Sfântul Proroc Ilie

Editura Agaton Iulie 2021
Sumar:
- Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la aniversarea celor 70 de ani
- Biserica Ortodoxa Romană a canonizat 152 de sfinti
- Decizii noi ale Sfantului Sinod al BOR
- Stiri INTERNE - Iulie 2021
- Stiri EXTERNE - Iulie 2021
- Taina Baptismală în teologia Părinţilor sirieni
- Sfintii neamului sunt dovezi vii ale raspunsului la chemarea lui Dumnezeu
- Se pot savarsi slujba Inmormântării si pomeniri pentru crestinii carora li se incinereaza trupul dupa moarte?
- Gheronda Eftimie Aghioritul – DESPRE VACCINAREA OBLIGATORIE
- Merinde duhovnicesti despre vesnicie, rugaciune, impartasanie
- Slujirea prooroceasca a cuvantului lui Dumnezeu la Sfantul Sofronie
- Paraclisul Sfantului Cuvios Sofronie de la Essex -11 Iulie
- Tainele Voroneţului
- Nevoia de educatie morala este mai mare decat nevoia de aducatie sexuala
- Ce ramane, ce lasam in urma noastra?!...
- Convergenta sistemului capitalist cu cel comunist si cresterea economica. Situatia Romaniei
- Masca noastră cea de toate zilele
- Scoala Andreiana, locul unde educatia se face in tinda bisericii
- Iubirea are chipul Crucii - Monahul Zosima (CARTE)
- Viata omului dupa poruncile Domnului - *** (CARTE)
- Pe urmele sfintilor. Pelerinaj in Serbia si Muntenegru - Miroslav Petras (CARTE)
- Cai si mijloace catre sfintenie - Constantin Cavarnos (CARTE)
- Mic tratat de intelepciune si virtute - Ernest Bernea (CARTE)
- Sfintii ingeri - Maica Alexandra - Principesa Ileana a Romaniei (CARTE)
- Idolii fara fir - Andrei Drăgulinescu (CARTE)
- Iubim, sfatuim, educam - Andrei Tkacev (CARTE)
- Hainele calatoare ale Iustinei - Veronica Iani (CARTE)
- Vindecarea sufletului tau ranit - Joshua Makoul (CARTE)
- Invataturi despre viata de familie - Sfantul Filaret (CARTE)
- Hristos in mijlocul nostru - Gheorghita Ciocioi (CARTE)
- Homo Sapiens: O istorie plina de speranta - Rutger Bregman (CARTE)
- Copilul meu cel mare este gelos - Nina Bataille (CARTE)
- Retete pentru Postul Adormirii Maicii Domnului - *** (CARTE)
- Fratele Matulica din Athos si prietenii lui din Schitul Romanesc Lacu - Puia-Daniel Dumitrescu (CARTE)
- Scrisoarea noastra sunteti voi - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
- Povesti despre speranta - Heather Morris (CARTE)
- Apoftegmele parintilor desertului. Versiunea copta sahidica sau Patericul copt - *** (CARTE)
- Dada si Nunu – Ne spalam pe dinti - *** (CARTE)



Tema lunii
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la aniversarea celor 70 de ani
 
Un articol de Ilie Bădescu pentru Activenews.

Învățătura drumului în viziunea Patriarhului

Învățătura creștină este nucleul vieții zilnice. Ca manifestare învățătorească, ea îi cuprinde pe toți, fără excepție, și pe laici și pe clerici, și pe conducători și pe conduși. Ea cheamă la trezire, cheamă la faptă știut fiind că credință fără de faptă este moartă și fapta fără credință e oarbă.

Învățătura drumului prin chemarea Patriarhului este în deplină organicitate cu predania bisericii. Nu adaugă și nu schimbă nimic, ci întărește și șlefuiește, cheamă la șlefuire și pe sătean și pe orășean, și pe sărac și pe bogat, știut fiind că zidirea persoanei în Hristos este astăzi în mare delăsare și peste tot se vede ruina. În mediul delăsării și al multor nevoințe s-a izvodit, prin inspirația duhovnicească a PF Pr Patriarh Daniel, învățătura despre puterea timpului pilduitor, a exemplului roditor și a lucrării îndreptătoare. Ce avere teribilă, ce zestre prea îndelung ignorată! Doxologia anilor omagiali și comemorativi este o binecuvântată chemare patriarhală la metanoia cea obștească și această chemare cuprinde în forma ei vie, de viață cotidiană, învățătura drumului pentru omul creștin.

Transfigurarea anului cronologic în an duhovnicesc, învățătoresc și deci îndreptător, este gândul cel inspirat în Duh al Patriarhului. Așa tâlcuim noi și cred că sunt în adevărul acestei binecuvântate lucrări patriarhal-sinodale.

Învățătura drumului se poate desprinde din cele cinci chemări duhovnicești și misionare, rememorate prin invitarea la fapte de credință și de misiune sub îndrumarea anilor de misiune, omagiere și comemorare (adică de dreaptă amintire).

Aceste chemări ajung la inima și sufletul credinciosului sub aceste cinci tării sufletești: conștiința că Sf Treime lucrează permanent în lume și în istorie dar și în viața fiecăruia prin Iisus Domnul și lucrarea neîntreruptă a Duhului lui Dumnezeu; chemarea la rugăciunea „din inimă”, simplă și directă, așa cum și este rugăciunea care a devenit nucleul isihasmului răsăritean (rugăciunea inimii); chemarea la binecuvântarea postului după deslușirea dumnezeiască pentru ucenici și pentru toți credincioșii, prin care aflăm că orice lucrare demonică poate fi scoasă din viața noastră prin post și rugăciune puternică; vocația pelerinajului prin care memorăm cu periodicitatea calendarului creștin fapta sfinților și ne conzidim cu ei în forme de viață sfințitoare și pilduitoare ; îndrumarea la milostenie, la actul caritabil, care face diferența dintre credinciosul trezit și fariseul adormit. Toate acestea au devenit repere învățătorești și stâlpi de lumină rânduiți prin arhierească inspirație de către Patriarhul român ca să nu se înfricoșeze turma cea mică a lui Hristos de prea greaua singurătate a veacului.

În tâlcuirea patriarhală și sinodală a învățăturii drumului, milostenia este, dimpreună cu toate celelalte chemări, o trăsătură a personalității credincioase, nu un simplu act caritabil ocazional către persoana vreunui necăjit. Actul de milostenie este chemare stăruitoare mai ales spre cei ce conduc comunitățile și un asemenea act înseamnă, în traducerea arhierească, părtășia binelui propriu cu binele comunității. Dacă în actul tău de administrare a averii (publice și personale) nu se aude ecoul grijii pentru toți frații întru credință, în frunte cu cei mai nevoiți, nu te poți numi creștin, ești un nefericit de fariseu din clasa celor ce-L mint pe Dumnezeu.

Acesta este înțelesul milosteniei creștine și a fost tâlcuit pentru noi chiar de către Iisus Domnul în pilda bogatului nebun cu jitnițele pline. Două aspecte sunt lămurite acolo, ne tâlcuiește PF Patriarh Daniel în omiliile sale dedicate temei: a) că Dumnezeu nu urăște bogăția ; b) dar că Dumnezeu cheamă bogatul să fie iconom divin al averii sale, adică s-o folosească în interesul celor mulți nu pentru simpla sa îndestulare și destrăbălare. Acela care nu va fi iconom divin al bogățiilor sale își va pierde viața cea spre veșnicie. În pericopa bogatului nebun ni se vorbește despre această viață de vreme ce tâlcuirea vine prin Înger, care-i spune bogatului celui nebun: „nebunule, la noapte ți se va lua viața”. Înțelegem îndeajuns de adânc că este vorba de viața cea veșnică nu de trecătoarea viață trupească. Îngerul îl avertizează pe bogatul nesocotit că i se va lua viața cea veșnică, adică sufletul, nu viețuirea trupească, Aceea se va stinge după legile trupului, fiindcă nu Dumnezeu a așezat moartea în trup, ci omul, la căderea în păcatul cel de moarte aducător, adică prin neascultarea Cuvântului celui viu al lui Dumnezeu. Duhovnicește știm că atâta vreme cât folosești avuții și surplusuri doar pentru trup ești mort sufletește, ai devenit cadavru vertical, cum îl califică Tolstoi. Trupește viețuiești, dar sufletește ești mort. Pentru a te socoti creștin și a fi sigur că primești binecuvântare divină trebuie să treci toate cele cinci examene ale Cuvântului învățătoresc, prin care Dumnezeu este cu tine, fără de care toată zidirea se năruie ca în legenda Meșterului Manole, ne spune în omiliile sale Patriarhul. Nu e de mirare că sunt prea puțini cei care pot adeveri trăinicia zidirii și foarte mulți cărora li se năruie azi ceea ce au zidit ieri. Aparența bunăstării materiale a bogaților necinstiți este viclenie de la diavol. Mai devreme sau mai târziu va veni pedeapsa faptei necinstite, a îmbogățirii viclene. Învățătura drumului este aceiași, pentru bogat și pentru sărac, adică va aduce salvare și unuia și altuia dacă este urmată tot restul vieții, de la data trezirii la credință. Toți cei ce n-o urmează sunt farisei care chiar atunci când sunt în biserica de piatră sunt adormiți, nu s-au trezit încă.

 

Patriarhul Bisericiii Ortodoxe Române aniversează împlinirea a 70 de ani - Basilica
În Actul Aniversar, sinodalii îl numesc pe Patriarh o călăuză dreaptă în vremuri deloc ușoare - Basilica
                                    Acad. Ioan Aurel Pop, la aniversarea Patriarhului Daniel - Activenews
                             Alocuțiunea Președintelui României la ceremonia de decorare a Patriarhului - Basilica
                                  Patriarhul Ecumenic evidenţiază spiritul misionar al Patriarhului Daniel - Basilica
Patriarhul Kirill la aniversarea de 70 de ani a Patriarhului Daniel - Basilica
Mesajele autorităţilor de stat cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani a Patriarhului Daniel - Basilica
Patriarhul Alexandriei la aniversarea Patriarhului Daniel - Basilica 
Papa Francisc îl felicită pe Patriarhul României - Basilica
                                    Teodor Baconschi, Toamna unui patriarh încercat - Qmagazine
  Pr. stareț Hariton Negrea la aniversarea Părintelui Patriarh - Activenews
                                    Etape în viața Părintelui Patriarh - Ziarul Lumina
Mesajul Patriarhului IERUSALIMULUI -basilica
Mesajul Patriarhului Antiohiei - basilica
R. Moldova, timbre aniversare cu chipul Patriarhului Daniel - basilica



ACTUALITATEA religioasă
Biserica Ortodoxa Romană a canonizat 152 de sfinti
 

Patriarhul explică ce înseamnă canonizarea

O sută cinzeci şi doi de sfinţi români sunt rugători pentru noi în ceruri, înaintea lui Dumnezeu. Au fost canonizaţi de Biserica noastră într-un răstimp de şaptezeci de ani. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat, în Duminica Sfinţilor Români, ce presupune procesul de canonizare.

„Majoritatea sfinţilor pe care îi cunoaştem au fost mai întâi cinstiţi de popor care a simţit lucrarea harului Dumnezeiesc, iar Biserica a confirmat această sfinţenie pe care Dumnezeu a dăruit-o sfinţilor şi pe care poporul a simţit-o duhovniceşte. Deci, Biserica nu dăruieşte sfinţenia, ci sfinţenia vine de la Dumnezeu prin Biserică, dar şi prin multele nevoinţe ale sfinţilor. Biserica constată şi proclamă sfinţenia, adică în limbajul teologic, Biserica este cea care canonizează sfinţi”, a spus Patriarhul duminică, în cuvântul rostit la hramul Salonului Sfinţilor Români din Reşedinţa Patriarhală.

Ce înseamnă „a canoniza”?

Patriarhul Daniel a explicat că, în limba greacă, cuvântul canon înseamnă măsură. „Deci, când Biserica a canonizat pe unele persoane, înseamnă că le-a considerat măsură sau model de vieţuire creştină”, a subliniat Preafericirea Sa.

„Canonizarea înseamnă că o persoană a avut o dreaptă credinţă şi o dreaptă vieţuire şi a fost considerat drept model de vieţuire sfântă care poate fi urmat şi de alţii. Deci, canonizarea înseamnă că Biserica s-a convins de faptul că o persoană a avut dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire şi a fost bineplăcută lui Dumnezeu şi a luminat prin vieţuirea sa pe semenii săi cei din jur. În limba greacă, acest act nu se numeşte canonizare, ci proclamare a sfinţeniei”.

Practic, a spus Patriarhul României, Biserica constată sfinţenia unor oameni şi o mărturiseşte, o face cunoscut în mod public.

„În Biserica Ortodoxă Română canonizarea este un act de hotărâre a Sfântului Sinod, iar proclamarea canonizării sau anunţarea în public, în mod solemn, a acestei canonizări se face într-un cadru liturgic, la mijlocul sau sfârşitul liturghiei. Această proclamare înseamnă că se aduce la cunoştinţa clerului şi credincioşilor actul canonizării printr-un Toms de canonizare al Sfântului Sinod”.

84 de canonizări

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidenţiat că din anul 1950 până în anul 2020, Biserica Ortodoxă Română „a avut binecuvântarea deosebită de la Dumnezeu ca să poată canoniza şi proclama canonizarea mai multor sfinţi”.

„Se constată că în acest răstimp au avut loc 84 de canonizări şi au fost proclamată sfinţenia a 152 de sfinţi. Deci, în calendarul Bisericii noastre avem 152 de sfinţi români. În fiecare lună sunt pomeniţi 1-2 sau mai mulţi sfinţi români”.

Sfinţii români se împart în două categorii mari: cei din secolele 3-6, numiţi protoromâni, şi cei din secolele 9-20. Sfinţii din vechime, din secolele 3-6, sunt 76 la număr, iar din secolul 9 până în secolul 20 avem tot 76 de sfinţi, a spus Preafericirea Sa.

„Trebuie să reţinem, însă, că cei mai mulţi sfinţi protoromâni şi români sunt sfinţi mucenici. 84 dintre sfinţi sunt mucenici, aici fiind incluşi şi cei 26 români mucenici din Goţia, prăznuiţi la 26 martie. De asemenea, din cei 152 de sfinţi, a doua categorie numeroasă este cea a sfinţilor cuvioşi, avem 38 de sfinţi cuvioşi. Desigur, avem şi alte categorii, şi anume 25 de sfinţi ierarhi”.

Sfinţi cunoscuţi şi necunoscuţi de oameni

Preafericirea Sa a explicat că în această duminică, instituită de Sfântul Sinod în anul 1992, „îi pomenim într-o comuniune deplină pe toţi sfinţii români cunoscuţi şi necunoscuţi, cei trecuţi în calendar sau în sinaxar şi cei încă necanonizaţi sau necunoscuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu”.

„Există o mulţime de sfinţi cunoscuţi doar de Dumnezeu şi pe care El îi descoperă atunci când vrea El şi cum vrea El. S-a văzut că în istoria Bisericii Ortodoxe Universale unii sfinţi au fost proclamaţi, ca atare, la câţiva ani de la trecerea lor la viaţa veşnică, iar alţii au fost descoperiţi mai târziu şi au fost trecuţi în calendar după 500 de ani de la trecerea în veşnicie. Este o mare taină cum Dumnezeu descoperă sfinţenia oamenilor plăcuţi Lui care au împlinit în viaţa lor voia lui Dumnezeu”.

Cine sunt sfinţii necunoscuţi de oameni?

„Sunt sfinţii care au arătat dreapta credinţă, dreapta vieţuire şi în mod deosebit, sfinţii aceştia sunt cei care au făcut roditoare Evanghelia lui Hristos în viaţa poporului român (…) Avem, de asemenea, o mulţime de cuvioşi care au trăit în sihăstrii, în mănăstiri ascunse în munţi, în peşteri, în locuri în care au postit şi s-au rugat mult. Avem sfinţi ierarhi, preoţi şi diaconi mărturisitiori ai lui Hristos, avem sfinţi duhovnici care au întărit în credinţă poporul, sfinţi voievozi care au apărat credinţa în faţa popoarelor migratoare, au zidit lăcaşuri sfinete, avem o mulţime de soldaţi cu credinţă dreaptă şi vieţuire curată care s-au jertfit pentru a apărat patria şi credinţa creştină pe aceste plaiuri”, a spus Preafericirea Sa.

„Avem o mulţime de mame şi taţi care cu crescut copii în credinţă şi i-au educat să păstreze porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi aproapele, o mulţime de oameni milostivi care au zidit  biserici, au ajutat pe cei săraci, au dezvoltat operă socială, o mulţime de învăţătrori drept credincioşi care au luminat poporul printr-o educaţie creştină aleasă. Toate aceste categorii de oameni harnici, credincioşi şi darnici sunt pomenite astăzi în Duminica Sfinţilor Români”.

Salonul Sfinţilor Români se află la intrarea în Reşedinţa Patriarhală. A fost consolidat şi restaurat în perioada 2015-2016, fiind înlocuită pictura veche, din cauza degradării ei iremediabile, cu pictură în tehnica mozaic, având o tematică nouă: Sfinţii Români canonizaţi în ultimele decenii. A fost sfinţit în data de 21 mai 2016.

Biserica Ortodoxă Română a rânduit, prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1992 ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să fie cinstiţi toţi sfinţii români. „Pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe cei care au fost canonizaţi şi trecuţi în calendar şi pe cei care nu sunt trecuţi în calendar şi care au pătimit în închisorile comuniste luptând pentru păstrarea credinţei ortodoxe”, spunea Patriarhul Daniel anul trecut.

Duminica Sfinţilor Români: 6 aspecte mai puțin cunoscute despre românii din Sinaxare

Cu prilejul acestei sărbători, vă prezentăm câteva aspecte interesante despre conaţionali care sunt pomeniţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

Cel mai tânăr/vârstnic martir

SFÂNTA FILOFTEIA: 12 ANI

De origine vlahă, Sfânta Filofteia a suferit moarte martirică la vârsta de 12 ani. A fost ucisă de tatăl ei pentru că împărţea mâncarea săracilor. Moaştele Sfintei Filofteia se află la Curtea de Argeş, fiind aduse în vremea domniei lui Radu (Negru) Vodă.

SFÂNTUL ATANASIE TODORAN: 104 ANI

Sfântul Mucenic Atanasie Todoran a fost martirizat la vârsta de 104 ani. Generalul Bukov, trimis de Curtea din Viena să grăbească trecerea românilor din Ardeal la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să fie de faţă la sfinţirea steagului, fiind însoţit de episcopul unit.

În acele momente de grea încercare pentru creştinii ortodocşi, când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, ,,moş Tănase Todoran”, atunci în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor români o cuvântare prin care i-a convins să nu se lepede de credinţa ortodoxă.

Din aceasta pricină, la 12 noiembrie 1763, binecredinciosul mucenic Atanasie a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, ,,pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…”.

Primul/cel mai recent sfânt canonizat

SFÂNTUL IERARH CALINIC: 1950

Sfântul Calinic de la Cernica este primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română, în anul 1950.

SFÂNTUL IERARH DIONISIE: 2018

Ultimul român care a făcut pasul din istorie în sinaxare este Sfântul Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe – Ismail. Sfântul Sinod a hotărât canonizarea lui în Anul centenarului Marii Uniri, în 2018. Episcopul Dionisie reprezintă una dintre cele mai marcante personalități eclesiastice basarabene din prima jumătate a secolului trecut, fiind unul dintre luptătorii pentru realizarea statului național unitar român.

Propunerea de canonizare a venit din partea Sinodului Mitropoliei Basarabiei.

Sfântul Dionisie:

În ședința din 25 februarie, Sfântul Sinod a decis pregătirea procesului de canonizare a 12 preoți și călugări pentru anul 2025, când Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie.

Printre numele anunțate se regăsesc: Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie și Arhimandritul Gherasim Iscu.

Sfinţi români poligloţi

SFINŢII NEAGOE BASARAB şi ANTIM IVIREANUL: 6 LIMBI STRĂINE

Sfântul Neagoe Basarab, Domnitorul Țării Românești în perioada 1512 – 1521, cunoștea româna (limba maternă) slavona, greaca, latina, turca, germana, maghiară.

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei (30 noiembrie), știa română (limba maternă), maghiară, germană, greacă, slavonă, sârbă și franceză.

Părintele Gherasim Iscu, propus spre canonizare în anul 2025, ştia şapte limbi străine.

Primii martiri atestaţi pe teritoriul României

SFINŢII EPICTET ŞI ASTION: 8 IULIE 290

Au suferit moarte martirică în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian (244-311), la 8 iulie 290. Sunt cei mai vechi martiri dobrogeni atestaţi de izvoarele aghiografice.

Actul martiric închinat lor ni s-a păstrat doar într-o copie târzie din sec. al XV-lea, aflată în Biserica Mântuitorului din Utrecht. A fost publicat în anul 1615 de învăţatul iezuit Herbert Rosweyde (†1629).

În anul 1921, benedictinul Dom Germain Morin a descoperit în Martirologul ieronimian pomenirea Sf. Epictet şi Astion în ziua de 23 mai „De S.S. Epicteto presbytero et Astione monachu martyribus Almiridensibus in Scythia“, întărind şi el veridicitatea celor afirmate în Acta Sanctorum, editată de N. Rosweyde, amintit mai sus, spunea PS Visarion al Tulcii.

Din Acta Sanctorum a preluat pasaje într-un studiu al său asupra celor doi sfinţi martiri şi reputatul cercetător şi istoric Raymund Netzhammer (1862-1945), ajuns arhiepiscop catolic la Bucureşti. El a publicat lucrarea Epiktet und Astion, diokletianische Martyrer am Danaudelta, Zug. 1937.

Sfântul care a trecut în veşnice cel mai recent

SFÂNTUL IOAN IACOB DE LA NEAMŢ: 1960

Om de rugăciune, dar şi poet, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ este un reprezentant important al Ortodoxiei, atât la nivel naţional cât şi internaţional. A trăit 47 de ani, intens, cu un dor nestins după Dumnezeu, dintre care 27 i-a petrecut în monahism.

A trecut la cele veșnice în anul 1960.

Câteva aspecte mai puțin cunoscute despre Sf. Ioan Iacob:

Sfinți reprezentați iconografic în straie populare

şASE ROMÂNI

Dintre sfinții reprezentați îconografic în straie populare menționăm:

Sursa: Basilica



Decizii noi ale Sfantului Sinod al BOR - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Au fost luate următoarele hotărâri:

1. Înscrierea numelui Sfântului Cuvios Nichifor cel Lepros în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 4 ianuarie și aprobarea textului Sinaxarului, Troparului, Condacului, Slujbei, Acatistului și Paraclisului

2. Aprobarea hotărârii Permanenței Consiliului Național Bisericesc din ziua de joi, 4 martie 2021, referitoare la incompatibilitatea slujirii clericale cu funcțiile și/sau demnitățile publice, în conformitate cu hotărârea Sfântului Sinod nr. 1676 din 6 martie 2008, care precizează că „arhiereului, preotului, diaconului, monahiei și monahului din Biserica Ortodoxă Română, le este interzis să ocupe funcții de demnitar/înalt funcționar public la nivel central sau local, în Statul român sau în alte state”.

3. Sfântul Sinod a reamintit că, potrivit sfintelor canoane, hirotoniile în treptele de diacon și de preot în Biserica Ortodoxă Română se pot săvârși de către chiriarh doar pentru parohii și mănăstiri din eparhia pe care o păstorește conform prevederilor statutare. Ierarhul care va hirotoni un candidat aparținând altei eparhii decât cea pe care o păstorește, fără încuviințarea ierarhului de la care provine candidatul, va fi trimis în judecata Consistoriului arhieresc prim, iar hirotonia va fi declarată nulă.

4. A fost aprobată înfiinţarea a două noi parohii pentru comunitățile ortodoxe române din Ljubljana (Slovenia) şi din Dubai (Emiratele Arabe Unite). Ambele parohii vor fi sub directa autoritate a Patriarhiei Române.

5. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu îngrijorare de recentele încercări de implementare a „educației sexuale”, cu caracter obligatoriu, în învățământul românesc, precum şi de rezoluția Parlamentului European, din ziua de 24 iunie 2021, intitulată: Situaţia sănătăţii sexuale şi reproductive şi a drepturilor aferente în UE, în contextul sănătăţii femeilor (Raportul Matić).

Patriarhia Română își reafirmă poziția sa cu privire la păstrarea caracterului opțional al orelor care vizează „educaţia pentru viaţă” și avertizează asupra riscurilor unei „educaţii sexuale” cu un  conținut ideologic potrivnic valorilor familiei creștine și inadecvat vârstei copiilor. -  Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s‑a întrunit miercuri, 21 iulie 2021, în ședință de lucru, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” a Palatului Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Pe ordinea de zi s‑au aflat propuneri privind viitoarea canonizare, în 2025, a unor mărturisitori și mari duhovnici din timpul comunismului, precum și înființarea a două parohii românești în afara granițelor țării, la Ljubljana, în Slovenia, și în Dubai, Emiratele Arabe Unite.

După rostirea apelului nominal de către Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop‑vicar patriarhal, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a deschis lucrările Sfântului Sinod, rostind un cuvânt introductiv în care a evidențiat faptul că evenimentele desfășurate în acest an au avut ca punct central pastorația: „Lucrările Sfântului Sinod din această sesiune sunt legate de diferite aspecte ale vieții Bisericii. În mod deosebit, este Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul. Toate activitățile din acest an au avut ca punct central de convergență pastorația. În mod deosebit, la emisiunile posturilor de radio și televiziune ale Patriarhiei Române, dar și în Ziarul LUMINA, au fost foarte multe solicitări adresate ierarhilor din diasporă sau din apropierea granițelor României, pentru a explica, a aduce mărturie despre activitățile Bisericii noastre în jurul granițelor României și în diaspora occidentală. Aici avem o concentrare deosebită în privința pastorației pentru românii din afara României. Apoi, anul comemorativ presupune și o grijă deosebită pentru cimitire și monumentele funerare. Se constată că este foarte mult de lucru pe teren în ceea ce privește evidențierea valorii liturgice și culturale a cimitirelor. Avem un început bun cu actualizarea Regulamentului pentru cimitire, care cu contribuția și aprobarea Sfântului Sinod a fost publicat, și este foarte important ca să punem în aplicare prevederile regulamentului pentru administrarea acestor cimitire”.

De asemenea, Patriarhul României a anunțat că în cuprinsul ședinței de lucru a Sfântului Sinod se aduc și precizări cu privire la canonizarea de noi sfinți, mai ales preoți mărturisitori din perioada comunistă. „Desigur, avem o mulțime de activități care au fost desfășurate și sunt evidențiate fie de către Cancelaria Sfântului Sinod, fie de diferite sectoare ale Administrației Patriarhale. Este important să reținem că avem o bucurie venită ca solicitare din partea a două comunități din afara României, și anume înființarea a două parohii noi, una în Slovenia, la Ljubljana, și alta în Dubai, în Emiratele Arabe Unite. Aceasta arată că românii aflați în afara României conștientizează importanța menținerii legăturii lor spirituale cu Biserica Ortodoxă Română. Este o ședință de lucru, însă care are și aspecte practice, dar și aspecte duhovnicești. În cuprinsul acestei ședințe se aduc unele precizări privind viitoarea canonizarea de noi sfinți, mai ales preoți mărturisitori și mari duhovnici din perioada comunistă. În anul 2025 acești mărturisitori și mari duhovnici din timpul comunismului vor fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, trecuți în calendar pentru a sublinia, la împlinirea a 140 de ani de Autocefalie și 100 de ani de Patriarhat, importanța mărturisirii dreptei credințe și a promovării vieții creștine în istorie”, a spus Întâistătătorul Bisericii noastre.

În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l‑a invitat pe Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, să susțină meditația duhovnicească, intitulată „Arhiereul – duhovnic al duhovnicilor. Responsabilitatea îndrumării duhovnicești a arhiereului față de păstorii de suflete”.

Ierarhii membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s‑au întrunit apoi în comisiile sinodale pentru întocmirea referatelor privind probleme repartizate: Comisia pastorală, monahală și socială; Comisia teologică, liturgică și didactică; Comisia canonică, juridică și pentru disciplină; Comisia pentru comunități externe, relații interortodoxe, intercreștine și interreligioase.

Așa cum este tradiția liturgică, înaintea lucrărilor Sfântului Sinod, a fost săvârșită o slujbă de Te Deum în Sala „Europa Christiana” a Palatului Patriarhiei de către Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.

Articol preluat din Ziarul Lumina



Stiri INTERNE - Iulie 2021
 
Cel mai complex centru din ţară pentru copiii cu Sindrom Down și Autism se construieşte la Parohia Mavrogheni

La Parohia „Izvorul Tămăduirii” – Mavrogheni din Sectorul 1 al Capitalei va fi construit cel mai complex centru din ţară pentru recuperarea copiilor care suferă de Sindrom Down și Autism, şi va fi echipat la standarde europene. Consiliul Local al Sectorului 1 a aprobat proiectul de hotărâre în care se propune finanțarea din bugetul local a cheltuielilor de investiții necesare construirii acestui centru, joi, 14 iulie 2021. Clădirea va avea un regim de înălțime de S+P+2E și o suprafață de aproximativ 950 mp. Centrul va oferi servicii psihologice, psihiatrice, terapeutice, medicale, educaționale și recuperatorii integrate și aparținătorilor copiilor cu Sindrom Down și Autism. - basilica

Părintele Nicolae Tănase: Comisia de Bioetică ajută Biserica să susțină poziția pro-viață. Știința îi convinge mai bine pe unii

Părintele Nicolae Tănase a spus într-un interviu acordat Radio Trinitas că, în lupta pentru crearea unei culturi a vieții, argumentul teologic și moral trebuie îmbinat cu cercetarea și actualizarea permanentă a datelor științifice. El s-a arătat recunoscător pentru existența Comisiei de Bioetică a Bisericii Ortodoxe Române. „Episcopii, preoții care ne ocupăm cu aspectele acestea teologice nu putem avea toate cunoștințele necesare din punct de vedere științific. Și atunci este important ca Sfântul Sinod, sau noi, preoții, sau cei care luptăm pentru viață să fim documentați”, a declarat parohul pro-viață de la Valea Plopului. El a mai subliniat cât de important este ca „Biserica, la inițiativa Sfântului Sinod, să iasă în față cu această poziție foarte clară și precisă pentru viață”. Publicul numeros care a venit să-l asculte sâmbătă pe Părintele Nicolae Tănase a donat alimente neperisabile și fructe pentru cei 343 de beneficiari ai centrului, din care 218 sunt copii. Părintele Nicolae Tănase a declarat că acestea vor acoperi necesitățile pentru două sau trei săptămâni, permițând economia resurselor financiare ale așezământului. - basilica

Sinodul, favorabil educației opționale „pentru viață”, avertizează asupra „educației sexuale” cu conținut ideologic

La ultima ședință a Sfântului Sinod, ierarhii români și-au reafirmat poziția referitoare la educația sexuală. Potrivit comunicatului emis la finalul întrunirii de miercuri, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu îngrijorare de recentele încercări de implementare a „educației sexuale”, cu caracter obligatoriu, în învățământul românesc, dar şi de rezoluția Parlamentului European, din ziua de 24 iunie 2021, intitulată: Situaţia sănătăţii sexuale şi reproductive şi a drepturilor aferente în UE, în contextul sănătăţii femeilor (Raportul Matić). Patriarhia Română își reafirmă poziția sa cu privire la păstrarea caracterului opțional al orelor care vizează „educaţia pentru viaţă” și avertizează asupra riscurilor unei „educaţii sexuale” cu un  conținut ideologic potrivnic valorilor familiei creștine și inadecvat vârstei copiilor, se precizează în comunicat. Cu numai câteva zile înainte de adoptarea Raportului Matić, Vasile Bănescu sublinia într-o declarație de presă faptul că „Biserica este favorabilă oricărui tip de educație cu adevărat (nu imaginar), utilă și autentic formatoare”. „Ideologizarea informațiilor transmise elevilor în cadrul școlar, care trebuie sa rămână unul curat și neutru ideologic, inclusiv pe teme legate de sexualitate, este în totală contradicție cu scopul real și ultim al educației: formarea omului în spiritul celor mai înalte valori morale și al eticii virtuții ca expresie a echilibrului și normalității”, preciza Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Peceți ale domnitorilor români, pe timbrele Romfilatelia

Peceți ale domnitorilor români sunt ilustrate pe timbrele Romfilatelia, introduse în circulaţie, joi, 15 iulie 2021. Aceasta este a doua parte a tematicii iniţiate în 2019. Documentele redactate și scrise pe hârtie sau pergament, emise de cancelariile domnești din Țările Române, erau validate, alături de semnăturile olografe, prin folosirea unor sigilii de diferite dimensiuni. Pecețile domnești, aplicate de obicei în ceară de culoare roșie, preluau elementele în relief ale sigiliilor și constituie ele însele un obiect de studiu, fiind protejate în căuș de ceară, în capsule de lemn sau metal. Emisiunea de mărci poștale Peceți ale domnitorilor români (II) este alcătuită din patru timbre și o coliță nedantelată. Cele patru timbre ale seriei prezintă sigilii în ceară și hrisobule ale unor domnitori ai Țării Românești din secolele al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea: Petru Cercel, Radu Mihnea, Grigore I Ghica, Constantin Brâncoveanu. Fiecărui sigiliu îi este asociat portretul domnitorului respectiv, pe fundal fiind reproduse documente emise în timpul domniilor acestor principi valahi. Pe  primul timbru al seriei, cu valoarea nominală de 1,40 lei, este reprezentată o hrisobulă a lui Petru Cercel, din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, pe fundal fiind reprodus un document iscălit de acest domnitor, document aflat la Arhivele Naționale ale României. Pe cel de-al doilea timbru al seriei, cu valoarea nominală de 1,50 lei, este reprezentată o pecete în ceară roșie a lui Radu Mihnea. Acesta a fost domn al Țării Românești în mai multe perioade între anii 1601 și 1623 și, vremelnic, a ocupat și tronul Moldovei, între anii 1616-1619 și 1623-1626. Pe cel de-al treilea timbru al seriei, cu valoarea nominală de 7 lei, este reprezentată o hrisobulă a domnitorului Grigore I Ghica. Aparținător al unei importante familii de boieri de origine albaneză, cu un important rol public în secolele al XVII-lea și al XIX-lea, acesta a domnit în Țara Românească în perioadele 1660-1664 și 1672-1673. Pe cel de-al patrulea timbru al seriei, cu valoarea nominală de 19,50 lei, este reprezentat sigiliul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Aflat pe tronul Țării Românești pentru o perioadă lungă de domnie (1688-1714), Constantin Brâncoveanu a asigurat țării o stare stabilă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, lăsând drept mărturii un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele. Sigiliul și documentul pe care este aplicat se află la Biblioteca Academiei Române. Pe colița nedantelată, cu valoarea de 31,50 lei, este reprezentată (avers și revers) hrisobula lui Grigore I Ghica, deosebit de valoroasă, unul dintre puținele obiecte de acest fel existente în țara noastră. - basilica

 
Linkuri la știri:
Părintele Damaschin Grigoriatul a conferențiat la Bucureşti - basilica
Gânduri de Duminică: Actorul Jonathan Jackson, despre credință, în societatea de azi - Activenews


Stiri EXTERNE - Iulie 2021
 
GRECIA: Stareţul Efrem Vatopedinul a fost externat
Arhimandritul Efrem Vatopedinul a fost externat sâmbătă, 17 iulie 2021, după ce în ultima lună şi jumătate a fost internat la secţia de terapie intensivă a Spitalului Evangelismos din Atena, fiind diagnosticat cu Covid-19. La recomandarea medicilor care l-au îngrijit, Starețul Mănăstirii atonite Vatoped va continua planul de tratament într-un centru de recuperare. „Doctorii și asistenții medicali și-au luat rămas bun de la Părinte cu multă emoție și bucurie că a ieșit cu bine din marea încercare prin care a trecut”. „Ieri după-amiază (n. r.: 16 iulie) l-au vizitat Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și Atanasie Martinos, guvernatorul politic al Sfântului Munte Athos”, au transmis pe Facebook reprezentanţii mănăstirii Vatoped. Stareţul Efrem Vatopedinul a fost internat în 28 mai la Spitalul din capitala Greciei. În 4 iunie a fost intubat, iar bolile cronice de care suferă au cauzat o diminuare a răspunsului la tratament. - basilica
 
GRECIA: Biserica Ortodoxă din Grecia se implică în campania de vaccinare împotriva COVID-19 și îi îndeamnă pe cetățeni să se vaccineze 
Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia a redactat o circulară cu 12 întrebări şi răspunsuri pe tema vaccinării împotriva COVID-19. Documentul va fi citit credincioşilor în bisericile din toată ţara, relatează dpa. Scrisoarea de patru pagini, publicată de ziarul grec Kathimerini marţi seara, nu conţine doar răspunsuri la întrebări medicale precum efectul vaccinării împotriva variantei Delta a coronavirusului, ci abordează, de asemenea, teoriile conspiraţiei privind pandemia de coronavirus, transmite Agerpres. „Vaccinurile împotriva coronavirusului nu conţin microcipuri. Acestea sunt teorii nerealiste bazate pe campanii de dezinformare, care circulă pe internet", scrie ziarul, citând documentul Bisericii Ortodoxe din Grecia. Scrisoarea clarifică, de asemenea, o teorie a conspiraţiei populară în Grecia potrivit căreia vaccinurile conţin celule de la embrioni. „Nu vaccinul, nu conține așa ceva”, mai informează Sinodul Bisericii Ortodoxe elene. Vaccinarea împotriva COVID-19 este în prezent obligatorie pentru angajaţii din domeniul medical, iar cei care refuză nu mai pot lucra şi nu mai sunt plătiţi. - digi24
 
CIPRU: Arhiepiscopul Ciprului - Se taie salariile preoților care îndeamnă credincioșii să nu se vaccineze și să nu poarte măști
Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului a avertizat că vor fi tăiate salariile acelor preoți despre care „a primit plângeri” că-i îndeamnă pe credincioși să nu se vaccineze sau să meargă la biserică fără mască, relatează sigmalive.com, televiziunea vaccinistă al cărei sediu a fost călcat de protestatarii anti-restricții. Arhiepiscopia de Patras a fost vizată de o demonstrație nu la fel de violentă, ocazie cu care ierarhul locului nu a cutezat să iasă nici măcar la balcon pentru a dialoga cu indignații, mulți dintre ei creștini practicanți. Vorbind la canalul public de televiziune, el a spus că a dat ordine să i se aducă la cunoștință numele clericilor care nu achiesează la propaganda pandemică în biserică, subliniind că orice preot care se opune deciziilor Arhiepiscopiei, în special ale Sinodului, trebuie să fie pedepsit. „Voi fi foarte strict” în această privință, a subliniat arhiepiscopul cipriot, citat de The Orthodox  El a adăugat că Sinodul Bisericii din Cipru a emis o enciclică prin care le recomandă credincioșilor să se vaccineze cu serurile experimentale Covid, urmând „recomandările experților”, subliniind că el nu se lasă influențat de „teoriile conspirației” pe această temă. Dar reacțiile adverse ale noilor „vaccinuri” nu sunt teorii, ci fapte care mutilează/răpesc vieți. El a mai spus că Sinodul a intenționat prin respectiva enciclică să-i îndemne pe oameni la vaccinare astfel încât coronavirusul să fie eliminat și pandemia, învinsă. Câteva zile mai târziu, la o altă televiziune (Omega TV), ierarhul vaccinist le-a făcut o promisiune și angajaților arhiepiscopiei pe care o conduce: dacă la întoarcerea din vacanță nu se vor prezenta cu vaccinul făcut, își vor pierde locul de muncă. „Astăzi am făcut un anunț pentru angajații Arhiepiscopiei; când se vor întoarce la serviciu, pentru că peste o săptămână intrăm în vacanță, cei care încă nu s-au vaccinat trebuie să se vaccineze. Cei care nu sunt vaccinați nu ar trebui să se mai întoarcă la serviciu. Ei trebuie să se considere concediați; eu îi voi concedia și nu discut acest lucru cu nimeni. Ori sunt convinși și se vaccinează, ori sunt concediați. Asta este tot. Ar trebui să învețe să îi respecte pe ceilalți. Voi convoca Sfântul Sinod foarte curând după vacanță, pentru că toată lumea trebuie să revină cu picioarele pe pământ”, este de părere arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului, citat de the Orthodox Times. Pe de altă parte, el nu a spus de ce biserica se dedă la preluarea propagandei statului într-un domeniu care nu este de competența ei. Chiar dacă o asemenea practică a fost impusă de ierarhia coruptă din Cipru, asta nu înseamnă că deciziile sunt drepte și imuabile, iar preoții nu pot fi obligați, de propria conștiință și de statutul de slujitori ai Domnului, să respecte asemenea directive lumești, chiar și venind pe linie bisericească. - activenews
 
RUSIA: Un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse spune că cei care nu se vaccinează sunt păcătoși
Un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a mustrat pe cei ce refuză să se injecteze cu serurile experimentale Covid, făcându-i păcătoși și avertizându-i că vor trebui să-și ispășească păcatul tot restul vieții, pe fondul campaniei naționale de vaccinare cu produsul autohton, Sputnik V. În Rusia Biserica se află într-o relație de subordonare față de stat, același stat care produce „vaccinul-minune”. Vorbind la televiziunea de stat, Mitropolitul Ilarion, șeful departamentului pentru relații externe al Patriarhiei Moscovei, a declarat că cei ce refuză vaccinarea anti-Covid comit „un păcat pe care vor trebui să-l ispășească pe tot parcursul vieții lor”. „...Păcatul este să te gândești la tine însuți, dar nu și la o altă persoană. Suntem responsabili - fiecare dintre noi - nu numai pentru noi înșine și nu numai pentru cei dragi nouă, ci și pentru toți cei care intră în contact cu noi”, conchide ierarhul rus, citat de agenția Reuters și RT.com. După cum ActiveNews a relatat anterior, un stareț rus a impus vaccinarea obștii mănăstirii Valaam. Astfel de derapaje se întâmplă și în lumea laică, instituțiile și companiile din Moscova fiind nevoite să își suspende pe termen nedefinit angajații ce refuză să fie injectați cu seruri experimentale Covid. Ne întrebăm și noi cum vor ispăși ierarhii aserviți propagandei de stat păcatul de a-i fi îndemnat la vaccinare pe acei credincioși care vor deceda „din binecuvântate pricini” în urma injecției: pe tot parcursul vieții sau în viața de apoi, pentru eternitate? 
 
Linkuri la știri: 
Grecia: Credincioșii care se opun vaccinării sancționează fețele bisericești implicate în cântarea pandemiei - activenews
Osemintele Starețului Haralambie Dionisiatul au fost deshumate - doxologia
„Jurnalul fericirii”, acum și în limba germană - doxologia
 
 
 
 



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Taina Baptismală în teologia Părinţilor sirieni
 

Mergând dincolo de înţelesul material al termenului, îmbrăcarea cu Hristos a celui nou botezat devine totodată „haină a Duhului Sfânt”. Această logică se datorează faptului că, de cele mai multe ori, Părinţii sirieni din primele patru secole aşază contextul baptismal atât sub incidenţa Mântuitorului Hristos, cât şi a Sfântului Duh.

În termeni liturgici, dimensiunea hristologică şi pnevmatologică a evenimentului baptismal este surprinsă foarte bine în breviarul caldeean, de unde aflăm că cel botezat se îmbracă în Mântuitorul Hristos şi în Duhul Sfânt: „Atunci când te-ai ridicat din apă, te-ai ridicat din moarte, îmbrăcându-te cu Hristos şi cu Sfântul Duh” (Brev. Cald. I, p. 400). Luând în calcul acest aspect, din punct de vedere terminologic, am putea vorbi despre „îmbrăcarea în Duhul”, ca dimensiune pnevmatologică a veşmântului de slavă dobândit în apa Botezului prin unirea cu HristosPărinţii sirieni, în frunte cu Sfântul Efrem Sirul, descriu acest eveniment ca pe o împodobire a sufletului într-o haină ţesută din lumina şi focul Duhului Sfânt. Aceasta „este cu adevărat veşmântul de lumină sau de slavă pe care îl găsim aşezat peste cel botezat prin botez” (S. BROCK, The Holy Spirit in the Syrian Baptismal Tradition, p. 80), „haina luminoasă” a darurilor care îmbogăţesc viaţa omului în perspectiva întâlnirii cu Hristos în „ziua cea neînserată” a Împărăţiei Sale.

„Atunci Duhul Îl va îndemna pe Hristos să învieze acel trup”

Pentru Afraate (scriitor creştin din sec. 3), primirea Duhului la Botez este echivalentă cu ieşirea de sub incidenţa păcatului şi aşezarea omului în starea harică a „băii naşterii celei de a doua”: „Prin Botez am primit Duhul lui Hristos, pentru că în clipa în care preoţii rostesc rugăciunile, cerurile se deschid şi Duhul Domnului coboară, sălăşluindu-Se în apă şi cei care se botează se îmbracă în El. Căci Duhul stă departe de toţi cei care sunt născuţi din trup, până ce aceştia vin la baia naşterii celei de a doua, pentru a-L primi. Dacă în prima naştere aceştia au primit în ei un suflet viu ce nu este supus stricăciunii, după cuvintele Scripturii «şi s-a făcut omul suflet viu», în cea de a doua naştere, ei au primit prin Sfântul Duh o fărâmă de dumnezeire, care de asemenea nu este supusă morţii” (Demonstraţia VI, 14).

Trupul este îmbrăcat cu haina Duhului până la despărţirea de suflet, atunci când cel care a păstrat veşmântul curat se prezintă în faţa Judecătorului Hristos îmbrăcat în „haină de nuntă”: „Atunci când omul moare, sufletul său este ascuns împreună cu trupul, sentimentele îi dispar şi Duhul cel ceresc, pe care l-a primit la Botez, merge alături de Domnul Hristos. De aceea Apostolul spune: «Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc». Duhul se întoarce la starea Sa cea dintâi, alături de Hristos, căci iarăşi zice Apostolul: «Voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem în Domnul». Despre cei care păstrează în curăţie Duhul Domnului pe care l-au primit la Botez, când acesta merge la Hristos, spune către El: «Trupul în care M-am sălăşluit prin apa botezului a fost păstrat în curăţie». Atunci Duhul Îl va îndemna pe Hristos să învieze acel trup care s-a păstrat în curăţie şi va cere să i se alăture din nou pentru a se ridica împreună cu acesta în slavă” (Demonstraţia VI, 14).

„Cel Întâi Născut S-a învelit pe Sine într-un trup”

Ideea este întâlnită şi la Sfântul Efrem care, în contextul Botezului Mântuitorului Hristos, vorbeşte despre o „haină a Duhului”: „Ioan a înălbit petele păcatelor cu apă, pentru ca trupurile să poată primi haina Duhului dată de Domnul nostru. Deoarece Duhul era cu Fiul, Fiul a venit la Iordan pentru a primi botezul de la El ca să poată amesteca cu apa văzută Duhul cel nevăzut, ca cei ce simt apa pe trupurile lor să poată simţi în minţile lor darul Duhului” (Comentaire de l’Evangile concordant ou Diatesaron, en SC, No. 121).

În perspectivă eshatologică, „veşmântul Botezului” devine „haină de nuntă”. Această ultimă treaptă simbolică se constituie în gândirea Părinţilor sirieni ca o prelungire a comuniunii noastre cu Hristos în veşnicie pentru pecetluirea scopului ultim al existenţei omeneşti. Sfântul Efrem Sirul, plecând de la textul Evangheliei după Matei (22, 1-14 - Parabola nunţii), „identifică haina de nuntă din parabolă nu cu veşmântul de slavă baptismal (cum s-ar fi putut aştepta cititorii săi), ci cu trupurile oaspeţilor chemaţi la nuntă, care trebuie să corespundă strălucirii şi slavei trupului lui Hristos, adică veşmântului pe care Însuşi Mirele Dumnezeiesc îl îmbracă” (S. BROCK, Ochiul luminos, p. 110). Astfel, prin îmbrăcarea Domnului în trup omenesc, omul este ridicat în comuniunea dumnezeirii: „Cel Întâi Născut S-a învelit pe Sine într-un trup/ ca într-un văl menit să-i ascun­dă slava./ Mirele veşnic străluceşte în acea haină:/ în îmbrăcămintea lor, oaspeţii să se asemene Lui în a Sa strălucire./ Lăsaţi-vă trupurile - care sunt haina voastră -/ să strălucească, căci ele leagă în lanţuri/ pe cel al cărui trup e pătat./ Doamne, curăţeşte-mi întinăciunea la ospăţul Tău, cu strălucirea Ta” (Carmina Nisibena 43, 21).

„Că sufletul nu poate simţi Raiul/ fără tovarăşul său, (trupul)”

Pe tot parcursul vieţii pământeşti, omul trebuie să păstreze „veşmântul botezului” nepătat, pentru a rămâne la Dumnezeiasca Cină a Fiului de Împărat. „Să lepădăm de la noi toată necurăţia, pentru a îmbrăca haina de nuntă. Să facem milostenie cu banii pe care i-am agonisit pentru a ne cumpăra hainele trebuincioase”, spune Afraate. Astfel, îmbrăcaţi în haina nepătată a harului, redobândită prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea la ceruri a Mântuitorului Hristos, cei botezaţi se desfătează de bunătăţile paradisului eshatologic: „Nimeni dintre sfinţi nu e gol,/ căci au îmbrăcat Slava,/ nu e acoperit de frunze/ şi nici nu stă ruşinat,/ căci prin Domnul au găsit din nou/ haina lui Adam” (Imnele Paradisului 6, 9).

Restaurarea firii umane prin Întruparea Logosului înomenit reprezintă transpunerea acesteia într-un veşnic „astăzi”. Avem în minte cuvintele pe care Domnul i le spune tâlharului pe cruce: „Adevărat, adevărat grăiesc ţie: astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 42). Astfel, cel ce a îmbrăcat „veşmântul de nuntă” primeşte cheile Raiului, păşind totodată în dimensiunea eshatologică a mântuirii: „Am văzut acolo un sălaş şi un cort de lumină,/ o voce vestind: Binecuvântat tâlharul/ care prin har a primit cheile Raiului./ Mai întâi am crezut că el era deja acolo, dar mai apoi am cugetat,/ Că sufletul nu poate simţi Raiul/ fără tovarăşul său, (trupul), instrumentul şi harfa lui” (Imnele Paradisului 8, 2).

 

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache pentru Ziarul Lumina

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 05 Iul, 2021

 



Sfintii neamului sunt dovezi vii ale raspunsului la chemarea lui Dumnezeu
 
Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților Români) Matei 4, 18-23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propo­văduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

Pericopa evanghelică a chemării primilor Apostoli reliefează faptul că Evanghelia lui Hristos nu este un simplu manifest social și nici introducerea în efervescența unui nou curent cultural, ci chemarea la o transformare interioară, îndumnezeitoare și epectazică. Evenimentul are loc, nu în mod întâmplător, pe malul Mării Galileei, care dăruiește viață prin apa sa potabilă întregului ținut. Astfel, Mântuitorul ne cheamă pe toți, prin Sfinții Săi Apostoli, pentru a ne dărui apa cea vie, care se transformă în „izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 14). Locuitorii Țării Sfinte au asociat de-a lungul veacurilor rodnicia oferită de apele Gheniza­retului cu binecuvântarea omului credincios, care primește darul lui Dumnezeu și știe să îl înmul­țească, în contrast cu Marea Moartă sau Marea de Sare (Yam HaMelach), lipsită de viață, simbol al închistării, al egoismului și al auto­suficienței, atitudini care conduc la moarte sufletească.

Credinţa este mărturisire prin viaţa trăită

Transformarea interioară la care sunt chemați primii ucenici se reflectă și în plan semantic. Simon, primul amintit în textul evanghelic, este numit și Petru. Astfel este descris simbolic drumul celui care primește cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinește, transformând mântuirea într-un proces teandric, în care iubirea lui Dumnezeu se împletește cu efortul omului. Simon înseamnă în limba ebraică „cel care ascultă”, numele având rădăcina verbală „Ș-M-A” (שמע), iar Petru este varianta greacă a numelui aramaic Kefa, care se traduce prin piatră. Deci, cel care ascultă cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu dobândește tăria mântuitoare a credinței lucrătoare.

Credința la care suntem che­mați nu reprezintă însă înscrierea într-un curent ideologic, prin însușirea unor valori teoretice sau o inițiere schematică, cu accente formaliste. Este nevoie de un accept al omului și de o mărturisire prin viața trăită, așa cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom: „Dă lucruri mici și ia lucruri mari! Dă cele pieritoare și ia pe cele nepieritoare! Dă pe cele stricăcioase și ia pe cele nestricăcioase!” (Despre milostenie). Astfel, Apostolii reacționează imediat, așa cum putem citi în versetul 22 din capitolul 4 al Evangheliei după Matei: „Iar ei îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după el”. Renunțarea are un caracter ireversibil și ne arată cum trebuie să fie drumul mântuirii, iar cele două valori, care trec în plan secundar, reliefează în mod simbolic faptul că trebuie să căutăm „mai întâi Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 6, 33). Corabia reprezintă activitatea profesională sau cariera, în timp ce tatăl simbolizează legătura familială. Cele două domenii nu sunt incompatibile cu drumul mântuirii, însă nu trebuie să ­devină scopuri izolate în viață. Ne spune Mântuitorul că toate cele necesare vieții pământești „se vor adăuga” celor care caută veșnicia, iar „cel care iubește pe tată sau pe mamă mai mult” (Matei 10, 37) decât pe Dumnezeu nu este vrednic de Împărăția Sa. Un rol foarte important în text îl are adverbul evtheos (ευθεως), tradus prin „îndată”, adverb care în limba greacă indică o acțiune săvârșită simultan și faptul că aceia chemați nu au trăit un moment de ezitare ­înainte de a lua o decizie. Învă­țăm astfel că urmarea lui Hristos se asumă în plan personal, în mod dezinteresat și prin credință neîndoielnică.

Plină de semnificații, chemarea de a fi „pescar de oameni” poate ridica întrebări în plan ima­gistic prin asocierea cu suferința peștilor prinși. Așa cum sunt însă adunați peștii dintr-o apă întinată, care nu le poate oferi decât o viață scurtă și chinuită, pentru a fi eliberați într-o apă curată, oamenii sunt chemați din marea acestei vieți, otrăvită de patimi, pentru a primi libertate în apa cea vie a iubirii lui Dumnezeu. Aceasta a fost chemarea adresată primilor Apostoli, chemare care ne este adresată peste veacuri: să căutăm sfințenia ca „împlinire a umanului” și să invocăm sfin­țenia lui Dumnezeu: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3). Noi trebuie să ne însușim în mod liber și conștient chemarea spre asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul obișnuia să le spună pelerinilor care poposeau la chilia sa din apropierea Mănăstirii Stavronichita: „Ați venit să vedeți în bisericile Sfântului Munte frumoasele picturi bizantine ale lui Panselinos! Este bine să îi căutăm și să îi admirăm pe sfinți în icoane, dar și mai bine este să devenim sfinți!” Sunt cuvinte care depășesc orice context geografic, lingvistic sau istoric. Pescarii Galileei au propovăduit și au scris în limbi pe care nu le-au studiat, au purtat Evanghelia în ținuturi pe care nu le cunoșteau și au organizat comunități creș­tine pentru cei care, cu puțin timp înainte, erau considerați străini.

Cuvântul ne cheamă către o comunicare trăită la alt nivel

Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi închis, printr-o gândire de tip reducționist, într-un domeniu, într-o limbă sau într-un spațiu, pentru că are puterea mântuitoare de a ne scoate dintr-o existență previzibilă și limitată, dăruindu-ne veșnicia. Cuvântul prin Care a fost creată lumea aduce în noi transformarea care ne ajută să depășim viața materială și să dobândim sfințenia. Deși a fost răspândit prin activitatea Apostolilor și a fost tradus apoi în toate limbile acestui pământ, Cuvântul ne cheamă către o comunicare trăită la alt nivel, dincolo de orice limbaj articulat sau vizibil.

Sfinții pe care Dumnezeu i-a dăruit într-un context istoric și lingvistic ne cheamă și ne așteaptă în veșnicia iubirii lui Dumnezeu, învățându-ne că avem șansa mântuirii, indiferent de contextul concret în care ne-am născut. Sfinții români, prăznuiți în această duminică, sunt darurile de mult preț care ne arată cât de mult iubește Dumnezeu poporul nostru credincios și mult încercat în istorie. Ei nu sunt simple figuri luminoase înscrise într-un panteon național; sunt dovezi vii ale chemării care a început pe malul Mării Galileei, depășind apoi orice obstacol contextual. Să ne dorim să îi întâlnim pe acești sfinți în lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu, să ne dorim să primim și să chemăm către sfințenie! Chemarea mântuirii rămâne la fel de puternică peste veacuri și ne este adresată cu iubire veșnică și jertfitoare.

 

Un articol de: Pr. Bogdan Popescu - Ziarul Lumina

Un articol de: Pr. Bogdan Popescu - 04 Iul, 2021

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Se pot savarsi slujba Inmormântării si pomeniri pentru crestinii carora li se incinereaza trupul dupa moarte?
 

Incinerarea sau cremaţia este un procedeu care presupune arderea trupului uman mort, la temperaturi de peste 900º C, în cuptoare speciale, pentru combustie fiind folosite diverse substanţe inflamabile: ulei, motorină, cocs, gaz metan sau alţi compuşi chimici (propan etc.). Procesul de ardere durează între 1 şi 2 ore, rezultând cca 2-3 kg de cenuşă, care este apoi râşnită pentru a se obţine o granulaţie cât mai fină. Cenuşa se poate păstra în urne funerare, care se depozitează în locuri special amenajate, numite „columbare” sau „dumbrăvi de urne”. Unele persoane ţin aceste urne acasă, pentru a „simţi” că defunctul incinerat este „aproape de cei dragi”. În anumite spaţii culturale din Orient, această cenuşă este împrăştiată în ocean, pe ape curgătoare sau în grădini, pe flori ori direct pe iarbă.

Incinerarea sau cremaţia este o practică funerară de sorginte precreştină, care, în vechime, era uzitată îndeosebi în Extremul Orient, în spaţiul budist, iar în Europa, sporadic, de către greci şi romani şi, ceva mai nou, de către triburile germanice. Istoricii şi antropologii consideră însă că cea mai veche şi mai răspândită practică funerară, existentă în toate etapele istoriei, la toate popoarele, în toate culturile şi religiile este înhumarea trupului omului decedat. Ca şi în iudaism, în creştinism, după decesul unui om, se procedează la înmormântarea trupului ca formă finală de cinstire a persoanei umane, pe temeiul teologic al valorii omului - creaţie a mâinilor lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, incinerarea corpului uman a străbătut prin secolele creştine ca o alternativă la ritualul înmormântării. Sociologii consideră că tendinţa de a refuza înhumarea şi de a accepta distrugerea trupului celui decedat prin foc sau aer fierbinte s-a accentuat în Europa şi în întreaga lume începând cu finalul secolului al XVIII-lea, sub influenţa ideilor iluministe, devenind deja, în prima parte a secolului XX, un „trend” legat de sfârşitul pământesc al omului. S-a afirmat adesea şi că execuţiile publice, prin ardere pe rug, pe care Inchiziţia le-a practicat mai bine de patru secole, pentru sute de persoane, au inculcat în mentalul occidentalului ideea incinerării. De asemenea, nefastul experiment nazist al lagărelor de exterminare de la Auschwitz Birkenau, Dachau ş.c.l., folosind moartea prin gazare, înfometare, muncă epuizantă sau experimente medicale, apoi incinerarea pentru milioane de oameni, a arătat lumii de la jumătatea secolului XX că aberaţiile pe care le generează ideologia rasismului culminează cu anularea valorii persoanei umane. Această pagină tristă din istoria modernă a fost urmată de alta, susţinută pe precepte atee sau nihiliste. Mai mult de şase decenii de comunism, în unele ţări din estul Europei, între care şi România, au adus, pentru nomenclaturişti, „moda” refuzului înmormântării creştine şi a ducerii la crematoriu a trupurilor fără viaţă. Astfel se explică cum ideea a subzistat şi practica a proliferat, făcând ca în postmodernitatea începutului de secol XXI incinerarea să fie nu doar acceptată, ci chiar solicitată de multe persoane.

În prezent, în ţări precum Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Cehia, Ungaria şi pe continentul australian, incinerarea morţilor este solicitată în peste 70% dintre cazuri. În SUA, unde funcţionează în prezent 2.612 crematorii, se apelează la arderea trupurilor la mai mult de 50% dintre cei decedaţi; în state americane precum Washing­ton, peste 75% dintre persoane optează pentru incinerarea trupului, după moarte. În alte ţări europene, precum Slovenia şi Elveţia, procentul acestui segment de populaţie depăşeşte deja 85%. În Extremul Orient, acceptarea cremaţiei este un element de bază, de pildă, pentru credinţa unui bun „hindi”, iar prin religie tradiţia arderii trupului mort a devenit, de peste trei milenii, parte din cultura acestui areal. În Japonia, unde funcţionează peste 1.520 de crematorii, 99,96% dintre trupurile celor care mor sunt arse; în Singapore şi Hong Kong, peste 77% dintre persoanele decedate sunt incinerate.

În ţările respective, incinerarea este susţinută de o legislaţie specifică, preluată şi aplicată, cu acomodări şi particularităţi, la nivel internaţional. Având pretenţii etice, această legislaţie este susţinută şi promovată de unele organisme precum „Federaţia Internaţională de Incinerare” şi este motivată de o întreagă literatură, care se încadrează în genul „death studies” şi care susţine implementarea, generalizarea şi normalizarea ideilor cremaţioniste în mentalul colectiv. 

Practica incinerării în România, în trecut şi prezent

În România nu a existat niciodată şi nu există nici astăzi o preocupare semnificativă pentru incinerare. Nici construirea crematorului „Cenuşa” din Bucureşti (1928), nici existenţa altor câteva instituţii similare în ţară (Vitan-Bârzeşti, Oradea, Moldoveneşti-Cluj), nici opţiunea unor personalităţi (precum Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Grigore Antipa, Silviu Brucan, de curând Sergiu Nicolaescu şi Cristina Ţopescu) de a-şi da, testamentar, după moarte, trupurile spre ardere nu au reuşit crearea unei neo-tradiţii favorabile cremaţiei, în detrimentul ritualului creştin al înmormântării. Statisticile arată că, din 1928 şi până în prezent, în România au fost incinerate corpurile a peste 70.000 de persoane, creşterea semnificativă a numărului de opţiuni pentru acest procedeu (de la 348 la 1.698 pe an) înregistrându-se în perioada 1948-1988. Totuşi, sub presiunea unei societăţi care se îndepărtează de izvoarele creştine şi reînvie tradiţii ancestrale păgâne, prin influenţa subculturală şi anticreştină a unei părţi din mass-media, se întrevăd schimbări îngrijorătoare de mentalitate şi la noi în ţară. Statisticile arată că, în prezent, anual, în România sunt duse la crematoriu şi arse trupurile a peste 1.000 de persoane. Este previzibil deci că, în viitor, pe fundalul unei secularizări tot mai evidente a societăţii în care trăim, multe persoane vor apela la serviciile crematoriilor.

Care ar fi argumentele pro-incinerare?

Argumentele pro-incinerare ţin mai mult de raţiuni pur omeneşti şi de calcule materiale. Primul dintre ele ar fi acela că, poate, costurile sunt mai reduse, în comparaţie cu cât cheltuieşte o familie pentru înmormântarea unei rude. Pachetele de servicii pe care le oferă crematoriile arată însă că nu este deloc aşa. Costurile unei cremaţii sunt asemănătoare sau, adeseori, pentru servicii „de lux” sunt chiar mai mari decât cele pentru o înmormântare decentă. Al doilea argument invocă criza de spaţiu din cimitirele tradiţionale şi consumul prea mare de timp şi energie pentru amenajarea şi întreţinerea unui mormânt. La acest facil pretext se poate răspunde cu o întrebare retorică: oare cei dragi din familiile noastre nu au nici măcar dreptul, după moarte, la un loc de odihnă în pace şi nu pot beneficia de dragostea noastră, care se manifestă concret prin rugăciune la crucea mormântului, prin tămâieri şi lumânări aprinse şi printr-o floare plantată şi plivită din când în când? Al treilea argument al adepţilor incinerării ar fi acela că, trupurile celor decedaţi, prin procesul de descompunere, ar vicia atmosfera şi ar infecta pânza freatică, transformând cimitirele în surse pentru boli şi epidemii. Specialiştii afirmă, dimpotrivă, că trupul uman care se aşază în ţărâna mormântului sau chiar în cavouri, prin prefacerile chimice pe care le cunoaşte în mod natural, nu afectează nici aerul, nici apa; pământul reavăn, viu, este cel mai bun „filtru” şi „purificator” pentru toate substanţele eliberate de procesul de descompunere. Dimpotrivă, cimitirele sunt locuri încărcate de sacralitate şi, prin monumentele funerare pe care le adăpostesc, intră în patrimoniul cultural local (de exemplu „Eternitatea” - Iaşi), naţional (de exemplu „Bellu” - Bucureşti) şi chiar universal (de exemplu catacombele romane); ele sunt şi locuri de linişte şi meditaţie, adevărate oaze de pace sufletească în tumultul lumii în care trăim. Al patrulea argument invocat de pro-cremaţionişti se referă la libertatea oricărui om de a alege modul în care să vieţuiască şi ce se întâmplă cu trupul său după moarte. Dacă vorbim de o libertate neexersată din punct de vedere spiritual şi de o persoană care a fost departe de credinţă şi Biserică în viaţa sa, alegerea şi consecinţele ei (lipsa slujbei de înmormântare şi a pomenirilor) trebuie asumate şi de cel ce optează pentru incinerare, şi de familia sa. Un ultim pretext, extrem de subiectiv, îl constituie şi dorinţa unor familii de a păstra în casă cenuşa rezultată prin arderea corpului defunctului. Sinistră şi greu de explicat, această situaţie generează adesea o atitudine de fetişizare a urnei funerare şi de insensibilizare sufletească a respectivei familii care o acceptă.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe, care respinge vehement practica incinerării, se fundamentează pe argumente scripturistice. În Vechiul Testament, incinerarea nu a fost niciodată o practică. Textul biblic prezintă mai multe situaţii în care Dumnezeu pedepseşte cu foc pe oamenii care au lepădat credinţa şi viaţa bineplăcută Lui şi au încălcat Legea: distruge cetăţile Sodoma şi Gomora (Facere 19, 24-25, 28), mistuie trupurile fiilor lui Aron, Nadab şi Abiud, aducătorii de tămâie mincinoasă (Levitic 10, 1-2), îngăduie moartea prin ardere, ca pedeapsă pentru cazuri de imoralitate gravă, precum incestul (Levitic 20, 14). „Arderile cu foc” (şi altele asemănătoare) nu sunt nicidecum argumente în favoarea cremaţiei, ci situaţii excepţionale, fiecare unică în istoria umanităţii, prin care Dumnezeu intervine pentru a restaura rânduiala Legii Sale. Dimpotrivă, în cultura iudaică, arderea trupului unui om era considerată „nelegiuire” (Amos 2, 1-2), pe când înhumarea era practica generală care centra cultul morţilor. În sprijinul acestei afirmaţii vine atitudinea de cinstire pe care poporul ales a arătat-o mereu, în istorie, rămăşiţelor omeneşti ale străbunilor şi locurilor de odihnă (mormintele) acestora. De altfel, eshatologia iudaică, preluată în mare parte şi în teologia creştină, aminteşte de chemarea la Judecata universală a omului integral - suflet şi trup recompus din rămăşiţele mormântului şi spiritualizat (Iezechiel 37, 1-9).

Această învăţătură se sprijină pe valoarea pe care Sfânta Scriptură arată că o are persoana umană, în integralitatea ei. În cheie teologică creştină, gestul creator special şi unic al Ziditorului, Care-l plămădeşte pe Adam luând „ţărână din pământ” şi îi dă „suflare de viaţă” (Facere 2, 7), indică vocaţia omului de „împărat al Cosmosului”, despre care vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta înseamnă că trupul şi sufletul, care ţin de fiinţa omului, au valoare inestimabilă. Incinerarea denotă, în fond, desconsiderarea şi distrugerea operei divine, care este trupul omului, pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl consideră „diadema Creaţiei”. Arderea trupului unui decedat descoperă o formă de maniheism care, şi în istorie, şi în actualitate, ascunde dispreţul suveran al omului faţă de Dumnezeu-Creatorul şi desconsiderarea marii Sale opere, persoana umană, trup şi suflet. Ruperea legăturii cu Dumnezeu şi nemaiînţelegerea menirii şi valorii vieţii omului pe pământ conduc la astfel de acte reprobabile. Numai astfel s-ar putea explica de ce să vrea cineva să distrugă chipul, trupul cu valenţe de sacralitate (botezat, miruns, împărtăşit) al mamei, al tatălui, al unui prieten? Înţelegem că îndepărtarea de Dumnezeu îl slăbeşte spiritual pe om şi îl face capabil să renunţe la orice, să distrugă orice şi pe oricine. Arderea trupului este, de fapt, distrugerea unei părţi însemnate a „templului Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16-17) din persoana decedată, care a fost, adesea, cea mai iubită. Alegerea incinerării arată că omul îşi poate nega şi lepăda (vai!) şi Părintele Ceresc, şi părinţii pământeşti, şi fraţii, şi prietenii. Şi se poate şi autodistruge!

Opţiunea arderii pentru trupul celui mort indică şi o lipsă de perspectivă eshatologică asupra vieţii. Referindu-se la aceasta, Sfântul Apostol Pavel nuanţează alegoria ioaneică a bobului de grâu care moare pentru a învia (Ioan 12, 24) şi învaţă: „Nu vă lăsaţi înşelaţi. (…) Aşa este şi învierea morţilor. (Trupul, n.n.) se seamănă întru stricăciune şi înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru ne­cinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 33; 42-44). În legătură cu acest text, Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte în omilia sa: „Să nu-i plângem pe cei plecaţi dintre noi. Că nici agricultorul nu geme văzând că putrezeşte sămânţa, ci atunci se teme, când vede că îşi păstrează tăria; de putrezeşte, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii seminţei, putrezirea. Aşa să facem şi noi, să ne bucurăm când se năruie locuinţa aceasta stricăcioasă şi se sădeşte omul ca sămânţa. Nu vă miraţi că apostolul numeşte însămânţarea îngropare, care e mai de preţ decât sădirea seminţelor”.

Negarea şi nimicirea prin foc a trupului omenesc, investit cu pecete anastasică, sunt şi un dochetism mascat, infirmând însăşi realitatea Învierii cu Trupul a Mântuitorului Hristos şi susţinând de fapt, aberant, că omul, deşi „mădular” al acestui Trup hristic, nu mai poate fi chemat la Înviere, pentru că a ales haosul, neantul. Sfântul Simeon al Tesalonicului îi încredinţează pe creştini că „însemnând trupul cu crucea şi vărsând peste el, cruciş, untdelemn din candelă şi pământ, propovăduim Învierea”, pentru că cel ce „se îngroapă va învia precum a înviat Mântuitorul nostru”.

Din învăţătura de credinţă ortodoxă se desprind şi alte argumente care reliefează valoarea persoanei umane, a trupului în speţă. De la înţelepţii Bisericii aflăm că „trupurile lipsite de viaţă se învrednicesc de o înmormântare frumoasă, ca să nu jignim cu nimic sufletul care a locuit în acel trup, aruncând sau arzând fără grijă trupul, după ieşirea sufletului din el” (Origen). Ba, prin arderea trupului omenesc se manifestă o „adevărată cruzime” (Tertulian), pentru că omul, în trup, este menit pentru împărtăşirea de harul dumnezeiesc în urcuşul spre sfinţenie şi îndumnezeire (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Această realitate se vede, lămurit, în trupurile proslăvite ale sfinţilor care ne-au lăsat în Biserică odorul de mult preţ al Sfintelor lor Moaşte.

Punând punctul pe „i”, într-un articol publicat în „Telegraful Român”, în anul 1940, părintele Dumitru Stăniloae arăta că un creştin ortodox nu poate accepta incinerarea, pentru că „în arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din acel suflet, pentru că actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic”.

(Va urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra pentru Ziarul Lumina)



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Gheronda Eftimie Aghioritul – DESPRE VACCINAREA OBLIGATORIE
 

Acest text este răspunsul dat unei stareţe din Grecia, de către părintele Eftimie din Capsala, ucenicul Sf. Paisie Aghioritul, cu ocazia Praznicului Cincizecimii (2021).

Cinstită Maică Stareță, binecuvântați!

Am primit scrisoarea D-voastră de ceva vreme și vă cer iertare că am întârziat să vă răspund din pricina lipsei de timp.

Într-adevăr, am dificultăți în a răspunde la scrisori, însă, fiindcă v-am văzut neliniștea cu privire la toate cele care se întâmplă în zilele noastre, precum și buna dispoziție de a lucra potrivit cu voia lui Dumnezeu, vă răspund.

Nu vă cunosc, și e greu să ne întâlnim, așa cum doriți. La întrebarea dumneavoastră, dacă puteți să îmi comunicați răspunsul și altora, nu am nicio împotrivire.

De altfel, părerile mele cu privire la virusul Corona și vaccin sunt cunoscute, și cam aceleași lucruri le spun și pelerinilor, atunci când mă întreabă.

Zilnic sosesc pelerini în Sfântul Munte, „ca valurile mării tălăzuite”, iar unii și la Chilia noastră. Toți aceștia, precum și toți cei care trimit scrisori, au o frământare și o întrebare: „Ce se va întâmpla cu vaccinarea obligatorie?” Toate celelalte probleme care îi sufocau până acum le-au pus pe plan secundar.

Strălucitul Prim-Ministru al țării noastre, în încercarea sa de a înfrunta epidemia cauzată de virusul Corona, a impus un control sever, care pare că depășește puterea de rezistență a poporului.

A impus cele mai severe măsuri restrictive, cele mai mari amenzi și cele mai lungi perioade de lockdown dintre toate țările Europei. A intervenit incompetent în chestiunile liturgice ale Bisericii, închizând bisericile și lipsindu-i pe credincioși de ajutorul Sfintelor Taine, prin măsuri deosebit de severe și inechitabile pentru creștini.

Faptele sale îi vădesc dispoziția de a umili și de a vlăgui Biserica.

Această încercare neconstituțională și ilegală a Primului Ministru și-au asumat-o, cu dumnezeiască râvnă, unii episcopi să o pună în practică, amenințând și constrângând preoți, monahi și pe poporul lui Dumnezeu să se vaccineze. Au ei această autoritate de a-i constrânge să se vaccineze fără voia lor?

Mântuitorul nostru Hristos îi vindeca doar pe cei care îi cereau tămăduire. Pe ceilalți bolnavi, înainte de a-i vindeca, îi întreba: „Vrei să te faci sănătos?” Nici nu ne tămăduiește, nici nu ne mântuiește fără voia noastră, deși dorește nespus să ne mântuim. Dumnezeu nu ne suprimă libertatea, ne cinstește libertatea de alegere, pe care El însuși ne-a dat-o. Așa cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „pe cei care nu vor, Dumnezeu nu îi silește” (PG 51, 143).

„Salvatorii” noștri de astăzi nu ne iau în considerare. Sub pretextul sănătății, ne suprimă libertatea. După frica de virus, a venit teroarea pricinuită de vaccinarea obligatorie.

Trăim, din nefericire, dezbinarea, ura și divizarea poporului în categorii omenești. Situația de astăzi amintește puțin de Grecia din timpul războiului civil. Ea pregătește și anunță perioada Antihristului.

Așa cum atunci vor fi excluși de la magazine, din locuri publice și de la călătorii toți cei care nu vor avea pecetea, în chip asemănător, dacă va fi pus în aplicare certificatul de vaccinare, vor fi excluși de peste tot toți cei care nu se vor vaccina. Elementele comune sunt frica, constrângerea, urmărirea.

Chestiunea virusului Corona este desigur, la prima vedere, medicală, însă a devenit mai mult politică. Mai mult vorbesc politicienii și jurnaliștii. E și o chestiune economică, și a devenit un mijloc de impunere și verificare. În orice caz, este și o chestiune duhovnicească, deoarece sub pretextul virusului se suprimă libertatea noastră de alegere, în timp ce pentru crearea vaccinului au fost folosite celule de avorton; (AstraZeneca şi Sputnik-V au recunoscut oficial folosirea celulelor din fetuşii umani, ceea ce a scandalizat şi Vaticanul).

Există mărturii răspândite, care cresc neîncetat, cum că în aeroporturi există un aparat care îi identifică pe cei vaccinați și că pe anumite telefoane care au o anumită aplicație apare un număr cu 12 cifre atunci când se apropie un om vaccinat, elemente doveditoare că prin vaccin poate fi urmărit cel vaccinat.

Cu privire la toate acestea ne vor lămuri specialiștii, și cred că Dumnezeu va descoperi întregul adevăr.

S-au pus la dispoziție mulți bani și s-a făcut multă publicitate pentru acest faimos vaccin. Destui oameni l-au făcut cu dispoziția de a-și proteja sănătatea. E dreptul lor. Ne dorim sincer ca nimeni dintre cei vaccinați să nu pățească vreodată ceva. Dar să îi lase în pace pe oameni să hotărască ei în mod liber. Nimeni nu trebuie și nu are dreptul să îi constrângă, în niciun fel, să se vaccineze pe toți cei care nu vor să facă vaccinul.

Nu suntem contra vaccinurilor la modul general. Vaccinurile verificate de odinioară i-au salvat pe mulți. Vaccinurile mai noi au destule efecte nedorite. În special față de acest vaccin oamenii au temeri justificate.

E un vaccin care a devenit prin lege obligatoriu înainte de a fi creat, au ridicat posibilitatea de a fi trase la răspundere și despăgubirile de la firmele producătoare, atât de repede a fost pus în uz fără a fi testat suficient, nu îi acoperă cu totul pe cei vaccinați și în fiecare zi aflăm despre efecte adverse grave și despre decese ale celor vaccinați. Aceste informații le aflăm nu doar din statistici, ci și de la cunoscuți și de la rude.

Așa cum am plâns la moartea din pricina virusului Corona a persoanelor cunoscute și a rudelor, așa plângem acum pentru cei bolnavi și care au murit de pe urma vaccinului. De la Scylla (virus) singura soluție este să mergem la Caribda (vaccin problematic)? Nu există vindecare de acest virus?

Nu sunt medic ca să emit o părere. Cunosc însă medici care i-au tratat cu succes cu antibiotice, vitamine și alte medicamente pe cei bolnavi de acest virus. Un medic, cunoscut de-al meu, a dat antibiotice și alte medicamente la sute de bolnavi și nimeni nu a murit.

Există vindecare pentru acest virus, însă unii nu o vor. Promovează doar vaccinul. Am citit declarațiile cunoscute ale omului de știință francez, Luc Antoine Montagnier, deținătorul premiului Nobel, care a zis: „există terapii eficiente care sunt și ieftine, precum azitromicina și hidroxiclorochina. Vaccinul nu e terapie. Cercetarea trebuie să se întoarcă spre o abordare terapeutică”.

Dacă ar fi fost, într-adevăr, testat și ar fi prevenit eficient fără efecte adverse și decese, lumea ar fi fost încredințată lăuntric și nu ar fi fost nevoie de toată această propagandă și de presiune. Ei singuri ar fi cerut vaccinul. Destul a fost îngreunat poporul nostru de pe urma acestei povești dureroase a virusului Corona. Să îl lase, în cele din urmă, pe fiecare să acționeze liber potrivit cu judecata lui, fără presiuni.

În acești ani dificili pe care îi trăim, mai mult decât în orice altă epocă, scăparea noastră și mântuirea noastră este Biserica noastră. Biserica este nu doar arca ce ne mântuiește, dar este pentru chestiuni dificile. Acolo unde știința și strădania omenească nu pot să ajute, Biserica, atunci când își folosește mijloacele ei duhovnicești și propriile sale medicamente mântuitoare, face posibile pe cele imposibile și tămăduiește orice boală și poate să facă să dispară orice pandemie, oricât de contagioasă și de letală ar fi aceasta, așa cum ne învață istoria Bisericii noastre.

Așa cum Arca lui Noe, care preînchipuia Biserica, cuprindea și animale curate, și necurate, așa și Biserica noastră cuprinde sfinți și păcătoși, drepți și nedrepți, purtători de mască și nepurtători de mască, vaccinați și nevaccinați. Toți încap în casa lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să îi divizăm pe oameni, nici să îi considerăm pe cei vaccinați ca ca oameni pecetluiți care s-au lepădat de Hristos. De asemenea, nici cei vaccinați să nu îi mustre și să nu îi preseze în mod insuportabil pe toți cei care nu vor să facă vaccinul, așa cum se întâmplă de obicei. Poate că în viitor, atunci când se va descoperi adevărul despre vaccin, mulți se vor căi că l-au făcut, așa cum s-au căit deja câțiva. Deja s-a făcut anunțul că două firme cunoscute și-au retras vaccinurile pe motiv că erau periculoase. Cu astfel de vaccinuri vrea Primul nostru Ministru să zidească mult lăudatul zid al imunității? Iar pentru toți cei care au suferit o vătămare iremediabilă a sănătății lor și pentru toți cei care au murit, nu are nicio răspundere? Se joacă cu sănătatea și cu viața oamenilor. Mai este posibil să credem în continuare că aceștia se interesează de sănătatea noastră.

Cinstită Maică Stareță, cu aceste puține cuvinte îmi aștern în scris durerea și vă răspund la întrebarea care e asemănătoare cu frământarea și problematizarea multor oameni. Mă neliniștește dezbinarea poporului nostru.

Partidele de la început au împărțit și au divizat poporul. Biserica noastră ne unește întreolaltă într-un trup, avându-L cap pe Hristos. Până și numele de Biserică este un nume al unității. Istoria învață că ori de câte ori poporul s-a dezbinat, a urmat o catastrofă. Ori de câte ori vrăjmașii poporului nostru au pus la cale și „au cugetat rele” împotriva noastră, mai întâi au pregătit dezbinarea poporului.

Înainte de căderea Constantinopolului l-au dezbinat între unioniști și antiunioniști prin uniri mincinoase; înainte de catastrofa din Asia Mică, între regaliști și cei de partea lui Venizelos; înainte de războiul civil erau împărțiți între comuniști și naționaliști, iar înainte de invazia turcilor în Cipru, poporul a fost dezbinat între macarieni și anti-macarieni.

În astfel de împrejurări soluția nu este supunerea Adevărului la rătăcire de dragul unității, ci lupta dezinteresată ca Adevărul, care ne face liberi, să precumpănească.

Avem nevoie de pocăință și de rugăciune ca Dumnezeu să pună sfârșit încercării. Duhul Sfânt, a Cărui pogorâre o sărbătorim, „cheamă pe toți la unitate”. Fiindcă este și Duhul Adevărului, fie ca El să ne descopere tot adevărul cu privire la vaccinuri.

Îmi doresc ca Dumnezeul cel Treimic să dea harul său tuturor celor care lucrează cu osteneală și cu sinceritate pentru sănătatea oamenilor, tuturor celor care respectă libertatea și care se luptă pentru unitatea poporului, dând nădejde și întărind credința lui.

Cu iubire frățească întru Hristos și nesfârșite rugăciuni,

Ierom. Eftimie, Chilia Învierii, Sfântul Munte

7/20 Iunie 2021S

Sursa: teologie.net




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Merinde duhovnicesti despre vesnicie, rugaciune, impartasanie

 

Să ne lăsăm în mâna lui Hristos

Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului. Hristos e o minune ce întrece înţelegerea. Este revelarea atotdesăvârşită a lui Dumnezeu. E de asemenea arătarea atotdesăvârşită a omului.

Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul nevăzut dintre timp şi veşnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui să ne hotărâm viitorul în lumea ce se află înaintea noastră, şi să ne hotărâm dacă suntem sau nu împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui, sau să ne depărtăm de El. Odată făcută pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu Hristos sau de a-L refuza –, prin voinţa noastră liberă, timpul nu va mai funcţiona pentru noi. Până în acea clipă a deciziei însă, cât timp suntem încă în această viaţă, vom şovăi în autodeterminarea noastră, ezitând dacă să împlinim poruncile sau să dăm frâu liber patimilor. Treptat, pe măsură ce luptăm, taina lui Hristos ni se va descoperi, dacă ne predăm în întregime ascultării de poruncile Sale. Va veni clipa când inima şi mintea vor fi atât de copleşite de vederea sfinţeniei şi smereniei infinite a lui Hristos-Dumnezeu, că întreaga noastră fiinţă se va ridica într-un elan de iubire către Dumnezeu. -Arhimandritul SofronieRugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 110-111

Când se împlinesc rugăciunile noastre

„Când nu ne-a întrerupt din rugăciune nici o ezitare şi nici vreo deznădejde nu ne-a slobozit încrederea, ci am simțit din însăşi revărsarea rugăciunii că am dobândit ceea ce cerem, să fim si­guri că rugăciunile noastre au fost bine primite de Dumnezeu. Atât va merita să fie auzit şi să obțină cineva, cât va crede că poate fi văzut de Dumnezeu sau că Dumnezeu îi poate da. Domnul nu-şi tăgăduieşte aceste cuvinte: «Când vă rugați, să credeți că veți primi ceea ce cereți şi vi se va da vouă». Ghermanus: Credem că izvo­răş­te dintr-o inimă curată nădejdea că rugăciunile noastre vor fi auzite. Dar noi, a căror inimă este încă înțepată de spinul păcatelor, pe baza căror merite vom putea avea această încredere că vom fi auziți? Isaac: Mărturiile evanghelice şi profetice ne spun că există diferite căi de a fi auzite rugăciunile noastre, determinate de diferitele stări ale sufletului. Va fi auzită rugăciu­nea care porneşte din două inimi unite, precum o dovedesc înseşi cuvintele Domnului: «Dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ pentru tot ceea ce vor cere, li se va da lor de către Tatăl Meu care este în ceruri». Ai şi o altă dovadă de împlinirea rugăciunii, asemă­nată cu un grăunte de muştar: «Dacă veți avea credință cât un grăunte de muştar, veți spune acestui munte: mută-te de aici şi se va muta şi nimic nu vă va fi vouă cu neputință». Este auzită, de asemenea, rugăciunea stator­nică pe care cuvântul Domnului, pentru stăruința ei, a numit-o îndrăzneală: «Acum zic vouă, că dacă nu pentru prietenie, măcar pentru îndrăzneala lui se va ridica şi-i va da cât va avea nevoie». O asemenea roadă o dă şi mila: «Închide mila ta în inima săra­cului, şi ea însăşi se va ruga pentru tine în timpul deznădejdii». Tot o astfel de dovadă o dau şi îndrep­tarea vieții, şi milostenia: «Sfărâ­mă lanțurile neevlaviei, lasă jos greutatea care te apasă». După câteva cuvinte, prin care este mus­tra­tă nevrednicia unui post prea aspru, se spune: «Atunci vei chema şi Domnul te va auzi şi va zice: iată, aici sunt». Uneori, prea multele dureri fac să fie auzite cuvintele, precum se spune: «În durerea mea strigam către Domnul şi m-a auzit», sau: «Nu-l prigoniți pe cel străin, că, dacă va striga către Mine, îl voi auzi, fiindcă milos sunt». Vedeți, aşadar, în câte moduri se obține harul împlinirii rugăciunii; de aceea nimeni să nu-şi piardă nădejdea că va dobândi cele mântuitoare şi veşnice. Privind nenorocirile noastre, putem spune că suntem lipsiți de toate virtuțile pe care le-am amintit, (…) dar oare nu putem să avem măcar îndrăzneală? Şi de aceea, lăsând la o parte orice ezitare şi neîncredere, să stăruim în rugă­ciuni, fiind siguri că prin ele vom obține de la Dumnezeu tot ce cerem.” - Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXXII, Cap. XXXIII, Cap. XXXIV, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 471-472

Împărtăşirea trebuie făcută cu luare aminte, ştiind ce facem, ce cerem şi la ce mergem

Să te împărtăşeşti înseamnă să-L chemi pe Domnul să se unească cu tine, nu doar sufleteşte, ci chiar în trupul nostru, încât viaţa noastră să se facă viaţa lui Hristos, iar viaţa lui Hristos – viaţa noastră. De aceea, de fiecare dată când ne împărtăşim, dacă continuăm să săvârşim faptele întunericului, îl obligăm pe Hristos, în mod despotic, chinuitor, să meargă pe aceeaşi cale pe care a fost purtat în cumplitele zile ale Răstignirii Sale, spre pătimire şi ocară. Trebuie să ţinem minte asta.

În acelaşi timp, dorim să căpătăm de la Domnul viaţa nouă ce izvorăşte, străbate cu prisosinţă şi ni se dăruieşte, căci atunci când vine Hristos la noi şi ne uneşte cu Sine, viaţa veşnică ne cucereşte şi intră în noi. Însă această nouă viaţă nu o primim: dorim să-i trăim bucuria, dar nu dorim să-i purtăm povara: pe pământ, această viaţă veşnică este şi tragedie şi povară, nu doar bucurie triumfătoare. Începem, pe de o parte, să trăim cu viaţa veacului ce va să fie, însă doar atunci această viaţă rămâne în noi, când ne depărtăm de faptele răului, de viaţa întunericului, a stricăciunii şi a morţii, când ne depărtăm conştient, printr-un efort al voinţei, prin neîndurare faţă de sine, de slăbiciunile noastre; când alimentăm această viaţă cu rugăciune şi cu trăirea evanghelică, adică cu fapte ce nu constituie o ocară a acestei vieţi în sine. Mai există un aspect: îl rugăm pe Dumnezeu să ne unească cu Sine, să ia toată povara vieţii noastre şi să o ducă împreună cu noi; în acelaşi timp, trebuie să fim pregătiţi să luăm asupra noastră soarta Fiului Întrupat al lui Dumnezeu, să aparţinem Cerului, lui Dumnezeu, dreptăţii, cu toate consecinţele ce pot surveni de aici: mai întâi de toate, cu lupta lăuntrică cu nedreptatea şi moartea ce sunt în noi; apoi, cu hotărârea de a apăra dreptatea lui Dumnezeu, taina Împărăţiei Sale, dragostea Dumnezeiască pe pământ faţă de alţi oameni, chiar şi acolo unde asta înseamnă să sacrifici ceva, să te sacrifici pe tine însuţi.
Şi, în sfârşit, cu hotărârea de a fi, pentru această dreptate, renegat, oropsit, străin pentru cei ce, conştient sau nu, se ridică împotriva ei. Astfel, pregătindu-ne de împărtăşirea cu Sfintele Taine, vom fi cât se poate de atenţi şi de reculeşi, ne vom pregăti de o mărturisire conştientă pentru a ne dezice de nedreptatea din noi, pentru a ne întoarce de la ceea ce poate să ne robească. Ne vom pregăti ca, după mărturisire şi unirea cu Hristos, să începem să trăim cu viaţă nouă, oricât ne-ar costa asta. Dacă vom face astfel, atunci darul Sfintei Împărtăşanii, unirea cu Hristos, râvnirea harului Duhului Sfânt, acele noi, nespuse relaţii ce se creează între noi şi Tatăl Ceresc, iar prin El – cu toţi oamenii, vor aduce roadă. În caz contrar, ne vom mâhni de faptul că, apelând la Dumnezeu, rămânem fără ajutor şi puteri – nu pentru că Dumnezeu nu ne oferă acest ajutor şi nu pentru că nu avem putere, ci pentru că cele date de Dumnezeu le irosim cu atâta uşurinţă în deşertăciunea vieţii. De aceea, să purcedem acum cu bucurie spre viaţa cea noua, cei ce s-au împărtăşit şi cei ce au încă în faţă acest triumf şi această bucurie de nedescris, şi să trăim astfel ca, prin noi, Cerul să trăiască pe pământ, iar Împărăţia Cerului din noi să cucerească totul din jurul nostru, de la cele mai mărunte la cele mai mari. Amin. -  Mitropolitul Antonie Bloom, Blogul Sfântul Munte Athos

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Slujirea prooroceasca a cuvantului lui Dumnezeu la Sfantul Sofronie
 
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.

În Persoana lui Hristos S-a descoperit Dumnezeul Cel nepătruns și veșnic, însă și omul cel adevărat, așa cum l-a gândit Dumnezeu mai-nainte de întemeierea lumii în sânul Sfintei Treimi, în Sfatul Său cel minunat și mai-nainte de veci. În Persoana Sa toate s-au împlinit, căci El este „Calea, Adevărul și Viața”[2].

În același chip toți Sfinții, fiind următori ai lui Hristos, sunt și ei semne ale lui Dumnezeu pentru generația lor, căci dau o dezlegare „nu din lumea aceasta” problemelor cu care se confruntă, fie ele filozofice, psihologice sau teologice. Ei trăiesc în chip firesc „tragedia omenirii pe de-o parte, și pacea lui Hristos, pe de alta”[3].

„Apropia-se-va omul și inima, adâncă”[4]. Este anevoie a vorbi despre Sfinți, pentru că omul care încă trăiește în îngrădirile lumii văzute, nici nu își poate închipui adâncurile inimii om cu viață sfântă, durerea pocăinței și a iubirii lui, nemărginirea pe care rugăciunea sa o străbate asemenea fulgerului, lărgimea duhului său.

Viața Sfântului Sofronie după trup a durat aproape un veac, însă viața sa duhovnicească este de nepătruns. Așa cum el însuși scrie despre încercarea sa de a descrie chipul duhovnicesc al Starețului Său, Sfântul Siluan: „Cel ce s-a adâncit cu mintea curată într-o încordată contemplare a omului său lăuntric, acela va înțelege neputința de a urmări pe deplin fie și un scurt răstimp al curgerii vieții sale, va cunoaște neputința de a surprinde desfășurările vieții duhovnicești ale inimii, care în adâncul lor ating acea ființare unde de acum nu mai există desfășurări. Și totuși, în lucrarea de față, înaintea mea se află anume această sarcină: a schița desfășurarea lăuntrică a devenirii duhovnicești a marelui nevoitor”[5]. Așadar, nu putem vorbi despre Sfântul Sofronie fără a-i împuțina măreția. Însă la porunca Duhului și împotriva dorinței sale de a trăi astfel încât „să nu se arate oamenilor”[6], el ne-a lăsat totuși scrierile sale. Și cea mai bună cale de a cunoaște chipul duhovnicesc al acestui om sfânt este aceea de a-i citi cărțile. Fiecare rând este rodul rugăciunii sale și îl aflăm întreg în cuvintele lui.

Sfântul Sofronie a primit marea binecuvântare de a se desfăta întru vederea Luminii nezidite încă de prunc, însă din primii ani ai tinereții sale a simțit totodată foarte pătrunzător absurditatea și deșertăciunea vieții vremelnice. Din rătăcirea intelectuală pe căile străine ale meditației transcendentale s-a întors atunci când Dumnezeu i-a pus înainte mântuitoarea descoperire sinaitică: „EU SUNT CEL CE SUNT”[7]. În pocăința sa el „se ruga ca un nebun, cu mult plânset, care îi zdrobea până și oasele.”[8] Strigătul rugăciunii sale străbătea „până la obârșiile pierzaniei întregii lumi”[9].

Părintele Sofronie „fierbinte a iubit pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Făcătorul nostru și Dumnezeu-Mântuitorul” și astfel, „neapărat”, potrivit propriilor sale cuvinte, a trăit „două stări care par potrivnice: pogorârea în iad (cel al pocăinței și al iubirii) și înălțarea la ceruri”.[10]

Până la sfârșitul vieții sale el a vorbit cu nesfârșită recunoștință despre Părintele său întru Domnul, Sfântul Siluan, pe care l-a numit „cel mai important eveniment al vieții sale”[11], cea mai mare binecuvântare, și a atribuit fiecare dar de sus rugăciunilor sale. El socotea că menirea vieții sale și cea mai mare datorie a sa este aceea de a sluji cuvântului Părintelui său.[12]

Sfântul Sofronie a viețuit printre noi cu mare simplitate. Era cald și iubitor, însă nu puteai uita o clipă că era nelumesc în asemănarea sa cu Hristos. Avea o altfel de minte, altfel de simțăminte, altfel de gânduri. Fiecare contact cu el era o deschidere a vieții. Când își deschidea gura era ca și cum prindea cuvântul de la Dumnezeu și îl cobora pe pământ. Mai degrabă, el însuși întrupa cuvântul lui Dumnezeu în viața sa. După cum mărturisește în scrierile lui, „cuvintele lui Hristos asemenea focului s-au împărtășit minții și inimii mele, iar eu am învățat a gândi asemenea Lui, căci cuvântul Lui s-a făcut viața mea.”[13]

Desigur, atunci când spunem că Starețul era om al cuvântului lui Dumnezeu, nu ne referim la faptul că vorbea despre cuvântul lui Dumnezeu, ci că era un purtător al puterii celei de-viață-dătătoare a Dumnezeului personal. Cuvântul dumnezeiesc răsuna ca o alăută în inima sa, fie că era treaz sau dormea. Cu alte cuvinte, era purtător al cuvântului care se naște în inimă prin rugăciune și care înnoiește pe om atunci când îl cercetează, iar atunci când îl împărtășește celorlalți le înștiințează inimile cu har,[14] îi preschimbă și îi înnoiește, arătându-le căile mântuirii.

Adesea am fost martori la minuni în prezența sa, unele de-a dreptul uimitoare. Însă el nu le căuta niciodată, nici nu le dădea prea multă atenție. Se ruga pentru cei bolnavi pentru că îi era milă de oameni și dorea ca durerea lor să se împuțineze, însă ținta de căpătâi a rugăciunii sale avea inima aproapelui. El știa că cea mai mare minune din toată lumea zidită este unirea inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu. De aceea era mistuit de dorirea de a sluji acestei uniri a ființării vremelnice și pământești a omului cu Lumina veșniciei lui Dumnezeu.

El sublinia însemnătatea chemării Numelui Domnului Iisus pentru ca impasul tragediei omenești să fie biruit și pentru ca omul să se nască întru Împărăția cea veșnică. Precum însuși spune despre sine: „Când durerea inimii ajunge până la hotarul putințelor trupești, chemarea Numelui lui Iisus Hristos aduce o pace care ține omul în viață.”[15]. „Chinuia” cu rugăciune de foc tot ceea ce făcea sau spunea.

De asemenea, dădea cea mai mare însemnătate Dumnezeieștii Liturghii, a cărei slujire îl răpea cu totul și îl însufla. Spunea că în vremurile noastre, când nu mai putem afla condiții prielnice pentru viața isihastă, dacă slujim Dumnezeiasca Liturghie cu luare aminte, cu frică și cu pregătirea cuvenită, ea va da la nivelul duhului aceleași roade, va aduce aceeași sfințire ca și rugăciunea inimii. De aceea ținea cu tot dinadinsul să le împărtășească monahilor săi și tuturor celor care îi cereau ajutorul, iubirea sa pentru Taina Dumnezeieștii Euharistii și cunoașterea unei mai adânci apropieri de ea.

Precum Moise dorea să vadă proorocind întreg norodul lui Dumnezeu, așa și Sfântul Sofronie tânjea a le împărtăși celor din jurul lui suflarea Sfântului Duh, râvna unui artist. El chiar spunea că credinciosul trebuie să fie artist în viața sa duhovnicească. Așa cum artiștii sunt stăpâniți de obiectul artei lor și se străduiesc a afla o desăvârșită expresie pentru însuflarea lor, așa și creștinul trebuie să fie stăpânit de Hristos și să se străduiască a-și șlefui legătura cu El și a alerga „ca doar Îl va prinde, întrucât și el a fost prins de Hristos Iisus”[16].

Pentru unii, aproapele devine piedică, pentru alții chiar iad, în vreme ce pentru Sfinții noștri Părinți Siluan și Sofronie, fratele era viața lor. Dumnezeu le-a lărgit inima ca să îmbrățișeze cerul și pământul, precum Hristos Și-a întins sfintele Sale mâini pe Cruce pentru a-i îmbrățișa pe toți oamenii.

Drept concluzie, vom cita cuvintele Sfântului:

„Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de prețios pentru întreaga omenire. Sfinții, prin simplul fapt al existenței lor, fie și necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste întreaga omenire, marea binecuvântare a lui Dumnezeu. Din pricina unor sfinți necunoscuți lumii se schimbă curgerea evenimentelor istorice și chiar cosmice, drept care fiecare sfânt este un fenomen de însemnătate cosmică ce depășește hotarele istoriei pământului și trece în lumea veșniciei. Sfinții sunt sarea pământului; ei sunt sensul ființării lui; ei sunt rodul pentru care el se păzește. Iar când pământul va înceta a rodi sfinți, se va ridica de la dânsul puterea ce păzește lumea de năpaste.”[17]

De aceea Părintele Sofronie socotea ca semn de viață autentică și sfântă rugăciunea pentru întreaga lume, prin care omul lui Dumnezeu, lărgit prin harul Sfântului Duh, înfățișază înaintea lui Dumnezeu fiecare suflet care a venit întru ființă de la întemeierea lumii și care se va naște până la sfârșitul lumii.

Un alt criteriu de viață autentică și sfântă pentru Sfântul Sofronie era iubirea și rugăciunea pentru vrăjmași. Acest fenomen dovedește prezența Sfântului Duh, căci fără harul Acestuia o asemenea virtute nu poate exista în lumea aceasta.

Sfântul Sofronie dă mărturie pentru faptul că iubirea de vrăjmași este semnul prezenței Duhului Sfânt și al adevărului lui Dumnezeu, care îndreptățește ființarea vremelnică a omului și îl duce la viața cea netrecătoare care împărățește în sânul Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

[1]ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Despre rugăciune, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2019, p. 65.
[2] Vezi Ioan 14:6.
[3] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2014, p. 233.
[4] Ps. 64:6 ((Biblia de la București, 1688).
[5] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 14.
[6] Cf. Mat. 6:5.
[7] Ieș. 3:14.
[8] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ediția a II-a revăzută, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 30.
[9] Ibid., p. 77.
[10]Ibid., p. 135.
[11] Cf. ibid., p. 106.
[12] Mărturisire aflată într-o scrisoare încă nepublicată.
[13] Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.
[14] Cf. Ef. 4:29.
[15] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.
[16] Cf. Fil. 3:12.
[17] Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul,  p. 237-238.

Sursa: Pemptousia



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Paraclisul Sfantului Cuvios Sofronie de la Essex -11 Iulie

 

De este preot, zice:

Binecuvântat este Dumnezeul nostru…
Iar de nu este preot, zice:
Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pre noi.

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru adevărul Tău, auzi-mă întru dreptatea Ta. Şi să nu intri la judecată cu robul Tău, că nu se va îndreptăţi înaintea Ta tot cel viu. Că a prigonit vrăjmaşul sufletul meu, smerit-a la pământ viaţa mea, aşezatu-m-a întru întunerece ca pe morţii veacului. Mâhnitu-s-a întru mine duhul meu, şi întru mine inima mea s-a tulburat. Adusu-mi-am aminte de zilele cele din început, cugetat-am la toate lucrurile Tale, la facerile mâinilor Tale am cugetat. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ fără de apă Ţie. Degrabă auzi-mă, Doamne, slăbit-a duhul meu: nu întoarce faţa Ta de la mine, şi mă voi asemăna celor ce se pogoară în groapă. Auzită fă mie dimineaţa mila Ta, că spre Tine am nădăjduit. Arată mie, Doamne, calea în care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Doamne, la Tine am scăpat. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun mă va povăţui la pământul cel drept. Pentru numele Tău, Doamne, mă vei via, întru dreptatea Ta vei scoate din necaz sufletul meu; şi întru mila Ta vei sfârşi pe vrăjmaşii mei, şi vei pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

apoi cântăm:

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului.

cu Stihurile acestea:

Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui.

Toate neamurile m-au înconjurat, şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei.

De la Domnul s-a făcut aceasta, şi este minunat întru ochii noştri.

Iar apoi troparul, glasul al 4-lea, asemenea cu:
„Cel ce Te-ai înălţat pre Cruce”

Dumnezeiesc sălaş fiind Mângâietorului şi neziditelor lucrări părtaş făcându-te, puterea rugăciunilor, Sofronie, ai primit; pentru aceea-ţi cer acum, Cuvioase Părinte, de-fii-iubitorule, ruga ta cea adâncă la Domnul cel preabun, ca să îmi dea cele ce cu credinţă le pun înaintea ta.

Slavă, acelaşi sau al hramului; Şi acum, al Născătoarei de Dumnezeu

Nu contenim, de-Dumnezeu-Născătoare, să cuvântăm mereu puterile tale; că înaintea lui Hristos de n-ai fi stat solind, cine ne-ar fi izbăvit dintr-atâtea primejdii? Sau cine ne-ar fi păzit slobozi până acuma? De lângă tine nu ne vom depărta, că din necazuri mântui pe robii tăi.

Apoi Psalmul 50:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi ce este viclean înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti când Te vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh povăţuitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necinstitori la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de sângiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, aş fi dat: arderi de tot nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul zdrobit, inimă zdrobită şi smerită Dumnezeu nu va defăima. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Canonul

Al cărui acrostih este:

«Ascultă, Sofronie, cererile celor ce-ți cântă ție. A(tanasie).»

 

Cântarea 1, glasul al VIII-lea: „Apa trecându-o ca pe uscat”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Vas al luminii Sfintei Treimi făcutu-te-ai, Sfinte, prin lucrarea virtuţilor şi cu îmbelşugare primind harul, le împlineşti credincioşilor cererea.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Stând înaintea Stăpânului, primeşte, Părinte, rugăciunea fiilor tăi şi la fiecare dăruieşte ce-i spre folos, fericite Sofronie.

Slavă,

Mormântul tău, Sfinte, ca un izvor revarsă vindecare şi la suflet, dar şi la trup, prin harul Preasfântului Duh, Care sălăşluieşte-ntru tine, Sofronie.

Şi acum,

Curată, din suflet te lăudăm noi toţi credincioşii, căci prin tine iar dobândim unirea pierdută cu Stăpânul, de Care patima înstrăinatu-ne-a.

Cântarea a 3-a. „Cela ce ai făcut”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Pe cărarea vieţii împrăştiaţi ne purtăm, printre feluritele curse ale vicleanului, de-aceea rugile părinteşti ţi le cerem, ca ocolindu-i cursele de ele să nu fim prinşi.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Fecioria preasfântă, cea în Hristos, dăruind celor ce iubesc curăţia, cu rugăciunea ta, şi preavicleanului izgonindu-i năvala, fă-ne, Sfinte, preacurat sălaş al lui Dumnezeu.

Slavă,

Sfatul dat de Stăpânul către al tău Stareţ sfânt, ca pe-o moştenire aleasă ni l-ai predanisit, învredniceşte-ne dar, făr-a ne pierde nădejdea, să ne ţinem mintea-n iad Sfinte Sofronie.

Şi acum,

Primitoarea luminii, a lui Iisus, te avem, pe tine, Născătoarea luminii, de-aceea toţi te rugăm: prin rugăciunea ta către a lumii Lumină, luminare să primim, Maică, în suflete.

Izbăveşte Sfinte Sofronie din toată nevoia pe cei care cu credinţă la tine vin, dorind solirile-ţi înflăcărate către Iubitorul de oameni.

Caută cu milostivire, de-Dumnezeu-Născătoare prealăudată spre necazul meu cel cumplit al trupului şi vindecă durerea sufletului meu.

Preotul zice ectenia:
Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule…,
şi pomeneşte pe cei pentru care se face paraclisul
Strana: Doamne miluieşte (de 3 ori);
Ecfonisul: Că milostiv şi iubitor de oameni…
Dacă nu este preot, se zice îndată

Sedealna, glasul al 2-lea: „Rugătoare fierbinte”

Ale dreptului rugi mult pot ’naintea Domnului de-aceea te rog, Cuvioase Sofronie, fără preget mâinile înălţându-ţi-le, roagă-te să reverse Cel milostiv belşug de milă peste lumea Sa.

Cântarea a 4-a. „Auzit-am, Doamne”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Izbăveşte-i, Sofronie, pe cei ce îţi cântă, de lupta gândului, pomenirea lui Iisus dând lor, care mijloceşte pace tainică.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Când m-acoperă negura deznădăjduirii şi a necazului ca un soare tu grăbeşte-te şi mi-o risipeşte, o, Sofronie.

Slavă,

Sârguindu-ne să chemăm numele cel sfânt al Mântuitorului, rugăciunea ta o cerem toţi pentru curăţia minţii, Sofronie.

Şi acum,

Preacurată, născutu-L-ai pe Iisus Hristos cel de oameni iubitor, pe El roagă-L să ne vindece patima ce-n suflet ni s-a încuibat.

Cântarea a 5-a. „Luminează pre noi”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Tu ai cunoscut din cercare, Sfinte, cancerul de-aceea pomeneşte-i pe cei bolnavi şi care cer al tău ajutor, Sofronie.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Ale tale cărţi apa vieţii ne împărtăşesc, astâmpărând setea din suflete, dar şi-adâncul lor fă-ni-l cunoscut, Sofronie.

Slavă,

Neîncetat a păzi învredniceşte-ne roditoarea rugăciune a lui Iisus, că tu, Părinte, întreaga-ţi viaţă păzit-o-ai.

Şi acum,

La suflet şi trup şi cu mintea preacurată eşti, de-aceea întăreşte-i prin ruga ta cea de Maică pe cei ce viaţa îşi curăţesc.

Cântarea a 6-a. „Rugăciune voi vărsa către Domnul”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Harul cel preasfânt al Duhului teolog preaînţelept te arată, c-ai străbătut în sudori calea vieţii, doar la Hristos aţintindu-ţi privirea ta, pe Care dăruieşte-ni-L ca pe-o pradă bogată în suflete.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Ca o jertfă a primit ardoarea ta, cea din suflet, Iubitorul de oameni, şi din belşug dăruindu-ţi harisme, mai strălucite fiind decât aurul, a ta smerenie a cinstit; din aceasta o parte dăruieşte-ne.

Slavă,

Când adevărul lui Hristos ai cunoscut, te-ai întors de la a lumii nebunie, iară apoi, ca un miel, tu urmat-ai pe-al tău Păstor, fericite Sofronie, cu El uneşte-ne pe noi, toţi cei care cinstim pomenirea ta.

Şi acum,

Bisericii dar nou arătatu-l-ai ca rugător pe Sofronie, Maică, şi, împreună cu toţi cuvioşii care în Muntele Athos s-au nevoit, rugaţi-vă neîncetat pentru toţi credincioşii, Stăpâna mea.

Izbăveşte Sfinte Sofronie din toată nevoia pe cei care cu credinţă la tine vin, dorind solirile-ţi înflăcărate către Iubitorul de oameni.

Curată, care prin cuvânt pre Cuvântul în chip netâlcuit L-ai născut în zilele din urmă, nu înceta rugându-L, ca una ce ai îndrăznire de maică.

Condacul glasul al 2-lea: „Păzitoarea creştinilor”

Cu Stăpânul Hristos, Sofronie, unindu-te îmbogăţitu-te-ai cu felurimea harismelor, pe acestea dăruieşte-le celor care le cer, căci tu, iubitorule de fii, le dai pe toate din belşug, lui Dumnezeu asemănându-te. Vindecă dar bolnavii, alinându-le toată boala, sălăşluind pe Sfântul Duh în sufletele creştinilor.

Prochimen, glasul al 4-lea

Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui.

Stih: Fericit bărbatul care se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte.

Evanghelia

Din Sfânta Evanghelie de la Matei citire.
(X, 32 - XI, 1)

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Toate-Mi sunt date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi! Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.

Slavă, glasul al 2-lea

Pentru rugăciunile Cuviosului Tău, Milostive, curăţeşte mulţimea greşalelor noastre.

Şi acum,

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea greşalelor noastre.

şi stihira, glasul al 6-lea: „Toată nădejdea”

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.

După ce ai cunoscut căile Domnului, Sfinte, cu toată puterea ta şi avântul duhului te-ai întors spre El. Căci în Athos ai ajuns, în grădina Curatei, strălucit nevoindu-te, toate le-ai lepădat, lumea, dimpreună cu ale ei; aflându-l tu pe Siluan, povăţuitorul nerătăcit, te-ai arătat casă harismelor dumnezeieşti, cu care îmbogăţeşte-ne pe noi, cinstitorii tăi.

Preotul zice rugăciunea:
Mântuieşte, Dumnezeule, norodul Tău…
Strana: Doamne miluieşte (de 12 ori); apoi
ecfonisul: Cu mila şi cu îndurările…

Cântarea a 7-a: „Feciorii lui Israil strămutaţi din Iudeea”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi

Cunoscutu-te-a Domnul serafim purtător de trup, la jertfelnic stând cu teamă, Cuvioase, şi jertfă aducându-I pentru toată zidirea Lui, fiind acum cu Dumnezeu nu ne uita, Părinte.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Cuviincioasa-ţi purtare, plină de bucurie, cu care întâmpinai pe oameni, Cuvioase, e raza strălucirii plinătăţii lăuntrice; învaţă-ne să urmăm şi noi acea purtare.

Slavă,

Fiind tu materialnic, ai lucrat sărăcia întreagă viaţa ta, bogat însă cu harul, prin faptă învăţat-ai că pe Hristos L-ai închipuit. Se cade dar şi nouă să-I urmăm sărăcia.

Şi acum,

Ca pe-un alt Athos, Pruncă, a vădit Mănăstirea Botezătorului Sofronie înţeleptul, în care nu au capăt ruga şi contemplaţia, iar vieţuirea ortodoxă negrăit se învaţă.

Cântarea a 8-a: „Pre Împăratul ceresc”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Pe-ai preoţiei slujitori întăreşte-i fără preget, Sofronie, Sfinte, că tu ştii preabine a tainei înălţime.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Pe cei căzuţi în rătăcirea neştiinţei cu a ta rugăciune ajută-i să scape, dar, cu toţii din mrejele-i viclene.

Slavă,

Să nu se-nchidă inima ta părintească, ci de Sus pe ai tăi fii, Cuvioase, cu îmbelşugare îi binecuvântează.

Şi acum,

Acoperă, precum o pasăre puii, pe creştini, Preacurată Fecioară, de toată prinzătoarea vrăjmaşului diavol.

Stih: Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmosul:

Pe Împăratul ceresc, pe care îl laudă îngereştile cete cântaţi-L şi preaînălţaţi-L noroade totdeauna.

Cântarea a 9-a: „Adevărată de-Dumnezeu-Născătoare”

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Cu recunoscătoare inimi mulţumimu-ţi pentru mulţimea de haruri pe care le dai celor ce-aleargă la tine, Sfinte Sofronie.

Stih: Sfinte al lui Dumnezeu, soleşte pentru noi.

Să-mi vindeci de-ntuneric ochii cei lăuntrici s-ajung să văd şi eu, Sfinte Sofronie, aşa precum este faţa Mântuitorului.

Slavă,

Părinte fericite, ai strălucit în viaţă, iară acuma în ceruri mai mult străluceşti, fiind părtaş la lumina Atotţiitorului.

Şi acum,

Fecioară-nvredniceşte-i să locuiască raiul cu Siluan împreună şi cu Sofronie pe toţi cei ce cu credinţă în imne te laudă.

Cuvine-se cu adevărat…
şi megalinariile

Plinătatea Vieţii o ai primit precum toţi Părinţii arătându-te ’nvăţător în Sfântul Duh, Sfinte, pe Hristos tâlcuindu-L, Sofronie cinstite, de-aceea te lăudăm.

Unind rugăciunea cu viaţa ta, duh te-ai făcut cu totul, iară vasul cel stricăcios de lut tu curăţit-ai în taborica lumină spre care călăuză ne eşti, Sofronie.

Soare arătatu-ţi-S-a Hristos în Muntele Athos şi în suflet tu L-ai ţinut, iar apoi cu râvnă şi-n Apus luminat-ai prin fapte şi cuvinte, toate noroadele.

Râu de ape eşti ce curg din Hristos din plinirea vieţii, adăpându-i pe credincioşi, vindeci, Înţelepte, şi patima, şi boala cu-a Domnului chemare, dumnezeiescule.

Ceata Cuvioşilor din Athon bucure-se iarăşi căci acum s-a îmbogăţit cu Siluan slăvitul şi Sofronie cel mare, ai Preanevinovatei fiii cei preaiubiţi.

Cu povăţuitorul cel după duh, cu dumnezeiescul, athonitul sfânt Siluan, a ta mănăstire acoper-o, Părinte, şi, deopotrivă, pe cei care te cinstesc.

şi a Maicii Domnului

Cu toate Oştirile îngereşti, cu Botezătorul, cu Apostolii cei slăviţi şi cu tot soborul Sfinţilor, Preacurată, Fiului tău te roagă, toţi să ne mântuim.

Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime, Tatăl nostru,
Preotul: Că a Ta este Împărăţia; apoi

Preotul zice ectenia:
 Miluieşte-ne pre noi, Dumnezeule…,
Strana: Doamne miluieşte (de 3 ori),
Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea…,
Strana: Doamne miluieşte (de 3 ori),
Încă ne rugăm să se păzească…,
Strana: Doamne miluieşte (de 40 ori),
Auzi-ne, Dumnezeule…,
iar preotul zice ecfonisul: Că milostiv;
apoi face otpustul mic, fără însă a zice Pentru rugăciunile; după care cântăm

Troparul acesta glasul al 2-lea: „Când de pe lemn”

Pe cei ce la tine alergând caută şi cer cu dorire să mijloceşti pentru ei cu bunăvoire să-i asculţi, Sofronie, împlinindu-le cererea şi dând sănătate la trupuri şi la suflete, ca pe a Domnului cale cu tărie să meargă şi să-i desfăteze pe toţi Raiul împreună cu cetele Sfinţilor.

apoi, pe acelaşi glas

Stăpână, primeşte rugăciunile robilor tăi şi ne izbăveşte pre noi din toată nevoia şi necazul. Toată nădejdea mea spre tine o înalţ, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău.

Şi preotul încheie zicând
Pentru rugăciunile…

Distih:

Sfinte Sofronie, înţelepţi arată-i Pe imnograf dimpreună cu fiii tăi.

Acest Canon Paraclis a fost scris, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Preasfânt, în Sfânta Mănăstire Simonos Petras, Sfântul Munte Athos, la 25.03.2015, de către ieromonahul Athanasie Simonopetritul imnograful Sfintei și Marii Biserici a lui Hristos.

 

Doxologia



Tainele Voroneţului - Valeriu Tănasă
 

Biserica Mănăstirii de la Voroneţ străluceşte pe coordonatele Luminii şi ale Veşniciei “cu voia Bunului Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi prin osârdia Sfântului Ştefan cel Mare,  fiind înălţată, din 26 mai şi până-n 14 septembrie 1488”(1).

Voroneţul ne cheamă cu stăruinţă pentru că are în centrul „inimii” Ortodoxia şi Patria care sunt Grădina Raiului, dată nouă de Dumnezeu, “pentru a o păzi şi a lucra în ea”, cu sfinţenie, aşa cum spunea părintele Cleopa Ilie, cu o neclintită credinţă în virtuţile Neamului românesc.

Fiind într-o situaţie fără ieşire, Voievodul Ştefan cel Mare merge la Cuviosul Daniil Sihastrul pentru a cere sfat. Acest gând de căutare a Sfântului Ştefan este rădăcina raţiunii care a inspirat pe Sfântul Daniil Sihastrul „că de va izbândi în războiul cu turcii „să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii”.

Dar să redăm un mic fragment al cronicarului Ion Neculce care preluând legenda, povesteşte împrejurările în care acest locaş de închinare a fost construit: “Iar Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastrul ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii”.

Probabil că armata turcă înaintând către Suceava şi negăsindu-l pe Domnitor a luat calea Humorului. Ajungând pe valea Voroneţului a fost covârşită sau înspăimâmtată de liniştea codrilor ce acoperă munţii Voroneţului. Apoi, ostaşilor turci le-a fost redus la minim instinctul cuceritor, fiind copleşiţi de flacăra isihastă şi pacea sihaştrilor ce se nevoiau în armonia rugăciunii.

Voroneţul este spaţiul sacru unde vâltoarea postmodernistă nu se încumetă să pătrundă. Originalitatea autohtonă a artei medievale moldoveneşti a convins UNESCO să includă Voroneţul în patrimoniul cultural şi spiritual mondial. Ştim că istoricul Nicolae Iorga numea Moldova acelei vremi de înflorire a picturii bizantine,  “Byzance après Byzance”.

Entuziasmul unui preot din Chişinău, contempran de-al nostru, care a fost trimis într-o parohie din Basarabia de Sud plină de sectari s-o reconvertească la Ortodoxie a avut ecou până-n România. Cu ajutorul harului Domnului, acest preot face adevărate minuni şi izbuteşte să-i readucă  din nou la credinţa străbună pe moldovenii din acel sat. Această ispravă s-a propagat până-n România şi a impresionat atât de mult pe o persoană de la noi, încât a reuşit să organizeze un pelerinaj cu acei credincioşi din Basarabia de Sud, tocmai la Mănăstirea Voroneţ.  Auzind, m-am întrebat de ce au ales tocmai  Voroneţul?  Aceasta este cauza care m-a urnit din cotidianul relativ ca să iau drumul Voroneţului.

„Icoanele Voroneţului nu sunt mute”, ne avertizează monahia Elena în cartea care a publicat-o despre istoricul Mănăstirii: “Vatră de istorie românească şi spiritualitate ortodoxă”. Pentru neiniţiaţi însă, este o problemă destul de încifrată vederea picturii de pe toate feţele Bisericii. Mai cu seamă pentru cei care nu cunoaştem bine Sfânta Evanghelie şi Psaltirea şi nu suntem prea iubitori de Sfântă Liturghie.

 

Voroneţul e locul unde sufletul pelerinului aude clopotele veşniciei, la porţile căreia se opreşte o parte din trufia cu care omul vine din lume. Ca o dovadă că Biserica şi mănăstirea se sprijină pe absidele eternităţii o constituie faptul că cei 206 ani de pustiire nu au reuşit s-o arunce iremediabil în abisul uitării şi al pieirii. Din 1775, când Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina,  până în 1918, când s-a unit cu România şi  apoi până în 1991, la 14 martie la Voroneţ - nu s-au săvârşit slujbe. În anul 1991, prin Decizia nr. 1 semnată de Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor pe baza adresei  Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5373 din 1991, Mănăstirea Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală.

După vederea Voroneţului plecăm cu certitudinea clară că ne aşteaptă pe toţi o Judecată universală. E foarte important să ştim… fiindcă începem, din sfială, să punem stavilă sumedeniilor de patimi cărora le-am căzut victimă.

La Voroneţ tăcerea înconjoară Biserica Mănăstirii, apărând-o de violenţele şi rătăcirile la care s-au dedat  o mulţime de oameni în ultimii treizeci de ani. E o mireasmă plină de taină până şi în rostirea cuvântului ,,Voroneţ”.

“Ctitorul a avut grijă să fie turnate două clopote necesare Mănăstirii purtând inscripţia: “Ştefan-Vodă, din îndrumarea lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996 (1488) luna mai.” Dintr-un aliaj de bronz, argint şi aur, cu un timbre grav, plăcut şi pregnant, clopotele cheamă, şi dacă-s trase de mâini îndemânatice, numele Voievodului: “Ştefan-Vodă…Ştefan-Vodă…!”

Culoarea cerului senin e cea mai apropiată de esenţa luminii dumnezeieşti, după învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei.

Sfântul Nil zice: “ Dacă ar voi cineva să vadă starea minţii, să se golească pe sine de toate înţelesurile şi atunci o va vedea asemănătoare safirului sau culorii cereşti. ” Şi iarăşi: “starea minţii este înălţime inteligibilă (gândită), asemănătoare culorii cereşti peste care în vremea rugăciunii se arată lumina Sfintei Treimi”

Iar părintele Dumitru Stăniloae aprofundează în traducerile sale în limba română: “Mintea e vârful cel mai înalt al fiinţei omeneşti. Peste ea luceşte în vremea rugăciunii lumina Sfintei Treimi, căci aceasta e o luminare a dragostei reciproce dintre persoanele dumnezeieşti comunicată şi celui ce se roagă, aprins şi el de iubirea Sfintei Treimi şi de lumina Ei, care descoperă tot sensul existenţei.”

Iar Sfântul Isaac Sirul zice: “Când mintea se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în cel nou, al harului ”(Col. 3, 9), va vedea curăţia sa asemănătoare culorii cereşti; ea a fost numită de bătrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a arătat lor „în munte”(Ieşire 24, 10)

Iar Moise în Ieşirea grăieşte inspirat de Duhului Sfânt: “Şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era ceva, ce semăna cu un lucru de safir, curat şi limpede ca seninul cerului” (Ieşirea 24, 10)

Acest verset din Ieşirea dezvăluie… atât cât poate fiecare înţelege,  taina “albastrului de Voroneţ”. În seninul cerului de pe toate feţele Bisericii Mănăstirii, sfinţii odihnesc în Dumnezeu şi Dumnezeu întru ei.

Prin anii 1970, americanii au dorit să ia cu totul acasă la ei, Biserica Mănăstirii de la Voroneţ. Răspunsul oficialilor de atunci a fost unul ferm: “Pot veni în România când le e dor de Dumnezeu”. Nimeni nu poate translata Mănăstirea Voroneţ din spaţiul ei, pentru că e “plasticizată” pe locul unde stă Dumnezeu, [curat şi limpede ca seninul cerului]. De aceea pelerinul care cercetează Voroneţul pleacă cu „albastrul indefinibil” în priviri… care izvorăşte pace din Muntele Armoniei tuturor frământărilor persoanei umane.

 

1. MonahiaElena Simionovici, “Sfânta Mănăstire Voroneţ, Vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă”, 2017, pg. 11

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Nevoia de educatie morala este mai mare decat nevoia de aducatie sexuala - Pr. Ioan C. Tesu
 

Calea optimă este responsabilitatea și nu libertinajul și laxismul moral, efortul de păstrare a valorilor familiei și nicidecum bulversarea tinerilor, uneori de la vârste la care nu sunt deplin formați fizic și spiritual, cu teorii aparent științifice, dar provocatoare și periculoase pentru sufletul lor, nedeplin exersat. Relativizarea valorilor creştine şi tradiţionale ale familiei, așa cum arată analiștii problemelor cu care aceasta se confruntă, în contemporaneitate, are efecte dramatice asupra existenţei unui neam, în istorie.

De puțin timp, societatea românească, în clasele și categoriile ei cele mai variate, de la lideri politici și formatori de opinie, la profesori, medici, psihologi, psihoterapeuți ai familiei și, nu în ultimul rând, slujitori ai Bisericii, au fost divizați de mereu „noua”, dar în același timp și „vechea” dezbatere privind educația sexuală. De la formele ei explicite, vizând predarea acesteia de la vârste fragede, la formule ameliorate, de genul „educație pentru viață” sau „educație pentru sănătate”, abordarea acestei teme s-a făcut în moduri variate, mai mult sau mai puțin obiective.

Biserica a fost și va rămâne dintotdeauna și pentru totdeauna un adevărat bastion de apărare a valorilor familiei, în ceea ce aceasta are mai înalt moral. Deloc întâmplător și bazată pe Revelația dumnezeiască și pe învățătura sa bimilenară, credința ortodoxă dezvoltă cea mai frumoasă învățătură referitoare la rolul și valoarea bărbatului și a femeii, unul în viața celuilalt, la relațiile de armonie, care trebuie să existe între soți, pe de o parte, și între părinți și copiii, pe de altă parte.

Astfel, pentru Spiritualitatea Ortodoxă, familia constituie, cu adevărat, o „mică biserică”, un colțișor de rai, într-o lume tot mai frământată, un paradis în miniatură, anticipând fericirea cea veșnică, din Împărăția lui Dumnezeu. În atotștiința Sa, Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a creat din iubire infinită și spre fericire veșnică, știe că viața aceasta nu este o călătorie lină către țârmul fericit al mântuirii, ci și o luptă nevăzută de dobândire, păstrare și cultivare a virtuților creștine, forme ale binelui moral și ale frumosului spiritual, împotriva urâțeniei și hidoșeniei pe care păcatul îl îmbracă în variatele lui forme. Iar cele mai înalte astfel de valori privesc familia.

Pentru soțul creștin, soția sau aleasa inimii sale reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare, pe care Dumnezeu i-o oferă, pentru ca aceasta să îi fie sprijin și ajutor, să îi împodobească viața cu trăsăturile ei fizice, dar mai ales spirituale: frumusețea, sensibilitatea, delicatețea, gingășia, bunătatea, tandrețea etc, trăsături ce trebuie să caracterizeze viața unei soții evlavioase și devotate. În mod similar, pentru o soție credincioasă, soțul ei reprezintă cel mai înalt dar pe care Dumnezeu i-l oferă acesteia, pentru ca și el să îi înnobileze existența cu fermitatea caracterului, energia, discernământul, puterea și tăria morală – note morale specifice caracterului acestuia. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, soția trebuie să fie „medicament de bucurie sau de veselie” pentru soțul ei, inima familiei, al cărui creier este bărbatul. Scopul însoțirii bărbatului cu femeia nu îl constituie doar armonia conjugală, temperarea dorințelor trupești, ci întrecerea celor doi soți în fapte de dragoste și prețuire, de ajutor și respect mutual, capabile să îi conducă spre mântuire.

Într-un astfel de cămin, adevărată „biserică domestică”, prezența copiilor constituie, precum spune același Sfânt Ioan Gură de Aur, cea mai mare mângâiere oferită oamenilor, după pierderea nemuririi, ca speranță la redobândirea acesteia și, totodată, „toiag” bătrâneților părinților lor. În baza unei învățături atât de înalte și în calitatea ei de mamă spirituală a Neamului, Biserica se simte responsabilă să încerce să corecteze deviațiile morale, chiar și numai în fază de proiect sau simplă idee ori părere, după cum, în cazul părinților trupești sau biologici, dojana sau mustrarea copiilor nu este semn de pedepasă și indiferență, ci de dragoste responsabilă și grijă morală față de devenirea lor spirituală.

Partida celor care apără cu orice preț introducerea educației sexuale în programa de studiu a elevilor supralicitează argumente potrivit cărora România ar fi țara cu cele mai tinere mame. Acestea, din lipsa unor cunoștințe despre chiar propria sexualitate, ar fi debutat timpuriu și promiscuu în viața sexuală și ar fi adus pe lume copii. Copii cu copii.

O privire atentă, însă, asupra istoriei recente europene, ne ajută să observăm faptul că țările scandinave au trecut prin aceste frământări în anii ʼ60 ai secolului trecut, iar rezultatul a fost introducerea unei astfel de discipline, spre studiu, în școală. Scopul urmărit a fost informarea elevilor cu privire la viața sexuală și debutul în aceasta, căile de a evita sarcinile nedorite și partenerii multipli sau abuzivi, comportamentele bizare și deviante. Iar rezultatul, resimțit nu după mult timp, l-a constituit înmulțirea cazurilor de viol și abuz, micșorarea vârstei începerii vieții sexuale, un număr sporit al sarcinilor nadorite și al avorturilor, permisivitate exagerată în privința practicilor sau comportamentelor sexuale. Dându-și seama de greșeala făcută, au încercat, apoi, și continuă, după o jumătate de secol, să o amelioreze.

S-ar părea că civilizația americană contemporană este mult mai înțeleaptă, ea investind milioane de dolari pentru derularea unor programe de informare și cultivare a castității și înfrânării, până la căsătorie, cu ferma convingere că un tineret sănătos înseamnă un neam puternic.

Întrebarea este: de ce nu ne inspirăm și noi din experiența celor care au trecut prin aceste frământări ideologizante și de ce nu putem da dovadă de discernământ, într-o problemă atât de sensibilă a vieții umane – intimitatea, nu promovând ideologii partinice, ci cultivând idealuri morale înalte? Astfel, calea optimă este responsabilitatea și nu libertinajul și laxismul moral, efortul de păstrare a valorilor familiei și nicidecum bulversarea tinerilor, uneori de la vârste la care nu sunt deplin formați fizic și spiritual, cu teorii aparent științifice, dar provocatoare și periculoase pentru sufletul lor, nedeplin exersat.

Relativizarea valorilor creştine şi tradiţionale ale familiei, așa cum arată analiștii problemelor cu care aceasta se confruntă, în contemporaneitate, are efecte dramatice asupra existenţei unui neam, în istorie. Atunci când familiile sunt puternice, poporul respectiv este unit şi puternic. Atunci când familia este lovită, iar temeliile ei sunt zdruncinate de imoralitate şi laxism moral, se îndreaptă spre decadenţă şi dispariţie. Astfel, „antropologul britanic John D. Urwin a făcut un studiu aprofundat asupra a optzeci de civilizaţii care au apărut şi au dispărut de-a lungul a patru mii de ani. Dr. Urwin a descoperit că există un punct comun tuturor. De fiecare dată, s-a început cu un set de valori morale conservatoare, punându-se accent asupra familiei. După un timp, acest principiu a devenit tot mai liberal, valorile morale au dispărut şi familia a avut de suferit. În toate cazurile, pe măsură ce familia s-a deteriorat, acea civilizaţie a început să se destrame; în toate aceste optzeci de cazuri, prăbuşirea unui popor a avut o strânsă legătură cu destrămarea familiei. În majoritatea cazurilor, civilizaţia a dispărut după o generaţie în raport cu dispariţia familiei”[1].

Mai mult decât oricând, în vremuri precum sunt cele pe care le trăim, în care se constată, de mai bune de o jumătate de veac, o scădere alarmantă a numărului nașterii, în sânul unei popor îmbătrânit, făcând și el parte dintr-un continent aflat într-o reală „iarnă demografică” și în care mare parte din puținii săi tineri iau calea străinătății, lăsând în urmă familii, părinți și chiar copii singuri, izolați și neajutorați, atenția ar trebui îndreptată spre alcătuirea și promovarea unor programe și politici coerente și consecvente, care să vizeze păstrarea factorului uman în țară, întemeierea de familii și ajutorarea lor, îndemnul la o viață morală înaltă în sânul acestora, manifestată inclusiv prin nașterea de mulți copii, care să fie mângâiere părinților și familiilor lor, sprijin și viitor al Neamului în care s-au născut.

Într-o lume în care asistăm la amplificarea dorințelor de natură materială, trupești și superficiale, hodoniste și egoiste, în detrimentul culturii, al moralității și al spiritualității, grija fundamentală a tuturor trebuie să fie mai ales cultivarea spiritului, în orizontul valorilor umane, morale și creștine, capabile să îi ofere omului sens profund în viață și împlinire autentică.

 

[1] Zig Zilgar, Secretul căsniciei fericite. Idila poate dura o viaţă, Ediţia a II-a, traducere din engleză de Irina-Margareta Nistor, Curtea Veche, Bucureşti, 2017, p. 20.

sursa: Doxologia



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Ce ramane, ce lasam in urma noastra?!... - Dr. Stelian Gomboş
 
 
 

Fiecare dintre noi avem diferite ocazii de a participa la slujba prohodirii sau înmormântării cuiva sau, diferite prilejuri de a participa la felurite momente şi evenimente din viaţa unor cunoscuţi, rude, prieteni, neamuri, colegi, vecini, amici, apropiaţi, cunoscuţi, etc. cum ar fi nuntă, botez, aniversare, pensionare, înmormântare, comemorare etc. În asemenea împrejurări sau în urma unor asemenea momente şi evenimente îmi tot vine stăruitor în minte întrebarea: ce este omul şi ce anume rămâne ori lasă în urma lui...

mul care are sau, a avut atâtea zbateri, ambiţii, aspiraţii, planuri, idealuri, proiecte, vise, bucurii, împliniri, amăgiri, dezamăgiri, probleme, realizări, dureri, satisfacţii, rezultate, succese, eşecuri, încercări, piedici, ispite, provocări şi, aşa mai departe. Omul care, cândva, undeva, a râs, a plâns, a cântat, a suspinat, a oftat, a visat, a iubit, a urât, a dorit, a poftit, a muncit, a strâns, a adunat, a risipit, a câştigat, a pierdut, a clacat, a depăşit, a gestionat, a traversat, a rezolvat, a soluţionat etc. Şi, la un moment dat, realizezi că te afli într-un moment al bilanţului, înaintea unei reflecţii, meditaţii, analize ori cugetări când, întrebi sau, te întrebi: ce las, ce rămâne în urma mea sau, ce am lăsat, ce a lăsat ori, ce rămas în urma cutăruia, a unuia sau altuia. Da, interesantă întrebare dar, mai ales, interesante răspunsuri, gândindu-ne ce am făcut sau, ce nu am făcut, ce am realizat ori ce nu am realizat, unde am ajuns ori unde nu am ajuns, de ce aşa de ce nu altfel, de ce aici, de ce acum, de ce, de ce?...

Şi tot în asemenea situaţii mă gândesc sau îmi amintesc că, la trecerea noastră din această viaţă şi lume, bunăoară, săracul nu lăsat nimic iar bogatul nu a luat nimic!... Şi unul şi celălalt au luat şi au lăsat numai faptele lor şi urmările ori consecinţele acestora, nimic mai mult, nimic altceva. Şi atunci de ce, ori cui foloseşte atâta ambiţie, vanitate, slavă deşartă, dorinţă de răzbunare, de înavuţire, de stăpânire, de dominare, de manipulare, de îmbogăţire, de cultivare a egoului, de construire a propriei imagini, de consolidare a cultului propriei personalităţi şi, multe, altele? Pentru ce toate acestea şi încă multe altele, care mai de care, pentru ce toată această încrâncenare, tot acest stres, toată această luptă, toată această încordare ori stare de tensiune şi de presiune, pentru ce toată trădarea, infidelitatea, neloialitatea, necredincioşia, laşitatea, lăcomia, viclenia, specula, abilitatea, subtilitatea, perversitatea, perversiunea sau prădarea noastră..

Nu în zadar Cartea Eclesiastului a ajuns, între altele, la concluzia: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!...” Altfel spus, de fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc. Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri. Nu degeaba toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire. 

În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ. În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!” Şi aşa după cum spuneam şi mai sus, să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos? În schimb, ce bine, ziditor şi folositor este duhul cumpătării, al cercetării propriei noastre conştiinţe, al reflecţiei, introspecţiei şi meditaţiei, al echilibrului, al dragostei, al milosteniei, al altruismului, al asumării şi responsabilităţii, al seriozităţii şi sincerităţii, al smereniei, al demnităţii, al onestităţii şi corectitudinii, al iertării, al răbdării, al dreptei socoteli, al discernământului, al măsurii, în tot şi în toate!...

Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii. Altfel spus, să fim cu mare atenţie şi cu multă luare aminte, cum trecem, cum (ne) petrecem noi înşine, cum îi petrecem şi pe semenii ori fraţii noştri, cum ne comportăm, în această viaţă şi prin această lume, (de)limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie. Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros. 

Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim, de pildă, cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine. Fiindcă totuşi, de câte ori nu ni se întâmplă, de exemplu, să ne fie atât de dor de cineva şi să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea. }mi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat. Aș vrea, în încheierea acestei meditaţii, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme (mai) sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi. Până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei. În altă ordine de idei, noi, oamenii, ne-am (cam) împărţit (şi despărţit) în: (ne)pretenţioşi, (ne)preţioşi, (ne)preţuiţi şi dispreţuiţi, în: cunoscuţi, necunoscuţi şi recunoscuţi, în: numiţi, denumiţi şi renumiţi, în: concreţi, discreţi şi indiscreţi şi, aşa mai departe. 

Pe cei plecaţi dincolo Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei încă rămaşi,  Dumnezeu să ne întărească, să ne miluiască şi să ne mântuiască! Amin!

 

 



Convergenta sistemului capitalist cu cel comunist si cresterea economica. Situatia Romaniei - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

I Argument

 Problematica proceselor contemporane de integrare și globalizare statală și socială aduc în discuție viabilitatea teoriei convergenței sistemelor și creșterii economice zero elaborate în anii 70 ai secolului trecut. Care sunt principalele aspecte ale celor două teorii, viabilitatea modelelor propuse și în ce măsură realitatea românească corespunde previziunilor celor două teorii? Sunt întrebări la care încercăm să răspundem în acest studiu.

 

II Teoria convergenței sistemelor

 Teoria convergenței a apărut și a câștigat popularitate la mijlocul secolului trecut. A devenit un concept fundamental în sociologia occidentală modernă, în științele politice și în economia politică. În Rusia, teoria convergenței a fost promovată pe scară largă de academicianul Dmitry Sakharov și asociații săi, care și-au bazat convergența pe planurile lor de restructurare a economiei și a instituțiilor publice.

 Termenul „convergență” însuși provine de la cuvântul latin „apropiere”. Teoria convergenței sugerează că, în condiții moderne, cele două sisteme sociale antagoniste ale capitalismului și socialismului sunt în proces de convergență, fiind sintetizate într-un fel de „societate mixtă”. Combină caracteristicile pozitive ale fiecăruia dintre sisteme.

 Dispozițiile inițiale ale teoriei convergenței au fost împrumutate din domeniul științei biologice, ceea ce dovedește că în procesul interacțiunii evolutive, trăsături anatomice similare încep să posede grupuri de organisme vii care sunt departe unul de celălalt la origine, dar obligate să trăiască împreună în același mediu.

 Părinții teoriei convergenței sunt considerați P. Sorokin, J. Golbraith, U. Ros-tou (SUA), J. Fourastier și F. Perru (Franța), K. Tinbergen (Olanda), X. Shelsky și O. Flecht-heim (Germania). Acești și alți oameni de știință din era confruntării economice acute între capitalism și socialism au dovedit că sistemul capitalist este ireversibil din punct de vedere istoric și poate continua să existe prin transformări și reforme care sunt împrumutate din metode socialiste în managementul științific al economiei și societății, în planificarea statului a tuturor domeniilor de activitate.

 Teoria convergenței combină o gamă largă de idei din domeniile sociologiei, economiei și politicii. Se bazează pe aspirații reformiste și social-democrate, care vizează îmbunătățirea proceselor de monopol de stat și încercări de asimilare sub formă de reforme exprimate de o economie de piață, pluralismul politic și liberalizarea sistemului social.

 Unii adepți ai teoriei convergenței, de exemplu Z. Brzezinski, își limitează efectul doar la zona de activitate economică. Astfel, Teoria convergenței presupune că, pe măsură ce țările se deplasează din stadiile incipiente ale industrializării spre a deveni pe deplin industrializate, încep să semene cu alte societăți industrializate în ceea ce privește normele și tehnologia societății. Caracteristicile acestor națiuni converg efectiv. În cele din urmă, acest lucru ar putea duce la o cultură globală unificată, dacă nimic nu ar împiedica procesul.

 Teoria convergenței își are rădăcinile în perspectiva funcționalistă a economiei, care presupune că societățile au anumite cerințe care trebuie îndeplinite dacă trebuie să supraviețuiască și să funcționeze eficient.

 Unii teoreticieni au expus de atunci premisa inițială a acestui model economic, apreciind că națiunile industrializate pot deveni mai asemănătoare în unele moduri decât în ​​altele. Teoria convergenței nu este o transformare universală deoarece, deși tehnologiile pot fi împărtășite, nu este la fel de probabil ca aspecte fundamentale ale vieții, precum religia și politica, să se convertească în mod necesar, deși pot.

 Teoria convergenței este, uneori, denumită și "efectul de aliniere". Atunci când tehnologia este introdusă în țările aflate încă în stadiile incipiente ale industrializării, banii din alte națiuni se pot revărsa în vederea dezvoltării și țările în cauză pot profita de această oportunitate. Aceste națiuni pot deveni mai accesibile și mai sensibile la piețele internaționale și le permite să recupereze decalajul față de țările avansate.

 Statele instabile politic sunt mai predispuse să se diferențieze de țările dezvoltate deoarece nu pot să se convertească datorită factorilor politici sau social-structurali, cum ar fi lipsa resurselor educaționale sau de formare profesională. Prin urmare, teoria convergenței nu s-ar aplica în cazul lor.

 De asemenea, teoria convergenței permite ca economiile țărilor în curs de dezvoltare să crească mai rapid decât cele ale țărilor industrializate în aceste circumstanțe. Prin urmare, toți ar trebui să ajungă la egalitate în cele din urmă.

 Unele exemple de teorie a convergenței includ Rusia și Vietnam, fostele țări pur comuniste, care s-au relaxat de doctrinele stricte comuniste, pe măsură ce economiile din alte țări, cum ar fi SUA, s-au dezvoltat. Socialismul controlat de stat este mai puțin o normă în aceste țări acum decât este socialismul pieței, care permite fluctuațiile economice și, în unele cazuri, și afacerile private. Rusia și Vietnam au cunoscut o creștere economică, deoarece regulile și politicile lor socialiste s-au schimbat și s-au relaxat într-o oarecare măsură.

 Țările europene ale Axei, inclusiv Italia, Germania și Japonia, și-au reconstruit bazele economice după cel de-al doilea război mondial, în economii care nu se deosebeau de cele existente între puterile aliate ale Statelor Unite, ale Uniunii Sovietice și ale Marii Britanii.

Mai recent, la mijlocul secolului al XX-lea, unele țări din Asia de Est s-au convertit cu alte națiuni mai dezvoltate. Singapore, Coreea de Sud și Taiwan sunt acum toate considerate a fi dezvoltate, națiuni industrializate.

 Dimensiunea economică a teoriei convergenței sistemelor presupune că dezvoltarea este

     1. un lucru universal și
     2. definit de creșterea economică.

Ea încadrează convergența cu națiunile presupuse a fi "dezvoltate" ca un țel al așa-numitelor națiuni "nedezvoltate" sau "în curs de dezvoltare" și, în acest fel, nu reușește să țină seama de numeroasele rezultate negative care adesea urmează acest model economic de dezvoltare.

 Mulți sociologi, cercetători au observat că acest tip de dezvoltare adesea doar îmbogățește deja bogatul și / sau creează sau extinde o clasă de mijloc în timp ce exacerbează sărăcia și calitatea scăzută a vieții cu care se confruntă majoritatea națiunii. În plus, este o formă de dezvoltare care, în mod obișnuit, se bazează pe supra-utilizarea resurselor naturale, înlocuiește subzistența și agricultura la scară mică și cauzează poluare și distrugeri răspândite ale habitatului natural.

 În anii 70 ai secolului trecut gândirea social-politică românească depășise iconoclasmul ideologic, de tip marxist, care definea conceptul de convergență a sistemelor drept ”teorie burgheză care preconizează evoluția celor două sisteme social-economice și politice, socialismul și capitalismul, spre un tip comun de societate, fără a fi nevoie de revoluția socială”, orientând tematica și interesul spre dezbateri dezinhibate, în jurul unor concepte, precum ”convergența sistemelor”, ”societatea postindustrială”, ”rolul tehnocrației”, avantajele ”unității în diversitate”, respectiv ”teoria zegistă”(creșterea economică zero).

 Pornind de la principii corecte în plan teoretic, ”convergența sistemelor” ar fi putut să devină benefică într-o lume onestă, animată de principii umaniste, de coexistență nonbeligerantă, prezumând un anume echilibru între două entități, care au conviețuit bipolar, anterior anului 1989, însă presupunând asumarea și implementarea unei susținute politici de coeziune și ajustare reciprocă.

 Aceasta, cu cât, în condițiile unei euforii nedisimulate, după căderea Zidului Berlinului, și în ciuda unu pesimism politic sau a unor gândiri nostalgice, atât Estul cât și stânga europeană își doreau din plin o infuzie ideologică regeneratoare.

 În realitate, procesul s-a finalizat printr-o pervertire a celor două entități, producând o confuzie a valorilor originare, o rupere a echilibrului dintre proiectul inițial și cel final, ce a transformat convergența în emergență, echilibrul în subordonare. În acest mod, ”convergența sistemelor” a devenit un canal de contaminare reciprocă, cu viruși periculoși, dând naștere unei maladii pandemice, căruia cu greu îi putem afla antidotul.

 Avem în vedere abandonarea culturii umaniste în favoarea unei pseudo culturi tehnocrate sau chiar a unor forme de sub-cultură din ce în ce mai extinse, generalizarea consumismului și ignorarea sau chiar repudierea valorilor spirituale. Omul nu mai este o persoană ci un individ subordonat statului, care îi oferă câteodată pâine și circul politic și social de care are trebuință. Mai observăm: dominația marilor monopoluri economice și accentuarea decalajelor dintre bogați și săraci, scăderea alarmantă a calității vieții și afectarea gravă a mediului natural, abandonarea identității naționale exprimată în istoria națională, credință și cultură, fenomenul migrației populației în căutarea unui loc de muncă mai bun sub aspectul veniturilor care pot fi realizate, descompunerea familiilor tradiționale și desconsiderarea tradițiilor și valorilor familiei creștine, apariția unor forme de infracționalitate transfrontalieră foarte periculoase și greu de stopat, cum ar fi corupția, spălarea de bani, traficul de persoane și de droguri, diferite forme de violență. Enumerarea ar putea continua. În esență asistăm pe de o parte la distrugerea valorilor umaniste tradiționale și a identității naționale, iar pe de altă parte la o uniformizare abstractă bazată pe dominația celor care dețin puterea și controlul asupra lumii. Totul devine aparență, demagogie și non-sens.

Se poate spune că, în România, capitalismul a preluat tot ce era mai râu în socialism, devenind un ”capitalism de cumetrie”, iar prin metisajul reciproc, a rezultat un ”mixtum compositum” încât românii nu s-au mai bucurat de o societate postindustrială, așa cum li s-a promis, ci de o distrugere programată a economiei și industriei, în condițiile unui capitalism sălbatic, nemilos, nociv în cel mai adevărat sens al cuvântului.

 Teoria convergenței sistemelor, mai ales în privința modelelor de guvernare bazate pe dominare și uniformizare spirituală, culturală și pe promovarea umanismului abstract care nu are în centrul său omul ca persoană liberă, își găsește astăzi materializarea în organizația supranațională și suprastatală, Uniunea Europeană.

 În sfera religiei, ecumenismul este o expresie a încercării de aplicare a acestei teorii. Mișcarea ecumenică poate fi considerată ca având un rol pozitiv numai în ceea ce privește dialogul între confesiunile și bisericile creștine, ca o posibilitate pentru dreapta credință ortodoxă de a-și face cunoscute învățăturile și valorile, de a le susține. Ecumenismul nu poate fi acceptat ca încercare a bisericii catolice de a subordona pe credincioșii ortodocși, primatului unui singur episcop, Papa, episcopul Romei și nici ca o renunțare sau modificarea a tradițiilor și învățăturii de credință ortodoxe. Părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae sublinia foarte bine aceste aspecte: ’’Trebuie să ne preocupăm în primul rând de întărirea dreptei noastre credințe și a viețuirii conform cu ea. Prin participarea noastră la mișcarea ecumenică trebuie să urmărim în primul rând a face cunoscută dreapta noastră credință în moduri accesibile înțelegerii celor ce aparțin altor formațiuni creștine. Mi se pare că mișcarea ecumenică a sporit birocrația și interesele de tot felul ale funcționarilor ei. Nu este o forță reală a credinței și unității în ea... Dar nu știu dacă relativismul care o stăpânește nu se întinde ca o slăbire a credinței în toată lumea creștină.’’

 

III. Teoria creșterii economice zero

 În epoca anilor 70 – 80, ”Teoria ZEG” (Zero Economic Growth) era definită ca fiind o teorie filozofico-economică de esență neomalthusianistă limitativă, potrivit căreia populația globului, cererea de produse alimentare și poluarea ar înregistra creșteri într-un mod progresiv, amenințător, în timp ce resursele globului s-ar afla în cantități limitate, lumea îndreptându-se astfel rapid spre autodistrugere, colaps total.

 Această teorie a fost susținută de Clubul de la Roma, creat în 1968, la iniţiativa economistului italian dr. Aurelio Peccei, care a reunit în jurul său 70 futurologi, din 25 ţări, pentru a studia soluții de rezolvare a unei crize care se vedea la orizont încă de pe atunci.

 Clubul de la Roma a cerut profesorului american Jay Forrester să modeleze matematic tendințele creşterii economice la scară mondială, pentru şapte decenii viitoare. Așa s-a născut primul raport al Clubului de la Roma, document de studiu coordonat de Donella şi Dennis Meadows, Jorgen Randers şi W. Behrens de la Massachussets Institut of Technology. Acestor specialiști li se solicita “să examineze complexul de probleme care îngrijorează pe oamenii de pretutindeni; sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a robotizării, nesiguranţa ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiţionale, inflaţia şi alte crize monetare şi economice”. Apelând la o metodologie stabilită de acest colectiv, s-a analizat cu ajutorul calculatoarelor electronice un model prin care era prezentată evoluţia următorilor indicatori: populaţia, producţia industrială, producţia agricolă, poluarea resurselor naturale, în perioada 1950 – 2030.

 Acești savanți aveau de dat răspuns la următoarele trei dileme capitale:

  1. creşterea populaţiei constituie cauza industrializării sau industrializarea este cauza creşterii populaţiei?
  2. Cine dintre cei doi factori, populație sau industrializare, este principalul răspunzător pentru creşterea poluării?
  3. Este posibil ca o producţie mai mare de alimente să determine o creştere a populaţiei, respectiv hrană insuficientă pentru locuitori?

 La bază erau ideile emise de Jay Forrester în cartea sa “Dinamica industrială”, în care se atrăgea atenția asupra faptului că populaţia a crescut de la 1,6 miliarde în 1900 la 3,5 miliarde în 1970, dar că aceasta se va dubla exponențial, într-un număr mai mic de ani, ceea ce va afecta întregul sistem mondial, în timp ce creşterea acumulării de capital industrial va cunoaște limite.

 Încă din acei ani, Sicco Mansholt declara: “am făcut un calcul foarte simplu: dacă am vrea ca întreaga populaţie a globului să se bucure de un nivel de viaţă comparabil cu acela pe care-l avem în Occident, dat fiind venitul mondial global, ştiţi la ce cifră ar trebui să se reducă ea? La un miliard de indivizi”.

 Aceleași calcule arătau faptul că o creștere exponenţială a populației și a dezvoltării industriale ar reduce dramatic resursele naturale şi, împreună cu sporirea poluării, vor determină diminuarea curbei creşterii producţiei agricole şi industriale. Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, care vor fi atinse în secolul XXI. În concluzie, autorii au propus conceptul “familia de înlocuire”, cu cel mult doi copii.

 Același model matematic i-a condus pe liderii chinezi la concluzii similare, reducând numărul de copii pe care îi putea avea o familie, dar dezvoltând o economie în ritmuri fenomenale, apelând și ei la principiul ”convergenței sistemelor”, un experiment reușit, se pare, dar cu repercusiuni nocive asupra rezervelor de energie, poluării și echilibrului economic al planetei.

 Jay Forrester a formulat o primă schiță de model global („Lumea 1”) pe care a precizat-o ulterior („Lumea 2”), în care încearcă să desprindă tendințele mondiale ale creșterii economice în primele șapte decenii ale secolului XX.

 Apoi el, împreuna cu alți profesori de la Massachussetts Institut of Tehnology (M.I.T.), elaborează în anul 1972 lucrarea „The Limits to Growth” („Lumea 3”), considerată primul raport al Clubului de la Roma.

 Autorii analizează cinci variabile ale creșterii economice:

  1. populația și dinamica ei;
  2. capitalul, respectiv investițiile succesive de capital și procesul dezvoltării industriei la scară planetară;
  3. producția agricola mondială și alimentația;
  4. consumul de resurse neregenerabile;
  5. poluarea mediului natural.

 In lucrare se apreciază că între cele cinci variabile ale creșterii economice există strânse legături de interdependență. Folosind tehnica modernă de calcul, autorii evidențiază ritmurile creșterii economice la scară mondială în primele șapte decenii ale secolului XX și tendințele înregistrate de cele cinci variabile. Concluzia la care ajung este esențialmente pesimistă. „Dacă tendințele actuale de creștere a populației, industrializării, poluării, producției alimentare și tendințele epuizării resurselor continuă neschimbate, limitele creșterii pe această planetă vor fi atinse în decursul următorilor o sută de ani”. Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea că în primele șapte decenii ale secolului XX – a avut loc o creștere exponențiala (prin înmulțire) a celor cinci variabile si că dacă tendința continuă, omenirea va declanșa în jurul anului 2100 „o prăbușire neașteptată si necontrolabilă”.

 ’’Limitele creșterii" se baza pe un model, o simulare, un program, o reprezentare matematică a variabilelor principale din lume și a interacțiunilor lor dinamice, reprezentare cunoscută ca modelul WORLD III. Principala caracteristică a acestor interacțiuni erau răspunsurile de tip feedback care arătau ca o intervenție într-o parte a sistemului are efecte neașteptate în altă parte a sistemului. Formele de declin prezise în diverse scenarii simulate în acest model încep să apară în prima parte a secolului 21 (2025-2030) pe măsură ce populația se apropie de 10 miliarde, hrana pe cap de locuitor scade la aproape 15-25% din nivelul anului 1970, poluarea crește de zece ori și cele mai importante resurse naturale, ca petrolul și gazul natural, intră in declin. Din cauza caracterului exponențial al creșterii consumului și al creșterii extracției de materii prime, măsuri organizatorice chiar severe sunt de mică importanță. De exemplu, un program guvernamental "mondial" de conservare a energiei până la 50% în 20 de ani pe fundalul unei creșteri de doar 2 % a consumului întârzie data finală a declinului cu doar 3 ani.

 Aceleași calcule arătau faptul că o creștere exponențială a populației și a dezvoltării industriale ar reduce dramatic resursele naturale şi, împreună cu sporirea poluării, vor determina diminuarea curbei creșterii producției agricole şi industriale. Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, care vor fi atinse în secolul XXI. În concluzie, autorii au propus familia cu cel mult doi copii. Uniunea Europeană are în vedere cerința încetinirii ritmului de creștere a populației, impunând statelor membre să recunoască și să înscrie în constituții dreptul la avort, ca drept fundamental al omului.

 Aceste concepții și modele teoretice abstracte, precum și deciziile politice luate în baza lor privind aplicarea de măsuri juridice și de altă natură de reducere a creșterii populației, sunt sacrilegii față de Dumnezeu, creatorul vieții și a tot ce există, dar și crime împotriva vieții.

 "Limitele Creșterii" a devenit subiect de controverse aprinse și Clubul de la Roma a câștigat reputația de mișcare a pesimiștilor neo-Maltusieni. Aproape imediat după 1972, toate marile puteri ale lumii au fondat institute pentru studiul energiei prin metoda "sistemelor aplicate", modelul WORLD III, studii care să contrazică teoriile Clubului de la Roma. Cu toate că mii de cercetători au făcut eforturi pentru a dovedi că programul original WORLD III nu poate de fapt prezice viitorul, și că bazele originale de calcul sunt greșite, raportul s-a dovedit inatacabil. In primul rând pentru că programul nu a fost conceput ca să "prezică" viitorul, ci pentru a putea privi mai bine "din interior". Din interiorul civilizației. Cum spun inițiatorii acestui model, "dă-te un pas înapoi și uită-te la imaginea de ansamblu".

 Până acum nimeni nu a reușit să găsească erori importante în baza originală de calcul și în ipotezele de la care s-a pornit. De fapt, cei mai înveterați atacatori ai modelului teoretic au fost chiar autorii "Systems Dynamics concepts" dezvoltat de Jay Forrester, care au trebuit să verifice de mii de ori teoria înainte de a o expune. Diferența consta în faptul că oamenii care au conceput studiul încercau să înțeleagă procesele complexe care funcționează în lumea reală, pe când criticile aduse lor, încercau să perpetueze mitul creșterii nelimitate, bazată pe acumulare și consum, dintr-o lume al cărui sistem economic, social și politic se bazează pe bani, putere și dominație, piețe de consum și inechitate socială.

 Din 1972 nenumărate studii și cărți publicate confirmă mesajul original al "Limitelor" dar negarea de către guvernele statelor a limitelor creșterii este mai puternică decât munca științifică. De fapt vorbim de o negare politică pentru că e ușor să ignori avertismentele când mandatul e de doar 4 ani și alesul trebuie să dovedească că are capacitatea de a "rezolva" problemele. Intre timp, semnele care confirmă teoria limitelor s-au înmulțit și, mai nou, au apărut semne că limitele au fost depășite cu mult mai devreme decât în raportul original, că lumea se află într-o stare de declin de câțiva ani. Cu toate că previziunile inițiale discutau forțarea limitelor de o populație de 10 miliarde în anii 2050-2060 iată că în 2021 cu o populație de 7 miliarde, pământul dă semne de oboseală.

 De fapt comunitatea internațională nu știe ce să facă cu această realitate. Discuțiile în forumurile internaționale, unde necesitatea creșterii este o prioritate permanentă, duc inevitabil la ieșiri emoționale și pe toate agendele organizațiilor mondiale scrie "creștere, acumulare și consum’’ în sensul strict al cuvântului, pentru că există credința de nestrămutat că e un lucru bun pentru planeta și pentru oameni. Dar, din nefericire, nu e cazul. O creștere constantă a producției nu creează mai multe slujbe sau un mediu înconjurător mai bun, nu combate foametea sau nesiguranța socială și nici nu îmbunătățește învățământul sau sănătatea publică. Din contră, cele mai multe aspecte ale bunăstării par să sufere din cauza expansiunii economice libere, lucru care a devenit o lege prin sine însuși.

 Adam Smith, un important economist, filosof și moralist din secolul al XVIII-lea, pentru a susține tezele sale folosea un concept –’’mâna invizibilă’’. Metafora ilustrează cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia. Smith consideră că, în cazul societăților capitaliste, urmărirea propriului bine contribuie la binele societății. În cadrul mecanismului pieței, guvernat de acest principiu, acțiunile cele mai eficiente și benefice vor fi și cele mai profitabile.

 Adam Smith introduce termenul în Cartea IV din Avuția Națiunilor, în cadrul discuției despre comerțul indigen și comerțul străin. Fiecare individ își va investi capitalul cât mai aproape de casă, “pe cât posibil, în sprijinul activității economice interne” (A. Smith, "Avuția națiunilor"). Indivizii nu vor apela la comerțul străin, decât dacă avantajele acestuia le depășesc cu mult pe cele ale comerțului indigen. “Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmărește numai propria lui siguranță; iar îndrumând acea activitate în așa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui. Urmărindu-și interesul, el adeseori promovează interesul societății mai eficient decât atunci când încearcă să-l promoveze.” (A. Smith, "Avuția Națiunilor"). La Smith, conceptul de mână invizibilă este doar la nivel de înclinație naturală. El va deveni apoi un mecanism social la economiștii ce i-au urmat lui Smith.

 Principala forță de opoziție a "limitelor" stă în crezul că, progresul și creșterea economică e un fel de lege a naturii față de care umanitatea trebuie să se supună. De când Adam Smith a inventat "Mâna Invizibila" (1776 - tatăl teoretic al economiei de piață, capitaliste, cel care a statuat ca "lăcomia este un lucru bun") această putere (lege) a fost principiul de bază al celor care cred ca economia de piață sau comerțul liber va duce în final la o ordine naturală a lucrurilor, unde totul se așază firesc la locul lui: comerțul liber va produce venituri și locuri de muncă, bunăstare pentru toți, egalitate, pace și un viitor bun. In acest context problemele subliniate în "Limite" au apărut ca niște obstacole pentru comerțul liber - și dacă lucrurile nu sunt în regulă cu lumea, atunci există o consecință logică a acestor obstacole: prea multă intervenție guvernamentală, prea multe beneficii sociale, prea multă protecție a mediului, prea multă legislație a muncii etc. Cu alte cuvinte, dați voie comerțului liber să-și facă treaba curativă și ordinea divină a mâinii invizibile va reface balanța în economia mondială.

 

 Probabil că nu exista nici o mână invizibilă așa cum nu există nici o lege a ordonării naturale economice și, deși noțiunea de creștere economică poate fi definită, folosirea noțiunii în politica este absurdă. Atitudinea fiecăruia față de limitele creșterii este o chestiune de cultură, liber arbitru, de rațiune dar mai ales de situarea în dreapta credință ortodoxă. Nu există nici o forță sau lege a naturii care să împingă umanitatea spre comerț liber, exploatarea irațională a mediului înconjurător, epuizarea resurselor și, în final, spre un război al tuturor împotriva tuturor (Hobbes) pentru controlul ultimelor rămășițe.

 Poate ar trebui să citim încă o dată mesajul original al acestui model teoretic sumbru dar realist: "În ultima sută de ani viața pe pământ a fost dominată de creștere. Creșterea populației, a producției, a venitului, a capitalului, a gunoiului și a poluării. Aceasta creștere se va opri, dar întrebarea e prin ce mijloace? Voluntar, prin grija guvernelor si bunăvoința oamenilor, sau printr-un proces natural ceea ce înseamnă colaps, declin și in final dezastru?"

 La această concluzie este necesar un amendament foarte important. Creșterea populației planetei nu este și nu vai fi o cauză de declin pentru omenire. Dimpotrivă, înmulțirea oamenilor este o poruncă a lui Dumnezeu.Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" ( Facerea 1,28). Fiecare om conceput și născut este creat de Dumnezeu cu suflet nemuritor și chemat la un destin măreț, să înmulțească talanții și darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, după poruncile acestuia, să contribuie la transfigurarea și spiritualizarea naturii, a întregii creații. Într-un sens mai larg, nu creșterea în sine și progresul industrial, științific, economic, social și cultural, nu creșterea existențială este rea, pentru că însuși Dumnezeu poruncește oamenilor să înmulțească darurile pe care le primesc, ci modalitățile și mai ales scopul progresului orientat spre distanțarea de Dumnezeu, de oameni și de natură, pe acumulare și consum material și folosirea denaturată a puterilor sufletești.

 Discutam despre schimbarea fundamentala a felului nostru de viață. Dar asta nu se poate întâmpla fără dreapta credință ortodoxă și schimbarea modelelor economice și de guvernare. Scopul dezvoltării economice și sociale ar trebui să fie nu creșterea și acumularea nelimitate, ci păstrarea armoniei, a echilibrului lumii create de Dumnezeu pentru om, realizarea omului ca persoană liberă, spirituală creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, împlinirea marilor valori ale virtuților ortodoxe și ale înțelepciunii, dintre care în primul plan ar trebui să fie smerenia și credința guvernanților față de Dumnezeu, iubirea milostivă, fraternitatea și solidaritatea, discernământul și dreapta socoteală, spiritul de dreptate individuală și socială în gospodărirea resurselor încredințate omului de către Dumnezeu. Problema este ca nimeni nu dorește cumpătare și austeritate, nimeni nu dorește ’’să se întoarcă și să fie viu’’, cum a cerut Mântuitorul.

 Oamenii se revoltă și ajung în stradă pentru că vor sa consume mai mult, nu mai puțin. ’’Dacă ar fii puși să aleagă între un set nou de tacâmuri și supraviețuirea umanității, am o presimțire că marea majoritate ar alege setul de tacâmuri’’ (George Monibot – The Bottom of the Barrel, publicat in the "Guardian" Decembrie 2003).

 Cei care au scris ’’Limitele’’ au pus, poate pentru prima oară, problema testamentului mondial pe care-l lăsăm urmașilor. Astăzi nu mai putem să vorbim despre ce lăsam și pentru cine anume. Legea creșterii, a acumulării și a consumului în proporții nelimitate creată de om va duce omenirea la dezastru. Dar voia și legea lui Dumnezeu este alta, omul și lumea prin lucrarea harului sfânt trebuie să crească spiritual, să se transfigureze pe sine și întreaga creație. Pronia divină este nădejdea noastră. Dar omul a fost înzestrat cu libertate și prin urmare va trebui să alegă cât mai repede între dezastrul inevitabil pentru om și omenire al legii creșterii, acumulării și consumului iraționale și nelimitate sau să primească mâna salvatoare a lui Dumnezeu, să se întoarcă la scopul pentru care omul și existența au fost create, împlinirea voii și poruncilor lui Dumnezeu.

 

 IV Un experiment reușit: România a implementat cerințele ’’teoriei creșterii economice zero’’

 După transformările radicale intervenite în sistemul politic economic și social, după evenimentele din decembrie 1989, poporul român credea că va începe era libertății, a dreptății, a echității, a fraternității, a dreptei credințe ortodoxe mărturisite deschis și sincer, a respectului și a restaurării valorilor identității existenței milenare a poporului român. Poporul credea sincer în progres economic, în realizarea bunăstării mult visate după o jumătate de secol de privațiuni, control și interdicții. Într-un cuvânt, credea că viața putea fi fericită și pe aceste meleaguri.

 După mai bine de treizeci de ani necazurile poporului român sunt aceleași și mereu altele, suferințele de tot felul s-au accentuat pentru cei mai mulți dintre români. Libertatea, egalitatea, fraternitatea, dreptatea au rămas efemere în contextul decalajelor din ce în ce mai mari dintre cei bogați și privilegiați (puțini) și cei săraci și în nevoi, cei mai mulți dintre români. În loc de libertate pentru dreapta credință ortodoxă și loialitate a guvernanților față de români, de valorile ortodoxiei și față de Biserica Ortodoxă Română, avem desconsiderare, prigoană față de credincioși și închiderea bisericilor.

 Guvernanții care s-au perindat în acest timp la conducerea României au oferit poporului român în loc de dreptate socială și legi drepte, nedreptate, în loc de echitate, inegalitate, privilegii și discriminări de tot felul, în loc de libertate, iluzia libertății și restricții de tot felul, în loc de bunăstare, sărăcie și privațiuni, în loc de garantarea sănătății, afectarea gravă a vieții și a speranței de viață, în loc de cultură, incultură și promiscuitatea subculturii împrumutată din occident, în loc de locuri de muncă, șomaj și migrație. Este grav că persoana umană a fost transformată într-un individ oarecare orientat spre acumulare și consumism material și nu spre spiritualitate și cultură.

 Sistemul economic promovat de guvernanți în acești ani s-a bazat pe tezele neraționale ale economiei de piață, concurență de multe ori neloială, scopul fiind acumularea și consumul.  Apropierea de bunăstarea occidentului și de nivelul de viață a popoarelor din vest s-a dovedit a fi o iluzie. Și toate aceste aspecte și multe altele ale tragediei României contemporane sunt datorate în exclusivitate proastei guvernări de care românii au avut parte în acești 30 de ani. În loc de bună guvernare, bazată pe competență decizională, pe valorile adevărate ale libertății și democrației, pe respectul omului ca persoană liberă și demnă, guvernarea în România a însemnat și înseamnă, dictatură, mascată de o falsă democrație și de multă demagogie, abandonarea intereselor naționale și chiar a suveranității și subordonarea României și a poporului român intereselor puterilor occidentale și marilor trusturi și monopoluri capitaliste. Toate acestea sub masca frumoasă a integrării României în Uniunea Europeană.

 Poporul român a fost și rămâne un popor demn, drept credincios și doritor de adevărata libertate, curajos mai ales în necazurile și furtunile de tot felul provocate de proasta guvernare de care a avut și are parte. Trebuie să subliniem un aspect important de care nu ne vom ocupa acum: cei care au deținut și dețin puterea politică și statală nu au ajuns să guverneze prin voința reală a poporului român și nu reprezintă interesele majore ale populației.

 Paradoxal, în România tezele susținute de adepții teoriei creșterii economice zero s-au împlinit.

 Cele două cerințe ale ideologilor acestei teorii, și anume încetinirea dezvoltării economice și depopularea planetei s-a aplicat cu succes deplin în România, timp de 30 de ani!

 Prin urmare, au fost distruse sistematic, metodic, programatic, vândute la fier vechi toate obiectivele industriale, combinate, mari fabrici, industrii întregi, în care se investiseră sume uriașe, muncă enormă, care asigurau locuri de muncă, garantând pâinea și pensiile angajaților.

 Circa 1600 de mari obiective strategice și economice autohtone, o medie de 40 de coloși pe fiecare județ au fost nimicite, fără cea mai mică remușcare, fără să se gândească nimeni ce efecte dezastruoase vor genera! Înainte de 1989 existau peste 8 milioane de locuri de muncă și 3,6 milioane de pensionari, acum paritatea este de 5 la 5 milioane !

 Cât privește scăderea numărului de locuitori, România este în grafic! Prin ce mijloace? Creșterea ratei de mortalitate, a numărului de îmbolnăviri. În România, circa 62% din decesele ultimilor 30 de ani s-au produs prin boli ale aparatului circulator. Este o proporție imensă. Conform statisticilor OMS, rata mortalității prin bolile aparatului circulator este de 6,5 la mie în România și de numai 2,2 la mie în țările UE. Scăderea numărului de locuitori s-a făcut prin degradarea sistemului medical, prin plecarea medicilor și a cadrelor sanitare în străinătate, prin subfinanțarea sistemul public de sănătate, prin calitatea mediocră a serviciilor, imobilism și incompetență managerială, prin interzicerea de realizare a vaccinurilor și medicamentelor românești, dar, mai ales, prin numărul uriaș de avorturi. Să nu uităm că, al patrulea decret al CFSN, emis în 26 decembrie 1989, prevedea liberalizarea avorturilor, astfel că, în ultimii 30 de ani circa 20 milioane de suflete au fost ”tributul” României la directiva de scădere a numărului de ființe umane pe Pământ !

 România este la ora actuală una din ţările „de top” ale Europei, în privința adolescentelor care rămân însărcinate. Aproape jumătate dintre minore au la activ un avort! Aceste cifre ascund un adevăr groaznic, fiindcă aici nu sunt incluse date statistice ale clinicilor private! Declinul demografic al României, inclusiv migrarea masivă în străinătate a 5 milioane de români, în majoritate tineri și maturi, plasează țara noastră în parametrii prognozați de noua ordine mondială, de depopulare, de dezindustrializare!

 România, țara tuturor posibilităților, a tuturor experimentelor. După decembrie1989, ”convergența sistemelor”, în varianta românească, trebuia să arate mai marilor lumii ce efecte poate să producă, nu prin trecerea în trepte, ci brusc, uneori prin vărsare de sânge, prin reforme adoptate cu forța.

 Istoria experimentelor macro, cu laborator uman de zeci și zeci de milioane de persoane, la dispoziție, se repetă și în anul de grație 2020, când nu numai în România, ci la nivel planetar, se prefigurează o schimbare de paradigmă, ca rezultat al deciziilor guvernului mondial, care conduce din umbră, pe fondul unei așa zise catastrofe umanitare, îmbrăcate însă în alte forme, mult mai sofisticate: criza CORONA. Fenomenele globale actuale, aberante din punct de vedere social, conduc la cel mai înalt grad de dezumanizare, dând la iveală tendințele de autodistrugere programată a civilizației noastre, a valorilor sale, având numeroase puncte comune cu sistemele de guvernanță de tip totalitar comunist și imperativ economic capitalist.

 În lipsa unei evoluții liniare, tranziționale, de la socialism la democrație liberală, respectiv printr-un fenomen de ”conversie a sistemelor”, s-a ajuns din păcate la o ”convergență a sistemelor”, prin preluarea celor mai detestabile practici și de la un sistem, și de la altul, respectiv racilele capitalului, combinate cu birocrația sistemului etatizat, rapacitatea mentalității de tip capitalist, îmbinată cu dictatura funciară de tip comunist. Acest fenomen a fost agravat de fenomenul de globalizare, distructiv în esență, prin subjugarea intereselor de identitate culturală și națională, imperativelor creării unei piețe generalizate unice.

 Simptomele maladiilor de care suferă poporul român atât înainte de 1989 cât și acum, din acute devin cronice. Iată câteva exemple:

 Și înainte, și acum, milioane de români priveau spre țările dezvoltate din Occident ca la o adevărată Mecca, plecând cu orice preț, chiar și al vieții, libertății, părăsindu-și familiile, casa, prietenii, pentru a beneficia de libertatea pe care nu o găseau aici, încât acum ne punem întrebarea: cei 5 milioane de emigranți români din zilele noastre, care situează țara noastră a doua din lume ca număr de emigranți, de bine oare au plecat din România sau au evadat din ”lagărul” experimentelor brutale, așa cum evadau părinții lor din ”lagărul socialist”?

 Și atunci, și acum, frica pentru ziua de mâine ne pătrunde în oase; oricând, oricine poate fi amendat, în aceste zile îi sunt controlate documentele pe stradă, arestat, mai ales dacă ești prins în afara locuinței, după orele 22.

 Și atunci, și acum, orice tulburare a liniștii publice este aspru pedepsită, iar inamicii publici sunt bătuți demonstrativ, gazați legal de către organele de ordine spre a fi dați exemplu, fiind denumiți huligani, în 1989 la Timișoara, București, acum la Hunedoara, Rahova (București), Bolintin (Giurgiu) și în alte numeroase locuri din țară.

 Și în anul 1989 și în martie 2020 regimul, simțind că îi poate scăpa controlul asupra mulțimilor, a scos armata, trupele de Securitate (acum Jandarmerie), Miliția (acum Poliția), cu echipamente militare, muniție de război, punând stăpânire pe Capitală, pe centrele marilor orașe.

 Și atunci, și acum, frecventarea bisericilor este pedepsită, se interzic slujbele, procesiunile mortuare, sărbătorile religioase, procesiunile religioase. Masca a devenit obligatorie în biserici, iar Sfânta Împărtășanie, atunci când este permisă, numai cu linguriță de unică folosință. În caz contrar forțele de ordine intervin, uneori cu brutalitate și întotdeauna aplicând amenzi uriașe fără nicio o legitimitate, dar sub aparența legalității.

 Și atunci, și acum, religia este un mare pericol, de aceea sunt interzise icoanele în școli, orele de religie.

 Tot ceea ce se predă în sălile de clasă era sever verificat odinioară de către organizația de bază, acum de către Comisia de disciplină, totul este cenzurat, de către conducerea școlii, inspectorate, minister, fiecare diriginte, profesor este controlat la sânge prin Internet, ba elevii sunt încurajați să posteze imaginile și înregistrări cu profesorii severi, cu educatoarele vigilente, chiar se dau note profesorilor de către elevi, pentru a-i teroriza, spre veselia publicului devorator de învățători, profesori sau diriginți care încă mai doresc ca școala să fie școală. Învățământul românesc trebuie să fie conform directivelor celor care decid în Uniunea Europeană și nu tradițiilor valoroase și realităților țării noastre

 Și atunci, și acum, libertatea de exprimare este interzisă, oricine putând fi trimis la închisoare pentru infracțiuni iluzorii de zădărnicire a combaterii epidemiilor, cu deosebirea că acum oamenii nu mai sunt trimiși la canal, la gherlă, fiind avertizați că există posibilitatea stabilirii unui domiciliu obligatoriu, departe de familie, sub motivația că sunt persoane vulnerabile, care trebuie protejate.

 Și atunci, și acum, orice bun cetățean este obligat să facă delațiuni autorităților cu privire la un coleg de muncă, un vecin, care are legături cu străinătatea. Acum delațiunea a devenit obligație legală, sub forma ”avertizărilor de integritate”. Recent, sub imperiul pericolului COVID, cetățenii sunt obligați să denunțe pe cei veniți din străinătate, acum ancheta penală fiind înlocuită cu ancheta epidemiologică, în cursul căreia trebuie să declari cu cine te-ai întâlnit, când, în ce împrejurări. Dacă omiți ceva esențial, după ce vii din străinătate, ți se va deschide dosar penal, pentru zădărnicirea combaterii epidemiilor.

 Și atunci și acum, se adoptă măsuri de victimizare prin presă a celor considerați un pericol pentru societate, atunci prin ”Scânteia”, ”România Liberă”, acum prin Internet, reviste de așa zis umor politic, site-uri anonime.

 Și atunci, și acum, cei ce aparțineau unei categorii considerate rezistente sistemului erau pedepsiți cu deportarea în locuri izolate (în Bărăgan), acum urmând un criteriu aberant, care încalcă orice normă de bioetică: cei de peste 65 de ani, care au apucat vremuri trecute, sunt considerați nu indezirabili, ci vulnerabili, termen preluat din strategia de securitate a României, în consecință vor fi izolați de familie, de societate, în hoteluri, în aziluri etc.

 Și atunci, și acum, toți cetățenii sunt obligați să asculte propaganda oficială, să se informeze doar de la surse guvernamentale oficiale.

 Și atunci, și acum, televiziunea este obligată să prezinte la fiecare oră instrucțiunile puterii (stați acasă, nu folosiți antibiotice, spălați-vă pe mâini), preluând doar jurnale cu număr cât mai mare de morți, de bolnavi, justificând astfel linia politică a autorităților, prezentându-se doar știri sau reportaje de îndoctrinare a spaimei COVID 19, preluate de la oficine mondialiste OMS, CNN etc.

 Și atunci, ca și acum, populația țării este spoliată de proprietatea privată, 2-3 milioane de mici proprietari sau de mari proprietari își pierdeau atunci proprietatea, locuințele, acum avem 10 milioane de români cu datorii la bănci, care doar aparent mai sunt proprietari, în realitate proprietatea se află în mâinile băncilor străine, încă 30-40 de ani, fiind oricând în pericol iminent să își piardă locuințele, odată cu pierderea locurilor de muncă, mai mult decât probabilă, în condițiile unui ”lock down” prelungit.

 Și atunci, și acum, orice cetățean purta obligatoriu un semn distinctiv, șapca și salopeta muncitorească, în nici un caz cravata burgheză, se saluta obligatoriu strângând-și mâna, ca semn distinctiv de tovărășie, acum se interzice strângerea mâinii, chiar gestul este interzis. Oamenii nu vor mai purta obligatoriu șepci (atât bărbații cât și femeile precum în Coreea de Nord sau China comunistă), ci măști, atât femeile cât și bărbații, ca semn distinctiv al celor care sunt aderenții noii ordini mondiale.

 Și atunci, și acum, întrunirile publice sunt interzise, de asemenea mitingurile, demonstrațiile, reuniunile a mii de persoane în locuri publice.

 Și atunci, ca și acum, lupta de clasă a fost la ordinea zilei, atunci clasa burgheziei, a micii burgheziei, a chiaburilor a fost desființată, prin privarea lor de mijloace de producție, prin deposedarea de avere, prin obligarea ei să dispară din istorie, acum clasa muncitoare, țărănimea cooperatistă a fost ”privată” de mijloace de producție, care i-au fost luate, paradoxal, prin procesul de ”privatizare”, invers al naționalizării, respectiv prin desființarea cooperativelor, a IAS-urilor, a SMT-urilor, fiind redusă numeric, până la dispariție.

 Și atunci, ca și acum, pe plan social a existat o stratificare evidentă, cu diferențe între clase, pături, categorii de populație, dar acum acestea sunt vizibile, deranjante: înainte vreme, satrapii locali nu erau mai mult de câteva mii (activiștii de partid și de stat, lucrătorii din justiție, din organele de represiune, din comerț), acum însă avem ceea ce se numește ”baroni locali”, de Vrancea, de Teleorman, de Arad, de Sibiu, cu averi exorbitante, ascunse de ochii fiscului sau de ANI care, pentru a-și păstra o perfectă imunitate, cotizează din greu la puterea omniprezentă, invizibilă, dar extrem de activă, mai ales în campaniile electorale, la care se adaugă mafiile locale, cu ”regina reginelor” în frunte: mafiile transfrontaliere, cu tentacule în toată lumea, unite cu mafiile de prestigiu și dobândind, cu mijloace proprii, un loc de invidiat în societate.

 Și atunci, și acum, pentru a-i anihila pe inamicii sistemului, comuniștii au închis micile afaceri particulare, întreprinderi private, fiind sprijinite doar marile companii de utilitate publică. Tot astfel și în prezent, la țară, miile de fermieri particulari sunt ignorați, lăsându-le să le moară culturile, animalele, să își piardă fermele, iar la oraș micile firme sunt lăsate de izbeliște, în schimb sunt protejate băncile, companiile mari, multinaționale, en-gros uri, toate cu capital străin, care nu au fost închise nici în timp de pandemie.

 Și atunci, și acum, oamenii de știință sunt marginalizați, dacă părerile și atitudinile lor contravin politicii, nu sunt corecte politic, sunt arestați fără probleme timp de 24 de ore, apoi chiar 30 de zile (vezi cazul celor mai străluciți medici, profesori de medicină, savanți și cercetători etc).

 Și atunci, ca și acum, oamenii vor fi obligați să muncească forțat, înainte chiar sâmbăta și duminica, acum prin obligarea lor de a munci până la 70 de ani, sau mai recent prin ’’telemunca’’ la domiciliu, pentru a distruge în acest fel mediul familial, liniștea și sensul căminului.

 Și atunci, ca și acum, procesul electoral este exemplul cel mai elocvent al dictonului ”afară e vopsit gardul, înăuntru e leopardul”, cu singura diferență că, înainte vreme, indiferent cum votai, procentul era de 99,9 % pentru cine trebuie, iar acum, indiferent cum votezi, iese cine trebuie, cu procente mai mici, să nu bată la ochi! Asemănare esențială: nu contează cine votează, contează cine numără voturile!

 Și atunci, și acum, legile se aprobă pe bandă rulantă, fără a se discuta, fără a se propune amendamente, precum se petrecea în Marea Adunare Națională. Acum legile se votează în Parlament prin adoptare tacită, prin ridicare de mână, la comanda liderului de grup, prin măsluirea votului, prin votul multiplu etc.

 Acum, cele mai importante legi, cum este legea bugetului anual, mai înainte de a fi votate de Parlament trebuiesc aprobate de instituțiile abilitate ale Uniunii Europene. Dreptul Uniunii Europene este obligatoriu și prioritar față de dreptul intern. Ordinea politică și juridică instituită de cei care conduc Uniunea Europeană este superioară ordinii constituționale românești. Este o situație fără precedent, o încălcare gravă a suveranității naționale, a independenței politice și legislative a României

 Și atunci, și acum, politica externă este modelată după instrucțiuni, directive venite din exterior, punând în practică politica Cominternului, acum acesta este înlocuit cu instrucțiuni, directive, venite de la liderii Uniunii Europene sau de la Washington.

 Și înainte, și acum, România face parte dintr-un pact politico-militar, căruia i se subordonează. Înainte se numea Pactul de la Varșovia, acum se numește alianța NATO, în cadrul acestor structuri de securitate colectivă România punând la dispoziție baze militare, soldați, cheltuind pe înarmare sume uriașe.

 Și înainte, și acum, securitatea este puternică, supraveghind tot, dispunând de 14 000 de cadre, controlând corespondența, convorbirile telefonice, dar existând o entitate de care asculta cu teamă, partidul, în timp ce acum avem 7 servicii de securitate, cu un efectiv uriaș, cu bugete mai mari decât cel al culturii și învățământului și al sănătății la un loc, care controlează tot, supraveghează absolut orice, și cărora nu le este teamă de nimic.

 Desigur aceste similitudini tragice ale maladiilor istoriei poporului român pot fi continuate, dar ne oprim aici și ne întrebăm, încotro Românie, încotro biet popor român?

 

 V. Reflecții de final

 În decursul timpului mulți au gândit sau numai au visat la unitatea lumii politică, legislativă economică, socială și culturală. Mulți au crezut că prin modelele și scenariile de unificare a statelor și popoarelor se evită războaiele și orice conflicte armate iar pacea lumii, bunăstarea popoarelor vor deveni în această lume realități netrecătoare

 Niciunul dintre aceste scenarii și proiecte nu au reușit. A fost asemenea construcției unui turn Babel, care, inevitabil mai devreme sau mai târziu s-au prăbușit sau își așteaptă sfârșitul. La fel se întâmplă și cu scenariile unității lumii bazate pe tezele teoriei sistemelor, la fel se va întâmpla și cu organizația suprastatală Uniune Europeană.

 Și aceasta nu pentru că unitatea lumii este o ficțiune sau neconformă realităților statelor sau distrugătoare pentru individualitatea existențială a unui popor sau națiuni, ci pentru că procedeele de încercare de unificare a statelor, a popoarelor și a lumii sunt contrare firii.

 Toate modelele sau scenariile de acest fel s-au bazat pe forță, sau pe o aparentă democrație, pe dominație, pe economie centralizată sau de piață pe acumulare materială, pe consumism, pe inechități sociale, discriminări și privilegii, pe încredere nelimitată în puterile rațiunii omenești, pe afirmarea unui umanism abstract din care lipsește tocmai subiectul principal, omul.

 Toți cei care au încercat sau realizează acum un astfel de model, cred în mod absurd că pot realiza unitatea lumii și în special a Europei, fără Dumnezeu, fără a ține seamă de poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos și în special de Porunca Iubirii. Politicienii, teoreticienii, guvernanții care aplică astfel de modele și scenarii, exclud orice raportare la Dumnezeu și la dreapta credință, mai mult, refuză să accepte existența lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane, considerând că programele și acțiunile politice pot fi realizate și impuse numai prin mijloace omenești, numai prin voința și legea omenească, evident aflate în profundă contradicție cu voința și legea lui Dumnezeu.

 Niciun împărat, rege, dictator, politician sau teoretician, care au încercat să unească lumea, în fapt sau numai teoretic, nu au ținut cont de cuvintele Mântuitorului, Domnul nostru Iisus Hristos: ’’Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dac nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.’’ (Ioan, 15,4-5)

 Mântuitorul dorește unitatea lumii, așa cum El a spus: În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume.  Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

 Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine.

 Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.

 Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei’’(Ioan, 17,18-26).

 Cei care au creat sau conduc acum Uniunea Europeană nu fac excepție (nu țin cont de cuvintele Mântuitorului), din nefericire pentru multe popoare și pentru tot omul.

 Omul a dorit să găsească fericirea în lume prin progres generat de cunoaștere și tehnologii, prin acumulări materiale, prin consumism. A crezut că în acest fel poate elimina sau diminua suferința de tot felul care se opune fericirii atât de mult visate încă din această viață.

 Omul creat de Revoluția Franceză a crezut că poate deveni stăpânul lumii și că poate îndruma lucrurile într-un sens indicat de gândurile sale. Posibilitatea rezolvării tuturor problemelor ridicate de viață, numai pe calea rațiunii și științei, a lăsat să se creadă că problemele omului, care este capabil de creștere economică, de acumulare și de progres continuu pot fi rezolvate în întregime și definitiv. Nu a fost așa!

 Omul civilizației actuale nu a vrut să accepte suferința și a căutat prin mijloacele care i-au stat la îndemână să o înlăture. Idealul eticii burgheze și comuniste de a realiza fericirea deplină în această lume nu a putut fi atins. Cu toate cultura și civilizația, cu toată știința și tehnica, suferința omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă ea s-a amplificat o dată cu progresul visat.

 Omul a putut să facă să crească nebănuit de mult cunoștințele sale teoretice și practice, a izbutit să-și perfecționeze tehnologiile, să-și îmbunătățească condițiile materiale ale vieții, să aibă confort și chiar lux, dar acum a băgat de seamă că fericirea i-a scăpat și că suferă mai mult ca oricând.

 Sub o înfățișare de lumină și frumusețe, starea morală a acestui om a fost dintre cele mai degradante, pentru că viața însăși a fost socotită ca un prilej de plăceri materiale și efemere. Înțelesurile adânci ale vieții i-au scăpat. Adevăratele valori ale lumii au fost nesocotite, esențialul a fost judecat prin aparență, iar superiorul prin inferior. Setea de senzații și de plăceri contrare valorilor dreptei credințe și moralei au dus omul civilizației actuale în pragul unei catastrofe sociale și economice și a unei totale prăbușiri lăuntrice.

 Și de ce toate aceste tragice realități. Pentru că omul contemporan, fie el om simplu, savant sau politician, a crezut că poate să trăiască și să fie fericit fără creatorul sau, fără Dumnezeu, fără dreapta credință ortodoxă. Laplace mărturisea cinic în secolul al XIX-lea referindu-se la propria sa creație, că Dumnezeu este o ipoteză de care nu a avut nevoie. Această convingere contrară adevărului a fost îmbrățișată tacit sau mărturisit de omul zilelor noastre.

 Avertismentele celor care au elaborat teoria creșterii economice zero, sunt serioase și reale. Creșterea economică necontrolată bazată pe legile economiei de piață, acumularea tot mai accentuate de bunuri de tot felul politicile bazate pe consumism, degradarea tot mai accentuată a naturii prin industrializare și tehnologii prin poluare, vor duce inevitabil la dezastru pentru întreaga omenire.

 Concluzia acestor teoreticieni este greșită. Soluția nu este stoparea creșterii economice, a populației, a progresului. O astfel de soluție este contrară firii și contrară voii lui Dumnezeu care a poruncit omului să crească și să se înmulțească. Ceea ce trebuie într-adevăr schimbat de urgență este paradigma și modelul creșterii sociale și economice, a progresului. Legile economiei de piață, legi omenești nu mai sunt bune pentru că nu țin cont de Dumnezeu, de om și de valorile spirituale, existențiale în general pe care trebuie să le aibă și spre care trebuie să tindă. Creșterea economică, deciziile politice trebuie să aibă ca scop binele social și personal, ci nu acumulare însoțită de consum necontrolate și iraționale. Scopurile creșterii economice și progresului de ori ce fel trebuie să fie viața, libertatea, credința, familia și neamul. Numai așa se poate ajunge la starea de fericire personală și socială, atât cât este posibil omului în această lume.

 Există deja modele valoroase care propun astfel de soluții pentru creșterea socială și economică pentru o nouă formă de organizare economică, politică și socială a statului. A se vedea în acest sens „A treia forță: Economia libertății” de Ovidiu Hurduzeu sau Ioan Cișmileanu -’’Creștinism și DISTRIBUTISM. Munca, proprietatea, suveranitatea și credința.’’, articol publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton Făgăraș, februarie, 2021. 

 Trebuie să luăm în considerație cu toată seriozitatea avertismentul vrednicului de pomenire ÎPS Iustinian Chira: ’’Vor veni peste Pământ lucruri pe care nici nu le putem închipui, dacă nu ne vom trezi. Să știți un lucru: suntem la început de mileniu 3, ne așteaptă bine sau ne așteaptă catastrofa, dacă ne vom pierde de Dumnezeu. Nu e o amenințare, e o realitate. Vor veni peste Pământ, lucruri pe care nici nu le putem închipui, dacă nu ne vom trezi, nu ne vom ridica în picioare. Omul e zidit să stea drept! Cu fruntea ridicată către Dumnezeu, cu inima deschisă către cer și către creatura lui Dumnezeu. ’’Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor o vestește tăria lui Dumnezeu’’ (Psalmul 18,1).

Dumnezeu să ne ajute!

 

 Bibliografie
 - Jay Forrester, Dinamica industrială, Waltham, M.A. Pegasus comunications, 1961
 - Jay Forrester Dinamica lumii, Wright-Allen Press, 1971
 - Alvin Toffler, Socul viitorului, Ed. Politică, București,1973
 - Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Politică, București, 1983
 - Giovani Sartorii, Teoria democrației reinterpretată, Ed. Polirom, București, 1999
 - Friedrich Hayek, Constituția libertății, Ed. Institutul European, Iași, 1999
 - Adam Smith, Avuția națiunilor, Ed. Publică, București, 2011
 - Ernes Bernea, Cel ce urcă muntele. Sensul suferinței, Ed. Ars Docendi, București, 2008
 - Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Vol. I și II, Episcopia Romanului și Hușilor, 1993
 - Ioan Cișmileanu, Creștinism și Distributism. Munca, proprietatea, suveranitatea și credința, în Porunca Iubirii, Ed. Agaton Făgăraș, februarie 2021
 - Bogdan Marchidanu, O pledoarie pentru convergența sistemelor, postat pe clubit.ro/2019/11/08
 - Dan Toma Dulciu, Convergența sistemelor și Teoria ZEG - modelul românesc, în Corespondențe culturale, Viena, mai 2020


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Masca noastră cea de toate zilele - Dr. Vasile Astărăstoae
 

Masca noastră cea de toate zilele 

Multe țări au introdus cerința de a purta măști în spațiile publice, în condițiile pandemiei, fără să existe date științifice explicite disponibile în acel moment, privind eficiența acesteia.

Presupunerea inițială a fost că aceasta poate reduce amenințarea acută a sistemului de sănătate publică, în mod eficient și rapid. Studiile ulterioare au arătat că există doar dovezi slabe, privind măști sigure și eficiente în utilizarea de zi cu zi (Chu D.K.; Akl E.A.; Duda S.; Solo K.; Yaacoub S.; Schünemann H.J.; Chu D.K.; Akl E.A.; El-harakeh A.; Bognanni A.; et al. Physical Distancing, Face Masks, and Eye Protection to Prevent Person-to-Person Transmission of SARS-CoV-2 and COVID-19: A Systematic Review and Meta-AnalysisLancet 2020395, 1973–1987).

O altă meta-analiză efectuată în 2020 a confirmat dovezile științifice slabe pentru eficiența măștilor (Jefferson T.; Jones M.; Ansari L.A.A.; Bawazeer G.; Beller E.; Clark J.; Conly J.; Mar C.D.; Dooley E.; Ferroni E.; et alPhysical Interventions to Interrupt or Reduce the Spread of Respiratory Viruses. Part 1-Face Masks, Eye Protection and Person Distancing: Systematic Review and Meta-AnalysismedRxiv 2020).

Cu toate acestea, sub presiunea creșterii numărului absolut de teste SARS-CoV-2 pozitive, mulți decidenți au extins purtarea măștii în funcție de anumite momente și situații, întotdeauna justificate de dorința de a limita răspândirea virusului. Mass-media, numeroase instituții și majoritatea populației au susținut această abordare.

În România, s-a dezvoltat o adevărata religie a măștii în care „profeții” apocalipsei COVID au devenit „preoți” ai noului cult. Cred că nu ați uitat propaganda deșănțată pro-mască, care trebuie purtată ziua și noaptea, nu numai în spații aglomerate, dar și pe străzile pustii, la masă, la școală, în parcuri, la ștrand, în orele de sport, în biserici etc. A fost încurajată delațiunea (cetățeni isterizați își reclamau vecinii, care nu purtau corect masca), poliția și jandarmeria erau cu ochii pe „delicvenții” fără mască (îi amendau, îi băteau și chiar le întocmeau dosare penale), iar reporterițele aveau grijă să ne „informeze” cu o voce pițigăiată de indignare, că la procesiuni religioase, la nunți, la botezuri sau înmormântări preoții nu purtau mască, iar credincioșii o scoteau când primeau Sfânta Împărtășanie sau când sărutau icoanele. Pe sticla televizorului se perindau politicieni, ziariști, experți în sănătate publică, epidemiologi, virusologi, clinicieni (unii sponsorizați de mult timp de firmele de medicamente) etc. care ne explicau cum „masca ne protejează pe noi și pe cei dragi”. Niciun cuvânt despre efectele nocive. Niciun cuvânt despre raportul risc/beneficiu, care era în defavoarea purtatului măștii.

Despre acest aspect doresc să vă sensibilizez. Deoarece am aflat de la comandantul acțiunii de la DSU că un profesor de oftalmologie sau un profesor de bioetică și medicină legală nu au competența să participe la dezbateri legate de actuala pandemie și tremur de frica anchetelor Colegiului Medicilor sau a altor comisii de etică locale, naționale, planetare sau intergalactice, mă rezum doar la a vă semnala (fără a comenta) trei articole apărute relativ recent în reviste științifice importante.

Primul este un systematic review intitulat Is a mask that covers the mouth and nose free from undesirable side effects in everyday use and free of potential hazards? Int J Environ Res Public Health. 2021; 18(8) publicat pe 21 aprilie 2021 și având autori pe Kisielinski K, Giboni P, et al. (https://www.mdpi.com/1660-4601/18/8/4344)

Iată doar câteva constatări (citez din articol):

– „Istoria timpurilor moderne arată că în pandemiile de gripă din anii 1918–1919, 1957–58, 1968, 2002, în SRAS 2004–2005, precum și în cazul gripei în 2009, măștile, în utilizarea de zi cu zi, nu au putut atinge speranța de succes în lupta împotriva scenariilor de infecție virală. Experiențele au condus la studii științifice, care au aratat, încă din 2009, că măștile nu prezintă niciun efect semnificativ cu privire la viruși…. Chiar și mai târziu, oamenii de știință și instituțiile au evaluat măștile ca nepotrivite pentru a proteja utilizatorul de infecțiile respiratorii și de protecție împotriva virușilor”.

– „Nici instituțiile de nivel superior precum OMS sau Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) și nici cele naționale, precum Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, GA, SUA (CDC) sau RKI german, nu confirmă cu date științifice solide un efect pozitiv al purtării măștilor în public în ceea ce privește o rată redusă de răspândire a COVID-19 în populație”.

– „Modificările documentate ale gazelor din sânge induse de mască către hipercapnie (nivel ridicat de dioxid de carbon / COdin sânge) și hipoxie (scăderea nivelului de oxigen / Odin sânge) pot duce la efecte non-fizice suplimentare, cum ar fi confuzie, scăderea capacității de gândire și dezorientare”.

– „Modificările adverse induse de mască sunt relativ minore la prima vedere, dar au consecințe pe termen lung relevante pentru patologie”.

– „Rezultatele semnificativ statistic găsite în studiile cu diferențe tangibile matematic între purtătorii de mască și persoanele fără măști sunt relevante din punct de vedere clinic. Acestea oferă o indicație că expunerea repetată și prelungită modifică condiții fizice, chimice, biologice, fiziologice și psihologice, dintre care unele sunt subliminale, dar care sunt semnificativ deplasate către zone patologice”.

Concluziile sunt provocatoare

„Pe de o parte, pledoaria pentru o cerință de mască extinsă rămâne predominant teoretică și este susținută doar cu rapoarte de caz individuale, cu argumente de plauzibilitate bazate pe calcule model și teste de laborator in vitro. Mai mult, studii recente privind SARS-CoV-2 arată atât o infecțiozitate semnificativ mai mică cât și o mortalitate semnificativ mai mică decât cea presupusă anterior, deoarece s-ar putea calcula că rata medie de fatalitate a infecției corectate (IFR) a fost de 0,10% la nivel mondial. La începutul lunii octombrie 2020, OMS a anunțat public, de asemenea, că proiecțiile arată că COVID-19 este fatal pentru aproximativ 0,14% dintre cei care se îmbolnăvesc – comparativ cu 0,10% pentru gripa endemică – din nou, o cifră mult mai mică decât se aștepta. Pe de altă parte, efectele secundare ale măștilor sunt relevante din punct de vedere clinic”.

Al doilea articolSchwarz S, Jenetzky E, Krafft H, Maurer T, Martin D. Corona children studies "Co-Ki”: first results of a Germany-wide registry on mouth and nose covering (mask) in children. 2021. (https://www.researchsquare.com/article/rs-124394/v1)

Pentru început un lucru inedit – care dovedește prudență (ca să nu spunem frică) față de reacția autorităților: deși articolul este evaluat și acceptat la publicare de revizori independenți, redacția îl însoțește de o notă editorială – „Acest studiu se bazează pe un sondaj privind efectele adverse ale purtării măștii la copii. Din cauza limitărilor multiple, acest studiu nu poate demonstra o relație de cauzalitate între purtarea măștii și efectele adverse raportate la copii. Majoritatea respondenților au fost părinți, iar sondajul a fost distribuit preferențial în forumurile de socializare, care, potrivit autorilor, critică în principiu măsurile guvernamentale de protecție a coronei”. Lăsând deoparte această atitudine ambiguă, în articol se precizează că la Universitatea din Witten / Herdecke a fost creat un registru online unde părinții, medicii, pedagogii și alții pot introduce observațiile lor. Se prezintă rezultatele răspunsurilor părinților, care au introdus date despre un total de 25.930 de copii. Durata medie de purtare a măștii a fost de 270 de minute pe zi. Deficiențele cauzate de purtarea măștii au fost raportate de 68% dintre părinți. Acestea includ iritabilitate (60%), cefalee (53%), dificultăți de concentrare (50%), fericire mai mică (49%), reticența de a merge la școală / grădiniță (44%), stare generală de rău (42%), deprecierea învățării (38%) ) și somnolență sau oboseală (37%). Aceste rezultate indică importanța subiectului și necesitatea unor sondaje reprezentativestudii randomizate controlate cu diferite măști și o evaluare reînnoită a riscului-beneficiu pentru grupul vulnerabil de copii. Adulții trebuie să reflecteze la circumstanțe în care ar fi dispuși să își asume un risc rezidual în favoarea posibilității copiilor să aibă o calitate a vieții mai ridicată fără a fi nevoie să poarte o mască.

S-a măsurat conținutul de dioxid de carbon în aerul inhalat cu și fără 2 tipuri de învelișuri pentru nas și gură într-un studiu experimental bine controlat, contrabalansat, pe termen scurt, la 45 de copii (vârsta 6 – 17 ani) voluntari, în stare bună de sănătate. A fost efectuata o măsurare de 9 minute pentru fiecare tip de mască: 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în aerul inhalat și expirat, 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în timpul inhalării și 3 minute pentru măsurarea conținutului de dioxid de carbon în timpul expirației. Conținutul de dioxid de carbon din aerul înconjurător a fost întotdeauna menținut cu mult sub 0,1% în volum prin ventilații multiple. Rezultatele au aratat în aerul inhalat al copiilor, care purtau măști, un nivel de peste șase ori mai mare decât pragul nesigur. Acest lucru se datorează volumului de spațiu mort al măștilor, care colectează rapid dioxidul de carbon expirat după o perioadă scurtă de timp. Acest dioxid de carbon se amestecă cu aer proaspăt și crește conținutul de dioxid de carbon din aerul inhalat sub mască, iar acest lucru a fost mai pronunțat în acest studiu pentru copiii mai mici. Acest lucru duce la rândul său la o patologie atribuita hipercapniei. În final, autorii conchid „Sugerăm ca factorii de decizie să cântărească dovezile solide produse de aceste măsurători experimentale și în consecință, ceea ce recomandam este că nu trebuie obligați copiii să poarte măști de față”.

În concluzie, vă recomand să citiți integral aceste articole pentru a înțelege că atunci când recomandăm o măsura trebuie în primul rând, să apreciem raportul risc / beneficiu / eficiență. Sunt însă sceptic că decidenții vor înțelege acest lucru și cred că în continuare ne vom închina la „masca noastră cea de toate zilele”.

P.S.1 Mulțumesc prietenului meu Tudor Arvinte, profesor la Facultatea de Farmacie din Geneva și cercetător în domeniul medicamentului, care mi-a semnalat unul dintre articole (de unde mi-a venit ideea acestei notițe).

P.S.3 Deoarece eficiența vaccinului anti-COVID scade față de variantele delta și epsilon, am luat decizia să mă vaccinez după ce apare varianta omega și va fi fabricat vaccinul eficient pentru toate variantele.

 

Sursa: Activenews




Evenimente, Apeluri, Promoții
Scoala Andreiana, locul unde educatia se face in tinda bisericii
 
Un articol de: Ștefan Mărculeţ pentru Ziarul Lumina
 
Lângă Biserica „Buna Vestire” din Sibiu-Guşteriţa s-a redeschis, anul trecut, fosta şcoală confesională a ctitoriei Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei. Şcoala „Andreiana” se remarcă în rândul şcolilor private din Sibiu prin metodele pedagogice originale, condiţiile moderne pentru activităţi şi cadrele didactice dedicate vocaţiei lor, toate într-un spirit creştin ortodox autentic.

Cartierul sibian Guşteriţa este binecuvântat cu o moştenire şaguniană care, în ultimii ani, începe să redevină un important factor de educaţie şi de spiritualitate. Biserica „Buna Vestire”, ctitorie a Sfântului Andrei Şaguna, adună în jurul ei oameni cu har, dornici să continue programul educaţional şi spiritual lăsat de marele ierarh. Lângă ctitoria şaguniană din cartierul Guşteriţa se află clădirea unde românii de aici înfiinţau, la începutul secolului 20, o şcoală confesională menită, asemenea şcolilor întemeiate de marele ierarh în a doua parte a secolului al 19-lea, să educe copiii şi tinerii români ortodocşi. Închisă de comunişti, şcoala din Guşteriţa s-a redeschis în 2020, sub forma unei şcoli private, aflată sub coordonarea Asociaţiei Dia.Logos de la Biserica „Buna Vestire”, cu sprijinul celor două parohii arondate lăcaşului de cult.

Şcoala „Andreiana” continuă tradiţia şaguniană de a-i educa pe cei mici într-un mediu creştin, aşa cum cei mai mulţi dintre părinţii creştini îşi doresc. Pentru unii dintre ei, a-şi trimite copiii la o astfel de şcoală a fost de mult timp un vis frumos, împlinit acum. „Visul de a avea o şcoală privată creştină a început acum 15 ani. Când te căsătoreşti şi apar copiii, te întrebi cum îi educi şi îţi faci tot felul de planuri. Am căutat o şcoală bună pentru copiii noştri, dar nu am găsit, sau erau prea îndepărtate de locuinţa noastră. Acum există patru şcoli particulare în Sibiu, dar la acea vreme nu erau. Visam să facem noi o şcoală, dar imediat visul s-a spulberat pentru că este foarte greu să faci o şcoală, mai ales că nu este profitabil, nu te poţi susţine financiar. Visul a reînviat când am fost numit aici preot, după ce am lucrat la Departamentul de tineret al Arhiepiscopiei Sibiului, unde am încercat să facem activităţi diverse cu tinerii. Am întâlnit apoi nişte persoane care ştiu cum se autorizează o şcoală şi asta a fost decisiv. Una dintre ele este Carmen Chişiu, profesor universitar la Departamentul de pregătire a cadrelor didactice din cadrul Universităţii «Lucian Blaga» din Sibiu. Sub îndrumarea ei am făcut totul. După ce am văzut istoricul şcolii noastre şi am intabulat clădirea, am mers la Înaltprea­sfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu pentru binecuvântare. Entuziasmul şi încurajarea Înalt­preasfinţiei Sale ne-au dat putere şi am pornit mai întâi cu un centru educaţional, în anul 2018, cu program de grădiniţă, la parter, într-o clasă. În 2018 erau reabilitate parterul şi faţada, prin Asociaţia Dia.Logos, cu sponsorizări şi donaţii de la oameni. În 2019 am depus actele pentru autorizare, un proces foarte dificil, iar în vara lui 2020 am primit actul oficial care arată că suntem autorizaţi ca şcoală primară privată. În septembrie 2020 am pornit la drum, iar în cinci ani vom primi şi acreditarea”, ne-a spus preotul Marius Tofan de la Biserica „Buna Vestire” din Guşteriţa, fondator şi cadru didactic la Şcoala „Andreiana”.

Şcoala închisă de comunişti

Şcoala „Andreiana” funcţionează în clădirea unde a existat, aşa cum am menţionat deja, şcoala confesională a bisericii din Guşteriţa. Vreme de 50 de ani, această şcoală a pregătit generaţii de români ortodocşi înainte de a fi închisă de regimul de tristă amintire. „Cercetând arhivele bisericii noastre am găsit documentele care atestă faptul că Sfântul Andrei Şaguna a donat banii pentru ridicarea bisericii noastre cu doar câteva luni înainte de moartea sa. La acea vreme Guşteriţa era un sat săsesc numit Hammersdorf, unde comunitatea de saşi avea şcoală confesională. Românii din Hammersdorf şi-au dorit o şcoală a lor unde copiii să înveţe în româneşte şi au început ridicarea ei, după modelul şcolilor întemeiate de Sfântul Andrei Şaguna, care voia o şcoală confesională lângă fiecare biserică ortodoxă. În 1909, românii de aici s-au apucat să construiască şi se păstrează documentele în care au decis cine este arhitectul, şeful de şantier etc. A funcţionat ca şcoală confesională până la comunişti, care au închis-o. A funcţionat apoi ca filială a Bibliotecii «ASTRA», iar în ultima vreme a fost închiriată. Etajul a fost închiriat ca locuinţă, a stat aici un om din vechiul sat, iar apoi a fost lăsată în paragină. Preotul dinainte a vrut să facă o capelă mortuară la parter şi deja erau începute lucrările. Oamenii se aşteptau ca noi să continuăm să o transformăm în capelă mortuară, dar nu puteam face aşa ceva”, povesteşte părintele Marius Tofan.

Aflată într-un stadiu avansat de degradare, cu scânduri bătute în locurile unde au fost geamurile, afectată de igrasie, clădirea vechii şcoli din Guşteriţa a fost reabilitată cu mari eforturi din partea comunităţii implicate. Din fericire, s-a constatat că structura de rezistenţă nu era afectată, astfel încât lucrările s-au limitat la amenajarea spaţiilor, drenaj şi înfrumuseţare. Sunt amenajate patru săli mari pentru cursuri, două la parter, două la etaj, urmând ca lucrările de reabilitare să continue la subsol, unde vor fi amenajate cancelaria, oficiul şi secretariatul. De asemenea, la mansardă vor începe lucrările de amenajare a unei săli de curs, astfel încât să existe cinci spaţii de lucru cu cei mici. Lucrările acestea sunt costisitoare, iar acum se caută sponsorizări pentru acest nou proiect de extindere a şcolii.

O altfel de şcoală

Încă dinaintea deschiderii şcolii, s-a dorit ca procesul educaţional să fie aici diferit de cel din şcolile de stat. „Am plecat de la neajunsurile învăţământului de stat şi am ţinut ca acestea să nu se mai regăsească în şcoala noastră: numărul mare de copii dintr-o clasă, învăţatul bazat pe memorare şi reţinere de informaţii şi nu pe dezvoltare personală, lipsa unei educaţii holistice. Există preconcepţia că, dacă şcoala este în apropierea bisericii, şi am întâlnit asta la unii părinţi, există şi pericolul mare de îndoctrinare, sau de aşa-numitul «talibanism». Însă, prea multă educaţie religioasă cantitativ nu le trebuie copilaşilor. Ei mă văd pe mine aici, la biserică, vin vinerea la Sfânta Liturghie, acolo le ţin o cateheză scurtă, cântă, facem un cor cu ei, mai mult de atât nu le trebuie. Ora de religie o ţin eu, dar parte din ea o fac participând, o oră, la Liturghia de vineri. În post am făcut şi la clasă, dar mă axez foarte mult pe nonformal, pe activităţi nonformale, nu stau să le dictez, ci mă interesează problemele lor, «de ce-urile» lor, îi ajut să se ajute singuri. Apoi, este foarte important să avem învăţarea despre şi în natură, avem livada, avem mult spaţiu verde, Dealul Guşteriţei e la 5 minute, urcăm adesea cu ei, facem drumeţii. Alt specific este modul de evaluare. În clasele primare, noi nu vrem ca ei să ştie de calificative. Avem o platformă online unde părinţii au cont şi fiecare primeşte feedback în fiecare săptămână şi asta este foarte important. Apoi, dispoziţia în bănci este diferită, ei stau în cerc, stau jos dacă e nevoie, folosim filmuleţe, materiale auxiliare moderne, proiectăm imagini”, spune părintele Marius Tofan.

Pe lângă acestea, un alt punct important al educaţiei din Şcoala „Andreiana” este predarea intensivă a unei limbi străine. Pe lângă ora din programa-cadru de învăţământ, există un opţional într-o limbă străină şi mai există o oră pe săptămână de curs pentru limba străină respectivă. Părinţii aleg la început de an ce limbă vor studia copiii lor, iar în anul şcolar încheiat s-a ales limba engleză.

O zi la Şcoala „Andreiana”

Elevii Şcolii „Andreiana” pot opta pentru programul scurt, care începe la ora 8:30 şi se termină la ora 13:00, sau pentru programul prelun­git, care continuă până la ora 17:00 cu activităţi ­extracurriculare stabilite în prealabil cu părinţii. Instructori colaboratori ai şcolii îi învaţă pe copii să cânte la pian, vioară, flaut, să deseneze, să picteze etc. Şcoala are şi un spaţiu de joacă în curtea generoasă, pentru ca cei mici să se bucure de timpul liber dintre cursuri şi activităţi.

Şcoala „Andreiana” oferă şi alte facilităţi unor categorii de elevi, de exemplu celor care plătesc doar jumătate din taxa lunară. Apoi, există elevi cu nevoi speciale care sunt primiţi şi integraţi aici. „Mulţi oameni au înţeles greşit sau nu au înţeles de ce am făcut o şcoală privată, unde trebuie să plăteşti o taxă lunară. Sunt părinţi pentru care am decis să plătească jumătate din taxă. Am făcut adesea strângere de fonduri pentru a susţine şcoala şi le explic oamenilor că vrem să formăm o generaţie verticală, care să iubească valorile româneşti şi creştine, ţara aceasta şi Biserica noastră, să nu crească doar cu gândul să plece în străinătate, ne dorim să facem aici ceva pentru copiii noştri. Ne dorim o generaţie de medici buni, de politicieni buni etc., şi pentru aceasta avem nevoie de normalitate. Cine este binevoitor înţelege demersul nostru şi de ce este nevoie de taxă. Parohia noastră şi membrii parohiei fac donaţii şi ne bucurăm că oamenii ne înţeleg şi ne susţin”, precizează pr. Marius Tofan.

„Forma ideală de şcoală”

Prima generaţie de elevi ai Şcolii „Andreiana” au privilegiul de a fi educaţi de o învăţătoare cu multă experienţă în activitatea didactică. Mirela Elena Surugiu este şi directoarea Şcolii „Andreiana” şi aduce instituţiei o deschidere spre noile metode pedagogice şi spre educaţia într-un mediu creştin. „Mi se pare forma ideală de şcoală pentru că nu poţi să faci educaţie şi să fii în afara lui Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, educaţia fără Dumnezeu nu este posibilă. Este un vis pe care îl am de mulţi ani şi cumva simt că trăiesc o minune pe care Dumnezeu a făcut-o cu mine aducându-mă alături de echipa Şcolii «Andreiana». Am mulţi ani de predat în spate, sunt în al 36-lea an de învăţământ, dar mă simt tot un copil, chiar dacă pe faţa mea se vede că au trecut anii şi se văd urmele grijilor aduse de şcoală. Am lucrat mulţi ani în Zlatna, judeţul Alba, în şcoli de stat şi de şapte ani sunt în Sibiu, unde am lucrat tot la şcoli de stat, iar din toamna trecută am ajuns aici”, afirmă Mirela Elena Surugiu. Libertatea de a-ţi exprima sentimentul religios şi de a lega educaţia de simţământ şi de credinţă este cel mai mare câştig în Şcoala „Andreiana”, continuă învăţătoarea.

„Eu văd lucrul cu copiii la fel, indiferent că este şcoală de stat sau şcoală privată. Copiii au aceleaşi nevoi, aceeaşi dorinţă de a învăţa şi de a fi cuprinşi de dragostea dascălului şi asta am încercat să împlinesc şi în şcolile de stat, doar că acolo nu ai libertatea să schimbi ceva. Pentru că se făcea religie în şcoală, am încercat să fac rugăciune cu copiii în şcoală, în unele generaţii a mers lucrul acesta, a fost bine, dar cu alte generaţii nu a mers, părinţii au protestat, s-au simţit lezaţi că spun copiii rugăciuni la şcoală. Aici nu se întâmplă aşa ceva, nu mai sunt îngrădită şi am libertatea să mă exprim aşa cum simt. Părinţii copiilor sunt oameni care au această dorinţă şi dragoste de Dumnezeu şi atunci ei vin deschişi, sunt oameni deschişi, cu care poţi comunica deschis şi îţi aduc în special sprijinul moral şi încrederea că rolul tău este foarte clar, nu vin să intervină să te înveţe cum să îţi faci meseria”, adaugă Mirela Elena Surugiu.

Aflată în apropierea sfârşitului de an şcolar, prima generaţie de elevi ai Şcolii „Andreiana” se pregăteşte de vacanţă. Anul şcolar viitor va aduce o nouă generaţie de elevi, pentru care deja s-a găsit învăţător, iar an de an şcoala va creşte. Mulţi dintre elevi vor proveni dintre preşcolarii care sunt acum la programul de grădiniţă de aici, o grupă mixtă, în care activităţile se desfăşoară după aceleaşi principii pedagogice şi creştine, cu sprijinul a două educatoare şi un ajutor de educatoare. Cei mici învaţă să se respecte unii pe alţii, să aibă răbdare unii cu alţii, să respecte munca celor din apropierea lor, să colaboreze când au sarcini diferite.




CĂRŢI NOI / Produse noi
Iubirea are chipul Crucii - Monahul Zosima (CARTE)
 

Prezentare Iubirea are chipul Crucii:

"Așadar, ne-am predat inima lui Dumnezeu ca s-o deschidă El, și-o va deschide celui ce stăruie, luptă, nu se răzvrătește, nu se împotrivește, nu este nerăbdător, ci ascultă. Celui care așteaptă răbdător și zice: "Va veni și ceasul acela." Și într-adevăr, ceasul va veni! Altfel, Dumnezeu nu există. Dacă există, atunci există și această clipă în care Dumnezeu va deveni Dumnezeul meu."

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

CUPRINS

"Nu dau ce am ci ceea ce sunt"
Semnele dragostei
Mustrare si cunoastere launtrica
Rugaciunea - odihna inimii in Dumnezeu
Iubirea lui Dumnezeu si paradoxurile ei
Ipocrizie
Cuvinte si necuvinte
Timp
Crezi tu, oare?
Firesc si nefiresc
Tacerea de dincolo de cuvinte
Inchinate si inchinatori
Despre prieteniile duhovnicesti
Viata ca dar, viata ca renuntare
Duhovnicul - ingerul lui Dumnezeu
 
Detalii despre carte / COMANDA


Viata omului dupa poruncile Domnului - *** (CARTE)
 

Prezentare Viata omului dupa poruncile Domnului:

Din păcate, secularizarea omului contemporan a avut ca rezultat crearea unor sisteme morale de alternativă și infiltrarea lor în civilizația creștină. Prin acestea, în educație s-au introdus principii care l-au depărtat pe om de Dumnezeu. Este vorba despre sistemele morale materialiste: pragmatismul, utilitarismul, hedonismul, consumerismul etc., prin acceptarea cărora din educația morală au fost excluse două elemente de bază:

• Dumnezeu ca izvor de principii și virtuți morale;
• mântuirea ca fi nalitate a existenței morale și duhovnicești a omului.
Lumea contemporană își dorește păstrarea virtuților (valorilor morale), dar în afara Celui care le emană. Aceasta înseamnă că sistemele morale laice, în cel mai bun caz, admit doar elementul ce reprezintă conținutul moralei – virtuțile, dar și acestea selectiv. Din cele zece porunci, în cel mai fericit caz, sunt acceptate șase, începând cu porunca a cincea, acestea fiind de multe ori distorsionate în conținutul lor.

Încercarea de a utiliza valorile morale dumnezeiești fără Dumnezeu este ca și cum am dori să utilizăm un aparat electric fără a-l conecta la sursa de energie. Ca rezultat, persistăm într-o criză morală care, în prezent, atinge parametri endemici. Trăsătura de bază a crizei sunt valorile lipsite de adevăratul lor sens și putere morală: valorile morale există, dar în ele nu se mai crede, pe ele nu se mai mizează, nu se recunoaște puterea lor, pentru că morala este deconectată de la Dumnezeu ca sursă de putere morală și fi nalitate strategică a valorilor. Sensul valorilor ideale înalte îl percep doar cei care rămân în legătură cu Dumnezeu, ei fi ind tot mai puțini. Omul de azi, despărțit de Dumnezeu, încearcă să inventeze alte valori, și anume pseudovalorile: banii, plăcerile, confortul, distracțiile etc., sperând că prin acestea va afl a fericirea. Dar în loc de fericire, el se alege cu multiple probleme care îi surpă existența: suicidul, bolile, desfrânarea, orgoliul, mediocritatea, setea nepotolită de avere, agresivitatea, lipsa curajului, diverse tulburări etc. Civilizația noastră, clădită odinioară pe valori și principii creștine, își erodează propriul fundament. Astfel, necesitatea efortului moral sporit în educație este un imperativ al timpului.
 
CUPRINS
Indemn spre pazirea celor Zece Porunci dumnezeiesti
Sfintii despre pazirea poruncilor dumnezeiesti
Cele Zece Porunci dumnezeiesti
Testeaza-ti iubirea
 
Detalii despre carte / COMANDA


Pe urmele sfintilor. Pelerinaj in Serbia si Muntenegru - Miroslav Petras (CARTE)
 

Prezentare Pe urmele sfintilor. Pelerinaj in Serbia si Muntenegru:

Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim cu smerenie pe urmele Sfinţilor care au aprins, au înălţat, păzesc şi ocrotesc inimile dreptmăritorilor creştini din binecuvantatele ţinuturi ale Serbiei şi Muntenegrului. Aceştia împărtăşesc daruri şi fac minuni, strâng împreună mii de credincioşi la Sfintele altare, oferindu-ne nouă celor care pelerinăm pe aceste minunate plaiuri ale ortodoxiei, exemple de smerenie, modele vrednice de urmat, pilduitoare mărturii care ne încredinţează că tot darul desăvârşit şi toată darea cea bună este de sus, de la Părintele Ceresc al tuturor.

Situată în centrul şi sud-estul Europei, Serbia oficial Republica Serbia, acoperă partea de sud a Câmpiei Panonice şi partea centrală a Balcanilor.
În antichitate, pe teritoriul de astăzi al Serbiei locuiau triburi ilirice şi tracice. În secolul al II-lea î.Hr., romanii cuceresc regiunea, iar în anul 9 î.Hr. o includ în provincia Illyricum. Între secolele V–VII, aici sosesc triburi slave, care îi vor „slaviza“ pe autohtoni (iliri, daci, traci, celţi, colonişti romani) şi se vor amesteca cu aceştia, ducând la etnogeneza formării poporului sârb.

Rădăcinile statului se întind până în secolul al VII-lea şi se suprapun istoriei Dinastiei Vlastimirović. Un regat sârb, cu capitala la Duklja, a luat fiinţă în secolul al XI-lea, găsindu-şi sfârşitul spre finele secolului următor. Serbia medievală s-a format în jurul regiunii Raška, în secolul al XII- lea având ca figură centrală pe Marele Jupan Ştefan Nemanja(Sfântul Cuvios Simeon, tatăl Sfântului Sava). În anul 1220, sub conducerea lui Ştefan Întâi, Serbia a devenit regat, iar în anul 1346 Ştefan Dušan a înfiinţat Imperiul Sârb, dezintegrat în urma înfrângerii în faţa turcilor otomani în anul 1389. Bătălia istorică a avut loc la Kossovo: nordul Serbiei a fost cucerit şi el prin căderea cetăţii Smederevo în anul 1459, urmând Bosnia câţiva ani mai târziu şi Herţegovina în 1482.

Între anii 1459 – 1804, Serbia, în pofida a trei invazii austriece şi a numeroase rebeliuni, a rămas sub conducerea Imperiului Otoman. Viaţa religioasă a fost dominată de Islam, fapt care a dus la numeroase convertiri. Cei convertiţi au preluat denumirea de musulmani, iar mai târziu pe cea de bosniaci, refuzând să mai fie identificaţi drept sârbi.

CUPRINS

Manastirea Ostrog - Sfantul Vasile de Ostrog
Manastirea Lelici - Sfantul Nicolae Velimirovici
Catedrala Sfantul Sava - Belgrad
Fortareata Kalemegdan
Parcul Kalemegdan, Biserica Cuvioasa Sf. Parascheva
Parcul Kalemegdan, Biserica Ruzica
Manastirea Racovita, Patriarhul Pavle
Manastirea Celije
Sfantul Iustin Popovici
Manastirea Mileseva
Manastirea Moraca
Manastirea Cetinje
Mâna Sfantului Ioan Botezatorul - mâna care l-a botezat pe Hristos
Manastirea Studenica
Manastirea Manasija
Manastirea Ravanica
Manastirea Karusedol
Manastirea Greteg
Manastirea Hapovo
Manastirea Kumanica
Manastirea Vitovnita, Părintele Tadei
 
Detalii despre carte / COMANDA


Cai si mijloace catre sfintenie - Constantin Cavarnos (CARTE)
 

Prezentare Cai si mijloace catre sfintenie:

CUPRINS

Nevointele trupesti (fizice)
Nevointe duhovnicesti
Cuvant despre monahism
Cuvant pentru cei ce vietuiesc in lume
 

Impartasirea cu Harul Sfantului Duh, unirea cu Dumnezeiestile energii, sfintirea, este denumita indumnezeire. Cel ce ajunge la indumnezeire se uneste cu Dumnezeu si, in acest fel, se face partas la desavarsirea si binecuvantarea lui Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA



Mic tratat de intelepciune si virtute - Ernest Bernea (CARTE)
 

Prezentare Mic tratat de intelepciune si virtute:

CUPRINS

Despre înțelepciune și virtute
Omul și condiția sa
Omul și dialogurile
Căile cunoașterii
Gând și cuvânt
Ce înseamnă realism
Misterul și valențele dragostei
Femeia și destinul ei
Semnul căsătoriei
În căutarea celuilalt
Prezenta suferintei
Cum e cu putinta iertarea
Ce inseamna a fi liber
Stăpânirea de sine
Căile succesului
Mai multă stabilitate
Inteligența creatoare
Responsabilitatea spiritului
Reabilitarea omului
 

Omul a alungat pe Dumnezeu și absolutul crezând că eliberează spiritul de fantome, dar în realitate le-a adus la viață.
Adevărul e că omul nu poate trăi fără mister, fără pasiune, fără ancorare în absolut. O pasiune față de un lucru sau o persoană, oricât de puternică ar apărea, dacă nu are un larg orizont spiritual unde poate fi încadrată și alimentată, dacă nu are un fior religios și metafizic care să-i dea frumusețe și durată, ea poate angaja toate resursele omului într-un consum zadarnic față de datele nesemnificative și efemere ale vieții.

Din această eroare fundamentală s-a născut misticismul politic, fanatismul și idolatria, ca forme hibride ale religiei și setei de absolut.
Saltul din empiric în absolutizarea relativului, ne aruncă la periferia existenței și face din cea mai nobilă aspirație umană o cădere în apele stătute ale neființei.

 

Detalii despre carte / COMANDA



Sfintii ingeri - Maica Alexandra - Principesa Ileana a Romaniei (CARTE)
 

Prezentare Sfintii ingeri:

„Pe când aveam şapte ani, dis‑de‑dimineaţă, i‑am văzut pe îngeri. Sunt tot atât de încredinţată azi, pe cât am fost şi atunci.

Această vedere a lor este deopotrivă obârşia şi încununarea cărţii de faţă. Îngerii au o uluitoare realitate, lucrarea lor printre noi a devenit pentru mine un adevăr vital şi binefăcător.”

Această carte a fost gândită ca o călăuzire prin Sfintele Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru a‑i aduce pe credincioşi la o sporită cunoaştere şi înţelegere a cetelor cereşti, care să ofere credinţei în sfin­ţii îngeri un fundament solid, cu nădejdea că astfel vor culege belşug de har şi toate binecuvântările izvorâte din slujirile cereşti ale sfintelor şi îngereştilor duhuri.
 

Maica Alexandra

 

Detalii despre carte / COMANDA



Idolii fara fir - Andrei Drăgulinescu (CARTE)
 

Prezentare Idolii fara fir:

Chiar dacă introducerea 5G ne va spori calitatea vieții, prețul pe care îl vom plăti ar putea fi unul prea mare. Din păcate, noile tehnologii apar adesea fără cercetări științifice prealabile, care să le ateste sau nu siguranța, și doar mai târziu se descoperă efectele negative asociate. Așa s‑a întâmplat decenii la rând în cazul tutunului sau azbestului: a trebuit ca mai întâi să moară o mulțime de oameni până să se convingă toată lumea de efectele lor negative asupra sănătății. Tot așa și atunci când au fost introduse noi medicamente, insuficient testate, retrase ulterior de pe piață – după ce făcuseră deja numeroase victime...

Astfel, ar trebui ca mai întâi să ne convingem – prin studii se­rioase, nu doar prin ipoteze pro sau contra – dacă 5G are sau nu efecte negative asupra sănătății, și abia apoi să i se dea undă verde. În nici un caz nu e permis să o introducem cu surle și trâmbițe și să așteptăm să vedem, după ani, dacă temerile au fost nejustificate sau, dimpotrivă, au murit prea mulți ca să mai poată fi negate consecințele...

Conf. dr. ing. Andrei Drăgulinescu

„Cartea conf. dr. ing. Andrei Drăgulinescu constituie o ade­vărată fereastră către înţelegerea pericolului pe care tehnologia telefoniei fără fir îl reprezintă nu numai pentru sănătatea omului, ci şi pentru întreg biosul. Şi nu avem în faţă un eseu ziaristic sponsorizat de cei interesaţi de profit, ci un studiu ce are în vedere experimente desfăşurate pe parcursul a peste treizeci de ani de cercetare ştiinţifică. Peste treizeci de cărţi şi patru sute de studii ştiinţifice alcătuiesc bibliografia acestei adevărate enciclopedii a tot ce implică telefonia mobilă.”

Biofizician dr. Virgiliu Gheorghe

 

Detalii despre carte / COMANDA



Iubim, sfatuim, educam - Andrei Tkacev (CARTE)
 

Prezentare Iubim, sfatuim, educam:

Despre educația copiilor s-a mai scris. Mult. Dar ceea ce Părintele Andrei Tkacev împărtășește părinților prin această carte este cu mult mai mult decât o altă însumare de teorii și principii.

Este o carte dureroasă pentru că ne pune fără menajamente în fața multelor, adâncilor probleme cărora noi, părinții generațiilor de astăzi nu le întrezărim soluție.
Și este o carte vie, pentru că viu este Adevărul întru care ni i-am dori formați pe copiii noștri, în ciuda ideologiilor și a influențelor nocive de tot felul, care îi asaltează încă din cea mai fragedă pruncie.
 
Dar deși iubim sincer, aflăm cu surprindere că avem adeseori tendința să îi idolatrizăm.
Iar ei nu sunt zei! Sunt un dar. Și pentru acest dar, Dumnezeu ne va cere socoteală.
Ignorăm faptul că tot ceea ce este ascuns în noi se va manifesta în ei și de aceea avem mare nevoie de sfat. Pentru a înțelege că a educa trup, suflet și minte deopotrivă este cea mai înaltă chemare a misiunii de părinte.
Viitorul apropiat este în mâinile tinerilor. La fel ca și viitorul Bisericii.
Să luăm așadar aminte la tot ceea ce facem pentru modelarea lor, pentru ca acest viitor să nu le fie unul sumbru.
 
CUPRINS
 
Educarea religioasă a copiilor
Întâlnirea cu profesorii
Întrebări și răspunsuri
Porunca a 5-a
Oricum voi pleca
Cum să nu ne vătămăm copiii prin post
Rugăciunea copiilor
Cine are mai multe drepturi asupra copiilor noștri
Balul de absolvire
Poetica de la absolvire
Omul viitorului
Cei ce-L iubesc pe Hristos nu pot fi înfrânți
De ce se îmbolnăvesc copiii?
Nu cruța nuiaua
Jocurile copiilor noștri
Oare copiii răspund pentru greșelile părinților
Duminica Floriilor - Sărbătoarea copiilor
Nu zei
Înainte de educația creștină
Despre binecuvântarea copiilor
Temele pentru acasă
Copiii noștri și informația: cum să nu se înece?
Cum să educăm copiii-adulți?
Cine L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe fiu sau pe fiică
 
Detalii despre carte / COMANDA


Hainele calatoare ale Iustinei - Veronica Iani (CARTE)
 

Prezentare Hainele calatoare ale Iustinei:

Cum ar fi ca, într-o zi, să vă treziți într-o poveste? Nu credeți că poate fi adevărat?

Nici Iustina, eroina acestei cărți, nu s-a gândit vreodată că i s-ar putea întâmpla așa ceva.

Da, Iustina nu este un personaj inventat de mine. Și nici Cezara, Darius, Cristian, Hamsterel sau puiul de vrabie.

Hainele calatoare ale Iustinei deschid o nouă colecție de cărți pentru copii: Povești aproape adevărate. Toate aceste cărți pornesc de la personaje sau întâmplări adevărate, îmbrăcate apoi in haine noi, de poveste. Așa că, să nu ziceți că nu v-am avertizat: puteți să vă treziți și voi, într-o zi, într-o poveste.

 

Detalii despre carte / COMANDA



Vindecarea sufletului tau ranit - Joshua Makoul (CARTE)
 

Prezentare Vindecarea sufletului tau ranit:

Scopul acestei cărți este abordarea unei problematici a vieții spirituale, adesea trecută cu vederea: cum experiențele dureroase sau traumatice din trecut ne pot afecta ființa și creșterea duhovni­cească. Nădăjduim că această carte va ajuta la adân­­cirea în­­țe­legerii și autocunoașterii, astfel încât să ne putem sluji de aceste instrumente pentru a spori duhovnicește, pentru a învăța cum să îndurăm suferințele și să du­­cem o viață mai plăcută lui Dumnezeu

.Aceasta nu este o carte de psihologie, ci mai curând despre ceea ce Evagrie Ponticul numea „știința sufletului”, fiindcă multe dintre ideile și practicile vehiculate de psihologie au fost concepute cu mult timp înaintea acesteia de către Părinții pustiei.
Este o carte ce le va oferi tuturor un mijloc minunat de a lucra pentru mântuirea lor, în timp ce preoților le va fi de folos în îndrumarea duhovnicească.

„Cine se cunoaște pe sine însuși, Îl cunoaște pe Dumnezeu, iar cel care Îl cunoaște pe Dumnezeu este vrednic să Îi slujească cum se cuvine. De aceea, iubiții mei întru Domnul, cunoașteți‑vă pe voi înșivă.”
 

Sfântul Antonie cel Mare

 

Detalii despre carte / COMANDA



Invataturi despre viata de familie - Sfantul Filaret (CARTE)
 

Prezentare Invataturi despre viata de familie:

Cei ce se îngrijesc cu adevărat de copii îi învață, de bună seamă, cele de folos pentru viața vremelnică, dar şi mai mult cele mântuitoare pentru sufletul nemuritor; ei nu le dau doar cunoştinţe şi concepte lumeşti, ci cultivă grădina inimii lor scoțând din ea buruienile înclinațiilor și obiceiurilor greșite, sădind în ea simțămintele bune pentru virtute, ferind-o de vânturile su­per­­­ficialității și de furtunile patimilor. Ei pun totdeauna în practică această în­văţătură fundamentală pentru orice pedagogie au­ten­tică: „În­­ce­putul înţelepciu­nii este frica de ­Domnul; înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea” (altfel spus, cu­noș­tințele bune sunt de folos pentru cei care se slujesc de ele pentru fapte bune) (Psalmi 110, 10).

Formați copiii pentru a ajunge buni cetățeni, sol­dați, filologi, secretari, pictori, industriași; dar să nu nesocotiți ceea ce este mai important – pregăti­rea viitorilor cetățeni ai ­cerului.

Sfântul Filaret Mitropolitul Moscovei

CUPRINS

Căsătoria și fecioria
Despre nașterea binecuvântată a copiilor
Îndatoririle soților
Soția creștină
Cum să le punem numele copiilor
Despre cele ce dau imbold spre creșterea copiilor
Ce ne învață Cuvântul lui Dumnezeu despre educarea copiilor
Educarea religioasă a copiilor
Lucrul cel mai important în educație
Despre cinstirea părinților
Despre binecuvântarea părintească
Familia și statul
 
Detalii despre carte / COMANDA


Hristos in mijlocul nostru - Gheorghita Ciocioi (CARTE)
 

Prezentare Hristos in mijlocul nostru:

Minunile, fenomenele supranaturale i-au atras întotdeauna pe oameni. Este minunea un mit, un vis, o speranță? Este ea un dar, o putere, o știință de Sus? Fenomenul minunii, în orice religie, ocupă un loc aparte. Religia însăși este un sistem de interconectare a lumii noastre cu lumea spirituală, minunea fiind dovada clară a prezenței „supranaturalului” în lumea „firească”.

Dumnezeu Se descoperă în chipul acesta oamenilor, minunea fiind întotdeauna o manifestare a milostivirii lui Dumnezeu față de fiii Săi, ca ajutor de Sus, ca mângâiere, spre prevenirea și îngrădirea răului.
Minunile și vindecările înseamnă, în esenţă, transformarea și renașterea ființei prin contactul cu Izvorul vieții duhovni­cești, Hristos, fiind legate de puterea cre­dinței şi de regenerarea duhovnicească, de bi­ru­ința asupra păcatului și a urmărilor lui prin lucrarea harului dumnezeiesc.

CUPRINS

Minunea în conștiința creștină
Minunile din viața noastră
Salvarea Bisericii
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit
Potolește întristările noastre
Făcătorul de minuni
Apa limpede
Volga în pădure
Două incendii
Sfântul Trifon și capra
Taina vindecării
Fie voia Ta!
Mărturii despre tămăduiri
Tainicul dar al inainte-vederii
Tainele din viața noastră
Posibilitatea minunii
 
Detalii despre carte / COMANDA
 


Homo Sapiens: O istorie plina de speranta - Rutger Bregman (CARTE)
 

Prezentare Homo Sapiens: O istorie plina de speranta:

Există o convingere care unește stânga și dreapta, psihologii și filosofii, scriitorii și istoricii. Se află în spatele titlurilor de știri și a legilor care ne conduc viața. De la Machiavelli la Hobbes, de la Freud la Dawkins, rădăcinile acestei convingeri sunt adânc îngropate în gândirea occidentală. Oamenii, am fost cu toții învățați, sunt prin natura lor egoiști și conduși de propriul interes.

Homo Sapiens aduce un nou argument: că este realist, dar și revoluționar, să presupunem că oamenii sunt buni. Instinctul de a coopera mai degrabă decât de a concura, de a avea încredere mai degrabă decât de a nu se încrede, are o bază evoluționistă, care merge înapoi până la Homo sapiens. Dacă gândim cel mai rău despre alții, scoatem la lumină ce e mai rău și în politica și economia noastră.

În această carte pe cale de a deveni extrem de importantă, autorul de bestselleruri internaționale Rutger Bregman folosește unele dintre cele mai cunoscute studii și evenimente din lume și le repune în context, oferind o nouă perspectivă asupra ultimilor 200 000 de ani de istorie a omenirii. De la adevăratul Împărat al muștelor la Blitz, de la o fermă de vulpi siberiene la o faimoasă crimă din New York, de la mașina de administrat șocuri a lui Stanley Milgram de la Yale la experimentul din închisoare al celor de la Stanford, Bregman ne arată modul în care încrederea în bunătatea și altruismul umane poate constitui un nou fel de a gândi  și de a acționa, ca bază pentru a ajunge la adevărata schimbare în societatea noastră.

Este momentul unei noi viziuni asupra naturii umane.

CUPRINS

Un nou realism
Adevaratul imparat al mustelor
Partea 1: Statul primitiv
Evolutia Lui Homo Puppy
Colonelul Marshall și soldații care refuză să tragă cu arma
Blestemul civilizației
Misterul de pe Insula Paștelui
Partea 2: După Auschwitz
În subsolurile Universității Stanford
Stanley Milgram și aparatul cu electroșocuri
Moartea lui Catherine Susan Genovese
Partea 3: De ce fac rău oamenii buni
Cum orbește empatia
Cum corupe puterea
Cu ce a greșit Iluminismul
Partea 4: Noul realism
Puterea motivației intrinsece
Homo Ludens
Așa arată o democrație adevărată
Partea 5: Celălalt obraz
La un ceai cu teroriștii
Cel mai bun remediu împotriva urii, a rasismului și prejudecăților
Când soldații au ieșit din tranșee
 
Detalii despre carte / COMANDA


Copilul meu cel mare este gelos - Nina Bataille (CARTE)
 

Prezentare Copilul meu cel mare este gelos:

Gelozia este un sentiment natural între frați: sosirea pe lume a unui alt copil este deseori percepută de către primul născut drept o amenințare, pentru că se teme că va pierde iubirea părinților săi. Ea este sursa tensiunilor, și dacă nu este luată în serios, poate să afecteze încrederea în sine.

În această carte practică, vei descoperi:
Cum să liniștești tensiunile și cum să dezamorsezi conflictele: cum să asculți empatic, cum să-l inviți pe copil să găsească soluții pentru a pune capăt certurilor;
Sfaturi practice care să-l pună în valoare pe copilul cel mare și să-i ofere certitudinea că îl iubești necondiționat: cum să petreci timp cu el, cum să-i recunoști calitățile și talentele, cum să-i încredințezi responsabilități;
Activități distractive pentru deprinderea traiului în comun: cum să stabiliți o listă de sarcini, cum să exersați colaborarea familială prin jocuri.
Ajută-ți copilul să-și găsească locul lui în familie!
 
Detalii despre carte / COMANDA


Retete pentru Postul Adormirii Maicii Domnului - *** (CARTE)
 

Prezentare Retete pentru Postul Adormirii Maicii Domnului:

Detalii despre carte / COMANDA



Fratele Matulica din Athos si prietenii lui din Schitul Romanesc Lacu - Puia-Daniel Dumitrescu (CARTE)
 

Prezentare Fratele Matulica din Athos si prietenii lui din Schitul Romanesc Lacu:

Și când vă ia teama pentru cățelușii or pisicuțele voastre, pentru peștișorii din acvarii ori iepurașii ce-i țineți în cameră, să nu vă simțiți singuri! Nu uitați că și pentru ei Athosul e Munte de lumină și părinții care se roagă acolo sunt cu grijă și pentru ei. Uneori prietenii din cartea aceasta le șoptesc: Părinte Efrem, te rog, pe pisicul lui Ionel sau Georgică îl încearcă o tristețe... Și, zic eu, dar cred caă nu greșesc, Părintele se roagă pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, dar și pentru pacea a toată lumea. O lume în care intră și grija voastră pentru pisicuță ori cățelus ori peștișor...

Părintele Constantin Necula

CUPRINS

Cu un hohot de lumină, în Athosul cel plin de lumină (Părintele Constantin Necula)
Fratele Mâțulică, înțeleptul de la chilia gemenilor
Antonel, pârșul cu toiag de paulownia din beciul chiliei Sfântului
Schimonahul Elia, șarpele întors la Ortodoxie
Fratele Avramie, sculptorul de buturugi și inimi
Frații motani cărpra nu le plăcea apa, de la chilia din capătul potecii de piatră
Părintele Afanasie, șacalul, mai marele animalelor sălbatice din Lacu
Gherontie, mistrețul cunoscător de muzică bisericească
 
Detalii despre carte / COMANDA


Scrisoarea noastra sunteti voi - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
 

Prezentare Scrisoarea noastra sunteti voi:

În tot anul 2020 - primul an de pandemie, din câți nu vom ști încă prea curând -, cuvintele acestea ale Sfântului Pavel mi-au răsunat în urechi și în inimă. Adresate, e drept, corintenilor, dar cine nu e corintean dinaintea unor astfel de cuvinte: Arătându-vă că sunteți scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. (2 Corinteni 3, 3) Mi-au fost cu atât mai dragi sufletului în anul acesta, când ne-am pierdut reperele și adus credința dinaintea judecății ideologiilor, noi înșine, creștinii asumați. Am căutat echilibrul și refuzul aruncării cuvintelor pe vorbe goale. Am descoperit, cu fiecare comentariu realizat - chiar așa, rudimentar și pe scurt - cât contează să te bucuri de redescoperirea propriei Biserici. Ca Duh de Rusalii și ca istorie

.
Când am primit temă pentru acasă să scriu scurte meditații la Apostol - textul din Faptele Apostolilor ori Epistolele cuprinse în Noul Testament - în paginile săptămânalului Iisus Biruitorul al Oastei Domnului, m-am temut să nu le scriu prea complicat, prea aplecat spre a dovedi ce știu, nu ce mi-a dăruit Hristos Domnul. Sper din toată inima că am reușit să mențin inimile cititorului bucuriile propriei mele lecturi.

Preot Constantin Necula

Detalii despre carte / COMANDA



Povesti despre speranta - Heather Morris (CARTE)
 

Prezentare Povesti despre speranta:

CUPRINS

Sa ascultam intelepciunea batranilor nostri
Ascultandu-l pe Lale
Cum ascultam
Cum ne ascultam copiii
Cum ne ascultăm pe noi insine
Cum să găsim o poveste despre speranta sau cum sa onoram povestea
Povestea Cilkăi - cum ascultăm istoria
Prețul ascultării
 

Tatuatorul de la Auschwitz este una dintre cele mai vândute cărți ale secolului XXI. În Povești despre speranță Heather Morris ne prezintă „povestea din spatele poveștii“ – detaliile extraordinare, necunoscute, ale întâlnirii și prieteniei cu Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, dar alcătuieşte și un adevărat ghid de comunicare. Acesta ne va inspira cu o serie de relatări despre oamenii remarcabili pe care autoarea i-a întâlnit, poveștile incredibile pe care i le-au spus și lecțiile pe care le putem învăța de la ei.

Povești despre speranță este prima carte de nonficțiune scrisă de Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. O împletire între memoir și self-help, este o pledoarie pentru comunicare, empatie și implicare, ce completează portretul lui Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, așa cum l-a cunoscut autoarea în ultimii lui ani de viață, dar oferă și detalii inedite despre întâlnirea cu două dintre cele trei surori supraviețuitoare ale Holocaustului care vor fi protagonistele următorului său roman, Trei surori. În Povești despre speranță, Heather Morris explorează arta ascultării – o deprindere  dobândită în copilăria petrecută în Noua Zeelandă. Capacitatea ei de a asculta l-a determinat pe Lale să-i încredințeze povestea lui.

„În romanul său de debut, Tatuatorul de la Auschwitz, și în continuarea sa, Călătoria Cilkăi, Heather Morris le-a oferit cititorilor cărți inspirate din întâmplări adevărate, bazate pe dragoste și supraviețuire în cele mai cumplite condiții. În cea mai recentă lucrare a sa, una de nonficțiune, explorează poveștile unor oameni cunoscuți, inclusiv cea a lui Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz cu care s-a împrietenit. Povești despre speranță este în esență o carte despre arta de a asculta și puterea acestui gest de a da speranță. Pornind de la oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul anilor și de la experiențele acestora, Morris ne împărtășește poveștile lor și ceea ce putem învăța din ele: compasiune, înțelegere, răbdare, reziliență și curaj. Pe măsură ce ne îndepărtăm de evenimente care au modelat istoria, devine și mai important să ducem aceste povești în viitor.“ — CultureFly

 

Detalii despre carte / COMANDA

 



Apoftegmele parintilor desertului. Versiunea copta sahidica sau Patericul copt - *** (CARTE)
 

Prezentare Apoftegmele parintilor desertului. Versiunea copta sahidica sau Patericul copt:

 

• Ediţie critică, studiu introductiv, note, revizie finală, concordanţă de Ștefan Colceriu

• Traducere inedită din limba coptă sahidică de Melania Bădic, Ștefan Colceriu, Emanuel Conţac, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Georgian Toader, Monica Vasileanu şi Cristian Vechiu

„Dacă un vânt puternic ni se pune împotrivă, să întindem crucea în locul pânzelor ca să sfârșim călătoria pe mare fără frică.“ — Patericul copt, fragmentul 59

„A spune că Patericul egiptean a avut un rol crucial în dezvoltarea spiritualității și culturii creștine este un truism. Succesul la public al colecțiilor de spuse ale Părinților pustiei, cunoscute în genere ca Apoftegmele Părinților deșertului, a produs o asemenea emulație în generațiile succesive de practicanți, încât puțini au fost cei care au scăpat de ispita adăugării câte unei apoftegme la corpusul originar.

În volumul de față propunem textul editat critic al versiunii copte sahidice a Apoftegmelor Părinților și traducerea lui în limba română. Am ales să ne ocupăm de versiunea coptă a Patericului întrucât, prin vechimea, coerența și dispunerea materialului, e de mare relevanță pentru istoria întregii constelații de tradiție a Apoftegmelor. Prezenta ediție critică nu e o simplă actualizare a uneia mai vechi, ci o întreprindere de anvergură pentru obținerea unui produs științific nou și autonom și deopotrivă o premieră absolută în spațiul culturii române.

Prezentul volum este rezultatul muncii unei echipe de filologi clasici, teologi și filozofi care s-au constituit într-un grup de studiere a limbilor Bibliei, cu o atenție specială asupra limbii copte sahidice. Grupul s-a întâlnit săptămânal, vreme de șapte ani, la Colegiul „Noua Europă“ din București, loc care a găzduit proiectul grație amabilității domnului Andrei Pleșu, rector și președinte al Fundației „Noua Europă“, precum și întregii echipe de la NEC. Miza ultimă a acestui volum și a constituirii grupului este lansarea în România a unui domeniu de studiu aflat în plină expansiune în lumea științifică occidentală, dar care nu și-a găsit locul în universitățile de la noi. Sunt semne că suntem pe cale să ne atingem scopul.“

ȘTEFAN COLCERIU

Detalii despre carte / COMANDA



Dada si Nunu – Ne spalam pe dinti - *** (CARTE)
 

Prezentare Dada si Nunu – Ne spalam pe dinti:

- Varsta 3+

Faceţi cunoştinţă cu Dada şi Nunu, doi pisoi simpatici şi cu personalităţi pe cât de puternice, pe atât de diferite: în vreme de Dada e înţelegător, Nunu e cam îndărătnic. Mami însă îi iubeşte la fel de mult şi încearcă să le dea amândurora lecţii de folos în viaţă. De data asta, Dada şi Nunu trebuie să se spele pe dinţi. Dada le va arăta celor mici ce bine şi ce amuzant este să te speli corect pe dinţi în f iecare zi, în schimb, Nunu le va povesti ce se întâmplă atunci când nu te speli pe dinţi sau o faci de mântuială. Copiii învaţă cel mai bine cu ajutorul exemplelor şi al activităţilor, de aceea aventurile lui Dada şi Nunu sunt cea mai convingătoare şi atrăgătoare cale de a-i împrieteni pe cei mici cu igiena.

Detalii despre carte / COMANDA



 

     Daca v-ați abonat dar nu primiți revista, cauzele pot fi: 1. când v-ați abonat ați scris greșit adresa dv de email;  2. aveti casuta de email plină; 3. adresa noastră e tratată ca spam sau e blocată de furnizorii dv de servicii IT. În aceste cazuri sunteți șterși din lista abonatilor și va trebui să vă abonați din nou aici: https://poruncaiubirii.agaton.ro/newsletter.
Pentru ca revista să nu ajungă in SPAM, ci în Inbox, treceți adresa revista@porunca.agaton.ro în lista de contacte.

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Iulie-2021.doc