Sfinții Trei Ierarhi - 30 Ianuarie
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Ianuarie  2023
Sumar:
- Cu Hristos, acasă
- Proclamarea Anului Omagial 2023
- STIRI INTERNE - Ianuarie 2023
- Situatia preotilor romani din Ucraina
- STIRI EXTERNE - Ianuarie 2023
- Marturia Inaintemergatorului descopera venirea lui Mesia
- Urmarile teologice ale tagaduirii distinctiei intre fiinta si energii
- Sfintirea cea mare a apei si intoarcerea vietii spre Izvorul ei
- CE ESTE FERICIREA...
- Parintele Serafim Man, stalpul de foc al Rohiei
- Rugaciunea - sustinatoare a lumii si liman al sufletului
- Icoana Anului Omagial 2023: Sfintii Simeon si Ana, ocrotitorii varstnicilor
- Educatie pentru sanatate in spirit moral
- De ce avem nevoie de Eminescu?
- Biserica in vremuri de rastriste de altadata
- Pădurea Pojorâta
- TIMPUL (1)
- Viata si acatistul sfantului Evmenie, ucenicul sfantului Nichifor cel Lepros - *** (CARTE)
- Deprinderi de viata crestina. Despre Taina Spovedaniei - Visarion Pasca (CARTE)
- Rugaciuni pentru sanatate si vindecare de boli - *** (CARTE)
- Patericul adolescentului - Adrian Chiaga (CARTE)
- Biblia pentru copii povestita de Parintele Necula - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
- Cartea mea de bucate - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)



Tema lunii
Cu Hristos, acasă - Pr.conf.dr. Irimie Marga
 
Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea ­Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am ne­dreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Mulțimea de oameni adunată la un eveniment anu­me este înăl­ță­toare, dar poate fi și înșe­lă­toare. De multe ori mulțimea poate să impresioneze, să aclame și să apere valorile și viața. Alteori poate să încurce, să limiteze sau chiar să blocheze perspectivele, așa cum a pățit și Zaheu vameșul. El voia să-L vadă pe Iisus, dar „nu putea de mulțime” (Luca 19, 3). Nu putea pentru că era mic de statură, iar mulțimea de curioși se îmbulzea prea tare. 

Mulțimea între mumă și ciumă

Până astăzi situația tot așa a rămas. Numărul oamenilor par­ticipanți la o manifestare anume poate fi un lucru impresionant și folositor. Să ne gândim numai la rolul pozitiv al publicului la un spectacol, sau la suporterii unui meci, sau la participanții la un maraton cu scop caritativ.

La fel e situația și în cazul unor manifestări religioase. Cu cât pelerinii sunt mai mulți, cu atât pelerinajul este mai emo­ționant. Să ne gândim numai la slujbele de Paști sau de Bobotează, care strâng atât de mulți credincioși, dornici de cuvântul lui Dumnezeu. Modelul vine din Sfânta Scriptură, unde ni se relatează că Iisus era urmat de „mulțime multă de popor”.

Dar să nu ignorăm și reversul. Mulțimile de oameni, de gură-cască, pot îngreuna lucrurile. Vulgul, de multe ori, ne împiedică serios în a-L întâlni pe Hristos. Ca să-L întâlnești pe Iisus trebuie să lupți cu mulțimea celor care sunt ca bolovanii în calea ta. Gloata, gura-lumii, moda, vedetismul, distracțiile, toate acestea alcătuiesc „tirania” mulțimilor care taie calea către Dumnezeu. De aceea, nu de puține ori, Hristos a fugit de popor, ca să se retragă în liniște și în rugăciune.

Mai nou, mulțimile de oameni se manifestă prin mass-media, prin internet, prin toate mijloacele de socializare, dar atitudinile exprimate nu sunt totdeauna de bun augur. Așa-zisa „socializare” se poate transforma din mumă în ciumă, într-un puhoi nimicitor, precum un râu cu apă cristalină se poate transforma într-o viitură, care face prăpăd în calea ei. Din aceste motive, mulți se feresc de publicitate, care în loc să înalțe doboară și cele mai sănătoase credințe și principii. 

Zaheu învinge mulțimea, înălțându-se

Zaheu s-a lovit și el de mul­țime. Dar prin istețime, nu prin forță, el a depășit mulțimea, suindu-se într-un smochin. Aici a fost reușita lui: de la înălțime L-a văzut pe Hristos. Pe Dumnezeu Îl afli numai înălțându-te deasupra vulgarității lumii acesteia. De aceea, atunci când mulțimea încurcă, trebuie găsite modalități de ridicare deasupra ei, ca să ajungem la Hristos.

În felul acesta Zaheu a avut succes. Nu numai fiindcă a de­pășit blocajul mulțimii, ci mai ales pentru că Hristos l-a văzut pe el. Hristos ne vede pe toți, dar ne vede, îndeosebi, pe cei care Îl căutăm de la înălțimi duhov­nicești. Dacă noi nu vrem să ne ridicăm, nici Hristos nu ne ridică cu forța. Toată spiritualitatea ortodoxă nu înseamnă altceva decât înălțarea noastră continuă pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, pentru ca astfel și Dumnezeu să ne cunoască pe noi.

Ceea ce a urmat a fost rezultatul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Mântuitorul, văzându-l, Se autoinvită în casa lui. Un lucru neașteptat. Zaheu răspunde imediat, plin de bucurie, fără să se eschiveze, semn că vizita a fost pe sufletul lui și pregătește cele cuvenite oaspeților deosebiți. Nu știm ce dialog a purtat Iisus cu Zaheu, Evanghelia ne relatează numai rezultatul acestei convorbiri, și anume faptul convertirii lui Zaheu într-un mare binefăcător: „Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit” (Luca 19, 8). Văzând aceasta, Mântuitorul a răspuns îndată: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!” (Luca 19, 9).

Dumnezeu ne caută acasă

De atunci Dumnezeu ne caută acasă. Hristos a venit să ne sfin­țească viața, întemeind Biserica mare şi totodată ne mân­tuiește casa, familia, care este Biserica mică. Cele două Biserici, mare și mică, sunt într-o continuă întrepătrundere și inter­dependen­ță. Cred că Mântuitorul, atunci când a zis că cine crede în mult, crede și în puțin, a vrut să spună că cine crede în Biserica mare crede și în Biserica mică. De aici și concluzia că nimeni nu se poate mântui în Biserica mare, dacă nu se preocupă de mântuirea casei lui, a familiei lui, a Bisericii mici.

Acest lucru l-a știut foarte bine, mai ales, părintele Arsenie Boca. De aceea toate învăță­mintele lui aveau referire directă la familie, cu toate aspectele ei, inclusiv la viața intimă. „Feciorie pân’ la Cununie și fidelitate pân’ la moarte” a fost una dintre cele mai cunoscute apoftegme ale lui. Ca să ne mântuim în Biserica mare, nu putem să ignorăm cele mai intime aspecte din Biserica mică, nici apoftegma părintelui Arsenie Boca.

Astfel, în familie se vede cel mai bine cum ne lucrăm mântuirea și câtă importanță acordăm Bisericii. Cu casa noastră începe desăvârșirea noastră. Pentru că în familie se perpetuează actul creator, iar în Biserica mare se dăruiește actul recreator, adică mântuirea.

Cu Hristos, la masă

Pentru aceasta Hristos a poposit la Zaheu și a adus mântuire nu numai lui, ci și casei lui. El vrea să fie cu noi, să stea la masă și să mâncăm împreună. O rugăciune populară spune: „Cruce-n masă, Cruce-n casă/ Dumnezeu cu noi la masă”. Aceasta este esența, rostul Liturghiei cosmice, care începe cu Liturghia din Biserică și cu împărtășirea noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, așa cum mama își strânge copilul la sân și-l hrănește cu lapte, tot așa Hristos ne strânge pe toți în Biserică și ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui. Și așa cum pruncii nu pot crește dacă, în Biserica de acasă, nu se hrănesc de părinții lor, tot așa și creștinii, din Biserica mare, nu pot crește duhovnicește dacă nu se hrănesc cu Sfânta Euharistie. Fiecare Liturghie este o chemare la împărtășire, așa cum în fiecare zi ne hrănim cu cele pământești.

Casa lui Zaheu trebuie să fie și casa noastră. Pocăința lui Zaheu trebuie să fie și pocăința noastră. Iar bucuria lui Zaheu care stă la masă cu Hristos trebuie să fie și bucuria noastră, a celor care participăm la Sfânta Liturghie. Nu prin asistare, ci prin mâncare, nu prin uitătură, ci prin băutură, iar mâncarea și băutura noastră sunt Trupul și Sângele Lui Hristos.

Nu înălțime de brad, ci un suflet curat

Zaheu ne-a arătat că mulți­mea poate fi biruită atunci când sufletul dorește cu ardoare să-L vadă pe Hristos. El ne-a mai arătat că întâlnirea cu Hristos cere înălțare, nimeni nu-L poate coborî pe Dumnezeu din cer, dacă nu urcă spre El. Bunătatea lui Dumnezeu este așa de mare, încât El se coboară spre noi, chiar și atunci când mișcăm numai un deget spre El.

Zaheu Îl primește pe Mesia în casa lui, Îl pune la masă și Îl hrănește cu cele pământești. Dar Hristos ne invită la masă, în Biserica Lui, și ne hrănește cu „ale Sale, dintru ale Sale”, adică cele cerești, Trupul și Sângele Lui.

Zaheu era mic de statură, dar de o mărinimie mântuitoare. Hristos era Dumnezeul Cel mare Care, smerindu-Se pe Sine, S-a făcut mic asemenea nouă. Așa a avut loc marea întâlnire din ­Ierihon. De aceea, dacă și noi vrem să stăm la masă cu Hristos, acasă, trebuie să știm că nu avem nevoie de-o înălțime de brad, ci de un suflet curat. Iar Dumnezeul cel mare se face pentru noi mâncare.

 

Ziarul Lumina




ACTUALITATEA religioasă
Proclamarea Anului Omagial 2023 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit în Catedrala Patriarhală, cu prilejul proclamării anului 2023 drept Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, duminică, 1 ianuarie 2023. 

Text integral:


Prețuirea și ajutorarea vârstnicilor sunt expresii ale maturității spirituale și sociale în viața comunității

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești.

Grija pentru bătrâni, pentru copii și pentru săraci arată gradul de civilizație și profunzimea trăirii creștine a unui popor. Din acest punct de vedere, ne preocupă, în mod deosebit, starea de abandon social și dezinteresul față de bătrâni (părinţi şi bunici), pe care le constatăm, adesea, în societatea de astăzi.

Comunitatea umană tradițională s-a preocupat dintotdeauna de persoanele vârstnice, considerându-le pe acestea nu o povară, ci un izvor de binecuvântare şi înţelepciune, dar și de iubire milostivă, prin participarea lor laeducaţia copiilor şi a tinerilor.

Astfel, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre respectul pe care comunitatea evreiască îl arăta bătrânilor. În Vechiul Testament, respectul pentru bătrâni a fost transformat într-o poruncă pe care toți aveau datoria să o împlinească: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşire 20, 12), sau: „Înaintea celui cărunt să te ridici, să cinstești fața bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 19, 32).

Cel care nu-și respecta părinții vârstnici era văzut ca un blasfemiator: „Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa” (Eccleziasticul 3, 16).

Noul Testament ne arată lămurit că înțelepciunea celor vârstnici ține de apropierea lor de Dumnezeu prin rugăciune și de viața virtuoasă pe care aceștia o trăiesc. Astfel, Dreptul Simeon nu era doar un om învățat, ci și un permanent rugător, luminat de Duhul Sfânt pentru a-L recunoaște pe Mesia în Pruncul Iisus: „omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25).

Dreptul Simeon Îl va putea purta în brațele sale pe Cuvântul lui Dumnezeu înomenit și Îl prezintă ca fiind „Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 32).

Înțelegem, în acest sens, de ce Dreptul Simeon devine model şi ocrotitor al persoanelor vârstnice: era învățat, drept, temător de Dumnezeu, răbdător, plin de credință și nădejde.

Slăbiciunea trupească a bătrâneții este acoperită de tăria înțelepciunii, de bogăţia cunoașterii, de frumuseţea blândeții şi a bunătăţii. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Slăbiciunea trupului nu vatămă cu nimic tăria credinţei. Podoabă a Bisericii e cărunteţea gârbovă unită cu credinţa întraripată. De ea se bucură în mod deosebit Biserica”[1]Bătrânețea trebuie înțeleasă şi ca fiind vârsta la care ne apropiem de sfârșitul călătoriei pământești, când Domnul Iisus Hristos ne conduce la casa Tatălui ceresc (cf. Ioan 14, 2).

Din nefericire, astăzi, sunt foarte mulți bătrâni care trăiesc în multă însingurare, înizolare de comunitate, simțindu-se cumva inutili acesteia sau, mai mult, traumatizați de propria îmbătrânire, ajung chiar la deznădejde.

De aceea, Biserica este chemată să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor. Concomitent, trebuie lucrat și la creșterea și educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona și izola în centre de asistență socială, deoarece tinerii și persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalți. Mai precis, bătrânii au nevoie de o mângâiere și de un cuvânt de încurajare, iar tinerii au nevoie de înțelepciunea, răbdarea și puterea de rugăciune a bătrânilor.

Vârstnicii, prin maturitatea lor duhovnicească, pot ajuta mult la păstrarea valorilor creștine în cultura noastră, pentru armonia societății și a familiei. Prin urmare, Biserica va ajuta persoanele vârstnice să depășească lipsa de încredere, tristețea și izolarea, care îi împiedică pe bătrâni să participe activ și cu speranță la viața comunității.

Desigur, pe lângă pastoraţia bătrânilor, Biserica Ortodoxă Română face deja eforturi importante pentru ajutorarea vârstnicilor, prin diverse centre sociale, acțiuni şi programe filantropice.

În prezent, funcționează la nivelul Patriarhiei Române 21 de centre de zi, 54 de așezăminte rezidențiale și 52 de servicii de îngrijire la domiciliu, toate destinate persoanelor vârstnice.

*

De asemenea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericeștiDacă anul 2022 a fost consacrat rugăciunii și isihasmului, ca lucrare duhovnicească de propovăduire a rugăciunii neîncetate a minții și a inimii, anul acesta, 2023, privim rugăciunea, însoțită sau susținută de cântarea bisericească, psalmodierea însăși devenind rugăciune comunitară.

Aceasta își are obârșia în Psalmii Vechiului Testament, așa cum afirmă și Sfântul Andrei Criteanul, unul dintre marii imnografi ai Bisericii, zicând: „David, oarecând, a însemnat cântarea, scriind-o ca într-o icoană[2].

Cântările cuprinse în cărțile de cult ale Bisericii noastre sunt creații ale unor imnografi inspirați de Duhul Sfânt și ne ajută în înțelegerea textului scripturistic, ca parte a Sfintei Tradiții. Textele imnurilor care se cântă în slujbele Bisericii Ortodoxe aprofundează și explică bogăția teologică a Cuvântului lui Dumnezeu. Muzica bisericească este Evanghelia cântată.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre limbajul imnografic că: „Dumnezeu este atât de mare, că singură poezia poate încerca să-L exprime[3]. Profunzimea teologică și spirituală a textelor liturgice este dată de  adăparea lor permanentă din Sfintele Scripturi și din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii care au meditat îndelung și profund la Cuvântul lui Dumnezeu.

Teologia exprimată în imnografia bisericească este una dintre cele mai bogate în sensuri și, în același timp, lămuritoare pentru credincioșii Bisericii noastre, de aceea trebuie valorificată mai mult în predicile și catehezele din zilele noastre.

Imnografi precum Sfântul Roman Melodul, Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Cosma de Maiuma, Teofan Mărturisitorul și Iosif Imnograful, Casiana și alții sunt alcătuitori de cântări bisericești de o mare frumusețe, din punctul de vedere al formei, dar și de o mare profunzime teologică.

Imnurile liturgice au fost cântate pe teritoriul țării noastre încă de la începuturile creștinismului, iar arta sau meșteșugul cântării a fost predat de către mari dascăli și compozitori atât în școlile domnești, precum școala Sfântul Sava de la București, sau în școli mănăstirești, așa cum a fost școala de la Mănăstirea Putna.

Nu putem să trecem cu vederea nici psalții sau alcătuitorii cântărilor liturgice ale Bisericii noastre, care nu au fost simpli compozitori sau interpreți, ci adevărați creatori de culturăși limbă națională, precum: Filothei Sin Agăi Jipei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ștefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasărea și alții.

Anul comemorativ al imnografilorși cântăreților bisericești devine, astfel, un prilej de comemorare a celor ce s-au ostenit prin munca lor, inspirați de Dumnezeu, să compună cântări bisericești și să le interpreteze, spre înaintarea noastră în cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice ne îndeamnă să înmulţim activitățile noastre pentru ajutorarea bunicilor, oferindu-le un sprijin concret ca semn al prețuirii lor și al comuniunii între generații, între tineri și părinți sau între nepoți și bunici.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. din lb. greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 559
[2]„Canonul Sfântului Andrei Criteanul”, Cântarea a 7-a, Joi, în Săptămâna a V-a a Postului Mare, în: Triodul, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2020, p. 427.
[3]Pr. Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, traducere de Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Ed. Deisis, 1995, p. 143.



STIRI INTERNE - Ianuarie 2023
 
2023, Anul cultural Ciprian Porumbescu și Dimitrie Cantemir

Legea care prevede ca 2023 să fie „Anul cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu” a fost adoptată de Parlamentul României în decembrie și urmează să fie promulgată de Președintele țării. Anul cultural a fost instituit pentru a comemora cele două personalități și operele lor. Ciprian Porumbescu s-a născut în 1853 și a trecut la viața veșnică în 1883. În 2023 se împlinesc 170 de ani de la nașterea compozitorului și 140 de la moartea sa. Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei, un mare cărturar și istoric. S-a născut în anul 1673 și a trecut la Domnul în 1723, la vârsta de 50 de ani. Anul acesta se împlinesc 350 de ani de la nașterea cărturarului și 300 de la moartea lui. „Se instituie anul 2023 ca «Anul cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu», pentru celebrarea vieții și operei cărturarului Dimitrie Cantemir și a operei compozitorului Ciprian Porumbescu”, se arată în primul articol al legii votate de Parlament. Articolul 2 prevede că instituțiile centrale și locale pot organiza activități culturale pentru a celebra anul cultural. - basilica

Telegraful Român a împlinit 170 de ani

Telegraful Român, ziarul românesc mai bătrân decât România, a împlinit marți 170 de ani de apariție neîntreruptă. Telegraful Român de la Sibiu a fost înființat de Sfântul Andrei Șaguna, primul număr apărând la 3 ianuarie 1853. Colecția integrală a publicației a fost trecută în format digital și poate fi consultată, gratuit, momentan parțial, pe platforma Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu. Procesul digitizării a durat aproximativ 8 ani și s-a încheiat în 2021. Telegraful era, conform părintelui său, Sfântul Andrei Șaguna, „de un caracter religionar, național și politic” , realizat pentru „a lăți știința și cunoștințele solide și folositoare pentru orice cărturar și a apăra interesele Bisericii noastre.” - basilica

Calendar: Zilele în care nu se fac nunți în 2023 :

În ajunul şi în zilele Praznicelor împărăteşti (1-2 februarie; 24-25 mai; 3-5 iunie; 15 august, 13-14 septembrie); De la Crăciun până la Bobotează (25 decembrie-6 ianuarie). 

A fost instituită Ziua Victoriei Revoluţiei de la 1848 şi a Democraţiei Româneşti

Preşedintele României a promulgat marţi legea pentru instituirea Zilei Victoriei Revoluţiei de la 1848 şi a Democraţiei Româneşti şi declararea unor municipii ca oraşe-martir ale Revoluţiei de la 1848. 11 iunie este data celebrării Zilei Victoriei Revoluţiei de la 1848 şi a Democraţiei Româneşti. Pe 11 iunie 1848, la Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat „Proclamaţia de la Islaz”, recunoscând astfel guvernul revoluționar provizoriu și programul adoptat de acesta în data de 9 iunie în localitatea Islaz, județul Romanați (azi județul Teleorman). Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi organizaţiile neguvernamentale pot organiza manifestări şi acţiuni publice dedicate sărbătoririi acestei zile. În semn de cinstire a eroismului manifestat şi a memoriei martirilor căzuţi în lupta pentru victoria Revoluţiei de la 1848 şi a democraţiei româneşti, municipiile Bucureşti, Blaj şi Craiova se declară oraşe-martir ale Revoluţiei de la 1848. - basilica

Ziua Culturii Naţionale: Eminescu - Biserica „maica spirituală a neamului românesc”

Ziua de naștere a poetului Mihai Eminescu a fost stabilită drept Zi a Culturii Naționale în anul 2010, şi sărbătorită începând cu anul 2011, informează Agerpres. Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale a fost semnat în 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial 831 din 13 decembrie 2010. Numeroase activități culturale sunt organizate în aceste zile în parteneriat cu alte instituții, și nu numai, în eparhiile din țară și din diaspora. Odată cu marcarea Zilei Culturii Naționale, în bisericile din întreaga țară se fac slujbe de pomenire pentru poetul Mihai Eminescu. -basilica

 

Linkuri la știri:

Asociația Părintelui Dan Damaschin va deschide un spital social la Iași - Basilica

Casa memorială a lui Marin Preda intră în patrimoniul public şi va deveni obiectiv cultural - Basilica


Situatia preotilor romani din Ucraina - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Purtătorul de cuvânt Vasile Bănescu a oferit luni o declarație către presă în care explică situația ecleziastică a comunităților de români ortodocși din Ucraina. „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / Biserica Ortodoxă Română, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă”, a subliniat Vasile Bănescu.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a explicat că la nivel local persistă încă o ambiguitate privind structurile ecleziastice din Ucraina care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. El a menționat că Biserica Ortodoxă Română a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale).

„Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta”.

Vasile Bănescu a spus că „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă”.

„Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”, a mai precizat Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.


În situația ecleziastică din Ucraina, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a menționat, încă din 2019, că va ține seama cu prioritate de cele peste 120 de parohii ortodoxe românești, aflate în Ucraina, în special în zona Bucovinei de Nord. S-a precizat atunci că este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român.

 

Citiți și: Golgota românilor ortodocși din Ucraina - V. Astărătoae



STIRI EXTERNE - Ianuarie 2023

 

CIPRU: Noul Arhiepiscop al Ciprului a fost întronizat

Noul Arhiepiscop al Ciprului, Preafericitul Părinte Gheorghe, a fost întronizat la începutul lunii ianuarie la Nicosia. Evenimentul s-a bucurat de prezența mai multor ierarhi din Bisericile Ortodoxe surori. Alegerea Mitropolitului Gheorghe ca Arhiepiscop de Noua Justiniana și al Întregului Cipru a avut loc înainte de Crăciun. Într-un interviu publicat pe Cyprus Mail, PF Gheorghe a declarat că va urma linia predecesorului său, Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea. Printre prioritățile Preafericirii Sale se numără sprijinirea familiilor numeroase și încurajarea nașterii de prunci. Ierarhul a spus că Biserica Ciprului va continua eforturile sociale și caritabile, în timp ce va continua să sprijine și problema națională. După întonizarea de la Nicosia, vor fi demarate procedurile pentru alegerea unui nou Mitropolit de Paphos în locul Preafericitului Părinte Gheorghe. - basilica

CONSTANTINOPOL: Cuviosul Gherasim Mikraghiananitul a fost canonizat

Marți, 10 ianuarie 2023, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a luat decizia trecerii Cuviosului Gherasim Mikraghiananitul în rândul sfinților. Preacuviosul imnograf Gherasim Mikraghiananitul (1905-1991) a viețuit la în Sfântul Munte Athos la Schitul Sfintei Ana, mai exact la Sfânta Ana Mică, la chilia Cinstitului Înaintemergător. Atras de poezia liturgică și manifestând o harismă deosebită în această direcție, părintele Gherasim a compus o operă imnografică de mare anvergură, comparabilă cu cea Sfântului Roman Melodul. Acesta a compus numeroase acatiste, canoane (paraclise), condace, tropare, slujbe întregi ale sfinților și sinaxare complete pentru sfinții recent canonizați. Multe dintre compozițiile sale au fost incluse de către autoritățile bisericești în serviciul liturgic, numeroase alte lucrări inedite rămânând însă în manuscris. A trecut la Domnul în chilia sa în dimineața zilei de sâmbătă, 7 decembrie 1991, fiind în vârstă de 86 de ani.

VATICAN: Patriarhul României transmite condoleanțe după decesul Papei emerit Benedict al XVI-lea

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, a transmis sâmbătă un mesaj de condoleanțe după decesul Papei emerit Benedict al XVI-lea:

Sanctităţii Sale Papa FRANCISC,
Cetatea Vaticanului

Sanctitatea Voastră,

Cu profundă durere, am aflat despre plecarea din această lume, după o îndelungată suferință pe care a îndurat-o cu mult curaj, a celui ce a fost al 265-lea episcop al Romei, Papa emerit Benedict al XVI-lea, o venerabilă și bine-cunoscută personalitate contemporană. Împărtășim durerea Sanctității Voastre provocată de această pierdere și adresăm condoleanțe întregii Biserici Romano-Catolice. Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel Care este învierea și viața (cf. Ioan 11, 25), să odihnească sufletul Papei Benedict al XVI-lea în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi.

† Daniel
Patriarhul României

PALESTINA: Mormântul moașei Salomeea din Betleem va fi deschis publicului

Autoritățile israeliene au prezentat recent una dintre cele mai impresionante grote funerare descoperite vreodată pe teritoriul țării, cu o vechime de aproximativ două milenii. Situl, identificat drept mormântul moașei Salomeea din Betleem, va fi deschis publicului. Potrivit Tradiției, moașa Salomeea din Betleem L-a vizitat pe Pruncul Iisus și pe Maica Sa în peștera din Betleem, dar nu a putut să creadă că Pruncul a fost născut de o fecioară, de aceea, mâna i s-a uscat și nu s-a vindecat decât după ce a atins leagănul micului Iisus. Situl arheologic a fost descoperit în urmă cu 40 de ani de jefuitorii de antichități în pădurea Lachish, situată între Ierusalim și Fâșia Gaza, iar săpăturile arheologice care au scos la iveală un perimetru imens care atestă, potrivit arheologilor, importanța acestuia. S-au găsit nișe și osuare sparte datând din perioada celui de al Doilea Templu (sec. VI î.Hr. – I d.Hr.) , ceea ce atestă că grota a fost inițial cripta „unei familii evreiești înstărite, care a consacrat numeroase eforturi amenajării grotei”, conform arheologilor. A devenit apoi capelă creștină dedicată Salomeei, după cum atestă prezența crucii și a zeci de inscripții gravate pe ziduri și care fac referire la ea. Camerele interioare datează din perioada bizantină (sec. IV-V d.Hr.). Aici s-au găsit și opaițe (lămpi cu ulei făcute din lut) datând din sec. VIII-IX d.Hr. Cultul Salomeei și utilizarea sitului au continuat până în secolul al IX-lea, după cucerirea musulmană. În grotă au mai fost găsite și artefacte religioase de la pelerinii creștini veniți să se roage la fața locului, chiar dacă grota nu este în mod oficial deschisă publicului. Se lucrează la deschiderea grotei pentru public ca parte din Calea Regilor Iudei, un traseu cultural de 100 de kilometri care străbate Israelul de la Beer Șeva la Beit Guvrin, legând între ele zeci de situri arheologice importante. - basilica

ISRAEL: A trecut la Domnul fostul Patriarh al Ierusalimului

Fostul Patriarh al Ierusalimului, Preafericitul Părinte Irineu, a trecut la cele veșnice. nunțul a fost făcut marți dimineață de arhimandritul Timotei Iliakis și preluat de mai multe publicații grecești. Fostul Patriarh al Ierusalimului se confrunta de ani de zile cu probleme grave de sănătate și era internat la spitalul Henry Dunant din Atena. Născut Emanuil Skopelitis în aprilie 1939, Preafericirea Sa a fost ales patriarh în data de 13 august 2001 și a condus Biserica Ierusalimului până în iunie 2005. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a oficiat marți un Trisaghion pentru pomenirea Preafericitului Părinte Irineu. O slujbă de pomenire a avut loc și la Biserica de pe Golgota. Sursa: basilica.ro

 

Linkuri la știri:

Mitropolia Germaniei va deschide prima grădiniță ortodoxă în Leipzig - Basilica

Franța: Adunarea Episcopilor Ortodocși, împotriva inițiativei de legalizare a eutanasiei - Basilica

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Marturia Inaintemergatorului descopera venirea lui Mesia - Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Tulcan
 
Ne sunt încă vii în memoria noastră creștină momentele luminoase ale praznicului Botezului Domnului în râul Iordan - când s-a arătat taina Dumnezeirii în iubirea Preasfintei Treimi, confirmând pe Iisus Hristos, Cel Care a venit la Iordan spre a fi botezat de către Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul și mărturisit de Dumnezeu Tatăl, ca fiind Fiul Său iubit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Cel prin care a fost botezat Iisus Hristos a fost Ioan - Înaintemergătorul Său. Altfel spus, Botezul Domnului în Iordan este strâns legat de Sfântul Ioan, care a devenit mijlocitorul arătării către lume a Mântuitorului Iisus Hristos.

Biserica în conștiința ei plenară și în pedagogia ei iubitoare a rânduit ca în imediata apropiere a zilei, când a fost celebrat un eveniment major din istoria mântuirii lumii, să pună în lumină în ziua următoare sau într-o vecinătate apropiată persoana sau persoanele prin care s-a împlinit în lume lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. În acest sens, se cuvine a înțelege și pomenirea Soborului Sfântului Ioan Botezătorul, în ziua următoare Epifaniei sau Arătării Domnului la Iordan. De aceea, Sfântul Ioan are un loc inconfundabil în viața Bisericii și a credincioșilor.

Acest nume de profet îl poartă mulți credincioși și credincioase, nu numai ca un omagiu adus Înainte­mergătorului și Botezătorului Domnului, ci și ca o încercare de a împlini și ei în viața lor ceea ce el a făcut din iubire pentru Dumnezeu și pentru Cel Care a fost trimis în lume pentru mântuirea acesteia din păcat și moarte, adică de a fi fiecare om o mărturie a iubirii, înțelepciunii și mântuirii lui Iisus Hristos.

Pomenirea soborului său ne duce cu gândul la personalitatea sa religios-morală copleșitoare, la învățătura sau mesajul său curajos, smerit și înalt, dar, nu în ultimul rând, la propovăduirea pocăinței și la vestirea apropierii venirii Împărăției lui Dumnezeu. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împă­răția cerurilor” (Matei 3, 2)! Cu alte cuvinte, această sfântă sărbătoare ne oferă spre medi­tație, spre învățătură și spre înălțare duhovnicească luminile vieții și învățăturii sale. Dar el a împlinit un asemenea rol în istoria spirituală a umanității, deoarece el a fost vestitorul, propovăduitorul și mărturisitorul lui Iisus Hristos. 

„Îngerul care gătește calea înaintea feței Mele...”

Misiunea sa de a fi o mărturie a lui Dumnezeu în fața lumii se arată încă din Vechiul Testament, când prin gura profetului Isaia, Sfântul Ioan este anticipat ca fiind „un glas strigă: În pustiu gătiți ­calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Isaia 40, 3). Sfântul Evanghelist Matei identifică acest „glas al pustiei” cu Sfântul Ioan Botezătorul. „El este acela despre care a zis prorocul Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie…” (cf. Matei 3, 3). Iar profetul Maleahi îl anticipează pe Sfântul Ioan astfel: „Iată, eu trimit pe îngerul Meu și va găti calea înaintea feței Mele...” (Maleahi 3, 1). Acest înger ves­titor sau mărturisitor al Domnului a fost Sfântul Ioan Botezătorul.

În ce a constat lucrarea sa de a fi o mărturie sau o mărturisire pentru Dumnezeu, pentru Fiul Său întrupat în istorie - Iisus Hristos? Mărturia Sfântului Ioan a însemnat mai multe lucruri și a ilustrat mai multe aspecte.

În primul rând, așa cum mărturisesc profeții Vechiului Testament, mărturia lui a fost aceea de a fi un Înaintemergător al lui Mesia, unul care pregătește din punct de vedere spiritual sufletele oamenilor pentru a putea să primească vestea cea mare a mântuirii tuturor, prin Iisus Hristos. Într-adevăr, Sfântul Ioan a avut o lucrare pedagogică, de desțe­lenire a sufletelor oamenilor, pentru ca în ele să poată încolți și rodi cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Smerenia prorocului

În al doilea rând, misiunea aceasta de a fi o mărturie pentru Fiul lui Dumnezeu întrupat în fața lumii a primit-o Sfântul Ioan de sus, de la Dumnezeu, așa cum mărturisește Scriptura: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (Ioan 1, 6). Aceasta a însemnat, de fapt, și puterea lui, și forța duhovnicească extraordinară a sa, precum și impactul profund al predicii sale în fața oamenilor. Această confirmare a alegerii de sus a Sfântului Ioan este ilustrată prin faptul că, încă înainte de a se naște, acesta a fost o mărturie a Mântuitorului, când în pântecele Elisabetei, la vizita Fecioarei Maria în casa Elisabetei, mama Sfântului Ioan, aflată ea însăși cu Pruncul Iisus în pântece, ni se arată cum s-a bucurat de această întâlnire ­
Cel aflat în pântecele Fecioarei, de întâlnirea cu Sfântul Ioan, aflat în pântecele Elisabetei. Fecioara Maria spune că „iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44).

În al treilea rând, mărturia Sfântului Ioan pentru Iisus Hristos a fost aceea că el L-a recomandat pe Hristos lui Israel, și prin aceasta lumii întregi. Mai mult decât atât, când Sfântul Ioan a fost întrebat de trimișii cărturarilor și fariseilor de ce botează dacă nu este el Hristosul, el a răspuns, mărturisind: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încăl­țămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Luca 3, 16). Altfel spus, Sfântul Ioan avea pe deplin conștiința misiunii lui, simțind și mărturisind locul și rolul lui de pregătire pentru lucrarea mesianică mântuitoare a lui Iisus Hristos.

Punctul culminant al mărturiei Sfântului Ioan a fost acela prin care L-a mărturisit pe Iisus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu, spre încredințare pentru întreg neamul omenesc, precum și rolul Acestuia, de a fi Mielul lui Dumnezeu, Care va ridica păcatele lumii. „Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). A doua zi, după ce a evidențiat legătura lui cu Hristos și, mai ales, distincția esențială dintre botezul practicat de Ioan Botezătorul și cel pe care îl va institui Iisus Hristos, cu Duhul Sfânt și cu foc, moment ce a avut loc în Betabara, „a văzut Ioan pe Iisus venind către el și a zis: Iată, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Mai mult decât atât, Sfântul Ioan arată în ce a constat lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, prezentându-L pe Acesta ca Lumină. Sfântul Ioan a fost trimis în lume „ca să mărturisească despre Lumină. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 7-9). Din această Lumină s-a împărtășit și Sfântul Ioan Botezătorul și în ­puterea ei a desfășurat întreaga sa misiune pregătitoare pentru Mântuitorul lumii. 

Ioan, pildă convingătoare pentru viața oricărui creștin

Această conștiință mărturisitoare a Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan a fost transmisă și celor care au crezut și vor crede în Cel pe Care L-a mărturisit Sfântul Ioan. Aceasta se poate vedea din porunca și îndemnul lui Iisus Hristos, adresat Apostolilor: „Și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). După pilda dată de Sfinții Apostoli, fiecare creștin trebuie să fie o mărturie în lume pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Nu există o cinste, o misiune mai înaltă pentru fiecare om, dar, mai ales, pentru fiecare creștin decât aceea de a fi un mărturisitor, prin cuvinte și fapte, al lui Iisus Hristos, Fiul veșnic al Tatălui, dar și Om desăvârșit. El a ridicat umanitatea noastră la cea mai înaltă treaptă a desă­vârșirii ei, iar a fi martor al Lui sau a da mărturie despre El înseamnă a interioriza chipul desă­vârșirii lui Hristos și a tinde mereu spre El, „până vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la statura bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Sfântul Ioan Botezătorul este un Înaintemergător și pentru noi, arătând calea mărturiei adevărate despre Iisus Hristos, fiind o pildă convingătoare pentru fiecare creștin. De modul în care fiecare om devine o mărturie pentru Hristos depinde mântuirea personală a fiecăruia. Pe bună dreptate, Sfinții Părinți ai Bisericii sunt unanimi în a sublinia faptul că nici un om nu poate dobândi mântuirea lui Iisus Hristos decât dacă devine un martor sau un mărturisitor al Lui. Faptul că Apostolii Domnului au ajuns în slava dumnezeiască se datorează modului în care ei au fost martorii Domnului răstignit și înviat, cu toată convingerea, puterea și lucrarea lor, duse de multe ori până la jertfă.

După pilda Sfântului Ioan, dar și a Apostolilor Domnului, toți sfinții Bisericii au urcat scara desăvârșirii și a sfințeniei pentru că L-au mărturisit pe Iisus Hristos. Nici un obstacol din lumea aceasta nu poate fi atât de mare, încât să ne împiedice de a fi sau a deveni martorii lui Hristos în lumea aceasta. De aceea, și astăzi, Hristos dorește ca ucenicii Lui, adică toți creștinii, să se transforme în adevărați ucenici mărturisitori ai Lui. Dar chiar dacă nu ar exista obstacole majore în calea mărturiei creștine, și în vremuri liniștite, creștinii sunt chemați să devină martori și mărturisitori ai Domnului, cu întreaga lor viață, adică prin cuvântul și faptele lor bune, ca văzând necre­dincioșii lumina vieții creștinilor, să-L preamărească pe Dumnezeu. Mântuitorul îndeamnă peste veacuri astfel: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Mai ales în contextul lumii de astăzi, marcată de fenomenul secularizării, al necredinței și al indiferentismului față de valorile spirituale, mesajul mărturisitor al Sfântului Ioan Botezătorul este unul care încurajează și inspiră viața oamenilor. În contextul întunecat din punct de vedere spiritual, social și politic, marcat de multă încrâncenare între oameni și popoare, violență și chiar războaie, a recurge la modelele religioase, cum este cel reprezentat de Înaintemergătorul Domnului, este unul reconfortant și dătător de energie spirituală și de spe­ranță. Sfântul Ioan Botezătorul este nu numai un exemplu pilduitor, ci și unul care însoțește pe cei credincioși, cu rugăciunile, îndemnurile și iubirea sa.

Să ne rugăm Sfântului Ioan Botezătorul cu un gând și cu o inimă: Sfinte Ioane, Prorocule și Înaintemergătorule și Botezătorule al Domnului nostru Iisus Hristos, roagă-te pentru noi, ca să dobândim și noi râvna ta cea sfântă și, împreună cu tine, să-L mărturisim și să-L preamărim pe Iisus Hristos în toată viața noastră. Amin!

 

Ziarul Lumina



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Urmarile teologice ale tagaduirii distinctiei intre fiinta si energii - Nicușor Deciu
 
Una dintre marile teze teologice consacrate prin scrierile Sfântului Grigorie Palama este și distincția pe care acesta o promovează, în cadrul celebrelor dispute isihaste din prima jumătate a secolului al XIV-lea, anume că în Dumnezeu există și de aceea se cuvine să facem și noi o necesară deosebire între persoane, ființă și energii/lucrări; toate acestea înțelese ca realități necreate, inclusiv energiile/lucrările. Uriașa importanță a acestei distincții nu poate fi pe deplin înțeleasă decât dacă sunt analizate cu atenție implicațiile tăgăduirii ei, care nu sunt deloc simple și de neglijat.

Observarea în detaliu a consecințelor respingerii acestei învățături ce poartă amprenta Sfântului Grigorie Palama ne poate duce, fără să exagerăm, pur și simplu până la o desființare a principiilor Crești­nis­mului. Iar dacă socotim că acceptarea sau neacceptarea distinc­ției între ființă și energii este o pură chestiune de credință, pe care unii o primesc, iar alții nu, atunci trebuie spus că neacceptarea distinc­ției mai sus menționate atrage după sine nimic altceva decât anularea credinței creștine. Toate aceste consecințe nefaste au fost cu deosebită acuratețe lămurite de Sfântul Grigorie în mai multe ocazii. Redau acum spre exemplificare doar câteva scurte pasaje din concisele sale capete (150), Despre cunoașterea naturală, despre cu­noaș­terea lui Dumnezeu, despre viața morală și despre făptuire.

Panteismul

Una dintre cele mai grave consecințe pe care le atrage după sine neînțelegerea distincției între ființă și energii este panteismul. Adică, scurt spus, identitatea între Dumnezeu și creație. Deși detractorii Sfântului Grigorie nu afirmau deschis panteismul, în nechibzuința lor nici nu urmăreau efectele respingerii tezelor palamite. O face însă Sfântul Grigorie pentru a le arăta eroarea: „Dacă după aiurelile celor potrivnici şi după cei ce cugetă asemenea lor, a crea, care ține de lucrare/energie, nu se deose­bește întru nimic de ființa dumnezeiască, nu se va deosebi întru nimic nici de a naște şi a purcede, care sunt ale ființei. Iar dacă a face nu se deosebește de a naște şi a purcede, nici făpturile nu se vor deosebi întru nimic de Cel născut şi de Cel purces. Şi dacă e aşa, după ei, Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt nu Se vor deosebi întru nimic de făpturi” (96).

Arianismul

După cum se știe, prima erezie care a fost combătută de Sfinții Părinți, chiar la Sinodul I Ecumenic, a fost arianismul. Acesta contesta dumnezeirea Fiului, considerându-L, deși prima, o simplă creatură. Și iată cum această erezie distructivă este reactivată prin respingerea distincției între ființă și energii. Așadar, scrie Sfântul Grigorie: „Dacă fiinţa dumnezeiască nu se deosebește întru nimic de lucrarea dumnezeiască, nu se deosebește nici de voinţă. Şi atunci Cel Unul Născut din fiinţa Tatălui va fi creat, după el, de voinţa Lui” (98). 

Politeismul

Excepționala gândire teologică a Sfântului Grigorie Palama nu lasă nici un aspect al acestei importante distincții neanalizat. Astfel, deși ar putea să uimească politeismul implicit al tăgăduitorilor distincției între ființă și energii, totuși, acesta nu poate fi și negat: „Dacă fiinţa lui Dumnezeu nu se deosebește întru nimic de lucrarea dumnezeiască, iar purtătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu are multe lucrări, precum are şi multe pronii şi bunătăţi creatoare, cum s-a arătat mai sus, atunci Dumnezeu are şi multe fiinţe” (99). Pentru că multele ființe cu statut de Dumnezeu (zeu) și cu diferitele lor numiri formează pantheonul oricărei religii politeiste. 

Emanaționismul

O credință oarbă nu ne poate duce niciodată la adevărata cu­noaș­tere a lui Dumnezeu. Totdeauna credința trebuie să fie însoțită de lumina harului necreat pentru a înțelege că Dumnezeu este o persoană absolută, liberă, care creează din iubire, iar nu din necesitate, și cu atât mai puțin din propria ființă: „Dacă lucrarea creatoare a lui Dumnezeu nu se deosebește întru nimic de preștiința dumnezeiască, atunci creaturile sunt deodată cu preștiința lui Dumnezeu. Ele sunt creaturi fără de început, întrucât le creează fără de început, odată ce şi preștie fără de început şi cele preștiute sunt preștiute fără de început. Dar atunci cum mai este El Dumnezeu, dacă făpturile Lui nu sunt venite la existență în urma Lui?” (102).

Și se cuvine să încheiem aceste scurte considerații, reamintind faptul că teologia nu poate fi făcută oricum și de către oricine, întrucât, potrivit Părinților Bisericii, ea nu este una dintre științe, ci o știință sau o artă revelată. De aceea, cine o practică ca pe una dintre științele omenești se află încă în întunericul necunoașterii și, așa cum explicit a arătat Sfântul Grigorie, în înșelările de multe feluri ale ereziei. Prin urmare, se înțelege de la sine că, prin toate acestea, cei care resping învățătura despre distincția între ființă și energii își primejduiesc nu numai corecta raportare la Dumnezeu, ci inclusiv mântuirea sufletului.

 

Ziarul Lumina



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sfintirea cea mare a apei si intoarcerea vietii spre Izvorul ei
 

Încă din primele veacuri creștine a existat credința că prin venirea Mântuitorului Hristos în apele Iordanului s‑a sfințit întreaga fire a apelor. Harul Duhului Sfânt prezent în firea umană a Mântuitorului Hristos a sfințit și apele, nu doar apele Iordanului, ci apele întregii lumi, știut fiind că apa reprezintă un simbol al vieții. Sfințirea apei simbolizează sfințirea vieții, pe care Mântuitorul Hristos vrea să o întoarcă spre Dumnezeu, precum Iordanul, care în mod firesc curgea spre Marea Moartă, se întoarce spre izvor. Așa și viața omului, prin Hristos, nu mai curge spre moarte, ci spre izvorul vieții, care este Dumnezeu”, a spus arhim. asist. dr. Chiril Lovin în cel mai recent interviu despre Agheasma Mare şi importanţa sărbătorii Botezului Domnului.

Preacuvioase părinte arhimandrit, suntem în perioada de după sărbătoarea Botezului Domnului, atunci când credincioșii au venit și au luat apa sfințită, Agheasma. De când consumă credin­cioșii aceasta apă sfințită și cum a intrat ea în cultul Bisericii?

Agheasma Mare sau Sfințirea cea mare a apei este slujba specifică praznicului Botezului Mântuitorului Hristos. În stadiul actual al cultului ortodox, Sfințirea mare a apei se săvârșește de două ori, în ajunul praznicului, dar în timpul Vecerniei și în ziua praznicului, după Sfânta Liturghie. Practic, ambele sfințiri ale apei se săvârșesc în cadrul zilei liturgice, pentru că și cea din ajun se săvârșește după Vecernie. Scopul pentru care Sfinții Părinți au rânduit să se săvârșească de două ori această sfințire este ca, în ajun, Agheasma să fie folosită pentru sfințirea caselor, pentru binecuvântarea credincioșilor, iar cea din ziua praznicului să fie pentru amintirea Botezului Mântuitorului Hristos. Alți comentatori liturgici spun că Agheasma din ajun amintește de botezul Sfântului Ioan Botezătorul, iar cea din ziua praznicului, de însuși Botezul Mântuitorului Hristos, care pregătea Botezul creștin.

Cântările praznicului ne spun, mai ales cele de la slujba Aghesmei, că firea apelor se sfințește și se întoarce Iordanul. De aceea, încă din primele veacuri creștine a existat această credință că prin venirea Mântuitorului Hristos în apele Iordanului s-a sfințit întreaga fire a apelor. Harul Duhului Sfânt prezent în firea umană a Mântuitorului Hristos a sfințit și apele, nu doar apele Iordanului, ci apele întregii lumii, știut fiind că apa reprezintă un simbol al vieții. De aceea, sfințirea apei simbolizează sfințirea vieții, pe care Mântuitorul Hristos vrea să o întoarcă spre Dumnezeu, precum Iordanul, care în mod firesc curgea spre Marea Moartă, se întoarce spre izvor. Așa și viața omului, prin Hristos, nu mai curge spre moarte, ci spre izvorul vieții, care este Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, spre sfârșitul veacului al 4-lea, scria că, încă din vremea lui, creștinii mergeau la miezul nopții în ziua Bobotezei și luau apă, care se păstra nestricată un an, doi, trei și mai mult. Deci, exista încă de atunci credința aceasta că în ziua Bobotezei se sfințesc apele și ele au o putere deosebită, o putere specială dată de Harul Duhului Sfânt.

Se pare că aceasta este prima mărturie despre Agheasma Mare, despre puterea apei de la Bobotează. De asemenea, cunoaștem că în Ierusalim, în amintirea Botezului Mântuitorului Hristos, anual se săvârșea o procesiune la Iordan. Această procesiune a avut și ea influență asupra cultului ortodox pentru că rânduiala procesiunii de la Iordan a fost apoi preluată de Constantinopol, de Antiohia, de creștinii din Asia Mică și s-a răspândit în întreaga lume creștină. Pe de o parte, avem tradiția aceasta a sfințirii apelor prin venirea Mântuitorului Hristos în Iordan, avem tradiția Bisericii Ierusalimului, care făcea anual această procesiune la locul în care Mântuitorul Hristos S-a botezat și, de asemenea, avem practica botezului catehumenilor, care în primele 4-5 secole se săvârșea mai ales la marile praznice. În ajunul Bobotezei, în mod special, erau creștini care se pregăteau pentru botez. De aceea, la sărbătoarea Botezului Domnului, la Sfânta Liturghie, în loc de „Sfinte Dumnezeule” se cântă „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”, ca și la alte mari praznice, în Sâmbăta Mare, în ajunul Paștilor, la Rusalii, la Nașterea Domnului, atunci când sărbătoarea s-a despărțit de Bobotează în veacul al 4-lea.

Botezul catehumenilor a avut și el influență prin faptul că rânduiala Aghesmei Mari urmează rânduiala sfințirii apei Botezului. Așa cum la orice botez, până astăzi, sfințim apa înainte de a boteza pruncul, cu aceeași rânduială, cu lecturi biblice, cu exclamația „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrările Tale!”, cu rugăciunea de sfințire a apei, tot așa și la Bobotează păstrăm aceeași rânduială ca la Sfințirea apei Botezului. De aceea, Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea că la Botezul Mântuitorului Hristos nu ne amintim doar de Botezul Mântuitorului Hristos, ci reînnoim și harul propriului botez. Apa sfințită la Bobotează ne amintește și de apa botezului nostru. În momentul în care noi o primim, stropim cu ea, o bem, nu facem altceva decât să ne curățim, să revenim la curăția pe care am primit-o în botez. De aceea, în Tipicul cel Mare se spune acest îndemn, ca toți cei botezați să primească sfânta apă, adică Agheasma Mare, cu credință și să o ia fără îndoială în toate aceste zile.

Există tradiția consemnată în Tipicul cel Mare, în tipicul Muntelui Athos și în alte lucrări de rânduială bisericească, aceea de a lua Agheasma Mare pe nemâncate în toate zilele începând de la ajunul Bobotezei până în ultima zi a praznicului, adică 14 ianuarie, până la Odovania praznicului. Prima zi în care se ia Agheasmă Mare este ajunul Bobotezei, atunci când de obicei noi postim aspru, ajunăm. La sfârșitul acestui ajun, adică în seara ajunului, după ce am postit toată ziua, primim Agheasmă Mare. Apoi, în ziua praznicului luăm apa sfințită în fiecare zi până la 14 ianuarie inclusiv. În restul anului primesc Agheasmă Mare cei care din anumite pricini nu primesc dezlegare de a se împărtăși. Se spovedesc, dar pentru anumite greșeli nu primesc dezlegare să se împărtășească, dar în schimb, ca mângâiere, primesc Agheasmă Mare. Exista şi tradiţia în unele locuri din Moldova, la duhovnici cu experienţă, de a da Agheasmă Mare celor care urmau să se împărtăşească în ziua dinainte, ca pregătire şi, de asemenea, există tradiţia de a lua Agheasmă Mare în timpul anului, cu binecuvântarea duhovnicului, atunci când trecem printr-o perioadă dificilă, când avem nevoie mai mult de ajutorul lui Dumnezeu sau când suntem încercaţi de o boală grea.

Ce înseamnă cuvântul „agheasmă”? De unde provine?

Este un cuvânt grecesc şi înseamnă „sfinţire” sau „sfinţenie”. „Aghiasma” înseamnă „sfinţenie” sau „sfinţire”. „Aghiasmos”, verbul „aghiazo” înseamnă „a sfinţi”. „Aghios” înseamnă „sfânt”. De aici avem cuvântul „Aghiasmatar” care desemnează vasul în care se pune agheasma, carte din care se face slujba Aghesmei şi chiar edificiul unde se păstrează agheasma.

De unde diferenţa dintre „Agheasmă Mare” şi „Agheasmă mică”?

Agheasma Mare îşi are temeiul în Taina Botezului şi în semnificaţiile praznicului Botezului Mântuitorului Hristos. Agheasma mică are o cu totul altă semnificaţie. Ea se săvârşea cu scopul vindecării de boli. În sensul acesta, mărturii despre Agheasma mică avem încă din „Constituţiile apostolice” şi din „Evhologhionul” lui Serapion din secolul al 4-lea, chiar din tradiţia lui Ipolit Romanul din secolul al 3-lea, în care ni se spune că, la sfârşitul Liturghiei, credincioşii aduceau apă sau ulei, pe care preotul le binecuvânta spre sănătatea celor bolnavi.

Și Agheasma Mare are rol tămăduitor, dar scopul ei este acela de a ne reaminti de curăţia Botezului, iar Agheasma mică se sfinţeşte pentru sănătate şi pentru alungarea duhurilor necurate. Sigur, acestea sunt lucrări comune ale Aghesmei Mari şi Aghesmei mici, dar Agheasma Mare este legată de Taina Botezului şi de praznicul Botezului Mântuitorului Hristos. De aceea, fiind legată de apa botezului nostru, i se acordă o atenţie mai mare şi se ia pe nemâncate, înainte de anafură, spre deosebire de Agheasma mică, ce se ia după anafură, în timpul anului. Pentru că anafura are prioritate, întrucât ea se binecuvântează în cadrul Sfintei Liturghii, ca o rămăşiţă de la ospăţul Stăpânului Hristos şi, potrivit canoanelor Bisericii – pentru anafură avem canoane -, rămăşiţele care rămân de la Sfânta Proscomidie, adică Sfânta Anafură care se sfinţeşte, se ia pe nemâncate. Are prioritate anafura în timpul anului pentru că există canoanele Bisericii care reglementează modul cum se ia anafura. Agheasma mică se ia după aceea. Însă Agheasma Mare are prioritate când se ia în perioada praznicului sau chiar şi în afara praznicului, pentru că ea ne aminteşte de
botezul nostru.

Părinte arhimandrit, sunt opt zile în care putem lua Agheasmă Mare după Bobotează. De ce Biserica a hotărât odovania la opt zile după praznic?

Este o tradiţie pe care o vedem încă din Vechiul Testament. Dumnezeu, prin Moise, a dat această rânduială a serbării înnoirilor şi a unui praznic timp de şapte zile. Fiecare praznic dura opt zile. Şi sărbătoarea Paştilor, la fel, sau sărbătoarea Azimelor, precum şi alte sărbători din Vechiul Testament care durau o săptămână. Acest lucru arată înveşnicirea acelui eveniment pentru că cifra „8” în interpretarea Sfinţilor Părinţi este simbolul veşniciei, al veacului viitor. Dacă Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi într-a şaptea S-a odihnit, din punct de vedere simbolic, noi ne aflăm acum în această zi, a şaptea, în care Dumnezeu nu mai creează, ci doar proniază creaţia, urmând ca a opta zi să fie după a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, adică Eshatonul, vremurile Împărăţiei veşnice a Mântuitorului. De aceea, în Biserică folosim des cifra „8”. Avem opt glasuri în slujba Bisericii, avem opt săptămâni între Paşti şi Rusalii, fiecare praznic durează opt zile, ziua a opta, care e şi ziua întâi, adică Duminica. De asemenea, în cult, credincioşii care sunt botezaţi a opta zi veneau la Biserică, în vechime, pentru a lăsa veşmântul alb şi pentru a se spăla de Sfântul şi Marele Mir. Acum lucrul acesta se face îndată după Botez. A opta zi după cununie, mirii veneau pentru a depune cununile. A rămas acest obicei până astăzi. În Biserica sfinţită trebuia să se slujească timp de opt zile. Preotul nou hirotonit trebuia să slujească timp de opt zile. Iată, această odovanie se făcea la persoane, la lucruri şi la praznice, arătând înveşnicirea acelei lucrări sau sensul ei din timp spre veşnicie. Dacă timp de opt zile sărbătorim Boboteaza, toate aceste zile sunt pline de lumina şi de harul praznicului de care ne împărtăşim, îndeosebi, prin apa sfinţită.

La final, vă rugăm să adresați un îndemn pentru cre­din­cioşii care consumă în această perioadă Agheasma.

Să fie cu luare aminte şi cu toată credinţa şi fără îndoială să primim Agheasma Mare în toate aceste zile ale praznicului Bobotezei pentru a ne sfinţi pe noi, să sfinţim casele noastre, să ne sfinţim cugetele şi, în felul acesta, să urmăm Mântuitorului Hristos, Care, în apele Iordanului, a sfinţit firea noastră omenească. Şi noi, prin primirea acestei ape, să ne sfinţim ca şi viaţa noastră să devină sfântă şi plăcută lui Dumnezeu.

 

(Interviu realizat de Aurel Nicula pentru Radio TRINITAS. Text redactat de Andrei Butu şi Vasile Robert Nechifor)

Sursa: http://ziarullumina.ro




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
CE ESTE FERICIREA... - Voichita T. Macovei
 

După părerea noastră este starea cel mai greu de definit!

Fericirea reprezintă clipele/ ceasurile/ zilele sau anii în care sufletul nostru se simte desprins de tot ce este material, greu, apăsător, negativ, rău sau urât.

Este starea care reunește în ea liniștea, pacea, bucuria, siguranța, împlinirea dorințelor/ viselor unui om. Evident că fericirea este o stare mai greu de realizat, tocmai pentru că depinde de atâtea alte stări ale sufletului.

Nu toți știm ce înseamnă fericirea. De multe ori credem că suntem fericiți, dar după foarte puțin timp realizăm că ne-am înșelat, că nu am trăit niciun moment de împlinire sufletească! Pentru că, fiind materie, omul așteaptă, de cele mai multe ori să își mulțumească trupul, simțurile și dorințele acestuia, trăiri atât de trecătoare… În toate aceste cazuri, fericirea poate fi o stare îndoielnică, iluzorie, care dispare ca un fum, iar omul rămâne de cele mai multe ori trist, decepționat, chiar disperat.

Zeci de întrebări se perindă prin mintea lui, toate conținând în ele „DE CE”?

Din păcate, neliniștea sufletului, dorința lui de a-și trăi în bucurii viața aceasta, faptul că, fiind materie, ne putem lega mai greu de darul eternității, ne face să căutăm fericirea iar și iar… în lucruri trecătoare.

Nu le enumerăm căci acestea se știu: de la mâncare, băutură, clipe de plăcere, funcții și câte altele! Dar, în loc să aflăm fericirea dorită / visată, ne simțim dezamăgiți, triști, din cauza atâtor lucruri ale vieții pământești în care am crezut de nenumărate ori…

ATUNCI…

Nu se cuvine oare să căutăm un tip de fericire durabilă, echilibrată, neschimbătoare și dătătoare de stări pline de liniște, siguranță și multă pace? Dacă da, unde putem găsi această fericire calmă, fără convulsii? O fericire plină de înțelepciune, care ne ajută să ne găsim sensul întregii vieți? Care ne învață și cum să ne trăim clipele de fericire ale existenței zilnice? Unde oare, dacă nu la Dumnezeu, care este Același, care nu se schimbă niciodată! Acela care este alfa și omega, echilibrul stabil al existenței, legătura dintre Trecutul, Prezentul și Viitorul omenirii, deci și al nostru, al fiecăruia!

IATĂ CARE SUNT SURSELE FERICIRII DUMNEZEIEȘTI:

.

Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

.

Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:

.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.  (Matei 5, 1-12)

Minunate cuvinte care se cer explicate!

Iisus, Domnul vieții veșnice, a trăit 33 de ani pe Pământ și a cunoscut bine faptul că aici, pe Pământ, fericirea este iluzorie, trecătoare, fără să-i lase omului nimic durabil / etern în suflet. Tocmai de aceea, fiind Om și Dumnezeu, ne-a chemat pe toți, în Numele Tatălui Ceresc, la fericirea care nu se va termina: aceea din eternitate, alături de Dumnezeu- Tată, Fiu și Duh!

Din versetele de mai sus nu trebuie să înțelegem că omul nu trăiește și pe acest pământ fericiri! Acestea fac parte din viața noastră. Doar că, ele fiind de scurtă durată și trecătoare, Dumnezeu ne pune în față felul în care putem să câștigăm fericirea supremă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu știa foarte bine ce se va întâmpla cu oamenii care vor decide să caute fericirea de la Dumnezeu,  aceea veșnică.

Se cuvine să înțelegem că este vorba despre opoziția dintre trecător/ amăgitor față de trainic/ frumos. Sunt trăiri care te fac să uiți necazurile vieții și să dorești să atingi această stare unică a fericirii venită de sus, de la Dumnezeu!

Numai cine alege fericirile hristice înțelege valoarea lor, semnificația și puterea acestora. Căci cuvântul lui Dumnezeu ne-a spus întotdeauna: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 33)

Și, cu siguranță, cine tinde spre fericirea veșnică primește și fericiri pământești!

Iar aceia care duc deja o viață împreună cu Tatăl și Fiul, știu acest lucru.  

Așadar, fericirea veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu va număra sufletele acelora care acum, în această viață vor fi:

- „săraci în duh”, așadar, cu un suflet smerit, mulțumitor, fără expansiuni de glorie/ mândrie/ extravaganță față de ofertele acestei lumi (unii explică sintagma și prin starea de copilărie/ infantilism la care poate rămâne uneori un om)

 - „cei ce plâng”, așadar care vor trece prin suferințe, care vor avea necazuri, când poate credeau că îi așteaptă bucurii. Dar, Hristos ne-a spus: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)

-„cei blânzi”, așadar, tocmai aceia care nu se revoltă, ci au înțelepciunea să primească de la Dumnezeu tot ceea ce li se dă, acționând precum „dreptul Iov” în credința sa.

 - „cei milostivi”, adică aceia care respectă sfaturile Domnului nostru de a ajuta pe cei care sunt în nevoi, de a cinsti părinții și copiii, după mila pe care Tatăl ne-a arătat-o nouă.

- „cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate”, adică sufletele care Îl caută pe Dumnezeu, adevărul și dreptatea Sa.

- „cei curați cu inima”, așadar, sufletele acelora care sunt sinceri, care nu au gânduri ascunse în fața lui Dumnezeu, dar nici față de semeni.

- „făcătorii de pace”, așadar, acei oameni care nu iubesc certurile, care nu urăsc, ci dimpotrivă au un duh de pace, prin care se străduiesc să împace omul cu Dumnezeu, dar și să facă pace între semenii săi.

- „ cei care vor fi ocărâți şi prigoniți din pricina neprihănirii”, reprezintă o stare pe care oamenii devotați lui Hristos și Lucrării sale o pot întâlni în calea lor.

Dar, aceștia nu trebuie să se teamă, ci să urmeze cu încredere drumul deschis de Mântuitor. El le va fi ajutorul și biruința!

Versetele care încheie fericirile sunt pline de înțelesuri duhovnicești!

Cei care se încred, fără urmă de îndoială, în cuvântul lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al omenirii au primit asigurarea de la Dumnezeu că vor fi răsplătiți prin bucurie și mare veselie în Ceruri. În același timp, ei sunt numiți de Scriptură „SAREA PĂMÂNTULUI”.

E lesne de înțeles de ce!

Ajută-ne, Doamne, să fim cu Tine acum și în veșnicie! Amin!

 

- fragment din cartea „Terapia prin credință- Psihologie după modelul lui Iisus Hristos”, editura ePublishers, București, 2022.

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Parintele Serafim Man, stalpul de foc al Rohiei
 

Părintele Serafim Man, blând și smerit slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, a rămas adânc în memoria noastră. Despre personalitatea sfinției sale ne-a vorbit părintele arhimandrit Macarie Motogna, starețul Mănăstirii Rohia: „Fața lui exprima totdeauna blândețea, iar ochii lui care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără vicleșuguri, îți inspirau încredere să-ți dezvălui greutatea de pe inimă”.

Părinte arhimandrit Macarie Motogna, ce a reprezentat pentru Rohia prezența statornică a părintelui Serafim Man în acest așezământ monahal?

Părintele Serafim s-a format la școala uceniciei starețului Justinian Chira și a urmat în scaunul stăre­țesc după acesta, continuând linia duhovnicească creată de înaintașul său, dar pe lângă activitățile administrative a dinamizat și înmulțit programul liturgic. Astfel, a introdus slujba Miezonopticii, a rânduit ca în fiecare vineri să se oficieze Taina Sfântului Maslu și în fiecare sâmbătă dimineața Parastasul pentru cei adormiți. A introdus ca în fiecare seară peste săptămână din Postul Mare să se săvârșească Liturghia Darurilor înainte sfințite. Cu multă dragoste și evlavie slujea Sfânta Liturghie și era nelipsit de la Taina Sfântului Maslu.

O activitate social-filantropică pe care a inițiat-o părintele Serafim a fost ca la fiecare sărbătoare mai importantă, de la Buna Vestire și până la Înălțarea Sfintei Cruci, credincioșii din parohiile învecinate mănăstirii și cele în care a slujit el ca preot paroh să ofere tuturor celor prezenți la slujba din ziua respectivă câte o masă caldă. Această frumoasă rânduială se păstrează până în prezent.

În perioada cât a stărețit părintele Serafim și până în anii ʼ90, autoritățile ateo-comuniste nu acceptau să intre tineri în mănăstire. Cu toate acestea, starețul Serafim Man a primit mulți tineri care munceau la mănăstire în vacanțe și pe care îi susținea la studii, și astăzi unii dintre ei sunt profesori universitari, preoți de vocație în parohii și care au dus duhul Rohiei mai departe. Cu toate interdicțiile, părintele Serafim s-a îngrijit ca mănăstirea să aibă viețuitori buni și pregătiți. L-a primit în obștea mănăstirii pe omul de cultură Nicolae Steinhardt și a avut curajul să-l tundă în monahism. Un alt ucenic al părintelui Serafim este actualul Episcop al Maramu­re­șu­lui și Sătmarului, Preasfințitul Părinte Iustin, pe care l-a primit în obștea mănăstirii în anul 1976 și s-a îngrijit să urmeze școlile teologice. Părintele a avut mulți ucenici care s-au format la Rohia și care, în prezent, se află la diferite mănăstiri din întreaga țară și chiar în Muntele Athos.

Care au fost valorile pe care s-a axat și pe care le-a promovat părintele Serafim Man?

Una dintre virtuțile cele mai importante ale unui monah este smerenia, calitate ce l-a caracterizat și pe starețul Serafim Man. A realizat importante lucrări atât în plan administrativ-gospodăresc, cât și duhovnicesc. Era tot timpul prezent în mijlocul credincioșilor, primul la biserică, cel dintâi la muncă și la rugăciune, și-a iubit mănăstirea mai mult decât orice altceva. Pentru toate realizările materiale și duhovnicești, la propunerea Arhi­episcopului Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului și Clujului și a Episcopului-vicar Justinian Chira, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat la rangul de arhimandrit în anul 1982.

Părintele Serafim a primit și supranumele de „stâlpul de foc al Rohiei“. Care au fost argumentele pentru care oamenii l-au numit astfel?

Preasfințitul Părinte Episcop Iustin i-a dat pe bună dreptate acest supranume. Pentru că, cel puțin în ultimii 30 de ani de viață, a fost ca o lumânare ce ardea permanent, ca o flacără prin rugăciune se înălța către Dumnezeu. Programul de rugăciune al părintelui Serafim începea dimineața la ora 4:30 și se termina pe la ora 12 noaptea. Rugăciunea părintelui Serafim a fost atât de pătrunzătoare și expresivă, încât îi contamina pe cei din jur și-L făcea milostiv pe Dumnezeu și Maica Domnului pentru cererile sale. Bucuros, cu fața veselă și cu brațele deschise, te primea la orice oră. Niciodată nu spunea că este obosit, că n-are timp. Răspundea prezent întotdeauna când era rugat să predice, să stea de vorbă cu credin­cio­șii la birou, să mărturisească, să înlocuiască pe cineva la Sfântul Altar. A slujit lui Dumnezeu și oamenilor prin cuvânt, faptă, viețui­re și mărturisire cu multă râvnă și iubire, dar tăcut și liniștit, smerit și blând.

Râvna pentru ajutorarea tuturor celor care-i călcau pragul, dragostea și înflăcărarea cu care le vorbea despre mântuirea sufletului și Dumnezeu arătau că într-adevăr părintele își merită numele Serafim. Multe suflete și-au găsit în chilia părintelui liman de mângâiere, mulți L-au descoperit cu adevărat pe Dumnezeu prin vorbele și trăirea părintelui. Fața lui exprima totdeauna blândețea, iar ochii lui care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără vicleșuguri, îți inspirau încredere să-ți dezvălui greutatea de pe inimă, chiar dacă nu erai la scaunul de spovedanie. Oameni de toate categoriile sociale, de la președintele țării până la un simplu credincios, îl căutau pentru sfat și pentru a-i încredința un pomelnic.

Cu multă râvnă era primul la biserică, chiar la bătrânețe, se închina cu multă evlavie și bucurie la toate icoanele, apoi intra în Sfântul Altar și ajuta la citirea pomelnicelor. Rugăciunea din chilia plină de icoane a fost o altă dragoste a părintelui, mult îndeletnicindu-se cu ea ziua și noaptea. Încă nu am văzut până acum un monah rugându-se atât de mult, având atâta evlavie și încredere în ajutorul și ocrotirea Maicii Domnului. Psaltirea și Acatistierul erau nelipsite de lângă el. Un mod normal de viețuire pentru un monah, dar la el rugăciunea și credința erau impregnate în ființa sa și iradiau spre folosul tuturor.

Ce relație a avut cu credincioșii cât timp a fost slujitor la parohii din zona Lăpușului?

Părintele Serafim Man era numit duhovnicul credincioșilor, pentru că timp de 12 ani a trăit ca preot la parohie. Din cauza Decretului 410/1959, prin care monahii au fost alungați din mănăstiri, părintele Serafim Man a fost numit preot la Parohia Cupșeni, Protopopiatul Lăpuș. Înțelegând timpurile în care trăiește, el s-a îngrijit pe mai departe de îndeplinirea pravilei călugărești și de împlinirea voturilor monahale asumate până la moarte. La parohie a început să slujească Sfânta Liturghie și peste săptămână (luni, miercuri și vineri), precum și Vecernia. Și nu este puțin lucru ceea ce a realizat părintele la o parohie nu foarte mare cum e Cupșeniul. Datorită lucrării duhovnicești și misionare a Mănăstirii Rohia, prin vrednicul de pomenire Justinian Arhiepiscopul, pe când era starețul mănăstirii, a părintelui Serafim și a celor de după, în toată Țara Lăpușului, în perioada Postului Mare se simte o atmosferă de mănăstire prin slujbele ce se fac.

Ca paroh, părintele a fost și un bun administrator?

Pe lângă zidirile sufletești, părintele Serafim s-a îngrijit și de buna chivernisire a bisericii de zid pe care a restaurat-o în totalitate, a pictat-o și a construit o casă parohială. Începând cu data de 1 iulie 1967 a fost transferat ca preot paroh la Băiuț, având și filie Poiana Botizii. Deloc ușoară i-a fost misiunea în această localitate în care mare parte a localnicilor erau maghiari. Părintele și-a înțeles pe deplin misiunea preoțească și aici a aplicat același program liturgic ca în parohia anterioară, încât și credin­cioșii romano-catolici, văzând slujirea și atitudinea pe care a avut-o, veneau și participau la sfintele slujbe. Timp de doi ani cât a păstorit la Băiuț, până la 1 martie 1969, a sporit mult patrimoniul material și liturgic al acestei parohii. De la Băiuț, ieromonahul Serafim a fost mutat la Parohia Costeni având filie Dobricul Lăpușului, începând cu data de 1 martie 1969. Fiind un părinte harnic și cu dăruire, a fost mutat în această parohie deoarece starea bisericilor și a cimitirelor era jalnică și acum el avea să se ocupe de toate, punându-le în bună rânduială. Toată dăruirea cu care a lucrat pentru casa lui Dumnezeu, dar și pentru buna sporire a credin­cioșilor în cele du­hovnicești, i-a făcut pe sătenii din Costeni și Dobric să-l îndrăgească, să-l vadă ca pe un trimis de sus pentru salvarea parohiei. Bucuria credincioșilor însă nu a ținut decât până în 1 februarie 1971, când prin decizia nr. 189/1971 a Arhiepiscopiei Clujului, părintele ieromonah Serafim Man a fost transferat, de fapt a revenit ca viețuitor al mănăstirii de metanie - Rohia. A muncit și a trăit pentru Biserică și credincioși! Dar și după ce a fost chemat la mănăstirea de metanie a știut să fie duhovnicul și părintele monahilor și al credin­cioșilor.

A ajutat părintele Serafim și alte mănăstiri din zona Lăpu­șu­lui?

Până în anul 1990, părintele Serafim și-a desfășurat activitatea duhovnicească numai în interiorul Mănăstirii Rohia. După anul 1990, când a fost reînființată Episcopia Maramureșului și Sătmarului, au fost înființate mai multe mănăstiri și schituri în zonă. Atunci părintele Serafim, cu binecuvântarea părintelui stareț Iustin Hodea, între 1991 şi 1992, a slujit la Mănăstirea Cășiel la toate praznicele mari și de patru-cinci ori pe an. Apoi, în anii 1993-1994, a slujit frecvent la Mănăstirea Breaza după care, în anul 1994, rectitorindu-se din temelii Mănăstirea Lăpușul Românesc sau „Ruoaia”, a început slujirea acolo ca duhovnic al obștii și slujitor la Sfântul Altar. A avut un rol important pentru obștea de la Lăpuș, unde a contribuit și financiar foarte mult pentru dezvoltarea acestei mănăstiri. El a ajutat financiar mai multe mănăstiri: Lă­puș, Dealul Mare sau Rohița, fiindcă erau la început de drum. Părintele Serafim Man de la Rohia la un moment dat era duhovnicul pentru foarte multe obști monahale, mai ales cele de maici, cum ar fi: Lăpuș, Breaza, Cășiel, Bârsana, Habra, Lunca Apei, Dobric, dar și pentru mulți monahi de la Rohița și Nicula. A fost și duhovnicul vrednicului de pomenire Justinian Arhiepiscopul și al zecilor de mii de credincioși.

În ce a constat puterea cuvântului rostit de părintele Serafim?

Dragostea și râvna pentru mântuirea și buna sporire în virtute a monahilor și credincioșilor, rugăciunile de zi și de noapte, precum și munca efectivă depuse de părintele Serafim l-au făcut cu adevărat un părinte duhovnicesc și misionar, mai ales după trecerea prin sufe­rință și boală. Predicile lui nu erau cu graiuri meșteșugite, ci porneau din inimă, pe înțelesul tuturor, pentru catehizarea și adâncirea lor în învățătura și trăirea Bisericii. Cuvântul părintelui întotdeauna era bine argumentat biblic, cu citate din Sfinții Părinți, dar și cu multe exemple din natură sau din viața de zi cu zi. Dar a mai avut o calitate, și anume aceea a scrisului. A publicat mai multe cărți: Mănăstirea Rohia (prima ediție în 1982 și cea de-a doua în 1989), Livada duhovnicească (prima ediție în 1990, iar ediţia a doua în 2010), Adevăruri trăite, Învăţături folositoare (1993), Un buchet de pilde şi învăţături creştine pentru tineri (1995), Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei (1996), Meditaţii duhovniceşti (2002), Viaţa şi Acatistul Sfântului Serafim de Sarov (2004), Rugăciunea domnească Tatăl nostru - tâlcuire (2007). De asemenea, a publicat multe predici și omilii în reviste teologice.
 
Cum au fost ultimii ani din viața părintelui?

Părintele Serafim a fost un monah smerit care nu a căutat niciodată onoruri și ranguri. Drept recu­noștință pentru întreaga activitate pusă în slujba oamenilor și a so­cie­tății, la propunerea noastră, la 27 noiembrie 2010, când părintele Serafim a împlinit 75 de ani de via­ță, a primit din partea primăriei ora­șului Târgu Lăpuș titlul de cetățean de onoare. La 27 decembrie 2012, Preasfințitul Părinte Episcop Iustin i-a acordat, în semn de pre­țuire și respect, „Crucea Voievodală Mara­mu­reșea­nă”. Această zi de 27 decembrie 2012, când este prăznuit Sfân­tului Mucenic și Arhidiacon Ște­fan, ocrotitorul pe care l-a primit la Botez, a reprezentat pentru părintele Serafim slujirea ultimei Sfinte Liturghii, fiind împărtășit de către Preasfințitul Părinte Episcop Iustin, ucenicul său.

Viața Părintelui Serafim a curs lin, a trăit pentru Hristos și oameni, a ars neîncetat ca o lumânare. La vârsta de 45 de ani, lumânarea era pe terminate și aproape să se stingă, dar pentru că a umplut candela vie­ții cu multă credință, rugăciune și nădejde Dumnezeu a completat-o cu untdelemnul faptelor sale de curaj, hărnicie și de toate zidirile materiale și sufletești pe care le-a făcut și astfel s-a reaprins lumina vieții sale. Trăirea părintelui nu a fost una tumultuoasă, de aceea și sfâr­șitul vieții pământești a fost lin, fără durere și trăind conștient până ce și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 12 februarie 2013.

Ziarul Lumina



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugaciunea - sustinatoare a lumii si liman al sufletului - Pr. Ioan C. Tesu
 
Cuviosul Teoclit Dionisiatul, duhovnic de preț din Sfântul Munte Athos, mutat la Domnul în anul 2006, considera că, dacă Dumnezeu mai ocrotește lumea aceasta, ce pare a se adânci tot mai mult în negura păcatelor și a patimilor, o face pentru rugăciunile înalte și curate, înălțate din inimă, de către monahii viețuind în obștile monahale sau în recluziune și singurătate, ori de către creștinii pentru care, trăitori în lume și în societate, dobândirea mântuirii este, cu adevărat, scopul esențial al vieții lor, iar lucrarea rugăciunii curate este o deprindere esențială. Prin curăția și simțirea lor, acești monahi sau mireni, și prin rugăciunile înălțate către Părintele ceresc, Îl înduplecă pe Acesta să poarte mai departe de grijă lumii pe care a creat-o din iubire infinită, conducând-o spre ținta vieții - desăvârșirea. 

Una dintre cele mai largi și cuprinzătoare caracterizări ale rugăciunii, din întreaga spiritualitate ortodoxă, este dată de către Sfântul Ioan Scărarul, în „Scara dumnezeiescului urcuș”: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțitoarea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susțină­toarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiin­țelor netrupești, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăția călugărilor, vistieria sihaștrilor, micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnalul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat ­tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”. În această caracterizare a rugăciunii, tot sufletul rugător își gă­sește sprijin și întărire, ajutor și confirmare, nădejde și răsplată. 

Meșteșugul, știința și arta rugăciunii

Adevărații lucrători ai rugăciunii o consideră a fi un adevărat „meșteșug”, o „știință” și o „artă”, pe care creștinul însetat de desă­vârșire trebuie să o dobândească. Acestuia, rugăciunea i se face hrană și respirație a sufletului. Ab­sența ei este moarte spirituală, iar slăbirea ei - cădere morală. Asemenea oricărui meș­teșug și oricărei profesii, ea solicită efort și stăruință în lucrarea ei, prin care rugătorul parcurge treptele sale: rugăciunea orală sau vocală, rugăciunea mintală și rugăciunea inimii, conducând către starea de rugăciune mai presus de rugăciune, care, asemenea respirației tru­pești, devine o respirație spirituală, ce se lipește de sufletul ­însetat de a se odihni în dragostea lui Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul, reflectând „cu durere și dragoste” asupra frământărilor lumii contemporane și ale sufletului omului de azi, considera că dușmanul cel mai puternic al unei vieți duhov­nicești înalte îl constituie „duhul lumii”. Prin „înlesnirile” pe care el le promite, prin iluzia confortului și a plăcerilor, acesta încearcă să atragă și să cuprindă sufletul omului, scufundându-l în întunericul păcatelor și al patimilor. Împotriva acestuia se poate lupta printr-o lucrare de asceză a trupului și a sufletului, pocăința și rugăciunea având locurile esențiale.

Sfinții Părinți vorbesc, în scrierile lor, despre „încredin­țarea în rugăciune”, adică despre condițiile în care rugăciunea noastră este ascultată. Ea trebuie înălțată dintr-o inimă curată și smerită și trebuie să ceară lucruri spirituale, necesare mântuirii, și nicidecum, așa cum o facem noi atât de des, bunuri materiale. Chiar și atunci când primirea lor întârzie, aceasta nu este o dovadă a „tăcerii” lui Dumnezeu, ci un semn că trebuie să insistăm în dobândirea lor, prin mai multă curățire sufletească și prin mai intensă detașare de grijile și bunurile lumești. Explicând acest lucru, Sfântul Ioan Scărarul spune că lucrurile care se dobândesc ușor, ușor se și pierd, în timp ce acelea pentru care ne-am ostenit cu insistență se păstrează îndelung.

În acest duh săvârșind rugăciunea, creștinul ajunge să înțe­leagă efemeritatea lumii prezente și a „comorilor” care o alcătuiesc și profunzimea darurilor spirituale. Chiar dacă nu dăruiește automat sau magic și cu îndestulare lucrurile de care viața trupească are nevoie, ea îi dăruiește celui care se roagă mintea cea duhovnicească, înțelegerea adevărului potrivit căruia „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adevăratul rugător înțelege că lumea spirituală și realitățile ei sunt infinit superioare și aducătoare de înaltă bucurie, față de un strict material necesar vieții în trup. În ciuda sărăciei materiale, minunea pe care o face rugăciunea este dobândirea bogăției spirituale. Am putea spune că omul care se roagă sincer și curat pășește pe pământ, dar trăiește deja în cer.

Așadar, în fața tuturor lipsurilor materiale, rugăciunea îi oferă omului conștiința bogăției spirituale, convingerea că, săraci material fiind, putem deveni bogați spiritual ori bogățiile sufletești sunt mult mai înalte decât cele ale trupului, oferite de lumea prezentă. Astfel, toate problemele lumii și ale omului s-ar rezolva dacă acesta ar înțelege valoarea rugăciunii și ar practica-o.

Ce poți să faci când nu se mai poate face nimic? Roagă-te!

Rugăciunea nu ne ajută doar să înțelegem relația dintre trup și suflet, dintre bunurile materiale și comorile sau valorile spirituale, ci armonizează și puterile, lucrările sau facultățile noastre lăuntrice. Același Cuvios Paisie Aghioritul considera că lumea prezentă se aseamănă unui spital sau unei clinici de nebuni, în care oamenii nu mai au răbdare unii cu alții. Părinții și copiii, soții și soțiile, frații și surorile, prietenii și colegii, toți sunt într-o goană nebună după bunuri și plăceri materiale, trupești și efemere. Nu mai au timp unul pentru altul și nu mai fac răbdare unul cu altul. Chiar și soții, spunea cuviosul părinte, sunt ca niște artificii sau petarde aprinse. Nici nu intră bine în casă, după o zi de muncă și alergare pentru dobândirea celor materiale, că încep discuțiile, neîn­țelegerile, reproșurile, nepotrivirile, certurile și despărțirile. Nu mai reușesc să își ofere, cum atât de frumos spunea Cuviosul ­Paisie, „odihnă” unul altuia. Ne­li­niștile personale lăuntrice se manifestă și în afară, în familie, în societate și în lume, producând tulburare și frământare. Într-un astfel de cadru, într-o „eră a izolării sociale”, produsă de o „adevărată industrie a singu­rătății”, din cauza îndepărtării omului de Părintele său ceresc și de izvoarele duhovnicești ale vieții sale, nu mai este de mirare faptul că anxietatea sau fobia socială, teama de celălalt și depresia au devenit cele mai mari temeri și cele mai răspândite boli și suferințe ale omului actual.

Răspunsul și rezolvarea acestor probleme se află tot în practicarea rugăciunii curate. Același Sfânt Ioan Scărarul numește rugăciunea a fi „secure împotriva deznădejdii, dovedirea nădejdii”, arma cea mai puternică de înfruntare a anxietății și a tristeții. Cel care se roagă curat și înalt, statornic și în ascultare de un părinte duhovnicesc, nu este niciodată singur și neajutorat, uitat și ignorat, pentru că rugăciunea îi oferă certitudinea că alături de el, în momentele de părăsire din partea tuturor, îi rămâne un singur sprijin adevărat - Dumnezeu, pe Care l-a chemat prin rugăciunea sa. El îi este rugătorului și tată și mamă, și frate și soră, și duhovnic și medic, și prieten și sfetnic. Îi înfrumusețează, îi umple și îi înnobilează viața cu prezența minunată a unui Dumnezeu Bun și Iubitor, Care, ca un Părinte, veghează asupra copiilor Săi mult iubiți.

Rugăciunea îl deranjează teribil pe diavol fiindcă îi face inofensivă lucrarea

Dacă rugăciunea „umple” sufletul și viața celui care se roagă, dându-i sens profund și semni­ficație înaltă, legate de dobândirea mântuirii, tot ea este și armă puternică, „secure” împotriva tris­teții sau a depresiei. În sufletul celui care se roagă, ea dezvoltă sentimentul că toate cele lumești, bune sau rele, ușoare sau grele, sunt trecătoare și că în planul mântuirii, cu adevărat importantă este lucrarea duhovnicească de îmbunătățire a vieții. Îl ajută pe rugător să descopere, în evenimentele și experiențele dureroase, folosul lor spiritual și bucuria de la capătul purtării crucii acestora. Omul duhovnicesc știe și înțelege că nimic din ceea ce i se întâmplă în viață nu este coincidență, ci providență. Că, așa cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, atât prin cele bune și plăcute, cât și prin cele grele și dureroase, ne vorbește același Părinte Iubitor, Care vrea să ne conducă spre fericirea veșnică și, atunci când nu Îl descoperim prin darurile și binecuvântările pe care le revarsă asupra noastră, sau în exprimarea Sfântului Maxim Mărturisitorul - prin „Pronie”, ni se revelează în încercările și pătimirile noastre, adică „prin Judecată”, dar și aceasta o judecată iubitoare și mântuitoare.

Ca orice lucrare înaltă, ca orice meserie și meșteșug, știință și artă, rugăciunea adevărată cere efort și osteneală, voință și putere. Roadele ei binefăcătoare pentru sufletul omenesc și pentru lumea întreagă se vădesc doar prin asceză trupească și nevoință spirituală. Definind rugăciunea „urcu­șul minții către Dumnezeu” și „vorbirea” ei cu Dumnezeu, Evagrie Monahul consideră că dobândirea ei este cea mai dificilă lucrare a minții, căci tot războiul ce se aprinde între noi și duhurile cele rele nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească, lor fiindu-le foarte potrivnică și urâtă, iar nouă, oamenilor, plăcută și mântuitoare.

Referindu-se la osteneala în rugăciune sau la efortul de dobândire a rugăciunii curate, Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex ne încurajează și ne întărește, spunând: „Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cea mai bună și, nu în ultimă instanță, este singurul mijloc autentic în acest scop. În actul rugăciunii, mintea omenească își găsește expresia ei cea mai nobilă. Starea mentală a unui om de știință angajat în cercetare, a artistului care creează opere de artă, a gânditorului cufundat în filosofie - chiar și a teologilor de pro­fesie care-și propun învăță­turile lor - nu poate fi comparată cu cea a omului de rugăciune ajuns în față cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mentală cere mult mai puțină încordare decât rugăciunea. Putem fi în stare să lucrăm 10 sau 12 ore, dar sunt suficiente numai câteva clipe de rugăciune și, iată, suntem deja epuizați. Rugăciunea poate împlini toate lucrurile. Chiar dacă suntem lipsiți de daruri naturale, oricare dintre noi poate să obțină și obține prin rugăciune daruri suprafirești”.

Oglindă a conștiinței noastre, a progresului sau a regresului nostru spiritual, rugăciunea este, precum ne încredințează Sfântul Ioan Scărarul, „tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare”. Din acest motiv, absența rugăciunii în viața noastră este iad, iar orice clipă de rugăciune este o clipă a mântuirii noastre.

Ziarul Lumina



Icoana Anului Omagial 2023: Sfintii Simeon si Ana, ocrotitorii varstnicilor
 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2023 să fie Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice. Proclamarea solemnă a avut loc duminică, iar evenimentul s-a încheiat cu prezentarea icoanei reprezentative a tematicii omagiale.

În icoană apar „două personaje din Vechiul Testament care s-au învrednicit să trăiască peste o sută de ani și să-L vadă pe Pruncul Iisus”, a precizat Părintele Patriarh. Este vorba de Sfântul și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și de Sfânta Prorociță Ana.

Cei doi sfinți sunt cinstiți în aceeași zi, pe 3 februarie, imediat după praznicul Întâmpinării Domnului.

Sfântul şi Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu

Sfântul şi Dreptul Simeon a fost unul dintre cei 70 de înţelepţi care au tradus din limba ebraică în limba greacă Vechiul Testament, la porunca regelui Ptolemeu al Egiptului.

Când a ajuns cu traducerea la capitolul 7, versetul 14 din cartea Prorocului Isaia, unde scrie „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuil”, bătrânul Simeon s-a îndoit în inima sa, zicând că nu este cu putinţă ca o fecioară să nască neştiind de bărbat şi a vrut să modifice aceste cuvinte. A fost însă oprit de un înger care i-a spus: „Nu fi necredincios în cele scrise, a căror împlinire tu însuţi o vei vedea, pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.

Despre această făgăduinţă scrie și Sfântul Evanghelist Luca: „Şi era făgăduit lui de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea, până ce va vedea pe Hristosul Domnului!” (Luca 2:26). Simeon a dat crezare cuvintelor îngereşti și a aşteptat venirea lui Hristos în lume.

La patruzeci de zile după naştere, când Pruncul Iisus a fost adus la Templul din Ierusalim, Sfântul Simeon a luat în mâini pe Domnul şi a rostit cuvintele: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Dreptul a prorocit  atunci despre pătimirile lui Hristos şi răstignirea Lui, spunând că prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu va trece sabia mâhnirii şi a necazului.

Tradiţia spune că dreptul Simeon a murit la vârsta de 360 de ani.

Sfânta Prorociţă Ana

Sfânta Ana prorocița era fiica lui Fanuel, din neamul lui Așer și avea 84 de ani la Întâmpinarea Domnului.

Ea rămăsese văduvă după numai șapte ani de căsătorie și a trăit restul vieții la Templul din Ierusalim în post și rugăciune.

Sfânta Ana s-a învrednicit a fi de față la primirea pruncului Iisus de către Dreptul Simeon. „Lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim”, relatează Sf. Ev. Luca.

Ocrotitori și modele pentru vârstnici

Acești doi sfinți au fost aleși ca ocrotitori spirituali și modele pentru vârstnici în Anul omagial 2023. Din acest motiv, și Calendarul Ortodox editat de Arhiepiscopia Bucureștilor este ilustrat cu icoana Întâmpinării Domnului de la Catedrala Națională.

„Dreptul Simeon devine model şi ocrotitor al persoanelor vârstnice pentru că era învățat, drept, temător de Dumnezeu, răbdător, plin de credință și nădejde”, a detaliat Patriarhul României în prima zi a anului.

„Slăbiciunea trupească a bătrâneții este acoperită de tăria înțelepciunii, de bogăţia cunoașterii, de frumuseţea blândeții şi a bunătăţii”, a spus Preafericirea Sa.

Prin proclamarea acestui an omagial, Patriarhia Română dorește să tragă și un semnal de alarmă asupra faptului că în prezent foarte mulți bătrâni trăiesc în multă însingurare, în izolare de comunitate, simțindu-se cumva inutili acesteia sau, mai mult, traumatizați de propria îmbătrânire, ajung chiar la deznădejde.

„Biserica este chemată să gândească noi forme și metode pastorale actuale, apropiindu-se mai mult de nevoile și așteptările bătrânilor. Concomitent, trebuie lucrat și la creșterea și educarea tinerilor spre a nu marginaliza persoanele vârstnice, a nu le abandona și izola în centre de asistență socială, deoarece tinerii și persoanele în vârstă au nevoie unii de ceilalți. Mai precis, bătrânii au nevoie de o mângâiere și de un cuvânt de încurajare, iar tinerii au nevoie de înțelepciunea, răbdarea și puterea de rugăciune a bătrânilor”, a explicat Patriarhul Daniel. - basilica




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Educatie pentru sanatate in spirit moral - Pr. Ioan C. Tesu
 

Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994) a fost unul dintre cei mai mari povățuitori duhovniceşti ai veacului trecut. De la Panaguda, chilia sa din Sfântul Munte Athos, sau din Mănăstirea Suroti, din apropierea Tesalonicului, pe care a ctitorit-o și de unde povățuia maicile și mul­țimile nenumărate de creștini, a reflectat profund și a oferit răspunsuri practice frământărilor lumii actuale și sufletului omului contemporan.

Una din scrierile sale, de profundă reflecție asupra „duhului” vremurilor noastre, se intitulează „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”. Însă lectura oricărui volum sau meditația asupra fiecărei „ziceri” a Cuviosului Paisie Aghioritul prilejuiește întâlnirea cu gândirea sa inspirată de Dumnezeu și izvorâtă din dragoste de aproapele, pe care s-a nevoit întreaga sa viața ascetică să „îl odihnească” sufletește. Pentru că, spunea duhovnicescul Părinte, el căuta să facă „înseninarea” sau „însorirea” sufletelor neliniștite de şomaj și depresie, divorț și cancer, care îl cercetau. Nu există provocare sau frământare căreia Cuviosul Părinte să nu îi fi căutat, prin nevoință și rugăciune, cu dragoste și „mărinimie” sau „noblețe de suflet”, ușurare și alinare. În rugăciunea și în sfaturile sale un rol esențial a acordat soluționării încercărilor din viața de familie și educației în duh creștin a copiilor.

Toți cei care l-au întâlnit în persoană și-au schimbat viața, rupându-se din legăturile păcatelor și îndreptându-se spre o viață virtuoasă. Între aceștia s-au aflat mulți tineri rockeri, yoghini, drogați, frământați și tulburați. După întâlnirea cu Părintele și înmuiați de dragostea și harisma lui, s-au convertit, unii dintre ei ajungând chiar monahi în Sfântul Munte.

La întrebarea: „Cum poate cineva să se apropie de tinerii care au apucat-o pe un drum greșit?”, el a răspuns: „Cu dragoste. Dacă există dragoste adevărată, nobilă, îndată tinerii sunt încre­dințați lăuntric și sunt dezar­mați. Vin la colibă tot felul de ­tineri cu diferite probleme. Îi întâmpin, îi cinstesc, le vorbesc și peste puțin devenim prieteni. Își deschid inimile și primesc dragostea mea. Unii, sărmanii de ei, sunt atât de lipsiți! Însetează de dragoste. Se vede îndată că n-au simțit dragoste nici de la mama, nici de la tatăl lor; nu se mai satură. Dacă îi com­pătimești, dacă-i iubești, uită și problemele lor, chiar și de droguri, se depărtează bolile, își lasă neorânduielile și vin după aceea ca închinători evlavioși în Sfântul Munte. Pentru că, într-un anumit fel, ei simt dragostea lui Dumnezeu”.

Altă dată, unui duhovnic, preocupat de îmbunătățirea vieții tinerilor pe care îi spovedea, Cuviosul Părinte i-a răspuns: „Să ai noblețe duhovnicească. Adică atunci când vorbești cu tinerii, să nu-i constrângi. Aceasta este noblețea duhovnicească: să-l res­pecți pe aproapele, fără să-l silești”.

„Educația sanitară” – modelul părintesc

Cuviosul Paisie Aghioritul recomanda începerea educației „sanitare” a copilului încă din pântecele mamei sale, pe care o îndemna să își poarte sarcina în înfrânare și rugăciune stăruitoare. Astfel de copii se nasc, spunea el, sfințiți, încă din pântecele mamei lor. Sfânta Împărtășanie, pe care viitoarea mamă este chemată să o primească tot mai des, este hrană sau merinde duhovnicească, atât pentru ea, cât și pentru copilul căruia îi va da viață. În perioada cât este însărcinată, „trebuie să fie liniștită, să citească Evanghelia, să se roage, să rostească Rugăciunea lui Iisus. Astfel se sfințește și copilul. Încă de acum începe educația copilului”. Soțului îi recomandă: „Să fii atent să nu mâhnești pe cea însărcinată sub niciun motiv”.

Pentru a da naștere unor copii dispuși spre viață cumpătată și curată, el recomanda înfrânarea viitorilor părinți în perioada sarcinii, pentru ca pruncii care se vor naște să nu poarte în ei moștenită flacăra aprinderii trupești: „Când femeia rămâne însărcinată, atunci cel mai bun lucru este să înceteze imediat contactele sau dacă nu poate, să le reducă cât se poate de mult. Dar cel puțin din luna a opta trebuie să înceteze de a mai avea contacte, pentru că, în afară de pericolul ce există ca pruncul să pătimească ceva (avort și altele), se pricinuiește pagubă duhovnicească.

Embrionul participă și el de nevoie la plăcerea pe care o simte mama lui și astfel încă din pântece dobândește patima. Există prunci care sug și care se aprind trupește. În timp ce există tineri de 18-20 de ani care au nepătimire și nu sunt răz­boiți de trupul lor. Cui se datorează această diferență? Stării duhovnicești a părinților. Este moștenirea duhovnicească. Vezi, părinții nu lasă moștenire copiilor lor numai case, ogoare, ci le lasă moștenire și patimile sau virtuțile lor”.

În casa părintească, pruncul trebuie deprins cu ascultarea, cumințenia, cumpătarea și rugăciunea. Dacă rugăciunea mamei străbate cerurile, rugăciunea copiilor mici, datorită curăției lor, poate face minuni, căci „orice lucru pe care îl cer de la Dumnezeu, El îl dăruiește pentru că au multă nevoință și de aceea Dumnezeu le ascultă rugăciunea lor curată”.

Părinții trebuie să le răspundă la întrebările și frământările care apar odată cu vârsta, inclusiv despre dezvoltarea fizică și biologică, ori legate de viața intimă. În toate acestea, ei trebuie să aibă în vedere oferirea de explicații adaptate vârstei și capacității lor de a înțelege, fără a-i ispiti sau provoca, ci arătându-le frumusețile unei prietenii curate și ale vieții de familie binecuvântate.

Odată cu intrarea copiilor în școală, aceștia pot primi in­fluențe variate care, în lipsa atenției părinților, pot fi păgubitoare pentru sufletul lor, din lipsă de experiență și discernământ. Sau, cum spunea tot Cuviosul Paisie, „mediul lumesc și părinții lumești distrug copiii”. Referindu-se la ispitele prin care trec tinerii, el observă că „vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra și aprinderea trupească, încercând să-i distragă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă, există o mare lipsă de experiență, iar depunerile duhovnicești deloc. De aceea, la această vârstă critică tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnișului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de neliniște și-l va depărta veșnic de Dumnezeu”. Iar, alături de vicleanul diavol, „duhul lumii” acesteia are o înrâurire puternică asupra sufletului tinerilor. O lume în care, observa Cuviosul Paisie, păcatele sunt la modă, în timp ce virtuțile, între care și curăția sau castitatea, sunt ironizate și umilite, considerate îna­poiere și rușine. Din acest motiv, învăța el, tinerii de astăzi primesc mai mult ajutor, dacă cer și colaborează cu el. Și tot din acest motiv, Dumnezeu va ține cont la judecata fiecăruia dintre ei de ispitele mult mai crâncene din vremurile de acum și de apoi și va avea mult mai multă milă decât față de tinerii și oamenii din vremurile trecute, în care credința și Evanghelia erau respectate și împlinite.

După naștere și mai ales la vârste fragede, copiii sunt ca niște „casete goale”, ei înregistrează ceea ce văd la părinți, iar mai apoi la colegi, prieteni și în mod deosebit la educatori. Părinții sunt primii lor educatori și tot ceea ce ce le este folos în viață și spre mântuire trebuie să învețe de la aceștia, inclusiv noțiunile legate de viața lor trupească sau intimă, cu răspundere și deli­catețe sufletească, adaptat vârstei acestora și cu o finalitate morală, adică nu în scopul de a trezi în mintea și în viața lor ispite, ci în sensul cunoașterii lor, spre cultivarea unei vieți morale. „De aceea, spunea el, părinții, pe cât pot, să ajute copiii atunci când sunt mici. Copiii sunt casete goale. Dacă se umplu cu Hristos, vor fi alături de El pentru totdeauna. Dacă nu, este foarte ușor să rătăcească atunci când vor fi mari“. Încă din leagăn, arăta Cuviosul Paisie, copiii îi copiază pe părinții lor, imitând ceea ce văd la aceștia și înregistrându-le pe toate în „caseta” lor goală, dar din care vor reda mai târziu, prin cuvinte și fapte, ceea ce au primit. 

Răspunderea mamei în educaţia copilului

Mama, consideră Cuviosul Paisie, are răspunderea cea mai mare pentru educația copiilor și, în funcție de aceasta, ei vor deveni mai târziu un „om sfințit și va ajuta societatea” sau, dimpotrivă, un om „fără de lege”, aducând mâhnire și pedeapsă pă­rinților săi, pentru lipsa de grijă față de educația lui.

Sfaturile trebuie date cu dragoste, cu delicateţe și nobleţe, pentru a nu brusca libertatea și sensibilitatea copiilor care, la rândul lor, trebuie să le primească pe acestea nu ca pe o necesitate, ci ca dovezi ale iubirii și respon­sabilității părinților și educatorilor față de dezvoltarea lor fizică și sufletească armonioasă.

Bătrânul și experimentatul duhovnic considera că tinerii care își păstrează castitatea până la căsătorie vor primi mare ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu pentru această reală mucenicie a conștiinței: „Astăzi, tinerii care reușesc să se păstreze curați până la căsătoria lor vor fi socotiți Mucenici. Tot astfel vor fi socotiți și tinerii care vor să devină monahi, dacă se vor păstra și ei curați, până în clipa când vor îmbrăca rasa. Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc ca să se păstreze curați, sunt consi­derați mucenici ai conștiinței, din pricina războiului conștiinței pe care îl rabdă și al disprețului celorlalți. Mucenicia conștiinței uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui”.

Contrar părerilor actuale, Cuviosul Paisie considera mai potrivită protejarea copiilor de discuții și întâlniri care au ca subiect viața intimă. Despre aceasta este mai potrivit ca tânărul să primească sfaturi de la părinți și de la duhovnic. Recomandarea sa era de a întemeia familii binecuvântate prin Sfânta Taină a Cununiei, familii în care să se nască și să fie educați copii mulți, spre dăinuirea ­neamului și mângâierea părin­ților. Duhovnicescul părinte arăta că „Dumnezeu iubește și poartă de grijă mai mult de perechile care au mulți copii. Într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dezvolte normal, atât timp cât părinții le dau o educație bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic etc. Există sentimentul de dăruire și trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine și dragoste. Cel mic îl și iubește, dar îl și respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulți copii acestea toate se cultivă în chip firesc”.

Educație teocentrică, dascăli responsabili

Referindu-se la educația pe care elevii o primesc în școală, Părintele Paisie considera că programele didactice trebuie să aibă o finalitate morală, nu doar una informațională. Scopul lor nu trebuie să fie acela de a umple mintea elevilor cu noțiuni variate și numeroase, ci să creeze „oameni buni”, caractere, per­so­nalități înalte, odată ce viitorul lumii se va afla în mâinile lor.

Din nefericire, observa Sfântul Paisie, „astăzi îi împovărează cu o grămadă de lucruri nefolositoare și îi zăpăcesc. Îi ghiftuiesc cu de toate, fără compen­sație duhovnicească. În școli copiii trebuie să învețe mai întâi frica de Dumnezeu. Însă acum copiii mici merg să învețe engleza, franceza, germana – și nu greaca veche -, muzica, una și alta… Ce să învețe mai întâi? Numai litere și numere, iar acelea pe care trebuie să le învețe, despre patria lor etc. – nu le învață!”.

Un alt mare Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), considera educația copiilor a fi o adevărată artă. Părinții și pedagogii de vocație, care conduc sufletele copiilor spre mântuire, sunt asemănați de Sfântul Ioan cu niște artiști de geniu, cu niște pictori sau sculptori care, dintr-o materie amorfă, alcătuiesc adevărate capodopere morale, spre frumu­sețea lumii întregi.

Mai mult chiar, Sfântul Părinte învață că părinții care își educă moral pruncii au o demnitate mai înaltă decât împă­rații sau dregătorii. Dacă aceștia din urmă stăpânesc peste supușii lor, părinții trebuie să aibă grijă la simțurile și puterile trupești ale copiilor lor, disciplinându-le și conducându-le spre o viață morală înaltă. Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin educația pe care o oferă copiilor, atât părinții, cât și educatorii se vor mântui sau se vor osândi. Dacă prin informațiile și deprinderile transmise, dar mai ales prin modelul lor personal, i-au condus spre o viață morală înaltă, își vor primi răsplată. Dacă, dimpotrivă, au arătat lipsă de interes și de grijă față de dezvoltarea lor fizică și spirituală, iar aceștia și-au irosit viața în păcate și fărădelegi, vor răspunde și ei, proporțional, în calitatea pe care au avut-o – aceea de părinți sau de educatori, formatori greșiți de suflete.

Același adevăr îl exprimă și Cuviosul Paisie Aghioritul: „Mare lucru este un învățător corect, mai ales în zilele noastre! Copiii sunt casete neînregistrate, care se vor umple cu cântece murdare sau cu muzică bizantină. Lucrarea învățătorului este sfântă. Are mare responsabilitate. Dacă ia aminte, poate lua mare plată de la Dumnezeu. Să se îngrijească să învețe pe copii frica de Dumnezeu. Profesorii trebuie să afle modul prin care să transmită copiilor unele mesaje despre Dumnezeu și patrie. Ei să semene numai sămânța, dar să nu aștepte să răsară imediat. Nimic nu se pierde; cândva ea va prinde rădăcină. Și întotdeauna să se poarte cu bunătate, cu îngă­duință, cu dragoste față de copii. Să încerce să deș­tepte în ei mărinimia de suflet. Copilul are nevoie de dragoste, de căldură sufletească, căci mulți copii, în familie, sunt lipsiți cu desăvârșire de ea. Dacă învă­țătorii îi vor iubi pe copii, atunci și copiii îi vor iubi la rândul lor și astfel își vor îndeplini mai ușor lucrarea”.

Educaţia ca act soteriologic

Așadar, educarea copilului nu are doar o valoare pedagogică și limitată la perioada școla­rității acestuia sau a vieții lui, ci are ecouri în veșnicie. Dar, mai ales, este un act soteriologic. Prin dragostea și grija față de educația pe care le-o oferim, ni se iartă, proporțional, din păcatele pe care le-am săvârșit cu voie sau fără de voie și astfel ne sfințim.

Din acest an școlar va fi introdusă, între materiile de studiu, disciplina „Educația pentru sănătate”. Probabil că unii părinți, ispitiți de „duhul lumii”, vor consimți, în scris, ca pruncii lor să urmeze aceste ore. Părin­ților le recomandăm să demon­streze discernământ și responsabilitate, întrebându-și copiii despre informațiile primite, despre abilitățile, atitudinile și comportamentele recomandate și să sancționeze orice deviere de la morala elementară și de la bunul simț general.

Iar pe educatorii și profesorii care vor preda această disciplină, „cu durere și dragoste” îi îndemnăm să aibă permanent convingerea că elevii pe care îi instruiesc sunt propriii lor copii și că, în calitate de părinți intelectuali și morali ai lor, sunt datori să sădească în cugetele și sufletele acestora ceea ce au mai înalt și mai moral în pregătirea și în viața lor proprie. Să aibă permanent conștiin­ța respon­sabilității educației pe care o oferă. Responsabilitate în fața semenilor, a părinților și a copiilor pe care îi educă. Responsabilitate în fața propriei conștiințe, de a fi răspuns chemării pentru cariera didactică și pe care au urmat-o, aceea de a fi apostoli ai științei, ai culturii și ai mo­ralității. Dar mai ales responsabilitate față de Dumnezeu, de la Care vor primi, pentru fiecare cuvânt și faptă, gest și îndemn, dar mai ales pentru ecourile acestora în sufletele elevilor, împlinire în profesie și binecuvântare în viață sau, dimpotrivă, pedeapsă și osândă, aici și în veșnicie, pentru răul produs, premeditat sau inconștient.

 

Sursa: http://ziarullumina.ro



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
De ce avem nevoie de Eminescu? - Irina Bazon
 
Prin scrierile sale jurnalistice, Eminescu nu a fost doar vocea neamului său, din care Dumnezeu l-a „sorbit cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, ci şi un strălucit analist şi gânditor social, politic şi economic, conturând o linie de gândire nouă, continuată şi adâncită ulterior de mari personalităţi româneşti din interbelic (de la mari cercetători ai specificului naţional până la mari sociologi sau economişti). Însă ceea ce l-a consacrat pe primul mare jurnalist al nostru drept un gânditor de geniu, o voce unică a vremii sale şi, totodată, „un contemporan al tuturor timpurilor” (după cuvintele criticului literar Romul Munteanu) şi drept „conştiinţa noastră cea mai bună” (cum îl descria Noica) este nu doar această nouă direcţie pe care o trasează în sfera cercetării problemelor timpului şi ale societăţii româneşti, cât şi caracterul profund vizionar al scrierilor sale.

În 1941, Simion Mehe­dinți, vorbind despre modul cum Eminescu a purtat în suflet, într-o mă­sură cum nu a mai făcut altcineva, durerea neamului românesc, strivit între marile imperii, avertiza că „numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci...” Numai strămoşii noştri care l-au urmat pe Eminescu, de la generaţia care a înfăptuit Marea Unire până la martirii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, au iubit cu adevărat România, luptându-se şi jertfindu-se pentru ea, doar aceş­tia i-au cunoscut cu adevărat sufletul, frumuseţea, valoarea ei spirituală şi materială şi au înţeles care sunt primejdiile care îi ameninţă fiinţa.

Doar cei care nu au luat aminte la avertismentele sale i-au cauzat distrugerea. Cunoscând mai bine decât oricine altul realităţile româneşti, marele gazetar a evidenţiat aspecte esenţiale pe care cei aflaţi la conducerea ţării, dacă ar fi iubit România, ar fi trebuit să le aibă la suflet. Fiindcă Eminescu nu a fost tributar vreunui partid sau altuia, vreunei ideologii sau alteia, ci „poporului istoric”, cu a cărui dramă şi cu ale cărui aspiraţii s-a identificat. Astfel, rămânând fidel adevărului neamului său, românul absolut nu a rătăcit calea şi nu s-a lăsat tentat nici de ideile înşelătoare ale vreunei teorii la modă (fie că era vorba de socialism sau de liberalism, faţă de care s-a distanţat critic şi tranşant, în egală măsură), nici de „ispita” puterii sau de interesele de conjunctură, care ajunseseră să domine în politica românească, transformând-o în politicianism şi demagogie.

Sunt câteva mari teme abordate de Eminescu, teme care sunt definitorii pentru realităţile, dar şi nevoile reale ale poporului, pe care l-a iubit până la jertfa de sine, şi ale societăţii româneşti. Îndepărtarea de aceste aspecte, care ţin de fiinţa, drepturile, nevoile şi aspiraţiile neamului românesc, a însemnat alunecarea în servilism, în robie economică şi decadenţă morală, în uitarea de sine şi, în final, în totalitarism. Fiindcă, atunci când un neam nu rămâne loial propriei sale fiinţe şi propriului adevăr, ajunge să se dizolve în abisul unor idei abstracte, importate, ce nu-i sunt potrivite. Pierzându-şi ancora în sine, ajunge să se identifice cu forme şi modele străine, cu preţul propriei falsificări şi al autodistrugerii.

Printre valorile pentru care Eminescu a pledat şi a luptat, esenţiale sunt ridicarea ţăranilor, preţul pus asupra muncii, astfel încât să se dezvolte „totalitatea aptitudinilor unui popor”, reperele identitare şi drepturile românilor din provinciile ocupate, apărarea credinţei, apărarea şi valorificarea tezaurului limbii române, cunoaşterea şi dezvoltarea culturii româneşti ca sursă de identitate, neatârnarea economică. Iar printre pericolele şi tarele asupra cărora a atras atenţia cu intransigenţă şi luciditate sunt demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, împilarea ţăranilor, distrugerea limbii şi a valorilor identitare prin importul şi imitaţia unor forme străine.

Cu privire la ţărani, Eminescu a mărturisit: „Poate e singura chestiune în care am scris cu atâta patimă de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila, pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și adevărat popor românesc. El, căruia nu-i dăm nimic, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franțuzită și nemțită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de soarta noastră în Orient”. Marele jurnalist a înţeles că, odată cu distrugerea ţăranului şi a lumii sale, şi soarta ţării va fi una fatală: „Ţăranul sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâini străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări (sublinierea aparţine lui Eminescu). (…) Ce sâmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti şi o mână de boieri cufundaţi în datorii?” (Timpul, 15 ianuarie 1882).

Eminescu s-a dovedit şi un apărător al credinţei şi al Bisericii naţionale, denunţând ireligiozitatea şi decadenţa care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”. „Noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele în puterea cuvântului.” De asemenea, el a dez­aprobat ferm intoleranţa religioasă faţă de românii ortodocşi din Transilvania, preluând în articolele sale poziţia Episcopului Melchisedec (un apropiat al Junimii), exprimată în studiul Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României, tipărit în 1883: „Domnii, mitropoliţii, episcopii, boierii şi poporul român s-au luptat, au suferit necazuri, exiluri, sărăcie, moarte şi şi-au vărsat sângele pentru ţară şi legea lor; a lor, a naţiunii române, trebuie să rămână onoarea de a o poseda şi pe viitor în toate ramurile existenţei sale în această ţară. Dacă deci voim să rămânem naţiune română, demnă şi respectată în viitor, trebuie să ne păstrăm şi Biserica noastră naţională, ce o am moştenit-o din trecut […], să o apărăm şi să o ridicăm după cum cere demnitatea actuală a naţiunii” (Timpul, 1883).

Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi fost un critic ne­cruțător al neoliberalismului, al corectitudinii politice și globalismului. Referitor la progresism şi globalizare, iată ce cuvinte ne adresează marele român parcă nouă, celor de acum: „Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în același grad și în acelaș chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare” (Timpul, 25 octombrie 1881). „Cu cât drumul de fier încearcă a nivela și a reduce la o egală platitudine omenirea toată, cu atâta tendența de a-și păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate, orice lucru temeinic și sănătos se face numai pe baza unei naționalități certe, a unei limbi certe” (Timpul, 11 aprilie 1880). „Progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase” (Timpul, 24 februarie 1880).

Condeiul marelui gazetar a fost necruţător la adresa demagogiei: „Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să se degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimile bune şi inteligenţa; precum şi demagogia are acelaşi fatal efect, prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului” (Timpul, 14 ianuarie 1882). „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de îna­intare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie.”

Critica sa aspră s-a îndreptat atât asupra despotismului, cât şi asupra liberalismului moral şi economic dus la extrem, menit să transforme omul într-un individ fără Dumnezeu şi fără patrie, depersonalizat, într-un „instrument de muncă”, distrugând de fapt calitatea muncii unui popor: „Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică”; „O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (elemente neromâneşti, n.n.), lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini.”

Iată de ce poporul român are atâta nevoie să se întoarcă la Eminescu. Pentru a-şi reaminti de sine, a se reancora în adevărul său, în propria realitate şi identitate, a-şi înţelege sufletul şi a-şi recăpăta verticala.

 

Ziarul Lumina

 



Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestine
Biserica in vremuri de rastriste de altadata - Ing. Ion Talpoş

 

„Veșnicia s-a născut la sat” - spunea Lucian Blaga. Acolo unde timpul se scurge parcă într-un alt ritm decât la oraș, pironit fiind de curățenia sufletească a țăranului român și credința lui nestrămutată în Dumnezeu. De-a lungul veacurilor poporul român s-a aflat mereu în calea viforului, a încercărilor de tot felul, menite să-i zdruncine credința în Biserică. Niciodată însă aceste încercări nu i-au zdrobit-o! Țăranul român, atunci când a fost îngenuncheat de soartă, a găsit de fiecare dată puterea să se ridice și să meargă mai departe!

            M-am născut pe meleaguri loviștene, într-un sat din frumoasa depresiune a Țării Loviștei. În Titești-Vâlcea. Am crescut aici într-o gospodărie de oameni simpli, muncitori, cu suflet mare, curat... Cu credință în Dumnezeu! Am crescut fiind educat să-mi respect comunitatea din care am făcut parte, să-i respect obiceiurile și tradițiile strămoșești, să-i respect obiceiurile creștinești întărite de slujitorii bisericii ortodoxe din sat prin harul lor duhovnicesc. Biserica veche de aici, cu hramul „Sfinților Voievozi Mihail și Gavril”, astăzi monument istoric, a fost clădită cu peste 300 de ani în urmă. A fost o vreme când sătenii se simțeau legați de glie mai mult decât în zilele noastre. O vreme în care țăranii își țineau copiii pe lângă ei, sprijinindu-i să-și întemeieze familii, acolo, în sat. A fost perioada în care numărul membrilor din satul meu natal a crescut, satul înflorind. A fost perioada în care sătenii s-au gândit ca prin efortul lor să-și primenească vechiul lăcaș de cult religios din sat, construind în apropierea acestuia un altul, nou, mai luminos, pentru a le răsplăti enoriașilor credința în biserică, în credința ortodoxă în care părinții, copiii și nepoții lor s-au născut și au fost botezați, rând pe rând...

În legătură cu înverșunarea cu care preotul și sătenii și-au apărat cultul lor religios și credința în biserică, în fața unor încercări vremelnice de convertire a sătenilor la ale culte religioase în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, îmi aduc aminte de o discuție purtată cu ceva timp în urmă cu una dintre enoriașele satului Titești:

Părintele Nicolae Boncea a fost un adevărat paroh! A iubit satul și i-a educat pe tineri în spiritul păstrării identității noastre religioase. Îi lua pe tineri și făcea și școală cu ei meditându-i, gratis, la diferite materii școlare, iar prin discuții legate de religie, le întărea credința în Dumnezeu și Ortodoxie.

Începuseră să umble, atunci, prin Loviștea reprezentanți ai altor culte religioase. Prin Boișoara și mai ales în Găujani, mulți oameni au fost convinși prin mijloace necreștine să renunțe la Ortodoxie și să se „pocăiască”. Și s-au „pocăit”! Preotul Boncea i-a adunat atunci pe săteni în biserică și vorbindu-le despre importanța credinței ortodoxe, în păstrarea identității neamului, a făcut un apel către aceștia îndemnându-i să nu cedeze unor tentații materiale oferite de misionarii care bântuiau atunci zona și să-și păstreze vie credința strămoșească și religia în care au fost născuți și botezați. Mai mult, când un grup de misionari au încercat să intre în sat, preotul, împreună cu un grup numeros de săteni, i-au întâmpinat pe aceștia în Dealul Mlăcii și i-au întors înapoi, amenințându-i cu bătaia!

În satul nostru nu s-a „pocăit” nimeni! Doar că, după ce au venit de pe front, câțiva tineri din sat s-au căsătorit cu fete din Boișoara și Găujani și în felul acesta unele familii s-au amestecat... Celor pocăiți oamenii din sat le spuneau ”barabe”!

            Cum spuneam, preotul Boncea îi medita pe copiii care aveau un intelect ridicat, îndrumându-i să-și continue școala, în funcție de aptitudinile fiecăruia. A fost, practic, o generație de intelectuali care s-au ridicat atunci din sat, fiind îndrumați spre Școala Normală și de către preotul Nicolae Boncea. Mi-i amintesc pe Costel al lu' Rouă, pe Tică al lu' Nae Lungu, care a ajuns profesor, pe Năică Teleabă... Părintele s-a ocupat de educarea populației din sat și pe noi, copiii, ne chema la spovedanie. Nu exista o sărbătoare de Paști, sau Crăciun, să nu ne ducem la spovedit și la împărtășit! Mergeam cu câte un oușor în mână, că nu aveam bani, și-l lăsam preotului, acolo, când ne spovedea... ”     (Adela Teleabă)

Am avut posibilitatea ca, discutând cu mai mulți săteni ajunși la vârsta senectuții, să aflu detalii care mi-au întărit convingerea că oamenii simpli, de la țară, au găsit mereu în Biserică un sprijin real, o alinare a suferințelor lor provocate de pierderile celor dragi, a suferințelor cauzate de lipsurile materiale acute din perioadele marilor conflagrații mondiale care au afectat și satele loviștene... În acest sens, interesantă mi s-a părut o carte poștală din anul 1944, găsită la urmașii familiei învățătorului Mihai Popescu din Titești, provenită de la un slujitor al unei biserici dintr-o zonă îndepărtată a țării, aflată atunci în zona conflictelor militare ale celui de-al doilea război mondial.

   

            11.12.1944

            „Stimata Doamnă,

            Dacă nu v'a scris nimeni până în prezent, despre situația soțului D-voastră de pe front, după fotografie îl asemuesc cu ofițerul văzut de mine în luptele de la Buzighești, jud. Putna, unde în refugiu m'am aflat acolo. În acest caz Vă rog să-mi comunicați dacă soțul și acum nu știți nimic despre el și dacă aveți înștiințare ca apoi să Vă pot istorisi cazul. Cu toată stima, Arhimandrit Glicherie Lovu, Starețul Sf. Schit Sihastru-județul Tecuci, of.(oficiul-n.a.) Nicorești”.

            Credința în Biserică și în Dumnezeu i-a determinat pe sătenii din Titești-Vâlcea, în perioada primului război mondial, să-și riște viața tăinuind ascunderea clopotelor bisericii ortodoxe din sat, îngropate în apropierea bisericii la indemnul preotului și al Primarului de atunci, Dinu M. Rouă.

            Primarul Dinu M. Rouă, al comunei Titești, a fost interogat de către autoritățile germane campate în localitate și prin declarația dată, a garantat cu viața sa și a familiei sale că nu are cunoștință de soarta clopotelor bisericii din sat.

            Iată transcrierea ad-literam a „dovezii”, adică a declarației Primarului Dinu M. Rouă din Titești-Vâlcea, dată atunci autorităților germane din localitate (sursa documentului: profesorul Gogu Vlădescu, din Titești):

„Subsemnatul Dinu M. Rouă locuitor din comuna Titești satul Titești asupra întrebării ce mise face dacă știu ce s'au făcut clopotele bisericii din satul Titești declar următoarele.

            La 10 octombrie am fost pornit din sat cu familia de către autoritățile Române și m'am dus până în comuna Păduroiu jud. Argeș. Clopotele au rămas la biserică împreună cu armatele Române, la 23 Decembrie 916 st.n. am venit din refugiu acasă împreună cu familia și am găsit totul devastat acasă, am venit pe la Biserică am găsit starea cea mai rea. Icoana mare candele și altele absolut distruse. Clopotele lipseau de la această biserică Declar că nu am nici o cunoștință ce s'au făcut clopotele. La 2 Ianuarie st. nou m'au numit primar al comunei Titești și mi s'a dat ordin a cerceta despre clopote. Încă locuitori miau declarat că au fost refugiați din comună și nu știu cine le-au luat și când am venit acasă le-am găsit lipsă. Am fost primar până la 22 Iunie 917 st.n când am dat în primire noului primar și deci nu am nicio cunoștință ce s'au făcut clopotele locuitori afirmă că le-or fi luoat trupele ce au ocupat comuna.

Tot Primar D.M. Rouă

1917 iunie 24 st.n.”

 

            Atunci au fost vremuri mai bune, poate, din punct de vedere al credinței sătenilor în biserică și în dogmele bisericești, decât cele din zilele noastre. Greutățile vieții de zi cu zi dusă în sat, izolarea și depărtarea față de aglomerările urbane îi determină astăzi pe tinerii din satele loviștene să-și îndrepte privirile către orașe, către școli mai bine înzestrate din punct de vedere material, cu dascăli cu mai multă deschidere către nou... Iar odată cu acest pas făcut către „civilizație”, cei mai mulți dintre ei uită de biserică și de rolul acesteia de „stâlp” al credinței ortodoxe strămoșești, în vremuri de răstriște...



Pădurea Pojorâta - Ing. Ion Talpoş

În satele loviștene sunt povești peste care s-a așternut uitarea. Altădată, în comunitățile de munte poveștile erau vii. Purtau în ele dimensiunea spirituală a locului. Țineau oamenii în rânduială, apropiindu-i unii de alții... O astfel de poveste mi-a atras atenția cu ceva timp în urmă, stând de vorbă mama mea. Cu Aurica Talpoș din Titești-Vâlcea. Mi s-a părut că povestea asta, venind din anii copilăriei sale, are în ea ceva de basm! Un farmec aparte, desprins parcă dintr-o altă lume...  O lume cu alte rigori, cu alte rânduieli decât cele pe care le știm noi, astăzi. O poveste adevărată, însă, care m-a fascinat nu pentru firul poveștii, în sine, ci mai ales pentru farmecul graiului local, autentic, folosit de mama în relatarea sa. De abundența de toponime auzite, care m-au dus cu gândul, mai apoi, la anii copilăriei mele. La anii aceia în care... „fiind băiet, păduri cutreieram”! Vorba  poetului Mihai Eminescu!

            „Aveam pământ „La Râu”, lângă Topolog, îmi spunea mama... Tăticu avea acolo pământ de la taică-său, că  tata mare a fost din Podeni. Avea pământ acolo, în două locuri: „În Gol” și „În Luncă”, aici, mai sus. Eram mică, nemăritată. Și ne duceam, atunci... Doamne! Plecam la coasă!  Plecau oamenii de seara, să fie dimineața acolo, să cosească iarba. Noi ne duceam cu mâncare la oameni, acolo „La Râu”. Luam mâncarea în desagă... și plecam de-acasă, în viul nopții! Și  ne-am dus acolo, o dată, cu nea Dinu din Greblești (Dinu Văduva-n.a.), cu Dinu Mardale, soțul Marioarei lu' Mardale și cu tăticu (Gheorghe Lupu-n.a.)...

Gheorghe Lupu

            Bărbații mergeau la coasă, acolo. Eu și cu soră-mea, Oara, ne-am dus la polog, să risipim fânul, să-l uscăm. Luam mâncarea cu noi, în desagi. Mi-aduc aminte că aveam la noi porumbi fierți, aveam... mâncare  de-asta, de care se ducea atunci, la câmp. Am dormit noaptea acolo, în fân, că nu am gătat pologul. A trebuit să rămânem peste noapte acolo, că nu puteai veni cu una, cu două, de la Topolog până acasă... Să vii noaptea, să pleci înapoi dimineața, te-apuca amiaza! Și acolo erau numai târle de oi! Era unul Ion, din Podeni, care-o ținea pe Floarea, soră cu Aurel Lăftărache. Floarea Lăftărache, din Titești!  Aveau acolo, la Podeni, în hotar cu noi, o târlă de oi. Acolo aveau porci, aveau și ei păsări... Toată vara stăteau acolo la târlă, cu oile. Nu coborau în sat! Și am pus desagii cu mâncare cumpăniți așa, peste gard... Peste gardul țarcului clăilor de fân. Când ne-am trezit noi, dimineața, ne-am pomenit că desagii nu mai erau acolo unde-i lăsasem seara! Au venit porcii lui Ion, de-acolea, și ne-au târât desagii cu mâncare de pe gard. Ni i-au dus ceva mai jos, în pârău,... Ne-au lăsat fără mâncare! N-am mai găsit mare lucru în desagi!

            Acolo în zonă, avea unul, Pașavel, mult pământ.  Avea pământ din Cordoaia, până-n Gruiu' Lupului... Cu păduri, cu teren agricol, cultivat. Totul era numai al lui Pașavel! Erau considerați burghezi, pe vremea aceea! Acolo avea grădini în care puneau varză, puneau napi, puneau cartofi... fiindcă stăteau la târlă cu oamenii lui, cu oile lui... Și Ion ăsta, al Floarii lu' Lăftărache, s-a dus în noaptea aia și a furat niște varză și niște napi din grădina lui Pașavel, să le dea și el de mâncare la porci.

            De dimineață, dis de dimineață, ne-am pomenit cu Pașavel acolo... Era cu doi băieți de-ai lui, de-ai lu' Alexe al Popii... Și veneau spre noi... Veneau cu un  toporaș în mână! Ne-am speriat, văzându-i! Dar ei s-au dus direct la Ion, la bordei. C-avea Ion un bordei făcut acolo, așa, din lemne, ca o copița, învelit cu fân, cu paie... Acolo, pe lemnele alea, avea el agățate căldări și tot felul de lucruri de care avea nevoie. Când i-a văzut pe ăștia că vin către bordeiul lui, Ion s-a temut de ce-l caută și a fugit în pârău, săracul! A vrut să se ascundă de ei... S-au dus ăștia doi, ai lu Pașavel, după el. Mă, l-au prins și l-au bătut cu muchia toporului, să-l lase lat! L-au luat apoi pe Ion, în spinare, unul de cap, celălalt de picioare, ca pe un lemn și-au trecut cu el pe lângă bordei... Ion, săracul, încercând să scape, s-a agățat de-un par care era proptit acolo, de bordei... Trăgând parul după el, Ion a dărâmat bordeiul, trântindu-l în focul care era aprins înăuntru. La dărâmat cu totul!... Cu cojoace, cu căldări, cu toate alea! Și s-a aprins bordeiul!  Floarea, nevastă-sa, era acolo, ascunsă în bordei. Pe Ion l-au luat și l-au dus la ei, la moșie. Biata Floarea, a ieșit degrabă din bordei și jelindu-se, scotea cu furca cojoacele din foc. Se jelea într-una, săraca, zicând:

„Ti-am spus eu ție, Ioane/ Că ți s-a făcut de cap/ Că prea mă băteai...că prea mă băteai!...”

            Pe Ion l-au  luat ăștia la moșia lor și au clădit cu el trei clăi de fân, până asupra serii. L-au pus la treabă și la urmă i-au  dat și lui o spinare de pari rămași de la clăditul clăilor, să vină cu ei la târlă, să-și facă și el copițele. Asta a fost pedeapsa primită de Ion pentru napii și varza aia, furate:  l-au bătut zdravăn și el i-a clădit, toată ziua, clăile de fân lui  Pașavel.

Mi-aduc aminte că Floarea asta avea pământ și în Scăuiel, de la Lăftărăchești. Acolo unde avea și tăticu un pogon de pământ... Și veneau, Ion cu Floarea, de coseau iarba în Scăuiel... Cărau fânul cu maldărul, până în Podeni. Făceau maldăre cu furca și cărau maldăr după maldăr cu spinarea, din Scăuiel, de desupra Cucoiului, până în Podeni. Erau amărâți! Stăteau toată vara pe-acolo, pe la oi...

            Când veneam de la fân, mi-amintesc că plecam de-acolo după ce asfințea soarele și treceam prin pădurea Pojorâta... Acolo era o poiană, cât vedeai cu ochii!... Numai livezi! De deasupra Podenilor, de-acolo, după ce treceai  Pădurea Pojorâta, erau numai livezi, și livezi, și livezi... Ale Mlăcenilor, ale Podenilor, ale Bratoveștilor, ale Titeștilor... Numai câmp! Și când  intrai în Pădurea Pojorâta, nu vedeai la  doi pași! Nu vedeai pe unde să mergi! Boii mergeu înainte, înjugați la car, și noi mergeam numai după urma boilor, până ieșeam din Pădurea Pojorâta. Ajungeam acasă după miezul nopții! Când se ducea tăticu de căra fânul de-acolo,  plecau cu carele de la trei noaptea și veneau, iar, noaptea. Că de-aia, până la urmă, când nu  a mai putut să vadă de locul ăla, tăticu l-a vândut...”  (Aurica Talpoș)

            Povestea mamei mele legată de Pădurea Pojorâta, mi-a revenit în minte atunci când un alt sătean, Ilie Păun, mi-a relatat altă poveste auzită de la tatăl său, Ilie Păun-Burcea, un autentic rapsod și lăutar loviștean.

            „Pașavel din Podeni, îmi spunea Ilie Păun, era nașul de botez al lu' tata ăl bătrân. Al bunicului meu! Ăla care a luptat în Războiul pentru Independență de la 1877 și a avut un picior de lemn. Fiind finul lor, după ce tata a învățat să cânte la vioară, ai lu' Pașavel îl chemau să le cânte cu vioara pe la sindrofii. Tata nu mergea singur acolo! Mergeau împreună, cu ceilalți băieți din Titești, cu care cânta în echipă. Adică, cu Petrică Daragiu, cu Petrică Brănescu, cu Râmboacă de la Câineni și mai era cu ei unul din Boișoara, care cânta cu țambalul... Unul Duroi, dacă-mi aduc bine aminte...

Cei care se duceau sau veneau atunci din Podeni, nu foloseau drumul bătut, pe la Spinu, care era mai lung. Treceau dealul direct, pe la Scăuiel, prin Pădurea Pojorâta. Era pădure multă, atunci, pe părțile alea!

            Era, atunci, într-o iarnă... Venind noaptea de la Podeni, spre casă, pe la patru dimineața s-au întâlnit cu o haită de lupi prin pădure. Lupii nu s-au speriat de ei, chiar dacă ei aveau feștile aprinse... Au început ei să strige, făcând gălăgie! Fiind panicați, tata s-a gândit să le cânte lupilor la vioară! Le-a cântat din Bethoven, le-a cântat din Johann Strauss... Și lupii s-au retras! Au putut să treacă de ei, mergând mai departe. Sigur, tata era un om cu ceva școală, care mai citise câte ceva și atunci când povestea, era capabil să-și nuanțeze un pic poveștile, încărcând-le cu suspans! Avea darul acesta, dat de Dumnezeu... Dar povestea asta a  lui, era bazată pe o întâmplare reală pentru că i-au fost martori, atunci, cei din echipa cu care plecase să-i cânte la ai lu' Pașavel, la sindrofie”.



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
TIMPUL (1) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

Ce este timpul și ce putem ști despre timp?

Argument

  Relația omului cu timpul reprezintă o contradicție existențială, generatoare fie de angoase și temeri, mai ales atunci când gândul la finitudinea acestei vieți devine dominant, sau poate fi „clipa cea repede”, cum spune Eminescu, aducătoare de bucurii ale acestei vieți, dar care inevitabil trece. Îmi amintesc de mărturisirea Sfântului Augustin (din Confesiuni): “Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” Timpul și eternitatea sunt în esența lor taine existențiale, dar asupra lor, omul, prin rațiune și credință, poate să reflecteze.

 Paradoxal, timpul este subiectiv și obiectiv. Contează mult percepția personală asupra timpului. Timpul este așa cum îl vede fiecare, dar este și așa cum nu-l vede, dar îl văd alții. Grație timpului, orice și totul are o identitate, adică prezent, trecut si viitor. De fapt, timpul e finit la fel ca și spațiul, fiind realități create. Noi trecem prin el ca indivizi sau îl trăim ca persoane libere. Timpul, spune părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae, este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului.

 Eternitatea reprezintă nesfârșirea timpului, independent față de orice contingență limitativă, dar este și afirmarea existenței prin negarea timpului. Este viața cea de după viață. Omul încă din această existență trăiește atât în timp cât și în eternitate. Dialectica timpului și a eternității este continuă.

  Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil.

  Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil” (alteori ciclic), față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”. În acest caz, timpul devine o „teofanie”, un prezent continuu, al întoarcerii inimii spre Dumnezeu și al intervenției Lui personale în viața noastră, un timp înnoitor și transfigurator, care poartă în sine promisiunea împlinirii omului prin har. Din acest motiv, ritmul timpului creștin nu mai este marcat de succesiunea unor evenimente trecătoare, plăcute ori neplăcute, ci este dat de Mântuitorul Iisus, care, prin întruparea Sa, a inaugurat un „timp nou”, cel al Împărăției lui Dumnezeu.

 Suntem datori să răscumpărăm timpul pierdut prin credință, iubire, iertare și fapte bune, pentru a trăi bucuria timpului prezent și a veacului ce va să vie întru Hristos.

 Constantă a gândirii filosofice, teologice și științifice, reflecția asupra timpului și eternității a fost preocuparea de baza a multor gânditori din toate vremurile.

 

Ce putem ști despre timp?

 Una dintre temele perene ale filosofiei, cu care toți marii gânditori și-au încercat puterile reflexive, este problema timpului și a felului de a fi al acestei realități care, într-o formă sau alta, își lasă amprenta asupra tuturor lucrurilor.

  Ipostaziat încă din mitologia greacă sub formă de zeitate atotputernică (Cronos) care-și devorează copii, timpul a fost mereu o sursă de anxietate și de uimire pentru poeți și teologi, dar și un obiect de reflecție pentru filosofii din toate epocile. Întruchipat de către Heraclit ca un copil ce se joacă, gândit ca mișcare a corpurilor cerești de către Platon sau ca o creație a lui Dumnezeu și ca fenomen al conștiinței umane de către Augustin, timpul rămâne, și în zilele noastre, un mister.

  Pentru a înțelege însă de ce timpul este o problemă atât de importantă pentru filosofie, trebuie să ne întoarcem la gândirea lui Aristotel[1] și să ne întrebăm din nou, împreună cu el: Este timpul parte a naturii sau construcție a minții noastre? Ce relații există între timp, spațiu și mișcare? Care este natura clipei prezente în care trăim?

 Leibniz concepea timpul ca obiectiv, independent de conștiința omului. La fel și concepțiile filosofice materialiste. Pentru Kant, timpul este subiectiv, este o categorie a intelectului la fel ca și spațiul prin care organizăm în cunoaștere percepțiile senzoriale ale fenomenelor. Mai jos prezentăm succint câteva din concepțiile filosofice privind timpul.

 Timpul este o dimensiune a Universului, diferită de cea spațială, prin faptul că aceasta ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă.

  În înțelegerea simțului comun timpul este mișcarea orientată unidirecțional de la trecut la viitor (săgeata timpului), mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin într-o succesiune, după toate constatările, ireversibilă, din trecut, prin prezent, spre viitor. Este omogen și curge uniform în orice punct al universului.

  Timpul este unul din conceptele fundamentale ale filosofiei și fizicii. Este o măsură a duratei evenimentelor și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit. În fizică, timpul este o dimensiune a naturii și poate fi văzut ca o măsură a schimbării. În accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii cuantice) contestă această calitate, sugerând că ar exista doar continuu spațiu-timp În filosofia tradițională, cu deosebire materialist-dialectică, timpul este uneori definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-un singur sens. Este deci un continuu în care evenimentele se succed de la trecut, prin prezent spre viitor și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură.

  Este punctul de referință pentru a determina și a gestiona schimbările, pentru a putea surprinde dinamica și în esență percepția asupra existenței. Dicționarul Oxford definește timpul ca fiind “procesul indefinit și continuu al existenței evenimentelor în trecut, prezent și viitor, privit ca o unitate”.

  Timpul a fost întotdeauna un subiect atrăgător și inepuizabil pentru filosofie, literatură, poezie, arta, astronomie și știință. A presupus o abordare diversificată și de aceea se poate vorbi despre timp cosmic (astronomic), timp fizic, biologic, uman (individual și social), timp real și timp psihic.

  De asemenea, timpul are o deosebită importanță din punct de vedere social, având valoare economică “timpul înseamnă bani” dar și o puternica valoare personală datorită timpului limitat de care dispunem. Constantă a gândirii filosofice, reflecția asupra timpului a fost preocuparea de bază a gânditorilor lumii. Pascal a încercat să dea o definiție timpului. A încercat, dar n-a reușit. Platon consideră că…”Timpul este creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternității’’

  Concepțiile filosofice asupra timpului diferă destul de mult. Prezentăm câteva dintre cele mai importante:

  Pentru Pitagora (c.570 î.Hr.) și adepții săi, timpul se situează în afara kosmos-ului, printre celelalte manifestări ale Nelimitatului, pe care kosmos-ul le „inhalează” și cărora le impune Limita. „Probabil că procesul de inhalare implică limitarea aspectului brut, de dăinuire veșnică a timpului (dăinuirea veșnică e o trăsătură timpurie a apeiron-ului) prin reducerea lui la număr (arithmos), asociere ce avea să se perpetueze în toate discuțiile ulterioare despre timp”.[2] Pitagoricii au meritul de a fi introdus o distincție valoroasă în discuțiile privitoare la timp: un timp nelimitat, extracosmic și un timp numărabil, cosmic. Platon va prelua această distincție și îi va conferi noi și valoroase valențe, pentru a o suprapune teoriei celor două lumi.

  Conceptul de timp la Platon (429-347 î.Hr.) se găsește într-o strânsă legătură cu distincția operată de întemeietorul Academiei în registru ontologic: pe de o parte, planul esențelor imuabile și identice cu sine, universul inteligibil, pe de alta, planul reflecțiilor, al reproducerilor efemere ale acestor esențe, universul sensibil concretizat în lumea în care trăim. Timpul constituie semnul finitudinii și al permanentei deveniri ce caracterizează lucrurile lumii sensibile, el aparține întrutotul lumii sensibile (fiind opus eternității specifice lumii Ideilor) și își dobândește existența ca și celelalte copii (reproduceri) prin participarea la Ideile eterne. Într-o exprimare sintetică, timpul desemnează „copia mobilă a eternității”. Cum a luat ființă timpul? Răspunsul la această întrebare este situat de Platon în zona mitului, a verosimilului (dialogul Timaios): nașterea timpului se leagă de nașterea cerului. Cerul se caracterizează prin circularitatea perfectă a mișcărilor, găsindu-se astfel cel mai aproape de Ideea de eternitate. Timpul descinde din ideea de eternitate și cer, el este o formă degradată a eternității, simplă devenire, mișcare și transformare.

  Platon face o distincție ontologică între „ce este ființa veșnică ce nu are devenire și ce este devenirea veșnică ce nu are ființă”. Pornind de aici filosoful face și o distincție epistemologică între „Ceea ce este veșnic identic cu sine, poate fi cuprins în gândire printr-un discurs rațional, iar ceea ce devine și piere, neavând niciodată ființă cu adevărat este obiectul opiniei și al sensibilității iraționale”.[3]

  Timpul, în concepția lui Platon, este mișcarea ordonată, regulată, periodică a anumitor corpuri cerești pe care Demiurgul le-a făcut să ia naștere, construind copia eternității timpului. Platon înțelege prin timp, în dialogul său Timaios, ceea ce astăzi este denumit ’’timp newtonian’’, timp absolut, linear, continuu și ireversibil. Timpul pentru Platon este o copie a eternității.

  Cosmosul în concepția lui Aristotel (388-322 î.Hr.) este alcătuit din substanțe (ousiai) . Există, potrivit lucrării sale fundamentale Metafizica, trei feluri de substanțe:

- sensibile și perisabile (cum sunt plantele și animalele);

- sensibile și eterne (corpurile cerești);

- imobile (Primul Mișcător Nemișcat).

Locul clasic din opera lui Aristotel consacrat timpului este Fizica.

  Aristotel va prelua ideile platoniciene și le va dezvolta într-o manieră dialectică, depășind ceea ce asimilează. Dacă Platon identifica timpul cu mișcarea, Aristotel va refuza paradigma maestrului său, considerând că există un singur timp, dar mai multe mișcări: mișcarea este un fel de substrat al timpului, „aspectul numărabil al mișcării”. Pentru Aristotel, timpul este „numărul mișcării privitor la înainte și după, deoarece distingem surplusul și minusul prin număr, iar surplusul și minusul mișcării prin timp”. „Deoarece timpul este măsura mișcării, el este și măsura repausului; doar lucrurile care sunt fie în repaus, fie în mișcare (adică cele care se mișcă sau care se pot mișca) sunt în timp. (…) Timpul nu se va diminua niciodată, deoarece mișcarea nu se va diminua niciodată și fiecare clipă este prin natura sa atât începutul unui viitor, cât și sfârșitul unui trecut.”[4]

  În consecință, filosoful explică timpul în termenii mișcării, timpul depinde de mișcare. Domeniul mișcării este pentru Aristotel lumea naturală, fizică. Tot ce este natural este supus mișcării. Prin mișcare filosoful înțelege simpla deplasare, intervalul, dar și schimbarea cantitativă și calitativă a substanțelor, mai puțin Demiurgul care este „Mișcătorul Nemișcat”.

  Pentru filosofii stoici, timpul este conceput asemănător ca „interval al mișcării”.

  Plotin (205-270) va rezolva problema platoniciană a raportului dintre Unu (Idee) și Multiplu (lucruri sensibile) prin considerarea Lumii ca emanație a unui principiu absolut, etern și imuabil: Unul. Lucrurile nu mai participă la Idei, ci ele sunt descendente din Unu (etern și imuabil). Raportul dintre Unu și lume este mediat de speciile inteligente. Lucrurile nu sunt eterne, ci ele sunt finite, se schimbă, se transformă. Ceea ce supraviețuiește în mod etern sfârșitului regulat al lucrurilor este specia cărora i se subordonează (îi aparțin). Plotin recunoaște devenirea doar la nivelul lucrurilor (al particularului), însă devenirea nu există la nivelul speciilor inteligibile, care sunt mult mai apropiate ontologic de atributul eternității al Unului. Eternitatea nu se mai opune devenirii, ci o conține. Există un timp perisabil al particularului și o eternitate aparținând speciei. Cerul, mult mai aproape ontologic de Unu decât speciile, este etern în sens individual, etern în sine.

  Fericitul Augustin (354-430) mută problematica timpului în sfera conștiinței, a interiorității: timpul nu mai este un corelat al devenirii lumii exterioare, ci un corelat al devenirii interioare. Întrebarea la care își propune să răspundă autorul Confesiunilor este următoarea: ce este timpul, așa cum apare acesta conștiinței sau sufletului uman? Dacă până la Augustin timpul era definit în funcție de mișcările astrelor cerești (era matematizat, geometrizat, spațializat, divizat în clipe egale), odată cu acesta ceea ce interesează mai mult sunt dimensiunile temporale (trecut – prezent – viitor) dintr-o perspectivă eminamente umană. Timpul are un caracter paradoxal, mai exact, încercările de definire a acestui concept ne livrează perplexității: „De fapt ce este timpul? Cine ar putea să explice lucrul acesta simplu și pe scurt? Cine ar putea cuprinde fie și numai în cuget lucrul acesta, pentru a exprima un cuvânt despre el? (…) Așadar ce este timpul? Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, știu; dacă însă eu aș vrea să explic noțiunea cuiva care mă întreabă, nu știu.”[5]

  Dacă vrem să aplicăm grila măsurării timpului la cele trei dimensiuni temporale, ne confruntăm cu o situație aporetică (de la grecescul aporeia – dificultate, situație problematică, aparent fără ieșire): nu avem cui să-i aplicăm măsura întrucât: viitorul nu există încă, trecutul nu mai este iar prezentul nu se desfășoară în clipe, ci este un „acum” încremenit și totodată efemer: „Deci, în ce fel există aceste două categorii temporale – trecutul și viitorul – de vreme ce trecutul nu mai este, și nici viitorul nu există încă?”[6]

  Doar sufletul este singurul care include cele trei dimensiuni temporale sub forma impresiilor pe care le lasă lucrurile ce au fost, sunt și vor fi. Timpul dobândește astfel marca subiectivității/interiorității umane, care se va regăsi într-o modalitate emblematic teoretizată, mult mai târziu, în cuprinsul Criticii rațiunii pure, lucrarea monumentală a lui Immanuel Kant. Fiecărei dimensiuni temporale îi corespunde, la Augustin, o dimensiune a sufletului:

Devenirea este interiorizată, regăsită numai prin analiza sufletului (conștiinței).

  Pentru Augustin, timpul real este numai prezentul. Din cele trei momente ale timpului, doar unul singur ne este dat realmente, unul singur poate fi trăit/experimentat efectiv: prezentul. Nu putem ieși niciodată din această dimensiune a temporalității. Ceea ce este real în viitor este doar faptul că acesta va fi la un moment dat prezent, iar ceea ce este real în trecut este faptul că a fost pentru o clipă prezent. „Așadar, cele ce sunt, indiferent unde sunt, nu sunt decât prezente (…) oricum s-ar manifesta prezența ascunsă a celor viitoare, este limpede că nu poate fi văzut decât ceea ce există.”[7] Pentru Augustin nu există decât prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente și prezentul din cele viitoare.

 Sir Isaac Newton (1642-1727) reprezintă concepția devenită emblematică în filosofia modernă cu privire la timpul și spațiul absolute, adică substanțe independente de lucruri. Timpul și spațiul sunt concepute sub forma unor receptacole, cadre sau medii în care se cufundă lucrurile. Pentru a determina în fizică distanța, viteza, timpul este nevoie de un reper. De exemplu, nu se poate măsura mișcarea unui corp dacă se mișcă și reperul în raport cu care are loc deplasarea. Un reper trebuie să fie imuabil, absolut. Timpul prin care se măsoară orice funcție în raport cu un reper absolut trebuie să fie același pentru toate măsurătorile. Ca sistem de referință, timpul absolut este diferit de măsurile sau părțile mobile care formează succesiunea oră, zi, săptămână etc., considerată a fi un timp relativ. Nu timpul și spațiul absolute se află în univers, ci universul este cuprins în timpul și spațiul absolute, cu care însă nu stabilește nicio relație.

  Concepția despre spațiu și timp asumată de Immanuel Kant (1724-1804) se regăsește formulată în partea întâi a Criticii rațiunii pure, în „Estetica transcendentală”. Sensibilitatea are două forme a priori (independente de lumea experienței):

Cu ajutorul spațiului, subiectul cunoscător își reprezintă obiectele ca fiind situate în afara lui (ele au o anumită configurație, mărime, între ele există anumite raporturi), iar cu ajutorul timpului conștiința se intuiește pe ea însăși în stările ei succesive.

  În timp ce spațiul desemnează o ordine de coexistență, timpul desemnează o ordine de succesiune. Cu ajutorul celor două perspective de prezentare a conceptelor de spațiu și timp (expunerea metafizică și expunerea transcendentală), Kant argumentează în favoarea caracterului neempiric, a priori, totodată intuitiv, neconceptual al acestor două categorii puse în discuție.

  Timpul și spațiul nu dețin o existență reală, nu sunt obiective (sustrase întrutotul subiectului cunoscător, așa cum considera Newton), ele nu aparțin obiectelor, ci mai curând ele țin de „constituția subiectivă a simțirii noastre.”[8]

  Așadar noi percepem lumea potrivit unor forme sau structuri care nu aparțin lucrurilor însele, ci aparțin sensibilității noastre. Iată de ce lumea pe care o percepem, pe care ne-o reprezentăm, este o lume a fenomenelor, așa cum ne apar nouă, potrivit structurilor propriei noastre sensibilități. Fenomenul (opus lucrului-în-sine, esenței) nu trebuie confundat cu aparența, pentru că aceasta ar fi în măsură să ducă gândirea într-un impas: lumea ar risca să fie doar o iluzie, o himeră, o creație subiectivă de ordinul producțiilor onirice (vise).

  Kant a intenționat să evite capcana acestui idealism subiectiv extrem (prezent în filosofia lui George Berkeley). Spațiul și timpul sunt intuiții pure, forme a priori ale propriei noastre sensibilități, ele au atât o idealitate transcendentală, cât și o realitate empirică, în sensul că intervin în mod obligatoriu în experiență, condiționând orice percepție omenească. „Fără să aparțină lucrurilor în sine, fiind în schimb forme universale ale intuiției omenești, spațiul și timpul au deci o anumită obiectivitate, care ne permite să deosebim lumea fenomenală, ce ia naștere prin mijlocirea lor, de pura aparență inconsistentă sau de simpla iluzie”.[9]

  Kant a realizat cu adevărat o „revoluție copernicană” și în ceea ce privește problematica timpului și a spațiului: de la obiecte (lumea exterioară) către subiectul cunoscător (perimetrul subiectivității). Problemele au fost redefinite prin perspectiva facultăților de cunoaștere proprii omului: sensibilitatea (capacitatea/receptivitatea de a primi reprezentări prin felul cum suntem afectați de obiecte) și intelectul (facultatea cunoașterii care, prin intermediul categoriilor, prelucrează materialul brut al impresiilor sensibile). Nu ’’ce cunoaștem’’, ci ’’cum cunoaștem’’ (limitele și sursele cunoașterii), reprezintă esența demersului kantian.

  Kant a transformat spațiul și timpul în cadre ale universului interior al subiectului, depășind astfel vechile teorii cu privire la cele două categorii filosofice.[10]

  Filosofia lui Bergson ( 1859-1941) este una dualistă – lumea acoperă două tendințe aflate în conflict – forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale împotriva acelei forțe. Ființele umane înțeleg materia prin intelectul lor, cu ajutorul căruia evaluează lumea. Acestea exprimă doctrinele științifice și privesc lucrurile ca entități independente în spațiu. În contrast cu intelectul se află intuiția, care provine din instinctul animalelor inferioare. Intuiția ne oferă o idee despre forța vieții care străbate toate ființele. Intuiția percepe realitatea timpului; durata este exprimată din punctul de vedere al vieții și nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin fenomenul memoriei.

  Bergson a susținut că timpul nu poate fi înțeles prin matematică și în general prin cunoașterea științifică. Filosoful a devenit conștient de faptul că în momentul în care s-ar încerca să se măsoare un moment, acesta va dispărea: se măsoară o linie imobilă, completă, în timp ce timpul este mobil și incomplet. Pentru individ, timpul poate accelera sau încetini, în timp ce, pentru știință, rămâne același. Prin urmare, Bergson a decis să exploreze viața interioară a omului, care este un fel de durată, nici o unitate, nici o cantitate, multiplicitate.

 ’’Durata’’ este inefabilă și poate fi afișată indirect numai prin imagini care nu pot dezvălui niciodată o imagine completă. Poate fi înțeleasă doar printr-o intuiție simplă a imaginației[11].

  Heidegger (1889-1976), în celebra sa operă ’’Ființă și timp’’ vorbește încă de la început despre "necesitatea reluării întrebării privitoare la ființă". Demersul său este, așadar, unul ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon și Aristotel. Numai că în centrul "ontologiei fundamentale" heideggeriene stă, de astă dată, " Dasein-ul’’ care s-ar putea traduce prin, a fi aici sau prezență, sau cu sensul de existență umană. Întrebarea privitoare la ființă ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la ființa unei ființări determinate.

   Existența autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume și ca proiectare conștientă ce depășește cotidianul, având certitudinea morții ineluctabile. Heidegger își pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului existenței, căzută în uitare și trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile sale în filosofia greacă. Filosoful constată că Aristotel prezintă în "Metafizica" sa o sistematizare a categoriilor ființei, totuși fără a tematiza sensul existenței, care ar putea să ducă la înțelegerea diversității ontologice. 

   Omul, în calitatea sa de ființă, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existență, idee care poate fi asimilată cu cunoștința pe care o are asupra obiectelor. Această cunoștință este denumită "ontică", referindu-se la știință, fără a cerceta relațiile sale cu obiectele, în timp ce problema existenței obiectelor este denumită "ontologică", în măsura în care se pune problema sensului existenței, ar putea fi denumită chiar "pre-ontologică".

  Intenția lui Heidegger constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi. Pentru că oamenii se confruntă cu existența într-o formă neteoretică şi numai condiționați temporal.

  Explicarea problematicei legată de timp oferă mijloacele de examinare a sensului existenței, pentru că existența este înțeleasă doar pornind de la forma sa temporală. Interpretarea ființei este determinată de înțelegerea temporalității. Din aceasta rezultă sensul unitar al structurii temporale în cele trei dimensiuni ale sale: "Viitor", "Prezent" și "Trecut".[12]

 

 Timpul, în gândirea Sfinților Părinți ai dreptei credințe, este înțeles duhovnicește, prin învățăturile de credință, în mare măsură diferit față de diferitele concepții filosofice.

  Problema timpului este expusă de Sfinții Părinți în contextul teologiei creației. Sfântul Atanasie cel Mare afirmă că Dumnezeu din bunătate a creat lumea, timpul spațiul din nimic. Sfântul Vasile cel Mare arată că o lume materială și finită nu poate să fie coeternă cu Dumnezeu, ci are un început. Așadar ființele create constau din materie, au un corp, există în spațiu și timp, sunt supuse mișcării și schimbării care implică timpul.

  Ortodoxia prezintă clar distincția dintre creat și necreat. Doctrina arienilor și panteismul, la fel și multe curente filosofice nu mai fac această distincție. În erezii și concepțiile unor secte există un interval temporal în care Tatăl nu născuse încă pe Fiul. Or, în Scriptură Hristos este făcătorul tuturor timpurilor și, astfel trebuie să fie înaintea oricărui fel de interval.

  Tocmai intervalul temporal marchează distincția dintre Creator și creaturi. Creaturile sunt făcute sub început - începutul apărând odată cu creația, care nu poate fi fără început - și au intervale între începuturile existenței lor. Iar acest început le-a fost dat prin creație din nimic de către Cel care era înainte de creație.[13]

  Eternitatea lui Dumnezeu nu este sinonimă cu timpul, care apare o dată cu existența temporală, deosebit de existența din eternitate a lui Dumnezeu. Pentru a diferenția cugetarea creștină de influențele gnostice, Părinții precizează și faptul că existența temporală nu este o emanație a existenței din eternitate, ci este creată de aceasta. Din această cauză vorbim de două planuri ale existenței: unul etern, care se referă la existența prin sine, și altul creat de existența eternă. Dacă ar fi doar forma divină a existenței, aceasta ar fi lipsită de atotputernicie și iubire, tot așa cum, dacă ar exista doar forma panteistă a lumii, supusă unor legi care nu duc prin libertate la o alta formă a existenței, la existența fericită și a tot fericită în eternitate, realitatea ar fi ar fi nedeplină si ilogică.

  Existența lui Dumnezeu este sinonimă cu plenitudinea actualizată. Nu se pot concepe momente mai târzii pentru apariția a ceea ce este dat în existența de veci. Deci, nu se poate identifica veșnicul cu temporalul. Intre ele există o deosebire ontologică, dar nu o înstrăinare totală.

  Temporalul si mișcarea au un început, și prin aceasta arată ca nu-și au existența prin ele însele. Pentru acest motiv, sesizăm pe de o parte insuficiența propriei noastre existențe sau limitele ei, iar pe de altă parte, trăim o aspirație continuă spre o existență desăvârșită. Deosebirea între aceste două planuri ale existenței și aducerea la ființă a planului temporal de către cel veșnic, nu prin emanație, ci prin creare, în vederea înaintării lui la unirea cu planul veșnic și prin aceasta la desăvârșire, constituie o constantă a gândirii patristice.[14]

  De exemplu, în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul (580-662), ridicarea existenței nedesăvârșite din această stare este echivalentă cu ridicarea din temporalitate și spațialitate, pentru că acestea sunt legate de mărginire, tot așa cum nemărginirea existenței este legată de veșnicie. Nemărginitul nu are nevoie de timp și de mișcare, pentru că include în structura sa plenitudinea existenței. Numai existența creată are nevoie de timp și de mișcare pentru a realiza desăvârșirea prin unirea cu nemărginitul, fără să înțelegem prin aceasta că timpul e menit să țină lumea într-o schimbare fără sfârșit. Timpul presupune un parcurs, iar acesta, fără o finalitate specifică, nu are sens. Nefolosirea timpului ca drum spre perfecțiunea veșnică face din el o continuă înlocuire a unor forme identice sau o continuă corupere a lor, fără logică și perspectivă, într-un traseu etern circular sau într-o "eternă reîntoarcere", cum spune Mircea Eliade.

 "Timpul e menit să confirme persistența identității persoanelor în el, cu toată îmbogățirea lor cu alte experiențe, dar și să ducă la stabilirea lor îmbogățită în veșnicie, dar nu o stabilitate în ele însele, ci în jurul Celui prin Sine infinit în existență, întrucât lumea creată nu poate ajunge prin sine la existența plenară proprie. Acest rost și l-a recâștigat timpul, după căderea în păcat, prin asumarea umanității create, de Dumnezeu Cel nemărginit"[15].

  Toate ființele create sensibile și în mișcare au un început și un sfârșit. Condițiile de bază pentru dezvoltare de la început până la sfârșit sunt locul sau spațiul și timpul. Toate ființele de acest gen au un unde și un când. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nimic nu poate exista, nici esență, nici cantitate, nici calitate, nici relație, nici acțiune, nici pasiune, nici mișcare, separat de unde și când.[16]

  Este o diferență de concepție între Aristotel și Sfântul Maxim Mărturisitorul. În timp ce Aristotel raportează toate stările categoriale , inclusiv timpul și spațiul la substanță (ousia), Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează spațiu și timpul ca bază pentru formele existenței create. Nici măcar substanța sensibilă nu poate exista dacă nu e dată în spațiu și timp. Spațiul și timpul sunt caracteristici fundamentale ale ființei sensibile create.

  ’’Timpul este veac (eon), când se oprește din mișcare și veacul sau eonul este timp, când purtat de mișcare, este măsurat. Astfel că se cuprind într-o definiție, veacul sau eonul este timp lipsit de mișcare, iar timpul un veac sau eon măsurat prin mișcare’’[17].

  Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, timpul și eternitatea sunt corespunzător caracterizate prin existența sau lipsa mișcării. Mișcarea și intervalul temporal, așa cum spune și Sfântul Grigorie de Nysa, sunt caracteristici de bază a ființelor create, și nu există nici un interval temporal în Dumnezeu sau în veșnicia divină. În pasajul citat mai sus, tocmai mișcarea este factorul decisiv care face diferența dintre timp și eternitate. Este remarcabilă concepția Sfântului Maxim Mărturisitorul privind interpătrunderea eternității cu timpul prin faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și transcendența omului din timp în eternitate prin lucrarea Duhului Sfânt.

   În mod solidar cu întreaga creație și în special cu omul, timpul devine sacru prin întruparea în istorie a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu prin Care s-au creat veacurile. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, Hristos este începutul, mijlocul și sfârșitul veacurilor, deoarece Dumnezeu a împărțit veacurile în două, rânduind unele pentru coborârea Sa către oameni și altele pentru înălțarea oamenilor spre Dumnezeu[18]

 

  Teoriile științifice despre timp pot fi împărțite în două categorii, respectiv teoriile mecanicii clasice și teoria relativistă și a mecanicii cuantice. Ambele grupuri de teorii sunt corecte, în raport cu nivelul de existență la care se aplică și sunt demonstrate experimental.

 Prezentăm succint aceste concepții:

 Timpul în mecanica clasică, a cărei baze au fost puse de Sir Isaac Newton (1642- 1727),

 este înțeles ca fiind durata scursă între două evenimente, pe baza unei mișcări uniforme (de exemplu deplasarea luminii între două oglinzi paralele sau rotirea Pământului) sau și pe baza unui fenomen repetitiv (cum ar fi oscilația unui pendul gravitațional, a unui pendul sau a unui circuit electric oscilant etc.). Prin această metodă se poate defini doar timpul pentru punctul din spațiu în care este plasat instrumentul de măsură (ceasul). Pentru alte puncte din spațiu este necesar să se stabilească mai întâi noțiunea de „simultaneitate la distanță” — un criteriu după care să se poată declara dacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spațiu sunt simultane sau nu.

 În mecanica clasică se consideră „de la sine înțeles” că simultaneitatea a două evenimente este o proprietate independentă de observator și că ordinea cronologică și duratele fenomenelor sunt independente de observator sau experimentator. În acest fel, mulțimea momentelor de timp este izomorfă cu mulțimea punctelor de pe o dreaptă. Axiomele de bază sunt următoarele:

Timpul în mecanica clasică este omogen (se scurge permanent la fel de repede), nu este influențat de obiectele sau fenomenele ce au loc, și este independent de spațiu.[19]

     Timpul în teoria relativităţii. În teoria relativității elaborată de Albert Einstein (1879-1955), simultaneitatea, duratele și ordinea cronologică a evenimentelor depind de observator. Deci, timpul nu mai este uniform, obiectiv și independent de observator, nu mai este absolut ci relativ la un sistem de referință.

  Transformările Lorenz stabilesc (în teoria relativității restrânse) relația dintre duratele fenomenelor așa cum sunt percepute de observatori diferiți, în funcție de viteza cu care se deplasează aceștia față de fenomenele studiate. Viteza luminii este un etalon important pentru configurarea timpului.

  Ca urmare, timpul nu mai există independent de observator. În schimb, se poate construi un model matematic de spațiu cvadridimensional, numit „spațiu-timp” astfel că fiecărui eveniment i se poate asocia un punct din spațiu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct din spațiu-timp este văzut ca un punct având o anumită poziție în spațiu față de sistemul de referință al observatorului și un anumit moment în timpul observatorului. În teoria relativității restrânse, spațiu-timpul este modelat ca spațiu Minkowschi .

  Noțiunea absolută (independentă de observator) de ordine cronologică se păstrează doar în anumite limite. Anume, fiecărui eveniment (fiecărui punct din spațiu-timp) i se pot asocia:

  Conurile de lumină trecut și viitor ale unui punct din spațiu-timp sunt independente de observator.

  Punctele din conul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiind ulterioare (în timp) evenimentului considerat. Punctele din conul de lumină trecut apar oricărui observator ca fiind anterioare evenimentului considerat. Orice punct aflat în afara conului viitor și a conului trecut apare față de unii observatori ca fiind anterior evenimentului considerat, față de alții ca fiind ulterior evenimentului și iarăși față de alții ca fiind simultan cu evenimentul considerat. Deoarece viteza luminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare a unei acțiuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unui eveniment nu pot influența (cauzal) și nu pot fi influențate de acel eveniment.

  În teoria relativității generalizate, forma spațiu-timpului este influențată de prezența materiei, de intensitatea forței gravitaționale; ca urmare spațiu-timpul nu este o simplă „scenă” în care se desfășoară fenomenele fizice, ci este influențat de acestea. De exemplu spațiul și timpul se curbează în preajma găurilor negre și a marilor aglomerări de materie. [20]

  Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente când, la începutul secolului XX, a demonstrat că timpul este relativ și că depinde de mișcare și de gravitație. Teoria sa revoluționară a deschis calea către studiul Universului dar și a relației dintre timp și existență.

  Astăzi, la început de secol XXI, majoritatea fizicienilor sunt convinși ca accepția comuna a timpului care se scurge ireversibil, zi de zi, este valabilă numai pentru existența fizică imediată, perceptibilă senzorial și că timpul are o natură mult mai subtilă și mai complexă decât aceea pe care o cunoaștem prin percepția comună.

 Timpul este anonimul care ne alunecă printre degete, luând cu el întreaga noastră existență. Fiecare simte cum trece. La fel de adevărat este însă că aceasta trecere este perceputa diferit de către fiecare individ. Timpul psihologic nu este la fel ca timpul fizic. Albert Einstein spunea că „o oră petrecută în compania unei fete drăguțe trece mult mai repede decât o ora petrecută pe scaunul unui dentist“. În accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii cuantice) dispută însă această calitate, sugerând că nu ar exista doar continuu spațiu-timp ci și discontinuități temporare.

 Concepția relativistă despre timp face ca știința modernă, dar și filosofia și teologia să studieze nu numai timpul ca realitate ontologică, dar și relațiile complexe dintre timp și existență.

 

  Astfel, în această relație există mai multe forme de timp:

a. timpul continuu și omogen, obiectiv, cadru al existenței, independent de un sistem de referință. Este timpul istoriei Universului. Din perspectivă cosmologică începutul timpului nu poate fi definit. Legile fizice și ecuațiile matematice cunoscute nu pot fi aplicate la ceea ce fizicienii numesc singularitatea inițială care a generat Big Bang-ul și de la care a început istoria Universului acum aproximativ 13,8 miliarde de ani.

  Tradiția și teologia creștină exprimă realitatea săgeții timpului, faptul că Universul are o istorie. Ceea ce poate fi reprezentativ pentru dialogul dintre teologie și știință în contextul teoriilor cosmologice actuale, este faptul că inclusiv fizica și cosmologia științifică precizează caracterul finit în timp al Universului fizic, existența unui început al acestuia și faptul că Universul are o istorie.

  Esența concepției despre ’’săgeata timpului’’ constă în ireversibilitatea timpului și în faptul că fiecare eveniment este unic și irepetabil în succesiunea de secvențe temporale.

  Există oameni de știință care recunosc limitele cunoașterii raționale privind timpul și ireversibilitatea lui. Aceștia consideră că ireversibilitatea timpului nu poate fi explicată și epuizată strict în istoria universului accesibilă științei. Sursa ireversibilității timpului este dincolo de istorie și astfel ea poate fi relaționată cu teologia creației .

  Timpul și Universul presupun existența unui Creator, a lui Dumnezeu unic în ființă și întreit în persoane, care liber și din iubire a creat timpul și lumea.

  Oamenii de știință onești sunt convinși și afirmă că ireversibilitatea timpului conduce la faptul că nu poate fi cunoscută niciodată originea absolută a Universului, că există o limită structurală în acest sens. Se poate ajunge cel mult la vecinătatea singularității inițiale, aș cum demonstrează și constantele lui Plank din mecanica cuantică, dar niciodată știința nu poate afirma ceva despre ’’singularitatea efectivă’’ de unde a început istoria Universului. Este vorba de o limită absolută, structurală, obiectivă, nu contextuală, în raport cu stadiul actual al cunoașterii.

  Începutul Universului și a timpului sunt taine mai presus de rațiunea umană. Aceste taine nu pot fi explicate, dar le putem înțelege prin dogmele revelate ale dreptei credințe. În acest sens profesorul Alexei Nesteruk afirmă: ’’Problema ireversibilității timpului este recunoscută inclusiv de către oamenii de știință ca fiind o problemă teologică relaționată cu teologia creației. Știința însăși nu poate oferi o teorie consistentă și definitivă asupra ireversibilității timpului, așa cum nu poate oferi o explicație despre contingența lumii. Modelele de ireversibilitate din știință au implicații cu deschidere teologică, favorizându-se astfel o relație dintre teologie și știință’’[21].

  Există și concepții, inclusiv în fizică a timpului ciclic. De aceea concepția care afirmă ireversibilitatea timpului și respectiv concepțiile despre ciclicitate și reversibilitate a timpului nu trebuie considerate antagonice. Reversibilitatea timpului decurge din caracterul finit al Universului fizic care a avut un început și va avea un sfârșit. Sfârșitul Universului și al timpului sunt taine pe care nu le putem cunoaște , dar le putem înțelege prin dreapta credință revelată de Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos care a spus: ’’Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl’’. ( Marcu, 13,32)

b. În funcție de datele cunoașterii științifice, de sistemul de măsurare, având drept criteriu de definire relația dintre timp și existență, sunt concepute și forme concrete ale timpului continuu și ireversibil:

 - timpul terestru (TT), timpul perceput de un observator aflat pe suprafața geoidului terestru;

 - timpul atomic internațional (TAI), materializarea timpului terestru (TT) realizată prin corelarea unor ceasuri atomice;

 - timpul universal coordonat (UTC), definit pe baza TAI, dar cu o regrupare diferită a secundelor în minute pentru a-l menține în sincronism cu rotația Pământului;

 - timpul astronomic care la rândul lui poate fi timpul solar și respectiv sideral. În astronomie există câteva noțiuni de „timp”, numite colectiv timp astronomic. Acești „timpi” sunt definiți ca unghiuri între repere de pe Pământ și repere legate de alte corpuri cerești. Ei sunt echivalenți cu timpul (fizic) doar în măsura în care viteza de rotație a Pământului poate fi considerată constantă;

 - timpul universal, definit ca timpul civil al Observatorului din Greenwich; 

c. timpul relativist, valabil pentru macro-univers. Așa cum am arătat teoria a fost elaborată de Albert Einstein.

  Einstein a demonstrat că timpul este relativ, timpul are bucle, timpul trece diferit în funcție de locul unde ne aflăm. În teoria relativității, Einstein face unele afirmații contraintuitive, dar demonstrate științific: spațiul și timpul sunt strâns legate, de fapt ele sunt unite; gravitația care l-a intrigat atât de mult pe Newton nu mai este privită ca o simplă forță, ci înseamnă curbura spațiului și a timpului; timpul și spațiul sunt, de asemenea, relative; o masă de materie poate deforma continuum-ul spațiu-timp, cel care cauzează gravitaţia. Timpul este relativ față de viteză; el încetinește într-o rachetă care se apropie de viteza luminii.

  Timpul fizicii relativiste și al mecanicii-cuantice nu contrazice timpul continuu linear ireversibil și identic cu istoria Universului. Timpul relativist este caracteristic pentru o formă particulară a existenței.

d. timpul subiectiv, timpul care ni s-a dat de către Creator, timpul vieții fiecărui om. Acesta poate fi înțeles ca interval între naștere și sfârșitul fizic pământesc al fiecărui om. Dar, mai ales trebuie înțeles ca durata trăită a vieții, ca înmulțire sau nu a talanților pe care fiecare dintre noi i-am primit de la Dumnezeu. Din această perspectivă, relația dintre om și timpul său este extrem de complexă și o vom analiza în a doua parte a studiului nostru.

  Părintele Sofronie de la Essex ne atrage atenția:’’Nu uitați cuvintele acestea Dumnezeu v-a dat vreme spre a vă zidi veșnica mântuire. Să nu o risipiți!’’

  Iar Părintele Dumitru Stăniloae spune:’’Pentru a fi creștin înseamnă a trăi în două planuri în același timp prezentul și veșnicia’’.

  Reținem și cuvintele filosofului german Windeldelband:’’A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală a valorilor nemărginite, veșnice’’.

   Filosoful Constantin Noica ne avertizează: ’’Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe Pământ să duci începutul lui mai departe, să creezi, să dai sensuri. Vezi să nu-ți pierzi timpul!’’

  Prin urmare timpul subiectiv, teluric este o prefigurare a timpului eshatologic. Despre acest subiect vom expune mai multe în partea a doua a acestui studiu.

  Timpul subiectiv, alături de spațiu sunt totodată intuiții ale intelectului prin care datele cunoașterii sensibile și experimentale, privind existența fenomenală accesibilă rațiunii cunoscătoare sunt organizate și înțelese, așa cum a demonstra Immanuel Kant.

  Formele existenței temporale a omului, a relației sale cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu întreaga existență nu se opresc aici.

  Acesta este timpul profan în formele și categoriile sale, Este timpul creat, finit, unidirecțional, expresie a istoriei profane a Universului, a societății și a omului, care împreună cu spațiul reprezintă cadrele și coordonatele lumii create de Dumnezeu. Omul a resimțit și resimte apăsarea timpului profan, ca expresie a precarității și finitudinii existențiale a lui și a acestei lumi. De aici frica în fața morții și angoasele existențiale de care suferă generate de mișcare, schimbare și devenirea asociate cu timpul.

   Din zorii civilizației și a culturii, în toate religiile lumii, omul are conștiința și reprezintă timpul mai înainte de timp și mai presus de timp, timpul sacru, primordial, necreat, timpul unui prezent continuu, reversibil și fără de sfârșit. Miturile și religiile omenirii încearcă percepția și reprezentarea timpului sacru în timpul profan, prin cultul religios, tradiții, obiceiuri sărbători sacre, prin mituri. Conștiința realității timpului sacru și aspirația omului din totdeauna spre existența autentică nesupusă cadrelor spațiului și timpului profan, este ceea ce istoricii religiilor, și unii filosofi numesc ’’nostalgia Paradisului pierdut’’.

   Există un moment important transformator în diacronia timpului profan Întruparea Mântuitorului, eveniment care marchează coborârea sacrului în profan pentru a-l mântui și pentru a-l ridica la existența sacră. În existența profană, prin revelația supranaturală, timpul sacru are forma timpului liturgic al Bisericii.

   Părintele Constantin Galeriu ne arată că ’’Timpul lui Dumnezeu este astăzi, iar timpul omului este ieri, astăzi și mâine’’.

   Timpul sacru sau eshatologic nu poate fi explicat prin instrumentele raționale ale cunoașterii științifice, de aceea rămâne o taină, dar poate fi simțit și chiar trăit la nivelul conștiinței raționale și mai ales, omul poate transcende încă aflat în timpul profan, în timpul sacru și în creștinism în timpul liturgic, dacă împlinește poruncile Mântuitorului și prin lucrarea Duhului Sfânt.

  Există în interiorul cercetării științifice, o deschidere spre timpul sacru, către transcendență:

 ’’Ideea deschiderii timpului spre un eshaton transcendent istoriei are o semnificație importantă din perspectivă teologică. Deși fizica are dificultăți în acest punct, există o deschidere spre acest domeniu. Cu toate că există intuiții marcante în cercetarea științifică a acestor aspecte, fizica suferă de un deficit eshatologic. Ea trebuie să rămână așa tocmai pentru a-și păstra competențele sale specifice naturii științei’’.[22]

  Timpul sacru poate fi înțeles ca timp mitic, al religiilor pre-creștine și necreștine și timp liturgic, eshatologic al creștinismului.

  Timpul mitic (aflat în relație directă cu spațiul mitic) întruchipează elementul arhetipal prin care se construiește și definește orice reprezentare a existenței terestre. Acesta începe la crearea lumii și se încheie odată cu ea. Dacă în imaginația mito-poetică românească spațiul mitic era reprezentat de pământ (ca element cosmic fundamental), timpul mitic se constituie într-un timp al repetabilității, orientat către izvoarele creației spirituale, care îl fac pe om să retrăiască aievea puritatea genuină.

  În antiteză cu timpul istoric (ce vizează mai ales viitorul), timpul mitic presupune, așadar, o revenire la obârșii, o rememorare rituală a trecutului, o mișcare sacră ce se desfășoară paralel și independent de timpul istoric. Fără să fie anistoric sau antiistoric, timpul mitic presupune un proces de ”performare, formare și transformare a cosmosului”[23].

  Putem, în acest context, să interpretăm timpul mitic ca având o anumită ambivalență dată de orientarea duală și anume: contemplativ (îndreptat spre trecut) și anticipativ (privind spre viitor). Timpul mitic are o altă caracteristică importantă: se poate întrupa în diferite personaje mitice-divinități, eroi, demoni sau eroi eponimi – reprezentând metamorfozări ale viețuitoarelor terestre ori chiar fenomene transfigurate mitic. Timpul mitic poate avea efecte benefice asupra omului, ori dimpotrivă se ridică împotriva lui, schimbând destine individuale sau colective.

  Analizând concepția despre sacralitatea timpului la diferite religii, anterior Întrupării Mântuitorului, Mircea Eliade subliniază: ’’Nostalgia perfecțiunii începuturilor explică în mare parte întoarcerea periodică în illo tempore. S-ar putea spune în termeni creștini, că este vorba de o nostalgie a Paradisului, cu toate că, la nivelul culturilor primitive, contextul religios este cu totul altul decât al iudeo-creștinismului. Însă timpul mitic pe care omul se străduiește să-l reactualizeze periodic este un timp sanctificat de prezența divină și putem spune că dorința lui de a se afla în prezența zeilor și într-o lume desăvârșită (pentru că abia a luat naștere) corespunde nostalgiei stării paradisiace’’[24].

  Timpul liturgic este transfigurarea și transcenderea timpului creat caracterizat prin trecut , prezent și viitor într-un prezent continuu care pot fi perceput și trăit de drept credincioși cu deosebire în Biserică.

  Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, timpul a încetat să mai fie pentru om măsura morții și degradării vieții, ci spațiul sfințirii și al întâlnirii cu Dumnezeu. Portretizat în vechime ca un monstru care își devora propriii fii, timpul a fost restabilit de Mântuitorul și a devenit iconomie a mântuirii sau plan al mântuirii, plin de speranță și de nădejde. Făgăduința Mântuitorului "Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor" (Mt. 28, 20) este concretizată în Biserică prin existența timpului liturgic sau bisericesc.

  Prin sărbătorile, pomenirile, prăznuirile care se succed zilnic și anual în Biserică, credincioșii reactualizează în viața lor evenimentele din istoria mântuirii, care au în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe sfinții Săi. Aceste evenimente unifică trecutul și viitorul cu prezentul într-un timp sacru sau sfințit.

  Timpul bisericesc se opune timpului convențional, desacralizat, pentru că este expresia plenară a Bisericii care oferă altceva lumii, sfințenie și viața veșnică.

  Biserica nu este supusă timpului curgător. Biserica, prăznuind diferite evenimente ale prezenței Domnului pe Pământ, nu săvârșește aceasta pentru o simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăiește” în chip tainic aceste evenimente prăznuite.[25]

 

Unele concluzi

  Între știință , filosofie, iar pe de altă parte concepția teologică ortodoxă despre timp, nu există contradicții majore în măsura în care filosofia și știința converg, prin gândirea și creația filosofilor a oamenilor de știință spre dreapta învățătură de credință ortodoxă, și recunosc creației lumii, a timpului a spațiului de către Dumnezeu, unic în ființă și întreit în Persoane.

 Așa cum întreaga existență creată se caracterizează prin istorie și evoluție, la fel și concepțiile despre timp ale omenirii au propria lor istorie.

 Paradoxul fundamental al timpului din punct de vedere teologic constă în faptul că deși aparține creației, care a fost chemată la existență din nimic de Dumnezeu, el este compatibil cu necreatul, mai exact cu eternitatea divină. Timpul, ca și întreaga creație se întemeiază pe voința și puterea lui Dumnezeu concretizate în energiile divine necreate. Iată de ce, de la început timpul este destinat să-l primească pe Dumnezeu, desigur nu după ființă prin care este transcendent creației și timpului, ci mai întâi prin har, iar în chip culminant ca Persoană divină întrupată, Intrată în istorie.

  În acest context, Dumitru Stăniloae afirma: ’’Așa cum prima clipă temporară are la bază eternitatea, dar nu eternitatea unui substrat impersonal, ci voia lui Dumnezeu cel ce este în veci, așa și fiecare clipă ce urmează are la bază voia lui Dumnezeu cel etern, care susține lumea în dezvoltarea ei și cheamă pe om continuu la un răspuns și prin aceasta face posibilă... legătura sa responsabilă cu eternitatea’’[26]

NOTE


[1] A se vedea , Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2007, p 193 și Aristotel, Fizica, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2018, pp. 263-265
[2] Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Editura Humanitas, București, 1997, pp. 53-54
[3] Platon, ]n dialogurile Parmenide, Legile ;I Cratylos, ]n Opere, București, 1993
[4] Pentru dezvoltări a se vedea, Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, București, 1998, p. 89
[5] Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, București, 1998, p. 405-406
[6] Ibidem, p. 406
[7] ibidem, p.410
[8] Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura IRI, București, 1998, p. 73 și următoarele
[9] Viorel Colţescu, Immanuel Kant. O introducere în filosofia critică, Editura de Vest, Timișoara, 1999, p. 80
[10] Pentru dezvoltări privind concepțiile filosofice asupra timpului a se vedea și , Florin George Popovici ,Spaţiu și timp – abordări filosofice, studiu publicat în format on-line, https://floringeorgepopovici.wordpress.com › 2011/08/10
[11] Pentru dezvoltări a se vedea, Henri Bergson, Evoluția Creatoare, Ed. Institutul European, Iași, 1998
[12] Pentru dezvoltări a se vedea, Martin Heidegger, Ființă și timp, Ed. Humanitas, București, 2019
[13] A se vedea, Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, Ed. IBMBOR, 1998
[14] Pentru dezvoltări a se vedea și Sterea Tache, Creația și timpul în gândirea Sfinților Părinți, articol publict în, https://www.crestinortodox.ro › dogmatica › dogma ›
[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 112
[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, ,op. cit., pp 111 și următoarele
[17] Sf. Maxim Mărturisitorul ,op. cit, p. 115
[18] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol III, Ed. Humanitas, București, 1996
[19] Pentru dezvoltări a se vedea, Richard Muller, Fizica timpului, Ed. Humanitas, București și Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, Ed. Humanitas București, 2018
[20] Pentru dezvoltări a se vedea, Richard Muller, op. cit, Stephen Hawking, op.cit. și Albert Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor, Ed. Humanitas, București, 2016
[21] Citat de Adrian Lemenii , în Sensul eshatologic al timpului, în volumul colectiv, Vață și conștiință în orizontul temporalității, Ed. Basilica, București, 2015, p. 31
[22] Antie Jackelen, Time and Eternity, Templeton Fundation Press, Philadelphia, 2005.
[23] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei RSR, București 1985, p. 19
[24] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucure;ti, 2000, p. 63.
[25] Pentru dezvoltări a se vedea, Arhimadritul Epifanie Teodoropolos, Timpul liturgic este un veșnic prezent, în, Convorbiri după liturghie, Ed Sophia București 2019
[26] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMOR, București, 1978, p. 334



CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Viata si acatistul sfantului Evmenie, ucenicul sfantului Nichifor cel Lepros - *** (CARTE)
 

Prezentare Viata si acatistul sfantului Evmenie, ucenicul sfantului Nichifor cel Lepros:

Sfântul Evmenie Saridakis este unul dintre cei mai mari sfinți ai secolului XX. Sfântul Porfirie Kavsocalivitul spunea oamenilor să ia binecuvântare de a el, pentru că un sfânt ca părintele Evmenie se poate întâlni o dată la două sute de ani. El însuși lua cuvânt de folos de la Sfântul Evmenie.
Creștinii din întreaga lume ortodoxă au aflat despre Sfântul Evmenie citind viața Sfântului NIchifor cel lepros, pe care Sfântul Antim din Hios i l-a trimis Sfântului Evmenie  ca povățuitor duhovnicesc, când era bolnav de lepră în spitalul de boli infecțioase din Atena.
După canonizarea Sfântului Evmenie, vestea despre minunile sale a început să se răspândească în tot locul, tot mai mulți oameni simțind ajutorul său minunat.
După ce cititorii de limbă română au putut citi cărțile despre viața sfântului, acum vede lumina tiparului un acatist, rod al evlaviei față de sfânt. Fie ca aceea care îl vor citi să primească binecuvântarea tainică a Sfântului Evmenie.
 
Detalii despre carte / COMANDA


Deprinderi de viata crestina. Despre Taina Spovedaniei - Visarion Pasca (CARTE)
 

Prezentare Deprinderi de viata crestina. Despre Taina Spovedaniei:

Îndemn la o viaţă creştină

Creat de Dumnezeu, omul a fost din început chemat la o viață de comuniune și conlucrare cu Ziditorul său. Această menire nobilă, cerească a fost îngreuiată de căderea protopărinților noștri, omenirea trecând prin perioade grele de depărtare, înstrăinare și chiar despărțire de Dumnezeu. De aceea, istoria omenirii în sens religios este istoria nevoinței omului pentru mântuirea sa, revenirea la starea cea dintâi – a omului lui Dumnezeu pe acest pământ, apt de a se întoarce la Tatăl său, în patria lui cerească. „De la Dumnezeu ieșim, petrecem pe pământ o vreme și iarăși la Dumnezeu ne întoarcem. Fericit cine se întoarce și ajunge Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.” 

Pentru a nu rătăci cărarea și a ajunge Acasă, în Împărăția Tatălui nostru ceresc, suntem chemați de Evanghelia lui Hristos la o viață moral-duhovnicească plăcută Domnului. Numai așa putem redobândi haina cerească de lumină a fiilor pentru sufletul nostru, haină fără de care nu putem intra în Împărăția Cerurilor cea pregătită nouă. Ca să îndeplinim cele propovăduite de Iisus Hristos în Evanghelia Sa, trebuie să devenim creștini nu doar cu numele, ci cu întreaga noastră viață – să practicăm creștinismul, formându-ne aptitudini, priceperi, obișnuințe moral-duhovnicești corespunzătoare învățăturii creștine, adică să ne formăm anumite deprinderi de viață, prin care să adeverim creștinătatea noastră.

Cartea pe care o prezentăm spre lectură cititorului reprezintă, prin conținutul său, îndemnul la un mod de viață creștin. Ca acest îndemn să fie mai convingător, vă propunem spre cercetare cuvântul de învăţătură, rostit de Mitropolitul Antonie al Surojului, la Duminica a 14-a după Rusalii: Pilda nunții fiului de împărat. Prin cuvântul său, Sfântul Antonie cheamă toți creștinii la o cugetare profundă despre lucrarea mântuirii, pe care trebuie s-o facem ca să ne putem întoarce la Dumnezeu și să fim primiți drept fii ai Săi: „Toți suntem chemați de Dumnezeu la viața veșnică, să intrăm în această minunată taină a iubirii pe care o reprezintă în sine Împărăția lui Dumnezeu. Suntem chemați să fim fii ai lui Dumnezeu, înrudiți Lui, și mai mult decât atât ni s-a dat să-L vedem pe Hristos, Care s-a făcut om de dragul nostru, să-L vedem frate după umanitate și Dumnezeu după natura Lui. Iar prin Hristos – să-L vedem în Dumnezeu pe Tatăl nostru și să ne facem «părtași dumnezeirii», după cuvântul minunat spus de Apostolul Pavel.

Pilda nunții fiului de împărat din Evanghelie ne avertizează că nu toți cei chemați vor intra în slava lui Dumnezeu. Oare nu suntem și noi asemenea celor din această pildă? Oare nu zicem noi lui Dumnezeu:
 «Doamne am alte treburi, mi-am cumpărat o parcelă de pământ, acum este a mea și trebuie s-o prelucrez (sunt angajat în ceva, trebuie să plec undeva etc.)» și  astfel pierdem libertatea de a merge la Dumnezeu. Noi ne lipim de lucrurile pământești, lumești și nu ne putem rupe de ele. Cineva dintre noi, cei chemați la sărbătoare, zice Domnului: «Acum am treabă, o să-mi aduc aminte de Tine, Doamne, după… Mă voi ruga Ție altă dată, mai târziu, acum sunt ocupat, trebuie să fac ceva, să zidesc, să mă manifest…» Trec anii și niciodată nu vine.

Detalii despre carte / COMANDA



Rugaciuni pentru sanatate si vindecare de boli - *** (CARTE)
 

Prezentare Rugaciuni pentru sanatate si vindecare de boli:

Atunci când este bolnav, creștinul trebuie să înalțe imediat, fierbinte și din toată suflarea sa, rugă către Hristos, către Maica Domnului și către Sfinții izbăvitori, vindecători, repede ascultători și degrabă ajutători.

Această carte este un buchet duhovnicesc al Sfinților ajutători ai bolnavilor. Sfinți care au pătimit, din dragoste pentru Hristos, în vremea persecuțiilor ordonate de împărații romani, dar și Sfinții tămăduitori din secolul XX, precum Sfântul Nectarie, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Luca al Crimeei sau Sfântul Nichifor Leprosul.

Găsim în această carte și cărui Sfânt să ne rugăm în orice boală, nelipsind nici Sfinții izbăvitori la vremea molimelor ori Sfinții Doctori fără de Arginți, de ale căror rugăciuni ne folosim și la slujba Sfântului Maslu.
 Dumnezeului nostru slavă! 

Detalii despre carte / COMANDA



Patericul adolescentului - Adrian Chiaga (CARTE)

 

Prezentare Patericul adolescentului:

Patericul este una dintre cele mai cunoscute şi citite cărţi, iubită şi de cei cu înalte trăiri duhovniceşti, dar şi de cei novici în ale cunoaşterii religioase. Cuvântul „Pateric” provine de la grecescul „pater”, însemnând „părinte”. Astfel înţeles, Patericul este o carte care cuprinde cuvinte, învăţături şi fapte minunate ale Părinţilor sfinţi, ce s-au nevoit prin locuri pustii, adunate pentru folosul credincioşilor, menite să lucreze spre mântuirea sufletelor oamenilor. Era necesară o astfel de carte cu titlul Patericul copiilor pentru a se face un minunat arc peste timp între Părinţii Patericului – la care găsim cununa de aur a sfinţeniei – şi copiii de astăzi – în care Duhul Sfânt se sălăşluieşte şi lucrează roditor. Această carte arată că înțelepciunea şi credinţa lucrătoare transcend timpul, spaţiul şi nu ţin cont de vârstă. În mod plăcut, întâmplările şi evenimentele minunate din viaţa copiilor și adolescenților din zilele noastre sunt legate de Patericul Egiptean şi de Patericul românesc, semn că minunea este încă prezentă şi se manifestă, mai ales acolo unde găseşte o inimă nevinovată de copil. În aceste scrieri avem mărturia certă a acestei generaţii, a tinerilor de la începutul secolului al XXI-lea, că Dumnezeu este cât se poate de actual.

Volumul de față continuă în mod firesc celelalte trei volume din „Patericul copiilor” apărute între anii 2014 – 2016. Întâmplările scrise şi relatate în acest nou volum au fost preluate din lucrările trimise de copiii și tinerii participanți la Proiectul – Concurs Naţional „Cărticica mea de suflet”. Sperăm ca prin publicarea acestei lucrări să le aducem o bucurie tuturor copiilor participanţi la această competiţie, nu numai acelora care îşi vor regăsi lucrările (eseurile, gândurile) publicate. Plecând de la conţinutul bogat şi original, există în această lucrare o premisă serioasă care conduce la ideea că nu numai adolescenții vor îndrăgi această carte.

Patericul adolescenților se adresează deopotrivă tuturor acelora care indiferent de vârstă doresc să fie cu inima curată, fără prihană, smeriţi asemenea copiilor, după pilda dată nouă de Mântuitorul: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 4).

Detalii despre carte / COMANDA



Biblia pentru copii povestita de Parintele Necula - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
 

Prezentare Biblia pentru copii povestita de Parintele Necula:

O carte care aduce Vestea Nașterii lui Iisus mai aproape de sufletele copiilor 

”Timpul copilăriei este timpul împrietenirii de El cu inima curată, iar această carte oferă copiilor prilejul unei întâlniri atât de necesare cu Dumnezeul-Iubire. Dar, dacă Viața aceasta pe care am rescris-o spre a fi la îndemâna copiilor vă va ajuta și pe voi, părinții, să vi-L faceți Prieten pe Dumnezeu, bucuria mea va fi cu adevărat nemărginită.” – Părintele Constantin Necula Chiar dacă nu au încă vocabularul sau răbdarea necesară pentru a citi Biblia celor mari, copiii sunt pregătiți să primească cea mai mare lecție a acesteia: lecția iubirii, a iubirii Mariei pentru Iisus și a Iubirii Lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.  Iar tocmai această lecție este transpusă într-un mod emoționant în fiecare pagină a Bibliei pentru copii povestite de Părintele Necula. Copiii au nevoie de o Biblie pe înțelesul lor
Biblia pentru copii povestită de Părintele Necula îi ghidează pe cei mici pas cu pas în lumea Bibliei celor mari, prezentându-le cu ajutorul unor cuvinte simple, dar atent alese, și al unor ilustrații expresive episoade esențiale din viața lui Iisus, de la Nașterea Sa miraculoasă la Botez.
Cu ajutorul ei, copiii descoperă că dincolo de toate imaginile cu Moș Crăciun, se ascunde o Veste care a adus lumiimai multă bucurie decât toate cadourile din lume: Nașterea Lui Iisus.
Micii cititori sunt însoțiți pe drumul lor în căutarea lui Iisus de Ioana și Florin, două personaje care asemenea copiilor din carne și oase au o mulțime de întrebări despre figurile minunate pe care le întâlnesc în carte. Iar Povestitorul le răspunde mereu cu explicații pe înțelesul lor care le stârnesc tot mai mult curiozitatea, încurajându-i să se apropie mai mult de Dumnezeu și de Biblie.
Această mică Biblie este doar începutul unei călătorii extraordinare, care va continua cu noi volume. 
 
Detalii despre carte / COMANDA


Cartea mea de bucate - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)

 

Prezentare Cartea mea de bucate:

Toate mîncărurile din acest album au fost gătite și fotografiate de mine, răspunzînd dorinței prietenilor de a alcătui o carte cu bucatele pe care le-au mîncat din mîinile mele de-a lungul anilor. În acest sens, este o lucrare mai rar întîlnită.

Oricine va răsfoi această carte va căpăta, mai întîi de toate, curajul să gătească, dar va afla și secrete străvechi de păstrare a cărnii și peștelui fără frigider. Apoi, veți învăța să alegeți corect alimentele la piață, să folosiți produse pe care majoritatea nu le vede, dar care vă pot servi pentru o masă boierească pe bani puțini.

Dar, înainte de a purcede la treabă, am dorit să fac o introducere în filozofia despre post și hrană în Ortodoxie, folosind Scripturile și scrierile Sfinților Părinți, cuvinte care vă vor lumina în multe privințe.

Aduc mulțumire tuturor prietenilor care m-au ajutat cu procurarea produselor, dar și cu sugestii ce au contribuit la întocmirea acestei lucrări care nu se ocupă doar de mîncare, ci reconstituie o lume pe cale de dispariție, lumea în care toți oamenii găteau și mîncau acasă.

Savatie Baștovoi

Din Cuprins:

Mancarea si postul in Ortodoxie
Hrana copiilor păscători de animale
De buna dimineata
Carne si peste la foc
Fierturi
Sare si vînt
Gustari si salate
Specialitati
Detalii despre carte / COMANDA


 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Ianuarie-2023.doc