Învierea Domnului
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Aprilie 2022
Sumar:
- Spovedanie din an în Pasti?
- Vigano: Farsa Pandemică nu putea avea loc fără complicitatea Bisericii Catolice
- STIRI INTERNE - Aprilie 2022
- Patriarhul Ierusalimului anunta că NU va ține seama de restrictii de Înviere
- STIRI EXTERNE - Aprilie 2022
- Duminica Sfintei Cruci, intre randuiala liturgica si semnificatia duhovniceasca
- Sfintele slujbe din zilele de rand - inima Postului Mare
- Pastorala de Sfintele Pasti 2022: Invierea lui Hristos – temelia invierii tuturor oamenilor
- Prin credinta, postul si rugaciunea aduc vindecarea noastra
- Salvarea sufleteasca a detinuţilor politici a fost rugaciunea
- Imnul Acatist: alcatuire poetica si reprezentare iconografica
- Moartea ca lege şi legea ca moarte
- Ierusalime, Ierusalime! Cetate a inimilor, cu istorie și duh
- Alianta Parintilor propune legalizarea sistemului de Homeschooling
- Eminescu si rugaciunea sufletului insetat
- Armoniile lui Dumnezeu și disonanțele lumii (Andrei Drăgulinescu), editura Agaton, 2021 - extrase
- Albert Einstein și dorul firesc de Ortodoxie
- Donati 3,5% din impozit pentru activitati educativ-misionare
- La biserica si centrul de recuperare initiate de Mihai Nesu e nevoie de sprijin
- Jurnalul unui psihiatru si nu numai - Galina Raduleanu (CARTE)
- Cercul mincinosilor. Cele mai frumoase povesti filozofice din lumea intreaga - Jean Claude Carriere (CARTE)
- Homo biologicus. Cum explica biologia natura umana - Pier Vincenzo Piazza (CARTE)
- × Placheta Binecuvantarea Casei - *** (Obiecte bisericesti)
- Haos. Lege. Libertate - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
- Despre indatoririle crestinului - Vasile Bajanov (CARTE)
- Carte de rugaciuni la vreme de nevoi si indrumator de spovedanie - *** (CARTE)
- Nevoia apriga de Dumnezeu - Gheorghita Ciocioi (CARTE)



Tema lunii
Spovedanie din an în Pasti? - Pr. Constantin Sturzu

 

Găsim în catehismele noastre recomandarea ca orice credincios să se mărturisească măcar în cele patru posturi mari de peste an. Din păcate, acest îndemn este înţeles de foarte mulţi ca indicând un maximum de spovedanii, patru, care se pot face într-un an, în loc de a-l înţelege ca pe un minim absolut necesar. Aşa am ajuns în trista situaţie în care unii (de fapt, cam cei mai mulţi) vin să se spovedească doar în Postul Mare şi sunt absolut convinşi că şi-au făcut „datoria” de creştin. Postul Mare reprezintă o perioadă în cuprinsul căreia ne preocupăm mai mult de viaţa duhovnicească. Chiar şi cei care nu ajung prea des la biserică în restul anului simt un imbold lăuntric în a se apropia, pe parcursul acestor săptămâni, mai mult de Dumnezeu, prin rugăciune, prin postire, prin milostenie, prin participare la sfintele slujbe. Spovedania ocupă un loc important în acest context, de aceea găsim în catehismele noastre recomandarea ca orice credincios să se mărturisească măcar în cele patru posturi mari de peste an. Din păcate, acest îndemn este înţeles de foarte mulţi ca indicând un maximum de spovedanii, patru, care se pot face într-un an, în loc de a-l înţelege ca pe un minim absolut necesar. Aşa am ajuns în trista situaţie în care unii (de fapt, cam cei mai mulţi) vin să se spovedească doar în Postul Mare şi sunt absolut convinşi că şi-au făcut „datoria” de creştin. Evident, vor să se şi împărtăşească, deşi se spovedesc în mare grabă, cele câteva minute în care îngenunchează sub epitrahil nefiind, cu siguranţă, suficiente spre a aborda toate păcatele pe care le săvârşeşte un om de-a lungul unui an.

Într-un fel, vina pentru această nedorită stare de fapt aparţine păstorilor de suflete, căci rareori auzi prin biserici îndemnuri către credincioşi de a se spovedi nu doar în posturi, ci şi în afara lor. De aceea, consider că una dintre priorităţile pastoraţiei trebuie să fie şi aceea de a avea un program de spovedanie săptămânal, indiferent dacă este perioadă de post sau nu. Am introdus acest program la parohia la care slujesc şi pot să vă spun că nu există, de atunci, săptămână în care să nu vină la scaunul de spovedanie minimum 70-80 de persoane (în posturi sunt mult mai mulţi). Experienţa aceasta m-a făcut să apreciez şi mai mult rolul pe care Taina Sfintei Spovedaniei îl are în viaţa noastră duhovnicească. Legătura constantă, săptămânală a credinciosului cu Taina Pocăinţei, cum mai este numită, i-a ajutat pe unii să învingă anumite patimi, pe alţii să sesizeze probleme sufleteşti mai vechi, dar care îşi făceau încă simţită prezenţa în viaţa lor şi, mai ales, pe fiecare dintre ei, să întărească mai mult relaţia cu Dumnezeu, sporind duhovniceşte.

Este esenţial ca duhovnicul să practice ceea ce propovăduieşte în biserică sau sfătuieşte la scaunul spovedanie. Aşa cum un copil este format nu de ceea ce îi spun părinţii, ci mai ales de ceea ce vede el la părinţii săi făcând, tot aşa duhovnicul trebuie să fie nu doar un „factor de decizie” în viaţa duhovnicească a credinciosului, ci mai ales un model care să inspire. De asemenea, e foarte important să se creeze o legătură de încredere între cel care se spovedeşte şi duhovnicul său. Toată lumea ştie că duhovnicul are datoria să păstreze secretul spovedaniei, chiar şi cu preţul de a-şi pierde viaţa. Şi aşa şi este. Dar şi ucenicul are această datorie, de a nu divulga cele primite de la duhovnic într-un astfel de moment. De ce? Pentru că diavolul nu are acces la convorbirea de la scaunul de spovedanie, nu ştie ce sfat a primit ucenicul (e un soi de „ecranare” acolo, Duhul Sfânt ţine aceste duhuri departe de dialogul nostru de taină). Dacă ucenicul spune altora ce sfaturi a primit, procedează precum un militar care divulgă un secret, o strategie ce poate ajunge la duşmanii cu care se luptă, diavolul având, de data aceasta, acces la discuţia noastră purtată în afara Tainei Sfintei Spovedanii. Şi va şti, pe cale de consecinţă, acest vrăjmaş neîmpăcat al omului, unde şi cum să ne ispitească mai mult pentru a cădea şi a nu putea împlini cele rânduite de duhovnic.***

Fără a avea un duhovnic şi o relaţie constantă cu acesta la scaunul de spovedanie, nu avem cum să înaintăm pe drumul spre Împărăţie. Între foarte multele beneficii, aş încheia prin a evidenţia importanţa pe care o are îndrumarea duhovnicească pentru cel care doreşte darul discernământului. Acest dar nu poate fi primit decât numai de la Dumnezeu, Căruia ne încredinţăm cu totul, punând înaintea Sa tot ceea ce simţim sau ne vine în minte. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înşine, când vom crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor noastre sufleteşti sau gândurilor noastre, atunci Se va milostivi Domnul şi ne va face darul acesta minunat al discernământului duhovnicesc. După o perioadă de, să-i zicem, „sevraj existenţial”, începem a ne dumiri, a ne limpezi cu privire la propria noastră viaţă. Ruperea de modul egoist şi egocentric de a trăi şi lipirea de voia lui Dumnezeu, lucrată şi trăită în cadrul relaţiei cu duhovnicul, e singura care ne aduce adevărata cunoaşterea de sine, eliberându-ne de cântecul ademenitor, de sirenă, al acestei lumi. Iată doar unul dintre numeroasele motive pentru care spovedania nu trebuie făcută doar „din an în Paşti”. - doxologia




ACTUALITATEA religioasă
Vigano: Farsa Pandemică nu putea avea loc fără complicitatea Bisericii Catolice
 

Carlo Maria Vigano este probabil cea mai puternică, lucidă și articulată voce în lupta împotriva Noii Ordini Mondiale.

Monseniorul Vigano a acordat un amplu interviu ziaristului italian Aldo Maria Valli, în care abordează o sumedenie de subiecte cruciale: organizarea și rezistența în fața Marii Resetări, legătura dintre COVID și războiul din Ucraina, criza politică din Statele Unite, controlul gândirii, cum trebuie să reacționeze un creștin în aceste momente de cumpănă etc. Însă cea mai fierbinte temă abordată este situația din Biserica Catolică sub pontificatul lui Francisc. Monseniorul Vigano acuză direct și fără menajamente și Biserica și pe actualul Papă de complicitate la instituirea Tiraniei Sanitare și la instaurarea Noii Ordini Mondiale. El a vorbit despre degradarea sistematică la care a fost supusă Biserica de la Roma după Conciliul Vatican II, de la jumătatea anilor 1960. Atunci, spune Vigano, „în loc ca Lumea să fie convertită la Biserică, s-a convertit Biserica la Lume”.

Curajosul prelat susține că nu va putea fi vorba de o înnoire la Vatican până când nu se va face lumină asupra demisiei misterioase a lui Benedict XVI și alegerii sulfuroase a lui Francisc. Moment din care a fost accelerată schimbarea ordinii mondiale. Vigano este catolic, de aceea este firească ezitarea lui de a se referi la Biserica Ortodoxă. Însă nu e greu de intuit că, dacă Vaticanul a fost o țintă pentru forțele globaliste, care i-au anihilat opoziția și l-au anexat la căruța Marii Resetări, o țintă similară este și Biserica Ortodoxă, rămasă ultimul bastion de rezistență în fața tăvălugului globalist. Nu poate fi o întâmplare că, după COVID, noua criză din Ucraina sfâșie unitatea și sobornicitatea Bisericii Ortodoxe.

Reproducem mai jos fragmente ample din interviul acordat de Monseniorul Vigano:

*

Excelență, aici, în Italia, devine tot mai evident că există un vid politic. Tot mai mulți italieni nu se mai simt reprezentați de actualele partide politice. Pe de altă parte, există diferite mișcări politice care se pregătesc, într-un fel sau altul, să umple acest gol.

Această chestiune îi privește pe catolici, poate mai mult decât pe alții, așa cum a fost evident cu ocazia primei ședințe publice a Comitetului Liberi in Veritate (Liberi în Adevăr), format ca răspuns la apelul anti-globalist pe care l-ați lansat, pornind de la constatarea că, de doi ani încoace, trăim efectele unei lovituri de stat globale.

Am două întrebări:

1. Credeți că există loc pentru o acțiune politică a celor care doresc să se opună gândirii aliniate dominante și să lupte pentru libertatea omului, așa cum l-a creat Dumnezeu?

2. Mai este folositor să învestești încredere într-un angajament național, în condițiile în care s-a demonstrat că deciziile cele mai importante sunt luate la nivel supranațional de către niște persoane puternice, capabile să influențeze și să orienteze opțiunile națiunilor individuale?

Catolicii, în calitate de cetățeni, au dreptul și datoria de a influența societatea prin implicarea lor civică și politică. A sta deoparte și a-i lăsa pe ceilalți să participe la viața politică a țării, mai ales într-un moment în care principiile legii naturale și ale moralei sunt ignorate sau combătute fățiș, ar fi o iresponsabilitate.

Este adevărat că sistemul democratic are punctele lui slabe, deoarece oferă puterea guvernării majorității numerice în loc să o dea celor buni și drepți. Totuși, trebuie să recunoaștem că, odată cu farsa pandemică și acum, cu criza ruso-ucraineană, înțelegem că voința majorității, în ciuda manipulărilor presei, este din ce în ce mai puțin convinsă de discursul oficial. Aceasta arată că există un clivaj între clasa politică conducătoare și cetățeni.

De îndată ce oamenii vor înțelege că ceea ce trăim acum este o lovitură de stat globală, vor trebui să reacționeze și să se opună dictaturii înainte înainte de a fi deposedați de alte drepturi fundamentale. În Apelul dvs. pentru o Alianță anti-globalistă, i-ați chemat pe conducători, pe liderii politici și religioși, pe intelectuali și pe toți oamenii de bine să se unească și să lanseze un manifest anti-globalist. Ne puteți comunica ultimele informații despre această inițiativă în Italia și în alte părți ale lumii?

Am lansat un Apel ca reacție la tirania globalistă și observ că interesul și sprijinul pentru el crește peste tot în lume. Cred, totuși, că evidența responsabilității crizei ruso-ucrainene și nebunia de a insista cu provocări în loc de a căuta pacea îi vor face pe mulți oameni să înțeleagă pericolul care îi amenință dacă nu se organizează pentru a rezista în fața loviturii Statului Paralel. Știu că în Statele Unite inițiativa a fost primită cu căldură nu doar de Republicani ci și de numeroși alegători Democrați care sunt dezgustați de scandalurile și de corupția clanurilor Obama, Clinton și Biden.

În Apel vorbiți despre crearea unor adevărate „mișcări populare de rezistență și comitete de eliberare națională” pentru o reformă radicală în politică. Totuși, după părerea unora, în situația actuală, nu există o tensiune morală suficientă, deoarece opinia publică este în mare parte blazată și amorțită. Cum ați răspunde la această obiecție pe baza contactelor pe care le aveți în lumea întreagă? Majoritatea oamenilor sunt puțin înclinați să se mobilizeze pentru acțiune, mai ales dacă au fost manipulați și sedați de experții în psihologie socială. Adevărata rezistență și formarea Comitetului pentru Eliberare Națională vor reuși dacă vor fi coordonate de intelectuali și politicieni care știu să pună bunul simț și apărarea dreptății înaintea propriului avantaj politic.

Avem nevoie de lideri curajoși, cu simțul onoarei, care sunt animați de principii morale puternice: exemplul lor, împreună cu trezirea conștiințelor și cu renașterea demnității în rândul judecătorilor, al polițiștilor, al oficialilor publici, toate acestea ar putea cu adevărat împiedica instaurarea unei Noi Ordini Mondiale. Implicarea politică și socială trebuie evident combinată cu o perspectivă mistică, unind acțiunea cu rugăciunea încrezătoare în Pronia divină. Preoții, tot clerul și toți credincioșii sunt deci chemați să fie spiritual alături de frații și surorile lor în lupta cea bună, nu doar prin rugăciune  ci și prin pocăință, post și împărtășire deasă.

Mila lui Dumnezeu și mijlocirea puternică a Maicii Domnului așteaptă de la noi un gest concret de credință adevărată pentru a revărsa un noian de daruri asupra sărmanei umanități. Astfel, inferioritatea noastră numerică și lipsa noastră de mijloace în fața dușmanului vor oferi lui Dumnezeu ocazia de a arăta adevărul cuvintelor Sale: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15.5). Unul din motivele pentru care lovitura de stat globalistă a avut loc și continuă să se desfășoare este că cel mai înalt nivel de autoritate al Bisericii Catolice nu mai este garantul libertății în respect față de demnitatea umană. În schimb, este aservit Noii Ordini Mondiale, vorbește aceeași limbă ca globaliștii și urmează aceleași interese ca elitele dominante.

Această aservire în fața agendei globaliste, care este o sursă de mare suferință pentru atâția catolici, pare să anuleze orice speranță a unei renașteri creștine. Factorul timp joacă aici un rol foarte important. Cu cât durează mai mult acest pontificat, cu atât Biserica Catolică se aliniază mai mult la proiectul global, până la auto-distrugere. Credeți că este posibilă o revenire după domnia lui Bergoglio? Ce întrevedeți la orizont? Complicitatea Bisericii bergogliene și a Episcopatului din lumea întreagă cu farsa psiho-pandemică a constituit unul din punctele cele mai de jos ale Ierarhiei din toată istoria Bisericii.

Însă aceasta este consecința logică a unei ideologii corupte și corupătoare care își are bazele în Conciliul Vatican II, așa cum creatorii ei continuă să o repete cu mândrie. În urmă cu doar câteva zile, pe 25 martie, alți conspiratori s-au strâns la Chicago pentru a coordona o operațiune de marketing care să sublinieze că oricine i se opune lui Bergoglio se opune Conciliului. Dincolo de proasta reputație a acestor conspiratori – printre care se disting curtenii și favoriții lui McCarrick (fost cardinal și arhiepiscop de Washington, forțat să demisioneze în 2018 din Colegiul Cardinalilor ca urmare a acuzațiilor de abuzuri sexuale asupra minorilor – n.tr.), nu putem decât să fim de acord cu ei în privința legăturii intrinseci dintre cancerul conciliar și metastaza bergogliană.

Este evident că apostazia Ierarhiei catolice reprezintă pedeapsa pe care Pronia divină o aplică omenirii rebele și păcătoase, pentru ca aceasta să recunoască drepturile suverane ale lui Dumnezeu, să se convertească și să revină în sfârșit sub jugul blând al lui Hristos. Și atâta vreme cât episcopii nu își recunosc trădarea și nu se pocăiesc, nu este posibilă nici o speranță pentru lume, dat fiind că mântuirea nu poate fi obținută decât în Turma unică și sub un unic Păstor. Recent, printre membrii Colegiului Cardinalilor a circulat un memorandum semnat cu pseudonomul Demos, care enumeră dezastrele provocate la toate nivelurile (doctrinal, pastoral, managerial, economic, legislativ) de pontificatul lui Bergoglio.

„Mai bine mai târziu decât niciodată”, au comentat unii, în timp ce alții au spus: „Nu mai folosește la nimic să închizi ușa la grajd după ce caprele au fugit”. Ce credeți despre acest memorandum? Credeți că a fost scris de un cardinal? Este el un simptom a unei treziri târzii a conștiinței? Acest memorandum enumeră ororile „pontificatului” bergoglian. Este deja un pas înainte de la ridicarea lui în slăvi. Dar ororile și erorile argentinianului și ale curții sale nu au apărut de niciunde, ca și cum în pontificatele anterioare totul ar fi fost perfect și minunat. Această criză a început odată cu Vatican II: a deplânge simptomele unei boli fără a-i înțelege cauzele este o operațiune inutilă și dăunătoare. În cazul în care Colegiul Cardinalilor nu este convins că este nevoie de o revenire la ceea ce Biserica a crezut, învățat și slăvit până la Pius XII, întreaga opoziție față de actualul regim va fi sortită eșecului.

În opinia dvs., există cineva acum în Colegiul Cardinalilor care este catolic în mod credibil și autentic și căruia cardinalii i-ar putea da voturile într-un conclav, pentru a produce o schimbare radicală în comparație cu actualul pontificat? Să nu uităm că unii papi sunt HĂRĂZIȚI (Bisericii), iar alții sunt IMPUȘI (ca o pedeapsă pentru Bserică). Dar, înainte de a discuta despre un nou conclav, este necesar să facem lumină în privința abdicării lui Benedict XVI și a manipulării conclavului din 2013, care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să facă obiectul unei anchete oficiale. Dacă se dovedește existența unor neregularități, conclavul ar trebui anulat și alegerea lui Bergoglio anulată de asemenea, la fel ca toate numirile sale, toate decretele și declarațiile magisteriale. Ar fi o revenire la Zero, o reîntoarcere providențială la un statu quo ante, cu un Colegiu alcătuit doar din cardinali numiți până la epoca lui Benedict XVI, excluzându-i pe toți cei făcuți după 2013, care sunt în mod notoriu ultraprogresiști.

Desigur, situația actuală, cu toate zvonurile care circulă despre demisia lui Ratzinger și alegerea lui Bergoglio, nu ajută corpul eclezial și creează confuzie și dezorientare printre credincioși. Și în acest caz, catolicii pot implora Pronia divină să scutească Biserica Sa de noi umilințe, dându-i un Papă bun. Dacă există un cardinal care vrea cu adevărat o „schimbare de ton”, să se arate și – pentru numele lui Dumnezeu -  să înceteze să mai facă referire la Vatican II și să se gândească mai mult la sfințirea clerului și credincioșilor. În Statele Unite, administrația Biden are tot mai multe probleme, iar președintele își arată tot mai mult incapacitatea. Cu toate acestea, din cauza alianțelor și a intereselor la cel mai înalt nivel, pare imposibilă dărâmarea acestui castel din cărți de joc. Ce face Trump? Ne puteți ajuta să înțelegem mai bine situația americană, în care sunteți expert? (Vigano a fost nunțiu papal la Washington, în 2011-2016 – n.tr.) Administrația Biden este o oglindă a corupției care domină treburile publice, fără nici o legătură cu principiile imuabile ale Evangheliei.

Iar dacă un politician care promovează avorturile, eutanasia, ideologia de gen și cele mai teribile devieri îndrăznește să se numească pe sine catolic, trebuie să ne întrebăm care este responsabilitatea profesorilor, educatorilor și preoților de către care acest politician a fost format. Ce l-a învățat preotul său de parohie la lecțiile de catehism? Ce l-au învățat profesorii săi de la universitatea catolică? Ce sfaturi i-a dat mentorul spiritual viitorului lider politic? Și asta ne aduce la punctul de unde am plecat: Vatican II, care, în loc să convertească Lumea la Biserică, a convertit Biserica la Lume, făcând inutilă evanghelizarea. Se vorbea mult despre „Biserica misionară”, însă, în același timp, propovăduirea devenea propagandă pentru niște idealuri futile, pentru niște ideologii de stânga obosite și pentru niște sloganuri pacifiste golite de conținut.

Și iată ce a ieșit din școlile iezuite, crėme de la crėme a Conciliului Vatican II: indivizi precum Biden și Pelosi, care nu au nimic catolic în ei, dar vin fără nici un fel de impunitate să se împărtășească în aplauzele episcopilor și chiar ale lui Bergoglio însuși. Episcopii americani, prea grijulii să-i fie pe plac lui Bergoglio, au fost atenți să nu condamne programul Partidului Democrat, deși nu au ezitat să se năpustească asupra președintelui Trump care, cu toate contradicțiile sale, a apărat principiile legii naturale și ale caracterului sacru al vieții într-un mod mult mai convingător și eficient. Criza ruso-ucraineană ne arată un Biden care este o marionetă a Statului Paralel, opunându-se cu încăpățânate păcii în acest conflict, deoarece este prea preocupat să acopere scandalurile proprii și pe cele ale fiului său, Hunter: mă gândesc de pildă la Burisma și la interesele americane legate de biolaboratoarele din Ucraina.

Dacă dovezile vor duce la punerea sub acuzare a lui Hunter Biden și vor demonstra implicarea tatălui său, Joe, destituirea va fi inevitabilă și perfect justificată, iar acest lucru l-ar putea readuce pe Trump la putere. Dacă, între timp, anchetele în curs demonstrează că în 2020 a avut loc o fraudă electorală, Trump ar putea fi proclamat președinte. Ar fi o lovitură mortală pentru Statul Paralel și pentru Marea Resetare. Afacerea COVID și acum afacerea războiului din Ucraina au scos la lumină existența unor diferențe profunde - am putea spune diferențe antropologice, înainte chiar de a fi culturale și politice – între cei care percep problema condiționărilor cu care am fost subjugați ca pe o acțiune constantă și coordonată a „stăpânilor gândirii” și între cei care acceptă discursul public dominant și se supun de bună voie dogmelor impuse.

În fața acestor diferențe, care produc fracturi între oameni, chiar uniți prin legături familiale sau de prietenie, cum ar trebui să ne comportăm noi, în calitate de credincioși, pentru a mărturisi Adevărul, fără a ceda ispitei de „militarizare” a conștiințelor? Manipularea conștiințelor constituie o adevărată încălcare a libertății individuale, care duce la slăbirea capacităților omului  și care, la rândul ei, poate afecta moralitatea acțiunilor sale. Psihologia socială ne învață că oricine este supus unei condiționări mentale, conform unor tehnici specifice, va sfârși prin a reacționa cu ezitare sau chiar prin a se abține de la a-și evalua moral acțiunile: gândiți-vă la forța motrice a maselor populare, la forța pe care judecata socială o exercită asupra comportamentelor noastre, la forța amenințării sancțiunilor care ne face să „respectăm regulile”. Și, invers, la seducția prețurilor și recompenselor care ne fac să acționăm „socialmente responsabil”.

Este, de exemplu, temelia pe care a fost construită farsa pandemică, în care toate principiile de manipulare a maselor au fost puse în practică cu mare succes, fără să existe o reacție de masă echivalentă de împotrivire din partea celor care au fost lipsiți de drepturi, de muncă, de salariu și de posibilitatea de a călători. Credincioșii, în calitate de membri ai societății, au suferit și ei propaganda regimului în timpul COVID, cu circumstanța agravantă că autoritățile civile au beneficiat de acordul și sprijinul autorității ecleziastice. Acest lucru i-a determinat pe catolici să se supună fără crâcnire izolărilor, măștii și administrării unei terapii genetice experimentale, inacceptabilă moral. Trebuie așadar să recunoaștem că responsabilitatea acceptării psiho-pandemiei și a campaniei de vaccinare le incumbă aproape în întregime păstorilor Bisericii, și în special lui Bergoglio, care nu își ascunde supunerea necondiționată față de Noua Ordine Mondiale, de Forumul Economic Mondial și de ideologia globalistă.

Vorbiți despre „militarizarea” conștiințelor ca și cum ar fi ceva deplorabil. Mântuitorul a zis:

„Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii și nora împotriva soacrei.”(Luca, 12, 52-53).

Și încă:

„Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu, și se vor scula copiii împotriva părinților și îi vor ucide.”(Matei, 10, 21-22).

Cum se poate crede că în fața unei asemenea desfășurări a forțelor Răului și a atacului Noii Ordini Mondiale împotriva societății și a lui Hristos se va putea evita „militarizarea” conștiințelor noastre?

Iar prin această expresie înțeleg să îl mărturisim cu curaj pe Hristos.

Adevărul nu este o bâtă pentru a le da în cap celor care îl ignoră, ci mai degrabă o lumină ascunsă sub obroc, o lumină care poate orbi la început, dar care nu poate fi ignorată de persoanele de bună și dreaptă credință.

Cel care nu poate să vadă această lumină – care este o rază din unica Lumină a lumii care este Hristos – se așază pe sine în tabăra întunericului și trebuie ajutat, cu Milosârdie, să iasă din tenebre.

Acest lucru este cu atât mai adevărat pentru apropiații noștri: convingerile lor greșite se fisurează adesea atunci când se lovesc de răspunsul nostru răbdător, fără agresivitate, și, cu timpul, sfârșesc prin a înțelege că a noastră „teorie a conspirației” a constat doar în anticiparea cu rațiune și perspicacitate a unor evenimente care, după scurt timp, devin de notorietate publică.

Activenews



STIRI INTERNE - Aprilie 2022
Patriarhia Română este partener în Campania națională de prevenire a traficului de persoane: 

Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane și Biserica Ortodoxă Română implementează în prezent campania națională „Uniți, oferim libertate! Exploatarea asuprește suflete și distruge destine”. Mesajul principal al campaniei constă într-o atenționare cu privire la fenomenul traficului de persoane, adresată atât enoriașilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române, cât și publicului larg. De asemenea, campania își propune să transmită un puternic îndemn la acțiune și implicare civică. Campania vizează  prevenirea traficului de persoane în principalele sale forme de manifestare prin creșterea gradului de conștientizare și îmbunătățirea nivelului de informare a populației cu privire la acest fenomen, abordând ambele dimensiuni ale traficului, respectiv oferta și cererea care facilitează  exploatarea și traficul de persoane. - basilica

Acad. Ioan-Aurel Pop a fost reales președinte al Academiei Române:

Academicianul Ioan-Aurel Pop a fost reales marţi, 5 aprilie 2022, pentru un nou mandat de președinte al Academiei Române, cu durata de 4 ani. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel s-a numărat printre participanţii la acest eveniment. Din 19 decembrie 2007, Preafericirea Sa este membru de onoare al Academiei Române. Membru corespondent al Academiei Române din anul 2001, în cadrul Secției de științe istorice și arheologie, și membru titular din anul 2010, profesorul Ioan-Aurel Pop a deținut primul mandat de președinte al cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală al țării în perioada 2018-2022, în urma alegerilor desfășurate pe data de 5 aprilie 2018. Alegerile au avut loc, prin vot secret, în cadrul Adunării Generale întrunite în Aula Academiei Române, începând cu ora 10:00, potrivit unui comunicat al instituţiei. Imediat după încheierea alegerilor, Ioan-Aurel Pop a caracterizat perioada pe care o traversăm ca fiind una dificilă şi a subliniat că soluţiile oferite societăţii de instituţia pe care o conduce au în prim plan binele şi iubirea de oameni, asemenea Bisericii. „Este o perioadă dificilă, iar pe umerii mei apasă o răspundere foarte mare, pentru că, aşa cum ştiţi, în opinia publică românească, conform sondajelor de opinie din anii mai recenţi, Biserica, Armata şi Academia Română se află în prim plan în simpatiile poporului român, ceea ce obligă enorm. Asta înseamnă că Academia Română trebuie să aibă o conduită exemplară, să ofere soluţii societăţii, să dea verdicte de bine, pentru că aceste soluţii ale Academiei Române, ca şi cele ale Bisericii, trebuie să aibă în prim plan binele şi iubirea de aproapele, iubirea de oameni”, a declarat Acad. Ioan-Aurel Pop pentru Radio Trinitas.

6 milioane euro, valoarea sprijinului material oferit până acum de Biserică pentru victimele războiului:

Ajutorul umanitar al Bisericii Ortodoxe Române pentru victimele războiului din Ucraina în perioada 25-31 martie 2022. Pe fondul gravei crize umanitare provocate de războiul din Ucraina, Biserica Ortodoxă Română a continuat acțiunile sale social-filantropice. În această perioadă, pe platforma online ajutăcubucurie.ro a Patriarhiei Române în colaborare cu Federația Filantropia au fost donate sumele de 3.338 lei și 25.150 euro. La nivelul Patriarhiei Române, în perioada 25-31 martie 2022, s-au adăugat ca participante la acțiuni caritabile 1.679 persoane din rândul preoților și al voluntarilor. Sprijinul umanitar acordat în aceste ultime zile a însumat 1.291.811 lei, acesta constând în bani și produse (hrană caldă, alimente, hrană pentru bebeluși, produse igienico-sanitare, medicamente, pături, articole de îmbrăcăminte, jucării etc.). La acest sprijin se adaugă servicii sociale în derulare (de traducere – 1.994 beneficiari; de consiliere și orientare – 1.741 beneficiari, medicale – 80 beneficiari și educaționale – 247  beneficiari, precum și sprijin logistic, constând în spații de adăpost – cort/containere și transport). În ceea ce privește cazarea refugiaților, locurile pentru aceștia se ridică actualmente la 12.037, dintre care 8.695 cu servicii de masă incluse. În legătură cu organizarea de transporturi umanitare, au fost realizate încă 16 transporturi în România, 23 transporturi în Ucraina și 4 transporturi în Republica Moldova. Valoarea acestor noi transporturi se ridică la suma de 2.156.653 lei. Campania Patriarhiei Române „Donează sânge pentru Ucraina” a continuat și în ultima săptămână, la ea participând 156 de noi persoane donatoare. În perioada 25-31 martie 2022, ajutorul umanitar oferit de eparhiile Bisericii Ortodoxe Române și Federația Filantropia se ridică la suma de 3.448.464 lei.  Astfel, ajutorul total oferit de Biserica Ortodoxă Română de la declanșarea războiului din Ucraina până în acest moment este de 29.672.677 lei. - basilica
 
Patriarhia Română a trimis 15 tone de ajutoare la Kiev. Vor ajunge cu implicarea eparhiei Basarabiei de Sud:

Patriarhia Română a trimis la Kiev 15 tone de ajutoare umanitare în valoare de 180.000 de lei: alimente, inclusiv cozonac de Paști, produse de igienă și de necesitate. Acestea au ajuns joi la Cahul, de unde vor fi trimise spre Capitala Ucrainei prin implicarea Episcopiei Basarabiei de Sud. Ajutoarele vor fi preluate la destinație de structurile religioase din zona Kievului, care le vor distribui celor în nevoie. Ajutorul a fost posibil cu sprijinul financiar acordat de Arhiepiscopia Bucureștilor, Arhiepiscopia Râmnicului, Arhiepiscopia Alba-Iuliei și prin intermediul platformei ajutacubucurie.ro pentru achiziționarea de produse în beneficiul persoanelor afectate de conflictul din Ucraina.Biserica Ortodoxă Română oferă sprijin și refugiaților din Ucraina. La sfârșitul lunii trecute, valoarea ajutoarelor pentru refugiați depășea cinci milioane de euro, o parte din aceste ajutoare ajungând și la Chișinău.

In Memoriam: Un volum lansat la Suceava propune dialoguri cu mărturisitori din perioada comunistă și nu numai:

Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriții Iustin Pârvu și Arsenie Papacioc sau Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa sunt doar câteva dintre numele mărturisitorilor din perioada comunistă care apar în volumul de interviuri „In Memoriam. Dialoguri”, lansat marți la Suceava. Lucrarea aparține Preotului Viorel Ioan Vârlan, paroh la Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, parte a Ansamblului Arhitectural „In Memoriam” din municipiul Suceava. Majoritatea interviurilor au fost publicate de-a lungul timpului în revista „In Memoriam”. Lansarea volumului marchează 25 de ani de existență și 100 de numere ale revistei. Printre vorbitori s-au numărat Arhidiaconul Vasile M. Demciuc, Consilier la Sectorul Monumente, Patrimoniu și Arhitectură Bisericească din Arhiepiscopia Sucevei, și Prof. Univ. Dr. Gheorghe Onișoru de la Facultatea de Istorie și Geografie a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. La eveniment au participat reprezentanți ai Academiei Oamenilor de Știință, Asociației Fostilor Detinuti Politici din România, Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, dar și Stareța Mănăstirii Voroneț. Volumul lansat cuprinde un dialog al autorului cu bunicul său care l-a cunoscut pe Nicolae Titulescu și chiar un interviu cu Regele Mihai; apar, de asemenea, personalități sportive precum Elisabeta Lipă sau Violeta Szekely, dar și artiști ca Sofia Vicoveanca sau Dan Puric. Apariția volumului a fost binecuvântată de Arhiepiscopul Calinic al Sucevei și Rădăuților care semnează și un cuvânt introductiv. IPS Calinic scrie în deschiderea volumului că „toate atrocităţile unui regim totalitarist – cum a fost cel comunist – au fost biruite numai prin credinţă; şi această biruinţă a Crucii au purtat-o şi cei din interiorul închisorilor, şi cei din afara acestora. De fapt, întreaga ţară a devenit – spunea Ioan Ianolide – închisoarea cea de toate zilele; însuşi regimul comunist ateu recunoştea că ţara a fost transformată într-un lagăr, din moment ce făcea parte din lagărul comunist”. „Perioada anilor 1945 – 1989 va rămâne pentru totdeauna un memento al neamului românesc, dar şi un îndemn puternic de a ne strădui spre permanenta înălţare duhovnicească, transformându-ne viaţa într-un urcuş spre Înviere”, subliniază ierarhul. - basilica

 

Linkuri la știri: 

PS Timotei: Doamna Maria Brâncoveanu a purtat crucea martiriului, chiar dacă nu a sfârșit ca martir - Basilica
Compendium despre comemorarea celor adormiți în Domnul - Basilica 

 

 



Patriarhul Ierusalimului anunta că NU va ține seama de restrictii de Înviere
 

Patriarhia Ierusalimului a denunțat restricțiile pe care autoritățile israeliene le impun pelerinilor, inclusiv în Sâmbăta Învierii, când se pogoară Lumina Sfântă peste Mormântul Mântuitorului. Poliția intenționează să limiteze la 500 numărul pelerinilor de Paști, în curtea exterioară, și la numai 1.000 în Biserica Sfântului Mormânt de Înviere, informează site-ul Patriarhiei Ierusalimului.

În acest context, Patriarhul Teofil al III-lea a respins în cadrul unei declarații publice orice restricții impuse creștinilor ortodocși de a sărbători Învierea: 

„Patriarhia consideră că nu există nici o justificare pentru aceste restricții suplimentare nedrepte și își afirmă respingerea explicită, clară și completă a tuturor restricțiilor.”

Pe un ton neobișnuit de dur, Întâi Stătătorul de la Ierusalim a continuat:

„Patriarhia este sătulă de restricțiile poliției privind libertatea de practicare a cultului creștin ortodox și de metodele inacceptabile ale acesteia de a se ocupa de drepturile conferite de Dumnezeu creștinilor de a practica ritualuri și de a avea acces la locurile lor sfinte din Orașul Vechi al Ierusalimului.”

Patriarhul Teofil a anunțat că nu va respecta nici una dintre restricțiile impuse de autoritățile israeliene:

„În consecință, Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului a decis, prin puterea Domnului, că nu își va compromite dreptul de a oferi servicii duhovnicești în toate bisericile și în toate piețele. De asemenea, anunță că rugăciunile vor fi ținute ca de obicei de către Patriarhie și preoții săi, în speranța că credincioșii vor putea participa.”

În încheierea declarației se arată:

„Îndemnăm, de asemenea, parohiile noastre să susțină moștenirea noastră istorică prin participarea la ceremoniile și sărbătorile de Paști și din Sâmbăta Sfintei Lumini din acest an în Biserica Sfântului Mormânt și în împrejurimile acesteia.”

Activenews



STIRI EXTERNE - Aprilie 2022

REP. MOLDOVA: Misiunea Diaconia va hrăni 5.300 de persoane timp de trei ani

Cinci servicii de cantină socială din Republica Moldova vor fi asigurate timp de aproape trei ani cu 1,3 milioane de euro din fondurile Uniunii Europene. 5.300 de persoane vulnerabile social vor primi ajutor alimentar prin intermediul Băncii de Alimente a Misiunii Sociale Diaconia a Mitropoliei Basarabiei. Proiectul a fost lansat marți. Uniunea Europeană va facilita astfel îmbunătățirea și extinderea serviciilor de cantină socială. Keystone Moldova și Asociația „Concordia. Proiecte Sociale” sunt partenerii Misiunii Diaconia în acest proiect finanțat din fonduri UE și intitulat „Parteneriate pentru servicii de cantină socială incluzive și durabile”. Proiectul își propune ca prin promovarea inovației sociale să contribuie la ajustarea cadrului legal pentru serviciile de cantină socială în vederea eficientizării lor. Va fi sprijinită și dezvoltarea Băncii de Alimente ca mecanism de colectare și distribuire a surplusului alimentar, pentru a fi redirecționat către serviciile sociale. Proiectul se înscrie într-un pachet mai larg de intervenții de sprijin oferit de UE grupurilor vulnerabile din Republica Moldova în scopul reducerii nesiguranței alimentare. Misiunea Socială „Diaconia” este structură a Mitropoliei Basarabiei şi membră a Federației Filantropia a Patriarhiei Române. Este unul dintre cei mai mari prestatori de servicii sociale din Republica Moldova. - basilica

GRECIA: S-au împlinit 30 de ani de la plecarea la Domnul a Maicii Gavrilia Papaiannis

„Această maică, această femeie, a trăit cu adevărat în Hristos Domnul şi cu El! A trăit Poruncile Lui ca iubire şi nu ca nevoinţă! L-a iubit pe Domnul şi L-a văzut în orice faţă omenească și L-a slujit în orice suferind întâlnit în Cale!”, spunea despre Maica Gavrilia Papaiannis, Monahia Siluana Vlad. Majoritatea mărturiilor existente o descriu pe Gavrilia Papaiannis drept „Maica bucuriei” sau „Maica iubirii”. S-a născut la sfârşitul secolului 19, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Tesalonic. Deşi era a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească, ea a ales să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a plecat în Anglia pentru a studia pedologia şi psihoterapia cu doar o liră în buzunar, conform Pemptopusia.

În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea. După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mamă moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India doar cu haină pe ea şi cu o Scriptură. A început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. După cinci ani petrecuţi în India, a trăit ca pustnică unsprezece luni în Himalaya. În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina).Patru ani mai târziu a primit schima mică prin Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie. În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteană şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici (de la Essex), dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită. Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi într-un mic apartament din Atena, apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Acolo a primit în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit „Sfânta Ana”-Mică, şi a trecut la Domnul în anul următor, la data de 28 martie. Maica Gavrilia Papaiannis a lăsat un set de 40 de sfaturi duhovnicești pe care le poți citi aici.

AUSTRIA: Tot mai mulți elevi ortodocși în Austria

Elevii ortodocși din Austria sunt tot mai numeroși. Acum au la dispoziție un nou manual de Religie, elaborat de prof. Athanasios Stogianidis și Arhim. Ilias Papadopoulos sub îndrumarea unei comisii de teologi din Viena, Atena și Tesalonic. Printre ei se numără și Părintele Profesor Ioan Moga, primul teolog ortodox care a obținut abilitarea – cea mai înaltă calificare – de la Facultatea de Teologie a Universității din Viena. Manualul se intitulează Meine Glaubensreise („Călătoria mea de credință”), este rodul unei activități de doi ani și face parte dintr-o serie destinată învățământului religios confesional ortodox. Următoarea apariție din serie este programată pentru octombrie 2022.

Manualul menționat apare după o perioadă de îndelungi așteptări. În trecut, materialele folosite în predarea religiei se procurau de fiecare profesor în parte cu greutate, uneori în mod improvizat, având ca orientare programa stabilită de Inspectoratul Ortodox din Austria și aprobată de Ministerul Educației și Cercetării cu mulți ani în urmă. Această primă apariție din serie are subtitlul: „Cine este Dumnezeu”. Informațiile teoretice sunt redate sintetic și sistematic. Accentul este pus cu precădere pe latura practică, elevii fiind îndemnați prin intermediul exercițiilor să integreze cunoștințele predate și să le aplice în viața cotidiană. În prezent se lucrează la o ghid pentru profesorii care utilizează manualul. Ținând cont de acești factori și de densitatea informațiilor și a cerințelor cuprinse în acest manual, fiecare lecție ar trebui să fie personalizată în funcție de context și atent dozată, transmit realizatorii. Ei mai constată necesitatea formării continue a profesorilor de Religie. Manualul va ajunge în curând la toți elevii și profesorii din clasele a V-a și a VI-a și a obținut deja aprecieri din partea cadrelor didactice, elevilor și părinților. Apariția editorială vine în contextul creșterii numărului elevilor ortodocși din școlile austriece. Anul trecut au fost înscriși în Austria peste 15.000 de elevi la orele de Religie – Confesiunea Ortodoxă.

POLONIA: Se schimbă locul de întâlnire al tinerilor ortodocși din toată lumea: „Wrocław 2022” devine „Supraśl 2022”

Întâlnirea internațională a tinerilor din Polonia își schimbă locul de desfășurare, anunță organizatorii. După noua locație, se schimbă și numele evenimentului, care devine „Supraśl 2022”. Întâlnirea va fi găzduită de Academia Ortodoxă și Mănăstirea Bunavestire din localitate. A fost schimbată și perioada de desfășurare, aceasta prelungindu-se cu o zi față de cea comunicată inițial: acum este 18-24 iulie. Întâlnirea va explora îndemnul „Să mergeţi şi roadă să aduceţi” (Ioan 15:16) printr-o serie de ateliere, prelegeri, piese de teatru și proiecții de film, muzică și activități de socializare. Gazda va fi Motropolitul Sava al Poloniei, iar organizatorii fac parte dintr-un grup internațional de lucrători de tineret coordonat de Arhidiaconul Joseph Matusiak. Tinerii vor putea participa la slujbele Mănăstirii Supraśl. Participanții vor putea să se roage dimineața și seara împreună cu obștea mănăstirii, iar evenimentul se va încheia cu participarea tuturor la Sfânta Liturghie în data de 24 iulie. Programul include și vizite la locurile cu semnificație culturală și sacră din estul Poloniei, printre care Mănăstirea din Sf. Munte Grabarka și Pădurea Bialoweiza Forest, cea mai veche pădure medievală păstrată ca atare din Europa. Pentru înscrieri: clic aici.

 

Linkuri la știri:

Învierea Domnului a fost sărbătorită pentru prima dată la Așezământul bisericesc din München - Basilica

Sfânta Lumină a fost primită la Mormântul Domnului din Ierusalim - Basilica

 

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Duminica Sfintei Cruci, intre randuiala liturgica si semnificatia duhovniceasca
 

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Duminica a 3-a din Postul premergător Sfintelor Paști este închinată, potrivit tradiției, Sfintei Cruci. În tra­diția creștină, dintotdeauna Sfânta Cruce a fost asociată cu postul; în primul rând cu Postul Sfintelor Paști, la finalul căruia Domnul nostru Iisus Hristos este răstignit pe Cruce. Istoricii deslușesc o rânduială deosebită de cinstire a Sfintei Cruci, apărută la Constantinopol în Biserica „Sfânta Sofia”, care se să­vârșea în Săptămâna Mare. Rânduiala aceasta pare să se fi dezvoltat pornind de la comemorarea mutării unui fragment al cinstitei Cruci din Siria la Constantinopol, în secolul al VI-lea, deci, de la un eveniment istoric. Din pricina numărului mare de credincioși care umpleau „Sfânta Sofia” pentru această închinare deosebită, către sfârșitul sec. al VII-lea - începutul sec. al VIII-lea, sărbătoarea a fost mutată în Duminica a 3-a din Post. În acest fel, rânduiala specială de închinare și cinstire a Sfintei Cruci putea fi continuată pentru mulțimile de credin­cioși adunate cu acest prilej și în zilele următoare, și chiar în întreaga săptămână. Triodul păstrează cântări dedicate Sfintei Cruci în toată săptămâna de după Duminica a 3-a (e.g. „Mare minune! Se vede lemnul pe care S-a răstignit Hristos cu trupul” - stihiră la Vecernia de duminică seara; „Să ne închinăm credin­cioșii preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor” - prima sedealnă de luni; „Cu postirea luminându-ne sufletele, să ne închinăm Crucii celei mântuitoare” - prima sedealnă de marți; „Vremea postului sfin­țind-o, dumnezeiasca și preacinstita Cruce se pune spre închinare” - prima sedealnă de miercuri; „Cu puterea Crucii întărindu-vă” - prima sedealnă de joi; „Preacinstita Cruce, care sfin­țește vremea postului, se vede” - prima sedealnă de vineri). Pe de altă parte, un Tipic din secolele al VIII-lea - al IX-lea indică ziua de miercuri din această săptămână (Înjumătățirea Postului) ca fiind ziua specială de cinstire a Sfintei Cruci în perioada prepascală. În Săptămâna Mare, la Denia de Joi, s-a păstrat rânduiala scoaterii Sfintei Cruci din spatele Sfintei Mese în naos pentru ca toți credincioșii să i se poată închina; se pare că această rânduială este o reminiscență din slujba inițială de cinstire a Sfintei Cruci alcătuită de timpuriu în Biserica „Sfânta Sofia”. Rânduiala scoaterii Sfintei Cruci la Denia din Joia Mare a căpătat conturul păstrat până în zilele noastre abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în vremea ­Patriarhului Sofronie III al Constantinopolului, ulterior generalizându-se în întreaga Biserică Ortodoxă.

De la pomul vieții din Eden la Sfânta Cruce

Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci prezintă câteva motivații pentru alegerea tocmai a acestei zile de la jumătatea postului pentru prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci:

- „Ni se pune înainte cinstita și de viață făcătoarea Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie… Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim și noi oarecum, morți fiind față de patimi”.

- „A fost sădită de Sfinții Părinți la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viață, spre a ne odihni, a răsufla și a ne face pe noi cei osteniți sprinteni și ușori pentru restul ostenelii… După cum cei care călătoresc pe o cale aspră și lungă, zdrobiți de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros, se odihnesc puțin, așe­zându-se sub el și, oarecum refă­cuți, termină și restul drumului”.

- „Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruința asupra morții și că are să vină cu slavă în ziua Învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, Crucea cea de viață făcătoare… După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui și sceptrul”.

- „Dumnezeu… prin lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci îndul­cește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie ­până ce ne va duce, prin Învierea Lui, la Ierusalimul cel de Sus… După cum dumnezeiescul Moise, când a pus lemnul în mijlocul ­izvorului, l-a îndulcit”.

- Cea mai sugestivă dintre motivații pare a fi însă chiar ultima prezentată: „Deoarece Crucea se numește și este pomul vieții, iar acest pom a fost sădit în mijlocul Raiului, în Eden, în chip potrivit și Dumnezeieștii Părinți l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească și de lăcomia lui Adam, dar în același timp să ne arate, prin pomul acesta, și înlăturarea osândei lui”. Cu alte cuvinte, Sfânta Cruce este noul pom al vieții. Adam nu mai avea cum ajunge la pomul vieții din mijlocul Edenului după ce a fost izgonit din Rai. Nu întâmplător Postul Mare începe după Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Pentru că oricine se recunoaște din Adam, pornind pe calea postului și întrarmându-se cu Sfânta Cruce, să străbată calea postului cu nădejdea că va putea păși pe urmele tâlharului cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului, Noul Adam, dobândind Raiul.

Întrarmarea cu Sfânta Cruce - calea către mântuirea sufletului

Evanghelia Duminicii a 3-a din Postul Mare vine întru întărirea acestei nădejdi, confirmând faptul că Raiul cel închis odinioară pentru Adam (cum frumos spune colindul) poate fi deschis pentru oricine voiește să-L urmeze pe Hristos, cheia fiind tocmai Sfânta și de viață făcătoarea Cruce.

„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului Hristos este adresată tuturor, fără nici o deosebire. Pentru că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte ­femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).

În mod pedagogic, Mântuitorul ne indică cei trei pași pe care îi are de făcut oricine voiește să-L urmeze. Primul este lepădarea de sine, care nu trebuie înțeleasă ca o distrugere sau desființarea sinelui, ci ca așezare statornică a noastră în armonie cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație. Omul căzut în păcat devine egoist și laș. Eva amăgită de șarpe dorește să ajungă asemenea lui Dumnezeu mai repede, altfel decât rânduise Creatorul, fără ajutorul Lui și cumva chiar împotrivindu-se Lui. Iar Adam, după ce cade și el pradă amăgirii, când este chemat de Dumnezeu, dă vina pe femeie și chiar pe Dumnezeu, motivând că El i-o dăduse pe Eva de femeie. Dorința aceasta a protopărinților de a obține mai mult și mai repede din lucrurile dorite, dar nefolositoare, chiar păgubitoare de cele mai multe ori, încolțește adeseori și în sufletele noastre („Nu știți ce cereți!” le răspunde Domnul fiilor lui Zevedeu - Marcu 10, 38). Foarte limpede ne lămurește asupra acestei realități Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, slujba din perioada Postului Mare menită să ne readucă în sine, așa cum starea jalnică și îndepărtarea de casa tatălui l-au făcut pe fiul cel risipitor să-și vină în sine (Luca 15, 17). Pentru revenirea în sine, noi avem un ajutor de care cei din vechime nu s-au bucurat, ci doar au putut să-l nădăjduiască și să-l privească de departe precum Moise pământul făgăduinței. Căci Hristos, „firea cea stricată a neamului nostru întru sine o a înnoit”, tocmai prin jertfa Sa pe Cruce. Jertfa lui Hristos este modelul suprem al lepădării de sine la care este chemat tot omul.

Al doilea pas este luarea propriei cruci, aceasta echivalând cu acceptarea tuturor greu­tăților, suferințelor, bolilor, necazurilor din viața noastră, cu convingerea că acestea sunt ­îngăduite și oarecum rânduite de Dumnezeu. Luarea crucii nu înseamnă însă o asumare pasivă a încercărilor și vicisitudinilor vieții, ci o luptă continuă împotriva păcatului, în deplină conștiință că Domnul este sprijinitorul nostru.

„Și să-Mi urmeze Mie”, conchide Mântuitorul; pe de o parte, întărind faptul că lepădarea noastră de sine și luarea propriei cruci trebuie realizate după modelul Său, mereu cu „gândul lui Hristos” (1 Cor. 2, 16) și dragostea Lui (2 Cor. 5, 14; Iuda 1, 21). Pe de altă parte, dorește să conștientizăm că fără ajutorul Lui nu putem lucra nici lepădarea de sine, nici să ne purtăm crucea: „Căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5); și să ne ­asigure de acest ajutor.

 

Un articol de Pr. Alexandru Gabriel Gehrasim pentru Ziarul Lumina



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Sfintele slujbe din zilele de rand - inima Postului Mare - Ierom. Antipa Burghelea
 

Slujbele din zilele de rând ale Postului Mare au un specific deosebit de cele din timpul anului, pentru că sunt caracterizate de o profundă atmosferă de pocăință, au o lungime mai mare, sunt mai austere, fără cântări multe, fără solemnitate și cu multe metanii. Cu toate că duhul Postului Mare se simte cel mai bine în aceste slujbe, participarea la ele este destul de limitată majorității preoților și credincio­șilor, pentru că sunt săvârșite doar la mănăstiri și catedrale. Totuși, pentru că, de mai mulți ani, aproape toată lumea are prilejul de a ­asculta și slujbele din timpul săptămânii, transmise în direct la radio, televizor sau internet, este potrivit să ne aplecăm atenția asupra simbolismului acestor rânduieli, cu o bogăție mare de sensuri teologice și duhovni­cești și îndemnătoare la umilință și schimbarea vieții. Aceste slujbe pot fi citite din Ceaslov de către toți iubitorii de rugăciune, atunci când nu au posibilitatea să meargă la biserică sau să asculte slujba. 

În această perioadă nu avem numai duminici speciale, ci și în timpul săptămânii slujbele se inspiră dintr-o anumită tematică, care poate avea legătură cu duminica ce urmează sau precede respectiva săptămână.

Tematicile din săptămânile Postului Mare

Astfel, în primele două săptămâni, slujbele vorbesc despre postirea plăcută lui Dumnezeu, săptămâna a treia aduce în atenție Pilda întoarcerii fiului risipitor, dar și pregătirea pentru închinarea Sfintei Cruci, săptămâna a patra, a înjumătățirii postului, reia tematica vameșului și fariseului, pe care o unește cu rugăciuni legate de Sfânta Cruce. În săptămâna a cincea avem tema samarineanului milostiv, dar și îndemnuri la pocăință, mai ales în Miercurea Canonului Mare, precum și cântări închinate Maicii Domnului, în Vinerea (Sâmbăta) Acatistului. Săptămâna a șasea, a stâlpărilor, deja se concentrează mai mult pe pregătirea evenimentelor de la sfârșitul ei, anume Învierea lui Lazăr și Duminica Floriilor, dar se păstrează și o tematică penitențială, anume Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Iar cât despre Săptămâna Mare, ea este cu totul deosebită, având câte un simbolism special în fiecare zi.

Tematicile legate de post, pocăință, smerenie și milostenie sunt foarte vechi și datează din perioada timpurie a redactării Triodului la mănăstirile din Palestina. La marea reformă liturgică realizată de călugării de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, din secolele 9-11, textele Triodului s-au îmbogățit cu multe rânduieli noi, păstrându-se, mai mult sau mai puțin, și vechile redacții palestiniene. Astfel, cartea Triodului pe care o avem astăzi constituie un exemplu concludent de formare a tradiției liturgice ortodoxe, respectiv o îmbinare între rânduielile Bisericii Ierusalimului (slujbe mai simple, „umilincioase”, de sorginte monahală) și rânduielile Bisericii Constantinopolului (slujbe solemne, pentru catedrale și biserici de oraș). 

Vecernia, Liturghia Darurilor și Litia Mică pentru cei adormiți

În zilele de rând ale Postului Mare, Vecernia se săvârșește în cele mai multe locuri la sfârșitul slujbei de dimineață, cu toate că locul ei firesc ar fi seara. Dar, pentru că seara avem de săvârșit Pavecernița Mare, care este destul de lungă, mai ales că se adaugă și unele canoane, s-a constatat, din practica de la mănăstirile cu tradiție, că este mai la îndemână să fie pusă la sfârșitul slujbei de dimineață. Însă sunt locuri în care Vecernia este slujită totuși seara, chiar și în Postul Mare, mai ales atunci când este integrată în Liturghia Darurilor înainte sfințite. La Sfântul Munte Athos, Vecernia din Post și Liturghia Darurilor se săvârșesc în jurul orei 13:00.

După rugăciunea Sfântului Efrem Sirul de la sfârșitul Obedniței se intră imediat în slujba Vecerniei, cu rostirea obișnuitului Psalm 103, preotul citind în fața ușilor împărătești rugăciunile Vecerniei, prin care Îl roagă pe Dumnezeu să binecuvânteze seara care urmează, să ne ajute să biruim îndemnurile spre păcat care pot apărea în cursul serii, să ne izbăvească de frica nopții și să ne dăruiască somn liniștit.

După Ectenia Mare și citirea catismei rânduite din Psaltire, strana începe cântarea „Doamne strigat-am”, cu obișnuitele stihuri preluate din psalmii 140, 141, 129 și 116. Când se face doar Vecernia, aceste stihuri se citesc, iar când avem Liturghia Darurilor, se cântă. Spre sfârșitul acestor stihuri se adaugă trei scurte cântări din Triod, care au o tematică legată în primul rând de pocăință, dar pot face referire și la tematica zilei respective din timpul săptămânii. De exemplu, lunea și marțea, aceste stihiri îndeamnă la pocăință, miercurea și vinerea fac referire la Pătimirea Domnului pe Cruce, iar joia, la Sfinții Apostoli și la Sfinții Mucenici. Apoi se adaugă și trei cântări închinate sfinților zilei următoare. Miercurea și vinerea, când se slujește Liturghia Darurilor înainte sfințite, avem la Vecernie o stihiră specială, care face referire la tematica săptămânii. Urmează vechea rugăciune „Lumină lină”, prin care, văzând lumina lină a apusului de soare, lăudăm cu glasuri cuvioase pe Creatorul și Proniatorul întregii făpturi.

Urmează două citiri din Vechiul Testament, specifice Postului Mare, prima din Cartea Facerii, ca una care concentrează în sine toate cărțile Vechiului Testament, și a doua din Cartea Prorocului Isaia, cea mai importantă scriere profetică vechi-testamentară, care cuprinde în sine multe îndemnuri la pocăință și la postire, atenționări despre mânia lui Dumnezeu, care vine peste cei care nu se îndreaptă, dar și multe profeții legate de Pătimirile și Preaslăvirea lui Mesia. Aceste lecturi sunt precedate de câte un prochimen, compus din două versete alese dintr-un singur psalm. De la începutul Postului și până în Miercurea Mare, prochimenele sunt extrase în ordinea succesivă a Psalmilor, așa încât pe toată durata Postului aproape toată Psaltirea este parcursă doar prin cântarea prochimenelor.

Mai departe, Vecernia își continuă cursul ei firesc, ajungându-se la un set de patru stihiri (cântări) precedate de stihuri, grupate sub numele de Stihoavnă. Textele de la Stihoavnă sunt de cele mai multe ori inspirate din tematica săptămânii respective, primele două stihiri cântându-se mai pe larg, iar următoarele două mai repejor. După rugăciunea biblică „Acum slobozește”, Vecernia din Postul Mare nu se încheie cu troparul sfântului zilei (cu excepția sfinților mari), ci cu trei cântări închinate, pe rând, Maicii Domnului, Sfântului Ioan Botezătorul și Tuturor Sfinților, făcându-se câte o metanie la fiecare. Slujba continuă cu o scurtă rugăciune insistentă de a fi adăpostiți „sub milostivirea” Maicii Preacurate, dar și cu o rugăciune către Sfântul Duh, prin care Îl rugăm să Își reverse lucrarea peste toată făptura, vii și adormiți. Apoi urmează rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cu metanii și închinăciuni. La vecerniile la care se pomenesc sfinți mari avem și un vohod, adică o cădire mică sau o ieșire cu Evanghelia înainte de rugăciunea „Lumină Lină”. În acest caz, la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se fac doar trei metanii. Totuși, aceste celebrări solemne sunt destul de rare în zilele de rând din Postul Mare, pentru că în Păresimi slujbele trebuie să aibă un caracter ascetic și auster, mai puțin festiv.

După rugăciunea Sfântului Efrem, sfârșitul Vecerniei se face, practic, după o rânduială de la sfârșitul Obedniței, cu o rugăciune către Preasfânta Treime, apoi „Fie numele Domnului binecuvântat...” și Psalmul 33, care se citește în unele mănăstiri după sfințirea pâinilor de la Litie, dar și atunci când se împarte anafora. În acest psalm se spune cum ar trebui să ne purtăm cuviincios în tot timpul vieții noastre, punându-ne toată încrederea în Domnul, pentru că astfel „nu ne vom lipsi de tot binele”. Acum se pune de regulă și psalmul mesei, 144, pentru că așa este rânduiala în Postul Mare, ca să mergem la masă după Vecernie.

Încheierea Vecerniei se face solemn, cu Otpustul Mare, după care se merge, ca într-o mică procesiune, cu cădelnița, cu un sfeșnic aprins și cântându-se stihira hramului, la masa din spatele bisericii unde sunt pregătite ofrandele pentru pomenirea celor adormiți. Aici se face Litia Mică pentru morți, o rânduială de rugăciune mai scurtă și mai generală. În zilele de rând din Postul Mare, nu este obiceiul să se slujească obișnuitul Parastas, pentru că slujirea lui este legată într-un fel de săvârșirea Liturghiei euharistice. 

Pavecernița Mare

Pavecernița, fie că este mică (în tot restul anului) sau mare (în Postul Mare și în unele seri speciale din an), ar trebui făcută după cină. Ea este de fapt o rugăciune de seară, prin care cerem de la Dumnezeu iertarea greșelilor făcute în timpul zilei, precum și o noapte petrecută fără de păcat, dar și ajutor ceresc în lupta cu stările de mâhnire sau de tristețe care pot apărea seara și noaptea. Chiar dacă știm că întotdeauna „cu noi este Dumnezeu”, nu încetăm să-L rugăm pe „Domnul Puterilor” să ne însoțească și să ne miluiască. Iar pentru această luptă duhovnicească cerem și ajutorul tuturor categoriilor de sfinți, pe care îi invocăm, cu metanii și închinăciuni, ca să se roage pentru noi. În această Pavecerniță Mare se vede foarte bine și caracterul repetitiv al slujbelor specifice postului, pentru că de multe ori se repetă anumite rugăciuni, pentru a readuce atenția la cuvintele slujbei, mai ales că Pavecernița se face la ceas de seară, când apar o anumită oboseală și o scădere a atenției. Textul Pavecerniței Mari cuprinde psalmi, cântări, dar și rugăciuni de pocăință, dintre care cea mai cunoscută este rugăciunea Regelui Manase, o adevărată pildă de străpungere a inimii, de mărturisire profundă și de încredere în iertarea oferită de „Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. După rugăciunea Sfântului Efrem, se rostesc cele două mari rugăciuni către Maica Domnului și către Mântuitorul, la care se adaugă, numai la Pavecernița Mare, încă trei scurte rugăciuni, două către Fecioara și una către Preasfânta Treime. Apoi preotul rostește, în genunchi, cu fața către popor, rugăciunea prin care îi încredințează într-un fel pe cei prezenți ocrotirii lui Dumnezeu, pentru mijlocirile tuturor sfinților.

Pavecernița Mare se încheie cu iertarea pe care preotul o cere celor din biserică și pe care o oferă la rândul lui celor prezenți, apoi slujba se termină cu frumoasa ectenie „Să ne rugăm pentru pacea lumii”. Mai trebuie menționat că în cadrul Pavecerniței Mari, înainte de „Doamne al puterilor”, se pune la strană și un canon către Maica Domnului, dar și câte un canon sau două de la sfinții ale căror slujbe nu se vor pune în zilele lor de prăznuire. De exemplu, de la Sâmbăta lui Lazăr și până la Duminica Tomei, dar și în duminicile Triodului și ale Penticostarului, nu se pun slujbele sfinților din ziua respectivă, pentru ca atenția noastră să fie exclusiv asupra Mântuitorului sau asupra tematicii praznicului sau duminicii respective. Cu toate acestea, slujbele sfinților care se lasă deoparte în zilele de praznic nu rămân necitite, ci ele se pun în serile din post, la Pavecernița Mare, după o rânduială bine stabilită, pe care o găsim în Anuarul Liturgic și Tipiconal editat de Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. 

Miezonoptica

Înrudită cu Pavecernița prin caracterul ei monahal și penitențial, Miezonoptica precede întotdeauna slujba Utreniei, fiind ca o rânduială de slujbă la trezirea din somn. În unele mănăstiri se citește chiar la miezul nopții, în altele în primele ore ale dimineții sau chiar seara, după Pavecerniță. Numele ei trimite la rugăciunea de la miezul nopții, când „Mirele vine, și fericită este sluga pe care o va afla priveghind”, fiind totodată și o slujbă care ne pune în vedere cugetarea eshatologică, la cele ale vieții veșnice, având și multe rugăciuni pentru cei adormiți. Întinsul Psalm 118, care domină această slujbă și care se rostește, după tipic, și la înmormântări, este concentrat pe dialogul sufletului cu Dumnezeu, având ca un fel de rezumat acel încurajator verset: „Al Tău sunt eu, mântuiește-mă!” Încheierea Miezonopticii se face ca la Pavecerniță, urmând a se trece către cea mai importantă și consistentă slujbă a zilei. (Va urma)

Ziarul Lumina



Pastorala de Sfintele Pasti 2022: Invierea lui Hristos – temelia invierii tuturor oamenilor - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În Pastorala de Sfintele Paşti 2022, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat că „lumina harului Preasfintei Treimi care leagă Sfintele Taine ale Bisericii cu taina învierii morţilor, a judecății de apoi a faptelor oamenilor săvârşite pe pământ şi bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, este lumina care orientează viaţa şi misiunea Bisericii în lume”.

„De aceea, când ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înșine prin căință şi cerând iertare pentru păcatele pe care le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Apoi, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, a explicat Patriarhul.

În a doua parte a mesajului pastoral, Patriarhul României a îndemnat la intensificarea lucrării de ajutorare a celor care au nevoie de sprijinul nostru, inclusiv a refugiaţilor ucraineni.

„Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni; să vedem pe fiecare om ca pe un împreună-călător cu noi spre Împărăţia cerurilor, spre Învierea de obşte la venirea în slavă a Domnului Hristos (cf. Matei, 25, 31-46)”.

„În contextul actual, marcat de violenţă şi multă suferință în Ucraina, este necesară în continuare înmulțirea rugăciunii pentru încetarea războiului şi pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia. Să ajutăm în continuare pe refugiații ucraineni, să devenim pentru ei mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel Care îi ocrotește şi le dăruieşte putere, răbdare şi nădejde pentru revenirea în patria lor”, a spus Preafericirea Sa.

Pastorala de Sfintele Paşti 2022 a Patriarhului Daniel, text integral:


† DANIEL 

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!

Hristos a înviat! 

„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi […];
precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”
(1 Corinteni 15, 20 şi 22) 

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Întrucât Hristos Cel înviat din morţi este numit în Sfânta Scriptură „începătură (a Învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20) şi „Întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18), sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos nu este numai pomenire şi mărturisire a adevărului Învierii Sale, ci şi vedere duhovnicească sau icoană profetică a învierii de obşte a tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate popoarele.

Credinţa puternică în Învierea lui Hristos este în Ortodoxie şi credinţa puternică în învierea tuturor oamenilor. De aceea, Crezul Ortodox pe care îl mărturisim în Biserică se încheie cu aceste cuvinte: „Aștept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este bine-vestită în noaptea de Paşti nu înăuntrul bisericii, ci în afara bisericii, tocmai pentru că ea priveşte nu doar pe creştini, ci pe toţi oamenii.

Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa pământească amestecată cu suferinţă şi stricăciune, ci începutul unei alte vieți: viaţa cerească veşnică pentru suflet şi pentru trup. În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel spune: „precum toţi (oamenii) mor în Adam, aşa vor învia toţi în Hristos” (1 Corinteni 15, 22), iar „vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26).

Legătura dintre adevărul Învierii lui Hristos şi adevărul învierii de obşte sau universale este atât de puternică, încât cine respinge adevărul Învierii lui Hristos respinge şi adevărul învierii universale, iar cine crede şi mărturiseşte adevărul Învierii lui Hristos crede şi mărturiseşte şi adevărul învierii morţilor.

În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. […] Atunci cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (1 Corinteni 15, 12-14 şi 18-19).

Înţelegem, aşadar, că taina Învierii lui Hristos şi a învierii tuturor oamenilor este inima sau centrul Evangheliei propovăduită de Sfinţii Apostoli şi temelia credinţei ortodoxe mărturisită de Biserică.

De aceea, sărbătoarea Sfintelor Paşti este numită în Ortodoxie „Sărbătoarea  sărbătorilor”, iar  icoana Învierii lui Hristos se află imprimată pe prima copertă a Sfintei Evanghelii şi se oferă credincioşilor spre a fi cinstită prin închinare şi sărutare.

De asemenea, fiecare săptămână din calendarul ortodox începe cu „ziua întâi a săptămânii” sau ziua Învierii Domnului, care este Duminica (Dies Domenica) (cf. Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1; Faptele Apostolilor 20, 7; 1 Corinteni 16, 2 și Apocalipsa 1, 10), orientând astfel timpul Bisericii şi al istoriei către învierea de obşte sau universală şi către viaţa veşnică.

Aşadar, lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel înviat este tainic prezent în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor: „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Totodată, lumina Învierii lui Hristos dă sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea universală. În plus, lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creații, adică întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă întreg universul spre „un cer nou şi un pământ nou” în care „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1-4).

În acest sens, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea Sfintelor Paşti: „acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Adică, acum toate s-au umplut de sens, pentru că toată existența creată va fi eliberată de robia şi absurditatea morţii (cf. 1 Corinteni 15, 51-58).

Lumina veşnică a Învierii lui Hristos este acum tainic prezentă în Biserică, fiind adunată în sufletele credincioşilor prin credinţă şi rugăciune ca legătură vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, prin binevestirea şi ascultarea Evangheliei lui Hristos, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, prin vieţuire curată şi sfântă.

Lumina Învierii lui Hristos este simbolizată de veşmintele preoțești luminoase, de icoanele şi obiectele liturgice aurite care împodobesc biserica în noaptea de Paşti.

Însă frumuseţea văzută a sărbătorii Învierii lui Hristos ne îndreaptă mintea şi inima spre lumina cerească necreată şi nevăzută, spre slava netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care au văzut-o ucenicii lui Hristos pe muntele Tabor (cf. Matei 17,1-9; Marcu 9, 2-8; Luca 9, 28-36) şi în care vor locui drepţii şi sfinţii după învierea de obşte sau universală (cf. Apocalipsa 21, 23-26).

Întrucât Capul Bisericii este Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi (cf. Coloseni 1, 18), misiunea Bisericii se desfăşoară în lume, pentru a sfinți timpul mântuirii, adică timpul dintre Învierea lui Hristos şi învierea tuturor oamenilor sau învierea universală.

Pastorala de Paşti 2022 a Patriarhului Daniel – Coperta 1. Foto credit: Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea tuturor oamenilor se va realiza la sfârşitul lumii acesteia văzute, când Domnul Iisus Hristos va veni cu slavă şi putere multă, ca să judece viii şi morţii: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieși cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea judecății” (cf. Ioan 5, 28-29; cf. Matei 16, 27; 25, 31-46; Romani 14, 10; 2 Corinteni 5, 10; 1 Tesaloniceni  4, 16; 2 Tesaloniceni 1, 7-10).

Legătura dintre venirea în slavă a lui Hristos, învierea morţilor şi judecata universală a tuturor popoarelor şi persoanelor este mărturisită în Crezul Bisericii Ortodoxe în care se spune despre Hristos Cel înviat din morţi şi înălțat întru slavă la ceruri că El „va veni cu slavă să judece viii şi morţii, iar împărăția Lui nu va avea sfârșit”.

Prin urmare, lumina harului Preasfintei Treimi care leagă Sfintele Taine ale Bisericii cu taina învierii morţilor, a judecății de apoi a faptelor oamenilor săvârşite pe pământ şi bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, este lumina care orientează viaţa şi misiunea Bisericii în lume.

De aceea, când ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înșine prin căință şi cerând iertare pentru păcatele pe care le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu fapta.

Apoi, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Totodată, ne străduim să ne înnoim şi să ne sfințim viaţa, să iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune şi pe semenii noştri prin fapte bune, prin iertare şi milostenie.

Prin toate aceste nevoințe ale Postului se realizează tainic învierea duhovnicească a sufletului din moartea pricinuită de păcat, adică ne transformă iubirea egoistă şi posesivă în iubire smerită şi milostivă sau darnică.

Din acest motiv, în noaptea Sfintelor Paşti, Biserica ne îndeamnă „să iertăm toate pentru Înviere şi să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”.

În această privință, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că faptele bune, izvorâte din iubire smerită şi milostivă sunt pregătire pentru înviere şi pentru ziua judecății universale: știind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul” (Efeseni 6, 8; cf. 2 Corinteni 5, 10; Romani 2, 6-16).

Din iubire milostivă faţă de cei îndureraţi de moartea celor dragi, Domnul Iisus Hristos a înviat pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56) şi pe prietenul Său, Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria din Betania (cf. Ioan 11, 1-46).

Aceste trei persoane tinere au revenit la viaţa pământească obişnuită, însă la bătrâneţe au murit ca toţi oamenii. Totuşi, cu prilejul învierii lui Lazăr, Iisus descoperă surorii acestuia, Marta, adevărul că sufletul omului care crede în Hristos rămâne veşnic viu, chiar dacă trupul acestuia moare. În acest sens, Iisus spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

De aceea, scrierile sfinte ale Noului Testament sunt pline de îndemnuri la vieţuire în lumina Învierii lui Hristos şi la pregătire pentru învierea de obşte: „Au nu știți că toţi câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat […]! Aşa şi voi, socotiți-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3 şi 11).

„Nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minţii […]. Dragostea să vă fie nefăţarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine […]. Bucurați-vă în nădejde; fiți răbdători în suferinţă, stăruiți în rugăciune […]. Nu răsplătiți nimănui răul cu rău. Purtați grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor” (Romani 12, 2-17). 

Pastorala de Paşti 2022 a Patriarhului Daniel – Coperta 2. Foto credit: Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Dreptmăritori creștini,

Sărbătoarea Sfintelor Paşti ca sărbătoare a Învierii lui Hristos şi ca pregustare a bucuriei veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi ne îndeamnă la pocăinţă şi iertare, la fapte bune şi viaţă sfântă.

Să cerem Domnului Hristos Cel înviat din morţi să ne dăruiască iubire sfântă din iubirea Sa smerită şi milostivă, har şi ajutor, pentru a trăi şi a lucra potrivit Evangheliei Sale, în iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morţii fizice şi spirituale: lăcomie şi violenţă, suferinţă şi nesiguranță, sărăcie şi indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor şi a celor îndoliaţi şi întristaţi.

Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni; să vedem pe fiecare om ca pe un împreună-călător cu noi spre Împărăţia cerurilor, spre Învierea de obşte la venirea în slavă a Domnului Hristos (cf. Matei, 25, 31-46).

Reamintim tuturor că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului.

De ce? Pentru că rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului, este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ne umple de prezența lui Dumnezeu Cel atotmilostiv. Rugăciunea ne dă putere să înfruntăm greutățile vieţii şi să pregustăm încă din lumea aceasta pacea şi bucuria Învierii şi a vieţii veşnice.

Nimic nu poate înlocui rugăciunea şi nicio activitate nu este mai de preţ decât rugăciunea, fiindcă aceasta ne dă inspiraţie şi putere pentru cuvântul frumos şi folositor şi pentru fapta bună a iubirii milostive.

În contextul actual, marcat de violenţă şi multă suferință în Ucraina, este necesară în continuare înmulțirea rugăciunii pentru încetarea războiului şi pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia. Să ajutăm în continuare pe refugiații ucraineni, să devenim pentru ei „mâinile iubirii milostive a lui Hristos”, Cel Care îi ocrotește şi le dăruieşte putere, răbdare şi nădejde pentru revenirea în patria lor.  

În contextul împlinirii a 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022) și a 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț (†1722), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat, de asemenea, anul 2022 drept Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), sub călăuzirea Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi isihaști ne-au învăţat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, numită „rugăciunea minții” și „rugăciunea inimii”. Această rugăciune a devenit calea cea mai bună pentru luminarea sufletului şi sfinţirea vieţii creştinului.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor din ţară şi din afara României, multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă!

Cu iubire părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Prin credinta, postul si rugaciunea aduc vindecarea noastra - Pr. Georgian Păunoiu
 

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Postul

Cu fiecare zi a Postului Mare, într-un ritm pe care doar rugăciunea Bisericii îl poate împărtăși, adâncim taina vieții în Hristos, neuitând să alergăm spre țintă, spre „posibilitatea însăși a sărbătorii”, praznicul Învierii lui Hristos. Pentru că sfinții sunt rodul unei vieți răstignite, Biserica a rânduit ca în Duminica a patra a Postului ­Mare să fie pomenit Sfântul Ioan Scărarul. La începutul secolului al XIX-lea, traducând Scara, ­Mitropolitul Veniamim Costachi îndemna: „Citiți-o des și cu luare aminte; ea este ca toiagul lui ­Moise, care desparte marea vieții și a patimilor”.

Într-una din catehezele sale rostite în perioada Postului ­Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog învăța: „Postul, acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de gândurile rele, altuia îi domolește limba nedomolită și o reține ca și cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare și putrede; altuia nu-i lasă ochii să se mai poarte cu curiozitate încolo și încoace, și îl învață să se privească pe sine însuși și să-și aducă aminte numai de păcatele și lipsurile sale. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în ­care nu răsare, ci pururea strălu­cește Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru”.

Oglindirea în cuvintele Scripturii, prin lumina Tradiției ­Bisericii, ne cheamă să coborâm ușor-ușor în viața noastră, ca ­într-o regăsire surprinzătoare în care, prin harul lui Dumnezeu și prin osteneala postirii, începem să privim altfel viața. Într-o omilie rostită chiar în Duminica a patra din Postul Mare, Sfântul Grigorie Palama amintește contextul vindecării fiului lunatic, punând în lumină experiența rugăciunii unite cu postul: „Căci zice Evanghelia că, luând pe ucenicii cei aleși, S-a suit în munte ca să Se roage și a strălucit ca soarele și, iată, s-au arătat, grăind cu El, Moise și Ilie, cei care s-au nevoit aproape mai mult decât toți oamenii cu rugăciunea și cu postul, arătând prin prezența lor în timpul ­rugăciunii armonia și deplina potrivire dintre rugăciune și post, astfel încât postul vorbește cu rugăciunea, care se află la rândul ei în convorbire cu Domnul”. Atunci când Hristos, străbătând satele din Galileea și mirându-Se de necredința oamenilor, îi trimite pe ucenici să propovăduiască pocăința și le dă „putere asupra duhurilor necurate”, ucenicii se întorc câști­gându-și reputația de exorciști. Iată că aici, la poalele Taborului, ei nu au reușit să fie suficient de puternici. Să fi îngăduit Dumnezeu acest eșec pentru ca ei să priceapă, pe de o parte, că nu scot demonii cu puterea lor, ci în numele și cu puterea lui Hristos, iar pe de altă parte că rugăciunea și postul sunt esențiale în lupta duhovnicească? Împreună cu ucenicii, și noi avem încă un prilej să înțelegem că a avea credință înseamnă a fi conștient de puterea dumnezeiască a lui Hristos, de purtarea Lui de grijă față de oameni și de lume, clipă de clipă.

Dumnezeu Se apropie de sufletul omului

Dacă Vechiul Testament lăsase convingerea că suferința copiilor este cauzată de păcatele părinților, ca o pedeapsă dumnezeiască, Mântuitorul Hristos arată că boala este un semn de alienare a omului. Chiar și în cea mai adâncă suferință, ultimul cuvânt nu îl are răul, căci acolo unde este dragostea lui Dumnezeu, moartea nu are loc. De aceea, Dumnezeu nu scrutează sufletele de departe, ci Se apropie, Se face Emanuel, pentru că nu vrea să îl lase singur pe cel care suferă. Coborând din „muntele înalt” al Schimbării la Față, Hristos este întâmpinat de un om care I-l înfățișează pe fiul său lunatic, având un duh mut și necurat, pătimind cumplit. Nu uită să amintească faptul că a zis ucenicilor să-l vindece, dar ei nu au putut. Detaliul este grăitor: le-a spus, dar nu le-a adresat rugăminte, în chip smerit și încrezător. De altfel, nici pe Domnul nu Îl roagă. Cunoscând suferința tatălui pentru copilul său, Mântuitorul nu îl dojenește, ci mustră pe toți cei prezenți pentru necredință. Învățăm din grija cu care Domnul vorbește, fără să umilească, fără să judece, având numai dorința de a ajuta să se ridice, de a trezi conștiința fără a o răni, de a renaște credința din suflete împietrite. Zicând „dacă poţi ­ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”, tatăl nu este deloc convins că Iisus ar putea să-i vindece fiul. Totuși, Îi cere ajutorul, nu numai pentru copil, ci pentru ei toți, gândind la întreaga familie. Domnul nu Se supără, ci îl călău­zește cu blândețe: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Deci, nu doar un lucru, ci toate! Înțelegând că vindecarea ține și de credința lui, tatăl strigă cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. Prin mărturisirea lui, tatăl crede că Hristos poate să-i tămăduiască fiul, dar poate să vindece totodată și necredința sa, dacă și el vrea. 

Hristos ne eliberează de tot ceea ce alienează și robește

Cât de minunată este lucrarea Domnului! Ea cuprinde totul și nu lasă nimic străin de lumină, de har și de sens: tămăduiește pe copil și alungă pe demon, îl vindecă pe tată de îndoială și incertitudine, iar pe ucenici de puținătatea credinței și „nepricepere duhovnicească”. Auzind cuvintele Evangheliei, în care ­Iisus învață „ca unul care are putere”, puterea adevărului, omul de astăzi poate să vadă, chiar și cu uimire, doar o vindecare și o eliberare de forțele răului, acum două mii de ani. Dacă însă ar fi sincer, el ar recunoaște că își pierde tot mai mult libertatea, robit de dorințe și griji, de proiecții exterioare și preocupări inutile, un întreg univers de la care așteaptă un sens. Întotdeauna vrem ceva de la Dumnezeu, dar nu pe El Însuși. Cu iubire milostivă, Hristos ne eliberează de tot ceea ce alienează și ro­bește, ne ia de mână, ne ridică, într-un gest care arată învierea și renașterea la un nou mod de viață. Pentru că omul este un drum care urcă mereu, perioada postului ne învață să murim față de egoismul nostru și de comoditate, să renunțăm la orice dependență. Hristos ne învață că nu în noi stă puterea, nu ­osteneala în sine este cheia, ci apropierea de Dumnezeu, intrarea într-o logică a iubirii Lui. Asumând jertfa conștientă a postirii, timpul rugăciunii este un timp câștigat, iar postul devine o stare de libertate. Să nu ne pierdem în mulțimea care, poate cu o oarecare sensibilitate, privea pătimirea Mântuitorului, ci, printr-o „nevoință a iubirii”, să luăm parte la taina răstignirii Sale, căci El vindecă firea omului prin Cruce și o înnoiește prin ­Înviere.

Viața lumii nu a fost niciodată ideală, însă avem conștiința că „acolo unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt și toată plinătatea harului” (Sfântul Irineu de Lyon). În Biserică suntem asemenea unei familii care, trecând prin încercări, rămâne unită, și totul este mai ușor. Trăim vremuri în care ajungem să ne tulburăm, îngrijorându-ne pentru semeni și familiile noastre. Suntem precum ucenicii care își pierdeau nădejdea în mijlocul furtunii, deși Hristos era cu ei în corabie. Fericitul Augustin ne încredințează că acea corabie în care doarme Hristos este „inima în care doarme credința. Apostolul Pavel spune astfel: Hristos să Se sălășluiască prin credință în inimile voastre (Efeseni 3, 17). Atunci când este prezentă cre­dința, este prezent Hristos; atunci când credința stă de ­veghe, stă de veghe Hristos; când credința este uitată, Hristos doarme. Trezește-te, omule, ­pune-te în mișcare, strigă: Doamne, pierim! Iubiți, așadar, legea lui Dumnezeu și nu vă tulburați! Vă rugăm, vă implorăm, vă îndemnăm: fiți blânzi, suferiți împreună cu cei suferinzi, ajutați-i pe cei bolnavi! Creștinii să facă ce le poruncește Hristos!”.

Ziarul Lumina



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Salvarea sufleteasca a detinuţilor politici a fost rugaciunea - Daniela Șontică
Rugăciunea ca legătură tainică a omului cu Dumnezeu se poate practica până şi în cele mai grele condiţii de trai. Sau mai ales în acele condiţii, după cum o demonstrează multele amintiri şi confesiuni ale celor care au suferit detenţia din motive politice în închisorile comuniste. Sutele de pagini răscolitoare, publicate ulterior de supravieţuitori, ne înfăţişează o mlaştină a ororilor, dar în care înfloreau nuferi.

Acolo, torţionarii îi striveau sub bocanci pe vinovaţii unei întregi ţări, câteva mii de intelectuali, preoţi, studenţi, tineri, bătrâni, moşieri, ţărani, foşti demnitari politici, bărbaţi, femei. Activitatea „mistică” era interzisă în nou-instalata orânduire, iar membrii mişcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim au fost şi ei arestaţi şi pedepsiţi. În timpul interogatoriilor, al torturii şi în nesfârşitele ore din anii ce rămâneau de petrecut în celulele mizerabile sau în muncile istovitoare, singura salvare reală era aducerea lui Dumnezeu în mintea şi inima lor. Mărturiile foştilor deţinuţi arată cu claritate că rugăciunea interiorizată a fiecăruia sau rugăciunea în comun şi chiar săvârşirea Sfintei Liturghii, când se putea, au ajutat la păstrarea minţii sănătoase. Nu puţini au spus că vremea acelor suferinţe a fost marea bucurie a vieții lor.

„Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune”

Unul dintre membrii fondatori ai Rugului Aprins, Alexandru Mironescu (1903-1973), profesor respectat şi scriitor cu o profundă viziune creştină, a trecut prin suferinţele închisorilor comuniste la fel ca majoritatea intelectualilor care frecventau întâlnirile duhovniceşti de la Mănăstirea Antim. În volumul său „Floarea de Foc” (Editura Eikon, 2019), pe care Marius Vasileanu îl numeşte „celălalt Jurnal al Fericirii”, Mironescu nota cu privire la trăirile interioare din vremea anchetelor, când tensiunea nervoasă era paroxistică: „Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune, pentru păstrarea unui echilibru de care, îmi dau seama perfect, atârnă multe, atârnă totul. Deseori, în momente grele şi încărcate de teribile primejdii în prezenţa lui, a anchetatorului, mă rog în sinea mea, deşi vorbesc. Vorbesc, dar păstrez o anumită stare de concentrare, care, la o anumită tonalitate şi deprindere, e o stare de rugăciune. Uneori, tânărul acesta îşi dă seama că se petrece ceva neobişnuit, că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă unul cu altul, că nişte demersuri ale lui pică în gol, că s-a angajat pe un anumit drum şi, într-un mod inexplicabil, a nimerit în altă direcţie, dar astfel de situaţii rămân nelămurite. Ele rămân numai pe feţele noastre”. Mironescu mai scria: „Rugăciunea este o putere, o forţă eficientă, e o incontestabilă realitate! (...) Cu adevărat pot să spun şi eu că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mai poate fi, în privinţa aceasta, nici un fel de îndoială (propoziția aceasta o scriu apăsând pe fiecare silabă)”.

Părintele Sofian: „Rugăciuni ca ale Sfinţilor Părinţi din pustiu”

Şi părintele arhimandrit Sofian Boghiu (1912- 2002) de la Mănăstirea Antim din București a fost arestat și a făcut detenție din 1958 până în 1964, tot în lotul „Rugul Aprins”. Într-o con­ferință organizată după 1989 povestea: „În închisori eram aşa de bine păziţi şi aşa de constrânşi încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticală, la Dumnezeu. Şi de obicei omul se roagă cu putere în necazuri. Iar în închisori erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu. Am numit aceasta «primire» din par­tea lui Dumnezeu pentru că îi întărea, astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva săr­ma­nilor deţinuţi, toţi aveau o seninătate şi-o bucurie care nu putea să le vină decât de sus, de la Dumnezeu, întrucât ru­găciunile din închisori erau nişte rugăciuni poate ca ale Sfinţilor Părinţi din pustiu sau ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli şi se rugau lui Dumnezeu şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jert­fă pe care o aduceau înaintea Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre dânşii”.

Părintele Voicescu: „Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară”

Din cartea „Părintele Voicescu - un duhovnic al cetăţii” (Editura Bizantină, 2002) aflăm că iubitul duhovnic al bucureştenilor, care a trăit între anii 1924 şi 1997, deţinut în trei rânduri, trăise mari bucurii duhovniceşti în spaţiul carceral: „Acolo, în închisoare a fost o binecuvântare. Să nu credeţi că şedeam toată ziua încrâncenaţi - Doamne, fereşte! Făceam rugăciuni, învăţam pe dinafară texte; Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară. Ne-a fost greu la început, câteva texte, dar pe urmă a mers aşa, curs”. Preotul Mihai Lungeanu, fostul său coleg de celulă, povestea: „L-am cunoscut pe părintele Tică Voicescu la penitenciarul-sanatoriu din Târgu Ocna, unde am stat până în luna august 1953. (...) De multe ori mă plimbam cu el prin una din curţile interioare, discutam mai ales teme religioase. (...) Ne-am reîntâlnit apoi la secţia din Aiud. (...) Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea, bănuiesc că se gândea la Sfânta Liturghie. (...) La un moment dat l-am văzut pe părintele că simte mirosul de smirnă...”. Din paginile aceluiaşi volum, alt fost deţinut, Aurelian Guţă, care povesteşte despre introducerea clandestină, prin ajutorul unui gardian cumsecade, a Sfintei Împărtăşanii şi a Sfintei Scripturi, se referă la preocuparea profundă pentru spiritualitate în spaţiul carceral: „Noul Testament era hrana noastră de toate zilele; a fost desfăcut în mai multe fascicole şi a circulat cu mare grijă. Şi afară de Noul Testament au fost nenumărate alte rugăciuni care au fost învăţate. (...) Şi asta era o preocupare şi o hrană a noastră de fiecare zi, care ne-a ţinut în viaţă şi ne-a ridicat conştiinţa în toate aspectele”. Şi Constantin Ţoţea îşi aminteşte cum se ruga împreună cu deţinutul Voicescu: „Am stat o vreme împreună; eram într-o celulă pe aripa lungă la etajul trei şi făceam împreună Acatistul Mântuitorului, că îl învăţasem. Omul când e în suferinţă are putere mai mare de rugăciune... Şi Paraclisul l-am învăţat de la preotul Ioja Sinesie în sanatoriu la Târgu Ocna, şi făceam şi Paraclisul Maicii Domnului”.

Părintele Dimitrie Bejan: „Făceam toţi rugăciuni comune”

Cunoscut în zilele noastre pentru cărțile sale de memorii din vremea petrecută în lagărele sovietice şi în închisorile comuniste de la noi, părintele Dimitrie Bejan (1909-1995) a mărturisit mereu că timpul petrecut în aceste suferințe a fost şi cu multă bucurie. „Aceasta a fost crucea bucuriei!”, scria vrednicul părinte. „Când primeşti bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept.” A fost hirotonit preot în 1938, a luat parte la campania de eliberare a Basarabiei şi a căzut prizonier la sovietici, de unde a reuşit să se întoarcă abia în 1938. În ţară a urmat un lung şir de chinuri prin închisorile şi lagărele în care a fost purtat: Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea în Bărăgan (1956-1958), Cavnic şi din nou Aiud (1958-1964). În 1964 a fost eliberat printre ultimii deţinuţi, prin decretul de eliberare colectivă. La Aiud a fost vecin de celulă cu părintele Benedict Ghiuş, faţă de care avea mare respect. Povestea în memoriile sale: „Făceam toţi rugăciuni comune, agheasmă mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. (...) Iată, eu aveam Împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vre­unul dintre deţinuţi era bolnav sau pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos”.

Prohodirea prin „morse” a părintelui Ilarion Felea

Părintele Ilarion Felea (1903-1961) a fost deţinut în timpul regimului comunist în mai multe timpuri: 1943-1945; întregul an 1946; ianuarie 1949 - 5 ianuarie 1950; septembrie 1958 - 18 septembrie 1961. Era foarte respectat între ceilalți deținuți, iar momentul morții sale, la Aiud, a generat o solidaritate generală în rugăciune, după cum povestea un martor la eveniment, preotul Ioan Bărdaş: „Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei Plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot, se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei Plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»” („Din temniţe spre sinaxare”, Editura Egumeniţa, 2008).

Părintele Liviu Brânzaş despre „cele mai favorabile condiţii de rugăciune”

În volumul memorialistic „Raza din catacombă” al preotului Liviu Brânzaș (1930-1998) se găsesc alte mărturii despre viața duhovnicească, bazată pe rugăciune, a deținuților. Părintele Brânzaş a fost unul dintre cei arestați, închiși și supuși la suferințe astăzi greu de imaginat. La 15 noiembrie 1951, după ce stătuse ascuns în satele din munţi timp de doi ani, a fost arestat pentru activitate anticomunistă. Sentința: 25 de ani muncă silnică, la fel și fratele lui, Virgil. Împreună cu ei, și tatăl lor, Ioan. Liviu Brânzaș a suferit timp de 13 ani în închisorile de la Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud. După eliberare a studiat teologia și a ajuns preot. A plecat la Domnul în 3 septembrie 1998, la vârsta de 68 de ani.

Iată mărturia părintelui Liviu Brânzaș: „În celulă, cei trei mari inamici ai fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată. Dacă pe un deţinut îl înfricoşează munca silnică, inactivitatea silnică este în realitate tot atât de înspăimântătoare. Pus în faţa alternativei de a alege între ele, un vechi ocnaş ar sta un moment la îndoială, pentru că amândouă sunt la fel de insuportabile. După un timp, am biruit şi inactivitatea printr-un program zilnic de activitate interioară, care nu lăsa aproape nici o clipă fără conţinut”, spune părintele Brânzaș. „Primul program este cel al rugăciunii. În singurătatea şi obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiţii pentru rugăciune. Suferinţa întoarce pe om spre Dumnezeu. «În ziua necazului» - cum spune psalmistul - omul caută pe Dumnezeu. În asemenea condiţii se experimentează puterea rugăciunii. Aici, în bezna celulei, nu ţi se mai pare că afirmaţia Sfinţilor Părinţi care spun că rugăciunea este totul ar fi exagerată, ci te convingi că este un adevăr. Numai când experimentezi învăţătura Sfinţilor Părinţi îţi dai seama şi poţi cunoaşte adevărul lor. Când ei spun că fără rugăciune nu este posibil nimic în viaţa religioasă (nici progres moral, nici rezistenţă la ispite, nici - în final - mântuirea însăşi) constaţi din propria experienţă că perioadele de mediocritate spirituală au existat tocmai când nu te rugai, iar după intrarea în rugăciune, ce stări de iluminare şi fortificare interioară ai cucerit şi cât de uşor te puteai menţine pe culmi”.

Ziarul Lumina

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Imnul Acatist: alcatuire poetica si reprezentare iconografica - Monahia Atanasia Văetiși

 

Reprezentarea în artă a imnelor mariale, a stihirilor și a canoanelor sau chiar a unor rugăciuni cunoaște o dezvoltare semnificativă în epoca post-bizantină. Ciclul iconografic dedicat Imnului Acatist datează însă dinainte de căderea Bizanțului și este printre cele mai vechi încercări ale iconarilor de a traduce în imagini o alcătuire poetică. Acesteia, din secolul al IX-lea, i s-a dedicat și o zi de prăznuire, intrând astfel în cultul Bisericii Răsăritului ortodox.

Mai multe necunoscute rămân însă până astăzi nedezlegate: autorul textului poetic, momentul alcătuirii lui, originea și sursele iconografiei. Pentru că așa cum paternitatea textului acestui imn este încă disputată și originea iconografiei constituie subiect al dezbaterii, cercetătorii nereușind încă să stabilească dacă ilustrația manuscriselor a fost sursă pentru ciclul redat în frescă sau, dimpotrivă, scenele pictate pe pereții bisericilor au fost sursă pentru ilustrația primelor manuscrise ce conțineau Imnul Acatist.

Imnul, praznicul și istoria lor

Întreaga exegeză care analizează structura literară și teologia Imnului Acatist se află în consens atunci când stabilește faptul că acesta a fost compus pentru o sărbătoare marială, însă alta decât Buna Vestire, cum ar lăsa să se înțeleagă denumirea cu care imnul apare în cărțile de rugăciuni sau reprezentările din primele scene ale ciclului pictat. Temele și imaginile poetice prezente în text, dar și transpunerea lor în secvențele pictate, dezvăluie faptul că imnul nu face apel la referatul biblic și la conținutul teologic al praznicului Bunei Vestiri, ci la ciclul Nașterii și copilăriei lui Iisus, de la zămislire la închinarea magilor și fuga în Egipt până la Prezentarea la Templu. Dar aceasta nu înseamnă că imnul este dedicat uneia dintre aceste sărbători, el ar putea să aibă rolul de a comemora un eveniment istoric, precum sfințirea unei biserici închinate Fecioarei, ori cel al depunerii Acoperământului ei la Biserica din Vlaherne.

Manuscrisele vechi îl transmit ca text anonim și prima referință privind existența lui o găsim în Sinaxarul din Triod alcătuit de Nechifor Calist Xanthopol în secolul al IX-lea pentru slujba din sâmbăta săptămânii a cincea a Postului Mare. Aici sunt amintite trei momente în care imnul a fost cântat pe străzile capitalei imperiului, toate legate de victorii neașteptate, obținute prin intervenția Născătoarei de Dumnezeu: în 626, în timpul împăratului Heraclie și al Patriarhului Serghie; în 677, sub Constantin IV Pogonatul; în 718, în timpul împăratului Leon IV și al Patriarhului Gherman. Atunci, cu ajutorul Fecioarei, bizantinii au ieșit biruitori asupra perșilor, avarilor și arabilor, iar locuitorii capitalei au pornit, în semn de mulțumire, într-o procesiune din Biserica Vlaherne pe străzile orașului, cântând întreaga noapte Imnul Acatist. Imnul este așadar anterior acestor evenimente istorice consemnate în Sinaxar, el exista deja în 628, la momentul victoriei împăratului Heraclie asupra perșilor. Nu a fost alcătuit atunci, cu prilejul procesiunii, eventual de Patriarhul Serghie, cum s-a afirmat. Autorul lui rămâne necunoscut și la fel de necunoscut este și contextul în care acesta a ajuns să fie preluat în ciclul Triodului, să fie integrat în canonul special compus de Iosif Imnograful și să i se acorde o celebrare specială în sâmbăta săptămânii a cincea. Dacă acest lucru s-a făcut pentru a cinsti memoria acelor momente de victorie a bizantinilor obținute prin mijlocirea Fecioarei nu știm, dar dovada că a devenit o celebrare specială anuală în calendarul Bisericii o avem de atunci, din secolul al IX-lea, când s-a elaborat Triodul.

Simeon Metafrastul alcătuiește la rândul său, în secolul al XI-lea, o relatare istorică folosită ca lectură pentru sărbătoarea Acatistului. Textul cuprinde cele trei momente în care imnul a fost cântat pe străzile Constantinopolului, dar și aceasta, la fel ca Sinaxarul, are rolul de a comprima o istorie pentru nevoile cărților de cult, ceea ce nu înseamnă că imnul a fost alcătuit cu prilejul vreuneia din cele trei eliberări ale cetății sau de unul din cei doi patriarhi menționați (Serghie sau Gherman), cum s-a presupus pornind de la unele manu­scrise târzii care îi menționau drept autori.

Așadar, un răspuns definitiv legat de paternitatea textului nu poate fi încă dat, dar elemente ale teologiei cuprinse în imaginile și metaforele poetice ale celor 24 de strofe, corelate cu ­ mariologia stabilită la Sinodul de la Efes (431), au condus cercetătorii la concluzia că imnul a avut parte de o elaborare mult mai timpurie decât epoca împăratului Heraclie. Elemente din teologia patristică a secolelor IV și V, imagini și metafore mariale din omilii și din învățătura unor părinți ai Bisericii precum Chiril al Alexandriei, Proclu al Cizicului, Vasile al Seleuciei datează creația poetică, cel mai probabil, în secolul al VI-lea. Ea dezvăluie dogmele mariale hotărâte până la acel moment de Sinoadele Bisericii bizantine: zămis­lirea feciorelnică (strofele 13-14), maternitatea divină (strofele 15-16), nașterea feciorelnică (strofele 17-18), fecioria perpetuă a Mariei (strofele 19-20), maternitatea ei spirituală în Biserică (strofele 21-22) și mijlocirea ei cerească (strofele 22-23) (Ermanno M. Tonilio, Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul și structurile lui mistagogice, prezentare și traducere diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2009, p. 178).

Cântat la diferite evenimente istorice pentru a celebra ajutorul Fecioarei în victorii asupra unor dușmani ai imperiului, imnul a căpătat apoi o sărbătoare proprie în calendarul Bisericii și, la puțin timp, se poate presupune că a început să fie zugrăvit în lăcaşuri și trapeze mănăstirești, să fie pictat pe icoane și în manuscrise. Dat fiind faptul că istoria lui este mai timpurie, este posibil să existe și reprezentări iconografice mai vechi, dar ceea ce a ajuns până la noi nu este anterior începutului secolului al XIV-lea.

Structura imnului și a ciclului iconografic

În frescă, în manuscrise, în icoane, în gravuri și în ilustrația de carte, cele 24 de strofe ale imnului (12 strofe lungi, încheiate cu refrenul Bucură-te, mireasă nenuntită, numite icoase și 12 scurte, încheiate cu refrenul: Aliluia, numite condace) apar redate în compoziții complexe, împărțite în secvențele pe care textul însuși le propune. Reprezentările urmăresc să redea sinteza teologic-liturgică ce exprimă evlavia marială de tradiție bizantină în formule care folosesc metafora plastică și alegoria, specifice de altfel și genului poetic căruia textul îi aparține. Lectura imaginilor dezvăluie imediat privitorului faptul că ciclul poate fi împăr­țit în două părți: una istorică, narativă, care corespunde strofelor 1-12, și a doua dogma­tic-simbolică, ce corespunde strofelor 13-24.

În partea istorică recunoaștem scene proprii iconografiei consacrate la acel moment: Buna Vestire, întâlnirea dintre Fecioara Maria și Elisabeta, Nașterea lui Iisus, închinarea magilor, fuga în Egipt și Prezentarea la Templu. În succesiunea lor narativă, ele transmit teologia marială conținută în textul poetic: fecioria, zămis­lirea și Nașterea fără de sămânță din cea care a primit a fi Născătoarea de Dumnezeu.

Iconografia părții dogmatice a fost creată special pentru acest imn, este complet originală, fiind concentrată pe prezența Născătoarei în taina mântuirii, pe rolul Fecioarei de ocrotitoare a imperiului creștin și de model al fecioarelor. Toate aceste teme sunt explicate însă prin accentuarea relației dintre Maica Domnului și Fiul ei, pentru că, deși este prezentă în centrul imaginii a șase compoziții, nu figura Mariei domină iconografia părții a doua a imnului, ci raportul dintre ea și Cel pe care L-a născut. Există de altfel o alternare a personajului central al imaginii, locul fiind pe rând ocupat de Iisus și de Fecioară. Partea a doua a ciclului iconografic transmite în imagini ceea ce poetul a vrut să sublinieze, și anume rolul Mariei în istoria mântuirii, acela de a fi izvor de Viață și mijlocitoare către Fiul ei pentru întreaga omenire.

Sursele reprezentării între iconografia imperială și mișcarea isihastă

Simpla enunțare a temelor celor 12 strofe din partea a doua a imnului dezvăluie libertatea cu care iconograful putea să redea subiecte precum: Hristos ca MântuitorMaica Domnului cinstită de lumeHristos aflat în cer și pe pământMaica Domnului ca zid de apărare al fecioarelor; toate au un grad de generalitate și deschid posibilitatea de a fi ilustrate în diferite moduri. O scenă care să redea adorarea lui Iisus sau rolul de protectoare al Fecioarei sau pe Iisus chemând lumea la adevăr poate primi diferite structuri compozi­ționale. Din secolul al XVIII-lea, Erminia picturii bizantine a lui Dionisie de Furna a codificat modul de reprezentare al fiecărei scene, dar ciclul Acatistului se pictează cu mult înaintea acestui moment. Cele mai vechi ansambluri datate cu precizie sunt fresca bisericilor Sf. Nicolae Orphanos din Tesalonic (1315, păstrată parțial), Perileptos din Ohrid (1365), Sf. Dimitrie a Mănăstirii Marko, Macedonia (1376) și Sf. Treime a Mănăstirii Cozia (1391). În ceea ce privește manuscrisele, cele mai vechi exemplare sunt Synodal gr. 429 (păstrat la Biblioteca Sinodului din Moscova) și Escorial Codex RI 19 (păstrat la Mănăstirea Escorial din Spania), ambele datate în jurul anului 1400, iar icoanele cele mai vechi cu ciclul Imnului Acatist sunt cele de la Catedrala Adormirii din Kremlinul Moscovei (sfârșitul sec. XIV), respectiv de la Biserica Izvorul Tămăduirii din insula Skopelos, Grecia (începutul sec. XV).

Iconografia imnului - ne vom referi aici la partea dogmatică, cea care introduce în arta bizantină teme noi, nu la cea istorică, pentru că ea preia o iconografie consacrată - a fost elaborată de iconarii și miniaturiștii epocii paleologe pornind de la sursa textuală și integrând elemente ale iconografiei imperiale, ceremonii de venerare a Fecioarei în Constantinopol, procesiuni cu icoane, teme care cu­noșteau și ele o înflorire în acea perioadă. Plecând de aici s-au conturat acele portrete colective, prezente aproape în fiecare imagine, cu împărați, ierarhi și membri ai curții imperiale grupați în jurul Fecioarei sau al lui Iisus, portrete cu ajutorul cărora pictorul evocă o imagine tipică a evlaviei constantinopolitane. De altfel, cercetătorii au remarcat faptul că după recucerirea capitalei din mâinile cru­cia­ților, în timpul împăratului Mihail al VIII-lea (1261), a avut loc o renaștere a evlaviei mariale și în acel context s-au dezvoltat noi teme, între care și cea a Fecioarei, văzută ca protectoare a orașului, a împăratului, asigurându-i acestuia victoria. Or, în această categorie de imagini pot fi integrate și compozițiile cu cinstirea Fecioarei de către diferite grupuri de credin­cioși, pe care le vedem în partea a doua a ciclului Acatistului (Ioannis Spatharakis, The pictorial cycle of the Akathistos Hymn for the Virgin, Leiden, 2005).

Vedem aici alăturări simetrice de sfinți, Părinți ai Bisericii, fecioare, ritori, simpli cre­dincioși, popor aflat în diferite poziții și atitudini de venerare, care aduc cinstirea cuvenită Mântuitorului sau Născătoarei. Aflați pe tron sau stând în picioare, purtați de nori sau cinstiți de îngeri, după cum iconograful a găsit potrivit să redea temele și imaginile imnului, Fecioara și Pruncul, împreună ori separat, alături de cei care îi slăvesc, conturează ima­ginea generală a cinstirii pe care creștinii o arată tainei mântuirii, venită prin Fecioară și înfăptuită prin jertfa Mântuitorului. Ceea ce a reușit iconografia acestui imn marial a fost să pună în prim-plan contemplarea și doxo­logia hristologică, acordându-i Mariei, prin calitatea ei de mamă, rolul pe care îl are în economia acestei taine.

Sunt autori care afirmă că mișcarea isihastă a avut o contribuție în stabilirea iconografiei părții a doua a ciclului, susținând faptul că sursa reprezentărilor s-ar afla nu în capitala imperiului, ci în mănăstirile isihaste din Muntele Athos ori din Tesalonic. De acolo ar fi pornit interesul iconarilor de a găsi o haină picturală unor teme precum Fecioara ca făclie purtătoare de luminăînstrăinarea de lume și mutarea minții la Cer ori vederea celui neapropiat. Formulele prin care Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna au reușit să fixeze modul de a picta o scenă sau alta au fost expresia și punctul final al secolelor de căutări, iar din momentul în care iconografia a fost asimilată, indicațiile au devenit ușor de sistematizat. „Cer, pe care stă pe tron Maica Domnului cu Pruncul, iar dedesubt o mulțime de oameni privesc în sus” (strofa 14) sau „Hristos șezând pe un scaun și binecuvântând și deasupra Lui cerul și toate cetele îngerilor se minunează, suindu-se și pogorându-se spre El” (strofa 16) fixează în formule descriptive acea iconografie care exista și se răspândise în întreg imperiul de cel puțin trei secole. Gradul de generalitate al indicațiilor Erminiei lasă însă loc multor interpretări; ciclul s-a răspândit pe parcursul secolelor XVI-XVIII, fiind întâlnit în pronaosul bisericilor (dar și în naos, după cum în bisericile din nordul Moldovei a fost una din temele mari ale picturii exterioare), în gravuri și în icoane, ajungând chiar și în așa-numitele Proschinitare. În acele pânze de mari dimensiuni, ce figurează topografia Cetății Ierusalimului, cu care se întorceau pelerinii de la Locurile Sfinte, în jurul chipului Maicii Domnului cu Pruncul, 24 de medalioane redau în scene simple, sintetice, cu puține personaje de data aceasta, conținutul dogmatic și imaginile poetice ale imnului. Litera cu care începe fiecare strofă din textul original al imnului, un acrostih alfabetic grecesc, se află aici în câmpul imaginii și are un rol mnemotehnic, ajutând la identificarea strofei și la aducerea ei în mintea celui care privește.

Cartea tipărită a preluat la rândul ei iconografia ciclului, însoțind textul fiecărei strofe de imaginea care îi corespunde, după cum au apărut gravuri care o aveau în centru pe Maica Domnului și în jur ciclul ilustrat al Imnului Acatist. Această categorie de obiecte, cărora trebuie să le adăugăm și manuscrisele târzii (sec. XVIII- XIX), păstrate în biblioteci mănăsti­rești, s-au răspândit mai ales în mediul monahal. Pentru că aici Imnul Acatist era citit nu doar în ziua lui de celebrare, din perioada Triodului, ci ori de câte ori se dorea, în paraclise și chilii, pentru evlavia personală sau cea a obștii. Aceasta explică și răspândirea icoanelor cu Imnul Acatist în epoca post-bizantină târzie; se păstrează numeroase exemplare din perioada secolelor XVII-XIX, provenind din mediul grecesc, athonit, cretan, dar și din cel rusesc sau sârbesc. În mănăstirile de la noi sunt atestate mai multe icoane ce reproduc parțial sau complet ciclul Imnului Acatist. Uneori, câteva scene din imn sunt alăturate altora, care reprezintă un alt praznic marial de origine bizantină, Izvorul Tămăduirii.

Într-o istorie a reprezentării, care începe cu secolul al XIV-lea și ajunge până în zilele noastre, există o varietate a tipurilor, a decorului, a poziționării personajelor, a relației dintre ele, a raportului dintre ceresc și pământesc, dintre îngeri și oameni, în scenele care alcătuiesc ciclul acatistului. Ceea ce domină însă iconografia lor, indiferent de formulele compo­ziționale sau de stilul pictural, este sentimentul adorării, al laudei și al doxologiei, înălțate de cetele de sfinți și de poporul credincios. Există o continuă întrepătrundere de figuri cu rol simbolic și de nuclee compoziționale de o mare forță vizuală, iar conținutul lor transmite învățătura Bisericii privind locul Fecioarei în taina Cuvântului întrupat și rolul ei în lucrarea mântuitoare a Fiului său.

Ziarul Lumina




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Moartea ca lege şi legea ca moarte - Radu Buțu

 

 Omenire este, omenie avem? Citeam zilele trecute despre campania de sterilizare a consilierilor PSD Panciu (?!) considerată o reușită, încât a fost nevoie să ne facă și traducerea rezultatului. Mii de pui care nu vor mai suferi... Atâta putem noi, măreții oameni! Să sterilizăm animalele, căci nu (mai) știm/putem/vrem (?) să purtăm de grijă unor pui nevinovați. Deci mai bine să nu se nască. Recunoașteți logica? Mai bine avortez copilul, mai bine să moară, decât să sufere apoi. De ce să îl dau spre adopție, dovedind lipsă de egoism? Mai bine să îl sfâșie câinii, după ce l-am aruncat la gheenă. Gheena și focul ei ne așteaptă și pe noi, cei cruzi, cei pătimași, cei desfrânați, cei nepocăiți și plini de sânge nevinovat pe mâinile spălate de mii de ori.

Citiți cartea ,,Scrum” și sprijiniți apariția atât de necesară a filmului cu același nume. Cine a văzut Subterana și-a imprimat definitiv pe retină trupurile arzând și mirosul morții va rămâne pe vecie cu el/ea. Ajutați oameni ca Părintele Tănase de la Valea Plopului să salveze copii de la moarte, citiți vorbele marelui Ioan Alexandru despre cruciada lor împotriva morții fără milă ce sfâșie zilnic zeci de copii în România. Mare e mila lui Dumnezeu pentru niște prăpădiți ca noi, părinți ucigași și politicieni apologeți ai crimei. Sângele tuturor celor uciși pe mâinile celor ce au legalizat avortul după Revoluție până când crima va redeveni ilegală. Va rezolva interzicerea avortului problema uciderii pruncilor? Nu, dar va ajuta, cu siguranță, spre diminuarea morților! Crime se vor mai face, căci și prostituție există, chiar dacă nu e legală. Nimeni nu poate opri o mamă să-și măcelărească pruncul din pântece, dacă asta și-a pus în cap. Nici Iuda nu a putut fi întors din drumul său, chiar dacă Hristos a încercat, iubindu-l, deși îi știa gândul, inima, patima ce-l stăpânea. Doar o minune directă, de la Domnul, sau indirectă, printr-un rob al Său, poate scoate din ghearele satanei pe mamă, salvând astfel bebelușul ,,nedorit”. Nedorit? Nu. Orice copil e dorit și iubit de Cineva acolo sus. Dacă aici jos confundăm pofta cu iubirea, atunci desfrânăm și ucidem rodul relațiilor noastre trupești adesea imorale. Unde dragoste nu e, prunci nu se nasc! Urmăriți demografia României și ce aduce viitorul sumbru și veți vedea lejer criza spirituală majoră și noroiul în care ne scăldăm cu voluptate.

De ce să-l nasc handicapat? (Sigur va fi nefericit toată viața!) De ce să nasc un copil cu Sindrom Down? (Mai bine ucid tot, ca în Islanda!) Mai bine să-l rupă în bucăți doctorul ce și-a uitat menirea și alege să omoare, decât să vindece. Am ajuns noi, cei ucigași, proroci. Știm cu certitudine ce îi rezervă viitorul pruncului după naștere, cunoaștem apriori durerile sale, lacrimile, eșecurile, neputințele, visele spulberate... Bucurii? Nici una. De aceea merită să moară, iar noi suntem niște părinți plini de compasiune cărora, în veșnicie, copilul ne va mulțumi că l-am scutit de iadul de pe pământ. Aici e raiul pentru noi, nu și pentru ,,sarcina nedorită” din burtică. Noi știm să ne bucurăm că mamele noastre (sau părinții noștri, după caz) au ales viața, dar socotim că facem bine când noi alegem moartea iubirii din noi. Avortul nu vindecă nimic, nu e o soluție, e mereu un eșec. E doar o traumă pentru mamă și încetarea bătăii inimii pentru prunc. E eșecul dragostei celor doi ce i-au dat viață, e biruința poftei, a egoismului, a comodității, a lipsei noastre de credință că Acela ce i-a dat suflare de viață îi va purta de grijă, fie alături de noi, fie că îl vom abandona într-o casă de copii, unde iubirea adesea lipsește. Să nu ne amăgim! Nu vom putea uita vreodată crima, nu vom putea vreodată să ne clădim fericirea pământească pe mormântul copilașilor noștri! Plâng moartea celor doriți și nedoriți, știu durerea părinților de îngerași nebotezați. Doar Dumnezeu știe locul unde aceștia se odihnesc aici și-n veșnicie. Tare mi-aș dori să poți lua acasă pruncul avortat spontan să-i poți oferi o înmormântare creștinească. Și pe cel avortat voluntar, de ce nu? Să îngropi pe cel ce nu are cine să-l îngroape e o faptă a milei prețuită de Domnul, Cel ce nu avea unde să-Și plece capul. Asemenea să găzduiești și să ospătezi pe drumeț sau pe cel sărman.

Revenind la avort, vorba unui președinte american: Toți susținătorii avortului (pardon, cei pro-alegere(a)... morții) s-au născut deja. Ei se bucură de darul vieții, cultivând pentru ei și/sau alții o cultură a morții. Devin norme avortul, contracepția (avortivă! sau nu), adulterul, relațiile premaritale, fertilizarea in vitro, sinuciderea (asistată? ori ba), eutanasia... inclusiv a copiilor. Vedeți Belgia, citiți ,,Noapte bună, copii din Belgia!”, povestea scrisă de Părintele Florescu din Scoția.

Nu stați indiferenți, căci sângele curge și potopul e pe drum! Nu putem fi oameni și impasibili la ororile din jurul nostru. Vedem război, violuri, atrocități de tot felul zilele astea, în timp ce masacrul bebelușilor e chiar în curtea noastră. Vorbim de peste 1 miliard de avorturi la nivel global și zeci de milioane de avorturi în România.

Ne mor copiii și noi nu facem nimic? Să ajutăm mamele în criză de sarcină, să sprijinim asociații ca Lifecall sau centre precum ,,Sfânta Elena”, ,,Sfânta Alexandra” din București sau altele asemenea în țară. Dacă iubim viața, să o apărăm de la concepție la moartea naturală și să facem voluntariat provita online sau în ONG-uri de profil, dacă există în orașul nostru. Cauza prolife e un domeniu în care lucrează frumos împreună oameni de diverse etnii, confesiuni religioase sau alte criterii de ordin social.

Iubirea biblică (1 Corinteni 13) e ,,ca moartea de tare” şi dacă ea nu se regăseşte în relaţia dintre un bărbat şi o femeie, ca soţi şi părinţi, atunci pofta învinge şi rodul pântecelui ajunge în Subterană sau la gunoi. Să nu fie! Fiecare viaţă, cu sau fără dizabilităţi, e un dar şi fiecare om lăsat să se nască poate aduce societăţii o contribuţie valoroasă, unică şi de neînlocuit. Nu există viaţă nedemnă de viaţă! Sau poate doar în capul unor filozofi nebuni. Nebun este cel ce zice în inima sa: ,,Nu este Dumnezeu!” Dacă nu este Domnul, atunci nici Înviere nu este. Nu este nici iubire, nici viaţă după moarte. Nici suflet, nici fericire veşnică. Dacă libertate şi responsabilitate nu ne-a dat Domnul, atunci totul e permis, căci libertinajul e lege. Să fim în continuare vărsători de sânge nevinovat, căci fericiţi nu-s făcătorii de pace. Totul e aici, nimic în cer. Fecioria şi curăţia sunt basme, căci UE şi mai-marii acestei lumi, sub înrâurirea ,,tatălui minciunii” (care a fost ucigaș de oameni dintru început), ne promit fericirea sub imperiul poftei desfrânate. Imoralitatea tronează în inimi și de aici vin toate: curvia, preacurvia, homosexualitatea și celelalte, avortul prin toate metodele sale (unele contraceptive, sterilet, FIV, etc.). Peste tot vezi doar sex: la tv, pe internet, în filme, reviste, în reclamele de tot felul (căci sexul vinde), la școală prin educația sexuală deșănțată, pe scena de teatru (unde limbajul vulgar și actele cu conotație sexuală nu ar avea ce căuta. Dacă prin teatru cultura nu înnobilează, mai bine să piară. Decât să ne hrănim sufletul cu gunoaie, mai bine actorii să tacă.)... Avea dreptate cine zicea: literatura s-a prostituat. Și nu doar ea, căci pe scenă, multi artiști se comportă asemenea femeilor de moravuri ușoare. Vocea, oricât de bună, nu le e de ajuns pentru succes, căci ei consideră (greșit!) că e nevoie să își vândă și trupurile în actul (pseudo)artistic (și odată cu trupul și sufletul pentru veșnicie e pierdut, fără părăsirea păcatului și pocăința curățitoare ca un al doilea Botez). Dacă am ales ca societate pe Baraba, părăsind pe Hristos... Dacă nu prețuim virtutea în înțeles creștin și cultivăm desfrânarea ca firească, nu putem avea mari așteptări spre mai bine. Pofta ucide, iar dragostea dă viață. Unde nu e Hristos în iubirea dintre doi oameni, acolo lepădarea pruncilor dăruiți de Dumnezeu e un act banal. Avortul (sub orice formă), fie legal, fie interzis, cât și o viață sexuală dominată de contracepție devin firești, iar noi avem fapte de păgâni, deși botezați creștini. O familie creștină (unde iubirea e treimică, Hristos, el, ea) nu cunoaște moartea și naște toți pruncii primiți în dar de sus. Iubirea curată (de fapt un pleonasm - dacă dragostea e murdară e desfrânare, poftă, orice altceva decât iubire), descrisă magistral (perfect, aș îndrăzni să spun) de Sfântul Pavel în Epistola sa, ,,îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” Trist e că noi nu mai facem diferenţa, în societatea hedonistă de azi, între dragoste (love) şi sex sau poftă (lust). Vorbim de iubire ca niciodată până acum, deşi ea ne lipseşte de fapt mai mult ca niciodată. Lipsa dragostei şi alungarea din sufletul nostru şi din relaţiile dintre noi a Aceluia Care a zis despre Sine că e dragoste vor aduce sfârşitul acestei lumi stăpânite de diavol. Cât timp Hristos nu e capul bărbatului, iar bărbatul nu e capul femeii, atunci familia nu are reperele corecte. Râde lumea când aude la Cununie: ,,iar femeia să se teamă de bărbat”. Nu e vorba de bărbatul păgân, violent, ci de soţul condus de Hristos. Aşa cum e şi teama de Dumnezeu, ca început al înţelepciunii, aşa e şi aceasta despre care se citeşte în Biserică, în cel mai important moment al vieții pentru cei doi miri. Atunci când iubeşti mai presus de tine şi de binele tău, de fericirea ta, pe altul, orice faci, gândești sau spui se raportează la cel iubit. Cauţi să elimini orice prilej de suferinţă cauzat de tine pentru cel drag. De această teamă vorbim în relaţia soţie-soţ, de această frică de Domnul vorbeşte Scriptura toată. Doar aşa, cu o astfel de iubire, va înceta pruncuciderea, iar copiii vor vedea prima lor rază de soare, vor putea rosti cuvântul sfânt: mamă. Dacă noi nu semănăm/cultivăm în noi și în aproapele o asemenea dragoste, nu suntem nevinovați de sângele ce se varsă, nu suntem următori lui Hristos, căruia I se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea. Amin!



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Ierusalime, Ierusalime! Cetate a inimilor, cu istorie și duh - PS Timotei Prahoveanul
 
Oricine se încumetă să scrie ori să spună câteva cuvinte despre cetatea Ierusalimului, chiar dacă va face acest lucru cu multă măiestrie, va reuși să redea prea puțin din ce trebuie istorisit despre locul martor mântuirii noastre. Cuvintelor inspirate ale Sfintei Scripturi li s-au alăturat și alte referiri despre acest loc sacru, unde Dumnezeu S-a revelat și unde preaiubitul Său Fiu, Mântuitorul lumii, a viețuit și ne-a oferit cea mai înaltă lecție de iubire, prin jertfa răscumpărării Sale. Să vezi Ierusalimul înseamnă să afli istoria lumii, istoria cerului și a pământului, după cum spunea odinioară Benjamin Disraeli.

Într-o altă notă de apreciere se preciza că Ierusalimul, deși este cel mai strălucit dintre orașe, are, totuși, câteva perioade întunecate în istoria sa, dar care nu fac altceva decât să evidențieze și mai mult lumina sa. Se spune că Ierusalimul este o cupă de aur plină cu scorpioni, făcându-se referire la istoria sa învolburată și la momentele tensionate prin care a trecut „Cetatea Sfântă”. Patria israelitenilor este centrul lumii, iar Ierusalimul este centrul țării, arătându-ne prin aceasta rolul important pe care l-a avut în istoria antică și, mai ales, în istoria mântuirii, în care această cetate măreață este prezentată drept sanctuarul celor trei religii monoteiste.

În vremea noastră, în acest loc despre care s-a scris și s-a vorbit cel mai mult, s-au realizat filme și felurite emisiuni și transmisii în direct, în lume, care expun, unele obiectiv, altele într-o notă subiectivă, aspecte legate de cele întâmplate  aici, de interesele religioase ori politice care pot fi influențate după prefe­rințele celor care le propagă în societate. De-a lungul istoriei, Ierusalimul a primit diferite denumiri: Orașul Păcii, Cetatea lui Dumnezeu sau Cetatea lui David, Orașul Sfânt, ori Aelia Capitolina, după dorința împăratului roman Hadrian, care l-a transformat în colonie a imperiului. În veacul al VII-lea, arabii l-au numit Orașul Palat sau Casa Templului.

Istoria cetății depășește trei milenii, începând cu domnia regelui David, la a cărui poruncă a devenit capitala statului evreu, după cum ni se mărturisește în cartea a doua a Regilor (2 Regi 56). Sunt alții care afirmă că Ierusalimul ar avea o vârstă mult mai mare, mergând până la vreo 5.000 de ani, ceea ce înseamnă că aici au existat neîntrerupt o cultură și o înaltă trăire. Salemul, de asemenea, poate fi identificat cu Ierusalimul (Psalmul 76, 2), condus pe vremea lui Avraam de către Melchisedec, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt.

Fiul lui David, regele Solomon, a ridicat pe muntele Moria vestitul Templu, reconstruit ulterior de către regele Irod, care a fost distrus de Titus în anul 70 d.Hr. Cetatea a cunoscut, printre marii ei arhitecți și ctitori, pe evlavioasa împărăteasă Elena care, din mărinimia fiului ei, împăratul Constantin, a construit cele mai frumoase bazilici din câte s-au zidit vreodată pe pământul sfânt al Ierusalimului și în împrejurimi, peste 20 la număr.

În Ierusalim, orice pelerin va merge la Biserica Sfântului Mormânt, locul Învierii Domnului, va ajunge la un zid al vechiului Templu, numit Zidul Plângerii, dar și la moscheile Omar și Al-Aqsa, toate fiind dovezi ale celor trei mari culturi care s-au remarcat în Cetatea Sfântă. Istoria Ierusalimului este în mare măsură cunoscută, dar, în același timp, sunt și perioade despre care nu avem detalii suficiente. Unii dintre istorici spun că cea mai problematică dintre controverse este legată de regele David, în acest sens contând foarte mult zona în care au fost scrise anumite pasaje ale istoriei Ierusalimului. Sunt și alte subiecte, care ori au fost tratate cu lipsă de respect, ori au stârnit felurite discu­ții în diferite medii, în funcție de versiunile care au circulat.

Nenumărate persoane, fascinate de Cetatea Sfântă, și-au dedicat ani mulți sau chiar întreaga viață pentru a scrie despre Ierusalim. Avem ca mărturie cărți ale unor pelerini care s-au bucurat de nenumărate ediții, începând cu cea a evlavioasei pelerine Egeria, sau a unui călugăr,   Daniel, care a vizitat Pământul Sfânt la începutul veacului al XII-lea. Ulterior, s-au adăugat numeroase mărturii din descoperirile arheologice, cum sunt cele realizate în ultima sută de ani, care, de asemenea, aduc lămuriri, dar și întrebări, cu privire la istoria acestui loc.

Noi privim din perspectiva cuvintelor revelate ale Sfintei Scripturi, din ce ne-a spus Dumnezeu prin aleșii Lui, profeți, oameni drepți, apostoli și urmași ai acestora. Cetatea este așezată în Munții Iuda, pe un platou calcaros, înalt de 800 m peste nivelul Mediteranei, la o distanță de vreo 60 km de coasta acestei mări, fiind înconjurată de cunoscutele văi despre care ne vorbește Scriptura, precum Valea lui Iosafat, Valea Pârâului Cedrilor, ori Valea Hinoam.

Cetatea s-a numit „a lui David”, întrucât el a adus aici chivotul Legii, așezându-l pe Muntele Sionului, unde a construit un altar. Succesorul său, Solomon, a înconjurat orașul cu zid și a înălțat edificii mărețe, palatul său uimind prin bogăție și frumusețe. În vremea exilului babilonian, Templul a fost dărâmat și multe dintre impunătoarele zidiri au fost distruse. La întoarcerea din exilul babilonian s-a zidit un nou templu, în vremea lui Zorobabel, iar printre cei care au contribuit mult la reconstruirea cetății s-a numărat și regele Irod, pe care unii l-au numit cel Mare, el încercând, prin realizările edilitare, să-i apropie pe supușii săi evrei, care îi erau ostili.

O parte dintre blocurile masive de piatră ale vechilor edificii datează tocmai din vremea lui Irod, care pot fi văzute până astăzi, stârnind nedumeriri despre felul cum au fost așezate acolo. Tot din acele răstimpuri există câteva turnuri, care se păstrează integral sau parțial, purtând nume date chiar de cel care le-a zidit. În vremea sa, palatul lui Irod și turnurile acestuia dominau Ierusalimul. Zidurile refăcute aveau câteva porți, dintre care cele mai cunoscute erau poarta lui Efraim, poarta lui Beniamin, poarta Văii, poarta Fântânii, poarta Gunoiului, poarta Apelor. Tot Irod a construit fortăreața Antonia, în partea de nord-vest a Templului, în interiorul cetății Ierusalimului, care cuprindea, potrivit lui Iosif Flaviu, diferite locuințe sau dependințe, unele de un lux exorbitant. Această fortă­rea­ță, după cum ne spune același istoric, semăna, după dimensiuni, cu un oraș, iar prin dotări, cu un palat.

În vremea noastră, întâlnim în vechea cetate a Ierusalimului mai multe Porți: a Damascului, a lui Irod, a Oilor numită și a Leilor sau a Sfântului Ștefan, a Sionului, Poarta Nouă, Jaffa, a Gunoaielor, și Poarta de Aur (închisă), pe unde a intrat Domnul triumfător. Rezidirea Templului s-a realizat în anul 20 î.Hr., adică în al 18-lea an al domniei lui Irod cel Mare. Construcția inițială a durat un an și jumătate, însă multe dintre rafinatele detalii și elemente arhitecturale au fost realizate mult timp după aceea, ele finalizându-se doar cu câțiva ani înainte ca Templul să fie dărâmat, la începutul deceniului al VIII-lea (70 d.Hr.), când flăcările l-au distrus în întregime.

Către acest loc deosebit de important pentru istoria mântuirii se îndrepta Mântuitorul Iisus Hristos în vremea lucrării Sale de propovăduire a Evangheliei. În acest Templu, Mântuitorul Prunc a fost închinat Domnului, după obiceiul locului, cum mărturisește Sfântul Apostol Luca, în capitolul 2 din Evanghelia sa. Aici Mântuitorul a predicat, a făcut nenumărate minuni și a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu, stârnind reacția potrivnică a fariseilor și cărturarilor. În ceea ce privește grandoarea Templului, Evanghelistul Marcu eviden­țiază mirarea unuia dintre ucenici, care spune Mântuitorului: Învățăto­rule, privește ce fel de pietre și ce clădiri (Marcu 13, 1).

Locul era păstrat cu sfințenie de către iudei, fiind o zonă în care cei care nu împărtășeau credința lor nu puteau trece, mărturie stând inscripțiile în limba greacă, ce interziceau, sub pedeapsa cu moartea, ca cineva din afara poporului iudeu să intre în zona sanctuarului. În puține cuvinte, inscripția păstrată parțial spune că nici un străin nu are voie să pătrundă în zona Templului, iar cine va fi prins se va face vinovat de propria sa moarte. Din această perspectivă putem înțelege răzmerița și arestarea lui Pavel, care a adus niște greci în Templu, după cum se arată în Faptele Apostolilor 21, 28.

Unele descoperiri arheologice vorbesc despre blocurile de piatră folosite la zidirea Templului, care cântăresc peste 400 de tone, având o înălțime de peste 10 metri, acestea fiind identificate și în alte zone ale cetății, datate din vremea lui Irod, sau chiar mai vechi. Irod a mai ridicat în Ierusalim și în alte locuri palate și construcții magnifice, cum ar fi la Poarta Jaffa, Palatul din Ierihon, la Herodion, în apropiere de Betleem, sau pe muntele Masada, la 425 m deasupra nivelului Mării Moarte.

Sfintele Evanghelii ne vorbesc despre prezența Mântuitorului ­Iisus Hristos la Ierusalim de multe ori, venind din Galileea, călătorind prin Samaria, sau Ierihon, când trebuia să evite teritoriul locuit de samarineni. Călătoria pe vechiul drum de pe Valea Iordanului era mai lungă și mai dificilă. În zilele dinaintea Sfintelor Lui Pătimiri, Mântuitorul a poposit în satul Betania, situat nu prea departe de Ierusalim, unde a fost uns cu mir de nard, de mare preț, prilej cu care a rostit cunoscuta pildă a celor doi datornici. Venind din Betania, după ce l-a înviat din morți pe Lazăr, Mântuitorul S-a îndreptat către cetatea Ierusalimului, călare pe mânzul asinei, și a trecut pârâul Cedrilor, pregătindu-Se pentru Sărbătoarea Azimilor, după cum se menționează în Evanghelia după Sfântul Ioan (11, 55). Mântuitorul a cinat împreună cu ucenicii într-o casă din Ierusalim, care fusese pregătită de unul dintre aceștia.

Cuvintele De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea arată că istoria Ierusalimului are înțe­lesuri duhovnicești deosebite care ne ajută să înțelegem lucrarea poruncilor. Fericitul Augustin ne spune: Cum există cetatea sfântă a Ierusalimului, în antiteză există și o cetate nedreaptă a Babilonului, de care aparțin toți cei răi, cum drepții aparțin Ierusalimului.

Fericitul Ieronim amintește, făcând referire la ziua când cetatea a căzut, cum se adunau mulțimi de oameni care plângeau, bătrânii îmbrăcați în zdrențe, privind de pe vârful Muntelui Măslinilor, distrugerea Sfintei Sfintelor. Ochii lor încă sunt fântână de lacrimi, mâinile încă le tremură...

Nu putem uita ce a spus Mântuitorul cu puțin timp înainte de a intra în Cetatea Sfântă: Ierusalime, Ierusalime, cel ce omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, cum își adună găina puii sub aripi, dar nu ați vrut. Iată, vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun, de acum nu mă veți mai vedea până nu veți striga binecuvântat fie cel ce vine întru numele Domnului. Evanghelistul Luca ne spune: Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura, și te vor strâmtora din toate părțile. Și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale (19, 41-44).

Impresiile care s-au adunat despre acest loc sunt felurite. Ierusalimul are și o frumusețe proprie, mai ales la apusul soarelui, ca o închipuire a Ierusalimului ceresc, când culoarea pietrei zidurilor este incendiată de o lumină nepământească sau când primele raze ale soarelui îl arată ca un oraș de aur. Și totuși, frumusețea Ierusalimului nu se epuizează în aceste lucruri exterioare. Marile cetăți ale lumii nu se pot compara cu Ierusalimul, care este unic prin frumusețea idealului spiritual, fiind un gând dintre gândurile lui Dumnezeu, materializat în piatră și istorie.

Ierusalimul este cetatea cea mai evocată din întreaga istorie, creștină și necreștină.

Se cuvine ca pe ulițele lui să mergem cu smerenie, dacă se poate în genunchi și cu inima înfrântă. Cetatea este inundată de lumina Mântuitorului Iisus Hristos, Lumina lumii, iar cei care Îi urmează nu se vor afla niciodată în întuneric...

Ziarul Lumina



Renasterea satului, a scolii si a comunitatii crestine
Alianta Parintilor propune legalizarea sistemului de Homeschooling
 
Alianța Părinților a înaintat ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu și secretarului de stat Sorin Ion un set de propuneri privind acreditarea în România a sistemului de instruire în regim HomeSchooling, pe fondul dezamăgirii părinților în timpul pandemiei față de oferta Ministerului de școală online ineficientă și de condiționare a prezenței fizice la cursuri de vaccinarea cu serurile experimentale Covid - atât a cadrelor didactice, cât și a unora dintre elevi, precum și testarea Covid a celorlalți elevi. Redăm integral, mai jos, comunicatul Alianței Părinților: 

Tot mai mulți părinți decid să-și retragă copiii din sistemul de învățământ de stat pentru a-i instrui în sistem homeschooling. Acest fenomen reflectă existența unor profunde nemulțumiri ale părinților legate de ceea ce sistemul de stat le oferă copiilor lor. Despre fenomenul menționat aveți, deja, cunoștință. Cea mai firească urmare a acestei constatări ar fi trebuit să fie cercetarea cauzelor care determină migrarea copiilor spre sistemul homeschooling. Ministerul Educației nu a arătat niciun interes față de cauze. In schimb, Inspectoratele Scolare au cerut directorilor de unități de învățământ să informaze părinții elevilor cu privire la faptul că sistemul educațional de tip „homeschooling” încalcă Legea educației naționale și Codul Penal, iar elevii integrați în acel sistem nu mai pot reveni ulterior, prin transfer, în unități de învățământ preuniversitar de stat sau particular. Mai mult, în unele județe circulara precizează că "cei care identifică astfel de situații au obligația de a informa autoritățile administrației publice locale pe raza cărora au fost identificate, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Inspectoratul de Poliție și Inspectoratul Școlar Județean”.

Alianța Părinților a tras numeroase semnale de alarmă în ultimii ani și v-a adresat petiții având ca subiect temele majore care preocupă părinții. Ministerul Educației nu a răspuns petițiilor noastre, după cum prevede legea. Domnule ministru, părinții își vor copiii în școală, dar nu în ceea ce ați făcut din școală – un spațiu în care profesorii se împart în vaccinați și nevaccinați iar relațiile interumane firești au dispărut, fiind înlocuite de suspiciune, dezbinare, ostilitate și delațiune. Ordinele absurde, contradictorii și discriminatorii au creat un haos fără precedent în sistemul de învățământ. Pentru a înțelege motivele care îi determină pe părinți să-și retragă copiii din acest sistem, este suficientă o sinteză a activității dumneavoastră. Alianța Părinților v-a pus la dispoziție date științifice din surse medicale prestigioase, oficiale, care arată că în rândul copiilor cazurile grave sau fatale de Covid-19 sunt extrem de rare, iar numărul cazurilor de covid la copii - nesemnificativ - nu a dus la creșterea numărului de cazuri la adulți acolo unde procesul de învățământ a continuat în condiții normale.

Ați ignorat aceste informații și, ca urmare a deciziilor dumneavoastră, România a luat cele mai drastice măsuri, distrugându-și învățământul, fără ca acest lucru să producă în privința evoluției pandemiei efectele care au constituit justificarea oficială a acelor măsuri. V-am pus la dispoziție studii care demonstrează inutilitatea măștii ca mijloc de protecție antivirală. Dumneavoastră ați făcut, cu orice prilej, referiri generale la „toate studiile” care ar demonstra utilitatea măștii, dar nu ne-ați putut indica nici măcar un studiu, pentru că nu există. Deși știați că măștile sunt neconforme și inutile, ați obligat copiii să le poarte, ceea ce le-a provoacat multora dintre ei sentimente de anxietate, nesiguranță, alienare, neîncredere, instabilitate emoțională,  iritabilitate, dureri de cap, dificultăți de concentrare, antipatie față de școală, stare generală de rău, somnolență, oboseală. Din cauza măsurilor excesive de dezinfecție s-au folosit în școli tone de dezinfectanți, mulți conținând substanțe neconforme (după cum s-a dovedit), iar copiii au absorbit prin piele cantități nepermise de substanțe chimice. Orele s-au desfășurat într-un mediu suprasaturat de aerosoli conținând substanțe agresive pe care nici copiii, nici profesorii, nu ar fi trebuit sa le inhaleze. Ca urmare, starea de sănătate a copiilor care suferă de astm și alte afecțiuni ale căilor respiratorii s-a agravat.

Atunci când Ministerul Educației a răspuns, în sfârșit, la una dintre scrisori, ni s-a servit narativa propagandistică, fără nicio referire la problemele punctuale pe care le-am ridicat- o modalitate de ignorare intenționată și repetată a problemelor puse de noi, printr-o atitudine profund sfidătoare la adresa noastră. Ați continuat propaganda pentru „imunizare” și după ce experiența a dovedit că serurile respective nu imunizează, persoana vaccinată putând să se îmbolnăvească, să facă o formă gravă sau să moară de covid. Ați stabilit arbitrar un prag de 60% pentru vaccinarea profesorilor ca o condiție pentru reluarea cursurilor cu prezență fizică, pretinzând că ar fi fost o solicitare a reprezentanților profesorilor prin sindicatele din învățământul preuniversitar precum și a reprezentanților elevilor prin Consiliul Național al elevilor.

V-ați pus astfel într-o poziție jenantă deoarece din comunicatele publice ale sindicatelor rezultă că niciunul nu a solicitat vaccinarea profesorilor, ci dimpotrivă, sindicatele au pus în vedere autorităților respectarea Codului Muncii și imposibilitatea legală de a fi obligat vreun profesor să se vaccineze împotriva voinței lui, conform Constituției României. Afirmațiile dumneavoastră au provocat și o reacție vehementă din partea asociațiilor de elevi. Ignorând faptul că nicio categorie socială nu are dreptul de a exercita presiuni asupra altei categorii sociale în vederea acceptării unui act medical, ați recurs la stratageme nedemne atribuind părinților presiuni pe care aceștia nu le-au exercitat. Faptul că 92,5% dintre părinții chestionați au declarat că nu vor să-și vaccineze copiii este relevant. Ce motive ar fi avut acești părinții să-și dorească expunerea copiilor lor la interacțiune numai cu profesori vaccinați? In plus, asociațiile de părinți sunt parteneri de dialog social, nu sunt foruri decizionale. Deciziile dumneavoastră au dus la situații absurde ca acelea în care școli aflate în localități fără niciun caz depistat au fost obligate să funcționeze online pentru că nu aveau 60% dintre profesori vaccinați.

Singura măsură rezonabilă, justificată, referitoare la prezență ar fi fost aceea de a le recomanda părinților să nu trimită la școală un copil care prezintă semne de boală, să se adreseze imediat medicului de familie, iar copilul să revină în colectivitate numai după vindecarea completă. Tot din categoria „teatrul absurdului” a fost sugestia ca studenții nevaccinați să poarte combinezoane la orele de lucrări practice și laboratoare, pentru a-i „proteja” pe vaccinați - adică studenții sănătoși, nevaccinați, ar fi trebuit să-i protejeze astfel pe cei vaccinați de pericolul împotriva căruia ei se vaccinaseră deja. Ne scapă logica. Ați hărțuit și discriminat profesorii nevaccinați, ba anunțând că vor fi testați înainte de intrarea la ore, ba anunțând că nu vor fi acceptați pentru a supraveghea examenele naționale, ba amenințându-i că dacă nu se vaccinează vor lucra numai online.

Ați amenințat cu „măsuri dintre cele mai drastice” directorii școlilor cu rată mică de vaccinare pentru că „nu au avut o abordare proactivă pentru a încuraja vaccinarea”, ca și cum propaganda pro-vaccinare ar fi fost o sarcină neîndeplinită din cele prevăzute în fișa postului unui director de școală, sau ca și cum dumneavoastră ați fi avut vreun drept de a limita prin presiuni libertatea de decizie a cadrelor didactice privind sănătatea personală. Ați reușit să isterizați o parte din profesori pe tema vaccinării, ceea ce s-a răsfrânt negativ asupa calității actului didactic. Astfel, în loc să-și predea obiectul, unii profesori au ajuns să folosească o parte din timpul orei pentru propagandă provaccinare. Nu pentru asta ne trimitem copiii la școală și nu putem accepta această deturnare gravă a actului didactic de la rosturile sale firești. Deși vaccinarea este un act medical, deci confidențial, ați obligat unitățile școlare să raporteze pe site-urile proprii ponderea vaccinaților din cadrul personalului angajat, operațiune al cărei scop a fost, de fapt, incitarea părinților împotriva profesorilor.

Nu ați intervenit în nici un fel pentru apărarea drepturilor părinților și copiilor atunci când, în urma deciziei abuzive a CNSU, părinții nevaccinați nu au putut participa la premierea copiilor lor. Acei părinți au fost discriminați și batjocoriți fiind ținuți la gard, de unde au urmărit festivitățile. Ați trimis elevii într-o nejustificată vacanță de o lună în vreme ce dumneavoastră ați participat la reuniuni fizice pentru a face propagandă campaniei de vaccinare. Acum constatăm că ați luat rapid decizia finanțării școlarizării de la bugetul de stat pentru refugiații ucraineni precum și decizia de a asigura învățământ în limba ucraineană la toate nivelele, concomitent cu măsurile stabilite pentru a li se asigura locuințe în mod gratuit.

Noi vă întrebăm:

Ce măsuri ați luat pentru ca elevii de etnie română trăitori pe teritoriul Ucrainei să beneficieze de aceleași facilități?

Ce măsuri ați luat pentru a ajuta cei 237.000 de elevi care nu avut acces la internet și pe cei 287.000 de elevi care nu au avut echipamente pentru școala online?

Ce ați facut pentru a-i ajuta pe copiii din familiile afectate de șomaj în perioada stării de alertă, copii care nu au avut alimente și produse de bază?

Ce ați facut pentru a-i ajuta pe copiii rămași fără locuință în zonele afectate de calamități?

Ce ați făcut pentru cei din zone rurale defavorizate, unde copiii merg la muncă în loc să frecventeze școala, deoarece familiile lor traiesc sub pragul de subzistență?

Ce-ați făcut pentru a asigura elevilor egalitate de șanse indiferent de mediul socio-economic sau cultural din care provin?

Un studiu din 2018 arăta că numai 24,54% dintre elevii din mediul rural ajung să urmeze liceul, iar proporția elevilor din mediul rural care obțin rezultate slabe la limba română, matematică și științe este de 2-6 ori mai mare decât a celor din mediul urban. Nu am văzut niciun plan de măsuri, concret, coerent și eficient, pentru reducerea abandonului școlar în cazul copiilor din mediul rural.

Solicităm, domnule ministru să vă faceți publică propria listă de lucrări științifice deoarece refuzul dumneavoastră repetat de a face acest lucru trezeștemari suspiciuni cu privire la integritatea dumneavoastrăacademică.

In afara celor menționate mai sus (pentru care sunteți direct responsabil) părinții au și alte serioase motive de nemulțumire care v-au fost semnalate din timp în timp, dar petițiile noastre nu au dus la consultarea noastră într-un cadru oficial și nici măcar nu au determinat un răspuns din partea dumneavoastră, așa cum s-ar fi cuvenit.

Solicităm să observați faptul că noi nu doar am constatat lipsuri, ci am și propus soluții.

La data de 05 iulie 2021, Alianța Părinților v-a pus la dispoziție o analiză detaliată a proiectului România Educată, aflat atunci în dezbatere publică. Liniile directoare ale proiectului prezidențial, care se vrea unul reformator si inovator, au drept surse de inspirație proiecte care au fost deja în dezbatere publică și față de care populația s-a pronunțatrespingându-le.Observațiile noastre au vizat șase aspecte pentru care am avansat seturi de propuneri; am solicitat, de asemenea, lămurirea terminologiei folosite într-un mod evaziv precum și operaționalizarea conceptelor menționate în proiect. Nu am primit niciun răspuns. Acum constatăm că vă grăbiți să implementați acest program în forma neagreată de părinți.

Am avertizat atunci că, în cazul în care consultarea publică va fi doar un simulacru de exercițiu democratic, vom fi îndreptățiți să acționăm în consecință. Vom mai puncta câteva cauze care determină părinții să-și retragă copiii din sistemul de învățământ de stat: Testele PISA stârnesc, din trei în trei ani, comentarii apocaliptice și sunt argumentul forte al celor ce vor să dovedească eșecul școlii românești. Aceste teste au ajuns să reprezinte un etalon, iar rezultatele au căpătat valoare de verdict. Faptul de a pune la îndoială relevanța lor pare un sacrilegiu. Domnule ministru, întrucât sunteți printre criticii cei mai vocali, vă întrebăm dacă ați avut curiozitatea să analizați aceste teste, să vă întrebați apoi la ce folosesc și cine sunt cei care le concep. Dacă le veți analiza cu onestitate, veți constata următoarele:

Testele PISA nu verifică creativitatea și capacitatea elevilor de a rezolva probleme de viață, așa cum suntem mințiți în mod constant. Ele vizează numai trei domenii (citire, matematică, științe) și nu au nicio corespondență cu ceea ce li se cere elevilor în școala românească. Avem mari îndoieli că un elev dintr-o țară aflată în vârful ierahiei PISA ar putea face față sistemului de evaluare din România. Aceste teste sunt mai degrabă niște probe de perspicacitate pentru a căror rezolvare elevii trebuie să aleagă, să indice, să clasifice și nu să descopere, să investigheze, să interpreteze. De reținut și faptul că testele PISA transmit un mesaj ideologic evident, "progresist” (folosim cuvântul între ghilimele deoarece conotațiile sale nu au nicio legătură cu progresul).

Strădania constantă a Ministerului Educației în sensul impunerii unei programe puternic ideologizate, care promovează valori (?) contrare convingerilor majorității românilor reprezintă o altă sursă de nemulțumire a părinților. Ministerul își justifică încercările de a submina dreptul constituțional al părintelui de a-și educa copiii conform propriilor valori prin pozițiile exprimate de partenerii de dialog pe care-i agreează, adică ONG-uri precum "Salvați Copiii”, "Mame pentru mame”, "Tineri pentru Tineri”, toate din spectrul "progresist”, plus FNAP, o anexă a ministerului. Nu vom accepta ca statul să ne educe copiii așa cum dorește, adică așa cum noi nu vrem.

Testele PISA aparțin unui program al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, organism global la care România se străduiește să adere. OCDE are ca obiectiv crearea unei guvernanțe globale prin proceduri de strandardizare, prin dezvoltarea unor mecanisme de supraveghere și evaluare a politicilor publice, monitorizarea cheltuielilor publice și promovarea agendei digitale. Testele PISA reprezintă creația unor birocrați, un mijloc de a măsura și de a descoperi metode în scopul standardizării sistemelor de învățământ din lume, standardizare care nu are nicio legătură cu creativitatea. Cât de onestă este această organizație ne putem da seama citind următoarele pe site-ul OCDE:

Pandemia a lovit puternic România, dar guvernul a gestionat consecințele economice rapid și eficient, contribuind la o redresare rapidă a activității economice”, a afirmat Mathias Cormann, secretarul general OCDE, cu ocazia prezentării studiului la București, alături de prim-ministrul Nicolae-Ionel Ciucă.

Provocările vor continua în toate țările. Prioritatea imediată este îmbunătățirea eficienței campaniei de vaccinare”.
"Criza COVID-19 a lovit România după două decenii de performanțe economice deosebite”.

"Economia României și-a revenit puternic după criza COVID-19”

Jenant! Cum am putea credita un organism care face, pe site-ul oficial, asemenea afirmații fantasmagorice? Domnule ministru, sigur că ne dorim un model educațional care să aibă în vedere schimbările din societatea contemporană, dar cu siguranță "modernizarea” așteptată a sistemului de învățământ nu s-ar realiza prin adaptarea programelor școlare la Testele PISA. In plus, orice nemulțumiri am avea, nu putem să cădem în extrema de a susține că sistemul de învățământ românesc este complet disfuncțional. Stim cu toții că elevii români care ajung să învețe în străinătate se descurcăfoarte bine acolo. De regulă, nu olimpicii sunt cei care-și urmează părinții în țările în care aceștia muncesc.

Preocuparea majoră a oricărui ministru al educației ar trebui să fie păstrarea atât a copiilor cât și a profesorilor într-un sistem funcțional, care să răspundă nevoilor sociale precum și nevoilor personale de realizare profesională. Fără îndoială, calitatea actului didactic a scăzut constant în ultimii ani, dar Ministerul Educației refuză să ia cunoștință de cauze, care sunt legate de deciziile unor conduceri succesive incompetente la cel mai înalt nivel.

Pe lângă subfinanțarea cronică a sistemului, birocratizarea excesivă a actului educațional, politizarea și controlul politic al învățământului, există și alte cauze care au determinat scăderea calității actului didactic, cauze semnalate în mod repetat atât de părinți cât și de profesori, dar aceste semnale n-au produs nicio reacție a Ministerului Educației. Sperăm că migrarea elevilor spre sistemul homeschooling va determina Ministerul Educației să analizeze responsabil următoarele aspecte:

1- Sistemul de stat pare să nu aibă nevoie de profesorii tineri, bine pregătiți, care au luat în mod repetat examenul de titularizare cu note mari, dar nu se pot titulariza deoarece catedrele rămân ocupate de profesori pensionari; după mai multe încercări, acești tineri renunță și se orientează spre alte domenii iar orele disponibile sunt repartizate, pe perioadă determinată, candidaților cu note mici.

Ideea vehiculată la un moment dat (pe care ați aplaudat-o!), aceea de a se impune titularizarea pe perioadă determinată, ar face imposibilăaplicarea principiului continuității, pe lângă faptul că ar genera multe alte probleme. De ex: cum își va demonstra competența (pentru a-și păstra postul) un profesor care nu este titular într-o școală de elită, ci într-un liceu tehnologic, o școală profesională, o școală din zonă defavorizată, o școală cu clase simultane? Criteriile de evaluare a performanței profesorului ar putea deveni mai stufoase decât în prezent, transformând evaluarea respectivă într-un act birocratic nerelevant, iar ceea ce ar părea un act de dreptate s-ar putea transforma ușor într-o poartă deschisă spre abuzuri. In plus, măsura ar fi discriminatorie, pentru că în niciun alt domeniu angajații nu ocupă postul NUMAI pe perioade determinate. "Titularizarea pe perioadă determinată” este o falsă soluție, pe care o respingem.

3- La clasă se lucrează predominant cu elevii buni și aceasta este consecința faptului că Ministerul Educației a făcut din școală un sistem excesiv de competitiv, cu preocupare excesivă pentru performanță și cu permanentă presiune pentru obținerea ei, deoarece performanța reprezintă singurul criteriu în evaluarea profesorului.

4- Atât elevii cât și profesorii sunt tot timpul sub presiunea unor activități care nu și-au dovedit utilitatea. După un număr semnificativ de ani în care s-au dat evaluări naționale la clasele a II-a, a IV-a, și a VI-a, urmate de raportări detaliate către MEN, Ministerul nu a furnizat niciun fel de feedback cu privire la eficiența acestora, niciun fel de concluzii bazate pe observarea evoluției rezultatelor de la un an la altul, deși MASURAREA EFICIENTEI este aceea care indică utilitatea sau inutilitatea unei acțiuni. Dascălii care ne-au pus la dispoziție opiniile dumnealor susțin, în majoritate covârșitoare, că pot obține exact aceleași informații prin evaluările curente,fără mobilizarea de forțe, risipa de consumabile și efortul pe care îl presupun aceste testări, care, în mod clar, nu s-au dovedit necesare și utile.

5- Volumul de teme la unele discipline este mult prea mare. După 4-7 ore la școală și alte 2-5 ore petrecute scriind teme, un copil este epuizat și, ca reacție de apărare, adoptă tactica minimei rezistențe.

6- La unele discipline gradul de dificultate a crescut mult iar conținutul a devenit haotic prin introducerea unor elemente irelevante, care nu respectă principii legate de păstrarea coerenței și care nu-și găsesc utilitatea în viața reală.

7- Nu există o corelare a sistemului de învățământ cu piața muncii. Absolventul unui liceu tehnologic, spre exemplu, trebuie să-și poată câștiga existența găsind un loc de muncă ce necesită cunoștințele și deprinderile pe care el le-a dobândit în profilul absolvit.

8- Efectivele claselor sunt prea mari și nu permit alocarea de timp suficient fiecărui elev. Spre exemplu, dintr-un număr de 240 de elevi ar fi rezonabil să se formeze 12 clase cu câte 20 de elevi, în loc de 8 clase cu câte 30 de elevi. Atunci când se invocă modele occidentale, unde - de regulă- clasele au efective cu mult mai puțin numeroase, acest aspect este în mod voit trecut cu vederea.

9- Este necesară o revizuire responsabilă a conținuturilor programelor. Cantitatea mare de informație detaliată trebuie înlocuită cu informația esențială, clară, echilibrată. Evident, revizuirea nu trebuie să însemne reducerea conținuturilor până la nivelul la care "să facă față" și elevul care nici nu vrea și nici nu poate. Școalageneralăse numește asfel pentru că ar trebui să pună bazele culturii generale.

De-a lungul vremii au apărut diverse propuneri de îmbunătățire, în general prin tăiere și desființare: propunerea eliminării notelor la desen, sport, religie și muzică (avansată la un moment dat) nu ar schimba aproape cu nimic starea de fapt actuală. Elevii au, de regulă, media 10 la aceste materii, deci ierarhia va rămâne aceeași, dar se va realiza cu medii generale mai mici. Consecința ar fi devalorizarea și mai accentuată a disciplinelor respective și pierderea completă a interesului elevilor față de ele.

Propunerea de a se elimina ore de fizică, chimie sau alte discipline ar întări și mai mult ideea greșită că acestea nu sunt importante. In același timp, această măsură ar accentua lipsa concretă de cultură generală a absolventului unei școli.

11- Este necesară eliminarea presiunii pentru introducerea de noi materii școlare. Suntem întru totul de acord cu punctul de vedere exprimat de Academia Română, punct de vedere conform căruia în cadrul materiilor existente se pot introduce conținuturi care să răspundă dinamicii societății contemporane. Astfel, „protecția mediului, combaterea poluării se pot studia la Geografie, educația financiară și bancară la Științe sociale, educația civică și constituționalismul la Istorie, nutriția sănătoasă și educația pentru sănătate la Biologie, circulația pe drumurile publice la Dirigenție” etc. Discipline școlare actuale pot include, deci, toate temele stringente pentru actualitate.

12- Considerăm absolut nepotrivită adoptarea studiului istoriei evreilor și a Holocaustului ca disciplină școlară obligatorie în învățământul liceal din România, în condițiile în care elevii pot primi toate informațiile despre Holocaust la ora de Istorie. Remarcăm că educația pentru identitate și valori naționale nu există în portofoliul MEN, iar din manualele de istorie au dispărut momente esențiale din istoria poporului nostru, ori au fost reduse la o prezentare de câteva rânduri. Nu am fost consultați cu privire la introducerea acestei discipline și solicităm insistent revenirea asupra acestei decizii.

Geografia și Istoria sunt discipline fondatoarepentru personalitatea umană, sunt parte formativă a conștiinței și identității oricărui popor. Intr-o epocă a crizei morale și a răsturnării valorilor, Istoria națională oferă modele, dezvoltă spiritul critic și discernământul. Este revoltător faptul că istoria națională a fost desființată prin „integrare", „tematizare" și „demitizare", la liceu neexistând lecții legate de etnogeneza românilor, de Independență, Războiul Reîntregirii și Marea Unire, la majoritatea profilurilor fiind prevăzută o singură oră pe săptămână. Nu este admisibil ca în manualele de Istorie pentru clasa a XII-a să nu existe nicio referire la națiunea română, conștiința națională, unitatea națională, ori la statul național, toate fiind înlocuite cu „statul modern". Cerem ca școala să asigure promovarea identității naționale și a valorilor românești! Readuceți studierea istoriei naționale în învățământul preuniversitar!

13- Este rușinos pentru noi, ca popor vorbitor de limbă romanică, să ne propunem eliminarea limbii latine din școală. De remarcat că acest lucru se petrece într-un moment în care Polonia, țară vorbitoare de limbă slavă, înțelegându-i importanța, introduce latina în programa obligatorie. Studiul latinei este nu doar o chestiune de documentare și atestare a romanității limbii române. Este o necesitate de ordin spiritual, latina fiind temelia întregii culturi europene.

14- Un aspect extrem de important care nu a intrat niciodată în atenția Ministerului Educației este următorul: în cercurile educaționale este deja bine cunoscută Teoria Inteligențelor Multiple (MIT) a lui Howard Gardner (https://www.parintiicerschimbare.ro/teoria-inteligentelor-multiple/), care demonstrează existența a 8 tipuri de inteligență dintre care școala românească pune accentul doar pe două, deși inteligența unei persoane nu este definită doar de abilitățile lingvistice și de cele matematice.

Elevii care au aptitudini pentru orice altceva decât studiul teoretic al limbii române sau al matematicii sunt rapid catalogați ca elevi slabi la învățătură și li se transmite de către întregul sistem informația ”ceea ce poți tu/îți place ție să faci, nu este important, nu este valoros”. Există foarte mulți elevi care, sub presiunea sistemului ajung repede la concluzia că”dacă nu știi matematică, ești prost”(https://republica.ro/elevii-romani-cred-ca-daca-nu-stiu-sa-rezolve-un-exercitiu-la-matematica-sunt-prosti-ma-doare-rusinea).

Elevii care au talent la muzică sau la desen dar ”nu sunt buni” la română și matematică, nu se pot valoriza la nivelul clasei prin abilitățile lor pentru că ei primesc la desen nota 10, dar și premiantul clasei primește la desen tot nota 10, deși nu este talentat și nu o merită. De ce? Din două motive: 1- Stiindu-și obiectul ”neimportant”, profesorul are rețineri în fața perspectivei de „a-i strica premiantului media doar pentru că nu știe să deseneze”. 2- Reacția părintelui ar fi fermă și imediată, mergând până la reclamații la ISJ, chiar și pentru o notă de 9.

MIT este un cadru care permite profesorilor să abordeze diversitatea aptitudinilor și talentelor elevilor oferindu-le o varietate de moduri de a învăța pentru că, în mod evident, nu toți elevii reacționează la aceiași stimuli. Predarea folosind MIT este în esență predare în modul în care copilul învață fericit și nu constrâns. Dacă este implementat cu pricepere, MIT este un model de succes.

15- În prezent, liceele tehnologice sunt unanim considerate licee slabe. Elevii care intră la aceste licee au note mici la evaluări și sunt marcați de eșecul școlar. Ei înșiși consideră o rușine faptul că nu au fost capabili să intre la ”un liceu bun” iar comportamentul lor capătă în timp o componentă ce se opune învățării în general și învățării școlare în particular. Ce înseamnă ”un liceu bun”? În general, un liceu teoretic sau un Colegiu Național. Dar oare țara are nevoie doar de teoreticieni?

Dacă evaluarea sumativă ar conține probe care să evidențieze abilitățile practice ale elevilor, ei ar putea intra la un liceu tehnologic pentru că au avut rezultate bune la probele de evaluarecare țin de tipul lor de inteligență (dintre cele opt existente),nu pentru că „n-au fost în stare să intre la altul”.

În prezent avem licee teoretice și colegii naționale, unde avem elevi ”buni” la teorie. Mai avem licee tehnologice și școli profesionale unde avem elevi ”slabi” la teorie. De folos ar fi ca în liceele tehnologice și în școlile profesionale să avem elevi buni la practică.

16- Evaluarea formativă (prin note date pe parcursul anului școlar și mediile anuale) trebuie să rămână un instrument de motivare a elevului, de monitorizare a progresului lui școlar și de orientare a traseului școlar și ocupațional viitor.

Evaluarea sumativă ar trebui să fie realizată printr-un examen dat la final de ciclu, care să testeze toate tipurile de inteligență și astfel elevii să fie motivați să meargă la un liceu la care să își pună în valoare tipul de personalitate și aptitudinile.

17- Dacă notele și mediile din gimnaziu nu ar mai conta la admiterea în liceu, profesorii ar avea libertatea de a da sens notelor și evaluării, în lipsa presiunii din partea elevilor și părinților. Părinții nu s-ar mai scandaliza pentru o notă de 7 la desen, ci ar înțelege că asta indică ceva despre aptitudinile elevului și nu îi afectează în mod negativ evoluția, ci îl informează cu acuratețe în vederea orientării școlare și profesionale.

Soluția reală este separarea evaluării formative de cea sumativă prin eliminarea mediei generale de absolvire a claselor V-VIII din calculul mediei pentru admitere la liceu. Solicităm să aveți în vedere sugestia noastră, care ar aduce rezolvarea unei multitudini de probleme.

Prin urmare, soluția stă în eficientizarea sistemului de evaluare și în modificarea percepției cu privire la diferitele tipuri de școli și nu diluarea nivelului de educație până la dispariția culturii generale și obținerea unui „om nou”, dezumanizat, cu nevoi reduse la aspecte materiale.

Solicităm răspunsuri la întrebările pe care vi le-am adresat în cuprinsul acestui document, precum și puncte de vedere pe marginea sugestiilor pe care le-am formulat, în deplin respect față de părinții pe care îi reprezentăm.

Solicităm număr de înregistrare și răspuns în termenul legal pe adresa apel@aliantaparintilor.ro

 

Comitetul Director al Alianței Părinților

Popa Olimpia- Director Departament Educație- Sănătate

Președinte

Cristian Filip

 

Sursa: Activenews


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Eminescu si rugaciunea sufletului insetat

Dumnezeu a sădit în fiinţa neamului nostru posibilităţi şi moduri de descoperire a adevărului existenţial, rânduind o profundă legătură între fiinţare şi devenire întru fiinţă. Calea cea mai curată spre universa­litatea planului metafizic se explică cel mai bine prin puterea poeziei. Versul a devenit astfel liantul necesar prin care se lămureşte eternul dubitabil dintre „a fi sau a nu fi?”. Cum nu se poate mai bine, Mihai Eminescu, prin excelenţă poetul entităţii româneşti, descoperă imposibilul prin „rugăciune”.

În dinamica poeziei eminesciene, inepuizabilul izvor al întrebărilor metafizice se lămureşte ­implicit prin tema „rugăciunii”. Inspirată şi exemplificată din bogata practică religioasă a popoarelor şi implicit trăită ortodox în propria experienţă a Poetului nepereche, rugăciunea depăşeşte apoteotic orice îndoială şi stinge dorul după absolut. Ajutaţi de scriitorul Tudor Nedelcea, unul din marii hermeneuţi în viaţă ai operei şi personalităţii eminesciene, venim să ne adăpăm din limpezimea şi cristalul marilor idei transpuse în nemuritoarea poezie.

Argumentaţia teologică a rugăciunii eminesciene

Izvorul cugetărilor lui Eminescu despre „rugăciune” are negreşit o argumentare contextuală, un fond solid de simţire şi trăire religioasă. „Acumulând şi preluând critic întreaga problematică religioasă, el şi-a format o dogmatică personală - chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine conturat - despre: creaţia divină  (Cosmologia), Dumnezeu (Teologia), Iisus Hristos (Hristologia), Fecioara Maria (Mariologia), îngeri (Angelologia), demoni (Demonologia), moarte. Era atât de informat şi iniţiat asupra creştinismului sau a altor religii, încât i-a surprins chiar pe unii clerici. Argumentaţia teologico-filosofică din însemnările aflate în manuscrisele sale o regăsim în marea sa creaţie poetică. În «Memento mori», această panoramă a deşertăciunilor, teoretizată îna­intea sa de Miron Costin şi ­Dimitrie Cantemir, Divinitatea se face prezentă, situată întotdeauna deasupra efemerităţii oricărui conducător; oricât de mare ar fi fost el pe Pământ, cum este cel al Babilonului («Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă-dară nu murea»). ­Cititorul este plimbat prin Locurile Sfinte, prin vechiul Ierusalim, unde pot fi văzute personajele ­biblice - David, Solomon - poetul rege care «cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină», prin Grecia (cu «templele multicoloane» arătate «zeilor din ceriuri»), prin ­Roma antică, spre a poposi pentru mai multă vreme în Dacia, atât de dragă Poetului”, arată Tudor Nedelcea.       

„Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri”

Poezia religioasă, în integralitatea ei, trebuie să aibă, în ­viziunea lui Eminescu, o echivalenţă a paradigmei „Dumnezeu şi om”. Această permanentă năzuinţă spre infinit îl evidenţiază pe Poet drept „cugetător la creştinismul originar, nealterat şi neadulterat de pseudoreligii sau de artişti cu «inima-i deşartă» şi este clar exprimată: «Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător... / Pe când mâna-ncă copilă ­pe-ochiul sânt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană». Eminescu face, pe bună dreptate, apologia Hristologiei de la începutul creştinismului, când «ai fost credinţă simplă - însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...», spre deosebire de vremurile mai de-apoi, când, prin fariseism sau ipocrizie, credinţa în Iisus («eternul rege») s-a micşorat considerându-l «om - nu Dumnezeu». Este poezia în care Eminescu înalţă un imn Sfintei Fecioare de o puritate afectivă şi de o delicateţe expresivă impresionante: «Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci! [...] / Lângă tine îngenuncheată, muma ta stătea-n uimire, / Ridicând frumoasă, sântă, către cer a sale mâne». Cult ce creşte în intensitate, odată cu maturizarea poetului, în Înger şi demon («Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede»), culminând cu versificarea troparului Sfintelor Sărbători de Paşte (Mss. 2276, f. 18), cu poeziile Răsai asupra mea şi Rugăciune, adevăraţi psalmi înmiresmaţi de simţire românească: «Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele: / Ca să te-ador ­
de-acum pe veci, Marie!» (Răsai asupra mea); «Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea-curată / Şi pururea fecioară, Marie!» (Rugăciune). Aceeaşi participare afectivă, căldură sufletească la proslăvirea lui Hristos, întemeietorul credinţei creştine, relevate şi umane şi în «Învierea». Folosirea verbului a duce, atât în poezia Înviereacât şi în Troparul Învierii, versificat de Poet, este adecvat substratului dogmatic; Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le-o duce El însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad. Ceea ce dovedeşte, indubitabil, cultura teologică a lui Eminescu”, lămu­rește Tudor Nedelcea.

O „Rugăciune” pentru poporul român

Poezia „Rugăciune” străbate ca un adevărat testament eminescian. Mai mult, în comentariile anexe, ea apare ca o mărturisire a eului lăuntric proferat de Poet în afară. Tudor Nedelcea spune în acest sens că prin această „ipoteză a spiritului”, Eminescu îşi identifică strigătul cu „un act de implorare al celor «bântuiţi» de «valul» istoriei,  al  celor ce  plutesc pe marea vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei Nave ce-şi  propune să biruiască furtunile, avându-I pe Hristos la cârmă şi pe Sfânta Sa Maică la proră. Să reţinem şi observaţia că Rugăciunea nu e făcută în nume personal, ci este o invocare colectivă, poetul constituindu-se în exponent al celor cu care se simte solidar. Se poate lesne observa din aceste scurte popasuri în lirica eminesciană (deşi exemplele ar putea continua) că în viziunea eminesciană asupra religiei creştine se distinge o cale a credinţei, a unei iubiri pure pentru Iisus Hristos (Dumnezeu-Fiul) şi pentru Sfânta ­Fecioară. Este o dominantă a credinţei împământenite în spaţiul carpato-pontico-danubian odată cu ivirea pe scena lumii a poporului român”.

Poezia lui Mihai Eminescu împleteşte aşadar liricul cu liturgicul. Inima ridicată spre Maica Domnului creşte prin lumina credinţei care limpezeşte „noaptea gândurilor”. Păcatul şi vina sunt de asemenea depăşite prin virtutea „nădejdii” împlinite în învierea lui Hristos. Nu în cele din urmă, cea mai puternică legătură a poetului cu nemărginirea este dragostea Maicii Sfinte, care străbate cosmosul şi ajunge la rugătorul care se manifestă liturgic: „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!/ Să te slăvesc în imn de ­bucurie” („Răsai asupra mea”).

Repere biografice

Critic şi istoric literar, eseist, prozator şi editor consacrat la nivel naţional şi internaţional, Tudor Nedelcea s-a născut la 23 martie 1945 în localitatea mehedinţeană Valea Ursului. Cu o activitate publicistică impresionantă, însumând mii de pagini de cercetări şi meditaţii, Tudor Nedelcea se numără printre cunoscuţii apologeţi laici ai spiritului şi ai tradiţiilor ortodoxe perene. Fost director al Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova şi cercetător la Institutul Academiei Române „C.S. Nicolaescu Plopşor”, reputatul om de litere s-a implicat activ în viaţa culturală din Mitropolia Olteniei, luând parte la numeroase întâlniri şi dezbateri dedicate în special personalităţilor din mediul eclesial şi realizărilor lor peste veacuri. Din anul 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova. Este de asemenea unul dintre consacraţii şi pasionaţii hermeneuţi ai operei lui Mihai Eminescu, despre care a scris numeroase lucrări şi studii, între care amintim: Eminescu împotriva socialismului (Craiova, 1991), Eminescu şi cugetarea sacră (Craiova, 1994), Eminescu – apărătorul românilor de pretutindeni (Craiova, 1995), „Doina” lui Eminescu. 125 de ani (Bucureşti, 2008), Eminescu şi realsemitismul (Craiova, 2010).

 

Un articol de pr. Ioniță Apostolache pentru Ziarul Lumina



Armoniile lui Dumnezeu și disonanțele lumii (Andrei Drăgulinescu), editura Agaton, 2021 - extrase - Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

 

„Cel mai frumos și sfânt prinos pe care un om îl poate aduce lui Dumnezeu este cântarea”1 (IC, p. 7), aprecia Înaltpreasfințitul Iustinian Chira, regretatul Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului, trecut la cele veșnice în 2016, la vârsta de 95 de ani. Și adăuga: „Toată făptura cântă. Cântă Îngerii din Cer, cântă vântul și apele cântă. Cântă păsările codrului, cântă greierii pământului, dar mai presus de toate cântă omul. Omul cântă și la bucurie și la supărare, el cântă, cântă...” (IC, p. 7)

Ce este muzica? Dicționarul o definește ca „arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică.” (DEX 2009) Omul de cultură și filologul sârb Boșko Obradovici dădea muzicii o întreită definiție: este o trăire a sufletului, o creație artistică și un mod de viață. (AM, p. 7) Și detalia:

„1. Fără îndoială, muzica este trăire. Şi una dintre cele mai fine trăiri țâșnite din sufletul omenesc. Ne gândim, spunând acestea, atât la procesul de creaţie al compozitorilor, cât şi la receptarea muzicii de către ascultători. Muzica vine din adâncurile fiinţei omeneşti şi se întoarce în ele.

2. Și, firește, muzica este creație. Cea mai înaltă dintre creaţiile omeneşti. Dintre toate artele, poate cea mai desăvârşită, mai intimă şi mai puternică. Asemenea, cei care o ascultă sunt mai ales oameni cu o sensibilitate rară, cu o aşezare emoţională osebită, căci muzica va căuta mereu sufletele blânde. Ce putem spune însă despre muzica modernă, a cărei agresivitate este cel mai bun indicator al stricării sufleteşti prin care a trecut omului contemporan...

3. Un lucru este sigur. În faţa muzicii, nu putem rămâne indiferenţi. Nimeni nu poate spune vreodată despre vreo creaţie muzicală că ar fi neutră din punct de vedere al emoţiilor transmise. Căci orice melodie aduce cu sine lumea spirituală a creatorului ei, mişcările lăuntrice ale cugetului său şi trăirile inimii sale. […] Cu toţii suntem muzica pe care-o ascultăm: îi respirăm duhul, tindem către idealurile pe care ni le oferă şi vibrăm la trăirile ascunse în ea.” (AM, pp. 7-8)

De unde și când a apărut muzica? „Începuturile muzicii se află la Dumnezeu – scria părintele Dan Bădulescu. În rai îngerii cântau imne de slavă lui Dumnezeu: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!» (Isaia 6, 3) și cântă în coruri la crearea lumii văzute (Iov 38, 4-7). Cum suna această muzică celestă și cu ce tonuri rămâne desigur o taină pe care nici nu are sens a o iscodi.” (DB, p. 1) Deși nu putem ști cum sună muzica îngerilor, totuși avem parte de o reflectare a acesteia, pe măsura puterii noastre de înțelegere, în muzica bisericească. După cum observa un cercetător modern al muzicii bizantine (Egon Wellesz), pornind de la cartea sfântului Dionisie Areopagitul, „Ierarhia bisericească”: „Imnele și cântările Bisericii sunt o reflectare a cântărilor duhovnicești, transmise de către Ierarhia cerească oamenilor și adaptată urechii omenești sub forma Psalmilor.” (EW, p. 58)

Î.P.S. Iustinian consideră cântarea „un dar pe care Dumnezeu i l-a dat omului ca pe o mângâiere.” (IC, p. 7) „Pe Adam Îngerii l-au învățat să cânte”, iar „primul cântec l-a cântat omul când a fost alungat din Rai. Atunci sufletul omului a început să cânte de dorul lui Dumnezeu, de dorul Raiului și al Îngerilor, de dorul fraților lui și al tuturor Sfinților, și așa a început să întocmească slujbele, ca să le cânte în fața altarelor și a icoanelor.” (IC, p. 7)

Dar omul nu cântă doar la biserică, ci și în împrejurările vieții zilnice: „Cântă mama cea bună când își leagănă copilul. Cântă bărbatul când se află departe de casa lui, de satul lui, de familia lui. Cântă tânărul îndrăgostit și omul când se simte singur.” (IC, p. 7) Omul cântă și când este întristat, „la despărțirea de cei dragi, care pleacă pe calea de unde nu se mai întorc niciodată”, dar și în momentele fericite din viață, „la nuntă sau când se întâlnește cu prietenii care nu-l uită.” Și nu doar omul cântă, ci întreaga creație are cântul său tainic: „Cântă soarele și luna, cântă stelele și lumina. Întreg spațiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde.” (IC, pp. 7-8) Toate elementele naturii înalță laude lui Dumnezeu, după cum spune și Psalmistul: „Focul, grindina, zăpada, gheața, viforul […]; munții şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii; fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare; împărații pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului; tinerii şi fecioarele, bătrânii cu tinerii” (Psalm 148, 8-12).

Părintele Dan Bădulescu observa (DB, p. 1) că muzica este menționată în Biblie pentru prima oară în Vechiul Testament, în cartea Facerii, capitolul al patrulea. Adam și Eva au avut primii doi fii, pe Cain și Abel. Cunoaștem istoria lor și cum Cain l-a ucis pe fratele său. Urmașii lui Cain au continuat și amplificat păcatele acestuia. Printre acești urmași se numără și Iubal, cel care a inventat instrumentele muzicale, „tatăl celor ce cântă din chitară şi din cimpoi” (Facerea 4, 21). Sunt două instrumente diferite (căci cântul la chitară și la celelalte instrumente cu coarde se poate acompania și vocal, spre deosebire de cimpoi și, în general, de instrumentele de suflat), dar amândouă, aflăm de aici, au aceeași origine. Instrumentele muzicale, încăpute în mâinile necredincioșilor, oricât de talentați artiști ar fi (sau cu cât sunt mai talentați), pot aduce mult rău, căci „linia lui Cain va da naștere idolatriei, magiei, vrăjitoriei”, ei fiind „strămoșii ereziilor şi alunecărilor înspre lumesc.” (DB, p. 1)

Pe de altă parte, avem linia unui alt fiu al lui Adam și al Evei, Set, născut după moartea lui Abel, și a fiului lui Set, anume Enos. Din vremea sa, citim în cartea Facerii, ,,au început oamenii a chema numele lui Dumnezeu” (Facerea 4, 26). Cum se aduceau cântările de slavă Domnului? Părintele Bădulescu presupune că, „sub forma recitativului liturgic, se psalmodiau cântări spre slava lui Dumnezeu.” (DB, p. 1)

Dar muzica nu avea un rol doar în cult, ci și o funcție terapeutică. (DB, p. 1) Atât muzica vocală, cât și cea instrumentală. Știm, astfel, că păstorul David, viitorul rege al Israelului, era un înzestrat cântăreț la harpă. Regele Saul, chinuit de un duh necurat, îl asculta pe David cântându-i și „duhul cel rău se depărta de el” (I Regi 16, 23).

De altfel, efectele benefice ale muzicii fuseseră observate în Antichitate și de vechii greci. Astfel, Pitagora credea în terapia prin muzică. (NBC, p. 502) El susținea că, prin muzică, oricine se poate vindeca de felurite boli sau își poate păstra o sănătate bună. Mai mult, el însuși inventase melodii „foarte de ajutor împotriva patimilor sufletești, a deznădejdii și a durerilor mari”, precum și altele „care potolesc furia, mânia și orice altă mișcare nepotrivită a sufletului.” (NBC, p. 502) Conform biografilor săi, Iamvlih și Porfirie, filosoful Pitagora, întrebuințând melodiile potrivite, „putea să transforme tristețea, invidia și pasiunile puternice, desfrâul și lenea în virtuțile opuse.” (NBC, p. 502)

Platon considera că muzica pătrunde în suflet și îl influențează profund. Muzica bună este în consonanță cu virtutea omului bun, în timp ce oricine ascultă muzică imorală va fi vătămat de aceasta, dacă îi va plăcea. Motivul, explică Platon, este că, atunci când cuiva îi place o melodie, o va accepta și o va înscrie adânc în memorie, deci în lumea sa lăuntrică. Măsura acestei acceptări va avea un impact asupra modului în care gândește și se comportă. (NBC, p. 502)

În unele aspecte, Sfinții Părinți ai Bisericii sunt de acord cu vechii filosofi greci în privința efectelor benefice ale muzicii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că ,,nimic nu purifică sufletul, nu-i dă aripi, nu-l smulge dintre cele pământești, nu-l eliberează din legăturile trupești, nu-i inspiră înțelepciune dumnezeiască, nu-l face să disprețuiască cele de jos precum muzica și accentele măsurate ale unui cântec dumnezeiesc.” (RO, p. 82) Iar Sfântul Vasile cel Mare sfătuia să „ne închidem auzul la cântecele care corup mintea. Căci patimile se nasc în urma ascultării acestui fel de muzică. Pe de altă parte, se cuvine să folosim acel fel de muzică ce este bun în sine și care conduce la lucruri mai bune, precum a făcut David psalmistul, care a potolit nebunia regelui. O atât de mare diferență este cu adevărat atunci când cineva își pleacă urechea la muzica sănătoasă sau la cea păcătoasă.” (NBC, p. 506) Părinții Bisericii recomandă ca, în măsura posibilului, să ascultăm doar cântări duhovnicești. Muzica bisericească, dăruită de Sfântul Duh, alături de rugăciunea neîncetată, pot umple sufletul de înțelesuri dumnezeiești, care rămân pururea în mintea oamenilor și pot îndemna spre bine în feluritele împrejurări ale vieții. În perioada bizantină, aceste concepții au fost puse în practică în Spitalul Pantocrator din Constantinopol, în care muzica a fost încorporată în tratamentele medicale. (NBC, p. 503)

În perioada contemporană, terapia prin muzică a fost redescoperită și practicată cu succes în diferite clinici și spitale. A luat naștere chiar o nouă disciplină, neuromuzicologia, care cercetează impactul neuropsihologic al muzicii și posibilitățile de tratament al bolilor prin muzică. (NBC, p. 501) În cadrul studiilor, s-a observat de exemplu că muzica poate îmbunătăți somnul, respirația, reflexul de supt și liniștea bebelușilor născuți prematur și, totodată, poate reduce semnificativ teama și anxietatea părinților. (JL; DD; JS2) De asemenea, s-a constatat că muzica reduce semnificativ anxietatea mamei în timpul îngrijirii pe care o primește după ce a născut (AS; JCEM) Alte studii au observat rolul muzicii în încetinirea declinului cognitiv la persoanele vârstnice. (CYW; NCB, p. 504) Diverse studii (citate în (NCB, pp. 510-511)) au constatat efectele terapeutice ale muzicii în tratamentul a numeroase boli și afecțiuni neurologice și psihice, precum boala Alzheimer, demența, boala Parkinson, scleroza multiplă, schizofrenia și tulburările din spectrul autist. Totodată, se pare că muzica are un efect pozitiv asupra presiunii sangvine, a ritmului cardiac, a ratei respiratorii, a reducerii durerii și anxietății la pacienții cu boli coronariene, astfel reducând riscul apariției unui infarct miocardic. (NCB, p. 504) O ilustrare a acestor efecte benefice asupra creierului poate fi observată în figura de mai jos.

 

 

Au fost efectuate și o serie de studii în care a fost evaluată, în mod particular, muzica religioasă, precum și efectele asupra sănătății ale ascultării acesteia. Astfel, un grup de cercetători a descoperit o asociere semnificativă între frecvența ascultării muzicii de factură religioasă și starea de bine în anii senectuții (inclusiv o scădere a temerilor legate de moarte și o sporire a bucuriei de a trăi). (MB, p. 961) Un alt studiu a arătat că persoanele care participă mai frecvent la slujbe prezintă o mai puternică implicare emoțională în ascultarea de muzică religioasă; aceștia au un simțământ mai subliniat al comuniunii și, totodată, sunt mai încrezători în viitor și, conform propriilor afirmații, se bucură de o sănătate mai bună în anii bătrâneții. (NK, p. 47) Studii similare sunt proiectate pentru a evalua, în particular, rolul terapeutic al muzicii bizantine în afecțiunile psihofiziologice. Muzica psaltică bizantină „a fost cizelată de-a lungul secolelor în scopul de a înălța sufletele oamenilor și de a echilibra cu delicatețe lumea mentală a ascultătorilor”, (NCB, p. 505) scria muzicologul Dimitrios Spanoudakis de la Universitatea Aristotel din Tesalonic. Astfel, muzica psaltică „s-ar putea dovedi foarte utilă în îmbunătățirea echilibrului mental, chiar și în cazul persoanelor sănătoase”, (NCB, p. 506) adăuga cercetătorul grec. Și, într-adevăr, avem parcă mai multă nevoie ca niciodată de acest echilibru, în nebunia lumii contemporane...

 

Muzica psaltică: generalități

Cum era cântarea primilor creștini? Câteva presupuneri enunță părintele Petre Vintilescu: „Primii creștini fiind recrutați dintre iudei, veneau în biserică cu vechea manieră a cântării lor de la templu și de la sinagogă, pe care, precum știm, le-au frecventat încă câtăva vreme chiar după convertirea lor. Astfel, psalmul, care forma în cultul iudaic elementul sau, mai bine zis, materialul cântării religioase, a trecut o dată cu dânșii în Biserica creștină, împreună cu alte câteva cântări biblice.” (PI, p. 155) Așadar, muzica bisericească de astăzi își are originea în cea a poporului iudeu și, în special, în psalmii din Vechiul Testament, în cea mai mare parte alcătuiți de regele-proroc David. „De la psalmi avem termenul de «psalt», desemnând cântărețul de muzică bisericească ortodoxă, dar și termenul de «psaltichie», care este de fapt știința și arta interpretării muzicii bisericești” (ȘM), lămurea părintele Florin Bucescu (1936-2019), bizantinolog și profesor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.

Chiar dacă psalmii fuseseră preluați din cultul iudaic, totuși maniera de a cânta se pare că era diferită – mai simplă, fără o artă sau măiestrie ieșite din comun. Explica părintele Vintilescu: „Începuturile Bisericii creștine erau modeste și deci lipsite de aparatul extern somptuos al unui cult public oficial și cu trecut; cantori vestiți și în mare număr nu puteau fi ispitiți de perspective materiale în noua Biserică creștină, care, pe deasupra, vibra de scrupulele unei spiritualități de multe ori disprețuitoare față de decorul extern. Era doar religia închinării «în duh și în adevăr». Nu era, deci, deloc imposibil ca psalmodia primilor creștini să fi fost ceva mai simplă decât a sinagogilor părăsite de noii creștini. În aceste condiții, o neoprimitivitate muzicală n-ar fi ceva de contestat în chip absolut în prima Biserică creștină. Așa chiar pare să fi fost situația cântării bisericești din primele veacuri, dacă ne gândim că Fericitul Augustin o descrie ca mai apropiată de vorbire decât de cântare.” (PI, p. 161)

Totuși, de ce Sfinții Părinți au hotărât ca slujbele bisericești să fie cântate, și nu doar rostite? De ce au ales ca dogmele și învățăturile dreptei credințe să fie însoțite de muzică? Este o întrebare asupra căreia s-au aplecat mai mulți Părinți ai Bisericii. Astfel, sfântul Vasile cel Mare scria în omilia sa la Psalmul 1:

„Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceaţa melodiei, să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură; face la fel ca doctorii cei înţelepţi; aceştia adeseori ung de jur împrejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau cei care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt îşi instruiesc sufletul.” (SV, p. 183)

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur abordează aceeași temă în explicația sa la Psalmul 41:

„Dumnezeu, văzând că cea mai mare parte dintre oameni erau nepăsători, puțin dispuși să citească lucrurile spirituale și să îndure cu plăcere osteneala, a voit să le facă munca mai plăcută; El a adăugat la cuvintele profetice melodia, pentru ca, atrași de ritmul cântării, să-I înalțe toți cu căldură imnele sfinte. Căci nimic pe lume nu deșteaptă atât de mult sufletul, dându-i aripi, liberându-l de cele trupești [...] ca o melodie și o cântare divină adaptată ritmului.” (PI, pp. 182-183)

Din aceste motive, cu excepția rugăciunilor propriu-zise și a unor psalmi, „aproape tot cultul ortodox este cântat, începând cu binecuvântarea, ecteniile și ecfonisele acestora și continuând cu imnele bisericești.” (NN, p. 56)

Cum se cuvine să fie interpretate cântările bisericești? Părintele Nicolae Necula nota că Sfinții Părinți „nu pun accentul pe calitatea, intensitatea, tăria, înălțimea sau frumusețea vocii, ci pe inteligibilitatea textului.” (NN, pp. 57-58) Astfel, în ceea ce privește o executare corectă și cuviincioasă a recitativului liturgic, părintele Necula considera că acesta se cuvine să fie „întotdeauna simplu, cursiv, firesc, natural, ca și vorbirea, nu împopoțonat cu modulații artistice sau cu variații melodice ori cu lamentări tânguitoare, care îl denaturează. El trebuie rostit pe o notă dominantă, în funcție de înălțimea vocii executantului,” (NN, pp. 58) care poate fi ori cântărețul care rostește Apostolul, ori preotul care citește Evanghelia sau rostește ecteniile. În ultimul caz, consideră pr. Necula, preotul „trebuie să țină seama și de cei care dau răspunsurile liturgice, cântăreți sau cor, pentru a nu-i forța să execute chinuit aceste cântări. Când intervin asemenea situații, este bine să ne fixăm pe o notă convenabilă pentru cor sau cântăreți.” (NN, pp. 58) În rezumat, „recitativul nu trebuie să fie strident, țipat, forțat și nici să nu fie încărcat cu multe modulații, căci cu cât este mai simplu și mai drept, cu atât este mai frumos, gustat și apreciat de ascultători. El trebuie să fie o rugăciune.” (NN, pp. 58)

Diferite reguli au fost stabilite și în ceea ce privește modul de interpretare al imnelor bisericești de către psalți. Din cauza influențelor negative pe care le aducea muzica profană în stilul de interpretare al cântărilor din Biserică, precum și din considerente de ordin moral, binecredinciosul împărat Iustinian al Bizanțului (482-565) stabilea, în novelele și legile sale, că niciun cântăreț bisericesc nu poate fi, totodată, și cântăreț la teatru. În ciuda acestei măsuri, se pare că în vremea Sinodului VI Ecumenic (680-681) „exagerările teatrale în executarea imnelor bisericești” erau încă întâlnite. De aceea, canonul 75 al Sinodului stipula: „Cei ce vin în biserică spre a cânta, voim de la dânșii să nu întrebuințeze nici strigări necuviincioase, silind firea spre răcnire, nici să zică ceva din cele nepotrivite și improprii bisericii, ci cu multă luare-aminte și cu umilință să aducă lui Dumnezeu, Privitorul celor ascunse, psalmodii...” (PI, pp. 199-200)

Totodată, cântarea bisericească se cuvine să se deosebească fundamental de orice cântare a lumii acesteia, oricât de artistic ar fi aceasta realizată. Explica arhimandritul Vasilios Gondikakis (cu referire la deosebirea dintre o pictură religioasă și o icoană, ce poate fi extinsă la deosebirea dintre o cântare a unui compozitor laic și o cântare liturgică): „Una este o creație a talentului artistic, cealaltă un vlăstar și un reflex al vieții liturgice. Una este din lumea aceasta. Vorbește despre lumea aceasta și te lasă în lumea aceasta. Cealaltă îți aduce un mesaj simplu, liniștit și purtător de viață, care coboară de sus. […] Se adresează firii universale a omului și setei lui de ceva de dincolo.” (IÎ, p. 81) Pornind de la acest text, părintele Florin Botezan conchidea: „Arta liturgică este o artă inspirată de Duhul Sfânt, fiind rodul rugăciunii și al curățirii simțurilor prin asceză, într-o viață trăită în Biserică, în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, realizarea ei nu este lăsată la bunul plac al artiștilor, ci se împlinește în formele indicate de Biserică.” (FB, p. 184)

 

Dacă muzica bisericească a căpătat, în Imperiul Bizantin, influențe din partea muzicii grecești, în spațiul românesc muzica interpretată în biserici a fost, la rândul ei, influențată de folclorul autohton, deoarece cântarea de la strană era „interpretată de omul simplu” (ȘM), explica părintele Barnea. La noi în țară muzica bizantină a pătruns mai târziu. Adăuga pr. Barnea:

„Cei care au păstrat, au cultivat şi au promovat cântarea românească pentru prima dată au fost reprezentanţii şcolilor de la Neamţ şi Putna, cum ar fi Eustatie Protopsaltul, Domitian Vlahul şi Teodosie Zotica. Ei, chiar dacă au fost instruiţi în greceşte sau în slavoneşte, au scris româneşte. Avem transcrieri şi până astăzi, dar nu ştim exact cum suna. Putem doar presupune, în urma cercetărilor acestor transcrieri. Cred că ar suna puţin ciudat astăzi. Nu ştiu cum ar fi dacă s-ar cânta astăzi în biserică creaţiile lui Filotei sin Agăi Jipăi, care a elaborat pentru prima dată un manuscris psaltic în româneşte, «Psaltichie românească». Sună altfel decât cântările de astăzi.” (ȘM) Chiar dacă nu știm cum sunau aceste cântări, se păstrează consemnări ale unor episcopi ai vremii care afirmau că în Valahia se slujea cu mai multă măreție chiar decât la Constantinopol și că cei mai buni psalți greci călătoreau adesea în Moldova și îi educau pe psalții locali. (EG, p. 160) Mai mult, într-un codice din 1635, la finalul căruia se menționează: „acesta a fost scris în Valahia”, ieromonahul Meletie își însoțește cântările cu indicația „după cum se cântă la Constantinopol.” (EG, p. 160) Astfel, muzica bisericească în Țările Române „era asemănătoare cu cea a celorlalți ortodocși din Balcani: o monodie, însoțită sau nu de ison, cântată aproape întotdeauna de bărbați, singuri sau în coruri de foarte mici dimensiuni, dispuse în cele două abside laterale ale bisericii.” (CM2, p. 10)

Ulterior însă, în epoca fanariotă, grecii „au adus formule ritmico-melodice şi cu semne ornamentale foarte multe. Atât de multe erau, încât nu se mai putea distinge melodia adevărată. Erau influenţe melodice din muzica laică, turcească, de la cafenelele de pe malul Bosforului, cum spunea Macarie Ieromonahul. S-a simţit nevoia de readaptare, de corectură, de simplificare şi de aceea, în 1814, s-a petrecut reforma hrisantică, când Patriarhia de Constantinopol a delegat trei specialişti: mitropolitul Hrisant, Hurmuz Hartofilax şi Grigorie Lampadarul. Aceştia au reevaluat sistemul de notaţie şi s-a ajuns la ceea ce se cântă astăzi” (ȘM), lămurea părintele Barnea.

Această nouă teoretizare a muzicii bizantine, realizată în cadrul reformei hrisantice, a fost făcută cunoscută foarte curând și în Țările Române, fiind adusă de Petru Manuil-Efesiul († 1840). Acesta a înființat la București, la biserica Sfântul Nicolae-Șelari, o școală de muzică bizantină, unde au învățat, printre alții, renumiții Anton Pann și Macarie Ieromonahul. (GO; NM, pp. 55-56) Totodată, Petru Efesiul reușește în 1820, în tipografia nou înființată de la București, să tipărească „două cărți de muzică bisericească, Noul Anastasimatar și Scurt Doxastar, fiind considerate de muzicologi a fi primele cărți de muzică bisericească tipărite din lume.” (GO) Acestea au fost scrise în limba greacă; Macarie Ieromonahul a tradus și adaptat Noul Anastasimatar în limba română. Cartea va fi tipărită la Viena, în 1823, alături de alte două (Teoreticonul și Irmologhionul), aparținând tot lui Macarie. Acestea vor fi primele tipărituri de muzică bisericească în limba română. (EC, p. 49)

După acest avânt al muzicii bisericești la noi în țară în prima jumătate a secolului XIX, începe un declin, datorat în mare parte reformelor din vremea domnitorului Alexandru-Ioan Cuza: averile mănăstirești au fost secularizate, „școlile de cântăreți de pe lângă mitropolii și episcopii au fost desființate, muzica bisericească rămânând a se preda numai în seminarii candidaților la preoție, care însă, devenind preoți, nu mai puteau cânta la strană; cântăreții [...] nu-și mai puteau asigura traiul, astfel că trebuiau să-și câștige existența din alte domenii; [...] au fost înființate corurile armonice, crezându-se că prin înlăturarea muzicii bizantine din școli și biserici se înlătură limba greacă din cult (grecismele), un lucru total eronat” (GO), considera arhid. lect. univ. Gabriel Oprea. Anul 1864 marchează înființarea a două Conservatoare de muzică, la București și la Iași. Acestea, afirma arhid. Gabriel Oprea, „sunt incontestabil instituții de o mare valoare culturală, însă nu au fost înființate și catedre pentru muzică bisericească bizantină. Astfel, începând cu anul 1865 au început a se întrebuința în Biserica Ortodoxă Română două feluri de cântare bisericească: una folosind neumele bizantine, cântarea monodică, și una armonică, ce folosea notația occidentală.” (GO) În 1882, într-o conferință pe care a ținut-o în fața Sfântului Sinod, episcopul Melchisedec al Romanului, membru titular al Academiei Române, „ajunge la concluzia că psaltichia de la strană trebuie păstrată cu orice chip, dar că ar trebui să se încerce transcrierea acestei muzici și pe notația liniară, pentru uzul maselor populare, această notație fiind mai cunoscută și mai mult întrebuințată.” (NL, p. 4)

În secolul XX, în anumite regiuni ale țării: centru (Ardeal), vest (Banat) și nord-vest (Maramureș) „a fost acceptată o altfel de exprimare muzicală, aceea numită muzică cunțană, după cel ce a teoretizat-o, Dimitrie Cunțan. Este tot o muzică cu specific religios, însă conține eminamente influențe populare.” (GO)

După anul 1944, odată cu instaurarea comunismului în România, au fost desființate atât școlile de cântăreți bisericești, cât și secția de muzică religioasă de la Conservatorul din București. Au mai rămas doar cinci instituții în care se mai preda muzică psaltică: cele patru seminarii teologice rămase, precum și Institutul Teologic de Grad Universitar din București (noul nume al Facultății de Teologie, după 1948). Însă cei ce absolveau aceste instituții „deveneau – în majoritate – preoți, nu cântăreți.” (CM1, pp. 9-10)

Impactul desființării școlilor de cântăreți a fost semnificativ. Este adevărat că, până atunci, tradiția interpretării muzicii psaltice nu se transmitea exclusiv în cadrul sistemului de învățământ, ci cel mai adesea pe cale orală, de la cântăreții pricepuți la copiii cu înclinații muzicale și doritori să învețe psaltichie. Această situație s-a schimbat însă în comunism. Din ce în ce mai puțini oameni mergeau la biserică, iar cei ce doreau să devină cântăreți de strană erau tot mai rari. Muzicologul Costin Moisil explica într-una dintre cărțile sale că exista teama că „orice acțiune contrară ideologiei comuniste putea avea consecințe extrem de neplăcute, uneori chiar ani grei de închisoare. A fi cântăreț de strană în noul context era mult mai puțin tentant decât fusese în timpurile de dinainte. Veniturile erau mai mici, iar riscurile mari.” (CM1, p. 10) Mai mult, nici mediul monahal nu mai era propice transmiterii meșteșugului cântării psaltice, în special începând din 1959, anul decretului care i-a alungat din mănăstiri pe majoritatea monahilor.

În aceste condiții dificile, când se punea acut problema lipsei cântăreților și a posibilității de a sluji în continuare Dumnezeiasca Liturghie în lăcașurile de cult, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus două soluții:

1. cântarea în comun – în special la Liturghie

2. uniformizarea cântărilor – pentru aceasta a fost desemnată o comisie, sub conducerea profesorului și compozitorului Nicolae Lungu (1900-1993), care să alcătuiască o singură serie de cărți de slujbă pentru întreaga țară, în locul diferitelor cărți după care se cânta până atunci. Astfel, între anii 1951 și 1954 au fost tipărite patru volume: unul de teorie muzicală („Gramatica muzicii psaltice”), iar celelalte trei cu cântările celor trei slujbe mai importante: Sfânta Liturghie, Vecernia și Utrenia. (CM1, pp. 10-11)

În pofida acestor dificultăți, se poate constata că „sfârșitul secolului al XX-lea devine destul de promițător. Acest lucru se întâmplă odată cu ieșirea de sub regimul comunist, care a ținut în umbră muzica bisericească psaltică.” (GO) Astfel, se înființează secția de Muzică bizantină la Universitatea de Muzică din București (în 1990) și se constituie mai multe formații de muzică bizantină (Tronos, Stavropoleos, Nectarie Protopsaltul, Anton Pann, Psalmodia etc.).

 

Bibliografie (referințele citate în aceste extrase din carte)

AM = Arsenie Monahul, Între Dumnezeu și Rockn’roll, trad. Ionuț și Sladjana Gurgu, Editura Predania, București, 2012.
AS = A. Schlez, I. Litmanovitz, S. Bauer, T. Dolfin, R. Regev, S. Arnon, Combining kangaroo care and live harp music therapy in the neonatal intensive care unit setting, Israel Medical Association Journal, vol. 13, nr. 6, pp. 354-358, 2011.
CM1 = Costin Moisil, Românirea cântărilor: un meșteșug și multe controverse. Studii de muzicologie bizantină, Editura Muzicală, București, 2012.
CM2 = Costin Moisil, Geniu românesc vs. tradiție bizantină. Imaginea cântării bisericești în muzicologia românească, Editura Muzicală, București, 2016.
CYW = C. Y. Wan, G. Schlaug, Music Making as a Tool for Promoting Brain Plasticity across the Life Span, Neuroscientist, vol. 16, nr. 5, pp. 566–577, 2010.
DB = Preot Dan Bădulescu, Scurtă privire teologică asupra muzicii, http://archive.org/details/DanBadulescu-ScurtaPrivireTeologicaAsupraMuzicii-CarteOrtodoxa.
DD = D. Discenza, Prematures and feeding therapy: new lullaby-powered research, Neonatal Network, vol. 32, nr. 6, pp. 429-430, 2013.
DEX 2009 = Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009.
EC = Ph.D. Elena Chircev, The Research of Byzantine Music in Romania. Questions and Answers, Journal of Musicology Papers, vol. XXX, nr. 1, pp. 47-66, 2015.
EG = Emmanouil Giannopoulos, The Cultivation and Fruitful Spread of Psaltic Art in the Black Sea Areas, Actae Musicae Byzantinae, vol. IX, Centrul de Studii Bizantine Iași, pp. 156-167, mai 2006.
EW = Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, ed. a doua revizuită și adăugită, Editura Oxford University Press, Oxford, 1961.
FB = Preot Florin Botezan, Sfânta Liturghie – cateheza desăvârșită, ediția a doua revizuită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016.
GO = Arhid. lect. univ. Gabriel Constantin Oprea, Muzica bisericească în România, http://nectarie.ro/wp-content/uploads/2011/10/Despre_muzica_psaltica.pdf.
IC = Î.P.S. Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Mănăstirea Rohia, 2010.
IÎ = Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăție. Elemente de trăire liturgică a tainei unității în Biserica Ortodoxă, trad. Pr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
JCEM = J. Caine, The effects of music on the selected stress behaviors, weight, caloric and formula intake, and length of hospital stay of premature and low birth weight neonates in a newborn intensive care unit, Journal of Music Therapy, vol. 28, nr. 4, pp. 180-192, 1991.
JCRM = J. Cranwell, R. Murray, S. Lewis, J. Leonardi-Bee, M. Dockrell, J. Britton, Adolescents' exposure to tobacco and alcohol content in YouTube music videos, Addiction, vol. 110, pp. 703-711, 2014.
JL = J. Loewy, K. Stewart, A. M. Dassler, A. Telsey, P. Homel, The effects of Music therapy on vital signs, feeding, and sleep in premature infants, Pediatrics, vol. 131, nr. 5, pp. 902-918, 2013.
JS2 = J. Standley, Music therapy research in the NICU: an updated meta-analysis, Neonatal Network, vol. 31, nr. 5, pp. 311-316, 2012.
MB = M. Bradshaw, C. G. Ellison, Q. Fang, C. Mueller, Listening to Religious Music and Mental Health in Later Life, The Gerontologist, vol. 55, nr. 6, pp. 961-971, 2015.
NBC = Dimosthenes Spanoudakis, Neuromusicology and Byzantine Chant. An interdisciplinary approach with multiple benefits. Preliminary study, goals and prospects, Proceedings of the 1st International Interdisciplinary Musicological Conference, Volos, Grecia, pp. 501-512, 9 iunie - 3 iulie 2014.
NK = N. Krause, R. D. Hayward, Religious Music and Health in Late Life: A Longitudinal Investigation, The International Journal for the Psychology of Religion, vol. 24, nr. 1, pp. 47-63, 2014.
NL = Prof. Nicolae Lungu, Pr. prof. Grigore Costea, Prof. Ion Croitoru, Gramatica muzicii psaltice. Studiu comparativ cu notația liniară, Editura Partener, Galați, 2007.
NM = Pr. prof. univ. dr. Nicu Moldoveanu, Istoria muzicii bisericești la români. Curs pentru studenții, masteranzii și doctoranzii teologi, Universitatea din București, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 2007.
NN = Pr. prof. univ. dr. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 2004.
PI = Preot prof. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, ediția a doua revizuită, Editura Partener, Galați, 2006.
RO = Daniel-Marius Cergan, Radu Ungureanu, Vasile Bogus, Elena-Mariana Bălan, Maria-Luiza Ungureanu, Violeta-Marinela Bălan, Religie – cultul ortodox, clasa a VIII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2020.
SV = Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâia: Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 1986.
ȘM = Ștefan Mărculeț, Muzica psaltică – parfumul slujbelor ortodoxe, Ziarul Lumina, 18 noiembrie 2007.
1 Pentru simplificare, am renunțat în cartea de față la notele de subsol, pe care le-am înlocuit cu un sistem de citare prescurtat. Astfel, de exemplu referința (IC, p. 7) se referă la un pasaj de la pagina 7 din cartea desemnată prin acronimul IC, care se regăsește în bibliografia de la finalul cărții: IC = Î.P.S. Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Mănăstirea Rohia, 2010. Am folosit acest sistem pentru toate referințele bibliografice.


Albert Einstein și dorul firesc de Ortodoxie - Claudiu Dumitrache

 

          Dacă l-am scoate puțin pe Albert Einstein la cercetat, din alte surse decât din clipurile adolescentine de pe YouTube, am putea descoperi profunda sa credință timpurie în Creatorul proniator, care evoluează, într-adevăr – foarte anevoios, la credința în Mântuitorul și la aceea că doar mesajul evanghelic salvează.

Desigur că nu suntem atât de interesați de ceea ce se speculează (altfel am putea crede cu ușurință și în reîncarnare, orbiți de idee și de tiparul fascinant), ci suntem interesați de ceea ce este concret, din perspectiva singurei religii, aceea întemeiată de Însuși Dumnezeu Cel viu, singura care are dovada harului, a vieții de după moartea fizică și unica, prin a cărei Tradiție și Lege nerăstălmăcită omul decăzut se desăvârșește și se sfințește, intrând în comuniune deplină cu Dumnezeu. Vom arunca o privire foarte scurtă asupra religiozității lui Einstein, din surse notabile ale cercetătorilor, biografilor, din mărturiile sale și ale contemporanilor săi, cu care acesta a intrat în contact.

Dacă în viața publică, un timp, în calitate de om de știință, era abstract și îi lăsa pe cei slabi să înțeleagă Universul, oarecum, din perspectiva evoluționistă, el știa că nu-și poate păstra notorietatea în lumea științifică fără să susțină această speculație, fără să prezinte rațiunea drept adevăr. Acestea i se întâmplau fiind damnat și încolțit de gândirea ateistă a celebrităților și oamenilor de știință, o gândire materialistă, sine qua non, care valida automat un intelectual, mai ales în Epoca Victoriană (de pildă, pe cunoscuta romancieră George Eliot, care s-a convertit la ateism din cauza acestui curent…). Teologia era o știință care devenise batjocură pentru o mare parte din populația occidentală, chiar și pentru teologii sau clericii catolici și protestanți – în cultura lor (deja eretică și compromisă) strecurându-se idei păgâne și oculte, spiritismul și un curent comic bizar (horrr), perceput ca fiind o înaltă trăsătură intelectuală, curent promovat de către Casa Regală Britanică, intelectualii germani, francofoni, newyorkezi, nordici etc. De exemplu, în mama-Anglie, la modă era pozatul cu decedații (memento mori), spectacolele bizare de circ și teatru, râzându-se de cei bolnavi (aflați în suferințe, care aveau să-și dea duhul), de cei neputincioși sau cu handicap, aceștia acceptând să facă pe bufonii și să fie înjosiți în schimbul unui profit, desigur. O „cultură” antihristică. Deși, perioada a avut și paralelismul ei de lucruri bune și folositoare.

Astfel, nici genialul Einstein nu a rămas neatins de aceste miraje, multe fiind repercursiuni ale smintelii lui C. Darwin. Însă cea mai mare influență a avut-o, la marele fizician, „râsul a prost” și glumele care nici pe departe nu pot fi recunoscute astfel, mai ales în perioada noastră, el dispunând de aceste atitudini publice până prin anii 1923-‘25, când moda se schimbase, după Primul Război Mondial, și nici Statele nu prea se mai lăsau fascinate de exterior, chiar nici de britanici, Einstein constatându-și cabotinismul, cel mai probabil, de unul singur, geniu fiind…

Deja America își pretindea o cultură proprie și o tradiție, un popor ideal, perfect, o confundare a tuturor culturilor și ideologiilor, despre care ne aducem aminte: Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6,14-16). Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5,37). Nici o minciună nu vine din adevăr (I Ioan 2,21). Și tot pretinzând, America a reușit să-și convingă urmașii, până astăzi, și înșelații din lumea întreagă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit. (I Ioan 2,18-19).

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor grămădi învățători după poftele lor și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme (II Timotei 4,3-4).

Einstein, în unele contexte intime, care sunt cele mai sincere, responsabile și lucide cadre de manifestare ale unui om, recunoștea că este depășit de creație, neputând fi cercetată în întregime sau profunzime, mărturisind că în fața Spiritului care este deasupra, putem simți doar un sentiment de umilință. După cum se întreabă și Magda Stavinschi: oare admirația lui nesfârșită față de natură nu era admirația față de Creatorul ei? Dar, în timp, maturizându-se, Einstein a condamnat clar, până la urmă, și gândirea darwinistă, nihilistă, dar și pe cea spinoziană, aflându-se într-o luptă cu sine spre înțelegerea hristică.

Gândirea sa, treptat, a fost anti-materialistă, iar de-a lungul întregii vieți a folosit concepte teologice și metafizice, precum „Dumnezeu”, „minune”, „revelație” etc. – deloc neutre. Potrivit multor biografi, decisivă a fost căsătoria lui cu fiziciana Mileva Marić, aceasta aparținând religiei sârbo-ortodoxe – Einstein identificând, astfel, diferite erori religioase evreiești, dar nu numai.

Dramaturgul elvețian Friedrich Dürrenmatt a scris: Einstein a vorbit atât de des despre Dumnezeu, încât am bănuit că este un teolog clandestin. Iar colegul său, Freeman Dyson, îl definește ca pe un credincios în transcendență.

 

Credea că arta trebuie să tindă spre Dumnezeu

Să începem cu viziunea relativ matură a lui Albert Einstein (după Epoca Victoriană și Primul Război Mondial) asupra artei, care devenise un surogat, cum se continuă până astăzi. Într-un interviu din 1930, Einstein, parcă prevestind nașterea lui Tarkovski și sfidând freudianismul, condamnă arta modernă, însă, foarte departe de contemporanul său Gide:

Cele mai frumoase idei ale științei provin dintr-un sentiment religios profund, în lipsa căruia ar fi sterile. De asemenea, cred că acest tip de religiozitate care este perceput în timpul cercetărilor este singura experiență religioasă creativă din epoca noastră. […] Cu greu ar putea fi considerată arta de astăzi ca expresia unei tendințe către Dumnezeu.

Tot Einstein mărturisește: Religia mea constă într-o admirație umilă față de Spiritul nelimitat și superior, Care se revelează în micile detalii pe care le putem percepe cu gândul nostru fragil și slab – aici căzând de acord și cu Louis Pasteur, care, cu ceva timp înainte, descoperea că știința îi apropie pe oameni de Dumnezeu, Pasteur fiind și un cercetător foarte credincios, de altfel. Tot acesta din urmă mai știa și că viața poate proveni doar din viață, fiind unul dintre cei mai iscusiți oameni de știință, anulând speculația darwinistă de fiecare dată.

Putem aminti o mulțime de cercetători și oameni de știință (ex: N. C. Paulescu, Faraday, Blaise Pascal, Francis Bacon, William Thomson, W. de W. Abney, Thomas Young , J.C. Adams, L. Agassiz, Georgius Agricola, Isaac Barrow, Samuel Morse, George Boole, Tycho Brahe, Galileo Galilei, Asa Gray, William Harvey, Joseph Henry, R. Hooke, Antoni van Leeuwenhoek, W. Ramsay, Bernhard Riemann, J. W. S. Rayleigh etc.) care au ajuns să înțeleagă, așa cum spune Părintele Dan Bădulescu, că, în ce privește cosmologia, cea mai înaltă autoritate cu putință rămâne Duhul Sfânt, Care a grăit prin Prooroci, Apostoli și Sfinți Părinți. El nu a binevoit să descopere tainele Sale filosofilor, astrologilor și astronomilor profani, căzuți și opaci harului. Învățăturile lor pleacă de la diverse ipoteze de lucru, iar Duhul nu are ipoteze, ci revelații! Dar, noi vom rămâne concentrați pe Albert Einstein.

Despre acest „Spirit”, Einstein va mai vorbi într-o scrisoare către un copil care l-a întrebat dacă oamenii de știință se roagă:

Un om de știință este puțin probabil înclinat să creadă că un eveniment poate fi influențat de rugăciune, de exemplu de o aspirație adresată unei Ființe supranaturale. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că ale noastre cunoștințe actuale despre aceste legi sunt doar imperfecte și fragmentare […]. Cu toate acestea, dintr-un alt punct de vedere, oricine se angajează serios în cercetarea științifică se convinge că există un Spirit care se manifestă în legile universului. […] Nu pot concepe un om de știință autentic lipsit de această credință profundă.

O altă mărturisire a lui Einstein, după ce a fost „condamnat” pentru propagandă religioasă și știință biblică, sugera că necredincioșii sunt, de fapt, neputincioși în a percepe realitatea puțin superioară sau, din perspectiva fizică, că nu sunt în stare să prindă uniformizarea pe cele mai înalte frecvențe ale fiind-ului lumesc:

Ateii fanatici sunt creaturi care, în mânia lor împotriva religiei tradiționale, văzută ca opiu al poporului, nu sunt în stare să audă muzica sferelor.

Trece prin Ortodoxie și experiază Cuvântul?

Influențat de gândirea creștină eretică a Occidentului, Einstein a avut ocazia să cunoască și valorile ortodoxe, atât prin intermediul primei sale soții, cât și prin propria cercetare.

Trebuie subliniat că Einstein devenise fan al lui Dostoievski, pentru romanul Frații Karamazov. Această operă a fost centrată pe Dumnezeu Cel viu, din Tradiția și Biserica Ortodoxă. În 1919, fizicianul a scris unui coleg: această carte este cea mai minunată pe care am avut-o vreodată în mâinile mele, în timp ce în 1930 a afirmat că Dostoievski a fost un mare scriitor religios, capabil să prezinte un cadru al misterului existenței spirituale, clar și fără comentarii.

Într-un interviu din 1929, Einstein l-a criticat pe scriitorul evreu-german Emil Ludwig, autorul unei biografii denigratoare la adresa lui Iisus Hristos, în care divinitatea și învierea Lui sunt negate. Redăm fragmente din interviul luat lui Einstein de către jurnalistul și scriitorul George S. Viereck:

Viereck: În ce măsură ești influențat de creștinism?

Einstein: În copilărie, am primit instrucțiuni atât în ​​Biblie, cât și în Talmud. Sunt evreu, dar sunt fermecat de figura luminoasă a Nazarineanului.

Viereck: Ai citit cartea lui Emil Ludwig despre Iisus?

Einstein: Iisusul lui Emil Ludwig este superficial. Iisus este prea colosal pentru condeiul frazemonilor, oricât de isteț. Niciun om nu poate dispune de creștinism cu un bon mot.

Viereck: Acceptați existența istorică a lui Iisus?

Einstein: Incontestabil! Nimeni nu poate citi Evangheliile fără să simtă prezența reală a lui Iisus. Personalitatea Lui pulsează în fiecare cuvânt. Niciun mit nu este plin de o astfel de viață.

Aceste afirmații ne arată faptul că, Einstein, nu doar că ar fi fost fascinat de personajul istoric Iisus Hristos, ci experiase natura divină a Mântuitorului, citind Sfânta Evanghelie, probabil prin harul Său, pe care Einstein îl dorea, după cum ne explică și Paolo Musso:

Einstein tânjea și simțea chiar și nevoia unui fel de revelație pentru a întemeia valori morale și religioase.

Sau, renunțând la misticism, pentru unii, Einstein ne arată aici că este de acord cu natura pururea vie și divină a lui Hristos. Albert spune că e fermecat (engl. but I am enthralled by the luminous figure of the Nazarene), adică nu ține de voia sa, este mai presus de aceasta, mai presus de firea logicii sau condiției cunoscute a omului – altfel ar fi trebuit să folosească alte cuvinte (ex: interesant, pasionat, fascinat, curios, încântat, atras etc.). El nu consideră un mit legat de Hristos, ci mărturisește un prezent continuu (Niciun mit nu este plin de o astfel de viață).

În fața Academiei Evreiești de Științe, în 1936, citând episodul biblic al dansului idolatric din jurul vițelului de aur, Einstein a afirmat, printre altele, că temeiurile propuse de Biblie sunt fundamente fără de care nu poate exista o comunitate sănătoasă și fericită. [….] Destinul înalt al individului este să slujească, nu să domine sau să se impună în vreun fel. Într-un alt context, Einstein afirmă, de asemenea: cercetarea științifică nu poate fi serioasă dacă nu conduce la un sentiment religios.

Iar dacă cercetarea făcută de geniala minte a lui Einstein l-a condus spre Evanghelie (chiar și influențat de ereticul Spinoza), descoperind că omul are un singur destin înalt, care înseamnă lepădarea de sine pentru slujirea celorlalți, orice ateu sau om de știință orbit de modernitate sau dorința de a se afirma special sau inteligent, probabil, ar trebui să-și reconsidere gândirea (?). Poate la fel și orice ezoteric sau aspirant la religii păgâne.

În timpul ascensiunii naziste și comunismului, Einstein arăta deja o aplecare serioasă asupra creștinismului, condamnându-l pe Adolf Hitler și afirmând:

Slăbirea gândirii și a moralității sunt urmări ale lipsei de religiozitate în vremurile moderne, mărturisind că nazismul este un război contra mesajului (atenție!) evanghelic și o amenințare pentru întreaga omenire.

Einstein raportează aici Evanghelia la întreaga omenire, fiind adevăr universal, indiferent de credințele oamenilor și cunoștințele lor, mărturisind înțelegerea sa (dar parțială) a înțelepciunii lui Dumnezeu.

       Astfel, marele om de știință Albert Einstein, considerat iudeu sau ateu de majoritatea oamenilor, își mărturisea, de fapt, credința în Dumnezeul creștinilor, de nenumărate ori, chiar dacă Francesco Agnoli, nedumerit, afirma:

[…] nu este ușor de înțeles în ce măsură aceste credințe și aceste analize au devenit sau nu o credință personală la Einstein, dar cu siguranță ele există și sunt exprimate mereu mai frecvent de-a lungul anilor, împreună cu referirea emoționantă la strămoșii noștri evrei, profeții și vechii înțelepți creștini. Tot Einstein mai spune: Prefer o atitudine de umilință corespunzătoare slăbiciunii înțelegerii noastre intelectuale…

Referirile lui Einstein la Biblie s-au înmulțit în discursurile sale publice. La 22 martie 1939, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, părintele teoriei relativității a declarat, printre altele: În trecut am fost persecutați deși eram oamenii Cărții; astăzi, în schimb, suntem persecutați tocmai pentru că suntem oamenii Bibliei. Scopul nu este doar să ne exterminăm, ci să distrugem, alături de noi, și acel spirit, exprimat în Biblie și în creștinism, care a făcut posibilă apariția civilizației în Europa de Nord și Centrală. Dacă acest obiectiv va fi atins, Europa va deveni un pustiu.

Pentru că, mai spune Einstein –viața societății umane nu poate dura mult dacă se bazează pe forța brutală, pe violență, pe teroare și pe ură.

Cercetând, mai atent, mai multe dintre declarațiile lui Einstein, peste ceva vreme, Francesco Agnoli notează: Este evident că einsteinul matur a criticat deschis, deși implicit, darwinismul social, ideea potrivit căreia viața morală a omului este redusă, ca la fiare, la ascultarea instinctului nostru de supraviețuire și la participarea la lupta pentru supraviețuire […]; …el neagă cu desăvârșire tot determinismul tipic evoluționismului de tip materialist și panteist și afirmă libertatea, împotriva „soartei crude”, împotriva ideii de om condus de genele și de biologia lui, de determinismul materialist și de toate re-propunerile moderne ale antichității și ale sorții. Evident, ceea ce sugera Einstein era mântuirea, despre care noi știm că se poate dobândi doar prin Fiul.

 

Einstein și El. Înțelegerea parțială

Într-o scrisoare din 15 aprilie 1950, adresată celui mai bun prieten al său, lui Michele Besso, Einstein vorbește despre Dumnezeu la modul personal, scriind despre faptul că este diabolic de greu să te apropii de „El”. Și casa de licitație, care a vândut scrisoarea, remarcă faptul că aceasta oferă o privire personală unică asupra relației lui Einstein cu divinul.

Pentru o vreme, lui Einstein i-a plăcut să meargă în Italia și să viziteze, în zona Fiesole (Toscana), Mănăstirea Sfântului Francisc, unde își adâncește prietenia cu câțiva franciscani, precum călugărul portar Clementino și părintele muzician Odorico Caramelli. Mai ales cu acesta din urmă, fizicianul a păstrat o relație epistolară și în ultimii ani ai vieții. Prietenia dintre el și franciscanii de la Fiesole a implicat și alte rude ale omului de știință, mai ales pe Margot Einstein, fiica sa vitregă, care avea să stea lângă el până la sfârșitul zilelor. Margot a fost sculptor, iar în 1955, anul morții tatălui său vitreg Albert, a trimis o statuie a Fecioarei Maria cu Pruncul, sculptată de ea, la Mănăstirea din Fiesole.

Ea a anexat salutul lui Albert către părintele Caramelli: Vă doresc toate cele bune pentru 1955. Evident, aici este un comun acord între el și fiica sa, care ar demonstra o spiritualitate creștină în sânul intim și al familiei, dar înșelătoare, desigur, catolică fiind.

La 18 octombrie 1960, părintele Caramelli a amintit de prietenia sa cu Einstein în timpul unui interviu cu jurnalistul Alberto Maria Fortuna:

Einstein? L-am cunoscut aici, acum mulți ani. Sincer. Ca un copil. Foarte umil, de o smerenie firească și spontană. Și, deși nu era catolic, mergea cu bucurie la biserică, pentru că îi plăcea să stea cu Dumnezeu, în Care credea. El venea adesea la Sfântul Francisc. Inițial, m-a auzit cântând; apoi s-a hotărât să aducă o vioară și, zbârnâind cât a putut, s-a lăsat însoțit de mine cu o orgă. Noaptea a jucat sub lună. Odată, după ce l-am însoțit într-o Sonată de Bach, a fost atât de mișcat, încât și-a aruncat brațele în jurul meu, aproape în lacrimi.

Aceasta este cea mai concretă mărturie, alături de afirmațiile și interviurile de mai sus, care ne arată credința lui Einstein în Mântuitorul, îmbinată cu o simțire firească, dar și influențată de ereziile catolice sau occidentale.

***

Nici teologii, nici oamenii de știință nu au putut considera concret religiozitatea lui Einstein, dar este cert faptul că acesta nu a fost ateu și nu a negat nici harul, nici rugăciunea sau minunile. Însuși A. Einstein mărturisește, supărat de faptul că oamenii citează din lucrările lui ca să-și autorizeze ateismul: […] sunt încă oameni care spun că nu există Dumnezeu. Ceea ce mă supără este că mă citează pe mine pentru a susține această idee. Același lucru era susținut și de către Darwin, cu ceva vreme în urmă.

Cel mai profund mesaj și mărturisirea lui Einstein în Dumnezeul Cel viu, la Care se închină ortodocșii (Dumnezeul iubirii desăvârșite – Sfânta Treime), ar putea fi o scrisoare pe care i-ar fi trimis-o fiicei sale Lieserl (născută, probabil, între anii 1900 și 1903), despre care nu se cunosc prea multe detalii biografice. Felurite voci de cercetători și biografi opinează ori că Lieserl ar fi murit în primii ani de viață, ori că a trăit într-o țară străină (ca Serbia) – adoptată, cu probleme de sănătate, sub un alt nume.

Dacă Einstein și-ar fi dat fiica spre adopție în altă țară, bolnavă fiind, probabil că înțelegem de ce, la statutul său, Einstein ar fi făcut aceasta, raportându-ne la contextul temporar imediat perioadei victoriene și, desigur, fascinației darwiniste, care persista încă, ca influență majoră în știință și în intelectualitatea superficială, pătrunzând gândirea materialist-psihanalitică, aceasta fiind o altă nenorocire care are să mire și să înșele mințile, anulând orice fel de existență veșnică și sugerând, uneori, că omul se poate auto-mântui printr-o voie proprie de bine, în caz de-ar exista mântuire, binele fiind relativizat de limitările și înțelegerile parțiale ale omului, legate de sens, fără a îndeplini condițiile revelate. Să nu uităm și de influența ideologiei omului perfect și chiar gândirilor astrologice sau utopice, care dau naștere altor mișcări fără compasiune și războaielor.

În prefața scrisorii, apărută în mediul online, în 2015, se arată că fiica lui Einstein, Lieserl, a donat 1.400 dintre scrisorile sale, la sfârșitul anilor 1980, Universității Ebraice, cu ordin de a nu se publica conținutul lor decât după două decenii de la moartea sa.

Cercetările ulterioare au indicat că Lieserl însăși ar putea să nu fie cea mai de încredere sursă, având în vedere că se cunosc foarte puține lucruri despre ea. De fapt, existența ei a fost în mare parte necunoscută biografilor până în 1986, când un lot de scrisori din 1897-1903, între Einstein și prima lui soție – Mileva Marić – a fost descoperit de către nepoata sa Evelyn (în care Einstein o menționează pe Lieserl). Aceste scrisori au fost publicate în cartea Scrisorile de dragoste, din 1992.

 

Redăm aici fragmente din scrisoare, deși nu ne vom sprijini pe aceasta în concluzia noastră:

Când am propus teoria relativității, foarte puțini oameni m-au înțeles, iar ceea ce urmează să destăinui umanității acum, se va ciocni de neînțelegerea și prejudecățile din această lume. Te rog să păstrezi aceste scrisori atât timp cât este necesar, ani, decenii, până când societatea este suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explică mai jos.

Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA. […] Când cercetătorii au investigat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută.

Iubirea este Lumina, Care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim.

Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire […] Această forță explică totul și oferă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire, deoarece este singură energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa.

După eșecul umanității în a utiliza și controla celelalte forțe din univers, care până la urmă s-au întors împotriva noastră, este imperios să ne hrănim pe noi înșine cu o altă formă de energie… […] Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns. […]

Când o să învățăm să oferim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcende totul și orice, deoarece iubirea este chintesența vieții.

Regret profund că nu am fost capabil să exprim ceea ce este în inima mea, care a bătut în liniște pentru tine întreaga mea viață. Poate e prea târziu pentru scuze, dar cum timpul e relativ, simt nevoia să îți împărtășesc că Te Iubesc și datorită ție am ajuns la răspunsul suprem!

Tatăl tău, Albert Einstein.

***

foto: Mileva Marić & Albert Einstein

          Putem, desigur, să speculăm că scrisoarea este autentică prin prisma faptului că mama lui Lieserl a fost ortodoxă și, astfel, Einstein a fost marcat de această credință, lucru cu care sunt de acord mai mulți biografi. Adăugând că, Einstein, în urma mustrărilor sale de conștiință și suferințelor provenite din propria trădare și din greșeala despărțirii de fiica sa, din cauzele lumești, o fi putut primi revelația adevărului aproape în totalitate – cine ar putea să știe, concret, cât de mult a suferit fizicianul și cât și-a plâns păcatele (dacă am accepta scrisoarea către Lieserl)? Dar, nouă ne sunt suficiente sursele concrete pentru a trage o mini-concluzie în ceea ce privește spiritualitatea lui Einstein.

păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință (I Timotei 6,20-21).

Greu i-a fost, marelui om de știință, lui Albert Einstein, să se apropie de Dumnezeu, după cum și el mărturisește pentru cel mai bun prieten, la fel cum și ceilalți monștri ai științei au recunoscut. Însă, niciodată, niciun om serios de știință (sau om sincer cu sine, onest – în general) nu a fost ateu, ci mulți dintre ei au fost prinși în miraje, în grabe sau în ideologii care nu i-au lăsat să se apropie suficient de Sfânta Scriptură, astfel – interpretându-L pe Dumnezeu după propriile lor voințe și înțelegeri – ceea le-a provocat, cu siguranță, suferință (alte exemple concrete de înșelare intelectuală și spirituală fiind și Lev Tolstoi și – al nostru, deși el nu voia – Emil Cioran). Nu s-au putut ruga drept pentru a-L cunoaște, mai apoi, pe Hristos, în Sfintele Taine ale Bisericii Universale, deși harul lui Dumnezeu a lucrat tot timpul din exterior, cum a fost în cazul lui Einstein, precum și în cazul lui Isaac Newton, care afirma: Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris de oameni insuflați de Dumnezeu. Studiez zilnic Biblia. Ateismul nu are sens.

Astfel, prin valorile unei smerenii oscilante sau browniene, umilinței și înțelegerii importanței slujirii aproapelui prin lepădarea de sine, observăm un profund dor de Ortodoxie pe care Albert Einstein l-a manifestat – poate, fără să-și dea seama, precum și însușiri evidențiate ale Chipului și asemănării – unele temporare, altele permanente.

În toată nebunia științifică creată și responsabilizat de atâtea lucruri materialiste, observăm că, valorile soției sale Mileva Marić – adică valorile Căii, Adevărului și Vieții – l-au urmat pe Einstein, cel mai probabil, tot restul vieții, chiar dacă a rămas, în mare parte, concentrat pe muzica sferelor, asemenea lui Johannes Kepler și a altor sute de cercetători – care, deși au constatat că Universul este creat de Dumnezeu, nu L-au căutat tainic, ci s-au lăsat mai mult fascinați, ispitiți, de creația efemeră.

Mai exact, parafrazând din învățăturile Părintelui Sorin Bute legate de decădere, Albert E. a fost concentrat pe o procedură, absolutizând-o pe aceasta, în lipsa asumării, identificându-se astfel, din păcate, cu mâncatul mărului și cu Turnul Babel, smerenia sa ocazională nefiind una suficientă. Deși a simțit și recunoscut dumnezeirea Mântuitorului, Albert a rămas înșelat, neputând să mărturisească în mod ortodox.

Cel mai mult punem accent pe gândirea responsabilă a lui Einstein, aceea în care se raporta în mod direct persoanelor la care ținea sau, uneori, umanității întregi. Nu am adus în atenție discuțiile purtate cu Tagore, pentru că acestea sunt slabe, până și pentru un presupus discipol al lui Constantin Noica. De asemenea, nu ne-am raportat nici la scrisoarea sa către Eric Gutkind, din 1954, deoarece relația lor era neutră anterior, iar Albert făcea pe interesantul, deși dezamăgit de sine – demonstrându-ne clar și faptul că neputința sa în a se apropia de Dumnezeu Cel viu a fost nebiruită, fiindu-i diabolic de greu să-și pogoare mintea în inimă și revenind, astfel, la idei precedente emise de Spinoza și filozofii din Antichitate, pe care le anulase o perioadă. Și unde să alergi, unde să găsești refugiu și validare dacă nu la cineva care cunoaște aceeași neputință?

Însă, în anul morții sale avem un alt Einstein, creștin catolic, după înregistrările părintelui Caramellio și sculptura Nașterii Mântuitorului, realizată de Margot. Chiar dacă el a tânjit după absolut, ca orice ființă umană, experimentând catharsis-ul sau (mai mult spus) metanoia provocate de arta laică (ex: Bach), perdeaua rațiunii și lipsa sacralității liturgice răsăritene l-au făcut să considere, totuși, că omul poate ajunge la o cunoștință superioară prin propriile forțe și cercetări, socotind voia sa o alternativă, o altă cale spre absolut, fără ca el să recunoască rațiunea cu totul decăzută, urmare a păcatului originar – deși, din unele declarații, puteam crede că s-ar putea îndrepta către acolo. Nu s-a putut îndulci suficient prin transcendența oferită de asceză sau de smerita smerenie, ori prin supunere. El ar fi vrut ca prin materie să afle ce gândește Dumnezeu, după cum ne mărturisește: Mă interesează ceea ce gândește Dumnezeu. Restul sunt detalii. Astfel, el nefiind atent și neaprofundând Sfânta Evanghelie. Cuviosul Iosif Vatopedinul observă această superficialitate și grabă și afirmă: văd bună voastră intenție, dar mai văd și neatenția voastră…! Buna intenție este ceva firesc omului, însă, nu întotdeauna suntem și rezultatul intenției noastre, aceasta pentru că omitem detalii importante, care țin de Lege (ori din grabă, ori din mulțumirea cu o împărtășire superficială a cuvântului scripturistic, ori mândrie).

Unul dintre cele mai mari păcate, care produc mari suferințe și separări, fiind neatenția față de următorul verset: Nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați de Duhul Sfânt (II Petru 1,20-21). Adică să putem face diferența dintre înțelepciunea omului și înțelepciunea lui Dumnezeu; dintre filozofic și filocalic; dintre știință și cunoaștere, dintre Martin Luther și Sfinții Părinți, dintre împărăția morții și Împărăția lui Hristos (care se poate pregusta doar prin Biserica Sa).

Atât de aproape de punctul zero, fizicianul aproape că ajunsese la o gândire eminesciană care, dacă ar fi fost atinsă, cu siguranță, l-ar fi apropiat de Potir. Ceea ce Einstein nu a înțeles sau nu a acceptat, a fost că omul este creat de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Așadar, viața și mărturiile lui Einstein dovedesc clar (excluzând scrisoarea controversată către Lieserl, pentru că nu toată lumea o consideră autentică), faptul că, așa cum spune Părintele Radu Petre Mureșan, prin credință se poate ajunge la o cunoaștere divină, în timp ce prin știință se ajunge [doar] la cunoașterea energiilor create.  (sursa: https://regal-literar.ro/) 

 

Despre autor: CLAUDIU DUMITRACHE

Muzician, scriitor, compozitor, editor, eseist, poet și jurnalist, practician în consultanță și consiliere filosofică, afiliat C.P.F.C.F. din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor (SACRI), coord. Sandu Frunză.

Domeniile sale de interes și cercetare sunt psihologia culturii universale și artelor, combaterea curentelor informaționale manipulative și diminuarea riscului de înșelare prin intermediul curentelor păgâno-religioase și ideologice, prin practici ezoterice, filosofice, NLP, terapii energetice, dezvoltare personală/spirituală sau secte New Age.

 

Bibliografie




Evenimente. Apeluri. Petitii
Donati 3,5% din impozit pentru activitati educativ-misionare
  Dragi prieteni ai Asociației Ortopraxia,
 Mulţumim celor care  faceți efortul de a trimite formularul 230 pentru a susține activitățile Asociaţiei noastre. Fără ajutorul vostru nu am putea  ca în fiecare an: 
      Dacă doriti să sprijiniti asociaţia noastră, o puteţi face descărcând AICI formularul 230. După completarea lui cu majuscule, se depune personal până pe 25 mai la organul fiscal local* sau se trimite la noi pe adresa edituraagaton@hotmail.com. Nu este necesar să specificați suma. Formularul se poate bifa și pentru 2 ani.
      Dacă ați obtinut alte venituri din țară sau din străinătate (impozabile în România) sponsorizarea se menționează în declarația unică
                                                                              Doamne ajuta!
Ioan Cismileanu - Presedinte Asociatia ORTOPRAXIA
 
*Adresele sediilor teritoriale ale Administratiilor Finantelor Publice: clic pe linkul https://www.anaf.ro/sediuuf/

 

 



La biserica si centrul de recuperare initiate de Mihai Nesu e nevoie de sprijin
 

Lucrările continuă la biserica și centrul de recuperare construite de Mihai Neșu pentru copiii cu dizabilități. După ce costurile materialelor au crescut cu peste o treime, este nevoie și de continuarea sprijinului pentru proiect. În aparițiile recente din media, fostul fotbalist a explicat de ce este vitală terapia de recuperare și a afirmat că vrea să-i învețe pe copiii cu dizabilități să nu repete greșelile lui. Terapiile specializate oferite gratuit de fundația fostului sportiv sunt esențiale pentru copiii cu dizabilități, deoarece ajută la menținerea funcțiilor vitale.

„Eu am pățit de două ori, că eram pe supărat pe viață la început și nu mai voiam să fac terapie, și era să mor de vreo două ori. Asta m-a trezit puțin. Din experiența mea vreau să învețe din greșelile mele părinții copiilor cu dizabilități, să nu le mai repete”, a precizat marți Mihai Neșu într-o emisiune transmisă în direct pe Internet.

Complexul de recuperare pentru copii și tineri cu dizabilități neuromotorii „Sf. Nectarie” este construit de Fundația Mihai Neșu în satul Cihei, la șase kilometri distanță de Oradea, cu scopul de a crește numărul de beneficiari, incluzând și adolescenți. Stadiul lucrărilor în a noua lună de șantier, publicate în 7 aprilie 2022. Biserica a fost prima clădire din complex la care s-a lucrat, astfel încât șantierul acesteia este într-o fază avansată. Sfântul lăcaș va avea hramurile „Bunavestire” și „Sf. Ioan (Maximovici) de Shanghai și San Francisco”. Noul centru va avea o suprafață de două hectare și va cuprinde spații de agrement, grădini senzoriale, loc pentru echitație, piscină, restaurant, spații de joacă și loc de petreceri, prin intermediul cărora se va susține financiar centrul de recuperare. Fundația Mihai Neșu publică lunar un raport video cu ce s-a mai realizat pe șantier. Într-un tur recent al studiourilor de televiziune, Mihai Neșu a oferit noi estimări de cost: va mai avea nevoie de 1,8 milioane de euro în plus față de cele 3,8 milioane estimate inițial.

În 10 mai 2022 se vor împlini 11 ani de când Mihai Neșu, fost fundaș al Stelei și al naționalei României, a suferit un accident care l-a lăsat paralizat. 

În emisiunea citată, Mihai Neșu a povestit miracolul supraviețuirii și al recuperării sale.

„Un doctor, la primul control în Olanda, s-a uitat pe dosarul meu și mi-a spus că nu înțelege cum mai trăiesc. A spus că 99 din 100 mor în situația mea. Adică eu am rămas fără oxigen foarte mult timp, chiar dacă a venit repede ambulanța. Totuși a durat puțin și pe lângă asta nu am rămas cu sechele la creier. Am avut ruptă o arteră, inunda sângele în creier… și asta a fost cel mai greu de oprit.”

După accident, Mihai Neșu a descoperit credința. El afirma în 2019: „Cred că Dumnezeu mi-a sacrificat trupul ca să-mi salveze sufletul”. Iar anul trecut, el spunea: „Viața mea e mult mai fericită și împlinită decât când eram sănătos! Dacă m-aș mai naște acum, nu m-aș mai face fotbalist. Sunt lucruri foarte frumoase care îți aduc bucurii, în afară de fotbal. Acum, de când am centrul de copii cu dizabilități, am o bucurie foarte mare pentru că pot să le fiu de folos”.

 

Donează

Mihai Neșu Foundation

RO63BTRLRONCRT0246793101 – cont în Lei
RO13BTRLEURCRT0246793101 – cont în Euro
RO17BTRLUSDCRT0246793101 – cont în USD
BIC Swift
BTRLRO22
Banca Transilvania – Sucursala Oradea, România

SMS cu textul CRED la numărul de telefon 8844.
Setează online o donație lunară cu orice sumă prin site-ul fundației.
Cumpără un produs din magazinul online al fundației.
Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit.

Pentru informații suplimentare:

WhatsApp: 0721.366.252
Email: info@mnf.ro




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Jurnalul unui psihiatru si nu numai - Galina Raduleanu (CARTE)
 

Prezentare Jurnalul unui psihiatru si nu numai:

Cartea dr. Galina Radulescu evoca momente din activitatea Spitalului Clinic de Psihiatrie "Profesor Doctor Alexandru Obregia". Cum, in acea perioada, am colaborat indeaproape cu domnia sa, am citit acest jurnal cu atentie si cu o justificata curiozitate. A fost un prilej pentru multe surprize si reamintiri.

Autoarea are talent nu numai literar, dar si istoric-documentar.Un Ilustru predecesor, dr. C. Belciugateanu, mi-a spus odata: "Spitalul asta e o moarte perfecta, nu poti sa schimbi nimic in el!".

Autoarea evoca momente dramatice, cu multe greseli din toate partile. A fost o epoca tulbure, cu nefericite lupte ale unor mediocri pentru preluarea conducerii, au fost multe greseli ale unui personal needucat, necontrolat si uneori abuziv.

Informatiile cuprinse in acest jurnal poarta amprenta caracterului autoarei, o pilda de luptatoare pentru dreptate si adevar, de la care viitorul psihiatru poate lua un exemplu de profesionalism, devotament, implicare si... optimism!

Detalii despre carte / COMANDA



Cercul mincinosilor. Cele mai frumoase povesti filozofice din lumea intreaga - Jean Claude Carriere (CARTE)
 

Prezentare Cercul mincinosilor. Cele mai frumoase povesti filozofice din lumea intreaga:

Cele mai frumoase poveşti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiţi povestitori sunt cei care inventează lumi şi reinventează lumea. Această minunată stirpe a „mincinoşilor", născută în zorii civilizaţiei din nevoia oamenilor de a desluşi tainele vieţii şi ale morţii, ne încântă şi astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spaţiul buddhist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveştile transcend graniţele istorice şi culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna.

Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase şi mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carrière. Pagină după pagină, poveştile surprind diferenţele, subtile ori vădite, între o tradiţie şi alta, recompunând spiritul umanităţii în cele mai diverse ipostaze ale sale.

„Poveştile – inventate într-o zi de cine ştie ce geniu necunoscut – vin să semene îndoiala, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale şi sociale, să tulbure politica, să aţâţe ceea ce se află dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru paşnic ceva neaşteptat, ciudat, un grăunte de nelinişte. Ating uşor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merită numele de «poveşti filozofice».“

JEAN-CLAUDE CARRIÈRE

JEAN-CLAUDE CARRIÈRE s-a născut in 1931 in Franţa. Deşi a studiat istoria, a renunţat curând la această vocaţie, consacrându-se desenului şi scrisului. Debutului literar (cu romanul Lézard, 1957) i-a urmat la scurtă vreme cel cinematografic, cu scenarii pentru Pierre Etaix şi Jacques Tati. Colaborarea cu Buñuel (care a durat 19 ani) l-a plasat în rândul scenariştilor de renume internaţional. A lucrat cu Volker Schlondorff, Louis Malle, Milos Forman, Jean-Luc Godard etc. În paralel, a scris piese de teatru (a colaborat cu Jean-Louis Barrault şi mai ales cu Peter Brook), a făcut adaptări pentru ecran, a realizat filme de televiziune, a publicat romane şi eseuri. A încetat din viață în 2021.

Detalii despre carte / COMANDA



Homo biologicus. Cum explica biologia natura umana - Pier Vincenzo Piazza (CARTE)
 

Prezentare Homo biologicus. Cum explica biologia natura umana:

De la apariția lui Homo sapiens și revoluția cognitivă petrecută în urmă cu 50.000 de ani, capacitatea speciei noastre de a înțelege și modifica mediul în care trăiește pare nelimitată. Un singur mister rămâne nerezolvat: cel al naturii umane și al civilizației sale. Ce suntem cu adevărat, de ce specia noastră face ceea ce face sfidează orice explicație rațională. Plonjând în miezul revoluțiilor biologiei, Pier Vincenzo Piazza ne oferă o lectură complet nouă despre ființa umană, despre aspirațiile și excesele sale, și arată cum acest Homo biologicus situat în afara vremurilor sale ar putea evolua în cele din urmă într-o direcție bună.

„Biologia ne permite în prezent să explicăm cu ușurință natura noastră mereu schimbătoare, aspirațiile noastre uneori inutile, excesele noastre din ce în ce mai evidente. Ajunge chiar să ne dezvăluie secretele a două tendințe care trag în toate direcțiile și destramă de milenii societatea umană: spiritualismul conservator, de o parte, și progresismul materialist, de cealaltă parte. Pentru a înțelege cu adevărat ce suntem astăzi (iar acest lucru reprezintă unul dintre aspectele cele mai surprinzătoare), trebuie să ne întoarcem la ceea ce eram în preistorie. Biologia noastră este aproape la fel deoarece, în cazul său, 15.000 de ani sunt echivalenți cu o clipire. Trăim cu un creier care nu a suferit modificări de milenii , iar acest lucru face toată diferența.“ — PIER VINCENZO PIAZZA

PIER VINCENZO PIAZZA (n. 1961) este medic, psihiatru și neurobiolog specializat în dependență și boli psihiatrice. Este fondatorul Neurocentre Magendie din Bordeaux, pe care l‑a condus până la sfârșitul anului 2017. În urma cercetării mecanismelor moleculare ale dependenței și bolilor psihiatrice, Piazza a pregătit calea către o nouă clasă farmacologică pentru combaterea sindromului Down, a schizofreniei sau a efectelor THC, molecula activă din canabis. El este, de asemenea, interesat de mecanismul vulnerabilității la droguri. A primit Marele Premiu INSERM pentru toate cercetările sale privind mecanismele fiziopatologice ale bolilor psihiatrice și Marele Premiu Lamonica pentru Neurologie de la Academia de Științe. În 2013, a fondat start‑up‑ul de biotehnologie Aelis Farma, pe care l‑a condus până la sfârșitul anului 2017. Obiectivul acestei companii este dezvoltarea unei noi clase farmacologice care să permită tratarea dependenței de canabis și a anumitor boli cognitive. În momentul de față, Piazza este directorul de cercetare al Institutului Național de Sănătate și Cercetări Medicale (INSERM) din Franța.

Detalii despre carte / COMANDA



× Placheta Binecuvantarea Casei - *** (Obiecte bisericesti)
 

Prezentare × Placheta Binecuvantarea Casei:

 

Placheta se poate aseza atat pe masa, cat si pe perete.

Atentie! Icoanele difera de la o placheta la alta. Poza afisata pe site este doar ca exemplu.

Detalii / COMANDA



Haos. Lege. Libertate - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
 

Prezentare Haos. Lege. Libertate:

Această carte conține convorbirile duhovnicești ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic și se referăîn principal la anii 1970 și 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalități și-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experiență bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deși, de ce nu și aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăși rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulți. Discursurile și articolele sale nu au nevoie de nicio explicație sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândești dreptul de a comenta, căci este puțin probabil ca mulți dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeași lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire și recunoștință.

CUPRINS

Prefață: Darul uimirii
Partea I. De la haos la frumusețe. 
Haos, armonie și lumea ordinii
Legea vremelnică și veșnică. 
Există vreo libertate în alegere?. 
Teologia frumuseții
De ce Dumnezeu a creat lumea. 
Partea a II-a. Omul și experiența sa. 
Spirit și psihic, sau paradoxul stabilității sufletești
Despre misticism și experiența mistică. 
Pelerini și turiști sau cum să ajungi în avangarda Împărăției Cerurilor. 
Deci, cine sunt eu?. 
Partea a III-a: Dumnezeu și umanitatea. 
Întruparea: De ce a devenit Dumnezeu Om?. 
„Îmi pare rău, am venit ca un cerșetor”: ce se ascunde în spatele rugăciunii noastre?. 
Despre închinare: cui și de ce?. 
Răspunsuri la întrebări
Partea a IV-a: Vremea vieții
„Întotdeauna am simțit că există biruință”. 
Nu va rămâne decât adevărul
 
Detalii despre carte / COMANDA


Despre indatoririle crestinului - Vasile Bajanov (CARTE)
 

Prezentare Despre indatoririle crestinului:

Îndatoririle creștinului sunt faptele care îi sunt prescrise de Cuvântul lui Dumnezeu și prin care trebuie să se exprime viața lui lăuntrică, tainică, trăită în credințăși reflectatăîn toate relațiile lui.

Conform relației întreite a creștinului – cu Dumnezeu, cu aproapele său și cu sine însuși –îndatoririle lui se împart, în general, în trei tipuri: îndatoriri față de Dumnezeu, față de aproapele său și față de sine însuși. Dar, întrucât în relația cu aproapele său creștinul trebuie să acționeze fie ca membru al familiei, fie ca membru al societății civile, fie ca membru al Bisericii, îndatoririle lui față de aproapele se împart, de asemenea, în trei tipuri: îndatoriri față de familie, față de societate și față de Biserică.

Detalii despre carte / COMANDA



Carte de rugaciuni la vreme de nevoi si indrumator de spovedanie - *** (CARTE)
 

Prezentare Carte de rugaciuni la vreme de nevoi si indrumator de spovedanie:

- coperţi cartonate -
- text negru şi roşu -
 

Rugăciunea este cea mai tainică lucrare a omului credincios şi unitatea de măsură a vieţii sale duhovniceşti.

Rugăciunea este, fără îndoială, expresia cea mai înaltă a dragostei faţă de Dumnezeu, aşa încât putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu atât cât ne rugăm.

ÎPS Serafim Joantă,
Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru
Germania, Europa Centrală și de Nord

                Cuprins
 
ÎPS Serafim JoantăÎl iubim pe Dumnezeu atât cât ne rugăm / 5
Povăţuire. Locul de rugăciune. Candela. Căţuia. Metaniile, închinăciunile şi îngenuncherile / 15
 
Rugăciuni zilnice
 
Rugăciunile începătoare / 19
Rugăciunile de dimineaţă / 20
Rugăciunea stareţilor de la Optina / 28
Rugăciune de dimineaţă (a Părintelui Arsenie Boca) / 29
Rugăciune de fiecare zi (a Sf. Filaret) / 31
Rugăciune (a Cuv. Sofronie Saharov) / 31
 
Rugăciunile de la vremea mesei / 34
Rugăciuni la începerea şi sfârşitul lucrului / 37
Rugăciunile de seară / 39
 
Pomelnic (pentru Biserică, pentru cei vii, pentru cei adormiţi, pentru tine) / 48
 
Rugăciuni scurte / 52
 
Rugăciune de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu / 54
Rugăciune pentru ierarh / 55
Rugăciune pentru preoţi / 55
Rugăciuni pentru părintele duhovnic / 56
Rugăciune a unui ucenic pentru Părintele său duhovnic / 58
Rugăciune pentru citirea Sfintei Scripturi / 59
Rugăciune pentru mântuire / 60
 
Rugăciuni pentru familie
Rugăciunea tinerilor singuri care vor să se căsătorească  / 63
Rugăciunea soţilor  / 65
Rugăciunea părinţilor pentru copii / 66
Rugăciunea soţilor pentru naştere de prunci / 68
Rugăciunea soţilor care nu au copii către Sf. Efrem cel Nou /  69
Rugăciunea copiilor pentru părinţi / 72
Rugăciune pentru fraţi şi surori / 74
Rugăciune pentru poporul român / 74
Rugăciune pentru unire (a Cuv. Sofronie) / 76
 
Rugăciuni pentru cei adormiţi
 
Rugăciune pentru cei adormiţi / 79
Rugăciune la moartea unuia dintre soţi / 80
Rugăciune la moartea unui prieten / 81
Rugăciunea văduvei / 82
Rugăciunea orfanului / 83
 
Rugăciuni în vreme de boală şi cădere în păcat
 
Rugăciune pentru cel bolnav / 84
Rugăciune pentru cel bolnav către Mântuitorul Iisus Hristos / 85
Rugăciunea bolnavului pentru izbăvire / 86
Rugăciunea bolnavului către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu / 87
Rugăciunea bolnavului pentru cei ce-l îngrijesc / 88
Rugăciunea bolnavului către Sf. Efrem cel Nou, ocrotitorul celor dependenţi / 90
Rugăciune pentru vederea păcatului propriu / 91
Rugăciune a celui de curând căzut în păcat  / 93
Rugăciuni ale bolnavului pentru iertarea păcatelor şi schimbarea vieţii / 96
Canon de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos / 101
 
Rugăciuni la necazuri, ispite şi încercări
 
Rugăciune la necazuri şi supărări / 110
Rugăciune către Sfântul Nicolae, în vreme de necazuri / 110
Rugăciune la vreme de ispită / 112
Rugăciune pentru uşurarea sufletului la întristări, spaimă, gânduri şi vise urâte (din psalmii lui David) / 113
Rugăciune pentru izbăvirea de vrăjmaşi / 115
Rugăciune pentru împăcare / 116
Rugăciune pentru vrăjmaşii care ne-au intentat proces / 116
Rugăciune pentru vrăjmaşi / 117
Rugăciune pentru vrăjmaşi (a Sf. Nicolae Velimirovici) / 119
Rugăciune la necontenirea ploilor / 122
Rugăciune pentru ocrotirea de grindină / 122
Rugăciune la vreme de secetă şi foamete / 123
Rugăciune către Sf. Mucenic Mina, pentru ajutor la găsirea lucrurilor pierdute / 124
 
Rugăciuni pentru diferite împrejurări
 
Psalmii care se citesc în diferite împrejurări / 128
Acatiste care se citesc în diferite împrejurări / 128
Rugăciune către Sfânta Treime (a Cuv. Sofronie Saharov) / 131
Rugăciune către Dumnezeu Tatăl (a Cuv. Sofronie Saharov) / 131
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos (a Sf. Isaac Sirul) / 132
Rugăciune către Sfântul Duh (a Sf. Simeon Noul Teolog) / 134
Rugăciune către Duhul Sfânt (a Cuv. Sofronie Saharov) / 136
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu / 136
Rugăciune care se citeşte în fiecare post / 142
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul / 143
Rugăciune de pocăinţă (a regelui Manase) / 144
Rugăciune de pocăinţă / 146
Rugăciune pentru împlinirea sufletească  / 146
Rugăciune pentru lume (a Cuviosului Paisie Aghioritul) / 147
Rugăciune pentru lume (a Sf. Siluan) / 150
 
Rugăciune la plecarea în călătorie / 150
Rugăciune pentru binefăcătorul tău / 151
Rugăciune la ziua numelui sau a naşterii / 152
Rugăciune pentru găsirea unui duhovnic / 153
Rugăciunile copilului mic / 154
Rugăciunea dimineţii / 154
Rugăciune de seară / 154
Rugăciune către Îngerul păzitor / 155
Rugăciune pentru părinţi / 155
Rugăciune la intrarea în clasă / 156
Rugăciune la ieşirea din clasă / 156
Rugăciunea tânărului pentru spor la învăţătură şi ajutor la examene / 156
Rugăciune pentru găsirea unui loc de muncă / 158
Rugăciune pentru ceasul morţii şi al Judecăţii / 162
 
Buchet de rugăciuni către sfinţi
 
Rugăciune către sfinţii români / 162
Rugăciune către Sf. Xenia de Sankt Petersburg (24 ianuarie) / 164
Rugăciunea părinţilor pentru copii către Sf. Efrem cel Nou (5 mai) / 166
Rugăciune către Sf. Ioan Rusul (27 mai) / 167
Rugăciune către Sf. Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie) / 170
Rugăciune către Sf. Ierarh Ioan Maximovici (2 iulie) / 171
Rugăciune către Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 august) / 172
Rugăciune către Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august) / 174
Rugăciune către Sfinţii Martiri Brâncoveni, ocrotitorii familiei româneşti (16 august) / 176
Rugăciune către Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (30 august) / 180
Rugăciune către Sf. Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie) / 182
Rugăciune către Sf. Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie) / 184
Rugăciune către Sfinţii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie) / 185
Rugăciune către Sf. Nectarie (9 noiembrie) / 187
Rugăciune către Sf. Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni (12 noiembrie) / 189
Rugăciune către Sf. Paisie de la Neamţ (15 noiembrie) / 190
Rugăciune către Sf. Grigorie Decapolitul (20 noiembrie) / 192
Rugăciune către Sf. Apostol Andrei, Ocrotitorul României (30 noiembrie) / 194
Rugăciune către Sf. Ierarh Andrei Şaguna (30 noiembrie) / 195
Rugăciune către Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (13 decembrie) / 200
 
Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu  / 207
Acatistul Tuturor Sfinţilor Români / 219
 
Îndrumător de spovedanie
 
Ce este păcatul? Consecinţele păcatului  / 243
Ce este Spovedania? / 244
Pregătirea pentru Spovedanie / 248
Ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic? / 248
Cercetarea cugetului / 250
Cele zece porunci / 251
Cele 9 porunci bisericeşti. Crezul / 261
Păcatele împotriva Duhului Sfânt  / 265
Păcatele strigătoare la cer  / 265
Păcate de moarte  / 266
Faptele milei trupeşti / 266
Faptele milei sufleteşti /266
Rugăciunea pentru părintele duhovnic / 267
Ce trebuie să facem când am ajuns la duhovnic? / 267
 
Rugăciuni înainte de Spovedanie  / 271
Rugăciuni înainte şi după Sfânta Împărtăşanie
Rugăciuni înainte de Sf. Împărtăşanie / 274
Rugăciuni după Sf. Împărtăşanie / 307
 
Despre rugăciune (Pr. Gheorghe Calciu;  Mitropolitul Antonie de Suroj) / 313
 
Bibliografie / 323
Pomelnicul personal / 324
 
Detalii despre carte / COMANDA


Nevoia apriga de Dumnezeu - Gheorghita Ciocioi (CARTE)
 

Prezentare Nevoia apriga de Dumnezeu:

 

Gheorghita Ciocioi in dialog cu:

"Sa nu deschizi un suflet sfios, sa dezlegi o limba ferecata, sa dai curs unor sentimente si trairi puternice, intime, sa faci sa rasara din interlocutor vana aceea de marturisire de adancime, sincera, cristalina, fara rest si sa obtii marturia ca si cand atunci si acolo s-ar fi jucat mantuirea lui nu e deloc usor...Nici un gand, nici o rugaciune si nici o traire nu trebuie irosite, caci ele impreuna alcatuiesc scutul haric, hlamida de protectie a omului credincios in vuietul lumii, acum parca tot mai desprinsa, mai decupata de sursa binelui initial... Carti precum cea de fata devin astfel importante, reprezentand ancore duhovnicesti si temeiuri ale continuarii efortului de desavarsire al oamenilor, asigurand combustia de optimism spiritual, dar si know-how-ul vietuirii cu Hristos intr-o realitate ostila, care Ii intoarce spatele zi de zi. Constituite cimva in raspunsuri date in avans la marea intrebare de la sfarsitul lumii..."

Razvan Bucuroiu

Detalii despre carte / COMANDA



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Aprilie-2022.doc