă.” Mama se identifică cu acel acasă, mama este acasă pentru poet, iar acasă este spațiul binecuvântat, viu și ocrotitor, în care niciun rău nu poate pătrunde, căci acolo, acasă, veghează mama. De aceea, tot puținul agonisit este trimis acasă mamei: „Iar restul ți-l trimit senin,/ să-l dai pe pâine și să-l plângi la masă”.[34]

Din păcate, eliberarea din temniță aduce cu ea și mai multă suferință. După o viață în carceră, libertatea este o temniță mai grea. Poemul „M-am întors nicăieri” este o oglindă a acestui alt fel de prizonierat: „Nevasta și mama nu m-au așteptat./ Una era prea tânără, cealaltă prea bătrână./ S-au privit o clipă în ochi și au plecat,/ care spre viață, care spre țărână.”[35] (M-am întors nicăieri). Poemul se încheie amar, cu imaginea dezolantă a unei libertăți în care nu se regăsește:

„M-am întors nicăieri. Nu mai am în cetate
Nici casă, nici visuri, nici frați.
Sunt liber iar. Sărmană libertate,
Mai bine-am fi murit întemnițați.”[36] (M-am întors nicăieri)

Poezia lui Andrei Ciurunga face o radiografie a suferinței, a durerii, însă nu a disperării. Din ghearele deznădejdii, poetul se salvează prin credință. Deși devine glasul tuturor celor întemnițați, deși dezgolește o rană adâncă, poezia lui Andrei Ciurunga nu alunecă în disperare, în deznădejde. Fără să încerce să camufleze în vreun fel ororile carcerei, reușește totuși să se salveze prin credință și prin versul, devenit, nu de puține ori, rugăciune. Marea durere a poetului a fost și a rămas ciopârțirea țării. A murit cu acest vis neîmplinit, visul României Mari. Dragostea pentru Basarabia, tărâm mitic, plin de lumină, este una din forțele vitale ce îi asigură supraviețuirea. Nicio clipă nu a renunțat la acest vis: „Pământul meu, cum spune și-n izvoade,/ l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,/ și câți prin veacuri au venit să-l prade/ îl simt și-acum pe piept cât e de greu.” [37](Nu-s vinovat față de țara mea).

Credința poetului este că jertfa lor nu va fi fost zadarnică, iar numele lor, al martirilor, va scăpa din noaptea uitării: „Într-o zi se va vorbi de noi/ la fel de simplu ca despre stejari./ Oamenii vor fi spălați de noroi,/ iar copiii de-acum, oameni mari”[38] (Simplitate) sau : „Despre noi se va vorbi-n balade/ ca de-acele veșnice păduri,/ care-nalță trunchiuri sub securi/ și vibrează-n creștete și-n mlade.”[39] (Despre noi). Ceea ce ar trebui să înțelegem astăzi, este că poezia detenției este scrisă pentru noi; ea este scrisă cu sânge, în numele unui ideal, pentru care ei au ales să moară. Și dacă astăzi suntem liberi, este și pentru că ei ne-au plătit această libertate cu viața.

În degringolada lumii contemporane, jertfa lor este cel puțin un reper, dacă nu o lumină călăuzitoare către Dumnezeu, către adevăratele valori, către libertate și mai ales către noi înșine. Fără ei, nu avem trecut, nu avem istorie, nu avem nici nume. Credința poetului în nemurire rămâne nestrămutată: „Dar vom urca spre inimi ca un fum/ pentru nepoții miruiți cu pace,/ în alt veleat, când rănile de-acum/ peceți în cartea țării se vor face.”[40] (Nemurire)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul BOR cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1988
  2. andrei CIURUNGA, Scrieri/ Poezie. Memorialistică, Editura Știința, Republica Moldova, Chișinău, 2018.
  3. ioana CISTELECAN, Antologia poeziei carcerale, Editura Rikon, Cluj- Napoca, 2006.
  4. ion BUZAȘI, Poezia religioasă românească, Antologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
  5. nichifor CRAINIC, Spiritualitatea poeziei românești, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998.
  6. Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010.

NOTE


[1] Andrei CIURUNGA, Memorii optimiste, în volumul Scrieri/ Poezie. Memorialistică, Editura Știința, Republica Moldova, Chișinău, 2018, p. 424-425.
[2] Andrei CIURUNGA, Scrieri/ Poezie. Memorialistică, Editura Știința, Republica Moldova, Chișinău, 2018, p. 13.
[3] Ibidem, p. 16.
[5] Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010.
[6] Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p. 160.
[7]  Ibidem, p. 160.
[8]  Ibidem, p. 160.
[9]  Ibidem, p. 160.
[10] Ibidem, p. 160.
[11] Ibidem, p. 161.
[12] Ibidem, p. 161.
[13] Ibidem, p. 161.
[14] Andrei CIURUNGA, Scrieri/ Poezie. Memorialistică, Editura Știința, Chișinău, Republica Moldova, 2018, p. 384.
[15] Ibidem, p. 384.
[16] Ibidem, p. 385.
[17] Ibidem, p. 386.
[18] Ibidem, p. 386-387.
[19] Ibidem, p. 387.
[20] Ibidem, p. 387.
[21] Ibidem, p. 392.
[22] Ibidem, p. 393.
[23] Ibidem, p. 393.
[24] Ibidem, p. 394.
[25] Ibidem, p. 398.
[26] Ibidem, p. 399.
[27] Ibidem, p. 405.
[28] Ibidem, p. 405.
[29] Ibidem, p. 406-407.
[30] Ibidem, p. 483.
[31] Ibidem, p. 483.
[32] Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p. 170.
[33] Ibidem, p. 170.
[34] Ibidem, p. 170.
[35] Andrei Ciurunga, op. cit., p. 408.
[36] Ibidem, p. 408.
[37] Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p. 176.
[38] Andrei Ciurunga, op. cit., p. 407.
[39] Ibidem, p. 387.
[40] Ibidem, p. 400.



Evenimente. Apeluri. Petitii
Asociatia Filantropia Ortodoxa Sibiu (AFOS) angajeaza consilieri scolari
 

AFOS caută colaboratori în domeniul educației

În cadrul proiectului Education to Decent Work, implementat în județul Sibiu, Asociația Filantropia Ortodoxă Sibiu (AFOS) angajează consilier școlar.

Despre noi: AFOS a luat ființă în anul 2009, în vederea dezvoltării activităților de asistență socială la nivelul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, prin lărgirea capacității de absorbție a fondurilor destinate înființării și dezvoltării unor proiecte cu caracter social, cultural și educațional. Asociația are ca misiune asistarea persoanelor care traversează momente dificile ale vieții, pentru dezvoltarea abilitățiilor personale, de a face față creativ și eficace problemelor, mobilizarea resurselor comunității pentru sprijinul celor aflați în dificultate, participarea la inițierea, dezvoltarea și aplicarea măsurilor de politică socială în domeniu, participare activă la viața socială. AFOS este membră a Federației Filantropia – București, precum și membră a SoCareNet-Diakoneo – Germania.

Despre proiect: Proiectul urmărește ca tineri proveniți din medii sociale dezavantajate/vulnerabile, incluzând comunitatea rromă să aibă acces la locuri de muncă stabile și decente și să fie sprijiniți în continuarea școlii. Până la încheiere, este vizat un grup țintă de 1.000 de persoane.

Cerințe:

Atenţie la detalii și abilități de ascultare activă, abilități de relaționare și cooperare, sensibilitate în a lucra cu persoane din grupuri vulnerabile.

Responsabilități și sarcini principale:

CV-urile pot fi trimise la adresa de mail: biroul_social_aors@yahoo.com până la data de 30 August  2023.  Candidaţii selectaţi vor fi invitaţi la un interviu.

 



AFOS angajeaza mediator/ consultant cu experienta si legaturi bune cu comunitatile de romi
 

AFOS caută colaboratori în domeniul educației

În cadrul proiectului Education to Decent Work, implementat în județul Sibiu, Asociația Filantropia Ortodoxă Sibiu (AFOS) angajează mediator/ consultant cu experiență și legături bune cu comunitățile de romi

Despre noi: AFOS a luat ființă în anul 2009, în vederea dezvoltării activităților de asistență socială la nivelul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, prin lărgirea capacității de absorbție a fondurilor destinate înființării și dezvoltării unor proiecte cu caracter social, cultural și educațional. Asociația are ca misiune asistarea persoanelor care traversează momente dificile ale vieții, pentru dezvoltarea abilitățiilor personale, de a face față creativ și eficace problemelor, mobilizarea resurselor comunității pentru sprijinul celor aflați în dificultate, participarea la inițierea, dezvoltarea și aplicarea măsurilor de politică socială în domeniu, participare activă la viața socială. AFOS este membră a Federației Filantropia – București,precum și membră a SoCareNet-Diakoneo – Germania.

 

Despre proiect: Proiectul urmărește ca tineri proveniți din medii sociale dezavantajate/vulnerabile, incluzând comunitatea Roma să aibă acces la locuri de muncă stabile și decente și să fie sprijiniți în continuarea școlii. Până la încheiere, este vizat un grup țintă de 1.000 de persoane.

Cerințe:

Responsabilități și sarcini principale:

CV-urile pot fi trimise la adresa de mail: biroul_social_aors@yahoo.com până la data de 30 August 2023. Candidaţii selectaţi vor fi invitaţi la un interviu.




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Foamea sufletului - Mihaela Bilic (CARTE)
 

Prezentare Foamea sufletului:

Este atât de ușor să ne îndopăm ca să uităm de toată tristețea, urâtul și nefericirea din viața noastră. Pentru că asta facem, mâncăm ca să uităm. - Dr. Mihaela Bilic

Această carte este pentru tine dacă: 
1.     Consumi alimente procesate frecvent și nu reușești să ai o dietă echilibrată2.     Obișnuiești să mănânci atunci când te simți tristă sau dezamăgită pentru a depăși mai ușor momentul. 3.     Ai încercat numeroase diete, însă nu reușești să ții departe kilogramele în plus pe termen lung.4.     Îți dorești să renunți la regimuri și interdicții și să îți asculți cu adevărat corpul. 5.     Vrei sfaturi și recomandări alimentare de la un adevărat specialist în nutriție și psihonutriție.
Corpul tău este cel mai bun nutriționist. Trebuie doar să înveți să îl asculți.
Societatea ne asaltează zilnic cu mesaje despre ce alimente sunt sănătoase și ce alimente nu sunt sănătoase, despre când și cum ar trebui să mâncăm, astfel că, de multe ori, nu reușim să mai auzim mesajele importante pe care propriul nostru corp încearcă să ni le transmită. 
De aceea, Foamea sufletuluine invită să ne ascultăm propriul corp așa cum am asculta sfaturile unui specialist și să începem să umplem golul din inimă cu iubire, acceptare și îngăduință, nu cu mâncare. 
Pornind de la propria experiență, dar și de la răspunsurile pe care medicina ni le poate oferi la întrebările noastre despre metabolism și alimentație, în această carte, Dr. Bilic ne oferă recomandările de care avem nevoie pentru a ne împrieteni, în sfârșit, cu mâncarea și cu noi însene. Regăsește-ți echilibrul emoțional și spiritual!

 

Detalii despre carte / COMANDA

 



Marii duhovnici. Calauzele spirituale ale romanilor - Silvan Theodorescu (CARTE)
 

Prezentare Marii duhovnici. Calauzele spirituale ale romanilor:

Sfanta Spovedanie este una dintre cele șapte taine ale Bisericii Ortodoxe, cu o importanța deosebit de mare pentru viața duhovniceasca a creștinilor, datorita efectului pe care il are asupra credinciosului, acela de a-i curați pacatele prin harul Sfantului Duh. Parinții Bisericii vad in spovedanie ,,un al doilea botez“, intrucat „spovedania nu inseamna o ștergere formala a unor greșeli pe care omul le-a comis, ci iși dorește o schimbare launtrica a omului“.    Protosinghelul Nicodim Mandița (1889-1975), Parintele Dumitru Staniloae (1903–1993), Parintele Arsenie Boca (1910-1989), Arhimandritul Cleopa Ilie (1912-1998), Parintele Adrian Fagețeanu (1912-2011), Parintele Sofian Boghiu (1912-2002), Parintele Ilarion Argatu (1913-1999), Parintele Arsenie Papacioc (1914-2011), Parintele Constantin Galeriu (1918-2003), Parintele Teofil Paraian (1929-2009) sau Ieromonahul Iustin Marchiș (1951), alaturi de alți cuvioși Parinți ai Bisericii Ortodoxe Romane, au știut sa deschida sufletele oamenilor, sa le asculte framantarile și sa le aduca liniștea in lumina credinței.

Detalii despre carte / COMANDA



Minuni divine, moaște sacre și locuri de pelerinaj din ținuturile românilor - Silvan Theodorescu (CARTE)
 

Prezentare Minuni divine, moaște sacre și locuri de pelerinaj din ținuturile românilor:

Ținuturile istorice ale romanilor au fost și sunt locuri de manifestare a miracolelor divine, in care, bunaoara, Sfantul Nicodim de la Tismana putea pluti deasupra Dunarii pe rasa calugareasca, avand și harul preschimbarii fripturii de purcel in pastrav, precum și cel al mersului pe taciuni incinși. In padurea Sihla, Sfanta Teodora din Carpați este hranita de pasari, cu care poate comunica asemenea lui Francisc din Assisi, in vreme ce, la Manastirea Nicula, icoana Maicii Domnului lacrimeaza zile intregi, iar schimnicii din padurea nevazuta de topor din Rarau par sa-și duca și acum existența la modul fantomatic…   Se poate vorbi și despre relicvele sfinte care dau sens credinței și au o magica putere vindecatoare, faimoasele moaște ale Sfinților, Mucenicilor și altor Cuvioși, aflate in numar de peste 20 000 la locurile de inchinaciune de la noi.   Dincolo de toate aceste minuni dumnezeiești, drumul de la Maglavit la Prislop (și retur!), se poate face via Fátima, in condițiile in care Petrache Lupu, un cioban oltean analfabet devine subiectul venerației naționale, faima sa fiind egalata peste timp doar de un Arsenie Boca…

Detalii despre carte / COMANDA



Aspecte misionare ale pelerinajului în creștinism - *** (CARTE)
 

Prezentare Aspecte misionare ale pelerinajului în creștinism:

Cartea de față tratează o temă teologică importantă, fiind de mare interes și prezentând actualitate pentru teologia, spiritualitatea ortodoxă și implicațiile misionare ale pelerinajului în lumea creștină contemporană. Prin amploarea investigaţiilor, prin modul interdisciplinar de abordare, precum şi prin implicaţiile practice pe care le sugerează, cartea reprezintă o importantă contribuţie în domeniu pentru care părintele Ștefan-Gabriel Caraș merită felicitări, iar cititorii săi îndemnați să citească o literatură misionară contemporană și de mare interes pentru activitatea Bisericii Ortodoxe Române (Pr. prof. univ. dr. habil. Mihai Himcinschi).

Detalii despre carte / COMANDA



Tâlcuire la Epistolele I și II către Tesaloniceni. Traduceri 5 (Biblioteca Paisiană) - Sf. Ioan Gura de Aur (Hrisostomul) (CARTE)
 

Prezentare Tâlcuire la Epistolele I și II către Tesaloniceni. Traduceri 5 (Biblioteca Paisiană):

 

 Volumul de față reproduce o parte a manuscrisului numărul 59 aflat în Biblioteca „Dumitru Stăniloae” a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. 

Detalii despre carte / COMANDA



Să fim optimiști, orice s-ar întâmpla - Sf. Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare Să fim optimiști, orice s-ar întâmpla:

Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creștinismului nu constituie pur și simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită și fundamentată.Nu aș putea să mă numesc pe mine însumi creștin, dacă nu aș fi optimist. Și dacă m-aș numi creștin și nu aș fi optimist, nu aș fi un creștin sincer. Și voi toți în zadar vă numiți creștini, dacă voi nu sunteți optimiști. Creștinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.Credința, nădejdea și iubirea alcătuiesc împreună optimismul. Numai optimismul ne mântuiește. Dacă nu avem optimism, nu avem credință.Pe chipul optimistului în fiecare zi se răsfrâng razele soarelui, îl încălzesc și îi luminează sufletul, în vreme ce chipul pesimistului rămâne fără soare, iar drept rezultat, sufletul lui este rece și întunecat. Primul – cel optimist – vede florile în fiecare zi, în vreme ce al doilea – pesimistul – vede totul ca pe un loc murdar, plin de gunoaie. Nu poate să existe nicio lucrare creatoare fără optimism.Fraților, să fim optimiști și să avem credințăîn Dumnezeu. Există Creatorul, Făcătorul lumii și Părintele nostru. Gândul acesta să fie temelia sau fundamentul optimismului nostru...Noi să fim optimiști ca și creștini, pentru căîn credința noastră au găsit mângâiere chiar și cei mai deznădăjduiți oameni.A fi cineva optimist înseamnă să trăiască și să prețuiască drept sau corect darul vieții.

Detalii despre carte / COMANDA



Căi de izbăvire duhovnicească şi mesaje dătătoare de nădejde - *** (CARTE)
 

Prezentare Căi de izbăvire duhovnicească şi mesaje dătătoare de nădejde:

Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. Creștinul crede și se încredințează pe sine lui Dumnezeu până la moarte, și atunci vede clar mâna lui Dumnezeu...

Atunci când ne încredințăm viitorul lui Dumnezeu, Îl obligăm să ne ajute. Încredințarea absolută în mâinile lui Dumnezeu are ca mamă credința, prin care omul se roagă în taină și se bucură de roadele nădejdii. Este o rugăciune continuă și aduce ruzultate dumnezeiești în ceasul cuvenit...
Încrederea în sine este cel mai mare și cel mai rău vrăjmaș al nostru, pentru că dintr-odată ne aruncă fără milă în prăpastie și ne lasă nefericiți pe drumuri. Când omul are încredere în sine, este legat de mâini și de picioare și nu poate face nimic sau luptă singur. Atunci este normal să fie biruit de vrăjmaș sau să eșueze și să-și zdrobească ego-ul...

Sfântul Paisie Aghioritul 

Detalii despre carte / COMANDA



Mai putem salva lumea? Confesiunile unui ecologist convertit la ortodoxie - Paul Kingsnorth (CARTE)
 

Prezentare Mai putem salva lumea? Confesiunile unui ecologist convertit la ortodoxie:

Paul Kingsnorth este N. Steinhardt al zilelor noastre.Nu cred însă că doar răspunsurile la întrebările sale i-au motivat gestul de convertire la ortodoxie, ci și esența ortodoxiei, acel sentiment profund care deschide băierile inimii în care palpită, de-a pururi, sufletul lui Dumnezeu! (DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN) În esență, cred că lumea modernă suferă de o criză spirituală tot mai profundă. Relația noastră compromisă cu lumea naturală, pe care continuăm să o distrugem zi de zi, se află în legătură directă cu atitudinea noastră față de culturile noastre originare, pe care, de asemenea, nu le respectăm și le depreciem. Goana noastră după posesiuni, proprietăți, bani și statut desființează ceea ce era prețios în natură și cultură. Aceasta nu este o problemă politică. Nu este vorba despre economie, știință sau tehnologie. Este vorba despre relații: relația pe care o avem unii cu alții, cu trecutul nostru, cu viitorul nostru, cu restul lumii naturale. Este vorba despre sensul profund al lucrurilor. Este vorba despre dorința noastră de a ne juca de-a Dumnezeu și despre catastrofa pe care aceasta o creează în jurul nostru. Eseurile din acest volum abordează această criză din unghiuri diferite. Unele pun întrebări referitoare la direcția mișcării „verzi”, altele se concentrează asupra tehnologiei sau a istoriei ancestrale, a identității naționale sau a politicii. Dar toate conduc, fie că o știu sau nu, spre aceeași concluzie: trăim o stare de revoltă împotriva naturii, o stare de revoltă împotriva lui Dumnezeu, o stare de revoltă împotriva propriei noastre naturi. Această revoltă se va sfârși în tragedie dacă nu ne schimbăm sensul existenței. Cum arată această schimbare depinde însă de ceea ce decide fiecare dintre noi. Eu mă simt dator și recunoscător față de România pentru cel puțin o parte din răspunsul de care aveam nevoie. Nu sunt un adept al aderării, dar am acceptat, în cele din urmă, că voi avea nevoie de o biserică. M-am dus să caut și am găsit una, ca de obicei, în ultimul loc în care mă așteptam. În ianuarie 2021, de sărbătoarea Bobotezei, am fost botezat în apele înghețate ale râului Shannon, într-o zi cu ger și soare, în Biserica Ortodoxă Română. În ortodoxie găsisem răspunsurile pe care le căutam, în singurul loc în care nu mă gândisem niciodată să caut. Am găsit un creștinism care își păstrase miezul străvechi: o credință cu sfinți vii și un ritual central de o putere profundă și inexplicabilă. Am găsit o credință care, spre deosebire de cea pe care o văzusem în copilărie, nu era un șablon moral prăfuit, ci o cale mistică, un lucru străvechi și înrădăcinat, care indica o lume în care divinul nu este absent, ci pretutindeni prezent, mișcându-se prin munți și în ape. (PAUL KINGSNORTH)

Detalii despre carte / COMANDA



Viața și credința Părintelui Daniil Sandu Tudor de la Mișcarea Mistică Ortodoxă la Rugul Aprins (1896-1962) - Florin Dutu (CARTE)
 

Prezentare Viața și credința Părintelui Daniil Sandu Tudor de la Mișcarea Mistică Ortodoxă la Rugul Aprins (1896-1962):

Alexandru Teodorescu, preocupat de valorificarea energiilor mistice ale ortodoxiei, era cunoscut în perioada interbelică mai mult după pseudonimul literar Sandu Tudor. După năvălirea trupelor sovietice și instaurarea comunismului, acesta a ajuns lider al Asociației

„Rugul Aprins al Maicii Domnului” și călugăr (cu numele Agaton) la Mănăstirile Antim –București și Crasna – Gorj; după luarea schimei, a devenit ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) de la Rarău – Fălticeni. Sandu Tudor s-a născut în capitala țării, București, în ziua de 24 decembrie 1896 (Ajunul Nașterii Domnului) și a murit ca un mucenic în temnița Aiudului, în ziua de 17 noiembrie 1962, trupul său fiind aruncat la Râpa Robilor.
În procesul grupului „Alexandru Teodorescu și alții” au fost condamnate 16 persoane: Pr. Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor (Teodorescu), Pr. Alexandru (Adrian) Făgeţeanu, Pr. Benedict (Vasile) Ghiuş, Pr. Roman Braga, Pr. Sofian (Serghie) Boghiu, Pr. Felix Petre Dubneac, Pr. Arsenie (Anghel) Papacioc, Profesorul de fizică-chimie Alexandru Mironescu, medicul Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu, Pr. Dumitru Stăniloae, George Văsâi (student la Arhitectură), Şerban Mironescu (student la Filologie), Dan Grigore Pistol (student la Medicină), Nicolae Rădulescu (student la Arhitectură), Emanoil Mihăilescu (student la Arhitectură), George Văsâi (student la Arhitectură).
„Adevărul s-a întrupat și a umblat printre oameni, sub chipul omului. L-au atins cu mâinile lor de orbi, l-au privit cu ochii lor sterpi, l-au auzit cu urechile lor de morți. Și oamenii au răstignit adevărul și l-au ucis. Adevărul nu poate fi însă cu adevărat ucis, căci el
veșnic înviază. Și din învierea lui, apostolii, mărturisitorii și martirii, au văzut lumina adevărului. Și oamenii l-au numit Hristos, adică mântuitor. Poate fi altfel adevărul, decât mântuitor? Și a sunat adevărul acesta, al Bisericii, în inima omenirii întregi. Până acum, de
două mii de ani sună într-una, ca un ecou uriaș, cu bătăi de clopot milenar. Și a pătruns departe, până în miez de slovă și de gând, până la hotarele țărilor, din marginea pământului.” (Daniil Sandu TUDOR)

Detalii despre carte / COMANDA



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-August-2023.doc