
Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil - 8 Noiembrie	Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte	Noiembrie 2022

Sumar:
- Dimensiunea oranta si contemplativa a participarii omului la Dumnezeu in gandirea lui Origen
- Noi hotarari ale Sfantului Sinod al BOR
- Patriarhia, protocol cu Ministerul Sanatatii privind asistenta religioasa in spitale
- STIRI INTERNE - Noiembrie 2022
- STIRI EXTERNE - Noiembrie 2022
- Blasfemie pe Muntele Sinai in numele schimbarilor climatice. Chrislam, o nouă religie??
- Sambata mortilor si (nu) Halloween-ul
- Pastorala Sfantului Sinod in Postul Craciunului 2022
- Sfaturi despre rugaciune de la ierarhii romani
- Cine a fost Mitropolitul martir Neofit Cretanul, canonizat de Sfantul Sinod
- Acatistul Intrarii in biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie)
- Siguranta copiilor pe retelele sociale
- Despre suveranitatea naționala si puterea de stat (2). Este necesara o lege a suveranitatii nationale?
- Talanti în deplina valorificare
- Cum pot oamenii sa-si organizeze viata pentru a depinde cat mai putin de stat?
- Increderea versus credinta in Dumnezeu
- Solicitare a Aliantei Parintilor privind eliminarea manualului de predare identitătii de gen
- Cunoasterea rationala in teologia Sfantului Iustin Popovici si a Parintelui Dumitru Staniloae - Ilche Micevski-Ignat (CARTE)
- Rugaciuni pentru ajutorul si sanatatea copiilor - *** (CARTE)
- Cum sa ne alegem duhovnicul - Pr. Justus Brousalis (CARTE)
- Sfantul Iustin Popovici - Viata si minunile - *** (CARTE)
- Bucataria ortodoxa pentru posturile de peste an si pentru sarbatori - *** (CARTE)
- Cum sa ne schimbam in bine. Un preot, un psiholog, un plan - Nicholas G. Louh (CARTE)
- Sanatatea creierului pe intelesul tuturor - Alexandru Vlad Ciurea (CARTE)
- Maica Siluana cuvant si slujire - Felicia Dumas (CARTE)
- Rugaciunea pe intelesul copiilor - Stela Anca Radu (CARTE)
- Despre rugaciune - Origen (CARTE)
- Invierea femeii lui Lot (cf. Luca 17, 32) - Maria Gabor (CARTE)

Tema lunii
Dimensiunea oranta si contemplativa a participarii omului la Dumnezeu in gandirea lui Origen - Pr. dr. Adrian Roman

Rugăciunea, adorarea Creatorului

În opera sa, Origen a creat un limbaj mistic[1], traducând experiența lui duhovnicească celorlalți. Subiectul pe care ni l-am propus în studiul prezent are conotații profunde în toată teologia origeniană, care este una cu o viziune cosmică și ehatologică în același timp, raportând centralitatea învățăturii despre persoana lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, la toată docrina creștină, cuprinzând și teologia despre Dumnezeu, dar și cea despre om, lume cerească și creație, într-o semantică specific origeniană, dar cu paradigme și înțelesuri cu rădăcini presocratice și în cele ale epocii filosofice și creștine contemporane marelui alexandrin.

Rugăciunea presupune adorarea Creatorului sau a Tatălui, desemnând astfel pe creștin ca veritabil adorator al dumnezeirii. Cei care viețuiesc în Duhul Sfânt se îndepărtează de pofta carnală, rugându-se la Dumnezeu în Duh și în adevăr[2]. Rugătorul adevărat (ἀληθινὸς προσκυνητὴς) nu mai este un om care să slujească literei care ucide pentru că acela nu participă la Duhul Cel Viu (πνεύματος δὲ τοῦ ζωοποιοῦντος μὴ μετειληφὼς), ci el se conformează sensului duhovnicesc al Legii care este Hristos[3].

Duhul Sfânt dăruiește oamenilor arvuna contemplării divine[4]. Din acest motiv cei care „se roagă în arvuna Duhului”, crede Origen, în prezent, în oglindă „după darul pe care l-au primit”, vor trăi în clipa în care ei se vor ruga Tatălui în plinătatea Duhului Sfânt sălășluit în ei, rugându-se în adevărul contemplat (θεωρουμένη) față către față[5].

Origen se întreabă cum sfinții strigă către Dumnezeu dacă sunetul vocii lor nu este auzit. Răspunsul îl reprezintă existența strigătului interior al Duhului Sfânt din sufletul uman, care mijlocește El Însuși pentru om în fața lui Dumnezeu cu suspine negrăite[6]. Rugăciunea interioară strigă comuniunea existentă între sfânt și Dumnezeu. Rugăciunea este astfel un act care aparține experierii lui Dumnezeu, în rugăciunea sa, omul regăsind ceea ce are cel mai propriu: dialogul cu Dumnezeu, care îi devine o dimensiune orantă, reprezentând comuniunea cu Duhul Sfânt. Lumea întreagă este templul lui Dumnezeu. Omul, închizând intrările simțurilor sale și intrând în stare de veghe cu ochii sufletului său, se va ridica deasupra acestei lumi, în afara lumii pământești (κόσμου), dincolo de bolta cerească[7] până într-un loc supra-ceresc unde Duhul Sfânt îl conduce în acest extaz și ridică rugăciunea lui la Dumnezeu[8].

Mai mult decât atât, îngerii, sufletele și duhurile au cunoștință de cei care merită bunăvoința lui Dumnezeu și „colaborează” și „luptă” alături de cei care vor să ofere lui Dumnezeu o închinăciune deplină și împreună cu ei „îngerii se roagă și mijlocesc”. Astfel, când oamenii „dăruiesc lui Dumnezeu rugăciunea lor, o mulțime de sfinte puteri, chiar fără a fi invocate, se roagă împreună cu ei și sprijină firea noastră stricăcioasă”[9].

Nu doar prin participare devine omul dumnezeu, ci și prin contemplare. Origen, în semantica teologiei sale, schimbă metafora participării cu cea a contemplării. Prin rugăciune omul se ridică deasupra lucrurilor pământești, spre lumina Duhului Sfânt, împărtășindu-se de o revărsare dumneziască a harului. Sufletul omului nu va urma doar pe Duhul, ci se va uni în mod intim cu el, îndepărtându-se de ceea ce reprezintă el însuși pentru a deveni suflet duhovnicesc[10]. Acest lucru este foarte aproape de afirmația lui Callone: „lumina Duhului în mine, mai mult eu-însumi decât mine”[11] prin harul primit în mine. Duhul Sfânt mijlocește pentru om din pricina iubirii Sale pentru el și prin participarea Sa la suferințele lui (συμπάθειαν). Acesta ajută slăbiciunea umană prin darul de sus și locuind în inimile celor binecuvântați[12]. Nu este vorba despre o participare la Duhul Sfânt doar a unei elite sau doar a sfinților, ci chiar de către cei care sunt slabi, care nu știu să se roage. Viața în Hristos pare a fi în prezent viața în Duhul care conduce duhul uman în adâncimea tainică a lui Dumnezeu.

Tocmai participarea la Duhul dumnezeiesc condiționează contemplarea lui Dumnezeu prin rugăciunea în Adevăr. Arvuna acestei mari revelații este primită mai întâi prin Duhul pentru ca „toți sfinții să merite contemplarea slavei lui Dumnezeu, cauzele și adevărul lucrurilor” față către față[13]. Fața transfigurată a lui Moise, care era unit cu dumnezeirea însăși a Tatălui, văzând natura necreată și transcendentă a lui Dumnezeu[14], era contemplată de Isus, fiul lui Navi, acesta continuând „în interiorul cortului să participe la taine”[15], măreția sa, simbolizând-o pe cea a lui Hristos, fiind superioară fiilor lui Israel care aveau vederea întunecată. În rugăciune Moise intră în epectaza mistică. El se roagă lui Dumnezeu să se descopere în persoană pentru ca el să îl poată vedea limpede[16] și astfel, el urcă spre cunoașterea lui Dumnezeu (θεολογική), dar permanent în scobitura stâncii[17], adică a lui Hristos care este Stânca[18].

Referindu-ne la paradigmele epocii, notăm faptul că pentru Alcinoos contemplarea divină și a conceptelor ei, care reprezenta primul nivel al vieții, este un act al duhului, al unui suflet rațional care poate concepe lucrurile inteligibile[19]. În gândirea lui Clement Alexandrinul, la oameni, împărtășirea cea mai înaltă de Cuvântul lui Dumnezeu este a celor care îi aparțin prin contemplare[20]. Origen este de părere că felul în care se roagă cineva facilitează unirea cu Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu multă nădejde în providență îl face pe omul lipsit de orice gând rău „să ajungă mult mai ușor să se unească (ἐπιτηδειότερος γίνεται ἀνακραθῆναι) cu Duhul Domnului” și să intre în comuniune intimă cu El[21].

Dumnezeirea Fiului în gândirea lui Origen

Fiul este așezat în gândirea lui Origen, la același nivel participativ pentru că El participă la dumnezeire, fiind primul imprimat (σπάσας) de dumnezeirea Tatălui. În afara Fiului, dumnezeii se formează după Dumnezeu și participă la Acesta ca reproduceri ale prototipului, Chipul arhetipal al acestor chipuri fiind Cuvântul lui Dumnezeu[22]. Un argument pentru dumnezeirea Fiului și pentru faptul că El rămâne întotdeauna Dumnezeu este persistența Sa în contemplarea neîntreruptă a adâncurilor Tatălui[23]. Astfel condiția existențială a Fiului pare meritorie. În mod similar și pentru Clement Alexandrinul Fiul este Logosul care contemplă fără întrerupere pe Tatăl și adâncimile tainice ale rațiunilor[24], rațiuni care se află în Tatăl.

Contemplarea traduce astfel starea paricipativă la nivelul naturii umane, dar în același timp ontologia participativă a Fiului, comuniunea intimă a omului cu Duhul Sfânt în rugăciune și unirea nerepetabilă și substanțială care există între Persoanele Sfintei Treimi .

Dintre cele trei persoane dumnezeiești, Fiul este definit ca αὐτοβασιλεία^{^[25]}, Împărăția lui Dumnezeu în persoană și interioară tuturor ființelor raționale. Această interioritate reprezintă intimitatea pe care au cu Hristos, prezența Acestuia în ele creând o cetate sfântă, Ierusalimul Ceresc, o comunitate care participă la împărățirea devenită mai întâi Împărăția lui Hristos^{^[26]}. Creștinul care pășește pe calea desăvârșirii participă la comuniunea divină conformându-se rânduielilor Bisericii, la duhul învățăturii acesteia^{^[27]}. Hristos este Capul Bisericii^{^[28]} în așa fel încât Hristos și Biserica sunt un singur Trup^{^[29]}, participarea în comuniune făcând din Biserică, prin iubire, adevăratul Trup al lui Hristos și Mireasa sa. Drept urmare, Biserica are o dimensiune trans-locală prin comuniunea de persoane care îi conferă unitatea în Hristos, finalitatea sa fiind universală și implicând și lumea cerească, îngerească, cuprinsă în Jertfa cosmică a lui Hristos. Prin trupul lui Iisus unit cu Logosul divin, Biserica se unește cu Hristos^{^[30]}, obținând participarea la Cuvântul lui Dumnezeu, Mijlocitor între divinitate și umanitate și prin Care toți pot avea acces la slava lui Dumnezeu^{^[31]}.

Omul trăiește cu nădejdea să vadă slava Domnului. Curăția inimii este cea care creează condițiile acestei vederi și transformarea lui din slavă în slavă. Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din II Co 3, 18: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”, Origen este de părere că Scriptura ne prezintă mai multe moduri ale slavei. După slava lui Moise urmează slava lui Hristos care a putut fi văzută prin întruparea. Există și o slavă a Tatălui și a îngerilor care trebuie așteptată întru nădejde și întru care Fiul va veni la Parusie și pe care omul care trăiește pe pământ nu o poate primi, ci doar îngerii. Dumnezeu invită la participarea la diversitatea slavelor Lui în raport cu capacitatea duhului, a minții. Prin luminarea primită într-una din slave, omul poate vedea o altă slavă. Prin contemplarea slavei lui Hristos, cu fața descoperită, adică cu o înțelegere completă a credinței, ascuțimea mișcării duhului omului se va lăsa stăpânită, iar vederea inimii sale va fi luminată de credință, fiind tranformată prin puterea Duhul din slava prezentă în cea care va să fie^{^[32]}.

Credința este însă un concept complex în semantica origeniană. Aceasta este înțeleasă de Origen ca participare și nu ca o adeziune doctrinară. Credința este un dar duhovnicesc transmis prin apostoli, o participare distinctă la cunoașterea lui Dumnezeu^{^[33]}. O să ne ne referim la textul Sfintei Scripturi așa cum îl înțelege Origen, oprindu-ne la un aspect care deși pare inedit, este bine nuanțat în practica generală credinței. Rugăciunea celui credincios, dialogul sau cererea celui care are credință descoperă un alt simț duhovnicesc alături de cel al vederii, și anume tactilul. În contextul înțelegerii origeniene a comuniunii prin mijlocirea materiei, atingerea aduce referințe interesante în raport cu rugăciunea. Frédéric Bertrand a fost primul care s-a interesat asupra acestui aspect al misticii lui Iisus analizând diferitele moduri de a-L atinge pe Mântuitorul în vremea activității sale pământești.^{^[34]}. Noi adăugăm perspectivei lui participarea mijlocită din exegeza origeniană, amintind atingerea de poala hainei lui Hristos a celor bolnavi din ținutul Ghenizaretului, descrisă de Sfântul Apostol Matei în capitolul 14, versetul 36, și care mărturisește despre faptul că toți cei care s-au rugat și L-au atins s-au vindecat și de atingerea femeii care, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui, tămăduindu-se prin credința în atingerea de Hristos (cf. Matei 9, 20-22)^{^[35]}. În Dialog cu Heraclides, Origen vorbește despre mulțimea care îl atingea pe Iisus și afirmă faptul că cei care îl îmbulzeau pe Mântuitorul Hristos nu îl atingeau cu adevărat, așa cum era dorința lor, pentru că nu îl atingeau cu credință. Contactul e fizic, iar modalitatea de a atinge este divină. Femeia, având un simț tactil divin se pune în relație cu virtutea (δύναμις) care se regăsește în Hristos și care răspunde atingerii ei^{^[36]}.

Ceea ce noi înțelegem, ne spune Origen, „prin înlănțuirea logică a acestei lumi sau prin raționalitățile sale” este „ceea ce este cunoscut din Dumnezeu” și acesta este înțelesul a ceea ce apostolul arată când afimă că lucrurile invizibile pot fi contemplate prin lucrurile care au fost create^{^[37]}. Totuși, cunoașterea naturii sau substanței Sale trebuie înțeleasă ca necunoscutul din Dumnezeu; și care ar fi calitatea proprie (a substanței divine, n.n.), credem că acesta este ascunsă nu numai nouă, ființelor umane, ci pentru orice ființă creată. Dacă într-o zi natura noastră rațională ar fi atât de desăvârșită încât să ajungă chiar și la această cunoaștere, doar Dumnezeu știe”^{^[38]}. Dumnezeu este o ființă inefabilă (ἄρρητον εἷναί)^{^[39]}. În Peri Archon Origen, ne spune că „noi am cunoscut natura dumnezeiască mai mult prin acțiunea lucrărilor sale decât prin rațiunea noastră… pentru că slăbiciuneaa umană ne împiedică să vedem toate cu ochii noștri și să cuprindem totul cu rațiunea... Ne rămâne să căutăm intermediarul, adică mijlocitorul... ”^{^[40]}, pentru că prin vedera inimii Dumnezeu este văzut în Duhul prin Iisus Hristos^{^[41]}. Omul poate să-L vadă pe Dumnezeu prin inima neprihănită^{^[42]}, dar și prin Cel care este „Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” după cuvintele lui Hristos care zice: „Cine M-a văzut L-a văzut pe Tatăl care M-a trimis”^{^[43]}.

În varianta greacă a textului Comentariului la Epistola către Romani, Origen mărturisește nădejdea sa de a vedea într-o zi slava lui Dumnezeu și a fi părtaș (μεταλήμψεσθαι) la însăși slava lui Dumnezeu, a căruia Hristos este „strălucirea”^{^[44]}. Alexandrinul explică experiența profetului arătând două aspecte ale acesteia. El spune că „slava de pe fața lui Moise: este curăția minții sale și unirea sa cu dumnezeirea Tatălui lumii întregi”. Dumnezeirea este cea care îi dăruiește lumina sa, drept urmare Moise „vedea natura necreată și transcendentă a lui Dumnezeu”^{^[45]}. El completează ce le mai de sus, afirmând că „vălul de pe fața lui Moise: reprezintă tăinuirea gândurilor și contemplațiilor sale, pentru că mulțimea nu era capabilă nici măcar a fi învățată despre marile viziuni care se regăseau în Moise”^{^[46]}. Fața lui Moise care strălucea din pricina slavei, nu putea să fie cuprinsă de fața fiilor lui Israel. Viața și comportamentul superior sunt cele care dau posibilitatea unei contemplații a feței profetului, dar chiar în prezent, această slavă nu poate deloc a fi contemplată fără convertirea minții duhovnicești^{^[47]} Domnului, strălucirea slavei feței lui Moise regăsindu-se la interior, cuvântul său având slava ascunsă a toată știința^{^[48]}.

Poporul evreu are experiența transcendetului contemplând fața transfigurată a lui Moise. Efecetele create ale participării la necreat pot fi recunoscute pe fața profetului. Astfel, Origen este foarte apropiat de condițiile vederii contemplative a lui Dumnezeu din gândirea lui Plotin.^{^[49]}. Pentru filosof purificarea era absolut necesară. Omul putea să vadă natura divină, chiar dacă în mod limitat, vorbind despre vedera lui Dumnezeu ca despre o lumină care coboară din Bine^{^[50]}, lumină care, după Origen, vine de la Tatăl și este una cu Hristos, fiind răspândită în inimile oamenilor pentru ca ei să fie luminați prin cunoașterea slavei dumnezeiești care se regăsește pe fața lui Iisus^{^[51]}, stfel că lucrarea dumnezeiască produsă în timpul vederii lui Moise, în timp ce el „comunica cu adâncimile naturii dumnezeiești (τῇ θείᾳ φύσει ὁμιλήσαντος)” reprezintă îndumnezeirea minții acestuia prin contemplare^{^[52]}.

Arătarea lui Moise întreg în slava lui Dumnezeu sau împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu pe muntele Sinai: „Tu vei vedea spatele Meu”^{^[53]}, se împlinește de către Hristos, în Duhul Sfânt care descoperă realitățile ascunse^{^[54]}. În trăirea mistică Origen distinge astfel un aspect vazut și altul nevăzut. Oamenii, chiar și unii dintre apostoli, crede el, nu au fost capabili (μὴ δυναμένων) de a înțelege cea mai frumoasă formă a Logosului întrupat și nu au putut (μὴ δυνάμενοι) să-L însoțească pe «vârf», ci au rămas «jos». Aceștia nu au fost transfigurați în timpul schimbării la față a lui Hristos astfel că ei „nu avuseseră ochi capabili să vadă (ὀφθαλμοὺς δυναμένους βλέπειν) schimbarea la față a Logosului în slava și dumnezeirea Sa (ἔνδοξον καὶ θειότερον)”^{^[55]}.

Origen îl mărturisește pe Mântuitorul în calitatea Sa de strălucire a slavei lui Dumnezeu, așa cum este numit în Epistola către Evrei 3, 1. Este posibil ca unul dintre copiști, care au obiceiul a scurta sau a lăsa deoparte din text, să fi renunțat la a transcrie tot versetul unde apostolul afirmă că Fiul este strălucirea și chipul naturii dumnezeiești. În varianta traducerii latine a lui Rufin există un citat al versetului: „quia sit splendor gloriae et imago expressa substantiae eius”^{^[56]}, sau în altă parte: „qui est inquit splendor gloriae et figura expressa substantiae eius”^{^[57]}. Fiul este un „mod de a vedea” pe Dumnezeu. Este posibil ca alexandrinul să se fi gândit la sensul dat „slavei” de către Platon, ca „mod de a vedea”^{^[58]}. Mai mult, slava care este în Hristos este superioară celei care era în Moise^{^[59]}: „Și Cuvântul s-a făcut carne și s-a sălășluit între noi, și noi am contemplat slava sa, slavă care ține de Tatăl Său ca Fiu unic”^{^[60]}.

Sensul moral al slavei, legată de doxologie, va influnța în mod profund creștinismul. Începând cu epoca lui Filon tangibilitatea lui Kabod divin sau a prezenței directe a lui Dumnezeu în toată măreția sa este lăsată deoparte în favoarea noțiunii aramaice de Shekinah (prezență/locuire), dar aceasta cu scopul păstrării ideii de distanță între Dumnezeul transcendent și lumea materială^{^[61]}. Cei doi termeni sunt redați în Septuaginta prin Δόξα, în sensul de „slavă a lui Dumnezeu”. Filon descria lumina strălucitoare de pe fața lui Moise^{^[62]} ca un semn al curăției sale interioare^{^[63]}. După McGuckin, Filon a intenționat să limiteze înțelegerea adevărului despre ființa lui Dumnezeu de o înțelegere care presupune o ființă dumenezeiască experiată de creaturi, afirmând că Origen, mai fidel tradiției originale biblice, îl urmează pe Filon în mod esențial^{^[64]}. În epoca origeniană literatura tanaitică încerca să accentueze incomunicabilitatea slavei divine muritorilor^{^[65]}. Școala lui Akiba, înclinată spre textele apocaliptice, era pregătită să vorbească despre participarea omului la slava lui Dumnezeu. De la sensul unei experieri directe, așa înțelese prin Kabod, trecem la o înțelegere care vrea să distingă planul transcendental divin incomunicabil și planul uman, înțelegând slava ca un văl median între Dumnezeu și om. A treia etapă a evoluției acestei noțiuni este legată de mișcarea apocaliptică care reafirma experierea imediată a lui Dumnezeu^{^[66]}.

Curăția minții devine o condiție sine-qua-non pentru că „urmând sensul duhovnicesc am putea numi, afirmă Origen, „vederea slavei lui Dumnezeu”, cee ce este cunoscut și contemplat cu certitudine de minte”^{^[67]}. Această minte curățită de păcat depășește toate realitățile materiale pentru a face posibilă contemplarea lui Dumnezeu și în cele din urmă de a fi îndemnezeit de El^{^[68]}.

A vedea semnifică pentru Origen a înțelege sau a cunoaște^{^[69]} cu inima^{^[70]} curată pe Dumnezeu care se revelează. În varianta greacă a textului origenian, descoperit în secolul trecut de Scherer[71], prezentarea origeniană a viziunii lui Moise nu folosește terminologia filosofică. În tratatul său, în varianta rufiniană, el afirmă : „Nu trebuie să credem, cum alții consideră, că natura divină ar fi vizibilă unuia și invizibilă altora. [...] Și Ioan spune în Evanghelia sa: „pe Dumnezeu numeni nu l-a văzut”^{^[72]}: prin acesta el mărturisește în mod clar, tuturor celor care pot înțelege, că nu există vreo ființă căreia Dumnezeu să-i fie vizibil. Nu trebuie înțeles că El ar fi vizibil în ființă și că ar scăpa vederii creaturii prea slabe, ci că El este în mod substanțial imposibil de a fi văzut”^{^[73]}. Este probabil ca sensul de „aparență” pe care Platon îl dădea deja noțiunii de „doxa”^{^[74]} să fie prealuat de Origen în sensul unei „prezențe”, o prezență la care este părtășie și care este distinctă de Dumnezeu, pentru că aparența se opune realului.

Autorul nostru afirmă faptul că „nimeni nu se gîndește mai întâi la Dumnezeu sau nu Îl contemplă mai întâi și apoi ar contempla pentru a ajunge a vedea firea sau, dincolo de fire (οὐσίας), puterea (δινάμει) și natura (φύσει) lui Dumenzeu”^{^[75]}. El merge mai departe și spune că „poate veni o vreme când îngerii vor vedea ei înșiși ceea ce este în proximitatea Tatălui, ne mai văzându-L printr-un mijlocitor..., dar când vom vedea pe Tatăl și cele din proximitatea Sa, cum le vede și Fiul, vom fi într-un fel, ca Fiul, martor ocular al Tatălui și a ceea ce este din Tatăl... și cred că va fi sfârșitul când Fiul va supune Împărăția lui Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu va fi totul în toate^{^[76]}”^{^[77]}.

Relația omului cu Dumnezu, cu Absolutul, trece de asemenea prin trupul său sau cuprinde și partea somatică. Fața lui Moise traduce în limbajul corporal al revelației lui Dumnezeu manifestarea sau prezența Acestuia. Trupul depășeșete limitele sale la nivel de ființare și manifestare, i.e. capacitățile sale firești de mijlocire a fenomenelor duhovnicești. Tocmai în acest context, putem remarca la Origen vocația eshatologică a trupului transfigurat, mimând sau anticipând apropierea definitivă a omului întreg: duh, suflet și trup, de Dumnezeu. Experiența religioasă-mistică a lui Moise depășește condițiile naturale ale trăirii umane. Dumnezeu Însuși este cel care creează condițiile acestei comuniuni. Vederea lui Dumnezeu este proprie ființelor create, dar vederea naturii dumnezeiești în sine, după gîndirea aleaxandrinului, este imposibilă^{^[78]}. Toruși, am remarcat cum noțiunile de vedere și cunoaștere sunt luate una pentru alta în contextul contemplării.

Suntem trasnformați din slavă în slavă în chipul pe care îl reflectăm^{^[79]}. Este firesc pentru o gândire medio-platonică să construiască o teologie graduală care duce la Dumnezeu Cel care se descoperă în mod progresiv. „ Izvorul slavei este Însuși Tatăl, iar din Acesta este născută strălucirea slavei, care este Fiul, prin participare la Tatăl și prin care toate ființele create s-ar spune că au slavă”^{^[80]}. Prin Fiul imperfecțiunile ființelor create sunt împlinite „pentru ca acestea să devină capabile de a primi prin ele slava Tatălui”^{^[81]}.

Din punct de vedere patristic doxologia este esența vieții creștinești. Doxologia este coloana vertebrală a teologiei ortodoxe, în așa fel încât, dacă vorbim de doxologie înțelegem în același timp teologie et ortodoxie. Doxologia este cuvântarea despre slavă, dar slava este Dumnezeu-Însuși, este „slava nemișcată” (ακίνητος δόξα) cum afirma Sfântul Ioan Hrisostomul^{^[82]}. După Sfântul Epifanie, slava absolută și chiar desăvârșirea sunt Dumnezeu^{^[83]}. Astfel teologia și doxologia desemenează același concept. Doxologia reprezintă vorbirea despre slavă (i.e. despre Dumnezeu). Interschimbabilitatea termenilor de teologie și doxologie este folosită de semantica origeniană și în alte scrieri.^{^[84]}. Așadar, putem identifica doxologia cu teologia așa cum Origen a început deja să afirme în tratatul său Περί εὐχῆς unde, comentând Matei 6, 7, el sfătuiește creștinii să nu folosească repetiții inutile în timpul rugăciunii, ci să teologisească (θεολογήσωμεν), i.e., să Îl slăvească pe Dumnezeu^{^[85]}.

În Comentariul la Evanghelia după Sfântul Ioan Origen afirmă faptul că Moise a contemplat slava lui Hristos^{^[86]}. În aceeași lucrare el vorbește de Moise, printre alții, care a fost privat de slava lui Dumnezeu pentru că el a păcătuit asemenea celorlalți^{^[87]}, dar în timpul Schimbării la față a lui Hristos, Moise vede slava Domnului pentru că el l-a avut pe Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, în interiorul său^{^[88]}.

Astfel, prin curăția de păcat și starea de neprihănire a inimii din primul nivel al vieții mistice (i.e. πρατική/επιστήμη), și prin practică, asceză, poate omul să ajungă la contemplarea naturală (φυσική/θεωρία) a tainelor pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu (θεολογική), iar Dumnezeu îl va pune în scobitura stâncii^{^[89]}, Stânca fiind Hristos^{^[90]}.

Rugăciunea interioară strigă comuniunea existentă între om și Dumnezeu. Ea devine un act care aparține experierii lui Dumnezeu. În rugăciune omul cunoaște ceea ce îi este cel mai propriu: dialogoul cu Sfântul Duh, propria sa dimensiune orantă care reprezintă participarea sa la Dumnezeu. Prin rugăciune sufletul se ridică deasupra lucrurilor pământești împărtășindu-se de o revărsare dumnezeiască a harului, în lumina Duhului, sufletul unindu-se intim cu Dumnezeu și detașându-se de ceea ce el reprezenta, pentru a deveni un suflet duhovnicesc.

Cunoașterea lui Dumnezeu depășește natura umană fiind ajutată de harul dumnezeiesc prin lucrarea directă a lui Dumnezeu în suflet. Această cunoaștere implică pentru om marea taină a unirii care este posibilă prin comunicarea participativă în conformitate cu o capacitate dăruită prin viața duhovnicească. Unirea cu Duhul a toată știința îl face pe om părtaș al Sfatului dumnezeiesc, natura umană putând să înainteze atât de mult încât să atingă cunoașterea naturii divine. Origen a mărturisit posibilitatea vederii lui Dumnezeu aici pe pământ și a arătat faptul că relația omului cu Dumnezeu este mijlocită somatic, fața lui Moise simbolizând trupește revelația divină, lucrarea și prezența lui Dumnezeu.

Vederea slavei lui Dumnezeu și unirea cu natura dumnezeiască reprezintă pentru Origen cunoașterea lui Dumnezeu care luminează duhul uman, care devine intim și prieten al lui Dumnezeu, un Dumnezeu care se face perceptibil în descoperirea Sa, această comuniune participativă, după capacitatea sufletului uman, fiind cunoașterea lui Dumnezeu făcută posibilă prin lucrarea Logosului divin întrupat, Ușa către Dumnezeu Tatăl.

Abrevieri:

BLE Bulletin de littérature ecclésiastique

Com in Luc. Fragments sur l’Evangile selon saint Luc

Com in Jo. Commentaire sur l’Évangile selon saint Jean

Com. in Mat. Commentaire sur l’Évangile selon saint Matthieu

Com. in Ps. Commentaire sur les Psaumes

Com. in Rom. Commentaire sur l’Épître aux Romains

CC Contre Celse,

GCS Die Griechischen Christlichen Schriftsteller der ersten Jahrhunderte

Hom. In Ex Homélies et adnotations sur Exode

Hom. in Jo. Homélies sur Job

JThS Journal of Theological Studies

LCL The Loeb Classical Library

P. Euch. Perì Euchês

PG Patrologiae cursus completus. Series graeca

SC Sources Chrétiennes

Articol publicat în volumul omagial „Jertfelnicie în apostolat. Didascalie şi liturghisire”, apărut în 2022 la Editura Andreiana a Mitropoliei Ardealului cu ocazia aniversării de către IPS Părinte Mitropolit Laurențiu Streza a vârstei de 75 de ani.

[1] Henri Crouzel, Origène, Paris, 1985 p. 165

[2] Com. in Jo. XIII, XVIII, 109, SC 222, p. 88

[3] Idem, XIII, XVIII, 110, SC 222, pp. 88-90

[4] P. Arch. II, 6, 7, SC 252, p. 324

[5] Cf. I Co. 13, 12; Com. in Jo. XIII, XVIII, 112-113, SC 222, pp. 90-92 ; P. Arch. II, 6, 7, SC 252, p. 324

[6] Cf. Ga. 4, 6; Ro. 8, 26-27, cf. Hom. in Ex. V, 4, SC 321, p. 164

[7] Origen face aluzie la Platon, Phèdre 247 a-c, t. IV, 3^e partie, Les Belles Lettres, Paris, 1985 pp. 36-37

[8] CC VII, 44, SC 150, pp. 118-120

[9] Idem VIII, 64, SC 150, p. 320

[10] P. Euch. IX, 2, GCS 2, p. 319, 3-8

[11] R. Callone, Le Libre arbitre selon le Traité des Principes d’Origène, în BLE, 89, 1988, p. 262

[12] P. Euch. II, 3, GCS 2, p. 301, 5-11

[13] I Co. 13, 12, cf. P. Arch. II, 6, 7, SC 252, p. 324

[14] Com. in Rom., în Le commentaire d’Origène sur Romains III.5-V.7, ed Jean Scherer, Le Caire, 1957, p. 226

[15] Hom. in Jos. I, 2, SC 71, p. 98

[16] Cf. Ex. 33, 13 ; Hom. in Ps. 36, IV, 1, 65-67, SC 411, p. 184

[17] Cf. Ex. 32, 22

[18] Cf. I Co. 10, 4 in Ps. 36, IV, 1, 69, SC 411, p. 184

[19] Alcinoos, Didaskali. II, 153, 3-5, Enseignements des doctrines de Platon, text John Whittaker, trad. Pierre Louis, Les Belles Lettres, Paris, 1990, p. 2

[20] Clement Alexandrinul, Strom. VII, 2, 5, 3-6, SC 428, p. 48

[21] P. Euch. X, 1-2, GCS 2, pp. 319, 22-23, 320, 12-14

[22] Com. in Jo. II, II, 17-18, SC 120, p. 218

[23] Idem, II, II, 18, SC 120, p. 218

[24] Clement alexandrinul, Stromate V, 6, 38, 7, SC 278, p. 88

[25] Com. in Mat. XIV, 7, GCS 10, p. 289, 24-28

[26] P. Arch. I, 7, 5, SC 252, p. 220

[27] Hom. in Jer. V, 14, SC 232, p. 316

[28] Col. 1, 18

[29] CC. VI, 79, SC 147, p. 378

[30] Cf. I Col. 1, 24

[31] Com. in Cant. III, 2, 8-9, SC 376, p. 506

[32] Com. in Rom. IIII, 105-170, Bammel II, în JThS, 13/1912 și 1913, Freiburg i. Br.,1997, pp. 332-335

[33] Com. in Rom. I, 14, 3-25, Bammel I, pp. 72-73

[34] Cf. Frédéric Bertrand, Mystique de Jésus chez Origène, Paris, 1951, pp. 130-139

[35] Com. in Mat. XI, 7, SC 162, p. 302; cf. Fragm. in Luc. 63, SC 87, p. 512

[36] Heracl. 19, SC 67, p. 94

[37] Ro. 1, 20

[38] Com. in Rom. I, 19 (16), 69-77, Bammel I, p. 84

[39] CC VII, 43, SC 150, p. 114. El se referă la Platon care nu vorbea despre Dumnezeu ca inefabil, ci că Acesta ar fi „imposibil de descris tuturor”, cf. Tim. V, 28 c, LCL 234, Plato IX, p. 50

[40] P. Arch. II, 6, 1, SC 252, p. 308. Vezi și Com. in Rom. I, 19 (16), 80-83, Bammel I, p. 84

[41] Hom. in Gen. XV, 7, ed. Muraru, p. 436

[42] Cf. Mt. 5, 8

[43] Col. 1, 15 ; In. 14, 9, CC VII, 43, SC 150, p. 114

[44] Evrei 1, 3

[45] Fragm. in Rom., ed. Scherer, p. 226, 3-8

[46] Idem, p. 226, 10-13

[47] Cf. II Co. 3, 15

[48] Hom. in Ex. XII, 2-3, SC 321, pp. 354-360

[49] Cf. Plotin, Enn. VI, 9, 4, în Ennéades, éd. Les Belles Lettres, LCL 442-443, p. 176

[50] Cf. Plotin, Enn.VI, 7, 36, în idem, pp. 110-111

[51] Com. in Jo. XXXII, XXVII, 338, SC 385, p. 332

[52] Idem, XXXII, XXVII, 338-339, SC 385, pp. 332-334

[53] Ex. 33, 23

[54] Hom. in Ex. XII, 3, SC 321, p. 362

[55] CC IV, 16, SC 136, p. 220

[56] Com. in Rom. II, 5(5-7), 59-60, Bammel I, p. 115

[57] Com. in Rom., IIII, 8, 114-115, Bammel II, p. 333

[58] Cf. Platon, Epist. VII, 324 a, Yvon Lafrance, La théorie platonicienne de la Doxa, Paris, 1981, p. 31

[59] Com. in Jo. XXXII, XVII, 341-343, SC 385, p. 334

[60] Jn 1, 14

[61] Arthur Michaël Ramsey, La gloire de Dieu et la transfiguration du Christ, Paris, 1965, p. 21

[62] Ex. 34, 30

[63] Philon, Vita Moysi II, 69, Paris, 1967, p. 225

[64] John A. McGuckin, Origen on the Glory, p. 319

[65] Cu trimitere la Sifre Numeri 140 la Num. 27, 20, McGuckin menționează cele două cazuri excepționale : Moise și Iosua, cf. Origen on the Glory, p. 319

[66] Ibidem, p. 320

[67] Com. in Jo. XXXII, XVII, 338, SC 385, p. 332

[68] Idem, XXXII, XVII, 338, SC 385, p. 332

[69] CC VII, 33, SC 150, pp. 88-90; P. Arch. I, 1, 9 ; II, 11, 7, SC 252, pp. 108-110, 412

[70] Inima este asimilată de Origen minții umane (cf. Hom. in Lev. XIII, 4, ed. Muraru, p. 478). Cf. Mt. 5, 8.

[71] Vezi nota 14

[72] Jn. 1, 18

[73] P. Arch I, 1, 8, SC 252, p. 108

[74] Cf. Platon, Banq. 218 e - 219 a, p. 83 și Théét. 174 c, p. 205, apud Yvon Lafrance, idem, p. 23

[75] Com. in Jo. XIX, 6, 37, SC 290, p. 68; XIII, XXI, 123, SC 222, p. 96

[76] I Co. 15, 28

[77] Com. in Jo. XX, 7, 47-48, SC 290, p. 180; P. Arch. III, 5, 6, SC 268, pp. 228-230

[78] P. Arch. I, 1, 8, SC 252, p. 108

[79] Com. in Rom. IV, 8, 160-176, Bammel II, pp. 335-336

[80] Idem, II, 5 (5-7), 60-62, Bammel I, p. 114

[81] Com. in Jo. I, XXXV, 258, SC 120, p. 188

[82] Epist. ad Rom. III, 4, PG 60, 416

[83] Epiphanius, Adv Haer., Lib. II, tom. II, LXIX, LXXII, PG 42, 321 D

[84] Hom. in Jer. XVIII, GCS 3, p. 158, 9-15; Com. in Ps. LXVII, în J.B.C Pitra, ed., Analecta Sacra Spicilegio Solesmensi Parata, Vol. 3, Paris, 1883, p. 80

[85] P. Euch. XXI, 1, GCS, 2, p. 345, 3-4

[86] Com. in Jo. I, VII, 37, SC 120, p. 80

[87] Com. in Jo. XX, XXXVI, 335, SC 290, p. 320; cf. Ro. 3, 23

[88] P. Arch. praef., 1, SC 252, p. 76. Vezi și Hom. in Jer. IX, 1, SC 232, p. 398 ; CC VI, 5, SC 147, p. 190.

[89] Cf. Ex. 33, 22

[90] Cf. I Cor. 10, 4, Hom. in Ps. 36, IV, 1, 69, SC 411, p. 184

ACTUALITATEA religioasă
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al BOR - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

În ziua de vineri, 28 octombrie 2022, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele noi hotărâri ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

1. Aprobarea propunerii Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei de canonizare a Ierarhului Martir Neofit Cretanul, Mitropolitul Țării Românești, cu titulatura: Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul, mitropolitul Țării Românești și înscrierea lui în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române și în cărțile de cult în ziua de 16 iunie;

2. Aprobarea alcătuirii a 12 volume cu numele tuturor Sfinților din fiecare zi, cinstiți în Biserica Ortodoxă Română, cu titlul Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române;

3. Aprobarea includerii în Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 14 noiembrie, a celor 6 Sfinți din Familia Palama, canonizați de Patriarhia Ecumenică în anul 2009: Sfinții Cuvioși Palamiți: părinții Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Constanțiu și Caloni (Cali), frații săi, Teodosie și Macarie, și surorile lui, Epiharia și Teodota (sec. XIV);

4. Aprobarea organizării Întâlnirii Internaționale a Tineretului Ortodox la începutul lunii septembrie a anului 2023 la Timișoara, orașul reședință al Mitropoliei Banatului;

5. Aprobarea textului Slujbei Aducerii moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași (13 octombrie) și a includerii acestuia în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române;

6. Aprobarea textului Paraclisului Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț și a includerii acestuia în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Patriarhia, protocol cu Ministerul Sanatatii privind asistenta religioasa in spitale

Protocol între Patriarhia Română și Ministerul Sănătății

Patriarhia Română și Ministerul Sănătății au semnat marți, 25 octombrie 2022, un Protocol privind desfășurarea activităților de asistență religioasă creștin-ortodoxă în unitățile sanitare subordonate Ministerului Sănătății.

Cele două instituții sunt reprezentate de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și de domnul Prof. univ. dr. Alexandru Rafila, Ministrul Sănătății.

Scopul acestui protocol, care actualizează și completează pe cele din anii 1995 și 2008, este reglementarea activității de asistență religioasă creștin-ortodoxă din unitățile sanitare aflate în subordinea Ministerului Sănătății, precum și colaborarea dintre cele două instituții în domeniul asistenței medicale integrate cu domeniul asistenței sociale și religioase.

Misiunea și atribuțiile preotului de spital sunt enunțate pornind de la experiența celor peste 25 de ani de activitate a Bisericii Ortodoxe Române în cadrul unităților sanitare, reafirmându-se principalele atribuții ale acestuia:

Săvârșește serviciile religioase conform programului aprobat de eparhia respectivă, cu acordul conducerii unității sanitare în cauză;
Vizitează cu regularitate bolnavii din unitatea în care își desfășoară activitatea;
Întreține convorbiri duhovnicești cu bolnavii și cu membrii familiilor acestora;
Asigură servicii religioase în cazurile de urgență şi administrează Sfintele Taine și ierurgii cu respectarea prevederilor Bisericii Ortodoxe Române;
Cultivă și păstrează o atmosferă religioasă echilibrată, evitând prozelitismul de orice fel şi sprijinind, la cerere, pe cei de altă confesiune în sensul primirii asistenței religioase din partea cultului de care aparțin;
Acordă asistență religioasă salariaților unităților sanitare, la solicitarea acestora;
Săvârșește slujbe speciale: înmormântarea decedaților abandonați sau fără familie, botezul copiilor în pericol de moarte sau la cererea părinților ș.a.

Întrucât numărul preoților ortodocși care activează în unități sanitare, în acest moment, depășește 250, părțile au hotărât să facă demersuri comune pentru înființarea în cadrul Ministerului Sănătății a unui post de responsabil cu activitatea de asistență religioasă.

Cele două instituții se angajează să promoveze:

Adoptarea unui stil de viață sănătos prin educaţie pentru sănătate şi educaţie religioasă;
Evitarea consumului de produse care dăunează sănătății: tutun, alcool, droguri, alimente şi băuturi care au un impact negativ asupra sănătății etc.;
Educarea şi sprijinirea familiei în conștientizarea rolului important al copilului în sănătatea familiei şi a societății;
Îmbunătățirea accesului la servicii de asistență medicală primară prin creșterea gradului de conștientizare privind importanța prezentării la medic pentru consultație de la primele simptome de boală și la consultații periodice preventive.

Protocolul a fost încheiat pentru o perioadă de 10 ani.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

STIRI INTERNE - Noiembrie 2022

Federația Filantropia a desfășurat o campanie prevenire a dependenței digitale

Un număr de 56 de cadre didactice din București au beneficiat de formare în domeniul prevenirii și combaterii adicțiilor digitale în rândul tinerilor. „Cadrele didactice din cadrul proiectului au primit un certificat de formator autorizat de Agenția Națională de Calificări și au ținut ateliere tematice cu 560 de copii din ciclul primar și gimnazial de învățământ”, a precizat Părintele Consilier patriarhal Ciprian Ioniță, Președintele Federației Filantropia. Proiectul „Campanie de prevenire și combatere a dependenței digitale în rândul copiilor din sectorul 3” s-a derulat începând cu 6 iunie, în parteneriat cu Protoieria Sectorului 3 al Capitalei și finanțat de Primăria Sectorului 3. - Basilica

Au fost finalizate lucrările de restaurare la una dintre cele mai vechi ctitorii ștefaniene

Lucrările de consolidare și restaurare realizate la Mănăstirea Pătrăuți au fost recepționate. Biserica Mănăstirii este cea mai veche ctitorie păstrată a Sfântului domnitor Ștefan cel Mare. Ansamblul Bisericii „Înălțarea Sfintei Cruci” a trecut printr-un amplu proces de consolidare și restaurare finanțat prin Compania Națională de Investiții (CNI). Proiectul a vizat biserica și clopotnița mănăstirii. În urma lucrărilor de restaurare toate clădirile și-au păstrat forma inițială, cum a stabilit ctitorul mănăstirii. În cadrul proiectului de restaurare început în anul 2020, biserica a beneficiat, între altele, de schimbarea integrală a acoperișului, de înlocuirea pardoselii, precum și de ample lucrări de consolidare a clopotniței. Viața monahală în mănăstire a fost reinstaurată în 2021, în urma unei decizii a Permanenței Consiliului Eparhial. Biserica cu hramul „Sfânta Cruce” a fost construită în anul 1487 și face parte dintre primele patru ctitorii ale Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Până în vremea lui Petru Rareș a fost mănăstire de maici. Așezământul monahal fost desființat de către Imperiul Austriac la începutul secolului al XIX-lea, iar în anul 2021 a revenit la statutul de mănăstire, fiind numită stareță stavrofora Alexandra Bădrăgan. - basilica

Tinerii din Banatul de Munte organizează de Crăciun o nouă campanie umanitară

Asociația Tinerilor Ortodocși Români (ATOR) din Banatul de Munte organizează o nouă ediţie a campaniei umanitare „Ghetuțele lui Moș Nicolae”, în perioada 15 noiembrie – 15 decembrie. Episcopia Caransebeşului este partenerul acestei acţiuni sociale, aflată la a cincea ediţie. Proiectul va fi derulat atât la nivelul Municipiului Reșița, cât și la nivelul întregului județ Caraș-Severin. Campania umanitară va cuprinde un spectacol caritabil de colinde, susţinut în data de 6 decembrie, la Cinematograful „Dacia” din Reșița, în parteneriat cu Primăria Reșița și cu Centrul Județean pentru Promovarea și Conservarea Culturii Tradiționale. La nivelul Municipiului Reșița, organizația de tineret își propune să ofere un număr de minimum 300 perechi de ghete, unui număr de cel puțin 300 beneficiari, pentru atingerea acestui target estimându-se un fond necesar de aproximativ 45.000 lei (150 lei/copil), din această sumă putând fi achiziționate câte o pereche de ghetuțe, șosete și dulciuri pentru fiecare copil sau tânăr beneficiar. „Cei care doresc să sprijine acest proiect, prin donații sau sponsorizări în cadrul campaniei, au posibilitatea să se adreseze fie voluntarilor ATOR Banatul de Munte, fie preoților parohi, în funcție de zonele din care provin, și să contribuie la achiziționarea unor perechi noi de ghetuțe, prin donații în bani, achitând contravaloarea unei perechi noi de ghete (150 lei) direct responsabililor și voluntarilor campaniei din Reșița și din județ, fie prin viramente în contul bancar al asociației (pentru zona Reșiței) – Iban: RO11BTRLRONCRT0603570901, Banca Transilvania, ATOR Banatul de Munte, cu specificația Ghetuțele lui Moș Nicolae”. „Pentru mai multe detalii cu privire la campania umanitară Ghetuțele lui Moș Nicolae, puteți contacta persoanele desemnate pentru acest proiect – Anamaria Iovu (0770.893.540) și Anita Radics (0726.561.449)”, se precizează pe site-ul Episcopiei Caransebeşului.

Anul European al Tineretului: Episcopia Sălajului ajută tinerii să evite adicțiile și riscurile de pe Internet

Mănăstirea Bic din județul Sălaj a găzduit săptămâna trecută o tabără de tineret cu ateliere de comunicare, de navigare sigură pe internet și de prevenire a adicțiilor. Tineri cu vârste între 15 și 35 de ani din județele Sălaj, Satu Mare, Bihor și Cluj au participat la mai multe ateliere de formare cu următoarele tematici: comunicare și tehnici de negociere a conflictului, evitarea capcanelor mediului online, prevenirea dezvoltării adicțiilor – alcool, tutun, substanțe halucinogene, jocuri de noroc, jocuri pe calculator și dependență de mediul virtual. Participanții au beneficiat și de un curs de acordare a primului ajutor, susținut de formatori de la Crucea Roșie Sălaj. Scopul activităților a fost de a informa tinerii și a-i ajuta să-și însușească abilități și deprinderi necesare unui stil de viață sănătos și activ. Proiectul „PRO ACTIV – Program complex pentru un stil de viață sănătos în rândul tinerilor”, cofinanțat de Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, a fost derulat de Asociația Filantropia Porolissum, organizația filantropică a Episcopiei Sălajului, în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sălaj, cu Episcopia Sălajului, cu Liceul Ortodox „Sf. Nicolae” din Zalău și cu Liceul Tehnologic Nr.1 din Suplacu de Barcău.

Linkuri la știri:

Încep „Zilele Șaguniene” - Basilica

Paraclisul Catedralei Naționale organizează Gala Bucuria Vindecării la Ateneul Român - Basilica

STIRI EXTERNE - Noiembrie 2022

ATHOS: PS Timotei Prahoveanul a participat la deshumarea osemintelor Părintelui Dionisie de la Colciu

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a participat ca delegat al Părintelui Patriarh Daniel, la deshumarea osemintelor Părintelui Dionisie Ignat, care odihnea de 18 ani în apropierea Chiliei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Colciu, în Sfântul Munte Athos. Monahii Mănăstirii Vatopedu, pe teritoriul căreia să află chilia unde a trăit Părintele Dionisie Ignat, au dezgropat osemintele în cadrul unei rânduieli speciale, a transmis Episcopul-vicar al Arhiepiscopei Bucureștilor. O slujbă scrisă special pentru această ocazie a fost oficiată îndată după slujba Vecerniei, la Chilia „Sf. Gheorghe”, în prezența monahilor din Sfântul Munte și a pelerinilor din țară. Textul slujbei a cuprins troparele Sfântului Gheorghe, ocrotitorul chiliei, dar și Troparul Sf. Dionisie Areopagitul, a transmit Preasfințitul Părinte Timotei. „La Colciu, ca și în alte chilii românești, dar și în alte mănăstiri mari, cum este cazul Mănăstirii Zografu, de care românii sunt legați prin ctitoria Sf. Voievod Ștefan al Moldovei, s-au înălțat rugăciuni în cinstea Purtătorului de biruință.” Slujba pentru deshumarea Părintelui Dionisie Ignat a mai cuprins ectenii pentru adormiți, Fercirile, versete din psalmi, dar și rugăciuni special precum cea către Mântuitorul: „Dă-i lui, în schimbul ostenelilor păstorești, plată binecredincioasă. Adu-l pe el purtând lumină îngerească în a ta cămară de nuntă. Dă-i lui a fi precum îngerii, ca fără de rușinare să stea la scaunul Tău cel neapropiat”.

Mănăstirea Vatopedu a mai avut însă astfel de părinți, pe care i-a propus spre canonizare în ultima perioadă, dar nu au existat multe prilejuri în care s-au oficiat rânduieli similare, de deshumare, a mai precizat părintele episcop-vicar. „Așadar, credincioșii și mulțimile monahilor din Muntele Athos, ierarhii, preoții, monahii și credincioșii din România care au auzit de lucrarea lui duhovnicească își îndreaptă gândul către Dumnezeu cel minunat întru sfinții lui și cinstesc viața și lucrarea Părintelui Dionisie Ignat, împlinind cuvântul Sf. Ap. Pavel de a ne aduce aminte de cei care au împlinit cuvintele Evangheliei, având datoria de a privi la felul cum și-au încheiat viața, pentru a le urma credința”, a încheiat Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul. În luna mai s-au împlinit 18 ani de la plecarea la Domnul a Părintelui Dionisie Ignat, botoșănean de origine. El a fost contemporan cu Sfântul Ioan Iacob și cu Părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Vezi mai multe detalii biografice aici. La cea mai recentă ședință de lucru a Sinodului Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Patriarhul României a anunțat că va propune Patriarhiei Ecumenice canonizarea părinților Dionisie Ignat și Petroniu Tănase.

GRECIA: Peste 300 de teologi vor participa la conferinţa organizată de Asociația Teologică Ortodoxă Internațională

Participanţii se vor întruni în mai multe sesiuni de lucru, în cadrul a 28 de grupuri tematice, cum ar fi Teologie Dogmatică, raportul dintre Religie şi Ştiinţă, Eclesiologie, Teologie Liturgică şi altele. Tema principală a întâlnirii va fi „Misiunea și Biserica Ortodoxă”. Conferinţa inaugurală a Asociaţiei Teologice Ortodoxe Internaţionale a avut loc la Iaşi în perioada 9-12 ianuarie 2019. Conferințele sunt programate să aibă loc la fiecare patru ani. IOTA. Înfiinţată în februarie 2017, Asociaţia Teologică Ortodoxă Internaţională (IOTA) îşi propune să crească potenţialul formator al tradiţiei intelectuale ortodoxe, prin crearea unui forum academic interdisciplinar, unde să fie cultivate, aprofundate şi împărtăşite rezultatele cercetării în domeniul teologiei ortodoxe de cadrele didactice, studenţii din învăţământul universitar teologic, ierarhia bisericească şi diferitele organizaţii laice.

AUSTRIA: Un studiu despre intoleranța împotriva creștinilor în Europa atrage atenția asupra efectului de inhibare

Observatorul privind intoleranța și discriminarea împotriva creștinilor (OIDAC), un ONG austriac, a publicat luni raportul său anual pe 2021 privind infracțiunile împotriva creștinilor în Europa. OIDAC a documentat peste 500 de acte penale cauzate de ura împotriva creștinilor în 19 țări europene. Dintre acestea, 14 au fost acte de violență fizică și 4, crime. Deși infracțiunile, ca număr, sunt în scădere față de ultimii doi ani, specialiștii menționează că este o mare probabilitate ca raportarea să fie influențată de autocenzura în creștere și de efectul de inhibare. Autocenzura creștinilor a fost identificată în cinci domenii ale vieții: educație, locul de muncă, sfera publică, interacțiunile sociale private și platformele media. Cercetătorii fac distincție între autocenzura necoercitivă – cum ar fi abținerea de la exprimarea unor mesaje de prost gust sau greșite din punct de vedere moral din respect pentru ceilalți – și autocenzura bazată pe teama de discriminare sau sancțiuni. Raportul descrie modul în care acest fenomen afectează libertatea religioasă prin analogia „uciderii printr-o mie tăieturi”: incidentele multiple și repetate la scară mică se acumulează și au ca rezultat un prejudiciu mai grav. Astfel, cei intervievați în cadrul cercetării au fost sensibilizați de incidentele de mică amploare care au afectat alți creștini pentru că și-au exprimat opiniile religioase, cum ar fi: pierderea locului de muncă, respingerea de către prieteni și primirea de amenzi sau confruntări în sfera publică. Aceste incidente conduc la așa-numitul Chilling effect – efectul de intimidare sau de inhibare – adică o teamă care inhibă o persoană să vorbească și, prin urmare, îi limitează libertatea de exprimare sau de manifestare religioasă.

În cursul anului 2021, doi factori interrelaționați au declanșat un efect de inhibare : 1) cazuri juridice împotriva creștinilor care se exprimă public și 2) presiunea socială. În plus față de aceștia, unii cercetători au sugerat un al treilea factor care contribuie la autocenzură, sub forma algoritmilor polarizanți de internet care adaptează conținutul consumat de utilizatori în funcție de interesele lor, promovând doar interacțiunile cu utilizatorii care gândesc la fel. Autorii studiului arată că acești algoritmi pot consolida convingerile deja existente ale unei persoane, contribuind astfel la polarizarea opiniilor și la diminuarea toleranței față de alte perspective. Oamenii se autocenzurează atunci când percep o atmosferă intolerantă și posibilele dificultăți pe care aceasta le implică – de la pierderea locului de muncă sau suspendarea de la studii și până la urmărirea în justiție, excluderea socială, defăimarea ori atacuri verbale sau fizice. Există indicii că autocenzura afectează din ce în ce mai mult atât oamenii religioși, cât și societatea în general. Raportul pe 2021 a fost publicat luni, în contextul apropierii de Zilei Internaționale a Toleranței (16 noiembrie). Citește studiul integral pe site-ul OIDAC.

EGIPT: Dezamăgire la finalul summitului dedicat climei

Conferinţa anuală a ONU dedicată climei - COP27, din Egipt, s-a încheiat, după negocieri lungi şi dificile, cu adoptarea unui text foarte disputat cu privire la ajutorul pentru ţările sărace afectate de schimbările climatice, dar fără noi ambiţii în ceea ce priveşte reducerea gazelor cu efect de seră, transmite AFP. O declaraţie finală, rezultatul a numeroase compromisuri, a fost în cele din urmă dată publicității de președinția egipteană a summitului, foarte criticată de participanți pentru lentoarea negocierilor. „Trebuie să reducem drastic emisiile acum - şi este o problemă la care COP nu a răspuns”, a comentat secretarul general al ONU, Antonio Guterres. Şi Uniunea Europeană s-a declarat „dezamăgită” de acordul privind emisiile. „O alianţă de state bogate în petrol şi de mari emitenţi” a pus „obstacole inutile” progreselor în privinţa emisiilor, a afirmat duminică şefa diplomaţiei germane, Annalena Baerbock. Ministrul francez al tranziţiei ecologice, Agnes Pannier-Runacher, și-a exprimat nemulţumirea: „Nici un progres nu a fost obţinut cu privire la (…) reducerea gazelor cu efect de seră şi renunţarea la energiile fosile. Este o adevărată decepţie”. Totuşi, ediţia din acest an a fost marcată de adoptarea unei rezoluţii, descrisă drept istorică, ce prevede crearea unui fond de finanţare a daunelor climatice suferite de ţările cele mai sărace. Următorul summit climatic (COP28) va avea loc în Emiratele Arabe Unite, la sfârşitul anului 2023.

SUA: Programul catehetic al Mitropoliei celor două Americi aduce în Postul Crăciunului teme speciale și colinde

Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi a anunțat modificările pe care le primește programul catehetic „Cercetându-ți credința” în postul Nașterii Domului. Pentru a fi accesibil românilor aflați la distanțe mari pe continentul american, dar nu numai, proiectul se desfășoară exclusiv online. Pentru perioada postului, se anunță teme legate de Nașterea Domnului, dar și referitoare la Anul omagial și comemorativ 2022. Programul include un concert de colinde susținut de Corala Armonia a Arhiepiscopiei Tomisului.

Linkuri la știri:

Ortodoxia rămâne cea mai răspândită religie din Estonia, potrivit recensământului din 2021 - Basilica

Procesiune cu moaștele Sf. Mc. Dimitrie şi Icoana Maicii Domnului „Gherontissa” înTesalonic- Basilica

Deshumarea osemintelor ieroschimonahului Dionisie Ignat din Sfântul Munte - Basilica

Blasfemie pe Muntele Sinai in numele schimbarilor climatice. Chrislam, o nouă religie??

Desfășurat în luna noiembrie pe muntele biblic din Egipt, evenimentul Sinai Climate Partnership a avut drept scop recrutarea de lideri religioși din lumea întreagă pentru acțiuni mai rapide și mai hotărâte împotriva Schimbării Climatice. Reuniunea a început cu gestul al activistului ecologist evreu Iosif Ambramovici de a zdrobi niște tăblițe de pământ, ca semn că cele Zece Porunci ale lui Moise nu sunt suficiente pentru a „salva planeta”, informează publicația Times of Israel. Abramovici este și întreprinzător în domeniul energiei solare, scrie Adrian Pătrușcă pentru Activenews.

În gestul său de zdrobire a „Tablelor Legii” (pe care Alexandru Florian de la Institul Elie Wiesel l-ar putea condamna ca fiind antisemit), el a fost secondat de David Miron Wapner, președintele Centrului Interconfesional pentru Dezvoltare Durabilă (!) cu sediul la Ierusalim. Bizarul eveniment de pe Muntele Sinai, unde Dumnezeu i-a dat lui Moise Tablele Legii, a avut loc în paralel cu COP27, o nouă ediție a conferinței climatice care se desfășoară în stațiunea egipteană Sharm-El-Sheikh. El a fost organizat de mai multe organizații interconfesionale și ecologiste: pe lângă Centrul condus de Wapner, au mai participat Elijah Interfaith Institute, ONG-ul The Peace Department, Inițiativa Națiunilor Unite „Credință pentru Pământ”, compania lui Abramovici Gigawatt Global și organizația ecologistă israeliană Adam Teva V’Din. După ce au fost sparte „vechile Table ale Legii”, au fost lansate alte „Zece Porunci” climatice. Ele sunt următoarele:

1. Noi suntem administratorii acestei lumi.

2. Creația este manifestarea divinității.

3. Totul în viață este interconectat.

4. Nu face rău.

5. Îngrijește-te de ziua de mâine.

6. Ridică-te deasupra ego-ului lumii noastre.

7. Schimbarea climatului nostru interior.

8. Pocăiește-te și întoarce-te.

9. Orice acțiune contează.

10. Folosește-ți mintea, deschide-ți inima.

Evenimente similare au avut loc la Londra (condus de fostul Arhiepiescop de Canterbury), Ierusalim, Salt Lake City și pe Muntele Saint Francis în SUA, Ecuador, Australia, în India – pe Muntele Abu și în Calcutta. La aceste evenimente ecumenico-ecologiste au participat evrei, creștini, musulmani, hinduși și budiști. Însuși Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a găsit de cuviință să transmită un mesaj de solidaritate cu aceste manifestări, în care a denunțat „abuzurile împotriva naturii și a exploatării resurselor” drept „un păcat împotriva lui Dumnezeu Creatorul și a creației sale”.

Nota Redacției Porunca Iubirii:

Se cunoaște că adeseori drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Așa se poate să fie și cu intensele demersuri pentru protejarea climei și a planetei, deoarece pe de o parte cei mai mari poluatori ai lumii (care sunt marile țări industrializate, iar nu populația civilă, precum și marii bogați ai lumii prin stilul de viață luxos și consumerist), sunt și cei care strigă cel mai tare, arătând pe alții cu degetul, în mod ipocrit. Au ajuns bietele bovine să polueze mai mult decât marii exploatatori de resurse de petrol, cărbune etc? Ca să dăm doar un exemplu minor, dar cu implicații directe în viețile noastre, căci produsele lactate și carnea încep să devină inaccesibile la scară largă. Nu este, oare, un interes obscur în spatele acestui nou bine care începe a fi făcut cu forța? Câți știu ca Bill Gates a cumpărat o imensă suprafață de teren agrigol în SUA și că militează pentru producția de carne artificială? Certificate biometrice pentru emisii personale de carbon încep a fi implementate, dar rămân cheltuieli imense cu arme și războaie, ferme închise, iahturi, avioane și mașini de lux tot mai numeroase și scumpe chiar și în pandemie. Surprinde alăturarea vocii atâtor reprezentanți ai diferitelor religii, ceea ce pare că legitimează demersul de protejare a climei, ca pe un gest nobil, ca pe o datorie morală. Uită aceștia că Mântuitorul ne-a spus sa creștem și să stăpânim pământul, să nu ne temem deci că am ajus a fi 8 miliarde, nici de cele ce se schimbă climatic înainte de a fi cu toții oameni, oamenii lui Dumnezeu. Uităm a căuta mai întâi Împărăția, a ne mulțumi cu toții, nu doar cei săraci, cu o viață mai simplă, a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru darul vieții, ne-am sluțit la suflet și la fapte și căutăm ca și în pandemie, soluții globale artificiale, când de fapt, nu este nimic nou sub soare.

Aceste reuniuni ale diferiților lideri religioși, motivate de dorința unui glas comun cu privire la climă, au dat naștere și unor temeri și speculații, precum aceea că se pregătește o erezie, o struțo-cămilă, o religie nouă numită Chrislam. Din dorința de a vă informa corect, recurgem la acest material pentru a clarifica situația, cel puțin cea de moment:

'Cel de-al VII-lea Congres al liderilor religiilor mondiale și tradiționale a avut loc în perioada 14-15 septembrie 2022 în Kazahstan. În cadrul evenimentului, reprezentanți ai creștinismului, islamului și iudaismului, printre alte religii, au făcut apel la „pace și dialog între religii, culturi și civilizații”. Cu toate acestea, mii de utilizatori ai rețelelor de socializare susțin că evenimentul s-a încheiat cu stabilirea „Chrislamului” ca „religie oficială mondială”. Deși o mișcare religioasă minoritară din Nigeria poartă acest nume, aceasta nu este menționată în declarația finală a Congresului.

Articolele distribuite pe rețelele de socializare au confundat „Documentul privind fraternitatea umană” cu cel de-al VII-lea Congres al liderilor religiilor mondiale și tradiționale. Postările sugerează că o presupusă nouă religie numită „chrislam”a fost creată prin intermediul unui document privind fraternitatea umană chiar la acel congres. Documentul Frăției Umane a fost semnat pe 4 februarie 2019 de Marele Imam Ahmad Al-Tayyeb și Papa Francisc, în timpul primei vizite a capului Bisericii în Peninsula Arabică. În document putem citi: „În numele lui Dumnezeu și a tot ceea ce s-a spus până acum; Al-Azhar al-Sharif și musulmanii din Orient și Occident, împreună cu Biserica Catolică și catolicii din Orient și Occident, declară că acceptă cultura dialogului ca o cale; cooperarea reciprocă ca un cod de conduită; înțelegerea reciprocă ca metodă și standard”. În ianuarie 2022, judecătorul Mohamed Abdel Salam, secretarul general al Comitetului Superior al Fraternității Poporului, a publicat un articol care dezminte zvonurile despre presupusa religie numită „chrislam”. „Unele partide și mijloace de informare în masă - din lumea occidentală și arabă - au luat în vizor acest proiect nobil (Documentul Fraternității Umane, n.r.), susținând în mod fals că inițiativa este o încercare de a uni toate credințele abrahamice și de a promova «o singură religie mondială». Unii chiar au numit acest proiect al nostru «chrislam» (un idiom care combină numele creștinismului și al islamului într-un mod care denigrează ambele religii)”, a spus el.

Islamul la Congresul liderilor religioși?

Congresul liderilor religiilor mondiale și tradiționale are loc o dată la trei ani. Cea de-a șaptea ediție a acestuia a avut loc în Kazahstan la mijlocul lunii septembrie 2022, unde s-au reunit reprezentanți ai islamului, creștinismului, iudaismului, budismului, shintoismului, taoismului și ai altor religii. Nici pe site-ul evenimentului, nici în arhivele reuniunilor anterioare, care au început în 2003, nu există vreo mențiune despre „Chrislam”. De asemenea, în documentul oficial al reuniunii nu se face nicio referire la o presupusă „religie mondială”. În schimb, participanții la eveniment s-au angajat să lucreze „pentru pace și dialog între religii, culturi și civilizații”. Ei au menționat, de asemenea, că pluralismul este „o expresie a înțelepciunii lui Dumnezeu” și că „orice constrângere cu privire la o anumită religie și doctrină religioasă este inacceptabilă”. Nici măcar Papa Francisc, în discursul său de la finalul Congresului, nu a menționat vreo nouă religie. Marele Imam Ahmed al-Tayyeb a respins, de asemenea, zvonurile în timpul discursului său de la cel de-al 7-lea Congres. „Atunci când pledez pentru prioritatea pacificării între savanții și personalitățile religioase, nu mă refer deloc la fuziunea religiilor într-o singură religie. Un astfel de apel nu poate fi acceptat de nicio persoană sănătoasă sau de niciun credincios al vreunei credințe. Cred că ideea de a uni religiile într-una singură este distructivă pentru toate religiile, deranjantă pentru rădăcinile lor și - în cel mai bun caz - o fantezie inimaginabilă, departe de realitate”, a declarat el.

Unele articole susțin că „sediul central al bisericii” (krislama) ar urma să fie amplasat pe o insulă artificială din Dubai și indică, în mod contradictoriu, proiectul „Casa familiei abrahamice” din Abu Dhabi (nu Dubai). Departe de a unifica religiile, proiectul include trei clădiri distincte pentru o moschee, o biserică și o sinagogă. „«Casa familiei lui Abraham» este un simbol al respectului pentru diversitatea religioasă și caracterul unic al fiecărei religii - nu este o încercare de a diminua diferențele religioase sau de a dilua unicitatea fiecărei religii”, a scris judecătorul Mohamed Abdel Salam în editorialul său din 2022.

Chrislam în Nigeria

O mișcare religioasă numită „chrislam” există într-adevăr - a luat naștere în anii 1970 în Lagos, fosta capitală a Nigeriei, și încearcă să combine elemente ale principalelor tradiții religioase ale țării: Islamul și creștinismul. Niciun lider al acestei mișcări nu se află pe lista de vorbitori la congresul publicat pe 12 septembrie 2022. Profesorul Corey Williams de la Universitatea Leiden din Olanda, care este specializat în antropologie și studii creștine, remarcă faptul că chrislamul încorporează tradițiile africane. „Din punct de vedere ritual, această fuziune de tradiții este fascinantă și exprimă o încercare simultană de a sfida și reinventa granițele religioase convenționale, încercând în același timp să păstreze și să construiască un consens între tradiții”, spune Williams. Cu toate acestea, nu este foarte populară. Într-un articol din 2016, cu titlul: „Unitate prin diversitate: Un studiu de caz al chrislamului în Lagos”, profesorul Marloes Janson de la Școala de Studii Orientale și Africane de la Universitatea din Londra explică faptul că chrislamul din Nigeria nu este la fel de popular ca, de exemplu, multe organizații musulmane sau mișcarea penticostală. Janson crede că islamul este mai degrabă un mod de viață decât o inițiativă de dialog interreligios: „Mai degrabă decât un dialog interreligios, misiunea fondatorilor chrislamului este de a combina ritualurile creștine și musulmane pentru a induce așa-numita eliberare în adepții lor, exprimată prin succes, bogăție și sănătate”.' - sursa: verificat.afp

ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Sambata mortilor si (nu) Halloween-ul

Piaţa românească a fost invadată, mai ales în ultima perioadă, de costume pentru carnaval care de care mai ciudate, mai îndrăzneţe şi, de ce nu, mai hidoase. Niciun părinte nu opune rezistenţă dorinţei propriilor copii de a avea şi ei, ca de altfel toţi copii din clasă, un costum pentru sărbătoarea Halloween. Sărbătoare? Constatăm cu uimire şi în egală măsură cu stupoare disponibilitatea rapidă a românilor (apropo, 87% ortodocşi) în a prelua şi a se face exponenţii şi purtătorii unor obiceiuri, străine atât de spiritualitatea propriei Biserici, cât şi de autenticitatea tradiţiilor populare locale. Ba mai mult. Noutatea, de fapt inovaţia, este asumată cu atâta încredere, încât, în aparenţă, se grefează perfect pe structura unei evlavii sănătoase şi verificate. Noutatea, căreia îi conferim adesea valenţe izbăvitoare şi care nu presupune de fiecare dată şi înnoirea noastră interioară, devine normalitate, anulând însă evoluţia unei receptări fireşti. Halloween-ul devine, în numai 15 ani de la intrarea pe piaţa românească, sărbătoare cu un accentuat caracter local. Ştiu, asocierea termenului şi simbolului, numit sărbătoare, cu intrarea pe piaţa specifică a bunurilor de consum imediat este nefirească, dar, în acest caz, nimerită. Căci Halloween-ul se consumă, nu se trăieşte. Resorturile includerii acestui moment cu trăsături carnavaleşti şi dinamică pios-succedanee în peisajul sărbătorilor religioase ale românităţii sunt eminamente materiale. Or, o sărbătoare cu pretenţii la religiozitate se conduce după alte principii, adjectivate principial cu ajutorul acelui meta. Meta-teluric, meta-imediat, meta-material. Chiar meta-burlesc.

La origine sărbătoare religioasă, Halloween-ul (All Hallows=Even # seara tuturor Sfinţilor) îşi rătăceşte, sub influenţele nefaste ale unui modernism sălbatic, dar şi sub inconsistenţa cultică a unui apus eclezial secularizat, semnificaţia iniţială de sărbătoare închinată celor adormiţi. Tendinţele abordante aşa-zis moderne (ivite peste Ocean, dar înrădăcinate cu „succes“ şi în ţările europene) cu privire la cultul şi pomenirea celor adormiţi sunt extreme, fie într-o direcţie, fie în cealaltă. Fie cei adormiţi sunt priviţi cu teamă paroxistică, căpătând, de cele mai multe ori, conotaţii demonice care frizează normalul, fie aceştia devin personaje de carnaval, atestând, oare pentru a câta oară, superficialitatea unei vieţi duhovniceşti ritmice. Ori suntem îngroziţi de cei care au trecut la cele veşnice, ori încercăm să depăşim această frică absolut nefondată prin atitudine şi trăire de surogat, ridiculizând. Ceea ce frapează însă este uşurinţa cu care ne adaptăm, în calitate de creştini, la tot felul de propuneri alienante şi totodată încurajatoare în a depăşi „complexele“ noastre vis-à-vis de strămoşii noştri. Nu foarte mulţi sunt tinerii prezenţi în Biserică la sâmbăta morţilor, însă nu aceeşi situaţie se întâlneşte în diferitele locuri care afişează abundent afişe cu petrecere de Halloween. Evităm adesea să mergem la cimitir pentru a aprinde o lumânare la crucile răposaţilor, dar ne înghesuim să-i pomenim aşa cum se face astăzi la vreo petrecere animată mai curând de manifestări păgâne.

Diferenţa decisivă între pomenirea celor care nu mai sunt şi ridiculizarea lor este dragostea. Biserica îi pomeneşte pe moşi şi strămoşi tocmai dintr-o dragoste neîntreruptă de anularea prezenţei lor trupeşti şi alimentată de rânduiala comuniunii binecuvântate dintre Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare. În Biserica Ortodoxă, pomenirea morţilor nu se face nici din cauza fricii faţă de ei şi nici din cauza puerilităţii ridicole, ci datorită continuităţii indisolubile a celor din această viaţă cu cei din viaţa cealaltă. Biserica nu pomeneşte morţii doar într-o singură zi a anului, dorind, parcă, să se detaşeze de trecutul conotativ macabru, ci, în Biserică, prezenţa celor ce au trecut la Domnul este constantă şi constitutivă. Delimitarea de cei adormiţi înseamnă, în şi pentru Biserică, renunţarea la identitatea conferită necondiţionat de Sfinţi. În spaţio-temporalitatea Ecclesiei hristice, pomenirea adormiţilor întru Domnul nu cunoaşte reducţionismul amintirii momentane, ci se însufleţeşte şi trăieşte prin rugăciune. Iar rugăciunea înseamnă comuniune. Îi pomenim pe cei adormiţi rugându-ne lui Dumnezeu pentru ei. Acest act al rugăciunii presupune şi, în egală măsură, semnifică în primul rând existenţa incontestabilă a celor ce nu mai sunt printre noi şi identitatea lor, iar, în al doilea rând, capacitatea comunicării reale a mădularelor Bisericii, sub mâna binecuvântării pantocratice. Iar sub mâna blagosloveniei Mântuitorului, comunicarea dobândeşte caracterul transfigurant al comuniunii veritabile, al aşezării lucrurilor în rânduiala firescului creştin.

Orientat lumeşte şi dezvoltat în aceeaşi notă, Halloween-ul se sfârşeşte banal, trist, aproape insesizabil, odată cu încheierea carnavalului şi abandonarea măştilor. Cei adormiţi devin inactuali, depăşiţi, demodaţi. Biserica îşi continuă însă misiunea bimilenară, purtând demn responsabilitatea unei pomeniri autentice a celor adormiţi, adică a celor plecaţi, dar mereu prezenţi, a celor adormiţi, dar de fapt vii, a celor trecuţi, dar permanent actuali.

Pr. Cosmin Daniel Pricop

Sursa: http://ziarullumina.ro

Predici. Cateheze. Pastoraţie
Pastorala Sfantului Sinod in Postul Craciunului 2022

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis pentru prima duminică din Postul Naşterii Domnului 2022 o scrisoare pastorală tuturor credincioşilor din Patriarhia Română.

Ierarhii au subliniat că Postul Nașterii Domnului, cunoscut și ca Postul Crăciunului, este, în primul rând, o perioadă „de pregătire, de rugăciune, de sfințire a sufletului și a trupului nostru prin Spovedanie și Împărtășanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie”.

„Faptele milosteniei creștine sunt roade ale rugăciunii, pentru că rugăciunea este izvorul iubirii curate față de Dumnezeu, de cei dragi și de semeni. Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului și izvorul care ne umple de prezența iubirii lui Dumnezeu Cel atotmilostiv”, au semnalat, în Pastorală, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Ierarhii români îndeamnă credincioşii să rămână „uniți prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, să prețuiți și să cultivați rugăciunea în comunitatea eclesială, precum și în familie și în viața personală”.

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la prima Duminică a Postului Nașterii Domnului din anul 2022, privind însemnătatea Anului omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii și a creștinului și a Anului comemorativ al Sfinţilor Isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamţ, în Patriarhia Română

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler

și preaiubiţilor credincioși
din Patriarhia Română,

Har, bucurie și pace
de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Continuând o frumoasă tradiție începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Rugăciunea este lucrarea cea dintâi a Bisericii și a credincioșilor ei. Forma cea mai înaltă a rugăciunii, în Biserică, este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie euharistică, prin care aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru toate darurile create de El pentru noi, oamenii, și pentru dobândirea vieții veșnice în Împărăția Preasfintei Treimi.

Urmând îndemnul apostolic: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), din dorința practicării rugăciunii neîncetate, a apărut și s-a dezvoltat isihasmul, începând cu secolul al IV-lea, ca efort sau nevoință duhovnicească de pacificare a gândurilor și a simțurilor pătimașe sau egoiste, potrivit făgăduinței: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

În strânsă legătură cu modelul de rugăciune oferit de către isihaști, s-a păs- trat și s-a transmis, în Biserică, rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, denumită și rugăciunea minții sau rugăciunea inimii, care este accesibilă fiecărui credincios pentru luminarea sufletului și sfințirea vieții.

Dreptmăritori creștini,

Fiind creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 27), omul se poate desăvârși doar printr-o strânsă comuniune cu Creatorul său. Hristos-Domnul, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, este tainic prezent, prin har, în inima celor care se află în legătură de iubire cu El, potrivit făgăduinței Sale: „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Prin urmare, rugăciunea creștinului, chiar și atunci când este făcută în singură- tate, în casa sau în chilia lui, nu este o rugăciune solitară, ci una solidară, adică în comuniune cu întreaga Biserică aflată în rugăciune și luminată de harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (cf. 2 Corinteni 13, 13).

Credincioșii creștini sunt uniți prin har întreolaltă, iar suferința unuia este purtată de către întreaga comunitate eclesială, potrivit îndemnului apostolic: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2) și sfatului duhovnicesc: „Să vă rugați unul pentru altul” (Iacov 5, 16).

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae amintește că rugăciunea „poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau o ieșire a omului închis în egoism, spre Dumnezeul Cel în Treime sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pămân- tești, drept condiții de pregătire pentru împărăția lui Dumnezeu”1.

Rugăciunea fierbinte și stăruitoare este mărturie a faptului că Sfântul Duh este lucrător în om, sprijinindu-l și întărindu-l întru buna lucrare spre dobândirea mântuirii, după cum învață Sfântul Apostol Pavel: „Și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Astfel, prin rugăciune, omul se unește cu Dumnezeu, făcându-se părtaș iubirii dum- nezeiești, iar Dumnezeu, prin harul Său, luminează sufletul omului care se roa- gă, încât rugăciunea devine conlucrare a omului cu Dumnezeu.

Fără rugăciune adresată lui Hristos nu este Biserică și nici viață creștină, pentru că numai Hristos, Fiul veșnic al Tatălui ceresc, prin harul Duhului Sfânt, dăruiește viață sfântă membrilor Bisericii Sale și îi ajută să rămână în comuniune cu Preasfânta Treime.

De aceea, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul le spune apostolilor Săi: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădi- ța și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Dacă rămâneți întru Mine, și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15, 4-7).

Sfânta Scriptură conține atât îndemnul de a ne ruga, cât și exemple concrete de rugăciuni și de oameni rugători. În Vechiul Testament, se menționează despre Enos, fiul lui Set, că este primul dintre oameni care a început „a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4, 26).

În cartea Ecclesiasticul, înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, spune despre omul rugător că: „Inima sa, de dimineață, o înalță spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, și înaintea Celui Preaînalt se va ruga. Va deschide gura sa întru rugăciune și pentru păcatele sale se va ruga” (Ecclesiasticul 39, 6-7).

În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos ni Se face El Însuși pildă de rugăciune. Sfinții Evangheliști amintesc că Iisus a participat la slujbele din sinagogi (cf. Marcu 1, 21), dar au fost și momente când Iisus „Se retrăgea în locuri pustii și Se ruga” (Luca 5, 16).

Tot Domnul Iisus i-a învățat pe ucenicii Săi Rugăciunea Domnească sau Tatăl nostru, îndemnându-i să se roage cu multă stăruință (cf. Luca 18, 1-8). Același îndemn către rugăciune necontenită întâlnim și la Apostolul Neamurilor, care îi povățuiește pe tesaloniceni, zicând: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17). În ultimul capitol din cartea Apocalipsa, îngerul se adresează Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan cu îndemnul: „Lui Dumnezeu închină-te!” (Apocalipsa 22, 9).

Prin rugăciune, mintea și inima creștinului sunt permanent îndreptate către Dumnezeu. Rugăciunea, ca prezență și lucrare a Sfântului Duh în omul evlavios, aduce mângâiere, pace și bucurie; ea ne unește cu Preasfânta Treime, izvorul bucuriei și al vieții veșnice, dar și cu Biserica lui Hristos din toate timpurile și din toate locurile. De aceea, când pierdem bucuria și pacea sufletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.

Prin urmare, creștinul ortodox trebuie să se roage cât mai mult, fiindcă ru- găciunea aduce multă iubire sfântă în inimă, ne unește cu Dumnezeu Cel milostiv, ne ajută să vedem în fiecare om un frate și în fiecare frumusețe a creației un dar de la Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutățile vieții și să pregustăm, încă din lumea aceasta, lumina și bucuria Învierii și a vieții veșnice. Nimic nu poate înlocui rugăciunea și nicio activitate nu este mai de preț ca aceasta, fiindcă rugăciunea ne dăruiește inspirație și putere de a rosti cuvântul frumos și de a săvârși fapta bună.

În contextul restricțiilor sanitare din ultimii doi ani, cauzate de situația pandemică, și al problemelor create de conflictul militar din Ucraina, se constată că a sporit practica rugăciunii în viața Bisericii și a credincioșilor. Rugăciunea este izvor de bucurie și de putere spirituală, izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, este respirația spirituală a sufletului.

Dacă Îl chemăm stăruitor pe Domnul Iisus Hristos în rugăciune, rostind: „Doamne, mântuiește-ne!” sau „Doamne, scapă-ne!”, atunci El, prin harul Său, vine la noi în suflet, ne luminează și ne întărește. Toate faptele bune și toate gândurile curate sunt roadele rugăciunii credinciosului și ale celor care se roagă pentru el: preoți, părinți, rudenii, prieteni evlavioși.

Iubiți credincioși,

În anul 2022 se împlinesc 1000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog și 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț. Pentru a marca aceste momente solemne din punct de vedere duhovnicesc, dar și pentru a evidenția lucrarea rugăciunii în viața creștinului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț. De numele acestor trei mari sfinți isihaști sunt legate trei perioade importante de înnoire spirituală, din istoria mileniului doi al Bisericii.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este cinstit de către credincioșii ortodocși, în fiecare an, în ziua de 12 martie. S-a născut și a trăit în Constantinopol și, din adolescență, a intrat în monahism, făcând parte din obștea Mănăstirii Studion, care a dat Bisericii mulți sfinți.

Aici l-a avut călăuzitor duhovnicesc pe Cuviosul Simeon Evlaviosul. La vârsta de doar 20 de ani, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut prima experiență duhovnicească a vederii luminii necreate, mărturie a râvnei pe care acesta a avut-o pentru viața curată și practicarea rugăciunii.

A fost părinte duhovnicesc pentru mulți monahi și creștini laici, iar prin învățăturile și exemplul său de viață a contribuit la reînnoirea vieții duhovnicești a epocii. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață despre importanța vederii luminii necreate a slavei dumnezeiești, ca lucrare a harului, a trezviei și a rugăciunii neîncetate în viața duhovnicească.

Receptarea oficială a isihasmului, în veacul al XIV-lea, ca mișcare de înnoire duhovnicească prin rugăciune neîncetată, se leagă de viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), pe care Biserica îl pomenește de două ori în cursul anului bisericesc, în a doua Duminică din Postul Mare și în ziua de 14 noiembrie.

Încă din anii adolescenței, Sfântul Grigorie Palama și-a asumat o asceză aspră, în post și rugăciune. A petrecut mai mulți ani în Muntele Athos, acolo unde, sub conducerea unor virtuoși părinți duhovnicești, a fost călăuzit către deprinderea trezviei și a rugăciunii minții.

Potrivit biografilor săi, uneori, în timpul Sfintei Liturghii, fața îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt.

În legătură cu rugăciunea neîncetată, Sfântul Grigorie Palama menționează că „tot cel ce se numește de la Hristos (tot creștinul), în orice ceată ar fi el, trebuie să lucreze rugăciunea neîncetată, după îndemnul apostolesc «Rugați-vă neîncetat!» […]. Nu doar monahii cei din afara lumii, ci și bărbații, și femeile, și pruncii, și înțelepții, și necărturarii, și toți laolaltă aceasta s-o învețe asemenea, și spre lucrul acesta să-și aibă toată silința”2.

Pentru viața sa curată și pentru profunzimea învățăturilor sale, Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeiești” sau „teologul harului”.

El a sintetizat învățăturile scripturistice și patristice referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă pentru veacurile următoare, și a definit isihasmul ca fiind o învățătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Paisie (Velicicovschi) de la Neamț (1722-1794) reprezintă cea de-a treia etapă a renașterii isihaste din istoria Bisericii Ortodoxe. Născut în veacul al XVIII-lea, în Ucraina, într-un context de criză a vieții spirituale, în care îndrumătorii duhovnicești lipseau, iar cărțile Sfinților Părinți erau uitate, Sfântul Paisie a ajuns în Țara Românească, unde a fost ucenicul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Apoi a viețuit 17 ani în Sfântul Munte Athos.

Alături de o obște de monahi athoniți a venit în Moldova, în anul 1763, întâi la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Mănăstirile Secu și Neamț. Sfântul Paisie a desfășurat, împreună cu ucenicii săi, o amplă lucrare de traducere a operelor Sfinților Părinți și marilor asceți, din limba greacă în limbile română și slavonă.

Filocalia a fost tradusă de el în limba slavonă și publicată, în anul 1793, la Moscova. Ucenicii Sfântului Paisie au înființat mănăstiri în Țările Române, în Ucraina și în Rusia, în cadrul cărora au cultivat practica rugăciunii isihaste și au continuat lucrarea de traducere din operele Sfinților Părinți filocalici.

Sfântul Paisie de la Neamț vorbește astfel despre dobândirea foloaselor rugăciunii: „Sfințita rugăciune a minții, după puterea învățăturilor (scrierilor) purtătorilor de Dumnezeu Părinți, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curăță pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu și îl păzește nevătămat de toate săgețile vrăjmașilor și de înșelări”3.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Nașterii Domnului, cunoscut și ca Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, una de pregătire, de rugăciune, de sfințire a sufletului și a trupului nostru prin Spovedanie și Împărtășanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie.

Faptele milosteniei creștine sunt roade ale rugăciunii, pentru că rugăciunea este izvorul iubirii curate față de Dumnezeu, de cei dragi și de semeni. Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului și izvorul care ne umple de prezența iubirii lui Dumnezeu Cel atotmilostiv.

De aceea, cu multă dragoste părintească, vă îndemnăm să rămâneți uniți prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, să prețuiți și să cultivați rugăciunea în comunitatea eclesială, precum și în familie și în viața personală.

În contextul crizei prin care trece lumea contemporană, înmulțirea rugăciunii este o necesitate. Ne rugăm pentru pacea între popoare, pentru încetarea războiului și pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia.

Totodată, să-i ajutăm în continuare pe cei aflați în nevoie, să devenim pentru ei mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel Care îi ocrotește și le dăruiește putere, răbdare și nădejde tuturor oamenilor.

Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morții fizice și spirituale: lăcomie și violență, suferință și nesiguranță, sărăcie și indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor și a celor îndoliați și întristați.

Ne adresăm preoților și credincioșilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude.

Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești la această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni.

Cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan,

Arhiepiscopul Iașilor și
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu,

Arhiepiscopul Sibiului și
Mitropolitul Ardealului

† Andrei,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei
și Mitropolitul Olteniei

† Ioan,

Arhiepiscopul Timișoarei
și Mitropolitul Banatului

† Petru,

Arhiepiscopul Chișinăului,
Mitropolitul Basarabiei
și Exarhul Plaiurilor

† Iosif,

Arhiepiscopul Ortodox Român
al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român
al Europei Occidentale
și Meridionale

† Serafim,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nicolae,

Arhiepiscopul Ortodox Român
al Statelor Unite ale Americii
și Mitropolitul Ortodox Român
al celor două Americi

† Nifon,

Arhiepiscopul Târgoviștei,
Mitropolit onorific
și Exarh Patriarhal

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

† Calinic,

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu,

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic,

Arhiepiscopul Argeșului
și Muscelului

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,

Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie,

Episcopul Hușilor

† Lucian,

Episcopul Caransebeșului

† Sofronie,

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin,

Episcopul Ortodox Român
al Maramureșului și Sătmarului

† Nicodim,

Episcopul Severinului și Strehaiei

† Antonie,

Episcopul de Bălți

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincențiu,

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei,

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction,

Episcopul Alexandriei
și Teleormanului

† Ambrozie,

Episcopul Giurgiului

† Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion,

Episcopul Tulcii

† Petroniu,

Episcopul Sălajului

† Nestor,

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Ieronim,

Episcopul Daciei Felix

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,

Episcopul Ortodox Român
al Spaniei și Portugaliei

† Macarie,

Episcopul Ortodox Român
al Europei de Nord

† Mihail,

Episcopul Ortodox Român
al Australiei și Noii Zeelande

† Ioan Casian,

Episcopul Ortodox Român
al Canadei

† Varlaam Ploieșteanul,

Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Nichifor Botoșăneanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Iașilor

† Ilarion Făgărășanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Sibiului

† Benedict Bistrițeanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Marc Nemțeanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul,

Arhiereu-vicar
al Episcopiei Ortodoxe Române
a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

Note:

1 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 9.

2 Filothei al Constantinopolului, Encomion la Sfântul Grigorie Palama (Ἐγκόμιον εἰς ἅγιον Γρηγόριον Παλαμᾶν), în PG 151, col. 573CD.

3 Sf. Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovnicești, selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, vol. II, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 173.

ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Sfaturi despre rugaciune de la ierarhii romani

Anul 2022 a fost declarat în Patriarhia Română Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț. În Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, a fost inaugurat o colecție de citate ale ierarhilor români despre rugăciune.

Prezentăm mai jos 10 citate de la Mitropolitul Laurențiu al Ardealului, extrase din predici mai noi sau mai vechi.

Rugăciunea te ajută să treci de la starea de om nefericit la starea de om fericit. Este calea pe care a parcurs-o Maica Domnului și pe care suntem chemați și noi să o dobândim. »

Orice moment din zi este un moment potrivit pentru rugăciune. »

Dimineața, când te scoli, trebuie să-I mulțumești lui Dumnezeu, pentru că ți-a mai dat o zi. Ți-a mai dat o șansă. Ai mai trecut o noapte. »

În mintea noastră primează rugăciunea de cerere, dar iată cum Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă El, prin rugăciunea Sa, că şcoala rugăciunii este Biserica. Biserica ne învaţă ca, întâi de toate, să-I aducem lui Dumnezeu preamărire. »

Să fim, ca Sfântul Apostol Petru, capabili de a ne întoarce cu dragoste spre Hristos din tot sufletul nostru. »

Dacă spui că nu poți să faci rugăciune, cu cuvinte sau citind, poți să faci rugăciunea în gând și, dacă ai gândul la Dumnezeu, totdeauna El te ascultă. »

Dacă munca pe care o faci, pe aceasta o faci cu credință, cu dragoste și dăruire, munca aceea devine pentru tine o rugăciune, o jertfă pe care tu o faci pentru realizarea unui bine, nu doar cu scopul de a câștiga ceva. »

Starea mea la datorie, starea de veghe este o stare de rugăciune. »

Mijlocul de legătură între noi şi Dumnezeu este rugăciunea. Mai presus de toate trebuie să înţelegem că de rugăciunea noastră nu are nevoie Dumnezeu, ci noi avem nevoie de ea. »

Rugăciunea și postul întăresc credința noastră, devenind arme împotriva celor mai viclene duhuri necurate. »

Prezentăm mai jos 10 citate de la Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei, extrase din predici mai noi sau mai vechi

Rugăciunea te ajută să treci de la starea de om nefericit la starea de om fericit. Este calea pe care a parcurs-o Maica Domnului și pe care suntem chemați și noi să o dobândim. »

Viața creștinului ortodox se definește prin rugăciune și post. Când spun rugăciune, nu mă refer doar la rugăciunea de dimineață sau de seară, ci la gândul permanent la Dumnezeu. »

În momentul în care nu m-am rugat înseamnă că am o mare problemă, că n-am început încă să merg pe calea care duce către Dumnezeu. »

Nu este armă mai importantă decât rugăciunea. »

Să dăm prioritate rugăciunii inimii în raport cu rugăciunea buzelor. »

Rugăciune se numește nesăvârșirea faptei celei rele. »

Ascultând cuvântul Domnului, devenim precum Maica Domnului prin rugăciune. Căci Maica Domnului, pe care o cinstim astăzi, este în primul rând Maica Rugăciunii. »

Prin rugăciune, omul se deschide către Dumnezeu, iar El își face simțită prezența în viața omului. »

Sfântul Ioan și Sfânta Teodora au părăsit lumea pentru a o sluji, mai cu desăvârșire, prin viața lor de rugăciune. Ce este viața de rugăciune a unui om, bărbat sau femeie, retras în sihăstrie? Este o viață prin care durerea lumii, lacrima lumii, încercările lumii sunt luate, prin rugăciune, și duse în fața tronului Preasfintei Treimi. »

Vârsta noastră se măsoară în timpul câștigat sau în timpul pierdut. Și, dacă punem clipă lângă clipă, ne dăm seama că avem o vârstă de o săptămână, două, trei, poate un an, pentru că timpul adevărat este doar timpul în care, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, ne-am alipit de Dumnezeu. »

Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Cine a fost Mitropolitul martir Neofit Cretanul, canonizat de Sfantul Sinod

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât vineri, 28 octombrie 2022, canonizarea Ierarhului Martir Neofit Cretanul, Mitropolitul Țării Românești, cu titulatura: Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul, mitropolitul Țării Românești și înscrierea lui în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române și în cărțile de cult în ziua de 16 iunie.

Propunerea de canonizare a aparţinut Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. În şedinţa din septembrie, Patriarhul Daniel a afirmat despre ierarhul martir că „a fost unul din cei mai harnici și dinamici ierarhi ai Țării Românești și a avut multe asemănări cu Sfântul Antim Ivireanul”.

„S-a spus despre el că a fost un grec mai român decât românii. Și, pentru că i-a apărat împotriva domnitorului fanariot Matei Ghica și s-a opus birurilor exorbitante, a fost otrăvit chiar de medicul său grec și a murit ca martir”, a mai precizat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Viața Sfântului Ierarh Martir Neofit Cretanul (16 iunie)

Sfântul Neofit s-a născut în insula Creta pe la anul 1690. Crescut în dreapta credință, și-a îndreptat pașii din tinerețe spre viața monahală, în care a sporit duhovnicește. Totodată a învățat tainele teologiei și științele vremii, ajungând el însuși un călugăr învățat și virtuos, pentru care a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

A fost chemat în Țara Românească de către domnitorul Constantin Mavrocordat (în a treia domnie: 1735-1741), spre a fi dascălul copiilor săi. În ianuarie 1737 a fost hirotonit mitropolit titular (onorific) al Mirelor Lichiei, iar, după un an, „cu sfatul a toată cinstita boierime și a tot clerul bisericesc”, a fost ales mitropolit al Țării Românești.

Deși era de alt neam și de altă limbă decât păstoriții săi, mitropolitul Neofit a lucrat neobosit pentru propășirea duhovnicească și materială a poporului român, asemănându-se înaintașului său, Sfântul Antim Ivireanul (+1716).

Astfel, ierarhul Neofit a susținut introducerea deplină a limbii române în cult, prin reînființarea tipografiei Mitropoliei, de la București, în care a publicat 14 cărți de slujbă, în mai multe ediții, și alte cărți de învățătură, cele mai multe în limba poporului.

Dorind să sprijine pe creștinii ortodocși aflați sub jug otoman, Mitropolitul l-a ajutat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei în tipărirea, la București, a unei Psaltiri arabe, în anul 1747. Sfântul Neofit a înfiinţat şi înzestrat Biblioteca Mitropoliei, pentru care a construit un sediu adecvat și căreia i-a lăsat, prin testament, bogata sa colecție personală de tipărituri și manuscrise.

El a sprijinit renașterea isihastă, inițiată de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, pe care l-a chemat să-și prezinte învățătura înaintea patriarhilor Matei al Alexandriei, Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului, aflați atunci în București, ierarhi care au dat mărturie despre ortodoxia învățăturii propovăduite și trăite de Sfântul stareț Vasile.

Pentru respectarea disciplinei canonice în rândul clericilor și monahilor, în anul 1739, Sfântul Neofit a adresat, preoților, călugărilor și tuturor credincioșilor, o Scrisoare pastorală cu prilejul începerii Postului Mare, în care îi îndemna să se spovedească mai des și, cu binecuvântarea duhovnicului să primească Sfânta Împărtășanie, arătând că, din neglijarea acestor Sfinte Taine „vin atâtea bătăi și nevoi și moarte grabnică în toată vremea în pământul acesta; iar de ar fi ascultători poruncilor și învățăturilor dumnezeiești și de ar avea frica de Domnul pururea în inimile lor, ferindu-se de tot lucrul rău, stricător de suflet, atunci toate neputințele și certările ce ne vin de la Dumnezeu s-ar ridica de deasupra noastră și am fi în liniște pururea.”

În anii 1746 și 1747, plin de râvnă apostolică, Mitropolitul Neofit a întreprins două călătorii pastorale în județele eparhiei sale și o parte din eparhia Râmnicului, în timpul cărora a cercetat bisericile și mănăstirile, a îndrumat preoții și credincioșii, a săvârșit slujbe misionare, sfințiri, hirotonii și pomeniri ale ctitorilor.

Totodată, închinându-se moaștelor Sfintei Filofteia, la Curtea de Argeș, s-a străduit să adune tradițiile care circulau, legate de ea, și să-i alcătuiască Viața.

Mitropolitul a mai scris două scurte tratate, în limba greacă: Despre miruit și Despre împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce au fost ispitiți în vis. De asemenea, se păstrează o predică rostită în Catedrala mitropolitană, precum și frumoasele prefețe ale cărților tipărite de el.

Ierarhul Neofit a susținut învățământul, fiind numit, printr-un hrisov al domnitorului Grigorie Ghica, „ispravnic al dascălilor”, deoarece Biserica sprijinea financiar toate școlile care funcționau, în vremea sa, la București, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Târgoviște, Craiova, Câmpulung și Slatina.

Mitropolitul însuşi a înfiinţat o şcoală românească la Schitul Buliga din Piteşti (județul Argeș) și o școală cu învățătură românească, grecească și slavonă la Schitul Pătroaia (județul Dâmbovița), cu învăţământ gratuit pentru copiii țăranilor.

Sfântul Neofit a fost, totodată, ctitor și înnoitor de lăcașuri sfinte, contribuind la ridicarea bisericii Sfântul Elefterie – Vechi, din București, și la refacerea bisericii din Pătroaia (jud. Dâmbovița), în jurul căreia a construit un schit.

El s-a preocupat și de ortodocșii români din Transilvania, care erau lipsiți de prezența unui ierarh ortodox, hirotonind mai mulți preoți pentru credincioșii ardeleni, printre care se numără și Sfântul Mărturisitor Moise Măcinic, preotul din Sibiel (prăznuit în 21 octombrie).

Pentru activitatea sa, Patriarhia de Constantinopol i-a conferit titlul de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei, care, din anul 1776, va deveni un titlu permanent al mitropoliților Țării Românești.

În timpul arhipăstoriei sale, a înlăturat treptat, în datarea documentelor, numărarea anilor „de la facerea lumii” și a introdus definitiv numărarea anilor de la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, potrivit calculului făcut de scriitorul și monahul străromân, Sfântul Dionisie Exiguul.

Mitropolitul Neofit Cretanul a fost principalul susținător al desființării „rumâniei” sau „șerbiei”, prin care țăranii erau dependenți de boierii pe moșia cărora locuiau. Sfântul Neofit a fost cel dintâi care a eliberat pe toți țăranii de pe moșiile Mitropoliei.

Zelul său pastoral s-a arătat și prin susținerea cerințelor poporului, asuprit de domnitorul fanariot Matei Ghica (1752-1753). Potrivit cronicarilor, Mitropolitul s-a pus în fruntea poporului și a mers la trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de toate abaterile domnitorului.

Mâniat de purtarea Mitropolitului, Matei Ghica a poruncit în ascuns ca acesta să fie otrăvit, încât, la scurt timp, în data de 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul, ca un Ierarh Martir, după aproape 15 ani de păstorire, fiind înmormântat lângă Catedrala mitropolitană din București.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerație viața virtuoasă și activitatea neobosită a marelui Ierarh, precum și sfârșitul său martiric, a hotărât trecerea lui în rândul Sfinților și prăznuirea sa în 16 iunie, ziua trecerii sale la cele veșnice.

Troparul, glasul 1:

Pe păstorul cel vrednic și înțelept al Țării Românești, pe Sfântul Ierarh Neofit, vlăstarul Cretei și luminătorul credincioșilor, să-l cinstim astăzi cu bucurie, că, punându-și viața pentru păstoriții săi, a dobândit slava cea veșnică de la Hristos, Căruia se roagă pentru noi.

Condacul, glasul al 3-lea, podobie: Fecioara astăzi…

Cu învățăturile și cu sfințenia vieții, pe popor l-ai luminat, Sfinte Ierarhe Neofit, robilor le-ai dăruit slobozire, pe stăpâni i-ai sfătuit spre dreptate, iar acum, fiind în ceruri, te rogi fierbinte lui Dumnezeu pentru noi.

RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul Intrarii in biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Troparul

Astăzi înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului!

Condacul 1

Pe cea mai aleasă din toate neamurile, pe Sfânta Pruncă ce se aduce astăzi de Sfinţii săi Părinţi în biserica Domnului şi se aşază în Sfânta Sfintelor, spre sălăşluirea Împăratului tuturor, cu cântări de laudă şi cu mulţime de făclii să o întâmpinăm. Iar tu care ai milostivire nemărginită, slobozeşte-ne din toate nevoile pe noi, care îţi cântăm: Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Icosul 1

Îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credinţa, iar credincioşii o fericesc pururea şi cu bucurie cântă laudele acestea:
Bucură-te, Sfântă Pruncă, ce astăzi eşti adusă în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfinţii tăi Părinţi astăzi împlinesc făgăduinţa;
Bucură-te, că ai fost binecuvântată de marele arhiereu Zaharia;
Bucură-te, că el te-a aşezat în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, că Sfântul Zaharia, apărând cinstea ta, de evrei a fost omorât;
Bucură-te, jertfă bineprimită de Dumnezeu;
Bucură-te, că în Sfânta Sfintelor se pregăteşte azi sălăşluirea ta;
Bucură-te, că tu începi mântuirea noastră;
Bucură-te, că de fecioare de vârsta ta ai fost petrecută;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 2-lea

Veniţi, cetele creştineşti, să ne adunăm la Sfânta Pruncă, cea care lăsând toate bucuriile din lume, se duce ca o jertfă în biserica Domnului de către Sfinţii săi Părinţi, pentru mântuirea noastră, şi ca o mulţumire să o cinstim cu cântări prăznuind duhovniceşte, iar lui Dumnezeu să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

În vârstă de trei ani fiind Sfântă Pruncă, iar mai târziu Născătoare de Dumnezeu, I s-a adus Domnului, împlinind făgăduinţa Părinţilor săi, şi marele arhiereu Zaharia o primeşte şi o aşază în Sfânta Sfintelor, pentru a noastră mântuire; pentru aceasta să-i cântăm:
Bucură-te, că de fecioare cu făclii ai fost adusă;
Bucură-te, vasul cel sfinţit;
Bucură-te, biserica Împăratului tuturor;
Bucură-te, fecioară de Dumnezeu aleasă;
Bucură-te, că David mai înainte a proorocit despre intrarea ta în Sfânta Sfintelor;
Bucură-te, pâine cuvântătoare;
Bucură-te, cămara Cuvântului lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ai fost hrănită de îngeri;
Bucură-te, că ai fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maică a Sa;
Bucură-te, cortul lui Dumnezeu;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 3-lea

David Prorocul te-a lăudat de demult, Fiică a lui Dumnezeu numindu-te; iar tu născând Prunc pe Hristos Domnul nostru, L-ai hrănit cu lapte, ca o Maică Sfântă a Lui. Pentru această mare taină eşti adusă în biserica Domnului şi aşezată în Sfânta Sfintelor, unde neîncetat ai cântat: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Ana cea neprihănită s-a bucurat că împlinind făgăduinţa sa, aduce pe ceea ce s-a născut din făgăduinţa lui Dumnezeu, ca dar de mare preţ, şi Ioachim prăznuieşte luminat, iar noi te fericim, Sfântă Pruncă, cu această jertfă de cântare:
Bucură-te, singura binecuvântată între femei;
Bucură-te, propovăduirea proorocilor;
Bucură-te, slava Apostolilor;
Bucură-te, lauda mucenicilor;
Bucură-te, înnoirea lumii;
Bucură-te, împăcarea lui Dumnezeu;
Bucură-te, scaunul Stăpânului;
Bucură-te, sălăşluirea luminată a Mântuitorului;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 4-lea

Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind pe cămara cea însufleţită a lui Dumnezeu, pe cea curată şi fără de prihană şi mai luminată decât toată făptura, petrecând copilăria sa în Sfânta Sfintelor, şi cu îngerii împreună cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Saltă astăzi toate oştirile îngereşti şi mulţimea creştinilor înaintea feţei tale, Preacurată Pruncă, purtătorii de făclii aleargă împreună cântând şi grăind acestea:
Bucură-te, uşă dinspre răsărituri;
Bucură-te, Sfântă Pruncă, primită în biserică cu mare cinste;
Bucură-te, uşa Domnului;
Bucură-te, vistierie preacurată a înţelepciunii;
Bucură-te, izvorul darului;
Bucură-te, mieluşea curată;
Bucură-te, porumbiţă neîntinată;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 5-lea

Mieluşeaua lui Dumnezeu, curată, porumbiţă neîntinată, cortul lui Dumnezeu cel neîncăpător, sfinţenia slavei, prăznuind petrecerea ta, Sfântă Pruncă, întru cele ce nimenea nu intră, astăzi ne veselim cu fecioarele, care cu făclii aprinse te-au petrecut în Sfânta Sfintelor unde cu bucurie cântai: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Pe cea de trei ani cu trupul şi de mulţi ani proorocită, pe cea mai desfătată decât cerurile şi mai înaltă decât puterile cele de sus, cu cântări să o lăudăm pe Dumnezeiasca Pruncă:
Bucură-te, solitoarea mântuirii noastre;
Bucură-te, cea înconjurată de îngeri;
Bucură-te, cea cinstită de oamenii credincioşi;
Bucură-te, liman cu bună linişte;
Bucură-te, zid nesurpat;
Bucură-te, Maica luminii;
Bucură-te, mai înainte rânduită a fi Maica lui Dumnezeu;
Bucură-te, Pruncă cu trupul;
Bucură-te, desăvârşită cu sufletul;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 6-lea

Pe tine te-au propovăduit proorocii mai înainte, numindu-te sicriu sfinţit, cădelniţă de aur, sfeşnic, masă, scară şi turn, mieluşea curată, cămară neîntinată; iar noi, ca pe un cort de Dumnezeu încăpător, care ne-a mântuit pe noi, cântând strigăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Pe uşa cea neumblată, casă lui Dumnezeu primind-o, astăzi a încetat umbra legii, căci s-a arătat darul şi adevărul, muntele cel umbrit pe care mai înainte l-a văzut Avacum şi a vestit pe cea care a intrat înăuntrul celor neumblate ale Bisericii, pentru care îi cântăm:
Bucură-te, cea plină de lumină;
Bucură-te, mângâierea noastră în necaz;
Bucură-te, doctorul tuturor bolilor;
Bucură-te, sfărâmarea morţii;
Bucură-te, râu de viaţă nedeşertat;
Bucură-te, carte pecetluită cu Duhul;
Bucură-te, cămara cea însufleţită a lui Hristos Domnul;
Bucură-te, locul bucuriei;
Bucură-te, că ai stricat blestemul Evei;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 7-lea

Tot pământul vede astăzi lucruri străine şi preamărite, cum Pruncă fiind, aşezată în Sfânta Sfintelor, primeşte hrană de la îngeri, purtând chipul rânduielii, împreună cântă totdeauna: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Preaslăvită sfinţenie, sfinţită dăruire, astăzi Preasfânta Pruncă, punându-se în Biserica lui Hristos, Împăratul a toate, se păzeşte a fi lăcaş luminat Celui ce a ales-o, pentru frumuseţea sufletului ei curat; iar noi cântăm acestea:
Bucură-te, mântuirea noastră;
Bucură-te, bucuria robilor tăi;
Bucură-te, chemarea noastră;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe Împăratul tuturor;
Bucură-te, cămara curăţiei;
Bucură-te, crin cu dulce miros;
Bucură-te, mirul cel de mult preţ;
Bucură-te, tămâie cu bună mireasmă;
Bucură-te, că întorci întristările noastre în bucurie;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 8-lea

Astăzi ai strălucit în casa Domnului ca un sfeşnic luminos, Sfântă Pruncă, şi ne luminezi cu cinstitele tale daruri ale milelor şi minunilor tale, că ele sunt mai presus de minte, străină este naşterea ta, străin este chipul naşterii tale, străine şi preaslăvite sunt toate ale tale, pentru care cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cel ce poartă toate cu cuvântul a auzit rugăciunea drepţilor şi stârpiciunea a dezlegat-o, ca un îndurat, şi le-a dăruit pricina bucuriei locuinţa harului, întru care sunt puse vistieriile tainelor, pentru care şi noi cu mulţumire îi cântăm:
Bucură-te, holdă nearată;
Bucură-te, spic dumnezeiesc;
Bucură-te, izvor nedeşertat al apei celei vii;
Bucură-te, mieluşeaua care ai născut pe Mieluşelul lui Dumnezeu;
Bucură-te, curăţitoarea cea caldă;
Bucură-te, luceafărul dimineţii;
Bucură-te, că ai purtat pe Soarele Hristos;
Bucură-te, lăcaşul luminii;
Bucură-te, că ai stricat întunericul;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 9-lea

Pe tine, steaua cea împărătească, primindu-te biserica lui Dumnezeu, unde te-ai împărtăşit dulceţei celei nesfârşite şi la cele mai bune ai trecut, văzând în Fiul împlinirea celor mai înainte zise; pentru acesta noi, cântând acest mare praznic, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Astăzi ne-a strălucit primăvara veselă, luminând sufletele noastre, gândul şi mintea, cu darul prăznuirii Intrării în biserică a Sfintei Prunce, pentru un trai sfânt, pregătindu-se a fi sălaş Împăratului Celui Ceresc, pentru aceasta primeşte de la noi aceste laude:
Bucură-te, uşă prin care a trecut Cuvântul;
Bucură-te, că ai sfărâmat uşile iadului;
Bucură-te, că ai alungat pe diavolii cei întunecaţi;
Bucură-te, cea cu totul lăudată;
Bucură-te, curăţirea lumii;
Bucură-te, scară care înalţi pe cei de pe pământ la cer;
Bucură-te, pod care treci de la moarte la viaţă;
Bucură-te, că fără de osteneală ai purtat în pântecele tău pe Cel ce poartă toate;
Bucură-te, că ai născut pe Dătătorul legii;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 10-lea

Daruri aduc azi cerul şi pământul Preasfintei Prunce, cetele îngereşti, mulţimea creştinilor şi toată suflarea, căci legea a trecut ca umbra şi razele darului au strălucit, intrând în biserică Sfânta Pruncă, pentru a slăvi pe Dumnezeu cu viaţă sfântă şi cu cântare îngerească: Aliluia!

Icosul al 10-lea

În biserică aducând Ana pe ceea ce avea să fie casa Domnului, strigând, grăia: „Prunca cea dată mie de la Dumnezeu o aduc în biserica Ziditorului, primeşte-o, Sfinte Zaharia, şi o aşază unde o va primi Dumnezeu şi să fie spre sălăşluirea Mântuitorului”. Iar noi minunându-ne de acestea cântăm aşa:
Bucură-te, păzitoarea robilor tăi;
Bucură-te, sfinţita scăpare a păcătoşilor;
Bucură-te, minunarea oamenilor;
Bucură-te, bucuria îngerilor;
Bucură-te, grabnic ajutătoare a celor ce se roagă ţie;
Bucură-te, adâncul cel nemăsurat;
Bucură-te, chemarea proorocilor;
Bucură-te, podoaba Apostolilor;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 11-lea

„Roaba Domnului am fost eu”, a spus Sfânta Ana Sfântului Zaharia, „chemându-L pe Dumnezeu cu credinţă în post şi în rugăciune, ca să iau rodul durerii mele şi după naştere să-l aduc Celui ce mi l-a dat. Pentru aceasta mă veselesc astăzi, împlinind făgăduinţa mea, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!”.

Icosul al 11-lea

Veseliţi-vă astăzi luminat, Sfinţilor Părinţi ai Preacuratei Prunce, pe care o aduceţi jertfă sfântă, căci a fost dată vouă din făgăduinţă, pentru curăţia vieţii voastre pe pământ, cea plină de fapte bune, din care S-a născut Mântuitorul nostru, care şi-a ales-o cort însufleţit, căruia îi cântăm:
Bucură-te, întărirea mucenicilor;
Bucură-te, scăpare şi liniştea robilor tăi;
Bucură-te, că prin tine moştenim viaţa cea veşnică;
Bucură-te, că ne îmbraci cu haina nestricăciunii;
Bucură-te, că prin tine am văzut lumina;
Bucură-te, că ne ridici de la întuneric la lumină;
Bucură-te, că ne ajuţi a nu iubi desfătările pământeşti;
Bucură-te, cea pururea binecuvântată de robii tăi;
Bucură-te, stea neapusă;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 12-lea

Prin harul dat ţie de la Dumnezeu, Sfântă Pruncă, te-ai făcut uşă de mântuire, munte înţelegător, scară însufleţită, pe care proorocii te-au vestit de demult. Apostolii te-au propovăduit, mucenicii te-au mărturisit, cuvioşii te-au slăvit, îngerii şi pământenii slavoslovesc înaintea lui Dumnezeu pentru tine, cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

În biserică te-au adus pe tine, dumnezeiască Fiică, bătrânii tăi părinţi, cei ce te-au născut, ca pe o jertfă curată şi străin lucru, te sălăşluieşti întru cele neumblate, ca mai înainte să găteşti lăcaş lui Dumnezeu-Cuvântul, Căruia închinându-ne, strigăm ţie:
Bucură-te, că ai născut pe Cel Milostiv;
Bucură-te, că ne-ai adus pe Soarele cel Mare;
Bucură-te, că ai deschis raiul cel închis;
Bucură-te, lauda cuvioşilor;
Bucură-te, cununa mucenicilor;
Bucură-te, podoaba drepţilor;
Bucură-te, mântuirea credincioşilor;
Bucură-te, vasul mirului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, folositoarea lumii;
Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!

Condacul al 13-lea

O, cea mai cinstită şi mai sfântă decât toţi sfinţii, dumnezeiască Pruncă, Fecioară şi Maica Dumnezeului celui de sus, în ziua Intrării tale în Sfânta Sfintelor, pe care o prăznuim astăzi cinstindu-te, primeşte acest dar al nostru şi ne izbăveşte pe noi din toate nevoile, necazurile şi primejdiile şi ne învredniceşte Împărăţiei celei cereşti, ca întotdeauna cu mulţumire să cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerii lui Dumnezeu..., Condacul 1: Pe cea mai aleasă...,

Icosul 1

Condacul 1

BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Siguranta copiilor pe retelele sociale

Internetul poate fi un spațiu periculos pentru toate persoanele care îl accesează, dar copiii și adolescenții sunt în mod deosebit vulnerabili. Protejarea acestora din urmă pe internet ține de conștientizarea pericolelor și de modul cum ştim să ne ferim de ele. Deși există o serie de aplicații și măsuri de importanţă cibernetică care pot ajuta la protejarea împotriva unor amenințări, măsura esenţială de siguranță este comunicarea deschisă cu copiii.

Indiferent de vârsta la care încep să cunoască rețelele sociale, copiii vor dori să își creeze cont și să exploreze conținutul existent pe acestea. Majoritatea rețelelor sociale acceptă crearea conturilor de către persoane care au împlinit vârsta de 13 ani. Cu toate acestea, se estimează că jumătate din copiii cu vârste între 10 și 12 ani și o treime din copiii cu vârste între 7 şi 9 ani utilizează rețelele sociale. În cazul în care copilul dumneavoastră utilizează sau a primit o invitație de a accesa rețelele sociale, este important să îi explicaţi ce sunt aceste rețele, ce pericole există, să stabiliți care sunt regulile pentru utilizare și să îi explicați faptul că aceste rețele nu prezintă întotdeauna imaginea exactă a vieții celor care publică conținut și că unele informații pot fi intenționat eronate sau chiar neadevărate.

Rețelele sociale sunt rețele de persoane (prieteni, cunoștințe, colegi etc.) conectate prin relații interpersonale, care își creează și mențin aceste relații prin intermediul unui serviciu online sau al unui site. Putem încadra la categoria rețelelor sociale site-urile web sau aplicațiile care permit utilizatorilor să creeze și să publice conținut, să comenteze, să aprecieze și să distribuie conținutul publicat de alți utilizatori ai comunității virtuale.

Pericolele existente pe rețelele sociale

Trăim într-o lume în care realitatea pe care o știm se transformă cu rapiditate, mai ales în mediul online. Pericolele sunt la un click distanță și este bine să recunoaștem câteva dintre cele mai des întâlnite, lista fiind neexhaustivă și în continuă creștere.

Hărțuirea cibernetică (Cyberbulling) este efectuată prin intermediul unor dispozitive digitale, cum ar fi computerele, tabletele și telefoanele mobile. Hărțuirea cibernetică se realizează prin trimiterea, postarea sau distribuirea de conținut cu impact negativ, dăunător, fals sau răutăcios. Informațiile personale dezvăluite pot provoca umilire sau jenă. Din păcate, hărțuirea cibernetică a ajuns să fie des întâlnită, mai ales în rândul adolescenților.

Prădătorii cibernetici (Cyber Predators) reprezintă persoane rău intenționate care pândesc și ademenesc copiii pe rețelele sociale și pe platformele de jocuri online. Prin acțiunile întreprinse, prădătorii cibernetici urmăresc în mod frecvent copiii pe rețelele sociale și în lipsa supravegherii adulților îi ademenesc spre întâlniri periculoase. Amenințarea prădătorilor cibernetici reprezintă un pericol chiar mortal la care pot fi expuși copiii în online. Adesea, aceste persoane rău intenționate practică hărțuirea și abuzul sexual.

Publicarea informațiilor private reprezintă postarea pe rețelele sociale a unor informații private care nu ar trebui să fie dezvăluite public. Aceste informații pot include datele personale ale copiilor sau membrilor familiei, imagini cu momente personale sau chiar călătoriile viitoare ale familiei. O mare parte din informațiile postate online reprezintă informaţii ce pot fi accesate de către publicul larg.

Escrocheriile online sunt oferte atrăgătoare cu lucruri pe care copiii le doresc, cum ar fi acces gratuit la diverse site-uri sau jocuri. Copiii sunt ținte ușoare pentru acest tip de escrocherii, pentru că încă nu au învățat să fie precauți. Escrocii pot promite premii pentru a primi de la copii informațiile personale sau private pe care doresc să le obțină.

Conținutul inadecvat reprezintă informații care nu sunt adecvate pentru vârsta copilului. Acest tip de conținut poate fi regăsit de către copil, fie căutându-l intenționat, fie din greșeală. În cadrul rețelelor sociale, dar și pe internet, copiii pot găsi imagini, videoclipuri și informații al căror conținut este sexual sau inadecvat vârstei lor.

Sfaturi pentru a vă proteja copiii de amenințările cibernetice

Pentru a proteja copiii de pericolele existente pe internet și în cadrul rețelelor sociale trebuie stabilite reguli de bază. Este necesar să le explicați și să îi învățați despre aceste pericole și să încercați să monitorizați și să reduceți accesul la rețelele sociale, încurajând viața socială adecvată vârstei copilului dumneavoastră.

■ Așezați computerul copilului în casă astfel încât ecranul să poată fi văzut de toată lumea. În acest mod puteți urmări ce accesează, dacă încearcă să acceseze linkuri suspecte sau dacă vizualizează conținut inadecvat.

■ Stabiliți parole pentru accesarea site-urilor. Aceste parole nu trebuie să fie cunoscute de copil și, de fiecare dată când vor încerca să acceseze site-urile, va trebui să vă solicite permisiunea. Acest aspect vă permite să monitorizați ce accesează copilul.

■ Blocați site-urile web și aplicațiile pe care le considerați periculoase pentru copil. Permiteți accesul copilului doar la aplicații şi site-uri care conțin jocuri și informații inofensive.

■ Instalați aplicații de monitorizare și sisteme de control parental. Există aplicații atât pentru computere, cât și pentru dispozitive mobile, prin care puteți verifica și monitoriza ce accesează copilul și cât timp petrece pe internet și pe rețelele sociale.

În cazul în care copilul dumneavoastră utilizează rețelele sociale, încercați să stabiliți reguli de bază cum ar fi: să nu publice informații personale precum locul unde se află, adresa de e-mail și numărul de telefon, data nașterii; să fie atent la pozele, videoclipurile şi mesajele postate, deoarece acestea pot fi partajate într-un mod larg și aproape imposibil de șters; să discute cu dumneavoastră despre orice aspect supărător care apare prin utilizarea rețelelor sociale; să îl însoțiți la întâlniri stabilite de copil cu prietenii pe care i-a cunoscut prin intermediul rețelelor sociale.

Evoluția tehnologică rapidă, internetul, rețelele sociale pot deschide oportunități la care generațiile trecute nici nu au visat, însă, în același timp, îi pot expune pe copii la pericole. Comunicați deschis cu copilul dumneavoastră și implicați-vă în viața digitală a acestuia, astfel încât să fie în siguranță.

Pagină realizată de Ziarul Lumina în parteneriat cu ANIS

Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Despre suveranitatea naționala si puterea de stat (2). Este necesara o lege a suveranitatii nationale? - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

Argument

Acest studiu este o continuare a articolului „Despre stat, suveranitate și Biserica Ortodoxă (1). Legea suveranității naționale” publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, la data de 22 octombrie 2021.

Pentru a înțelege conceptul de suveranitate în toate formele sale și mai ales caracterul ei național este necesar să menționăm câteva aspecte de natură filosofică, sociologică și juridică despre societate, stat și puteri publice, realități care constituie bazele suveranității și puterii de stat.

Societatea

Omul este esențialmente o ființă socială, este produs al societății și producător de societate. În cadrul social, omul intră într‑o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Unele din aceste relații sociale devin raporturi juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin norme juridice.

Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă și evoluează și al cărui conținut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură.

Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferența dintre societate ca formă superioară de organizare existențială umană, iar pe de altă parte, simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (familia, grupurile sociale mai mult sau mai puțin organizate), societatea se caracterizează printr‑o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică. Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăți care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar și posibilitatea evoluției sale.

Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică și legitimează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăți în raport de care se și manifestă. Norma juridică reglementează relații sociale care, în acest fel, devin relații juridice. Participanții la raporturile juridice sunt subiecți de drept, iar conținutul acestor raporturi sunt drepturile și obligațiile consacrate sau recunoscute de legi. Prin urmare, deși fiecare dintre sisteme, juridic și social, are o relativă autonomie funcțională și evolutivă unul față de celălalt, reținem aspectul esențial conferit de corespondența biunivocă dintre drept și societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, și condiționează, de cele mai multe ori, determină specificul și conținutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului. Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică și funcțională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în același timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcționa și evolua.

Realitatea dreptului, înțeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă și o contradicție unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine și structură a sa, ci, mai mult, îi determină conținutul.

În acest context poate fi înțeleasă semnificația unei constituții ca așezământ politic și juridic al unei societăți, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric și, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ și persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversității raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ și stat, guvernanți și guvernați.

Statul

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate. În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu‑i o organizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individualizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări.

Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într‑o societate democratică nu poate fi decât interesul public. În orice societate democratică, statul este puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal.

Referitor la relația dintre stat și putere și rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură și ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepțiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituționalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într‑o societate democratică.

Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a indivizilor și situată deasupra lor. Astfel, se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.

Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într‑o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

Statul și dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist și capitalist. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă și un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului.

Dreptul

Norma juridică reprezintă condiția absolută pentru existența unui raport juridic. Deci un raport social devine unul juridic, deoarece una sau mai multe norme juridice îi atribuie o asemenea semnificație. Totodată, norma juridică este condiția imanentă a dreptului și elementul său primar. Această relație dintre norma juridică și drept implică în prealabil o dublă delimitare:

delimitarea dintre regula de drept și alte reguli sociale;
delimitarea dintre regula de drept și comportamentul de fapt.

Multitudinea relațiilor interumane demonstrează tocmai evoluția și gradul de dezvoltare a societății în care acestea se manifestă. Diversitatea relațiilor sociale impune totuși respectarea unor reguli de comportare de către persoane, adoptarea unei anumite conduite, respectarea anumitor norme.

Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită, generală, obligatorie și impersonală, instituită sau sancționată de stat, care este adusă la îndeplinire fie de bunăvoie, fie la nevoie se apelează la forța coercitivă sau de constrângere a statului.

Normele juridice sunt diverse prin conținutul și forma lor, ele fiind elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului. Normele juridice sunt „părți” în raport cu sistemul de drept considerat ca „întreg”, dar în același timp constituie și „subsisteme” în raport cu propria structură.[1]

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, norme care, deși reprezintă o diversitate prin conținutul și forma lor, se constituie ca elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului.

Normele juridice se grupează în instituții juridice și ramuri de drept.

Instituțiile juridice reprezintă totalitatea normelor juridice care, fiind grupate pe criteriul unui obiect de activitate, îi asigură unitatea și permanența, de exemplu, instituția juridică a proprietății, instituția juridică a căsătoriei etc.

Ramurile de drept reprezintă o grupare mai largă de norme juridice și de instituții juridice legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare și, în subsidiar, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relațiilor sociale respective.

Instituțiile juridice, precum și ramurile de drept au fiecare trăsături specifice, determinate în primul rând de specificul relațiilor sociale ce fac obiectul reglementării prin normele juridice ce le alcătuiesc, dar și prin natura și forța juridică a actelor normative prin care se exprimă normele juridice.

În consecință, sistemul dreptului reflectă atât unitatea normelor, instituțiilor și ramurilor sale, cât și diversitatea acestora. În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept. Această structură ierarhică este determinată de specificul normelor juridice în cadrul sistemului privit ca întreg, precum și în cadrul fiecărei ramuri a acestuia. Astfel, dreptul constituțional ca ramură a subsistemului de drept este o ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri de drept este chiar legea fundamentală, respectiv Constituția. În raport cu forța juridică a diferitelor norme ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului, și în interiorul acestora se realizează o ordine ierarhică.

În doctrină se face distincție între dreptul obiectiv și drepturile subiective. În ceea ce privește dreptul obiectiv, s‑au emis diverse definiții asupra acestui concept. Astfel, dreptul obiectiv ar reprezenta totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, a căror aplicare poate fi asigurată la nevoie și prin forța de constrângere a statului.[2] Concluzia este aceea că nu există un drept pentru a dobândi altele, ci există numai o capacitate de a dobândi acele drepturi conferite de lege. Reliefând scopul dreptului, s‑a susținut că acesta este un ansamblu al regulilor, asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într‑un climat specific manifestării coexistenței libertăților, apărării drepturilor esențiale ale omului și justiției sociale.[3]

Drepturile subiective desemnează prerogativele care, derivând din normele juridice și fondându‑se pe ele, aparțin persoanelor, subiectelor de drept determinate. Persoana este deci de la începutul și până la sfârșitul existenței ei biologice subiect de drept, deci titular de drepturi și obligații. Această calitate este exprimată în conceptul de capacitate juridică, concept ce semnifică aptitudinea, posibilitatea, prerogativa, facultatea unei persoane de a avea drepturi și obligații, precum și de a‑și exercita drepturile și de a‑și asuma obligațiile prin acte juridice proprii. Prin urmare, capacitatea juridică este strâns legată de noțiunea de subiect de drept, cu alte cuvinte, de titular al drepturilor și obligațiilor subiective. Aceste prerogative sunt atribute ale subiecților de drept care derivă din normele juridice.

În literatura de specialitate s‑au emis mai multe definiții ale dreptului subiectiv. Astfel, într‑o primă definiție, dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea juridică de a avea o anumită conduită, posibilitate garantată de lege prin putința de a pretinde persoanelor obligate o anumită comportare, corespunzătoare, asigurată la nevoie prin mijlocirea aparatului de constrângere al statului; facultate a subiectului raportului juridic de a acționa într‑un anumit fel, de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul aparatului de stat; putere sau prerogativă recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice, în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu facă ceva, folosind la nevoie aparatul de constrângere al statului.[4]

Într‑o altă definiție, dreptul subiectiv reprezintă prerogativa conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială.[5]

Într‑o altă definiție, drepturile subiective sunt puteri garantate de lege voinței subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfășoare o conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare, care, la nevoie, poate fi impusă acestuia cu sprijinul forței de constrângere a statului.[6]

Într‑o altă opinie, drepturile subiective sunt considerate facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într‑un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.[7]

Dreptul obiectiv cunoaște însă o tradițională clasificare în drept public și drept privat.

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivitățile publice și raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de interesul general și de aceea în raporturile juridice de drept public prevalează voința statului, a colectivităților publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept, și anume: dreptul internațional public, dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc.

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice, și raporturilor dintre ele. În dreptul privat cuprindem: dreptul civil, dreptul comercial etc.

Atât dreptul public, cât și dreptul privat sunt părți ale aceluiași sistem de drept, au trăsături particulare, dar și multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar și contractuale, dacă se admite ideea contractului de drept public, respectiv a contractului social pe care l-am analizat în studiile precedente.[8]

Suveranitatea

Din punctul de vedere terminologic, dar cu implicații și conținut diferit din punct de vedere conceptual, în doctrină se utilizează noțiunile de suveranitate populară, suveranitate națională și suveranitate de stat.

Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabili linia politică a statului și alcătuirea organelor lui și de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparține în mod real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat.

Suveranitatea națională se fundamentează pe ideea sociologică de națiune considerată ca persoană juridică ce dispune de o voință proprie, distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar la timpul prezent, voință care se exprimă prin reprezentanții națiunii desemnați prin proceduri electorale.

Suveranitatea de stat este una din trăsăturile generale ale puterii și a statului și implicit unul din elementele constitutive ale statului. În această accepțiune, suveranitatea este dreptul statului de a decide liber în tot ceea ce înseamnă politică internă și politică externă.

Suveranitatea ca trăsătură și element constitutiv al statului are ca trăsături:

1. Supremația, în sensul că puterea organizată statal este superioară oricărei alte forme de autoritate internă și voința guvernanților se realizează ca voință obligatorie pentru întreaga societate;

2. Independența față de orice putere statală sau autoritate exterioară statului.

Definirea conținutului suveranității prin supremație și independență nu înseamnă divizarea suveranității în părți distincte, fapt ce ar fi contrar față de caracterul unic și indivizibil al suveranității și implicit al puterii de stat.

Independența ca trăsătură a suveranității de stat nu are consecința acceptării unei comportări arbitrare a statului în planul relațiilor internaționale sau ignorarea principiilor dreptului internațional public. De aceea, independența trebuie înțeleasă și interpretată în strânsă corelație cu principiile egalității, coexistenței și cooperării statelor.

Conceptul de suveranitate cuprinde în conținutul său caracterele și atributele statului. Noțiunea de caractere ale statului desemnează o trăsătură definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie și care îl deosebește de un alt stat.

Caracterele statului au o dublă semnificație:

1. Valorică-istorică. Caracterele se formează pe parcursul evoluției sale și sunt exprimate de trăsăturile generale ale societății în care statul ființează, respectiv particularitățile etnice, de tradiții culturale și spirituale, dimensiunile comunității de limbă și spiritualitate ale societății, gradul de omogenitate socială sau, după caz, diversitatea etnică lingvistică și culturală, și nu în ultimul rând tradițiile istorice privind organizarea statală, aspirațiile spre independență, suveranitate și unitate.

2. Semnificația politico-juridică. Caracterele statului sunt exprimate în norme constituționale cu valoare de principiu. Reglementările constituționale privind caracterele statului au valoare normativă, chiar dacă se referă și consacră valori esențiale ale societății organizate statal, deoarece au forță juridică, impun reguli de conduită ce caracterizează puterea statală și chiar organizarea societății în stat.

Nu există similitudine între noțiunile de caractere ale statului și aceea de elemente ale statului.

Elementele constitutive ale statului sunt identice pentru toate statele, ele reprezentând factori fără de care puterea de stat nu poate să existe. Populația, teritoriul și puterea politică reprezintă elementele constitutive ale statului, identice pentru orice stat, definitorii pentru acesta.

Caracterele statului sunt formele de exprimare și de realizare a valorilor sociale și statale fundamentale care determină conținutul elementelor constitutive ale statului, le conferă acestora substanță, le individualizează, au un caracter concret, și în consecință pot diferi de la un stat la altul. Caracterele statului nu sunt determinate de voința politică a guvernanților. Consfințind anumite caractere ale statului, Constituția este o operă creativă, ea nu doar constată anumite valori perene ale unei anumite colectivități organizate statal.

În literatura de specialitate se face distincție între caracterele și atributele statului. Conceptul de caracter al statului se referă în special la configurarea trăsăturilor intrinseci ale acestuia, pe când atributele statului depind de regimul politic existent la un moment dat în statul respectiv. Acestea exprimă și sunt determinate de voința legiuitorului constituant. Exemple de atribute ale statului: stat democratic, stat de drept, stat pluralist, stat social etc.

Caracterele statului, fiind determinate de valorile fundamentale, esențiale ale societății și organizării sale, au un grad de stabilitate accentuat, sunt permanente, spre deosebire de unele dintre atribute, care evoluează sub aspectul conținutului și al exprimării normative de voința legiuitorului constituant, care la rândul ei exprimă caracteristicile de bază ale regimului politic existent la un moment dat într-un stat. Datorită gradului de stabilitate accentuat, a permanenței pe parcursul evoluției unui stat și unei societăți, caracterele statului, spre deosebire de atribute, se regăsesc formulate în mai multe constituții ale aceluiași stat, în măsura în care sunt compatibile cu ordinea politică și juridică recunoscută.

Caracterele statului sunt esențiale pentru a stabili voința statală și a particulariza poziția statului ca subiect de drept constituțional și ca subiect de drept internațional politic în raporturile sale cu alte state pentru participarea acestuia la viața politică și economică internațională. Caracterele și atributele statului român sunt consfințite în art. 1 alin. (1) din Constituția României din 1991, multe dintre acestea fiind exprimate normativ și în unele din constituțiile anterioare, deoarece reprezintă valori esențiale, permanente ale organizării statale a poporului român. În Constituția României statul român este caracterizat ca fiind un stat național, unitar indivizibil, suveran și independent.

Prin noțiunea de atribute ale statului se înțelege dimensiunile lui definitorii astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale, ca expresie a voinței politice și determinate de regimul politic și în același timp valori de principiu ale ordinii constituționale. Statul de drept, pluralismul, democrația, societatea civilă, sunt incontestabil valori universale ale gândirii și practicii politice contemporane și se regăsesc exprimate normativ și în Constituția României, dar și în documentele internaționale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constituțional și definesc puterea, dar și raporturile complexe dintre stat și cetățeni și celelalte subiecte de drept constituțional. Atributele statului român reglementate normativ în dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituția României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

În acest context, din punct de vedere constituțional, suveranitatea împreună cu independența pot fi considerate caractere și totodată atribute ale statului și puterii statale. Suveranitatea exprimă supremația puterii de stat pe plan intern și neatârnarea acestuia față de altă putere pe plan extern. Supremația și independența sunt componente ale conceptului de suveranitate și sunt inseparabile.

În interiorul statului puterea se exercită de autoritățile publice expres învestite de Constituție și care pot fi grupate în cele trei categorii clasice:

autoritatea legislativă – Parlamentul; autoritățile executive – Președintele, Guvernul, instituțiile administrative centrale și locale;
Avocatul Poporului;
parchetele și instanțele judecătorești prin care se înfăptuiește autoritatea și respectiv puterea judecătorească.

Există și autorități statale care nu se încadrează formal în una dintre cele trei categorii de autorități, având o dublă natură, juridică și politică, așa cum este Curtea Constituțională. Aceste autorități acționează în limitele prevăzute de Constituția României și legile speciale. În consecință, supremația puterii de stat nu se exercită în mod absolut și în afara controlului înfăptuit de organisme specializate sau chiar de opinia publică.

În interiorul statului, supremația puterii se raportează la celelalte puteri sociale, respectiv ale partidelor, sindicatelor, organizațiilor neguvernamentale etc.

România, ca stat suveran, este un subiect de drept internațional, și în această calitate îi incumbă drepturi și obligații prevăzute în tratatele internaționale. Potrivit Constituției României, tratatele internaționale fac parte din dreptul intern, dacă sunt ratificate de Parlament, și sunt totodată izvoare formale ale dreptului constituțional.

Art. 2 alin. (1) din Constituția României stipulează că suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.

Principiul puterii suverane a poporului nu se suprapune peste caracterul suveran al statului român. Acest caracter se întemeiază pe principiul puterii suverane a poporului. Trebuie menționat și faptul că suveranitatea națională aparține poporului și nu națiunii.

Din punct de vedere constituțional, poporul poate fi privit într-o dublă accepțiune:

1. totalitatea cetățenilor indiferent care ar fi naționalitatea pe care o declară;

2. poporul este reprezentat de totalitatea cetățenilor cu drept de vot.

Art. 2 alin. (1) din Constituția României face trimitere la prima accepțiune. Constituantul român a asociat termenul de „suveranitate națională” cu cel de „popor” și a avut în vedere puterea a cărui deținător suveran este poporul, și pe care acesta nu o poate exercita direct, ci doar prin delegațiune, respectiv referendum sau reprezentare.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Constituție, niciun grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Din simbioza acestor texte constituționale și caracteristici, rezultă următoarele trăsături ale caracterului statului român suveran și independent:

a) deși suveranitatea este națională, titularul acesteia nu este națiunea, ci poporul. În consecință în exercitarea mandatului lor, parlamentarii nu se află în serviciul națiunii, ci al poporului;

b) suveranitatea este inalienabilă, deoarece ceea ce se transmite organelor reprezentative este doar exercițiul acesteia. Suveranitatea este totodată și indivizibilă deoarece nu poate fi fragmentată și distribuită nici unui grup și nici unei persoane. Suveranitatea nu poate fi apropriată pentru a fi exercitată în nume propriu;

c) poporul își exercită suveranitatea nu numai prin Parlament, ci prin toate organele sale reprezentative. Mandatul parlamentarilor este reprezentativ și în consecință nu pot fi revocați de către cei care i-au ales;

d) exercitarea suveranității prin organele reprezentative nu este incompatibilă cu practicile democrației directe. Sensul modern al democrației directe este evident deosebit de cel tradițional. Procedura referendumului nu înseamnă participarea nemijlocită a întregului popor la exercitarea puterii statale, ci numai a unui segment al său, respectiv al corpului electoral. De aceea, reprezentarea și referendumul realizează o democrație semidirectă sau semireprezentativă, esența acesteia fiind procedeul delegațiunii.

Puterea de stat. Caractere și organizare

Suveranitatea este o trăsătură a puterii de stat. De altfel în doctrină suveranitatea este identificată cu puterea statală fiind definită ca ’’putere organizată a poporului’’

În practica și teoria sistemelor constituționale categoria cea mai des întâlnită este aceea de PUTERE, care apare în exprimări nuanțate precum putere politică, puterea de stat, puteri politice, autoritatea statală etc. Indiferent de abordarea conceptuală, puterea ca realitate statală este esențială în organizarea societății umane. De aceea, obținerea puterii este scopul fundamental al revoluțiilor și mișcărilor sociale.

Există o legătură strânsă între categoriile constituționale de putere – popor – națiune. Pentru a evidenția această legătură, puterea este exprimată și prin termenul de suveranitate. Astfel, constituțiile moderne proclamă în exprimări normative diferite că puterea aparține poporului, sau proclamă că suveranitatea emană sau aparține națiunii.

Relația popor – stat

Această relație este prima condiție în explicarea constituțională a mecanismului juridico-statal. Cele doua noțiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului și statului. Astfel, poporul și statul sunt subiecte de drept constituțional deosebite.

Poporul formează societatea, care este și trebuie să fie organizată. Organizarea societății umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul și-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor. Din perspectiva acestor constante juridice, noțiunea de stat cunoaște două accepțiunii:

1. Accepțiunea politico-sociologică: prin stat se înțelege suma a trei elemente distincte: teritoriul, poporul și suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale.

2. Într-o a doua accepțiune, prin stat se înțelege forma organizată a puterii poporului, mai concret, mecanismul sau aparatul de stat. În acest sens, poporul deține puterea politică. Pentru a o putea exercita, poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe, denumite și autorități statale sau politice. Din perspectiva dreptului constituțional, statul este sistemul acestor autorități publice.

Relația stat – putere de stat – puteri politice

Se pune probleme de a ști dacă statul în accepțiunea sa strict juridic este altceva decât puterea de stat. Cele două noțiuni sunt identice din punct de vedere juridic. În acest sens, statul este organizarea statală a puterii, sau altfel spus, este instituționalizarea acestei puterii.

Noțiunile de putere politică – putere de stat sunt într-o strânsă legătură, fără însă a se confunda. Astfel, termenul politic desemnează caracterul social al puterii, pe când noțiunea de putere de stat desemnează puterea poporului instituționalizată și prin aceasta aparent separată, mai ales ca exercitare către titularul și deținătorul ei. Totodată, termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formațiuni, asociații, partide care își exprimă ideile, concepțiile și opiniile cu privire la guvernare, deci cu privire la exercitarea puterii statale de pe pozițiile unor interese de grup. În esență, puterea politică desemnează puterea poporului, care are un conținut mai larg decât organizarea statală a puterii. Puterea de stat este numai partea instituționalizată a puterii politice.

Relația dintre cele două noțiuni este de la întreg la parte, în sensul că trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice. În consecință, puterea statală este forma de organizare a puterii politice a poporului. Dacă această organizare se realizează prin mai multe categorii de organe de stat, cu funcții și trăsături clar definite și caracterizează prin autonomie organizatorică și funcțională, precum și prin echilibru reciproc și colaborare se realizează separația și echilibrul puterilor în stat.

Funcția fundamentală a puterii statale este de a exprima și realiza ca voință general obligatorie – voința de stat – voința poporului. Acest postulat explică organizarea statală a puterii poporului, funcțiile puterii, raporturile dintre autoritățile statale, precum și raporturile dintre autoritățile statale și popor.

Noțiunea de putere

Pentru a înțelege esența, mecanismul și finalitatea puterii în stat, este necesar a se aborda teoretic conceptul de putere ca atare în cadrul societății.

Noțiunea de putere, așa cum este studiată de dreptul constituțional, desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o au asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității, sau impus acestora de către cei care exercită puterea.

1. Puterea nu este o simplă relație a omului cu lumea exterioară, sau o relație social abstractă, ci exprimă autoritatea lui în raport cu alții.

2. Autoritatea exprimă atât ideea de forță, puterea de a comanda și a dispune, cât și cadrul instituțional prin care această idee se materializează.

3. În esența sa, puterea în general, dar și forma ei juridică puterea de stat de stat este un fenomen relațional. Privită ca și concept, în sens general de autoritate în conținutul unei relații de subordonare a unei subiect față de altul, preexistă formelor ei de manifestare. În starea socială sau juridică a omului este considerată o energie care păstrează esența sa naturală, ontologică. Atât în starea naturală, cât și în starea socială sau juridică a omului, puterea poate fi percepută și cunoscută numai prin manifestările ei fenomenale concrete într-un cadru relațional, care se stabilește între: a) subiectul puterii, respectiv cel care exercită puterea și b) obiectul puterii, acela care este obligat să suporte puterea și să-și coordoneze propria voință după voința subiectului care exercită puterea. Acest cadru relațional este determinat de scopul puterii, care poate fi liber asumat de către subiectul pasiv, sau resimțit ca o presiune exterioară de către acesta.

În consecință, metodele de realizare a puterii pot fi două:

a) convingerea – este situația când scopurile autorității sunt deliberat asumate de către cei asupra cărora se exercită puterea, iar comportamentul acestora este determinat de propria lor voință care a acceptat conștient și deliberat dezideratele puteri, și în al doilea rând:

b) constrângerea – în situația în care subiectul supus puterii refuză să-și modeleze comportamentul, în raport cu propria sa voința, la scopurile puterii stabilite de subiectul care o exercită. Mijloacele de constrângere sunt diverse și constituie un factor de esență față de care nicio putere nu este de conceput. Nu este obligatoriu ca subiectul care exercită putere să recurgă la aceste mijloace, dar ele trebuie să existe în orice moment, altfel noțiunea de putere, devine un nonsens.

În funcție de aceste elemente, raportul exprimat între subiectul puterii, respectiv acela care o exercită și obiectul puterii, respectiv acela care o suportă, explică starea socială de la un moment dat, în ipoteza în care considerăm acest raport la nivelul întregii societăți. Aspectul relațional amintit poate avea trei dimensiuni:

a) complementarism, este ipoteza ideală în care voința deținătorului puterii și voința celor care suportă puterea coincid, sau sunt foarte apropiate în conținutul lor, existând și posibilitatea unei veritabile conlucrări între centrele de putere socială pentru realizarea acelorași obiective;

b) neutralism, se caracterizează printr-o oarecare indiferență din partea subiectului pasiv față de conținutul, scopurile și mijloacele de exercitare a puterii. Stabilitatea socială se realizează prin acceptarea în esență a dezideratelor puterii, fără însă a exista o participare activă, o implicare complementară a subiectului care suportă.

c) tensionant, când raporturile dintre subiectul și obiectul puterii sunt ireconciliabile, iar puterea trebuie să recurgă pe scară largă la voința socială. Niciuna dintre aceste trei stări nu se realizează în stare absolută și pură, dar la un moment istoric dat, din punct de vedere politologic, dar și constituțional, poate fi identificată o tendință sau alta;

Puterea este un fenomen esențialmente social, în sensul că ea nu poate fi concepută în afara societății, iar în lipsa puterii, societatea este un organism inert, fără rațiunea de a fi. De aceea, puterea este o condiție a ordinii sociale, a cărei realizare este posibilă doar într-o asemenea ordine socială care să aibă la bază organizarea și exercitarea puterilor, atât politice cât și statale.

Puterea politică

În cele spuse mai sus am arătat corelația dintre puterea politică și puterea statală, iar în cele ce urmează vom reprezenta câteva dintre caracteristicile puterii politice.

Puterea este specifica oricăror colectivități umane chiar și acelora prestatale fără a fi însă și politică. Puterea politică apare doar atunci când comunitatea umană devine societate. Colectivitatea umană devine societate atunci când cei care o alcătuiesc au conștiința apartenenței lor la acea colectivitate și presupune diferențierea individului de grup. Individul devine conștient de poziția sa în cadrul societății, de interesele sale, dar și de faptul că aceste interese trebuie să se realizeze numai într-un cadru social. În acest moment puterea socială se manifestă ca putere politică. În consecință, transformarea simplei autorități sociale în putere politică depinde atât de factori de conștiință, cât și de factori materiali, regăsiți în condițiile determinate ale evoluției societății.

Puterea politică generează la nivelul societății „fenomenul politic”, care, la rândul sau, poate fi atașat oricărui fapt social, în măsura în care prin acesta se exprimă existența unui grup uman, relațiile de autoritate și de conformitate stabilite în vederea unui scop comun. În acest fel, faptul social devine fapt politic, element de conținut și generator al fenomenului politic, și care se caracterizează prin apreciere lor ca atare din partea grupului social, în raport cu interesul asumat și manifestat prin actul de autoritate.

Faptele politice oficializate sunt săvârșite într-un cadru instituțional și prin acesta puterea politică devine putere de stat.

Puterea de stat

Incontestabil, puterea politică, ca fapt social orientat în funcție de interesele de grup, conștientizată la nivelul fiecărui individ devine oficială, se instituționalizează odată cu apariția statului. În consecință, putem vorbi de două momente în evoluția istorică a conceptului de putere, momente care reprezintă în același timp și forme ale puterii.

Forme prestatale (înainte de apariția statului), caracterizate prin faptul că necesitatea supunerii față de autoritate este resimțită ca un comportament inevitabil al vieții în comun, bazată pe tradiții și obiceiuri. Autoritatea deținătorului puterii se identifică cu persoana acestuia, fiind o autoritate personală sau charismatică. Pe măsura evoluției sociale are loc și fenomenul de socializare a puterii, adică abstractizarea ei prin detașarea de persoana care o exercită. Puterea devine un fapt social, politic, constant impersonal, care se regăsește în funcțiile concrete ce urmează a fi realizate în cadrul societății. În cadrul acestui proces istoric, puterea se detașează de suportul ei nemijlocit social, devenind un element constant al existenței sociale, perceput uneori, de subiecții care o suportă, ca un fenomen în sine, exterior existenței lor sociale, dar și individuale, și chiar în opoziție cu propriile lor interese. În consecință, puterea politică, care se instituționalizează și se depersonalizează, devine putere de stat, dar, în același timp, în cadrul societății pot exista mai multe centre de putere, inclusiv ale puterii politice, care să corespundă unor interese sau valori de grup, altele decât cele ale puterii politice instituționalizate, sau, după caz, complementare cu acestea.

Formele etatice sunt caracterizate prin exercitarea puterii în cadrul statului, și practic statul se identifică cu puterea. Puterea politică devine putere de stat, caracterizată, în esență, prin existența unui cadru instituțional care să legitimeze puterea și să-i asigure eficiența. Ansamblul articulat al instituțiilor și regulilor constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea instituționalizată este puterea de stat.

În literatura de specialitate s-au elaborat numeroase teorii privind esența și necesitatea statului, funcțiile statului, formele organizatorice statale, legitimitatea acestuia. Indiferent care este abordarea doctrinară a acestei noțiuni și realități în același timp, există un punct de vedere comun, respectiv acela că statul nu poate fi înțeles decât ca putere de stat, caracteristicile statului sunt și caracteristicile puterii, iar organizarea statală, respectiv instituțiile statului trebuie să răspundă cât mai eficient scopului fundamental al acestora, respectiv acela de a exprima puterea.

O definiție cuprinzătoare a noțiunii de stat o propune marele filozof și jurist Kelsen, el considera că statul poate fi caracterizat ca ordine juridică de constrângere, ca putere de comandă și ca voința distinctă de cea a indivizilor. Statul este formula de existență a unei societăți, popor sau națiune.

Această definiție permite sublinierea unei caracteristici de esență a statului, indiferent care ar fi forma acestuia respectiv ca:

- ordine juridică, în sensul că statul nu poate fi în afara dreptului, iar ca mod de existență reprezintă o formulă instituțională, organizată pe baze juridice și totodată impune propria sa ordine de drept societății;

- ca putere de comandă, în sensul că principala funcție a statului este aceea de a exprima autoritatea sub forma puterii de stat și de a exercita prin aceasta conducerea societății la nivel macro și micro-social;

- ordine juridică de constrângere, în sensul că esența existenței puterii statale o constituie existența mijloacelor de constrângere, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna aplicate;

- puterea de stat este distinctă de voința indivizilor, este o caracteristica importantă a statului, deoarece organizarea instituțională a acestuia, pe baze juridice proprii, presupune existența propriei voințe a organelor de stat, exprimată atât politic cât și juridic și care să fie diferită, nu neapărat opusă, față de aceea a subiectelor pasive care se supun puterii statale.

Problema legitimități puterii și implicit a statului este fundamentală pentru a înțelege natura raporturilor dintre guvernanți și guvernați. În încercarea de a legitima puterea, adică de a explica sursa și fundamentul acesteia, au fost elaborate extrem de multe și variate teorii. Prezentăm pe cele mai importante dintre acestea:

1. Originea divină a puterii, are ca promotori pe Fericitul Augustin și Sfântul Pavel și a fost susținută pentru a suplini imposibilitatea înțelegerii raționale a puterii și implicit pentru a o sacraliza. Deținătorul puterii statele este reprezentantul lui Dumnezeu, sau chiar Dumnezeu însuși. În variantele politologice contemporane această teorie își propune de a media (trecerea de la un pesimism providențial, la un optimism teologic) prin orientarea eternului stat spre binele evanghelic. Se regăsește, de asemenea, în variantele elitismului statal, care vorbesc despre stat ca un dat natural, etern și indispensabil, impunând o ordine naturală.

2. Teoria patriarhală susține că statul a luat naștere din familie, iar la baza autorității statale a stat autoritatea șefului de familie sau al clanului.

3. Teoria patrimonială afirmă că statul a luat naștere în legătură cu apariția și dezvoltarea dreptului de proprietate asupra pământului. Această teorie stă la baza conceptului geopoliticii contemporane, potrivit căreia caracteristicile statului și ale puterii statale depind de configurația teritoriului asupra căruia se exercită, dar și de trăsăturile etnice și culturale ale populației.

4. Teoria contractualistă are ca promotori pe J.J. Rousseau, J. Locke și
Th. Hobbes și considera că puterea a luat naștere printr-un pact de supunere, un contract social, prin care supușii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertăți. Această teorie este reluată de variantele solidarismului social.

5. Concepția hegeliană se detașează de teoria contractualistă și vede în stat realizarea ideii morale, o imagine și o realitate rațiunii, având ca misiune concilierea particularului și universalului și depășirea contradicțiilor dintre individ și societate. Această teorie stă la baza unor concepții solidariste conform cărora statul este materializarea rațiunii, iar umanitatea este mai caracteristică în stat decât în fiecare individ.

6. Teoria violenței consideră statul ca rezultat al unui impuls a cărui origine o constituie lupta pentru supremație socială între diferitele grupuri de indivizi. Această teorie se regăsește în elitism, geopolitică, neofascism, în cultul forței și al eroilor.

7. Teoria juridică a statului are mai multe variante, printre care teoria normativistă a lui Kelsen și teoria statului-națiune. Aceasta din urmă, elaborată de Carré de Malberg, și regăsită în operele constituționaliștilor Gierke, Jellinek și Laband afirma că statul este personificarea juridică a națiunii.

Rămâne de știut ce este o națiune. Tradiția germană reține ca esențiali pentru definirea unei națiuni sunt factorii materiali și spirituali, precum: cultura, limba, rasa, pe când tradiția franceză reține mai ales factorii subiectivi, precum dorința de a trăi împreună, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei colectivități. Realitatea demonstrează că statul poate preceda națiunea sau că există state plurinaționale și națiuni unice separate în mai multe state.

8. Teoria sociologică, elaborată de către constituționalistul francez Leon Duguit, ajunge la concluzia că statul este un fapt istoric prin care un grup de oameni, mai mult sau mai puțin numeros, impune voința sa altor membrii ai societății. Ceea ce apare pe primul plan într-un stat este puterea sa materială și forța sa irezistibilă de constrângere, la care Max Weber adaugă ideea de legitimitate.

9. Teoria sistemismului și funcționalismului este elaborată de David Easton și Gabriel Aldmond, și introduce în politică noțiunea de funcție. Astfel, sistemul politic și statal este conceput ca un ansamblu de interacțiuni cu mediul ambiant. Capacitatea sistemului statal trebuie să permită să regularizeze comportamentul social și să distribuie sau să redistribuie resursele extrase din mediu.

Indiferent de conținutul acestor valoroase teorii asupra statului și puterii de stat, putem sintetic să caracterizăm statul, așa cum o face și profesorul Muraru, ca fiind formula juridică de existență a unei societăți.

Constantele puterii de stat

Puterea de stat este forma publică sub care funcționează puterea politică, este o metodă de conducere, caracterizată și prin posibilitatea de a fi aplicată constrângerea. Puterea de stat este forma oficială a puterii politice. Determinările esențiale ale puterii de stat sunt:

- ca putere politică oficială, puterea de stat își are legitimitatea într-un sistem de norme, cu preponderență juridice, având ca obiect guvernarea;

- autoritatea statului, puterea, se exprimă printr-un sistem de prerogative, atribute și sarcini ale instituțiilor prin care se realizează guvernarea. Puterea de stat se caracterizează prin permanență și continuitate;

- puterea de stat se înfățișează ca o putere a întregii societăți, chiar dacă prin formele ei concrete de realizare exprimă interesele unui anumit grup social;

- relațiile sociale de putere sunt relații de conducere, integrate într-un ansamblu de reguli comportamentale;

- ca mijloc de comandă, puterea de stat creează și aplică normele juridice, și în acest fel relațiile sociale devin relații juridice. Această constantă a puterii statale reprezintă și principalul element de particularizare a autorității statale față de puterea politică. Astfel, prin autoritatea statului, normele juridice subordonează, cel puțin din punct de vedere al pragmatismului social, toate celelalte norme sociale pe care le polarizează în jurul anumitor valori specifice societății care au și o dimensiune politică. Totodată, constrângerea, ca mijloc de realizare a puterii în general, se particularizează și devine constrângere juridică;

- puterea de stat și societatea se află într-o relație de influență reciprocă. Societatea acționează asupra societății prin intermediul factorilor ideologici, economici și politici, îi determină în acest fel conținutul și chiar orientarea teleologică. Puterea de stat, la rândul ei, determină ordinea socială precum și dinamică de ansamblu a societății. Între putere și societate sunt relații de inter-condiționare și de reglaj informațional reciproc;

- puterea de stat nu acoperă multitudinea și diversiunea instituțiilor raporturilor de putere existente în societate. Astfel, pot fi remarcați și alți centri de autoritate care nu se realizează în mod direct prin intermediul instituțiilor statale, dar pe care le pot influența. Este vorba de corpul electoral, sindicate, organizații religioase etc. În raport cu aceste centre de autoritate, puterea de stat este supremă și în același timp reprezintă o condiție esențială a echilibrului și eficienței la nivel social. Este în același timp premisă pentru un regim democratic, care să permită manifestarea liberă, în cadru ordinii de drept, a celorlalte autorități sociale;

- puterea de stat are ca atribut intrinsec unicitate, fiind în același timp indivizibilă și inalienabilă. Titularul unic al puterii de stat este poporul. Unicitatea puterii se realizează prin diferite categorii de organe ale statului, care au funcții specifice și relativ autonome;

- puterea de stat are un caracter organizat. Organizarea puterii constă în aparatul de stat, organele și instituțiile publice înzestrate cu atribuții și componente specifice, precum și personalul acestora, care exercită autoritatea statului, transformă decizia statală în decizie politică și o impun prin mijloace juridice.

Constrângerea reprezintă metoda esențială a puterii de stat, chiar dacă în raporturile de autoritate diverse, poate să aibă o pondere secundară față de cealaltă metodă de realizare a puterii de stat și anume convingerea. Metoda constrângerii nu înseamnă în mod necesar posibilitatea aplicării unor sancțiuni, ci subordonarea voințelor individuale sau de grup voinței politice, exprimate statal prin puterea de stat. Așa cum am arătat mai sus, constrângerea caracterizează puterea ca atare și de aceea, în forme specifice, este întâlnită și în alte forme de autoritate, cum ar fi autoritatea morală sau religioasă.

Ceea ce distinge constrângerea, ca atribut al puterii de stat, de toate celelalte forme de constrângere instituite în cadrul organismului social este faptul exercitării ei printr-un sistem de norme, normele juridice, instituite sau sancționate de către puterea politică, exprimată ca putere de stat. Constrângerea statală nu este altceva decât constrângerea juridică, care poate fi, după caz, penală, civilă, administrativă sau chiar constituțională.

Deși constrângerea este un element de esență al puterii de stat, aceasta în manifestarea sa nu se limitează numai la metoda constrângerii și, totodată, normele juridice nu înseamnă numai constrângerea în teoria modernă a statului și a puterii de stat, normele juridice reprezintă cel mai important instrument de realizare a conducerii și organizării sociale, ceea ce reprezintă finalitatea superioară a exercitării puterii statale.

Este foarte important pentru realizarea unei democrații autentice și a unui echilibru social stabil în dinamica economică și socială ca ordinea constituțională să consacre un raport just între constrângere, ca metodă de realizare a puterii și conducere statală, în așa fel încât responsabilitatea socială și individuală să aibă un rol preponderent, hotărâtor, față de răspunderea juridică individuală.

Suveranitatea puterii este identică cu noțiunea de suveranitate a statului, și reprezintă acea trăsătura a puterii de stat ce se exprimă prin caracteristica acestei puteri de a se organiza și de a se exercita, de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, voință superioară în același timp oricăror autorități din cadrul societății organizate statal. Suveranitatea puterii presupune respectul suveranității altor state, ca o condiție a propriei sale suveranități.

În raport cu aceste constante putem defini puterea de stat ca reprezentând forma oficială constituită a puterii, respectiv forma publică sub care funcționează și se organizează această putere. Elementele definitorii ale puterii de stat sunt:

1. Puterea de stat reprezintă un ansamblu unitar al instituțiilor și relațiilor de putere reglementate juridic;

2. Puterea de stat își are legitimitatea într-un sistem de norme juridice având ca obiect guvernarea;

3. Autoritatea statală se exprimă într-un sistem de prerogative și atribute ale instituțiilor guvernării;

4. Putere de stat are un caracter organizat și se exercită prin instituțiile și organismele statului;

5. Relațiile sociale de putere formează obiectul dreptului constituțional, care le stabilește și le reglementează prin norme juridice cu forță juridică superioară, respectiv cele cuprinse în Constituție. Acest conținut al obiectului dreptului constituțional constituie și un argument pentru a fundamenta științific supremația Constituției.

Separația puterilor în stat

Forma de organizare statală a puterii poporului se realizează prin mai multe categorii, grupe de organe de stat cu funcții și trăsături specifice clar definite și caracterizate prin autonomie organizatorică și funcțională, precum și prin echilibru reciproc și colaborare. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice și realizează conceptul „separației” și în același timp „al echilibrului puterilor”. Sistemele de guvernământ totalitare, spre deosebire de cele democratice se caracterizează prin centralism și concentrare a puterii. De aceea, din perspectiva juridică, dreptul constituțional a stabilit teza fundamentală potrivit căreia există în stat o singură putere – puterea de stat – și un titular unic – poporul.

Una dintre cele mai importante și disputate, în același timp, teorii în dreptul constituțional este cea a separațiilor în stat. A fost considerată dogmă a democrațiilor liberale sau garanția esențială a securității individului în raport cu puterea. Indiferent care este modul de abordare a acestei teorii, separația puterilor, la fel ca și echilibrul puterilor, reprezintă principii esențiale cu valoare normativă a constituționalismului modern, iar în lipsa acestora nu se poate vorbi de democrația socială sau de stat de drept și nici de garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Schema clasică a acestei teorii are în vedere faptul că statul are de îndeplinit trei funcții fundamentale:

- edictarea regulilor generale de conducere și organizare socială – funcția legislativă;

- aplicarea sau executarea acestor reguli cu un conținut juridic – funcția executivă;

- rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor – funcția jurisdicțională;

Exercitării fiecărei funcții îi corespunde o putere, respectiv puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare putere este încredințată unor organe statale distincte, puterea legislativă aparține adunării reprezentative a națiunii, puterea executivă aparține șefului statului, guvernului și organelor administrative publice, iar puterea judecătorească aparține organelor judecătorești. Echilibrul acestor puteri se realizează prin distribuirea judicioasă a atribuțiilor și înzestrarea fiecărei puteri cu mijloace de control eficiente asupra celorlalte pentru a împiedica abuzurile, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane. Întemeietorii acestei teorii sunt J. Locke și Montesquieu, care au afirmat în lucrările lor existența a trei funcții distincte ale statului, care sunt exercitate de autoritățile statale absolut distincte și independente. Aceasta este, în esență, forma clasică a teoriei, cunoscută și sub denumirea de separația rigidă a puterilor statului.

Din perspectivă filozofică, teoria separațiilor puterilor își are originea în scrierile lui Aristotel, care în opera sa „Politica” distingea cele trei puteri ale statului. Montesquieu are meritul de a fundamenta teoria separației puterilor în stat, pe ideea de libertate și ideea de egalitate, ca principii esențiale ale statului modern și democratic. După revoluția franceză din secolul al XVIII-lea, teoria separației puterilor este proclamată în documentele constituționale, în sensul că puterea este o fracțiune de suveranitate delegată de națiune unor autorități, pentru ca acestea să-și poată îndeplini funcțiile lor. Aceasta înseamnă instaurarea unui sistem de guvernământ rigid, în care fiecare organ exercita în exclusivitate puterea ce s-a încredințat. Cu toate acestea, primele documente europene cu valoare constituțională legau teoria separațiilor puterilor în stat de însăși ideea de Constituție. În epoca actuală, această teorie este considerată ca o regulă de artă politică, de oportunitate și de buna organizare a puterilor.

În consecință, principiul separației puterilor în stat reprezintă și în prezent o realitate constituțională a statului de drept, dar conținutul acestuia este altul față de sensul tradițional, așa cum a fost formulat și prevăzut în primele lucrări doctrinare și Constituției. În epoca contemporană nici unul dintre organele statului nu exercită exclusiv o singură funcție, așa cum afirmă teoria clasică. Totodată, nu se mai poate vorbi de un echilibru perfect între cele trei categorii de organe ale statului. În sistemele constituționale contemporane se remarcă o creștere substanțială a rolului executivului, în raport cu puterea legislativă. De aceea, principiul separațiilor puterilor în stat trebuie reconsiderat în raport cu următoarele premise:

1. Puterea este unică, indivizibilă și aparține unui singur titular – poporul. De aceea se poate vorbi nu de împărțire a puterilor, ci eventual de împărțirea sau distribuirea funcțiilor de autoritatea pe care le implică exercitarea puterii;

2. Ideea separației puterilor, în formularea sa clasică, contravine principiului suveranității puterii de stat, deoarece se acceptă existența a trei puteri distincte și implicit, trei tipuri de suveranitate;

3. În teoria și practica de drept constituțional contemporană legată de pluralismul politic, aspectele discutate nu vizează atât de mult separația puterilor în stat, ci mai ales raporturile dintre majoritate și minoritate, dintre forțele de guvernământ și opoziție, precum și între guvernanți și guvernant.

4. Funcțiile tradiționale ale statului: legislativă, executivă și judecătorească, se completează cu noi funcții, acceptate de doctrină – funcția de deliberare și funcția de control asupra activității executive, exercitate de către parlament;

5. Delimitarea dintre puterile statului este convențională. Astfel, Parlamentul poate aplica legea, iar atunci când adoptă un asemenea act normativ, aplică întotdeauna dispozițiile Constituției. De asemenea, executivul poate desfășura o activitate normativă, fie din producerea delegării legislative, sau atunci când adoptă ordonanțe de urgență în baza propriei sale competențe;

6. Funcția legislativă nu se poate afla în echilibru perfect cu funcția executivă. Executarea legii este întotdeauna subordonată legiferării;

7. Formularea clasică a separației puterilor în stat nu este în măsură să rezolve, în totalitate, problemele garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor în fața autorităților statale. Dezechilibrul de esență între organizarea și exercitarea puterii statale, iar pe de altă parte necesitatea garantării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale de către stat, impune elaborarea unei arte a drepturilor și libertăților fundamentale, pe care cetățenii să o poată impune guvernanților;

8. În schema tradițională a separației puterilor în stat nu se regăsește autoritatea de justiție constituțională, cu totul independentă de celelalte autorități statale.

Concluzionând, se poate spune că scopul statului este unic, activitatea sa îndreptată spre acest scop este unică, iar puterea sa este una, indiferent de varietatea posibilă a funcțiilor pe care le exercită. Totodată, constituirea unei puteri statale suverane, prin juxtapunerea a trei puteri distincte, teoretic egale, independente și suverane și având fiecare obiectul ei propriu de activitate, apare contrar tuturor exigențelor realiste despre stat. În dreptul constituțional modern este unanim acceptată teza potrivit căreia nu este posibilă separarea mecanică o organelor statului, chiar și în sistemele constituționale care admit separarea rigidă a autorităților statale. Organizarea puterii statale în funcție de principiul separațiilor puterilor în stat apreciem că implică câteva premise:

1. Este necesar a se face distincție între puterea constituantă, care aparține poporului și este unică, și puterile constituite, care provin din puterea constituantă și reprezintă organizarea statală a puterii și stabilirea funcțiilor și atribuțiilor organelor statului;

2. Funcțiile puterii interacționează, aspect evidențiat de realizarea unor zone mixte de activitate și competență ale organelor statului cum ar fi: inițiativa legislativă, ordonanțele guvernului, contenciosul administrativ, activitatea jurisdicțională a altor organe, activitatea administrativă a organelor judecătorești.

3. Afirmarea pe scară largă în practica constituțională a principiului echilibrului și colaborării dintre legislativ și executiv.

4. Apariția unor autorități statale noi care nu se integrează în schema clasică, cum ar fi: instituția avocatului poporului sau justiția constituțională.

5. În loc de separația puterilor, în doctrina constituțională modernă se discută justificat, despre atribute ale suveranilor considerate ca distincte și delegate unor titulari diverși și independenți. În consecință, organele statului nu exercită puteri, ci funcții distincte, existând și posibilitatea ca mai multe organe ale statului să colaboreze la realizarea aceleiași funcții. Acest aspect implică, într-o formulare modernă – separarea supraputerilor în stat ca principiu al organizării puterilor statului.

În concluzie, separarea puterilor în doctrina contemporană a preluat ritmurile principiului tradițional și a transmis un mod de organizare și de exercitare a puterii printr-o separare a funcțiilor ce revine autorităților publice, prin colaborare și controlul lor mutual în îndeplinirea acestor funcții, prin instituirea unui paralelism instituțional.

Este necesară o lege a suveranității naționale?

Un grup de inițiativă, condus de Avocat Chitic Mircea Victor Daniel, a elaborat un proiect legislativ intitulat, „Legea suveranității - Legea pentru protejarea interesului superior și suveran al poporului și al cetățeanului român”. Proiectul de lege a format obiectul procedurii inițiativei populare de adoptare și a parcurs cu succes toate etapele procedurale dificile de adoptare și în cele din urmă Parlamentul a fost sesizat legal cu acest proiect legislativ care a fost inclus pe ordinea de zi a Camerei deputaților și Senatului, a fost dezbătut în cele două camere și supus votului. Din nefericire, la data de 10. Mai 2022 proiectul de lege a fost respins de către Camera Deputaților cu o majoritate de 229 de voturi, față de numai 30 de voturi pentru adoptare. La 29 iunie 2022, legea a fost respinsă și de către Senat, aceasta fiind și camera decizională a Parlamentului pentru acest tip de lege, prin urmare respingerea este definitivă.

În această procedură legislativă există o contradicție esențială, în opinia noastră între voința electoratului, a poporului ca deținător al suveranității naționale. ( art. 2 din Constituție), iar pe de altă parte Parlament care exercită o putere constituită, puterea legislativă, dar nu deține această putere, nefiind titularul puterii și suveranității naționale. Împotrivirea Parlamentului la voința manifestată constituțional de popor ca deținător al puterii și suveranității naționale, în opinia noastră, afectează grav valorile unei societăți democratice și ale statului de drept.

Credem că sunt suficiente argumente, având în vedere și practica altor state europene, ca la o viitoare modificare a Constituției să se instituie și procedura adoptării unei legi organice prin referendum, cel puțin în situațiile în care proiectul de lege a urmat calea unei proceduri a inițiativei legislative populare. Evident, în acest caz Parlamentul nu ar mai avea competența de a se pronunța sau a decide, așa cum se întâmplă acum.

Conform reglementărilor constituționale actuale, procedura referendumului, adică a exprimării directe a voinței poporului, ca titular al suveranității, numai în cazul adoptării sau modificării Constituției, în situația propunerii de demitere din funcție a Președintelui Statului, sau pentru a se pronunța asupra unui proiect, program de politică internă sau internațională, în acest din urmă caz, votul având numai un caracter consultativ pentru autorități, nu unul decizional.

În cazul adoptării aceste modificări a Legii Fundamentale, pe care o susținem, se întărește rolul poporului ca deținător a suveranității naționale prin exercitarea directă a atribuțiilor de putere și suveranitate și eliminarea contradicțiilor nedemocratice între voința populară și Parlament.

Cu toate aceste proiectul de lege privind Suveranitatea națională se pierde ci are importante consecințe juridice și politice.

În opinia noastră cel mai important aspect este că proiectul a evidențiat clar și fără nicio îndoială voința poporului, deținător al suveranității naționale pentru transformări radicale în sistemul legislativ român cu scopul ca suveranitate și independența națională să nu rămână simple concepte teoretice ci realități ale democrației și statului de drept, respectându-se în acest fel tradițiile democratice ale poporului, valorile spirituale și nu în ultimul rând valorile dreptei credințe ortodoxe.

Ne raliem întru totul expunerii de motive a autorilor proiectului de lege. Acest proiect a pus în valoare un aspect legislativ dar și teoretic deosebit de important: suveranitatea națională. Suveranitatea națională și a puterii de stat nu pot fi reduse numai la înțelesul pe care îl conferă doctrina constituțională, ci implică toate domeniile vieții economice, sociale, culturale ale statului. Numai în acest fel supremația și independența statului și a națiunii, trăsături definitorii ale suveranității devin realități, ci nu rămân numai simple concepte.

Un astfel de demers legislativ și merită a fi reluat, în condițiile globalizării și așa numitului proces de integrare europeană care au limitate și afectat grav, suveranitatea și independența politică și legislativă a Statului Român, identitatea națională și chiar demnitatea omului, valorile ortodoxe ale poporului român, dar și exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Este necesar să se precizeze în mod clar raportul dintre Supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, în sensul că ordinea juridică internă constituțională este superioară ordinii juridice a Uniunii Europene și întotdeauna normele Constituției și deciziile Curții Constituționale se vor aplica cu prioritate.

Garantarea suveranității naționale implică și garanții constituționale și legislative pentru limitarea și chiar eliminarea excesului de putere din partea autorităților statului, aspect pe care noi l-am analizat în alte studii, a manifestării discreționare a atribuțiilor de putere orientate spre interese internaționale sau personale contrare voinței poporului a suveranității și identității naționale. Această inițiativă legislativă populară a exprimat voința poporului român de a fi respectate de către guvernanți, demnitatea persoanei, exercitarea drepturilor și libertăților individuale, statul să-și îndeplinească rolul său social prin garantarea și asigurarea dreptului la viață, la un trai decent, la sănătate inclusiv în situații excepționale.

În sinteză a exprimat voința clară a poporului de a beneficia de o bună guvernare, precum și ca fiecare om să fie tratat ca persoană liberă creat după chipul lui Dumnezeu, ci nu ca simplu individ supus mecanic puterii discreționare a guvernanților. A afirmat că dreptul la demnitatea persoanei dar și a națiunii trebuie să devină realități și să fie respectate atât în plan intern cât ți în relațiile internaționale.

Nu în ultimul rând voința populară afirmată prin acest proiect de lege arată că sunt necesare măsuri legislative importante pentru sancționarea penală a corupției, a abuzului de putere și a faptelor care aduc atingere gravă integrității fizice și demnității persoanei, dar și necesitatea unor modificări importante în legislația economică pentru a împiedica externalizarea avuției naționale, așa cum se întâmplă astăzi. Prin acest proiect legislativ suntem în prezența unei noi concepții și înțelegeri ale suveranității naționale, care nu se rezumă numai la aspectele constituționale și politice , ci are implicații asupra omului și demnității sale dar și în întreaga sferă a vieții economice și sociale a statului.

Reținând importantele consecințe doctrinare și practice ale acestei inițiative populare ne exprimăm speranța că acest proiect legislativ va fi reluat cât mai curând posibil, poate cu o sistematizare mai riguroasă a textului de lege așa cum a recomandat și Consiliul Legislativ.

Dumnezeu să ne ajute!

NOTE

[1] I. Deleanu, Drept constituţional și instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 52

[2] I. Muraru, Drept constituţional și instituţii politice, Ed. Actami, București, 1995, p. 10

[3] L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, ed. 2, Ed. de Boccard, Paris, 1927, p. 355‑356

[4] I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1988, p. 23‑50

[5] I. Deleanu, Drept constituţional și instituţii politice, Ed. Europa Nova, București, 1996, p. 41

[6] T. Drăganu, Drept constituţional și instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 151

[7] I. Muraru, Drept constituţional și instituţii politice, Ed. Actami, București, 1998, p. l65

[8] I. Muraru, E.‑S. Tănăsescu, Drept constituţional și instituţii politice, Ed. Lumina Lex, București, 2018, p. 15. Pentru dezvoltări a se vedea și, M. Andreescu, A. Puran, Drept Constituțional. Filosofia dreptului și istorie. Studii și eseuri, Ed. C.H. Beck, București, 2022, pp. 63-101

Talanti în deplina valorificare - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

(Pe marginea lucrărilor de suflet ziditoare

ale Pr. Prof. Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda)

„Căci tot celui ce are i se va da

şi-i va prisosi…” (Mt. 25, 29)

Lucrările autorilor înzestraţi cu un puternic har scriitoricesc vin să ne îmbogăţească substanţial cunoştinţele într-un domeniu sau altul, după interesele fiecăruia dintre noi, ne ajută să stabilim şi să menţinem în ordinea cuvenită starea noastră sufletească, dat fiind faptul că asemenea lucrări conţin cuvinte întru totul potrivite şi la maxim încărcate cu energie pozitivă. Toate răspândesc valorile autentice ale moralei creştine, celei mai sănătoase morale, şi sunt de real folos persoanelor preocupate de autoinstruire în scopul desăvârşirii sufleteşti. Chiar dacă tendinţa spre desăvârşire sufletească în ziua de azi lasă mult de dorit, totuşi importanţa ei în civilizaţia umană nu poate fi subestimată. Pentru că, după cum aflăm din comoara literar-religioasă a ortodoxiei, ajungând la desăvârşire sufletească poţi să ai parte şi de mântuire, poţi şi să devii vrednic de Împărăţia Cerului.

Toate fiinţele grăitoare, după cum se ştie, au de la Dumnezeu unul sau chiar câţiva talanţi, pe care trebuie neapărat să-i pună în folosinţă pentru a înmulţi în continuare darul primit de Sus. Părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda e înzestrat nu cu un singur dar – cel al preoţiei, ci şi cu cel al scrisului, al studierii şi cercetării trecutului istoric, al răspândirii cunoştinţelor despre bine şi frumos în rândurile semenilor ş. a. - şi nu a lăsat să se piardă absolut nimic din enorma sa avere spirituală. Dimpotrivă, Prea Cucernicul Părinte activează neobosit şi cu deplină dăruire de sine pe toate tărâmurile care îl interesează, totodată îmbinând armonios talentele ce le posedă. Şi răsplata îi este vădită, căci de la Dumnezeu continuu îi vin cu prisosinţă inspiraţia şi harul. Datorită lor Părintele Alexandru de-a lungul întregii sale vieţi a creat şi creează lucrări preţioase, deosebit de importante, lucrări de o splendidă ţinută literară şi cu învăţăminte foarte adânci, care oricând se dovedesc a fi binevenite celor dornici de „vraja” cuvântului. După varietatea subiectelor abordate şi elucidarea lor în chip uluitor, acestea sunt lucrări pe drept atotcuprinzătoare, inegalabile şi netrecătoare din punct de vedere al conţinutului, fie că autorul se referă la personalităţi istorice marcante[1] sau descrie diferite pasaje biografice din viaţa unor teologi[2], a unor profesori de şcoală sau din cadrul Seminarului teologic unde a studiat, fie că aduce vorba despre oameni simpli cu credinţă puternică în Dumnezeu sau despre intelectuali virtuoşi, care s-au manifestat, în activitatea ce au desfăşurat-o, în cel mai activ mod spre binele întregii comunităţi[3]. Şi în toate lucrările Părintelui Alexandru este scoasă în evidenţă, cu o fineţe din cele mai rare, starea sufletească a individului, prezentată prin faptele ce rezultă din particularităţile-i proprii. Astfel aflăm cum unele persoane în viaţa lor de zi cu zi au reuşit să se adapteze pe deplin la împrejurări şi să se descurce cu succes în situaţii mai mult sau mai puţin complicate, iar altele, din smerenie sau ascultare, nu s-au opus împrejurărilor, ci le-au răbdat pe toate aşa cum erau. Deci sunt create tablouri frecvent întâlnite în viaţa omului, tablouri ce merită apreciere şi acceptare. Pentru şcoala vieţii toate acestea servesc drept exemple grăitoare de bună cunoaştere a realităţii.

Un sentiment deosebit îţi trezesc descrierile mai multor întâmplări din biografia autorului însuşi. Din ele desprindem calităţi de caracter excepţionale: insistenţă, perseverenţă, abilitate comunicativă, inteligenţă, dragoste de valorile autentice naţionale, venerarea gloriosului trecut istoric al naţiunii române. Un altcineva, lipsit de asemenea calităţi, la sigur ar fi cedat în faţa responsabililor de edituri, care ani şi ani în şir îi tot amânau, în baza cenzurărilor, editarea cărţilor cu conţinut fără precedent privind trecutul istoric şi personalităţile istorice româneşti. Însă Părintele Alexandru dintotdeauna a fost un promotor activ al adevărului istoric. A situat de asemenea pe prim-plan şi promovarea modului firesc de viaţă ce ţine de respectarea tradiţiilor şi obiceiurilor creştin-ortodoxe, a creaţiei populare[4]. Menţionăm aici câteva sugestii exprimate foarte pronunţat de autor în articolul Înălţarea şi prăbuşirea unui neam: „Poporul se prăbuşeşte când îşi uită credinţa, istoria şi strămoşii. […] Se prăbuşeşte, când, în mod sistematic se cultivă dezinteresul faţă de ceea ce e autohton, propriu, dispreţul faţă de popor şi de ţară”.[5] Azi societatea e pe muchie de cuţit, prăbuşirea bătându-ne la uşă. Cuvintele Părintelui Alexandru răsună pentru noi ca un semnal de alarmă. Ne fac atenţi la rătăcirile spirituale, îndepărtarea de credinţă şi de tot ce e omenesc.

Impresionează mult atitudinea Părintelui faţă de personalităţile locului şi ale timpului, personalităţi cu care Sfinţia Sa a conlucrat, le-a cunoscut, a discutat cu ele faţă în faţă despre problemele zilei. Evident că nu a putut să rămână indiferent la competenţa şi inteligenţa lor. Le-a dedicat lucrări aparte, făcând prin acest gest delicat să li se păstreze faima până la generaţiile timpurilor ce vor veni[6].

Frumosul şi binele, omenescul şi adevărul, dreptatea şi demnitatea constituie piloni de reper la educarea omului de calitate. Vorbind despre ele cât mai des, le altoieşti persoanelor în creştere deprinderea de a le poseda şi aplica în mod firesc. Prinosul Părintelui Alexandru şi din acest punct de vedere este real. Căci puterea şi greutatea cuvântului său, a limbajului bogat în procedee artistice şi semnificaţii logice îi impresionează mult pe amatorii de lecturi clasice şi le cizelează intelectul.

În prezent societatea se zbate într-o învălmăşeală grozavă. Lumea mizează pe efectul bunurilor materiale. În goană neogoită după ele consideră admisibile lăcomia, dragostea de arginţi, înşelăciunea, viclenia şi multe alte vicii de suflet distrugătoare. Dar valul tulburărilor va trece. Înţelepciunea le va acoperi pe toate şi setea de cunoaştere prin intermediul cărţilor va renaşte şi va prevala. Atunci moştenirea literară a Părintelui Alexandru va fi căutată cu lumânarea. În ea doritorii vor găsi şi credinţă curată, şi istorie fără asemănare, şi autenticitate naţională, şi râvnă spre perfecţiune umană – toată gama de valori eterne. Iar de datoria noastră, a contemporanilor lui, ţine să păstrăm aprinsă de pe acum făclia desăvârşirii sufleteşti, alimentându-ne din talanţii acestui Om deosebit, trimis în lume de Dumnezeu cu misiunea de a-i fi cronicar conştiincios. Misiunea, după cum e de înţeles, Părintele Alexandru şi-a îndeplinit-o cu cinste spre binele tuturor.

Har şi slavă lui de la Dumnezeu!

Dr. conf. univ. Ana Sofroni, 18.11.2022

NOTE

[1] A vedea: Pr. Prof. Dr. Al.Stănciulescu-Bârda. N. Iorga. Concepţia istorică / Cu o Prefaţă de Acad. Ştefan Pascu. – Ed. a II-a revizuită şi adăugită. – Craiova: Editura Sitech, 2011; Nicolae Iorga, aşa cum l-au cunoscut: Amintiri inedite adunate şi prezentate de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. – Bârda: Cuget Românesc, 2012.

[2] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. Viaţa Cuvioasei Teofana Basarab / Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Nicodim al Episcopiei Severinului şi Strehaei. – Ed. a II-a, revizuită şi adăugită. – Malovăţ: Editura Parohiei Malovăţ, 2020.

[3] De exemplu: In memoriam: Dr. Constantin Arseni // Scrisoare pastorală, a, XXI (2021), nr. 457, p. 4; Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. Preotul Ion St. Sfetcu // Mitropolia Olteniei. Craiova, a. XXXVI (1984), nr. 1-2, p. 133-134.

[4]A vedea: Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. EUROPA, EUROPA… - Bârda: Editura „Cuget Românesc”, 2019.

[5] Ibidem, p. 160.

[6] A vedea: Amintiri despre titani: (Mitropoliţii Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania şi Nestor Vornicescu) / Ediţie îngrijită de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda. – Bârda: Editura „Cuget Românesc”, 2017.

Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestine
Cum pot oamenii sa-si organizeze viata pentru a depinde cat mai putin de stat? - Lector univ. dr. MARIUS ANDREESCU

Argument

Încep acest studiu invocând cuvintele poetului național Mihai Eminescu: „Toate-s vechi și nouă toate” (Glosa).

Întrebarea din titlul acestui articol este actuală, iar răspunsul care poate fi dat este necesar, având în vederea decalajul politic, instituțional și existențial dintre guvernanți și guvernați, precum accentuarea dominației autorității statului și a organismelor suprastatale asupra persoanei.

Statul și guvernanții niciodată în istorie nu au fost doriți și nici măcar acceptați întotdeauna de marea masă a poporului. Toate revoluțiile începând din antichitate și până în prezent au fost îndreptate împotriva autorității statului și a guvernanților momentului. Marea eroare a celor care au inițiat aceste revoluții din toate timpurile este acea că au crezut că schimbând o stăpânire cu altă stăpânire le va fi mai bine. Niciodată nu a fost așa ca de altfel nici în prezent.

Statul și democrația sunt considerate de mulți doctrinari un rău necesar. Iar pentru ca statul să fie cât mai puțin rău, trebuie să fie cât mai puțin necesar. Este viziunea unor gânditori precum Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville.[1]

De altfel, nici Mântuitorul nu a desconsiderat autoritatea statului, spunând „Dați Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu” (Marcu,12-17). La fel și Sfântul Apostol Pavel a recomandat supunere față de stăpânire. Domnul Iisus Hristos a spus de multe ori că nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Nu a venit să făurească o revoluție socială împotriva statului așa cum doreau evreii, ci exclusiv o revoluție morală, o schimbare morală a omului.

Și în antichitate poeți și filosofi precum Hesiod au considerat că a existat o epocă de aur a omenirii, în care evident statul nu exista. De atunci omenirea a decăzut continuu. Marii filosofi antici, Socrate, Platon și Aristotel s-au gândit la o reformă a statului, la modele de guvernare, dar care, în general, erau axate pe formarea unor virtuți necesare pentru cei care conduceau. Pentru Platon, statul trebuia condus de filosofi. Tot atunci a apărut și democrația ca regim de guvernare.

Chiar și autorii teoriei contractului social, mă gândesc în mod deosebit la Rousseau, considerau că starea naturală a omului, anterioară contractului social, era mai bună, oamenii erau mai fericiți decât în societatea organizată statal sau în starea juridică socială de care vorbesc și de care am mai amintit [2].

Doctrina marxistă afirmă că statul a apărut pe o anumită treaptă de evoluție a societății, ceea ce este adevărat și va dispărea atunci când nu va mai fi necesar, comunismul va triumfa în toate statele, principiile egalității și fraternității dintre oameni vor fi generalizate, bunăstarea materială va fi atins cote maxime, încât fiecăruia să i se distribuie din produsul social după necesități, indiferent de contribuția sa. Evident aceasta este o utopie, este modelul comunist a unui rai material pe pământ, dar fără Dumnezeu. Oricum statul nu a fost o necesitate permanentă nici măcar pentru comuniști.

În epoca modernă s-au conturat trei modele mari privind raporturile dintre stat și societate:

statul providență, care înseamnă o implicare masivă a statului în economie și în viața socială, statul fiind acela care asigură totul pentru toți în schimbul supunerii necondiționate față de autoritatea sa. Se pare că acest model revine în forță, în forme subtile astăzi, având în vedere pretenția guvernanților actuali de a controla totul și de a face din oameni niște sclavi fericiți. Realitatea a demonstrat cu o economie etatizată cum era cea comunistă este sortită eșecului.
statul liberal al secolelor XIX și XX, bazat pe retragerea statului din viața socială și mai ales economică, autoritățile statului realizând guvernarea prin lege și prin politica financiară. Anglia a pus în practică cel mai bine acest model.
statul social, proclamat și în zilele noastre, model potrivit căruia statul trebuie să gestioneze aspecte ale vieții sociale, sănătate, învățământ, cultură, cercetare științifică și altele. Cu toate că este consacrat în constituții, statul social este departe de a fi o realitate.

Statul contemporan. Caracteristici

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate.

În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu‑i o organizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individualizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări.

Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într‑o societate democratică nu poate fi decât interesul public. În orice societate democratică, statul este puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal.

Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a indivizilor și situată deasupra lor. Astfel se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.

Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într‑o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

Relație dintre popor și stat este prima condiție în explicarea constituțională a mecanismului juridico-statal. Cele doua noțiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului și statului. Astfel, poporul și statul sunt subiecte de drept constituțional deosebite. Poporul formează societatea, care este și trebuie să fie organizată. Organizarea societății umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul și-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor. Din perspectiva acestor constante juridice, noțiunea de stat cunoaște două accepțiunii:

1. Accepțiunea politico-sociologică: prin stat se înțelege suma a trei elemente distincte: teritoriul, poporul și suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale.

1.Originea divină a puterii are ca promotori pe Fericitul Augustin și Sfântul Pavel și a fost susținută pentru a suplini imposibilitatea înțelegerii raționale a puterii și implicit pentru a o sacraliza. Deținătorul puterii statele este reprezentantul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu însuși. În variantele politologice contemporane această teorie își propune de a media (trecerea de la un pesimism providențial la un optimism teologic) prin orientarea eternului stat spre binele evanghelic. Se regăsește, de asemenea, în variantele elitismului statal, care vorbesc despre stat ca un dat natural, etern și indispensabil, impunând o ordine naturală.

2.Teoria contractualistă are ca promotori pe J.J. Rousseau, J. Locke și
Th. Hobbes și considera că puterea a luat naștere printr-un pact de supunere, un contract social, prin care supușii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertăți. Această teorie este reluată de variantele solidarismului social.

3. Concepția hegeliană se detașează de teoria contractualistă și vede în stat realizarea ideii morale, o imagine și o realitate a rațiunii, având ca misiune concilierea particularului și universalului și depășirea contradicțiilor dintre individ și societate. Această teorie stă la baza unor concepții solidariste conform cărora statul este materializarea rațiunii, iar umanitatea este mai caracteristică în stat decât în fiecare individ.

4. Teoria violenței consideră statul ca rezultat al unui impuls a cărui origine o constituie lupta pentru supremație socială între diferitele grupuri de indivizi. Această teorie se regăsește în elitism, geopolitică, neofascism, în cultul forței și al eroilor.

5. Teoria juridică a statului are mai multe variante, printre care teoria normativistă a lui Kelsen și teoria statului-națiune. Aceasta din urmă, elaborată de Carré de Malberg și regăsită în operele constituționaliștilor Gierke, Jellinek și Laband, afirma că statul este personificarea juridică a națiunii.

Așa cum știm de la Aristotel, scopul muncii este repaosul, iar personalitatea nu se definește doar prin nevoile și interesele materiale, ci și prin coordonatele sale moral-culturale. În consecință, nici statul – ca expresie instituțională a voințelor subiective – nu poate fi exclusiv „jandarmul ” societății așa cum încearcă să fie astăzi, caracteristică mult amplificată de globalismul internațional și de constituirea unor autorități supra statale așa cum este astăzi Uniunea Europeană

Rațiunea ultimă a teoriei lui John Locke, de pildă, nu era asigurarea proprietății de dragul proprietății, ci asigurarea satisfacției oferită de fructele proprietății (repaosul despre care scria Aristotel). Ca atare, rolul statului este să creeze un „cadru de convivialitate”, de consum cultural. Din nefericire această menire a statului este departe de a fi realizată astăzi.

Dictatura este posibilă și în democrație. Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației, care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Istoria societății organizate statal și a regimurilor politice și de guvernare este cuprinsă în dialectica relației dintre puterea statului și libertatea omului. În momentele istorice în care putere statului predomină, se manifestă în forme accentuate, uneori din partea unui singur om, iar libertățile cetățenești sunt proclamate formal, îngrădite sau limitate, se spune că suntem în prezența unui regim politic dictatorial, totalitar.

În situația în care regimul politic este constituțional și se bazează pe realitatea principiului supremației legii și al egalității în fața legii, inclusiv pentru deținătorii puterii statale, libertatea omului are un caracter predominant față de putere, este consacrată de constituții și de legi, limitele libertăților sunt cele determinate de necesitatea conviețuirii sociale și de respectul reciproc între titularii acestor libertăți, iar îngrădirile, condiționările și restrângerile exercitării libertăților individuale au un caracter excepțional, există un regim politic democratic.

Prin urmare dictatura și democrația au ca esență comună conținutul și modul de manifestare al puterii statului și al libertății omului. Dictatura poate avea forme absolute, așa cum istoria demonstrează, în care puterea statală este exercitată de cele mai multe ori de o singură persoană, iar libertățile cetățenești sânt reduse semnificativ, proclamate formal sau anihilate. În schimb, nici o formă de organizarea democratică a societății în care libertățile sociale și drepturile fundamentale sunt recunoscute, consacrate și garantate nu poate fi în afara puterii statului exercitată de guvernanți în numele și pentru guvernați. Orice formă de organizare statală a societății, fie ea democratică sau nu, implică această distincție sau separare între guvernanți și guvernați, primii exercitând puterea statului în numele poporului, care în formele de democrație constituțională este titularul acesteia și al suveranității naționale.

Iată de ce, în opinia noastră, puterea statală fiind o constantă în orice regim politic, inclusiv în cel democratic, exercitarea acesteia poate avea forme dictatoriale inclusiv în democrație și mai ales în democrațiile statale contemporane. Dictatura puterii în democrație se poate exprima în esență în practicile statale care reprezintă exces de putere mai ales față de exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Această idee dorim să o dezvoltăm și să o argumentăm în cele ce urmează din perspectivă juridică filosofică și teologică.

De la începuturi și până în prezent societatea umană este marcată de două constante care au valoare ontologică: lupta pentru putere iar pe de altă parte lupta împotriva puterii, atât în situațiile în care este nelegitimă deoarece îmbracă forma dictaturii sau chiar a tiraniei, cât și în variantele de aparentă legitimitate, în special în societățile democratice, cum ar fi de exemplu activitatea politică legitimă a opoziției de a accede la putere sau acțiunile societății civile și a persoanelor fizice împotriva abuzului de putere.

Aceste constante ontologice ale oricărei societăți umane sunt inevitabile oricare ar fi forma de organizare socială sau caracteristicile regimurilor politice, inclusiv în societățile democratice, deoarece esența existențială și funcțională a oricărui sistem social este expresia diferenței contradictorii dintre guvernanți și guvernați, dintre societate în ansamblul ei și omul în concretul și personalitatea sa, între ordinea normativă și ordinea valorică morală, între lege și libertate, între interesul public și interesul privat și bineînțeles între vocația omului la drepturi fundamentale intangibile și interesul public al statului de a condiționa, limita și restrânge exercitarea acestora.

Aceste contradicții, dacă rămân în forma lor absolută, prin excelentă antagonică, pot fi distructive pentru o societate organizată statal, așa cum istoria a demonstrat.

Deținătorii efemeri ai puteri statale în această lume, naționali sau supranaționali, doresc să trăim prin delegație, să nu mai fim noi înșine, să renunțăm la personalitatea și demnitatea de oameni, la libertate și să le încredințăm lor dreptul să ne spună cine suntem, cum să ne trăim viața, să ne explice ce este libertatea și să ne confere libertate în limitele și formele dorite de ei, să ne restrângă drepturile naturale, să ne spună ce este bine și ce este rău, să ne facă să existăm fără Dumnezeu într-o societate atee pe care tot ei vor să o construiască după chipul și voia lor. Și toate acestea în schimbul unui pretins trai în siguranță, bazat pe consum, pe a avea și pentru a fi.

Mulți dintre noi au acceptat acest compromis, au renunțat la autenticitatea lor, devenind simpli indivizi supuși, care se simt în siguranță sub puterea absolută și atotștiutoare a tătucului, care este leviatanul, statul actual căzut în fariseism, demagogie și ateism profund.

Intenția guvernanților este să ne transforme în ”sclavi fericiți”. Iată ce spune în acest sens Ovidiu Hurduzeu: ”La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea riscurilor, însoțită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar eroic, activismul politic, dorința de-a experimenta, de a depăși limitele. Individul încrezător în sine și în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat, victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană precaută, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul.

Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de vulnerabilitate: Totul a devenit subordonat noțiunii de safety, siguranță, securitate.

Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simți liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este are you safe?: (te simți în siguranță?).

Siguranța: nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realității prin ochelarii vulnerabilității este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate”[3].

Să nu lăsăm somnul rațiunii noastre să zămislească monștri, să ne ferim de libertatea care duce la robia cea rea (Sfântul Isac Siriul), să nu devenim niște sclavi fericiți.

Statul și omul. Despărțirea de puterea statului

Omul este o ființă socială. Nu poate trăi în afara unei societăți organizate statal. El trebuie să lupte în fiecare zi pentru a-și câștiga existența, după cuvântul lui Dumnezeu: În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce. (Facerea 3, 17-19)

Această luptă pentru existență în mediul social, organizat statal, nu are un sens peiorativ. Este o condiție a progresului neîncetat, a depășirii limitelor existențiale, a înainta atât material cât și spiritual de la bine la mai bine. Dumnezeu nu a condamnat dorința omului de a trăi mai bine, de a avea bunuri materiale. A atras atenția asupra modului în care omul se raportează la bunurile materiale, la această lume creată și finită. Prioritară este preocuparea omului pentru suflet, care este nemuritor, împlinirea Poruncii Iubirii, să nu se raporteze și să nu trăiască în convingerea că această lume este ultima realitate.

Cu toate acestea, în toate epocile istorice puterea a avut tendința de a corupe pe aceia care, temporar, o exercitau. Se spune adesea, repetând sau parafrazând o maximă a Lordului Acton, că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut“. Într-un sens nu foarte diferit, se vorbește adesea despre „drogul“ sau „beția“ puterii care s-a instalat la cutare om politic sau la cutare ins, mai ales devenit brusc șef undeva, de unde cu puțin timp înainte nu era nimic.

Exercitarea puterii statale a fost și este în toate epocile istorice discreționară și de multe ori abuzivă. Garanțiile constituționale și juridice instituite pentru a impune respectarea drepturilor naturale și legale fundamentale ale omului se dovedesc a fi insuficiente și ineficiente, pentru că aceste garanții și instituții sunt tot o creație a celor ce guvernează. S-a accentuat decalajul dintre guvernanți și guvernanți în favoarea primilor, fapt care astăzi este recunoscut de politicieni, doctrinari, filosofi, teologi și juriști. Dar cel mai bine acest decalaj este resimțit de omul de rând care este nevoit să suporte exercitarea autorității discreționare și abuzive a statului.

În toate epocile istorice oamenii au fugit de autoritatea statului și au încercat să-și organizeze existența fără stat.

Primul exemplu ar fi comunitățile monahale din primele secole, dar şi unele din prezent, în care viața de obște e bazată pe posesia în comun a tuturor bunurilor. Unul dintre voturile monahale este și cel al sărăciei. În Faptele Apostolilor se relatează că Anania și Safira au fost pedepsiți de Dumnezeu cu moartea pentru că puseseră deoparte bunuri care erau destinate comunității (Fapte, 5, 1-11).

Un alt exemplu sunt falansterele din secolul XIX, cum ar fi la noi cel de la Scăieni.

Amintesc şi cooperativele, care, în toate formele lor, agricole, meșteșugărești, de consum sau de credit nu au fost și nu sunt un lucru rău. Răul a constat în modul în care comuniști și chiar actualii guvernanți au înțeles și înțeleg să le instituie sau să le refuze. Distributismul este de asemenea un exemplu de organizare a vieții fără stat.

În prezent există forme de organizare statală a societății și modele bazate pe principii consacrate de constituții și de legi care stabilesc atribuții ale comunităților administrative, comune, orașe, județe etc., de a se gospodări, inclusiv din punct de vedere economic independent de autoritatea centrală a statului. Aceste atribuții sunt consacrate în două principii fundamentate, al autonomiei administrative locale și al subsidiarității, recunoscute chiar și de dreptul Uniunii Europene. Constituția României nu a consacrat principiul subsidiarității.

Un demers care să răspundă la întrebarea „cum să ne organizăm viața fără stat?” Este necesar. O astfel de încercare se încadrează într-o analiză complexă a raporturilor dintre stat și om, de care s-au ocupat filosofi, teologi și juriști dea lungul timpului. În acest articol introductiv, propunem o sinteză a răspunsului posibil la întrebarea, cum pot oamenii să-și organizeze viața pentru a depinde cât mai puțin de stat ?

Pot fi concepute soluții individuale sau colective pentru a trăi fără stat. Oamenii sunt nevoiți să caute să-și organizeze viața fără a mai recurge la serviciile statului sau a celor care dețin puterea economică și financiară la nivel național și la nivel mondial, pentru că restricțiile și constrângerile de tot felul, sarcinile financiare impuse devin tot mai împovărătoare. Se adaogă și lipsa unor mijloace de subzistență care să permită un trai decent. Aceste soluții se materializează în forme personale sau familiale de gospodărie, instalații care să permită autonomie energetică și termică, organizarea unei gospodării proprii care să procure necesarul de bază de alimente, retragerea din mediul citadin în cel rural și altele, în măsură să permită o independență cât mai mare față de astfel de servicii ale statului/corporaţiilor. Toate acestea au un caracter mai mult sau mai puțin eficient pentru că dominația statului se resimte și în acest caz. În relația cu cetățeanul, în zilele noastre statul nu iese niciodată în pierdere.

Premisa fundamentală a oricărui model de nouă ordine juridică și socială care să ofere un răspuns eficient la întrebarea de mai sus constă în reîntoarcerea omului, a celor care dețin puterea, la Dumnezeu, la dreapta credință ortodoxă. Mântuitorul a spus că „Fără Mine nu puteți face nimic„ (Ioan 15,5). În acest fel vom regăsi ordinea și armonia supremă, bazată pe iubire, care este Împărăția lui Dumnezeu și care este înlăuntrul nostru.

Pentru exercitarea unei bune guvernări, oricare ar fi modelul de organizare a statului și societății propus, mai este necesar, tot în sensul dreptei credințe ortodoxe a poporului român, și ceea ce noi am numit comportament constituțional loial a celor ce exercită puterea[4]. Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției, a legilor, a construcției ordinii economice, juridice și sociale a statului, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.

Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliu nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.

Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metanoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2).

Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos: „Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu, 10, 42-45). Din nefericire această conduită, care nu este o recomandare, ci o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos, nu este prezentă la guvernanții actuali ai României.

Răspunsul la întrebarea care constituie titlul acestui articol poate fi formulat și împărțit în trei secțiuni:

A. Cum ar putea statul să devină cât mai puțin necesar în viața socială?

Avem în vedere reducerea semnificativă a intervenției autorităților prin care se realizează guvernarea (Șeful statului, Parlament și Guvern), nu și a autorităților care au atribuții de garantarea a drepturilor și libertăților sociale (Curte Constituțională, instanțele judecătorești, Avocatul Poporului). În opinia noastră atribuțiile acestor instituții statale trebuie sporite pentru a deveni cu adevărat eficiente.

Aplicarea corectă și adecvată a principiilor autonomiei administrative locale și al subsidiarității, încât aceste principii să devină realități, ci nu numi norme juridice sau concepte teoretice, cum sunt în prezent. Întărirea rolului comunităților locale în gestionarea propriei lor vieți sociale
Partajarea clară a atribuțiilor legislative între Parlament și comunitățile locale.
Stabilirea unui domeniu al legii, al actelor normative ale Parlamentului. Interzicerea restrângerii exercitării drepturilor fundamentale naturale și respectarea demnității umane în orice situație.
Încurajarea formelor de organizare sociale și economică de tip cooperatist. Adoptarea unei legislații eficiente care să încurajeze și să sprijine cooperativismul. În prezent dreptul de proprietate cooperatistă nu este consacrat constituțional.
Consacrarea procedurii referendumului ca mod de adoptare al legilor organice și a proiectelor de lege rezultate ca urmare a unei inițiative populare.
Reducerea drastică a fiscalității. Stabilirea prin lege a limitelor și criteriilor de impozitare. Desființarea unor categorii de impozite cum ar fi, cele pe venit, pe clădiri, terenuri, bunuri mobile etc.

Instituirea unui impozit unic pentru populație și persoanele juridice, de tip TVA, și cel mult o contribuție proporțională a persoanelor fizice și juridice, justă și limitată valoric la bugetul național și bugetele locale.

Desființarea taxelor percepute pentru serviciile statului, sănătate, justiție, administrației etc.

Contribuțiile financiare ale salariaților pentru pensii sau asigurări sociale să fie limitate valoric prin lege sau chiar facultative.

Garanții noi privind eliminarea excesului de putere al autorităților statului, prin consacrarea principiului proporționalității drept criteriu principal de departajare între exercitarea legitimă a puterii şi excesul de putere care poate fi sancționat. Principiul proporționalității înseamnă adecvarea strictă a unor astfel de restricții la situația de fapt și la scopul legitim urmărit. Așa cum am arătat în alte studii, acest principiu este un criteriu important pentru a distinge între exercitarea atribuțiilor statului în conformitate cu normele constituționale și legale şi excesul de putere nelegitim și neconstituțional.[5] Atribuții noi și întărirea celor prezente, în acest sens, pentru instanțele judecătorești, Avocatul Poporului sau Curtea Constituțională.
Stabilirea precisă și clară prin lege a principiului Supremației ordinii constituționale interne față de dreptul Uniunii Europene. Principiul priorității dreptului Uniunii Europene fiind aplicabil numai în cazurile strict prevăzute de lege și fără a afecta suveranitate națională și supremația Constituției.

B. Cum poate statul să-și îndeplinească rolul de stat social ?

Reconstruirea unui sector al economiei de stat, în care principala formă organizatorică să fie regiile autonome, având capital total sau majoritar de stat, atât la nivel național cât și local.

În acest fel veniturile statului nu ar mai proveni aproape exclusiv din impozite și taxe, ci din veniturile realizate din economia de stat. Iar împrumuturile bancare care împovărează ţara s-ar face rar şi eficient.

- Interzicerea concesionării sau privatizării unor bunuri, companii de interes vital pentru națiune, cum ar fi energia electrică, bunurile naturale (izvoarele de apă, pădurile, minereurile, terenurile etc.), industria petrochimică și altele. Reanalizarea și eventual revocarea unor contracte de acest fel deja existente.

- Interzicerea externalizării capitalului de stat și a veniturilor obținute în economia de stat.

- Investiții prioritate, semnificative și programe clare în sănătate, învățământ, cultură, asistență socială.

- Preocupări și programe concrete pentru reducerea decalajelor sociale și formarea unei clase sociale de mijloc semnificative numeric.

- Dreptul la un nivel de trai decent să devină preocuparea fundamentală a guvernanților, cu posibilitatea de sancționare juridică în caz de nerespectare. Este îngrijorător cât de mare este numărul săracilor, a celor fără adăpost, a celor însingurați, a celor pe care nu-i iubește nimeni. Statul nu face nimic pentru acești oameni. Este necesar să se implementeze politici publice realiste și eficiente pentru ajutorarea celor aflați în dificultate.

Sigur și indiferența noastră față de cei oropsiți, bolnavi sau în nevoi trebuie să înceteze. Trebuie să triumfe în conștiința fiecăruia, Porunca Iubirii Milostive pe care ne-a dat-o Mântuitorul, de a-l iubi și ajuta pe cel de lângă noi. Mai este un aspect. Un proverb chinezesc vechi dar potrivit pentru vremurile noastre spune că, „dacă vrei să ajuți pe cineva să nu-i dai un pește, ci o undiță și să-l înveți să pescuiască”. Ajutorul statului față de cei în nevoi ar trebui să urmeze și această învățătură.

- Consacrarea constituțională a dreptului cetăţeanului la o bună guvernare. Reglementarea unor sancțiuni juridice în situația nerespectării acestui drept fundamental.

C. Cum pot oamenii să-și organizeze viața pentru a depinde cât mai puțin de stat?

Măsurile propuse în primele două secțiuni, chiar dacă în opinia noastră pot duce la îmbunătățirea raportului dintre stat (guvernanți) și om, în favoarea oamenilor, de a face cât mai puțin necesar statul în viața personală, au totuși un inconvenient important. Toate aceste măsuri, pe care noi le considerăm benefice pentru realizarea scopului enunțat pot fi create și aplicate numai prin voința politică și legislativă a guvernanților. Este puțin probabil că într-un viitor apropiat, astfel de măsuri vor deveni o realitate. Dar speranța de mai bine rămâne chiar și sub acest aspect.

Existența individuală și socială de astăzi, bazată pe economia de tip capitalist, pe concurență și individualism, se caracterizează prin producție, acumulare materială și consum, toate acestea încurajate și amplificate de politicile publice și, ce este mai îngrijorător, acceptate și dorite de mulți oameni. Consumul și acumularea duce inevitabil la dependență față de stat la suportarea controlului și constrângerilor diverse, mai mult sau mai puțin subtile impuse de autorități.

Firea omenească creată, omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este și trup și suflet. Dar omul prin gând, voință și faptă este mai mult pentru trup decât pentru suflet. Sigur avuția, consumul nu sunt un rău în sine. Nociv pentru om este excesul, dorința de a avea, de a acumula și de a consuma cât mai mult material, ci nu spiritual. În pilda Bogatului căruia i-a rodit țarina, Mântuitorul a spus pentru cei de atunci și pentru cei de acum: Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! In această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și aduna comori pentru sine însuși si nu se îmbogățește in Dumnezeu." (Luca 12, 16-21)

Este nevoie ca fiecare să aplice în viața legea cumpătării, a justei măsuri în toate, a unei echilibru existențial. Aceasta este una dintre soluțiile de a reduce dependența economică și financiară față de stat, credem noi.

Depărtarea omului de stat, implică apropierea de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă, de Biserică, de viața în comuniune. Numai astfel omul se poate regăsi pe sine și parcurge calea de la eul exterior la sinele mai adânc. „Fii infidel eului în drumul către sine”, recomandă filosoful Constantin Noica.

Filosoful Constantin Noica se întreba „ce este de făcut atunci când nimic nu mai este de făcut?”. Desigur filosoful nu preconiza intrarea noastră într-o pasivitate totală, în acceptarea necondiționată a destinului rău pe care alții ni-l pregătesc. Dimpotrivă, este o meditație adânca ce îndeamnă la acțiune, la salvarea ființei și a demnității noastre de oameni creați după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, la salvarea vieții, comunității dreptei credințe, culturii noastre, în aceste vremuri sumbre în care maleficul și iraționalul contrare firii vor să domine și să triumfe, dar fără șansa de a reuși.

Herman Hesse, laureat al premiului Nobel pentru literatură, autorul romanului „Jocul cu mărgele de sticlă”, remarcă cu multă înțelepciune: ”Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care de exemplu este gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac 2x2. Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simțul pentru adevăr, onestitate intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.

Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei”.

Fericirea, în orice vreme este data mai întâi de dreapta credință și apoi de cultură, pentru că nu cultura ne mântuiește, ci dreapta credință în Dumnezeu. Cultura personală și cultura unui popor există, are valoare, în vremurile noastre numai dacă este întemeiată pe dreapta credință și dacă scopul ei sunt adevărurile revelate de Dumnezeu. În afară de aceasta este incultura, neantul spiritual, în care astăzi atât de mulți, voit aleg să existe.

În acest context, prima condiție a salvării noastre ca persoane libere, a demnității noastre dar și a vieții, este întoarcerea la Dumnezeu la dreapta credință ortodoxă. Dumnezeu este Ființa Supremă, Creatorul, Viața și Învierea noastră. Trebuie să avem conștiința faptului că această lume cu tot ce este lumesc în ea, material, lipsit de valorile virtuții și ale credinței, este supusă finitudinii și determinismului material și temporal. Nu pentru lumescul din lume s-a rugat Mântuitorul, ci pentru oameni, care sunt valori eterne dacă rămân în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în ei.

Pentru a rezista în aceste vremuri de încercare, îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru că refuzăm mâna Sa salvatoare și ne credem atotputernici și stăpânii acestei lumi, există o singură cale de izbăvire: să ne întoarcem la Dumnezeu, să facem roade vrednice de pocăință (după cuvântul Mântuitorului: ”Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” - Matei,18,3), să ne întoarcem la Sfânta Biserică Ortodoxă, să credem și să ne rugăm mai mult, să împlinim Porunca Iubirii, prin care ne întoarcem la darul dumnezeiesc al vieții, al libertății și al demnității. Darurile lui Dumnezeu nu se iau niciodată înapoi. Noi suntem aceia care le refuzăm. Trebuie să ne recâștigăm demnitatea de om.

Tot Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Eu sunt calea adevărul și viața”( Ioan, 14,6) și „Fără Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15,5). Cuvintele Mântuitorului trebuie să devină convingeri în inima și mintea noastră și mai mult decât atât, fapte ale iubirii și ale vieții pentru a învinge încă de pe acum, când trăim în trup material, lumescul lumii și puterea celor fără de Dumnezeu și fără de omenie.

Statornicia în dreapta credință este temeiul individual și colectiv un răspuns ferm la dictatura guvernanților contemporani și chiar pentru reforme sociale. Domnul nostru Iisus Hristos a propovăduit smerenia, ne îndeamnă să fim smeriți și ne dă model de smerenie pe Sine Însuși. „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre”. (Matei 11, 29) A fi smerit cu inima și cu duhul nu este un act de umilință, ci un act voit al libertății noastre întru demnitatea noastră. Smerenia este mama virtuților, cum o numesc sfinții părinți, este supunerea cu mintea față de Dumnezeu și nu față de om și lumescul acestei lumi.

Dacă omul alege pasivitatea supunerea necondiționată față cei care temporar exercită puterea lumească astăzi, din om liber devine rob, iar demnitatea de om cade în umilință, însoțită cu frica, cu deznădejdea cu acceptarea lumescului și a răului acestei lumi. Dumnezeu Mântuitorul nostru a fost smerit dar nu umil. Din Sfânta Evanghelie aflăm de cuvântul dur al Mântuitorului împotriva fariseilor și cărturarilor, care formal se arătau drepți dar în realitate încălcau legea, erau lipsiți de iubire și omenie, mândri și disprețuitori, am spune noi la fel precum și guvernanții de astăzi sunt.

Poporul român este smerit dar nu umil. Multe au fost încercările și vitregiile vremii îngăduite de Dumnezeu, abătute asupra poporului român. În orice împrejurare poporul român a rămas statornic în dreapta credință, și-a apărat și menținut credința, ființa, limba, tradițiile, cultura, libertatea, țara, atât cu armele dreptei credințe, cât și cu jertfa pe câmpul de luptă, dacă a fost nevoie. Vicisitudinile, îngrădirile de tot felul, globalizarea, ateismul care proliferează nu vor putea să aducă atingere valorilor existențiale fundamentale ale poporului român, identității și unității sale.

Prin urmare trebuie găsite și soluții sociale la dictatura și criza generate de guvernele și instituțiile statale, de globalismul mondial promovat cu atâta nonșalanță astăzi.

O primă soluție este de a ne schimba modul de a fi, de a ne înnoi cu mintea cum spune Sfântul Apostol Pavel, care adaugă că nu trebuie să ne potrivim vremurilor. Omul este trup și suflet, dar astăzi omul este mai mult pentru trup decât pentru suflet, este înclinat mai mult spre a avea decât pentru a fi. De aici preocuparea excesivă pentru trup, pentru a acumula și consuma bunuri materiale, fapt ce creează dependență și servituți față de guvernanți, o supunere umilitoare față de aceștia, integrarea voită în ordinea acestei lumi în care dreapta credința, viața, sănătatea, libertatea și demnitatea au devenit formale și desuete pentru cei care guvernează. Schimbarea paradigmei existențiale individuale înseamnă trecerea de la ’’a avea’’ la ’’a fi’’, ceea ce însemnă primatul spiritului asupra trupului și posibilitatea de a rezista sistemului, de a nu ne integra umil în ordinea socială a supunerii totale pregătite de guvernanți actuali.

Trebuie să avem convingerea că drepturile și libertățile fundamentale nu ne sunt conferite de legiuitorul intern sau internațional, sau de guvernanți, ci sunt preexistente înscrierii lor în constituții, în instrumente juridice internaționale, care numai le consacră și creează obligația juridică pentru stat, pentru legiuitor, pentru justiție, de a le apăra. În situația de astăzi, când exercitarea drepturilor și libertăților este limitată formal, juridic, noi trebuie să fim conștienți că voința și măsurile dictatoriale ale guvernanților nu pot afecta esența acestora. În nicio constituție contemporană nu este consacrat dreptul fundamental al omului la o bună guvernare, fapt juridic care ar impune această obligație guvernanților, iar în cazul nerespectării ei de a intervenii răspunderea juridică și nu numai politică pentru cei ce exercită puterea statală.

Noi trebuie să fim și să rămânem oameni liberi și demni mai ales în aceste vremuri în care guvernarea dictatorială triumfă, iar statul social, statul de drept și contractul social au fost în fapt abolite. Mulți dintre cei care exercită puterea statală temporară astăzi, trăiesc cu convingerea că actuala ordine politică, socială și economică a lumii, declarată formal ca fiind democratică, este eternă.

Nu este așa. Istoria lumii dovedește relativitatea și temporalitatea oricărei orânduiri sociale, chiar dacă mulți le considerau indestructibile, eterne. Exemplul cel mai apropiat de noi este orânduirea comunistă care a dispărut din realitatea socială. La fel se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, noi sperăm cât mai devreme, și cu actuala ordine politică, economică și socială, inclusiv cu sistemul instituțional, politic și juridic al Uniunii Europene.

Există deja modele pentru noi forme de organizare socială, bazate pe comuniune socială și economică în dreapta credința și pe posibilitatea eliminării legilor economiei de piață, a principiului consumismului irațional. Un asemenea model formulat deja teoretic este „distributismul social și economic”.

De altfel practica românilor de a se retrage din mecanismele instituționale ale unei guvernări dictatoriale, cu scopul de a-și păstra identitatea de neam, credința, limba, bunurile materiale este veche. Cu titlul de exemplu amintim obștile sătești din evul mediu cunoscute în special în Transilvania, dar și vechiul drept românesc cutumiar „jus valahicum”, opus sistemului normativ al guvernanților din acea vreme.

O astfel de organizare socială nu este numai istorie. Ea începe să devină o realitate socială atât în țara noastră cât și în alte țări sub forma comunităților sociale și economice, unde accentul existențial cade pe „a fi” și nu pe „a avea”, iar legile consumismului nu se mai aplică. Este soluția retragerii din mecanismele instituționale și de guvernare ale statului, pe cât posibil, cu scopul de păstrare a comunității și comuniunii, a libertății și demnității umane și nu în ultimul rând a credinței.

Sub aspect economic, chiar și în cadrul actualei legislații, evident insuficiente, pot fi soluții de organizare a vieții personale, dar numai în comuniune cu ceilalți, și care nu sunt neapărat și moduri de viețuire ascetice. De exemplu cooperativismul în toate formele sale. Înființarea în cadrul colectivităţilor locale de cooperative meșteșugărești, de credit (bănci populare) și chiar forme asociative în agricultură.

Toate cele arătate în acest articol sunt numai o introducere și o punere în temă asupra acestei probleme. Răspunsul la întrebarea din titlu necesită o analiză mult mai amplă care poate forma obiectul unei monografii și pe care sperăm să o scriem cu ajutorul bunului Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute!

NOTE

[1] Pentru dezvoltări a se vedea și, Jean- William Lapierre, Viața fără stat?, Ed. Institutul European, Iași, 1997, Jaques Meritain, Omul și statul, Rd. Institutul European, Iași, 2008 și Friedrich Hayek, Constituția Libertății, Ed. Institutul European, Iași, 1998

[2] A se vedea, Marius Andreescu, Miturile statului și Adevărul care ne va elibera, Ed. Agaton, Făgărași, 2022

[3] Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiți. Lumea văzută din Silicon Vally, Ed. Timpul, Iași, 2005, p. 5. A se vedea și Marius Andreescu, Omul, Societatea și Statul, Ed. Pro. Universitaria, București, 2022

[4] Pentru dezvoltări, a se vedea Marius Andreescu, Supremația Constituției de la teorie la realitate, articol publicat în revista Porunca Iubirii din 18.08.2020, Editura Agaton, Făgăraș

[5] A se vedea, Marius Andreescu, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Ed. C.H. Beck, București, 2007

Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Increderea versus credinta in Dumnezeu - Ciprian Voicilă

Omul este singura ființă care se proiectează în viitor. Însă pentru a-ți face planuri de viitor presupune să manifești o încredere minimă în acesta. Privim viitorul prin lentilele rozalii ale speranței. În articolul de față mi-am propus să analizez asemănările dintre simpla încredere (psihologică) și credința religioasă.

În ultimii 30 de ani numeroși medici, neurologi și psihologi au studiat relația dintre credința religioasă și dezvoltarea psihică armonioasă a omului, manifestată ca stare de bine, de împlinire sufletească, armonie, bucurie și pace. Astfel, a apărut un concept nou - „inteligența spirituală”, care oglindește o capacitate specifică a ființei umane. Creștinul, omul religios, este înzestrat cu inteligență spirituală. Cercetările au demonstrat că inteligența spirituală este superioară atât inteligenței raționale (IQ), cât și celei emoționale (EQ). S-a constatat că, în timp ce inteligența rațională și cea emoțională stimulează doar una dintre cele două emisfere cerebrale, inteligența spirituală le stimulează pe ambele, simultan.

Inteligența spirituală se exteriorizează în viața de zi cu zi. Omul care o posedă manifestă iubire, înțelepciune, creativitate, iertare, pace, bucurie, autenticitate, este integru din punct de vedere moral, împăcat cu lumea și cu sine. Inteligența spirituală este interconectată cu alte valori: cu sensul existențial, cu empatia și conștiința unei misiuni pe care persoana simte că o are de îndeplinit în lume. Omul dotat cu inteligență spirituală acceptă mai ușor încercările vieții, este calm în situațiile stresante, abordează cu optimism viitorul, are un efect benefic asupra semenilor, îi respectă și apreciază, se simte împlinit lăuntric și are mult mai multe șanse decât ceilalți să trăiască starea de fericire. Nu în ultimul rând, inteligența emoțională - arată promotorii acestui concept, Danah Zohar și Ian Marshall - influențează și este, la rândul ei, influențată de principiile și valorile după care ne ghidăm.

Omul religios are „bunăstare spirituală”

Un alt psiholog interesat de viața spirituală, Craig Ellison, în urma cercetărilor întreprinse pe numeroși subiecți, a lansat conceptul de „bunăstare spirituală”. Omul religios, demonstrează Ellison, trăiește cât se poate de concret această stare de bunăstare spirituală, care presupune o relație pe verticală cu Dumnezeu. El experimentează și starea de bunăstare existențială, desfășurată pe orizontală, ca raport armonios, plin de sens existențial cu cei din jur. Ființa umană care se bucură de bunăstare spirituală este dezvoltată armonios, este liberă și plină de bucurie.

Medicul Harold G. Koenig, în anul 2012, a publicat o metaanaliză în „International Scholary Research Network”, bazată pe circa 3.000 de studii. Peste 80% din ele au relevat legătura strânsă dintre religie și gradul de sănătate mintală. Principalele concluzii care se desprind din aceste studii sunt următoarele: Omul religios își controlează mult mai bine emoțiile în situații stresante. Manifestă în mod conștient sentimente și trăiri pozitive - se bucură de liniște și echilibru, îi iartă mai ușor pe cei din jur, este o persoană iubitoare și generoasă, își exprimă recunoștința în situațiile în care primește ajutor din partea semenilor, viața nu i se pare absurdă, ci plină de sens, trăiește multe momente de fericire și bunăstare emoțională, are o bună stimă de sine și privește cu optimism viitorul. De asemenea, are sentimentul că deține controlul asupra propriei vieți, cu alte cuvinte, nu trăiește la întâmplare, haotic.

Am menționat mai sus relația strânsă dintre credința religioasă, sentimentul că viața umană are un sens și un grad de împlinire sufletească. Merită să amintim aici o observație pe care Viktor Frankl, întemeietorul logoterapiei, o face în lucrarea sa „Omul în căutarea sensului vieții”. Frankl a străbătut calvarul lagărelor naziste. El observă că la Auschwitz și Dachau au supraviețuit condițiilor inumane (înfometare, bătaie, deznădejde, muncă epuizantă, frica permanentă de a fi trimis spre camera de gazare) deținuții care au avut drept ancoră existențială fermă credința în Dumnezeu. Ființa umană, ne învață Frankl, își poate da sens în trei moduri posibile: fie creând ceva, fie iubind pe cineva, fie alegând o anumită atitudine în fața evenimentelor vieții - de exemplu, un muribund poate alege să își trăiască ultimele clipe cu demnitate, nu robit de frica de moarte. Dar mai există o cale prin care ne putem da un sens vieții: alegând să credem în Dumnezeu. Frankl numește credința „sensul suprem”. Avem nevoie de credința în Dumnezeu fiindcă „Logosul este mai profund decât logica”.

Nădăjduim în purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Am vorbit până acum despre încredere - fie că am avut în vedere sentimentul optimist într-un viitor prielnic, fie sentimentul de încredere în propriile puteri sau în fidelitatea pe care ne-o arată semenii noștri. Dar care ar fi profilul specific credinței în Dumnezeu?

Nădăjduim, clipă de clipă, în viața noastră cotidiană, în Pronia lui Dumnezeu, dar nădăjduim și că la finalul existenței noastre pământești El ne va dărui raiul. Nădăjduim și în viața veacului ce va să vină, potrivit Crezului (Mărturisirii de credință).

Pe de altă parte, pe calea ascezei, a luptei istovitoare cu patimile, credinciosul învață să nu se încreadă în puterile sale, prin care ar putea să țină piept greutăţilor, ci doar în ajutorul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În viața duhovnicească, virtuțile se nasc unele dintr-altele, se potențează reciproc. Virtutea nădejdii este susținută de o altă virtute esențială: aceea a cumpătării sau a dreptei măsuri. Ascetul trebuie să se păzească pe sine să nu cadă pradă deznădejdii, dar el nu trebuie să mizeze, fără pic de frică, doar pe mila lui Dumnezeu, lăsându-se în voia patimilor și înclinațiilor păcătoase, felurite.

Nădăjduim, cum spuneam, în Dumnezeu, dar și în Legea Sa. Nădăjduim în puterea Numelui Său, izbăvitoare de înrâuririle și atacurile demonice, dar și în promisiunile pe care ni le-a făcut și în judecățile Sale, în învierea morților și viața veșnică.

Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, nădăjduim răbdători în cele ce nu se văd, iar nădejdea acționează ca putere sufletească orientativă doar în această viață pământească, deoarece doar dincolo vom vedea, vom percepe direct realitățile nădăjduite aici. Noul Testament ne oferă două exemple de oameni care au păcătuit, înșelând dragostea lui Dumnezeu și care au avut o atitudine diferită în fața acestei căderi. Iuda vânzătorul s-a spânzurat, nealegând să nădăjduiască în dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru om și în infinita sa putere de iertare. Al doilea exemplu e întruchipat de Sfântul Apostol Petru: Domnul nostru îl iartă, deși acesta se lepădase de El de trei ori.

Dintre parabolele lui Iisus, cea mai elocventă, în contextul nostru, este aceea a Fiului Risipitor. Ea ne vorbește chiar de dragostea cu care ne primește la sânul Său Dumnezeu, ca un tată milostiv, iertându-ne, după ce am rătăcit amar de ani pe căile pierzării, risipindu-ne partea de avuție cu care El ne-a înzestrat. Fiindcă, așa cum știm de la prorocul Iezechiel, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.

În Sfânta Scriptură întâlnim câteva simboluri minunate ale virtuții nădejdii. Ea se arată îndeosebi ca ancoră a sufletului sau podoabă a sa. Potrivit învățăturii duhovnicești a Sfântului Apostol Pavel, creștinul trebuie să se înarmeze cu platoșa credinței și a dragostei, iar pe cap trebuie să poarte în chip de coif nădejdea mântuirii.

„Nădejdea cea bună izvorăşte dintr-o credinţă vie”

Sfântul Isaac Sirul vorbește în scrierile sale despre „nădejdea bună”, născută din credința vie, îndreptată totdeauna spre Dumnezeu, care ignoră mulțimea grijilor lumești: „Există o nădejde în Dumnezeu, care se naște prin credință, din inimă. Aceasta este nădejdea cea bună și cu dreaptă socoteală și întru cunoștință. Și există o alta, mincinoasă, ce se naște din nelegiuire. Nădăjduiește bine și înțelept în Domnul numai acela care nu e deloc prins de grija lucrurilor pieritoare, ci e dăruit ziua și noaptea în întregime lui Dumnezeu, neîngrijindu-se de nici un lucru lumesc pentru multa îndeletnicire cu virtuțile, și toată preocuparea lui e îndreptată spre cele dumnezeiești și de aceea nu se îngrijește să-și pregătească mâncarea și hainele și să-și înfrumusețeze locul sălășluirii trupului și de toate celelalte. Aceasta este cu adevărat nădejdea cea adevărată și atotînțeleaptă” (Filocalia, vol. 10, ed. cit., p. 117).

Sfântul Petru Damaschin ne învață că despătimirea, tămăduirea sufletului de păcate și patimi, provine din nădejde: „Neîmpătimirea vine din nădejde; fiindcă cel ce nădăjduiește că va dobândi în altă parte o bogăție veșnică, ușor disprețuiește pe cea din mână, chiar dacă cea vremelnică îi aduce toată odihna” (Filocalia, vol. 5, ed. cit., pp. 211-212). Neîmpătimitul este cel care „ia pururea aminte la Dumnezeu prin vedere” (Idem, p. 215), un om care a atins cel puțin stadiul duhovnicesc al iluminării, mintea sa devenind capabilă de vederea lui Dumnezeu.

Ziarul Lumina

Evenimente. Apeluri. Petitii
Solicitare a Aliantei Parintilor privind eliminarea manualului de predare identitătii de gen

Alianța Părinților din România solicită Ministerului Educației să comunice dacă Manualul pentru predarea și integrarea la clasă a egalității de gen a fost aprobat de Centrul Național de Evaluare și Examinare

Către Ministerul Educației

În atenția

Doamnei Ligia Leca – Ministru al Educației

Domnului Sorin Ion - Secretar de stat - Învățământ preuniversitar

Stimată Doamnă Ministru,

Stimate Domnule Secretar de stat,

Recent, Alianța Părinților din România și alte câteva zeci de ONG-uri și-au exprimat public poziția[1] cu privire la recomandarea transmisă cadrelor didactice de către de ISJ –Iași, CCD-Sibiu și CCD-Olt, de a utiliza în cadrul orelor de consiliere și orientare Manualul pentru predarea și integrarea la clasă a egalității de gen, elaborat în cadrul proiectului EGALIS.

Ca urmare, Coaliția pentru Egalitate de Gen a remis, în data de 4.11.2022, un comunicat[2] în care, între altele, se precizează faptul că „Înainte de lansarea din luna septembrie, materialul a fost transmis Ministerului Educației. În răspunsul primit de la Minister este evidențiată utilitatea manualului realizat ca „material-suport elaborat în sprijinul profesorilor și al elevilor”.

De asemenea, suntem informați că „în procesul de elaborare a manualului au fost consultate peste 40 cadre didactice și practicieni în domeniu”.

În baza Legii 544/2001 privind accesul la informațiile de interes public, solicităm să ne răspundeți la următoarele întrebări:

1- În Metodologia de asigurare și de gestionare a manualelor școlare pentru învățământul preuniversitar, se arată că „în unitățile de învățământ se utilizează doar manuale școlare aprobate de Ministerul Educației” (art. 1, alin. 2)[3].

Solicităm să ne comunicați dacă Manualul pentru predarea și integrarea la clasă a egalității de gen (cu titlul complet Egalitatea de gen. Predarea și integrarea în învățământul preuniversitar) a fost aprobat de Centrul Național de Evaluare și Examinare (CNEE), organ aflat în subordinea Ministerului Educației, care coordonează evaluarea manualelor școlare.

2- În cazul în care manualul NU a fost aprobat de Ministerul Educației, solicităm să ne comunicați care este baza legală a recomandării lui de către ISJ –Iași, CCD-Sibiu și CCD-Olt pentru utilizarea la clase.

3- In cazul în care manualul a fost aprobat de Ministerul Educației, solicităm să ne răspundeți la următoarele întrebări:

a- Exemplele de la pag 195 – 196 ale manualului (prin care homosexualitatea și modul de viață LGBTQ+ sunt prezentate ca fiind normale), ilustrează și viziunea educațională a Ministerul Educației, care este de acord cu promovarea acestor conținuturi la clasele de elevi ?

„Laura a înjurat-o pe iubita ei atunci când aceasta a ieșit în oraș cu altă fată.”

„Teo se prezintă ca fiind o persoană non-binară. De atunci primește amenințări cu bătaia de la vecinii de bloc.”

„Cristi îi interzice iubitului lui să iasă în oraș cu prietenii lui sau să meargă la petreceri fără el.”

b- Ministerul Educației este de acord cu următoarele afirmații, existente la pagina 58, și consideră oportun ca ele să fie transmise elevilor?

„Gen. Totalitatea caracteristicilor sociale și culturale care împart oamenii, de obicei, în două categorii: bărbați și femei”.

„Dacă sexul este înnăscut, genul este atribuit social și cultural (!), acesta se construiește în timp (!) în funcție de normele și cutumele societății (!), astfel că putem vorbi de fluiditatea genului (!) în timp și spațiu”

c- Intre partenerii proiectului EGALIS, care au produs manualul în discuție, se numără și asociația Sexul vs. Barza. Viziunea „educațională” a acestui ONG transpare în manual și este accesibilă pe platforma autointitulată „prima platformă de educație sexuală în format video pentru adolescenți”, pusă la dispoziția copiilor în 2013. Mai jos, mostre de educație sexuală de pe platforma asociației Sexul și Barza, partener EGALIS:

:„OK, la ce vă gândiți când vă gândiți la sex? [...] fix la relatii sexuale, la penis în vagin. Mai puțin la sexul dintre două fete și doi bărbați, nu? Mda, aflați că asta e cam nedrept.”[4]

„Ceea ce în filmele porno pare a fi absolut normal nu e mereu așa în viața reală: sexul anal e în realitate mai puțin popular decât în filmele porno, iar a ejacula pe cineva nu e un lucru care face plăcere neapărat majorității oamenilor.”

Solicităm ca Ministerul Educației să precizeze dacă consideră această abordare ca fiind adecvată și dacă această viziune educațională corespunde viziunii Ministerului Educației.

4- Cum apreciază Ministerul Educației activitățile desfășurate în cadrul proiectului EGALIS, de către Coaliția pentru Egalitate de Gen, între care amintim evenimentul „Cum (n)avem orgasm/bani/copii”, promovat pe pagina de facebook a organizației și ilustrat cu un afiș edificator?[5]?

5- Menționăm că Legea Educației Naționale nr. 1/2011 precizează, în art. 7, că „în unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise activitățile care încalcă normele de moralitate și orice activități care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic”.

Considerați că exemple precum toate cele de mai sus se încadrează în sfera moralității?

Solicităm ca răspunsurile la întrebările de mai sus să fie trimise semnatarilor în termenul legal, pe următoarele adrese de email: contact@aliantaparintilor.ro, federațiaprovita@gmail.com, asociatia.jadl@gmail.com , office@alianta-familiilor.ro medici.consinformat@aol.com , contact@stareadelibertate.ro

Solicităm numere de înregistrare pe adresele de email de mai sus.

SEMNATARI:

1- Alianța Părinților, București – prin Președinte Cristian Filip

2- ASOCIAȚIA pentru APĂRAREA FAMILIEI și COPILULUI, prin Președinte Virgiliu Gheorghe – biofizician, doctor în bioetică

3- Institutul de Cercetări Psihosociale și Bioetice - prin Președinte prof. Gabriela Alexandru.

4- Asociația Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților - București, prin Președinte avocat Marina-Ioana Alexandru

5- Alianța Familiilor din România – prin Președinte avocat Petre Costea

6- Coaliția pentru Apărarea Statului de Drept – prin Președinte avocat Elena Radu

7- Asociația Christiana- București- prin Președinte Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

8- Asociația Medici pentru Consimțământ Informat – Președinte Dr. Anca Nițulescu, Doctor în Medicină

9- Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni- Suceava – prin Director Dr. Mircea Pușcașu

10- Asociația Calea Neamului - prin Președinte Dr. Mihai Tîrnoveanu

11- Federația Organizațiilor Ortodoxe Pro Vita - prin Președinte, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc

12- Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni – Constanța, prin Președinte Marcel Bouroș

13- Fundația Sf Irina- prin Președinte Dr. Popescu Ema Mădălina

14-Asociația Bucovina Profundă – prin Vicepreședinte Constantin Barariu

15- StareaDeLibertate - București - prin Președinte Pompiliu Diplan, specialist IT

16- Asociația de Reconstituiri Istorice Ferdinand I- prin Președinte Liviu Burcea

17- Liga Pentru Identitate Națională- prin Președinte Paul Ghițiu, publicist

18- Fundația Pentru Oameni- prin Director Cornel Constantin

19- Asociația Europa Veche- prin Președinte Nadia Parascanu

20- Asociația Pro Decizii Informate- prin Stoian George – Daniel- economist

21- Asociația Familia Ortodoxă- prin Președinte Ionel Ieremia

22- Asociația Familia Românească - prin Vicepreședinte Cătălin Stanciu

23- Asociația Tradiția Românească - prin Președinte Elena Alexa

24- Asociația Scut Botoșenean - prin Președinte Bogdan Carausu- jurnalist

25- Asociația Straja Carpaților – Buzău, prin Președinte Cătălin Ioniță

26- Asociația Neamunit – prin Președinte Aureliu Surulescu - actor

27- Frăția Ortodoxă - prin Președinte Dan Grajdeanu

28- Asociația Prologos - prin Președinte Ciprian Buzner

29- Asociația Down Art Therapy- Tg-Jiu- prin Președinte Buțu Radu Bogdan

30- Asociația Firește – Timișoara, prin Președinte Horea Preja

31- Asociația Provita- Filiala Galați - prin Președinte Costache Sabina

32- Fundația Creștină Evanghelică "Harul" - Zalău - prin președinte Constantin Joldes

33- ASCIOR- prin Președinte Nicolae Mușat

34- Asociația Auto Epoca- prin Președinte Viorel Burcea

35- Fundația Creștină Evanghelică "Harul" prin Președinte Constantin Joldes

36- Popescu Cristian George- Conferențiar Univ. Dr - Popescu Cristian George

37- Mihai Popescu- Prof. Dr. Ing. - Universitatea Politehnică din București

38- Roșu Florin- Dr. CMI

39- Asociația Sprijin Fără Frontiere- prin Președinte Pungilă Magdalena

40- For God’s Children International- prin Președinte Pungilă Mihai

41- Euro Education Federation- prin copreședinte Cristina Cioabă

42- ASCOR –Filiala Tg. Jiu – prin Președinte Cîrcel Popescu Georgiana

Referințele sunt disponibile la site-ul sursă: Activenews

CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Cunoasterea rationala in teologia Sfantului Iustin Popovici si a Parintelui Dumitru Staniloae - Ilche Micevski-Ignat (CARTE)

Prezentare Cunoasterea rationala in teologia Sfantului Iustin Popovici si a Parintelui Dumitru Staniloae:

Investigarea științifică a unui capitol de dogmatică mai puțin cercetat, cum este cazul gnoseologiei, prin intermediul operelor celor mai reprezentativi teologi ortodocși ai secolului al XX-lea, este de natură să deschidă un nou orizont asupra unor aspecte mai puțin investigate până în prezent de teologii români.

Cunoașterea și evaluarea corectă a concepției gnose-ologice ortodoxe este astăzi cu atât mai necesară, cu cât cultura și știința vor să-și impună în conștiința contemporanilor pro-priul lor model de cunoaștere, care face abstracție de Dumnezeu, dar și de vocația și destinul omului din punct de vedere teologic. Fără o teologie a prezenței lui Dumnezeu în creație și în istoria umană, nu se poate pretinde descifrarea adevărului ultim al întregii existențe create.

Considerăm că această lucrare de teologie dogmatică ortodoxă reprezintă o contribuție remarcabilă la descifrarea comorilor de gândire din operele celor mai de seamă teologi ortodocși ai secolului trecut, referitoare la problema cunoașterii lui Dumnezeu, premisă majoră a accesului la valorile nepieritoare ale Ortodoxiei universale.

Detalii despre carte / COMANDA

Rugaciuni pentru ajutorul si sanatatea copiilor - *** (CARTE)

Prezentare Rugaciuni pentru ajutorul si sanatatea copiilor:

Atotputernice Stăpâne, Ziditorul și Părintele nostru cel Ceresc, care din bunătatea și prin binecuvântarea Ta mi-ai dăruit copii: Însuți primește mulțumita și lauda inimii mele pentru acest dar; și mă învrednicește de harul și ajutorul Tău, ca să-mi pot îndruma copiii pe căile credinței, ale evlaviei și dragostei Tale, ca odată cu vârsta să crească și în har și în înțelepciune, și să se învrednicească de moștenirea vieții veșnice. Amin

Detalii despre carte / COMANDA

Cum sa ne alegem duhovnicul - Pr. Justus Brousalis (CARTE)

Prezentare Cum sa ne alegem duhovnicul:

În această carte părintele Justus Brousalis pune în fața sufletelor noastre repere pentru alegerea unui duhovnic iscusit.
Când vine vorba de alegerea duhovnicului, cei aflați la începutul viețuirii creștine au nevoie de criterii de orientare. Găsim în această carte modele vii, de duhovnici iscusiți, cu viață sfântă. Dar vedem și duhovnici care privesc proția ca pe o meserie obișnuită. Și unii și alții au puterea de a dezlega, prin harul pe care l-au primit de la Hristos, păcatele oamenilor. Dar Sfântul Sofronie Saharov spune dacă este mai important să cauți un duhovnic luminat de Dumnezeu, chiar dacă trebuie să străbați mari distanțe pentru a ajunge la el, decât să îți încredințezi sufletul în fața oricărui slujitor al altarului. Da, oamenii tari în credință se pot folosi și dacă se spovedesc la un duhovnic fără experiență sau chiar la unul care trăiește altfel decât învață. Dar marea majoritate a oamenilor au nevoie de pilde de virtute, de nevoință și de evlavie...

Detalii despre carte / COMANDA

Sfantul Iustin Popovici - Viata si minunile - *** (CARTE)

Prezentare Sfantul Iustin Popovici - Viata si minunile:

Ediția a doua

Prin abisuri înfricoșătoare și prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine, omule bun; spre tine, dumbravă înflorită; spre tine, floare mirositoare; spre tine, Preabunule și Preagingașule! Prin nenumărate morți străbate iubirea mea spre tine, o, dulcea mea Nemurire! De aceea tristețea este tovarășul meu de drum nedespărțit. Orice grosolănie este cu desăvârșire moarte pentru mine. Cele mai mari grosolănii le-am îndurat în această lume de la ființa care se numește om. O, câteodată el este moarte pentru toate bucuriile mele! Ochii mei, priviți dincolo de el și deasupra lui spre Cel Preabun și Preagingaș! Bunătatea și gingășia, acestea sunt viață pentru mine, acestea - nemurire, acestea - veșnicie. Fără bunătate și gingășie viața este iad.
Simțind bunătatea Preabunului și Preagingașului, eu sunt cu totul în Rai.

Sfântul Iustin Popovici

Unindu-te cu Dumnezeul minunilor, după moarte foarte din belșug ai săvârșit minuni și tămăduiri, și pe cei ce aleargă la sfânt mormântul tău îi alini, de care minunându-ne și noi strigăm ție: „Și de noi te îndură, părinte”.

Detalii despre carte / COMANDA

Bucataria ortodoxa pentru posturile de peste an si pentru sarbatori - *** (CARTE)

Prezentare Bucataria ortodoxa pentru posturile de peste an si pentru sarbatori:

Mâncarea gustoasă, servită frumos, este un minunat prilej de reunire a întregii familii. „Dreasă” cu rugăciunea și cu cuvântul de folos, trapeza materială se preschimbă cu ușurință într‑un ospăț al duhului, care hrănește și întărește întreaga ființă a omului.

Bucătăria ortodoxă pentru posturile de peste an şi pentru sărbători vă oferă o varietate de bucate gustoase, grupate pe categorii, respectând perioadele anului bisericesc și specificul fiecărui anotimp în parte. Veţi găsi reţete simple, culese din mănăstiri, dar și unele inedite, pentru toate posturile de peste an, cu întrebuinţarea legumelor de sezon. De asemenea, cartea cuprinde reţete pentru mesele festive, dar şi bucate pe care le veţi putea găti împreună cu cei mici.
Diversitatea de alimente din reţetele oferite favorizează o alimentaţie optimă, bucatele propuse având un conţinut echilibrat de substanțe nutritive. Reţetele sunt ingenioase, variate, hrănitoare şi uşor de preparat, contribuind la adoptarea unor obiceiuri alimentare sănătoase, fiind, de altfel, alcătuite pe principiul clasic și ascetico‑bisericesc care susține că principalul medicament ce asigură sănătatea și preîntâmpină boala este alimentația.

Detalii despre carte / COMANDA

Cum sa ne schimbam in bine. Un preot, un psiholog, un plan - Nicholas G. Louh (CARTE)

Prezentare Cum sa ne schimbam in bine. Un preot, un psiholog, un plan:

Nicholas Louh (doctor în teologie) și Roxanne Louh (doctor în psihologie), soț și soție, ne propun prin volumul de față câteva soluții la problemele din viața de zi cu zi a creștinilor. Obiectivul lor este de a ne ajuta să ne schimbăm în bine viața, evidenţiind, prin conlucrarea teologiei cu psihologia, câteva strategii propice aspirațiilor creștine, pentru a ne oferi temelia necesară unei vieţi cât mai aproape de chemarea pe care ne‑a adresat‑o Dumnezeu.

Cum să aducem în viața noastră liniștea? Cum să evităm stresul? Cum să deprindem rugăciunea? Cum să nu căutăm vinovați? Cum să devenim răbdători? Cum să cerem ajutor? Cum să ne păzim gândurile? La aceste întrebări – dar și la multe altele – găsim în acest volum răspunsuri întemeiate pe pregătirea teoretică și pe experiența bogată a autorilor.

Cartea – Cum să ne schimbăm în bine. Un preot, un psiholog, un plan – ne încurajează să evităm gândirea în alb și negru, generalizările excesive, amplificarea detaliilor negative, concluziile pripite, judecățile emoționale, perspectivele catastrofice; ne învață, de pildă, să distingem vinovăția folositoare de cea distructivă, să ne depășim ideile preconcepute, să acceptăm că vom trece și prin perioade grele, să ne rezolvăm disputele în mod eficient.

Prin intermediul acestei cărți, autorii ne îndeamnă – și neîndoielnic ne vor ajuta – să pornim cu mult curaj pe calea schimbării în bine a vieții noastre.

Detalii despre carte / COMANDA

Sanatatea creierului pe intelesul tuturor - Alexandru Vlad Ciurea (CARTE)

Prezentare Sanatatea creierului pe intelesul tuturor:

După mai bine de 50 de ani petrecuți descifrând misterele creierului uman, Dr. Alexandru Vlad Ciurea, medic și profesor de neurochirurgie, te invită să te oprești din forfota zilnică și să te gândești la bijuteria care ți-a fost dăruită, cea care îți permite să trăiești, să comunici și să iubești: creierul.

CUPRINS

Cuvant inainte: Despre creierul uman ca mister

Creierul uman

Factori nocivi asupra creierului

Bolile neurodegenerative si neurovasculare

Despre mentenanta creierului

Stiinta si credinta

Influenta covid asupra creierului

Misterele creierului

Comunicarea cu pacientul

Importanta educatiei

Neurochirurgia ca stiinta aparte

Carti, congrese, conferinte

Bucuria de a trai

Detalii despre carte / COMANDA

Maica Siluana cuvant si slujire - Felicia Dumas (CARTE)

Prezentare Maica Siluana cuvant si slujire:

Maica Siluana ne învăța întotdeauna să nu ne atașăm de ea, ci să înțelegem că ea este telefonul și la capătul firului este Dumnezeu, Care ne așteaptă și cu Care de fapt vrem să vorbim. Ne spunea lucrul acesta într-un firesc, atenționându-ne, și, în același timp, nu era niciun fenomen de respingere, nicio lipsă de asumare a unui dialog, a unei responsabilități pe care și-o lua atunci când te și chema să descoperi, să te angajezi într-o cale care îți schimba viața literalmente din temelii. Până la urmă, pentru mine, asumarea deplină a credinței ortodoxe a fost un fel de pariu, o investire deplină și totală,pe viață,în ceea ce de fapt făgăduim cu toții la botez și nu ne învață nimeni cât de adânc făgăduim și ce înseamnă aceasta.

Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Detalii despre carte / COMANDA

Rugaciunea pe intelesul copiilor - Stela Anca Radu (CARTE)

Prezentare Rugaciunea pe intelesul copiilor:

Ne bucurăm că ai început să citești această carte pe care am scris-o pentru a veni în ajutor copiilor care vor să învețe despre frumosul obicei al rugăciunii! Din dorința de a fi cât mai utilă și ușor de înțeles, am ținut cont de următoarele aspecte:

– Am împărțit cartea în secțiuni codificate pe culori, astfel încât fiecare parte să fie ușor de găsit.
– Pentru a nu copleși copilul din pricina multor cunoștințe, am folosit doar un mic număr de rugăciuni în fiecare secțiune.
– Am inclus ilustrații pentru a fi ajutoare vizuale prin care copiii să-și amintească diferitele rugăciuni.
– La final, am adăugat mai multe pagini goale, astfel încât copiii să poată nota numele celor pentru care se roagă.Vă dorim, vouă, tuturor părinților și copiilor ortodocși, o sporire continuă în Hristos nădăjduind în același timp să fim cu toții lumini pentru cei din lume, ajutându-ne reciproc pe calea ce duce către Împărăția Cerurilor!

Detalii despre carte / COMANDA

Despre rugaciune - Origen (CARTE)

Prezentare Despre rugaciune:

DIN CUPRINS

Cuvant inainte; Viata; Opera

Initiere in rugaciune

Obiectii aduse impotriva rugaciunii si solutionarea lor

Raspunsurile lui Origen

Ce trebuie facut inainte de rugaciune

Cum trebuie sa ne rugam

Ce trebuie sa cerem la rugaciune

Explicarea rugaciunii domnesti

Practica rugaciunii crestine

Acest tratat scris de Origen pe vremea cand se afla la Cezareea, in Palestina, figureaza intr-un manuscris din sec. al XIV-lea, provenit de la Worms si aflat actualmente in biblioteca Trinity College din Cambridge.

Se presupune ca a fost redactat intre 233-234, dar e dificil de datat avand in vedere ca singurele indicii sunt cele pe care Origen insusi le furnizeaza in tratat. Astfel, el face referire la comentariul sau asupra Genezei.

Ca multe lucrari ale sale, si aceasta s-a nascut ca un raspuns la diferite intrebari ridicate de discipolii sai. De data aceasta este vorba de prietenul sau, Ambrozie, si de sora acestuia, Tatiana, care ii scrisesera pentru a-i cere lamuriri cu privire la rugaciune. Unii crestini din epoca respectiva aveau mari indoieli cu privire la eficacitatea rugaciunii, avand in vedere - sustineau ei - ca Dumnezeu a pecetluit soarta lumii si a omului inca de la creatie, si ca destinul cosmosului sta sub semnul imuabilului.

Intentia lui Origen de a dezavua o asemenea atitudine capata din ce in ce mai multa consistenta, argumentele in favoarea utilitatii si necesitatii rugaciunii se multiplica si presupun luarea in consideratie a aspectelor mai ample pe care le implica actul rugaciunii. In cele din urma, Origen ajunge sa alcatuiasca un adevarat tratat asupra acestui subiect. Astfel, in cele doua parti ale lucrarii se analizeaza probleme generale legate de rugaciune, aratandu-se ce este rugaciunea, in ce consta ea, care este starea potrivita - fizica si morala - a celui care se roaga, cui trebuie ea adresata etc. Apoi este comentata Rugaciunea domneasca, dupa care diversele completari legate de subiectul in cauza (conditiile unei bune rugaciuni, starea sufleteasca etc.) vor fi adunate intr-un apendice. In concluzia la tratat, Origen isi exprima increderea ca Ambrozie si Tatiana vor fi satisfacuti in efortul lor, si vor ruga pe Dumnezeu sa le acorde harul de a intelege mai bine insemnatatea rugaciunii.

Detalii despre carte / COMANDA

Invierea femeii lui Lot (cf. Luca 17, 32) - Maria Gabor (CARTE)

Prezentare Invierea femeii lui Lot (cf. Luca 17, 32):

„Gândul-«stâlp de sare» străjuiește întru împietrire Marea Moartă a păcatului, a necredinței, a ignoranței, a lumii și a deșertăciunii, pe când gândul-«stâlp de foc», mijlocitor între rugul aprins din Sinai și carul de foc de dincolo de Iordan, cade cu fața la pământ pe Tabor, se cuminică la Cina cea de Taină și își odihnește de-a pururi capul pe pieptul Mântuitorului, primind și auzind în tăcere negrăitele șoapte ale Duhului Sfânt” - † Daniil Stoenescu

„Cine suntem noi toți și ce putem deveni fiecare în parte, «stâlpi de sare» sau «stâlpi de foc», fii ai neascultării sau fii ai luminii, atârnă de asumarea conștientă a păcătoșeniei și schimbarea vieții noastre, care, transfigurată de har, ar mai putea salva omenirea din prăbușirea în care suntem amenințați să ne scufundăm.” - Maria Gabor

CUPRINS

Scrisoare către cititor / 5

SĂ NU ÎNTOARCEȚI CAPUL ÎNAPOI!

Să nu întoarceți capul înapoi! / 15

Vestiri de Apocalipsă / 17

Pendulul Vremii de Apoi / 19

„Aduceți-vă aminte de femeia lui Lot!” (cf. Luca 17,32 ) / 21

Cu alte viziuni / 22

Vis din manuscris... / 23

Umbra cu solzi de sare / 24

În nopți cu lună plină / 25

Gând materializat / 26

Vin porumbeii albi / 27

Cu-a mea privire-ntoarsă înapoi / 28

Pământ și Cer nou la Marea Moartă / 30

SĂ MĂ ÎNVII, MĂICUȚĂ SFÂNTĂ!

Să mă învii, Măicuţă Sfântă! / 33

Femeile străine / 35

La Pomul interzis / 36

Vreau să salvez tot pomul! / 38

Vis convertit / 40

Vedere / 42

O viziune scrisă / 43

În visul lui Zosima / 44

La Icoana Maicii Domnului / 45

Genunchii inimii / 46

Coşmar / 47

Dă-mi plânsul adevărat! / 48

În fir de lumânare / 49

Năframa Maicii Sfinte / 50

Primeşte-mă, Măicuţă, sub Acoperământ! / 51

Mironosițele femei / 52

Mame creștine / 53

Un strop de Agheasmă Mare / 54

Măicuță Sfântă, binecuvântează-mi ia! / 55

Stare / 56

Un vis cu crini / 58

Tronul Maicii Domnului / 59

„Taina ochilor” / 60

Culorile Înălțării / 61

Crinii luminii / 62

RE – NAŞTERE / 63

Ave Maria! / 64

RĂSCRUCI

Toţi vin să ia lumină de-aici, de la Prislop / 67

Poarta de la Fereastra Mare / 68

Clopotul de la Fereastra Mare / 69

Altar / 70

La Nuntă!… În Drăgănescu / 71

Binecuvântare / 73

Pescuire / 74

În faţa Icoanei Sfântului Nicolae / 75

Rugăciune către Îngerul Păzitor / 76

Cruce și Răscruce... / 77

Heruvic sub un vitraliu / 78

Pătimirea Sfinţilor patruzeci de mucenici / 79

Floriile din sălcii / 81

Hristos a înviat! / 82

În strană / 83

Veniţi la Sfânta Liturghie! / 85

Măicuţa pelerinului / 86

Așteptare / 87

Azi mi-a bătut la poartă un cerşetor pribeag / 88

Iubite Domn şi Dumnezeul meu! / 89

Cu tot ce sunt! / 90

Vreme este… / 91

Copacul meu / 92

File de Acatist / 93

Icoană Făcătoare de minuni / 94

Crucea de la răscruce… / 95

Iisus în ie românescă / 96

Sub crucea roşiatică de-arin / 97

Firimituri / 98

Zori / 99

Scrisorile lui Moș Crăciun / 100

CU FLORILE DE CRIN

Coboară Îngerul din Răsărit / 105

Cu luminările de la Mormânt! / 106

Întâlnire cu Măicuța Zamfira la Tirul cu porumbei / 107

De câte ori în poarta Mânăstirii / 109

Drumeții care știu / 110

Veghere / 111

Mereu la porumbei / 112

Bunavestire / 113

La Crucea de la mormântul Maicii Zamfira / 114

Cu florile de crin / 115

Despre autor / 116

Detalii despre carte / COMANDA

vezi Cărți noi / Produse noi (cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)
vezi Promoțiile zilei Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la: - 2 edituri - 3 autori - 4 categorii Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email; 2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu). În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter. Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.
Descarca oferta Editurii Agaton	Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls) icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc. Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)
Libraria Agaton Biblioteca ortodoxa Editura Agaton "Fericit cel ce citeşte… căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)	Revista Porunca Iubirii apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton) 0740054256; revistapi@agaton.ro Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese Consilier editorial: Preot Adrian Roman Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean ---------------------- ISSN 2344 - 0619 ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Noiembrie-2022.doc