Sfinții Apostoli
Pentru și Pavel
29 Iunie
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Iunie 2023

 

ANUNȚ important!

Începând din luna iunie 2023 Biblioteca Agaton permite accesul online la cărțile din Biblioteca Fizică și din Biblioteca Electronică și în același timp posibilitatea de a face sau comanda cercetări bibliografice și studii documentare pe temele religioase care vă interesează.

În plus, Biblioteca Fizică, dar și cea Electronică (care e în curs de formare) beneficiază de o Clasificare Numerică Religioasă (CNR) a cărților, asemeni Clasificării Zecimale Universale (CZU, care însă e foarte deficitară în domeniul religios). Această clasificare, inedită în Ortodoxie, permite găsirea unor cărți al căror subiect este mult mai apropiat de ceea ce căutăm.

Pentru a vedea click aici:

Biblioteca Agaton

Sumar:
- Nu calea este imposibila, ci imposibilul este calea! – DEPENDENTELE
- Preasfanta Treime, slavita in cel mai vechi manuscris al unui imn crestin
- Comunicat oficial al Sfantului Sinod al Bisericii din Cipru despre fluiditatea de gen
- Meditatie - chilia Parintelui Proclu
- STIRI INTERNE - Iunie 2023
- STIRI EXTERNE - Iunie 2023
- Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant
- Eu nu suport sa dau bani la popi - Neo-Ortodoxia
- Sinoadele care au formulat Crezul
- Omul in rugaciune, in genunchi
- Ioan Rusul, sfantul cinstit si de musulmani
- Domn si Sfant
- Ce semnificatii ascunde Icoana Inaltarii Domnului?
- Decalogul copiilor
- Sindromul Down - un semn sa daruim mai multa dragoste
- Dragostea în care cred - Marius Iordăchioaia (CARTE)
- Rușinea. Cauzele, multiplele fațete și mecanismele interioare de vindecare - Vincent de Gaulejac (CARTE)
- Viața și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos - Emanuel Copacianu (CARTE)
- Catehismul creștinului ortodox. Calea spre Dumnezeu - Irineu Mihalcescu, Mitropolit (Ioan Mihalcescu) (CARTE)
- Pași împreună cu El. Texte despre împreună-călătoria cu Hristos - Mourtzianos Ignatie (CARTE)
- De la Crăiasa Zăpezii la Soarele Dreptății. O lectură creștină a poveștilor lui H. Ch. Andersen - Ivona BOITAN (CARTE)
- Ne vorbește părintele Epifanie. Răspunsuri la căutări (3) - Epifanie Theodoropulos (CARTE)
- Războiul nevăzut - Sf. Nicodim Aghioritul (CARTE)



Tema lunii
Nu calea este imposibila, ci imposibilul este calea! – DEPENDENTELE - Cristina Roman

 

 

„Şi Iov a răspuns Domnului zicând:

Știu că poți să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă.”

(Iov 42, 1 – 2)

 

“A face biserică din cărămizile iadului lumii acesteia, transformând-o instant în Rai! Aceasta pare a fi unica soluție viabilă în aceste vremuri de cernere. Este de fapt și singura ce se află în puterile noastre! Căci acolo unde se termină puterea noastră, începe puterea lui Dumnezeu. Să nu-I cerem deci mai puțin decât imposibilul! Nenumărate sunt căile Domnului, și atât de adânci … Toate trebuie văzute prin prisma dumneze­iască. Însă noi ne limităm în a le vedea doar prin prisma omenească. De multe ori, şi Domnului, în rugăciune, Îi cerem niște lucruri atât de mici, uitând că ar trebui să-I cerem imposibilul! Că Domnul este Cel Unul care poate imposibilul. Cu posibilul ne mai descurcăm și noi, omenește. Imposibilul însă, nu avem nici măcar curajul de a-l cerem lui Dumnezeu. Și asta arată doar slaba noastră credință, până la urmă. Însă El S-ar bucura atât de mult S-ar să-L punem la încercare cerându-I imposibilul! Paul Evdokimov, mare teolog al secolului XX, spunea: Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea. Acesta este motto-ul care ar trebui să ne ghideze în viață, pe toți. Să îndrăznim! Să pășim spre imposibil! „ - † Atanasie de Bogdania

Am primit în ultimul timp la redacție numeroase apeluri privind sfaturi, îndrumare și rugăciuni pentru vindecarea de adicțiile zilelor noastre: internet (implicit pornografie), jocuri de noroc, alcool, droguri, shopping etc. Este o serioasă problemă, un flagel care a cuprins întreaga societate, indiferent de vârstă ori statut social. Mrejele plăcerii și/sau fuga de durere, sunt răsfirate nevăzut, întrepătrunse și strâns legate, cuprinzând cu putere în păienjenișul lor pe aproape oricine. Căci să fim onești, este vreunul dintre noi care să nu se fi confruntat cu măcar una dintre aceste patimi??!

Ne propunem să venim în ajutorul celor care, direct sau indirect (printr-un membru de familie, prieten, coleg) se confruntă cu dependențe și cu urmările lor catastrofale atât pentru suflet cât și pentru trup. Vom căuta căile de vindecare și de îmbărbătare, plecând din start de la convingerea din primele rânduri, că „ceea ce nu este cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Vom intra în detalii cu privire la diferitele tipuri de dependență și în cuprinsul unor articole viitoare, când vom propune și citirea unor rugăciuni potrivite. În cele ce urmează dorim să evidențiem că IUBIREA este cheia acestor noi provocări ale zilelor noastre, și anume că iubirea de sine egoistă aduce dezastre, în timp ce iubirea de Dumnezeu și de aproapele stinge focul pornirilor celor greu de înfrânat.

Dragostea de sine vs. dragostea de aproapele

„Cine posedă egoismul posedă toate patimile... Nu fi iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu; nu căuta plăcerea în tine și o vei găsi în ceilalți” - Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Dintru început, fără a fi totuși sentențioși, trebuie să subliniem că la baza nesănătoasă, dar puternică, a adicțiilor, stă iubirea bolnavă de sine. Atâta vreme cât Mântuitorul ne cere să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, înseamnă că iubirea și stima de sine nu sunt în ele însele un păcat. Patima intervine atunci când, fără a ține cont de răul pe care ni-l facem nouă înșine și celor din jur, dăm curs pornirii către consumul de otravă trupească și sufletească, ajungând să fim de fapt proprii noștri sabotori, dovedind că mai mult ne urâm decât să ne iubim. Maica Siluana Vlad, fondatoarea Centrului de formare și consiliere Sfinții Arhangheli, spunea: “Ura de sine vine din iubirea pătimașă de sine. Din ambiția aceea demonică de a fi stăpân, singur stăpân, fie și rău, asupra mea! Ieșirea este acea recunoaștere și cunoaștere a limitelor, a neputinței noastre. Ci atunci să strigăm la Domnul și să facem tot ce ne învață El ca să fie cu noi și în noi, ca să ajungem să trăim efectiv ce spunea Apostolul: „Când sunt slab, atunci sunt tare!”. Ce minune! Dacă noi, om drag, am accepta că nu putem face nimic fără Domnul, n-am mai avea nevoie și nu ne-am mai procura și întreține nicio suferință!”

Primul pas logic și concret spre vindecarea de orice adicție este recunoașterea ei. Este la fel ca în cazul oricărui păcat. Îl constatăm, îl recunoaștem, acceptăm că am fost în stare să îl facem, dar nu deznădăjduim. Alergăm la Doctorul sufletelor pentru dezlegare, iertare și tămăduire. Dacă s-a ajuns la deznădejde, salvarea este iubirea și mijlocirea aproapelui, căci singuri nu ne putem coborî de pe cruce. Maica Siluana ne sfătuiește: “Un om în deznădejde nu poate fi ajutat decât cu rugăciune, în prima etapă. Cu rugăciune, strigăt în deznădejde la Dumnezeu: „Doamne, nu lăsa în deznădejde pe cel de lângă mine!” Niciodată să nu-i spunem: „Lasă că-ţi trece, o să treacă! Nu merită… ”. Noi ştim că în momentele de durere gândul că trece nu ne-ajută şi nu trebuie să-l folosim în nici un fel. Mai departe trebuie văzut ce înseamnă iubire din toată inima.”

Recunoașterea adicției este o chestiune dificilă și delicată. Uneori ea este dată în vileag de apropiații persoanei dependente, care văd schimbările negative din viața sa, alteori contactul cu legea este cel care o vădește (un accident auto provocat de consumul de alcool, un leșin dat de consum de droguri, un furt dat din disperarea de face rost de bani pentru jocuri de noroc sau stupefiante etc.), dar nu este exclus ca în momentele de luciditate și cel dependent să fie conștient de calea greșită pe care se află și să discute despre problema sa cu cei apropiați. Dar chiar și așa, de la recunoaștere până la acceptare și vindecare, calea este anevoioasă din cauza schemelor mentale în care am ajuns să ne blocăm ca într-un labirint întortocheat, asemenea unei închisori. Apare atunci un paradox: “Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieși din închisoarea dependențelor sale de lucruri pieritoare și dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi și asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul Cel Viu Care-Și dă Viața Sa omului, și vine efectiv și Se sălășluiește în el, și trăiește cu el, toate ale sale: de la respirație până la Inspirație! Cu El, lecțiile pe care le ai de făcut devin liturghie! Cu El, relația cu părinții devine iubire, chiar dacă, de multe ori, răstignită! Cu El, păcatul devine moarte și ura păcatului devine o formă a nașterii de sus! Lumea fuge de Hristos pentru că a ales să inventeze, crezând că e creator, surogate de hrană fie trupească sau sufletească, ori duhovnicească (consumă ce le oferă duhurile întunericului, (n.r.: căci și aici este o chestiune subsidiară, dar frecventă a zilelor noastre, aceea de a căuta și de a urma dumnezei străini ) )... Lumea fuge de Hristos pentru că fuge de Dumnezeu dorind să-și fie sieși dumnezeu!” (Maica Siluana Vlad)

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit! Omul simte aceasta și tinde spre a dobândi fericirea, numai că o confundă de multe ori cu surogate. Dacă nu este educat din vârstă fragedă să tolereze frustrările, să nu se lase copleșit de ele, dacă omul nu știe de copil că este și suflet, nu numai trup, că are un înger păzitor și mai ales un Dumnezeu Atotputernic și Atotștiutor deasupra lui, atunci va căuta fericirea pe căile pierzării, fiindcă aparent sunt mai ușor de parcurs. Recompensa imediată dată de substanțele chimice care se produc în creier odată cu consumul obiectului adicțiilor noastre, va fi cu greu biruită de recompensa amânată, survenită din răbdare, din abstineță, din înlănțuirea de bună-voie a pornirilor păcătoase, de înnăbușirea demonilor din noi. Părintele Teofil Părăian ne aduce aminte că omul a fost creat să se bucure de frumusețile raiului, în grădina Edenului, raiul de pe pământ și că este “Credinţa noastră că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu.” (Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, 2001, p. 145)

Așadar, dacă pentru unii ar părea că este deja cam târziu și aproape imposibil din cauza abisului în care au căzut, crucial ar fi efortul de a preveni căderea în adicții a tinerei generații, a copiilor. Pentru aceasta se cere în primul rând dreapta socoteală dobândită prin educația din copilărie, educație creștină, acasă și în biserică. “Daţi-mi o generaţie de mame creştine bune şi voi schimba faţa lumii!”, afirma Sfântul Ioan Gură de Aur. Ori, într-o societate ca cea contemporană, în care multe mame sunt preocupate de sănătatea trupească a copiilor lor, de alimentația echilibrată, de participarea la activități și sporturi pentru o bună dezvoltare fizică, este imperios necesară și dedicarea timpului cu jertfelnicie pentru sănătatea emoțională a celor mici. Ce dureros ne pare când auzim de mame care aleg pentru copii cele mai bune școli, cele mai organice alimente, cele mai frumoase parcuri de joacă și cele mai  în tendințe haine, dar neglijează sau ignoră complet viața bisericească. Copiii primesc zilnic suplimente de vitamina D, le sunt făcute vaccinurile recomandate de medici pentru a preîntâmpina boli trupești, însă în ceea ce privește creșterea spirituală, rămân ani în șir doar cu împărtășania de la Sfântul Botez. Părinții le lasă pentru vârsta maturității decizia apartenenței religioase, zicând că fac bine în a nu-i constrânge și limita, că îi cresc în libertate și emancipare. Este o capcană cumplită, o greșeală enormă. Argumentele sunt numeroase. Cel mai dramatic este acela că nu ne naștem cu un certificat de garanție privind lungimea vieții. Oricând, oricine, poate muri, dar „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” promite Mântuitorul Iisus Hristos.

Propunem mersul curajos al tuturor părinților responsabili împotriva curentului amăgitor al acestei lumi. Suntem pentru educația care impune limite, pentru uzitarea interdicțiilor, contrazicând metodele moderne de parenting, care sunt excesiv de permisive și năucesc o minte necoaptă de copil. Imitarea modelelor greșite va avea implicații majore și uneori ireversibile încă de la vârsta pre-adolescenței. Nu vă temeți și nu vă rușinați să aduceți copiii la biserică, să îi luați în pelerinaje, să îi faceți părtași la Sfintele Taine. Prea ușor este adoptată moda ședințelor de terapie la psiholog în detrimentul Tainei Sfintei Spovedanii. Oricât de bun ar fi, un psiholog nu va putea niciodată să șteargă și să dezlege suferințele emoționale. Singurul care o face este Mântuitorul Iisus Hristos, în Taina Spovedaniei și a Sfântului Maslu, prin rugăciunea preotului. De asemenea, tot mai des, chiar și în grădinițe, se organizează ședințe de yoga pentru copii, cu momeala că îi ajută la postură, la respirație, la meditație. Este viclenia celui rău de a-i prinde de mici pe copii în capcana sincretismului. Vor face un ghiveci din toate cunoștințele dobândite aleatoriu despre religie și spiritualitate, vor fi ambigui și incapabili să iși găsească și asume adevărata identitate creștin-ortodoxă. De aici și tăvălugul adicțiilor, de exemplu: 

Când părinții se jertfesc pentru copii, nu prin a se face robi muncii, ci prin a echilibra munca și viața de familie, când se împotrivesc circumstanțelor exterioare prin puterea dată de Harul Duhului Sfânt, primită din belșug la Sfânta Liturghie, când conștientizarea faptului că ne-am născut pentru Cer, pentru o veșnicie în comuniune cu Dumnezeu, copleșește mundanul și materialul, atunci împlinim de fapt Porunca cea mare a Iubirii și facem faptele mântuirii. Atunci și copiii vor avea încredere în sfaturile părinților și în ei înșiși, vor respecta limitele și interdicțiile (de exemplu cu privire la petrecerea timpului pe telefonul mobil, tabletă etc), vor iubi munca în familie alături de părinți și își vor putea suma de mici responsabilități, vor face faptele milosteniei și vor învăța să nu fie egoiști, ci să dăruiască, conștienți fiind că tot ceea ce și ei au este un dar de la Dumnezeu.

Fie fete, fie băieți, vor învăța să se respecte unii pe alții, să fie cuviincioși și să evite anturaje periculoase. Vor fi stăpâni pe sine și vor ști că nu validarea unui grup atipic, fie el și foarte cool este cheia succesului social, ci demnitatea ființei curate în gânduri și fapte și curățite prin Tainele Bisericii. Vor ști despre pericolele și efectele consumului de alcool, droguri, tutun, vor fi cumpătați și circumspecți și le va da Dumnezeu tăria de a respinge anturaje vicioase, chiar cu riscul unei aparente însingurări. Este doar aparentă această marginalizare de care atâtora le este teamă, deoarece, este un vid în societate de oameni de caracter, de oameni stâncă, de oameni reper, iar pronia divină va face să se găsească nu numai munte cu munte, ci și om cu om, spre împărtășirea din aceeași comuniune și din același mântuitor Potir.

„Să respectăm, vă rog, curăția, să ne păzim sfințenia. Pentru ce să ne pogorâm la necinste, cinstiți fiind? Pentru ce să ne îngrijim trupul mai mult decât se cuvine, pe care puțin după aceea îl vom lăsa mormântului? Pentru ce să socotim că plăcerea este dulce, când ea cu adevărat este durere ucigătoare? Căci plăcerea este undița diavolului. Plăcerea este veninul pierzaniei. Plăcerea este văpaia focului nestins și totuși noi, oamenii ne avântăm spre ea ca niște robi legați cu jurământ. Privind, nu vede și auzind, nu aude, având simțurile pervertite. Oare ce este mai cumplit decât această viață? Mie mi se pare că este mai ușor de răbdat să fii predat fiarelor sălbatice, decât pierzătoarelor patimi. Fiindcă acolo trupul piere, dar aici se pierd și sufletul, și trupul.

Cel virtuos este fără frică și pe pământ și pe mare. Căci Îl are sălășluit în el pe Dumnezeu către Care și strigă în toate câte i se întâmplă: Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești, Nu mă voi teme de mii de popoare care împrejur mă împresoară. Nu mă voi teme când se va cutremura pământul și se vor muta munții în inima mărilor. Iată viața cea bună! Aceasta este fericita viață pe care și noi am îmbrățișat-o, fraților, cu mila lui Dumnezeu, și la care am venit, să ne sârguim și mai mult a ne grăbi spre ea, toate răbdându-le pentru evlavie, exersându-ne în toată ascultarea, înfășurându-ne în toată smerenia, îngrijindu-ne de toată curăția sufletului, văzând moartea lucrând înaintea feței noastre. Amin.” - (Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici, Cateheza 26, traducere de Laura Enache,  Editura Doxologia)

 

va urma


 

 




ACTUALITATEA religioasă
Preasfanta Treime, slavita in cel mai vechi manuscris al unui imn crestin
Cel mai vechi imn creștin cunoscut până astăzi se află scris pe unul dintre papirusurile Oxyrhyncus, grup de manuscrise descoperite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX într-o groapă de gunoi situată lângă orașul Oxyrhynchus (actual­mente El-Bahnasa), aflat la 160 km sud-vest de Cairo. Întregul grup de manuscrise datează din perioada ptolemeică și cea romană a istoriei egiptene, cu alte cuvinte începând cu anul 32 î.Hr. până la invazia arabă a Egiptului din 640 d.Hr. 

„Imnul Oxyrhyncus”, închinat Preasfintei Treimi, este cel mai vechi manuscris cunoscut până astăzi al unui imn creștin grec ce conține atât textul cântării, cât și notația muzicală originală, precizează www.aleteia.org. Scris spre sfârșitul secolului al III-lea d.Hr., manuscrisul este conservat actualmente în camerele de papirologie ale Bibliotecii Sackler din Oxford, Marea Britanie. 

Versurile imnului încep prin chemarea tăcerii spre lauda Preasfintei Treimi, această „tăcere” fiind un trop des întâlnit în imnologia greacă veche, fiind numită tradițional „liniște cosmică”. Iată traducerea textului: „Împreună, toți cei aleși ai lui Dumnezeu (…) [noaptea] și nici ziua (?) să tacă. Luminoasele stele să nu […], [Să tacă șuieratul vânturilor, izvoarele] tuturor râurilor repezi. În timp ce aducem cântare Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, toate puterile să răspundă amin, amin, tărie, laudă [și slavă în veci lui Dumnezeu], singurul dătător al tuturor lucrurilor bune. Amin, amin.”

Pr. Ioan-Aurelian Marinescu

Sursa: http://ziarullumina.ro



Comunicat oficial al Sfantului Sinod al Bisericii din Cipru despre fluiditatea de gen
 

Sfântul Sinod al Bisericii din Cipru s-a întrunit luni, 22 mai 2023, în ședință extraordinară, sub președinția Arhiepiscopului Ciprului PF Gheorghe și s-a ocupat de propunerea de lege care modifică Legea Codului Penal, cu adăugarea unui nou articol 233B: „Pseudo-terapii de conversie…”.

Sfântul Sinod rămâne fidel învățăturii Sfintei Scripturi care spune că Dumnezeu a creat două genuri: bărbat și femeie.

De asemenea, Sfântul Sinod spune că sexul este un dar dat de Dumnezeu oricărei ființe umane, care slujește misterul vieții.

Genul este determinat de fiziologia corpului uman și nu este un element de alegere, autodeterminare sau schimbare după bunul plac.

Biserica nu are și nici nu dorește să aibă posibilitatea de a-și impune poziția oamenilor.

Cuvântul evanghelic este clar: „Cine vrea să vină după mine…”. Totuși, ea își păstrează dreptul de a-și exprima o opinie și de a-i sfătui pe credincioși.

Modificarea Legii și introducerea articolului de mai sus în Codul Penal echivalează cu anularea dreptului la exprimare religioasă liberă și a credințelor poporului cipriot, care sunt protejate de articolele 18 și 19 din Constituția Republicii Cipru și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe baza acestui fapt, considerăm că:

a) libertatea religioasă a persoanei este încălcată și incriminată, libertate ce este garantată de articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede în mod clar exprimarea liberă și nestingherită a convingerilor religioase, „public sau privat, prin cult, prin predarea și practicarea îndatoririlor și ritualurilor religioase”.

b) se incriminează penal tradiția veche a Țării noastre, care dorește ca credincioșii, care se încredințează în mod liber îngrijirii pastorale a Bisericii, să recurgă la aceasta pentru consiliere.

c) se incriminează penal dreptul inalienabil al omului de a decide liber, de a alege și de a căuta, în cadrul legalității și libertății religioase, sprijin și îndrumare spirituală în chestiuni extrem de personale și sensibile, pentru care poate fi, în final, incriminat. El însuşi decide acceptarea lor sau nu.

Statul ar trebui să recunoască drepturile tuturor cetățenilor Republicii Cipru fără excepție. De asemenea, au aceste drepturi cetățenii care își practică credința, care este exprimată în regulile și doctrinele care au fost valabile de-a lungul veacurilor în Tradiția noastră ortodoxă grecească. Biserica nu poate fi forțată la tăcere de dragul globalizării și al așa-numitei „noi ordini mondiale”.

Dreptul cetățeanului de a-și exprima liber opiniile și alegerile sale de stil de viață este respectat de Constituție și de Legi. Ar trebui, totuși, să se reflecte în caracteristicile speciale, care reflectă etosul și valorile Bisericii și structura socială a statului cipriot, care este format din majoritatea creștinilor ortodocși.

Sub pretextul apărării drepturilor omului, un grup de oameni nu poate să-și impună altora modul lor de viață și nici munca de protejare a drepturilor omului nu ar trebui să servească intereselor politice sau de altă natură, de vânătoare a voturilor sau de afișare publică.

Biserica este mama tuturor fără excepție, ea nu critică sau condamnă. Este un refugiu către care ne întoarcem cu toții, pentru a găsi prin sfânta sa experiență spirituală și sfintele sale taine, sprijin, inspirație, consolare și întărire în luptele existențiale și presiunile psihologice cu care ne confruntăm.

Biserica poate coopera perfect cu oameni care nu au nicio credință religioasă sau referință metafizică și să împărtășească cu ei respectul pentru libertatea umană. „Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi” (In 8, 32).

Prin urmare, facem apel către membrii noștri din parlament să nu distrugă tot ce este sănătos în acest loc. Degenerarea spirituală a societății nu este cea mai bună soluție pentru un popor care luptă pentru supraviețuirea națională.

Dacă lumina Învierii lui Dumnezeu-Omul Iisus Hristos poate lumina inima omului, atunci poate și transforma întreaga persoană. Biserica mereu cu dragoste și smerenie se roagă pentru cel care se luptă și se pocăiește.

De la Sfântul Sinod al Bisericii din Cipru
Sfânta Arhiepiscopie a Ciprului,
22 mai 2023.

Sursa: Romfea.gr via http://www.chilieathonita.ro.



Meditatie - chilia Parintelui Proclu - Preot Nicolae Nicău

 

Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi nădăjdui spre Dânsul Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu. Lăudând voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi. (Psalmul 17,v: 1-4).

Nu este inteligent cine vorbește, ci cel care știe când să vorbească spune Avva Isaia. Am tăcut în mintea mea, m-am rugat, am meditat îndelung, la cele întâmplate de curând  la chilia Părintelui Proclu Nicău, unchiul și îndrumătorul meu, iar conștiința mi-a zis: mărturisește  adevărul, spune despre ceea ce știi că ai trăit și cum te-ai folosit cât erai în  chilia Părintelui  Proclu.

Acum mai bine de cinci decenii după groaznicul decret anti-ortodox si anti-monahal din 1959/nr.410, smerit, părintele Proclu pornea cu binecuvântarea și la îndrumarea Părintelui său duhovnic, Cleopa Ilie, în locurile de unde pornise demersul său ascetic-spiritual, în ținutul natal de la Mitocul Bălan, iar aici chiar în capătul satului, la margine de pădure, în apropierea unui șipot curgător ridicându-și cu mâinile sale o chilie, un loc de rugăciune în care să-și plângă păcatele și să se roage pentru lume.

În scurt timp aceasta va deveni pentru mulți, foarte mulți pelerini din Moldova dar și de pretutindeni, o oază de fericire și de mângâiere, de reculegere și meditație adâncă, dar și izvor de pocăință și smerită cugetare,  primind  prin sfatul și rugăciunile părintelui Proclu, răspunsuri  la marile întrebări și încercări ale vieții. Chilia devenise  pentru Părintele o arenă de luptă ascetică și un loc de întâlnire cu Dumnezeu dar și oază duhovnicească pentru pelerini.

Viața  monahală pură, smerită,  ortodoxă,  trăită  de părintele  Proclu în chilia sa,  a fost  o cale asumată; scopul căii a fost  atingerea păcii și îndumnezeirea. Pe această cale, chiar după ce părintele Proclu  mutându-se la Cer, mai aproape de Domnul, a părăsit această chilie,  pe calea virtuților, căderile, dușmanii mântuirii omului și schimbările se întâlnesc, există disprețuire față de cele sfinte, fructe ale nepriceperii, sterilitate și tristețe. Există  un mare și nespus regret,  plânsul dureros al inimii,  la pierderea prin mistuire în ziua de 2 iunie 2023, în jurul orei 16.00 a chiliei  regretatului părinte Proclu Nicău din satul Mitocu-Bălan, îndrumătorul, povățuitorul  și rugătorul nostru către  Atotmilostivul Dumnezeu.

Mărturisesc, și poate mulți creștini care au călcat pragul chiliei părintelui Proclu sunt în asentiment cu mine,  ca aceasta a fost o ante-camera a Împărăției lui Dumnezeu, un loc de sfințenie, de rugăciune neîncetată, de priveghere și meditație, de plângere a păcatelor dar și de arvunire a aleselor daruri ale Duhului Sfânt.

De ce a luat foc? Cine e vinovat? Punerea în scenă a unor lucruri închipuite și total neadevărate ca și  motiv al mistuirii chiliei ca și voință divină, constituie o totală  blasfemie și lipsă de respect față de un loc care, deși mistuit, ne îndeamnă la tăcere, la reflexie, la introspecție, la rugăciune.

Să ne rugăm ca  Atotputernicul Dumnezeu, prin mijlocirile rugăciunilor   Maicii Domnului și ale tuturor Sfinților Săi, să trimită asupra noastră Puterea Sfântă care să ne dea mângâiere și har în aceste clipe de cumpănă, ajutor și înțelepciune în luarea unor decizii din partea celor care administrează această oază de sfințenie, prin care pelerinul care a călcat pragul fostei chilii, dar și cel care doar a auzit de părintele Proclu Nicău, să poată într-un viitor cât mai apropiat, să găsească aici la Mitocul Bălan renăscut din cenușă și lacrimi, un locaș de rugăciune și de meditație lăuntrică, deschis permanent iubitorilor de Hristos, de sfințenie și monahism isihast.

(meditație, în urma mistuirii în data de 2.06.2023 a chiliei Părintelui Proclu Nicău de la Mitocul Bălan)



STIRI INTERNE - Iunie 2023
 
O copie după crucea Sfântului Constantin cel Mare adusă la Cluj-Napoca

Starețul Efrem Vatopedinul a sosit la Cluj-Napoca marți, 13 iunie, pentru o vizită în Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului. Cu acest prilej a fost adusă din Muntele Athos o copie după crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Arhimandritul Efrem Vatopedinul este însoțit în vizita la Cluj-Napoca de o delegație a Mănăstirii „Buna Vestire”, Vatoped, din Sfântul Munte Athos.  Monahii athoniți au adus cu ei o copie după crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, în care a fost inserată o părticică din Lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Crucea a fost dusă mai întâi la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde a avut loc primirea oficială a starețului athonit. Dele­gația a fost primită de preoții catedralei şi de Prea­sfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcop- vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, alături de credin­cioși greci, membri ai Uniunii Elene din România - filiala Cluj și de credincioşi români.

Cu acest prilej a avut loc o procesiune în jurul catedralei, din care au făcut parte cei doi ierarhi, sta­rețul Efrem și darul oferit de acesta comuni­tății clujene, anume copia după crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. În Catedrala Mitropolitană, Preasfințitul Părinte Benedict Bis­trițeanul a săvârșit o slujbă de Te Deum. Înaltpreasfințitul Mitropolit Andrei a mul­țumit starețului Efrem Vatopedinul și invitaților greci pentru darul oferit clujenilor şi i-a oferit principalului inițiator al acestei manifestări, Silviu Mincu, Ordinul „Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin”. Arhimandritul Efrem Vatopedinul a elogiat personalitatea părintelui Dionisie de la Colciu, român de origine, care i-a fost părinte duhovnicesc, dar și un „prieten al lui Dumnezeu”, şi a lăudat evlavia pelerinilor români față de Sfântul Munte Athos, apoi le-a oferit celor doi ierarhi, Înaltpreasfințitului Mitropolit Andrei și Prea­sfin­țitului Episcop Părinte Benedict Bistrițeanul, câte un engolpion și o cruce pectorală, confecțio­nate în atelierele Mănăstirii Vatopedu. În Sala Auditorium Maximum a Universității „Babeș-Bolyai”, stare­țul Efrem Vatopedinul a susținut o conferință publică și a lansat cartea „Din universitatea Pustiei - Omilii ale Arhimandritului Efrem Vatopedinul”. Starețul Efrem Vatopedinul a precizat că „Sfântul Munte este un loc prin excelență dedicat liniștii, isihiei” şi i-a îndemnat pe cei pre­zenți să fie mulțumitori. „Să-I mulțumim lui Dumnezeu că suntem mădulare ale Bisericii Ortodoxe, că suntem îndreptățiți să gustăm din veșnicie”, a precizat starețul athonit, arătând că „Hristos este totul și doar având această conștiință putem să pregustăm veșnicia”. După conferință, invitatul a răspuns întrebărilor venite din public. Evenimentul a fost organizat de Mitropolia Clujului, Maramu­reșu­lui și Sălajului, în colaborare cu ASCOR Cluj-Napoca, Asociația „Prietenii Bisericii Studenților” și Universitatea „Babeș-Bolyai”. - Ziarul Lumina

Un deceniu de campanie „Donează sânge, salvează o viaţă!”

La un deceniu de existenţă a campaniei „Donează sânge, salvează o viaţă!”, în Palatul Patriarhiei din Capitală a avut loc un eveniment aniversar cu participarea a numeroşi voluntari, medici, donatori, reprezentanţi ai instituţiilor beneficiare şi partenere. Evenimentul a marcat şi Ziua Mondială a Donatorului de Sânge. În perioada aprilie 2013 – iunie 2023 au avut loc 36 de ediții ale campaniilor de donare de sânge și s-au colectat 23.000 litri de sânge de la peste 50.000 de donatori.

S-au împlinit 382 de ani de când au fost aduse la Iași moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva

În data de 13 iunie 1641 au fost aduse la Iași moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva ca dar al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol pentru generozitatea domnitorului Vasile Lupu al Moldovei faţă de această Patriarhie. Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci. La Iași, pe 13 iunie, au fost întâmpinate de Vasile Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. Moaștele au rămas în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu, până în 1889 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iași. De-a lungul anilor, Sfânta Parascheva a devenit ocrotitoarea spirituală a Moldovei și cel mai popular sfânt cu moaște la noi în țară. Zeci de mii de credincioși merg la Iași, anual, de sărbătoarea Sfintei Parascheva generând cel mai mare dintre pelerinajele ortodoxe din România. - Basilica

Osemintele lui Anton Pann au fost reînhumate cu cinste

Osemintele protopsaltului Anton Pann au fost reînhumate marți într-un mormânt nou la parohia bucureșteană „Sf. Stelian – Lucaci”. Cultura noastră îi datorează numeroase cărți de muzică bisericească tipărite în limba română. „A fost cântăreț la o mulțime de biserici din București, a cântat la o mulțime de mănăstiri din Țara Românească și Transilvania, a scris enorm pentru perioada în care a trăit și a fost deopotrivă celebru în muzica bisericească pe care, la dorința Mitropolitului Dionisie Lupu, a transpus-o în grai românesc, el fiind cooptat într-o comisie specială desemnată de mitropolit, deși avea atunci vârsta de doar 23 de ani”, a amintit Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, care a oficiat Sfânta Liturghie și slujba reînhumării la biserica bucureșteană unde Anton Pann a cântat în ultima parte a vieții.

Patriarhia Română a trimis un transport umanitar în ajutorul persoanelor afectate de cutremurul din Siria

Patriarhia Română a trimis la data de 5 iunie un transport umanitar în Siria pentru a sprijini persoanele afectate de cutremurul din februarie. Ajutoarele au fost încărcate într-un avion al Forțelor Aeriene Române care a decolat de pe Aeroportul Otopeni cu destinația Beirut. Pachetele cu ajutoare conțin tensiometre, glucometre, lapte praf, conserve, saltele și alte materiale de primă necesitate. Valoarea transportului se ridică la 260.000 de lei. Preotul Ciprian Ioniță, Consilier patriarhal coordonator al sectorului social-filantropic al Patriarhiei Române, însoțește transportul către Siria și în cursul zilei de miercuri se va întâlni cu reprezentanții Patriarhiei Antiohiei și ai Crucii Roșii Libaneze. „Această acțiune face parte campania «Ajută cu bucurie». La inițiativa Părintelui Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat o colectă pentru persoanele afectate de cutremurul din Turcia și Siria. Am luat legătura cu reprezentanții Patriarhiei Antiohiei care ne-au solicitat anumite produse de care ei au avut nevoie”, a declarat Părintele Ciprian Ioniță. Ajutoarele din transportul de miercuri au fost colectate prin campania „Ajută cu bucurie” a Patriarhiei Române desfășurată în perioada 11 februarie – 4 martie.

 

Linkuri la știri

Pr. Dorin Demostene Iancu, recenzie la Cartea lui Oliver Schmitt despre Biserica Ortodoxă Română - Basilica
Sfântul Antimis nu arde! - Basilica


STIRI EXTERNE - Iunie 2023
 
REP. MOLDOVA: 82 de ani de la începutul deportării basarabenilor de către sovietici

În noaptea de 12 spre 13 iunie s-au împlinit 82 de ani de la începutul deportărilor staliniste prin care zeci de mii de basarabeni și nord-bucovineni, familii întregi, au fost deportați în lagăre de muncă forțată situate în principal în Siberia și Kazahstan. Erau considerați anti-sovietici și deportați nu doar cei cu activitate politică de opoziție față de regimul bolșevic, ci și întregi categorii sociale, cum ar fi preoții, primarii, învățătorii, moșierii, comercianții, polițiștii, jandarmii. „E o rană a neamului nostru greu de vindecat. Trecutul în care bunicii sau părinții noștri au fost duși la muncă silnică sau au fost uciși pentru ceea ce erau, și nu pentru că ar fi comis ceva, ne doare și azi. Unicul mod de a le onora memoria este să ne opunem din răsputeri unor asemenea crime împotriva libertății și dreptului la viață”, a transmis marți Maia Sandu, Președinta Republicii Moldova. Mulți au murit pe drum, din cauza condițiilor inumane din trenurile cu care au fost transportați. Capul familiei era arestat, izolat de soție și copii și dus într-un lagăr de muncă forțată, iar ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan, unde nu erau în detenție, dar erau nevoiți să-și câștige traiul făcând munca pe care le-o dădeau autoritățile. Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai. La sfârșitul lunii trecute, Muzeului de Istorie și Etnografie din Mereni, Republica Moldova, a inaugurat o expoziție într-o locație inedită: un vagon de marfă producție sovietică, același model cu cel folosit la deportarea basarabenilor. Expoziția se intitulează „Basarabenii în gulag: destine frânte din colecțiile Agenției Naționale a Arhivelor”. Basarabenii și nord-bucovinenii au trecut prin trei valuri de deportări: în 1941, în 1949 și în 1951. - basilica

REP. MOLDOVA: Ludobusul Misiunii Diaconia va ajunge cu activități distractive și educative la copiii din 15 localități 

Ludobusul Misiunii Diaconia a ajuns săptămâna trecută în primul din cele 15 sate basarabene de pe lista Mitropoliei Basarabiei. Young Diaconia Chișinău, voluntarii Misiunii Sociale Diaconia, au organizat activități pentru zeci de copii beneficiari ai Centrului Comunitar din Săseni, Republica Moldova. Cei mici au participat la jocuri în aer liber, ateliere de creație, dar și la activități de educație non-formală realizate în colaborare cu compania Premier Energy. „Acest proiect este unul inedit pentru că nu are loc în clasă, dar totul are loc prin joc, copiii nici nu-și dau seama că în acest mod învață o regulă de securitate. Să nu se urce pe pilonii de electricitate, să nu atingă un cablu electric”, a subliniat Veronica Moraru, reprezentant Premier Energy, potrivit TVR Moldova. Proiectul Ludobus este destinat copiilor din zonele defavorizate, care au acces limitat la jocuri și activități extrașcolare. Misiunea Socială Diaconia este organizația caritabilă a Mitropoliei Basarabiei.

EGIPT: S-a reunit Comisia mixtă internațională de dialog teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică 

Întrunirea Comisiei mixte internaționale de dialog teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică are loc în perioada 1-8 iunie în Alexandria, Egipt. Evenimentul este găzduit de Patriarhia greacă ortodoxă a Alexandriei. Delegația Bisericii Ortodoxe Române prezentă la eveniment este formată din Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, și Pr. Conf. Univ. Patriciu Vlaicu. În cadrul acestei sesiuni a dialogului este analizat raportul dintre Sinodalitate și Primat în mileniul al II-lea. Comisia abordează această perioadă din perspectiva tematicii stabilite pentru a avea o înțelegere comună a modului în care realitățile din cele două părți ale creștinătății au evoluat și care sunt învățăturile care pot fi obţinute pentru valorizarea sinodalității în cadrul căreia se manifestă primatul. Întâlnirea anterioară a Comisiei mixte internaționale de dialog teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică a avut loc la Chieti, Italia, în perioada 15-21 septembrie 2016. Comisia amintită s-a întrunit pentru prima dată în anul 1980, în insula Patmos.

AUSTRIA: Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei a slujit cu Patriarhul Serbiei la Viena

În perioada 8-11 iunie, Patriarhul Porfirie al Serbiei s-a aflat într-o vizită oficială în Austria. Programul vizitei a inclus întâlniri cu credincioșii sârbi, cu autorități austriece de stat și locale dar și cu reprezentanții Bisericilor Ortodoxe surori. Sâmbătă, Patriarhul Serbiei a sfințit o capelă construită pe locul lagărului de concentrare din Mauthausen, unde au murit peste 8.000 de soldați sârbi în timpul Primului Război Mondial. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentă de către Mitropolitul Serafim al Germaniei, Europei Centrale și de Nord care a dat curs invitației venite din partea episcopului sârb al locului, Preasfințitul Andrei (Cilerdzic), se precizează pe site-ul oficial al Mitropoliei. Înaltpreasfinția Sa a slujit duminică alături de Patriarhul Porfirie la Sfânta Liturghie oficiată în apropiere de biserica sârbă din Viena închinată Acatistului Maicii Domnului. Evenimentele au oferit ierarhului român prilejul unor întrevederi cu Cardinalul Christof Schönborn, cu nunțiul papal din Austria și cu alte personalități politice și religioase. În cadrul dineului, Patriarhul sârb Porfirie i-a acordat Cardinalului Christoph Schönborn cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Sârbe: Gradul de aur al „Ordinului Sfântul Sava”, ca mulțumire pentru ajutorul acordat comunității sârbe prin oferirea a două lăcașuri de cult. În cuvântul de mulțumire, Cardinalul a evocat legătura deosebită pe care o are cu Biserica Ortodoxă, mai ales datorită întâlnirii providențiale cu marele teolog român Andrei Scrima. De asemenea, și-a exprimat grija deosebită pe care o are față de comunitățile ortodoxe, care au nevoie de locașuri de cult în care să poată sluji și păstra credința. Alături de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim au fost invitați Pr. Nicolae Dura, Vicarul administrativ al Austriei, Pr. Emanuel Nuțu, consilier cultural al Arhiepiscopiei și Pr. Ioan Moga, protopop pentru Viena, Austria Inferioară și Burgenland. - basilica

SPANIA: Prima ediție a festivalului de toacă „Cântecul toacei, Cântecul lemnului”

Asociația pentru tineret Nepsis a organizat săptămâna trecută prima ediție a festivalului de toacă intitulat „Cântecul Toacei, Cântecul Lemnului” în protopopiatul Madrid – Sud, din Spania. Evenimentul a fost desfășurat în colaborare cu Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei. Gazda evenimentului a fost Parohia „Sfânta Muceniță Eulalia de Merida” din San Martin de la Vega. De asemenea, cântecul toacei a fost acompaniat de prezentarea portului tradițional românesc.

 

Linkuri la știri:
A ars biserica celei mai vechi parohii românești de pe continentul american: PS Ioan Casian cheamă la rugăciune - Basilica
Misiunea de propovăduire este pe umerii tuturor celor botezați: Sinodul Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale - Basilica

 

 



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant
 

Înălțarea Domnului la cer este sărbătoarea care încheie perioada pascală începută la Înviere și prefigurează următorul mare eveniment, Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea. Deoarece ziua ei de prăznuire cade întotdeauna în mijlocul săptămânii, prin aceasta, neprimind aura doxologică a unei sărbători duminicale, Înălțarea Domnului nu are locul binemeritat în conștiința cinstitoare a credin­cioșilor. Asta și deoarece peste 10 zile Biserica slăvește prin slujbe și rugăciuni speciale Pogorârea Duhului Sfânt.

În narativul biblic, Înălțarea Domnului are un rol special fiind văzută ca o desăvârșire a Învierii. Domnul Hristos înviat spune Mariei Magdalena: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17). Aceste cuvinte arată două lucruri, că trupul înduhovnicit al lui Hristos era într-o etapă intermediară, iar că Înălțarea este evenimentul prin care trupul Domnului se împăr­tășește deplin de slava și puterea dumnezeiască.

Înălţarea Domnului este relatată de două ori de Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 24 al Evangheliei sale şi în capitolul 1 al cărţii Faptele Apostolilor. Cu toate că Sfântul Luca se referă la acelaşi eveniment, în cele două naraţiuni face anumite diferenţe care exprimă propria interpretare teologică a acestui act mântuitor. În capitolul 24 al Evangheliei, Sfântul Luca pune, din punct de vedere cronologic, Înălţarea Domnului la sfârşitul zilei Învierii, al primei zile a Paştilor. Evanghelistul spune că Domnul Iisus înviat S-a arătat în mijlocul Ucenicilor Săi, i-a încredinţat de Învierea Sa, înlăturându-le orice urmă de îndoială: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am…”. Apoi, Domnul i-a dus afară pe Ucenici spre Betania şi, „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Tot Evanghelistul Luca scrie în capitolul 1, din cartea Faptele Apostolilor, că Mântuitorul „S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătân­du-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”. În această ultimă relatare avem exprimată învăţătura adoptată şi mărturisită de Biserică. Înălţarea Domnului a avut loc la patruzeci de zile după Paşti, când Domnul, prin repetate arătări, i-a încredinţat pe Apostoli de realitatea Învierii. Această diferență dintre cele două infor­mații arată două poziționări teologice ale Sfântului Apostol Luca.

În Evanghelia sa, Sfântul Luca leagă foarte mult Învierea de Înăl­ţare, le apropie până acolo încât le aşază în aceeaşi zi, pentru că Învierea din morți are în sine întregul conținut al Înălțării Domnului la cer. Pentru Sfântul Luca, Înălţarea, adică întoarcerea Fiului în sânurile Tatălui cu firea umană asumată, trecută prin moarte şi înviere, îndumnezeită prin Harul dumnezeiesc, a avut loc în acelaşi timp cu Învierea din morţi, când trupul transfigurat de puterea Duhului Sfânt a trecut la o nouă condiţie eshatologică, plin fiind de slava Dumnezeirii. Conform acestei interpretări teologice, Sfântul Luca aşază în Evanghelia sa Învierea şi Înălţarea în aceeaşi zi.

În cartea Faptele Apostolilor, Luca spune că Domnul S-a înălţat la cer după patruzeci de zile, pentru că insistă asupra procesului de formare a Ucenicilor ca martori ai Învierii şi propovăduitori ai ei în lume, funcţie care, călăuzită de lucrarea Duhului Sfânt, va duce la răspândirea Bisericii. Perioada de patruzeci de zile când Domnul înviat S-a arătat a condus la transformarea lăuntrică a Apostolilor pentru a fi mărturisitori direcţi ai Mântuitorului Iisus Hristos şi ai Învierii Sale. Nu înseamnă că Apostolii şi Ucenicii au căpătat o cunoaştere informativă despre Înviere, ci, în mod deplin şi direct, au făcut experienţa Învierii Domnului prin întâlnirile cu Iisus Hristos înviat. Mărturia Apostolilor despre Domnul Hristos înviat a devenit temelie a Bisericii.

Prin urmare, cele patruzeci de zile de la Înviere până la Înălțare sunt perioada pregătirii noastre, a transformării lăuntrice, spre a fi capabili să primim cu adevărat în mod duhovnicesc Învierea Domnului. Cele patruzeci de zile sunt și un simbol al perioadei istorice pe care Biserica o străbate până la cea de a doua Venire a Domnului, precum ne învață Îngerul de la Înălțare: „Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11).

Înălțarea este legată și de cuvintele tainice ale Domnului Iisus Hristos rostite de după Înviere: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). Acestea arată că firea umană a lui Hristos primește putere asupra întregii creații, prerogativ ce aparține Dumnezeirii. De asemenea, ni se arată că harul de care se împăr­tășește omul trece prin firea umană a lui Hristos și este nedespărțit de aceasta. Trupul lui Hristos înviat și înălțat devine un punct de iradiere a Harului și slavei dum­nezeiești, iar la noi acest Har ajunge cu pecetea Dumnezeu-Omului. Această realitate aruncă o lumină deosebită asupra întregii noastre existențe. Nu suntem singuri în drumul nostru către Dumnezeu, ba mai mult, suntem ajutați de Dumnezeu-Omul pentru că harul pe care îl primim nu este ceva străin de noi, nu este ceva care să ne înfricoșeze sau să ne cople­șească. El poartă pecetea firii umane îndumnezeite a lui Hristos, el trece prin trupul înviat și înălțat al Domnului. El izvorăște din Cineva care este în același timp Dumnezeu și Om. Acest adevăr este într-adevăr foarte consolator pentru om, dar în același timp este și înfricoșător pentru că el cheamă la responsabilitate.

Înălțarea Domnului și Parusia sunt înveșmântate în autoritatea și slava Domnului Hristos. Acestea trimit la judecata universală care va avea loc la Parusie. Icoana lui Hristos înălțat la ceruri este identică cu Icoana lui Hristos Cel care va veni să judece lumea: pe norii cerului, cu slavă și putere multă, înconjurat de Sfinții Îngeri. Conți­nutul acestei judecăți este legat de umanitatea lui Hristos, este o punere în act a cuvintelor „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”. Cuviosul Sofronie Saharov spune aceste cuvinte despre judecată: „Tatăl… toată judecata a dat-o Fiului, pentru că El este Fiul Omului. Dar în ce constă această judecată? În aceea că El a arătat faptul că omului îi stă în putere să păzească porunca Tatălui în orice fel de situaţii s-ar afla în lumea aceasta. Nu avem nicio îndreptăţire să facem trimitere la neputinţa noastră «omenească». Asemenea Lui, cei care L-au urmat pe Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, au primit dreptul de a judeca, împreună cu El, lumea: «Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea?» (I Cor. 6, 2). Apostolul Petru I-a spus Domnului: «Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce, oare, va fi nouă?» Iar Iisus le-a zis: «Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la învierea lumii, când Fiul Omului va şedea pe Tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel»” (Matei 19, 27-28).

Marius Nedelcu 

Sursa: http://ziarullumina.ro



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Eu nu suport sa dau bani la popi - Neo-Ortodoxia

 

– Eu nu suport să dau bani la popă, adică ei ar trebui să facă asta gratis, doar vorbesc de Dumnezeu, sunt oamenii lui Dumnezeu… Şi oricum toate babele alea în Biserică şi mirosu’ ăla de tămâie…Nu pot să stau acolo. Asta cu Dumnezeu mi se pare oricum o idee învechită.

Daaaar te duci la conferinta despre Conştiinţa totală de sine, despre Iubirea din inima ta, despre Vibraţia universului,  despre Conexiunea energetică cu lumina cosmică, despre Experienţa mistică a meditaţiei şi plăteşti bilet de 350/400 de lei.

Păi ce ai făcut, Gigele? În Dumnezeu nu crezi că e învechită treaba, adică e cu cărţi d-alea vechi, cu spovedanie, cu lumânări, cu tămâie….chestii învechite, dar te duci să vorbească unu’ la microfon (şi te cheamă şi pe tine să spui ce experienţe ai trăit, ce ar trebui să faci, etc….seamănă mult cu spovedania, nu?) şi despre cum are o stare de împlinire când se conectează cu vibraţiile din univers şi aprinzi beţişoare parfumate ca să poţi să stai cu ochii închişi şi să te conectezi şi tu cu cine ştie ce mare spirit al universului energetic dubios….care vibrează cu Sfinxul şi Babele (în definitiv nişte pietre, frate, pietre…). 

Nu mai pupi Moaşte că asta e pentru babe, dar freci lumea pe spate ca să te poti conecta, stai cu palmele în sus prin cine ştie ce locuri, că simţi tu că acolo te încarci şi îmbrăţişezi copaci, pietre, nu mai stai în genunchi, te întinzi pe jos ca să primeşti iubirea planetei. Trainerul ala nu mai e dubios, nu mai e ca popa…pe interes….ăla o face pentru tine, te ajută să conectezi chakrele şi … cardul prin plata online. 

Şi nu mai asculţi ce vorbeşte popa o jumătate de oră despre diavol şi Dumnezeu, asculţi pe Igor/Feodor/David cum povesteşte 6 ore despre vampirii energetici întâlniţi care îţi fac rău şi nu te lasă să vibrezi la frecvenţe înalte, şi despre cum să stai şi să asculţi pietrele, frunzele, copăceii, gărgăriţele, să te conectezi la univers şi să te încarci cu energie pozitivă din zâmbetul copiilor, punându-le mâna pe cap (şi ăia brusc încep să plângă şi să se uite urât la tine). 

Popa vorbeşte tâmpenii când spune că trebuie să îţi iubeşti semenii ca pe tine însuţi, dar trainerul e foarte open-minded când spune că trebuie să acceptăm pe toată lumea şi să transmitem numai iubire în univers că asta vom primi înapoi. Ce adevăr grăieşte domnu’ trainer, nu m-am gândit la asta!

Hai că te-ai tâmpit definitiv…pardon, conectat! Dar eşti un tâmpit modern şi super vibraţional! Deci n-am să îţi spun ,,Doamne ajută!”, am să îţi urez ,,să vibrezi conectat la cele mai înalte sfere energetice primind înapoi ceea ce dai în acest univers cosmic plin de fiinţe iluminate şi karmice!”, că asta nu e penibil. - Alex  Andru, Sursa: Facebook – Teodor Ciurariu

 

Neo - Ortodoxia - Preot Ioan Istrati

Pentru edificarea noii ordini mondiale globaliste, trebuie dat afară Dumnezeu din creație. Pe diavol îl arde cumplit prezența lui Dumnezeu și a oamenilor Lui. Biserica Ortodoxă e singurul spin în fața noului antihrist, căci propovăduiește familia, credința, viața, nașterea de prunci, fecioria, abstinența, virtutea, trezvia, moralitatea, umanitatea, viața veșnică.

Globalismul vrea exact opusul: concubinajul, necredința, sincretismul, avortul, moartea, păcatul legiferat, desfrânarea, patima, somnolența tâmpă, transumansmul, imoralitatea, iadul.

E un război pe viață și pe moarte pentru sufletele oamenilor, anesteziate cu plăcere, comoditate, abundență, pentru a fi ucise veșnic de demonul mâncător de oameni.

Pentru clădirea acestei anomalii antihristice, profeții noii ordini au nevoie de o neo-ortodoxie: sincretică, universalistă, ecumenistă, diversă, tolerantă, globalistă.

Trebuie eradicate dogmele, conștiința păcatului, a demonului, vina, pedeapsa, responsabilitatea pentru moarte, noțiunea de crimă.

Statele infernale au nevoie de popi docili, benevolenți, ritualiști, inclusivi, toleranți cu mizeria, filosofarzi ai nimicului, gongorici aliturgici, judecători aspri ai Jertfei, vrăjmași ai ascezei, cu dispreț față de canoane, zâmbitori, obsedați de fațadă, atârnați politic prin donații.

Spovedania e o suliţă înfiptă în inima păcatului. Trebuie terfelită, înlocuită cu surogate, compromisă prin popi pofticioși, edulcorată, extirpată de lacrimi și de durerea uciderii aproapelui.

Împărtășania e uciderea morții veșnice prin Sângele lui Dumnezeu. Ea trebuie amânată, dată în lingurițe de plastic care se aruncă, golită de sens, compromisă de frică cretină de virusuri, decăzută la statutul de simbol, ca la “frații” protestanți.

Botezul e intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. El trebuie descărnat de scufundare, împopoțonat cu ursuleți, vociferat și acoperit de mieunat de minijoupe, ori respins de-a binelea de idolatrii raționalismului găunos.

Cununia ca unire în Dumnezeu între bărbat și femeie prin iubire născătoare de prunci trebuie parazitată de uniuni sodomice, de perversiune ființială, de surogate pătimașe, de obsesia transformării ființei umane în organ sexual.

Preoția ca legătură de Sânge cu Dumnezeu în Taine trebuie terfelită, atacată mereu, ridiculizată, lipită de obsesia banilor, omorâtă prin defăimare și lipsă de vocație.

Monahismul ca jurământ al Evangheliei trebuie eradicat, umplut cu venetici fără vocație, decapitat de elite duhovnicești, golit de duhovnici mari, nu mai zic…

Să rămânem până la moarte în vechea Ortodoxie.



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sinoadele care au formulat Crezul - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 
În fiecare zi când rostim rugăciunile dimineţii, citim şi Crezul. Când participăm la Sfânta Liturghie, mărturisim împreună cu ceilalţi creştini prezenţi la slujbă Simbolul credinţei, sau Crezul. Dacă vrem să știm când şi unde a fost alcătuit textul Crezului și pentru a oferi un răspuns pertinent la această întrebare, trebuie să mergem în secolul al 4-lea, când s-au desfăşurat primele ­două Sinoade Ecumenice: Niceea (325) şi Constantinopol (381).

La aceste sinoade a toată lumea creştină s-au formulat cele 12 articole ale Simbolului credinţei, sau Crezul. Primele 7 la Sinodul I Ecumenic şi celelalte 5 la Sinodul II Ecumenic.

Pentru a înţelege importanţa acestor articole de credinţă pe care le mărturisim prin Simbolul credinţei trebuie să ne aplecăm asupra istoriei celor două Sinoade Ecumenice din secolul 4. Mai ales că în Biserica Ortodoxă, luni, 22 mai, i-am sărbătorit pe Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul II Ecumenic, iar Duminică (a şaptea după Paşti), 28 mai, îi vom cinsti pe Sfinţii Părinţi care au participat la primul Sinod Ecumenic.

Veacul al 4-lea din istoria creştinismului este fundamental pentru definirea ortodoxiei credinţei, care are ca rezultat mărturisirea ei sintetică prin Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, cunoscut de toată lumea sub numele de Crez.

După ce creştinii au primit libertatea de a practica credinţa lor între graniţele Imperiului Roman, în anul 313, s-au confruntat cu problemele ridicate de învăţăturile greşite, dintre care cea mai cunoscută a fost cea a lui Arie, care propovăduia că „Fiul lui Dumnezeu ar fi făptură, născut din nefiinţă, şi că s-ar găsi departe de dumnezeiasca vrednicie” (Sinaxar).

Erezia lui Arie a provocat tulburare între creştinii din Imperiul Roman, ceea ce l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare să convoace primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325. Lucrările sinodului au început la 20 mai şi s-au desfăşurat până la 25 august. La şedinţa de deschidere şi la cea de închidere a sinodului a participat şi împăratul, care se considera „împreună-slujitor cu episcopii” şi „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara Bisericii” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin).

„Actele sinodului nu s-au păstrat. Acest lucru este confirmat de opera Sfântului Atanasie cel Mare, în care Sfântul Părinte recurge la memorie pentru a descrie evenimente petrecute în timpul sinodului, sau cuvinte rostite de către susţinătorii ori criticii învăţăturii ariene” (Eiríni Artémi, Epoca lui Constantin cel Mare, pemp­tou­sia.ro).

La capătul a îndelungate dezbateri teologice, majoritatea episcopilor prezenţi la sinod au mărturisit că Domnul nostru Iisus Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl. Adevăr dogmatic pe care-l afirmăm, datorită lor, până astăzi prin Simbolul de credinţă-Crezul: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”.

Primul Sinod Ecumenic a condamnat persoana şi erezia lui Arie, a formulat primele dogme ortodoxe, sintetizate în primele 7 articole ale Crezului, a stabilit modul în care se calculează pascalia, a alcătuit 20 de canoane care prevăd dispoziţii legate de organizarea şi disciplina bisericească.

Conform tradiţiei, la acest sinod au participat 318 Părinţi care sunt reprezentaţi în iconografia bisericească avându-l în mijlocul lor pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Între aceşti Sfinţi Părinţi prezenţi la Niceea amintim doi Sfinţi cunoscuţi de toţi creştinii ortodocşi: Sfântul Nicolae şi Sfântul Spiridon.

Biserica îi cinsteşte pe aceşti Sfinţi Părinţi în Duminica a 7-a după Paşti, preamărind ortodoxia credinţei lor: „Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; care purtând haina adevărului, cea ţesută din Teologia cea de sus, drept învaţă şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (Condac).

După aproape 6 decenii, episcopii creştini din Imperiul Roman au fost chemaţi de împăratul Teodosie cel Mare la Constantinopol pentru a participa la cel de-al doilea Sinod Ecumenic. „Acest sinod urma să pună definitiv capăt învăţăturii ariene (condamnându-l pe Eunomie) şi să condamne învăţătura eretică a lui Apolinarie şi a susţinătorilor lui Macedonie. La sinod au luat parte 150 de episcopi” (Eiríni Artémi, Consolidarea creştinismului, pemptousia.ro).

Sinodul s-a deschis la începutul lunii mai 381 şi s-a desfăşurat până la 9 iulie acelaşi an. Au fost date 7 canoane şi s-au alcătuit ultimele 5 articole ale Crezului. Aici s-a stabilit învăţătura ortodoxă legată de cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi: Duhul Sfânt. În urma hotărârii dogmatice a acestui sinod, noi mărturisim în credinţa noastră: „întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci” (Simbolul credinţei-Crezul).

A fost condamnat Sabelie pentru erezia lui antitrinitară şi alături de el Apolinarie de Laodiceea şi erezia lui hristologică. Totodată, a fost condamnată şi învățătura greșită a pnevmatomahilor, care nega Dumnezeirea Duhului Sfânt şi consubstanţialitatea şi egalitatea Lui cu Tatăl şi Fiul.

Dogmele alcătuite la primele Sinoade Ecumenice sunt mărturisite sintetic prin Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan pe care majoritatea credincioşilor îl cunosc sub numele de Crez. Atunci când rostim acest Simbol de credinţă, să ne amintim şi de Sfinţii Părinţi care l-au alcătuit şi să-i cinstim ca cei ce au mărturisit „Treimea cea una, neschimbată după fiinţă şi după Dumnezeire”.

 

Sursa: http://ziarullumina.ro




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Omul in rugaciune, in genunchi - Dr. Stelian Gomboş
 
Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”!...

Pentru foarte mulţi dintre noi cei aşa zişi credincioşi a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată (de fapt ar trebui pentru toată viaţa) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reuşim să ne facem suficient timp!...

Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă, foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ!...

În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale.

„Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”.

Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social.

Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Dumitru Stăniloae în aceeaşi lucrare – el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

Altfel spus, o trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.

Cu alte cuvinte, într-o societate care ne hrăneşte cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic”, „gândeşte liber”, „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.

De multe ori, poate că ne-am întrebat de ce bunicile noastre se rugau în genunchi în biserică, dar şi acasă. În faţa candelei pâlpâitoare şi a icoanei afumate, rugăciunea lor trecea dincolo de lumea aceasta. O rugăciune simplă, neştiutoare, o adevărată anafora populară. Ce dădea acestei rugăciuni o notă distinctivă? Tocmai faptul că se făcea în frângerea genunchilor, chip al frângerii interioare a inimii.

Bunica nu auzise niciodată de grecescul „metanoia” sau de practici isihaste şi curente filocalice. Însă, ştia bine un lucru: rugăciunea nu se face decât în genunchi, în stare de smerenie şi de cucernicie, de linişte şi de împăcare cu Dumnezeu. Pentru bunicile noastre, a îngenunchea nu era o povară – ci un mare privilegiu.

Îngenuncherea la rugăciune este o notă caracteristică religiei creştine. Iudeii contemporani Mântuitorului Iisus Hristos obişnuiau să se roage stând în picioare la sinagogă sau la colţul străzii, pentru a-şi etala pietatea. Spre deosebire de această stare, Însuşi Mântuitorul a îngenuncheat la rugăciunea din grădina Ghetsimani şi Maica Domnului a îngenuncheat lângă Crucea Fiului ei. Sfântul Ştefan a căzut în genunchi înainte să moară ca martir (Fapte 7,60), iar Apostolul Petru a îngenuncheat lângă trupul Tavitei „şi, rugându-se a înviat-o”. (Fapte 9,40). Acestea sunt exemple dumnezeieşti şi argumente istorice în favoarea rugăciunii îngenuncheate. Însă, mai presus de a fi o practică istorică, a îngenunchea este legat de starea noastră de spirit. De multe ori, simţim că avem nevoie să stăm în genunchi. Ceva, o putere necunoscută, un imbold, o taină şi o minune ne pun în genunchi.

Într-o societate care ne hrăneşte cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic” „gândeşte liber” „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă în fiecare. Suntem mai mult sau mai puţin conştienţi de această scânteie, dar ea pâlpâie, indiferent de cât de mult vrem noi să o stingem. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.

Un bun exemplu în acest sens este povestirea unei actriţe din Statele Unite ale Americii, un suflet care, după multe căutări, a aflat pacea stând în genunchi – lângă zidul unei mănăstiri ortodoxe. Mary McCann era un om de succes pe Broadway, un tânăr talent în plină ascensiune. Avea spectacole, faimă, bani şi o viaţă de vedetă. Schimbarea a avut loc în momentul în care a cunoscut o trupă de teatru din România. A fost fascinată de aceşti oameni care, deşi veneau din estul sărac al Europei, aveau ceva aparte. O lumină în ochi. „Ce au ei şi nu am eu?”, s-a întrebat. Răspunsul a fost simplu: „Vino şi vezi!” - aşa cum i-a spus Sfântului Apostol Andrei chiar Mântuitorul Iisus Hristos, când l-a chemat la apostolie.

Nu ştie bine cum s-a trezit în avionul de Bucureşti. I-a plăcut ce a văzut, dar nu era cu nimic diferit faţă de ceea ce găsise şi în alte călătorii. Asta, până când „am ajuns în lumea mănăstirilor din Moldova şi Bucovina. Stând tăcut în umbra adâncă a Mănăstirii Văratic, genunchii mi s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit îngenuncheată în acel pământ binecuvântat. Pe obraz îmi curgeau lacrimile. Totul a început să se schimbe în mine. Stând în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nu ştiam că pot plânge. Simţeam că mi se frânge coşul pieptului de câte ori încercam să înţeleg ceva… inima mea îşi depăşea limitele, revărsându-se în afară…” (Actorii şi credinţa, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 119-123).

Era un om care nu a mai stat, niciodată până atunci, în genunchi. O persoană asemenea nouă, cu griji, nevoi, întrebări şi îndoieli. Zice un sfânt contemporan, Nicolae Velimirovici, că diferenţa dintre ortodoxul balcanic şi sofisticatul om occidental este faptul că primul ştie să îngenuncheze la rugăciune. Ştie că a sta în genunchi, de vorbă cu Dumnezeu, este semn al smereniei şi al pocăinţei pentru păcatele sale, al recunoaşterii imperfecţiunilor proprii. Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa. Apoi, ridicându-se, se smulge din viaţa de până atunci, spre o nouă viaţă. Prin îngenunchere, omul coboară în mod voluntar în ţărâna din care a fost făcut, predându-şi viaţa în voia lui Dumnezeu. Aşa ne arată şi Sfântul Isaac Sirul, că „de fiecare dată când ne plecăm genunchii, arătam cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”.

În încheiere, voi sublinia încă odată că, prin rugăciune omul în genunchi păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi a morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului.   

Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei din urmă, neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui.

Rugăciunea și, mai ales, rugăciunea rostită în genunchi, este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!...        

 

 

 

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Ioan Rusul, sfantul cinstit si de musulmani
 

În data de 27 mai a fiecărui an, creștinii ortodocși de pretutindeni cinstesc cu mare evlavie pe Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul, prizonierul de război, robul îngrijitor de vite, ajuns astăzi unul dintre cei mai cunoscuți Sfinți ai Bisericii noastre Ortodoxe.

Cu doar câteva zile înainte de momentul prăznuirii sale, am decis să zăbovim o clipă și să consemnăm câteva rânduri legate de viața Sfântului Ioan Rusul, pentru cei dintre dumneavoastră care poate nu-l cunoașteți de-ajuns sau încă nu ați aflat detalii și informații semnificative legate de rolul pe care l-a avut și îl are în continuare în cadrul Bisericii.

Cine a fost Sfântul Ioan Rusul?

După cum putem deduce din însuși numele său, Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 1690 într-un sat din Rusia, în timpul împărăției lui Petru cel Mare. Trecând de vârsta adolescenței, el a fost recrutat în armata țarului Petru cel Mare, pentru a participa la Războiul Ruso-Turc dintre anii 1710–1711. În timpul luptelor pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut ca sclav unui ofițer turc – guvernatorul regiunii Procopie (actualul Ürgüp din Turcia). Ajuns în casa ofițerului, Sfântului Ioan i s-a impus să adopte religia musulmană, iar pentru că a refuzat să facă acest lucru în urma repetatelor încercări ale gazdelor, a fost umilit și chinuit, bătut, lovit și scuipat. Cu toate acestea, a rămas neclintit în credința sa, spunându-i stăpânului său: „Dacă mă lași liber în credința mea, îți voi împlini cu sârguință poruncile; dacă mă silești să-mi schimb credința, mai degrabă îți predau capul decât credința. Creștin m-am născut și creștin voi muri”. În cele din urmă, pentru refuzul său s-a ales cu „titulatura” de kafir, ceea ce înseamnă „om necredincios” și i-a fost încredințat grajdul de vite ca locuință și ascultare. Dar aceasta nu l-a mâhnit pe Ioan. Îi mulţumea lui Dumnezeu zi de zi că l-a învrednicit să înțeleagă virtutea smereniei și să se facă următor lui Hristos, Cel care S-a născut tot într-o iesle, lângă Betleem.

Pe măsură ce timpul trecea, turcii renunțau să-și mai bată joc de Sfântul Ioan, văzându-i statornicia în credință, hărnicia și smerenia, începând chiar să fie respectat de servitorii casei și de stăpânul său. Sinaxarul ne spune că, în timp ce se ruga, grajdul se umplea de bună mireasmă. Stătea ore întregi la rugăciune, dormea puțin, pe podeaua goală și acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puțină pâine și apă și rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi învățase de la mama sa.

Pentru viețuirea sa sfântă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Sfântul Ioan Rusul cu darul facerii de minuni încă din timpul vieții sale. Se spune că într-o zi, Ivan, stăpânul său, a plecat într-un pelerinaj la Mecca, iar la câteva zile după plecare, soția sa a pregătit o masă la care a invitat rudele și prietenii familiei, pentru ca acesta să se întoarcă acasă cu bine. Amintindu-și de el, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost Ivan dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar fi gustat din acest pilaf!”. Atunci, Sfântul Ioan a cerut de la ea o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite în Mecca. Toți râdeau și spuneau fie că vrea să o mănânce el însuși, fie că o va da vreunei creștine sărace, precum obișnuia să facă adesea. Însă, n-a fost deloc așa. Mergând în grajd, Sfântul Ioan a îngenuncheat și s-a rugat cu stăruință, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, prin orice mijloc va crede de cuviință. Și minunea s-a petrecut: întors acasă, Ivan le-a povestit cele ce i se întâmplaseră: „Într-o zi, întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf”. Și le-a spus că mare i-a fost mirarea atunci când și-a văzut numele scris pe marginea farfuriei, așa cum este pe toată vesela casei sale.

Sfântul pe care îl cinstesc până și musulmanii

Vestea s-a răspândit repede în tot ținutul, iar musulmanii au început să-l considere pe Sfântul Ioan un „wali”, adică un om sfânt. Cu toate acestea, el nu și-a schimbat modul de viață ascetic, ziua îngrijind de animale și împlinind poruncile eparhului, iar nopțile petrecându-le în rugăciune. După puțini ani de la acest eveniment minunat, aflând de la Domnul că va trece la cele veșnice, a cerut să-i fie adus un preot care să-l împărtășească. Temându-se de turci, preotul i-a adus Sfintele Taine într-un măr pe care îl scobise și astfel Sfântul și-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe 27 mai 1730. La înmormântarea sa au participat nu numai creștinii, ci și mulți musulmani și armeni, iar cel ce până ieri era doar un sclav care locuia în grajd cu animalele, azi fusese înmormântat ca un adevărat stăpân. Membrii familiei guvernatorului, alături de ceilalți robi, plângeau după Ioan ca după un fiu al casei.

După trei ani, în luna noiembrie a anului 1733, Sfântul Ioan i s-a arătat în vis preotului care îl împărtășise. I-a spus că trupul său a rămas, cu Harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, așa precum îl îngropaseră și să îl scoată cât mai degrabă din pământ, ca să se bucure cu toții de binecuvântarea lui Dumnezeu. Așa a și fost: deschizând mormântul, au găsit trupul Sfântului intact și îmbibat, parcă, într-un parfum care se simte până astăzi lângă racla sa. După războiul dintre Turcia și Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din aceste locuri au fost nevoiți să plece, luând cu ei Sfintele Moaște și alte odoare din Biserici, alături de lucrurile mai importante din gospodării.

Astfel, după mai multe peregrinări, Moaștele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraș Procopie, unde se găsesc până astăzi, continuând să facă minuni în viețile celor care i se roagă cu credință și îi cer ajutorul. Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Rusul se află la Mănăstirea rusă „Sfântul Pantelimon” din Muntele Athos, iar mici părticele din Sfintele sale Moaște au fost răspândite în toată lumea ortodoxă. În țara noastră, părticele din Moaştele Sfântului Ioan Rusu se păstrează în Biserica Maternităţii Polizu din Bucureşti, la Mănăstirea Floreşti din Cluj, la Mănăstirea Comana, la Paraclisul „Sfinţii Ioachim şi Ana” al Mănăstirii Sihăstria, la Biserica Spitalului de Pneumoftiziologie din Sibiu, la Biserica Spitalului Judeţean Suceava şi la Mănăstirea Adămeşti, Teleorman.

Să ne rugăm și noi Sfântului Ioan Rusul cu smerenie şi dragoste, încredințați fiind de ajutorul și mijlocirea sa!

 

RUGĂCIUNE

Preacinstite și dumnezeiescule Ioane, sfinte și de Dumnezeu păzite sunt căile Tale. 

Tu cu îndrăzneală și cu smerenie ți-ai zidit Raiul în inimă prin rugăciune, și sufletul ți l-ai făcut Biserică prin jertfa de sine pe Altarul iubirii lui Dumnezeu. 

Tu ai răbdat cu bucurie umilințele și batjocurile vrăjmașilor lui Hristos și te-ai adăpostit într-un grajd, făcând acolo peșteră a Betleemului prin lumina rugăciunilor de toată noaptea. 

Tu ai îngrijit cu dragoste animalele, învățând smerenia, firescul și ascultarea lor către Dumnezeu. 

Iar în ceruri fiind acum, asculți rugăciunile tuturor, și cutreieri pământul și durerile le alini, și mâna doctorilor ții în tăierea răului.

Cu umilință te rugăm, ca pe un mare vindecător, pe care te-am câștigat, poartă de grijă viața noastră și ne învrednicește de sănătate, de credință curată, de dragoste nefățarnică și de veșnica Împărăție a Stăpânului nostru Dumnezeu, Căruia ne închinăm, Tatălui si Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preot Ioan Istrati



Domn si Sfant - Mihai-Alexandru Vladu

 

Domn și Sfânt

Pe a norilor cărări 
Cât cuprinzi cu ochii zări,
Pe al soarelui descânt
Unde șade tot ce-i sfânt,
Printre munții de lumină
Unde toată clipa-i tihnă,
Colo,-n cel din urmă cer,
Stă un voievod stingher
Și se roagă de ispas
C-a sa țară-i de pripas,
Că-i robită de străin
Și se-nchină la vecin,
Nu i-o-ncearcă strămutare
Stă tot între munți și mare,
Are bogăția-n fiare
Și tot sufletu-i o doare
Și tot urlă din țărână
Ca pruncuțul înspre mumă,
Tot doinește spre tărie
Că o-ncearcă moarte vie,
Și-i e limba-ndurerată
Că ai săi nu se deșteaptă,
Și-i e inima zdrobită
Că se vede tescuită
Și se știe încolțită
Și se-aude-ncremenită,
De-ai săi fii e dusă-n jug
Și-i înlănțuită-n drug
Și-o despoaie și de plaur
Și mi-o bat precum un faur
Și mi-l știe de armaș
Pe-al său mândru românaș.
 
Sub coroana-nmiresmată ș-a copacilor splendoare
Șade Ștefan, voievodul, dând trecutului chemare.
Barba-i lungă, precum spicul, se-nfășoară și aleargă
Înhorită-n vânt ce zburdă și se zbenguiește-n șagă.
Din a raiului cetate simte chezășii trecute
Cum se-ncumetă să-l strige, pe pământ să mi-l strămute
Ca, acum, în timpul aspru în galop să se avânte
Peste toată glia sfântă ce-a știut odat’ izbânde.
 
Auzit-a-n crucea nopții plânsete nemângâiate,
Rugăciuni înmurmurate, disperate-nmănuncheate.
Pravili răului stau astăzi doar păreri peste pământ
Și a Domnului grijanie ș-al Său sfânt așezământ,
Nu mai știe tot românul cum să fugă de năluce
Se dezice, printre patimi, de străbuni, de rugi, de cruce,
Îndomnește leatul lumii pe al său tărâm sfios
Ce a străjuit apusul, cu-al său sânge ca prinos.
 
Printre-nmuguriri crescânde și petale făr' de vină,
Peste cărărui arzânde sub ceardacuri de lumină,
Sub un cer ce se-nfășoară pe al raiului ogor
Unde timpul se-nfiripă din al milelor sobor
Trece,-ncet, ducându-și pașii un bătrân bogat în ani
Dară zvelt, cu plete albe și cu ochi ca de zăgani
Și tot ce se vede-n dânsul zburdă dintr-o viață vie
Înhorită în iubire, pe-a pământului chilie.
 
Peste barba colilie ce se-așterne peste piept
Cată ochi peste-mprejururi care-l știu ca pe-un ascet,
Vede ce știa că fi-va de când ruga l-a purtat
Peste-a raiului coline, sub un cer neînstelat,
Vede-un domnitor cum șade printre flori înmiresmate
Care-și cearcă și păzește a gândirilor cetate.
Lasă clipa să-i cuprindă a sa voce cristalină
Și s-așează lângă dânsul, sub lumina cea mai lină.
 
“Sfinte Domn, Măria Ta, iaca gândul ți-oi curma
Ș-oi cerca a te-ntreba, dac-a fi pe voia ta
Cum te lucră-ngândurare ș-a tristeților prinsoare?
Văd în ochii-ți trista zare ș-a nevoilor vâltoare,
Simt cum ochii-ți sunt izvoare de înlăcrimări, fuioare,
Care torc dureri, de-a valma, și nevoie și-ncercare.
Ce-a fi gândul ce te-apasă și te-ntoarnă-n miez de raiuri
Cu privirea ațintită spre pământul plin de graiuri?”
 
„O, iubite cuvioase, cum mă vezi șezând de-o parte,
M-ai cuprins dintr-o privire și mă știi ca și pe-o carte
Ce e scrisă din iubire de pământ și doruri sfinte
Și-i trimisă către râuri ce duc pietre scânteinde
Și-i purtată peste lanuri având spice gălbioare
Și-i durată-n colț de stâncă și e botezată-n mare
Și s-a întocmit pe prispe și ceardacuri de credinți
Și s-a săvârșit în glie, între-a Putnei cruci și sfinți.
 
Ci mi-i sufletul o stâncă ce mă trage spre abisuri
Și-mi întunecă adâncul precum negura din visuri
Că mă știu plăpând în rugă și nu știu cum glas să-i dau
Doar nădejdea mă-ntremează și m-ajută ca să stau
Cu un foc aprins în gânduri și în inimi căpătâi
Cum că neamul ce mi-e vatră fi-va cum a fost întâi,
Știutor de legi și fapte ce se-ncumetă să-nfrunte
Tot ce șade rău în lume ș-al păcatului grăunte.
 
Dar în ochii-ți blânzi, Părinte, văd nădejdi covârșitoare
Văd că veste ai de neamu-mi care stă-ntre munți și mare.
Mult aș vrea să-ți știu a vieții cârmuire ne-ntinată
Căci tot sufletul mă trage și spre ochii-ți vii mă poartă.
Să mă știu acuma, sfinte, curățit de-ngândurări,
Să-ndrăznesc scruta, în taină, ale vieții tale zări
Și să înțelegi, anume, ce mă cearcă-n cugetare
Îți voi izvodi,-n cuvinte, cum trăit-am eu sub soare.”
 

Gânduri despre sfințenie

Scrierea acestor rânduri are ca temei anumite contestații cu privire la sfințenia celui între voievozii noștri Ștefan cel Mare și Sfânt. Departe de a dori să scriu un articol pentru a certa pe cineva dintre aceia care se îndoiesc de sfințenia domnitorului, doresc doar să trag atenția că, o asemenea părere, nu se poate naște decât dintr-o viziune reducționistă asupra sfințeniei, în particular, și a ortodoxiei, în general. Cu alte cuvinte, persoanele în cauză, încercând să explice de ce Ștefan cel Mare nu este sfânt, nu fac altceva decât să exprime ideile unei minți ce s-a autonomizat față de Dumnezeu, practic, își rup cugetarea cu totul de cugetarea lui Hristos. Spun aceasta întrucât Biserica și însăși ortodoxia este expresia vizibilă a cugetării lui Hristos, cugetare care poartă în sine un singur scop pentru fiecare dintre oameni, anume îndumnezeirea.

Nu doresc să intru, sub nicio formă, în aspectele tehnice legate de recunoașterea calității de sfințeniei a cuiva, calitate pe care nu Biserica o oferă, prin organele sale competente, ci Însuși Dumnezeu. Biserica doar recunoaște această calitate în urma unor dovezi de necontestat dintre care nu vreau să enumăr decât două dimensiuni: evlavia poporului față de sfântul respectiv și permanentizarea trăirii acestuia față de reperul Hristos.

Foarte important de înțeles pentru raportarea noastră la Biserică este că noi trebuie să aflăm modul de viețuire al acestuia și descoperirile dumnezeiești despre sfințenia sa. Este foarte important de reținut că, în cadrul dosarului susținerii canonizării oricărui sfânt, depus la organele bisericești competente, există documente extrem de bine redactate, complexe, complete, care evidențiază, susținut de dovezi concludente, toate cele expuse mai sus, față de multe alte dimensiuni avute în vedere cu privire la viața sfântului în discuție. Mai departe, cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la soluționarea respectivului dosar, în urma unei verificări și studieri atente a tuturor celor depuse spre susținerea canonizării și, nu în ultimul rând, în stare de post și rugăciune – pentru a putea primi încredințare de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt –, ajung la concluzia respectivă, aceasta fiind voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fie că persoana este declarată sfântă sau nu, decizia Bisericii trebuie respectată și, mai mult decât atât, trebuie primită în inimile noastre și trăită ca atare – indiferent dacă avem sau nu evlavie la sfântul respectiv, întrucât orice gând al nostru aflat în opoziție cu gândul Bisericii, ne aduce într-o stare de neascultare față de Hristos. Unii dintre noi dorim, practic, ca Biserica să își săvârșească rânduielile după voia noastră, aceasta nefiind sub nicio formă, în cele mai multe cazuri, subordonată voii lui Hristos. Atâta vreme cât noi nu ne curățim inima de patimi, cugetarea noastră, ca reflex al rațiunii – putere rațională a sufletului -, nu se poate bucura de a se boteza în cugetarea lui Hristos. În această stare, cugetarea noastră devine modalitate de exprimare a patimilor ce își au sălaș în inima noastră, cu alte cuvinte ale demonilor ce ne ispitesc. În momentul în care noi ne ridicăm împotriva voinței Bisericii – afară de erezie -, mânia și pofta, ca și puteri sufletești iraționale, se manifestă contrar firescului ontologic al omului și nu spre slava lui Dumnezeu.

Nădăjduind că am exprimat cum ar trebui să fie comportamentul ortodoxului față de Biserică, atâta vreme cât dorește a se legitima ca fiind al lui Hristos, voi încerca să reflectez asupra conceptului de sfințenie. Din absolut toate contestările sfințeniei unora sau altora, reiese foarte clar faptul că reprezentarea contestatarilor este că sfințenia se circumscrie unei liste de cerințe care devin condiții de eligibilitate pentru ca cineva să fie trecut de Biserică în rândul sfinților. Cu alte cuvinte, se condiționează sfințenia cuiva de o listă ce trebuie epuizată în sensul unei proceduri de auditare lumească. Aceștia iau în considerare, în general, moralitatea vieții celui ce urmează a fi sfințit. Aceasta este cel puțin o viziune incompletă. Ceea ce ei gândesc ca și moralitate reprezintă, în fapt, puritatea, curățenia viețuirii sfântului respectiv, aceasta fiind o premisă necesară în procesul sfințirii dar, nici pe departe, absolută ca valoare în cadrul procesului. Ceea ce este fundamental în procesul sfințirii este modul de raportare al omului respectiv la Dumnezeu.

În primul rând, oricât de bine ar trăi un om, respectând cerințele pentru a se uni cu Hristos, rămânând până la sfârșitul vieții ascultător rânduielilor Bisericii, nu are nicio asigurare că se va sfinți. Sfințenia este împreună lucrare cu Hristos și se obține numai prin har dumnezeiesc. În acest sens, omul nu poate fi sigur de sfințenie, prin intermediul bunei viețuiri, chiar în acord cu rânduielile Bisericii. Sfințenia este un dar Dumnezeiesc, prin excelență, primit prin har dumnezeiesc, prin Duhul Sfânt, în urma judecății personale. În altă ordine de idei este sfânt cineva care a fost sfințit.

Singurul Sfânt și Izvor al sfințirii fiind Dumnezeu, omul are nevoie, pentru a se sfinți, să se împărtășească de dumnezeire, să se unească cu Hristos. Pentru asta trebuie să își recunoască calitatea de păcătos și nu de drept, să vină către Hristos pentru a se curăți, să înțeleagă ce îi cere Hristos pentru a deveni al Lui și să trăiască după aceste cerințe, toate subsumându-se iubirii. Cine nu acceptă toate acestea, pentru a fi sincer față de sine însuși, trebuie să inverseze toate cuvintele Mântuitorului aflate în Evanghelie, căci acestea nu pot sta împreună cu părerile lor contestatare.

Astfel, în momentul când cineva se îndoiește de sfințenia cuiva declarat astfel de Biserică, practic contestă judecata lui Hristos, declarând că judecata a fost greșită. Încearcă, prin această declarație, să circumscrie mintea și inima lui Hristos, celor ale omului, modul de cugetare și judecată al lui Dumnezeu fiind cu totul diferit de modalitatea noastră de a vedea lucrurile, neputând considera diferențele implicate, întrucât în Hristos s-a unit atât firea umană cât și cea Dumnezeiască, iar firea dumnezeiască nouă ne este inaccesibilă complet ca înțelegere, înțelegând doar parte din lucrarea lui Dumnezeu.

 

Viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

Nu mă voi apleca într-un mod deosebit asupra vieții sfântului voievod, prin prisma detaliilor biografice ci voi încerca, cu rugăciunile sfântului, să trec în revistă viața sa într-un asemenea mod care să evidențieze sfințenia sa.

Marele nostru voievod a domnit în Moldova între anii 1457 – 1504, s-a născut din Bogdan Vodă, din neamul Mușatinilor, și din Doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor, și a trăit într-o perioadă extrem de complexă din punct de vedere istoric, cu implicații duhovnicești aprige și de netăgăduit. În acest sens, Sfântul Ștefan cel Mare a fost contemporan cu regi, împărăți și sultani foarte cunoscuți, ale căror ambiții, neținute în frâul duhovnicesc, au pus în mișcare ample schimbări, mai ales în spațiul european. Din aceste motive, Sfântul Ștefan cel Mare a fost nevoit să ducă războaie împotriva Imperiului Otoman, Regatului Poloniei și Regatului Ungariei: „Noi, cu toată puterea noastră pe care ne-a hărăzit-o nouă Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiţi foarte, cu toată râvna şi îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creştinătate, cu toate forţele noastre [...]”[1].

De obicei, atunci când se tăgăduiește sfințenia marelui voievod, una dintre dimensiunile luate în discuție este cea legată de viața sa de familie. Prima precizare ce trebuie făcută atunci când discutăm de cele trei căsătorii ale sale, legiuite de și în sfânta Biserică, este aceea că parte din slujirea unui domnitor față de neamul său este și aceea de a lăsa un urmaș care, cu vrednicie, să îi urmeze la conducerea țării. Această condiție nu ar trebui să țină seama de vremurile aprige în care trăiește un domnitor sau de tragediile ce pot apărea în viața sa de familie. În cazul Sfântului Ștefan cel Mare, aș spune că mai ales din pricina vremurilor vitrege traversate de el și a necazurilor cu care s-a confruntat în viața de familie, această condiție trebuia împlinită: prima soție, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a trecut la Domnul după patru ani de căsnicie (1463 – 1467); a doua soție, Maria de Mangop, din familia Asanilor Paleologi, a răposat după o căsătorie de cinci ani (1472 – 1477). Dincolo de aceste fapte, cinci dintre copiii săi au trecut la Domnul în timpul vieții domnitorului, rămânând în viață doar Bogdan al III-lea, ca urmaș la tron, fiul din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos și a Mariei Despina. Dacă nu se privesc aceste trei cununii în lumina obligațiilor avute de domnitor pentru neamul său și posteritatea acestuia, se poate cădea foarte ușor într-o judecată imprecisă a temeiurilor sale, față de acest subiect.

A doua chestiune adusă în discuție, mai mereu, este cea legată de presupusa multitudine a vlăstarelor nelegitime ale domnitorului. Dintru început, ar trebui să li se atragă atenția contestatarilor respectivi că, pentru a se dumiri cu privire la aceste aspecte, este absolut necesar a se consulta izvoarele istorice cu privire la viața domnitorului și nu doar să reproducă pasaje din poveștile și folclorul popular. Dacă vor aborda această poziție sinceră, mai ales față de ei înșiși, vor ajunge la concluzia că aceste ipoteze sunt total false, ele nefiind altceva decât rodul celor care, de sute de ani, încearcă să dezmembreze sau, cel puțin, să păteze reperele istorice fundamentale ale neamului românesc.

În cadrul acestui subiect, dovezile sunt categorice, în sensul în care voievodul a avut un singur fiu în afara căsătoriei, pe Petru Rareș. Faptul că Petru Rareș va ajunge, la rândul său, cel mai merituos urmaș al voievodului, un mare voievod la rându-i, mare ctitor de biserici și prețuitor al moștenirii duhovnicești lăsată de tatăl său, se datorează, în cea mai mare măsură, profundei pocăințe a voievodului cu privire la greșeala făcută și a rugăciunilor sale pentru iertarea păcatului. Cred că nu mai este nevoie să dăm mulțimea exemplelor scripturistice care circumscriu această modalitate de a transfigura un astfel de păcat, în urma smereniei, pocăinței și a rugăciunii, celei mai autentice tradiții ortodoxe.

Sfântul Ștefan a fost numit Mare pentru a fi înțeles că numeroasele sale biruințe au fost obținute prin ajutorul lui Dumnezeu, iar cele două înfrângeri suferite au fost spre smerenia sufletului său și spre întărirea credinței în Dumnezeu: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”. Sfântul Ștefan, “Atletul creștinătății”, după cum l-a numit papa Sixt al VI-lea, și-a iubit îndeosebi țara și neamul, păstrând vie tradiția înaintașilor săi, mai ales în ceea ce privește apărarea libertății neamului de a se închina lui Hristos, în fața Căruia Sfântul Ștefan și-a plecat genunchii inimii sale pentru a primi iubire și putere jerfelnică întru lupta pentru neatârnarea ființei neamului. Titulatura sa a fost acceptată în toate colțurile țării noastre, cu mult înainte de a fi declarat sfânt de Biserică.

În luptele sale, Sfântul Voievod Ștefan a cerut, permanent, și a primit ajutorul sfinților militari, mai ales ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință, ale Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ale Sfântului Procopie și ale Sfântului Arhanghel Mihail. Drept dovadă a evlaviei sale deosebite pentru acești sfinți, Sfântul Voievod a ales, anume, anumite zile în care a dat unele lupte: 8 noiembrie, ziua Arhanghelului Mihail (campania din Țara Românească, din anul 1473); 8 iulie, ziua Sfântului Procopie (lupta de la Râmnic, din anul 1481); 26 octombrie, ziua Sfântului Dimitrie (lupta de la Codrii Cosminului, din anul 1497). În acest sens, Grigorie Ureche ne lasă o mărturie foarte importantă despre lupta de la Râmnic: „Zic să fie arătat lui Ştefan vodă Sfântul Mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhă oştii lui. Ci ieste de a-l şi crederea acestu cuvântu, că, daca s-au întorsu Ştefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele Sfântului Mucenicu Procopie, la satu la Badeuţi, unde trăieşte şi pănă astăzi”[2].

Ca și fapte de vitejie, acestea stau mărturie sfințeniei sale, dimpreună cu înscrisurile ce au ajuns până la noi, prin izvoarele istorice fundamentale pentru acea perioadă. În acest sens, voi enumera doar câteva din izbânzile asupra celor ce vrăjmășeau ființa neamului nostru, din acele timpuri. În anul 1475, cu puțin timp după cucerirea Cosntantinopolului, Sfântul Ștefan îl oprește la Vaslui pe Mahomed Cuceritorul. Iată ce spune Letopisețul anonim al Moldovei despre victoria voievodului din anul 1475, de la Vaslui: „Şi a fost atunci veselie între oameni [...] şi la toţi creştinii drept-credincioşi, căci a biruit Domnul limbile păgâne, cu mâna robului Său, Io Ştefan voievod [s.ns.]”[3]. Sfântul voievod era conștient întru totul că aceste victorii militare nu îi aparțin ci că ele sunt obținute prin harul lui Dumnezeu. Dacă s-ar face un studiu comparativ, între izvoarele istorice românești și cele otomane, numai cu privire la bătălia de la Vaslui, s-ar înțelege cu mare ușurință premisele de început, catastrofale pentru oastea Moldovei, și faptul că, în absența ajutorului lui Dumnezeu, victoria nu ar fi fost cu putință: “Biruinţele veneau de la Dumnezeu, iar Ştefan le primea ca pe un dar, aşa cum un sfeşnic primeşte lumina”[4].

Purtând în inimă, permanent, acest adevăr precum și starea de neputință a omului ce trăiește la umbra harului lui Dumnezeu, sfântul voievod își asuma în mod absolut mila, ajutorul și dragostea lui Dumnezeu, faptele sale stând drept mărturie: „Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu”[5]. Pentru a nu se contesta faptul că majoritatea înscrisurilor provin din letopisețe românești, citatul de mai sus aparține cronicarului polonez Jan Dlugosz.

Extrem de important, pentru subiectul de față, este îndemnul dat de Sfântul Ștefan cel Mare, oștenilor săi, la sfârșitul ceremoniilor ce au avut loc la Hârlău, în data de 6 decembrie 1497, după 40 de zile de la victoria în lupta din Codrii Cosminului: „Şi i-a slobozit la ale lor şi i-a învăţat să laude şi să binecuvinteze pe Dumnezeu cel Preaînalt pentru cele ce le-au fost dăruite, pentru că toate biruinţele sunt de la Dumnezeu”[6]. Sfântul Voievod, înțelegând că singură credința îi asigură ajutorul lui Dumnezeu în luptele pentru apărarea creștinătății, îi îndeamnă pe oșteni să se roage pentru izbânda ce le-a fost dăruită. În spațiul ortodox răsăritean este lucru binecunoscut, din vechime, faptul că poziția inimilor oștenilor și, mai ales, a celor ce îi conduceau în luptă, față de Hristos le asigurau acestora mila și ajutorul lui Dumnezeu în luptele ce urmau a fi susținute. Dintotdeauna, în acest spațiu, s-a cunoscut existența relației indisolubile între smerenia și credincioșia inimii față de Dumnezeu și izbânda în luptă.

Pe steagul de luptă al oștirii moldovene a fost reprezentat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtând sabie și călcând sub picioarele sale un balaur. În bătăliile sale, Sfântul Voievod Ștefan purta icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe până când, din încredințarea unor ostateci turci, a aflat că în timpul luptelor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ieșea din icoană și lupta cu turcii, omorându-i și punându-i pe fugă, aceștia dând mărturie că viteazul din icoană nu putea fi oprit în locul în care lupta, pe câmpul de bătălie. Imediat după ce află aceasta de la prizonierii turci, Sfântul Ștefan trimite în dar icoana Mănăstirii Zografu, din Sfântul Munte Athos, mănăstire cu hramul Sfântul Gheorghe și, totodată, locul în care Sfântul Ștefan a petrecut 6 ani, în timpul exilului său din tinerețe, când era căutat spre a fi ucis.

Din anul 1502 ne rămâne o mărturie scrisă, extrem de importantă, despre Sfântul Ștefan: „Turcii au mare frică de acest domn [...] el este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”[7]. Această dărnicie a Sfântului Voievod depășește granițele omenescului, îndreptându-se cu  multă evlavie către lucrarea mântuitoare de suflete, spre slava lui Dumnezeu.

În acest sens, Sfântul Ștefan a ctitorit peste 40 de mănăstiri și biserici, drept jertfă bineprimită adusă lui Dumnezeu pentru izbânzile purtate în războaie. Aceste ctitorii au fost îmbogățite prin danii de pământuri, Sfinte Evanghelii de o frumusețe uimitoare, cărți deosebite de cult și cu absolut toate odoarele necesare bunei rânduieli bisericești, toate cheltuielile făcându-se fără preget și neținând seama de socotelile omenești. Sfântul Voievod a stat, permanent, gata să ajute Biserica lui Hristos, oriunde i s-a cerut acest ajutor. Ctitoriile sale nu au rămas circumscrise spațiului țării Moldovei ci au fost făcute și în Muntenia, Transilvania și Muntele Athos.

În sensul daniilor către Sfântul Munte, ne-a rămas o mărturie foarte importantă de la Ioan Comnen: „După ce din pizmă, papa Romei a ars şi pe aceasta [mănăstire] ca şi pe multe alte mănăstiri şi biserici ale Sfântului Munte, deoarece nu i s-au închinat, domnul Moldovei, Ştefan voievod, a refăcut-o în anul 7010 (1502) de la facerea lumii şi este pictat în exteriorul bisericii, spre aducere aminte”[8], Sfântul Ștefan cel Mare fiind considerat al doilea ctitor al Mănăstirii Zografu. Nu este timpul și locul de a înfățișa numeroasele ajutoare și împodobiri date către sfintele mănăstiri din Athos, limitându-mă doar a spune că beneficiarele acestor jertfe bineprimite de Dumnezeu au fost Mănăstirile Grigoriu, Vatoped, Rusicon, Sfântul Pavel și Biserica Centrală Protaton. Din toate acestea se poate vedea, în mod vădit, faptul că slujirea sfintei Biserici a lui Hristos era pentru Sfântul Voievod Ștefan însăși calea sa de viețuire, nepregetând niciun efort în acest sens.

Cinstirea lui Ștefan cel Mare ca sfânt nu începe după data de 20 iunie 1992, ci imediat după trecerea sa la Domnul, întărind evlavia poporului, condiție absolut necesară pentru sfințenie: …pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă”[9]. La aceasta se adaugă declarația a doi străini de neamul moldovenesc, dovezi clare pentru evlavia poporului pentru Sfântul Ștefan și spontaneitatea recunoașterii sfințeniei acestuia. În acest sens, în anul 1575, polonezul Maciej Stryjkowsji, în urma călătoriei sale prin ținuturile Moldovei, ne lasă acest înscris: „din cauza nespusei lui vitejii, [moldovenii] îl socotesc ca sfânt”[10]. În același duh, cronicarul polon Bielski, încheie în Kronica Polska: „Pentru aceste izbânzi mari, deşi avea o ţară mică, fiecare istorie îl poate pune [pe Ştefan] în rând cu cei mai mari şi mai faimoşi căpitani: de aceea, şi moldovenii îl numesc Kara Bochdan, adică Bogdan cel scump, iar pentru vitejia lui nespusă, îl ţin de sfânt”[11].

Dar fiind păstrătoare a ethosului românesc incontestabil și cinstindu-l pe unul dintre fiii săi, Biserica Ortodoxă Română exprimă cel mai frumos și neprețuit în urechile inimilor noastre, în cadrul tomosului de canonizare, sfințenia marelui nostru voievod, Domn și Sfânt: „ [...] Privind vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului voievod, hotărâm ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi sfinţi ai Bisericii, cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind cinstit în Sinaxar, cărţi de cult şi în calendarul Bisericii noastre, cu numele Drepcredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

 

Epilog în cer

„Iar acum, bătrâne prieten, după tot ce ți-am spus eu
După voia ta cea sfântă și din dar de Dumnezeu
Fă bine de mă-nțelege de ce stau îngândurat
De ce port un spin în suflet și mi-e duhu-nempăcat
Căci o parte nenumită din ce-am fost acolo, jos,
Rupt-am și lăsat-am gliei ce-nvelește al meu os,
N-am putut să duc în ceruri tot ce-am fost și am iubit
Și-am lăsat în urma-mi doruri ce Hristos mi-a dăruit.
 
Și acum, în timpul aspru, când doar răul e stăpân
Peste tot ce șade-n lume și de suflete-i hapsân,
Când românii mei, de-a valma, pleacă ochii spre pământ
Și-au uitat menirea vieții, nu-și mai știu așezământ
Și se lasă în robire prinși cu lanțuri în simțiri
Și mânați de biciul urii spre a beznelor gândiri,
Când deloc nu se-nfiripă nicio inimă arzândă
Să se-nalțe peste patimi, într-o lume rea, plăpândă,
 
Să pășească peste pietre de dezgust și poticnire,
Să-și însuflețească frații spre a cerului vestire,
Să își dezvelească piepturi și, în inimi, miluiri,
Să trăiască-n adevăruri și să fugă de smintiri,
Să se știe mal de stâncă pentru toți cei nevoiași
Și de stâncă să se frângă toți ce se doresc ocnași,
Să își plece, iar, genunchii pe pridvoare de credinți,
Să se vrea eroi în viață și, în ceruri, vii și sfinți.
 
Dorul meu lăsat în urmă simte răul printre vii
Și se-nduplecă să urce pân’ la mine, în vecii
Și iubirea mea mă doare și mi-e gândul ne-mpăcat
Nu știu cum, decât în rugă, să-mi țin dorul înțărcat.
De-ar vrea Domnul și Stăpânul să mă lase să m-avânt
Aș zbura pe nori, pe raze și aș călări pe vânt
Și m-aș năpusti spre glia ce I-am închinat cândva
Dară nu ce vreau e doru-mi, ci să fie voia Sa.
 
Dar destul de-a mele gânduri ce mă-ncearcă ne-mpăcate
Colea-așa, în miez de raiuri, și-a luminilor cetate,
Îmi voi osteni genunchii ca să stau mai mult la rugă
Ca să uit de a mea voie și ce-a vrea ea să-mi îndrugă,
Ci mai bine spune-mi, sfinte, cine ești, din ce sălaș?
Fi-vei tu din neamul nostru, fost-ai tu vreun românaș?
Spune-mi mie, cuvioase, că mi-ești frate și mi-ești sfânt
Cine ești în viața asta, cine-ai fost stând pe pământ?”
 
“Sfinte Voievod m-ascultă ce am să îți vorbesc
A ta poveste despre viață e dar dumnezeiesc
Căci am știut zăbavă s-aud și să cuprind
De viețuirea-ți sfântă, în lume zăbovind.
Deși mă știu nevrednic de-a tale grele taine
Le voi purta-n vecie ca și slăvite haine,
Să-nvestmânteze, pururi, a mele temelii
Să-mi lăcrimeze ochii, slăvindu-te-n tării.
 
Ci luat-am eu aminte la tot ce te-a-ncercat,
La setea-ți de credință și fuga-ți de păcat,
La cum ai rupt din tine pe-al gliilor altar
Și cum ținut-ai neamul pe al postirii jar,
Cum ai străpuns dușmanii de limbă și popor
Și i-ai trecut prin sabia-ți ce știe de-al tău dor,
La cum trăit-ai falnic, viteaz și neînvins,
La cum pământul Putnei în brațe te-a cuprins.
 
Acuma ia aminte la vorbele-mi, Mărite,
Căci oi cerca să-ți spulber, în sufletu-ți, ispite.
Avut-ai viață sfântă, ca domnitor iubit,
Știut-a-ntreg norodul că-n Domnul ai trăit,
Slăvit ai fost de toate și toți din cei străbuni
Căci te-au avut părinte și domn din cei mai buni
Și te-au slujit o viață și-au plâns nemângâiat
Când trupul tău la Putna pe veci s-a îngropat.
 
Și-acum te știu și stele și vânturi și stihii
Căci plânge-a ta suflare pentru ai tăi cei vii
Și-n rai tu rupi din tine pentru al nost’ norod
Ce stă cuprins cu lanțuri de-al patimii năvod
Și nu știi mângâiere, nici tihnă de nevoi
Căci te cuprinde dorul și-n vremea de apoi,
Ci tot ce sufletul ți-apasă nu-i rătăcire-n vânt
E-o bucurie sfântă căci ne ești Domn și Sfânt.
 
Măria Ta purcede pe drumul ne-nfruntat
Ce-l știe a ta suflare, cu Domnul stând la sfat,
Ci pune-ți toată firea ș-a ta nădejde blândă
Ca zestre de-nturnare a lumii rea, plăpândă,
În rugăciune-arzândă genunchii să-ți cobori
Să nu mai știe duhu-ți de-i noapte ori sunt zori,
Hristos, Stăpânitorul, de rugi va asculta
Și-a Sa curată Maică via-va țara ta.
 
Ci eu nevrednic fost-am de vorbele ce-ai spus
E rândul meu acuma să-ți spun cui sunt supus.
În lumea unde am slujit am fost monah din neamul tău
Și eu Arsenie am fost numit în lupta cu cel rău,
M-am nevoit ș-am pribegit în locuri de pripas,
În temniți m-am știut închis și-n mănăstire-am mas,
După aproape-un veac de dor să-L văd pe Dumnezeu
M-a-nvrednicit, la Techirghiol, să-nduplec drumul meu.”
 
S-a ridicat bătrânul cu ochi înlăcrimați
Atinge voievodul pe umerii plecați
Se-ntoarce și pășește domol pe drumul lui
Un drum al crucii sfinte, fără de lemn sau cui.
Iar Ștefan simte clipa cum îi pogoară tihnă
Coboară,-ncet, genunchii și barba către tină
Mult mai bogat e duhu-i că l-a știut pe sfânt
Și-nalț-o rugăciune din miezuri de cuvânt:
 
“Plec genunchii către Tine, Doamne al meu de căpătâi
Căci doar Tu ai fost, Hristoase, a mea dragoste dintâi,
Plec a inimii pridvoare pentru țara-mi de departe
Către mila Ta, Stăpâne, căci mi-o știu în miez de moarte,
Șterge-mă din cartea vieții, ca haraci duhovnicesc,
Dar întoarnă, iar, spre ceruri neamul meu cel românesc
Și mi-l scurmă din neanturi și ai patimii găvani
Nalță-i duhul către ceriuri și dă-i zboruri de zăgani,
Dă-i putinți de-nțelepțire într-u neguri și pustiu
Cearcă-l în a morții brațe, ca pe Lazăr, fă-mi-l viu,
Înmulțește-i rugăciunea peste-a clipei slăbiciuni
Ca să ardă foc în dânsul, lacrimi aibe ca arvuni,
Să se nască, drăgăstoase, buchii și cu vorbe-alese
Faptele să-i fie miruri, de pe ranele-i culese,
Să nu știe-ngropăciune fără pace strânsă-n rost
Să îi prisosească harul peste tot ce-a fi ș-a fost,
Să se urce către Tine, pe-ale crucii lemne sfinte,
Tu să-i picuri mângâiere, cum ți-o sta plecat, cuminte,
Să mi-l ții la pieptu-Ți, Doamne, ca pe-un fiu risipitor
Căci Tu ești nădejdea lumii ș-a credințelor ce mor.
Iară tu, Măicuță sfântă, ce m-ai oblojit mereu
Și-ai născut, din doruri sfinte, pe-al tău Fiu de Dumnezeu,
Tinde-ți mâna, prea curată, peste-al țării sfânt hotar
Leagă-i dor și sfiiciune de-al bisericii altar,
Doar culege-a sale lacrimi într-un viu mănunchi de rouă
Pantanassă ne-nfruntată dă-i putinți de viață nouă,
Înturnează-i slăbiciunea dintr-u amăgiri supuse
Pravilă să pună-n răuri și în vorbele-i nespuse,
Ca pe-o oaie rătăcită, de-l găsești îngenuncheat
Tot pe calea sa greșită și-n prezentul său turbat,
Scoate-i gândul la lumină și tot cugetul din spini
Să-și aducă neamu-aminte că mi-s oase de creștini,
Să te știe aproape, Maică, de-al lor suflu-ncătușat
Printre lacrimi să te afle tot poporu-ngenuncheat,
Tot prin tine, Panaghie, să se urce către cer
Și să-și regăsească rostul, prinși în leatul lor stingher,
Să se-nduplece o țară, un popor ș-un neam de soi
Să se pregătească,-n lume, pentru viața de apoi
Căci doar tu, Măicuță blândă, le ești scară de-nturnare
Către praguri de biserici și Hristosul nostru Tare.”
 
Pe a norilor cărări
Cât cuprinzi cu ochii zări,
Pe al soarelui descânt
Unde șade tot ce-i sfânt,
Printre munții de lumină
Unde toată clipa-i tihnă,
Colo-n razele, ca spice,
Șade-un voievod ferice.
Încă țara sa se zbate
Între patimi și păcate
Și-ncă necredința doare
De la munte pân’ la mare
Și o arde moarte vie
Din pământ până-n tărie,
Dar mai știe voievodul
Că nu-i va cânta prohodul
Căci Hristos știe de ea
Și o ține-n palma Sa
Și așteaptă să se-ntoarnă
Sus, spre cer, ca spre-o lucarnă
Și așteaptă să vieze,
La credință să-nturneze
Ș-a Sa Maică iubitoare,
Blândă și mângâietoare,
Mâna cestei țări pribege
O va ține, ca pe-un rege
Și de-acum, până-n vecie,
Mila lor ea va să știe.

NOTE

[1] Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către papa Sixt IV, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 347.
[2] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 57.
[3] Letopiseţul anonim al Moldovei, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 15.
[4] P.F. Daniel, patriarhul României, Luptător jertfelnic şi ctitor darnic. Lucrarea harului în viaţa Sfântului voievod Ştefan cel Mare, Iaşi, 2004, p.8.
[5] Jan Dlugosz, Historia polonica, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 158.
[6] Letopiseţul anonim al Moldovei, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 14.
[7] Raportul lui Matteo Muriano (7 decembrie 1502), în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 327.
[8] Daniile Sfântului Ştefan cel Mare către Sfântul Munte Athos, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Biserica. O lecţie de istorie. Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p.259.
[9] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p.71.
[10] Maciei Stryjkowski, Kronika Polska, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 195.
[11] Bielski, Kronica Polska, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 206.


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Ce semnificatii ascunde Icoana Inaltarii Domnului?
 

La patruzeci de zile de la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, credincioşii ortodocși de pretutindeni prăznuiesc Înălţarea Sa la Ceruri, moment sărbătorit tot timpul în joia săptămânii a şasea după Paşti. În această zi însemnată, credincioșii români marchează și Ziua Eroilor, pomenindu-i pe toți cei care au căzut, de-a lungul veacurilor, pe toate câmpurile de luptă pentru credinţă, libertatea și apărarea poporului român.

Copii fiind, așteptând cu nerăbdare vacanța mare, știm că mereu participam la serbarea de Ziua Eroilor. De atunci și până azi, anii au trecut și am devenit cu toții, din „actori”, simpli spectatori, asistând cu emoție la aceste momente aparte. Din copilărie și până astăzi, am sărutat Icoana de atâtea ori, am apreciat, poate, măiestria pictorului care a reușit să redea prin culori această scenă tainică a Înălțării Domnului, dar câți dintre noi ne-am întrebat care este sensul persoanelor și al elementelor iconografice reprezentate? Pentru că am primit această întrebare în repetate rânduri […], am hotărât ca editorialul dinaintea Praznicului Înălțării Domnului din acest an să-l dedicăm tocmai acestui subiect și să explicăm, pe scurt, înțelesurile pe care le „tăinuiește” această Icoană.

Întâi de toate, trebuie să menționăm faptul că, asemenea praznicului pe care îl reprezintă, Icoana Înălțării Domnului există de foarte multă vreme în cultul Bisericii noastre, fiind una dintre Icoanele care s-a păstrat de-a lungul timpului așa cum a fost pictată inițial, fără inserții și adăugiri ulterioare, așa cum s-a întâmplat în alte cazuri. Icoana redă artistic taina cea mare a Trupului transfigurat al Mântuitorului şi ridicarea lui întru slava Împărăției Cerurilor.

Ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine”, cartea de căpătâi a oricărui pictor, arată că, în general, în Icoana Înălțării Domnului se va zugrăvi mereu un deal cu măslini mulţi şi, deasupra, Apostolii privind în sus şi întinzându-şi mâinile cu uimire. În mijlocul lor, Născătoarea de Dumnezeu, uitându-se şi ea în sus, iar de o parte şi de cealaltă parte a ei, doi Îngeri (Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil), purtând veşminte albe, arătând în sus pe Hristos Apostolilor şi ţinând în mâini câte un pergament. Pe unul este scris: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer?” iar pe celălalt: „Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer!”. Deasupra lor, pe nori, Hristos şezând (ţinut de Arhanghelii Rafail şi Uriil), cu alai şi cu cinste îngerească, petrecându-se de către Îngeri cu trâmbiţe şi alte instrumente de muzică, merge în sus, la ceruri (binecuvântând cu mâinile ridicate).

Icoana poate fi împărțită în două planuri simple: cerul şi pământul. În partea de fundal, observăm un peisaj de munte, întrucât Înălţarea Domnului s-a petrecut pe Muntele Măslinilor, așa cum am consemnat mai sus. În partea inferioară apar cei 11 Apostoli care sunt în rugăciune şi mirare deplină, iar prezenţa Maicii Domnului aflată în centru, pe același ax cu Mântuitorul, formează un fel de echilibru în reprezentare.

În registrul superior, Mântuitorul stă așezat pe un curcubeu și binecuvântează cu mâna dreaptă, simbol al veşniciei, iar în stânga ține Sfânta Evanghelie. Inedită este prezența acelor cercuri concentrice, în nuanțe diferite de albastru, elemente care alcătuiesc „mandorla”, simbol al slavei dumnezeiești. Mandrola este, după definiție, o aureolă fie în formă de cerc, fie de migdal, care cuprinde întregul Trup al Mântuitorului sau al Fecioarei Maria, atunci când este reprezentată cu Pruncul Iisus în brațe. Formele înscrise simbolizează cerurile preaînalte. Mandorla se mai întâlnește, de asemenea, în Icoana Adormirii Maicii Domnului și a Schimbării la Față a Domnului. Potrivit tradiției Bisericii noastre, Mântuitorul este reprezentat înălţându-se spre Cer, atras fiind de o forţă nepământeană. Aceasta preînchipuie şi venirea cea de-a doua a lui Dumnezeu. El Se va întoarce în slavă tot aşa cum S-a şi înălţat, așa cum citim în Sfânta Scriptură: „Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, Care au şi zis: «Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer». (Fapte 1, 10-11)”. Prezența Îngerilor și a mandorlei deopotrivă nu sunt altceva decât expresii ale slavei și puterii lui Dumnezeu.

În cel de-al doilea registru, pământesc, observăm că exact sub Mântuitorul înălţat întru Slava Tatălui stă Fecioara Maria. Deși prezența ei la momentul Înălțării Domnului nu este menționată explicit în Sfânta Scriptură, Tradiția confirmă acest lucru, detaliu regăsit ulterior și în imnografie: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, că, văzând astăzi pe Cel ce L-ai născut înălţându-se de pe pământ, împreună cu Îngerii L-ai slăvit” (Cântarea a 9-a a Canonului). Maica Domnului este reprezentată privind în sus, spre deosebire de Ucenici, care sunt prezentaţi în confuzie, neînțelegând cu exactitate minunea care se petrecea înaintea ochilor lor, mâinile înseși exprimând această stare.

Grupul format din Maica Domnului și Sfinții Apostoli reprezintă Biserica, în general, toţi aflându-se în comuniune cu Dumnezeu şi sub ocrotirea neîncetată a Mântuitorului înălțat întru slava cea Cerească. Curios este că, deși Sfântul Apostol Pavel nu a fost nici el de față la Înălțarea Domnului, convertirea sa având loc mai târziu, el este totuși reprezentat alături de ceilalți Sfinți Apostoli în Jcoană. Explicația stă în activitatea sa neîncetată și neîntreruptă de răspândire a Evangheliei, fiind numit de Hristos, atunci când îi îndemnase pe Ucenicii Săi să vestească Evanghelia în toate părțile pământului „vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel” (Faptele Apostolilor 9, 15).

Întreaga scenă a Înălțării Domnului este pictată în culori deschise și strălucitoare, fiind un moment care exprimă bucuria pământească, firească, și nădejdea deplină în cea de-a Doua Venire a Domnului și în învierea obștească a întregului neam omenesc. De altfel, chiar și Sfântul Evanghelist Luca scrie despre Sfinții Apostoli, că „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”, bucurie menționată de asemenea și în troparul sărbătorii: „Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând Ucenicilor Tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh…”.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Decalogul copiilor
 

Alcătuit cu prilejul zilei de 1 iunie de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

  1. Mulțumește lui Dumnezeu și cinstește pe părinții tăi, care te-au născut și îți veghează copilăria, rugându-te pentru ei și arătându-ți recunoștința pentru împreuna lor lucrare spre o bună devenire a ta.
  2. Bucură-te de dragostea lui Iisus Hristos, Care i-a purtat în brațele Sale pe cei asemenea ție, asigurându-i de Împărăția Cerurilor, și vorbește cu El în rugăciune, ca să te umpli de înțelepciune și Harul Lui să fie asupra ta, ca mlădiță ce crești din tulpina Lui.
  3. Acordă în fiecare etapă a vârstei tale atenția cuvenită celor care lucrează la educația și formarea ta, ca să-ți însușești cunoștințe temeinice, și nu nesocoti sfatul părinților, răzvrătindu-te asupra lor, ci urmează exemplul lui Iisus, Care era supus Fecioarei Maria și Dreptului Iosif.
  4. Ocrotește-ți nevinovăția printr-o conlucrare permanentă cu Iisus, Mielul lui Dumnezeu, cu Îngerul păzitor și cu Sfântul tău ocrotitor, al cărui nume îl porți, și nu renunța la protecția mult folositoare a Maicii Domnului/Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
  5. Fugi de tot ce-ți stinge lumina copilăriei, ca să nu pătimești precum copiii din timpul prorocului Elisei, care râdeau de neputințele bătrâneților lui, ci fii bun și generos precum Iosif, fiul lui Iacov, cu frații săi.
  6. Extrage cu hărnicie de albină nectarul învățăturilor ziditoare de trup, minte și suflet, ca astfel să devii desăvârșit, pe măsura vrerii lui Dumnezeu, a Bisericii și a Țării.
  7. Nu-ți închide spiritul curat și dornic de cunoaștere în cușca înșelătoarelor ispitiri și nici nu te lăsa purtat prin noroiul păcatelor de cei care rătăcesc în noaptea stricăciunii vieții lor.
  8. Ascultă chemarea continuă a Mântuitorului Hristos Care cere părinților să-și lase copiii să vină la Dânsul și să nu-i oprească, ca să nu te faci jucărie valurilor feluritelor încercări, fiind purtat încoace și încolo, ci să te bucuri de dragostea și binecuvântarea Lui.
  9. Urcă plin de curaj și cu seriozitate jertfelnică treptele scării valorilor spirituale și nu te lăsa amăgit de ofertele stricătoare de suflet.
  10. Crește și te întărește cu duhul, precum Copilul Iisus, și te bucură lucrând la sporirea talanților tăi și la rodirea cuvintelor Evangheliei în tine, ca cel care de mic te-ai deprins cu dulceața Sfintelor Scripturi. - Sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro
  11.  
POEZIE - Pe copil să-l ții în frâne
de Vasile Militaru
 
Pe copil să-l ții în frâne
De-l vrei om la toți să placă.
Nu-l lăsa orice să-ngâne,
Nu-l lăsa orice să facă
Nu-l lăsa după plăcerea-i
Unde vrea el să se ducă …
Din același lemn se fac
Și Icoana și măciuca.

 

Înainte-i stau deschise
Două căi sub largul hău;
Una duce către bine,
Alta duce către rău.
Grea e pururea și suie
Tot la deal întâia cale;
Cea de-a doua e ușoară:
Merge pururea la vale;
Și-i de-ajuns puțin s-aluneci
Pe alunecosu-i prund
Ca să cazi pe veșnicie
În prăpastia fără fund.
De ești domn sau de ești rege
De ești slugă ori stăpân
Numai fapta te arată
De ești rău sau de ești bun.


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Sindromul Down - un semn sa daruim mai multa dragoste
 

Sindromul Down, cunoscut și ca Trisomia 21, este o boală genetică cromozomială, ce afectează aproximativ unu din o mie de copii născuți la nivel global. Însă, deși este o condiție permanentă în viața celor născuți astfel, majoritatea celor afectați pot duce o viață normală și activă, dezvoltându-și continuu aptitudinile și fiind capabili de realizări mărețe. Un astfel de exemplu îl reprezintă tinerii Asociației Down Plus București (ADPB), alături de care Parohia „Sfânta Treime”-Ghencea, prin intermediul departamentului său pentru tineret, colaborează încă din toamna anului 2014, desfășurând nenumărate activități. Dintre acestea, cele mai importante sunt atelierele educative și creative, unde tinerii, ajutați de voluntari, își dezvoltă motricitatea, abilitățile cognitive și competențele artistice.

Despre provocările, dar și despre binecuvântările pe care sindromul Down le poate aduce în viețile părinților care au un astfel de copilaș special, precum și despre legătura frumoasă dintre Asociația Down Plus Bucu­rești și Parohia „Sfânta Treime”- Ghencea, ne-a vorbit Georgeta Bucur, președinta asociației și mama lui Theo, unul dintre tinerii extraordinari care, împreună cu ceilalți 49 de beneficiari, reprezintă ADPB.

Ce ar trebui să știe toți oamenii despre sindromul Down pentru a elimina reticența cu care această dizabilitate este privită de către societatea actuală?

În primul rând, oamenii ar trebui să înțeleagă că sindromul Down este un accident genetic și nicidecum o boală transmisibilă. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, sindromul Down reprezintă semnul de la Dumnezeu că ar trebui să ne tratăm unii pe ceilalți cu mai multă iubire, înțelegere și empatie, ceea ce este un lucru minunat.

Cât de importantă este susți­nerea din partea familiei în dez­voltarea unui copil cu nevoi speciale de acest fel?

Susținerea familiei este crucială. Dacă familia nu este alături de copil, dacă familia nu își dorește ca acesta să se dezvolte și să se integreze printre copiii tipici – sintagma „copii tipici” este utilizată pentru a defini ma­­­jo­ritatea copiilor, născuți fără di­za­bilități sau afecțiuni de orice fel -, lucrul acesta nu va fi posibil. Dacă acești copii sunt ținuți doar în casă, nu sunt înscriși la terapiile necesare creșterii lor armonioase, nu petrec timp cu alți copii și tineri cu sindrom Down sau cu persoanele tipice din viața părinților lor, aceștia nu vor putea să se dezvolte într-un mod echilibrat și să evolueze.

Cum ați trecut peste momentele dificile în misiunea de a creș­te un astfel de copil special?

Am trecut peste toate momentele grele și am putut depăși unele situații doar datorită Bunului Dumnezeu, Care ne-a avut în grijă și ne-a purtat pe brațele Sale tot timpul. Numai așa poți trece cu bine peste toate! Înțelegând că ai primit un astfel de copil în viața ta doar pentru că Dumnezeu te iubește și a avut atâta încredere în tine, încât ți-a lăsat în grijă un suflet special.

Povestiți-ne puțin despre înce­puturile Down Plus Bucu­rești. Cu ce gânduri ați plecat la drum în dezvoltarea acestei asocia­ții?

În luna aprilie a anului 2014 au fost puse bazele Asociației Down Plus București, iar noi am plecat la drum cu multă iubire, cu mult drag față de misiunea noastră și cu visuri foarte mari. Tot timpul ne-am dorit ca în această asociație să existe o atmosferă de familie și ca toți copiii, tinerii, adulții și chiar seniorii cu sindrom Down care se înscriu aici să se simtă ocrotiți, iubiți, ca și când ei se află în centrul universului nostru.

Ce amintiri aveți din perioada de început a colaborării cu departamentul pentru tineret al Parohiei „Sfânta Treime“-Ghen­cea? Cum au evoluat și s-au dezvoltat pe parcurs activită­ți­le desfășurate împreună?

Noi am început să lucrăm împreună destul de timpuriu. Dacă în aprilie 2014 asociația noastră a fost în­fi­ințată, în luna septembrie a ace­lu­iași an am început să colaborăm cu departamentul pentru tineret al Parohiei „Sfânta Treime”-Ghencea, iar parteneriatul nostru dăinuie până în zilele noastre și probabil va dăinui până la adânci bătrâneți! (râde, n.r.). Așa sunt poveștile care se scriu frumos.

Ca asociație, am crescut foarte mult datorită acestei colaborări. Până la începerea construcției centrului pentru asistență socială „Sfânta Treime – izvor de milostenie”, Biserica, prin intermediul părintelui paroh Ion Grădincea, a finanțat foarte multe dintre activitățile noastre, fiind un mare ajutor pentru noi și susținând din punct de vedere material atelierele desfășurate alături de departamentul pentru tineret.

Pe de altă parte, în ceea ce privește „resursa umană”, consider că formăm alături de tinerii parohiei o mare familie, mai ales că o mare parte dintre voluntarii departamentului sunt și voluntarii noștri. Cu emoție remarc, de fiecare dată când apucăm să ne întâlnim cu toții, fie la activități, fie la ședințe, sau când ne facem planurile de lucru, că ne-am închegat foarte mult ca grup și avem o viziune comună asupra activităților. În plus, sunt mulți voluntari care au crescut lângă asociația noastră și nu poți să nu observi că au plecat la drum, alături de noi, niște copii cu suflete curate și inocente, mânați de dorința de a ajuta, și au ajuns astăzi voluntari complecși, care pot face față multor situații neprevăzute, altfel decât ar reuși poate alți voluntari, care s-au format în alte domenii.

Care este cel mai important sfat pe care l-ați oferi unor pă­rinți aflați la început de drum, al căror bebeluș are sindrom Down?

Primul sfat care îmi vine în minte ar fi ca aceștia să aibă încredere în Dumnezeu și în faptul că El știe mereu mai bine decât noi care ne este misiunea pe pământ. De asemenea, i-aș îndemna să primească acești prunci cu brațele deschise fiindcă, în timp, dacă au răbdare și vor fi atenți la semnele primite de la Dumnezeu, își vor da seama cu siguranță care a fost motivul pentru care le-a fost lăsat în grijă un asemenea suflet special.

Cum credeți că se va realiza incluziunea persoanelor cu sindrom Down în viitor?

Am să plec din trecut, de acum 20 de ani, când Theo era foarte mic, iar omenii care încă nu știau foarte multe despre sindromul Down se uitau ușor speriați, oarecum reti­cenți, neînțelegând cu adevărat ce se întâmplă. Ba chiar s-a întâmplat să văd persoane care și-au tras copiii de lângă copilul meu, fără a le permite să se joace împreună. Însă, uitându-mă în urmă, pe parcursul acestor ani pe care i-am trăit alături de Theo, îmi dau seama că oamenii s-au schimbat foarte mult, iar societatea a început să accepte diversitatea. De aceea, văd un viitor în care aceste persoane vor fi incluse, un viitor în care îi vom înțelege și îi vom accepta exact așa cum sunt.

Alexandra Piper

Sursa: http://ziarullumina.ro




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Dragostea în care cred - Marius Iordăchioaia (CARTE)
 

Prezentare Dragostea în care cred :

 

Cuvântul…

Materialul de lucru al lui Marius Iordăchioaia. Prolificitatea lui mă lasă perplex. Ca să adâncești, trebuie timp, dar el pare a fi permanent în această stare. Pentru că nu are astâmpăr. Pentru că se teme de înțelegerile comode ca de ceva pustiitor. Unele după altele, cuvinte revelatoare de noimă în Hristos sunt aruncate zilnic în lume, răvașe de iubire concentrate cu virtute de haiku-uri duhovnicești. Se naște o specie nouă, care s-ar putea lăsa poate circumscrisă în registrul de interes al teoreticienilor literaturii dacă miza ei nu le-ar transcende preocupările printr-o lucrare vădit mai înaltă.

Sunt cuvinte de prețioasă atingere doar, doar deștepta-vor inimi întru noblețea înțelegerii și trăirii în Domnul. În fața lor s-a sfârșit cu comoditatea. Te lasă perplex, te rănesc, te poartă într-un parcurs al cărui deznodământ e întotdeauna o reîmprospătată înțelegere, un altfel, un cum nu neapărat gândeai, aruncând lumini și scoțând din banal ceea ce părea nesemnificativ, deschizând fântâni cu luciu de oglindire de cer deasupră-le acolo unde te păștea doar platitudinea unui decor fără importanță. Surprinzând, chiar descumpănind, trăgând preșul siguranțelor de sub picioarele tale, iată-te în față cu Evanghelie vie și larg deschisă în proximitatea de intimitate a propriei inimi. Cu o invitație neașteptată, de simțire patericală… […]

Cuvintele lui Marius Iordăchioaia au virtutea declanșării problematizării noastre în Hristos. Chemării noastre la viață altfel decât predicile și catehezele obișnuite spațiului eclesial. Nu poți trece pe lângă ele cu nesimțire, căci sunt strigăte de trezire care îți turează brusc motorul lăuntric, disponibilizându-te în chip neașteptat pentru întâlnirea-ți atât de personală cu Viul.

Dacă nu ar fi existat, cu siguranță că Marius Iordăchioaia ar fi trebuit inventat. Eu sunt fan absolut. Pentru că îi simt onestitatea. Dacă este greu a scrie versuri, când nimic nu ai a spune, ușurința cu care Marius Iordăchioaia revarsă densitate de interpelare în lume are în chip evident o deslușibilă legătură cu harul lui Dumnezeu. Pentru că e un dar de Sus să te întâlnești cu aproapele tău așa. Pentru că ce mai mare noblețe decât să stârnești trezire întru Hristos, nimicind amorțirea comodității neangajamentului la viață, cea care ne pândește din umbră pe toți?

Pr. Răzvan Ionescu

Detalii despre carte / COMANDA

 



Rușinea. Cauzele, multiplele fațete și mecanismele interioare de vindecare - Vincent de Gaulejac (CARTE)
 

Prezentare Rușinea. Cauzele, multiplele fațete și mecanismele interioare de vindecare:

Una dintre cele mai nocive și mai analizate emoții în cabinetul de psihoterapie, rușinea nu are o singură formă de exprimare. Ea nu apare izolat, ci e parte componentă a unui melanj de timiditate, anxietate, nesiguranță, frică, umilință, dar nu numai. De cele mai multe ori, este un sentiment dureros și sensibil, despre care preferăm să nu vorbim, generând astfel tăcerea și retragerea în sine până la paralizie. Sărăcia, manipularea, cerșetoria, statutul de asistat social, abuzurile și umilințele alterează identitatea și modul în care individul se raportează la comunitatea de care aparține. Astfel, nu este doar legitim, ci și necesar să-i înțelegem mai bine originea și modul în care evoluează, sentimentul de rușine definind într-o măsură foarte mare relațiile sociale și fiind strâns legat de stima de sine.

Vincent de Gaulejac sparge cercul tăcerii, oferindu-ne instrumentele prin care să înțelegem mai bine multiplele fațete ale rușinii și ne arată că în spatele acesteia se ascund comori de iubire, sensibilitate și umanitate, care nu reușesc să se exprime. A înțelege, a asculta și a vorbi despre rușine înseamnă a ne elibera de o parte din suferința pe care o provoacă. 

 

Detalii despre carte / COMANDA



Viața și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos - Emanuel Copacianu (CARTE)
 

Prezentare Viața și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos:

 Oricat de mult am spune adevarul acesta, intotdeauna e totusi prea putin spus: "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica".  Acesta e darul cel mai de pret facut de Dumnezeu oamenilor: Iisus Hristos, Mantuitorul, a carui viata trebuie sa ne fie lumina, calauza si ancora sufletelor noastre, pentru a ajunge in Imparatia cereasca. Cartea de fata ne ofera un prilej minunat de a-L cunoaste pe Iisus, de a-L indragi si a-L urma. Este scrisa atat de frumos, cu atata drag, cu atata har, incat ne poate insufla sentimente de iubire si pretuire nespusa fata de Darul Domnului. Viata vesnica pare un basm desprins din cartile pentru copii si totusi ea este singurul sens adevarat al existentei noastre. Si trebuie sa invatam cum sa o dobandim. Cum altfel putem face acest lucru decat apropiindu-ne si atasandu-ne in mod sincer de Iisus, singurul in stare sa ne daruiasca implinirea si fericirea noastra?

 

Detalii despre carte / COMANDA



Catehismul creștinului ortodox. Calea spre Dumnezeu - Irineu Mihalcescu, Mitropolit (Ioan Mihalcescu) (CARTE)
 

Prezentare Catehismul creștinului ortodox. Calea spre Dumnezeu:

Fiecare dintre noi este insetat si dupa altceva decat lucrurile efemere ale acestei lumi, care nu pot aduce decat o fericire la fel de trecatoare ca si ele. Este nostalgia raiului ramasa in strafundurile fiintei noastre cazute, care Il cauta pe Dumnezeu, pentru a se inalta din nou la cer cu ajutorul Lui. Este nevoia de a da un sens adevarat vietii noastre, mai ales cand totul pare lipsit de directie, cand ne simtim neputinciosi si singuri. Este menirea noastra de a fi pe pamant.  Incotro mergem, ce inseamna a trai o viata cu adevarat crestina, care sunt indatoririle crestinului, cum ne apropiem de Hristos - iata doar cateva dintre intrebarile esentiale la care raspunde acest pretios abecedar al credintei. El nu ar trebui sa lipseasca din nicio biblioteca, pentru ca este un indrumar moral de mare folos in orice moment al vietii. Citeste-l cu luare-aminte si straduieste-te sa traiesti asa cum te povatuieste si atunci calatoria ta in aceasta lume va fi sigura si placuta, iar intunericul de dincolo de mormant se va preface in noian de lumina, care-ti va lumina calea si aici, pe pamant.

Detalii despre carte / COMANDA



Pași împreună cu El. Texte despre împreună-călătoria cu Hristos - Mourtzianos Ignatie (CARTE)
 

Prezentare Pași împreună cu El. Texte despre împreună-călătoria cu Hristos:

 Într-o seară am primit prin poșta electronică un mesaj. Mesajul era de la un suflet chinuit și necăjit de răutatea, de minciunile și de invidiile acestei lumi. Ziua care trecuse fusese pentru mine destul de obositoare, cu multe griji, însă trebuia să răspund. N-am vrut să las fără răspuns osteneala și așteptarea destinatarului, pentru că eram sigur că-l stăpânea singurătatea și deznădejdea.            Hristos ne conduce viața, este lângă noi în tot și în toate. Toți am trăit momente grele, în care am crezut că am rămas singuri. Singurătatea nu este însă în niciun caz o stare de deznădejde care nu poate să se schimbe. Cu siguranță poate fi înfruntată, poate fi depășită, dar nu cu rețetele acestei lumi.       Soluția este limpede și ușoară. De vreme ce rădăcinile singurătății se găsesc înăuntrul nostru, nu este cu putință să scăpăm de aceasta fără să ne plecăm înăuntrul sufletului nostru. Și acolo, pentru a intra lumina, cineva trebuie să deschidă fereastra, să o redeschidă față de semeni și față de Dumnezeu.           Una este arma cea adevărată, care lovește de moarte singurătatea: iubirea adevărată. Cel care trăiește în climatul iubirii autentice nu este în primejdie niciodată din pricina singurătății aducătoare de moarte. Iubirea este vrăjmașul singurătății! Restabilirea comuniunii și îndepărtarea singurătății se găsesc în voința omului. Desigur, dacă acceptă să restabilească comuniunea cu Hristos Dumnezeu-Omul, Care este calea către Dumnezeu Tatăl. Deci să facem acești pași împreună cu Hristos, să păstrăm nestricatăîn amintirea noastră dovada milostivirii Lui: lacrimile pe care le-a șters, durerile pe care le-a îndurat, neliniștile pe care le-a risipit, nevoile pe care le-a împlinit, fricile pe care le-a alungat, binecuvântările pe care le-a dăruit. În felul acesta ne întărim sufletul ca să înfruntăm toate greutățile pe care le vom întâlni în vremea rămasă a călătoriei împreună cu semenul nostru! Să facem acești pași împreună cu Hristos! Amin.

 

Detalii despre carte / COMANDA



De la Crăiasa Zăpezii la Soarele Dreptății. O lectură creștină a poveștilor lui H. Ch. Andersen - Ivona BOITAN (CARTE)
 

Prezentare De la Crăiasa Zăpezii la Soarele Dreptății. O lectură creștină a poveștilor lui H. Ch. Andersen:

Autoarea scoate la iveală personalitatea unică a lui Hans Christian Andersen și surprinde dimensiunea creștină a viziunii întrupate în nemuritoarele sale povești. Pe unele dintre ele cititorul român le cunoaște prea bine, despre altele va afla prin intermediul acestei cărți, dorindu-și cu siguranță să le citească, să le cunoască, să și le însușească în această nouă cheie de interpretare.

„În primul capitol am prezentat pe scurt biografia lui Andersen, felul în care și-a trăit viața și mai ales gândurile din jurnal, care ni-l arată pe un om prins într-un continuu dialog cu Dumnezeu, un om care-L avea pe Dumnezeu drept reper, ghid și prieten.
În al doilea capitol am analizat o serie de povești, cele mai multe necunoscute publicului român, și am căutat să identific temele creștine precum moartea, viața de apoi, raiul, iadul, pronia cerească sau chiar persoana Mântuitorului Hristos cu cele două firi ale Sale.
În capitolul al treilea am analizat aceste teme din perspectiva învățăturii de credință ortodoxă, pentru a demonstra faptul că Andersen a fost cu adevărat un propovăduitor prin povești."

Detalii despre carte / COMANDA



Ne vorbește părintele Epifanie. Răspunsuri la căutări (3) - Epifanie Theodoropulos (CARTE)
 

Prezentare Ne vorbește părintele Epifanie. Răspunsuri la căutări (3):

Folosindu-se de experiența sa bogată de duhovnic și cărturar, părintele arhimandrit Epifanie continuă să ne ofere și în acest volum răspunsuri pline de înțelepciune și profunzime duhovnicească cu luciditatea și iubirea insuflate de Dumnezeu care-l caracterizează. Animat de responsabilitatea pastorală a călăuzei care își pune sufletul pentru ucenici, ne lămurește teme niciodată ușor de epuizat, ca rugăciunea, postul, păcatele și virtuțile, oferind soluții problemelor de viață cotidiene, precum relațiile de familie și educația creștină, ce rămân provocarea cea mai de seamă a societății contemporane.


***
De multe ori, deși avem atâția oameni în jur, sunt situații în care aceștia nu ne pot ajuta. De pildă, o boală incurabilă, o întristare foarte grea, în care mângâierea oamenilor nu poa­te aduce nimic. Sau vedem cum o cauză dreaptă pentru care luptăm se pierde pentru că nu avem pe cineva care să o susțină, deși este dreaptă. Este multă nedreptate în lume, multă nedreptate pe pământ. În toate aceste situații să nu uităm că „avem Om”, Îl avem pe Dumnezeu‑Omul.
Dacă nu avem pe nimeni altcineva, cel puțin Îl avem pe Domnul nostru, Care ne aude în fiece clipă și este gata să ne împlinească orice cerere, câtă vreme aceasta nu este potrivnică binelui nostru veșnic, nu este potrivnică mântuirii sufletului nostru, căci mai presus de interesele omenești, de cele pământești, materiale, sunt cele veșnice.
Îl avem, așadar, pe Domnul nostru, Care ne aude în orice clipă. Chiar când vorbești, când încă Îl ­chemi, când nici nu ți‑ai terminat rugăciunea, El răspunde. Iar răspunsul Său este: „Iată‑Mă!” – Iată, am venit să te ajut.
 Pr. Epifanie Theodoropoulos

Detalii despre carte / COMANDA



Războiul nevăzut - Sf. Nicodim Aghioritul (CARTE)
 

Prezentare Războiul nevăzut:

Ediția integrală

Alcătuit ca un manual de viață mistică și duhovnicească, Războiul nevăzut se adresează atât începătorilor în viața duhovnicească, cât și celor sporiți, punând la îndemână, într-o manie­ră metodică și sistematică, îndemnuri pentru toate treptele vieții spiritual-morale în duh isihast. Lucrarea de față – un adevărat ghid practic de spiri­tualitate ortodoxă necesar a fi studiat zilnic – îmbină foarte armonios temele practice și teoretice ale viețuirii creștine în acord cu exigențele Evangheliei, determinând cititorul să se ridice de la problemele și confruntările de fiecare zi la analiza experiențelor duhovnicești, în scopul călăuzirii pe calea desăvârșirii, adică al curățirii de patimi și al luminării minții, al rugăciunii inimii și al îndumnezeirii, în vederea dobândirii mântuirii – rostul vieții noastre pe pământ.
***
„Neîndoielnic, Războiul nevăzut rămâne cea mai citită și universal difuzată și chiar cea mai iubită carte a lui Nicodim, celebrată drept un «adevărat imn al duhului mistic al Părinților ortodocși și oglinda cea mai curată a inimii și sufletului preaortodoxului Sfânt Nicodim», după cum subliniază și părintele Teoclit Dionisiatul.” (Elia Citterio)
***
Această carte pe care, copilul meu, ți‑o dau spre a o citi stăruitor, din care poți afla adevărata icoană a fiecărei virtuți, este Însuși Stăpânul Hristos. Fiindcă El, ca Cel Ce este Cartea Vieții, nu doar dă luminare minții prin cuvinte, ci și prin pilda Sa vie ne umple de înflăcărare voința. Căci nimeni și nimic nu vor putea să‑ți lămurească desăvârșit chipul dobândirii tuturor virtuților așa cum ți‑l va tâlcui aici Iisus Cel Răstignit și Înviat.

 

Detalii despre carte / COMANDA



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii/domenii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Iunie-2023.doc