Sfinții Apostoli Petru și Pavel
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Iunie  2022
Sumar:
- Predica la Pogorarea Duhului Sfant
- Mesajul Patriarhului Daniel pentru Duminica Parintilor si Copiilor
- STIRI INTERNE - Iunie 2022
- STIRI EXTERNE - Iunie 2022
- Psalmii lui David, vorbirea cu Dumnezeu in necaz si bucurie
- Vederea lui Dumnezeu la Sfantul Grigore Palama
- Dobandirea harului dumnezeiesc prin rugaciunea isihasta
- Rugaciunea, poarta spre descoperirea inimii launtrice
- Clipele in siragul vietii
- Parintele Justin Pârvu, erou al demnitatii nationale, aparator al credintei drepte
- Icoanele pictate de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca
- Omul, societatea si statul (II) - Miturile statului si societatii contemporane
- Dependentele digitale si deficitul de somn
- Dumnezeu Cuvantul - poezie
- Visul Maicii Siluana: Construirea Manastirii Sf. Siluan Athonitul
- Monahul Proclu Nicau, trambita sihastrilor. Cuvinte vii - Pr. Nicolae Nicău (CARTE)
- Primele secole ale crestinismului romanesc (sec. I-VI) - Gabriel Iancu (CARTE)
- Menirea poporului roman - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
- ÷ Calendar - Invataturi ale Parintelui Arsenie Boca pentru fiecare zi - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
- Pelerinul catre cer - Parintele Filotei Zervakos. Autobiografie, omilii si minuni - Filotei Zervakos (CARTE)
- Sa descoperim cele zece porunci dumnezeiesti - Georgeta Ghenea (CARTE)
- Indatoririle crestinului fata de Dumnezeu - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
- Patimirea curateste sufletul - Sfantul Luca al Crimeei (CARTE)
- Primii pasi ai copilului spre credinta si Biserica - *** (CARTE)
- Vino, Lumina! Intalnire cu Sfantul Efrem Katounakiotul - Spiridon Vasilakis (CARTE)
- Tinere , tie-ti zic, scoala-te! Asceza ortodoxa pe intelesul tinerilor contemporani - Parintele Timotei (CARTE)
- Minunile icoanei Sfântului Ardealului Semlac (Arad) - Nicolae Dale (CARTE)
- Jertfa si Rascumparare - Preot Constantin Galeriu (CARTE)
- Psaltirea tradusa si comentata in Muntele Athos - *** (CARTE)



Tema lunii
Predica la Pogorarea Duhului Sfant - Pr. Conf. Univ. Dr. Dumitru Măcăila
 

Moto: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan, 7:37).

 

         Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

În ziua Cincizecimii, Ucenicii lui Hristos au fost prezenţi la arătarea Sfintei Treimi. E adevărat, arătarea Sfintei Treimi nu a fost ca aceea care a avut loc la Botezul Domnului şi ca aceea de la Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Hristos Cel înălţat a trimis Duhul Sfânt peste sfinţii Apostoli – aşa cum le făgăduise – pentru a-i conduce la tot adevărul. „Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am spus că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă” (Ioan, 16: 14-15).  

Este de neconceput să credem că Duhul Sfânt Îl va slăvi doar pe Fiul, dacă toate câte are Tatăl sunt şi ale Fiului. Pentru a sublinia că Rusaliile sunt o Teofanie, o arătare a lui Dumnezeu, Biserica noastră Ortodoxă a instituit o a doua zi, care izvorăşte din evenimentul Cincizecimii, în ziua de luni care urmează duminicii Pogorârii Duhului Sfânt.

De fapt, slujba Vecerniei din duminica Cincizecimii, care se oficiază imediat după Liturghie în această sfântă zi, subliniază credinţa noastră că Pogorârea Duhului Sfânt este o Teofanie. Iată doar una din cântările ei, care confirmă acest adevăr: „Sfântul Duh a fost întotdeauna, este şi va fi mereu, neavând nici început, nici sfârşit, ci este Unul cu Tatăl şi cu Fiul: viaţă şi dătător de viaţă; El Însuşi bunătatea şi izvor de bunătate, prin Care Tatăl Se cunoaşte şi Fiul e slăvit, şi este cunoscut de toţi: o putere, o unitate, o închinăciune a Sfintei Treimi.”

Iată ce spune despre Sfânta Treime – cea mai de neînţeles dogmă a credinţei – episcopul Kallistos Ware, un distins teolog ortodox modern: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul în esenţă, nu doar că toţi Trei sunt exemple ale aceluiaşi grup sau clasă generală, ci în sensul că Ei formează o singură, unică, specifică realitate… Fiecare din Cei Trei este deplin şi complet Dumnezeu. Nici Unul nu e mai mult sau mai puţin Dumnezeu decât Ceilalţi. Fiecare posedă, nu o treime din Dumnezeire, ci întreaga Dumnezeire în totalitatea Ei; totuşi, fiecare trăieşte şi este această Dumnezeire în modul Lui personal, propriu” (The Orthodox Way, pp. 37-38). 

În această sfântă zi, noi celebrăm şi ziua de naştere a Bisericii. Biserica stabilită în mod tainic pe Cruce, pecetluită (sau desăvârşită) prin Învierea lui Hristos, este acum făcută vizibilă de către Duhul Sfânt. Biserica este Mireasa lui Hristos, pe Care a iubit-o, „şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt” (Efeseni, 5:25-26). Ea este Trupul tainic al Domnului, o extindere peste veacuri a Trupului lui Hristos.

Cei care cred în Hristos – ca Mântuitor al lumii şi Fiu al lui Dumnezeu – sunt „mădulare ale Trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5:30). Ziua Cincizecimii a fost ziua în care Duhul Sfânt a venit să sălăşluiască în Biserică. Din acea zi, Biserica a fost o continuă Cincizecime care se va sfârşi în Ziua a Opta, adică în Ziua nesfârşită, perpetuă, eternă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Aceasta este singura, sacra raţiune de a fi a Bisericii: aceea de a-i lua pe oameni în Împărăţie, de a-i mântui pentru eternitatea cu Dumnezeu. Da, fiecare fiinţă umană a fost mântuită prin jertfa lui Hristos de pe Cruce. Da, din calvarul de nedescris al Crucii, Hristos a spus: „Săvârşitu-s-a!” (Ioan, 19:30), ceea ce înseamnă că El a făcut tot ceea ce era necesar pentru a împlini opera de mântuire a lumii. Dar pentru ca acest lucru să fie făcut cunoscut tuturor fiinţelor umane din totdeauna şi din orice loc, Hristos a instituit Biserica Sa. Biserica este Calea prin care mântuirea este adusă la toate popoarele până la marginile pământului.

Ceea ce Apostolii au făcut în ziua Cincizecimii este ceea ce Biserica face în fiecare zi. De aceea unii numesc Biserica – folosind o extrem de frumoasă şi exactă metaforă – o perpetuă Cincizecime! Mai mult decât atât, fiecare fiinţă umană care devine membră a Bisericii, are propria ei Cincizecime personală, care are loc în timpul celei de-a doua Taine ce i se administrează în timpul iniţierii creştine: Ungerea cu Sfântul Mir, care urmează imediat după Botez. În timpul Botezului, noi murim, suntem îngropaţi şi înviem cu Hristos, Care ne dă o nouă fire, şi ne uneşte cu Trupul Său – Biserica.

Spune iarăşi acelaşi distins ierarh şi teolog ortodox Kallistos Ware: „Ungerea cu Sfântul Mir este pentru fiecare o Cincizecime personală: Duhul, Care a pogorât vizibil peste Apostoli în chip de limbi de foc, coboară peste fiecare din noi în mod invizibil, şi nu cu mai puţină realitate sau putere… Indiferent cât de neatenţi şi apatici pot fi cei botezaţi în viaţa lor ulterioară, prezenţa locuirii Duhului nu este niciodată retrasă total. Dar dacă noi nu cooperăm cu harul lui Dumnezeu, este posibil ca prezenţa Duhului înăuntrul nostru să rămână ascunsă, şi noi să fim inconştienţi de ea. Scânteia Duhului Cincizecimii, existentă în fiecare din noi de la Botez, trebuie să fie aprinsă pentru a deveni o flacără vie. Trebuie să devenim ceea ce suntem!” (The Orthodox Way, pp. 133-134; sublinierea mea). Da, noi trebuie să devenim ceea ce am fost creaţi să fim, să „redobândim” sinele nostru necorupt de păcat!

Ceea ce cei mai mulţi dintre cei care se numesc creştini pierd din vedere este faptul că Biserica nu este o instituţie creată de om! Ea a fost instituită de Hristos pe Cruce şi făcută vizibilă de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, după ce a fost perfectată prin Înviere. Dovadă a pierderii din vedere a acestui adevăr fundamental este faptul că unii se numesc „luterani,” alţii „reformaţi,” alţii „romano-catolici” şi aşa mai departe, în mii de feluri. Dar Biserica Dumnezeului Celui viu, singurul Dumnezeu adevărat, este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim., 3:15), şi din această cauză Ea nu se poate împăca cu învăţături false şi cu erezii!

Biserica este infailibilă pentru că Hristos, Capul ei, este infailibil! Cei care profesează erezii în mod obstinat n-au cum să pretindă că sunt inspiraţi de Sfântul Duh, „Duhul Adevărului” (Ioan, 14:7), Care „vă va călăuzi [pe adevăraţii următori ai lui Hristos] la tot adevărul” (Ioan, 16:13). „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan, 4:24), a spus Hristos Mântuitorul către femeia samarineană.

Să privim mai de aproape evenimentul Cincizecimii aşa cum a fost narat de sfântul Luca în Faptele Apostolilor, cap. 2, versetele 1 până la 11. Trebuie să observăm că Sfântul Duh a venit când cei ce-L urmau pe Hristos se adunaseră în biserica lor. El a venit când poporul lui Dumnezeu se adunase să se roage. El a venit „vestit” fiind de „un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc, şi au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte, 2:2-3). Vânt şi foc! Vântul este o forţă invizibilă, dar puternică. Cât priveşte focul, acesta este un simbol minunat pentru Duhul Sfânt. Focul purifică şi luminează. Aşa că, Duhul Sfânt ne purifică de orice păcat şi ne îndreaptă spre Hristos, „Lumina lumii” (Ioan, 8:12). 

Ca rezultat al venirii Sale, o mare schimbare s-a petrecut cu cei care primiseră Duhul Sfânt. Iepurii au devenit lei! Când Hristos a fost răstignit, ei au fugit de frică; acum ei erau gata să-L apere pe Hristos cu întreaga lor fiinţă! Petru, cel care L-a negat pe Hristos în timpul Patimilor Sale, a stat neclintit acum şi, fără frică şi fără pic de intimidare, L-a predicat pe Hristos celor care L-au răstignit pe El. Şi totuşi, aceasta nu este cea mai mare consecinţă a Pogorârii Duhului Sfânt. Cel mai mare rezultat al ei a fost o nouă „creaţie” a lumii, prin har! „Iată, noi le facem pe toate” (Apocalipsa, 21:5).

Când Dumnezeul nostru trinitar a creat pe strămoşul nostru din pulberea pământului, acesta a fost fără viaţă până când El a suflat în Adam suflare de viaţă, şi l-a făcut pe el suflet viu. Pe Cruce, Hristos a instituit Biserica Sa, şi prin Înviere a devenit El Însuşi „începătură [a învierii] celor adormiţi” (I Cor., 15:20). În ziua Cincizecimii, Dumnezeu a trimis Duhul Său în Biserică, a suflat în Ea un „vânt” puternic, şi Biserica „s-a ridicat” şi a devenit Trupul viu al lui Hristos. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor., 3:16; I Cor., 6:19).

„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui,” a spus Iisus (Ioan, 7:37-38). Scriptura la care S-a referit El era din Isaia, 12:3, unde citim: „Veţi scoate apa cu veselie din izvoarele mântuirii.” În timpul lui Isaia, evreii cărau apă la templu în timpul sărbătorii corturilor, pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru darul apei, şi ca o aducere aminte de apa care a ţâşnit din piatră pe când ei rătăceau prin pustie.

Dar Hristos le îndreaptă atenţia către un alt fel de apă. El nu se referă la apa care stinge setea noastră fizică, El vorbeşte despre apa care va stinge setea sufletului! N-a spus Ecclesiastul: [Dumnezeu] a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu de la început până la sfârşit?” (3:11). Din cauză că Dumnezeu a pus veşnicia în minţile noastre, Hristos a folosit această dramatică ceremonie istorică pentru a întoarce gândurile oamenilor către setea pentru Dumnezeu şi pentru eternitatea lor cu El!

Această sete spirituală nu poate fi stinsă de nimic decât de „apa cea vie!” Apa cea vie este harul Sfântului Duh, „pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El, căci încă nu era [dat] Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” (Ioan, 7:39). Unul din teologii occidentali teologhiseşte ortodox: „Duhul Sfânt a existat mereu; dar oamenii niciodată nu s-au bucurat de puterea deplină a Duhului până în ziua Cincizecimii. Ei avuseseră foarte scurte vederi, pregustări ale Lui, dar numai în ziua Cincizecimii porţile inundării au fost deschise şi mareea Spiritului s-a revărsat peste oameni… Numai când oamenii L-au cunoscut pe Iisus au ajuns ei să cunoască într-adevăr Duhul. Înainte de aceasta Duhul a fost doar o putere, dar acum El este O Persoană, pentru că Duhul a devenit pentru noi nimic altceva decât prezenţa şi puterea lui Hristos Cel înviat Care e mereu cu noi… A fost necesară viaţa şi moartea lui Iisus Hristos pentru a ne conduce pe noi la Cincizecime, şi pentru a ne deschide porţile inundării pentru ca Duhul să devină real şi puternic pentru toţi oamenii.”

Ca membri ai perpetuei Cincizecimi care este Biserica, vă chem să ne împrospătăm Cincizecimea personală! Veniţi să bem din Fântâna Nemuririi, făcând vie Cincizecimea noastră personală! Să ne rugăm lui Dumnezeu-Duhul Sfânt împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog: „Vino, Lumină adevărată! Vino, Viaţă veşnică! Vino, Taină ascunsă!...Vino, realitate dincolo de orice cuvânt! Vino, Persoană dincolo de orice înţelegere! Vino, bucurie fără sfârşit! Vino, Lumină Care nu ştie de înserare! Vino, Singur la cel singur… Vino, suflarea mea şi viaţa mea! Vino, mângâierea umilului meu suflet! Vino, bucuria mea, slava mea, încântarea mea cea fără de sfârşit!” Amin.

 

Extras din volumul VIAȚA NOASTRĂ - HRISTOS,

Tipărit cu binecuvântarea

Înaltpreasfințitului

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

 




ACTUALITATEA religioasă
Mesajul Patriarhului Daniel pentru Duminica Parintilor si Copiilor

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel transmite un mesaj cu prilejul Duminicii Părinţilor şi Copiilor, marcată anul acesta în data de 5 iunie 2022. O inițiativă a Bisericii Ortodoxe Române, ziua „este prilej de a reafirma rolul principal al familiei în creşterea duhovnicească a copiilor şi formarea lor pentru viaţă”, transmite Patriarhul României.

„În familie, copilul începe să înțeleagă taina iubirii părintești a lui Dumnezeu pentru toți oamenii. De aceea, educația copilului nu înseamnă doar cunoaștere și pregătire pentru viața materială, ci și creștere duhovnicească sau cultivarea bunătății sufletului, ca frumusețe a acestuia în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii”, transmite Părintele Patriarh Daniel.

Text integral:


Duminica Părinților şi Copiilor – rugăciune comună şi conlucrare pentru comuniune şi mântuire

Aprobată prin hotărârea nr. 629/12 martie 2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Duminica Părinţilor şi Copiilor, prima duminică după data de 1 iunie – Ziua Internaţională a Copilului, este prilej de a reafirma rolul principal al familiei în creşterea duhovnicească a copiilor şi formarea lor pentru viaţă.

În familie, copilul începe să înțeleagă taina iubirii părintești a lui Dumnezeu pentru toți oamenii. De aceea, educația copilului nu înseamnă doar cunoaștere și pregătire pentru viața materială, ci și creștere duhovnicească sau cultivarea bunătății sufletului, ca frumusețe a acestuia în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii. În acest sens, părinții sunt chemați să cultive practica rugăciunii în comun, ca izvor de bucurie și iubire statornică în familie. Rugăciunea este temelia vieții și a creșterii spirituale a omului, care ne ajută să înfruntăm greutățile vieții, să pregustăm încă din lumea aceasta lumina și bucuria învierii și a vieții veșnice. Rugăciunea nu este doar lucrarea omului care se adresează lui Dumnezeu, ci şi lucrarea tainică a harului lui Dumnezeu în sufletul celui care se află în comuniune cu El. Nimic nu poate înlocui rugăciunea şi nicio activitate nu este mai de preţ decât aceasta, fiindcă rugăciunea ne dăruiește inspiraţie şi putere pentru a rosti cuvântul frumos şi pentru a săvârși fapta bună.

Anul acesta, Duminica Părinţilor şi Copiilor coincide cu Duminica a 7-a după Paști, în care se citește textul evanghelic despre rugăciunea arhierească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostită cu puțin timp înainte de Pătimirile Sale (Ioan 17, 1-13). Această rugăciune ni-L descoperă pe Dumnezeu ca Părinte al unui Fiu veșnic, Care a venit în lume să dăruiască oamenilor viață veșnică. Marea taină sau ținta ultimă a rugăciunii Domnului Iisus Hristos este unitatea Bisericii. El S-a rugat ca toți cei care cred în El „să fie una”, adică să trăiască în comuniune, după cum Tatăl și Fiul sunt una, adică trăiesc în comuniune, în dăruire reciprocă de iubire și de sfințenie: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi” (Ioan 17, 11). Rugăciunea arhierească ne mai arată că bucuria lui Hristos este deplină când ucenicii Săi păstrează dreapta credinţă şi unitatea Bisericii (cf. Ioan 17, 13).

Într-o societate tot mai divizată și secularizată, pentru a răspunde nevoilor spirituale profunde ale generațiilor de copii și de tineri, Biserica îi cheamă pe părinți, educatori, învățători și profesori la o conlucrare permanentă, în spiritul comuniunii fraterne și al solidarității practice, ca educația copiilor să devină o preocupare comună majoră. În ultimele decenii, în contextul multor provocări la adresa familiei creștine, Biserica a intensificat activitățile ei privind educația copiilor și a tinerilor. Anul 2022 este în mod deosebit dedicat evidențierii importanței și rolului rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului. În acest context, în perioada 15 noiembrie 2021 – 21 mai 2022, Patriarhia Română a organizat Concursul Național Catehetic Rugăciunea în viaţa mea, care și-a propus să cultive relaţia de comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu aproapele prin rugăciune. La concurs au participat grupuri catehetice parohiale, cuprinzând copii și tineri din țară și din diaspora, câștigătorii fiind premiați în ziua de 21 mai 2022, cu ocazia hramului istoric al Catedralei Patriarhale, Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena.

Adresăm părinților și copiilor români un mesaj părintesc de multă prețuire, precum și îndemnul de a păstra și de a trăi dreapta credință, de a practica rugăciunea în familie, de a cultiva iubirea părintească, fiască și frățească, spre slava Preasfintei Treimi și spre bucuria tuturor copiilor și a părinților!

Cu aleasă prețuire și binecuvântare,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



STIRI INTERNE - Iunie 2022
 
Aproape 1.300 de Antimise au fost sfinţite de Patriarhul României

În ziua Sf. Ap. Petru şi Pavel, Patriarhul României a sfinţit miercuri aproape 1.300 de Antimise. Slujba a fost oficiată în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” din Reşedinţa Patriarhală. „Cu prilejul prăznuirii sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care au fost mari păstori de suflete şi întemeietori de Biserici locale, dorim să menţionăm cu bucurie faptul că ne-a ajutat Dumnezeu şi am sfințit noile Antimise care vor fi dăruite parohiilor și mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, dar și unor Reprezentanțe ale Patriarhiei Române din străinătate. Această sfinţire este prilej de binecuvântare, de bucurie”, a subliniat Patriarhul Daniel. „Noutatea acestor Antimise este reprezentarea tuturor în lumină, fără umbre. Ne bucurăm că putem să le oferim anul acesta bisericilor care au nevoie de un Antimis nou. Acestea sunt necesare mai ales pentru sărbătorile mari, la hramuri sau la praznice împărătești, când este nevoie ca Antimisul să fie mai luminos. Dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate”, a spus Patriarhul României. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că slujba de sfinţire cuprinde foarte multe rugăciuni şi „fiecare Antimis este însemnat cu Sfântul şi Marele Mir în locul unde vor fi puse moaştele sfinţilor martiri, la capul Mântuitorului Hristos şi la picioarele Sale, aşa după cum ne învaţă Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului”. - basilica

Arhim. Zaharia Zaharou, unul dintre cei mai profunzi trăitori contemporani ai Ortodoxiei, a conferențiat la Deva

Arhimandritul Zaharia Zaharou, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Marea Britanie, și unul dintre cei mai profunzi trăitori și mărturisitori contemporani ai Ortodoxiei, a conferențiat duminică la Deva. Evenimentul a avut loc în Sala Mare a Centrului Cultural „Drăgan Muntean” din Deva, în prezența Preasfințitului Părinte Nestor, și a fost organizată în cadrul celei de a șaptea ediții a proiectului „Zilele Credinței și Culturii”. În deschiderea evenimentului, Episcopul Devei și Hunedoarei a dat citire textului conferinței, intitulat „Oare nu știți că sunteți templu al Dumnezeului celui viu?”, în care Părintele Zaharia a explicat că principalele mijloace de a zidi templul lui Dumnezeu în inimă sunt chemarea numelui lui Iisus Hristos, petrecerea în duhul cuvântului Său și vrednica împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului. „Trupul Domnului Iisus s-a făcut punte între cer și pământ, pe acest Trup l-a lăsat Domnul moștenire în Biserica Sa, cu acest Trup creștinii se îmbracă la Sfântul Botez și cu el se hrănesc în Taina Sfintei Euharistii”, a notat în textul conferinței Arhimandritul Zaharia Zaharou. În continuare, Părintele Arhimandrit a răspuns întrebărilor venite din partea participanților. Video disponibil la sursă: basilica

Un secol de la nașterea părintelui mărturisitor Ioan Iovan

S-a împlinit centenarul nașterii Arhim. Ioan Iovan, cel care a făcut aproape un deceniu de temniță grea după ce le-a scris autorităților comuniste un memoriu în care protesta împotriva politicii ateiste. Părintele Ioan Iovan s-a născut în 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. A studiat Teologia Cluj, în timpul Dictatului de la Viena, când Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei. S-a călugărit la Mănăstirea Sihastru și a fost hirotonit diacon în 1948 şi ieromonah în 1949 pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit Episcopul de Oradea, Nicolae Popovici, un alt luptător împotriva regimului ateist. Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti nu era bine văzută de autoritățile comuniste, care au încercat să oprească afluxul de pelerini. Părintele Ioan Iovan a scris un memoriu în care spunea: „Partidul are reprezentanţi în Biserică… Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”. În 1955 au urmat arestarea sa şi caterisirea. A trecut prin mai multe penitenciare, unde oficia în secret Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonită, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae. La amnistierea din 1964 a fost eliberat și s-a stabilit la București. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Înaltpreasfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod. Acesta l-a prezentat Sfântului Sinod şi urmarea a fost ridicarea caterisirii în 26 iunie 1979. A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, unde l-a prins Revoluția din 1989. În 1991, s-a întâlnit cu Mitropolitul Clujului la Patriarhie, care l-a invitat să vină la Mănăstirea Recea, unde s-a mutat în 1992. În 2003, Patriarhul al Alexandriei, Petru al VII-lea și Patriarhul Teoctist sfinţeau biserica Mănăstirii Recea ctitorită prin eforturile Arhim. Ioan Iovan și ale Stavroforei Cristina Chichernea, stareța sfântului așezământ. Părintele Ioan Iovan a trecut la Domnul în 17 mai 2008. - basilica

În 2022, Ziua Drapelului coincide cu Duminica Sfinților Români

Anul acesta, Ziua Drapelului Național coincide cu Duminica Sfinților Români, reunind simbolic omagierea eroismului militar și a făuritorilor națiunii cu eroismul duhovnicesc și lucrarea lui Dumnezeu în poporul român. Potrivit unei legi din 1998, ziua de 26 iunie a devenit Ziua Drapelului Național, aniversând astfel aceeași zi din 1848, când Guvernul revoluționar al Țării Românești a stabilit ca tricolorul să fie steagul național. Cu acest prilej, an de an, în numeroase orașe din țară au loc ceremonii speciale, religios-militare, în cadrul cărora sunt oficiate și slujbe de binecuvântare a drapelului național, care este apoi arborat în mod solemn. Ordinea culorilor din Drapelul Național, notată începând de la lance, este: albastru, galben, roșu. Drapelul nostru a fost decretat prima oară ca simbol național de Guvernul revoluționar provizoriu din Țara Românească în data de 14 iunie 1848 (26 iunie conform calendarului nerevizuit), având înscrisă pe el deviza „Dreptate – Frăție”. A fost sfințit a doua zi în cadrul Marii Adunări Naționale de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci înainte Câmpia Libertății. Potrivit art. 12 al Constituției României, drapelul reprezintă unul dintre simbolurile noastre naționale, alături de Ziua Națională, imnul național, stema și sigiliul țării. Un istoric de la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din Capitală spune că sunt documente care atestă folosirea ca simbol național a tricolorului românesc dinainte de 1848 și o ceremonie de sfințire a lui care datează din 1834, înainte de Revoluția Pașoptistă. În Duminica Sfinților Români, sărbătoare variabilă din Calendarul Ortodox, care este în a doua duminică după Rusalii, sărbătorim sfinții născuți, martirizați sau care au propovăduit pe teritoriul României de azi, amintindu-ne că un popor se construiește pe sângele eroilor, dar și pe cel al martirilor pentru Hristos. - basilica

 

Linkuri la știri:

30 de ani de la insituirea Duminii Sfinților Români - Basilica

Ziua Națională pentru Adopție - Evenimnete, cifre, propuneri - Basilica

 

 

 



STIRI EXTERNE - Iunie 2022
 
Rep. MOLDOVA: PS Veniamin: Singura instituție care funcționează în aproape întreg spațiul românesc este Biserica Ortodoxă Română

Episcopul Basarabiei de Sud a participat marți la conferința „Înfometați de pace: 28 iunie 1940. O zi neagră în istoria noastră”. Ierarhul a explicat că Mitropolia Basarabiei nu s-a desființat după ocupația sovietică, ci doar și-a întrerupt activitatea și a remarcat că, în prezent, singura instituție românească activă în aproape întreg spațiul locuit de români este Biserica Ortodoxă Română. Evenimentul a evocat data de 28 iunie 1940, când, în baza pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia. Au urmat ucideri, înfometare, deportări pentru românii care trăiau din moși-strămoși în această provincie istorică românească. În deschiderea evenimentului a fost vernisată expoziția de carte „Anul 1940. Victimele comunismului”, sponsorizată de Guvernul României. A avut loc apoi o sesiune de comunicări. Episcopul Veniamin a vorbit despre continuitatea Bisericii Ortodoxe Române în spațiul românesc istoric. „Mitropolia Basarabiei nu a fost desființată niciodată, doar și-a încetat activitatea din cauza contextului istoric în care a activat această eparhie. Au venit sovieticii și pe cei care nu s-au refugiat i-au deportat, iar pe unii dintre clericii de aici i-au executat efectiv, iar casele lor au fost confiscate de cele mai multe ori și erau considerați «dușmani ai poporului», erau considerați ca cei care nu au nicio contribuție la dezvoltarea socială”, a spus ierarhul. Preasfințitul Părinte Veniamin a amintit că, înainte de 1940, Basarabia era plină de mănăstiri și biserici frumoase, care au fost distruse sau confiscate după ocupație. Bunurile Mitropoliei Basarabiei nu au mai fost recuperate. La finalul dezbaterii a avut loc vizionarea filmului „Siberia din oase”. - basilica

REP. MOLDOVA: La Centenarul Încoronării sale ca Suverană a României Mari, Regina Maria va avea statuie la Chișinău

Pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia, o statuie a Reginei Maria va fi amplasată în curtea Liceului „Gheorghe Asachi” din Chișinău, instituția care a purtat numele suveranei în perioada interbelica. Inițiativa îi aparține Asociației Monumentum, care își propune ca festivitatea inaugurală să fie organizată în data de 15 octombrie. Ideea ridicării unei statui în cinstea Reginei Maria datează din anul 1939, dar pe atunci nu a putut fi concretizată din cauza începerii celui de al Doilea Război Mondial. Monumentul din bronz va avea o înălțime de aproximativ 6 metri și va fi amplasată pe un postament de piatră. Valoarea estimativă a lucrării se ridică la suma de 50.000 euro. Proiectul este demarat în parteneriat cu Casa Regală a României și cu Liceul „Gheorghe Asachi” din Chișinău. Cei care doresc să sprijine inițiativa Asociației Monumentumo pot face prin transfer bancar în conturile asociației, dar și prin sprijin material și logistic. - basilica

GRECIA: 6 ani de la Sfântul și Marele Sinod: A mărturisi dreapta credință cu smerenie și iubire creștină

Duminică, 26 iunie, se împlinesc șase ani de la încheierea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a reunit în Insula Creta ierarhii a zece din cele 14 Biserici Ortodoxe Autocefale. Atât înainte, cât și după eveniment, Patriarhul României a explicat că lucrările nu s-au concentrat pe probleme liturgice sau dogmatice, ci pe misiunea ortodoxă într-o lume globalizată și secularizată. Înainte de participarea la Sfântul și Marele Sinod, Patriarhul României le-a cerut monahilor și mirenilor din Biserica Ortodoxă Română să se roage pentru luminarea participanților. Iar, „spre deosebire de sinoadele ecumenice, acesta nu este un sinod care dezbate o anumită dogmă sau o anumită învăţătură de credinţă nouă, ci arată necesitatea întăririi noastre în credinţă, în viaţa duhovnicească şi în intensificarea misiunii ortodoxe în lume. Deci, acesta va fi mai mult un sinod misionar – pastoral cu implicaţii sociale, nu un sinod dogmatic, liturgic sau de modificare a sfintelor canoane”, a afirmat Preafericirea Sa. „Avem de-a face cu o lume în care ateismul prinde din ce în ce mai mult teren şi noi trebuie să afirmăm importanţa credinţei dreptmăritoare pentru mântuirea sufletului şi pentru viaţa în armonie, în familie, în Biserică, în societate. Este nevoie de o mărturisire mai intensă a credinţei împreună”, a mai explicat Patriarhul Daniel. Din România au participat 25 de ierarhi. Lucrările s-au desfășurat în perioada 16-26 iunie 2016, fiind precedate, în perioada 09 – 16 iunie, de întrunirea unui comitet de lucru pentru redactarea Mesajului Sfântului şi Marelui Sinod. Pe baza acestuia, Sfântul și Marele Sinod a formulat Enciclica Sfântului și Marelui Sinod, un document complex și final, care dă cheia de lectură pentru toate documentele adoptate. Adoptarea finală a Mesajului și Enciclicii a avut loc în ședința de lucru din 24 iunie 2016. Principalele teme abordate de Sfântul şi Marele Sinod au fost:
Chiar dacă Patriarhiile Antiohiei, Moscovei, Bulgariei și Georgiei au lipsit de la lucrări, observațiile lor au fost integrate ca îmbunătățiri în documentele prezentate plenului spre amendare și aprobare. La întoarcerea în țară, Patriarhul Daniel a spus că ortodocșii români au fost apreciați ca foarte activi la lucrările sinodului, iar prin prezența lor au fost „mărturisitori ai ortodoxiei românești”. Ierarhii români au insistat asupra convingerii că numai pe baza credinței adevărate a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți, exprimată de cele șapte Sinoade Ecumenice se poate reface unitatea creștină. „Dialogul cu alte entități creștine se face mai întâi pentru a mărturisi credința noastră ortodoxă și modul de înțelegere apostolic și patristic al Bisericii, pentru a contribui la apropierea dintre creștini, prin această scoatere în evidență a valorilor eterne ale Ortodoxiei”, a explicat Preafericirea Sa la întoarcerea din Creta, în 26 iunie 2016.

GERMANIA: Viața și Acatistul Sf. Cuv. Parascheva au fost editate în format bilingv de o parohie românească 

Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei a publicat Viața și Acatistul Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași în format bilingv român-german. Cartea a fost editată de Parohia „Nașterea Domnului” din München. Lucrarea a tradusă în limba germană de către Pr. Protopop Alexandru Nan și ipodiaconul Julian Dettling, împreună cu soția lui, Daniela Dettling. Traducerea a fost gândită ca semn de cinstire pentru Sfânta Cuvioasă Parascheva, una dintre ocrotitorii parohiei. În introducere, Pr. Alexandru Nan prezintă viața Sfintei Parascheva și expune o listă biografică a scrierilor dedicate acesteia. În total, spune părintele protopop, în Germania și Austria există 10 parohii care o au ca ocrotitoare pe Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași. Lucrarea poate fi achiziționată prin intermediul Parohiei „Nașterea Domnului și Sfânta Cuvioasă Parascheva” din München. - basilica

 

Linkuri la știri:

Misiunea Diaconia, premiată la gala societății civile - Basilica

Ziua internațională împotriva abuzului și traficului de droguro - Basilica 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Psalmii lui David, vorbirea cu Dumnezeu in necaz si bucurie - Pr. Ionuț Apostolache
 

Sfânta Scriptură a străbătut teologia Sfinţilor Părinţi, care au adus numeroase lămuriri cu privire la adâncul înţelesurilor duhovniceşti desprinse din vorbirea tainică a omului cu Dumnezeu în rugăciune. Între cele mai lămuritoare școli patristice pe tematica rugăciunii le regăsim pe cele închinate Psaltirii lui David.

Întreaga Psaltire este o neîntreruptă rugăciune prin care omul iubitor de nevoinţă ajunge să-şi ridice sufletul pe cele mai înalte culmi duhovniceşti şi, în acelaşi timp, să coboare cerul pe pământ. Există câţiva psalmi reprezentativi în care găsim menţiuni precise despre rânduiala şi folosul rugăciunii. Prin aceste trimiteri, lămurindu-se, totodată, şi conţinutul terminologic al „rugăciunii”, evidenţiindu-se şi caracterul ei funcţional. De asemenea, exegeza patristică oferă lămurirea contextului general, mergând până la analiza amănunţită a celor mai subtile detalii ale textului.

„Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea!”

Primul loc din Cartea Psalmilor unde găsim menţiunea directă a termenului „rugăciune” este Psalmul 4, 1: „... milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea!”. Socotit o cântare de laudă adusă de David îna­intea minunilor lui Dumnezeu, „care l-au preaînălţat peste tiranica apostazie a lui Abesalom, fiul său”, mesajul textului are conotaţie generală, fiind potrivit pentru „fiecare creştin care voieşte a se izbăvi de primejdii” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinţi, vol. 1, p. 81). Ridicată ca un strigăt al celui apăsat de necaz: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele. Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea” (4, 1), rugăciunea se face pentru vindecarea „celor grei la inimă” (4, 2). Sfântul Ioan Hrisostom spune în acest sens că „David numeşte fii ai oamenilor pe cei ce vieţuiesc întru răutăţi şi pe cei aplecaţi spre păgânătate, fiindcă cei ce nu sunt astfel sunt după fire fii ai lui Dumnezeu; iar prin grei la inimă vrea să zică că sunt groşi cu inima, trupeşti, pironiţi în cele pământeşti, alergând după răutăţi şi putrezind în dezmierdări; căci inima fiind făcută din fire uşoară şi tinzând a se ridica spre cele de sus, iar noi făcând-o grea afară de fire”.

„Ia aminte la glasul rugăciunii mele”

Urmărind perspectiva contextualizată, Psalmul 5 oferă următoarea menţiune cu privire la termenul de „rugăciune”: „Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înţelege strigarea mea. Ia aminte la glasul rugăciunii mele” ­(vv. 1-2). Psalmistul confirmă aici ca primă treaptă „rugăciunea rostită”, fiind totodată o notă generală de intensitate şi de expresie a Bisericii (în calitatea ei de comunitate liturgică): „căci cei ce se roagă din inimă obişnuiesc a zice aceleaşi, fie numind rugăciunea graiuri - fiindcă aceasta prin cuvinte şi graiuri se glăsuieşte, fie prin strigare - ca una ce se face cu tărie şi cu putere; iar glas o numeşte ca pe una ce este articulată şi cu bună însemnare. Căci strigarea pare a fi neînsemnată şi fără articulare, dar şi celelalte ziceri potrivit s-au zis de Prorocul, că ia aminte, a zis, la rugăciunea mea, şi nu numai atât, ci şi înţelege, adică cunoaşte ce vor să zică graiurile acestea, şi încă ia aminte la ele şi nu ca pe un lucru netrebnic să treci rugăciunea mea, fie că se face prin buze, fie prin inimă. Este o însuşire a Scripturii a numi lucrările lui Dumnezeu din lucrările oamenilor, aşa cum o face şi aici” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinţi, vol. 1, pp. 88-89). Întregul conţinut dialogic al rugăciunii, descoperit prin ascendenţa terminologică de la „grai”, „strigare” şi mai apoi „glasul rugăciunii”, are menirea să confirme autoritatea divină: „Împăratul meu şi Dumnezeul meu. Căci către Tine mă voi ruga, Doamne. Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea” (vv. 2-3).

„Domnul rugăciunea mea a primit”

Psalmul 6 exprimă o trecere a sufletului de la starea de profundă lamentaţie la starea de rugăciune şi vorbire cu Dumnezeu: „Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea. Că auzit-a Domnul glasul plângerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit” (vv. 8-9). Din punct de vedere lingvistic, legătura dintre cele două teme prin care se descrie rugăciunea Psalmistului (lamentaţia şi lauda) confirmă, totodată, caracterul unitar al psalmului. Aceasta reiese din folosirea contextualizată a două verbe imperative („să se întoarcă” şi „să se ruşineze”): „Să se ruşineze şi să se tulbure toţi vrăjmaşii mei; să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrab” (v. 10). Dincolo de constituţia lor dură, cele două verbe sunt interpretate de Sfinţii Părinţi ca reflex al rugăciunii împărtăşite, în folosul celor ce „se tem de Domnul”, ca ei „să se întoarcă de la răutatea lor, şi aşa, prin aceasta, să se pocăiască şi să se îndrepteze” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinţi, vol. 1, p. 103).

Psalmul 6 este un exemplu foarte clar de trecere de la rugăciunea de cerere la rugăciunea de laudă. „Ambele elemente sunt foarte bine delimitate în psalm, lamentaţia ocupând prima parte şi cererea pe cea de-a doua. Trecerea de la una la cealaltă este dintr-odată. Cu toate acestea, acest lucru nu face psalmul să fie compozit. Mai mult, nefiind în nici un fel sesizabilă vreo schimbare de ton, topica psalmului este în mod cert centrată pe rugăciune” (Federico G. Villanueva, The „Uncertainty of a Hearing”. A study of the Sudden Change of Mood in the Psalms of Lament, Brill, leiden/Boston 2008, p. 64).

„Spune-voi toate minunile Tale”

Dacă anterior am observat trecerea de la rugăciunea de cerere la rugăciunea de laudă și mulţumire, în contextul Psalmului 9, parcursul rugăciunii este de data aceasta prezentat de la mulţumire la cerere. Pentru prima etapă, termenul analog este cel de „mărturisire”: „Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale” (v. 1). „Nu atât Taina Mărturisirii e amintită aici, cât nevoia sufletului cuvios de a preamări lucrările lui Dumnezeu şi, prin ele, pe Autorul lor” (Pr. Ioan Sorin Usca, prof. Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi - XIII. Psalmii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 63). Apare astfel din nou verbul „miluieşte-mă” (v. 13), transferat mai apoi la diateza reflexivă: „Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul; să fie judecate ­neamurile înaintea Ta!” (v. 19). În concluzie, din punct vedere structural, acest psalm conţine puternice legături lingvistice care scot în evidenţă o compoziţie complexă şi, totodată, unitară. Mişcarea textului merge în sensul opus al compoziţiei clasice de lamentaţie-laudă. Atunci când citim pe de-a-ntregul putem observa o compoziţie plină de tensiune (Villanueva, pp. 106; 111).

În perspectiva sa explicită de dialog cu Dumnezeu, termenul de „rugăciune” apare, de asemenea, şi în alte locuri din Cartea Psalmilor: „Binecuvântat să fie Domnul, că a ascultat glasul rugăciunii mele!” (27, 9); „La Tine va alerga tot trupul, că Tu asculţi rugăciunea mea” (64, 2); „Iar eu la Tine alerg cu rugăciunea mea” (68, 16); „Să pătrundă rugăciunea mea până la Tine” (87, 2); „Rugăciunea celor fără de ajutor va asculta” (101, 18); „Mă bucur că a auzit Domnul glasul meu şi rugăciunea mea” (114, 1); „Fie urechile Tale cu luare aminte la glasul rugăciunii mele” (129, 2); „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (140, 2).

 

Ziarul Lumina



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Vederea lui Dumnezeu la Sfantul Grigore Palama - Prof. Ileana Pandrea
   

     Teologia Sfântului Grigore Palama este expresia fidelă a vieții de rugăciune și profundă intimitate cu realitatea covârșitoare a îndumnezeirii, descoperită plenar în Iisus Hristos.

      Experiența de netăgăduit a harului necreat al Duhului Sfânt nu mai apare ca realitate intrinsecă, ultimă și definitivă a acestei vieți, ca dar uimitor al lui Dumnezeu, ci ca o formă de reabilitare etică, un reflex al unei elevații psihologice pur subiective și prin urmare supusă oricărei contestări. Pentru Sfântul Grigore Palama viața deține preeminență în fața oricărui discurs despre ea. Astfel, teologia energiilor necreate și ființiale este manifestul pentru viață ca taină a îmbrăcării în lumina Dumnezeiască, pentru menținerea echilibrului între identitatea și alteritatea  dumnezeiască și omenească pentru participarea integrală a omului la slava suprafirească a lui Dumnezeu, care este împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru.

      Unul din principalii apărători ai monahilor s-a arătat a fi Sfântul Grigore Palama care a rămas în Istoria Bisericească drept teolog al energiilor necreate, având un rol în același timp riscant, dar hotărâtor pentru apărarea dreptei credințe. Este ultimul dintre marii teologi bizantini, care a așezat o piatră de temelie pentru viitorul ortodoxiei. Prin contribuția pe care a adus-o la lămurirea și adâncirea adevărurilor revelate în Sfânta Scriptură și propovăduite de Sfinții Părinți este considetat ,,Luminătorul Ortodoxiei”.

        Doctrina palamită susţine cunoaşterea lui Dumnezeu, experierea vieţii veşnice prin comuniunea directă cu El în Biserică. Este o trăire dată potenţial tuturor creştinilor prin Taina Botezului şi prin participarea la viaţa lui Hristos prin împărtăşirea Lui la Sfânta Liturghie. Dar actul împărtăşirii euharistice cu Hristos trebuie prelungit şi actualizat în om prin rugăciune neîncetată; astfel, dialogul omului cu Hristos este continuu şi într-o sporire neîntreruptă, omul ajungând „părtaş dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4) prin umplerea lui de harul necreat și îndumnezeitor al Duhului Sfânt

1.      Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e absolut necesară ştiinţa profană, cum susținea Varlaam, ci păzirea poruncilor Lui. Înţelepciunea dată prin Duhul Sfânt profeţilor, apostolilor şi tuturor creştinilor lucrători, îndeamnă pe tot omul să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, luminându-l şi în înţelegerea raţiunilor cauzale ale lucrurilor; ea este un dar duhovnicesc care-l purifică pe om de patimi. Apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzeşte inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor.

2.      Rugăciunea săvârşită de minte în inimă întăreşte gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El, şi sfinţind întreaga fiinţă a omului, întărind cugetele şi simţurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată şi prin asceză şi prin ascultare de duhovnic. Palama arată că prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplaţiei duhovniceşti şi peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea şi plânsul mântuitor de urmele păcatelor. Rugăciunea şi asceza nu înăbuşă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimaţia continuă a lui în Hristos.

3.       Mintea curăţită de patimi şi luminată de harul dumnezeiesc se depăşeşte pe sine şi devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh; isihaştii sporiţi în virtute văd slava necreată a lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o şi Sfinţii Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la faţă. Această lumină taborică nu este fiinţa (ousia) lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeieşti, a întregii Sfintei Treimi, şi nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască. Şi Sfântul Ştefan a văzut-o „fiind plin de Duhul Sfânt” (Fapte 7, 55).

      Numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumuseţea şi substanţa veacului ce va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă şi necreată, prin care şi noi devenim lumină ca nişte fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raţionale, ea e  trăită prin credinţă. Credinţa face nebună toată ştiinţa lumii, căci nu cel ce are ştiinţă, ci cel ce are în inimă credinţa lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoştinţa adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte şi de simţuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt.

4.    Cei ce se împărtăşesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viaţă dumnezeiască şi cerească, şi astfel ei devin „părtaşi dumnezeieştii firi” (II. Petru 1.4).

       Harul Sfântului Duh este numit şi „îndumnezeire” (theosis) sau „principiul îndumnezeirii” (thearhia), este lucrarea (energia) lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtăşindu-le viaţa şi cunoştinţa dumnezeiască printr-o iluminare negrăită. Lumina de pe Tabor a fost însăşi dumnezeirea, însă nu în fiinţă ci în lucrare. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor şi îngerilor, dar ea este nedespărţită de lucrările sau energiile ei necreate, comune Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu ţine lumea şi o îndumnezeieşte. Fiinţa (natura) dumnezeiască nu are nume care să o exprime. Toate numirile sunt ale lucrărilor, prin ele cunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El, direct, pe măsura receptivităţii firii noastre la ele.

        Sfântul Grigorie vorbeşte așadar, de posibilitatea cunoaşterii şi a unirii nemijlocite cu Dumnezeu. El spune că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Numai inexistenţa este nelucrătoare şi neenergetică. Orice persoană care are natură proprie poate fi cunoscută prin manifestările ei. Dumnezeu, fiind necreat, se manifestă prin energii necreate (harul lui Dumnezeu); pe când omul şi întreaga creaţie au energii create, corespunzătoare naturii lor. Energiile – necreate sau create – sunt distincte de persoana care le generează, dar nu sunt diferite sau separate de aceasta. Astfel, ele fac cunoscută persoana, însă esenţa persoanei nu se epuizează în manifestările ei, rămânând întotdeauna dincolo de acestea.

       Întreaga învățătură isihastă e centrată pe rugăciunea minţii, sau a inimii, sau a minţii coborâte în inimă; ea este rostită neîncetat şi adunând mintea de sub presiunea simţurilor o înalţă către Dumnezeu în cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Rugăciunea neîncetată face (ca/) pe cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu să fie pătrunşi tot mai mult de prezenţa Lui, de lucrarea Lui; ei Îl înscriu tot mai adânc pe Dumnezeu în conştiinţa lor, înscriindu-se şi ei tot mai mult în conştiinţa (cartea) lui Dumnezeu.

       Sfântul Grigorie Palama abordează cu toată atenţia problema rugăciunii personale, intime; puţine referiri face la rugăciunea comunitară, liturgică. Pentru el e mai importantă actualizarea harului dumnezeiesc, primit în Sfintele Taine (Botez, Mirungere şi Euharistie în special) ale rugăciunii comunitare a Bisericii, prin rugăciune personală neîncetată, decât îndesirea participărilor la slujbele liturgice în detrimentul scăderii dialogului intim, personal cu Dumnezeu.

        Toţi Părinţii Bisericii, inclusiv Sfântul Grigorie Palama susţine că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzaţiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii şi ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinţei care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor şi ale vieţii noastre aflate sub păcat şi ne fac să strigăm pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului şi a trupului este esenţială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului iar aceasta naşte rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.

         Pentru Palama, „lipsa durerii, pe care părinţii o numesc şi împietrire, e deci cea care opreşte rugăciunea”, căci durerea trăită cu trupul nu numai că nu se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o. „Rugăciunea e maica şi totodată fiica lacrimilor”, căci din lacrimi de durere pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simţirii puternice a micimii şi a păcătoşeniei faţă de Dumnezeu, naşte lacrimile. Acestea merg împreună şi numai însoţirea lor măreşte calitatea rugăciunii şi calitatea fiinţei fiecăruia, scoţând sufletul din împietrire. Lacrimile sunt semn că Dumnezeu s-a atins de inima celui ce se roagă, înmuind-o, căci atingerea ei de Dumnezeu e plină de milă şi iubire. Iar aceasta îl face pe om să înţeleagă că pentru unirea în iubire cu Dumnezeu trebuie întreţinută starea de disponibilitate interioară pentru El, de smerenie receptivă la harul Lui.

           Învăţătura palamită nu este ceva nou în teologia răsăriteană, ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi e prezentă în toată patristica ortodoxă. Sistematizarea ei aparţine Sfântului Grigorie Palama, care a adâncit şi dezvoltat teologia izvorâtă din rugăciunea şi Euharistia continuă cu Iisus Hristos. Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat în scrierile sale învăţătura isihastă susţinând că rugăciunea curată şi neîncetată este calea unirii cu Dumnezeu, a cunoaşterii şi iubirii Lui. Unirea omului cu Dumnezeu îl ridică pe om din hotarele firii căzute mai presus de fire şi-l face „părtaş dumnezeieştii firi” încă din această viaţă, într-un progres nesfârşit în Hristos. Lumina învierii lui Hristos se revarsă mereu mai bogat în inimile rugătoare, aducând bucuria duhovnicească a restaurării firii umane şi a îndumnezeirii ei. 

Prof. Pandrea Ileana

Colegiul Aurel Vijoli – Făgăraș                                                                                                    

 

 BIBLIOGRAFIE

1. Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993

2. Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae

3. J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995

4. J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996

5. Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993

Fânt.

6. Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, traducere de Maria Cornelia Oros, studiu introductiv Ioan I Ică jr., Sibiu Editura Deisis, 1995.

https://patermihail.wordpress.com/2022/03/19/rugaciunea-la-sfantul-grigorie-palama-1296-1359/.

 

Notă:

Lucrare din cadrul Simpozionului ,,Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț”, care face parte din Proiectul Regional cu participare internațională ,,BISERICA, ȘCOALA, FAMILIA CREȘTINĂ”, ideat și implementat de Colegiul “Aurel Vijoli” Făgăraş.




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Dobandirea harului dumnezeiesc prin rugaciunea isihasta - Prof. Georgeta-Ionela Voicilă
Învățătura isihastă are în centru ideea că harul lui Dumnezeu este necreat; prin urmare, omul care îl primește nu se unește cu o creație a lui Dumnezeu, ci cu El însuși, prin energiile Sale divine. Îndrăznim să spunem că această doctrină poate fi un argument pentru cinstirea sfinților, deoarece, cinstindu-i pe aceștia, care au dobândit harul lui Dumnezeu, Îl cinstim indirect pe Cel care le-a dăruit harul. Cinstirea sfinților nu se face ca urmare a unor merite personale ale acestora – deși faptele lor ne sunt exemple de urmat – deoarece, deși este nevoie de asceză pentru ca un om să se pregătească pentru primirea harului, doar Dumnezeu este cel care Il oferă, nu pentru meritele omului, ci datorită iubirii Sale pentru om. Astfel, îndumnezeirea este darul lui Dumnezeu, și nu un produs al oamenilor, dar la ea nu se poate ajunge fără asceză, adică fără efort duhovnicesc.
 
În spiritualitatea ortodoxă, asceza urmărește o integrare a simțurilor într-o ordine duhovnicească, o pregătire a omului nu pentru a merita harul, ci pentru a-l primi ca dar. Astfel, isihastul iese din sine și devine al lui Dumnezeu, fără a-și anula firea sa umană. Referitor la firea umană în viziunea părinților filocalici, aceasta are structură dihotomică (suflet și trup), iar sufletul are trei funcții principale, legate cele trei afecte sau componente ale chipului (rațiune, voință, afectivitate): funcția rațională sau inteligența, legată de rațiune, funcția irascibilă sau înflăcărarea, legată de voință și funcția poftitoare sau dorința, legată de afectivitate.Astfel, voința, prin înflăcărare, antrenează mintea (rațiunea) și inima (afectivitatea) – ultimele două fiind nedespărțite în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu – să primească lumina cunoașterii supranaturale a lui Dumnezeu, acest lucru reprezentând contemplarea luminii necreate, adică primirea harului dumnezeiesc, ceea ce conduce spre asemănarea cu Dumnezeu și spre unirea cu El (îndumnezeire nu după ființă, ci după har).

Sfântul Simeon Noul Teolog arată că natura prezenței dumnezeiești prin lumină, chiar dacă își are izvorul în Dumnezeu, „nu este însăși ființa Lui. Pe de altă parte, ea este izvorul cunoașterii suprafirești, căci este o lumină a cunoștinței (...), ce dăruiește minții vederea celor nevăzute. Cine experiază lumina, are o minte luminată, iar o minte luminată înseamnă o conștiință dezvoltată. Ea nu este o lumină care se înțelege, dar sub razele ei înțelegi totul. (...). Întunerecul sau besna spirituală înseamnă moartea sufletului”[1], iar unirea omului cu Dumnezeu prin har este lumina vieții veșnice.  Așadar, lumina harului lui Dumnezeu este de neînțeles, dar îl face pe cel ce o primește, să înțeleagă totul. Acest lucru arată încă o dată natura necreată a acestui har, deoarece orice ține de Dumnezeu, este de neînțeles cu mintea pentru creația Lui, însă orice lucru creat de El poate fi înțeles, în lumina Lui necreată.

Referitor la această lumină „necreată și incoruptibilă”, Sfântul Grigorie Palama ne spune că ea poate fi văzută, adică experiată, așa cum Apostolii Petru, Ioan și Iacob au văzut-o pe Tabor „ea fiind numai o lucrare, energie și putere a lui Dumnezeu, care emană din ființa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea.”[2] Astfel, „miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în faptul că ființa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, și energiile Sale divine nu sunt separate, deși se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu ființa Dumnezeirii, căci Dumnezeu în ființa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.”[3]

Evenimentul biblic al Schimbării la Față a Mântuitorului reprezintă centrul mișcării isihaste, idee pe care o dezvoltă foarte frumos Sfântul Grigorie Sinaitul, în Cuvântul la Schimbarea la Față a Domnului. După cum am amintit mai sus, pe Tabor Apostolii Petru, Ioan și Iacob văd lumina necreată a dumnezeirii lui Hristos, iar Petru spune: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.” (Mt. 17, 4). Astfel, observăm că el nu se mai gândește la sine, nu își face griji unde va locui, ci dorește să mulțumească doar pe Domnul, pe Moise și pe Ilie, care s-au arătat de-a dreapta și de-a stânga Lui. El simte adevărul prezenței lui Dumnezeu, adevărul prezenței Vieții și pe cel al existenței Tainei Lui, dincolo de lumina taborică

Distincția dintre Ființă și energii, dintre Viață și Taină, arată raportul dintre experiență și transcendență, apropierea dintre creat și necreat. Dumnezeu este Viață și Taină, fără să existe un antagonism între cele două caracteristici ale Sale. Taina lui Dumnezeu se referă la Ființa Sa intangibilă, iar Viața, la energiile Sale necreate.

Participând la cunoașterea luminii dumnezeiești prin rugăciunea inimii, isihastul nu-și folosește mintea precum o face un om obișnuit, care raționează pur și simplu asupra a ceea ce poate cunoaște superficial, ci primește cunoașterea de la Dumnezeu participând în mod real la aceasta, prin „gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută”, după cum ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog. „Și pentru că mintea se ține de Hristos prin amintirea gustării și vederii luminii Sale, înseamnă că numele Lui trebuie scos din cămările amintirii și statornicit în minte printr-o pomenire continuă și fierbinte. Numai așa mintea îl poate simți prezent, neîntrerupt. Desigur, aici e vorba de rugăciunea mintală, pe care o vom găsi (...) în centrul practicii isihaste, cu scopul de a ține trează prezența lui Hristos.”[4]

Practica isihastă a rugăciunii minții și a inimii este mult mai veche decât teologia palamită. Aceasta reprezenta atât o modalitate de cunoaștere a lui Dumnezeu, cât și un exercițiu duhovnicesc dar și trupesc, legat de respirație, care se realiza în așa fel încât rugăciunea să poată fi practicată în mod continuu. Această rugăciune nu trebuia neapărat rostită, cât mai ales realizată în gând, pentru a umple mintea de cele dumnezeiești și a o goli de lucrurile lumești.

Sfântul Ioan Scărarul leagă practicarea rugăciunii inimii corelată cu un anumit ritm al respirației de pericolul care îl reprezintă imaginația pentru monahul însingurat. Acest pericol, de a ni-l închipui pe Dumnezeu, este astfel evitat mai ușor printr-o concentrare totală a rugăciunii pe respirație. „El înțelege îndumnezeirea drept o comuniune a întregului om cu Hristos cel transfigurat. Aducerea aminte de Iisus a însemnat exact acest lucru, iar nu o simplă meditare asupra lui Iisus cel istoric sau asupra vreunui episod anume din viața Lui. (...). La acest punct trebuie să se înțeleagă legătura inevitabilă și necesară existentă, în această tradiție, între spiritualitate și teologie. Dacă vreun autor a reușit să formuleze această legătură, acela este Maxim Mărturisitorul.”[5], care dezvoltă o adevărată teologie mistică a rugăciunii inimii și a energiilor divine necreate. 

Revenind modalitatea de realizare a rugăciunii inimii, trebuie să menționăm faptul că monahii care practicau această rugăciune „se retrăgeau în locuri singuratice și prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiile simțurilor și de tot ceea ce îi înconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască cea necreată, (...) spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască. Isihaștii rosteau continuu această scurtă rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă[6], pentru a ajunge la unirea cu Hristos, deci la îndumnezeire, și, evident, la mântuire.

Isihaștii au înțeles cu adevărat scopul vieții și rostul omului pe pământ, și de aceea se străduiau din răsputeri să se pregătească pentru primirea harului. Dar au mai înțeles un lucru, anume că trăirea în legătură cu harul divin are importanță soteriologică, pentru că depinde de legătura cu Duhul Sfânt, prin puterea Căruia ființăm și duhul nostru trăiește. „Despărțirea de Sf. Duh înseamnă moartea sufletului, de aceea - pentru a susține viețuirea noastră spirituală - trebuie să ne prindem de Duhul Sfânt, iar această legătură - în mod firesc - trebuie simțită și cunoscută, deoarece ea are caracter personal și conștient.”[7] Prin urmare, scopul exercițiului isihast-filocalic este docândirea îndumnezeirii și, implicit, a mântuirii.

În ceea ce privește învățătura despre rugăciunea inimii ca practică isihastă, sfântul Paisie Velicicovki „aduce un suflu nou în trăirea rugăciunii prin raportarea permanentă la dascălii vechi ai ei, ajungând să fie foarte apreciat și folosit în lumea ortodoxă. Un fapt excepțional în experierea rugăciunii minții de către Sfântul Paisie este primirea ei ca un dar, mai presus de căile obișnuite, printr-o rânduială specială a lui Dumnezeu.”[8]

În viziunea lui, care de altfel este în acord cu Tradiția Bisericii, „rugăciunea minții nu trebuie lucrată în niciun chip fără povățuirea unui părinte duhovnicesc, pentru că altfel, ispitele îl vor birui pe cel care ar îndrăzni să facă acest lucru.”[9]. Practicarea unei rugăciuni atât de importante și care necesită atât de multă atenție și trezvie, dacă este făcută în afara ascultării de un duhovnic, poate aduce mândrie în sufletul celui care o practică, și dacă se întâmplă acest lucru, tot efortul și toate darurile duhovnicești ale isihastului se pierd.

Sfinții Părinti filocalici și cei ce le-au urmat acestora, pe baza experienței lor duhovnicești dobândite în urma practicării rugăciunii isihaste, ne-au arătat o cale minunată de urmare a lui Dumnezeu pe drumul asemănării noastre cu El prin har. Aceste învățături ale lor, chiar dacă par greu de pus în practică, sunt valabile peste veacuri și ne pot conduce la cunoașterea lui Dumnezeu și la dobândirea împărăției Sale, dacă le urmăm cu smerenie, cu dragoste și cu inimă curată.

Prof. Voicilă Georgeta-Ionela

Liceul Tehnologic „Tiu Dumitrescu” Mihăilești, Giurgiu

 

Bibliografie:

 

[1] Ion BRIA, „Simtirea tainică a prezenței harului după Sf. Simeon Noul Teolog”, în Studii Teologice, 7-8/ 1956, pp. 470-486, pp. 477-478.

[2]Ioan RĂMUREANU, Istoria bisericească universală, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2004, p. 313.

[3]Ibidem, p. 315.

[4]Ion BRIA, art. cit., p. 479.

[5] John MEYENDORFF, O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie Palama, Editura Nemira, București, 2014, p. 24.

[6] Ioan RĂMUREANU, op. cit., p. 313.

[7] Ion BRIA, art. cit., p. 481.

[8] Cristian ANTONESCU, „Sfântul PaisieVelicicovski – Teologie patristică și povățuire duhovnicească”, în Studii Teologice, 3/ 2012, pp. 149-195, p. 159.

[9]Ibidem, p. 162.

Lucrare din cadrul Simpozionului ,,Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț”, care face parte din Proiectul Regional cu participare internațională ,,BISERICA, ȘCOALA, FAMILIA CREȘTINĂ”, ideat și implementat de Colegiul “Aurel Vijoli” Făgăraş.

 



Rugaciunea, poarta spre descoperirea inimii launtrice
 

„Viața duhovnicescă este insuflată, povățuită, îndrumată, pătrunsă de Duhul Sfânt și reprezintă o adevărată călătorie către cer” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, p.151), spre dobândirea și plinirea tuturor bunătăților celor veșnice. Unul dintre mijloacele prin care ființa umană se poate face părtașă Împărăției încă din această viață este rugăciunea, ca mijloc de continuă comuniune cu Creatorul și Făcătorul său. Sfântul Sofronie de la Essex tâlcuia rugăciunea ca fiind o nesfârșită înfăptuire, mai înaltă decât toată arta sau știința. Acesta adăuga și faptul că rugăciunea este actul celei mai înalte înțelepciuni, ce întrece toată frumusețea și vrednicia și că este sfânta desfătare a sufletelor (Arhim. Sofronie, Despre rugăciune, p.7). Consider că prin intermediul rugăciunii, creștinii – mireni sau călugări – pot dobândi relația vie și personală cu Hristos, Cel mult iubitor de a Sa făptură, și se pot afla într-un dialog continuu cu Acesta având o legătură intimă și veșnică cu Domnul.

În cadrul Primei Epistole către Tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel îi îndemna la o stare de rugăciune continuă „Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat” ( I Tes. 5, 16-17). Cuviosul Iosif Vatopedinul tâlcuia acest îndemn și sublinia ideea conform căreia rugăciunea adevărată trebuie să se facă într-un duh de mulțumire și cu bucurie (Gheronda Iosif Vatopedinul, Un surâs din veșnicie). Tot pe această linie de idei, Avva Isaac Sirul afirma că fără de rugăciune neîncetată omul nu se poate apropia de Dumnezeu. Rugăciunea este una dintre poruncile de căpătâi date de Dumnezeu omului: „Sfințiți-vă pe voi înșivă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt” (Lev 20, 7), fără de aceasta omul neputându-se face părtaș veșniciei. După căderea în păcat a primilor oameni, firea umană s-a pervertit şi omul a pierdut îndrăzneala cea bună către Dumnezeu, dar Domnul cel mult Îndurat și Milostiv caută să-l primească pe om și să-l întoarcă înapoi în cinstea cea dintâi cu fiecare ocazie când găsește inima fiecărei făpturi deschisă spre cunoașterea tainelor dumnezeiești. Un mijloc spre această cunoaștere este rugăciunea, dialogul sufletului cu Creatorul, Sfântul Ioan Scărarul afirmând că „cine și-a agonisit lucrarea de laudă a rugăciunii se apropie de Dumnezeu și de draci scapă” (Scara, p.198). Tocmai datorită acestei părtașii directe cu Mult Milostivul și de Oameni Iubitorul Dumnezeu, omul se poate îndumnezei, devenindu-i casnic (Ef 2, 19), prieten (In 15,14) şi, nu în cele din urmă, copil al Luminii, „copil al Luminii mă fă!” (Rugăciunea a III-a de mulțumire, a lui Metafrast). Întrucât este o lucrare de căpătâi în viața omului, de-a lungul veacurilor, Sfinții Părinți au acordat o mare atenție acestei lucrări.

Rugăciunea este o stare profundă prin care omul pătrunde în veșnicie și gustă dulceața harului. Aceasta cunoaște mai multe forme: de mulțumire, de cerere, de laudă, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie fiind cea mai complexă Taină, atotcuprinzătoare: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru” (Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur). În cadrul Sfintei Liturghii, creștinii primesc prin dumnezeiasca Împărtășanie Trupul și Sângele Domnului, însă aceasta își găsește plenitudinea împreună cu Rugăciunea lui Iisus, cunoscută și sub denumirea de Rugăciunea inimii, isihastă, neîncetată sau după cum o numea Sfântul Simeon Noul Teolog „îndeletnicirea tainică”. „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema.” (Ps. 115,4-5). Împărtășirea și chemarea numelui Domnului reprezintă pilonii vieții duhovnicești, prin acestea omul făcându-se părtaș harului divin și gustând din dulceața vieții veșnice. Sfântul Efrem Katunakiotul, un mare trezvitor şi lucrător al rugăciunii, afirma că ,,Liturghia este punctul cel mai înalt al vieții creștinului – Cina dragostei care îi unește cu Dragostea. Cu cât se împărtășesc mai mult, cu atât râvna lor pentru rugăciune crește” (Ierotheos Mitropolitul Nafpatkosului, O noapte în pustia Sfântului Munte, p. 216). Printr-o împărtășire continuă cu Sfintele Taine, inima nevoitorului se umple de dragoste și dor după vederea feței Împăratului Slavei.

În pregătirea pentru Sfânta Liturghie, Sfinții recomandau o adunare a omului în sine prin rugăciune pentru a putea fi receptivi tuturor darurilor Duhului Sfânt. Părintele Emilianos Simonopetritul menționa în catehezele sale că nu e cu putință să săvârșim Liturghia la biserică dacă nu ne-am făcut mai înainte liturghia noastră în chilie, în camera noastră, fără asceza noastră personală (Arhim. Emilianos Simonopetetritul, Tâlcuire la Sfintele slujbe, p. 191), adică nevoia sufletului de a-și aduna gândurile și a dialoga înlăuntrul inimii cu Însuși Făcătorul ei.

Pe această linie de idei, Sfântul Simeon Noul Teolog adăuga: „monahul trebuie să se scoale la miezul nopții și să își facă pravila la chilie și numai după aceasta să meargă împreună cu toți să facă rugăciunile de laudă” (Învățătura despre Rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog). Rugăciunea isihastă este practicată în mod deosebit în viața monahală, făcând parte din canonul monahilor și împletindu-se cu rucodelia, însă ea poate fi rostită și de către mireni, fiind o modalitate concretă de a intra într-o legătură personală cu Mirele Hristos. Sfântul Grigorie Palama, unul dintre marii teologi ai Ortodoxiei, în lucrările sale despre rugăciune, scria că mintea umană ori se îndrăcește, ori se îndumnezeiește, pentru a sublinia nevoia de rugăciune a sufletului indiferent dacă e mirean, pustnic sau monah într-o chinovie și totodată menționa că oamenii sunt datori să se învețe unii pe alții această lucrare de toată vremea: „Nu suntem datori numai să ne rugăm neîncetat cu numele Domnului Iisus, potrivit cu voia lui Dumnezeu, ci avem datoria să o arătăm și să îi învățăm și pe semenii noștri, pe fiecare, indiferent dacă este purtător de rasă, mirean, învățat sau analfabet, bărbat sau femeie”. (Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama).

Rugăciunea este o lucrare minunată a sufletului, o stare de înălțare duhovnicească, un manifest al dragostei față de Dumnezeu după cum zicea Sfântul Siluan Athonitul: „Cine Îl iubește pe Domnul, acela își aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naște rugăciunea”. Oamenii au datoria de a-L căuta pe Dumnezeu și de a-și dărui întreaga existență preaslăvirii Sfântului Său Nume.

O imagine plastică reprezentativă pentru roadele rugăciunii și în special a Rugăciunii lui Iisus este prezentată în catehezele Arhimandritului Emilianos Simonopetritul. Precum în medicină în cadrul transfuziilor de sânge pacientul primește câte o picătură de sânge în trupul său, tot așa și prin rostirea neîncetată a Rugăciunii, Hristos vine înlăuntrul ființei umane și o îndumnezeiește, făcând-o „dumnezeu după har”.

În concluzie, putem spune că rugăciunea, dialog şi chemare tainică a Domnului pentru toată făptura omenească, ne deschide poarta spre a intra în cămara de nuntă a Împăratului şi Dumnezeului nostru.

Nistea Ioana, clasa a XII-BC, Seminarul Teologic Ortodox ,,Sf. Simeon Ștefan”,

Alba Iulia, Jud. Alba, coordonator prof.dr. Opriș Olivia-Monica

Bibliografie:

 

Lucrare din cadrul Simpozionului ,,Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț”, care face parte din Proiectul Regional cu participare internațională ,,BISERICA, ȘCOALA, FAMILIA CREȘTINĂ”, ideat și implementat de Colegiul “Aurel Vijoli” Făgăraş.

 

 



Clipele in siragul vietii - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

 

„Cel mai trecător reflex al inimii
sau minţii noastre îşi va lăsa urma
asupra sumei totale a vieţii noastre.”
(Arhimandritul Sofronie Saharov)

 

E bine cunoscut faptul că clipele, ca intervale de timp foarte scurte, nu favorizează acţiuni de lungă durată, pentru care omul depune un anumit efort, totodată  investind şi din energia sa interioară. Clipele sunt într-atât de trecătoare, într-atât de vremelnice, că adesea ele nu pot fi cuprinse nici de cea mai sporită atenţie din partea noastră. Şi totuşi majoritatea din ele ne lasă în memorie amprente adânci. Prin încărcătura lor emoţională la grad înalt. Indiferent de este aceasta o încărcătură pozitivă sau negativă. Şi apoi ele, clipele, neapărat îşi află locul lor în şiragul de întâmplări şi evenimente, care cu timpul devin pagini de biografie, uneori chiar dintre cele substanţiale. Deci clipele întregesc, prin semnificaţii şi prin efectele ce le produc, calea parcursă  sau istoria vieţii trăite. Ele nicidecum nu pot fi neglijate, desconsiderate şi nici subapreciate.

Să luăm, de exemplu, clipele de trăire duhovnicească, care ne aduc în suflet o mare uşurare, o lumină nebănuită, o bucurie imensă. Evident că şi acestea dispar în curând, totuşi starea generată de ele lasă amprente pronunţate în memoria fiinţei omeneşti, motivându-i în continuare comportamentul religios şi ţinuta creştinească corectă. Însă pentru aşa ceva se cere  conştientizarea deplină a celor trăite puternic, o conştientizare ce  ar fi bazată pe  libera voinţă când se tinde a deosebi binele de rău, frumosul de urât, virtuţile de bine lucrătoare  şi altele aidoma lor de viciile hidoase, lipicioase şi atotdistrugătoare. Şi atunci, dintr-o grămadă de clipe pozitive, la prima vedere izolate între ele, ne facem un puternic scut de apărare în lupta  cu greutăţile din cale. Starea sufletească a celor cărora li se reuşeşte o asemenea lucrare are mult de câştigat. De aceea este foarte important să fie apreciate pe drept şi la timpul oportun clipele pozitive din viaţa noastră. Astfel am scăpa şi  de tulburările ce ne întunecă zilele fără cruţare şi încă ar deveni mai viabile şi faptele cele bune pe care le săvârşim.

Nu mai puţin intensiv omul îşi trăieşte şi clipele triste din  viaţa sa, provocate de diferiţi factori, însă asupra lor se cuvine să nu ne concentrăm atenţia. Dimpotrivă, este indicată evitarea  influenţelor negative, pe care ele le exercită asupra organismului uman.  Conform învăţăturii creştin-ortodoxe, toate clipele stresante se ocolesc, fără a reveni la ele, fără a le pomeni şi a le readuce la viaţă. Răul trebuie dat uitării, iar binele de pomenit cât mai des! Aceasta e formula cu ajutorul căreia cele bune pot fi înmulţite, iar cele rele – definitiv stârpite.

Pe ce căi ne vin cel mai des clipele de trăire duhovnicească? De obicei, acestea sunt căi legate de educaţia şi orientarea religioasă. Mai întâi de toate, creştinii rămân adânc impresionaţi la ascultarea Sfintei Liturghii şi a predicilor ţinute de preoţi iscusiţi.  Totodată, dea dreptul  frapante sunt  sărbătorile religioase şi pelerinajele credincioşilor la locurile sfinte, care şi ele produc trăiri uimitoare. De rând cu cele menţionate, evidenţiem şi importanţa Scrierilor Părinţilor duhovniceşti, purtătoare şi ele de o foarte mare energie pozitivă şi care fac să ne păstrăm  starea sufletească în limitele firescului, a ceea ce este normal, înălţător. O  ştiu bine din experienţă. Totodată faptul poate fi confirmat prin cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul, care scria: „Citiţi-i pe Sfinţii Părinţi, chiar şi o pagină-două pe zi. Sunt „vitamine” foarte energizante[1]. Deci iată cărui factor energizant  se datorează, în mare măsură, naşterea speranţelor frumoase, starea de optimism în viaţa noastră, perceperea deosebit de sensibilă a minunilor creaţiei divine – acestea sunt cărţile de suflet ziditoare! Pe scurt spus, clipele insuflate de Scrierile duhovniceşti îţi trezesc sentimentul adevăratei fericiri şi speranţa  că poţi deveni vrednic de mântuire. Însă cel mai important aici este faptul că  ele ne ajută să trăim „prezenţa nevăzută a lui Hristos în noi[2], în acelaşi timp insuflându-ne şi „învăţătura creştină în toate fibrele fiinţei…”[3]. Cu o asemenea încărcătură sufletească nicidecum creştinii nu vor rătăci pe drumurile încâlcite ale vieţii, fiindcă ele vor fi luminate de dreapta credinţă. Nu vor avea loc în minte nici gândurile cele urâte: ale invidiei, mândriei, lăcomiei, urii, vicleniei, minciunii, răzbunării, trândăviei, vorbirii de rău etc.

Clipe… Clipe… Clipe… Care mai palide, care mai pronunţate. Unele cu totul mici, altele mai evidente. Clipe fulgerătoare sau încântătoare şi înălţătoare, iar alteori poate şi neînsemnate. Totuşi luate  împreună ele desenează un tablou cu totul specific al celor trăite, rămase destul de departe în urmă. Memoria clipelor frumoase şi venerarea lor e un indice mult grăitor de bună-cuviinţă pe fondalul a tot ce e omenesc, a tot ceea ce mişcă viaţa creştinilor spre desăvârşire şi mântuire.

Să ne trăim fiecare clipă de viaţă cu dragoste şi recunoştinţă că ne-a dăruit-o Dumnezeu, cu multă demnitate şi mare preţuire.

       NOTE

[1] Mica filocalie / Traducere de Părintele Victor Manolache. – Galaţi: Editura Egumeniţa, 2009, p. 134.
[2] Părintele Arsenie Boca – îndrumător de suflete din sec. XX. – Cluj-Napoca: Ed. Teognost, 2002, p. 86-87.
[3] Ibidem.


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Parintele Justin Pârvu, erou al demnitatii nationale, aparator al credintei drepte - Pr. Ioan C. Tesu
Pe 16 iunie 2013, creștinii români din toate colțurile țării și ale lumii au primit vestea mutării la cele veșnice, după o suferință ce s-a adăugat celor îndurate pe parcursul vieții sale, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Justin Pârvu, ctitor și stareț al Mănăstirii Petru Vodă, din ținutul binecuvântat de Dumnezeu al Neamțului.

Sfinția Sa face parte din generația marilor duhovnici ai României contemporane, alături de Părinții Paisie Olaru, Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc și Ilarion Argatu, Teofil Pârâian și Mina Dobzeu, Constantin Galeriu și Dumitru Stăniloae. Unul dintre frații întru Domnul, împreună ostenitor la Mănăstirea Bistrița, de lângă Piatra Neamț, Părintele Patericului românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan îl considera un călugăr prin excelență, cu o viață îmbunătățită, iar Părintele Calciu Dumitreasa îl socotea a fi cel mai important duhovnic de azi al României, datorită suferințelor mucenicești îndurate din dragoste de Dumnezeu, Neam și credință și pentru iubirea sa, la „măsura dumnezeiească”, față de fiecare persoană care îi călca pragul chiliei, căutând și așteptând din partea Sfinției Sale, „cuvânt cu putere multă”, care să o izbăvească din necredință și păcat, din suferință și durere trupească și sufletească, redându-i liniștea și pacea lăuntrică, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însăși.

Preacuvioșia Sa s-a născut la data de 10 februarie 1919, în localitatea Petru Vodă (Neamț), din părinți evlavioși Ana și Gheorghe, care i-au condus primii pași în viață spre Dumnezeu și credință, spre sfintele mănăstiri și nevoitorii lor cu viață duhovnicească sporită.

În acea vreme, avea să-și aducă aminte mai târziu marele duhovnic, „satul românesc a fost leagănul spiritualității creștine”[1], iar casa părintească a fost locul în care a descoperit tainele vieții în Dumnezeu. Pentru Sfinția Sa, satul avea și încă mai are mari potențialități spirituale, iar „acasă” a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oamenii „au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și valorile neamului”[2], căci, spunea tot Sfinția Sa: „Dacă nu respecți tradiția, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în față loviturilor prezentului și viitorului? Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”[3].

Meditând la dragostea și grija pe care i-au arătat-o părinții trupești, peste ani, Părintele Justin, considera că „mama este numele sfințeniei pe lumea asta, și chiar lumea asta este făcută din sângele și din plămădeala trupului și a sufletului ei”[4]. Ea „îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu”[5], pentru că „în osteneala mamelor stă prezentul și viitorul nației”[6], căci, „dincolo de ce dă societatea unui om, sămânța primă este pusă în suflet de mama”[7]. Mama este „elementul sacru în viața unei națiuni, în viața unui neam, în viața societății și în viața de familie”[8].

Încă din copilărie, alături de mama sa, cerceta mănăstirile, simțind o chemare tainică și sfântă către „chipul îngeresc de viețuire”, către viața monahală. După absolvirea școlii primare (1931), în anul 1936, la vârsta de 17 ani, devine frate la Mănăstirea Durău. Emoția i-a fost atunci foarte puternică, căci, spune Părintele, „socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire și am văzut călugării aceia cu bărbi mari și care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, așa de înălțător și de frumos mi se părea totul”[9]

Este remarcat pentru calitățile sale intelectuale și duhovnicești, încât starețul mănăstirii îl trimite să învețe carte, la Seminarul Cernica, pe care îl evoca astfel: „Seminarul Cernica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiți. Lumea venea din oraș, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, educativ, ofereau răspunsuri la toate întrebările creștinilor... Că aveam profesori deosebiți: părintele Gherontie, părintele Teofil, Dionisie Udrișteanul, ca să numesc doar câțiva, pe care mi-i aduc aminte acum”[10]. Din cauza vitregiilor vremurilor, avea să continue cursurile seminarului la Râmnicu-Vîlcea și să le încheie la Roman.

În anul 1940, este tuns în monahism, iar în anul 1941 este hirotonit ieromonah. Încă de atunci se puteau întrezări înaltele sale convingeri despre vocația, importanța și rolul monahismului în mântuirea poporului dreptcredincios. „Călugărul, medita marele duhovnic, își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”[11]. El „trebuie să-și trăiască intens propriul monahism, dar în același timp, trebuie să poarte de grijă și lumii”[12].  Adevăratul călugăr „are o misiune grea, el e un fel de soldat aflat în linia întâi a credinței! El trebuie să fie pregătit să învingă, dar să și cadă la datorie. Totul depinde de tăria rugăciunii, de puterea morală”[13].

În anul 1948, pentru înaltele sale convingeri politice și religioase, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cunoscând regimul de teroare și exterminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Periprava. Socotit „nereeducat” de către autoritățile comuniste, în anul 1960, i se mai adaugă patru ani de temniță la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când, reîntors acasă, lucrează ca muncitor silvic, timp de doi ani (1964-1966).

Pentru Sfinția Sa, ca de altfel pentru mulți alți intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferințele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curățire a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată școală a muceniciei și academie a sfințeniei, care „au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți...”[14].

Asemenea multor altor deținuți politici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au torționat, mărturisea: „În pușcărie am cunoscut umilința, smerenia adevărată și dezinteresul trupesc pe care îl dobândești doar atunci când știi că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta, îți vedeai viața sfârșită și momentul morții. Când se auzeau bătăi la ușile de la etaj, știai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menține mereu o atmosferă... suportabilă, dar zilnic treceam prin fața camerei odioase - morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele și a doua zi, a treia zi erau azvârlite într-un car. Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliță specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau și-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de țărână. Asta se petrecea la Gherla. Așa era și Aiudul, bineînțeles”[15].

Mulțimea anilor petrecuți în acest regim inuman, la Aiud, tânărul monah, întărit în mărturisirea credinței și în răbdare, îi socotea după crenguța unei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în celulă, era groasă ca o nuielușă. Când a părăsit Aiudul, devenise un copac, ocupând toată lărgimea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui sunet. Tot aici, „în muzica zăvoarelor și a lanțurilor”[16], în aceste adevărate „fabrici de martiri”, a deprins adevărata rugăciune, născută din jertă și suferință, din iubire și dăruire de sine; dragostea și mila față de aproapele, rezistența în fața chinurilor și nădejdea în libertatea morală.

Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închisoare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deținuții prin credință și cultură, despre rolul pe care l-au avut colegi de Aiud, precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în fața suferinței și a umilinței. „Atât Nichifor Crainic, cât și Radu Gyr, Voiculescu, mărturisea mai târziu Preacuvioșia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale Piteștiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost niște rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învățai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Fața lui Iisus” sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât și de viață, de interiorizare, dar era și elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simțeai că ești tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece - doisprezece ani de temniță. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniță grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători”[17].

Bunul Dumnezeu, Cel are i-a fost sprijin și întărire în anii grei ai închisorii, l-a ajutat să vază apoi lumina libertății, iar în momentul în care a fost căutat, după ani și ani, de un fost torționar, Părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de albine și i-a arătat multă iertare și iubire, căci spunea Sfinția Sa, „a fost și el o unealtă” și poate nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.

În anul 1966, este reprimit, ca monah, la mănăstirea Secu, apoi, din 1974, până în 1989, este viețuitor în obștea mănăstirii Bistrița, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Secu.

În anul 1991, întemeiază Mănăstirea Petru Vodă, care devine o oază de viață duhovnicească, de păstrare a dreptei credinței și a rânduielilor monahale, un adevărat spital atât pentru trup (așa cum a ctitorit la Mănăstirea Paltin - Azilul de bătrâne, Centrul de Plasament pentru Copii, spitalul), dar mai ales pentru suflet, pentru mulțimile de monahi și monahii, credincioși și pelerini care i-au călcat pragul modestei sale chilii și cărora Părintele Justin le-a redat adevăratul sens al vieții, o viață petrecută în Biserică și în credință, prin iubire și rugăciune, cu dor de mântuire și sfințenie.

La Secu, Bistrița sau Petru Vodă, Părintele Justin a fost duhovnicul iubirii și dăruirii, părinte al lacrimilor noastre. Lacrimi de suferință și durere, de pe urma bolilor trupești și mai ales a celor spirituale, datorate rănilor păcatelor, lacrimi, însă, prefăcute în bucurie, izvorâtă din cuvântul său bun și blând, ziditor, dătător de speranță și de sens duhovnicesc profund.

Cu toții, ne aducem aminte de ușa deschisă neîncetat, zi și noapte, a chiliei sale. După ce îi călcai pragul, Părintele Justin ne aștepta pe „fotoliul” de spovedanie, cu o dragoste fără seamăn, de parcă te-ar fi așteptat numai pe tine și de multă vreme, precum un tată își așteaptă copiii, plecați de mult și departe. Te aștepta să reintri în dragostea sa, în bunătatea sa, în grija sa, în sinceritatea și sensibilitatea sufletului său încercat și încărcat cu poverile și suferințe unui neam întreg. Te aștepta cu chipul său bun și luminos, de icoană, asemenea marilor sfinți de altădată, care, prin vorba, dar mai ales prin tăcerea lor, prin împreună pătimirea lor cu tine, schimbă vieți și conștiințe. Prin vorbire și tăcere, prin sfat și prin rugăciune, Părintele Justin a lucrat la temelia neamului acestuia, un neam încercat, dar pe care l-au iubit fără egal și a încercat să îl trezească la conștiința propriei sale valori, a vocației și misiunii sale în lume.

Tuturor ne-a fost exemplu desăvârșit de iubire și acceptare, milă și iertare. Iubire lăcrimând în milă, forma ei cea mai înaltă. Sfinția Sa ne învăța totdeauna să iubim și să iertăm: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebui să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-L iubești pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeți pentru marea iubire de Dumnezeu”[18].

Omul însuși, spunea Părintele, este, sau ar trebui să fie, „jumătate dragoste și jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău”[19]. Iar mila pe care ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi, precum Dumnezeu lumii, „este una dintre virtuțile cele mai adânci, spunea duhovnicescul Părinte, pe care se bazează creștinismul nostru...”[20], este „esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de  prieten, de vecin, de străin”[21] și criteriul fundamental al Judecății de Apoi.

Iubirea sa față de noi izvora din cunoașterea sa suprafirească, pentru că spunea Sfinția Sa: „dacă n-aș fi avut experiența pe care am avut-o în închisoare, dacă n-aș fi trăit între oamenii de toate condițiile, nu aș fi înțeles viața lor. Și așa, dacă m-am apropiat și am ținut ușa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comunitate între mine și ei”[22].

Ne-a cunoscut lăuntric mai bine pe fiecare decât ne cunoaștem noi înșine, ne-a iubit și ne-a prețuit pe toți, mai mult decât putem să o facem împreună. În inima sa largă și atât de mult rănită și încercată de suferința și de răul păcatelor noastre, a cuprins lumea întreagă, iar pe aceasta a înălțat-o și a oferit-o ca ofrandă, prin rugăciunea sa, Părintelui Ceresc, Căruia I-a slujit o viață și i-a închinat totul.

Părintele Justin a simțit și a trăit durerea noastră, a tuturor, cu dragoste de părinte și frate. A plâns alături de noi, cu iubire părintească, pentru căderile noastre, și s-a bucurat cu bucurie de copil, precum avea și sufletul, pentru ridicările noastre. Ne-a fost tuturor, buni sau răi, drepți sau păcătoși, Părinte iubitor, îndrumător pe calea mântuirii.

Ne-a chemat neîncetat să descoperim și să cultivăm ceea ce este mai frumos și înalt în sufletele și în viața noastră: dragostea de Dumnezeu și Neam, de credință și de semeni, chiar și prin proba grea a suferinței și muceniciei. Să ne redescoperim pe noi în autenticul și firescul nostru, în profunzimea trăirilor și simțirilor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înșine suverani.

Ne-a arătat tuturor: monahi și mireni, că sfințenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică, iar formele ei cele mai înalte sunt: dragostea, bunătatea, blândețea și iertarea, milostenia și răbdarea.

Tuturor ne lasă mai departe, ca testament duhovnicesc, îndemnul de a zidi, nu din piatră, ci pe tablele inimii, mănăstiri și familii sfinte, spre ridicarea și dăinuirea Neamului acestuia, de a cultiva dragostea și iertarea, precum el însuși ne-a arătat, să întărim credința și rugăciunea, care ne unesc pe toți, vremelnic făcând umbră pământului, sau mutați la cele veșnice și fericite.

România creștină profundă, cum îi plăcea Sfinței Sale să ne încurajeze, și-a pierdut un călăuzitor, însă și-a câștigat un neobosit rugător către Tronul Ceresc, un Apostol contemporan al ei, care a luptat pentru demnitatea noastră, a tuturor, pentru apărarea credinței creștine străbune, prin pilda exemplară și sfințenia vieții sale. A pierdut un monah îmbunătățit, dar a câștigat un cald rugător în ceruri. Iar noi, de acum, să ne rugăm într-un gând, spunând: „Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre, spre deșteptarea noastră și a neamului în care te-ai născut, pe care atât de mult l-ai prețuit și pentru care mucenicește ai suferit, spre păstrarea și întărirea credinței noastre, întru slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre!”.

 

[1]Grația Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viața și învățăturile unui mărturisitor, cu binecuvântarea I.P.S. Serafim de Otawa și întreaga Canadă (O.C.A), note și indice de nume de Protos. Teodosie Paraschiv, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, 2008, p. 521

[2]Adrian ALUI GHEORGHE, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, Editura CONTA, Piatra Neamț, 2007, p. 54

[3]Ibidem

[4]Ibidem, p. 45

[5]Grația Lungu Constantineanu, op. cit., p. 521

[6]Ibidem

[7]Ibidem

[8]Ibidem, p. 589

[9]Adrian ALUI GHEORGHE, op. cit., p. 47

[10]Ibidem, p. 51

[11]Ibidem, p. 198

[12]Grația Lungu Constantineanu, op. cit., p. 571

[13]Ibidem

[14]Adrian ALUI GHEORGHE, op. cit., pp. 91-92

[15]Ibidem, p. 201

[16]Ibidem, p. 151

[17]Ibidem, p. 95

[18]Ibidem, p. 133

[19]Ibidem, p. 134

[20]Ibidem, p. 187

[21]Ibidem, p. 188

[22]Grația Lungu Constantineanu, op. cit., p. 540

Sursa: Doxologia



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Icoanele pictate de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca
 

Icoana Maicii Domnului din Vladimir (Vladimirskaia)

Icoana Maicii Domnului din Vladimir a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca, din blatul de la masa la care Mântuitorul a mâncat împreună cu Pururea Fecioara Maria și Dreptul Iosif. Maica Domnului, văzând icoana, a exclamat: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Harul Fiului meu și al meu va fi cu această Icoană.

În anul 1131, Patriarhul Constantinopolului, Luca Hrisoverga, a dăruit această Icoană Marelui Cneaz Gheorghe Vladimirovici al Kievului, numit și Yuri Dolgoruki (15 aprilie), care a așezat-o inițial în Mănăstirea Devici din Vîșgorod (Ucraina), vechiul oraș al Sfintei Olga, împărăteasa Rusiei și cea întocmai cu Apostolii.

Fiul lui Gheorghe Dolgoruki, Sfântul Andrei Bogoliubsky, a adus Icoana în orașul Vladimir în 1155 și a așezat-o în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” pe care o ctitorise. Din acest moment, Icoana a primit numele de „Icoana Maicii Domnului din Vladimir” (Vladimirskaia). În 1395, în timpul invaziei lui Tamerlan, Icoana a fost luată din Vladimir și dusă în noua capitală, Moscova. Astfel, binecuvântarea Maicii Domnului a stabilit legăturile spirituale ale Bizanțului cu Rusia prin Kiev, Vladimir și Moscova.

Sărbători în cinstea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vladimir întâlnim de mai multe ori pe parcursul anului (21 mai, 23 iunie, 26 august). Cea mai importantă sărbătoare are loc pe 26 august, dată stabilită în cinstea mutării Icoanei de la Vladimir la Moscova.

În anul 1395, temutul han Tamerlan („Timur cel Șchiop”) a ajuns până la hotarul Riazan, cucerind orașul Eleț și, avansând către Moscova, s-a apropiat de malurile râului Don. Marele Cneaz Vasile Dimitrievici a mers cu o armată la Kolomna și i-a oprit pe malurile râului Oka. El s-a rugat la Sfinții Ierarhi ai Moscovei și Sfântului Serghie pentru eliberarea patriei, și a scris Mitropolitului Ciprian al Moscovei (16 septembrie), rugându-l ca în postul Adormirii Maicii Domnului, care era în curs, să fie înălțate rugăciuni stăruitoare pentru milă și pocăință.

Preoții au fost trimiși la Vladimir, unde era vestita Icoană făcătoare de minuni. După ce au săvârșit Sfânta Liturghie și Paraclisul Adormirii Maicii Domnului, preoții au luat Icoana și au adus-o la Moscova. De-a lungul drumului, pe ambele părți, nenumărați oameni se rugau în genunchi: „O, Maica lui Dumnezeu, salvează pământul Rusiei!”. În timpul în care oamenii din Moscova au întâmpinat Icoana Maicii Domnului din Vladimir pe câmpul Kucikov, Tamerlan dormea în cortul său. Dintr-odată, el a văzut în vis un munte mare, în vârful căruia se aflau Sfinții Ierarhi cu toiege de aur, venind spre el. Deasupra lor, într-o aureolă strălucitoare, era o femeie impunătoare. Ea i-a poruncit să părăsească pământurile Rusiei.

Trezit de spaimă, Tamerlan a întrebat despre sensul viziunii. Tălmacii au răspuns că doamna strălucitoare e Maica Domnului, marea protectoare a creștinilor. Atunci Tamerlan a dat ordin trupelor sale să se retragă. În amintirea acestei eliberări minunate a pământului Rusiei de Tamerlan, au construit Mănăstirea Întâmpinării, pe câmpia Kucikov, unde a avut loc întâmpinarea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vladimir. La 26 august, întreaga Rusie sărbătorește întâmpinarea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vladimir.

Evenimente foarte importante în istoria Bisericii Ruse au avut loc înaintea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir: alegerea și înscăunarea Sfântului Iona, susținătorul Autocefaliei Bisericii Ruse (1448), și a Sfântului Iov, primul Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii (1589), și a Preafericitului Patriarh, Sfântul Tihon (1917). Și înscăunarea Preafericitului Pimen, Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii, a avut loc într-o zi de sărbătoare a Icoanei Maicii Domnului din Vladimir, pe 21 mai 1971.


Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântului Teodor

Această Icoană și-a primit numele de la Marele Voievod Iaroslav Vsevolodovici (†1246), tatăl Sfântului Alexandru Nevski, care la Sfântul Botez a primit numele Teodor, în cinstea Sfântului Teodor Stratilat (8 februarie).

Conform tradiției, fratele său mai mare, Sfântul Gheorghie (4 februarie), a găsit Icoana într-o capelă veche din lemn din apropierea orașului Gorodeț. După descoperire, a zidit pe locul vechii capele, Mănăstirea Sfântului Teodor – Gorodeț. Când cetățenii din Gorodeț au părăsit orașul în urma unui atac, nu au avut timp să ia Icoana cu ei.

În 1239, locuitorii din Kostroma au văzut Icoana purtată prin orașul lor de către o figură radiantă care semăna cu Sfântul Teodor Stratilat. A doua zi, Icoana a fost găsită într-un copac, de către prințul Vasile din Kostroma, fratele mai mic al Sfântului Alexandru Nevski, în timp ce se afla la vânătoare în pădure. Icoana a fost așezată în Biserica Sfântului Teodor Stratilat și multe minuni au avut loc în fața ei.

Prințul Iaroslav-Teodor a devenit Mare Voievod de Vladimir după ce fratele său, Sfântul Gheorghie, a dispărut în bătălia cu mongolii la râul Sita. El a dat Icoana, pe care a moștenit-o copilul său de la fratele său, Sfântului Alexandru Nevski.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Teodor, a fost în permanență cu Sfântul Alexandru și acesta s-a rugat de multe ori înaintea ei. După ce Sfântul Alexandru Nevski a murit pe 14 noiembrie 1263, la mănăstirea ctitorită de tatăl său, Icoana a fost luată de către fratele mai mic, Vasile.

S-au făcut numeroase copii ale Icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântului Teodor, iar una dintre primele copii a fost comandată și dusă la Moscova de către mama țarului Mihail Romanov, călugărița Marta. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, numeroase copii ale Icoanei s-au îmbogățit cu scene ce zugrăvesc evenimente din istoria Icoanei făcătoare de minuni.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Teodor este pictată față-verso. Pe verso se află Icoana Sfintei Mari Mucenițe Parascheva, pictată într-o ținută splendidă de prințesă. Se crede că Icoana Sfintei Parascheva de pe spatele Icoanei este legată de soția Sfântului Alexandru Nevski.

Primul țar Romanov a fost proclamat suveran în fața Icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Theodor în 1613.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântului Theodor este sărbătorită la 16 august, data aflării ei, dar și la 14 martie, în cinstea proclamării ca țar a lui Mihail Romanov, înaintea ei.


Icoana Maicii Domnului din Tihvin

Icoana Maicii Domnului din Tihvin este prăznuită pe 26 iunie.

Conform tradiției, această Icoană a fost pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. În secolul al V-lea, Icoana a fost mutată din Ierusalim la Constantinopol și a fost așezată în Biserica Vlaherne, ce a fost zidită special pentru a adăposti această Sfântă Icoană.

În anul 1383, cu 70 de ani înainte de căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, Icoana a dispărut din Biserica Vlaherne. Ea a fost zărită de niște pescari deasupra apei Lacului Ladoga, de lângă Novgorod, înconjurată de o lumină orbitoare. După un timp, Icoana s-a făcut nevăzută, arătându-se în satul Motceniți, ce se afla pe malul râului Tihvin, apoi în pădurea din apropierea orașului Tihvin. În această pădure s-a ridicat o Biserică din lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, în care a fost așezată Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aici, Icoana a rămas în mod minunat nevătămată în urma mai multor incendii.

În secolul al XVI-lea, prin truda Marelui Cneaz Vasile Ivanovici, a fost construită o Biserică din piatră pe locul vechii biserici de lemn. În anul 1560, din porunca țarului Ivan cel Groaznic, în jurul Bisericii s-a format o mănăstire de călugări, ce era înconjurată de un zid de piatră.

În perioada 1613-1614, armata suedeză care asediase Novgorodul a avut mai multe tentative de a distruge mănăstirea. Nenumăratele rugăciuni rostite înaintea Icoanei Maicii Domnului au dus la cruțarea sfântului lăcaș.

Când călugării au fost anunțați că armata suedeză se apropie, ei au decis să fugă cu tot cu Icoană. Mergând să ia Icoana, aceștia au constatat că nu o pot scoate din iconostas. Văzând aceasta ca pe un semn din partea Maicii Domnului, călugării s-au hotărât să nu mai părăsească mănăstirea, rugându-se Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să le apere vatra duhovnicească. Spre uimirea lor, o armată mare din Moscova a venit și a apărat mănăstirea.

Când suedezii au văzut armata rusă s-au spăimântat și s-au retras. Vestea acestei minuni s-a răspândit imediat, iar emisari din partea Țarului au venit și au vizitat mănăstirea. Însoțiți de o copie a Icoanei făcătoare de minuni, ei au mers spre satul Stolbovo, la 33 de mile de Tihvin, unde au încheiat un tratat de pace cu suedezii, pe 10 februarie 1617.

După aceea, copia Icoanei a fost luată la Moscova și așezată în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin. Ulterior, aceeași Icoană a fost mutată în Catedrala „Sfânta Sofia” din Novgorod, la cererea credincioșilor din oraș, care au fost atacați de suedezi. Încă odată, prin mijlocirea Maicii Domnului, orașul a fost salvat.

De-a lungul secolelor, vestea despre minunile săvârșite de Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a răspândit în tot ținutul. Copii ale Icoanei făcătoare de minuni au fost așezate în Bisericile din toată Rusia. Unele dintre aceste copii s-au dovedit și ele făcătoare de minuni și a devenit o obișnuință din partea credincioșilor ca să se roage înaintea Sfintei Icoane pentru ajutor în necazuri.

La Mănăstirea Tihvin s-a ajuns la numărul de 24 de procesiuni în fiecare an cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Icoana a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint aurit, care lăsa să se vadă doar fețele și mâinile Maicii Domnului și ale Pruncului Hristos. Mulți dintre credincioșii care erau ajutați de Maica Domnului au dorit să-și arate recunoștința pentru ajutorul primit, astfel că au decorat îmbrăcămintea de argint cu numeroase pietre prețioase.

Cea mai mare minune este că Icoana a fost ferită de distrugere sau vânzare după Revoluția rusă, care a fost precedată de o persecuție de 74 de ani a Bisericii. În jurul anului 1920, guvernul comunist a confiscat toate odoarele Bisericii Ortodoxe din Rusia, considerându-le „proprietatea poporului”. Multe dintre aceste obiecte sacre au fost distruse și vândute cu scopul de a face rost de bani pentru hrana poporului din Rusia și Ucraina, care era afectat de foamete.

În timpul ocupației germane din al doilea Război Mondial, naziștii au scos Icoana din Mănăstirea Tihvin și au așezat-o în catedrala „Sfânta Treime” din Pskov. După doi ani, Icoana ajunge la Riga, în Letonia. Când orașul a fost evacuat, Episcopul Ioan de Riga a luat Icoana cu el în Bavaria, unde a fost cinstită de credincioșii ortodocși care au fost strămutați din cauza războiului.

Când agenții sovietici au reperat Icoana, episcopul a plecat cu ea în Statele Unite, în anul 1949, sub pretextul că Icoana care se află în grija lui este o reproducere recentă, fiind opera unui călugăr simplu, care nu are valoare istorică sau monetară.

La scurt timp după sosirea în Statele Unite, Episcopul Ioan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop și a fost desemnat să păstorească Episcopia de Chicago. După aceasta, Icoana a fost așezată și cinstită în Catedrala „Sfânta Treime” din Chicago.

Arhiepiscopul Ioan mergea frecvent în pelerinaj cu Icoana Maicii Domnului din Tihvin în diferite locuri din Statele Unite și Canada. După moartea ierarhului, din Duminica Floriilor a anului 1982, Icoana rămas în grija protopopului Serghei Garklavs, fiul duhovnicesc al Arhiepiscopului.

În anul 2003, la mai mult de un deceniu de la căderea comunismului și învierea Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost luată decizia ca odorul sfânt să se întoarcă în Mănăstirea Tihvin.

Biserica Ortodoxă Rusă primise în posesie o parte din vechea Mănăstire Tihvin în anul 1995.

În anul 2004, Mitropolitul Gherman, Primatul Bisericii Ortodoxe din America, împreună cu membrii Sfântului Sinod al Episcopilor au mers cu Icoana Maicii Domnului în pelerinajul anual de la Mănăstirea „Sfântul Tihon” (Pennsylvania), pentru a fi cinstită pentru ultima dată de credicioșii din America, după care au dus-o în Rusia la Mănăstirea Tihvin.

Icoana este de tip „Hodighitria” (Îndrumătoarea) și se aseamănă ca stil Icoanei Maicii Domnului din Iviron. Aceste două Icoane diferă doar prin poziția în care este așezat piciorul Pruncului Hristos. De altfel, mai multe surse istorice menționează că în timpul domniei Sfântului Cneaz Dimitrie Donskoy, au fost aduse în Rusia mai multe Icoane „Hodighitria” ale Maicii Domnului.


Icoana Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa)

Icoana Maicii Domnului „Milostiva” este prăznuită pe 12 noiembrie și 26 decembrie.

După tradiției, această Icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca. Ea a primit numele de „Kykkiotisa” de la Muntele Kykkos, ce se află în Cipru. Icoana a fost așezată în Mănăstirea Imperială (denumită astfel deoarece a fost construită prin donațiile împăratului bizantin Alexie I Comnenul, în semn de mulțumire pentru vindecarea fiicei sale).

Înainte de a fi adusă și așezată în insula Cipru, Icoana Maicii Domnului „Milostiva” a fost purtată în procesiune prin întreaga regiune.

La început, Icoana a fost păstrată de cea mai veche comunitate creștină din Egipt, iar în anul 980 a fost adusă la Constantinopol, unde a rămas în vremea împăratului Alexie I Comnenul (sfârșitul secolului XI – începutul secolului al XII-lea).

În acea perioadă, un cuvios pe nume Isaia a fost înștiințat prin descoperire dumnezeiască de locul unde trebuia să ajungă Icoana. Așadar, prin eforturile sale, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost transferată în insula Cipru și așezată în Biserica construită special pentru ea.

Imediat ce Icoana Maicii Domnului „Milostiva” a sosit pe insulă, au avut loc mai multe minuni. Încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, cei ce suferă de orice fel de neputințe și vin de se roagă cu credință înaintea Icoanei Maicii Domnului „Milostiva”, primesc vindecare pe măsura credinței lor.

Nu doar creștinii ortodocși cred că Icoana Maicii Domnului „Milostiva” este făcătoare de minuni, ci și cei de alte credințe vin și se roagă înaintea Sfintei Icoane pentru izbăvire din nevoi. Imperiul Otoman a scutit mănăstirea de plata taxelor, de dragul Icoanei. Datorită multitudinilor de cereri împlinite, Icoana a fost numită „Milostiva” sau „Cea Îndurătoare”.

Icoana Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa) are o caracteristică remarcabilă: este acoperită de un văl din colțul din stânga sus până în dreapta jos, astfel încât nimeni să nu poată vedea fața Maicii Domnului și a Pruncului Hristos.

Această Icoană este de timp „Hodighitria” (Îndrumătoarea) și se aseamănă cu Icoana „Axion estin” (Vrednică eşti) a Maicii Domnului.

O copie a acestei Icoane este cinstită în Mănăstirea Nikolsk (mănăstire de maici) din orașul Mukachevo.


Icoana Maicii Domnului „Andronic” („Monemvasia”)

Icoana Maicii Domnului „Andronic” este prăznuită pe 1 mai și 22 octombrie.

Icoana Maicii Domnului „Andronic” este o Icoană făcătoare de minuni ce a aparținut împăratului bizantin Andronic al III-lea Paleologul. Aceasta Icoană era păstrată ca o comoară sfântă în familia împăratului.

Conform Tradiției, această Sfântă Icoană este pictată de Sfântul Evanghelist Luca. Potrivit documentelor păstrate, în anul 1347 Andronic a donat Icoana Mănăstirii Monemvasia (lângă Morea) din Peloponez, unde a rămas până în secolul al XIX-lea. Datorită asocierii Icoanei cu mănăstirea, mai este cunoscută și sub numele de Icoana Maicii Domnului „Monemvasia”.

Atunci când mai multe orașe din Grecia, printre care și Monemvasia, au fost devastate de turci în 1821, Episcopul Agapie, starețul mănăstirii, a reușit ca dintre toate odoarele mănăstirii să salveze Icoana făcătoare de minuni a lui Andronic. Până înainte de moartea sa, episcopul a ținut Icoana ascunsă în Patras, dar, văzând că i se apropie sfârșitul, Agapie a încredințat Icoana unei rude, și anume consulului general rus N.I. Vlassopoulos.

În 1839, fiul și moștenitorul consulului general Vlassopoulos a trimis Icoana de la Atena la Odessa pentru împărat, prin Nikolai Pavlovici.

Din 1839 până pe 12 mai 1868, Icoana Maicii Domnului „Andronic” a fost găzduită în Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, iar de pe 12 mai 1868 până pe 16 aprilie 1877 a fost așezată în Catedrala „Sfânta Treime” din Sankt-Petersburg.

În anul 1877, Icoana a fost mutată la Mănăstirea „Icoana Maicii Domnului din Kazan”, în apropierea orașului Vyshiy Volotchok, din districtul administrativ Tver. Icoana a fost furată în 1984, iar locul în care se află este până astăzi necunoscut.

Icoana o înfățișează pe Maica Domnului fără Pruncul Iisus. Pe partea dreaptă a gâtului Maicii Domnului se află o rană sângerândă, apărută atunci când a fost lovită cu un cuțit de către un turc. Icoana are aplicat blazonul bizantin (vulturul bicefal), care atestă că face parte din patrimoniul imperial. Dimensiunile Icoanei sunt de aproximativ 25×35 cm.


Icoana Maicii Domnului din Ierusalim

Icoana Maicii Domnului din Ierusalim este prăznuită pe 12 octombrie, 13 noiembrie și în sâmbăta a V-a din Postul Mare.

Icoana Maicii Domnului din Ierusalim (alta decât Icoana Maicii Domnului „Ierusalimitissa” de la Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani) a fost pictată, conform Tradiției, de Sfântul Evanghelist Luca, după 15 ani de la Înălțarea Domnului în Ghetsimani.

În anul 463, Icoana a fost mutată la Constantinopol de către împăratul Leon I și așezată în Biserica „Izvorul Tămăduirii”. Armata bizantină a purtat în luptă Icoana Maicii Domnului din Ierusalim, atunci când sciții au invadat Constantinopolul.

În 988, Icoana a fost mutată la Korsun, fiind oferită Sfântului Cneaz Vladimir. Când locuitorii Novgorodului s-au creștinat, Sfântul Vladimir le-a dăruit această Icoană. Țarul Ivan cel Groaznic a cucerit Novgorodul, iar în anul 1571 a mutat Icoana Maicii Domnului în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova.

În timpul invaziei napoleoniene din 1812, Icoana originală a fost furată de francezi și dusă în Catedrala Notre-Dame​ din Paris. În Catedrala Adormirii Maicii Domnului a fost așezată o copie identică a Icoanei Maicii Domnului din Ierusalim. Copia Icoanei are zugrăviți pe margine pe Sfinții Apostoli, dar și Mucenici.


Icoana Maicii Domnului din Philermos

Icoana Maicii Domnului din Philermos, prăznuită pe 20 octombrie, și-a luat denumirea de la Muntele Philermos (gr. Φιλέρημος), situat în insula Rodos.

Potrivit Tradiției, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu zugrăvit în această Icoană redă în manieră fidelă chipul real al Maicii Domnului. Tot Tradiția ne spune că această Icoană a fost pictată de către Sfântul Evanghelist Luca și păstrată în Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Constantinopol, până în jurul anului 1000, când a fost mutată în insula Rodos, din cauza persecuției iconoclaste.

Icoana este considerată făcătoare de minuni și cinstită atât de ortodocși, cât și de romano-catolici.

La începutul secolului al XIV-lea, cavalerii Ordinului „Sfântul Ioan” au ocupat insula Rodos. Aici, într-o capelă de pe Muntele Philermos, au găsit Icoana Maicii Domnului, pe care au cinstit-o ca ocrotitoare a Ordinului. Acești cavaleri au construit în anul 1306 o basilică la poalele muntelui Philermos, în care a fost reașezată Icoana Maicii Domnului.

În anul 1522, sultanul Suleiman Magnificul a asediat insula Rodos, iar cavalerii au capitulat retrăgându-se în Malta, cu tot cu Icoana Maicii Domnului, pe care au așezat-o în Biserica „Sfântul Lorenzo”. În anul 1532 Biserica a ars, dar Icoana a scăpat nevătămată, fiind așezată apoi în capela Mănăstirii „Saint Giovanni a la Valette”, unde a fost înconjurată de numeroase daruri prețioase ce subliniază cinstirea deosebită de care se bucură. Icoana era așezată în spatele unui geam de cristal și avea patru îmbrăcăminți de argint cu pietre prețioase.

În anul 1798, Napoleon a cucerit Malta și i-a alungat pe cavaleri, permițându-le totuși să ia cu ei Icoana și alte odoare sfinte. La 12 octombrie 1799, țarul Pavel I a fost numit Mare Maestru al Ordinului și a primit spre păstrare sfintele odoare: Icoana Maicii Domnului din Philermos, mâna Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din lemnul Sfintei Cruci. După moartea țarului Pavel, în 1801, Icoana a fost mutată la Palatul de Iarnă de la Sankt Petersburg.

Mai apoi, când văduva lui Alexandru al III-lea, Maria Feodorova, s-a întors în țara ei natală, Danemarca, aceasta a luat cu sine Icoana din Philermos. Înainte de a muri, împărăteasa a încredințat Icoana fiicelor ei, Xenia Alexandrovna și Olga Alexandrovna, care au dăruit-o arhiepiscopului în exil, Antonie. Icoana a ajuns în Berlin, iar în 1929 a fost mutată la Belgrad, de unde în 1932 a fost încredințată regelui Alexandru I al Iugoslaviei, care a așezat-o în capela palatului regal din Dedinje până în 1941 când, datorită amenințării învaziei naziste a fost, se pare, trimisă la Mănăstirea Ostrog din Muntenegru.

Icoana a fost considerată pierdută în cel de-al Doilea Război Mondial. În anul 1996, Icoana Maicii Domnului din Philermos a fost redescoperită în Mănăstirea Ostrog din Muntenegru. Acum, Icoana originală se află în Muzeul Național „Cetinje” din Muntenegru.

Mulți dintre specialiști sunt de părere că Icoana ar fi aparținut unei scene iconografice mai ample, precum „Deisis”.

Mihai-Alex Olteanu

Sursa: http://doxologia.ro




BISERICA si lumea
Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Omul, societatea si statul (II) - Miturile statului si societatii contemporane - Lector univ. dr. Marius Andreescu
Miturile societății contemporane:
statul de drept, drepturile omului, supremația legii, constituția.
Moartea statului de drept
 
Contractul social și expresia lui - constituția, supremația legii, statul de drept și social, libertatea persoanei și drepturile omului au devenit în prezent mituri, în raportul cu existența omului contemporan, ordinea juridică instituită de guvernanți și realitățile politice, economice și sociale ale lumii în care trăim.

Noțiunea însăși de "mit" este asociată, încă din antichitate, aceleia de "minciună", "eroare" sau "iluzie". Prin însăși etimologia termenului (de origine greacă), mitul este lovit de o notă de derizoriu, așa cum și azi, în cărți, în mass media, mitul este sinonim cu o povestire mincinoasă sau iluzorie de care trebuie să ne debarasăm pentru a percepe adevărul. Astfel, "mythos" înseamnă în greacă "cuvânt" sau "poveste", însă un cuvânt sau poveste care nu este măsurată, raționată, așa cum este cazul sinonimului său "logos". În limba vechilor greci, recunoscuți ca raționaliști, "cuvântul care povestește" n-are aceeași valoare cu "cuvântul care demonstrează"! Aristotel spunea: "Dar subtilitățile mitologice nu merită să fi supuse la un examen serios. Să ne îndreptăm mai degrabă atenția spre cei care gândesc pe baza demonstrației”[1].

 Dacă rămânem pe terenul filosofiei religiilor și a filosofiei cunoașterii, trebuie să remarcăm fie și în treacăt că mitul, gândirea mitică, nu sunt concepute numai în sens peiorativ ca o deformare conceptuală a realității sau ca un surogat al idealurilor sociale. Mitul poate fi și un simbol al tainei existențiale pe care omul, la măsurile rațiunii sale, nu o poate cunoaște, rațional, demonstrativ. "Simbolul" este un obiect sau eveniment care trimite la altceva decât la ceea ce indică în mod direct, care posedă deci un sens "secund" mai profund decât cel "primar" sau "literal". El este expresia unui lucru pe care n-am ști să-l definim de-o manieră mai clară, mai precisă. Simbolul consistă deci în transformarea unui obiect, unui gest sau unui cuvânt în ceva diferit, care devine astfel semnul unei realități considerate mai înalte, mai cuprinzătoare[2].  Valoarea cognitivă a mitului/simbolului, de care se amintește în filosofia cunoașterii și a religiilor, constă nu în calitatea sa de adevăr, „ci în aceea de efect pe care îl produce, anume crearea unei unități de sens care este fondatoare a valorilor unei societăți prin proiecția acestor valori asupra unui moment fondator”[3].

 În acest context se pune întrebarea dacă mitul are totuși vreo valoare de adevăr. Alături de autorii consacrați răspundem la această întrebare negativ. Mitul, formă a gândirii și a cunoașterii este purtător de sens dar nu și de adevăr. Purtător de sens, da, dar purtător de adevăr, nu! Mitul este o iluzie, o eroare și chiar o minciună atunci când paradigma pe care o propune este prezentată ca fiind adevărul. Iluzia mitologică constă în ruptura categorică între construcția ideatică sau faptică și existență.

 Aceasta este și situația categoriilor clasice de organizare democratică a societății care inițial reflectau, chiar dacă numai în parte, realitatea socială și impuneau standarde privind ordinea juridică și socială. Începutul acestui secol a marcat și debutul procesului de mitizare a valorilor democrației, de transformarea acestora în iluzii pe care guvernanții le oferă fariseic omului și societății ca fiind purtătoare de adevăr.

 Mitizarea omului și societății contemporane, credința în idolii vremurilor noastre, acumularea, consumul, tehnologia, rațiunea umană și a considera această lume și viața ca fiind singurele forme de existență este rezultatul paradigmelor de guvernare impuse astăzi de cei care dețin puterea, dar și rezultatul secularizării societății, profanării sacrului, a dreptei credințe ortodoxe, într-un cuvânt, despărțirea de Dumnezeu, ca opțiune liberă de conștiință și de viață a omului și societății contemporane[4].

 Existența omului, atât ca persoană cât și în societate, are o structură duală. Omul este în același timp și trup și suflet, este mărginit și supus timpului, legilor materiei, dar totodată este dăruit de creator cu libertate, are vocația transcendenței și a eternității fericite, este înzestrat cu simțuri și cu rațiune și poate să alegă să trăiască exclusiv în această lume sau să fie mai presus de aceasta. Omul este nedefinit și infinit în existența ca ipostas, dar în același timp este o ființă socială, iar existența sa socială presupune o ordine socială, juridică și statul. Acest dualism nu poate fi niciodată echilibrat pe deplin și de multe ori devine antagonic, mai ales în societatea contemporană. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor dr. academician dr. Dumitru Stăniloae: „Omul este o unitate omnilaterală de componente contrastante în continuă întărire, dar care poate deveni o unitate de contrarii, din care unele luptă să le domine sau chiar să le excludă pe celelalte. În primul rând omul se realizează integral printr-o continuă depășire orizontală spre lume și spre semenii săi, și verticală, spre Absolutul personal după care însetează. În al doilea caz își restrânge ființa în mod contrar ei, la unele din componentele ei, în luptă cu altele și înăbușindu-le pe acelea. Depinde de libertatea fiecăruia spre care din aceste două stări voiește să înainteze.”[5]

 Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că: „Nu tot ce este deosebit este contrar. Căci opoziția este fapta voinței arbitrare ce se mișcă contrar rațiunii; iar deosebirea e proprie firii stăpânite de rațiune. Cea dintâi sfâșie firea, cea de a doua o ține, evident unită...Nu tot ce contrastează se și opune spre desființarea celuilalt.”[6]

 Omul social contemporan, într-o societate considerată a fi democratică, este titular de drepturi și libertăți prin care participă la ordinea juridică constituită de stat. Dualismul dintre om și stat este aici evident. Ordinea și stabilitatea socială presupun toleranță și respect reciproc între subiectele care participă la relațiile sociale. Exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viața socială: coexistența libertăților și protecția socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv.  Dificultatea constă în a găsi soluțiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale și interesul public și să garanteze totodată drepturile și libertățile fundamentale în situațiile în care s-ar putea limita sau restrânge exercițiul acestora.

 În relația dintre drepturi și libertăți, pe de o parte, și societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor și libertăților în interesul ordinii sociale, sau preeminența drepturilor și libertăților, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele și ordinea socială. Nici una dintre aceste soluții nu este justificată de imperativele unei autentice democrații și cerința realizării echilibrului și armoniei sociale. Reglementările constituționale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetățeni și autoritățile publice, apoi între autoritățile publice și desigur, cetățeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecție individului contra ingerințelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor și libertăților sale. De aceea, limitele impuse drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecția societății, a ordinii sociale, economice și politice, a ordinii de drept, sau pentru protecția drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conținut drepturile însăși, ci să garantez. Toate dualitățile existențiale mai sus amintite impun un termen dominant iar celălalt devine recesiv. În funcție de modul concret în care se realizează acest raport omul se află în firea sa sau existența sa este contrară firii, este o existență mitică, o iluzie. De exemplu în dualitatea trup-suflet, termenul dominant pentru ca omul să fie în firea sa trebuie să fie întotdeauna sufletul.

 În formele duale ale existenței sociale, om-stat, om societate, ordinea socială–drepturile și libertățile fundamentale, termenul dominant ar trebui să fie întotdeauna omul, în raport cu statul și cu societatea acestei lumi, sau libertatea, drepturile fundamentale trebuie să fie dominante în raport cu statul și ordinea juridică, aceasta pentru ca fenomenalitatea existenței sociale să fie în firescul ei. În situația în care sensul acestor dualități se schimbă, iar statul și ordinea socială și juridică devin dominante se produce ceea ce noi numim mitizarea existenței sociale, transformarea valorilor clasice și firești ale democrației în mituri, iluzii și creații imaginare, pretins a fi adevărate și impuse de guvernanți. Există autori contemporani care vorbesc de „moartea statului de drept”, afirmație care în opinia noastră corespunde stadiului actual al societății, în care omul zilelor noastre a ales liber să trăiască. Oferim cititorului câteva exemple de mituri sociale contemporane, rezultatul sensului schimbat, contrar firii, a unor dualități existențiale mai sus amintite, cu consecința transformării deosebirilor în contradicții, în crize sociale majore.

 „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile” spun actualii guvernanți, o lume fără Dumnezeu și dreapta credință, fără umanism și valori naționale, înlocuite cu idolii vremurilor noastre, dintre care cei mai de temut sunt ipostazierea tehnologiilor în detrimentul valorile umanismului și culturii, globalizarea internațională în detrimentul cu tradițiilor și valorilor naționale, ordinea socială construită pe regulile concurenței în care omul devine lup pentru om, a acumulării și consumului material în detrimentul solidarității și comuniunii sociale și nu în ultimul rând, scopul afirmat existențial este acela de „a avea” în detrimentul lui „a fi”. Bunătatea lumii de astăzi proclamată de guvernanți este un mit, o iluzie în raport cu realitatea crudă și mizeria spirituală și materială în care se află omul și societatea zilelor noastre. Suveranitatea națională, adică supremația națiunii, a statului național a puterii statale în raport cu oricare alt centru de autoritate și independența față de alte puteri străine, proclamată și înscrisă în constituții, este astăzi un mit, o iluzie. Globalismul internațional și mai ales integrarea europeană au redus la minimul suveranitatea națională, a statului național, a națiunii. Națiunea și statul trebuie să se supună deciziilor politice, economice sau juridice care se adoptă și se impun de centrele de putere europene și mondiale. Ordinea socială și juridică internațională construită și proclamată astăzi este un simplu mit pentru popoare deoarece desființează identitatea națională, marginalizează și chiar anulează tradițiile și valorile naționale, înlocuite cu iluzii sau idolii contemporani.

 Mai sus (în prima parte) am prezentat pe larg doctrina contractului social pentru că a fost temelia unei ordini sociale și juridice democratice și crea posibilitatea armonizării opozițiilor sociale la care ne-am referit și noi mai sus, în sensul firesc al poziției dominante a omului, a drepturilor sale naturale și intangibile, în acest raport statul și chiar societatea având poziții recesive. În prezent contractul social, proclamat de guvernanți a devenit un mit, o iluzie.

Expresia supremă a pactului social este constituția considerată de doctrinari a fi: așezământul politic și juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituția a fost și este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci și ca o realitate politică și statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează și pentru care adoptarea sa dobândește semnificația unei adevărate revoluții. În constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, altfel, ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nicio semnificație și nicio valoare; fiecare popor își are constituția care i se potrivește și care i se cuvine.

 Principiul supremației constituției a fost declarat sacru și inviolabil. Marele jurist român Ion Deleanu spunea în acest sens: „Principiul supremației constituției poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Și nici nu ar fi posibil altfel: Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat; ea conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicare; ea determină funcțiile și atribuțiilor ce revin autorităților publice, consacrând drepturile și datoriile fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; ea indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie: supremația materială a Constituției. Dar constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și inaccesibilă, care se atașează dispozițiilor ei, așa încât nicio altă lege în afara uneia constituționale nu poate abroga sau modifica dispozițiile așezământului fundamental, dispoziții care se sprijină pe ele însele, postulându-și supremația”[7]. Toate aceste principii au devenit un mit în raport cu realitățile sociale și politice contemporane, față de realitatea dureroasă a statului social al omului contemporan.

Organizațiile supranaționale, în primul rând Uniunea Europeană, ce este departe de a fi o structură de cooperare internațională democratică și care în realitate a devenit un centru de putere pentru cei care astăzi domină Europa și lumea, a desființat practic valoarea și importanța constituțiilor statelor și principiul supremației acestora, deși ele sunt proclamate fariseic. În deciziile politice și jurisprudența organismelor Uniunii Europene se proclamă explicit și se aplică principiul supremației ordinii juridice impusă de cei care dețin puterea în această organizație față de ordinea constituțională și juridică a statelor. Pentru România consecința este aplicarea unei ordini de drept străine de tradițiile și valorile naționale de „legea bună și dreaptă a țării”, cum spun cronicarii noștri.

 Principiul supremației legii exprimat prin sintagma constituțională „nimeni nu este mai presus de lege” este astăzi un simplu mit pentru că nu mai are corespondent în realitate. Guvernanții actuali se supun literei și spiritului legii în mică măsură sau deloc. Exemplele sunt numeroase: desele conflicte politice și constituționale, care în esență sunt încălcări ale Constituției și legii, excesul de puterea și chiar abuzul de putere prin interpretarea și aplicarea legii deformat, contrar finalității acesteia, constrângerile de tot felul impuse celor guvernați, cum ar fi impozite multiple și birocrația fiscală, inclusiv cea economică.

Și mai este un aspect, voința de putere, de constrângere, de a norma, de a adopta acte normative. În esență, legea de orice fel este un act juridic care generează constrângere, impune încadrarea într-o ordine normativă.  Multitudinea de acte normative adoptate în anii așa zisei democrații de către guvernanții noștri ilustrează din plin acest aspect al deformării dimensiunii teleologice a legii deoarece legea nu mai are ca finalitate omul, libertatea și demnitatea acestuia, bunăstarea și traiul decent, ci omul este pentru lege, nevoit să se supună constrângerilor sociale și economice de o mare varietate. Principii constituționale clasice, precum predictibilitatea și stabilitatea legii, simplitatea acesteia, constituționalitatea dreptului, necesara adecvare a normelor și ordinii juridice la un scop legitim, firesc, și la realitatea socială, națională sunt astăzi mituri, dar care continuă să fie proclamate formal de guvernanți.

 Drepturile omului sunt proclamate de unii comentatori „o nouă religie a vremurilor noastre”. O religie însă care îl ignoră pe singurul și adevăratul Dumnezeu, Creatorul a toate câte sunt, și care încearcă să transpună într-o formă raționalizată și mai ales normativă esența și firea omului, dimensiunea naturală, imuabila și intangibilă a drepturilor esențiale ale persoanei umane aflată în mediul social. Este drept, în timp scurt, după al doilea război mondial au fost adoptate la nivel intern și internațional numeroase instrumente juridice, inclusiv constituții, care proclamă, reglementează și garantează drepturi și libertăți juridice ale omului. Au fost create instituții și mecanisme procedurale interne și internaționale pentru apărarea acestor drepturi, în cazul în care titularii lor, întotdeauna oamenii, au fost lezați prin încălcarea drepturilor lor de către guvernanți și chiar de către justiție. Toate aceste realități juridice au fost bune până la un timp, mai precis până în perioada contemporană, când omul nu mai este considerat ca scop, ci ca un simplu mijloc care trebuie să se supună ordini juridice bazate pe constrângere. În timpul crizei sanitare guvernanții interni și internaționali au dispus excesiv, fără nicio justificare reală, restrângerea până la desființare a multor drepturi și libertăți juridice, consacrate și garantate constituțional, fapt care are și în prezent consecințe grave pentru viața și sănătatea omului, pentru existența socială a acestuia, pentru viitorul culturii și al civilizației. Mijloacele juridice de protecție a libertăților individuale s-au dovedit ineficace în fața puterii dezlănțuite a guvernanților cu scopul de a reduce omul de la persoană la individ și de a-l integra în ordinea juridică și politică nou creată în care se oferă omului, în locul libertății, așa numita siguranță socială dacă acceptă pasiv această ordine politică și juridică în care este întotdeauna un simplu mijloc și niciodată un scop.

 Există doctrinari contemporani care consideră că omul nu poate fi sub aspect juridic titular de drepturi și libertăți, deoarece numai legea poate să-i confere, dacă guvernanții doresc, libertăți juridice. În raport cu această realitate dureroasă, drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu sunt o nouă religie, ci au devenit un mit al vremurilor noastre, proclamate însă fariseic de către cei care există puterea. Statul de drept și statul social, atribute ale statului consacrate constituțional, au devenit mituri, deoarece realitățile sociale sunt contrare cerințelor pe care le implică aceste trăsături ale unui sistem statal cu adevărat democratic. Exemplele sunt numeroase. Statul nu se mai implică în viața socială, fiindcă se consideră un stat liberal, deși prin constituții are obligații pozitive pentru a asigura un nivel de trai decent, un sistem de îngrijire a sănătății eficient, un sistem de învățământ, accesibil pentru toți, gratuit, performant și axat inclusiv pe valorile și tradițiile poporului român. Realitatea socială contemporană este marcată de accentuarea sărăciei, a discrepanțelor sociale, a răspândirii abandonului școlar și a inculturii, în schimbul proliferării pragmatismului școlar și universitar care s-a dovedit a fi ineficient. Distrugerea sistemului instituțional de sănătate publică, mai ales în timpul crizei sanitare, când datorită restricțiilor impuse mulți oameni au avut de suferit sau chiar au murit în așteptarea unor îngrijiri medicale care nu au mai fost acordate, dovedesc că statul social este astăzi un mit. Justiția și principiul accesului liber la justiție, independența și imparțialitatea acesteia, toate fiind consacrate de constituții și instrumente juridice internaționale, sunt astăzi pentru omul de rând simple mituri. Contradicțiile interne ale justiției, la care am făcut referire într-un alt studiu demonstrează susținerea noastră.[8]

 Pentru cele arătate mai sus putem spune că principiul egalității juridice a tuturor în fața legii, a dreptății sociale sunt astăzi doar mituri. Inegalitățile, discriminările, privilegiile, nedreptatea sunt prezente peste tot în viața social fără a fi sancționate. Dictatura este posibilă chiar și într-un sistem democratic[9].

 

Premise pentru restaurarea omului, a statului și a societății

 Statul, pactul social, constituția, legile, dualismele sociale, existența unei ordini juridice și sociale nu pot fi desființate atâta timp cât omul este și o ființă socială. Se poate schimba însă esența și sensul actual al acestora contrare dreptății și voii lui Dumnezeu, contrare firii umane.

 Dar pot fi concepute și chiar implementate și noi forme de organizare socială și chiar statală a societății care să reconsidere omul, acesta trebuind să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc în raport cu statul. Ne vom referi în studiile viitoare la câteva posibile alternative de organizare socială, statală și economică care să ducă la restaurare socială a omului.

Există, în opinia noastră, patru posibile modele de raporturi între o persoană și ceilalți membri ai societății, modele care sunt rezultatele formelor de guvernare și a ordinii sociale și juridice existente și care în același timp pot influența statutul social al omului, ordinea socială și chiar guvernarea.

 

 Primul model, omul împotriva altuia și împotriva tuturor.
Model exprimat de celebrul dicton, Homo homini lupus est (Omul este lup pentru om). Această stare socială este caracteristică modelului economic și de guvernare al societății contemporane, respectiv al liberei concurențe, al utilitarismului și al acumulării materiale, al consumului. Principiul de bază al ordinii sociale este a avea și nu a fi, iar omul este numai un mijloc folosit pentru realizarea intereselor politice, private ale celor ce exercită puterea. Modelul are consecințe negative multiple: exclusivismul social, egoismul, necredința, secularizarea societății, minimizarea valorilor culturale ale umanismului și exacerbarea tehnologiilor, această lume considerându-se ca fiind unica posibilă, iar fericirea și binele considerate a fi de natură materială. Recenta criză sanitară a impus și a promovat „distanțarea socială”, ca formă de existență colectivă a omului. Consecințele acestei reguli a ordinii sociale și juridice are și va avea consecințe grave pentru om ca persoană, pentru cultura și civilizația contemporană, a generalizat frica, discriminarea, dar a facilitat și facilitează dominația guvernanților, după celebrul dicton Divide et impera (divide și stăpânește). 

 

 Al doilea model relațional posibil poate fi definit cu sintagma, omul, unul lângă cu altul.
 Este modelul democrației maselor, dar și al democrației individuale ca atribute ale ordinii juridice și sociale prezente. Democrația maselor a impus guvernarea după principiul „minoritatea se exprimă iar majoritatea decide”. Consensul nu este considerat ca fiind o cerință a unei bune guvernări, ci cel mult o situație de excepție. Consecința este dominația politică, economică, socială și juridică a unei majorități create în urma unor jocuri electorale și interese de grup, o majoritate artificială, care adaugă mereu un plus de distanțare între guvernanți și guvernați, aceștia din urmă fiind proclamați formal ca fiind deținătorii puterii, un alt mit al vremurilor noastre.

 Democrația individuală este expresia proclamării și consacrării constituționale a drepturilor și libertăților juridice ale omului, incontestabil un progres în relația om-stat. Titularul libertăților juridice este în actuala ordine juridică omul, dar care rămâne la stadiul de individ și nu este considerat persoană. Aceasta deoarece nu se recunoaște omului un drept natural intangibil la libertate, ci numai drepturi și libertăți conferite de guvernanți, libertăți și drepturi care pot fi oricând restrânse și chiar desființate de cei care exercită puterea, motivația acestor măsuri de constrângere neavând relevanță nici măcar în plan juridic.

 Democrația individuală este și expresia raționalismului abstract, al utilitarismului social, al protestantismului, a încrederii nelimitate în rațiune și în această lume, cu consecința distanțării de Dumnezeu.

 Considerăm că expresia juridică ce marchează începutul democrației individuale este formulată în „Declarația Franceză a Drepturilor Omului”, în plină epocă a iluminismului sub forma, libertatea unui om se sfârșește și are ca limită libertatea altuia. Este celebrul principiu al „coexistenței libertăților”, sau cu referire la modelul relațional propus de noi, omul, unul lângă altul.

 

 Al treilea model relațional poate fi definit prin sintagma, omul, unul împreună cu altul.
Este modelul solidarității sociale, a conștiinței sociale și a apartenenței la neam. Sub aspect juridic corespunde realității poporului și a națiunii, a tradițiilor și valorilor care particularizează istoric un popor și o națiune. Solidaritatea socială se poate realiza și la nivel de grup prin organizații laice sau religioase, cele mai multe fiind cu caracter neguvernamental. Acest model este expresia comunității sociale fie ea de grup sau ca națiune și generează pentru membrii acesteia conștiința apartenenței la grup sau la națiune. Se bazează pe existența unor sentimente puternice de apartenență, identitate în credință, valorică și culturală, de solidaritate la fiecare membru al comunității.

 Actuala ordine socială și juridică mondială, definită prin conceptul de „integrare” (sau globalizare) tinde să desființeze comunitatea unui popor, a unei națiuni, sentimentul personal de apartenență la valorile și tradițiile naționale, într-un cuvânt, identitate națională. Actuala ordine socială și juridică mondială se dorește a fi impersonală, neagă solidaritatea și chiar națiunile. Scopul este evident: să se faciliteze dominația centrelor de putere mondiale și europene. Din fericire aceste scopuri malefice nu pot deveni realități așa de ușor, deoarece solidaritatea, conștiința apartenenței la un neam și la o țară, dreapta credință, tradițiile și valorile spirituale ale unui popor nu pot fi anulate prin decizii și programe politice sau prin tentațiile iluzorii ale tehnologiilor și a mitului bunăstării într-o societate a acumulării și consumului, dar pot fi umbrite hașurate, mai ales în conștiința tinerilor.

 

 Al patrulea model relaționar, al omului în existența sa socială poate fi definit prin sintagma omul, unul pentru altul.
Este modelul și realitatea comuniuni ortodoxe, a dreptcredincioșilor în Biserică și mai presus de orice, a împlinirii Poruncii Mântuitorului „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan, 13,34). Este felul de existență al sfinților și martirilor pe care nici frica de moarte și nici dragostea de viață în această lume, nu i-a putut despărți de Dumnezeu și de oameni.

 Omul care trăiește pentru altul și care din iubire creștină se jertfește pe sine, a învins egoismul, exclusivismul, slava deșartă, a dobândit virtuțile, începând cu smerenia și iubirea după Poruncă, a biruit prin dreapta credință ortodoxă toate precaritățile, patimile și mizeriile din această lume, transcende lumea finită și materială. Modelul este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos care din iubire pentru oameni s-a întrupat, s-a jertfit pe sine pentru păcatele oamenilor, a Înviat și s-a Înălțat la ceruri asumându-și umanitatea, îndumnezeind prin har pe tot cel ce crede În El, în Sfânta Treime.

 Ordinea socială prezentă este departe de a avea ca temei împlinirea Poruncii Iubirii. Societatea contemporană este marcată de necredință, de despărțirea de Dumnezeu. Dar istoria lumii este și istoria mântuirii prin dreapta credință ortodoxă. Pronia lui Dumnezeu conduce mersul istoriei spre acest scop final al împlinirii Poruncii Iubirii și a armoniei desăvârșite care va transcende ontologic această lume.

 Premisa fundamentală a oricărui model de nouă ordine juridică și socială este reîntoarcerea omului, a celor care dețin puterea la Dumnezeu, la dreapta credință ortodoxă. Mântuitorul a spus că „Fără Mine nu puteți face nimic„ (Ioan 15,5). În acest fel vom regăsi ordinea și armonia supremă, bazată pe iubire, care este Împărăția lui Dumnezeu și care este înlăuntrul nostru.

 Pentru exercitarea unei bune guvernări, oricare ar fi modelul de organizare a statului și societății propus, mai este necesar tot în sensul dreptei credințe ortodoxe a poporului român și ceea ce noi am numit comportament constituțional loial a celor ce exercită puterea[10].

 Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției a legilor a construcției ordinii economice,juridice și sociale a statului, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.

 Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliu nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.

 Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metanoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2).

 Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:

„Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu, 10, 42-45).

 Din nefericire această conduită, care nu este o recomandare ci o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos nu este prezentă la guvernanții actuali ai României.

 La întrebarea Quo vadis, Domine – Încotro, Doamne, se poate răspunde cu spusele Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „La început a fost iubirea și în veci rămâne iubirea spre care trebuie să tindem”. Dumnezeu să ne ajute!

NOTE


[1] Aristotel, Metafizica, Ed. IRI, București, 1998, p. 163
[2] Pentru dezvoltări a se vedea Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Universul Enciclopedic, Gold, București, 2008, pp 15-25
[3] Mircea Eliade op.cit.p. 24
[4] A se vedea pentru dezvoltări, Marius Andreescu, Despărțirea de Dumnezeu, publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton Făgăraș, mai 2022
[5] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica, București, 2013, p. 29
[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre cele două voințe în Hristos cel Unul și Dumnezeul nostru, în Filocalia, Ed. Române, București, 2021, Vol. 3, p. 86
[7] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul roman şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, pp. 221-222.
[8] A se vedea Andreescu Marius, Criza justiției și justiția crizei ( răspuns unui prieten),articol publicat în Porunca Iubirii, din 5 sept. 2013, Editura Agaton, Făgăraș.
[9] Pentru dezvoltări a se vedea, Andreescu Marius, Cum este posibilă dictatura în democrație? Aspecte juridice, filosofice și teologice, articol publicat în Porunca Iubirii din 7 mai 2020, Editura Agaton Făgăraș.
[10] Pentru dezvoltări a se vedea, Andreescu Marius, Supremația Constituției de la teorie la realitate, articol publicat în revista Porunca Iubirii din 18.08.2020, Editura Agaton, Făgăraș


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Dependentele digitale si deficitul de somn - Pr. Ioan C. Tesu
 

Odată ce diminuarea cantității sau calității nevoii generale de somn provoacă peste 100 de tulburări somatice și psihice, este lesne de înțeles că aceasta conduce, în final, la scurtarea speranței de viață și a calității acesteia, inclusiv prin scurtarea telomerilor, ceea ce instalează, în timp, apoptoza sau moartea celulară.

În lucrarea sa, intitulată Irezistibil. Dependenţa de tehnologie şi afacerile din spatele ei, Adam Alter, arăta că „există o maladie a vremurilor moderne, care afectează două treimi din întreaga populaţie adultă. Printre simptome se numără: boli de inimă, afecţiuni pulmonare, boli renale, lipsa apetitului, slab control asupra greutăţii corporale, funcţionarea precară a sistemului imunitar, rezistenţă scăzută faţă de boală, sensibilitate mai mare la durere, timpi de reacţie mai lenţi, dispoziţie schimbătoare, funcţionare mai înceată a creierului, depresie, obezitate, diabet şi anumite forme de cancer. Această maladie este privarea de somn cronică, afecţiune în creştere în epoca smartphone-urilor, a cărţilor electronice şi a altor dispozitive care emit lumină”[1].

Într-o lucrare amplă și bogat documentată asupra somnului[2], Matthew Walker constata că în ultima sută de ani, la nivelul omenirii, s-a redus semnificativ perioada de somn, în mod deosebit în țările puternic industrializate, ceea ce face din aceasta o adevărată epidemie, cu efecte grave asupra sănătății fizice și psihice a omului, iar din alegerea deliberată a scurtării perioadei de somn o adevărată tehnică de inginerie genetică, ale cărei rezultate sunt dramatice, un act de autoeutanasiere.

Observând faptul că omul de astăzi doarme, în medie, cu o oră mai puțin decât se dormea acum jumătate de veac, alți autori au arătat că pe „parcursul ultimilor cincizeci de ani, numărul orelor dormite pe noapte a scăzut, precum și calitatea somnului, unul dintre factori fiind atribuit faptului că 90% dintre oameni își folosesc telefoanele mobile în ora dinainte de culcare, cel puțin câteva nopți pe săptămână. Un studiu a mai mult de 2.000 de copii între clasele a patra și a șaptea a arătat că cei care dormeau lângă un dispozitiv cu ecran mic dormeau cu douăzeci și unu de minute mai puțin decât cei care nu-și făceau somnul în imediata proximitate a telefonului sau a tabletei. Apoi, la cei care dormeau într-o cameră cu televizor, s-au raportat cu optsprezece minute de somn mai puțin. S-a constatat că minutele totale de interacțiuni cu ecranul în timpul nopții se leagă în mod semnificativ de tulburărările de somn”[3].

Peste 17.000 de rapoarte medicale și articole științifice, publicate pretutindeni în lume, arată că un somn de calitate îl ajută pe om să trăiască mai mult și cu o calitate a vieții superioară, îmbunătățește memoria și creativitatea, diminuează pofta de mâncare și păstrează o formă fizică optimă, protejează de demență, diabet și cancer[4], de atacuri cerebrale și de infarct, de anxietate, depresie și un întreg cortegiu de afecțiuni psihice, numărul general al tulburărilor pe care le produce lipsa somnului sau un somn de calitate proastă fiind de peste 100 de afecțiuni.

Dacă studiile arată că un somn odihnitor, în timpul căruia organismul se reface la nivel fizic și psihic, însumează opt-nouă ore, scurtarea acestuia la cinci sau șase ore pe noapte conduce, în timp foarte scurt, uneori de doar câteva săptămâni, la distrugerea sistemului imunitar, dublează riscul de cancer, favorizează instalarea bolii Alzheimer, deteriorează nivelul de zahăr din sânge, instalând diabetul, crește probabilitatea apariției blocajelor arteriale și a subțierii vaselor de sânge, teren prielnic pentru bolile cardiovasculare, atacurile cerebrale și atacurile de cord. Perturbarea somnului contribuie la declanșarea și accentuarea afecțiunilor psihiatrice, din spectrul anxietății, depresiei, tulburărilor bipolare și a tendințelor suicidare. Un somn insuficient sau de proastă calitate reduce leptina, hormonul legat de senzația de saturație și crește nivelurile grelinei – hormonul care accentuează senzația de foame, conducând spre mâncarea compulsivă, a unor cantități mare de alimente, dulciuri, carbohidrați și gustări sărate și, implicit, a obezității, cu întregul ei cortegiu de efecte. Chiar și în cazul unei alimentații echilibrate sau a inițierii unei diete, deficiența de somn conduce la pierderea masei musculare și nicidecum a ținutului adipos. Inclusiv fertilitatea, potența și atractivitatea fizică sunt legate de calitatea somnului.

Pe scurt, lipsa ori diminarea timpului sau a calității somnului afectează fiecare celulă a corpului și creierului nostru, ajungând până la alterarea ADN-ului.

Odată ce diminuarea cantității sau calității nevoii generale de somn provoacă peste 100 de tulburări somatice și psihice, este lesne de înțeles că aceasta conduce, în final, la scurtarea speranței de viață și a calității acesteia, inclusiv prin scurtarea telomerilor, ceea ce instalează, în timp, apoptoza sau moartea celulară[5].

Lucrările de specialitate, constatând „epidemia de somn insuficient”, enumeră, între aspectele pozitive ale somnului și ale viselor, faptul că, la nivel mental, somnul îmbogățește abilitățile de învățare și memorare, de creare a conexiunilor între diferitele conținuturi, sporește discernământului, sub forma unor alegeri și decizii raționale, logice.

Sub aspect emoțional, somnul, prin dușul de neurotransmițători pe care îl transmite creierului, ușurează și alină amintirile dureroase, ajutându-i pe cei care au trecut prin traume să se reechilibreze și să meargă mai departe.

În privința sănătății trupești, sunt arhicunoscute științific efectele benefice ale somnului asupra sistemului imunitar, în prevenirea infecțiilor, la reglarea metabolismului, a echilibrului dintre glucoză și insulină, la controlul apetitului și a greutății corporale, la calmarea impulsivității și alegerea alimentelor sănătoase. El ajută la crearea florei microbiologice din intestine, cu efect de protecție asupra întregului organism, în mod deosebit a sistemului cardiovascular.

Din „laboratorul” somnului și al viselor

Experții în „somnologie” vorbesc despre ceasul biologic al fiecăruia dintre noi, care este operat de o formațiune din centrul creierului, numită „nucleul suprachiasmatic”. El crează așa-numitul „ritm circadian”, care ne face să simțim, odată cu apropierea serii, oboseala și nevoia de a ne odihni sau „rutina de culcare”.

Cel de-al doilea factor care influențează somnul este „presiunea pentru somn”, declanșată și accentuată de hormonul nimit afenozină. Aceasta începe să se adune în creier, din primele momente ale dimineții, când ne trezim. Se acumulează continuu, până când, la aproximativ 16 ore de veghe, atinge punctul culminant. Creșterea concentrației de afenozină scade progresiv activitatea regiunilor cerebrale care mențin starea de veghe, permițând, alături de melatonina secretată de nucleul suprachiasmatic, instalarea naturală a stării de somn. Aceasta poate fi relativ amânată sau întârziată prin substanțe inhibitorii ale somnului și excitante fizic și psihic, așa cum este cofeina, al cărei efect de înjumătățire este de 6-7 ore, având urmări pronunțate chiar și după zece ore de la consumare.

Specialiștii vorbesc despre „profilul secreției de melatonină”, hormonul secretat de nucleul suprachiasmatic, care, prin intermediul glandei pineale, transmite trupului și creierului semnalele apropierii nopții, începând cu venirea asfințitului. Melatonina transmite, mai întâi prin intermediul ochilor, mesajul biologic al venirii întunericului și, în consecință, al inițierii perioadei de somn.

Împreună cu afenozina, melatonina provoacă o stare de lentoare fizică și psihică, sinonimă cu instalarea sau debutul somnului. Din acest moment, secreția de melatonină începe să scadă pe măsură ce se apropie răsăritul și ajunge la niveluri nedetectabile dimineața, ceea ce anunță trezirea.

Specialiștii vorbesc despre „eficiența” somnului, care trebuie să fie de cel puțin 90% timp dormit din perioda petrecută în pat, adică minimum opt ore pe noapte.

Precum vom constata, tehnologia digitală, prin „albastrul digital”, perturbă grav acest mecanism, fiind o adevărată „minciună fiziologică”, întrucât păcălește creierul că se apropie nu asfințitul și noaptea, ale căror culori sunt galben, roșu și negru, ci dimineața sau zorile, cu albastrul lor senin.

Recomandări privind un somn de calitate, odihnitor pentru trup și pentru suflet

Aceiași cercetători din domeniul somnologiei sau psiho-onirologiei consideră că deficitul de somn nu se compară cu datoria la o bancă, putând să o plătim, fie și cu penalități, mai târziu. Odată pierdut somnul bun și instalate efectele acestei pierderi, efectele sunt cumulative. Nu putem repara pierderea lui prin perioade de somn „remedial” sau „recuperatoriu”, în weekend-uri sau concedii. Efectele privării de somn își fac simțite mai departe efectele.

Din acest motiv, ei ne oferă și numeroase recomandări pentru îmbunătățirea calității lui, multe dintre acestea vizând relația noastră cu tehnologia digitală. Față de aceasta, ni se recomandă să limităm și să controlăm lucid relația pe care o avem. Aceasta vizează atât conținuturile parcurse, cât și cantitatea de timp petrecut alături de ea, în funcție de momentul din viață: copilărie, adolescență, maturitate și chiar moment al zilei: la școală sau acasă, dimineața, seara sau noaptea. În locul unei relații exclusive cu aceasta, ni se recomandă cultivarea relațiilor cu persoanele reale, vii, nu cu avataruri imaginare, din scenarii virtuale.

Prezența dispozitivelor digitale poate fi considerată, atât în sens figurat, dar și propriu, un act de infidelitate familială și conjugală, în funcție de categoria de persoane pe care o afectează: familie, copii, soț, soție. În mod propriu, prin conținuturile ce pot fi urmărite. Figurat, familiaritatea prea mare cu gadget-urile înseamnă neglijarea celor apropiați. Timpul pe care ar fi trebuie să îl petrecem împreună cu ei, comunicând asertiv, împărtășindu-le preocupările noastre și primind, cu dragoste, mărturisirile lor, este petrecut în compania unor dispozitive, de un albastru senin, dar reci și fără sentimente, lipsite de afectivitate și de empatie.

Având în vederea aceste realități, specialiștii ne recomandă:

1. Stabilirea unei ore fixe pentru culcare și trezire, chiar și în weekend.

2. Crearea rutinei de a merge la culcare când sunt somnoroși și evitarea dormirii pe canapea în primele părți ale serii.

3. Înlăturarea obșnuinței de a sta în pat treji pe durate extinse; în schimb, să se desfășurarea unor activități relaxant, până la revinirea impulsul de a dormi.

4. Evitarea siestelor, dacă se întâmpină dificultăți cu somnul în timpul nopții.

5. Diminuarea volumul gândurilor și motivelor de îngrijorare care provoacă anxietate, prin învățarea unor tehnici de decelerare mintală înainte de culcare.

6. Eliminarea din câmpul vizual direct, în dormitor, a ecranelor sau afișajelor ceasurilor, pentru a preîntâmpina apariția anxietății generate de urmărirea scurgerii timpului pe parcursul nopții[6].

Matthew Walker, în lucrarea sa, preia și propune următoarele reguli pentru un somn sănătos, unele dintre acestea având legătură cu relația noastră față de tehnologia digitală:

1.„Respectați un program de somn. Mergeți la culcare și treziți-vă la aceeași oră în fiecare zi. În calitate de creaturi supuse obiceiurilor, oamenilor le este dificil să se adapteze la modificările tiparelor de somn. Dacă dormiți până mai târziu în weekend, nu veți compensa pe deplin pentru carențele de somn din timpul săptămânii și vă va fi mai dificil să vă treziți devreme luni dimineața. Puneți o alarmă pentru ora de culcare. Adesea punem alarma pentru când trebuie să ne trezim, dar nu facem asta pentru când trebuie să ne culcăm. Dacă este să preluați și să rămâneți cu un sfat dintre acestea douăsprezece, aceasta ar trebui să fie acel sfat.

2. Activitatea fizică este minunată, dar nu prea târziu în zi. Încercați să fiți activi cel puțin 30 de minute în majoritatea zilelor, dar nu mai târziu de pragul de două-trei ore înainte de culcare.

3. Evitați cofeina și nicotina. Cafeaua, cola, anumite ceaiuri și ciocolata conțin stimulentul cofeină, iar efectele sale pot să aibă nevoie chiar și de opt ore pentru a dispărea complet. Așadar, o cafea băută după-amiaza trziu vă poate face mai dificil adormitul noaptea. Nicotina este și ea un stimulent, adesea făcîndu-l pe fumător să doarmă foarte superficial. În plus, fumătorii se pot trezi adesea prea devreme dimineața din cauza sevrajului de la nicotină.

4. Evitați băuturile alcoolice înainte de culcare. Un păhărel sau o băutură alcoolică înainte de culcare s-ar putea să vă ajute să vă relaxați, dar consumul masiv vă poate priva de somnul REM, menținându-vă în stadiile mai superificiale ale somnului. Consumul unei cantități mari de alcool poate să contribuie și la dificultăți de respirație pe timpul nopții. De asemenea, aveți tendința să vă treziți în toiul nopții, când efectele alcoolului se vor fi risipit.

5. Evitați mesele copioase și băuturile tari la ore târziu ale nopții. O gustare ușoră e OK, dar o masă copioasă poate să provoace indigestie, ceea ce va influența negativ somnul. Dacă beți prea multe lichide noaptea, s-ar putea să vă treziți des pentru a urina.

6. Dacă este posibil, evitați medicamente care întârzie somnul sau vi-l afectează. Unele medicamente prescrise în mod obișnuit pentru inimă, tensiune arterială sau astm, precum și unele remedii naturiste disponibile fără rețetă medicală pentru tuse, răceli sau alergii pot să interacționeze cu tiparele de somn. Dacă aveți probleme cu somnul, vorbiți cu medicul sau farmacistul vostru pentru a vedea dacă vreunul dintre medicamentele pe care le luați nu cumva contribuie la insomnie și întrebați dacă nu pot fi administrate în alte omente ale zilei sau seara devreme.

7. Nu faceți sieste după ora trei după-amiaza. Un pui de somn poate să compenseze o carență de somn, dar siestele de după-amiaza târziu pot să facă mai dificil adormitul noaptea.

8. Relaxați-vă înainte de culcare. Nu vă aglomerați excesiv ziua în așa fel încât să nu mai aveți timp pentru deconectare. O activitate relaxantă, cum ar fi să citiți sau să ascultați muzică, ar trebui să facă parte din ritualul de dinainte de culcare.

9. Faceți o baie fierbinte înainte să vă culcați. Scăderea temperaturii corporale de după baie s-ar putea să vă ajute să vă simțiți somnoroși, iar baia poate să vă ajute să vă relaxați și să vă calmați, în așa fel încât să fiți mai pregătiți pentru somn.

10. Dormitor întunecat, dormitor răcoros, dormitor fără gadgeturi. Scăpați de orice aveți în dormitor care v-ar putea distrage de la somn, cum ar fi zgomote, lumini puternice, un pat inconfortabil sau temperaturi ridicate. Dormiți mai bine dacă temperatura camerei este mai scăzută. Televizorul, telefonul mobil sau calculatorul din dormitor pot să vă distragă și vă pot priva de somnul de care veți nevoie. O saltea și o pernă confortabilă pot ajuta la susținerea unui somn bun de noapte. Cei care suferă de insomnie, adesea stau cu ochii pe ceas. Întoarceți partea frontală a ceasului în așa fel încât să nu o vedeți și să nu vă faceți griji în privința timpului, pe măsură ce încercați să adormiți.

11. Expunerea adecvată la soare. Lumina zilei este esențială pentru reglarea tiparelor de somn de zi cu zi. Încercați să ieșiți la lumina naturală a soarelui, cel puțin 30 de minute în fiecare zi. Dacă este posibil, treziți-vă cu soarele sau folosiți lumini foarte puternice dimineața. Experții în somn recomandă ca, dacă aveți probleme cu adormitul, să vă expuneți o oră la lumina soarelui de dimineață și să stingeți luminile înainte de culcare.

12. Nu stați treji în pat. Dacă încă sunteți treji după ce ați stat în pat mai mult de 20 de minute sau dacă începeți să vă simțiți anxioși sau îngrijorați, ridicați-vă și faceți ceva relaxant, până când vă simțiți somnoroși. Anxietatea generată de incapacitatea de a dormi poate face mai dificil adormitul”[7].

Atunci când se referă la relația copiilor cu tehnologia digitală și modul în care aceasta le afectează somnul, unii autori vorbesc despre „parenting digital” sau despre „educația digitală” a copiilor, pe care trebuie să o facă părinții și educatorii. Pentru a limita expunerea lor la lumina ecranelor digitale și mai ales la orele târzii ale serii și ale nopții, specialiști fac următoarele recomandări: „Stabiliţi o oră de culcare pentru copii şi creaţi-le condiţii care să susţină respectarea acestora – de exemplu, activităţi liniştite pe parcursul serii, acasă. Pentru fiecare copil, instituiţi un ritual înainte de culcare, care să includă sarcini specifice, ca, de exemplu, închiderea dispozitivelor electronice, obiceiuri de igienă personală, cititul în pat, îmbrăţişări, urarea de noapte bună, însoţită de un sărut, cântece de leagăn pentru copiii mai mici şi vorbe bune, liniştitoare pentru copiii mai mari. Evitaţi să aduceţi în discuţie orice element nou, stimulativ sau îngrijorător când vine ora de culcare. Conversaţiile să aibă o notă pozitivă. În cazul în care copilul se opune când trebuie să meargă la culcare, încercaţi diverse abordări care să-l calmeze – de exemplu, un scurt masaj la picioare sau aromoterapie cu spray-uri pentru pernă. Păstraţi-vă şi dumneavoastră calmul. Ţineţi cont de faptul că un nimeni de pe planeta asta nu este la fel de genial ca un copil, în privinţa amânării orei de culcare. Ajutaţi-l pe copil să simtă că deţine controlul, permiţându-i să facă unele alegeri în privinţa ritualului de dinainte de a merge la culcare. Permiteţi-i să „câştigeˮ o flexibilitate rezonabilă în privinţa orei de culcare în weekenduri (care nu îi va perturba ciclul de somn-veghe), când cooperează pe deplin în serile din timpul săptămânii”[8].

Îndemnul general al specialiștilor, mulți dintre ei părinți responsabili, este acela de a interzice folosirea dispozitivelor digitale seara târziu și cu atât mai mult în camera proprie, în întuneric și în anonimat, și cultivarea unor activități în care să fie implicați toți membrii familiei: masa de seară împreună, într-un cadru relaxat și cald din punct de vedere emoțional, în care fiecare membru al familiei să își împărtășească din experiențele zilei ce se încheie, practicarea unor jocuri comune, urmărirea unor programe, chiar filme, la televizor sau calculator, la care să participe toată familia. Iar după acestea, să încerce împreună să desprindă unele concluzii practice, pentru viață, inclusiv legate de relația familiei și a membrilor ei cu tehnologia digitală.

[1] Adam ALTER, Irezistibil. Dependenţa de tehnologie şi afacerile din spatele ei, traducere din engleză de Emilia Vasiliu, Editura Publica, Bucureşti, 2017, p. 79.

[2] Matthew WALKER, Despre somn. Ce ce este vital să dormim și să visăm, traducere din limba engleză de Emilia Vasiliu, Editura Vellant, București, 2018.

[3] Adam GAZZALEY, Larry D. ROSEN, Mintea distrată. Creiere vechi într-o lume puternic tehnologizată, traducere din engleză de Ruxandra Vișan, Editura TREI, București, 2019, p. 211.

[4] Un studiu de amploare, realizat asupra a 25.000 de persoane, a constatat că un somn mai scurt de șase ore pe noapte, se asociază cu o creștere cu 40% a riscului de îmbolnăvire de cancer. De asemenea, este cunoscut rolul protector al așa-numitelor „celule nativ ucigașe” – „natural killer”, care circulă prin sânge, neutralizând celulele bolnave, inclusiv cele cu potențial oncologic. O interesantă cercetare a observat că o singură noapte cu doar patru sau cinci ore de somn, elimină 70% din celulele „natural killer”, favorizând instalarea treptată a numeroase afecțiuni, inclusiv a cancerului, datorită unui sistem imunitar slab.

Cercetătorii în privința terapiilor împotriva cancerului s-au aplecat, în ultimi ani, cu insistență, asupra analizării unui alt grup de celule imunitare, numite „macrofage”, în special a două dintre acestea M1 și M2. Prima dintre ele, M1 luptă împotriva infecțiilor și la combaterea bolilor, de la simplele viroze, până la cancer. Celulele M1 întăresc sistemul imunitar și îl fac robust și eficient împotriva atacurilor cu potențial patologic. Celulele M2, însă, hrănesc și întăresc infecțiile, virusurile, afecțiunile. Somnul insuficient, s-a constatat, scade simțitor numărul și eficiența celulelor M1 și crește numărul și agresivitatea celulelor macrofage de tipul M2.

Tot astfel, în cazul persoanelor diagnosticate cu diferite forme de cancer, indiferent de stadiul acestuia, somnul redus ca timp și slab calitativ, specific perioadei de suferință sau spitalizare, fac din organismul bolnav și slăbit un adevărat „îngrășământ” pentru afecțiunile oncologice, grăbind, adeseori, neoplazia și deznodământul tragic.

[5] Manfred SPITZER, Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii, traducere din germană de Dana Verescu, Editura HUMANITAS, București, 2020, p. 228.

[6] M. WALKER, Despre somn..., p. 365.

[7] M. WALKER, Despre somn..., pp. 431-433.

[8] Lucy Jo PALLADINO, Copiii în epoca dependenţei de tehnologie. Noile dispozitive digitale şi riscurile utilizării lor excesive, traducere de Miruna Andriescu, POLIROM, Iaşi, 2015, pp. 180-181.

Doxologia



Dumnezeu Cuvantul - poezie
 

Viața pentru Dumnezeu,

Scopul sufletului meu.

Sfântul Duh e pe Pământ,

Hărăzit de Domnul Sfânt.

Să îndrume, să sporească,

Viața omului să crească

În virtute și onoare,

În dreptate și scăpare,

De la tot ce-i necurat,

De la rău, de la păcat.

 

Sfânta Maică Preacurată

A primit Cuvântu-n dată

Fără doar și fără poate

Dumnezeu a fost dreptate

A primit înștiințare

De la Înger veste mare

Dumnezeu vine din cer

Pentru mine, pentru el,

Pentru tine și popoare,

Pentru veacuri viitoare.

 

A venit din cer Duh Sfânt,

Pace nouă pe Pământ.

A trăit in vremuri grele,

Să ne îndrume prin ele.

 

A-nvățat, a mântuit

Mult popor tămăduit,

A iertat, a suferit

Și pe toți ne-a hărăzit

Să putem alege viața,

Veșnicia și speranța

Să putem să fim mai buni

Prin exemple, prin minuni.

 

Slavă ție Maică Sfântă

Că prin viața ta curată

Ai unit cerul prea Sfânt

Cu poporul pe Pământ!

 

Auror: StaicuFlavia-Ioana, clasa a IX-a A

Liceul Teoretic Constantin Noica

Localitatea: Sibiu, Județul: Sibiu

Cadrul didactic coordonator:

Ogrean Maria Daniela

Lucrare din cadrul Simpozionului ,,Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț”, care face parte din Proiectul Regional cu participare internațională ,,BISERICA, ȘCOALA, FAMILIA CREȘTINĂ”, ideat și implementat de Colegiul “Aurel Vijoli” Făgăraş.

 




Evenimente. Apeluri. Petitii
Visul Maicii Siluana: Construirea Manastirii Sf. Siluan Athonitul
 

Comunitatea monahală pusă sub ocrotirea „Sf. Siluan Athonitul”, găzduită în prezent de Parohia „Nașterea Maicii Domnului” – Talpalari din Iași, a anunțat săptămâna trecută că începe împlinirea visului Maicii Siluana Vlad: construirea unei mănăstiri a obștii.

Sfântul așezământ va include spații pentru desfășurarea activităților de formare și consiliere de care beneficiază deja numeroase persoane și pentru care Maica Siluana devenise foarte cunoscută și îndrăgită.

În prezent, planul de construire a ansamblului monastic este finalizat și sunt în desfășurare lucrările de întocmire a planului urbanistic zonal.

Proiectul a fost anunțat de Mitropolitul Teofan la slujba de înmormântare a schimonahiei, în urmă cu aproape un an.

„Sfântul Siluan Athonitul i-a oferit chipul rugăciunii adevărate, icoana iubirii de Dumnezeu și aproapele, puterea ridicării din iadul deznădejdii”, a spus atunci Mitropolitul.

Ierarhul a mai precizat că Maica Siluana a ales personal locul, într-o pădure din apropierea Iașilor, marcându-l cu o cruce de piatră într-o zi importantă: Sâmbăta Mare, înainte de Sfintele Paști.

În data de 8 iunie 2022 se împlinește un an de la mutarea la cele veșnice a Maicii Siluana. Slujba de Pomenire va fi făcută în 4 iunie la Biserica Talpalari din Iași.

Schimonahia Siluana Vlad, fostă profesoară de filosofie, avea 77 de ani când a trecut la Domnul. A devenit soră de mănăstire în anii 1990 și a fost tunsă în monahism în 2001.

La Mănăstirea Jitianu, lângă Craiova, a înființat, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, pe atunci Mitropolitul Olteniei, Centrul de formare şi consiliere „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil”,  care funcţionează, din 2008, la Iaşi.

A susținut o activitate neobosită de consiliere și de formare în duhul lui Hristos.

Donează

Beneficiar: MANASTIREA SF SILUAN ATONITUL – IASI

Cont RON: RO61RNCB0178161732120005
Cont EUR: RO34RNCB0178161732120006
Cont USD: RO07RNCB0178161732120007

SWIFT: RNCB RO BU

 




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Monahul Proclu Nicau, trambita sihastrilor. Cuvinte vii - Pr. Nicolae Nicău (CARTE)
 

Prezentare Monahul Proclu Nicau, trambita sihastrilor. Cuvinte vii:

 
     Cel care urcă pentru prima dată un munte trebuie să urmeze un traseu marcat; are nevoie de o călăuză, de un însoțitor, de cineva care a urcat deja această culme și cunoaște drumul. Drept urmare, mi-am adus aminte de o făgăduință făcută Părintelui Proclu, mentorul meu, după tipărirea cărții Convorbiri duhovnicești cu sfinția sa, de a mai scoate o carte cu învățăturile cuvioșiei sale, pentru care am cerut binecuvântare. Dar el, smerit, cu un glas blând și răgușit, cu o privire senină dar fermă, mi-a șoptit: „După ce voi pleca și când îți va fi dor de mine să o scrii…” Acum, după 5 ani de la mutarea sa în Veșnicie, cuprins fiind de emoție, de dor, respect și venerație, am așezat un buchet de cuvinte, o sinteză a învățăturilor sale date de acest trăitor filocalic, părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munții Neamțului.
     Șlefuit de întâlnirea cu Dumnezeu în singurătate, avva Proclu Nicău, unchiul meu, putea vindeca un suflet prin simpla sa prezență. El îndruma și-i forma pe alții nu numai prin cuvinte chibzuite, ci și prin prezență, prin exemplul viu și personal. Învăța nu numai prin cuvânt, ci și prin tăcerea sa.
     Avva cel smerit îți turna balsam de bucurie sfântă prin cuvinte de o nevinovăție la care te simțeai părtaș, deveneai pur ca el, te recunoșteai ca aparținând dintotdeauna acelei purități, știai în acel moment cum trebuie să fii și că asta e ținta ta în viață – să rămâi sau să devii așa ca în acele clipe.
     Publicăm acest volum de sinteză cu nădejdea că aceste noi pagini de filocalie românească vor aduce rod însutit în viețile și inimile cititorilor. Preot Nicolae Nicău
 
Cuprins
 
Prolog / 5
Cuvinte de pomenire
 
Cuvânt la trecerea la cele veșnice a Părintelui Proclu / 8
Monahul Proclu Nicău, cel despărțit de toți și una cu toți / 11
Monahul Proclu a fost un mare dar al Celui de Sus pentru noi / 13
Omul lui Dumnezeu / 16
Părintele Proclu – chip al smereniei și al dragostei  / 18
Monahul smerit și blând / 21
 
Cuvinte vii – în dialog
 
Sfaturi duhovnicești către preoții de mir / 24
Despre smerenie / 27
Despre ceasul morții / 30
Despre nevoință / 35
Lupta cu duhurile rele în viața de familie / 40
Îndemnuri pentru viața de familie / 43
Despre vremurile de pe urmă  / 49
Rugăciune și dreaptă credință / 51
Lupta cu duhurile necurate  / 52
Despre lupta cu gândurile / 54
Despre lupta duhovnicească / 57
Despre nevoință și neosândire / 58
Despre pocăință / 77
Despre mântuire / 79
Despre nevoința monahului / 84
Cuvinte despre viața în pustie / 93
 
Cuvinte-testament
Sinteză a povețelor și învățăturilor Părintelui Proclu
 
Despre ascultare / 100
Despre ascultarea de Biserică și de ierarhia ei / 100
Despre iertare / 101
Despre iubirea de vrăjmași / 101
Despre dorul de Dumnezeu / 102
Despre asprime / 102
Despre împărtășire / 103
Despre lacrimile pocăinței / 103
Despre mândrie / 104
Despre mânie / 104
Despre Mărturisire [Spovedanie]: / 105
Despre paza limbii / 105
Despre paza minții / 105
Despre pocăință / 105
Despre răzbunare / 108
Despre rugăciune / 109
Despre smerenie și smerita cugetare / 111
Despre suferință / 114
Îndemnuri pentru cei căsătoriți / 115
Alte învățături și povețe / 115
 
Epilog / 117
Detalii despre carte / COMANDA


Primele secole ale crestinismului romanesc (sec. I-VI) - Gabriel Iancu (CARTE)
 

Prezentare Primele secole ale crestinismului romanesc (sec. I-VI):

 
Formarea poporului român, din autohtonii geto-daci, coloniștii romani și infuziile migratoare, s-a împletit cu apariția creștinismului adus de soldații romani, negustorii din imperiu, dar și de alți propovăduitori creștini.
Poporul român a fost creștinat prin propovăduire și nu printr-o decizie politică a unor conducători (ca în cazul altor popoare), acest fapt punându-și amprenta pe dezvoltarea sa ulterioară.
Impactul creștinismului asupra poporului român a fost și este cel care a dat trăinicie și stabilitate românilor de-a lungul istoriei lor zbuciumate.
 
 
CUPRINS
 
Introducere / 5
Științe auxiliare istoriei / 9
 
Izvoare istorice. Științele auxiliare istoriei / 9
Arheologia / 11
Geografia istorică / 13
Paleografia / 15
Epigrafia / 16
 
Pătrunderea creștinismului în Dacia romană / 17
Context istoric / 17
Extinderea Imperiului roman / 19
Regatul geto-dac. Războaiele daco-romane. Religia geto-dacilor / 20
Pătrunderea si răspândirea creștinismului în spațiul daco-roman / 25
Propovăduirea Apostolului Andrei / 29
Soldații romani / 37
Negustorii / 39
Sclavii / 40
 
Mărturii arheologice privind creștinismul daco-roman / 43
Mărturii arheologice în Transilvania și Banat / 43
Mărturii arheologice în Moldova și Muntenia / 47
Mărturii arheologice în Dobrogea / 48
Context istoric / 48
Inscripții / 53
Obiecte casnice / 65
Obiecte de cult / 72
Basilici creștine / 75
 
Mărturii lingvistice privind creștinismul în spațiul românesc / 79
Latinitatea populației daco-romane / 79
Mărturii lingvistice în termeni latini păgâni / 81
Mărturii lingvistice în termeni creștini / 84
Ortodoxia latină a daco-romanilor / 85
 
Creștinismul daco-roman în sudul Dunării / 87
Creștinismul victorios în sec.al IV-lea / 90
Lupta cu păgânismul / 90
Creștinism și păgânism în inscripții și decoruri funerare / 94
Creștinism și păgânism în sărbători / 103
 
Martiri și mărturisitori creștini daco-romani / 108
Context istoric / 108
Martiri în Dacia / 110
Martiri în Dobrogea / 112
 
Episcopi daco-romani / 121
Arhiepiscopia (Mitropolia) Tomisului / 121
Episcopi tomitani / 124
Teologia episcopilor tomitani / 129
 
Teologi daco-romani  / 132
Ioan Casian / 133
Dionisie cel Smerit  / 136
Ioan Maxențiu și călugării sciți / 138
 
BIBLIOGRAFIE / 146
Detalii despre carte / COMANDA


Menirea poporului roman - Sergiu Ciocârlan (CARTE)
 

Prezentare Menirea poporului roman:

 

Dedic această carte celor care vor să meargă pe calea cea strâmtă a rezistenței în fața hăului totalitarist care se prefigurează.
Suntem avertizați că dacă ne adaptăm la acest climat nesănătos, ceva esențial se pierde din ființa noastră. Atunci când ne însoțim cu eroii, cu oamenii vrednici ai istoriei poporului român, ne câștigăm pe noi înșine, răscumpărându-ne din marasmul acestui veac anost și compromis. Dar dacă acceptăm ipocrizia și fariseismul care se însinuează în viețile noastre și în istoria României, atunci vom fi de rușine pentru înaintașii noștri. Și poate e vremea să ne cunoaștem mai bine, să nu ne mai menajăm, să nu ne mai mințim.

Detalii despre carte / COMANDA



÷ Calendar - Invataturi ale Parintelui Arsenie Boca pentru fiecare zi - Ieromonah Arsenie Boca (CARTE)
 

Prezentare ÷ Calendar - Invataturi ale Parintelui Arsenie Boca pentru fiecare zi:

 

Această lucrare, structurată sub forma unui calendar, își propune să ofere, pentru fiecare zi a anului, un cuvânt din cele patru scrieri autentice ale marelui duhovnic, și anume: Cărarea ÎmpărățieiCuvinte viiScrieri inedite și Practica vieții monahale. Calendarul acesta este un dar de suflet și hrană duhovnicească pentru credincioși, clerici și monahi, deopotrivă, întrucât cuvintele Părintelui Arsenie au fost scrise și rostite în cel mai curat duh filocalic, ortodox și patristic.

Această lucrare se adresează atât celor care cunosc scrierile Cuviosului Părinte Arsenie Boca, cât și acelora care nu s-au hrănit încă cu învățăturile cuprinse în paginile lor. Nădăjduim ca lectura zilnică a acestor cuvinte duhovnicești, alături de alte lecturi din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinților Părinți sau ale marilor duhovnici contemporani, să aprindă în inimile noastre focul unei mai sincere și curate căutări a lui Hristos–Domnul.

Caracterul inedit al acestei lucrări – Învățături ale Părintelui Arsenie Boca pentru fiecare zi – constă în faptul că prin tot ceea ce cuprinde încearcă să sintetizeze întreaga lucrare a Părintelui Arsenie Boca. Astfel, pe lângă textele extrase din scrierile părintelui, care au rolul de a evidenția învățătura transmisă credincioșilor, calendarul mai cuprinde și schițe (desene) inedite realizate de către Părintele Arsenie, care au rolul de a evidenția un alt dar cu care Dumnezeu l-a înzestrat, cel de pictor. În felul acesta, învățăturile pentru fiecare zi extrase din scrierile părintelui – alături de cartea domnului Sergiu Ciocârlan, cu titlul Chipul Cuviosului Părinte Arsenie Boca. Premisele unei dezbateri pentru canonizare, publicată la Editura Andreiana în cursul anului 2021 – se înscriu în demersul mai amplu al Arhiepiscopiei Sibiului privind redescoperirea chipului autentic al Cuviosului Părinte Arsenie de la Sâmbăta, Prislop și Sinaia.

Nădăjduim cu toții ca aceste cuvinte ale Părintelui Arsenie să fie spre folosul duhovnicesc al tuturor acelora care doresc să se apropie de Domnul prin acest trimis al Său!

Drd. Sorin-Gabriel Pomană

Detalii despre carte / COMANDA



Pelerinul catre cer - Parintele Filotei Zervakos. Autobiografie, omilii si minuni - Filotei Zervakos (CARTE)
 

Prezentare Pelerinul catre cer - Parintele Filotei Zervakos. Autobiografie, omilii si minuni:

 

Incepand cu zorile secolului al XX-lea si pana in ziua adormirii sale, care s-a petrecut pe data de 8 mai 1980, pururea pomenitul Staret Filotei Zervakos, a fost, am putea spune, o stea care a stralucit pe cerul duhovnicesc al Bisericii crestin-ortodoxe elene. Parintele a fost de o notorietate evidenta, raspandind multa lumina asupra spiritualitatii ortodoxe, pana dincolo de hotarele pamantului elen.

Pururea pomenitul Staret a fost ieromonah timp de aproape 70 de ani fara intrerupere. El s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si L-a urmat pe Hristos in chip bineplacut lui Dumnezeu. In calitatea sa de pastor(staret al Sfintei Manastiri Langobarda), si-a calauzit turma in chip desavarsit, ramanand credincios traditiilor si invataturilor apostolice. Ca parinte duhovnicesc al clericilor si mirenilor, el a atras la Hristos o multime de fii duhovnicesti. Si-a iubit fiii duhovnicesti si i-a intarit pe piatra credintei. 

Ca vrednic misionar, el a strabatut aproape toata Grecia - si dincolo de ea - pentru spovedanii, povatuiri si spre a propovadui Cuvantul lui Dumnezeu. A fost neobosit pana la ultima suflare. Desi s-a imbolnavit grav, el nu a incetat vreodata sa-i invete ori sa-i mustre pe fiii sai duhovnicesti care-l inconjurau.

CUPRINS

Autobiografie
Un pelerinaj la sfintele locuri din Sinai si Egipt
Calatoria mea la Constantinopol
Alte calatorii misionare de-a lungul Greciei
 
Omilii
Despre praznicul Sf. Nectarie
Despre noroc-fericire
Despre smerenie si dragoste
Despre spovedanie
Despre moarte
 
Cateva dintre numeroasele minuni ale staretului Filostei Zervakos
Cucernice amintiri
Detalii despre carte / COMANDA


Sa descoperim cele zece porunci dumnezeiesti - Georgeta Ghenea (CARTE)
 

Prezentare Sa descoperim cele zece porunci dumnezeiesti:

 

Această carte a adunat gânduri, idei pe care le-am întâlnit la autori consacrați, precum Antoine de Saint-Exupéry, Constantin Noica și mulți alții. Sunt învățăminte cu tâlc, pe care le împărtășesc și cu cei mari. Celor mici le-am adunat cuvinte duhovnicești de la mari Sfinți și Părinți ai Ortodoxiei, ca să se zidească la temelia conștiinței lor. Tot pentru ei am strâns povețe din Sfânta Scriptură, din Filocalie, dar și din alte cărți, pentru a descoperi și înțelege cele zece porunci dumnezeiești ce ne călăuzesc viața spre mântuire.

Georgeta Ghenea

Detalii despre carte / COMANDA



Indatoririle crestinului fata de Dumnezeu - Sfantul Tihon de Zadonsk (CARTE)
 

Prezentare Indatoririle crestinului fata de Dumnezeu:

Hristos este Capul Bisericii, fiii Bisericii sunt mă­dularele Lui credincioase. Deci, se cuvine nouă, dacă voim a fi adevărate mădulare ale Lui, să fim ne­despărțiți de El, uniți cu El prin credință și dragoste, și ceea ce face El să facem și noi, și unde merge El să Îl urmăm și noi, fiindcă mădularele nu sunt despărțite de capul lor, precum vedem la trupul cel material. 
Hristos este Că­lă­u­za cea credincioasă și înțeleaptă, Care pe căile acestei lumi îi călăuzește pe credincioșii Săi la Împărăția cerurilor; așadar, datori suntem să Îl urmăm, dacă nu vrem să rătăcim pe calea pierzării. Hristos este Păstorul cel bun; așadar, datori suntem să ascultăm de glasul Lui, prin care El ne cheamă în urma Sa, și să Îl urmăm: „de slujește cineva Mie, Mie să‑Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Hristos este Învățătorul și Povățuitorul nostru, Ce ne învață și ne povățuiește la calea adevărului; așadar, datori suntem a învăța de la Dânsul ceea ce ne învață prin cu­vân­tul și prin chipul vieții Lui neprihănite, și să rămâ­nem întru cuvântul Lui, de vrem să fim ucenicii Săi. Hristos este Lumina lumii; așadar, dacă nu vrem să fim întru întuneric, datori suntem a urma acestei Lumini, ca întunericul să nu ne cuprindă. Hristos e Mirele sufletelor credincioase; așadar, credincioșii sunt datori a se lipi de El prin credință și dragoste, a face voia Lui. Hristos este Adevărul și Viața; așadar, datori suntem a ne ține de El, de nu vrem să ne înșelăm și să murim.

Sfântul Tihon din Zadonsk

Din CUPRINS

Despre Evanghelie si Biserica
Despre Sfanta Biserica si Botez
Despre indatorirea crestineasca fata de dumnezeu
Despre indatorirea crestineasca fata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
 
Detalii despre carte / COMANDA


Patimirea curateste sufletul - Sfantul Luca al Crimeei (CARTE)
 

Prezentare Patimirea curateste sufletul:

„Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă?”

Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala:

„Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?”

Iar eu vă spun:

„Da, da ! Uşor, din cale-afară de uşor”.

Dar de ce uşor ? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă ? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.

Sfântul Luca din Crimeea

Sfinte Luca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Detalii despre carte / COMANDA



Primii pasi ai copilului spre credinta si Biserica - *** (CARTE)
 

Prezentare Primii pasi ai copilului spre credinta si Biserica:

Părinții au un rol hotărâtor în descoperirea credinței, a apropierii copilului de Dumnezeu. Chiar din timpul sarcinii, mama este datoare să ia aminte la înțelepciunea populară: „Ru­găciunea mamei pentru copil chiar și fundul mării îl poate atinge, chiar și marea o poate seca”. Primirea adevărurilor de credință de către cei mici se înrădăcinează, fără doar și poate, în armonia din familie, în dragostea dintre soți și în pilda lor de viețuire. 

Cartea de față prezintă experiența creșterii și aducerii copilului spre Biserică. Cum să se înțeleagă soții între ei, dragostea familială, primii pași ai copilului către credință, adolescența, mass-media, sfaturi despre primele rugăciuni ale copiilor, însemnătatea acestora în viața lor – subiectele acestea sunt prezentate cu simplitate, astfel încât părinții să aibă la îndemână prin rândurile de față un îndrumar de nădejde pentru educația creștină a copiilor.

Detalii despre carte / COMANDA



Vino, Lumina! Intalnire cu Sfantul Efrem Katounakiotul - Spiridon Vasilakis (CARTE)

 

Prezentare Vino, Lumina! Intalnire cu Sfantul Efrem Katounakiotul:

Ușile închise ale vieții! Cu întârziere, dar am înțeles. Dragostea lui Dumnezeu pe unele uși le deschide, iar pe altele le închide. Când îți deschide, mulțumește, dă slavă lui Dumnezeu și mergi mai departe. Când afli o ușă închisă, nu lua barosul voii tale ca s‑o spargi, s‑o dărâmi. Acolo nu‑i pentru tine, nu înțelegi? Spargem uși, intrăm într‑un iad și ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu Care a încercat să ne împiedice. Câți oameni își pierd viața în fața unei uși, încercând s‑o deschidă, în vreme ce Dumnezeu le‑a deschis ușa și calea potrivite lor! Tot ceea ce rânduiește Dumnezeu este potrivit pentru om. Când am venit în Sfântul Munte, am înțeles că Dumnezeu nu mi‑a dat un lucru dintre cele cerute atunci, ci mi le‑a dat pe toate. Da, pe toate!!! Îi ceri ceva, și ți le dă pe toate. Dumnezeu este nobil. 

Aici am devenit și poștaș, căci monahul trimite scrisori prin rugăciune. Și jandarm am devenit, fiindcă monahul își păzește simțurile, prinde mintea și închide în inima sa harul. Și pilot m‑am făcut, căci monahul „cugetă cele de sus”, și pentru acestea trăiește și se luptă. Pe toate ni le dă iubirea Lui. Slavă Ție, Doamne!

Sfântul Efrem Katounakiotul

Detalii despre carte / COMANDA



Tinere , tie-ti zic, scoala-te! Asceza ortodoxa pe intelesul tinerilor contemporani - Parintele Timotei (CARTE)
 

Prezentare Tinere, tie-ti zic, scoala-te! Asceza ortodoxa pe intelesul tinerilor contemporani:

Tinerilor nu le place să li se ţină lecţii de moralitate, adică să li se dea instrucţiuni abstracte despre ce este bine şi ce este rău, ce trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut. O simplă instrucţiune directă şi un exemplu bun sunt suficiente pentru copiii mici. O persoană matură, pe de altă parte, are nevoie de explicaţii rezonabile pentru a înţelege de ce anumite fapte sunt bune, altele neutre sau chiar păcătoase. Tinereţea sau, mai degrabă, vârsta ta preadultă se revoltă împotriva axiomelor morale sau a poruncilor date fără justificare. Mintea ta tânără este gata să respingă tot ceea ce nu i se explică în mod clar şi inteligibil. Tânărul simţ respinge aproape tot ceea ce nu este în concordanţă cu el sau nu-i este disponibil. De asemenea, voinţa tânără nu tolerează nimic care să fie în contradicţie cu dorinţele sale. 

Creştinismul nu este o morală abstractă; nu este un cod moral sec sau un simplu set de porunci. Creştinismul înseamnă viaţa reală cu Dumnezeu în Hristos Iisus, în Duhul Sfânt. Când eraţi duşi la biserică în copilărie, aţi văzut o lume de basm, separată de viaţa obişnuită. Copiii sunt foarte capabili să trăiască într-o astfel de lume. Dar acum este timpul ca, atunci când părăseşti lumea copilărească a basmului, să îţi redescoperi credinţa, pentru ca toată viaţa de adult, cu toate dificultăţile şi durerile ei reale, să fie construită pe ea.

Detalii despre carte / COMANDA



Minunile icoanei Sfântului Ardealului Semlac (Arad) - Nicolae Dale (CARTE)
 

Prezentare Minunile icoanei Sfântului Ardealului Semlac (Arad):

Părintele Nicolae Dale a avut răbdarea de a nu stinge un dar. Relația duhovnicească în care s-a așezat în Duhul lui Hristos dinaintea Părintelui Arsenie Boca ne este dăruită prin creionare smerită. Atentă și fără excese. De aceea curg spre noi mărturiile. Multe. Poți să crezi sau nu în ele, poți să admiți sau nu că ele privesc o realitate măsurabilă în harul minunilor. Dar nu poți nicicum, decât dacă trăiești într-o realitate frântă, să faci abstracție de aceste miniaturi de Evanghelie împlinită.

Textele sunt simple. curățite de orgolii scriitoricești. Dăruite nouă ca să ne bucurăm, să deschidem ochii spre o realitate care vine spre noi cu forța Împărăției. Liniștit și cuminte, Părintele Nicolae se apropie de Părintele Arsenie Boca cu smerenia celui care iubește. Sub acest văl al iubirii minunile din dreptul icoanei din Semlac ne duce aproape de cer, unind Ardealul cu Raiul. Stăruința în mărturie aduce un plus de curaj la vremea de acum. Citiți cartea în lumina în care a fost scrisă. Cu un ochi la Icoană și un altul la viața cotidiană! Fără să ratați bucuria de a fi creștini în epoca în care răul pare să-și ceară, a câta oară, tainul de întuneric.

Părintele Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA



Jertfa si Rascumparare - Preot Constantin Galeriu (CARTE)
 

Prezentare Jertfa si Rascumparare:

Jertfa e totodată revelație a adevărului ce-l purtăm în adâncul ființei noastre și a forței imperative de dăruire. Și venind cu darul și adevărul meu în întâmpinarea semenului, trezesc și primesc cu aceeași dragoste adevărul și darul cu care semeneul meu mă îmbie la rândul meu.

Jertfa și conștiință; e cunoașterea precisă a unui țel superior căruia mă devotez. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de un adevăr, de un sens și de o persoană sau colectivitate în care aflu o rațiune de a trăi și a sluji.
Jertfa e de asemenea libertate. Libertatea înțeleasă ca decizie voluntară în vederea unui scop, ca opțiune. Puterea de a alege între ce sunt și ceea ce urmează să devin; deci, libertate creatoare.

Detalii despre carte / COMANDA



Psaltirea tradusa si comentata in Muntele Athos - *** (CARTE)
 

Prezentare Psaltirea tradusa si comentata in Muntele Athos:

 

CUPRINS

Psalmii dupa Septuaginta - Psaltirea Bisericiia
Psaltirea: Cei 150 Psalmi grupati in 20 de Catisme
Odele biblice
Rugaciuni care se citesc intre catismele Psaltirii
Scolii la anumite versete din Psalmi
Sigle si abrevieri
 

Psaltirea tradusa si comentata in Muntele Athos reprezintă o nouă traducere a psalmilor, realizată de un grup de monahi români din țară și din Muntele Athos , asociați Colegiului Ortodox Noul Studion. Pentru facilitarea lecturii liturgice și receptarea textului atât în rugăciunea particulară , cât și în cea comună a Bisericii, editorii au încercat să păstreze structura și lexicul traducerilor anterioare, dând prioritate fidelității față de textul Septuagintei, folosit de Apostoli și de toți Părinții răsăriteni. Astfel, au fost eliminate expresiile sau pasajele împrumutate din textul Masoretic, introduse în versiunile românești după 1936, ceea ce a dus, inevitabil, și la operarea unor mici modificări ale sintaxei sau ale unor cuvinte, întotdeauna în concordanță cu tradiția exegetică patristică.

Scoliile de la sfârșitul cărții, pe lângă scurtele analize lămuritoare ale unor termeni biblici, cuprind citate din surse patristice , fie limpezind pasajele dificile, fie justificând parafraza impusă uneori de acestea, astfel încât cititorul să aibă un prin contact cu înțelegerea Psalmilor de către Sfinții Părinți.

Ediţia a III-a cartonata revizuită şi completată.

Detalii despre carte / COMANDA



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Iunie-2022.doc