Întâmpinarea Domnului

Editura Agaton

Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox,
treceți noua adresă revistapi@agaton.ro în lista de contacte
Februarie 2022
Sumar:
- Infricosatoarea Judecata de Acum!
- Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
- A fost canonizată Cuv. Teofana Basarab, prima monahie de neam român din istorie
- Apel la incetarea razboiului in Ucraina si rugăciuni pentru pace
- Stiri INTERNE - Februarie 2022
- Stiri EXTERNE - Februarie 2022
- Rugaciuni strigatoare la cer
- Tatal nostru, model desavarsit al rugaciunii
- Rugaciunea, ancora de salvare a sufletului din valurile vietii
- Arhimandritul Cleopa Ilie, sihastrul si tainica lucrare a rugaciunii
- Acatistul Sfantului Ierarh Partenie, tamaduitorul cancerului si al tuturor bolilor si biruitorul demonilor
- Acatistul Sfantului Sfintit Mucenic Haralambie - 10 Februarie
- Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor!
- Cel care vede in lucrurile mici mila lui Dumnezeu va fi ridicat de Domnul la cele inalte
- Diamante în cenușă. Libertatea si dreptatea vs. legea si justitia
- Primul pas in vindecarea depresiei, iesirea din negare
- Minunile Sfintei Cruci in vietile sfintilor din vremurile apostolice - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)
- Semnul Sfintei Cruci prefigurat in Vechiul Testament - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)
- Indrumarea vietii - Fr. W. Forster (CARTE)
- M-am ascuns in pustie si lacrimi - Sfantul Ioan Iacob Hozevitul (CARTE)
- Dumnezeu dragoste este - Dionisie de la Colciu (CARTE)
- Sa-ti iei geaca! Parinti responsabili, copii fericiti - Pr. Andreas Konanos (CARTE)
- Curatia inimii - Ieromonahul Grigorie (CARTE)
- Experiente duhovnicesti ale Sfantului Iosif Isihastul - monah Marcel Karakalinul (CARTE)
- Ne putem mantui in orice vremuri - Sfantul Luca al Crimeei (CARTE)
- Hainele de piele. Moartea, bolile, batranetea, moartea si ceasul mortii - Mitropolit Hierotheos Vlachos (de Nafpaktos) (CARTE)
- Nevoia de adevar - Prof. univ. dr. Pavel Chirila (CARTE)



Tema lunii
Infricosatoarea Judecata de Acum! - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Pe la vămi – cum va fi și la A Doua venire la vămile văzduhului, după gândirea Sfântului Vasile cel Nou – oamenii simpli fac gesturi mărețe. Fără emfază, fără a aștepta aplauze și fără altă funcție decât aceea de creștin. Rup pâine, dau apă, împart casele, ajută pe cei bolnavi. Trupește și sufletește. Sunt oameni. Împlinesc nu doar cuvintele Evangheliei din Duminica aceasta (Matei 25, 31-45) ci chemările la Bine ale Mântuitorului. Oameni care plâng cu oameni. Oameni care nu-și uită omenia.

Suntem în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Și, vai nouă, vedem cât de puțin reprezintă asumarea Ortodoxiei spectaculare, de fațadă. De fapt, sub ochii noștri se petrece Judecata de Acum. Lăsatul secului de carne, ne lăudăm noi, dar vedem cum inclusiv în numele credinței unii nu se lasă de carne de frate. Nu cred că există o expresie mai amplă a neputinței noastre decât ceea ce vedem acum pe ecrane ori, Doamne ferește, oricând sub ochii noștri. Constatăm că nu contează decât vorbele, multe, stufoase și bine rostite, vorbele și interesele penibil-financiare a cine-știe cărui trepăduș guvernamental ori a vreunui investitor în tricouri și crampoane. Europa la Judecata de Acum.

Pe la vămi – cum va fi și la A Doua venire la vămile văzduhului, după gândirea Sfântului Vasile cel Nou – oamenii simpli fac gesturi mărețe. Fără emfază, fără a aștepta aplauze și fără altă funcție decât aceea de creștin. Rup pâine, dau apă, împart casele, ajută pe cei bolnavi. Trupește și sufletește. Sunt oameni. Împlinesc nu doar cuvintele Evangheliei din Duminica aceasta (Matei 25, 31-45) ci chemările la Bine ale Mântuitorului. Oameni care plâng cu oameni. Oameni care nu-și uită omenia. Care refuză să se prefacă a fi creștini și asumă, asumă cu subiect și predicat întreaga chemare a Domnului Iisus Hristos. Împăratul din textul Evangheliei – cine altul decât Hristos – se arată flămând, însetat, străin, fără de îmbrăcăminte, bolnav și lipsit de libertate! Priviți-l. E lângă noi. E Împăratul-Fratele nostru. E aproapele nostru cel făcut mai aproape de Întruparea Domnului Hristos. Cine crede în Evanghelie nu-și poate scuza agresiunile, limitarea frustrată și răutatea prin Evanghelie. Smerenia Domnului e prea adâncă pentru a putea suporta comparații. O smerenie arată cu plugul umilirii, a trădării pe care mereu, generație după generație, firea umană o aduce firii divine, refuzându-i împreuna-lucrare.

Gesturile oamenilor pentru oameni. Nu sunt simple. Am descoperit zilele acestea că nu suntem pe atât de săraci cum ne credeam și că putem rupe sărăcia noastră să dăm și aproapelui. E puțin lucru? Nu. E Judecata de Acum. E judecarea propriei noastre așezări în credință și a propriului nostru demers creștin. Nu avem nevoie de legi pentru asta. Avem nevoie de Hristos. E vremea în care cei mai neașteptați oameni fac gesturi cu totul neașteptate. Părea că pandemia e lucrul cel mai grav. Și era. Acum vedem că mai gravă ne este ura, lașitatea cu ifose războinice, îndărătnicia și invidia. Invidia, păcatul prieteniei. O lume întreagă judecă acum efortul oamenilor de a rămâne oameni. Și se aude un oftat dramatic. Oamenii din Evanghelie îl întreabă pe Împărat: „Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav și în temniță și am venit la Tine?” (Matei 25, 37-39). Și noi facem la fel. Răspunsul pentru noi este același: „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Au trecut peste noi doi ani de boală și manipulare a libertăților noastre, cu fanatisme și răniri, cu morți, cu prea mulți morți, parcă. Acum ne suflă peste suflete Crivățul unui război ce devastează tot ce credeam despre societatea umană, despre idealurile ei – unele, e adevărat, fundamentate pe morale fără temei. Ne războim cu moartea și ne prefacem tari și puternici. Nu. Nu suntem. Suntem la fel de fragili ca puștiul acela pe bicicletă zdrobit de o bombă căzută în orașul copilăriei lui nesfârșite. Cât se va fi bucurat că are o bicicletă a lui și numai a lui...

Judecata de Acum, a propriei noastre comunități, înseamnă și Judecata puterii Bisericii noastre de a rămâne Biserică. Cain și Abel sunt mereu pictați în Altar pentru a ni se aduce aminte că nicio ucidere de frate nu rămâne fără „semn, fără urmări. Fără ca lumea să știe că ești ucigaș. E pictat în absida altarului în opoziție cu Jertfa cerută și neîmplinită, firesc, a lui Avraam. În ambele situații Dumnezeu este acolo. Și Judecă. E Viu și intervine, nu lasă nimic doar la voia istoriei care, în fapt, nu există decât prin prezența Lui.

Cu ochii măriți de falsă mirare, cei din grupul de-a stânga (vai, vai!) aud cuvintele acestea: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților în focul cel veșnic, care este gătit diavolului ți îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 41-43). Răspunsul la lipsa de acțiune în favoarea flămândului, însetatului, înstrăinatului și celui lipsit de acoperământ, bolnavului ori întemnițatului - acum poate ne-am amintit ce înseamnă o țară arestată - este iadul. Pe care-l vedem din plin. Pe care unii îl admiră și-l declară ca fiind dreptul agresorului de a se transforma în diavol ori înger de-al acestuia. Cred că Evanghelia este mereu în desfășurare. Tot ceea ce a rostit Domnul Hristos rămâne nu doar valid, ci s-a validat în mii și mii de clipe ale istoriei. Postul începe cu această Evanghelie și pentru a ne aduce aminte că postirea nu e chestiune de vorbe ci de fapte, de trăiri, sumă de empatii de susținere. Și că la capătul postirii dincolo de Bucuria Învierii și o dată cu ea este bucuria aceasta de a rămâne oameni. să fim fermi în creștinismul nostru. E Judecata de Acum!




ACTUALITATEA religioasă
Noi hotarari ale Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anunțat deciziile luate la întâlnirea de joi. Printre acestea, canonizarea celei dintâi monahii cunoscute ca fiind de neam românesc și implicarea clericilor în promovarea Recensământului Populației și Locuinţelor din România.

Text integral:


În ziua de joi, 17 februarie 2022, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul acestei ședințe, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea Cuvioasei Teofana Basarab (cea dintâi monahie de neam românesc cunoscută), cu titulatura: Sfânta Cuvioasă Teofana  Basarab, precum și înscrierea ei în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, cu ziua de cinstire în data de 28 octombrie.

Sfântul Sinod a hotărât ca, din motive de sănătate, Preasfințitul Părinte Episcop Daniil Stoenescu să fie transferat din slujirea de Episcop al Daciei Felix în postul de Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei, cu titulatura Densuşeanul, întrucât are locuința personală pe teritoriul acestei eparhii. Locotenența de Episcop al Daciei Felix va fi asigurată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care va fi pomenit la slujbele religioase săvârșite în lăcașurile de cult din Episcopia Daciei Felix ca Locțiitor de Episcop al Daciei Felix.

Sfântul Sinod a apreciat rezultatele programului „Masa bucuriei”, derulat de Sectorul social-filantropic al Administrației Patriarhale și pe parcursul anului 2021. Valoarea totală a bunurilor donate în anul menționat este de 3.140.866 lei. De aceste bunuri au beneficiat 222 instituții social-filantropice din Patriarhia Română, care au acordat asistență pentru 19.824 de persoane, numărul de beneficiari fiind în continuă creștere.

Sfântul Sinod a luat act cu bucurie de lansarea proiectului Eco-inițiative în parohiile Bisericii Ortodoxe Române din România și Republica Moldova, care are ca scop inițierea unei educații de mediu și identificarea soluțiilor pentru creșterea responsabilității ecologice la nivelul Bisericii Ortodoxe Române atât în România, cât și în Republica Moldova.

Privitor la organizarea Recensământului Populației și Locuinţelor din România în perioada 01 februarie-17 iulie 2022, Sfântul Sinod a aprobat ca Centrele eparhiale din țară și din străinătate să transmită personalului clerical îndemnul de a-i încuraja pe credincioși să-și îndeplinească această datorie civică și să își declare apartenența religioasă corectă, mai ales prin autorecenzare, în perioada 14 martie-15 mai 2022.

Sfântul Sinod a apreciat în mod deosebit activitatea social-filantropică a eparhiilor, parohiilor, mănăstirilor și centrelor sociale din anul 2021, an marcat de pandemie și îi îndeamnă pe credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, la începutul anului omagial dedicat rugăciunii (2022), să rămână solidari în jurul imperativului moral al ajutorării celor aflați în suferință și al manifestării credinței în Domnul Iisus Hristos, prin rugăciune și faptele dragostei creștine. 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române - basilica



A fost canonizată Cuv. Teofana Basarab, prima monahie de neam român din istorie

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anunțat  canonizarea Cuv. Teofana Basarab de la mănăstirea Albotina (Vidin), contemporană cu Sf. Ier. Grigorie Palama și ucenică a Sf. Cuv. Teodosie Isihastul. Este cea dintâi monahie de neam român cunoscută în istorie. Ziua de prăznuire va fi 28 octombrie, când o serbează românii din Timocul bulgăresc și sârbesc.

Născută la începutul secolului al XIV-lea în familia primului domnitor al Țării Românești, Basarab I Întemeietorul (1310-1352), a primit la botez numele Teodora, oferindu-i-se o educație aleasă întemeiată pe dragostea față de Dumnezeu și de aproapele.

Teodora Basarab s-a căsătorit cu Ivan Alexandru (1331-1371), viitorul țar al Bulgariei, împreună cu care a avut trei băieți și o fată: Mihail Asan, Ivan Strațimir, Ivan Asan și Vasilisa. Și-a crescut copiii insuflându-le dragostea de Dumnezeu și grija pentru cei din jur. Pe doi dintre fii i-a pierdut în războaie.

Alături de soțul ei, țarul Ivan Alexandru, a ctitorit mănăstiri și biserici, iar pe altele le-a restaurat, într-o epocă în care isihasmul era în plină dezvoltare.

Această perioadă este socotită de istorici o epocă de renaștere culturală și spirituală pentru bulgari, Teodora Basarab fiind un factor foarte important, care a sprijinit și încurajat zidirea așezămintelor monahale, copierea de cărți necesare cultului și dezvoltarea monahismului.

Râvna și evlavia ei către Dumnezeu și către Sfinți a fost observată și consemnată în scris și de contemporani.

În anul 1345 țarul Ivan Alexandru hotărăște să se despartă de Teodora Basarab. Repudiată de la curtea imperială, Teodora Basarab se smerește retrăgându-se într-o mănăstire pentru a se lepăda de grijile, intrigile, răutățile și tumultul acestei lumi și pentru a-i sluji cu dragoste și devotament Mirelui Hristos.

Teodora Basarab alege să rămână în Bulgaria pentru a nu strica relațiile dintre cele două state vecine de care era atât de atașată sufletește, dând astfel dovadă de înțelepciune și dragoste față de poporul român și bulgar.

Întrucât țarul Ivan Alexandru îl cunoștea și aprecia pe Sfântul Teodosie Isihastul, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, suntem îndreptățiți să credem că Monahia Teofana Basarab l-a cunoscut și ea și i-a devenit ucenică, învățând de la el ascultarea, milostenia, buna chivernisire, cultivarea liniștii și rugăciunea minții, îndrumări pe care marele nevoitor le dădea celor pe care îi povățuia în viața duhovnicească.

Activitatea Cuvioasei Teofana și statura sa duhovnicească i-a impresionat pe locuitorii cetăților prin care a trecut, fiind foarte iubită de popor.

Locuitorii din zona Timocului bulgăresc și sârbesc păstrează și astăzi, după șase veacuri, în memoria colectivă faptele și nevoințele Cuvioasei Teofana Basarab, țarina de neam român care a strălucit prin credință și jertfă în pământul bulgar.

Nu se cunoaște cu exactitate data la care Cuvioasa Teofana Basarab a trecut la cele veșnice. Potrivit tradiției transmise din generație în generație în rândul românilor din Timocul bulgăresc, ea a fost îngropată în fața altarului bisericii săpate în stâncă de la Mănăstirea Albotina, loc în care a viețuit pentru o perioadă lungă de timp.

Cuvioasa Teofana a fost îngropată cu mare cinste, fiind plânsă de poporul pe care l-a slujit, la povățuit și l-a apărat ca o adevărată maică propovăduitoare a dragostei și milei lui Dumnezeu.

Până astăzi, locuitorii din zona Timocului bulgăresc și sârbesc o prăznuiesc în ziua de 28 octombrie a fiecărui an.

Tropar, glasul al 5-lea, podobie: Pe Cuvântul…

Pe mlădiţa aleasă a Basarabilor, care, prin viaţa sa sfântă, a strălucit minunat, ca o vrednică povăţuitoare a Bulgariei, iar, primind chipul îngeresc, îndelung s-a nevoit în privegheri și postire, pe Cuvioasa Teofana, cu vrednicie acum toţi să o cinstim.

Condacul, glasul al 8-lea, podobie: Apărătoare Doamnă…

Pe Cuvioasa Teofana să o lăudăm, pe odrăslirea cea din neamul Basarabilor, că aceasta, lepădând slava cea deșartă și răbdând multe necazuri și întristări, nevoinţe pustnicești a luat asupra sa; căreia să-i cântăm: Bucură-te, Maică prealăudată!



Apel la incetarea razboiului in Ucraina si rugăciuni pentru pace
 
Biserica Ortodoxă Română, ca și celelalte instituții importante din România și Uniunea Europeană, a luat act cu maximă îngrijorare de începerea războiului din Ucraina, război declanșat de Rusia împotriva unui stat suveran şi independent. Ne exprimăm pe această cale speranța că forțele politice euroatlantice mai pot găsi calea unui dialog pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Totodată, ne exprimăm deplina solidaritate cu creștinii români ortodocși care trăiesc în Ucraina, precum și disponibilitatea de a-i ajuta după propriile noastre puteri. Ne rugăm Milostivului Dumnezeu, Domnul păcii, al dreptății și al iubirii, să dăruiască ocrotire poporului ucrainean și înțelepciune făcătoare de pace tuturor conducătorilor politici responsabili. - Patriarhul Daniel

 

Rugăciune pentru pacea sufletului și pentru lume

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ești izvorul vieții și al păcii în cer și pe pământ, revarsă harul păcii Tale în lume, în familii și în inimile tuturor oamenilor și, mai ales, în inimile celor ce Te mărturisim și ne închinăm Ție.

Stinge neînțelegerile și războaiele dintre oameni. Liniștește țara noastră și lumea întreagă. Mângâie inimile întristate. Dă ajutorul Tău celor năpăstuiți, scoate-i din tot necazul și dă pacea Duhului Sfânt în inimile noastre.

Suntem tulburați pentru că nu Te-am ascultat nici în Rai și nu Te ascultăm și nu împlinim Voia Ta nici pe pământ. Suntem în griji pentru că ne cheltuim zilele vieții fără pocăință și fără îndreptare. Îndurerați suntem fiindcă n-am făcut cele ce am făgăduit și conștiința ne mustră pentru timpul pierdut.

Ajută-ne, Doamne, să punem început bun prin Duhul Tău cel Sfânt! Ajută-ne, Mântuitorule bun, să păzim cuvântul Evangheliei Tale. Ajută-ne, Preasfinte Duhule, să începem o viață nouă de rugăciune, de smerenie, de înfrânare și de curăție și de slujire cu dragoste a semenilor noștri, ca să ajungem la liniștirea simțirilor și la pacea inimii, atât de dorită, dar cu anevoie de dobândit. Dăruiește-ne pacea Ta care covârșește toată mintea, ca să ne bucurăm de viață, să nu ne plângem în suferință și să nu ne temem de moarte. Cu ajutorul Tău cel atotputernic să biruim ispitele diavolului și să dobândim de la Tine tăria statorniciei în bine și în virtute.

Pentru că în inima în care odihnești Tu, Doamne, nu mai este frică, nici neorânduială, ci mângâierea Duhului Sfânt și viață fără de moarte, de care învrednicește-ne pe toți. Că Tu ești Izvorul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre și Ție slavă înălțăm, împreună și Tatălui și Sfântului Duh. Amin. PS Macarie Drăgoi, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord

 


Stiri INTERNE - Februarie 2022

 

Război în Ucraina

După invadarea Ucrainei de către Rusia la 24 februarie 2022, valuri de refugiați au început să sosească în România. Românii din toată țara, asociații laice sau clericale oferă constant sprijin, alimente, haine, medicamente, cazare vecinilor noștri care au fugit din calea războiului. Nimeni nu a rămas flămând sau fără adăpost. În continuare, la nivel local se organizează colecte de alimente care se pot consuma imediat, apă, scutece pentru bebeluși, produse de igienă, care urmează a fi transportate în zonele unde este cea mai mare nevoie de ele, mai ales în localitățile de la vamă, dar si în Republica Moldova și Ucraina. 

Federaţia Filantropia își exprimă disponibilitatea de a ajuta refugiaţii ucraineni

În aceste vremuri de criză, Federația Filantropia încearcă să dea o mână de ajutor persoanelor afectate în contextul conflictului dintre Rusia şi Ucraina. Momentele pline de durere prin care trec persoanele refugiate din calea războiului pot fi ameliorate cu rugăciune și solidaritate din partea noastră. Așadar, să manifestăm împreună bunătate, empatie ca să putem adăposti, hrăni și îmbrăca oamenii care au nevoie de sprijinul nostru. Federația Filantropia, împreună cu toate cele 25 de organizații membre, își exprimă disponibilitatea de a ajuta prin serviciile sociale din teritoriu și de a susține măsurile de sprijin care vor fi luate de către autoritățile statului. - basilica

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”

În urmă cu 64 de ani, a fost adusă la Mănăstirea Ghighiu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca” de către de PS Vasile Samaha de Serghiopolis din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient. De-a lungul timpului, numeroși credincioși care s-au rugat Maicii Domnului aducând cinstire icoanei de la Mănăstirea Ghighiu au mărturisit că au primit ajutor grabnic, vindecări și întărire în credință. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis în data de 15 februarie 2018 trecerea în calendar a sărbătorii „Cinstirea Icoanei Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu” cu zi de cinstire anuală în Vinerea Luminată, de Izvorul Tămăduirii. Prima sărbătoare a fost în anul 2019. Icoana Maicii Domnului – Siriaca, pictată pe lemn de santal, datează din secolul al 16-lea și a fost adusă la Mănăstirea Ghighiu în 1958 de PS Vasile Samaha de Serghiopolis din Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient.  Mănăstirea Ghighiu se află la o distanţă de aproximativ 5 km de oraşul Ploieşti şi este una dintre puţinele vetre monahale care au ca hram Izvorul Tămăduirii. - basilica

Peste 10 milioane de lei a fost ajutorul Arhiepiscopiei Bucureștilor în 2021 pentru filantropie

În ședința Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor din 24 februarie 2022 a fost făcut cunoscut raportul general al activităților Eparhiei pe anul trecut. Potrivit datelor expuse în document, Arhiepiscopia Bucureștilor a sprijinit activitatea socială în 2021 cu suma de 10.452.609,41 lei. Patriarhul Daniel a mulțumit celor care au contribuit la buna desfăşurare a activităților din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Sfântul Paisie de la Neamț va fi proclamat ocrotitorul ucrainenilor din România

Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamț va fi proclamat anul acesta ocrotitor spiritual pentru Vicariatul Ortodox Ucrainean din România, unitate administrativ-teritorială dependentă canonic de Patriarhia Română. Inițiativa aparține noului vicar, Preotul Nicolae Lauruc, care spune că a fost încurajat în acest demers de Părintele Patriarh Daniel. „Am cerut Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și dorim să-l luăm pe Sfântul Paisie ca ocrotitor”, anunțase părintele Nicolae Lauruc încă de la Te Deum-ul oficiat la finalul anului trecut împreună cu clericii din vicariat. Sfântul Paisie Velicikovski, originar din orașul Poltava, astăzi în Ucraina, este comemorat anul acesta în toată Patriarhia Română, la împlinirea a 300 de ani de la nașterea sa. Tot anul acesta, alături de Sf. Paisie de la Neamț, Biserica Ortodoxă Română îi comemorează și pe sfinții isihaști Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama. - basilica

Linkuri la știri:

Preoții, călugării și oamenii simpli, în prima linie a ajutorării refugiaților - Activenews
 
Doi martiri-mărturisitori ai României, la pomenire: Părintele Atanasie Ștefănescu de la Petru Vodă și Părintele Marcu Dumitru - Fachirul - Activenews

 



Stiri EXTERNE - Februarie 2022

 

UCRAINA: Ucrainenii se roagă în genunchi după ce țara a intrat în stare de război

Imagine impresionantă surprinsă în dimineața primei zile de invazia în Ucraina. În centrul orașului Harkov, al doilea municipiu ca mărime din Ucraina: în ciuda frigului și a tulburării din jur, un grup de ucraineni a fost filmat îngenunchind şi rugându-se pentru pace. 

„Cred că (imaginea) arată disperarea acestui moment. Vedem un grup mic de oameni şi sper că îi puteţi vedea şi voi, un grup care s-a adunat în piaţă, s-au aşezat în genunchi şi se roagă. În acest moment, chiar nu se poate şti ce va urma, ce se va întâmpla în continuare cu poporul ucrainean în orele următoare”, a relatat Clarissa Ward, jurnalist CNN, printr-o corespondenţă specială din Ucraina. Amintim faptul că, în această dimineaţă, Rusia a anunţat acțiuni militare în regiunea separatistă Donbas, potrivit agențiilor de presă RIA-Novosti și TASS, citate de CNN. În acest context, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a făcut un apel la încetarea războiului în Ucraina şi rugăciune pentru pace

Rep. MOLDOVAMisiunea Socială Diaconia, alături de frații din Ucraina

Misiunea Socială Diaconia a Mitropoliei Basarabiei a transmis joi un mesaj de solidaritate cu cetățenii ucraineni afectați de conflictul din țara vecină. Misiunea Diaconia și-a asumat să le ofere ajutor umanitar refugiaților împreună cu toate structurile din teritoriu ale Mitropoliei. „În aceste momente pline de durere, Diaconia Vă îndeamnă la rugăciune și solidaritate pentru frații noștri din Ucraina”, au scris pe Facebook reprezentanții Misiunii Sociale Diaconia. „Să manifestăm cu toții bunătate și empatie ca să putem adăposti, hrăni și îmbrăca oamenii care astăzi dimineață s-au trezit într-o altă realitate. Una în care, mai mult ca niciodată, e nevoie să le fim alături.” „Împreună cu toate structurile teritoriale ale Mitropoliei Basarabiei vom sprijini umanitar oamenii care fug din calea războiului. #prayforukraine”, se încheie mesajul. Misiunea Socială „Diaconia” este structură a Mitropoliei Basarabiei şi membră a Federației Filantropia a Patriarhiei Române. Organizația a împlinit anul trecut două decenii de existență. - basilica

FRANȚA: Episcopii Ortodocși fac apel la reconciliere între popoarele rus și ucrainean

Adunarea Episcopilor Ortodocși din Franța (AEOF) a transmis un comunicat cu privire la evenimentele tragice din Ucraina, în care face apel la reconciliere între popoarele rus și ucrainean. „Evenimentele tragice care se desfășoară chiar în acest moment pe pământul ucrainean sunt deplorabile și ne întristează până în fiinţa noastră”. „Popoarele rus și ucrainean sunt popoare frățești. Acestea sunt legate printr-o singură credință și printr-o istorie comună foarte veche care, sperăm din suflet, trebuie să-i ajute să depășească vicisitudinile, necazurile, dezbinările și frământările actuale”, au subliniat membrii AEOF. „Ne rugăm pentru toate victimele nevinovate care sunt afectate de această situație dramatică”. „Facem apel la toate părțile vizate de acest conflict și pe toți oamenii de bună voință să acorde prioritate, astăzi, aici și acum, drumului dialogului și armoniei pentru ca un drum al reconcilierii să poată fi inițiat și să se stabilească pacea adevărată între frați şi vecinii”, au spus ierarhii. - basilica

CANADA: Să ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru încetarea ostilităților și pentru revenirea păcii

Episcopul Ioan Casian al Canadei a transmis un îndemn la rugăciune pentru restaurarea păcii în Ucraina către clerul și credincioșii din eparhia pe care o păstoreşte. Potrivit Preasfinţiei Sale, conflictele nu reflectă vocația profundă a naturii omului, aceea de a fi chip și asemănare a lui Dumnezeu, iar pacea este esenţială pentru umanitate. „Cuvintele pe care le adresează Mântuitorul Hristos ucenicilor după înviere sunt: Pace vouă! (…) Precum M-a trimis pe Mine Tatăl așa vă trimit și Eu pe voi (Ioan 20:19-21)”. „Pacea este esențială pentru buna conviețuire între noi oamenii. Creștinul ca ucenic al Mântuitorului Hristos trebuie să fie un făcător de pace după cuvintele Lui din Fericiri: Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5:9)”. „Să ne alăturăm și noi cler și credincioși ai Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei tuturor celor ce suferă în aceste momente din cauza evenimentelor triste din Ucraina. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru încetarea ostilităților și pentru revenirea păcii”. „Să ne rugăm de asemenea ca Dumnezeu să dăruiască înțelepciune, spirit de responsabilitate, duh de pace și deschidere unuia către altul conducătorilor politici în vederea aplanării și rezolvării situației conflictuale cât mai repede posibil”, a spus Episcopul Ioan Casian. Ierarhul a îndemnat ca la Sfânta Liturghie și în rugăciunea personală să fie înălțate cereri și rugăciuni „pentru oprirea ostilităților, pentru ocrotirea poporului ucrainean și pentru un spirit de bună înțelegere și măsură responsabililor politici”. - basilica

ITALIA: Se deschid pre-înscrierile la Extensia de la Roma a Facultății de Teologie din Bucureşti

În data de 1 martie 2021 se deschid pre-înscrierile la Extensia de la Roma a Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti. Perioada de trimitere a dosarelor electronice se va încheia în data de 22 mai 2022. „Se pot înscrie absolvenții de liceu sau ai unei alte facultăți, indiferent de vârstă. Încurajăm și în acest an înscrierea preoteselor și a diaconițelor, dar și a altor persoane care doresc să urmeze studii de teologie”. „Facultatea are o secție unică: Teologie Pastorală, destinată formării viitorilor slujitori ai altarelor din diaspora (și nu numai) precum și viitorilor profesori de religie (valabil acolo unde se predă credința ortodoxă) sau cateheți și catehete, în parohii, fiind deschisă atât bărbaților cât și femeilor, indiferent de vârstă”. „Studiile sunt împărțite în două cicluri de câte doi ani: primul dedicat disciplinelor istorice și al doilea disciplinelor sistematice”, se precizează pe site-ul Episcopiei Italiei. Informații cu privire la Admitere, care va avea loc la începutul lunii iulie, vor fi afișate din timp pe site-ul Eparhiei Italiei. Extensia de la Roma a Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București a fost înființată în anul 2017.

 

Linkuri la știri:

O icoană cât peretele - Activenews

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Rugaciuni strigatoare la cer - PS Daniil Episcop al Daciei Felix
 

Toate rugăciunile din Sfânta și Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, din Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție apostolică, patristică sau dinamică a Bisericii lui Hristos și din cultul ei liturgic sunt „strigătoare la cer”. Sfânta Scriptură, Liturghierul și Molitfelnicul, Ceaslovul, Acatistierul și Cartea de rugăciuni sunt pline de rugăciuni strigătoare la cer.

Unele rugăciuni sunt mai strigătoare decât altele. Rugăciunile care străbat și deschid cerul sunt rugăciuni care străbat și veacurile. Fiecare rugăciune este o strigare la cer. Însă unele rugăciuni au fost și sunt mai strigătoare decât altele. Rugăciunile drepților și ale sfinților dintotdeauna și de pretutindeni au fost și sunt mai strigătoare la cer decât rugăciunile noastre, ale păcătoșilor sau ale creștinilor căldicei. Rugăciunile strigătoare la cer sunt nu numai rugăciuni auzite de Dumnezeu, ci și rugăciuni ascultate și împlinite de către El. Rugăciunile strigătoare la cer sunt modele și icoane de rugăciune pentru toți rugătorii din toate veacurile. Astfel, prin rugăciuni strigătoare la cer înțelegem acele rugăciuni care au atins și au deschis cerul, în diferite situații și împrejurări, adeseori limită, dărâmând zidul păcatului și al neputinței omului în fața lui Dumnezeu, străpungând și risipind ceața și norii care uneori se interpun între noi și Dumnezeu. Rugăciunile strigătoare la cer, pe lângă faptul că sunt pline de credință, nădejde și dragoste, sunt de cele mai multe ori și înlă­crimate sau scăldate în lacrimi. 

Rugăciunile cu strigare ale drepţilor din Vechiul Testament

În Sfânta și Dumnezeiasca Scriptură, aceste rugăciuni strigătoare la cer sunt următoarele: Rugăciunea și plânsul lui Agar în pustie: „Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei; apoi, punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o; şi, plecând ea, a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba. Când însă s-a sfârşit apa din burduf, a lepădat ea copilul sub un mărăcine. Şi ducându-se, a şezut în preajma lui, ca la o bătaie de arc, căci îşi zicea: «Nu voiesc să văd moartea copilului meu!» Şi, şezând ea acolo de o parte, şi-a ridicat glasul şi a plâns. Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: «Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!» Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă şi, mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Şi era Dumnezeu cu copilul şi a crescut acesta, a locuit în pustiu, şi s-a făcut vânător” (Facere 21, 14-20).

Rugăciunea lui Moise în fața Mării Roșii, urmărit de oastea lui faraon: „Atunci a zis Domnul către Moise: «Ce strigi către ­Mine? Spune fiilor lui Israel să pornească, iar tu ridică-ți toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării, ca pe uscat»” (Ieșire 14, 15-16).

Rugăciunea lui Samson la stânca din Lehi: „Simţind însă sete mare, a strigat către Domnul şi a zis: «Tu ai făcut prin mâna robului Tău această mare izbăvire; iar acum eu mor de sete şi voi cădea în mâinile celor netăiaţi împrejur». Atunci a deschis Domnul o crăpătură într-o stâncă din Lehi şi a curs din ea apă. Şi a băut Samson şi şi-a astâmpărat setea şi duhul lui s-a înviorat. De aceea s-a şi numit locul acela «Izvorul celui ce strigă», care este în Lehi până în ziua de astăzi” (Judecători 15, 16-19). La aceasta adăugăm și rugăciunea lui Samson din ceasul morții sale, din Gaza: „Atunci a strigat Samson către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine şi întăreşte-mă încă o dată, o, Dumnezeule, ca printr-o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!»” (Judecători 16, 28).

Rugăciunea Anei, mama lui Samuel, de la cortul sfânt: „Atunci Ana, după ce au mâncat şi au băut ei în Şilo, s-a sculat şi a stat înaintea Domnului. Iar preotul Eli şedea atunci pe scaun la uşa cortului Domnului. Ea însă s-a rugat Domnului cu sufletul întristat şi a plâns amarnic, și a dat făgăduinţă, zicând: «Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ție, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui»” (I Regi 1, 9-11). Rugăciunea lui David de la începutul Psalmului 140: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară” (Psalmul 140, 1-2).

Rugăciunea lui Solomon de la sfințirea Templului (III Regi 8, 12- 54), când s-a pogorât foc din cer: „Când a sfârşit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul. Atunci n-au putut preoţii să intre în templul Domnului din pricina slavei lui Dumnezeu care umpluse templul. Şi toţi fiii lui Israel, văzând cum s-a coborât focul şi slava Domnului peste templu, au căzut cu faţa la pământ pe pardoseală, s-au închinat şi au slăvit pe Domnul: «Că este bun, că în veac este mila Lui!»” (II Cronici 7, 1-3).

Rugăciunea Sfântului Proroc Ilie de pe Carmel: „Iar la vremea jertfei de seară, s-a apropiat Ilie prorocul şi a strigat la cer şi a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine!». Și s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (III Regi 18, 36-39).

Rugăciunea Prorocului Iona din pântecele chitului: „Atunci s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui, zicând: «Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu!»” (Iona 2, 2-3). Rugăciunea Susanei, aflată în primejdie de a fi osândită la moarte pe nedrept: „Şi strigând cu glas mare, Susana a zis: «Dumnezeule Cel Veşnic, Cunoscătorul celor ascunse, Care ştii toate mai înainte de a se face, Tu ştii că minciuni au spus ei asupra mea. Şi iată mor, nefăcând nimic din cele ce au viclenit aceştia asupra mea». Şi a auzit Dumnezeu glasul ei şi, când o duceau să o piardă, a deşteptat duhul într-un prunc tânăr, căruia îi era numele Daniel” (Istoria Susanei 1, 42-44). Vechiul Testament se încheie cu rugăciunea de pocăință strigătoare la cer a regelui Manase dus în robie în Babilon. 

Noul Legământ şi strigarea către Dumnezeu

În Noul Testament, rugăciuni strigătoare la cer sunt: Rugăciunea femeii cananeence: „Doamne, ajută-mă!” (Matei 15, 25). Rugăciunea Sfinților Apostoli din corabie: „Învățătorule, Învăță­torule, pierim!” (Luca 8, 24). Rugăciunea Sfântului Apostol Petru, din valuri: „Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Rugăciunea smerită a vame­șului din templu: „Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului»” (Luca 18, 13). Rugăciunea tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Rugăciunea Sfântului Arhidiacon Ștefan din ceasul morții sale: „Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Rugăciunea strigătoare la cer l-a răpit pe Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer (cf. II ­Corinteni 12, 1-4).

Prin urmare, rugăciunile strigătoare la cer ne despart orice Mare Roșie aflată în fața noastră, ne izvorăsc apă din stâncă, ne pogoară foc din cer, ne izbăvesc din pântecele chitului, ne scapă de la moarte, ne mântuiesc din furtună și ne ridică din valurile vieții. Rugăciuni strigătoare la cer sunt Rugăciunile Bisericii lui Hristos, prin Sfânta Liturghie și Sfintele Taine și ierurgii; precum și rugăciunile personale sau particulare ale creștinilor credincioși ortodocși, mireni, monahi, clerici și ierarhi. Rugăciuni strigătoare la pereți sunt rugăciunile slabe, stinse, formale, pline de ne­atenție, lipsite de credință și de convingere, expresie a unui suflet căldicel. Ritualurile păgâ­nești ale preoților lui Baal și ai Astartei erau rugăciuni strigătoare la pereți; pe când rugăciunea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, plină de credință puternică în Dumnezeul Cel adevărat, al lui Avraam, Isaac și Iacob, este model pentru toate veacurile de rugăciune strigătoare la cer și pogorâtoare de foc dumnezeiesc din cer. Într-o lume plină de rugăciuni strigătoare la pereți, avem nevoie de rugăciunile strigătoare la cer ale sfinților.

Ziarul Lumina



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Tatal nostru, model desavarsit al rugaciunii - Ierom. Lucian Dîncă

 

Discipolii lui Iisus, văzându-L adesea pe Iisus Hristos ieșit din rugăciune, acel moment de intimitate cu Dumnezeu Tatăl, l-au rugat să-i învețe și pe ei să se roage asemenea lui. Atunci El le-a zis: „Când vă rugați să spuneți: Tatăl nostru, Care ești în ceruri...” (Lc 11, 2). Într-un alt moment, Iisus le spune ucenicilor: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt 6, 5-7).

Sfântul Pavel, trăind din rugăciune și mărturisind că pentru el „viaţă este Hristos” (Filip. 1, 20), ajunge la convingerea că nu știm să ne rugăm cum trebuie, de aceea: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre... Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine ­negrăite” (Rom. 8, 26).

Plecând de la aceste experiențe de rugăciune a discipolilor, Pă­rinții Bisericii și-au pus tot felul de întrebări legat de rugăciune: Ce este rugăciunea? De ce trebuie să ne rugăm? Este necesar? Cum anume trebuie să ne rugăm? Ce ar trebui să cerem în rugăciune? Care este scopul rugăciunii? Există un fel anume de a se ruga? Care ar fi condițiile necesare unei rugăciuni pentru ca ea să fie ascultată?

Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-387), în Catehezele baptismale, insistă pe lângă catehumeni pentru a-i învăța că rugăciunea este un „dialog cu Dumnezeu”, adică omul vorbește cu Dumnezeu, iar Dumnezeu vorbește omului. Sfântul Ambrozie de Milano (339-397) merge în aceeași di­recție atunci când spune în De oratione: „Când te rogi, îi vorbești lui Dumnezeu, iar când citești din Sfânta Scriptură Dumnezeu îți vorbește”. În acest dialog credinciosul îi aduce laudă și mulțu­mire lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi umple inima cu „dulceața” Cuvântului său, îl întărește în lupta vieții. Rugăciunea nu înseamnă formule multe spuse lui Dumnezeu, ci o stare; suntem în rugăciune, după cum Sfântul Pavel îi învață pe tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17). Iar când o văduvă credincioasă, dornică să se roage fără încetare, după îndemnul Apostolului, vine la Episcopul de Hipona, Fericitul Augustin (354-430), pentru a-i cere sfat cum să stăruie în rugăciunea permanentă, acesta îi răspunde foarte simplu: „Dorește să te rogi, iar rugăciunea ta se transformă în rugăciune continuă”. În acest fel, rugăciunea ­produce convertirea inimii, ne face să recunoaștem dependența noastră de Dumnezeu, menține în noi legătura iubirii cu Dumnezeul ­Milostiv, bun și îndelung răbdător (cf. Ps. 103, 8).

Rugăciunea spală păcatele de după botez 

O astfel de stare permanentă de rugăciune ne transformă în oameni înduhovniciți, luminoși, iubitori de Dumnezeu și de aproapele. Referitor la ce anume trebuie să cerem în rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), comentând Rugăciunea Domnească, într-o omilie spune: „Când vorbesc despre rugăciune, să nu-ți închipui că este vorba despre cuvinte. Rugăciunea este un elan spre Dumnezeu, o iubire de nepătruns ce nu vine de la oameni și despre care Apostolul vorbește astfel. O asemenea rugăciune, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, este pentru cel credincios o bogăție inalienabilă, un aliment ceresc în măsură să potolească foamea sufletului. Cel care a gustat o asemenea rugăciune tânjește după Domnul cu o dorință veș­nică, asemenea unui foc mistuitor ce înflăcărează inima”. Pentru a avea un asemenea efect, este nevoie ca rugăciunea să fie făcută cu inimă sinceră, deschisă spre darul lui Dumnezeu, împăcați unii cu alții, cu smerenie, alungând din suflete patima mâniei, urii, orgoliului, după cum sub­liniază Fericitul Augustin ­într-o omilie adresată catehumenilor în pregătirea lor pentru Taina Botezului: „Prin botez, toate greșelile voastre, adică păcatele, vă vor fi iertate, absolut toate. Însă, deoarece pe pământ nimeni nu poate trăi fără păcat și - chiar dacă nu este vorba despre un păcat grav care ne-ar despărți de pâinea Altarului, despre care vorbeam - deoarece nimeni nu poate trăi pe acest pământ fără să săvârșească păcate, iar noi nu putem primi botezul decât o singură dată, prin rugăciune primim ceea ce ne spală de păcat în fiecare zi, pentru ca în fiecare zi păcatele noastre să fie iertate. Însă cu o singură condiție: precum și noi iertăm greșiților noștri; dacă voi nu dați iertarea, nici El nu vă va ierta. Iată ce vă spune Dumnezeu: Aveți dreptate să-mi cereți iertare mie, care nu pot săvârși greșeală; totuși, chiar dacă nu puteți afla în mine nici o greșeală, eu iert, iar voi nu vreți să iertați?”. Așadar, rugăciunea plăcută lui Dumnezeu este cea făcută cu o inimă schimbată, orientată spre Dumnezeu.

Știm prea bine însă că ispita celui viclean ne pândește la tot pasul, de aceea nici Mântuitorul nu a neglijat acest aspect atunci când spune ucenicilor, învățân­du-i Rugăciunea Domnească, „și nu ne duce pe noi în ispită”. Sfântul Chiril al Ierusalimului, într-o cateheză mistagogică, spune neofiților: „Oare asta este ceea ce Domnul ne învață: să-i cerem ca noi să nu fim ispitiți sub nici o formă? Atunci de ce se spune în alt loc: «Omul care nu a fost ispitit nu a dovedit nimic» (Sir. 34, 9-10), în alt loc: «Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite» (Iac 1, 2)? Însă poate a intra în ispită nu înseamnă a fi subjugat ispitei. ­Ispita, într-adevăr, este asemenea unui râu învolburat dificil de traversat la ­înot. Atunci, unii nu se îneacă în apele învolburate ale ispitelor și le traversează ca niște adevărați înotători ce sunt și fără a fi cumva antrenați de curenții apei. Alții, care nu au aceleași calități, odată intrați, se scufundă deja. De pildă, Iuda, intrat în ispita avariției, nu a reușit să treacă înot, însă, scufundat într-o oarecare măsură trupește și sufletește, s-a înecat. Petru a intrat și el în ispită prin renegare, însă odată intrat, nu s-a scufundat și, înotând cu tărie, s-a salvat din ispită. Ascultă, de asemenea, și corul sfinților ne­învinși, care aduc mulțumire fiindcă au scăpat ispitei: Ne-ai pus la încercare, Dumnezeule; ne-ai trecut prin foc, așa cum se trece argintul prin foc; ne-au prins în plasă; ai așezat greutăți pe umerii noștri; ai făcut să se urce oameni în capul nostru; am trecut prin foc și apă și ne-ai condus la loc răcoros (Ps. 65, 10-12). Îi vezi vorbind cu sigu­ranță despre trecerea lor, fără ca ei să se fi scufundat? Iar tu ne-ai condus la loc răcoros: a intra în locul răcoros este același lucru cu a fi izbăvit de ispită”.

„Tatăl nostru”, model de rugăciune

De aceea, unul din scopurile majore ale rugăciunii, asupra căruia insistă mai toți Părinții Bisericii, este împlinirea voinței lui Dumnezeu. Iisus Însuși, rugându-Se în Grădina Ghetsimani, pe când se afla în impas, ne lasă un model desăvârșit de rugăciune: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42). Iar în rugăciunea „Tatăl nostru”, Mântuitorul revine asupra împlinirii voinței Tatălui, atunci când spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Sfântul Chiril al Ierusalimului comentează, într-o Cateheză mistagogică: „Sfinții și fericiții îngeri ai lui Dumnezeu împlinesc voința lui Dumnezeu, după cum însuși David cântă: «Bine­cu­vântați-l pe Domnul, voi, îngerii lui, eroi puternici, care împliniți cuvântul Său» (Ps. 102, 20). Rugându-te așadar cu tărie, vrei de fapt să spui asta: așa cum în îngeri se împlinește voința Ta, tot la fel și pe pământ să se facă voia Ta în mine, Doamne!”. Sfântul Ambrozie înțelege împlinirea voinței lui Dumnezeu în sensul restabilirii păcii în suflete și pe pământ, atunci când scrie în „De mysteriis”: „Totul a fost împăcat prin sângele lui Hristos, fie în cer, fie pe pământ: cerul a fost sfințit, diavolul a fost alungat. El se află acolo unde este omul pe care l-a înșelat. Facă-se voia Ta, adică, să fie pace pe pământ așa cum este în cer”. În sfârșit, Fericitul Augustin, într-o omilie consacrată Rugăciunii Domnești, spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Ce înseamnă asta? Așa cum îngerii îi dau ascultare în ceruri, la fel și noi, care îi slujim pe pământ. Or, sfinții îngeri îi dau ascultare, nu îl necinstesc, înfăptuiesc prescripțiile Lui iubindu-L. De aceea și noi îi cerem să împlinim poruncile Lui din iubire, nu din teamă sau frică. Mai putem înțelege și într-un alt fel aceste cuvinte: Cerul în noi este sufletul, iar pământul este trupul. Precum am auzit poruncile Tale, tot la fel trupul nostru să dea la rândul său asentimentul pentru ca, în timpul în care trupul și sufletul sunt în luptă, noi să fim mereu dispuși să păzim poruncile lui Dumnezeu. Totuși, iubiții mei, atunci când trupul pofteşte împotriva duhului (Gal 5, 17), așa cum face pământul împotriva sufletului, tot la fel duhul la rândul lui să râvnească împotriva trupului, pentru ca pământul să nu răstoarne cerul. Iar dacă noi nu putem suprima această încordare, să refuzăm asentimentul. Mai putem înțelege aceste cuvinte: cerul sunt credincioșii care s-au îmbrăcat în omul ceresc, adică în Hristos. În vreme ce necredin­cioșii, fiindcă poartă în ei asemănarea omului pământesc, sunt numiți pământ. Așadar, îi spunem bunului nostru Tată: necre­dincioșii să creadă și ei în Tine, la fel cum au crezut și credincioșii. În acest fel ne putem ruga chiar și pentru dușmanii noștri, ca și ei să creadă în Dumnezeu”.

În rugăciunea Tatăl nostru, comentată de majoritatea Sfin­ților Părinți, se află condensată toată experiența intimității omului cu Dumnezeu, „o rugăciune atât de scurtă și plină de toate calitățile” (Sfântul Ambrozie de Milano, De mysterii). Iar Episcopul de Hipona conclude, la rândul său: „Totalul cererilor noastre ­este de șapte; trei se referă la viața de acum. Sfințească-se numele Tău, asta va fi mereu; vie împă­răția Ta, această împărăție va fi mereu; dă-ne nouă astăzi pâinea cea spre ființă, asta nu va fi întotdeauna; iartă nouă greșe­lile, asta nu va fi mereu; nu lăsa să intrăm în ispită, asta nu va fi mereu. Însă acolo unde există ispită, acolo există și răul, deci este necesar să facem aceste cereri. Această rugăciune vă încurajează nu doar să învățați să cereți ­Tatălui vostru care este în ceruri ceea ce doriți, dar vă învață și ceea ce trebuie să cereți”! Omul, simplă creatură, zidit după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27), este ridicat de Cuvântul întrupat la demnitatea de „fiu al lui Dumnezeu” și „moște­nitor al Împărăției cerului”, acolo unde domnesc sfinții care „și-au spălat haina în sângele Mielului” (Ap 7, 14).

Așadar, rugăciunea este comoara inestimabilă prin care omul menține legătura sa permanentă cu Dumnezeu. În rugăciune, inima lui Dumnezeu întâl­nește inima omului, iar din acest dialog nu pot rezulta decât bunătate, iertare, înțelepciunea Duhului, viața harului. Astfel se naște în tradiția monahală răsăriteană „rugăciunea inimii”, adică rostirea neîncetat a Numelui mai presus de Nume, în care se află mântuirea și răscumpărarea întregii omeniri, Domnul nostru ­Iisus Hristos.

 

Ziarul Lumina




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Rugaciunea, ancora de salvare a sufletului din valurile vietii - Pr. Ioan C. Tesu

 

Cunoscând frumusețea și dulceața rugăciunii, rolul și importanța ei în viața duhovnicească, dar și ispitele și capcanele ce se ridică împotriva acesteia, Sfinții Părinți ai Spiritualității Ortodoxe, practicanți înalți ai ei, au definit-o a fi „urcușul minții către Dumnezeu”, „convorbirea” sau „împreuna-vorbire”, dialogul curat și sincer al sufletului omului cu Părintele lui ceresc.

Părintele Teoclit Dionisiatul, viețuitor îmbunătățit din Grădina Maicii Domnuui - Sfântul Munte Athos, spunea, pe bună dreptate, că, dacă Dumnezeu Se mai milostivește asupra lumii acesteia, cu păcatele, scăderile și căderile ei, o face pentru rugăciunea celor care, în obști monahale sau în singurătate, în familie sau în societate, se mai roagă curat și sincer pentru iertarea păcatelor tot mai multe și tot mai grele și care par a se generaliza. Glasul acestora este bineplăcut lui Dumnezeu și pentru ei Dumnezeu Se îndură, oferind, în ciuda mulțimii relelor prezente, prilejuri pozitive de apropiere a omului de viața cea adevărată - viețuirea întru virtute.

În mod similar, un înalt ierarh român considera că „Liturghia salvează România”, în sensul că doar prin credință statornică și rugăciune stăruitoare omul mai poate supraviețui în vâltoarea și tăvălugul lumii prezente. Iar dintre toate formele de rugăciune și ca o încununare a rugăciunii personale, centrul sau „inima” ei și a întregii Ortodoxii o constituie Sfânta Liturghie, în care se înfăptuiește taina pogorârii lui Dumnezeu pe pământ și în profunzimile sufletelor noastre. Astfel, printr-un program sau canon de rugăciune, stabilit prin consultarea și în ascultare de un părinte duhovnicesc, el însuși lucrător al rugăciunii, și prin participare, nu doar fizică, dar mai ales conștientă duhovnicește și spre folos spiritual, rugătorul progresează în viața sa morală.

Rugăciunea personală - împreună-vorbire cu Dumnezeu; rugăciunea liturgică - cerul coborât în inimă

Părintele profesor Dumitru Stăniloae, „Sfântul Filocaliilor”, afirma, din primele pagini ale lucrării sale, intitulată „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, că, deși există și un urcuș personal, individual, al creștinului, concretizat în lupta sa permanentă de eliberare de patimi, în vederea dobândirii virtuților creștine, acesta nu își dobândește adevărata valoare și răsplată în plan moral decât printr-un urcuș eclesial, comunitar, sacramental, constând în primirea Sfintelor Taine, în mod deosebit Taina Sfintei Euharistii, lucru ce se înfăptuiește în cadrul Sfintei Liturghii.

Am putea spune, în cugetul Părinților duhovnicești, că rugăciunea personală sau individuală, săvârșită în cămara inimii noastre, pe de o parte, iar pe de altă parte, rugăciunea eclesială, liturgică, lucrată în marea familie a Bisericii, constituie cele două aripi ale rugăciunii, prin care rugătorul sporește în dialogul său cu Dumnezeu și urcă scara desăvârșirii morale.

„Meșteșugul” și „arta rugăciunii”

Aceiași Părinți îmbunătățiți, inspirați și luminați de Dumnezeu, ne învață, din propria experiență și prin propria lor viață, că rugăciunea nu este o simplă lucrare spirituală, o practică a vieții duhovnicești creștine, ci este lucrarea cea mai înaltă pentru că toate darurile spirituale pe care le poate primi omul, în această viață și ca urmare a eforturilor sale ascetice pronunțate, sunt primite la capătul rugăciunii curate și neîncetate, în stare de „rugăciune mai presus de rugăciune”, când toate cuvintele tac și despre ceea ce se petrece în sufletul lui dau mărturie lacrimile sale, și acestea curate și neîncetate, căci cuvintele - spune Sfântul Isaac Sirul - sunt unealta acestui veac imperfect și trecător. Tăcerea este taina veacului viitor.

Avva Evagrie Ponticul, scriitor duhovnicesc din veacul al IV-lea, în „capetele” sau „apoftegmele” sale despre rugăciune, ne învață că rugăciunea este lucrarea cea mai înaltă a minții și, din acest motiv, cea mai folositoare omului, dar și cea mai urâtă de către duhurile viclene și rele, care caută, prin nenumărate capcane și ispite, să îl îndepărteze pe om de Dumnezeu.

Sfântul Sofronie Saharov, iubitor al frumosului spiritual, constata, cu deosebit discernământ, că omul zilelor noastre, mult prea legat, parcă, de plăcerile materiale și trupești, lumești și trecătoare, nu mai înțelege rațiunea rugăciunii și nu o mai practică. Presupusele ei roade duhovnicești, cântate de către marii asceți de altădată, nu par a-l mișca și îndemna la lucrarea ei, în comparație cu plăcerile facile și aflate la tot pasul, prin care lumea aceasta, ca o amăgitoare și o isipitoare, caută să îl cuprindă și să îl lege. Omul contemporan petrece ore, zile și ani întregi, ba chiar dacă ar putea și întreaga sa viață, căutând divertismentul, în fața televizorului sau a calculatorului, ba chiar citind și studiind, creând și experimentând, dar până și numai câteva minute sau chiar secunde de rugăciune îl sleiesc de puteri. Nu vede rostul și sensul, nevoia și roadele binecuvântate ale rugăciunii.

Fiind cea mai urâtă de demoni, dar cea mai folositoare mântuirii sufletului, este atât de important ca omul să aibă o viață intensă de rugăciune, personală și eclesială, în permanent progres și în ascultare față de duhovnicul său - om al lui Dumnezeu în viața sa, dascăl iscusit al rugăciunii și călăuzitor neabătut și drept pe calea mântuirii.

Sfinții Părinți, cunoscători ai bogatului univers duhovnicesc, în care rugăciunea are locul și rolul ei deosebit, ne încredințează  că  ea  este  un  autentic „meșteșug duhovnicesc”, iar cei care o practică și sporesc în lucrarea ei o consideră o adevărată „artă” - „arta rugăciunii”, care îl apropie pe om de Dumnezeu, coborându-L în lumea pe care a creat-o din iubire infinită, dar mai ales sălășluindu-L minunat în sufletul celui ce se roagă.

Fiind un meșteșug, asemănător milosteniei, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o consideră o meserie, ce trebuie cunoscută și practicată de toți oamenii, rugăciunea are nevoie de călăuze și de rânduieli, care să conducă de la simpla vorbire despre Dumnezeu la convorbirea minții și a inimii cu El, către odihna deplină în oceanul infinit al iubirii Sale. Pe drumul sau calea rugăciunii există numeroase piedici și obstacole, din cauza mai ales a efemerelor chemări și promisiuni pe care ni le face lumea aceasta, și trupul, prin care suntem în legătură cu ea, dar și a ispitelor drăcești.

Există și progres, dar și regres; și învârtoșare, dar și lacrimi aducătoare de bucurie, care udă și hrănesc sufletul, desțelenit cu plugul pocăinței. Există și dor, dar și părăsire, și absență, și tăcere, dar și chemare, și strigare, iar ca urmare a acestora, prezență și sălășluire, mângâiere și mântuire. Căci, îndemna Sfântul Teofan Zăvorâtul, chiar și atunci când ne rugăm puțin și prost, adică fragmentat și împrăștiat, să ne rugăm mai departe, pentru că Dumnezeu vede rugăciunea noastră, atâta și așa cum este, și o întărește, iar diavolul, cunoscându-i puterea, fuge de ea.

În orice profesie, împlinită cu vocație, ca sub privirea lui Dumnezeu și spre folosul material și spiritual general, personal și comunitar, cantitatea este o treaptă aproape inevitabilă și absolut necesară spre calitate sau performanță. Cu atât mai mult în lucrarea sau practica rugăciunii, lucrarea cea mai înaltă a minții și cea mai importantă din perspectiva mântuirii.

Începând cu formele ei exterioare și vocale, progresând către rugăciunea minții și a inimii, în ascensiunea către rugăciunea neîncetată, lucrarea ei minunată își descoperă tainele sale înalte și negrăite ce conduc la unirea cu Părintele său ceresc.

Așadar, precum credința este ancoră tare a sufletului creștin în fața valurilor tot mai numeroase și tumultuoase ale vieții, rugăciunea este colacul de salvare al unei lumi care pare a se scufunda tot mai rapid și primejdios în oceanul tenebros și întunecat al lumii acesteia.

Ziarul Lumina



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Arhimandritul Cleopa Ilie, sihastrul si tainica lucrare a rugaciunii - PS Timotei Prahoveanul
 

Înainte de a vorbi sau scrie cineva despre rugă­ciune, va trebui să simtă valoarea ei. Este un subiect tainic, pe care cei cu trăire autentică nu se consideră vrednici să-l dezbată, fiind simțăminte pe care cuvintele nu le pot descrie îndeajuns. Unii înțeleg, în spiritul imno­grafului, că „în biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare...”, de aceea, când se roagă, uită de trecerea timpului și îl măsoară în boabe de metanii, simțind odată cu rostirea inimii că Dumnezeu este mai aproape.

Îndeosebi, monahii au aceste trăiri. Mulți dintre ei, mai ales cei de altădată, dar și cei din vremea noastră, au fost nu doar vorbitori buni despre rugăciune, ci mai ales trăitori ai ei.

Într-o vreme când rugăciunea se recomandă mai mult, când avem nevoie de ea, voi aminti despre un sihastru şi monah din obşte, mult râvnitor și rugător, care biruia cândva asprimea gerului cu dogoarea rugăciunii celei fără de oprire.

Viața celui care face subiectul acestei evocări a avut drept chintesență trăirea acribioasă și mărturisirea netăgăduită, model pentru contemporanii risipiți și chiar nepăsători.

Părintele Cleopa a avut o ucenicie lungă, a trăit în cea mai smerită ascultare de aspirant la călugărie, păzind oile mănăstirii. De la cele necuvântătoare, fiind așezat egumen, a rânduit multe dintre cele ale Martei, dar mai cu seamă pe cele ale Mariei.

Reînnoirea vieţii monahale la Slatina

Când vremurile s-au schimbat, după ce a fost așezat în fruntea obștii de la Sihăstria, Patriarhul Justinian i-a cerut să meargă la Slatina, mănăstire care se afla în ruină, fără viețuitori şi avea nevoie de un suflu nou.

A făcut ascultare și a luat cu sine vreo 30 de călugări, revigorând viața spirituală în ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu, aflată pe Valea Suhăi, în ținuturile Fălticenilor, unde părintele Cleopa s-a făcut cunoscut oamenilor. Avea cuvânt înțelept, învățase din Sfânta Scriptură și din cărţile tezaurului patristic, cunoștințe esențiale, de care mulți nu auziseră niciodată. Forța cuvântului a atras către Slatina mulțimi de oameni, dar perioada de trezvie duhovnicească și misiune apostolică a coincis, din nefericire, cu anii grei ai instaurării regimului comunist în România.

Retras în munţi şi văi din cauza vremurilor

Ascultat, înregistrat, urmărit, vândut pe câțiva arginți de oameni răi, părintele Cleopa nu a privit decât spre cer. A fost chemat de multe ori să dea declarații, să se lepede de învățătura pe care o propovăduia. Nici vorbă de așa ceva! Părintele Cleopa a rămas statornic, asemenea stejarului în vremea furtunilor, neînfricat.

Văzând că vremurile erau potrivnice și oamenii așijderea, cuviosul stareț a sihăstrit în munți, între anii 1952 și 1954, apoi au urmat și alte retrageri. Nu doar din ceea ce s-a scris de către ucenici şi biografi, ci mai ales din cuvintele lui, îmi amintesc de multe ori cum vorbea despre Vadul ­Negrilesei, pe Valea Suhăi, unde a pustnicit, retras din stăreția Mănăstirii Slatina.

Greu era drumul atunci printre munți, existând doar poteci cunoscute de pădurari și rareori câte un sătean se întretăia cu umbletul sihaștrilor ori al celor care au fugit de furia comunistă! Părintele Cleopa s-a retras undeva în zona numită Fundul Văii Trocilor, sub muntele Hălăucii, având în apropiere pârâul Muncelului, în vecinătatea Vărăriei.

Mai întâi s-a ascuns împreună cu părintele Arsenie Papacioc, care i-a fost ucenic la Slatina în anii aceia, la o stână părăsită, a lui Straton Dumbravă, din Negrileasa. Îi pomenea adeseori pe Straton și Maxim Dumbravă, oameni credincioși care i-au făcut un bordei, la puțin timp după retragerea sa în munți. La început, zăpezile mari și poate neștiința de a trăi singur, printre fiarele pădurii, l-au determinat să ceară găzduire în câteva case de buni creștini, unde mulți oameni l-au întâlnit, căci el permanent oferea celor din jur darul vorbelor inspirate.

Cuvinte de folos la casele oamenilor şi bordeiul rugăciunii neîncetate

Predica asemenea Apostolilor, fiind ascuns din pricina potrivniciilor. Prin casele credincioșilor din Vadul Negrilesei se adunau grupuri și grupuri de oameni, iar unii dintre ei, chiar dacă aveau credință și frică de Dumnezeu, nu puteau să nu vorbească despre ce auzeau. Autoritățile de atunci, vigilente strașnic, au simțit câte ceva, dar bunul sfătuitor a fost nevoit să fugă iar din calea răutăților, retrăgându-se în bordeiul care-i fusese încropit tocmai în munte, ferit de ostilitatea celor care-i împiedicau misiunea.

Ce s-a întâmplat acolo, numai Dumnezeu știe! A fost poate cea mai fructuoasă perioadă de rugăciune din viața sa. Ne spunea că nu l-au părăsit în această perioadă Ceaslovul, Psaltirea; avea Sfânta Scriptură cu el, se înfrupta din prețioasele cuvinte ale vieții veșnice.

Se ruga mai tot timpul, iar când lucrurile s-au mai liniștit, părintele Cleopa s-a apucat să scrie. Mărturisea că o parte din cărțile lui au fost scrise pe rădăcina brazilor...

În anii de retragere, în cele trei perioade distincte ale șederii în munți, prima a fost cea mai învolburată. Locul în care a pustnicit s-a păstrat, iar bordeiul a fost refăcut și există nădejde că acolo va fi construită o mănăstire.

Părintele Cleopa a început să înțeleagă, asemenea autorului Hexaimeronului, Sfântul Vasile cel Mare, tainele creației. Amintea cu naturalețe de fiarele pădurii, păsările, cântecul și ciripitul lor, cum toate îl laudă pe Dumnezeu, învățând de la unele să fie asemenea celor care priveghează neîncetat, cinstind Creatorul în mijlocul pădurii, neavând ascultători, cum are slujitorul în biserică.

Priveghere continuă şi viaţă simplă

De la păsările cerului, cuviosul sihastru a învățat să nu se oprească din rugăciune și la fel cum soarele pe cer nu stă, la fel nu trebuie să contenească nici cititul psalmilor. Atât de puternică şi curată i-a fost rugăciunea, încât jandarmii și oamenii regimului politic nu l-au observat, ba chiar au trecut prin preajma lui, fără să-l zărească. Monahul vorbea despre apariții cutremurătoare, demonice, care ar fi încercat să-l sperie şi să-l alunge din locul liniștii și rugăciunii.

Experiența unei astfel de trăiri au avut-o doar părinții de altădată, din pustiul Egiptului, al Palestinei, din Valea Iordanului și din câteva locuri unde s-au cuminecat cu frumusețile celeste. Părintele Cleopa era ajutat în starea de rugăciune, de trezvie și lucrare duhovnicească de puțină­tatea grijilor. Vara se hrănea cu ce-i oferea codrul: bureți, fragi, mure, iar iarna, după cum adeseori mărturisea, părintele Cleopa primea de la oamenii de încredere câte un sac de cartofi. Straton Dumbravă îi ducea în cârcă, urcând muntele cu grijă, pentru a nu fi observat, câte un sac cu barabule, pe care părintele Cleopa le număra și le împărțea pe zile. Rareori mânca doi cartofi odată, iar când apa lipsea, topea zăpadă. Cu câteva ierburi și plante medicinale, culese din poienile munților, își făcea ceaiuri sau supe, când foamea îi dădea târcoale.

Părintele Cleopa ne vorbea și despre modalitatea de construire a unui bordei: să fie sub munte, să fie expus spre soare, să aibă în apropiere o apă curgătoare sau un izvor, pentru a nu rămâne vreodată fără elementul esențial al menținerii vieții, să fie doar într-o mică parte vizibil, iar acolo să fie acoperit cu cetină de brad, muşchi de pădure și coajă de copac.

Așa și-a dus părintele Cleopa traiul binecuvântat de rugăciuni și trăiri pe măsură, în perioada când s-a apropiat de Dumnezeu. Astfel de stare se întâlnește foarte rar.

Pildă de statornicie în rugăciune pentru generaţiile de astăzi

Noi nu găsim timp să ne rugăm nici câteva clipe, iar când ne rugăm, suntem grăbiți ori cu mintea răvășită după lucruri care nu au relevanță.

Un astfel de model poate să ne inspire, într-o vreme când doar rugăciunea mai are importanță, întrucât străbate cerurile și ajunge la Dumnezeu.

Trebuie să nu uităm şi să luăm aminte că arhimandritul îmbună­tățit Cleopa Ilie a parcurs anii grei ai regimului comunist prin osârdia unor credincioși. Cei din Stulpicani, Vadul Negrilesei, Plutonița și alte sate erau oameni ai lui Dumnezeu. Unii dintre urmașii lor trăiesc și se bucură să știe că în casa sau locul lor au adăpostit un sihastru, în vremuri de prigoană.

Cred că părintele Cleopa îi cuprinde pe toți în rugăciunea lui, iar aceasta îi ajută să străbată vremurile, să se apropie de Domnul, Care este pretutindeni şi pe toate le plineşte.

Ziarul Lumina



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul Sfantului Ierarh Partenie, tamaduitorul cancerului si al tuturor bolilor si biruitorul demonilor
 
 
Acatistul Sfântului Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului, Tămăduitorul cancerului şi al tuturor bolilor şi biruitorul demonilor - 7 Februarie
 
Condacul 1

Ca pe un arhipăstor preaîndumnezeit al  Lampsacului și ca pe un făcător de minuni și izvor îmbelșugat, te lăudăm pe tine, Ierarhe insuflat de Dumnezeu. Iar tu, ca unul care are îndrăzneală către Domnul, roagă-te să fie izbăviți de tot necazul cei care strigă către tine: Bucură-te, Părinte Partenie!

Icosul 1

Om fiind prin fire, înger prin purtări ai fost văzut, Ierarhe Partenie, și cu darurile îngerești faci să strălucească adunarea Bisericii; de aceea, minunându-ne de viața ta, strigăm cu glas mare:
Bucură-te, cel prin care Hristos este lăudat
Bucură-te, cel prin care dușmanul este alungat
Bucură-te, păstor preaîndumnezeit al Lampsacului
Bucură-te, făclie luminoasă a Helespontului
Bucură-te, culme a smereniei și comoară a dragostei
Bucură-te, adânc al curăției și făcător de minuni
Bucură-te, că te-ai umplut de lumină cerească
Bucură-te, că ai nimicit puterea amăgitorului
Bucură-te, slujitor înflăcărat al lui Hristos
Bucură-te, ocrotitorul și apărătorul nostru
Bucură-te, cel prin care credincioșii se aprind
Bucură-te, cel prin care dușmanii sunt surpați
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 2-lea

Viața curată din tinerețe având, te-ai umplut de darurile cerești și, făcător a multe minuni fiind, te-ai pus mijlocitor pe lângă harul Duhului, Partenie purtătorule de Dumnezeu, uimindu-i pe cei care strigă: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Viața ta a fost cunoscută tuturor și împodobită cu virtuți, și tuturor pildă arătându-te din tinerețe prin fapte sfinte, luminezi sufletele noastre, ale celor care cu dor strigăm către tine:
Bucură-te, vistierie a obiceiurilor fără pată
Bucură-te, icoană a adevărurilor sfinte
Bucură-te, pildă vieții folositoare
Bucură-te, comoară sfântă a liniștii sufletești
Bucură-te, că ai lipsit de lumină pe dușmanul puternic
Bucură-te, că L-ai slăvit pe Hristos, Împăratul tuturor
Bucură-te, omorâtorul patimilor răutății
Bucură-te, cel luminat de Lumina liniștii dumnezeiești
Bucură-te, cel ce ai urmat blândeții lui Hristos
Bucură-te, următorul bunătății Lui
Bucură-te, cel care ai disprețuit orice stăpânire a celor pieritoare
Bucură-te, cel care ai primit lumina de la Dumnezeu
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 3-lea

Primind din înaltul cerului putere în împlinirea faptelor și dumnezeiască voință insuflată de Dumnezeu, ai fost mai puternic decât tot ce este stricăcios prin alipirea de cerescul Duh, fericite Partenie, și strigai către Sfânta Treime: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Dumnezeiescul Filitos a cunoscut harul foarte strălucit al vieții tale, purtătorule de Dumnezeu, și te-a desăvârșit pentru preoție cu uleiul preasfânt al duhului, ca să aduci jertfă nesângeroasă pentru cei care strigă:
Bucură-te, jertfitor dumnezeiesc
Bucură-te, sfânt învățat în tainele Cuvântului
Bucură-te, slujitor al Tainelor dumnezeiești
Bucură-te, podoabă a Sfintei Biserici
Bucură-te, cel care luminezi cu lumină nevinovăția
Bucură-te, cel care ne înveți tainele cu darul Întreitei Lumini
Bucură-te, că ai fost primit preot purtător de Dumnezeu
Bucură-te, că ai strălucit ca preot cu vorbire de la Dumnezeu
Bucură-te, cel care ai tăiat spinul patimilor
Bucură-te, cel care ai curățat ogorul sufletelor
Bucură-te, vas al Luminii Celei cu trei raze
Bucură-te, izvor al sufletelor care s-au pocăit
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 4-lea

Cu înțelepciune dumnezeiască ai fost primit următor al Apostolilor și ai dobândit harul acestora; de atunci, sănătos l-ai făcut, Sfinte, pe cel orbit de taur, mult fiind lăudat tu, Partenie, și cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Aauzit de bogăția multelor tale binefaceri femeia care era greu suferindă și, venind la tine cu evlavie, a fost izbăvită de suferința cancerului, vestind harul tău și strigând către tine cu credință:
Bucură-te, tămăduirea celor bolnavi
Bucură-te, vindecarea celor în suferință
Bucură-te, dumnezeiască mângâiere a celor întristați
Bucură-te, însănătoșire grabnică a celor bolnavi
Bucură-te, că ai ucis puterea cancerului
Bucură-te, că ai vindecat-o imediat pe femeie
Bucură-te, cel care ai slujit fără pată Domnului
Bucură-te, cel care ai nimicit puterea lui Veliar
Bucură-te, laudă a preoților evlavioși
Bucură-te, sprijin al multor tulburați
Bucură-te, glas al milostivirii dumnezeiești
Bucură-te, vas al dragostei din belșug
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 5-lea

Vas ales văzându-te preafericitul întâistătător al Cizicului, cu dumnezeiască insuflare, te-a arătat ierarh dumnezeiesc și păstor al Lampsacului; de atunci, Partenie, cu smerenie ai strigat către Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Cu putere dumnezeiască ai fost în stare să dobori și să omori pe dușmanul care a venit împotriva ta ca un câine turbat și cu evlavie ai păstorit turma ta, care cu bucurie strigă către tine, Sfinte arhipăstor:
Bucură-te, arhipăstorule al Lampsacului
Bucură-te, ierarhe îndumnezeit
Bucură-te, izvor nesecat de minuni
Bucură-te, învățător al dogmelor dumnezeiești
Bucură-te, chip preaneîntinat al Bunului Păstor
Bucură-te, oaie blândă a Mântuitorului Hristos
Bucură-te, că pe Veliar ca pe un câine l-ai nimicit
Bucură-te, că ai văzut slava Domnului
Bucură-te, următor al milostivirilor lui Dumnezeu
Bucură-te, chip al vieții fără pată
Bucură-te, cel din cauza căruia plânge Veliar
Bucură-te, cel prin care credincioșii dănțuiesc
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 6-lea

Nimicind, Ierarhe, puterea demonilor și prin aceasta toate vrăjitoriile, și făcând să piară, cu harul care ți-a fost dat, practicile magiei, dăruiești sănătate și izbăvire tuturor celor care strigă: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Lampsacul și țara Helespontului se bucură de tine și cântă toată Biserica pentru mulțimea minunilor tale, prin care nu ai încetat să faci bine tuturor, căci lucrurile bune le dăruiești celor care strigă cu credință:
Bucură-te, slava Bisericii
Bucură-te, făclia credinței
Bucură-te, comoară vie a Duhului Sfânt
Bucură-te, mare scăpare a celor bolnavi
Bucură-te, stâlp al faptelor dumnezeiești ale vieții în Duh
Bucură-te, unealtă călăuzită de Dumnezeu a viețuirii minunate
Bucură-te, că poți să stârpești viclenia idolilor
Bucură-te, că faci să strălucească dragostea lui Hristos
Bucură-te, comoară a vieții viitoare
Bucură-te, scânteiere vie a lumii imateriale
Bucură-te, lucrător al multor fapte minunate
Bucură-te, flacără a milostivirilor cerești
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 7-lea

Mare prin fapte minunate, ajuns ierarh, ai izbăvit de rătăcirea idolilor duhovniceasca ta turmă, care ți-a fost încredințată din mâinile lui Dumnezeu și ai hrănit cu dogmele credinței pe cei care strigă: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Vestind legile credinței și harul Evangheliei, purtătorule de Dumnezeu, i-ai întors să slujească lui Hristos pe cei care înainte erau fii ai pierzării și cu minuni îi întărești pe cei care cu evlavie strigă către tine:
Bucură-te, luminător al celor aflați în întuneric
Bucură-te, părinte al celor care s-au luminat
Bucură-te, cel care ai făcut de rușine zădărnicia idolilor
Bucură-te, cel care ai făcut cunoscută mila Mântuitorului
Bucură-te, îndumnezeitule cunoscător al învățăturilor dătătoare de viață
Bucură-te, vestitor al milostivirilor cerești insuflat de Dumnezeu
Bucură-te, că îndrumi spre calea mântuirii
Bucură-te, că risipești întunericul neștiinței
Bucură-te, cel care aprinzi flacăra sufletelor spre dragostea lui Hristos
Bucură-te, cel care rupi săgețile dușmanului
Bucură-te, cel care tai rădăcinile patimilor
Bucură-te, cel care aduci rodul virtuții
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 8-lea

Prin iconomie dumnezeiască ai făcut, Părinte, minuni neobișnuite spre mântuirea altora, ai nimicit puterea demonilor și ai vindecat boli grele, tămăduindu-i cu cuvântul tău, Partenie, pe cei care strigă: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul luminat de Împăratul cel Sfânt, ai venit la Constantin cel vestit, care, cinstindu-ți evlavia, ți-a dăruit o bogată răsplată, pentru care ai slăvit pe Hristos, îndemnându-i pe toți să strige către tine:
Bucură-te, cel mare printre minunați
Bucură-te, cel slăvit printre sfinți
Bucură-te, cel care ai bucurat pe Domnul cel Sfânt
Bucură-te, cel care ai făcut de rușine pe căpetenia întunericului
Bucură-te, prieten adevărat al Atotputernicului Hristos
Bucură-te, armă îndreptată împotriva dușmanului
Bucură-te, cel pe care l-a cinstit Constantin cel Mare
Bucură-te, că ai primit dar dăruit de Dumnezeu
Bucură-te, cel care strălucești cu lumina harului
Bucură-te, nimicitor al dușmanului blestemat
Bucură-te, cel care ai adus pe mulți la Hristos
Bucură-te, cel care ai îndepărtat nebunia dușmanilor
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 9-lea

Vindecând de rătăcire turma ta nestatornică, ai zidit, Sfinte Părinte, o biserică preafrumoasă Mântuitorului, ca templu viu al dumnezeiescului Duh, iar acum, înălțând cântări către Ierusalimul ceresc, cânți lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

La cuvintele rugăciunilor tale, ca din somn s-a trezit în chip minunat Eftihianos și de bogatul tău har, Sfinte, s-a rușinat dușmanul hulitor; iar noi, alergând către tine, cu credință fierbinte îți strigăm:
Bucură-te, vasul Mângâietorului
Bucură-te, cunoscătorule al vieții necunoscute
Bucură-te, cel care ai înviat prin rugăciune pe cel care a murit
Bucură-te, cel care ai ucis pe dușmanul care te vrăjmășea
Bucură-te, că ai vindecat pe foarte mulți care sufereau cumplit
Bucură-te, că armă cu adevărat te-ai arătat prin minuni
Bucură-te, nimicitorul duhurilor necurate
Bucură-te, tâlcuitor al învățăturilor dumnezeiești
Bucură-te, cel prin care sunt alungați demonii
Bucură-te, cel prin care sunt tămăduiți cei foarte nefericiți
Bucură-te, slujitor adevărat al lui Hristos
Bucură-te, biruitor al dușmanului
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 10-lea

Descoperit a fost, Părinte, duhul cel necurat, care se ascundea de mult timp în om; și când i-ai spus să se sălășluiască în tine a plecat gemând, iar cel vindecat, lăudându-te, Îi striga lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Când ai cunoscut, Părinte, boala care se ascundea în inima păstorului Iracliei, imediat pe acesta l-ai arătat milostiv, cu cuvântul tău, Partenie; de aceea, minunându-se de mărinimia ta, toți strigau:
Bucură-te, cunoscătorul celor ascunse
Bucură-te, cunoscătorule al celor care nu se pot spune
Bucură-te, învățător al milostivirii dumnezeiești
Bucură-te, fluviu plin de milă
Bucură-te, cel care urmezi mila Milostivului Dumnezeu
Bucură-te, lăcaș al blândeții și al Luminii care nu poate fi înțeleasă
Bucură-te, că l-ai vindecat pe păstorul Iracliei
Bucură-te, că ți-ai izbăvit turma de rătăcire
Bucură-te, icoană a bunătăților lui Hristos
Bucură-te, pârâu al multor veselii
Bucură-te, apărător al săracilor și smeriților
Bucură-te, cel care contempli Lumina cerească
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 11-lea

Aflând de la tine vindecare, fostul slăbănog L-a lăudat pe Mântuitorul și, îndreptat prin rugăciunea ta, vestea, preafericite Partenie, minunea ta cea mare, strigând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

De harul tău dat de Dumnezeu s-a cutremurat mulțimea demonilor, prin rugăciunile tale cerul a dat ploaie pământului care era însetat, ogorul a dat rod foarte bogat, iar credinciosul arhidiacon ți-a zis cu uimire:
Bucură-te, cel plin de roade dătătoare de viață
Bucură-te, izbăvitor de patimi nevindecate
Bucură-te, cel care îl urmezi pe Ilie Tesviteanul
Bucură-te, cel care faci să sporească dragostea lui Hristos
Bucură-te, râu foarte limpede al milei dumnezeiești
Bucură-te, crin preafrumos mirositor al harului duhovnicesc
Bucură-te, că faci ploaia să coboare peste pământul însetat
Bucură-te, că ne duci la corabia mântuirii
Bucură-te, legătură a credincioșilor aduși lângă tine
Bucură-te, tămăduire a multora care erau bolnavi
Bucură-te, cel datorită căruia se bucură slăbănogul
Bucură-te, cel către care strigă mereu tot credinciosul
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 12-lea

Luminat cu darul proorociei, ai spus dinainte, Părinte, cele ce se vor întâmpla și pe Ipatianos, arhidiaconul Iracliei, l-ai văzut vas al Duhului, iar după ce ai proorocit aceasta, striga și el împreună cu tine către Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântându-ți laude de despărțire, Ierarhe, cei care s-au adunat cu credință multă pentru călătoria ta la Dumnezeu au încredințat mormântului trupul tău, Sfinte, iar noi, lăudându-te, strigăm cu evlavie către tine:
Bucură-te, cel împreună cetățean cu îngerii
Bucură-te, sfinte biruitor cu cunună
Bucură-te, temelie de nezdruncinat a Bisericii
Bucură-te, cel plin de strălucirea Luminii necreate
Bucură-te, grădină foarte plăcut mirositoare a darurilor tainice
Bucură-te, zid nesurpat al creștinilor evlavioși
Bucură-te, ocrotitor care suferi împreună cu cei ce te cinstesc
Bucură-te, apărător și sprijinitor al ortodocșilor
Bucură-te, cel prin care voi fi curățit de patimi
Bucură-te, cel prin care voi fi izbăvit de nenorociri
Bucură-te, bucurie a sufletelor credincioase
Bucură-te, apărare adevărată și a mea
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul al 13-lea

O, prealuminate Părinte Partenie, Ierarhe al Domnului, revărsare de minuni uimitoare, primește rugăciunile noastre și, prin solirile tale către Dumnezeu, să primim iertare de greșeli toți care într-un glas Îi strigăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1 și Condacul 1:

Icosul 1

Om fiind prin fire, înger prin purtări ai fost văzut, Ierarhe Partenie, și cu darurile îngerești faci să strălucească adunarea Bisericii; de aceea, minunându-ne de viața ta, strigăm cu glas mare:
Bucură-te, cel prin care Hristos este lăudat
Bucură-te, cel prin care dușmanul este alungat
Bucură-te, păstor preaîndumnezeit al Lampsacului
Bucură-te, făclie luminoasă a Helespontului
Bucură-te, culme a smereniei și comoară a dragostei
Bucură-te, adânc al curăției și făcător de minuni
Bucură-te, că te-ai umplut de lumină cerească
Bucură-te, că ai nimicit puterea amăgitorului
Bucură-te, slujitor înflăcărat al lui Hristos
Bucură-te, ocrotitorul și apărătorul nostru
Bucură-te, cel prin care credincioșii se aprind
Bucură-te, cel prin care dușmanii sunt surpați
Bucură-te, Părinte Partenie!

Condacul 1

Ca pe un arhipăstor preaîndumnezeit al  Lampsacului și ca pe un făcător de minuni și izvor îmbelșugat, te lăudăm pe tine, Ierarhe insuflat de Dumnezeu. Iar tu, ca unul care are îndrăzneală către Domnul, roagă-te să fie izbăviți de tot necazul cei care strigă către tine: Bucură-te, Părinte Partenie!



Acatistul Sfantului Sfintit Mucenic Haralambie - 10 Februarie
 

Troparul, glasul al 4-lea

Arătatu-te-ai, înțeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, și ca un sfeșnic pururea luminos al lumii, stră­lucit-ai în lume prin mucenicie, fericite, și ai ri­sipit întunecimea idolilor. Drept aceea, roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, să ne mântuiască pe noi.

Condac 1:

Alesule din ceata arhiereilor, mare mu­cenice Haralambie, dorind a-ți aduce cântări de laudă, simțindu-ne nevrednici și cu împuținarea graiului omenesc, tu, care porți nume întocmai cu darul dat de la Preaputernicul Dum­nezeu, a fi luminător de bucurie, luminează-mi cugetul și dă putere graiurilor noastre ca întru bucurie să-ți cântăm ție: Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Icos 1:

A cinsti căruntețile tale cele adânci și sfin­te, bine este, deoarece, întru ve­chimea vârstei și a sfințeniei tale, te-ai arătat viteaz răbdător tuturor chinurilor ce ai suferit de la păgâni. Tu ai înmulțit ceata mucenicilor, tu ai adăugat numărul apostolilor și al propovă­dui­torilor lui Iisus Hristos; ție, dar, se cuvine, după vrednicie, să-ți cânte toți ortodocșii creștini unele ca acestea:
Bucură-te, vrednicule și bunule între arhierei Haralambie;
Bucură-te, cel ce ai sfințit și ai cinstit bătrânețile;
Bucură-te, podoaba arhiereilor și luminăto-rul cetății Magnezia;
Bucură-te, învățătorul cuvântului lui Dum­nezeu spre calea mântuirii;
Bucură-te, povățuitorul cel bun, care ai ară­tat păgânilor calea mântuirii;
Bucură-te, strălucitorul cel drept, care ai în­demnat la credință duhurile tiranilor;
Bucură-te, mucenice, cel ce ai adus la cre­dința adevărată pe cei necredincioși;
Bucură-te, cel ce ai adus la pocăință sufle­tească pe cei păcătoși;
Bucură-te, următor al apostolilor și al proo­rocilor celor luminați de Duhul Sfânt;
Bucură-te, purtătorule de chinuri Hara­lam­bie, care ai dat sfaturi bune prin cuvânt;
Bucură-te, că tu ai îndepărtat rătăcirile păgânilor;
Bucură-te, că tu ai luminat nedumerirea credincioșilor;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 2:

Văzând, Sfinte Mucenice Haralambie, că prin chinurile tale ai dobândit viața cea cerească și veșnică din viața cea vremelnică; văzând că tu ai primit cu bucurie de la Stăpânul lumii dreapta credință, ca să o împarți la cei as­cultători cuvintelor lui Hristos, s-au îndemnat bi­ne­credincioșii a-ți aduce ție laudă de mul­țu­mire și a cânta lui Dumnezeu într-un glas: Aliluia!

Icos 2:

Glăsuind popoarele că tu ești luminat, prin puterea dumnezeiască, cu lumina cunoștinței adevărului, au cunoscut totodată că și faptele tale cele sufletești sunt spre mântuirea neamului omenesc; pentru că ai stat ca un ade­vărat ostaș mărturisitor al lui Hristos și pro­po­vă­duitor al învățăturii Sale. De aceea, ca pe o piatră neclintită a credinței arătându-te binecre­din­cio­șilor, au venit a-ți cânta ție aceste cântări:
Bucură-te, răbdătorule de chinuri, ce ai su­ferit de la păgâni;
Bucură-te, mângâietorule, că prin răbdarea ta ai făcut între ei minuni;
Bucură-te, cel ce te-ai chinuit pentru dra­gostea lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te-ai jertfit în lume ca un adevărat credincios;
Bucură-te, moștenitorul vieții celei veșnice;
Bucură-te, propovăduitorul credinței, bunule mucenice;
Bucură-te, că prin pedeapsa trupului ai do­bândit fericirea raiului;
Bucură-te, că prin smerenia sufletului ai biruit osânda iadului;
Bucură-te, cel ce ai suferit pe trupul tău piroanele păgânilor;
Bucură-te, cel ce prin răbdarea ta ai dobândit pocăința oamenilor;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat biruitor vrăjmașilor;
Bucură-te, cel ce prin minunile tale ai adus veselie credincioșilor;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 3:

De înțelegerea dumnezeirii, sufletul tău fiind luminat, ca un adevărat viteaz al Mântuitorului Hristos ai stat, pentru că ai răs­puns închinătorului de idoli Luchian dregătorul, că tu asculți numai de dreptele și mântuitoarele porunci ale Împăratului Hristos, iar nu de idolii cei fără de suflet, care duc poporul la pierzare; pentru aceea, binecredincioșii au venit cu în­doită umilință, cântând împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Ieșind glas de bucurie din gura creștinilor, când au văzut că nu ți s-a întâmplat nici o durere trupească prin despuierea trupului tău, ce ai suferit de la acel tiran, au adeverit totodată că scăparea și izbăvirea ta este venită prin puterea Mântuitorului lumii, pentru că în numele Său ai suferit acele pedepse fără vreo vătămare. Pentru aceea, binecredincioșii cu umilință aduc ție aceste cântări:
Bucură-te, cel ce prin puterea dumnezeiască ai depărtat durerea trupească;
Bucură-te, cel ce ai biruit pe tiranii care au îndrăznit să te chinuiască;
Bucură-te, că tu ai primit în loc de odihnă chinurile celor ce te chinuiau;
Bucură-te, logodnicul tuturor mucenicilor;
Bucură-te, vorbitorule cu îngerii și prieten al apostolilor;
Bucură-te, cel ce ai înălțat crucea credincioșilor;
Bucură-te, cel ce ai luminat cugetul păcătoșilor;
Bucură-te, stâlpul cel tare pe care s-a sprijinit credința;
Bucură-te, pomul cel plin de rod prin care s-a dobândit credința;
Bucură-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete;
Bucură-te, tămăduitorule de răni și boli;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 4:

Zicând ostașii și toți slujitorii dregă­to­rului către mai-marii poporului că tu ai dorit mai mult necinstea osârdiei în loc de cinste, iar cârligele cu care ei te chinuiau s-au tocit cu totul și numai au zgâriat trupul tău fără a-l fi vătămat întru nimic, toți s-au mirat între ei de răbdarea chinuirii tale; iar binecredincioșii, slă­vind pe Dumnezeu pentru facerile Sale de bine, s-au silit a-I cânta Lui: Aliluia!

Icos 4:

Arătându-se mai tiran, unul dintre că­peteniile păgânilor între ostașii cei ce te chinuiau, dreptule mucenice, și văzând că nicidecum n-ai căpătat vreo vătămare trupească din osânda la care erai supus, a îndrăznit acel tiran cu batjocură a smulge cârligele din mâna chinuitorilor și, pornindu-se iute cu mânie a sfâșia mai cu putere trupul tău, îndată a venit urgia dumnezeiască asupra lui, căci i s-au tăiat mâinile de la coate, stând spânzurate de trupul tău, și căzând jos, la pământ, cerea zadarnic ajutor dregătorului. Iar tot poporul grăia către tine unele ca acestea:
Bucură-te, minunea cea adevărată a cre­dincioșilor;
Bucură-te, închinarea și limanul păcătoșilor;
Bucură-te, îngrozitorul semeției osân­di­torului;
Bucură-te, cel ce ai potolit gândul rău al vrăjmașului;
Bucură-te, că ai biruit pe cel nelegiuit;
Bucură-te, că ai smerit pe cel nesocotit;
Bucură-te, bucuria minunilor tale;
Bucură-te, veselia chinurilor tale;
Bucură-te, propovăduitorul adevărului;
Bucură-te, luminătorul cugetului;
Bucură-te, părintele celor smeriți;
Bucură-te, mijlocitorul celor pocăiți;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 5:

Când a văzut poporul că dregătorului Luchian i s-a întors gura la ceafă, pentru că a îndrăznit a scuipa fața ta cea sfântă, toată cetatea Magnezia s-a spăimântat de o minune ca aceasta și, într-un glas, se ruga ție să o mân­tuiești; iar binecre­din­cioșii cântau lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 5:

Lăudându-se numele tău, Sfinte Hara­lambie, în toată cetatea Magnezia și în Asia, pentru că mai apoi, prin rugăciunile tale către Dumnezeu, ai dat tămăduire dregătorului Luchian și tiranului Luciu, care și-au cerut ier­tare de greșelile lor și s-au pocăit, îndată au alergat mulți din popor la credința cea adevărată și bote­zându-se în numele Sfintei Treimi, au grăit într-un glas: „Mare este Dumnezeul milelor și al îndu­­rărilor”; pentru aceasta aducem ție aceste cântări:
Bucură-te, cel ce ai adus la credință pe împotrivitori;
Bucură-te, cel ce ai fost lor tămăduitor;
Bucură-te, minunatule între sfinți, care ai făcut pe păgâni a se boteza;
Bucură-te, duhovnicescule părinte, care ai adus pe oameni prin botez a se lumina;
Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit pe bolnavi a tămădui;
Bucură-te, cel ce te-ai stăruit pe păcătoși a milui;
Bucură-te, cel ce ai dat șchiopilor și ologilor însănătoșire;
Bucură-te, cel ce ai vindecat de orbire;
Bucură-te, că tu pe cei întinați de păcate i-ai curățit;
Bucură-te, că tu pe diavoli i-ai izgonit;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale morții au înviat;
Bucură-te, că prin suferințele tale darul sfințeniei ai câștigat;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 6:

Mărturisind însuși dregătorul despre minunile tale către Sever împăratul, acesta s-a mâniat foarte asupra idolilor lui, pentru că n-au putut sta împotriva acelor minuni; iar tu, ca un biruitor asupra lor, prin statornica ta credință, ai câștigat nemărginite daruri cerești. Pentru aceea, o sfinte prealăudate, primește mul­țumirea binecredincioșilor, care cu bucurie cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6:

Nouă și înfricoșătoare minune ai să­vâr­șit, sfinte, când ai fost din nou chinuit de tirani după porunca lui Sever, pentru că, pri­mind cu veselie piroanele bătute peste tot trupul tău și fiind tras de barbă și așezat pe un cal ca să te ducă de la Magnezia la Antiohia, la cinci­sprezece stadii în cale, prin gura calului, glas mare s-a auzit, blestemând pe slugile diavolului ca să te dezlege de legăturile cu care erai cuprins; pentru aceea tot poporul cântă ție:
Bucură-te, strălucite arhiereule, pentru noua răbdare de chinuri ce ai avut;
Bucură-te, mucenicule sfinte, pentru noua minune ce ai săvârșit;
Bucură-te, părinte, că prin gura calului pentru tine s-a vorbit;
Bucură-te, sfinte, că, șezând pe cal, l-ai îmblânzit;
Bucură-te, că tu pe toți trimișii lui Sever i-ai umilit;
Bucură-te, că tu pe slujitorii diavolului i-ai îngrozit;
Bucură-te, cel ce ai stins văpaia tiranilor;
Bucură-te, cel ce ai îngrozit furia ucigașilor;
Bucură-te, că toate chinurile tale ce ai primit s-au potolit;
Bucură-te, cel ce ca un trandafir cu multă mireasmă ai înflorit;
Bucură-te, părinte, cel ce ca om multă osândă ai pătimit;
Bucură-te, sfinte, cel ce ca un viteaz toate aceste chinuri le-ai biruit;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 7:

Ostașii lui Sever, văzând minunile tale cele puternice, n-au îndrăznit să te mai chinuiască și pe cale cu liniște te-au dus la An­tio­hia ca să împlinească porunca. Acolo Sever, cu diavolească pornire, s-a înfuriat iar asupra ta, dând poruncă ca să-ți înfigă o frigare arsă în piept. Dar multa lor osteneală cu nimic nu te-a vătămat, pentru că focul s-a stins și oamenii cei împărătești au ostenit. De aceea, o preaputernice sfinte, împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu cu umilință: Aliluia!

Icos 7:

În furia lui, pierzând Sever răbdarea, dacă a văzut el însuși această minune, a încercat cu viclenie a te îmblânzi și a te cerceta cu ce putere faci aceste minuni. Iar el, luând de la tine răs­puns, că în credința lui Hristos-Dumnezeu nă­dăj­duiești, te-a ispitit a cere să învii morții și să izbăvești pe cei stăpâniți de diavoli. Atunci tu, dreptule părinte, primind dar și putere de la Dum­­nezeu, ai arătat în fața acestui necredincios încă o minune, căci și pe mortul ce ți l-a adus l-ai în­viat, pe cel stăpânit de diavol l-ai izbăvit și însuși satana s-a înspăimântat și a ieșit din om, stri­gând către tine, cu rugăminte, ca să nu-l chinu­iești fără de vreme. Pentru aceasta, tot poporul cu umilință cântă ție unele ca acestea:
Bucură-te, mare mucenice Haralambie, fă­cătorule de minuni;
Bucură-te, mare mucenice sfinte, izbăvi­to­rule de nebuni;
Bucură-te, cel ce pe diavol din om cu un singur cuvânt l-ai izgonit;
Bucură-te, cel ce pe satana pe loc tu l-ai zdrobit;
Bucură-te, că însuși el a dat glas de rugă­minte, mărturisindu-te pe tine om dumnezeiesc;
Bucură-te, că tu cu aceste minuni ai rușinat pe Sever și pe Crisp, eparhul de neamul idolesc;
Bucură-te, că însuși împăratul Sever, văzând acea minune, a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor”;
Bucură-te, că tu ai făcut atunci pe mulți din popor a crede în Hristos-Dumnezeul milelor și al puterilor;
Bucură-te, izbăvitorule de tot soiul de neca­zuri și boli;
Bucură-te, că tu toate vicleșugurile și por­nirile diavolului omori;
Bucură-te, că înșiși îngerii cerești te numesc alesul lui Dumnezeu;
Bucură-te, că toți creștinii pământești cin­s­tesc numele tău;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 8:

A răsărit lumina cea adevărată a cunoș­tinței celei sufletești din rodul oste­ne­lilor tale, Sfinte Haralambie, care ai fost osândit cu multe feluri de chinuri și toate le-ai biruit prin credința ta cea puternică către Dumnezeu. Acea lumină îndată s-a răspândit peste închinătorii la idoli și mulți din aceștia crezând în numele Sfin­tei Treimi, s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Pentru aceea, lăudând noi vrednicia ta cea sufletească, împreună cu tine cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

Împăratul Sever, socotind mai apoi că tu faci cu farmece acele minuni, ți-a poruncit să jertfești idolilor lui, pentru ca să te scape de grozavele sale chinuri; însă tu, ca un om dum­nezeiesc, cunoscând rătăcirea sa, ai răspuns că pe cât trupul tău se zdrobește cu bătăile, pe atât se bucură întru tine duhul tău. Atunci Sever, mâni­indu-se din nou, a poruncit să te omoare, bă­tându-te cu pietre și arzând cu făclii aprinse barba și obrazul tău; iar tu, cu vitejia cea sufle­tească, ai întors focul asupra slujitorilor împă­ratului și i-ai pârlit pe ei. Pentru aceasta noi, creștinii, cu bucurie cântăm ție aceste cântări:
Bucură-te, dumnezeiescule sfinte, care ai biruit a lui Sever rătăcire;
Bucură-te, bunule părinte, care ai răspuns lui cu milostivire;
Bucură-te, cel ce ai primit pedepse grele în loc de odihnă trupească;
Bucură-te, cel ce ai socotit bătăile drept bucurie sufletească;
Bucură-te, viteazule ostaș, care ai îndreptat focul asupra dușmanilor tăi;
Bucură-te, vrednicule sutaș, care ai scăpat trupul tău de tiranii cei răi;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat ca un stâlp neclintit Bisericii lui Hristos;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat ca un sfeșnic pururea luminos;
Bucură-te, înțelepte mucenice, care ai risipit întunecarea idolilor;
Bucură-te, strălucite Haralambie, care ai potolit durerea păcătoșilor;
Bucură-te, comoara cea neprețuită a cereș­tilor cununi;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 9:

Trecând, bunule părinte, fără vreo vătă­mare trupească acele chinuri pe care ți-au dat păgânii, ai dobândit prin aceasta lauda tu­turor apostolilor și bucuria mucenicilor, căci te-ai învrednicit a fi cu ei părtaș dumnezeieștii cu­nuni, prin care s-a întărit neamul creștinesc. Pentru aceea, o sfinte prealăudate, primește de la noi laudă de mulțumire, ca împreună cu tine să cân­tăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Ucigașul și nelegiuitul Sever, înțelegând mai la urmă că puterea și minunile tale sunt venite de la Hristos, Mântuitorul lumii, a îndrăznit dimpreună cu slujitorii săi a cârti și a huli chiar împotriva lui Dumnezeu. Atunci, pentru o asemenea cutezare, a venit asupra lor arătare cerească, pentru că pământul s-a cutre­murat și fulgere și trăsnete au cuprins pe Sever și pe Crisp, eparhul său, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Pentru aceea, îndrăznim și te rugăm, Sfinte mare mucenice Haralambie, fii apărătorul nostru de toate primejdiile și ne întărește și pe noi în credința Sfintei Treimi, ca să nu cădem în primejdia păgânilor. Așa, sfinte mare mucenice, mijlocește către Dumnezeu ca să ne miluiască după mare mila Sa, pentru ca să putem cânta unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce ai dobândit puterea mi­nunilor tale de la Mântuitorul;
Bucură-te, cel ce ai avut mărirea faptelor tale de la Ziditorul;
Bucură-te, cel ce întru Hristos te-ai jertfit și întru El te-ai sfințit;
Bucură-te, cel ce întru Domnul te-ai întărit și prin El ai biruit;
Bucură-te, că pe tiranii tăi i-ai osândit, ca să te cunoască de om dumnezeiesc;
Bucură-te, că pe dușmanii tăi i-ai umilit, ca să te cinstească de părinte sufletesc;
Bucură-te, că prin tine s-a înnoit izvorul bunătăților și al îndurărilor;
Bucură-te, că prin tine s-a vestit pomul milelor și al dreptăților;
Bucură-te, că însuși Sever împăratul și Crisp eparhul te-au rugat să-i scapi de pedeapsa lui Dumnezeu trimisă lor;
Bucură-te, că împăratul și eparhul au lăudat credința creștinilor;
Bucură-te, cel ce ai primit dumnezeiești da­ruri pentru creștini;
Bucură-te, cel ce ai primit bunătăți pentru pământeni;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 10:

Fierbinți au fost rugăciunile tale către Dum­­nezeu, dreptule mucenice, pentru că, mijlocind pentru iertarea și tămăduirea duș­ma­nilor tăi, Sever împăratul și Crisp ispravnicul, i-ai scăpat pe ei din osânda în care erau căzuți și, slobozindu-i în pace, le-ai dat sfătuire bună ca să nu mai greșească. Drept aceea, cunoscând și noi păcătoșii facerile tale de bine, bunule sfinte, ve­nim către tine cu umilință a te ruga să ne iz­băvești și pe noi din toate nevoile și necazurile pentru ca împreună cu tine să cântăm lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 10:

Harul dumnezeiesc a fost asupra ta, prea­lă­udate părinte, pentru că, învred­­ni­cindu-te a aduce la credința cea adevărată pe fiica împăratului Sever, anume Galini, ea însăși a stat mărturisitoare și propovăduitoare bună­tă­ților cerești și a îndemnat pe tatăl ei să se lepede de tirania păgânătății, ca să dobândească întru Hristos milostivirea bunătății. Pentru aceasta, o lăudatule sfinte, primește de la noi cu bucurie a-ți aduce aceste cântări:
Bucură-te, cel ce prin rugăciunile tale ai scă­pat de la pedeapsă pe vrăjmașii tăi;
Bucură-te, cel ce prin mijlocirile tale ai slo­bozit în pace pe cei ce erau în nevoi;
Bucură-te, cel ce i-ai sfătuit pe ei ca să nu mai greșească;
Bucură-te, cel ce i-ai îndemnat pe ei ca să se pocăiască;
Bucură-te, că tu ai adus la adevărata credință pe fiica împăratului Sever, anume Galini;
Bucură-te, că tu ai întărit a ei cunoștință și ai învățat-o în Domnul a se povățui;
Bucură-te, că ea însăși a îndemnat pe tatăl ei să se lepede de tirania păgânătății;
Bucură-te, că tot ea l-a chemat la Hristos, ca să câștige milostivirea bunătății;
Bucură-te, cel ce ai luminat cugetul celor întunecați;
Bucură-te, cel ce ai dobândit pocăința celor deșteptați;
Bucură-te, viața care ai odrăslit pentru în­tărirea neamului creștinesc;
Bucură-te, roada prin care ai primit harul dum­nezeiesc pentru tămăduirea neamului omenesc;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 11:

În vis, văzând fiica împăratului Sever că ea ședea într-o grădină cu pomi înmiresmați și cu fântâni preafrumoase și tot prin vis văzând că pe tatăl ei și pe Crisp ispravnicul i-a gonit de acolo păzitorul grădinii, a alergat cu grăbire la tine, bunule părinte, rugându-te ca să-i tâlcuiești acel vis. Iar tu, ca un izvor al cunoștinței, pre­țuind râvna cea adevărată a binecredincioasei fiice a împăratului, îndată i-ai dat povățuirea cea sufletească, căci ai numit grădina raiul drepților, și păzitorul raiului ai socotit că este Însuși Hristos; căci El a așezat în rai pe cei credincioși și a iz­gonit de acolo pe cei necredincioși. Pentru aceea, noi cu umilință cântăm Lui: Aliluia!

Icos 11:

Trecând treizeci de zile de la înfrico­șă­toarea pedepsire primită de la Dum­nezeu, împăratul s-a răzvrătit iarăși împotriva lui Hristos, Dumnezeul pe Care însuși Îl mărtu­risise. Și, chemându-te după aceea ca să jertfești idolilor lui spre a scăpa de pedeapsa sa, ai stat și aici vitejește împotriva păgânătății sale, căci i-ai răspuns că mari și nepricepute sunt cuvintele sale. Atunci el, mâniindu-se din nou, ți-a pus spre batjocură frâu și zăbale în gură și te-a tras prin toată cetatea ca și cum ai fi fost o ființă fără grai. Iar tu, mucenicule sfinte, făcând rugăciuni către Dumnezeu, ai scăpat și din aceasta. Pentru aceea, noi, cei binecredincioși, aducem cu mulțumire laudă biruinței tale, și voim a-ți cânta într-un glas unele ca acestea:
Bucură-te, tâlcuitorul visului credincioasei întru Hristos;
Bucură-te, propovăduitorul raiului celui frumos;
Bucură-te, viteazule împotrivitor cuvintelor păgânești;
Bucură-te, dreptule mângâietor sfaturilor sufletești;
Bucură-te, că tu ai întărit în credință pe Galini, fiica împăratului, de a sfărâmat idolii cei turnați;
Bucură-te, că prin tine s-a risipit necuviința slujitorilor idolești celor înrădăcinați;
Bucură-te, că însăși Galini a înfruntat pe tatăl ei de la închinarea păgânătății;
Bucură-te, că însăși ea a îmbrățișat și a apărat neamul creștinesc;
Bucură-te, că ai lăsat spre pomenire fapte duhovnicești;
Bucură-te, că ai dobândit spre răsplătire dra­goste îngerească;
Bucură-te, sfinte părinte, de roada bu­nă­tăților tale;
Bucură-te, cuviosule mucenice, de faptele minunilor tale;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 12:

Șezând tu, strălucitule sfinte, rezemat de stâlpul cel uscat al casei văduvei, unde te-a trimis Sever, ca să fii pus spre batjocură, ai arătat acolo încă o minune, căci stâlpul acela, înverzind, a înfrunzit și a făcut atâtea ramuri încât a acoperit casa. Atunci văduva, cunoscând puterea cea dumnezeiască, a căzut la picioarele tale, închinându-se și zicându-ți să mergi de la casa ei căci este nevrednică să fii aproape de ea. Iar tu, minunatule părinte, răspunzând cu blân­dețe să nu se teamă, ci să creadă în Domnul că este foarte milostiv și lăudat, ai îndoit după aceea minunile tale, căci a doua zi acel pom a înflorit și a rodit, iar vecinii văduvei, văzând asemenea minune, s-au mirat foarte. Și văduva, întărindu-se în credință, după râvna sa, și cunoscând că acele minuni le-ai făcut cu darul și puterea Mântuitorului Hristos, îndată s-a bo­tezat în numele Sfintei Treimi, izbăvindu-se de toate răutățile sale. Pentru aceea, toți drepts­lă­vitorii creștini vin cu bucurie să cânte lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 12:

Psalmul lui David cu bucurie l-ai cântat, sfinte, când erai dus la locul osândei, spre pierzare, ca să ți se taie capul, după porunca lui Sever, ca să nu mai abați pe păgâni din ră­tăcirea de care erau cuprinși, și așa ai zis în cale: „Mila și judecata Ta voi cânta ție, Doamne; cânta-voi și voi merge cu pricepere în cale fără prihană, când vei veni către mine”. Iar către sfârșit, ridicând ochii și mâinile tale către ceruri, ai mulțumit cu smerenie Dumnezeului milelor și al îndurărilor pentru mântuirea ta, zicând: „Po­menește-mă, Doamne, întru împărăția Ta”. A­tunci cerurile deschizându-se, S-a arătat Domnul puterilor cu mulțime de îngeri asupra ta și te-a chemat pe tine în locașurile drepților ca pe un prieten preaiubit, care ai fost chinuit în lume pentru dragostea Sa, dându-ți totodată dar de tămăduire asupra celor ce vor cinsti în lume și vor prăznui numele tău, ca să fie scăpați de toate bolile și nevoile lor, iar mai ales de năprasnica boală a ciumei. Pentru aceea, o lăudatule sfinte, primește cu bucurie a-ți cânta ție aceste cântări:
Bucură-te, strălucite arhiereule, că ai înverzit și ai rodit stâlpul cel uscat al văduvei;
Bucură-te, strălucitule mucenice, că ai potolit și ai smerit pe păgânul cel înfuriat al cetății;
Bucură-te, cel ce ai adus la credința cea adevărată pe văduva care trăia în desfrâu;
Bucură-te, cel ce ai adus la pocăința cea dorită pe păgâna care era în nebunie;
Bucură-te, că prin minunile tale ai deșteptat în ea cuvântul adevărului;
Bucură-te, că prin sfaturile tale ai câștigat și asupra sa darul botezului;
Bucură-te, bunule sfinte, care ai săvârșit în viața ta destule minuni;
Bucură-te, dreptule părinte, care ai mântuit mulțime de păgâni prin chinurile tale;
Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit a vedea cerurile deschise și frumusețea cea nemărginită a slavei dumnezeiești;
Bucură-te, cel ce ai primit glasul Domnului puterilor și bucuria cea negrăită a cetelor cerești;
Bucură-te, comoara cea neprețuită cu care s-a încununat cinstitul tău cap când s-a tăiat de păgâni;
Bucură-te, podoaba cea neașteptată cu care s-a îmbrăcat măritul tău trup când s-a despărțit de tirani;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 13:

O, întru tot lăudate Sfinte Haralambie, primește de la noi aceste cântări, ce cu umilință le aducem înaintea ta, și ne izbăvește pe noi din toate nevoile și necazurile, ca un bun și de oameni iubitor. Căci, deși suntem ne­vrednici milostivirii tale, pentru păcatele noastre cele multe și grele, pe care le săvârșim în tot timpul vieții noastre și în tot ceasul, însă cu­noscând bunătatea ta cea mare pe care ai arătat-o asupra celor ce te cinstesc pe tine și asupra celor ce se pocăiesc cu credință întru numele Dom­nului, năzuim cu fierbinți lacrimi a mărturisi înaintea ta că am greșit. De aceea, ne rugăm ție ca să fii mijlocitorul nostru către preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru mântuirea noastră de toate bolile și de toate primejdiile și pentru întărirea noastră în credința cea ade­vă­rată, ca să nu mai greșim.

Așa, strălucite sfinte, rugămu-te pe tine ca să ne aperi pe noi de toate răutățile, după făgă­duința ta, căci toți te cinstim și prăznuim numele tău, cântând lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de 3 ori).

Apoi se zice iarăși Icosul 1: „A cinsti căruntețile tale cele adânci și sfinte...“, și Condacul 1: „Alesule din ceata arhiereilor, mare mucenice Haralambie, dorind a-ți aduce cântări de laudă...“

Icos 1:

A cinsti căruntețile tale cele adânci și sfin­te, bine este, deoarece, întru ve­chimea vârstei și a sfințeniei tale, te-ai arătat viteaz răbdător tuturor chinurilor ce ai suferit de la păgâni. Tu ai înmulțit ceata mucenicilor, tu ai adăugat numărul apostolilor și al propovă­dui­torilor lui Iisus Hristos; ție, dar, se cuvine, după vrednicie, să-ți cânte toți ortodocșii creștini unele ca acestea:
Bucură-te, vrednicule și bunule între arhierei Haralambie;
Bucură-te, cel ce ai sfințit și ai cinstit bătrânețile;
Bucură-te, podoaba arhiereilor și luminăto-rul cetății Magnezia;
Bucură-te, învățătorul cuvântului lui Dum­nezeu spre calea mântuirii;
Bucură-te, povățuitorul cel bun, care ai ară­tat păgânilor calea mântuirii;
Bucură-te, strălucitorul cel drept, care ai în­demnat la credință duhurile tiranilor;
Bucură-te, mucenice, cel ce ai adus la cre­dința adevărată pe cei necredincioși;
Bucură-te, cel ce ai adus la pocăință sufle­tească pe cei păcătoși;
Bucură-te, următor al apostolilor și al proo­rocilor celor luminați de Duhul Sfânt;
Bucură-te, purtătorule de chinuri Hara­lam­bie, care ai dat sfaturi bune prin cuvânt;
Bucură-te, că tu ai îndepărtat rătăcirile păgânilor;
Bucură-te, că tu ai luminat nedumerirea credincioșilor;
Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

Condac 1:

Alesule din ceata arhiereilor, mare mu­cenice Haralambie, dorind a-ți aduce cântări de laudă, simțindu-ne nevrednici și cu împuținarea graiului omenesc, tu, care porți nume întocmai cu darul dat de la Preaputernicul Dum­nezeu, a fi luminător de bucurie, luminează-mi cugetul și dă putere graiurilor noastre ca întru bucurie să-ți cântăm ție: Bucură-te, Sfinte mare mucenice Haralambie!

și apoi se face otpustul.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! - Arhim. Ilie Cleopa
 
Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mângâiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei.
 
Iubiți credincioși,

Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol!" (Matei 15, 22).

Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!" (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: „Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit".

Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră...

Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: „Doamne, ajută-mă!" (Matei 15, 25). Adică: „Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!"

Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: „Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini" (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o fărămitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: „Da, Doamne (adică sunt câine), dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27).

Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei cananeence? Nu se supără, văzându-se asemănată cu câinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un câine. Iar Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzând inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (Matei 15, 28).

Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii cananeence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicând: O, femeie, mare este credința ta!

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atât de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mântuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfânta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfânta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.

Apostolul Pavel ne-a învățat, zicând: „Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu" (Romani 10, 17).

Iată cât de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobândit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mântuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintâi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.

Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor câtă credință stăruitoare are o femeie păgână și câtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).
 
Iubiți credincioși,

Mulți dintre sfinții și aleșii lui Dumnezeu au arătat marea și statornica credință în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinții prooroci, dumnezeieștii Apostoli și toți mucenicii care L-au mărturisit și și-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceștia au fost călăuziți direct de Dumnezeu, iar cei mai mulți de Sfânta Scriptură, care i-a condus la cunoașterea și credința în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naște credința în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ș.a.)

Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credința cea adevărată și de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atâta tărie în Mântuitorul și în puterea minunilor Lui, încât este vrednică de laudă și de mila Preabunului Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotștiutor, a arătat mai înainte că mulți din păgâni vor ajunge la cunoștința de Dumnezeu și la credința cea dreaptă în El, zicând: „Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă întru Împărăția lui Dumnezeu" (Luca 13, 29).

Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atâta sârguință în urma Domnului și a cerut cu atâta stăruință ajutorul și mila Lui în nevoia ei? Negreșit că era o mamă necăjită și îndurerată cu inima, din cauza suferinței celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine își poate închipui câtă durere și mâhnire avea biata mamă, când vedea pe fiica sa de atâtea ori căzând jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pământ, scrâșnind din dinți și tremurând cu tot trupul când duhul cel rău o chinuia. Numai acela își poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, când îl apucă duhul cel rău și îl muncește.

Orice om cu suflet bun și o inimă miloasă, compătimește pe asemenea oameni care, prin îngăduința lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinților sunt stăpâniți de diavoli, cu atât mai mult o mamă bună, când vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou câteva înfățișări ale credinței acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpânite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credința cea tare și puternică a mamei sale. Credința ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creștini de azi. Credința ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credința mamei i-a vindecat Mântuitorul fiica de la distanță, în clipa când a rostit cuvintele: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești" (Matei 15, 28).

Credința tare nu este legată de loc și de timp. Ea vindecă, iartă, izbăvește de primejdii, înviază din morți, indiferent de loc, de vârstă și de distanță. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioși și ei primesc ajutor, sănătate și cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credință din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credință, nepăsarea, nesimțirea și împietrirea inimii noastre și necredința care bântuie peste lume, că de nu vom avea credință dreaptă, statornică și puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mântui.

Credința vine din auz, spune Sfântul Apostol Pavel, adică auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvântul vieții și învață poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoți ortodocși și să aibă viață creștină exemplară. Credința se întărește mai ales prin sfânta rugăciune, prin post și milostenie, prin spovedanie regulată și prin Sfânta Împărtășanie.

Femeia cananeeancă avea și credință tare, dar și rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: „Doamne, ajută-mi și vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deși Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credință, nici nu cârtea că este asemănată cu câinii, nici nu înceta a se ruga și a striga în urma Lui: „Doamne, ajută-mi! Doamne, miluiește pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!" Așa și noi să ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne, miluiește sufletul meu, că este chinuit de diavolul mândriei, de duhul desfrânării, de patima mâniei, a lăcomiei și a trândăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinței, de îndoiala gândurilor, de duhul necurăției, de neînfrânarea limbii și de toate cursele vrăjmașului diavol!"

Iubiți credincioși,

Mare este puterea credinței în lume! Mare a fost credința Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Mucenici și a Cuvioșilor Părinți! Mare a fost credința părinților, a mamelor care ne-au născut și a înaintașilor noștri. Ei uneau credința cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia și smerenia. Acestea erau virtuțile Sfinților și ale părinților noștri. Acestea erau și virtuțile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creștinii noștri, inima noastră, casele noastre, copiii și viața noastră.

Credința și rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos și în viața creștinilor. Prin acestea se săvârșește jertfa Sfintei Liturghii și cele șapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc și astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaște și la multe icoane din țara noastră. Prin acestea dobândim iertare de păcate și mântuire.

De aceea aveți datoria să mergeți regulat la slujbele Bisericii, să duceți în familie viață cât mai curată și să vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsați de capul lor, neduși la biserică, nespovediți regulat și nehrăniți cu rugăciunea și cuvântul lui Dumnezeu, ajung răi, bețivi, desfrânați, necredincioși și chiar ucigași de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinți, de rugăciune și de cele sfinte, patimile îi robesc și diavolii îi aruncă în necredință, în deznădejde și în osânda iadului.

Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mângâiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credința femeii cananeence și izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învățăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: „Doamne ajută-ne să ne mântuim și să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.
 
Sursa: Activenews


Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Cel care vede in lucrurile mici mila lui Dumnezeu va fi ridicat de Domnul la cele inalte
 

Părintele Ciprian Negreanu, cu o simplitate extraordinară, în câteva fraze, face o radiografie foarte precisă a raportării noastre la Dumnezeu. Nu ne cere mult Domnul, arată Părintele, dar nici puţinul acela nu suntem dispuşi să-l dăm. Căutăm obsesiv vindecarea trupului, uitând de importanţa sufletului. Ne este frică de ceea ce va veni, fără însă a ne pocăi, dar ne plângem. Iată un cuvânt viu, unde aflăm şi o delicată mustrare, dar şi un îndemn la bucurie, venit din durerea Părintelui că am uitat lucrurile simple lăsate de Dumnezeu, cele care ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor. (G.F.)

Sănătate trupească/sufletească

– Părinte Ciprian, trăim vremuri în care suntem foarte preocupați de sănătatea tru­pească, dar foarte mulţi nu ne dăm seama că suntem bolnavi duhovniceşte. Cum să înțelegem că sun­tem bolnavi duhovniceşte şi care este calea de tă­măduire?

– Da, este adevărat, se consumă enorm în lu­mea de astăzi pentru sănătatea trupească. Eu cred că, dacă s-ar investi pentru suflet mă­car o treime din timpul care se investeşte pentru trup, sufle­tele multora dintre noi s-ar însănătoşi şi ar fi într-un mare spor duhovnicesc. Exact cum omul investeşte enorm pentru lumea aceas­ta ‒ doisprezece ani de studii, cel puţin, până în clasa a douăsprezecea, apoi încă vreo patru-cinci ani de facultate, apoi mai face și un master, deci douăzeci de ani de studii pentru o meserie, ca să te întreţii în viaţă şi să ai un salariu. Plus că, după aceea, tot restul vieţii îţi dedici serviciului cea mai mare parte a timpului, ca să-ţi câştigi pâinea. Păi, dacă s‑ar face nu doisprezece ani, nu douăzeci de ani, ci dacă în fiecare zi omul I-ar da lui Dumnezeu măcar douăzeci de minute, cu seriozitate, pentru a citi Evanghelia şi cărţile duhovniceşti, şi încă două­zeci de minute ‒ măcar împărţite în două: zece minute dimineaţa, zece minute seara ‒ de rugăciune şi cele două ore de duminica, la Sfânta Liturghie, cred că oamenii ar ajunge la măsuri foarte mari.

Deci nu-ţi cere Dumnezeu atât de mult. Cred că Dumnezeu ne cere, de fapt, foarte puţin, şi-o să ne crape obrazul de ruşine în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru că noi nici acel foarte puţin nu l‑am făcut, dʼapoi să mai avem obraz înaintea lui Dumnezeu şi să spunem că noi am făcut, că ne-am străduit… Nu! Am investit în lumea aceasta şi am dobândit lumea aceasta, care-i trecătoare şi vre­mel­nică, adică stricăcioasă. În ceea ce investeşti, aceea dobândeşti ‒ dar haideţi să investim în suflet această consecvenţă de ani de zile pe care o investim în trup, și ne vom lumina şi curăţi extraordinar de mult!

Un alt pericol pe care-l văd este să despărţim complet bolile trupului de bolile sufletului, adică să spunem că nu are nici o legătură cu sufletul faptul că eu sunt bolnav cu trupul, am tot felul de ispite, tot felul de probleme de sănătate – asta e o mare greşeală. Cum tot o mare greşeală poate fi să interpretezi tu aceste legături și să zici: „Am o alergie, înseamnă că am problema asta duhov­nicească”. Nu! Şi aici este destul de periculos. Dar nu trebuie să uităm că există o legătură foarte puternică între suflet și trup. Dacă Dumnezeu îngăduie boli ale trupului şi neputinţe, cu siguranţă acestea sunt un răsunet al lip­surilor interioare, al neputinţelor sufletului. Și e o cale prin care Dum­ne­zeu ne trezeşte, ca să rezolvăm problema pe care până atunci nu am rezolvat-o şi să ne aplecăm puţin și asupra sufletului.

Mai ales acum, noi, creştinii veacului XXI, am devenit obtuzi ‒ ne comparăm unul cu altul, ne comparăm cu părinţii noştri, care mulţi dintre ei nici n-au fost credincioşi, sau ne comparăm cu occidentalii, şi ni se pare că suntem destul de bine. Unora dintre noi li se pare că sunt foarte bine, că-şi mai aduc aminte de Dumnezeu, că mai merg la o înmormântare, la o cununie, că au fost la botezul unui nepoţel, că aprind o lumânare… Depinde cu ce te compari. Or, oa­menii trebuie să nu uite că, de fapt, marea comparaţie ori marele criteriu după care noi trebuie să ne dăm seama dacă suntem sau nu bolnavi sunt poruncile lui Dumnezeu ‒ în primul rând, cele zece porunci, după aceea şi noile porunci ale Mântuitorului, pe care le găsim mai ales în Evanghelia de la Matei, în capitolele 5, 6, 7.

Să uităm comparaţia cu prietenii, să uităm com­paraţia cu alte aşa-zise „modele” ale veacului nostru şi să ne comparăm puţin cu porunca lui Dumnezeu: „Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată ini­ma ta, din tot cugetul tău, din toată vârtutea ta, din tot sufletul tău” cf. Marcu 12:30. Păi, numai cu porunca asta dacă te compari, îţi dai seama că eşti zero! Cine poate să spună că a împlinit câtuși de puţin această poruncă? Sau orice altă poruncă. „Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” cf. Ieșire 20:16. Păi, de dimineaţa până seara noi dăm nenu­mărate mărturii mincinoase despre aproapele nostru. Minţim, furăm, şmecherim ‒ furăm cuvintele unui om, furăm cinstea şi slava care i s-ar cuveni unui om pentru o faptă, ne-o asumăm noi sau ne vârâm şi noi sub plapuma acelei fapte, zicând că am fost şi noi pe-acolo.

Pur şi simplu, orice poruncă pe care o luăm, ne dăm seama că suntem sub nota patru, dacă e să fim serioşi. Exact cum unii dintre Părinţi, mai din vremea noastră, spuneau că, dacă e să fim serioşi în gân­dire, între o virtute şi între un viciu, noi suntem mai aproape de viciu decât de virtute. De exem­plu, este virtutea dreptăţii şi viciul hoţiei. Dacă suntem puţin sinceri, suntem mai aproape de hoţie decât de dreptate. Suntem noi drepţii lui Dumnezeu? Nu suntem! Deci depinde cu ce ne comparăm. Şi, dacă omul este credincios, are şansa să facă această comparaţie cu porunca lui Dum­nezeu, şi asta l-ar aduce cu picioarele pe pământ şi l-ar smeri.

„Dumnezeu este cel mai bun medic”

– În viaţa fiecăruia dintre noi există momente de tensiune foarte mari. Cum să le depăşim?

– În general, bine este să înţelegem că mai presus de toate este voia lui Dumnezeu, și orice se întâmplă este, dacă nu voia, atunci cel puţin îngăduinţa lui Dum­ne­zeu. Adică multe nu sunt voia lui Dumnezeu, pen­tru că Dumnezeu nu vrea răul, nu vrea suferinţa, nu vrea durerea, dar sunt îngăduinţa lui Dum­nezeu şi, dacă Dumnezeu a îngăduit, înseamnă că este spre binele nostru.

Dacă avem înţe­lepciunea să înţelegem că Dumnezeu este un me­dic excepţional, cel mai bun medic; şi exact cum, dacă ai fi în mâna unui medic foarte bun și ţi s-ar spune: „Uite, ai o boală”, şi orice a făcut medicul ăsta până acum a ieşit bine, în orice condiţii i-a vindecat pe bolnavi ‒ deci dacă ai auzi de un asemenea medic, orice ţi-ar face acel medic, ai fi absolut de acord. Că te ţine trei zile în frig, că după aceea te ţine trei zile numai în saună, că după aceea te pune să urci pe munte, că după aceea te pune să stai degeaba o săp­tă­mână, toate le-ai lua ca pe un tratament şi ai zice: „Ăsta-i tratamentul, sigur are un rost, sigur are un folos la un moment dat, chiar dacă eu nu înţeleg de ce, dar ştie medicul de ce”. Ei, noi avem nu cel mai bun medic de pe pământ, ci desăvârşitul Doctor, Care e Dumnezeu. Nimic nu-i scapă Lui, iar diavolul nu face nimic fără îngăduinţa Lui, şi atunci, dacă am avea această convin­gere că totul este cel puţin cu îngăduinţa lui Dum­nezeu, dacă nu cu voia Lui, atunci am avea această linişte că, până la urmă, vom avea un folos.

Bineînţeles că Dum­ne­zeu nu ne cere să stăm ca nişte miei la junghiere, în orice condiţii. El zice: „Dacă vă vor căuta într-o cetate, mergeţi în alta” cf. Matei 10:23, adică să te fereşti de omul care-ţi vrea răul. Deci să fim și înţelepţi ca şerpii, nu nu­mai blânzi ca porumbeii cf. Matei 10:16. Omul să se ferească din faţa răului, dar să nu devină un laş sau un fugar disperat. Nu are rost să ia răul în piept. Și Mântuitorul, când a aflat că-L caută iu­deii în Iudeea, a plecat în Galileea. Înţelegeţi? Nu stă­tea în calea răului. Deci te fereşti de rău, dar atunci când vor pune mâna pe tine, zice Mân­tuitorul: „Se va întâmpla ca unii dintre voi să măr­tu­risească”, adică, atunci când nu mai ai unde să pleci, unde să te ascunzi, unde să te dai la o parte, ei, atunci să fii cu curaj. Atunci să primeşti ca de la Dumnezeu lucrurile acelea şi să nu dai înapoi ca un laş. Asta este porunca lui Dum­nezeu.

– Sfântul Serafim din Sarov spu­ne: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău”. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre această cale de a schimba lumea, schimbându-ne întâi pe noi înşine.

– E singura cale, de fapt. Nu există altă cale de a schimba lumea. Orice altă cale este trecătoare, vremelnică; pare, pe mo­ment, că aduce mare cinste, dar după aceea căderea este şi mai mare, pierderea este şi mai dureroasă. În general, oamenii se schimbă doar în faţa întâlnirii cu Evanghelia trăită, adică cu oa­meni care-şi asumă Evanghelia şi s-au schim­bat pe ei înşişi. La vederea unor asemenea oa­meni, se schimbă şi cei­lalţi. Altfel, nu. De aceea, Evanghelia nu a cucerit ni­cio­dată doar prin faptul că a fost tradusă şi trimisă în diferite locuri şi oamenii puşi cu forţa să o citească. Nu nu­mai adevărul acesta i-a schimbat pe oameni; depinde cine spune acest adevăr şi cât de asumat este acest adevăr de acel om, asta contează foarte mult. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Propovăduirea Evan­gheliei nu stă în cuvânt, ci în putere” cf. I Corinteni 2:4. El nu vorbea neapărat de puterea de a face minuni, ci de puterea cu care oamenii mărturisesc acel adevăr – poate că sunt oameni simpli, poate ciobani, dar puterea cu care ei mărturisesc acel adevăr deschide inimile celorlalţi.

„Bucuraţi-vă!” „Ei, da-i greu…”

Într-una din rugăciunile de dinainte de Îm­părtăşanie există un cuvânt care zice: „Poruncește-mi și voi des­chi­de uşile inimii mele, pe care Însuți le-ai zidit”, Îi zi­cem noi lui Dumnezeu. Pentru că există nişte uşi ale inimii omeneşti care nu ar trebui să se deschidă în faţa oricărei prefăcătorii, oricărei min­ciuni, oricărui nimic. De multe ori, diavolul sau oa­menii vicleni reuşesc să deschidă aceste uşi prin pre­făcătorie, mimând că sunt buni, că ne iubesc, că ţin la noi, dar asta este o înşelare. Aceştia, într-un fel, nu deschid uşile, ci sar pe de lături. Cum zice Mântuitorul: „Mulţi au venit înainte de Mine, dar au fost hoţi şi tâlhari. Eu sunt păstorul cel bun, Eu sunt Cel ce intru pe uşă în staul” cf. Ioan 10:7-8.

Ei, a făcut Dumnezeu ca aceste porţi ale inimii să se deschidă în faţa adevărului, în faţa frumuseţii adevărate, în faţa celui care trăieşte cu adevărat cuvântul, celui care îl crede. Așa îngăduie Dum­nezeu să se deschidă inimile oamenilor, pen­tru că inimile oamenilor prea s-au deschis unde nu trebuia şi prea s-au ars şi prea s-au îndurerat şi prea s-au chinuit de mii de ori, încât şi le-au zăvorât aproape să nu le mai deschidă niciodată, dar în faţa unor asemenea oameni, poate că sunt singurii în faţa cărora inimile lor se mai deschid.

Povesteşte un stareţ că a plecat de acasă într-o zi de noiembrie târzie, avea vreo 16 ani pe atunci, şi s-a dus în munţi, în Apuseni, să intre într-o mă­năstire. El, de capul lui. Şi era o zi ploioasă, iar acolo, sus, în munţi, aproape că ningea. Şi a ajuns în curtea unui schit amărât. Tot drumul s-a gândit: „Ce caut eu aici? Nu mă duc eu acasă? N-aveam eu casa mea caldă? De ce-am venit eu aici?”. A dat de câteva chipuri de monahi mai aspri, mai nepă­sători: „Ce cauţi aici? De ce-ai venit?”. Și se simţea ca un străin. Dar, la un moment dat, a ieşit un Părinte, Arsenie Praja, un pustnic mai puţin cunoscut şi, când i-a văzut chipul şi când acesta i-a vorbit părinteşte, cu toată inima, a simţit că este acasă. În clipa aceea i s-a deschis inima şi nu s-a mai închis niciodată faţă de acel om. Ei, în faţa unor asemenea oameni se deschid inimile, în faţa frumuseţii adevărate măr­turisite cu viaţa noastră.

Da, mai întâi trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, şi în clipa aceea se deschid şi inimile altora faţă de noi. Altfel, ne vom strădui, vom face cursuri de retorică, vom folosi silogisme complicate, vom folosi mii de trimiteri, vom încerca să idealizăm lucrurile, să le exagerăm, numai ca să-i cucerim pe oameni, dar cucerirea este trecă­toare şi oamenii nu se vor deschide faţă de noi. Şi, poate chiar mai dureros, oamenii se vor simţi minţiţi, se vor simţi trădaţi ‒ „seduşi şi abandonaţi”, aş numi mai bine.

– În mai multe rânduri, Mântuitorul ne îndeam­nă: „Bucuraţi-vă!”. Cum să împlinim acest cuvânt când vedem atât de multă suferinţă în jurul nostru?

– Da, este multă suferință, dar gândiţi-vă: în ce condiţii ne spune Mân­tuitorul asta? În condiţiile în care El ne scoate din această paradigmă a morţii, în care nu mai exista nici o ieşire pen­tru om, nici o ieşire! Dacă era o binecuvântare, era doar aici, pe pământ; dacă era un bine, era doar aici, pe pământ. Dincolo nu era nimic, era doar un loc de tăcere, era Şeolul ‒ un loc de aşteptare veşnică, un fel de somn adânc, ca o comă. Şi atunci, dintr-odată, Mântuitorul, prin puterea, prin lucrarea şi prin jertfa Sa ne des­coperă că ne dăruieşte viaţă veşnică. În condiţiile acestea, da, zice: „Bucuraţi-vă!”, iar noi zicem: „Ei, da-i greu… Chiar dacă ne promite asta, tot e greu”. Nu-i adevărat! Gândiţi-vă că, dacă ne-ar spune cineva că am câştigat la loto și într-o săptămână ne vin banii, să zicem, o sumă colosală, am fi bucuroşi! Și dacă am avea vecini care ne aruncă gunoiul în curte, şi dacă ne-ar fura cineva capra, şi dacă s-ar uita urât unii la noi, noi am fi bucuroşi şi am zice: „Dar ce contează, că peste o săptămână o să fiu milionar, o să-mi cumpăr câte capre vreau! Nu mă interesează că-mi face ăsta rău!”, şi m-aş bucura.

La fel cum îndrăgostitul, poate să fie el cât de bolnav, nu contează, dacă celălalt i-a mărturisit dragostea, asta valorează de mii de ori mai mult decât toate celelalte necazuri la un loc și atunci el e fericit. Aşa şi noi, pentru că Dumnezeu ne-a făcut o declaraţie de dragoste şi ne cheamă în Împărăţia Sa şi asta ar trebui să ne bucure, să nu mai conteze nimic. Adică tu te uiţi în zare ca şi cum te-ai uita la o cetate albă, frumoasă, care este oaza ta în pustiul acesta, o oază de frumuseţe fără seamăn: aceea e Împărăţia la care te cheamă Dumne­zeu. Şi tu plângi şi strigi la Dumnezeu: „Cum vrei să merg acolo, când sunt desculţ şi am nişte spini pe cale?”. Ce mai contează spinii? Alergi prin ei spre acea cetate! Chiar socoteşti o cinste că poţi să te străduiești puţin ca să ajungi la acea cetate albă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

– Sfinţii se bucurau de lucruri simple, mărunte, de o floare, de un cer senin, însă noi, astăzi, nu mai vedem frumosul din jurul nostru.

– Da, pentru că ne-am învăţat cu foarte mult, ne-am învăţat cu de toate, ne-am învăţat cu multă comoditate, ne-am învăţat să nu mai postim, ne-am învăţat să nu ne mai ostenim, şi atunci nu mai avem bucurie pen­tru lucrurile mici. Exact cum înainte, un om care postea până la Crăciun şi se ostenea, în momentul când venea masa Crăciunului, păi era o bucurie fără seamăn, era masa Crăciunului! Și zilele de după Cră­ciun erau o mare bucurie, pentru că până atunci nu se bucurase, nu petrecuse, nu fusese la nu ştiu câte discoteci, ci aşteptase cu nădejde şi cu rânduială ziua. Iar după ce ţinea o lună și jumate post şi rân­duială, altă substanţă aveau bucuriile şi altfel era uni­tatea dintre oameni şi legăturile dintre ei şi vizitele de la unul la altul. Astăzi oamenii s-au învăţat cu mult, neîncetat să aibă de toate, să mănânce de toate, să fie fără nicio lipsă – şi atunci încep să nu mai fie mulţumiţi cu ceea ce au. Este o pildă spusă de Mântuitorul: Dacă te duci la o nuntă, nu te așeza în fruntea mesei. Pentru că va veni la un moment dat cineva mai important ca tine şi va zice stăpânul: „Prietene, trebuie să mergi acum de aici, că, uite, a venit important, du-te la coadă!” Şi nu se mai găseşte loc pentru tine decât departe, cine ştie pe unde, sau poate nu se mai găseşte deloc. Dar tu du-te şi te aşază din start în urmă şi, la un moment dat, o să vină stăpânul şi o să zică: „Prietene, de ce te-ai aşezat aşa de jos? Hai sus!” şi te va pune chiar lângă mire cf. Luca 14:8-10. Ştiţi că Părinţii înţelegeau altfel cuvântul ăsta? Ei spuneau că atunci când te bucuri de lumea aceasta, să nu sari la lucrurile importante şi să zici: „Eu nu mă bucur decât dacă voi fi regele lumii! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi milionar! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi iniţiat, eu nu mă bucur decât dacă voi fi isihast, eu nu mă bucur decât dacă voi fi trăitor!” Nu! Eu mă bucur de lucrurile mici, eu mă bucur că mi-a dat Dumnezeu să aud susurul apei care curge, că mi-a dat Dumnezeu să mai văd o zi, că am ochi, că am picioare, că respir. Mă bucur că mai am oamenii ăştia lângă mine, că am un căţel care-i binevoitor şi-şi leagănă coada când vin acasă. Pe cel ce vede în lucrurile mici mila lui Dum­nezeu, Dumnezeu îl va ridica la lucrurile mari. Cel ce din start vrea lucruri mari şi nu este mulţumit cu lucruri mici, îl va întoarce Dumnezeu la lucrurile mici şi va trăi o viaţă numai între lucruri mici, duhovnicește vorbind. Şi cred că noi, oamenii, am uitat să ne bucurăm şi de aceea trebuie să trecem prin boli, prin dureri, prin necazuri, ca să ne dăm seama cât valorează un pas! După ce ai avut picioarele rupte şi un an ai stat în pat, dai slavă lui Dumnezeu şi strigi de bucurie că ai făcut un pas. Sau după ce n‑ai văzut cu ochiul jumate de an şi vezi apoi lumina soarelui, plângi neîncetat că ai văzut lumina soarelui şi ţi-a mai dat Dumnezeu să vezi. Dar de ce neapărat trebuie să treci prin toată suferinţa aia ca să dai slavă lui Dumnezeu? Asta e greşeala noastră. Noi ar trebui neîncetat să dăm slavă lui Dumnezeu, să înţelegem că în orice clipă noi putem muri, în orice clipă noi putem pierde toate aceste daruri de care nouă ni se pare că suntem vrednici, dar de fapt nu suntem vred­nici. Eu cred că dacă un om reuşeşte să păstreze această mulţumire pentru lucrurile mici, Dumnezeu îl va purta și spre lucrurile înalte, mari. Şi, cu cât un om nu se mulţumeşte cu lucrurile mici – cum aud acum reclama aceasta: „Meriţi mai mult!” – cu atât Dumnezeu îl va smeri mai mult. Cum Preasfințitul Vasile, epis­copul nostru de la Cluj, care a trecut de curând la Domnul, ne spunea: „Mai binele e duşmanul binelui.” Şi la nivel duhovnicesc, de multe ori, putem spune că mai binele pe care ţi-l imaginezi tu, te iluzionezi că ar trebui să-l ajungi, e duşmanul binelui. Nu te bucuri de nimic din ce ai şi zici: „Nu, e prea puţin, trebuie mai mult!”. Şi alergi tot timpul după mai mult, dar de fapt pierzi tot, până la urmă.

„Drojdia care a dospit toată frământătura!”

– Mai putem avea nădejde de un viitor bun, aproape de Dumnezeu, al poporului nostru?

– Am nădejde, pentru că am încre­dere în incredibila capacitate şi putere a lui Dum­ne­zeu de a clinti şi de a transforma şi pietrele acestea în fiii lui Avraam cf. Luca 3:8. Cred că Dumnezeu poate să facă asta, dar mă doare că nu va putea probabil să o facă decât prin lucruri care vor fi dureroase – și nu va putea, pentru că nu-I dăm noi nicio altă cale de a lucra cu noi, exact ca un copil care nu ascultă de vorbă bună şi tu n-ai vrea niciodată să-l cerţi, dar el, până nu ajungi să-i spui că nu-l mai laşi afară, nu face asta, ei, așa se pare că foarte mulţi dintre noi am ajuns să-L forţăm pe Dumnezeu la o manifestare mai aspră cu noi, fără de care omul nu se schimbă.

Mi-e teamă că va trebui să trecem prin războaie, prin foamete, prin ispite mari, prin care neamul acesta să se trezească cumva din letargia aceasta, din somnul acesta virtual al urmăririi numai pe internet, care naşte monştri. Şi deja se nasc mulţi monştri din această împreunare între mintea umană şi lumea virtuală, în care se joacă ca un peşte marele balaur, demonul, şi în care noi cădem pradă uşor. Se nasc aici nişte monştri înfricoşători ai păcatelor, ai unor patimi de care nu s-a mai auzit până acum, nici ca mărime, nici ca gravitate, nici ca putere. Şi cred că se mai poate face ceva, dar mi-e teamă că acest lucru se va putea face doar prin încercări mari, prin care va fi nevoit să treacă neamul acesta – şi noi, fiecare în parte.

– Să ne dea Dumnezeu înţelepciunea de-a ne trezi cât mai avem timp!

– Să ne dea Dumnezeu. Sper să mai avem şansa asta să ne întoarcem la Dumnezeu, aşa cum, în faţa jertfei Mântuitorului, o parte dintre evreii care până atunci nu L-au ascultat s-au cutremurat şi au crezut Lui şi s-au întors acasă bătându-şi pieptul.

Poate că mai sunt şi alte căi prin care se poate trezi un neam, poate mai sunt între noi oameni care, punându-şi viaţa pentru Dumnezeu, pentru Bi­se­rică, pentru Adevăr, îi vor trezi pe ceilalţi, îi vor ridica iar la înţelegere, la cu­noaştere… Dar e atât de greu! Am avut asemenea oameni în închisorile comuniste, care au fost drojdia care a dospit toată frământătura nea­mului în 1989 şi care a ridicat iarăşi neamul româ­nesc în cei patru-cinci ani de revigorare spirituală de după revoluţie, în care neamul acesta parcă şi-a mai revenit. Dar nu ştiu acum, din urma unor generaţii mai puţin eroice, mai puţin educate în spirit patriotic, mai puţin cu­noscătoare a lui Dumnezeu, dacă vor mai fi oameni care să poată ridica nea­mul întreg.

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu pentru Familia Ortodoxa



Diamante în cenușă. Libertatea si dreptatea vs. legea si justitia - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

Argument

 În lumea de astăzi diamantele de neprețuit ale darurilor lui Dumnezeu: viața, dreapta credință, pacea, libertatea, dreptatea, virtuțile, se află în cenușa neautenticului existențial creat de noi: moartea, războiul, necredința, lepădarea de Dumnezeu, fariseismul, nedreptatea, trufia , egoismul, îndreptățirea de sine, egoismul, dorința de putere și stăpânire.

 Dar întunericul nu poate cuprinde lumina și cenușa existenței noastre, nu va putea acoperi nicicând diamantele vieții și ale virtuții, după cuvintele Sfântului Apostol Ioan: Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.(Ioan 1,4 și 5)

 Prin acest studiu încercăm să evidențiem diamante ale darurilor dumnezeiești pentru om, aflate în cenușa patimilor și necredinței noastre.

 

Despre diamantele și cenușa existenței noastre

 Dihotomia dintre starea naturală și starea socială a existenței umane este prezentă, în forme, conținut și înțelesuri diferite în mai toată gândirea și creația filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate și până în prezent.

 In concepția noastră, opusă oarecum unora dintre reprezentanții doctrinei contractului social, starea naturală a existenței umane nu poate fi identificată cu starea primitivă a omului, cu preistoria existenței sale, caracterizată prin lipsa formelor de organizare specifică societății și a statului. De aceea, considerăm că într-o accepțiune care nu are în vedere numai succesiunea istorică existențială, ci însăși esența existenței umane, starea socială nu înlătură starea naturală a existenței, ba dimpotrivă, chiar o presupune. Pentru noi, omul de dimensiunea sa naturală, corespunde firii create de Dumnezeu, omul bun pentru că toată creația este bună și, totodată, omul ca persoană liberă și responsabilă a fost creat în relație de comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți semenii și cu tot universul. Starea naturală este frumusețea cea dintâi a omului creat după chipul demiurgului și care are datoria de a dobândi asemănarea cea după har cu Dumnezeu, să devină fiul al lui Dumnezeu după har.

 Iată de ce starea naturală nu dispare o dată ce omul trece la starea socială, ci este o prezență permanentă, pentru că firea a tot bună creată de Dumnezeu nu poate fi negată, anulată, dar este adevărat că poate fi hașurată, umbrită de manifestările sociale ale omului, deoarece acesta a fost înzestrat cu libertate, posibilitatea de a alege între bine și rău, de a primi sau refuza comuniunea cu Dumnezeu, libertatea de a considera că starea socială și tot ceea ce presupune aceasta, civilizația, cultura sunt bunuri proprii și reprezintă, totodată, singura realitate a existenței. Acesta este chipul omului care trăiește exclusiv în dimensiunea socială a existenței sale, pe care o consideră opusă oricărei stări naturale privite ca o formă primitivă de existență și care se consideră autosuficient sieși. Un astfel de om consideră că existența fizică nu poate fi decât una a acestui veac, iar sensul existenței nu este decât „eul propriu”.

 Fără a încerca să adâncim această analiză, susținem că între starea naturală și starea socială a omului este o posibilă contradicție unilaterală și nu un raport de recesivitate. Starea naturală nu exclude starea socială a omului, deoarece însăși Mântuitorul s-a întrupat în existența socială, dar starea socială poate contrazice starea naturală a omului, firea acestuia.

 Marele teolog român, Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârșire mai mare, e desăvârșirea însăși a firii umane. Ea are în același timp experiența infinitului și a finitului, adică în fiecare clipă există o distanță infinită între capacitate noastră de infinit și existența noastră realizată. Mereu avem cunoștința ambelor acestor lucruri. Căci distanța parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătorește veșnic pe distanța dintre finit și infinit, dar e lansată prin dorință și printr-un fel de experiență înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăși esența lui. Ceea ce a obținut nu este niciodată totul, dar este începutul totului mereu începutul infinitului – cum spunea Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”.

 Starea socială este expresia ordinii normative, morale sau juridice; orice normă implică direct sau indirect constrângerea, inclusiv norma morală sau etică bazată sau nu pe teologia morală. Norma juridică este aceea care oferă cea mai cuprinzătoare expresie existențială stării sociale și de aceea putem caracteriza întreaga existență socială a omului, atât într-o dimensiune sincronică, dar și din perspectiva transformărilor istorice, ca fiind „o stare juridică”, o ordine juridică bazată pe normele create de om, dar și pe valorile promovate de acesta și care, într-o anumită măsură, tind să evolueze autonom în afara posibilităților de decizie și control ale creatorului lor. Există o tendință destul de evidentă ca evoluția stării juridice (sociale) a omului să contrazică tot mai mult natura umană, firea acesteia, altfel spus, civilizația, care ea însăși este expresia ordinii juridice și în general normative, să fie considerată atotsuficientă, în special prin dimensiunea pragmatică pe care orice component al acesteia o implică.

 In acest context, apare întrebarea firească de a încerca să caracterizăm juridicul, ordinea normativă specifică scării sociale a omului. Este bazată pe o dihotomie esențială pe care a remarcat-o și Kant atunci când a analizat în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor” normele juridice și dreptul. Această dihotomie înseamnă diviziunea clară între „al tău” și „al meu”. Orice contract, orice act normativ și orice decizie judecătorească într-o formă sau alta dă expresia acestei diviziuni, care nu înseamnă altceva decât o identificare prin ordinea juridică a individualității umane în sfera existențială socială. In esență, aceasta este o disoluție pentru că separă și nu unește, chiar dacă aparent un act contractual, o întâlnire a voințelor a doi oameni în planului juridicului, legea ca și concretizare a ordinii normative sau o hotărâre judecătorească ar realiza o armonizare a unor interese contrare, opuse. Disoluția mai sus amintită dintre „al tău” și „al meu” se menține indiferent de forma fenomenologică de exprimare a juridicului, deoarece, așa-zisa armonizare a celor contrare prin lege, rămâne în sfera generalului, a abstractului pentru că orice normă juridică este prin ea însăși impersonală, abstractă, iar concretizarea acesteia prin acte voluntare cu caracter juridic nu duce la concretizarea în sens existențial a generalității regulii juridice, generalul normativ râmând în acest fel opus mai mult sau mai puțin evident bogăției existențiale a concretului individual.

 Opus acestei stări juridice este însăși starea naturală, starea firii umane bazată, în opinia noastră, pe două concepte existențiale „a dărui” și „a primi”. Este evident, că în această situație suntem în prezența unității existențiale a comuniunii existenței umane bazate nu pe interese pragmatice, ci pe însăși caracterele existențiale ale firii umane, virtuțile și valorile cu care acesta a fost înzestrat natural, printre care puterea de a iubi este esențială. Omul care se manifestă în plan social cât mai pregnant și mai evident în această dimensiune naturală bazată pe unitatea dintre „a dărui” și a „primi” rămâne în autenticul existenței sale naturale, a firii create, nu mai este un simplu individ, ci este o persoană liberă aflată în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu toți oamenii, Este și aici o posibilitate de alegere a omului, însă remarcăm că mulți dintre filozofi au remarcat cât de importantă este manifestarea în formele de cultură și civilizație ale existenței umane, nu în contradicție cu firea sa, cu natura sa, ci chiar în corespondență cu aceasta. Schiller spunea că „omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. Considerăm că și în prezent, indiferent cât de înaltă este cultura și cât de mult a evoluat civilizația, această afirmație este valabilă, dacă înțelegem prin natură esența bună creată a omului.

 De altfel, în doctrina teologică s-a remarcat că nu există opoziție între cultură și credință. Spunea în acest sens părintele patriarh Daniel: „Credința coboară la om prin cultură, iar cultura urcă la cer prin credință”.

Conștiința este esența și particularitatea omului prin care acesta se raportează la natură, societate, dar și la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Ființa Supremă. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

Părintele Arsenie Boca afirma : „Libertate de conștiință este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viața sa „ Într-adevăr ,conștiința umană ,înțeleasă în complexitatea ,înălțimea și profunzimea ei este temeiul vieții biologice și spirituale , punctul de la care începe efortul pentru ca omul să fie demn de libertatea pe care el însuși o prescrie în primul rând ca lege morală și de aici și ca ordine juridică .

Nu ne propunem o analiză sau o prezentare a ceea ce conștiința reprezintă în doctrina filozofică sau în teologie, cu deosebire în credința ortodoxă.. O astfel de abordare va duce inevitabil la concluzia că soluțiile cu adevărat valoroase pe care dreptul le oferă pentru a garanta libertatea conștiinței au ca temei adevărurile de credință, dar și adevărurile filozofice recunoscute ca atare, prin care conștiința este înțeleasă.

 Important de subliniat este faptul că mai înainte de a fi transpusă în norme juridice, conștiința este o dimensiune naturală prin care omul devine ceea ce este și se diferențiază în mod categoric de orice altă formă existențială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existențiale se transformă conform legilor cauzalității, cum ar spune Kant. Spre deosebire, omul prin conștiința sa și în forma sa supremă, conștiința de sine nu se transformă, ci devine conform legilor libertății, după spusele aceluiași mare filozof. Așa putem înțelege gândurile părintelui Teofil Părăian: omul devine spre ceea ce este el, adică spre descoperirea și realizarea conștiinței de sine.

Se discută în politologie și filozofie și de o conștiință socială. În opinia noastră, acest concept este o construcție gnoseologică, a cărei existență în plan teoretic este derivată și condiționată de singura formă ontologică a conștiinței, și anume, conștiința omului în individualitatea și personalitatea sa. Este interesant faptul că juridicul exprimă acest fapt, în sensul că garantează nu conștiința socială ca și structură teoretică și abstract, ci numai conștiința individuală legată indisolubil de persoană. Este remarcabil că dreptul a preluat mai mult sau mai puțin elaborat valorile teologice și filozofice fundamentale privind înțelegerea omului ca persoană în existența sa socială, în sensul că în mod constant se afirmă teza potrivit căreia titularul drepturilor fundamentale nu poate fi decât omul în individualitatea sa, am spune noi ca persoană și nu ca individ, dar nu un grup, o colectivitate sau societatea ca atare. Desigur, deoarece starea juridică a omului este existența sa exterioară în social și în mediul natural, titularul oricărui drept fundamental îl poate exercita, dacă avem în vedere această stare juridică a sa, în mediul social în care se află. Astfel, orice libertate individuală este și socială prin existența juridică a omului în exterioritatea sa socială.

Ar mai fi de adăugat că libertatea conștiinței face parte din așa numitele drepturi naturale ale omului, preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în norme constituționale sau de altă natură. Această teză pe care spațiul nu ne permite să o dezvoltăm este demnă de a fi reținută pentru a clarifica, într-o oarecare măsură, raportul dintre libertățile (drepturile) omului, iar pe de altă parte, normele juridice (legile pozitive). Nu legea este aceea care determină și dă conținut libertăților individuale și drepturilor fundamentale, ci invers, legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertățile și drepturile fundamentale, preexistente, sunt reflectate în norma juridică.

Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertății omului în mediul social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înțeleasă ca act normativ și nu ca lege morală, realitatea dominantă în care libertatea se manifestă este neautenticul și constrângerea, deoarece orice lege juridică, prin esența sa, este o formă de limitare și de restrângere sau condiționare, într-un cuvânt de constrângere a libertății omului.

Se poate spune că într-o astfel de ipoteză poate să se manifeste și o contradicție distructivă între lege în înțelesul ei juridic și libertatea omului, inclusiv libertatea conștiinței. Dacă se ajunge la situația în care legea este o construcție care reflectă drepturile naturale preexistente ale omului, atunci se poate vorbi de o libertate autentică, garantată prin actul normativ și nu construită de norma juridică. Este demn de subliniat faptul că în instrumentele juridice universale, clasice, privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în mod obișnuit există formula potrivit căruia „statele recunosc drepturi și libertăți fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ și nu le impun ca un dat juridic. Aceasta nu este numai o simplă formulă juridică, ci exprimă un gând fundamental al caracterului derivat al legii din valori existențiale fundamentale anterioare, am spune noi, inclusiv din adevăruri de credință.

Există o contradicție unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege și libertate, dacă acceptăm idea caracterului derivat al legii față de valorile libertății. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea omului, dar libertatea omului poate contrazice legea.

 Ce se întâmplă astăzi? Diamantele libertății sunt sufocate de cenușa realităților sociale contemporane, de constrângerile impuse de autorități în numele libertății, dar și de liberalismele de tot felul pe care mulți și le arogă și le practică în această lume care se desparte tot mai mult de Dumnezeu și de dreapta credință. Nu poate fi liber acela care refuză iubirea milostivă a lui Dumnezeu și care în acest fel desconsideră diamantul libertății ca dar a lui Dumnezeu, îndreptățindu-se pe sine trăind în neautenticul finitudinii cenușii acestei lumi.

 La fel judecătorul este drept și spune dreptatea numai dacă în inima sa și conștiința sa știe că depinde de Dumnezeu și în acest fel așază diamantele dreptății și ale libertății mai presus de cenușa legilor.

 Se discută în prezent despre „democrația maselor”, despre dictatura în democrație, care înseamnă funcționarea oricărui sistem democratic pe baza principiului „minoritatea se exprimă, iar majoritatea decide”. Se discută, de asemenea, despre afirmarea dreptului omului, dar fără om ca persoană demnă și liberă. Niciunul dintre sistemele democratice contemporane nu poate rezolva numai prin supremația legii și a constituției, adică prin supremația unui sistem normativ și social, prin starea juridică specifică existenței sociale a omului, contradicția care de multe ori devine antagonică, dintre inefabilul omului (a cărui existență autentică este mai mult decât supunerea față de un regim normativ) și imperativele puterii statale. La o analiză mai atentă se constată că niciunul dintre sistemele democratice contemporane nu răspunde idealului kantian, în sensul ca „omul să fie considerat întotdeauna ca scop, și niciodată ca mijloc”.

 Se pare că există totuși o soluție pentru a rămâne în autenticitatea omului, ca persoană demnă și liberă și, în același timp, de a găsi un sens uman democrației, care în acest fel să poată fi transpusă chiar și în formule normative și juridice. În esență, pentru a ieși din formele juridice prin care democrația devine inevitabil un aspect pur cantitativ al dominației majorității asupra minorității, este necesar ca însăși sistemul social democratic să îmbrace forma umanului, altfel spus nu numai supremația legii să reprezinte maxima unui astfel de sistem, ci mai ales supremația libertății și a demnității umane. Filosoful Constantin Noica remarca foarte bine posibilitatea unei democrații gândită în alți termen decât cei specifici dominației rezultate din puterea statală a cărui instrument principal este norma juridică: „Dacă există un progres politic în istorie, nu e în măsura în care guvernarea celor puțini a fost înlocuită cu a celor mulți, ci doar în măsura în are cei puțini nu mai pot face acum (în democrație) castă închisă. Tot ce s-a cucerit a fost deschiderea. Sensul democrației e de deschidere, de circulație liberă, de ascensiune liberă; sensul ei e de posibilitate dată oricui, dar nu de maturitate atinsă de oricine. Forma elementară luată până acum de democrație, ca domnie a numărului, e deci prin însăși ideea de democrație sortită să fie depășită. De ce să numim democratică doar forma de guvernare ce se califică prin numărul de oameni ce aderă la ea, nu și prin gradul de umanitate? Extensivul democratic – care a fost atât de util istoricește spre a corecta tendința de privilegiere a câtorva – face, poate, loc intensivului democratic… De ce spaima democrației de-a pieri ca democrație de turmă? Cine este cu adevărat democrat ar trebui să se teamă tocmai pentru că nici prin asemenea încercări nu se va putea acoperi cu totul glasul turmei.[1]

Soluția pentru a ajunge la autentic este creația ce constituie deschiderea spre universal, spre omenesc, a personalității dinăuntrul ordinii în care și sub care stă. Ea este „buna întâlnire între individual, universal și determinații universal”, adică ceea ce filosoful de la Păltiniș consideră a fi „devenirea întru ființă”. Această concepție este la fel ca și a gânditorului din Geneva, una elitară, pe care Noica o opune tuturor sistemelor sociale și politice existente prin formele lor normative și în general juridice.

 Se realizează astfel o justificată distincție între: rațiunea instrumentală, care cultivă o cunoaștere orientată spre dominație, spre democrația maselor, înțeleasă ca o amplificare monotonă a puterii, a confortului, a consumului și a plăcerilor, adică „devenire întru devenire”, iar pe de altă parte rațiunea înțelegătoare – rațiunea care oferă sensuri și orientări și care reprezintă întruchiparea umanismului a libertății și a demnității umane, realizându-se astfel unitatea valorică, și nu numerică dintre individual și universal.

Justiția este forma cea mai evidentă prin care starea juridică a omului se conservă în limitele acestei dihotomii „al tău” și „al meu”. Limitele justiției umane sunt însăși limitele existenței sociale și chiar raționale ale omului, determinate în mod nemijlocit, pe de o parte, de normativitatea legii iar, pe de altă parte, de pragmatism, adică de interesele concrete ale celor care ajung în fața justiției. Este o limită existențială care trebuie foarte bine înțeleasă, pentru că dincolo de ea regăsim acea stare naturală a firescului, a omului ca persoană liberă și responsabilă în relațiile de comuniune cu semenii.

 De la Platon si Aristotel încoace, dreptatea a avut un loc privilegiat în filosofia moral-politică. Într-una din primele fraze ale monumentalei sale lucrări „O teorie a dreptății”, John Rawls reafirmă cu forță acest lucru: ’’Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăți. Cam la fel cum este adevărul pentru un sistem de gândire: așa cum o teorie - oricâte alte calități ar avea ea - va trebui să fie respinsă ori cel puțin revizuită dacă nu este adevărată, tot așa legile si instituțiile dintr-o societate - oricâte calități ar avea ele - vor trebui părăsite ori cel puțin schimbate dacă nu sunt drepte’’[2]. Aceste cuvinte sunt diamante pentru că exprimă adevărul dar care se află astăzi în cenușa indiferenței, aroganței, formalismului și egoismului autorităților statului, inclusiv a justiției.

 Orice manifestare a justiției este evident subordonată legii, care generalizează și împarte. Se pune problema dacă dreptatea, ca valoare și virtute umană, poate fi identificată cu legea, ca premisă de realizare a justiției. Răspundem la această întrebare gândindu-ne la cuvintele Mântuitorului „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât dreptatea fariseilor, nu veți intra în împărăția Cerurilor” (Matei 5).

Aceasta înseamnă că, legea juridică rămâne la nivelul dreptății fariseilor, deoarece dreptatea la care se referea Mântuitorul și care era proprie fariseilor era o dreptate a legii Vechiului Testament. Prin urmare, dreptatea care depășește marginile legii este cea dată de har, este dreptatea care are ca fundament nu constrângerea fără de care norma juridică sau chiar norma morală nu poate fi concepută, ci libertatea. De altfel, această realitate a fost remarcată chiar și în planul doctrinei filozofice și juridice. Rousseau afirma că: „A renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nicio despăgubire posibilă pentru cel care renunță la soare; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului”. In același sens, Mircea Djuvara arăta că: „Nu putem concepe drept și nici morală fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală. Libertatea trebuie să fie, deci, deplină... Un drept care impune doar, în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinței, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesități mecanice”.

Într-o accepțiune oarecum idilică, justiția ar trebuie deci să depășească dreptatea legii și să realizeze dreptatea harului ca natură umană. Iată de ce, poate că ar trebuie să gândim mai mult, chiar și la unele principii de natură constituțională, în ceea ce privește valoarea și limitele lor. Nu dorim să insistăm aici asupra acestui aspect, dar se cunoaște că principiul de bază al ordinii juridice ce caracterizează starea socială a omului este supremația legii – „Nimeni nu este mai presus de lege” – afirmă Constituția. Noi considerăm că în planul existenței naturale a omului, acest principiu este transgresat și oarecum transfigurat de principiul libertății. Libertatea, ca virtute proprie a firii create a omului este mai presus de legea juridică. De aceea, actul de justiție ar trebui să tindă spre realizarea acestei libertăți, care este însăși dreptatea la care se referea Mântuitorul.

Este oare posibil ca în activitatea concretă a soluționării litigiilor civile sau penale să se întâmple o astfel de ridicare a generalității legii juridice la concretul existențial al libertății umane? Ca magistrat am o experiență care depășește 26 de ani și nu am întâlnit situații în care aplicând legea, în tot ceea ce reprezintă rigorile actului de justiție, să se realizeze dreptatea ca libertate și natură umană. Este firesc să se întâmple așa, deoarece orice manifestare a justiției este limitată la generalitatea legii. O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele dreptății, ci în numele legii. Cu toate acestea, nu se poate considera că o astfel de situație este negativă prin ea însăși, dimpotrivă, este o modalitate normală de a realiza rolul justiției, și anume echilibrul social, dar în limitele existenței sociale ale omului, ceea ce este foarte important este de a conștientiza această realitate și de a nu absolutiza actul de justiție, de a nu absolutiza legea și de a minimaliza sau chiar a nega omul, care este ființă complexă și infinită prin firea sa creată. De multe ori, în manifestările fenomenologice ale actului de justiție, se rămâne în generalitatea legii și se subordonează omul legii, magistratul uitând că nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om.

Cu toate acestea, au existat și experiențe deosebit de marcante, care, în cenușa precarităților existențiale conflictuale, dureroase, impregnate cu multă suferință, dar și cu patimi și cu interese mai mult sau mai puțin obscure, ce ajung în fața justiției și cu deosebire în fața justiției penale, s-a manifestat valoarea naturii umane care are ca esență libertatea și iubirea. Într-o cauză penală, în care inculpatul era acuzat de o infracțiune gravă și anume tentativă de omor împotriva propriului său frate, am constat o astfel de realitate pe care nu însă justiția a generat-o, ci natura umană, în puritatea și frumusețea ei. Conflictul era între frați, iar partea vătămată, fratele inculpatului, ca urmare a acțiunii acestuia, fusese la un pas de moarte. Întrebat fiind de către instanță ce anume consideră că trebuie să se întâmple cu inculpatul, care era fratele său, partea vătămată spus simplu și convingător: „Să meargă la copii săi”. Aceste cuvinte simple depășesc ceea ce reprezintă instinctele omului în mediul social, dorința de răzbunare sau dorința de a pedepsi a făptuitorului. Este expresia pură a iubirii și a unui sentiment natural firesc ce transcende în mod absolut limitele legii juridice. De altfel, părintele Dumitru Stăniloae afirma foarte clar că Dumnezeu i-a dat omului puterea de a ierta și nu puterea de a judeca. „Să meargă la copii lui” reprezintă incontestabil un diamant al existenței naturale a omului, în toată puritatea și frumusețea ei și, personal, am avut bucuria, chiar dacă este efemeră, de a modela legea în raport cu această manifestare firească de iubire. Justiția nu poate, cel mult, decât să achite, justiția niciodată nu poate să ierte. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu, dar este și o virtute a omului, un dar al harului, pe care numai un om ca persoană liberă și spirituală îl poate avea.

Persoanele implicate în litigiul de care am făcut vorbire erau oameni simpli, fără cultură, fără educație, dar trăiau din plin chiar dacă nu neapărat într-un mod conștient, rațional, frumusețea existenței umane, cea după fire. Părintele Arsenie Boca spunea că sfințenia are ca și condiții simplitatea spiritului și puritatea inimii. Iată de ce, justiția trebuie să se adapteze unor astfel de realități existențiale și nu să încerce să le subordoneze arbitrar generalității normei juridice.

Spunea părintele Arsenie Boca „că trebuie să ai înțelegere față de neputințele omului”. Părintele Teofil Părăian aprecia că acestea sunt poate cele mai frumoase și mai semnificative cuvinte pe care le-a spus duhovnicul Arsenie Boca. Justiția ar trebui să aibă înțelegere față de tot ceea ce reprezintă neputința omenească și precaritate existențială, pentru a încerca în acest fel să realizeze nu atât o restabilire a situației anterioare, ceea ce nu este posibil prin actul de justiție, cât un echilibru, o armonie socială, o împăcare a ceea cela un moment dat apare ca fiind definitiv contradictoriu. Este un ideal, dar merită încercat.

In acest context, mi-am pus întrebarea care sunt înțelesurile teleologice ale justiției, altfel spus finalitatea actului de justiție: dacă scopul actului de justiție este legea, atunci justiția este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acționează conform datoriei, cum spune Kant. Dacă scopul actului de justiție este omul, atunci justiția astfel înfăptuită este morală, naturală, iar judecătorul acționează în numele și în conformitate cu dreptatea, aceasta nemaifiind limitată de constrângerile legii pozitive. Raportul dintre lege și dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicții unilaterale, în sensul celor afirmate de filozoful Constantin Noica: legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea care prisosește legii, nu poate contrazice legea.

Cum poate fi smerit în sensul creștin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredințat atâta putere asupra omului? Iată o întrebare legitimă al cărui răspuns cred că îl putem afla în parabola judecătorului nedrept după Evanghelia de la Luca (Lc.18, 1-8). Există totuși o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depășit trufia eului determinată de precaritățile și slava acestui lumi, a celui ce se cunoaște pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul nedrept în parabola evanghelistului Luca nu se temea de Dumnezeu și nici nu se rușina de om. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Aceasta este condiția pentru ca actul de justiție să fie nu numai în conformitate cu legea, dar și drept, în conformitate cu legea libertății. Se poate spune că există un ideal pentru judecătorul investit cu putere temporară, pe care îl putem formula după cum urmează: „Să ai și să faci judecată dreaptă într-o iubire milostivă în numele lui Dumnezeu, ci nu a legii omenești, fără să judeci pe nimeni”.

 

[1] Constantin Noica, Manuscrisele de la Câmpulung, Ed. Humanitas, 1997, Bucureşti, pp.166-167
[2] John Rawls, O teorie a dreptății, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza , Iași, 2012,p.25


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Primul pas in vindecarea depresiei, iesirea din negare - Oana Nistor
 

Peste 30 de milioane de persoane suferă de depresie în Europa, una dintre cele mai frecvente boli în statele UE, iar estimările OMS indică 350 de milioane în toată lumea. Cei doi ani pandemici au accentuat incidenţa depresiei şi ,,nimeni nu este la adăpost”. Am încercat să scoatem la lumină un tablou cât mai complet al depresiei, împreună cu Mirela Zetu, psiholog clinician şi psihoterapeut, astfel încât să o putem recunoaşte şi, ajutaţi de specialişti şi de resursele interioare, să ieşim învingători din această boală. 

Ce este şi cum recunoaştem depresia?

Depresia este o afecțiune psihiatrică despre care vorbim des dar pe care, din ignoranță, o minimizăm sau o confundăm cu stări proaste pasagere, cu anumite capricii sau chiar cu lene. Ca orice boală, ea vine la pachet cu o serie de simp­tome psihologice în primul rând, pe care uneori persoana în cauză poate nici nu le sesizează, dar care stârnesc îngrijorarea celor din jur, prin felul în care transformă un om altădată vesel, activ și eficient, într-unul profund nefericit și nemulțumit. Tabloul complet al depresiei arată cam așa: un sentiment profund de inutilitate, o lipsă acută de speranță, o îngustare a orizontului personal încât cel în suferință devine complet indiferent la tot ce-l înconjoară sau la lucruri care altădată îi aduceau bucurie, o lipsă generală de energie, cu diminuarea capacității de concentrare, cu lentoare în mișcări și în gândire, cu multe gânduri negre, de moarte chiar, care se învârt în jurul sentimentului de vinovăție și reproș; cu o incapacitate de a adormi sau dimpotrivă, cu o dorință de a trage obloanele și a dormi pentru totdeauna, cu stări de agitație interioară, zilnice, cu plâns facil, declanșat de un simplu gând sau de o ima­gine.

Cum o tratăm?

În România, încă sunt suprapuse în mintea multora profesia de psihiatru și cea de psiholog. Psihiatrul este medicul specialist, singurul competent și autorizat să prescrie medicație antidepresivă. Psihologul, obligatoriu cu competențe de evaluare clinică și cu o formare complementară în psihoterapie, are toate mijloacele de a ajuta un pacient depresiv să iasă din boală. Psihoterapia este un tratament psihologic și reprezintă mijlocul cel mai eficient de a ieși pe termen lung din depresie. Tratamentul include adesea și medicație, inevitabilă și necesară în cazurile severe și care ameliorează vizibil simpto­mele. Totuși, fără a schimba modul în care ne raportăm la dificultățile vieții, dacă ne întoarcem la același mod de a vedea existența, ajungem în același punct și depresia se întoarce. Nu poți avea rezultate diferite, continuând să faci aceleași lucruri. De aceea, psihoterapia oferă cadrul necesar de a vorbi despre gândurile depresive și nu cu ele, de a sonda resorturile interioare ale fiecărei persoane care au dus la acest moment de criză și de a schimba uneori perspectiva din care se vede viața. E un moment de deschidere și de onestitate, de acceptare, de împăcare lăuntrică cu sine și cu ceilalți. Depresia nu stă în evenimentele care ni se întâmplă, ci în felul în care ne raportăm la aceste evenimente. Iată de ce, uneori, oameni care au trecut prin evenimente cumplite reușesc să își gestioneze bine viața și emoțiile, găsesc resurse și motive de a merge mai departe, în timp ce alte persoane, fără greutăți aparent, sunt într-o continuă luptă cu propriile gânduri și nu se pot bucura de ceea ce au.

Cât de periculoasă poate fi dacă nu este tratată?

Depresia este periculoasă în măsura în care gândurile persoanei sunt puternic influențate de sentimentul inutilității și de ideea de suicid. Chiar și așa, cu acest pericol iminent reprezentat de perspectiva suicidului, statisticile spun că în jur de 70% dintre persoanele care se luptă cu depresia nu cer ajutor specializat. Primul pas în vindecare constă în ieșirea din negare. Prost înțeleasă, starea depresivă este asociată pe nedrept cu o slăbiciune de caracter, amplificând sentimentul de rușine sau de vinovăție al persoanei în depresie. Ca rezultat, persoana încearcă să-și ascundă suferința, cufundându-se în muncă, mâncare, medicamente, sperând că va uita. În realitate, simptomele se adună, boala devine o realitate de netăgăduit, gândurile sunt tot mai distorsionate. Poate cel mai mare adevăr despre depresie este că în această boală gândurile te păcălesc, mintea proprie te manipulează. Toți cei care se sinucid, din păcate, lasă în urmă mesaje de tipul „dacă eu dispar, vă va fi bine, lumii îi va fi bine”. Nimeni nu alege să-și facă rău perfect sănătos și conștient de ceea ce alege. Ideea suicidului este marea păcăleală din umbră, care reprezintă o luptă extraordinară pentru un om care nu mai găsește sensul de a fi și care nu știe că mintea lui îl manipulează.

Există persoane care îşi dau seama că ceva este în neregulă, însă de ruşine sau de teamă că ar fi judecaţi de cei din jur amână vizita la psiholog, nu mai spun de psihiatru... Ce-i sfătuiţi?

Să se ia în serios. Ignorarea acestui mesaj crucial, că în depresie gândurile se joacă în mintea ta, te păcălesc și îți vorbesc în termeni absoluți de „totul sau nimic, acum, mereu, niciodată”, creând un scenariu cu totul și cu totul negativ, lipsit de speranță, înseamnă a te adânci în boală. În clipa în care ești onest cu tine, nu poți să nu vezi că scapi lucrurile de sub control și că e nevoie să ceri ajutor. Multe persoane nu cer ajutor pentru simplul motiv că nu-și dau seama că sunt bolnave și nu recunosc semnele și simptomele care arată că ceva nu e în ordine. Un alt motiv frecvent pentru care unele persoane nu cer ajutor, nu vor să urmeze un tratament, este, așa cum spuneți, rușinea, teama de stigmatizare, de etichetare. Acel ,,ce vor spune ceilalți? Ce va spune lumea că am ajuns la cabinetul de psihiatrie sau la psiholog?” E foarte greu să accepți propria vulnerabilitate. A ajunge în cabinetul psihologului reprezintă o întâlnire cu această vulnerabilitate. „Dacă am ajuns aici, înseamnă că am luat-o razna”, ceea ce mă face să mă ascund de toată lumea, inclusiv de propria persoană. Dar e o greșeală. Așa cum mă iau în serios când am o durere fizică, e nevoie să mă cred și când, psihic, nu sunt bine.

A accentuat pandemia incidenţa depresiei? Telemunca şi şcoala online pot duce la depresie?

Fără să urmăresc statisticile oficiale din țara noastră, luând drept reper doar experiența personală și subiectivă din cabinet, aș spune că pandemia a întins corzile interioare ale fiecărei persoane. Anxietatea s-a accentuat foarte mult în acești ani pandemici, iar acolo unde anxietatea este manifestă, se ascunde și depresia. Depresia nu reprezintă o consecință directă a școlii online sau a muncii de acasă, dar izolarea, ruperea legăturilor cu colegii, expunerea zilnică la mesajele alarmiste, negative, din media, întreruperea obiceiurilor sănătoase care contribuiau la starea de bine, toate acestea sunt prilej de ruminații, de gânduri negre care ard mocnit și alimentează o stare generală rea. E important ce facem după ce terminăm orele online, după ce terminăm o zi de muncă în fața computerului, ce aleg să fac, cum mă lupt să ies din rutină și din gânduri, cât de prezent sunt în viața mea.

Depresia în cazul copiilor se manifestă în acelaşi mod ca la adulţi?

Nimeni nu este la adăpost în fața depresiei severe, atât copiii, cât și adolescenții pot fi afectați. Totuși este important de știut că în cazul lor boala nu se manifestă la fel ca în cazul adulților. Cei mici pot dezvolta diferite somatizări fără să verbalizeze ideile sumbre, gândurile negre, asemeni adulților. Dar somatizările, îmbolnăvirile fără o cauză directă și obiectivă, traduc înainte de toate o suferință psihică. La adolescenți, depresia trece uneori neobservată, pentru că aceștia trec prin schimbări ale dispoziției mult mai frecvente, pe fondul transformărilor hormonale din organism. Dar în momentul în care nu mai există interes pentru ceva ce înainte îl pasiona, când dispoziția este iritabilă, mânioasă, când se închide complet și nu mai vorbește cu nimeni, nici măcar cu un prieten, atunci părinții clar trebuie să-și pună semne de întrebare în privința echilibrului psiho-emoțional al adolescentului.

Ar fi necesar un program naţional de screening pentru depresie sau în general pentru depistarea unor afecţiuni de acest tip?

Din câte știu există câteva platforme sau hub-uri unde persoanele cu simptomatologie depresivă pot accesa niște chestionare de screening și, în urma evaluării, pot fi chiar incluse într-un program de consiliere online. Sunt inițiative foarte lăudabile, dar, desigur, omul de rând, fără acces la informație online, fără abilități digitale prea dezvoltate, care dorește o abordare față către față, nu are mult de câștigat de pe urma acestor inițiative private. Până la un program național de screening, ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi am încerca să cunoaștem și să recunoaștem simptomele depresiei!

Ziarul Lumina




CĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTII
Minunile Sfintei Cruci in vietile sfintilor din vremurile apostolice - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)
 

Prezentare Minunile Sfintei Cruci in vietile sfintilor din vremurile apostolice:

Păsările zburătoare numai după ce îşi întind aripile în chipul Crucii, pot a se ridica de pe pământ şi a se înălţa în văzduh. Tot

astfel şi noi oamenii, după ce ne vom crucifica corpurile noastre cu patimile şi cu poftele, vom putea reuşi a ne ridica deasupra ispitelor pământeşti, deşertăciunilor lumeşti, curselor diavoleşti şi a ne înălţa sus, sus în ceruri la Creatorul nostru, spre a ne uni cu El.
Numai astfel făcând, vom putea fi ai lui Hristos. Acesta a fost scopul Dumnezeirii când ne-a zidit, prima şi a doua oară, după chipul şi asemănarea Sa.
Mult milostivul, Atotputernicul şi Atotpurtătorul de grijă Dumnezeu, ne-a adus pe noi oamenii aici în lume spre a lucra la mântuirea şi fericirea noastră. Voia Lui este să nu piară nici un om, oricât de păcătos ar fi el; ci să se întoarcă spre a fi viu. „Pentru ce mori casa lui Israel? – zice Domnul. Că Eu nu voiesc moartea păcătosului; ci ca să se întoarcă şi să fie viu“.
„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut…“.
„Dumnezeu voieşte – mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel – ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.
Voia lui Dumnezeu spre mântuirea fiecărui om este o roată, o aripă puternică, este Dumnezeiescul semn al Sfintei şi purtătoarei de viaţă Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este pomul vieţii, care dă viaţă celor ce se folosesc cu înţelepciune de ea. Cealaltă roată, aripă, cu ajutorul căreia să putem alerga şi zbura pe calea vieţii, străbătând cerurile spre Tronul Dumnezeirii, la Patria Cerească, în Ierusalimul cel de sus, trebuie să ne-o punem noi, prin felurite osteneli, umiliri, jertfiri şi crucificări bine chibzuite.
Ei bine, când vedem că Dumnezeu ne-a pus în dar această roată, aripă, Dumnezeiescul semn al Sfintei Cruci, spre a alerga şi zbura pe calea vieţii în sferele luminatelor lumi veşnice, sfinţite, strălucite, fericite şi îndumnezeite, sus în Biserica Triumfătoare, oare nu-i păcat greu a lâncezi, a ne lenevi de a ne pune şi noi cealaltă roată, aripă şi a lucra spre îndeplinirea acestui scop Dumnezeiesc? Oare nu-i groaznic păcat a tot amâna de azi pe mâine lucrarea mântuirii
noastre?
Negustorul când vede că-i merge rău în afaceri, munceşte, întrebuinţează toate mijloacele şi face toate sacrificiile, spre a nu da faliment. Omul întemniţat, încărcat cu lanţuri grele, procurându-şi o pilă, rupe lanţurile, sparge zidul şi se foloseşte de slăbiciunea paznicilor ce dormitează, fuge şi se salvează. Călătorul ce trece prin locuri necunoscute, pline de prăpastii cu felurite fiare rele şi reptile otrăvitoare, sau printr-o ţară duşmană, în care la orice pas este primejduit de oameni răi, vicleni, tâlhari, ucigaşi, înaintează pe drumul său cu multă purtare de grijă şi prevedere, până ajunge la locul dorit. Bolnavul suferind, aleargă în toate părţile, cheltuieşte, se jertfeşte, spre a scăpa de boala care-l torturează ziua şi noaptea, îmbrâncindu-l spre mormânt cu paşi repezi. Aceste sforţări, jertfiri, crucificări, făcute de aceştia şi de alţii, până se văd ieşiţi
deasupra primejdiilor, înseamnă a se salva, a se mântui.
Noi creştinii, pentru a ne mântui, trebuie să facem ceva mai mult. La mântuirea noastră nu-i vorba de restabilirea afacerilor lumeşti, spre evitarea falimentului; ci e vorba de salvarea sufletului din căderea în osânda veşnică, e vorba de recâştigarea fericirii noastre veşnice. Aici nu e vorba de zdrobirea lanţurilor vremelnice de fier; ci este vorba de zdrobirea lanţurilor păcatelor, care ne trag în întunecoasele şi torturătoarele temniţe ale iadului. Aici nu e vorba de o călătorie vremelnică, ci e vorba de călătoria în veşnicie. Călătoria noastră spre Patria Cerească, e presărată cu groaznice prăpastii şi cu sumedenii de vrăjmaşi înverşunaţi ai vămilor văzduhului. De vom lucra şi noi creştinii la mântuirea noastră cu acela zel, cu care lucrează negustorii spre a se salva de faliment; cei întemniţaţi spre a se salva de mizeriile şi torturările temniţei; călătorii spre a se salva de fiarele sălbatice ori din cursele oamenilor răi, vicleni, tâlhari şi ucigaşi şi bolnavii spre a scăpa de bolile ce-i torturează ziua şi noaptea; la capătul vieţii vom sta cu fruntea luminată înaintea lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA



Semnul Sfintei Cruci prefigurat in Vechiul Testament - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)
 

Prezentare Semnul Sfintei Cruci prefigurat in Vechiul Testament:

Semnul Sfintei Cruci pus de Dumnezeu în corpul omenesc

Bine este cuvântat mult iubitorul şi milostivul de oameni Dumnezeu, Care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină; Care aşa de mult a iubit lumea, încât şi pe Fiul său Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede Într-Însul să nu piară; ci să aibă viaţă veşnică. Omul din viaţa aceasta vremelnică, este un luptător de la leagăn până la mormânt. Lupta omului, ca şi fiinţa lui, este dublă: trupească şi sufletească. Lupta aceasta îndoită o vedem în viaţa Mântuitorului, de la ieslea peşterii din Betleem, fuga în Egipt, până sus deasupra Golgotei, unde S-a înălţat de bună voie pe Cruce, de unde în dureri vii şi grele suferinţe, Şi-a dat Duhul în Mâinile Tatălui Ceresc.
Viaţa şi activitatea minunată a Mântuitorului a fost glorificată prin Crucea şi Învierea Sa. Drepţii, Patriarhii, Proorocii, Preoţii şi toţi aleşii lui Dumnezeu din Vechiul Testament, de la Abel până la Ioan Botezătorul prin suferinţele, jertfirea vieţilor lor, însoţite de feluritele biruinţe duhovniceşti au preînchipuit cu culori vii: Crucea Mântuitorului din întreaga lui viaţă, de la ieslea din Betleem până la jertfirea pe Crucea înfiptă sus, deasupra Golgotei şi Învierea Lui. Apostolii, Ierarhii, Preoţii, Mărturisitorii şi toţi creştinii aprinşi de dragostea Dumnezeiască, s-au lepădat de sine, au luat Crucea lor şi au urmat Celui Răstignit, jertfindu-şi şi cheltuindu-şi cu mare folos toată viaţa lor pământească, în schimbul căreia au dobândit viaţa şi fericirea veşnică. Arma aceasta Dumnezeiască şi puternică, cu care Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luptat cu succes asupra răutăţii lumii, a otravei ucigătoare, a păcatului şi a tiraniei diavolului, a dat-o urmaşilor Săi, drept armă mult folositoare în lupta ce le stă înainte. Împăraţii şi voievozii pământului, dau ostaşilor lor: săbii, suliţe, arme, revolvere, mitraliere, tunuri, dinamite, grenade, etc., pentru a lupta cu succes în războiul trupesc. Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul Cerului şi al Pământului, a dat urmaşilor Săi, drept armătură: Sfânta Cruce. El nu le-a dat altă armătură cu care să lupte, decât numai Sfânta Cruce. Cu Cuvântul şi cu fapta, El a arătat tuturor luptătorilor Săi, biruinţa minunată ce se câştigă prin întrebuinţarea acestei armături, cu tainice puteri supranaturale.
El, mai întâi şi-a recrutat şi îşi recrutează din lumea aceasta ucenici, ostaşi luptători, pentru lupta cea bună, zicând: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”. Pe toţi cei ce au venit şi I-au urmat Lui în viaţă, ziua îi învăţa cu cuvântul şi cu fapta, cum să procedeze în lupta duhovnicească pentru cucerirea sufletelor; iar noaptea adeseori se ruga Tatălui Ceresc pentru dânşii şi pentru toţi care îi vor urma Lui (Ioan 17, 20)….

Detalii despre carte / COMANDA



Indrumarea vietii - Fr. W. Forster (CARTE)
 

Prezentare Indrumarea vietii:

„În viață, omul să culeagă precum albina din flori: ceea ce este bun!”

Sfântul Vasile cel Mare

Acum, în prag de nou secol și mileniu, lucrarea își păstrează actualitatea prin faptul că abordează problemele generale ale omenirii: caracterul, soarta, voința, morala, profesia, relațiile cu oamenii. Cartea ne ia prin surprindere prin frumusețea argumentării ideilor dezbătute, prin delicatețea cu care se adresează cititorilor, prin parfumul și culoarea ușor arhaică a limbii traducătorului, care reușește, printr- o fericită așezare în context, să ofere cititorilor o bogăție inestimabilă de idei, de o adâncă și penetrantă putere de sugestie.
Nu putem trece cu vederea în această pledoarie pentru actualitatea lucrării, punctele de vedere originale și incitante, afirmate în comentariul unor personaje și situații literare, mitice, religioase, filosofice, cu care este impregnat textul.
Îndemnul acestei cărți este: „Să fii OM! Să te ridici la statutul de OM!” Un om demn de numele său este rezultatul unei voințe disciplinate, a unui efort personal de autodepășire, de cumpătare și înfrânare a gândurilor, a faptelor și a instinctelor sale.
Avem în firea noastră instincte egoiste și răutăcioase, darmsuntem străbătuți și de sentimente înălțătoare, nobile, adevărate. Din aceste două feluri de porniri se naște lupta între bine si rău.
Oricât de grea ar părea lupta, trebuie să învingem, dacă dorim să demonstrăm măreția și noblețea sufletească. „Câtă vreme este între voi pizmă, și ceartă, și dezbinări, nu sunteți oare, trupești și nu după firea omenească umblați?”, ne întreabă retoric Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 3,3). „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și- au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5,24). Tot el ne îndeamnă să luptăm cu patimile și pornirile firești, căci „oricine se luptă se înfrânează de la toate”, iar cel ce se înfrânează primește „cunună nestrică cioasă” (I Corinteni 9, 24-25). Cununile se dau pe măsura luptei!

Detalii despre carte / COMANDA



M-am ascuns in pustie si lacrimi - Sfantul Ioan Iacob Hozevitul (CARTE)
 

Prezentare M-am ascuns in pustie si lacrimi:

Ediție îngrijită de L.S. Desartovici

Întru cetele cele prea minunate ale Sfinților, care se află de‑a pururi văzători și rugători înaintea Preasfintei Treimi, este şi Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, român de neam, care a adormit întru Domnul în anul 1960 şi a fost proslăvit de Dumnezeu prin sfinte moaşte și nenumărate minuni. Viața și lucrarea sa plină de harul și dragostea Duhului Sfânt au făcut din Sfântul Ioan unul dintre cuvioșii mult îndrăgiți de români: cuvintele și stihurile sale grăiesc simplității, dar deopotrivă și adâncurilor inimii, la fel precum o fac moaștele și minunile sale, strălucind prin slava Învierii Domnului Hristos.
Vindecă, Sfinte Părinte Ioane, întreaga mea alcătuire cu razele dumnezeieștii tale bunătăți, ca și suspinul meu cel îndelungat să se sfârșească prin îmbrățișarea Crucii lui Hristos, întru care să mă odihnesc, gustând din neasemuita Sa dragoste pentru om. Limpezește-mi și înnoiește-mi mintea, inima și simțirile, Cuvioase Ioane, ca, ușurându-se și primenindu-se toate prin blândețea cea lină a păcii lui Dumnezeu, să mă tămăduiesc, făcându-mă iubitor al pătimirilor lui Hristos. Iar îmbrățișându-L pe Cel Care m-a îmbrățișat prin Cruce, să mă las în brațele Lui preaputernice, cele care m-au făcut din nimic și m-au adus la ființă și viață. Și fie ca ochii să mi se deschidă, căzând pleoapele îmbătrânitei orbiri, și să mă las cu totul văzut de Cel Ce Este și Care cunoaște pe de-a întregul trecutul, prezentul și veșnicia mea.

Detalii despre carte / COMANDA



Dumnezeu dragoste este - Dionisie de la Colciu (CARTE)
 

Prezentare Dumnezeu dragoste este:

Cine se apleacă cu interes asupra vieții și personalității părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar și de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în același om: iubitor față de semenii săi până la jertfirea de sine și aspru apărător al canoanelor și pravilelor Sfinților Părinți; un român care își afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufletești specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc și, totodată, propovăduitor al iubirii nețărmurite pentru „întregul Adam,” după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească

Gheronda Dionisie de la Colciu, chip al dragostei dumnezeiești și parte femeiască.” (Galateni 3, 28)
De la părintele Dionisie putem învăța că principiile și valorile lumii duhovnicești sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăția acestei lumi: în viața noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor și a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veșnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA



Sa-ti iei geaca! Parinti responsabili, copii fericiti - Pr. Andreas Konanos (CARTE)
 

Prezentare Sa-ti iei geaca! Parinti responsabili, copii fericiti:

 

CUPRINS
Am copil adolescent
Ochii tai melancolici
Nevoile copiilor
Sa nu te intristezi cu usurinta!
Rugaciunea care innoieste
Cum le vorbim despre Dumnezeu copiilor?
 
În cele din urmă, cel mai frumos cadou pe care-l poți face copilului tău e...să-l lași în pace!
Înțelegeți-vă mai întâi voi doi: tata și mama.
Nu forța copilul, el va reacționa!
Vorbește-i dulce, ca să te audă cu inima, ea reprezintă „urechile” copilului.
Chiar și tăcerea ta, când este impregnată cu înțelepciune, revarsă valuri de iubire care-și ating scopul.
Treci cu vederea nervii și furia copilului tău obraznic, vezi-i sufletul care se chinuie, care crește, care se descoperă pe sine, și care se neliniștește pentru toate. Învață să privești mai adânc!
Să discerni fricile din spatele certurilor, singurătatea din spatele înjurăturilor și strigătelor, frumusețea sufletească a ființei lui din spatele înfățișării lui ciudate.
Mamă, tată, lăsați copilul vostru să calce pe pământul sfânt al inimii voastre, nu ca să-și așeze tabăra acolo pentru totdeauna, ci ca să-și întindă aripile și să zboare!
Vă admir și mă plec înaintea voastră, și vă sărut mâinile sfinte, care țin înăuntru cea mai pură făptură a planetei noastre. Și vă doresc din tot sufletul ca toate lucrurile bune și folositoare să vină în viața și în casa dumneavoastră.
 
Ești cel mai prețios părinte. Tu. Crede acest lucru și trăiește-l.
 
Detalii despre carte / COMANDA


Curatia inimii - Ieromonahul Grigorie (CARTE)
 

Prezentare Curatia inimii:

CUPRINS

1. Inima şi întinarea ei cu patimi

 

 

2. Patimile trupeşti
3. Alte patimi ale sufletului
4. Cum dobândim inimă curată?
Inima curată
Ajutorul lui Dumnezeu
Virtuţile trupeşti
Virtuţile sufleteşti
Rugăciunea
5. Roadele curăţiei
Starea de dinainte de cădere
Vederea lui Dumnezeu
6. Exemplul sfinţilor
 

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

De multe ori neliniştea pe care o vedem la oamenii din lume în lupta lor zilnică pentru nevoile vieţii o observăm şi în lupta duhovnicească pe care o ducem noi, credincioşii creştini. Deseori ne întrebăm ce cere Dumnezeu de la noi, ce este ceea ce ne lipseşte încât ne-am pierdut pacea. Nu cumva mai mult post şi nevoinţe, mai multă milostenie, mai multă rugăciune?

Toate aceste virtuţi, fireşte, sunt necesare, şi omul trebuie să se nevoiască în ele după puterea lui, dar nu constituie scopul vieţii duhovniceşti. De aceea nu trebuie să fie nici scopul final al luptei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât să avem inima curată, pentru a veni şi a locui în ea. Acest lucru ne este arătat de însuşi Iisus Hristos, Care îi fericeşte pe cei curaţi cu inima: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Însă în ce fel este această inimă? Cum se întinează şi cum se curăţeşte? La aceste întrebări, precum şi la descrierea bunătăţilor cereşti pregătite pentru cei curaţi „cu inima”, ne răspund sfinţii, prin cuvântul lor sfinţit şi viaţa lor minunată.

Detalii despre carte / COMANDA



Experiente duhovnicesti ale Sfantului Iosif Isihastul - monah Marcel Karakalinul (CARTE)
 

Prezentare Experiente duhovnicesti ale Sfantului Iosif Isihastul:

DIN CUPRINS

Zavorarea si linistirea mintii dupa Cuviosul Iosif Isihastul
O scurta biografie
Talcuirea termenilor duhovnicesti referitori la suflet
Pentru ca omul sa devinta persoana
Lucrarea mintii
Modul apofatic de a trai
Rugaciunea lui Iisus
Nevointele duhovnicesti ale Cuviosul Iosif
Harul dumnezeiesc
Schimbarea calendarului
 

Dintre miile de roade bineînmiresmate ale Grădinii Maicii Domnului, Sfântul Iosif Isihastul este una dintre cele mai însemnate pentru veacul de acum. Trăitor în secolul al XX-lea, Bătrânul Iosif a ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, înger pământesc şi văzător al luminii nezidite, lăsând în urmă o mulţime de ucenici care continuă să răspândească învăţătura – şi, mai presus de toate, duhul vieţuirii lui – nu numai în Sfântul Munte, Grecia şi Cipru, ci şi în însăşi inima Occidentului.
Plină de har, dragoste şi simplitate binecuvântată, personalitatea lui atrage ca un magnet sufletele însetate de lumină şi adevăr – ca un adevărat ucenic al Mântuitorului, cuviosul îi odihneşte pe toţi osteniţii şi împovăraţii care caută scăpare de nesfârşitele poveri ale acestei lumi.
Cartea de faţă, plină de experienţe minunate şi tâlcuiri duhovniceşti, le va deschide tuturor o fereastră spre bunătăţile nădăjduite ale veacului ce va să fie, spre odihna cea nesfârşită şi bucuria necontenită în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia s-au făcut următori toţi sfinţii.

Detalii despre carte / COMANDA



Ne putem mantui in orice vremuri - Sfantul Luca al Crimeei (CARTE)
 

Prezentare Ne putem mantui in orice vremuri:

Trebuie doar să năzuim spre mântuire din toate puterile, din toate fibrele sufletului, să năzuim să mergem după Hristos, să împlinim poruncile Lui – şi dacă vă înconjoară o mulţime uriaşă de oameni care Îl tăgăduiesc pe Hristos, de oameni necinstitori de Dumnezeu, care chiar Îl ocărăsc, asta înseamnă tocmai că voi – pe care Sfântul Apostol Petru v‑a numit „neam ales, preoţie împărătească” (I Pt. 2, 9) – aveţi a străluci înaintea necinstitorilor de Dumnezeu prin credinţa voastră, prin curăţia voastră, prin sfinţenia voastră. [...]
Trebuie nevoinţe, trebuie străduinţă, trebuie silire de sine spre bine, întoarcere de la rău, de la toată nedreptatea, la dreptate, trebuie strădanie în săvârşirea faptelor bune – şi doar atunci când prin sforţări mari şi necontenite ne vom curăţi inima şi vom atrage în ea harul dumnezeiesc, când, sub înrâurirea acestui har, se va aprinde şi se va înflăcăra în inima noastră sfânta dragoste, dragostea atotcuprinzătoare, dragostea lipsită de ură faţă de cineva, numai atunci această dragoste, unită cu credinţa, ne va deschide calea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Luca al Crimeei

Detalii despre carte / COMANDA



Hainele de piele. Moartea, bolile, batranetea, moartea si ceasul mortii - Mitropolit Hierotheos Vlachos (de Nafpaktos) (CARTE)
 

Prezentare Hainele de piele. Moartea, bolile, batranetea, moartea si ceasul mortii:

În Tradiția patristică a Bisericii vedem că omul are de parcurs trei nașteri. Cea dintâi este cea biologică, când este zămislit în pântecele mamei sale, iar în continuare are loc nașterea și, astfel, venirea lui pe această lume. Cea de‑a doua naștere este așa‑numita naștere din nou, care se săvârșește prin Taina Sfântului Botez, când iese din sfân­ta colimvitră, pe care o putem numi pântecele Bisericii. Cea de‑a treia naștere este ieșirea omului din lumea aceasta și intrarea lui în cea­laltă viață, în Împărăția lui Dumnezeu – de aceea și în cazul sfinților prăznuim cu multă strălucire ziua în care au adormit drept zi a nașterii lor.

Dacă omul, după nașterea cea dintâi, nu trece prin nașterea cea de‑a doua, prin nașterea din nou, și nu primește Duhul Sfânt, nu este om deplin. Dacă se botează, dar nu se nevoiește, exersându‑și propria libertate cu împreună‑lucrarea lui Dumnezeu, și nu trece și prin cea de‑a treia naștere, atunci, în realitate, scopul existenței sale – urcușul de la chip la asemănare – se zădărnicește.
Întreaga slujire pastorală a Bisericii țintește la strămutarea noastră din pântecele mamei în pântecele Bisericii (colimvitra), iar apoi la dobândirea ochilor duhovnicești pentru a vedea Lumina Dumnezeirii lui Hristos, care este Împărăția lui Dumnezeu, spre a ne îndrepta și a dănțui în jurul Luminii celei în trei Sori.

***

Părinții Bisericii învață în scrierile lor că „hainele de piele” cu care Dumnezeu i‑a îmbrăcat pe primii oameni după cădere sunt stricăciunea, pătimirea și moartea, strâns legate de modul nașterii noastre, de boli, de bătrânețe și moarte.
În această carte, sunt prezentate câteva opinii despre felul cum omul din Biserică se confruntă cu aceste probleme ale „hainelor de piele” și despre cum dobândește simțirea vieții celei fără de moarte prin dulceața cunoașterii lui Dumnezeu.

Mitropolitul Ierótheos, al Nafpaktosului 

Detalii despre carte / COMANDA



Nevoia de adevar - Prof. univ. dr. Pavel Chirila (CARTE)
 
Prezentare Nevoia de adevar:

Cartea de față ne așază în oglindă două Penitenciare din România anilor 50, Pitești și Târgu Ocna, locații ale aceluiași regim opresiv, dar mult diferite în privința condițiilor de încarcerare. Desigur, obiectivul cărții nu este să facă neapărat un studiu de caz comparativ, ci să ne arate că, sub aceeași ocârmuire atee, în timp ce unii angajați și deținuți ai penitenciarelor erau în slujba satanei, alții au fost și au rămas slujitori ai lui Hristos. Paradoxal, în aceleași condiții politice, sociale, economice etc., Piteștiul a dat țării monștri, în timp ce Târgu Ocna - sfinți.
Premisa acestei cărți își are sursa în dorința legitimă a oricărui om: aceea de a fi liber. Iar libertate autentică se poate avea doar prin cunoașterea adevărului, așa cum ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: "Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 32).

Preot Vasile Gordon

CUPRINS

Cuvant inainte - Pr. Vasile Gordon: "Bandit", la Pitesti, "taică" la Targu Ocna

Experimentul Pitesti - Spalarea creierului si reeducarea prin tortura in Romania comunista

Fenomenul Targu Ocna - Inchisoarea in care s-a dovedit ca oamenii pot deveni sfinti

Un fost ofiter de jandarmi
Eduard Masichievici
Goe Nitescu
Gherasim Iscu
Valeriu Gafencu
Ioan Ianolide
Gheorghe Jimboiu
Gheorghe Nitescu
Constantin Voicescu
Adrian Carausu
Mihail Lungeanu
Ioan Saracutu
Viorel Todea
Varlaam Lica
Pimen Barbieru
Ilie Lacatusu
Sinesie Iorga
Constantin Aurel Dragodan
Constantin Oprisan
Alexandru Mazilu

Principiile de viata crestina create de Valeriu Gafencu si Ioan Ianolide

Detalii despre carte / COMANDA



 

vezi Cărți noi / Produse noi

(cele mai noi apariții la editurile ortodoxe)

vezi Promoțiile zilei
Trei promoții pe lună. Fiecare promoție are reduceri de preț de până la 35% la cărțile de la:
- 2 edituri
- 3 autori
- 4 categorii
Prin abonare la revista online Porunca Iubirii primiți și Newsletterul cu fiecare promoție
     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT (de aceea e recomandat să nu folositi o adresă email de la serviciu).
     În toate aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revistapi@agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Februarie-2022.doc