Sfinții Trei Ierarhi - 30 Ian

Editura Agaton Ianuarie 2021
Sumar:
- Despre pandemie, vaccin, pecetluire
- Ziua Culturii Naționale 2021
- A fost proclamat Anul omagial și comemorativ 2021
- De ce s-a vaccinat contra coronavirus IPS Ierotheos din partea Bisericii Greciei - puncte de vedere
- Biserica Ortodoxă a Greciei cere boicotarea carantinei de Bobotează
- Știri INTERNE- Ianuarie 2021
- Știri EXTERNE - Ianuarie 2021
- Întruparea Mântuitorului în simbolistica Sfântului Efrem Sirul
- Originea şi sensul divin al cultului ortodox
- De ce este păcat să credem în SUPERSTIȚII? (Partea a doua)
- Plăcerile trupeşti nu sunt soluţia fericirii
- Vaccinare și pecetluire. O perspectivă spirituală și profetică
- Vaccinarea anti - Covid 19/Opinii ale unor părinți îmbunătățiți
- Harul Duhului Sfânt
- Marea Resetare a inimii noastre - cuvânt la Anul Nou
- Pricini binecuvântate ale absenței de la slujbe. Rugăciunea de acasă
- File de viaţă, file de acatist, file de nădejde în vreme de pandemie
- Sfântul Nichifor Leprosul a grăbit recuperarea mea! - mărturie pacient Covid
- Cele trei icoane ale Maicii Domnului pictate de Apostolul și Evanghelistul Luca
- Rugăciuni către Sfântul Antonie cel Mare - 17 ianuarie
- Icoana Maicii Domnului de la Bisericani - vindecătoarea bolilor de plămâni
- Respectul de sine nu poate fi cumpărat
- Dor de tata - In Memoriam
- Mihai Viteazul, Domn al Unirii (1558-1601)
- Ștefan, Domn cel Mare și Sfânt (1433 – 1504)
- Despre radiația electromagnetică pulsatorie. Cât de nocivă este tehnologia wifi-xG?
- COVID-19: Opțiuni terapeutice pentru fiecare stadiu al bolii
- Federația Pro Vita împotriva abuzurilor vaccinării anti Covid
- Ce NU se spune în discursul oficial despre vaccinurile anti-Covid
- Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia – O biografie - Nicholas Thomas Wright (CARTE)
- ABC învăț să scriu - Mara Neacsu (CARTE)
- Chipurile umilinței. Amintiri, destăinuiri, mărturii: Grigore Leșe - Razvan Bucuroiu (CARTE)
- Creștinism și democrație în Constituție și în viața socială - Dr. Marius Andreescu (CARTE)
- Pedagogia lui Dumnezeu - Mitropolit Hierotheos Vlachos (de Nafpaktos) (CARTE)
- Emoții, afecte și sentimente în istorie - Emanoil Babus (CARTE)
- Despre lucrurile de pe urmă - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
- Nu vă temeți, nu există moarte - *** (CARTE)
- Spiridușul Mură și mierla din miezul iernii - Feridun Oral (CARTE)
- Ideile au consecințe - Richard Weaver (CARTE)
- Mitropolitul cărturar. Viața Sfântului Grigorie Dascălu, povestită copiilor (conține CD) - Brandusa Vranceanu (CARTE)
- Microbul, acest necunoscut - P. V. Marchesseau (CARTE)
- ¤ Anne din Ingleside vol. VI - L.M. Montgomery (CARTE)
- Drumul de Aur - L.M. Montgomery (CARTE)
- Ascunzătoarea micuței Zoe - David Powlison (CARTE)
- Buster și urechile lui buclucașe - Edward Welch (CARTE)
- Jax și coada lui nervoasă - David Powlison (CARTE)
- Caspian Supărăciosul - Edward Welch (CARTE)
- Darul tău prețios - Max Lucado (CARTE)



Tema lunii
Despre pandemie, vaccin, pecetluire

 

Pr. Dan Bădulescu - Predică la Tăierea împrejur a Domnului Iisus Hristos

1 ianuarie 2021 (fragment)

”[…]

Iubiți credincioși,

Anul Nou înseamnă și o retrospectivă a anului care a trecut. O retrospectivă pe care mulți dintre noi cred că nici n-am mai vrea s-o facem. Și acuma, că suntem în biserică, atunci când ne amintim ce s-a întâmplat începând din martie, de când a fost declarată pandemia și ce s-a întâmplat în Biserică și în societate, ce s-a întâmplat cu slujbele noastre, cum a fost perioada aceea incredibilă când s-au făcut slujbe fără credincioși. Slujba Învierii! Nici nu vreau să mi-o amintesc! Aș vrea s-o uit cât se poate de repede, să mi se șteargă [din minte] atmosfera aceea cu milițienii prin curți și cu anomalia asta datorată unui pericol care a fost cu totul și cu totul exagerat, exacerbat.

Și s-au luat de atunci, timp de 10 luni –  putem spune că și în februarie începuse – măsuri care de care mai aberante. Și noi atuncea ar trebui să spunem „Vai, dar câtă grijă au avut de noi, câtă preocupare! Măsuri de apărare a noastră în fața bolii, în fața morții. Și măsurile s-au luat nu numai în România, ci peste tot”.

Ce fel de măsuri au fost, sigur, se poate face un bilanț. Să vedem cum au funcționat? Ce roade au avut? Pomul se cunoaște după roade și situația după măsurile care s-au luat. Și dacă situația e rea, nu poți da vina pe un virus, că el, săracul virusul ăsta nu are voință, nu are minte, el nu poate acționa. Deci, efectele rele se datorează oamenilor și dracilor. Direct! Iar virusul, spun cei mai mulți specialiști – hai să nu spunem 100%, dar 90% – este o creație omenească în laboratoare. Nici măcar nu se poate spune că-i ceva firesc. Așa, a ieșit din natură un liliac și… nu știu ce. Astea sunt niște basme! Și atunci chiar și pentru virus sunt niște oameni vinovați. Până se vor stabili și vor fi demascați, osândiți, până una-alta, ei sunt doar vinovați și nu putem spune „uite, cutare chinez l-a făcut” sau cine știe… Se va afla la timpul cuvenit. Din partea aceasta, suferim toți și de boală, dar mult mai mult decât de boală, de măsurile care s-au luat, se iau și se vor lua. Măsurile, noi le-am spus, trebuiau să fie de protejare, așa cum a zis Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos în Evanghelie: Nu cei bolnavi au nevoie [de doctor]? Sau sănătoșii? Nu-i amestecăm, pentru că cei bolnavi au nevoie de doctori, nu cei sănătoși. Și nu că a spus Domnul Iisus Hristos. Spun mintea și bunul simț! Ocupă-te de bolnavi când sunt bolnavi și lasă-i pe cei sănătoși în pace! Ai grijă de cei care sunt sensibili, care s-au îmbolnăvit! Și s-au îmbolnăvit grav, că au chemat Salvarea. Pe aceia tratează-i, fă ceva! Asigură-le condiții! Toți medicii să se concentreze pe acei bolnavi!

Iubiți credincioși, nu numai această boală este pe lumea asta. Sunt toate bolile în continuare. Când spun să se concentreze pe cei bolnavi, nu să se concentreze pe covid! Toată medicina face asta. Pentru că în timpul ăsta au fost aceiași bolnavi. Au fost cancere. Dar ce n-a fost! Toate bolile astea. Ele au fost tratate cu nepăsare și oamenii au suferit și au murit fără să scrie nimeni, decât că au murit atâția, s-au infectat atâția numai de covid. [Orice] altceva a dispărut. Nu mai există nici o boală. Cum să credem așa ceva?? Trebuie să se ocupe de ei. Cum să se ocupe? Cu imunitate și cu tratament.

Vaccin

Acuma nouă ni se spune că în beneficiul imunității, nu-i așa, ni s-a dat leacul suprem pe care cineva în mod șugubăț l-a numit „vaxxin”. De ce i-a spus „vaxxin”? Era o expresie pe vremuri: „vax!” „Vax albina!”, așa că e vax! De ce i-a spus „vax”? Eu nu vă vorbesc în calitate de specialist. N-am studii medicale, nici medic nu sunt, nici preot de spital cum e colegul, sunt un preot. Dar există specialiști și medici care se pronunță și acești specialiști se găsesc încă de a fi consultați pe internet, chiar dacă sunt cenzurați, dar nu sunt destul de cenzurați, mai avem acces la ei. Și ei au spus două lucruri: vaccinul, „vaxxinul” ăsta nu este nici eficient, nici sigur. Păi, dacă nu-i nici eficient, nici sigur, atunci poate să fie ineficient și riscant. Eficiența ar fi constat ca în vaccinurile pe care le-am făcut noi în tinerețe și în copilăria noastră, și copiii noștri le-au făcut și știai că toată viața nu mai faci boala aia. Aveai, într-adevăr, o garanție, îți asigurau o imunitate. S-a eradicat poliomielita. Deci au fost niște efecte ale unui vaccin, nu suntem total anti-vaccin. Or, în momentul în care aici nu-ți asigură nimic... „Dacă mă vaccinez, cum o să fie? – Nu știm. O să fiu imun? – Hmm, poate câteva luni. Mai iau virusul? – Poate-l iei. Îl mai transmit? – S-ar putea să-l transmiți. Mai port masca? – O porți. Păi, atunci de ce l-am mai făcut?? La ce mă ajută? – Nu se știe. Mai vedem noi”. Deci, eficiența lui e apă de ploaie.

Efectele secundare, unii au tras alarma. Deocamdată nu s-au văzut pentru că nu s-au vaccinat foarte mulți oameni ca să-i vedem. Dar cine știe! E foarte riscant.

Încă s-a spus, iubiți credincioși, că acest vaccin este un drept, și nu o obligație. Rețineți vorba asta, că-i dată de stăpânirile noastre. Dar să fim foarte atenți, că la noi, cuvintele astea au început să-și schimbe sensurile. Și anume, spune „recomandare”. Ce înseamnă „recomandare”? Vă recomand să vă împărtășiți la fiecare Liturghie. Vă recomand să postiți așa. Zic eu. Și tu ai zice: „Da, părinte”. Îți recomand. Dar faci sau nu faci. Așa e recomandarea. Un sfat, o povață. Ar fi bine să vă spovediți mai des, ar fi bine nu știu ce să faceți… Psaltirea, paraclisul. Asta dăm noi de-aici: recomandări. Eh, ăia de-acolo nu dau recomandări. Că le zice… „recomandări obligatorii”. Îți vine să mori de râs! Ce ne-a spus cutare: ce-avem voie să facem de revelion și ce n-avem voie? Ce-avem voie? Și recomandarea a devenit poruncă. Așa că [să fim atenți ca] dreptul ăla să nu se transforme în obligație. Om trăi și om vedea. Și-atuncea noi, de la amvon, de la sfintele altare nici măcar nu ne-am gândit să vă recomandăm acest vaccin, darmite să vă poruncim! Nici atât, că nu suntem Inchiziția. Dar noi nu vom recomanda, decât fiecare cleric, arhiereu dacă e, preot, pe cont propriu. Nu este o recomandare a Bisericii, Sfântul Sinod nu s-a întrunit, nici Sinod panortodox, nici sinod local care să zică „ce facem noi cu vaccinul?”. Rămâne să vedem. Om trăi și om vedea. Fiecare să analizeze și să cântărească beneficiile – asta-i valabil la orice – și pagubele. La ce mă ajută pe mine dacă fac următoarea acțiune, următorul pas, și ce am de câștigat, ce am de pierdut? Și în funcție de asta se va hotărî fiecare. În cazul nostru, să te poți încă sfătui cu duhovnicul și conștiința să-ți spună: „acest pas îl fac sau nu-l fac”. În funcție de cum îl luminează Dumnezeu pe fiecare și să rămânem liberi.

Pecete

Dar și dacă va fi obligatoriu, și dacă se va produce ceea ce se teme lumea de efectele [adverse foarte rele] te îmbolnăvești grav, mori, să nu intrăm niciodată în panică! V-am spus de multe ori, toți părinții: nu intrați în panică, nu vă îngrijorați! „Nu te teme, turmă mică!”. „Nu vă temeți, eu am biruit lumea!”. Hristos este cu noi. Mântuirea se poate face și dacă suntem vaxxinați toți de opt ori pe zi – și ne țin doi și doi îți bagă ace în tine – și ne bagă și cipuri și ce ar face ei. Iubiți credincioși, atâta timp cât conștiința ta refuză, actul lor nu are nici o însemnătate. A spus un părinte legat de acest lucru. Dacă ești pecetluit. Și a spus: „Hai să luăm un musulman. Un musulman care este ferm convins în religia lui. Patru îl ținem cu forța și unul vine cu fierul roșu și-l tatuează cu cruci. Îi face cruci peste tot, cum am eu crucile astea pe veșmânt, lui i le face cu fierul roșu. L-a „pecetluit”. Credeți că acesta e creștin? De unde? – Uite, are pecetea! Are-n el.” Nu-i la fel? La fel e. Pe noi, dacă ne face 666, dă-i, dă-i, dă-i, cu sila, nu este lepădare. Lepădare o poți face făcând păcate și depărtându-te Hristos mai tare decât prin aceste acțiuni mecanice. Pot fi 5G-uri și nu știu ce. Ce se face cu sila asupra ta nu este păcat. Și Domnul știe foarte bine. Știe ce putere au ăia și ce putere avem noi a ne opune. Și să nu uitați rugăciunea aceea: „Doamne, să fac diferența, ce pot eu să accept, ce sunt în stare să fac și ce nu sunt în stare nu pot să fac.” Și Domnul știe de ce nu pot eu să mă opun și de ce nu am putere și de ce le-a dat acelor draci împielițați să facă asta, pentru că sunt dezlănțuiți. Știe Dumnezeu de ce.

În încheiere, nu uitați proverbul care este atât de înțelept și creștinesc, și nu e numai românesc, și francezii spun: „Tot răul spre bine!” Ceea ce ni se întâmplă este rău, dar răul acesta va fi transformat de Dumnezeu și este transformat de Dumnezeu, că de aceea îl și lasă, spre binele nostru. Uitați așa, ca să nu vorbesc numai teoretic. Pandemia a omorât foarte puțini oameni, comparativ cu ciuma și holera din trecut, în care se murea de 10 ori mai mult. Așa se murea, pe capete. Tirania – încă putem vorbi, nu este chiar așa gravă [încă]. De vaccin, vor fi câteva efecte secundare pentru că permanent nu sunt numai planurile dracilor și oamenilor răi. Permanent există Domnul, există Măicuța, există Îngerul păzitor. Ei ne apără., ne păzesc și pe ei ne bizuim. Diferența dintre noi, cei de-acum și cei din trecut, când aveau ciuma lui Caragea sau grozăviile de atunci, mureau pe capete. N-aveau sistem medical avansat. Ce vaxxin? N-aveau nici antibiotice, nimic. Usturoi, ceapă, o țuică și „vine popa, că a murit”. Dar, spre deosebire de noi, ei nu aveau depresii. Lumea de-atunci nici nu știa că există depresie. De ce? Dar lumea de azi de ce are depresie? Uitați de ce are: datorită schimbării mentalului și a materialismului.

Noi suntem născuți în secolul trecut, un secol ateu și materialist în care am fost învățați să ne punem nădejdea în om, în știință, în medicină, în politică, în economia făcută de om. Și atunci când ai nădejdea așa, nu mai ai nădejdea în Dumnezeu. Ăia bătrânii n-aveau nădejde nici în politicieni, nici în doctori, nici în știință și tehnică, nici în bancheri, nici în stat. Ei aveau nădejdea în Dumnezeu. Și dacă se întâmpla să fie  molimă, să moară pe capete, ziceau: „Pentru păcatele noastre se întâmplă asta. Doamne, miluiește! Doamne, apără-ne! Doamne, iartă-ne! Sfinte Dimitrie, apără-ne!” Așa trăiau. Pe când la noi, este dezastru pentru că în mentalul nostru tot sperăm, tot sperăm, și acuma mulți dintre noi, chiar din Biserică speră că vine vaccinul și vom scăpa de boala asta și ne vom întoarce la normal. Ce înseamna asta? Cuvântul cel mai gingaș care-mi vine acum pe gură e „naivitate”! Puneți-l dumneavoastră pe cel adevărat. „Naivitate” este drăguț.

Așa că, nu așa să ne punem problema, ci să încercăm, ca și bătrânii, să gândim în sensul ăsta: Doamne, miluiește! Doamne, apără-ne! Doamne, ai grijă de noi, fie că suntem sănătoși, să nu ne îmbolnăvim, fie, Doamne, dacă ne-am îmbolnăvit, să facem o formă ușoară, fie, dacă ne-am îmbolnăvit grav, Doamne, dă-ne puterea s-o ducem! Dacă ne ducem dincolo, Doamne,  vino, Doamne! Și venim și noi la Tine, și vino și Tu la noi! Și în felul acesta, iubiți credincioși, Dumnezeu să ne ajute, cu rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare și ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților, bineînțeles, pentru mântuirea noastră. AMIN!”

Cuvantul Ortodox.ro

 

 



Ziua Culturii Naționale 2021 - Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

 

În data de 15 ianuarie 2021 Academia Română a sărbătorit Ziua Culturii Naționale, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“. Evenimentul a fost alcătuit din două părți: o sesiune de alocuțiuni pregătită de Academia Română și un concert susținut de Filarmonica „George Enescu“ din București, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu. Ziua Culturii Naționale este o sărbătoare inițiată de Academia Română și propusă spre legiferare Parlamentului României în anul 2010. Aceasta a fost confirmată legislativ prin Legea nr. 238/2010. Stabilirea Zilei Culturii Naționale de ziua aniversară a lui Mihai Eminescu aduce, pe de o parte, un omagiu memoriei celui mai mare poet al românilor și, pe de altă parte, propune ca temă de reflecție rolul pe care cultura îl are în păstrarea și cultivarea identității naționale, în condițiile diversității europene.

 




ACTUALITATEA religioasă
A fost proclamat Anul omagial și comemorativ 2021 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

La Catedrala Patriarhală a fost proclamat vineri anul 2021 ca Anul omagial al pastorației românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiți în Domnulvaloarea liturgică și culturală a cimitirelor în Patriarhia Română.

Proclamarea a avut loc după Sfânta Liturghie oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi slujba de Te-Deum oficiată de PS Timotei Prahoveanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Actul de proclamare a fost citit de PS Varlaam Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal şi Secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul a prezentat icoana reprezentativă a Anului omagial 2021 şi a motivat întrebuinţarea acesteia.

În icoană apar trei sfinţi care s-au născut pe teritoriul ţării noastre, dar care au mers în afara ţării în misiune duhovnicească.

Este vorba despre:

Sfântul Cuvios Ioan Casian, hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur, originar din Dobrogea; a trăit la sfârşitul secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al V-lea.

Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul care a trăit la sfârşitul secolului al V-lea şi prima parte a secolului al VI-lea.

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, care a trăit în secolul al XX-lea şi care a trecut la domnul în anul 1960. Moaştele lui au fost descoperite intacte 20 de ani mai târziu, în 1980. A fost trecut în rândul sfinţilor de Patriarhia Română şi apoi de Patriarhia Ierusalimului.

Aceşti trei sfinţi de origine română nu au mormintele în ţară, ci printre străini, a afirmat Patriarhul României.

„Sfântul Ioan Casian are mormântul la Marsilia în Franţa. Sfântul Dionisie Exiguul, Părintele erei creştine, este înmormântat undeva în Italia, nu se ştie precis locul. Sfântul Iacob, numit şi Noul Hozevit, are moaştele la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozeva”.

Cei trei sfinţi sunt rugători pentru poporul român şi ocrotitori ai românilor plecaţi printre străini.

„Sfântul Ioan Casian este un părinte al Bisericii nedespărţite. El cunoştea foarte bine limba latină, pentru că era din populaţia daco-romană din Dobrogea. În acelaşi timp, a cunoscut foarte bine limba greacă. A călătorit în Egipt, în părţile Răsăritului, apoi s-a stabilit în Galia, Franţa şi a întemeiat două mănăstiri la Marsilia. A scris mai multe cărţi duhovniceşti, mai mult pentru monahi”.

„Dionisie Exiguul a fost printre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său. A fost consilier pentru zece papi la Roma, a organizat biblioteca Bisericii Romane şi în acelaşi timp a cerut Papei Ioan în anul 530 să nu se mai numere anii de la întemeierea Romei sau din timpul lui Diocleţian, ci de la naşterea lui Iisus Hristos”.

„Sfântul Dionisie Exiguul a fost un erudit, dar în acelaşi timp a fost unul dintre cei mai postitori călugări. Postea şi se ruga mult, dar nu judeca pe nimeni”.

Potrivit Preafericirii Sale, aceşti sfinţi români au avut smerenia cea dintâi virtute a lor, dublată de o credinţa puternică.

„De aceea, socotim că este necesar să avem în vedere îndemnul Sfântului Ioan Iacob scris pe un papirus care apare în icoană şi anume: Fii pribegi ai ţării mele / Necăjiţi între străini / Nu uitaţi menirea voastră / De Români şi de Creştini”.

Prin acest îndemn, el cheamă pe toţi românii care se află printre străini „să-şi păstreze identitatea de neam şi de credinţă”, a precizat Patriarhul Daniel, care a dat apoi citire Cuvântului la proclamarea Anului omagial şi comemorativ 2021. - Basilica

 2021 - „Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României”  şi „Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor” în Patriarhia Română

 I. În primul semestru al anului 2021 va fi tratată tema: Anul omagial al pastoraţiei ­românilor din afara României”, care va fi prezentată astfel:

 1. Comunităţile de credincioşi ortodocşi români din vecinătatea graniţelor ţării. Istorie, activitate misionară, organizare canonică şi pastorală

a. Repere istorice privind situaţia comunităţilor ortodoxe româneşti din Republica Moldova

b. Organizarea canonică şi pastorală a comunităţilor de creştini ortodocşi români în Republica Moldova

i. Mitropolia Basarabiei, autonomă şi de stil vechi şi Exarhat al Plaiurilor. Înfiinţare şi organizare

ii. Arhiepiscopia Chişinăului. ­Înfiinţare şi organizare

iii. Episcopia de Bălţi (fostă a Hotmului). Înfiinţarea şi organizare

iv. Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-Ismail). ­Înfiinţare şi organizare

v. Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. ­Înfiinţare şi organizare

c. Comunităţile de români ortodocşi din Serbia. Istorie, organizare canonică şi administrativă

i. Comunităţile de români ­ortodocşi din Banatul sârbesc

ii. Românii ortodocşi din Serbia de est

iii. Episcopia Daciei Felix. ­Înfiinţare şi organizare

d. Comunităţile ortodoxe româneşti din Ungaria. Episcopia ­Ortodoxă Română a Ungariei. ­Înfiinţare şi organizare

e. Alte unităţi de cult româneşti din vecinătatea graniţelor ţării

i. Comunitatea ortodoxă română de la Sofia

ii. Comunităţile ortodoxe ­române din Ucraina, care nu se află sub autoritatea Patriarhiei Române

f. Chipuri de clerici şi mireni din comunităţile de români ortodocşi aflate în vecinătatea graniţelor ţării

 2. Comunităţile de credincioşi ortodocşi români aflate în diaspora. Istorie, evoluţie, activitate misionară, organizare canonică şi pastorală.

a. Istoria şi evoluţia fenomenului migraţiei românilor

i. Migraţia românilor până la 1918. Înfiinţarea primelor parohii româneşti

ii. Migraţia românilor în perioada 1918-1989. Înfiinţarea primelor eparhii în străinătate

iii. Evoluţia fenomenului ­migraţiei după 1989

b. Organizarea comunităţilor de credincioşi ortodocşi români aflate în străinătate. Înfiinţarea, organizarea şi activitatea pastorală a eparhiilor din afara ­graniţelor

c. Reprezentanţe şi comunităţi ale Patriarhiei Române în străinătate. Înfiinţarea, organizarea şi activitatea pastorală

d. Alte unităţi de cult ortodoxe româneşti din străinătate care păstrează legături spirituale şi culturale cu Patriarhia Română. Înfiinţarea, organizarea şi activitatea pastorală

 3. Preocupările Bisericii Ortodoxe Române cu privire la pastoraţia românilor din afara României:

a. Efecte ale migraţiei românilor în străinătate: slăbirea şi chiar distrugerea unităţii familiei; schimbări demografice şi sociale; pierderea identităţii etnice şi/sau confesionale;

b. Proiecte pastoral-misionare transfrontaliere: înfrăţiri între parohiile ortodoxe din ţară şi comunităţile de români din străinătate; deschiderea unei extensii a Facultăţii de Teologie la Roma; sprijinirea eparhiilor sărace din afara graniţelor ţării etc.

c. Cooperarea unităţilor de cult ale Bisericii Ortodoxe Române cu instituţiile publice de resort din România pentru desfăşurarea unor programe educaţionale, pastoral-misionare, administrative, liturgice, culturale în comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării (Secretariatul de Stat pentru Culte, Ministerul Românilor de Pretutindeni etc.);

d. Situaţii misionare specifice, proiecte pastorale aflate în derulare, realităţi, provocări şi abateri liturgice (căsătoriile mixte etc.);

e. Fenomenul migraţiei şi modul în care Biserica din ţară se raportează la această realitate

i. grija faţă de cei plecaţi şi sprijinirea enoriaşilor rămaşi în ţară;

ii. instituirea Duminicii ­Migranţilor Români (în prima duminică după Adormirea Maicii Domnului);

iii. săvârşirea unor rânduieli liturgice şi rostirea unor rugăciuni pentru românii plecaţi din ţară

iv. tipărirea de cărţi de slujbă multilingve pentru românii din străinătate.

 II. În al doilea semestru al anului 2021 va fi tratată tema: „Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”, care va fi prezentată astfel:

 1. Cinstirea în Biserică a celor adormiţi în Domnul: temeiuri scripturistice, patristice şi liturgice.

a. Cinstirea în Biserică a celor adormiţi în Domnul: temeiuri scripturistice,

b. Cinstirea în Biserică a celor adormiţi în Domnul: temeiuri ­patristice,

c. Cinstirea în Biserică a celor adormiţi în Domnul: temeiuri ­liturgice.

 2. Valoarea liturgică a cimitirelor ortodoxe, expresie a credinţei, a respectului şi a dragostei pe care credincioşii români ortodocşi o au faţă de cei trecuţi la Domnul

a. Pomenirea celor adormiţi în Domnul - act de credinţă ortodoxă şi mărturie a iubirii faţă de semeni

b. Mărturii scripturistice despre semnificaţia şi valoarea spirituală a cimitirului

c. Primele cimitire creştine şi grija Bisericii şi a credincioşilor din primele veacuri pentru organizarea acestora. Martirologiile

d. Mărturii istorice privind rolul şi locul cimitirului în tradiţia şi ­credinţa creştinilor ortodocşi ­români. Sensul eclesial al cimitirului

e. Forme de manifestare a grijii credincioşilor pentru cei adormiţi în Domnul şi pentru mormintele în care se odihnesc aceştia: amenajarea, îngrijirea, înfrumuseţarea mormintelor şi organizarea cimitirelor

f. Rânduieli liturgice pe care Biserica le săvârşeşte la ­mormintele celor adormiţi în Domnul

g. Cimitirul ca expresie a credinţei şi a comuniunii creştine ­între generaţii

 3. Valoarea culturală a cimitirelor ortodoxe şi acţiuni durabile pentru protejarea acestora

a. Cimitirele - expresie de respect şi pioasă aducere aminte faţă de înaintaşi

b. Cimitirele - expresii ale timpului orientat spre eternitate prin permanenta comemorare a decedaţilor

c. Cimitire din România reprezentative prin istoria lor şi prin personalităţile înhumate în cuprinsul lor (ex. cimitirul Mănăstirii Cernica, cimitirul Bellu din Bucureşti etc.)

d. Monumente, inscripţii, mărturii reprezentative din cimitirele româneşti

e. Mausoleele ridicate în memoria ostaşilor români - mărturii ale preţuirii pe care poporul ­român o poartă acestor eroi ai ­neamului

f. Mijloace şi acţiuni durabile de organizare şi amenajare a cimitirelor: impactul legislaţiei în vigoare în ceea ce priveşte cimitirele; regulamentele pentru administrarea cimitirelor parohiale etc.

g. Moartea şi provocările etice ale societăţii actuale (eutanasie, incinerare etc.)

III. Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio ­Trinitas, Trinitas TV, Ziarul ­Lumina) va realiza programe şi emisiuni, filme documentare, materiale publicistice etc. pentru promovarea, în anul 2021, a „Anului omagial al pastoraţiei românilor din afara României”  şi a „Anului comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”  în Patriarhia Română. În acest scop, se va solicita colaborarea centrelor eparhiale pentru identificarea celor mai relevante mărturii, texte, ­manuscrise, însemnări, declaraţii reprezentative pentru cele două teme, omagială şi comemorativă, ale anului 2021.

 IV. Realizarea de studii, ­comentarii, monografii şi cărţi de reflecţie cu conţinut biblico-patristic, moral, liturgic, catehetic, pastoral, social-filantropic, ecumenic, cultural-educativ şi ­istoric pentru prezentarea „Anului omagial al pastoraţiei românilor din afara României”  şi a „Anului comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”  în Patriarhia Română. Toate aceste lucrări vor respecta cadrele tematice prezentate la paragrafele I şi II şi vor fi tipărite în publicaţiile bisericeşti centrale şi eparhiale, în volume şi monografii editate de tipografiile Patriarhiei Române şi de cele ale centrelor eparhiale.

 V. La nivelul Patriarhiei ­Române, va fi organizat un simpozion internaţional, cu invitaţi din celelalte Biserici Ortodoxe ­surori, dedicat temei: „2021 - Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României”.

VI. La nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic se vor organiza dezbateri, ­colocvii şi seminarii pe tema:­ „2021 - Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României”.

VII. Patriarhia Română va organiza un simpozion naţional dedicat temei „2021 - Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”, precum şi dezbateri, colocvii şi seminarii în eparhii şi instituţiile de învăţământ teologic, cu privire la valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

 VIII. În cursul anului 2021, în ­Biserica Ortodoxă Română vor fi organizate concerte şi simpozioane, întâlniri, expoziţii, mărturii, evocări privind tradiţiile, obiceiurile, practicile şi activităţile pastorale şi misionare prezente în comunităţile de români din afara graniţelor ţării, respectiv rolul şi importanţa liturgică şi culturală a cimitirelor.

IX. Ca parte a progra­mului-cadru, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2021 se va trata tema „2021 - Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României”, în cadrele prezentate la paragraful I, iar la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2021 se va trata tema „2021 - Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”  în Patriarhia Română, în cadrele prezentate la paragraful II, cu posibilitatea aprofundării acestora şi la conferinţele preoţeşti administrative lunare, pe care le va stabili fiecare eparhie, precum şi în cadrul cercurilor pastorale.

X. În luna octombrie din anul 2021, la Palatul Patriarhiei se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema „2021 - Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României” şi „Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor” în ­Patriarhia Română.



De ce s-a vaccinat contra coronavirus IPS Ierotheos din partea Bisericii Greciei - puncte de vedere
 
Theodosie.ro informează și comentează: După cum se anunțase anterior, o serie de oficiali din Grecia s-au vaccinat simbolic pentru a da curaj și încredere populației. Gestul lor nu este unul de natură strict medicală, ci e propagandistic, are menirea de a transmite un mesaj de încredere în felul cum a fost gestionată criza covid.

Mitropolitul Ierotheos s-a alăturat președintelui Greciei (d-na Katerina Sakellaropoulu), primului-ministru (Mitsotakis), președintelui Parlamentului, Șefului Marelui Stat Major și altora din personalul medical. Ar fi trebuit ca în program să fie inclus Arhiepiscopul Ieronim al Bisericii Greciei, dar, pentru că a trecut prin boală, locul său a fost luat de IPS Ierotheos. Așadar nu e vorba de vaccinarea unor persoane, ci a unor reprezentanți ai celor mai importante și prestigioase instituții.

După ce s-a vaccinat, Mitropolitul de Nafpaktos a motivat în scris de ce a făcut acest gest. Își începe argumentația afirmând că „de aproape un an ne chinuie noul coronavirus (sars-cov2), care provoacă boala covid-19, și a provocat multe probleme în Biserică, în societate și în familie. Consecințele economice, psihologice și, înainte de toate, sociale sunt mari și nu poate nimeni să le diminueze și să le depășească”. Chiar din copilărie s-a vaccinat împotriva a diferite boli, iar acest lucru probabil l-a menținut în viață și chiar în fiecare an își face vaccinul de gripă. De asemenea, consideră „că în acest fel își poate prelungi viața, fără ca acesta să fie un scop în sine al său”, ca să poată ajuta pe cât poate pe cei care au nevoie și să se pregătească dinainte cum trebuie pentru moartea sa și pentru întâlnirea cu Hristos. Pentru a fi totul cât mai în regulă, a alcătuit o scrisoare către Arhiepiscop în care îi prezintă subiectul și de la care primește acordul să fie Mitropolitul reprezentant al Bisericii care să se vaccineze public.

Notă: Gestul acesta simbolic de a se vaccina public pentru a da încredere populației depășește cadrul medical, este o validare a politicilor anti-covid. Nu reprezintă pur și simplu un act medical personal. El preaînalță o anumită etică și principii morale care să ghideze pe credincioși și pe oameni în general. Însă „virtuțile” promovate astfel sunt pământești și potrivnice Evangheliei. Practic este validată politica de închidere a bisericilor, care în Grecia este în curs și în aceste zile, deci mult mai severă decât în România, și de prigonire în general a Ortodoxiei. În loc să avem un mesaj din partea Bisericii de prețuire a vieții veșnice chiar și în dauna celei pământești, a binelui duhovnicesc chiar și în ciuda nevoilor trupești, avem parte tocmai de reversul acestuia: chiar dacă suntem ținuți departe de Hristos, de Biserică, trebuie să ne pese mai mult de sănătatea publică și de viața de aici, de pe pământ. Practic, este vorba de o aliniere la politica pământească, ce capătă valențe spirituale, care devine un far călăuzitor principial, nu este doar un set de norme de conduită.

Discuția în jurul calității vaccinului este una spinoasă. Este puțin puțin probabil să fi fost trecute toate testele, probele și avizele necesare care să confirme eficiența lui. Acesta este un subiect important și trebuie verificat, să nu treacă neobservat. Însă trebuie să ne așteptăm ca tehnica folosită cu ARNm(esager) să fie una revoluționară și să fie un pas înainte în medicină. Totuși modul cum este gestionată criza covid și modul aproape religios în care este venerat vaccinul indică un scop necinstit, altul decât cel simplu sanitar. Este folosită toată această situație pentru ca populația să fie aliniată și să se simtă recunoscătoare și să nu poată contesta „beneficiile” medicale de care are parte. Cine nu se conformează devine un sabotor al societății și „dușman de clasă”. Posibil ca în viitorul nu foarte îndepărtat să fie lipsit de drepturi de bază dacă nu primește vaccinul. Acum se dau asigurări că nu este obligatoriu, dar e foarte posibil ca însăși populația să ajungă să ceară restricții pentru cei care nu se aliniază, ca un crez „nobil”, ca o datorie civică.

Chiar dacă ar fi fost vorba despre o boală contagioasă mult mai mortală, tot nu s-ar fi justificat instrumentarea ei pentru un control mai mare instituțional, propagandistic și mental asupra cetățenilor. Însă mai rău decât asta este faptul că Biserica intră în acest joc, în această mentalitate străină și opusă principiilor ei de bază veșnice.

Dacă până acum mucenicii care și-au dat viața pământească pentru cea viitoare erau norma și supremul dragostei, acum Mitropolitul Ierotheos promovează sănătatea și bunăstarea materială ca ideal de urmărit nu doar în Grecia, ci în întreaga Biserică, la nivel modial. Probabil a și fost ales tocmai pentru că este cunoscut ca un trăitor și cunoscător al vieții duhovnicești. Prin aceasta simbolic fanionul trece dinspre rugăciune, pocăință, liniște și curățirea de patimi (componentele isihasmului) înspre virtuțile sanitare. Deși se face vorbire de Hristos și de veșnicie, toate sunt subsumate vaccinului, adică se ajunge la o spiritualitate vaccinistă, medicală, care aduce foarte mult cu spiritualitatea tractorului din comunism.

În sfârșit, pentru cineva sincer, nici măcar logica lumească nu validează vaccinarea în toată dimensiunea ei. Poate pentru unii este esențial să nu se îmbolnăvească de această viroză, dar pentru alții poate este importantă educația, pâinea, munca, activitatea, chiar și cultura. Iată că ușor-ușor nici măcar raiul nu va fi mai presus decât linia oficială a noului socialism, care include „Biserica covid”.



Biserica Ortodoxă a Greciei cere boicotarea carantinei de Bobotează

 

Biserica Ortodoxă a Greciei se răzvrătește împotriva ordinului guvernului care a închis lăcașurile de cult timp de o săptămână pentru a reduce răspândirea infecției cu coronavirus înainte de planificata redeschidere a școlilor, informează Europa Liberă. Sfântul Sinod al Bisericii a emis luni o declarație în care le cere preoților să primească credincioși în biserici în timpul slujbelor de Bobotează, transmite Associated Press.

Sfântul Sinod a spus că „nu acceptă” noile restricții, în vigoare în perioada 3-10 ianuarie, și că va trimite o scrisoare de protest guvernului de centru-dreapta. Guvernul a răspuns printr-o declarație în care și-a exprimat speranța că Biserica „își va da seama, așa cum a făcut până acum cu responsabilitate, cât de important este acest moment pentru societatea (greacă)”. Acesta a adăugat că grecii sunt încă liberi să facă rugăciuni individuale în biserică, dar nu să participe la slujbe. Acest lucru nu fusese specificat când restricțiile au fost anunțate pe 2 ianuarie.

După ce Grecia a înregistrat o creștere a numărului de infectări cu SARS-CoV-2 și a deceselor COVID-19 în noiembrie, când unitățile de terapie intensivă au atins capacitatea maximă, autoritățile au impus a doua carantină, cu închiderea școlilor și suspendarea multor activități economice și sociale. Toate au fost închise în urmă cu o săptămână, pentru că autoritățile speră să reducă răspândirea virusului astfel încât școlile să poată fi redeschise pe 11 ianuarie după o pauză de două luni.

Preoților li se permite să oficieze slujbe de Bobotează, dar fără a le permite enoriașilor accesul în biserică.

Declarația Sfântului Sinod de luni spune că guvernul ar fi trebuit să se mențină la nivelul de relaxare dispus de Crăciun, care a fost decis în urma negocierilor cu Biserica, susținând că clericii au respectat cu fidelitate toate măsurile de izolare convenite în timpul sărbătorilor.

Reacția de până acum a Bisericii a bifat ambele registre: de la sprijin moderat până la opoziție virulentă. Liderul moderat al Bisericii, Arhiepiscopul Ieronimos - care a avut Covid-19 și s-a recuperat - sprijină efortul de vaccinare al țării. Însă, declarațiile unui episcop conservator al Bisericii au făcut titluri de-o șchioapă imediat după Crăciun, după ce prelatul care se opune vaccinării le-a spus enoriașilor că are informații că vaccinurile ar conține material genetic recoltat de la făturile avortate.

Declarația Sfântului Sinod de luni a îndemnat conducerea Uniunii Europene și guvernul grec să se asigure că „numărul necesar de vaccinuri aprobate este asigurat imediat pentru cetățeni”.

Grecia a început luni să-i vaccineze pe rezidenții azilelor de bătrâni și pe angajații acestora. Și vaccinarea angajaților din Sănătate a început în paralel. Aproape 10.000 de persoane au primit prima doză din vaccinul administrat începând cu 27 decembrie, mai mult de jumătate dintre ei luni, ținta pentru sfârșitul lunii ianuarie fiind de 220.000. Între timp, numărul de cazuri a rămas în limita a trei cifre - 427 luni - o îmbunătățire considerabilă față de un maximum de peste 3.500 în noiembrie. Oficialii din domeniul sănătății au raportat 54 de noi decese, comparativ cu un record zilnic de 120 în noiembrie. Numărul total de morți în țara de aproape 11 milioane este de aproximativ 5.000.

 


Știri INTERNE- Ianuarie 2021
 

Mesajul Patriarhului Daniel către liderii creștini din lume: Noi trebuie să venim în ajutorul celor aflaţi în suferinţă

Conform tradiției ortodoxe românești, cu prilejul marilor sărbători ale Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, adresează un mesaj irenic (de pace) Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe Autocefale și Autonome. Un mesaj similar a fost transmis conducătorilor altor culte și organizații creștine internaționale. În scrisoarea irenică transmisă în apropierea Nașterii Domnului 2020, Patriarhul Daniel spune că „astăzi, când mulţi oameni se află în izolare, acasă sau în spitale, noi, creştinii, trebuie să venim în ajutorul celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, a familiilor sărace, a bătrânilor și persoanelor singure, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii milostive a lui Hristos faţă de ei, un cuvânt bun şi o faptă bună”. Mesajul integral este disponibil la sursă. - Basilica

Cum a fost sărbătorită Ziua Unirii Principatelor Române la Patriarhie

Sfânta Liturghie, o slujbă de Te Deum şi depunerea de coroane la statuia Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din apropierea Catedralei Patriarhale, au fost principalele ceremoniale organizate, duminică, cu prilejul împlinirii a 162 de ani de la Unirea Principatelor Române, evenimentul istoric care a aşezat bazele statului unitar român. Prezent la evenimente, Patriarhul a evidenţiat contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la „acest act fundamental al istoriei noastre”.

„Unirea de la 24 ianuarie 1859 a fost de fapt „Unirea de bază”, nu „Unirea cea mică”, deoarece ea a constituit baza pentru formarea statului unitar român, în anul 1862, numit ROMÂNIA, temelie pentru obținerea independenței naţionale româneşti în urma Războiului de Independenţă din anul 1877, temelie pentru ridicarea României la rang de Regat în anul 1881, şi mai ales temelie pentru Marea Unire din 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, ca Unire a Transilvaniei cu România, precedată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918 şi Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918”. - Basilica

Pr. Acad. Mircea Păcurariu a trecut la Domnul

Părintele Academician Mircea Păcurariu a trecut la Domnul în dimineața zilei de miercuri, 13 ianuarie, la ora 07:41. Părintele Mircea Păcurariu s-a născut la 30 iulie 1932, în Hunedoara. A urmat școala primară la Orăștie şi Deva, apoi Liceul Teoretic „Decebal” din Deva. Timp de un an a frecventat cursurile Facultății de Istorie a Universității din Cluj (1951-1952), pe care a fost nevoit să le întrerupă, ca urmare a unei exmatriculări dictate din „rațiuni politice”. Între anii 1952 şi 1956 a urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Sibiu; apoi cursuri de doctorat, specialitatea Istoria Bisericii Ortodoxe Române, la Institutul Teologic din București (1956-1959). A obţinut titlul de doctor în teologie, în anul 1968, cu teza „Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XV-XVII”. În aprilie 1970 a fost hirotonit diacon, iar un an mai târziu a fost hirotonit preot. A fost pentru o perioadă profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț (1959-1961), apoi a devenit profesor la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, până la pensionare, în anul 2002, de când a rămas profesor emerit. Între anii 1992 şi 2000 a condus Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, în calitate de decan. A fost preşedinte al „Comisiei de Istorie Eclesiastică Comparată din România” (1997). Părintele profesor Mircea Păcurariu a primit „Crucea Patriarhală” din partea Patriarhilor Iustin (1977) şi Teoctist (2002). Actualul Patriarh al României, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a conferit cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române în anul 2009. În 24 octombrie 1997 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 26 noiembrie 2015, a fost declarat membru titular.

„Opera sa este vastă şi profundă. Cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne tratatul de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române, în trei volume şi multe ediții. Este cea mai importantă şi completă lucrare de istoriografie bisericească românească editată până în prezent”. „Totodată, de mare interes se bucură volumul de Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române (2 volume), precum şi Compendiul de Istoria Bisericii Române, apărut de asemenea în mai multe ediții, cu tiraje mari, care, pentru valoarea lui academică, a fost tradus în limba germană în anul 1994, în cadrul colecției Oikonomia, fiind, alături de Teologia Dogmatică Ortodoxă a Părintelui Dumitru Stăniloae, singurele lucrări academice de teologie ortodoxă românească, accesibile vorbitorilor acestei limbi”, spunea Patriarhul Daniel în mesajul transmis la împlinirea a 85 de ani de viață a Părintelui Profesor Academician Mircea Păcurariu. – Basilica

Pr. Ciprian Ioniţă: Ajutorul Patriarhiei pe timp de pandemie a depășit 20 milioane lei

Părintele Ciprian Ion Ioniţă, Consilier patriarhal coordonator la Sectorul social-filantropic din Administraţia Patriarhală, a vorbit într-un interviu realizat de Diac. Aurel Nicula pentru Radio Trinitas și publicat în Ziarul Lumina despre ajutorul Patriarhiei Române oferit credincioșilor în timpul acestei pandemii. El a prezentat o parte dintre activitățile de sprijin, instituțiile cu care au fost stabilite parteneriate și cifrele care au rezultat în urma acestor acțiuni de ajutorare. La nivelul central, Patriarhia Română, în colaborare cu Federația „Filantropia”, a lansat platforma on-line „Ajută cu bucurie” și o linie specială Telverde. Platforma a avut trei componente. Prima a fost dedicată persoanelor izolate şi a primit un număr mare de solicitări din aproape toată țara. Majoritatea persoanelor au solicitat alimente, hrană caldă sau produse igienico-sanitare. Cea de-a doua componentă a fost dedicată voluntarilor. În perioada stării de urgență s-au înscris pe platformă 595 de persoane, majoritatea preoți, studenți, profesori care doreau să ajute persoanele aflate în dificultate. Cea de-a treia componentă a fost destinată celor care au dorit să ajute atât material, cât și financiar. Au fost 608 donatori, iar suma totală s-a ridicat la valoarea de 221.164 de lei. Numărul total de beneficiari a fost de 180.667, dintre care 38.141 de persoane plasate în izolare; 3.945 de persoane în carantină; 78.841 de persoane vârstnice singure și 59.740 de cazuri noi. Ajutoarele acordate au constat în hrană caldă, pachete cu alimente, apă îmbuteliată, cumpărături de strictă necesitate, aparatură medicală, echipamente de protecție, substanțe de dezinfectare, dispozitive electronice pentru a fi folosite de școala on-line. În total, valoarea s-a ridicat la 20.896.872 de lei. - Basilica

Sibiu: Ambulanţa Arhiepiscopiei, pusă la dispoziţia Spitalului Judeţean de Urgenţă

Asociația Filantropia Ortodoxă Sibiu (AFOS) vine în întâmpinarea nevoilor Spitalului Clinic Județean de Urgență Sibiu în ceea ce privește transportul bolnavilor cu Covid-19 și nu numai, informează Mitropolia Ardealului. Cu binecuvântarea Mitropolitului Laurențiu ambulanța de Tip 1, dotată complet, a serviciului ambulanțier autorizat al asociației Arhiepiscopiei Sibiului va transfera pacienții din secțiile Spitalului la Secția de Radiologie – Compartimentul imagistică CT RMN. Serviciul ambulanțier AFOS a deservit de la începutul pandemiei aproape exclusiv transportul copiilor cu dizabilități de la centrele speciale spre asistența medicală oferită de asociație. Acesta a fost creat pentru a veni în sprijinul persoanelor fără posibilități materiale și greu deplasabile pentru transportul la recuperare sau tratament, la adresa de domiciliu sau la cămin în Sibiu sau în alte localități. Acest serviciu socio-medical este destinat pentru a fi complementar altor programe derulate de Biserică în domeniul sănătății. Spre exemplu, Programul Socio-Medical „Sănătate pentru Sate”, în cadrul căruia se asigură asistență medicală gratuită persoanelor care locuiesc în zone defavorizate de pe raza eparhiei. Beneficiarii acestui program sunt persoane care provin din localități unde nu există medic de familie sau persoane care nu au asigurare CNAS. 2.372 de persoane au beneficiat până în prezent de acest serviciu asigurat de AFOS. - Basilica

Patriarhia Română lansează Concursul Național Catehetic „Biserica – familia românilor de pretutindeni”

Concursul, organizat de Sectorul Teologic-Educațional al Patriarhiei Române în parteneriat cu Ministerul Educației şi Cercetării, se desfășoară în perioada 21 decembrie 2020 – 22 august 2021 și este legat de tema Anului Omagial 2021: pastorația românilor din afara României. Inițiativa își propune să contribuie la crearea unor legături sau înfrățirea între comunitățile din țară și cele din diaspora, prin conștientizarea rolului activ pe care îl are Biserica în viața comunității, în susținerea legăturilor dintre oameni, fie membri ai aceleiași familii, comunități sau comunități parohiale diferite. Concursul va consta în realizarea unui proiect de comunicare și schimb de experiențe și trăiri prin imagini, sunet și film de către copii sub îndrumarea preotului și a profesorilor. Vor fi elaborate proiecte care să se preteze la mediul online, mediul cel mai facil pentru dialogul dintre persoanele de acasă și cele plecate în afara țării. Vezi toate detaliile în Conceptul Concursului Național Catehetic „Biserica – familia românilor de pretutindeni”.

 

Linkuri la știri:

Basilica foto: 2020 în 100 de fotografii 

Albumul foto „Viața Bisericii în timp de pandemie”

 



Știri EXTERNE - Ianuarie 2021
 

GRECIA: O tradiție grecească: Vasilopita, prăjitura Sfântului Vasile cel Mare

În apropierea sărbătorii Sfinților Trei Ierarhi, printre care se numără și Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți sfinți ai Bisericii, vă prezentăm tradiția pregătirii unei prăjituri speciale, vasilopita. Aceasta se pregătește îndeosebi pentru data de 1 ianuarie, sărbătoarea Sfântului Vasile și începutul Anului Nou civil, dar poate fi făcută pe tot parcursul lunii ianuarie. Sfântul Vasile cel Mare, episcop și filantrop din secolul al IV-lea, a construit primele așezăminte sociale, orfelinate și spitale, reunite sub numele de „vasiliada”. Această tradiție, a tăierii vasilopitei, este întâlnită cu precădere în Grecia de Anul Nou. Prăjitura, în care este ascunsă înainte de coacere o monedă, este tăiată și distribuită membrilor familiei. Cel căruia îi revine felia cu moneda va avea parte de binecuvântarea Sfântului Vasile tot anul. Rețetele și obiceiurile variază în funcție de regiune și de familie. În mare, există două feluri de vasilopita, una asemănătoare unei prăjituri și una asemănătoare unui cozonac grecesc (tsoureki). - Basilica

CONSTANTINOPOL: Pandemia nu afectează relația intimă a credincioșilor cu Hristos

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu subliniază că postul Crăciunului – călătoria către marea sărbătoare a Nașterii în trup a Mântuitorului a fost diferită în acest an în ceea ce privește condițiile exterioare cauzate de pandemie, dar toate aceste lucruri nu afectează relația intimă a credincioșilor cu Hristos. „Viața noastră bisericească și participarea credincioșilor la sfintele slujbe, precum și pastorația Bisericii și mărturisirea cea dreaptă în lume au fost toate afectate de repercusiunile restricțiilor sanitare. Dar, toate acestea nu afectează relația cea mai intimă a credincioșilor cu Hristos sau credința noastră în providența Sa și devotamentul nostru față de ‹singurul lucru care este necesar› (Luca 10:42)”, subliniază Patriarhul Ecumenic în enciclica de Crăciun – 2020.

Sanctitatea Sa atrage atenția că „în societățile secularizate, Crăciunul și-a pierdut identitatea originală și a fost redus la o sărbătoare a consumului ostentativ și a secularizării, fără urmă de presupunere că în această zi sfântă comemorăm ‹taina veșnică› (Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul) al întrupării divine”. „Astăzi, celebrarea creștină corespunzătoare a Crăciunului este un act de rezistență la secularizarea vieții și la diluarea sau dispariția simțului tainei”, consideră Patriarhul Ecumenic. Sanctitatea Sa Bartolomeu vorbește în mesajul de Crăciun despre Întruparea Cuvântului ca scop al existenței umane. Totodată, pune în evidență legătura dintre Naștere, Cruce și Înviere. - Basilica

GERMANIA: Mitropolitul Germaniei spune în Pastorala de Crăciun cât de grea este viața bisericească „în condițiile de Diaspora”

Amintind că 2021 va fi „Anul omagial al pastorației românilor din afara granițelor României”, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord subliniază în Pastorala de Crăciun cât de grea este viața Bisericii în diaspora. „Noi, cei care trăim departe de Țară, știm cât de grea este viața noastră bisericească în condițiile de Diaspora (împrăștiere) pentru că nu avem parohii suficiente și, mai ales, biserici proprii în care să ne rugăm. Cei mai mulți credincioși sunt nevoiți să parcurgă distanțe mari până la cea mai apropiată parohie”, spune Mitropolitul Serafim.

„Preoții sunt, de asemenea, nevoiți să lucreze pentru a-și întreține familia. Cu toate acestea, ca slujitori ai lui Hristos, facem tot ce ne stă în putință pentru a ajunge la sufletul fiecărui credincios care apelează la noi. Și ne bucurăm de toți care ne cer rugăciunea, sfatul și ajutorul”, adaugă ierarhul. Părintele Mitropolit spune că în perioada pandemiei s-a folosit de telefon și internet, dar adaugă că „specificul pastorației în Diaspora este tocmai acela al legăturii personale cu credincioșii”. Mitropolitul Germaniei îi îndeamnă pe credincioșii din diaspora să nu uite de cei dragi, chiar și în condițiile actuale. Mesajul central al pastoralei de Crăciun este concentrat în cuvintele „Nu vă temeți!” adresate de îngerul Domnului păstorilor din Betleem. „Suntem conștienți că nimeni nu ne poate ajuta și încuraja în lupta cu boala și cu necazurile vieții decât numai Dumnezeu Care lucrează nemijlocit în inima fiecărui om, dar și prin oamenii cărora le pune în inimă compasiune față de semenii lor”, explică ierarhul. Vezi integral pe site-ul oficial al Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale și de Nord.

DANEMARCA: PS Macarie oferă soluția la vremurile pe care le trăim: Orice altă soluție este o falsă soluție

Inspirându-se de la orbul din Ierihon (Luca 18:35-43), Preasfințitul Părinte Macarie a oferit duminică soluția la vremurile pe care le trăim. Episcopul Europei de Nord a oficiat Sfânta Liturghie în Paraclisul Episcopal din Stockholm. „Iată, trăim vremuri grele, tot mai grele. Care este soluția acestora? Soluția acestora este soluția orbului din Ierihon: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, ajută-mă! Doamne nu mă lăsa!” Orice altă soluție este o falsă soluție!

„Așadar, strigă către Domnul, cere mila Lui cea bogată, iubite frate, iubită soră! Strigă-L și te va auzi! Roagă-L și te va milui! Cere-I și te va tămădui”. „Nu băga în seamă această gălăgie infernală dinn jurul tău. Nu băga în seamă, așa cum nu a băgat în seamă nici orbul din Ierihon mulțimile care îl certau și îi cereau să tacă. Nu te descuraja, iubite frate și iubită soră, și nu-i asculta pe cei din jurul tău care îți cer să taci, care vor să amuțească glasul conștiinței tale și să amorțească zvâcnetul inimii tale la vederea Domnului și Dumnezeului tău”. „Ridică-ți ochii către cer, ridică-ți inima către cer, iubite frate și iubită soră, și nu-i lua în seamă pe cei care vor să te deturneze de la Iisus, ci strigă asemenea orbului din Ierihon vindecat de Mântuitorul: Doamne, miluiește-mă! Doamne voiesc să Te văd în lumina slavei Împărăției Tale”, a îndemnat le predică Părintele Episcop. - Basilica

ITALIA: Red-Religie.ro oferă acum resurse și pentru profesorii de Religie și de Limba română din diaspora

Platforma Red-Religie.ro a lansat vineri secțiunea dedicată profesorilor care predau Religie și Limba și cultura română în diaspora. Platforma este o inițiativă a Colegiul Național Pedagogic „Gh. Lazăr” Cluj-Napoca la care au colaborat profesori din toată țara. Lansarea a avut loc online și a fost transmisă pe paginile de Facebook și YouTube ale Episcopiei Ortodoxe Române din Italia. Platforma Red-Religie.ro oferă materiale și sugestii didactice realizate în diverse aplicații digitale care îi motivează pe elevi. Elaborarea acestor resurse s-a făcut în cadrul proiectului eTwinning „Limbă, cultură și spiritualitate românească”. Materialele sunt utile atât în procesul de predare-învățare tradițional, cât și de la distanță și se adresează preoților și cateheților care predau Educația religioasă, precum și profesorilor de Limba și cultura română din diaspora. - Basilica

Linkuri la știri: 

Analiză a RISCURILOR tipurilor de vaccin covid. Christian Vélot, biolog și genetician molecular, despre riscurile specifice ale vaccinurilor pe bază de ARN și ADN - Cuvantul Ortodox

MAREA RESETARE expusă într-un nou Documentar prezentat de ActiveNews




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Întruparea Mântuitorului în simbolistica Sfântului Efrem Sirul - Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae

 

Imnurile Sfântului Efrem Sirul constituie o poezie complexă și densă în simboluri, care ni-L ­înfăţişează pe Hristos, Domnul simbolurilor, ca Pomul vieţii, situat în centrul Bisericii, văzută ca Paradis nou şi cetate eshatologică a Ierusalimului ceresc, ca Măslin mistic în care este altoit şi înnobilat credinciosul prin Mirungere, ca ­Haină de slavă în care acesta este îmbrăcat prin Botez şi ca Viţă ­tainică întru care credinciosul rămâne, prin ­ospăţul Euharistiei, cu Hristos, Mirele ceresc al Bisericii. În urcuşul său pe scara simbolurilor, omul poate sesiza pe Hristos, în Întruparea Lui cosmică, biblică şi ­umană în Biserică, ­numai prin ochiul ­luminos al credinţei.

Opera imnografică a Sfântului Efrem Sirul (306-373) ne descoperă preocuparea sa pentru aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu, asimilat şi interpretat în spiritul metodologiei iudeo-creştine a targum-irilor şi midrash-elor, într-un cadru liturgic şi duhovnicesc specific, marcat de intensitate sacramentală (Botez şi Euharistie) şi fervoare duhovnicească, pentru care Biserica este, în sens protologic şi eshatologic concret, ­Paradis şi Împărăţie.

Corpusul imnografic efremian cuprinde 47 de imnuri dedicate sărbătorii Naşterii şi Arătării Domnului (Epifanie), mai mult de jumătate autentice, restul apocrife. Aceste lucrări au cunoscut un imens succes, fiind traduse de timpuriu și regăsite doar în secolul al XVIII-lea, iar la noi, transpuse în română și redate teologic de către părintele Ioan Ică jr.

În vremea activităţii cateheto-imnografice a Sfântului Efrem Sirul, Naşterea şi Arătarea Domnului constituiau o singură sărbătoare, Epifania (Dénhâ), prăznuită la 6 ianuarie. De la sfârşitul secolului al IV-lea, Arătarea Domnului a devenit sărbătoarea Botezului Domnului în Iordan şi a botezului catehumenilor, care până atunci se petrecea numai la Paşti. După generalizarea Crăciunului la 25 decembrie, în Orientul siriac, copiştii manu­scriselor liturgice, care conţineau madrashe-le efremiene, au fost tentaţi să le separe în cicluri distincte, imnuri la Naştere (yalda) şi la Epifanie (denha), uneori intervenind creativ, alteori simplist. Imnurile Sfântului Efrem Sirul constituie o poezie complexă, densă în simboluri, dezvoltând o epistemologie simbolic-contemplativă în care există un adevărat primat teologic al simbolurilor şi misterelor scripturistice şi naturale înţelese ca veşmânt purtat de Dumnezeu. În urcuşul său pe scara simbolurilor, omul poate sesiza pe Hristos, Simbolul ­suprem şi izvoditorul simbolurilor, în Întruparea Lui cosmică, biblică şi umană în Biserică, numai prin ochiul luminos al credinţei. Bogata simbolistică efremiană, debordând în armonice biblice, ni-L înfăţişează pe ­Hristos, Domnul simbolurilor, ca Pomul vieţii, situat în centrul Bisericii, văzută ca Paradis nou şi cetate eshatologică a Ierusalimului ceresc, ca Măslin mistic în care este altoit şi înnobilat credinciosul prin Mirungere, ca Haină de slavă în care acesta este îmbrăcat prin Botez şi ca Viţă tainică întru care credinciosul rămâne, prin ospăţul ­Euharistiei şi viaţa nupţială, mistică, cu Hristos, Mirele ­ceresc al Bisericii. 

Întruparea ca reîmbrăcare a lui Adam în veşmântul slavei 

Întruparea ca reîmbrăcare a lui Adam în veşmântul slavei este laitmotivul meditaţiei ­imnografice asupra misterului Naşterii: „Toate aceste schimbări le-a făcut Cel Milostiv,/ dezbrăcându-Se de slavă şi îmbrăcând un trup;/ căci El a născocit o cale să-l reîmbrace pe Adam/ în slava pe care Adam o dezbrăcase./ Hristos a fost înfăşurat în scutece,/ Ele corespund frunzelor lui Adam,/ Hristos S-a îmbrăcat în haine, în locul pielii lui Adam;/ A fost botezat pentru păcatul lui Adam,/ Trupul Său a fost uns cu miresme pentru moartea lui Adam,/ El S-a înălţat şi l-a înălţat şi pe Adam în slava Sa./ ­Binecuvântat Cel ce S-a pogorât, S-a îmbrăcat în Adam şi S-a ­înălţat!” (Nat. 23, 13).

Întruparea, prezentată ca ­îmbrăcare a Logosului dumnezeiesc în umanitatea adamică, este prezentată în consecinţele ei soteriologice şi eshatologice: ridicarea umanităţii la starea ei originară dinaintea căderii şi proslăvirea acesteia, prin îmbrăcarea în veşmântul de lumină al slavei lui Dumnezeu. ­Într-o singură strofă este redată, în registrul plastic al metaforei favorite, îmbrăcarea-dezbrăcarea unei haine şi în dinamica anabazică-katabazică (sus-jos) a kenozei şi proslăvirii, întreaga măreţie a iconomiei mântuirii în traseul său antropologic, hristologic, sacramental şi eshatologic.

Tema hainei de slavă, în care erau îmbrăcaţi Adam şi Eva, provine din tradiţia iudaică a exegezei targumice a pasajului de la Facere 3, 21 („haine de piele”/ „haine de lumină”), preluată în exegeza paleocreştină, cel mai probabil prin intermediul literaturii apocrife intertestamentare, dezvoltată în legătură cu protopărinţii. Sfântul Efrem ­pune în valoare această tematică a hainei de slavă, preluând-o în cadrul mai multora dintre Imnele Naşterii în contexte diferite: mai întâi în cel al căderii, când Eva pierde acest veşmânt de lumină, şi apoi în cel soteriologic, când Fecioara Maria, Maica lui Hristos, reîmbracă această haină ca prima fiinţă umană demnă de această restaurare. Această imagine a hainei şi a îmbrăcării este dezvoltată ca teologie a vasului tainic în care Dumnezeu îşi ascunde dumnezeirea, în fond aceeaşi haină de slavă pe care a îmbrăcat-o, în primul rând, Fecioara Maria şi care-i cuprinde virtual pe toţi oamenii: „În Betleem, regele David s-a îmbrăcat în pânze fine,/ dar Domnul şi Fiul lui ­David/ şi-a ascuns slava Sa în scutecele Sale./ Şi aceleaşi scutece/ au dat omenirii un veşmânt de slavă” (Nat. 5, 4).

Asemănător cu modul în care sunt puse în relaţie de oglindire reciprocă naşterea eternă a ­Fiului din Tatăl cu naşterea sa istorică din Fecioara Maria, în cea de-a doua omilie la Crăciun, atribuită Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Efrem Sirul aprofundează complementaritatea acestor taine într-un mod unic în universul patristic, punând pe seama Maicii Domnului o meditaţie în care, tot regimul reciprocităţii, naşterea sa fizică este raportată la naşterea sa baptismală, socotită a fi avut loc anticipat, atunci când Fiul S-a pogorât în pântecele ei. 

Paralelismele Întrupare-Botez; Întrupare-Euharistie; Mormânt și pântece

Un alt aspect central al ­imnografiei siriace, ilustrat din belşug în Imnurile efremiene la Naştere şi Epifanie, este paralelismul dintre Întrupare şi ­Botez, pe de o parte, şi dintre Întrupare şi Euharistie, pe de altă parte. Şălăşluirea sau pogorârea lui Hristos în pântecele Mariei este raportată expresiv la pogorârea Sa în pântecele Iordanului şi, apoi, în pântecele iadului, acestea îmbrăcându-se cu lumina prezenţei sale şi devenind, astfel, locuri sacramentale: pântecele Fecioarei este sursa, cristelniţa propriului său botez, pântecele Iordanului devine izvorul botezului creştin, iar pântecele iadului, izvor al ­Leacului vieţii (Euharistia).

În secolul al IV-lea, în tradiţia orientală creştină, palestiniană şi siriacă, Botezul Domnului în Iordan a fost considerat ca „un principiu (început) al Evangheliei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului), o deschidere universală a Botezului şi a unei simţiri nemijlocite a lui Dumnezeu. Sfântul Efrem dezvoltă o viziune globală a Întrupării, anticipând efectele sacramentale, baptismale şi euharistice ale Întrupării: „Râul în care Hristos S-a botezat/ L-a zămislit din nou în chip simbolic;/ pântecul umed al apei/ L-a zămislit întru curăţie/ L-a ţinut în înfrânare,/ L-a făcut să se urce întru slavă./ În pântecele curat al râului/ trebuie s-o cunoşti pe Maria, fiica omenirii,/ care a zămislit necunoscând bărbat,/ care a dat naştere fără vreo legătură trupească/ care L-a cunoscut prin dar/ pe Domnul acelui dar/ Asemenea soarelui în râu, Cel strălucitor în mormânt/ a strălucit pe vârful muntelui/ Şi a strălucit şi în pântece;/ El a scânteiat când a ieşit din râu,/ Şi a luminat la înălţimea Sa./ Strălucirea cu care Moise s-a îmbrăcat/ l-a învăluit din afară/ pe când râul în care Hristos a fost botezat/ a fost îmbrăcat în lumină dinăuntru;/ tot aşa şi trupul Mariei, în care sălăşluieşte El,/ Strălucea dinăuntru” (Eccl. 36, 3-6).

Întruparea are deja o dimensiune explicit baptismală prin îmbrăcarea Fecioarei Maria în veşmântul de slavă, primit prin naşterea ei baptismală, pe care o sugerează imnograful, pricinuită de prezenţa lui Hristos în pântecele ei. În acelaşi timp, ­Botezul are în tradiţia siriacă o puternică şi proeminentă dimensiune pnevmatologică, darul propriu Botezului fiind socotit a fi Duhul Sfânt: „Trupul nostru era îmbrăcămintea Ta, Duhul Tău era veşmântul nostru” (Nat. 22, 39). Tema veşmântului de slavă leagă Botezul de Întrupare, de sensurile baptismale şi duhovniceşti ale acesteia: „O, copii ai cristelniţei,/ prunci care fără pată v-aţi îmbrăcat în Foc şi în Duh,/ purtaţi veşmântul slăvit/ pe care l-aţi îmbrăcat din apă/ Oricine se îmbracă în veşmântul de slavă/ Din apă şi din Duh/ Va nimici cu arderea lui/ Creşterea spinoasă a păcatelor sale” (Epiph. 4, 19-20).

Haina lui Adam este succesiv o haină paradisiacă (protologică), haină baptismală şi haină eshatologică (Mt. 22, 1-14): „În Botez Adam a găsit/ slava pe ­care o avusese printre pomii ­Raiului;/ a coborât şi a luat-o din apă,/ s-a îmbrăcat cu ea, s-a ridicat şi a fost cinstit întru ea” (Epih 12, 1).

În acelaşi sens de totalitate a iconomiei mântuirii, în Imnurile Naşterii este evocată anticipat Pogorârea la iad a lui Hristos numit „Leacul vieţii” (sam hayyé), expresie favorită a Sfântului Efrem pentru Euharistie, asemănătoare expresiei Sfântului Ignatie Teoforul, „medicamentul/ leacul nemuririi” (Către Efeseni 20, 3): „Să se veselească astăzi Eva în Iad,/ căci Fiul fiicei ei/ A pogorât ca leac al Vieţii,/ s-o învie pe maica maicii Sale” (Nat. 13, 2).

O altă imagine favorită pentru Euharistie este cea de „Cărbune de foc”, provenind din viziunea lui Isaia din templu (Is. 6, 6), ea fiind folosită uneori şi pentru Întrupare în tradiţia siriacă: „Cărbunele de foc, care a venit să ardă spinii şi pălămida (Fc 3, 18), s-a sălăşluit într-un pântece, curăţind şi sfinţind acel loc de chinuri şi blesteme
(Fc 3, 16)” (Memra despre Domnul nostru 48; Nat. 6, 13). Aceeaşi imagine de sorginte euharistică este reluată în contextul Aducerii lui Hristos la Templu, sărutarea Pruncului provocând Prorociţei Ana mărturia divino-umanităţii sub forma unui cântec de leagăn (nusrata): „L-a îmbrăţişat Ana (Lc. 2, 36) apăsându-şi gura ei de buzele Lui şi Duhul s-a pogorât pe buzele ei, ca şi la Isaia, a cărui gură a tăcut până ce I-a deschis-o cărbunele care a fost atins de buzele sale“ (Is. 6, 6).

Paralelismul între Întrupare şi Euharistie este redat de multe ori prin metafora perlei sau a mărgăritarului, despre care se credea că se formează în adâncul mării, atunci când fulgerul de lumină întâlneşte scoica, mărgăritarul („carnea din apă”) ­formându-se înlăuntrul scoicii. Simbolul mărgăritarului ilustrează, în Imnografia efremiană, Împărăţia (Mt 13, 45), Adevărul, Credinţa, Biserica, Fecioara ­Maria, Fecioria, dar mai ales taina epiclectică a Întrupării fizice în pântecele Fecioarei şi a celei euharistice în Biserică. Imnurile despre Mărgăritarul euharistic au o desăvârşită coerenţă simbolică, fiind adevărate bijuterii ale literaturii patristice, imnograful posedând perfect tehnica „mărgelelor de sticlă”, a polivalenţei simbolurilor, acelaşi termen fiind folosit pentru a-i desemna pe apostoli, pe cei trimişi, pe căutătorii de perle (scufundătorii după mărgăritare) şi pe neofiţi, care, după scufundarea baptismală, primeau Mărgăritarul.

Locul central în acest festival tipologic şi cascadă de simboluri, care leagă Întruparea de Euharistie într-o tapiserie fină, îl deţine de departe Fecioara Maria, alături de Sfântul Duh (ruha d-qudsha), care, fapt semnificativ, în limba siriacă este de gen feminin: „Iată, Foc şi Duh sunt în pântecul celei care Te-a ţinut;/ Iată, Foc şi Duh sunt în râul în care ai fost botezat./ Foc şi Duh sunt în cristelniţa noastră,/ În Pâine şi în Potir sunt Focul şi Duhul Sfânt” (Fid. 10, 17).

În tradiţia liturgică siriacă, Buna Vestire (Subbara) nu era sărbătorită în duminica dinaintea Naşterii, ca în prezent, ci pe 10 Nisan (aprilie), fixându-se acest soroc pornind de la data presupusă a Bunei Vestiri primite de Zaharia în Templu, adică 10 Tishri. Comentariile Sfântului Efrem fac deseori apropieri structurale între Fecioara Maria şi Euharistie, prin figura Mielului care, la 10 Nisan, a intrat în pântecele Fecioarei Maria, Mieluşeaua. Tema euharistică a mielului pascal se metamorfozează într-una duhovnicească, sălăşluirea lui Dumnezeu în cel care se cuminecă şi încetarea sterilităţii gândirii, prin înduhovnicirea minţii şi bucuria doxologiei. ­Sebastian Brock a subliniat preferinţa Sfântului Efrem pentru schemele simetrice, pentru complementaritate şi echilibru în evocarea figurilor Primului Adam şi celui de-al Doilea Adam, în derularea imaginilor nupţiale ale lui Israel, Bisericii şi Fecioarei Maria. Cea mai preţioasă calitate a acestei imnografii este aceea a proeminenţei simbolului care realizează un subtil echilibru în registrul temporal între nivelurile protologic (primordial), istoric şi eshatologic. Imaginea Fecioarei ca Mireasă reia prezentarea ei ca figură paradigmatică, ideală de relaţie a omului cu Dumnezeu, cămara de nuntă fiind propriul ei trup.

Asemenea Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Efrem numeşte Nașterea „căpetenia sărbătorilor” (rab haylâ) (Nat. 21, 2) şi „întâiul născut între toate praznicele” (Nat. 22, 1). Sărbătoarea Naşterii este o sărbătoare a credinţei, un prilej de bucurie şi jubilaţie a bisericilor, căci fericirea celor care cred este mai mare decât a celor care au fost martori prin vedere.

Ziarul Lumina



Originea şi sensul divin al cultului ortodox - ÎPS Laurenţiu Streza
 
Cultul divin

Omul, ca fiinţă religioasă, îşi manifestă dragostea faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul său, şi tinde mereu spre realizarea comuniunii cu El prin acte de cult. Totalitatea formelor, a actelor religioase şi a ceremoniilor fixate, stabilite şi consfinţite de Biserică, menite să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, formează cultul divin[1].

Cinstirea lui Dumnezeu prin acte de cult este, mai întâi de toate, o consecinţă firească şi necesară a sentimentului religios. În însăşi fiinţa omenească se naşte, în raport cu Dumnezeu, o pornire lăuntrică de a-I aduce cinstire, laudă şi mulţumire şi de a mijloci ajutorul Său. Sentimentul religios se manifestă astfel sub forma conştiinţei superiorităţii şi perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu, în contrast cu slăbiciunea noastră, din care rezultă dependenţa noastră faţă de Fiinţa supremă, manifestată prin diferite forme de cinstire[2].

La baza cultului creştin se află raportul de filiaţie stabilit între factorii cultului, Dumnezeu şi omul, fiind înlocuită frica cu iubirea (cf. 1 In 4, 18-19). Credinciosul, devenit fiu al lui Dumnezeu după har, prin Taina Botezului, cu dragoste filială răspunde nemărginitei iubiri a Tatălui, după cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 In 4, 19).

Cultul Bisericii Ortodoxe, în mijlocul căruia se află Sfânta Liturghie, poate fi numit „cult divin”, pentru că îşi are originea în viaţa, activitatea şi învăţătura Mântuitorului Hristos. În vremea petrecerii Sale pe pământ, Mântuitorul ia parte la toate actele cultului iudaic. El ţine sărbătorile şi datinile iudaice (cf. Mt 16, 17), frecventează templul din Ierusalim (Lc 19, 47; Mt 26, 55), pe care îl numeşte „casa Tatălui Meu” şi „casă de rugăciune” (Mt 21, 13; Mc 11, 15; In 2, 14-16), Se roagă şi învaţă în sinagogi (Lc 4, 16; Mt 4, 23 ş.a.).

Post și rugăciune

Mântuitorul este un pilduitor practicant al rugăciunii şi al postului. El Se roagă îndelung (Lc 4, 12; 22, 14 ş.a.), recomandă rugăciunea particulară (Mt. 6, 7) şi pe cea publică (Mt 18, 19), posteşte (Mt 42) şi recomandă postul ca terapie spirituală (Lc 22, 46 ş.a.). A încercat însă o schimbare şi o spiritualizare a cultului iudaic, demascând formalismul fariseilor (Mt 65-7) şi combătând jertfele sângeroase (Mt 127), profanarea templului (In 2, 13-17) ş.a.[3].

Mântuitorul este însă, mai presus de toate, întemeietorul cultului Legii celei Noi, cultul creştin, fundamental deosebit de cel al Legii Vechi. La temelia noului cult se află iubirea, dusă până la forma ei supremă, aceea de jertfă. Iubirea Tatălui se actualizează prin întruparea Fiului, prin jertfa Sa pe cruce, pentru răscumpărarea întregii omeniri. La această iubire creştinii au răspuns, la nevoie, sacrificându-şi viaţa pentru Hristos, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli şi mucenicii în timpul persecuţiilor.

Principiul fundamental al noului cult, formulat de Însuşi Mântuitorul, este închinarea în duh şi adevăr (cf. In 4, 23, 24), adică cinstirea lui Dumnezeu în sinceritatea şi curăţia inimii, din care trebuie să izvorască formele externe ale cultului[4].

Temelia cultului celui nou a pus-o Mântuitorul la Cina cea de Taină (Mt 2626-29; Mc 1422-25; Lc 2214-21), când prefigurează în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care o va aduce pentru mântuirea lumii. Aici, Mântuitorul instituie Sfânta Euharistie, dând spre împărtăşire tuturor trupul şi sângele Său, sub forma pâinii şi a vinului, ca o prelungire şi permanentizare a jertfei Sale de pe Golgota. Împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului constituie comuniunea desăvârşită cu El, cât este posibilă în această viaţă, prin ea culminând „viaţa în Hristos”, despre care mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Ga 2, 20; Flp 1, 21)[5]. Ca act memorial, după porunca Mântuitorului (Lc 2219), Euharistia ne aminteşte întreaga operă de răscumpărare săvârşită de Hristos.

La Cina cea de Taină, Mântuitorul stabileşte materia acestei Taine, pâinea şi vinul, care constituie nu numai hrana de bază a omului, spre întreţinerea vieţii fizice, ci şi simbolul acestei existenţe. Pâinea este simbolul cel mai adecvat al trupului omenesc, iar vinul este simbolul sângelui. Valoarea lor de materii de jertfă este întărită de munca depusă de om pentru pregătirea lor. Pâinea şi vinul, făcute dintr-o mulţime de boabe de grâu sau struguri, simbolizează totodată comuniunea spirituală care uneşte pe toţi credincioşii în Trupul tainic al Domnului, Sfânta Biserică[6]. „Noi ştim că în Hristos – spune un comentator liturgic – hrana noastră pământească, care se transformă în trupul şi sângele nostru, în viaţa noastră, în noi înşine, devine aceea pentru care a fost creată: comuniune cu viaţa divină, prin care cel supus morţii îmbracă nemurirea şi viaţa triumfă asupra morţii”[7].

La Cina cea de Taină, Mântuitorul instituie totodată elementele principale ale ritualului euharistic, elemente de structură pe care s-a dezvoltat întreaga rânduială a Sfintei Liturghii. Aceste elemente sunt: oferirea darurilor, mulţumirea adusă Tatălui, binecuvântarea (epicleza), frângerea şi împărtăşirea.

Mântuitorul Însuşi practică şi recomandă sau instituie însă şi alte forme de cult, dintre care unele noi, ce vor alcătui nucleul originar al cultului celui nou, iar altele moştenite din cultul iudaic, primind o nouă semnificaţie. La cererea ucenicilor Săi, Mântuitorul îi învaţă cum să se roage, dându-le Rugăciunea domnească (Mt 69-13; Lc 112-4). Toate cele şapte Sfinte Taine au fost instituite de Mântuitorul, chiar dacă pentru unele avem numai mărturii biblice indirecte, dar suficiente. Mântuitorul instituie Taina Sfântului Botez, trimiţând pe ucenicii Săi să boteze: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 2819); instituie Taina Preoţiei şi cea a Pocăinţei, suflând peste ei şi zicându-le: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Mt 18, 18; In 20, 20-23); le făgăduieşte pe Duhul Sfânt (Lc 20, 40), care Se va pogorî peste ei la Cincizecime, dobândind puterea de a-L împărtăşi şi altora prin punerea mâinilor sau prin ungere cu Sfântul Mir, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (2 Co 1, 21-22, Ef 4, 30). Mântuitorul, prin participarea la nunta din Cana Galileii (In 2, 1-11), consfinţeşte căsătoria, ridicând-o la rangul de Taină Sfântă, după cum mărturiseşte Apostolul neamurilor, când o numeşte Taină, comparând-o cu legătura tainică dintre Hristos şi Biserică (Ef 5, 31-32). Taina Sfântului Maslu este amintită de Mântuitorul când îi trimite pe ucenici la propovăduire, zicând: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu vor scoate demoni… peste bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Mc 16, 17-18). Ucenicii ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau (Mc 6, 13). Existenţa acestei rânduieli, în cadrul căreia rugăciunea era însoţită de ungerea de către preoţi a celor bolnavi cu untdelemn, spre sănătate şi iertarea păcatelor, deci cu efect de Taină, este confirmată de Sfântul Iacov, când îndeamnă pe credincioşi, zicând: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta” (Iac 5, 14).

Mântuitorul a practicat sau a recomandat Sfinţilor Apostoli şi alte acte, care s-au păstrat în rânduielile şi slujbele cultului ortodox, cum sunt: binecuvântarea credincioşilor prin ridicarea şi punerea mâinilor (ultima binecuvântare a Apostolilor – Lc 24, 50; binecuvântarea copiilor – Mt. 19, 15; Mc 10, 16), binecuvântarea şi înmulţirea pâinilor (Mt 14, 19; 15, 36; In 6, 11), exorcizări (Mt 8, 28-32; 12, 22-24; Lc 10, 1 ş.a.), binecuvântarea caselor prin cuvintele: „Pace casei acesteia” (Mt 10, 12; Lc. 10, 5), îngenuncherea la rugăciune (Lc 22, 41), cântări de imne la vremea rugăciunii (Mt 26, 30; Mc 14, 26) ş.a.[8].

Sfinţii Apostoli au păstrat cu sfinţenie toate cele primite de la Mântuitorul, contribuind şi ei în mod direct la dezvoltarea cultului primar. Ziua de început a cultului creştin coincide cu ziua întemeierii Bisericii, ziua Cincizecimii, când Sfinţii Apostoli au fost hirotoniţi cu putere de sus pentru împlinirea funcţiei lor sfinţitoare. Prin punerea mâinilor, Sfinţii Apostoli au transmis şi altora puterea şi harul apostolatului, adică ierarhiei sfinţitoare, care apare conturată dintru început în cele trei trepte ale sale: episcopatul (1 Tim. 3, 1-7; Tit 1, 7-9), preoţia (FA 14, 13, 20, 17; 1 Tim 4, 14; Iac 5, 14) şi diaconatul (FA 6, 5-6; 1 Tim 3, 8-13 ş.a.).

Cele şapte Sfinte Taine, instituite de Mântuitorul, au fost săvârşite de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, rânduiţi prin hirotonie, după cum ne confirmă scrierile Noului Testament. Ei săvârşeau: Botezul (FA 2, 38; 8, 37 ş.a.), Mirungerea prin punerea mâinilor (FA 8, 14) sau prin ungere cu Sfântul Mir (1 In 2, 20), Sfânta Euharistie (1 Co 11, 20; 10, 21), Spovedania (FA 19, 18), Maslul (Iac 5, 14), Căsătoria (Ef 5, 31-33) şi Hirotonia (FA 6, 6; 1 Tim 5, 22 ş.a.).

Primii creştini, proveniţi mai ales dintre evrei, îndeplineau la început obligaţiile cultului public iudaic de la templu (FA 2, 15; 10, 9; 3, 1). Pentru adunările de cult, specific creştine, în cadrul cărora săvârşeau frângerea pâinii, adică Sfânta Euharistie (FA 2, 46; 20, 7), ei foloseau case particulare, cum a fost, de exemplu, foişorul Cinei din casa Mariei, mama lui Ioan Marcu (FA 1, 13; 12, 12).

Adunările liturgice ale primilor creştini aveau loc Duminica, zi care la iudei începea sâmbătă seara. Aceste adunări, începute seara, se prelungeau cu Sfânta Euharistie şi cu învăţătura Apostolilor până spre ziuă (Fapte 12, 6-12; 20, 1-11), înlesnind trecerea de la sâmbăta iudaică la duminica creştină. „Ziua Domnului”, duminica, devine ziua săptămânală de sărbătoare a creştinilor (cf. 1 Co 16, 1-2; Ap 1, 10). Acum apar şi cele dintâi sărbători creştine anuale: Paştile şi Rusaliile[9].

Toate formele de cult, care au constituit tradiţia apostolică, s-au dezvoltat pe parcursul istoriei până au ajuns la forma de azi a rânduielilor liturgice, păstrate în Biserica Ortodoxă. Cultul ortodox, prin rânduielile sale, păstrează cu fidelitate toate elementele cultului primar, cu întreaga lor bogăţie. El nu este opera unor personalităţi sau sinoade ale Bisericii, ci opera colectivă şi anonimă a Bisericii Ortodoxe întregi. „Cultul ortodox este un mod de expresie a tradiţiei bisericeşti, este forma perceptibilă a vieţii sacramentale a Bisericii; este rodul acelui curent inepuizabil al Harului, care, izvorând din masa Cinei celei de taină şi din Crucea însângerată de pe Golgota, fertilizează tot ogorul spiritualităţii creştine, asemenea unei «Cincizecimi perpetue». Între formele externe ale cultului şi pietatea ortodoxă e aceeaşi legătură genetică (de continuitate) ca între rădăcinile şi ramurile unui pom, de o parte, şi fructele lui, de alta”[10].

[1]* „Originea şi sensul divin al cultului ortodox”, în rev. Mitropolia Olteniei, XLI, 1989, nr. 3-5, p. 40-51.

1 Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti, 1985, p. 51.

[2]  Ibidem, p. 52.

[3]  Idem, „Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin”, în Studii Teologice, nr. 3-4/1963, p. 131.

[4]  Ibidem, p. 132.

[5]  Vezi pe larg: Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, P.G., CL, 493-726; trad. rom. de Pr. Prof. T. Bodogae, Sibiu, 1946.

[6]  Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 305.

[7]  Al. Schmemann, L’Eucharistie, Sacrement du Royaume, Paris, 1985, p. 114.

[8]  Pr. Prof. Ene Branişte, „Originea…”, p. 132.

[9]  Idem, Liturgica generală, p. 82-84.

[10]  Idem, „Cultul ortodox în cadrul lumii de azi”, Mitropolia Olteniei, nr. 3-4/1974, p. 246.

 

Sursa: Mitropolia - Ardealului



Sfânta Tradiţie şi ereziile
De ce este păcat să credem în SUPERSTIȚII? (Partea a doua)
 
De ce este păcat să credem în superstiţii?

– Crezând în superstiţii noi călcăm porunca întâi din Decalog, luând în deşert numele Domnului (Ieşire 20, 1-3) prin faptul că ne îndoim de purtarea Lui de grijă faţă de noi (Matei 10, 29-30).

Fiind aşezată de Sfinţii Părinţi în rând cu păcatul vrăjitoriei, credinţa în superstiţii poate fi catalogată ca un păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că se bazează pe necredinţa omului în Dumnezeu. Ea nu face altceva decât să-l depărteze pe om de Dumnezeu şi de „viaţa cea veşnică” (Marcu 10, 17). Apoi, despre superstiţii nu au propovăduit nici prorocii Vechiului Testament, n-a vorbit nici înţeleptul Solomon, nici Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nici ucenicii Săi – Sfinţii Apostoli, şi nici de urmaşii acestora. De exemplu Mântuitorul Hristos Şi-a început activitatea de provopăduire cu următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 4, 17). Acelaşi mesaj l-au transmis poporului evreu şi prorocii Vechiului Testament (Ezdra 10, 11; Iezechiel 18, 30; Ioil 2, 14; Osea 14, 3), şi de asemenea şi Sfinţii Apostoli atunci când au vestit neamurilor Evanghelia lui Hristos (Faptele Apostolilor 2, 38; Faptele Apostolilor 3, 19).

De la începutul propovăduirii Sale până după înălţarea Sa la cer Mântuitorul nu a învăţat pe nimeni niciodată să creadă în superstiţii sau în credinţe asemenănătoare celor prezente în tradiţia noastră populară: „să nu te întorci înapoi că n-o să-ţi meargă!”. Sau, „să nu scapi sare pe jos c-o să fie ceartă”. Sau să pui pe cineva să ghicească în ce ureche îţi chiuie ca să ştii ce veste te aşteaptă (bună sau rea), sau să fii atent ca nu cumva să nu-ţi treacă o pisică prin faţă ca să nu ai ghinion, şi nici să nu tai calea mortului niciodată ca să nu păţeşti ceva rău, etc. Nicăieri în Sfânta Scriptură şi în Scrierile Sfinţilor Părinţi nu există astfel de învăţături.

Nu scrie nimic în Sfânta Scriptură sau în Scrierile Sfinţilor Părinţi despre faptul că ar fi bine să prinzi un bold la haină ca să te ferească de rău, sau că nu-i bine să speli haine vineri sau sâmbătă ca să nu faci apă morţilor pe cealaltă lume. Este într-adevăr păcat când îţi speli hainele în zi de sărbătoare, într-o zi în care se prăznuieşte un praznic împărătesc sau un Sfânt Mare al Bisericii, sau în sâmbăta morţilor, dar nu înseamnă că este păcat să te speli şi în celelalte sâmbete etc.
Astfel de învăţături şi credinţe populare de origine păgână îl determină pe creştinul zilelor noastre să gândească ca un păgân şi chiar să trăiască ca un păgân. Crezând în superstiţii omul ajunge să se îndoiască de mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi în cele din urmă se leapădă de credinţa sa strămoşească alunecând în păcatul hulei de Dumnezeu, pentru care în Vechiul Testament la evrei se aplica pedeapsa uciderii cu pietre (Levitic 26, 14).

Lupta cea duhovnicească în urma încrederii în superstiţii se încheie cu o înfrângere şi cu o „supărare pe Dumnezeu”. Astăzi aceasta este ispita cea mai puternică care vine asupra creştinilor vremurilor noastre. Foarte mulţi creştini chiar din cei mai râvnitori „se supără” pe Dumnezeu că nu le-a împlinit rugăciunea, fără să-şi dea seama de ce rugăciunile lor nu au fost ascultate şi împlinite de Dumnezeu.

Multe din astfel de rugăciuni sunt făcute cu necredinţă şi cu încrederea în superstiţii şi horoscoape sau în zodii şi în chiromanţie şi în ghicitul cu cafea şi cu cercetarea lunii. Fetele cred că atunci când se uită la ceas şi văd că este oră fixă înseamnă că le iubeşte cineva, altele aşteaptă cu nerăbdare să vină sărbătoarea Sf. Andrei ca să-şi viseze ursitul după ce vor fi pus sub pernă o oglindă ca să le fie visul mai clar. Iată cum se depărtează tinerii noştri de credinţa şi nădejdea în Dumnezeul adevărat şi se încred în oglinzi şi ceasuri – lucruri făcute de mâini omeneşti (Psalm 113, 12).

Gravitatea păcatului încrederii în superstiţii este mare pentru că noi nu suntem păgâni, ci creştini botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Fiind botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, suntem datori zi şi noapte să credem şi să nădăjduim în izbăvirea Lui (Psalm 77, 26), căci Dumnezeul nostru este „Singurul Care face minuni” (Psalm 71, 19; Psalm 76, 13). Dar crezând în supesrtiţii noi ne lepădăm de Hristos în al cărui nume ne-am botezat (Romani 6, 4; Galateni 3, 27; Coloseni 3, 10) şi călcăm în picioare toată învăţătura Bisericii noastre.

Greutatea păcatului încrederii în superstiţii este arătată în mai multe locuri din Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament superstiţia era considerată de aceeaşi gravitate cu păcatul închinării la idoli.
1. A crede în superstiţii înseamna „a lua în deşert numele Domnului” (Ieşire 20, 1-3). În prima porunca a Legii Dumnezeu îi porunceşte poporului Israel spunând: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!.. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieşire 20, 3). Crezând în superstiţii, noi ajungem să uităm de toate binefacerile (de izbăvirea din robia morţii veşnice (Evrei 2, 15) şi de alte multe izbăviri din necazuri pe care ni le-a arătat Dumnezeu în trecut, şi să-L luăm îndeşert sau să luăm în râs numele Lui şi purtarea Lui de grijă faţă de noi. În loc să credem în izbăvirea Lui, noi nădăjduim în semne şi îndumnezeim asemenea păgânilor animalele şi natura, care nu fac altceva decât să ne înşele şi să ne facă să înnebunim atrăgându-ne mânia lui Dumnezeu peste capetele noastre.

Dumnezeu, fiind Făcătorul cerului şi al pământului este Atotputernic. De ce să nu nădăjduim în El atunci când simţim că vine peste noi vreo tulburare sau necaz? Crezând în superstiţii automat te îndepărtezi de Dumnezeu. Gândeşte-te şi singur în cine ar trebui să crezi şi să-ţi pui nădejdea: în Dumnezeu care a creat întreg Universul sau în pisica care ţi-a ieşit în cale? În Cel care a creat timpul şi chiar şi fiecare clipă din viaţa ta, sau în „semnele” babelor şi în faptul că te-ai întors înapoi şi pentru aceasta, zic ele că n-o să-ţi meargă. Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele. A făcut universul, stelele luna, soarele, toate animalele şi târâtoarele pământului (Psalm 103), şi în cele din urmă, în a şasea zi i-a zidit pe protopărinţii noştri, pe Adam şi Eva. El ne-a zidit nu prin poruncă aşa cum a făcut când a creat lumea întreagă, ci prin a Sa participare personală la creaţia noastră. Ne-a făcut nu oricum, ci după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26-27). Deci crezând în semnele arătate nouă de animale şi în alte semne din natura înconjurătoare noi practic ne lepădăm de ce-L ce ne-a zidit în pântecele maicii noastre căci aşa spune fericitul şi dreptul Iov: „Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea?” (Iov 10, 10).

2. A crede în superstiţii înseamnă a te depărta de Dumnezeu. Ca şi în cazul oricărui altui păcat, a te încrede în superstiţii înseamnă a te îndepărta de Dumnezeu Care este Izvorul Vieţii şi a tot Binele: „Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13-14); pentru că, spune în altă parte Sf. Apostol Iacob „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacob 1, 17). Atât semnele din lumea exterioară precum şi de exemplu talismanele nu pot aduce omului fericire şi cu atât mai mult o fericire veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu poate, pentru că El pentru asta ne-a şi zidit pentru ca să fim fericiţi veşnic în Împărăţia Sa. Talismanul şi natura nu ne pot da nimic nici din cele pământeşti şi nici din cele veşnice şi dumnezeieşti.

Talismanul sau „amuletul este un obiect făcut de oameni, sau luat din natură, în care superstiţioşii cred că le-ar aduce noroc, sau îi apără de pagube sau boli, dar în realitate este semnul văzut al necredinţei în Dumnezeu şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria (Matei 23, 5), fiindcă este urâciune înaintea Domnului (Deut 18, 9; Sinodul VI ec. 61.). În timpul proorocului Isaia, femeile evreilor obişnuiau să poarte talismane şi să creadă asemenea păgânilor că talismanele sau amulete le-ar aduce fericire şi noroc. În cele din urmă Dumnezeu le mustră spunându-le prin profetul Isaia: „Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: Cercei, brăţări, … talismane,    atunci va fi în loc de miresme, putreziciune… şi în loc de frumuseţe: pecete de robie… Locuitorii Sionului vor cădea de sabie şi vitejii lui în războaie…, Porţile fiicei Sionului vor scârţâi şi se vor jeli şi, jefuită, ea va şedea despuiată pe pământ.” (Isaia 3, 18-21). Iată cât de mare este mânia lui Dumnezeu asupra celor ce cred în talismane şi nu în Cel ce a făcut Cerul şi Pământul, cele văzute şi cele nevăzute.

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos n-a învăţat pe nimeni niciodată să creadă în superstiţii, în semne ale naturii, şi nici să poarte talismane la ei (de genul: „Visul Maicii Domnului”, vezi ce scrie la sfârşitul acestei cărţulii: „cine va purta talismanul acesta la el, va fi ferit de toate relele”). Când a vorbit despre semne de izbăvire, Hristos a arătat că singurul semn de izbăvire de moartea ce veşnică şi din necazuri este Sfânta Cruce: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Matei 10, 38; Matei 16, 24; etc.). Sfânta Cruce este singurul semn de mântuire al tuturor creştinilor, care ne poate ajuta (Ieşire 17, 10-12; – Ioan 3, 16-17) în lupta noastră împotriva păcatelor şi a necazurilor. Domnul nostru Iisus Hristos a trăit în vremea în care lumea romană era plină de superstiţii. În unele momente ale propovăduirii sale El condamnă orice gândire superstiţioasă. Aşa de exemplu îi mustră pe evrei pentru că aceştia credeau că este păcat să faci bine în zi de Sâmbătă (Matei 11, 12), sau că este păcat dacă nu-ţi speli mânile înainte de mâncare (Matei 15). Iar atunci când vine la El tatăl cu fiul lunatic şi acesta Îi mărturiseşte că copilul său are demon, ce-i spune Mântuitorul? „O neam păcătos şi desfrânat, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?”.

Hristos spune aceste cuvinte pentru că tatăl copilului credea în lună plină şi-i arată că aceasta este cauza pentru care se şi chinuia copilul său: din cauza credinţei în lună plină. Ce fel de credinţă avea acest tată, în ce credea el? Acesta chiar dacă era de neam evreu, credea în superstiţia „lunii pline care aduce necazuri”, aşa cum cred mulţi dintre creştinii noştri.

Iată aşadar că nicăieri în Biblie nu se spune că trebuie să credem în superstiţii, dimpotrivă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament credinţa în superstiţii este condamnată ca un mare păcat care atrage mânia lui Dumnezeu şi-l îndepărtează pe om de mila Lui.

Nici în Vechiul Testament şi nici în cel Nou nu există nici un temei care i-ar îndreptăţi pe cei superstiţioşi să creadă în superstiţii. Prezenţa superstiţiilor în tradiţia poporului nostru subliniază starea de infantilitate duhovnicească de care dă dovadă neamul nostru. „S-a întâmplat odată ca o creştină înţeleaptă şi harnică  dar, cam superstiţioasă, să meargă să se spovedească duhovnicului ei. După ce îngenunche şi-şi mărturisi păcatele, începu a cârti împotriva preotului paroh zicând: „Cinstite Părinte, am mare necaz cu preotul nostru… În predici, adeseori, combate felurite credinţe deşarte. Ba că-i păcat a crede în planetă, în zodii ş.a. Ne-a plictisit de toate acelea. Chiar totul e păcat?!”

Duhovicul ascultând-o cu blândeţe o sfătuise aşa: „Preotul tău te învaţă bine şi trebuie să-l asculţi, ca nu cumva să te trezeşti într-o confuzie asemenea iudeilor care au ajuns în Babilon datorită păcatelor lor, şi să ajungi şi tu afară din Biserica lui Hristos, din Ierusalimul cel Ceresc.
Adevărat este că multe obişnuinţe rele din poporul nostru sunt păcate rele care tulbură mintea, întunecă sufletul şi împiedică mântuirea. Deci trebuie să le cunoaştem şi să ne ferim de ele ca să nu ajungem asemenea orbilor din pilda Mântuitorului: Dacă orb pe orb se vor conduce amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14). Este ştiut că nu toate ciupercile şi buruienile sunt bune, ci multe sunt veninoase şi otrăvitoare.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu credinţa cea adevărată. Pe lângă ea mai există şi multe alte credinţe rele, îmbolnăvitoare şi pierzătoare de suflet. Dumnezeul cel Adevărat este numai unul, iar dumnezeii cei mincinoşi sunt mulţi (Ieşire 20, 3-5). Aşa şi credinţa cea adevărată este numai una singură, iar credinţele deşarte sunt multe, rele, primejdioase şi pierzătoare. Adevărata credinţă cuprinsă în „Simboul Credinţei” şi în adevărata explicare a lui, este credinţa care trebuie a o ţine, fiindcă aceasta ne foloseşte şi vremelnic şi veşnic (Mărturisirea Ortodoxă I; Învăţătură de credinţă creştină, Bucureşti 1952; Privelişti Apocaliptice”, cap. 4, 11, explicarea Simbolului Credinţei de acelaşi autor). Mari sunt isprăvile credinţei! Cu această adevărată credinţă, Sfinţii Bisericii Luptătoare a Vechiului şi a Noului Testament au făcut multe lămuriri minunate (Vezi pe larg Evrei 11, Istoria Bisericească, Vieţile Sfinţilor, Sinaxarele, Proloagele ş.a). Aceasta este credinţa cea adevărată. De această credinţă unită cu fapte bune, ţine-te fiică, şi te vei mântui şi ferici. Celelalte credinţe, care sunt afară de dreapta credinţă creştinească, sunt credinţe deşarte, păgubitoare şi primejdioase pentru mântuirea noastră. De acele credinţe deşarte, drăceşti, fereşte-te… Ascultă învăţătura creştinească, cinsteşte pe preot şi teme-te de Dumnezeu, aleargă înainte pe calea vieţii şi a mântuirii, ca să te foloseşti (Isus Sirah 7, 30-31).3

Cum să procedăm în cazul în care suntem stăpâniţi de superstiţii?/Care este efectul superstiţiilor asupra vieţii noatre duhovniceşti?

După ce în prima parte a articolului am arătat care este definiţia şi este etimologia cuvântului superstiţie, v-am prezentat de asemenea poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de superstiţii, iar în a doua parte v-am vorbit „Despre superstiţii în Sfânta Scriptură”, acum vă voi vorbi despre efectul negativ al superstiţiilor asupra vieţii noastre duhovniceşti şi asupra psihicului uman în general.
Mai în glumă, mai în serios, putem observa şi astăzi că superstiţiile s-au infiltrat foarte bine în viaţa de zi cu zi a creştinilor noştri, împingându-i pe cei „slabi în credinţă” spre deznădejde şi uneori spre sinucidere. Probabil că superstiţiile au rămas întipărite în tradiţia folclorului nostru încă din vremea în care poporul nostru se afla în perioada de încreştinare, începând cu Dacia lui Trăian, continuând cu invaziile slavilor din sec. VI ş.a.m.d.

Dacă cineva îţi spune că iată nu-i semn bun cutare lucru şi că vei păţi aşa, vrei nu vrei, spui tu, ajungi să crezi că este adevărat ceea ce se spune în popor. Şi singur mărturiseşti şi-mi spui: „Ia-uite! Am scăpat aseară sare prin casă şi s-a început o sfadă mare!” sau: „ca să vezi: m-am întors din drum şi nu mi-a mers toată ziua!”. Şi stai şi te întrebi: „De ce oare se întâmplă acest lucru? De ce se împlinesc cele prevestite de superstiţii?”.

Întrebarea ta se urcă până la cer. Ajungi să-l întrebi şi pe Dumnezeu: „De ce Doamne mi s-a întâmplat răul acesta?”.

Şi ce-ţi va răspunde Domnul Care este mult Milostiv şi Îndelung rabdător?

– „Fie ţie după credinţa ta! Dacă tu ai ales să crezi în pisica neagră sau în sarea care aduce sfadă şi să te lepezi de Mine pentru aceste rele credinţe, fie ţie după cum crezi! În loc să te încrezi în Mine tu te în crezi în basmele cele lumeşti şi băbeşti” (I Timotei 4, 7).

Ia aminte la credinţa lui Abel! care anume prin credinţă în Mine Mi-a adus mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Eu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit. Ia aminte la credinţa lui Enoh! care anume pentru credinţa lui s-a învrednicit a fi luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu.

Ia aminte la credinţă lui Noe! care a primit înştiinţare de la Mine despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor. Ia aminte la credinţa lui Avraam, care atunci când l-am chemat, M-a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge. Şi prin credinţă a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.

Prin credinţă, şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise. Pentru aceea, dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi – mulţi „ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării” (Vezi Epsitola către Evrei a sfântului Apostol Pavel, cap. 11).

Iată atâtea exemple de urmat… de aceea le-am şi dat acestora după credinţa lor, iar ţie după a ta rea-credinţă necredinciosule!”. Iată ce răspuns primesc cei ce se încred în superstiţii.

Să vedem în contiuare cât de grave sunt urmările superstiţiilor asupra celor ce cred în ele şi să ne imaginăm ce fel de viaţă trăieşte superstiţiosul:

Cât de întunecată este mintea omului care-şi împovărează sufletul cu superstiţii! Iată în dimineaţa asta s-a întors înapoi din drum, şi astfel se aşteaptă la un necaz: „n-o să-mi meargă pentru că m-am întors înapoi”. Şi stă toată ziua îngrijorat: „oare ce-o să mi se îmtâmple?”. În loc să-şi pună încrederea în Dumnezeu, superstiţosul încearcă permanent să fie atent dacă nu cumva a mers vreo pisică neagră prin faţa lui, sau a trecut vreun mort, sau se teme să iasă din casă în ziua de treisprezece. Ce nădejde de izbăvire are el? Care este scăparea lui atunci când el şi-a uitat talismanul acasă sau l-a pierdut sau a scăpat sare pe jos, sau şi-a uitat cheile pe masă?

Ce fel de viitor va avea un astfel de om dacă el din întâmplare a măturat seara prin casă sau şi-a scuturat ţolul din greşeală seara uitând că potrivit relei superstiţii, cei ce-şi scutură ţoalele noaptea, îşi scutură de fapt norocul din casă? Soarta unor astfel de oameni este sfâşiată de duhul superstiţiilor, iar Dumnezeu văzând necredinţa lor se retrage din viaţa lor şi astfel apar necazurile. Dumnezeu lipseşte din viaţa unui astfel de om. Acest om se roagă, dar nu mai ştie cui, el bolboroseşte rugăciuni dar se închină şi idolului superstiţiilor, alunecând în prăpastia neştiinţei de Dumnezeu.

Cum să procedăm în cazul în care încă mai suntem stăpâniţi de credinţa în superstiţii?

– Părinţii şi duhovicii contemporani, ca şi de altfel cei mai simpli şi necunoscuţi nouă duhovnici (care nu sunt mari teologi sau scriitori bisericeşti, dar care au o adâncă experienţă duhovnicească) ne recomandă ca atunci când suntem ispitiţi să credem în superstiţii în primul rând să ne spovedim mai des şi să rostim neapărat în timpul unor astfel de ispite în gând Simbolul Credinţei sau Crezul formulat la primele două sinoade ecumenice (din 325 Niceea şi din 381 de la Constantinopol).

Acest simbol al credinţei pe lângă faptul că mărturiseşte Cine este Dumnezeul nostru, al creştinilor, ascunde în el şi puterea minunată a credinţei pe care au avut-o acei Sfinţi Părinţi care l-au formulat. Simbolul credinţei pe care-l rostim noi la fiecare slujbă sau la fiecare Sfântă Liturghie a fost alcătuit de nişte oameni care au pătimit pentru Hristos. Istoricii bisericeşti spun că printre cei ce au participat la aceste sinoade erau părinţi care aveau scos un ochi, sau o mâină tăiată, care purtau pe trupul lor semne de schingiuire, de tortură pentru numele lui Hristos. La aceste sinoade ei au mărturisit din adâncul inimii credinţa într-un Singur Dumnezeu: Tatăl Atotţiitorul Făcătorului cerului şi al pământului, Fiul Unul Născut şi Duhul Sfânt, şi în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în învierea morţilor şi în viaţa viaţa veacului ce va să fie. Amin”.

Rostind Simbolul Credinţei în momentul în care te chinuie deznădejdea cauzată de superstiţie, vei reuşi să scapi de toată reaua întâmplare prezisă ţie de superstiţie şi de toate superstiţiile în general. Iată soluţia împotriva tuturor superstiţiilor păgâne care tulbură minţile creştinilor. Când se întâmplă să ne întoarcem înapoi, sau să observăm tot felul de semne pe care altădată le credeam ca vestitoare de ghinioane sau succese, trebuie să ne facem corect semnul Sfintei Cruci şi să rostim Crezul sau Simbolul credinţei, sau măcar o scurtă rugăciune care să ne întărească credinţa în Dumnezeul Cel Adevărat, închinat în Sfânta Treime: în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh.

Care este efectul superstiţiilor asupra vieţii noatre duhovniceşti?

Odată ce creştinul neglijează rugăciunea şi-şi îndreaptă atenţia spre superstiţii el îşi atrage mânia lui Dumnezeu pe capul lui şi pierde binecuvântarea lui Dumnezeu pentru care Biserica se roagă zilnic. În primul rând apare stresul, îşi face simţită prezenţa o nelinişte tulburătoare, se răceşte inima, slăbeşte credinţa, creşte mânia, intervine obsesia la fiecare semn sau întâmplare „stranie”. Omul stăpânit de credinţa în superstiţii nu mai poate trăi liniştit şi cu nădejde în Dumnezeu, ci permanent este îngrijorat de cele ce au să se întâmple, se teme de orice şi devine nesigur pe sine în orice situaţie.

Să facem acum o comparaţie între un superstiţios şi un creştin adevărat. Superstiţiosul permanent se află într-o stare de îngrijrare, iar creştinul într-o stare de pace şi linişte care izvorăşte din credinţa şi nădejdea în Dumnezeu şi în izbăvirea Lui (Psalm 4, 8; 28, 11). Superstiţiosul se umple de mânie pentru vestirea eşecului care-l aşteaptă, iar creştinul se bucură de orice încercare (Psalm 56, 10) şi nădăjduişte în Domnul pentru că ştie că „fericiţi sunt cei ce nădăjuiesc în Domnul” (Psalm 2, 12). Superstiţiosul devine obsedat şi îngreuiat de semne şi prevestiri, creştinul însă trăieşte această viaţă ca în sânul lui Avraam pentru că el crede că Dumnezeu îl va izbăvi din toate necazurile: „strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit şi din toate necazurile lor i-a izbăvit. Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul” (Psalm 33, 16, 18).

Superstiţiosul este pe cale de a înnebuni din cauza „semnelor”, iar creştinul este pe cale de a ajunge fericit întru Domnul chiar din această viaţă (Matei 17, 21). Superstiţiosul trăieşte viaţa aceasta ca un bletemat asemenea lui Cain, iar creştinul primeşte binecuvântarea lui Avel. Primul pierde binecuvântarea lui Dumnezeu şi se ajunge hulitor de Dumnezeu şi de cele sfinte, iar cel de-al doilea ajunge îndestulat în toate şi primeşte făgăduinţa fericirii celei veşnice pentru credinţa în cele nevăzute, căci scris este fericiţi ce-i ce n-au văzut pe Hristos dar cred în El (Ioan 20, 29).

Cel superstiţios trăieşte o viaţă plină de necazuri şi probleme, de certuri în famiie şi la lucru, iar creştinul adevărat este înconjurat în fiecare clipă a vieţii de mila lui Dumnezeu căci aşa spune şi sfântul proroc David: „Multe sunt bătăile păcătosului; iar pe cel ce nădăjduieşte în Domnul, mila îl va înconjura. Veseliţi-vă în Domnul şi vă bucuraţi, drepţilor, şi vă lăudaţi toţi cei drepţi la inimă” (Psalm 31, 11-12). Ce ar fi spus Hristos astăzi celor stăpâniţi de credinţa în superstiţii:  „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Matei 9 ,19). Cu adevărat cu noi se împlineşte cuvântul Scripturii: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalm 13, 3).

Iată aşadar că credinţa în superstiţii nu poate să ne aducă nimic bun, pentru că Însuşi Hristos spune în mai multe locuri din Sfânta Evanghelie: „fie vouă după credinţa voastră”, sau „fie ţie după credinţa ta”. Iar dacă noi nu voim să credem în Dumnezeu ci alegem credinţa în superstiţii, Dumnezeu se retrage din viaţa noastră şi totul se întâmplă după cum am ales să credem, după credinţa noastră, adică după tonul dat de superstiţiile în care credem.

Astfel, viaţa noastră se întunecă pentru că noi am refuzat să-L primim pe Hristos Soarele Dreptăţii în sufletul nostru, întunecându-ne mintea cu norii negri ai necredinţei noastre. Iar când în sufletul nostru este întuneric, cine ne poate salva pe noi? Să zicem aşadar mai des Simbolu Credinţei, să lecturăm cuvântul Evangheliei, să frecventăm mai des slujbele Bisericii! Numai aşa vom putea scăpa de necazurile şi frământările psihologice chinuitoare pricinuite nouă de superstiţii.

 

Note:
1 Cuvântul anatema în traducere din lb. greacă înseamnă „cu tot cu trup în iad”. Este pedeapsa cea mai mare pe care o dă Biserica celor ce încearcă să schimbe sau să schimonosească adevărul Evangheliei lui Hristos (Galateni 1, 9).
2 Animismul – „credinţă primitivă potrivit căreia obiectele şi fenomenele naturii au suflet. 2) Personificare a forţelor şi fenomenelor naturii” (Noul dicţionar explicativ al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002).
3 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1975-1998.
4 F. W. J. Schelling, Introducere în filosofia mitologiei, 1825. (Vezi: Шеллинг Ф. В. И., Сочинения,  Т. 2. – Мoскова,.: Мысль, 1989, p. 340).
5 Даль В., Толковый словарь живого великорусского языка, тт. 1-4. Мoсква, 1978, p. 514. (Dicţionarul lui Vladimir Dali este unul din cele mai vechi dicţionare ruseşti şi are 140 de ani de la prima tipărire – 1863-1866).
6 Litanie – rugăciune din cadrul unei procesiuni religioase, rostită alternativ de sacerdot şi ceilalţi participanţi ai cultului.
7 Ieromonahul Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, Edit. Valea Prahovei, Jud. Prahova, 1999, p. 483.
8 Ibidem., p. 513-514.

Un articol de Teodor Arktos, eph.md; 

sursa: episcopia-ungheni.md



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Plăcerile trupeşti nu sunt soluţia fericirii
 

Am primit pe adresa de email a Mănăstirii, din partea comunităţii europene LGBT, rugămintea să le dăm un răspuns cu privire la problematica grupului lor identitar.

Toată Sfînta Scriptură este clară cu privire la practicile nefireşti, indiferent că sunt practicate între soţ şi soţie sau de oricine altcineva, şi nu necesită reiterări. Scriptura este text sacru, nu a fost inventat de om şi nu poate fi schimbat de om. Scriptura poate fi doar acceptată (crezută) sau respinsă (necrezută), dar rescrisă nu. Ne vom referi deci mai ales la aspectul sufletesc şi, foarte schematic, la cel social.

„Veniţi la Mine, cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă!” spune Mîntuitorul tuturor sufletelor frămîntate. Hristos, Creatorul şi Mîntuitorul lumii, S-a răstignit şi a înviat pentru ca toţi să aibă nădejdea mîntuirii Lui. Toţi oamenii sunt fiinţe create de Dumnezeu şi trebuie respectate, preţuite, ocrotite şi iubite. Faptul că omul este mai mult decît sexualitatea este un principiu afirmat de 98% din oameni, care se identifică mai degrabă cu specia (esenţa, firea umană) decît cu rasa, naţia, profesia, vîrsta sau genul, şi consideră sexualitatea un subiect strict privat. Dar faptul că un procent de 2% (statistică oferită de ei) se identifică exclusiv prin sexualitate nu înseamnă că nu trebuie luat serios în consideraţie.

Pentru orice om raţional, lucrurile sunt foarte clare: un lucru este experienţa, trăirea, individualitatea, identitatea persoanei de o orientare sexuală diferită, aspect ocrotit de libertatea privată, şi cu totul alt lucru este ideologia şi platforma politică LGBT. Se ştie că orice ideologie tratează comunitatea pe care pretinde că o reprezintă ca pe o abstracţiune, ca pe o posesie sau ca pe o masă de manevră, neavînd niciodată interesul lor în vedere. Deşi omul este fiinţă socială prin excelenţă, şi deci niciodată nu va putea supravieţui fără viaţă socială aşa cum se propune pentru viitorul de aur prin virtualizare, identitatea de grup întotdeauna este o abstracţiune şi o noţiune elusivă, de exemplu Partidul Muncitorilor sau Uniunea Scriitorilor – fiecare muncitor şi fiecare scriitor are nevoile şi realizările exclusiv proprii. Singurele formaţiuni comunitare reale, adică trăite plenar ca atare, sunt familia (şi, extins, neamul), şi Biserica, unde comunitatea este realmente una, prin faptul că toţi membrii ei sunt un singur Duh prin Sfîntul Botez şi un singur Trup prin Sfînta Împărtăşanie.

Sintagma „comunitatea LGBT” e o noţiune confuză din toate punctele de vedere ale clasificării ştiinţifice a sociologiei, şi nu avem ceruta specializare, afară de evidenta încadrare în spectrul mai larg al ideologiei de gen, care e o subcategorie a transumanismului. Nu acest aspect ideologic ne interesează aici; a reglementa just convieţuirea dintre societăţile umane naturale şi comunităţile transumaniste e de datoria şi competenţa adevăratelor elite vizionare. Noi precizăm doar că, în istoria lumii, indiferent de categoriile sociale şi problematicile lor, NUMAI IISUS HRISTOS a arătat Legea duhovnicească şi funcţională de urmat. Toate încercările fără Hristos au eşuat şi vor eşua, fiindcă numai prin Hristos poate fi împlinită fiinţa şi comuniunea dintre fiinţe.

Textul de faţă vizează însă numai aspectul dramei individuale a acestor persoane LGBT. Unele se identifică aşa din spirit de frondă faţă de tradiţie şi din spirit gregar faţă de propaganda mainstream, şi îşi consumă frustrarea socială pe perioada rebeliunii tinereţii. Altele suferă pentru că au fost abuzate astfel în copilărie (de cele mai multe ori acestea recurg la psihoterapie cu rezultate foarte bune şi permanente). Altele, pentru că pur şi simplu preferă hedonismul de acest tip – acestea îşi exercită o opţiune şi deci nu e vorba de dramă (nu este percepută ca suferinţă ceea ce cineva numeşte fie normalitate, fie opţiune a plăcerii). Drama, adică conştiinţa tragediei, cu angoasa personală, o trăiesc aceia care au zestrea sufletească superioară capabilă de aceasta, şi anume cei foarte inteligenţi, sau foarte simţitori, sau cei – suprinzător! – credincioşi. De pildă, ceea ce noi numim schimbări ale sufletului, adică trecerea de la o stare generală la alta de-a lungul anilor, ei numesc “gender fluid”. Aceştia, care nu se simt bine în propria condiţie, în propria minte sau în propriul trup, au teribile frămîntări, conflicte extrem de puternice, permanente, între conştiinţă şi voinţă, între dinamicile fluctuante ale erotismului sufletesc (ei tocmai aceasta o iau ca pe un dat ontologic!), pînă ce ori găsesc rezolvarea în transcenderea prin spirit a ideii de identitate exclusiv sexuală, adică reducţionistă, ori, foarte mulţi… se sinucid, dacă nu ajung la unicul liman al tuturor suferinţelor omeneşti care este Blîndul şi Milostivul Dumnezeu, Care, ca în parabola fiului risipitor, pe fiecare om îl aşteaptă cu dragoste nemărginită să-i umple sufletul de zboruri, cugetul de sentimentul nobleţii şi trupul de linişte.

În Apusul semicreştin şi dominat de nihilismul eugenist, tensiunea interioară îi duce la înfiorătorul deznodămînt al sinuciderii, nu vreo opresiune exterioară de stat, ca în regimurile totalitare sau teocratice care efectiv îi ostracizează sau îi ucide. În total contrast, Creştinismul este cel mai blînd, mai inclusiv şi mai nediscriminatoriu dintre toate credinţele religioase cu privire la persoanele LGBT. În nici o denominaţiune creştină acestea nu sunt exilate social sau cultic. Sunt doar oprite de la Împărtăşanie. Atît! În rest, sunt în continuare membri ai comunităţii, sunt trataţi exact ca toţi ceilalţi, fără osebire, nici de limbaj, nici de atitudine, nici de întrajutorare şi filantropie. Doar că nu pot fi împărtăşite, la fel cum nu pot fi împărtăşite nici persoanele hetero care trăiesc în concubinaj sau în vicii, deoarece fiind nu un simbol de apartenenţă ci un sacrament, Sfînta Împărtăşanie se dă numai acelora care s-au conformat poruncilor Evangheliei (pocăinţă, oprire de la păcat, spovedanie, canon, rugăciune, post).

Spre deosebire de Quran, unde Mahomed porunceşte uciderea persoanelor LGBT, sau de Vechiul Testament, unde Dumnezeu porunceşte iudeilor să lapideze pe oricine nu ţine poruncile, Evanghelia are cu totul altă abordare: Fiul lui Dumnezeu a venit în lume spre nădejdea, spre învierea şi renaşterea sufletească a tuturor celor ce vor dori această libertate de a trăi dincolo de cugetele şi instinctele înrobitoare. Creştinismul, a cărui temelie este armonia între liberul arbitru şi legea divină, este iubitor atît dpdv al doctrinei (Noul Testament interzice pînă şi violenţa de limbaj!), cît şi dpdv al realităţii şi practicii concrete a spiritualităţii creştine: persoanele LGBT nu sunt oprite să vină la slujbe, să trăiască între creştini, au exact aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi creştinii.

Unii oameni, creştini doar cu numele, sunt şfichiuitori cu cuvintele – un păcat cu multe forme care azi se numeşte global bullying. Dar bullyingul este o formă de nedreptate socială suferită nu doar de persoanele LGBT, ci de toţi oamenii şi de toate categoriile sociale. Nu este om care să nu fi suferit sute de momente, poate chiar ani de zile sau o viaţă întreagă de bullying, ba că sunt supraponderali, ba că-s inestetici la înfăţişare, ba că-s bîlbîiţi, ba că se îmbracă prea nu ştiu cum, ba că fac, ba că dreg. Vorba românească este: „gura lumii numai pămîntul o astupă!”, ştiut fiind că orice ai face şi oricum ai fi, vei avea parte de cîrteală, critică şi mustrare. Nu este singuralizată categoria LGBT. Cîţi n-am primit calomnii, ameninţări, bătăi chiar, prigoniri de tot felul, pentru credinţa, dragostea sau speranţa noastră! Le răbdăm, le iertăm, şi sperăm că, pe de o parte, Dumnezeu ne va ierta din păcate prin aceste suferinţe, iar pe de altă parte, ne rugăm ca cei ce ne-au rănit se vor înţelepţi. Dacă ar fi fost posibil ca o lege dată de stat să oprească un obicei rău, lumea de mult ar fi fost un paradis; dar oamenii sunt făcuţi de Dumnezeu liberi să se poarte fie frumos, fie nu, singurul for cu adevărat puternic de a influenţa alegerea este numai evlavia.

Faptul că plăcerile trupeşti nu sunt soluţia fericirii se ştie de mii de ani. Dimpotrivă. Ele doar anesteziază rădăcina nevoii, care este în suflet. Cu plăcerile trupeşti, ca şi cu suferinţele sufleteşti se luptă FIECARE OM. De orice credinţă ar fi, sau necredinţă. Nu creştinii, ci Creatorul conştiinţelor şi conştiinţele spun că ceea ce este propriu şi natural omului este benefic, iar experimentările improprii şi nenaturale sunt distructive, pe termen lung, chiar dacă pe moment au valoare epicureică. În realitate, problematica LGBT nu este, în fond, sexuală, ci afectivă, emoţională, fond care deseori capătă accentul senzorial, dar revine la leit-motivul emoţional. Homosexualitatea nu este altceva decît raportarea la sine, extrovertită şi reconvertită afectiv; transgenderismul este mitul androginului, trăit ca paradox afectiv şi cognitiv. Ca unii care avem sub pastoraţie şi atenţie asemenea persoane, le cunoaştem sentimentele, temerile, visele, şi ştim că în general ceea ce se numeşte între oameni prietenie, admiraţie, agapă sau dragoste, toate acestea în cazul lor capătă nuanţa sexuală, ca unic mod de certitudine afectivă.

Toate relaţiile interumane au o structură dinamică de binom antinomic, sau mai corect spus de …balans de ipostaze între identitar-alteritar. Toate relaţiile sunt complicate şi se desfăşoară între două universuri sufleteşti în care sunt atîţia factori cîte stele sunt pe cer. A le trăi tensionat sau armonios este la latitudinea personală. Sinele superior şi voinţa animalică vor fi totdeauna în conflict, pentru că omul este fiinţă conştientă de menirea ei raţională şi de destinul ei nemuritor. Deoarece creştinătatea însăşi duce o permanentă luptă între sinele superior şi sinele căzut, nu are cum fi învinuită de ipocrizie; nimeni nu se crede sfînt sau mai sfînt ca altul, şi nimeni nu pretinde altora să fie sfinţi, aşa cum fac ateii LGBT procese publice creştinilor care cad în aceleaşi păcate ca ei. Deşi poate fac acelaşi păcat, între atei şi creştini diferenţa e de raportare a conştiinţei. Ateii se identifică, ca şi cum ar fi ceva ontologic şi imuabil, cu ceea ce este o entropie fizică, ce se consumă în detrimentul sufletului (nu numai religioşii folosesc asceza; dar şi militarii, sportivii, oamenii de ştiinţă, artiştii şi studenţii se abţin de la plăceri trupeşti înainte de un efort profesional sau intelectual). Creştinii însă au o altă relaţie cu propria conştiinţă: orice faptă trebuie numită ca efect al liberului arbitru şi deci cu asumarea responsabilităţii morale, orice păcat trebuie numit păcat iar nu virtute, şi orice faptă are un preţ asupra conştiinţei: fapta conformă cu conştiinţa dă fericire, cea neconformă cu conştiinţa dă nefericire.

Nu aspectul dinamicii psihologice funcţionale social este cel ce preocupă îngrijorează majoritatea eterodoxă cu privire la cererile LGBT, aşa cum în mod eronat s-a vehiculat pentru a crea o nouă tensiune în societatea românească atît de legendar înţelegătoare oricărei condiţii umane, ci implicaţiile ce ar putea duce la dubla tragedie atît a persoanelor LGBT cît şi la disoluţia ei, drept care această atitudine e considerată drept la supravieţuire şi la legitimă apărare, iar nicidecum „homofobie”. Aceasta e o etichetă injustă pe care o aplică unele persoane LGBT care nu fac diferenţa între opţiune privată şi implicaţiile sociale ale unor drepturi cerute de ideologi drept cal troian, la fel cum ar fi injust ca ei să fie numiţi „heterofobi”. Singura adresare corectă este cea reciprocă respectuoasă, calmă, binevoitoare, căci de aceea limba română foloseşte frumoasele adresări: „domn” şi „doamnă” – domnia fiind atributul stăpînirii de sine şi a raţiunii superioare.

Numai prin har, printr-o introspecţie raţională curajoasă, făcută cu multă gingăşie şi răbdare, şi prin rugăciune sinceră, se ajunge la reala cunoaştere şi acceptare de sine, care e condiţia apriorică de a iubi simultan propriul suflet, pe aproapele, neamul omenesc, creaţia, şi prin toate acestea, pe Creatorul lor, Dumnezeu, Care tuturor să dăruiască prin Naşterea Sa bucuria, pacea, nădejdea şi bună înţelegere, amin.

 

 

Mănăstirea Petru Vodă, 16 Decembrie 2020



Vaccinare și pecetluire. O perspectivă spirituală și profetică - Pr. Elpidie Vaianakis
 

Prezentăm mai jos un interviu realizat pe 20 decembrie 2020 cu Părintele Elpidie Vaianakis despre vaccinare, ADN-ul uman, numărul fiarei, Antihrist, pecetluire și Sfânta Euharistie pentru pagina greacă pnevmatikesdrosostalides.blogspot.com, în traducerea oferită de bucovinaprofunda.com.

ÎNTREBARE:  Părinte, s-au scris multe despre gravură (pecete – n.n) și cipul pe care oamenii vor fi obligați să-l pună pe corpul lor pe vremea antihristului. Ce ne ați spune despre această problemă care ne privește pe toți?

Trupul omului este una dintre cele mai mari minuni ale Creației lui Dumnezeu. Pot spune că este unic în toată creația. Dumnezeu, prin urmare, a vrut să fie trupul nostru, în care să pună sufletul nostru nemuritor, Templul Său, pentru a fi venerat acolo de noi toți, copiii Săi, ca Împărat, Dumnezeu Tatăl. Biblia spune că noi suntem „templul Dumnezeului celui viu”. Satana nu poate câștiga sufletul niciunui om dacă nu și-a câștigat trupul anterior. De aceea, el încearcă într-o mie de moduri să ne infecteze corpul, astfel încât acesta să înceteze să mai fie un „templu al lui Dumnezeu” și, astfel, îl poate conduce. Până acum, satana a încercat să domine omul folosindu-i punctele omenești slabe. Astfel, el l-a făcut pe om predispus la multe și mari păcate, cum ar fi imoralitatea, drogurile, crima, magia și multe altele. Dar de fiecare dată omul s-a pocăit de greșelile sale și Dumnezeu S-a milostivit de el și l-a iertat, iar legăturile și planurile diavolului au fost distruse.

Deci, satana căuta o altă modalitate prin care să poată controla complet mintea umană și să poată direcționa, controla și domina mai bine gândurile, dorințele și sentimentele omului. Cu inteligența artificială a computerelor și o serie de vaccinuri speciale specializate, va interveni în lanțul codului genetic uman, ADN-ul și îl va schimba.

Astfel, ADN-ul uman modificat, în loc să acționeze sub Inteligența Divină, așa cum a creat-o Dumnezeu, va acționa acum conform poruncilor inteligenței artificiale, care va direcționa spre lucrătorii Antihristului!

De fapt, către controlul mai bun al fiecărei persoane în mod individual, unele elemente ale codului din ADN-ul uman mutant vor fi baza necesară, pentru a crea o identitate, o identitate exclusivă, cu un număr personal, care va fi unic pentru fiecare persoană. Acest număr personal de pe ADN-ul fiecărei ființe umane va fi acum de neșters, fiind permanent și irevocabil. Acesta este înregistrat în supercomputerul central al Antihristului, faimosul „Bestie”, cu care vor fi conectate toate celelalte calculatoare ale stării antihristice satanice.

Pentru ca toate computerele să poată citi cu ușurință acest număr de oameni, o pictogramă de comandă rapidă pe suprafața corpului uman, pe frunte și pe mână. Fiecare activitate umană, cum ar fi sănătatea, cumpărarea, vânzarea și, în general, fiecare tranzacție, va fi complet controlată și va depinde de numărul său personal specific. Va fi identitatea sa oficială. Fără acest număr, acest om pur și simplu nu ar exista. Deci, planul lui Satan în prima fază este de a transforma corpul uman într-un transceptor (emițător-receptor – n.n) mobil, la fel ca un telefon mobil, astfel încât să-l poată ușor domina.

ÎNTREBARE : Cum se va transforma o persoană într-un transceiver mobil, „un telefon mobil”?

Pentru a construi o casă este nevoie de două lucruri. Materialele care vor fi necesare clădirii și tehnicienii corespunzători care vor lucra pentru construirea și perfecționarea ei. În ceea ce privește materialele necesare construirii noului ADN uman mutant, Satana a avut grijă să le adune încet și viclean, treptat în corpul uman. El le-a transferat în corpul nostru prin ceea ce mâncăm, bem și respirăm, pe care îl contaminase anterior cu diverse materiale invizibile, cu o înaltă nanotehnologie.

 În continuare, o serie de 7 vaccinuri, speciale și specializate, vor juca rolul a 7 tehnici specializate care vor întreprinde realizarea noului ADN uman mutant, cu materialele care au intrat deja în corpul uman. Cele 7 vaccinuri vor avea rolul să slăbească și, în cele din urmă, să anuleze capacitatea omului de a deveni prin cele 7 daruri ale Duhului Sfânt „templul lui Dumnezeu”. Cel mai important dintre cele șapte vaccinuri va fi al șaptelea. Al șaptelea vaccin va fi bijuteria coroanei nanotehnologiei, întrucât va introduce, fără nicio anulare, în ADN-ul uman mutant final, elementul care va încorpora codul necesar pe care va fi scris numărul – sigiliul fiecărui om.

Trebuie să repet, că restabilirea ADNului uman la starea sa inițială nu va mai fi posibilă, motiv pentru care cei care primesc „pecetea” satanică vor fi obligați pe viață prin cea mai distructivă decizie a existenței lor. Acest număr nu va fi ceva vizibil care poate fi îndepărtat din corpul uman, ci ceva invizibil, deoarece va fi unul cu ADN-ul uman, adică propria sa viață. Acest număr va fi legat apoi cu un supercalculator, faimosul „Bestia”, care va fi gestionat de către Antihrist însuși și de ai lui, care vor exercita și puterea absolută.

Cu ajutorul inteligenței artificiale, care va evolua până la un punct atât de puternic încât va fi îndumnezeită de oameni, Antihristul și personalul său demonic vor putea controla, domina și direcționa gândurile, deciziile, dorințele și sentimentele fiecărei persoane. Fiecare formă de gândire sau reacție diferită va fi cunoscută prin inteligența tehnică a „Bestiei” și a toiagelor demonice ale Antihristului, va decide moartea sau, în cel mai bun caz, dispariția existenței transmițătorului uman specific.

ÎNTREBARE : Cine îl va ajuta pe Satana să-și îndeplinească planul de distrugere a omului?

Prin politică, știință și religie, mulți oameni diabolici fiindu-i devotați. Astfel, Lucifer poate conduce:

  1. Politica, prin bancherii care controlează banii și determină deciziile politice;

  2. Știința, prin oamenii de știință satanici care produc arme, viruși infecțioși și alte construcții satanice capabile să distrugă omul și creația lui Dumnezeu.

  3. Încet, cu înșelăciune, pentru a se ridica la poziții ecleziastice de conducere. Liderii religioși sunt dispuși să asculte, să pună în aplicare și să promoveze planurile și legile lui antihrist cu ușurință și fără rezistență.

De fapt, ei sunt singurii care pot, cu pretextul virtuții „ascultării”, să seducă cu ușurință mulțimea oamenilor, în calitate de conducători și „păstori” ai lor. Liderii religioși vor dori să se unească, de dragul așa-numitei iubiri și păci mondiale, într-o unitate religioasă mondială, „Biserica Mondială”. Apocalipsa Sfântului Ioan ne spune că, în calitate de colaborator al său, Falsul Profet, omul satanic, va conduce în acel moment ,,Biserica Mondială”. El, în calitate de conducător al Bisericii, va încerca să-i convingă pe toți creștinii să primească pecetea finală a așa-numitului „Hristos”, adică Antihrist.

ÎNTREBARE : Au început toate acestea?

Da, dar sunt încă în faza incipientă. Suntem acum în faza experimentală a vaccinurilor. Înainte de apariția celor șapte vaccinuri speciale și specializate, care vor construi noul ADN mutant la oameni, o serie de vaccinuri experimentale vor fi testate mai întâi pe milioane de oameni cu efecte secundare incontrolabile și periculoase asupra codului genetic al ADN-ului uman, va declanșa autoapărarea naturală a ADN-ului, rezultând noi boli puternice. Acestea vor fi, pentru o lungă perioadă de timp, incurabile. Medicii nu vor putea găsi cu ușurință un remediu pentru aceste boli, ceea ce va duce la moartea a milioane de oameni.

Înainte de pecetluirea finală, care va fi chiar pe ADN-ul uman, se va face mai întâi un efort global pentru a oferi tuturor oamenilor un număr personal. Acest număr nu va fi adevăratul „marcaj”, ci o etapă a acestuia, pentru ca persoana să se familiarizeze cu „marcajul-marcaj” final. Acest număr va începe la început ca document, pe carduri și alte acte legale, hârtii și, apoi, pentru a-l face mai funcțional în serviciile guvernamentale, astfel încât să poată fi ușor găsit și citit de computerele serviciilor tehnice, va deveni digital.

Deci, toate guvernele vor da tuturor cetățenilor lor un număr personal, cu care vor putea să își desfășoare toate activitățile necesare, care se referă fie la relația lor cu statul, cum ar fi buletinele de identitate, impozite și altele, fie supraviețuirea lor, cum ar fi achizițiile și vânzările. Apoi, cu ajutorul inteligenței artificiale, toate numerele acestor oameni vor fi conectate la un supercomputer central, „Bestia”. Astfel, în „Bestia” vor fi înregistrați toți oamenii lumii, cu toate informațiile lor personale (înregimentare electronică – n.n).

Ca pretext pentru acest mare argument global, întregii lumi i se va spune că este singura modalitate de a asigura mai bine pacea mondială și suprimarea tuturor actelor ilegale și teroriste. Scopul și scopul lor secret este să cunoască și să controleze exact toți oamenii care vor trebui să treacă la următoarea și ultima etapă a „pecetluirii” finale, prin care Antihristul își va cunoaște acum toți supușii.

ÎNTREBARE : Cum putem reacționa noi, creștinii, la toate acestea? Există vreun antidot care poate neutraliza puterea acestor structuri satanice?

Zilele în care trăim sunt într-adevăr foarte rele. Au început experimentele pentru a face noul ADN uman mutant. Inteligența artificială avansează într-un ritm rapid și oamenii ignoră sau vor să fie ignoranți și indiferenți la ceea ce se întâmplă. Lucifer a reușit să-i convingă pe oameni că îi pasă de sănătatea lor, astfel încât aceștia să poată accepta cu ușurință experimentele sale… Fie că ne facem noi înșiși un Templu al lui Dumnezeu sau un templu al lui Satan este alegerea noastră. Depinde de noi dacă vom rămâne uniți cu Dumnezeu Tatăl, ca propriii Săi copii, sau Îl vom părăsi și ne vom alătura taberei lui Lucifer. Suntem liberi să alegem, dar și să suportăm consecințele deciziilor noastre. Epoca noastră va scoate pe cei mai mari sfinți ai Bisericii. Pentru cei infectați trebuie să subliniez că există un antidot. Așa cum fiecare otravă are antidotul său, tot așa, pentru ei, Sfânta noastră Biserică are antidoturile potrivite. Totuși, problema cu antidoturile pe care le are Biserica noastră este că acestea presupun două elemente spirituale de bază din partea oamenilor, pentru ca „puterea” lor să fie activată. Ele presupun „credință” și „încredere” în Dumnezeu, ceva ce nu mai poți găsi cu ușurință la creștini.

Ca antidot de bază propus de Sfânta noastră Biserică este Sfânta Împărtășanie, adică Hristos Însuși. Energia acestor materiale periculoase de înaltă tehnologie este neutralizată de Sfânta Împărtășanie, care nu va acționa doar terapeutic, ci și descurajant, deoarece nu va permite inteligenței artificiale să intervină în lanțul ADN uman, să „graveze” și să facă mutația, prin acele elemente pe care inteligența divină cu infinită Înțelepciune le-a definit! În cazul Sfintei Împărtășanii, puterea lucrătoare a Duhului Sfânt este decisivă. Însuși Duhul Sfânt intervine pentru a menține Voința Divină!

Un sfânt antidot este, de asemenea, sfințirea (apei) și mai ales „Marea sfințire a Epifaniilor” (aghisma mare) , deoarece nu permite satanei și inteligenței artificiale controlate de el să-și îndeplinească lucrările și planurile. Sfânta Cruce a fost întotdeauna marea frică pentru demoni. Biserica noastră are multe istorisiri, în principal din viața Sfinților noștri, că Sfânta Cruce a desființat puterea otrăvii cu care i-au adăpat pe Sfinții Mucenici pentru a muri. Ori de câte ori făceau semnul Crucii, otrava își pierdea puterea și nu putea provoca moartea Sfântului Mucenic. Desigur, nu trebuie să uităm că acești Sfinți creștini au avut o credință profundă și o mare dragoste în Hristosul nostru, întrucât de dragul Lui au abandonat totul, pentru a nu-L trăda sau a-L nega pe Hristos!

Rugăciunea zilnică către Dumnezeu și mai ales către Duhul Sfânt, când este făcută cu profundă pocăință și smerenie pentru greșelile noastre, dar și cu dragostea divină în inimile noastre pentru Dumnezeu Tatăl nostru, este, de asemenea, un remediu foarte puternic împotriva oricărei lucrări satanice. Rugăciunea din inimă atrage foarte mult Harul divin și creează o protecție divină în jurul trupului și sufletului persoanei care se roagă. Această „armură divină” de protecție împiedică orice formă de înrâurire satanică care încearcă să întineze trupul și sufletul uman, prin lucrarea duhovnicească puternică a Harului.

Prin Harul Duhului Sfânt i se va dezvălui omului adevărul alegerilor sale, dar și al evenimentelor care vor avea loc. Această putere imensă a rugăciunii de a dezvălui adevărul persoanei care se roagă, se va dovedi a fi un ajutor foarte important pentru creștinii din vremurile sfârșite, unde Antihristul și urmașii săi vor domni pretutindeni. Acesta va putea să simtă și, în multe cazuri, chiar să vadă adevărul despre o persoană, dacă este cu Dumnezeu sau cu satana. Acest lucru îi va ajuta pe mulți creștini devotați să discearnă care conducători spirituali ai Bisericii Îl urmează pe adevăratul Hristos și cine urmează Antihristului!

În Biserică, paiul va fi separat de grâu și vor fi dezvăluiți liderii bisericești nevrednici, dar și sfinții părinți și învățători ecleziastici, astfel încât creștinii să știe în cine să aibă încredere și pe cine urmează. Paiul va fi conducerea ecleziastică a „Bisericii Mondiale”, care va aparține Antihristului și va fi condusă de prietenul și colaboratorul său Pseudo-profetul mincinos. Grâul va fi alcătuit din bărbații Bisericii, sfinți care vor constitui „Biserica Catacombelor” ultimilor ani. Creștinii rugători, prin revelația lui Dumnezeu, vor recunoaște cine vor fi paiul și cine grâul, pentru a ști cine vor fi acei sfinți părinți și învățători care vor trebui să înceapă de acum înainte și să-i urmeze.

ÎNTREBARE: Cât de aproape sunt toate aceste lucruri pe care ni le-ați spus în detaliu?

Toate au început și vor culmina în viitorul foarte apropiat. Desigur, satana se grăbește să ia frâiele lumii și puterea prin propriul său fiu – Antihrist. De aceea, el se deplasează insidios, foarte înșelător și în secret, la toate nivelurile puterii, pentru a deveni imediat „liderul mondial”. Dar Dumnezeu nu-l permite pentru o vreme, pentru că oamenii îl ignoră, astfel încât aceștia să poată alege în mod liber pentru ei înșiși pe cel pe care îl vor crede și urma. Se vor întâmpla trei mari evenimente care vor ajuta întreaga lume, mai întâi să gândească și apoi să decidă liber cea mai importantă alegere din istoria omenirii. Un eveniment are legătură cu tot ceea ce se va întâmpla de acum înainte cu sănătatea omului, care va suferi în mod constant multiple operații catastrofale din cauza unor medicamente experimentale care vor promite viață și sănătate, dar vor provoca o serie de efecte secundare, chiar și moartea. Al doilea eveniment va fi legat de dorința nestăvilită a unor lideri satanici, care în încercarea lor de a conduce întreaga lume, vor provoca un conflict global cu catastrofe mondiale incalculabile. Al treilea eveniment va fi revolta naturii în întreaga lume care reacționează la adevăratul Dumnezeu, ca un ultim efort pentru a-l trezi pe omul hipnotizat de satana și a recupera, pocăi și opri distrugerea iminentă.

Pe scurt, pot spune că un lanț de catastrofe naturale, foarte mari, va schimba însăși structura pământului, în timp ce spectrul foamei, setei, bolilor și disperării va umbri întregul pământ. Deci, dacă omul este tulburat și își dă seama de greșeala sa, prin tot ce se va întâmpla, imediat totul se va schimba în bine și cursul distructiv al lui și al naturii se va opri. Cu toate acestea, este în cursul său egoist și îl lasă pe satana să devină stăpânul și zeul său și acceptă de bunăvoie semnul și pecetea satanei. Atunci vor avea loc evenimente catastrofale mondiale și mai mari și mai teribile, provocând moartea unui număr mare de oameni. Aceste evenimente teribile ale lumii sunt menționate în Apocalipsa Sfântului Ioan.

ÎNTREBARE : Cine este acest Antihrist, care va supăra viața întregii lumi?

El va trăi în secret la început și de acolo va conduce liderii mondiali dedicați lui, pe care el însuși i-a ridicat la putere. La momentul potrivit, el se va ridica la puterea politică. Farmecul gândirii sale satanice, capacitatea sa retorică și impunerea sa asupra tuturor conducătorilor și popoarelor de pe pământ, vor fi atât de puternice încât vor fascina întreaga planetă. Ca prim act de impresie, Antihristul va opri toate războaiele pe care le-a purtat până acum în secret. El va fi proclamat „prințul păcii” și toți șefii de stat îi vor preda puterea popoarelor lor. Va controla pe toată lumea și totul. Cu ajutorul demonilor și al inteligenței artificiale, el va efectua chiar și diverse minuni realiste artificiale, pe care le va proiecta către întreaga lume pentru a-l convinge că este un zeu. Că el este adevăratul Hristos care a venit pe pământ pentru a salva pe toți oamenii.

Biserica Mondială, care va fi condusă cu mult timp în urmă de prietenul său personal și omul satanic, Falsul Profet, îl va accepta ca un om al lui Dumnezeu, ca profet și ca salvator al lumii. Atunci se va disputa oficial că Domnul nostru Iisus Hristos este adevăratul Mesia al lumii și acest titlu de Mesia va fi atribuit Antihristului. Atunci cea mai mare și mai nemiloasă persecuție a adevăratului Hristos și a creștinilor va atinge punctul culminant. Cei care vor accepta să ia pecetea satanică vor fi asigurați de credința eternă și ascultarea față de el. Însă adevărații creștini care, cu ajutorul lui Dumnezeu, rămân credincioși singurului și Fiului adevărat al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, nu vor primi acestă pecete, chiar dacă trebuie să-și dea propriile lor vieți. Pentru această credință, Dumnezeu va interveni în mod miraculos, pentru a-i proteja și a le oferi necesitățile pentru supraviețuirea lor.

Creștinii își vor lua puterea în acel moment, cu ajutorul Duhului Sfânt, din studiul Sfintei Scripturi, din Sfânta Împărtășanie și dorința de a urma Sfinților Părinți. Din acest motiv, Antihristul și urmașii săi vor lupta împotriva acestor trei forțe. Vor încerca să rescrie Biblia după cum consideră potrivit. Aceștia vor persecuta cu motive nesemnificative pe acei pioși părinți spirituali care se vor opune lor. Ei vor lupta împotriva Sfintei Împărtășanii în toate modurile, astfel încât oamenii să nu o primească, până în momentul în care o vor desființa definitiv și pe toate celelalte „Taine” ale Bisericii. Demonii cunosc foarte bine puterea Sfintei Împărtășanii. Știu că, atâta timp cât este săvârșită în sfintele biserici și cinstită de oameni, el și planurile sale demonice nu vor fi promovate cu succes și nu va putea veni ca lider mondial și mesia. Un semn al venirii sale va fi desființarea Sfintei Împărtășanii. Din acest motiv, de acum înainte vom vedea și vom trăi cu toții marele și teribilul război pe care Satana îl va începe împotriva Sfintei Împărtășanii, prin intermediul propriilor săi politicieni, oameni de știință și, din păcate, conducători ecleziastici înșelați.

Ca început, Hristos neprihănit în Sfânta Împărtășanie va fi acuzat de politicieni și oameni de știință că poate infecta și transmite boli oamenilor. Confirmarea acestor acuzații satanice prin condescendența unor preoți va marca începutul oficial al marii persecuții a lui Hristos și a sfintei Sale Biserici. Schimbarea modului în care creștinii primesc comuniunea va fi al doilea pas sacramental împotriva Sfintei Împărtășanii și transformarea Sfintei Împărtășanii într-o formă solidă va fi a treia încercare satanică a îngerilor întunericului. În ultimul și cel mai puternic atac împotriva Sfintei Euharistii, înainte de încetarea definitivă a acesteia, odată cu apariția Antihristului, se va disputa dacă Împărtășania dumnezeiască este Trupul și Sângele lui Hristos, însă va fi considerată un „înlocuitor”.

Am intrat, copilul meu, într-o perioadă ciudată pe care aș putea să o descriu cu încredere ca fiind începutul timpurilor eshatologice. Este momentul în care chiar și aleșii vor greși, așa cum spune Biblia. Îmi doresc ca Duhul Sfânt să ne lumineze pe toți să înțelegem răutatea lui satana și să rămânem credincioși Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Mesia lumii.

 

Notă: Reamintim că  încă de acum 10 ani Părintele Elpidie profețea despre pecetluirea prin vaccin, după cum puteți reciti în acest interviu publicat de Cuvântul Ortodox.



Vaccinarea anti - Covid 19/Opinii ale unor părinți îmbunătățiți
Monahul Filotheu Bălan, cunoscut exeget, editor și autor de lucrări patristice, fost secretar personal al Părintelui Justin Pârvu, a susținut la Mănăstirea Petru Vodă, săptămâna trecută, predica de Sfântul Vasile cel Mare, pentru a întâri pelerinii și frații întru credință în Noul An. Cu această ocazie, în încheierea predicii, s-a referit și la problema fierbinte a României, în ziua de azi și, probabil, și de mâine: vaccinurile. Redăm aici fragmentul de final, transcris de Activenews.

Monahul Filotheu Bălan: „Știu că întrebarea zilei este „ce facem, părinte, ne vaccinăm sau nu?” Răspunsul ni-l dau doi sfinți. Întâi: Sf. Paisie Aghioritul, care, în urmă cu vreo 30 de ani, întrebat fiind despre Sfârșitul Lumii, a spus: ”Iată, acum, a apărut o boală pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu și ca să-l poată face cineva îl vor pecetlui. Îi vor pune cipuri”. Găsiți asta în cartea sa ”Trezire duhovnicească”, publicată de părinții de la Schitul Lacu din Sf. Munte, la pagina 195 din ediția din 2006. Ca să nu zică cineva că, stai să vezi, că Sf. Paisie n-ar fi spus asta. Ba da, a spus asta: că vor găsi o boală, și pentru ea vor face un vaccin, care va fi obligatoriu și ca omul să poată să dovedească faptul că și-a făcut vaccinul se va ajunge în cele din urmă la această chestiune cu implantarea de cipuri.

Iar Părintele nostru Justin, a zis așa: ”Aveți încredere, că Domnul vă va da putere să mărturisiți pentru El. Trăim într-o lume anarhică. Întreaga clasă politică este vrăjmașa lui Hristos și slujitoare a răului. De aceea, numai simpla noastră viețuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creștine, este o mărturisire de mucenicie, de zi cu zi. Așadar, nu primiți acest vaccin!

Și nimic nou ce aduc puterile politice de azi. Totul este la vedere și sunt conștienți că nu mai au niciun adversar de temut și luptă pentru exterminarea populației, ca cei puțini care vor rămâne să se închine lor. Acum ei studiază și fac trierea, iar modul în care vor distinge oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci în fond, ce este cipul? O armă împotriva omului. Iar noi nu mai avem arme. Tineretul nostru este obosit, încât chiar să vrea să se ridice din vraja în care trăiește nu mai are putere.

Singurele noastre arme sunt numai cele duhovnicești: rugăciunea, smerenia, dragostea dar și mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar dacă noi ne temem să mărturisim Adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neștiință și noi nu îl informăm si il lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători față de viitorul nației și ai Bisericii, aceia sunt fiii dragostei lui Dumnezeu. Care își pun viața pentru frașii lor.

De aceea, mamelor, educați-vă creștinește copiii și nu-i lăsați neconstrolați, nu-i lăsați să-și facă mendrele lor, nu-i lăsați să cadă pradă acestei societăți pentru că le-ați și asigurat moartea sufletească. Dar iată că, prin vaccinuri, și pe cea trupească. Mai degrabă ieșiți din mijlocul acestei societăți și vă creșteți copiii în dragoste și simplitate. Sărăcia și greutățile vă vor întări mai mult și mintea și sufletul și trupul. Nu vedeți că prin atâtea libertăți și drepturi ale copilului ei ajung să aibă dreptul de a ți-l ucide, dreptul de a distruge o nație?”

Fraților, e foarte simplu acum, în privința coronavirusurilor: dicționarul medical spune că nu există medicament, nu există remediu, nu există nici o soluție împotriva coronavirusurilor. Acest covid este un coronavirus, deci nu se poate inventa nici un medicament. De ce? Tot dicționarul medical spune că datorită faptului că face foarte multe mutații. Se transformă el pe el însuși în tot felul de forme. Se cheamă, în termeni medicali, virus pleomorfic. Deci nu ne certăm cu Dicționarul! Dacă dicționarul spune că nu este tratament, nu este tratament. Și mă veți întreba: și ce fac acum ăștia cu vaccinul. Păi se ceartă ei înșiși cu dicționarul.  Dacă de mii de ani de când e medicina nu s-a găsit o soluție concretă pentru aceste viroze, gripe, nici de-acum înainte nu se vor găsi. Dar ei ce vor să facă? Ei spun așa: vă facem un vaccin, pe care va trebui să-l repetați, care o să vă modifice structura celulei umane, în speță ARN-ul - acidul ribonucleic - , astfel încât, virusul dacă intră în organism, să nu vă mai poată afecta.

Dar știți care este problema? Că, dacă s-a modificat structura internă a celulei, la 3 lucruri trebuie să se aștepte omul: 1 - Cancer, 2 - Infertilitate și 3 - Moarte. Adică slăbirea imunității și părăsirea sănătății desăvârșite.

Noi atâta vrem să vă spunem: Părintele Justin a fost categoric: nu vă vaccinați cu aceste nenorociri, iar dacă vă vaccinați să vă așteptați la aceste trei lucruri.

Acum au și început să o facă. Iată, avem milioane de români care sunt în afara granițelor și li se pune condiția: nu veți putea să vă întoarceți în țara voastră, dacă nu vă vaccinați. Sau: pe la instituțiile statului sau la marile firme - nu veți mai putea lucra dacă nu vă vaccinați. Și nu avem nici un drept în momentul de față iar legea nu ne mai poate lua apărarea, că aceasta ar fi o discriminare.

Așa încât gândiți-vă foarte bine ce faceți. Cei mai liniștiți la ora aceasta sunt cei care nu trebuie să plătească facturi, adică cei care au o casă a lor, cu pământul lor, cu grădina lor.Restul, vedeți, gândiți-vă foarte bine ca să nu vă vindeți sufletul pentru confortul și comoditățile de care se bucură azi omenirea. Mare luare aminte!

E foarte posibil ca acestea să fie ultimele zile ale omenirii și e foarte posibil ca după aceste zile să vină cu soluția să dovediți că v-ați vaccinat. Să vă puneți niște cipuri. Deja au spus-o. Cei care plătesc campania de vaccinare și sunt în spatele acestei mari crime planetare au și spus: soluția va fi implantarea cu cipuri.

Părintele Justin, în urmă cu 11 ani, când a luat hotărârea să-și piardă pacea ultimelor sale zile și când a fost acuzat că și-a pierdut mințile, că ce-și bate el capul cu așa ceav, nu a mințit. Ne-a spus de mai înainte exact ce se va întâmpla acum.

Deci fraților, Adevărul îl știți. Și acesta e rolul Bisericii, de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți Vasile și Grigorie, și până la sfinții cei de azi. să vă spună Adevărul. Știți Adevărul, Adevărul vă va face liberi! Decideți care este soarta pe care v-o asumați. Amin!” - Predica integrală la Mănăstirea Petru Vodă

Extras din cuvântul rostit în data de 7 ianuarie 2021, de Arhim. Partenie, Starețul Sf. Mănăstiri a Sfântului Pavel, din Sfântul Munte Athos, preluat de Chilia Buna Vestire.

Arhim. Partenie se roagă lui Dumnezeu și Maicii Domnului să ne acopere și să ne ajute pe toți, acum, la început de An Nou și să se liniștească lumea de aceste încercări care sunt și care vor mai veni asupra ei.

Deși spune despre Sfinția Sa că nu este învățat sau cu multe cărți citite, totuși, fiind în Sfântul Munte Athos de atâta vreme, cu experiența viețuirii monahale de acolo și din cele ce aude că se zic și din ce spun cei care se pricep și cu care a mai vorbit (Sfinția Sa fiind de fapt foarte cunoscut și apreciat în Sfântul Munte Athos și în lumea ortodoxă, ca un Stareț și părinte foarte duhovnicesc), le vorbește acum, cu dragoste și cu credința pe care o are, monahilor și celor care vor să îl asculte și îi îndeamnă pe toți să rămână statornici în credința în Dumnezeu și în mărturisirea lui Iisus Hristos, ca Domn și Mântuitor al nostru.

Pecete

Referitor la vaccin, Arhim. Partenie spune că este o înșelăciune, că Sfinția Sa nu și-l va face și nici nu da binecuvântare niciunuia dintre ucenicii săi să și-l facă, pentru că se potrivește prea mult cu cele spuse în Apocalipsa, în capitolul 13, unde se vorbește despre pecetluire și despre faptul că cei care nu se pecetluiesc nu vor mai putea să facă nimic, nici să cumpere, nici să vândă. Deși nu se întâmpla chiar la fel, dar nu se poate să nu vezi asemănările cu cele spuse acolo.

Este și o mare batjocură felul în care, înainte de a ți se face acest vaccin, ești pus să semnezi o declarație că ți-l faci pe propria ta răspundere. Adică, cei care l-au produs sunt scutiți de orice răspundere prin aceasta declarație, care este o adevărata batjocură la adresa noastră.

Chiar dacă nu suntem categorici, și cei care doresc să își facă vaccinul pot să îl facă, Părintele nu dă binecuvântare cuiva să îl facă.

O să vedem ce se va mai întâmpla și care vor fi urmările asupra celor care se vaccinează. Dar sunt foarte multe semne de întrebare care se ascund în spatele vaccinului și pandemiei. E drept că sunt și foarte mulți oameni care se tem de moarte și doresc să se vaccineze, dar Arhim. Partenie nu se teme și nu ar trebui să ne temem nici noi. Poate veni boala, în 4-5 zile se poate întâmpla chiar să plece din lumea acesta, dar atunci este ca o îngăduință și binecuvântare care vine de la Dumnezeu și care va fi spre mântuirea lui.

Și Cuviosul Paisie Aghioritul, din dragoste de oameni și din solidaritate față de ei, s-a rugat să îi dea Dumnezeu și lui un cancer și chiar a murit de cancer, dar a rămas până la sfârșit statornic în credința sa.

Acum sunt atât de multe lucruri care se întâmplă contra Legii lui Dumnezeu și a celor 10 porunci. Și la nivelul Uniunii Europene, și la nivel mondial. Și nu e de mirare că au loc atâtea nenorociri în lume. Spune în Legea lui Dumnezeu să nu furi, ei legalizează furtul. Spune să nu mărturisești mincinos, ei legalizează minciuna. Spune să crezi în Dumnezeu, ei legalizează necredința. Spune să nu fii desfrânat, ei legalizează homosexualitatea.

Din păcate, se pare că lucrurile se îndreaptă exact într-acolo unde se spunea, spre un Guvern unic mondial, spre o moneda unică și toate celelalte. Să facă fiecare ce dorește. Dar noi vom rămâne statornici în credința noastră în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Singurul Dumnezeu Adevărat, pe Care Îl mărturisim și pe El Îl rugăm să ne poarte de grijă și să ne dăruiască un an mai liniștit, să ne ocrotească cu puterea Sa de boală și de toate încercările care vin asupra noastră, dar și să ne ajute să rămânem statornici în credință.

Preot Constantin Sturzu

Ca preot (duhovnic), ai nu doar dreptul, ci şi datoria de a-i îndruma pe cei ce-ţi sunt încredinţaţi pe Cale. Dar nu în orice domeniu sau în orice problemă. Vremurile tulburi şi imprevizibile pe care le trăim îi determină pe unii credincioşi să vină şi cu tot felul de întrebări ce vizează, desigur, varii domenii ale vieţii noastre de zi cu zi. Cam toate sub genericul: “Ce recomanzi, Părinte?”. Voi schiţa, mai jos, câteva posibile răspunsuri, formulate şi prin prisma experienţei mele.
Decât să recomanzi, ca preot, un om politic sau un partid, mai bine te îngrijeşti să creşti oameni cu viaţă sfântă, care să aducă roadă bună în viaţa cetăţii. Ca orice om, şi politicianul poate să greşească şi chiar poate lua uneori decizii care contravin poruncilor dumnezeieşti. Şi atunci te faci şi tu părtaş la căderea aceluia, ca unul care ai contribuit la ascensiunea lui.
Nu poţi să recomanzi, ca reprezentant al Bisericii, un canal privat de comunicare – chiar şi al unora care se (auto)declară misionari -, ci trebuie ca tu însuţi să te străduieşti a propovădui Evanghelia prin toate mijloacele care-ţi sunt la îndemână. E mare ispita celor ce capătă o anumită notorietate şi cred că au competenţa (şi chiar datoria!) de a judeca cele din Biserică, uneori generând tulburări sau chiar mişcări schismatice. Să nu contribuieşti şi tu la o astfel de rătăcire!
Cleric fiind, nu ai competenţa de a recomanda vreun medicament sau tratament medical, dar poţi să te rogi ca Dumnezeu să lumineze şi pe medici, şi pe pacienţi să facă alegerea cea bună. Ce se va întâmpla dacă un om va avea de suferit (sau chiar îşi va găsi moartea), fiind influenţat de o astfel de “recomandare”? Fie că a primit, fie că a refuzat ceva de ordin medical. Poţi spune că nu-l ai pe conştiinţă?
Şi exemplele pe tema “recomandărilor” pot continua pe pagini întregi. Anticipez o reacţie contra celor de mai sus: oare nu este această atitudine o eschivare sau o evitare a asumării responsabilităţii de călăuzitor al “turmei celei cuvântătoare”? Înainte de a da un răspuns, haideţi să ne reamintim un pasaj din Evanghelie: “Zis-a Lui cineva din mulţime: «Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea». Iar El i-a zis: «Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?» Şi a zis către ei: «Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale»” (Luca 12, 13-15). Apoi, Mântuitorul a spus celor prezenţi pilda bogatului căruia “i-a rodit din belşug ţarina” (v. Luca 12, 16-21). Oare nu putea Iisus, Fiul lui Dumnezeu fiind, să facă o judecată dreaptă între cei doi fraţi? Dar a refuzat, pentru că acest tip de judecată fusese încredinţat oamenilor (judecătorilor), El asumându-Şi rolul de a învăţa cele ce ţin de mântuire, de izbăvirea de patimi, de ridicarea la o viaţă duhovnicească, dumnezeiască.
Aşadar, nu este vorba despre a evita uneori să ne pronunţăm pe teme fierbinţi, de actualitate, ci de a proceda în toate cu discernământ, având ca reper pe Însuşi Hristos. Sunt situaţii în care nu avem voie să tăcem şi situaţii în care nu este necesar să vorbim. Când este vorba despre elemente sau situaţii cu impact asupra dreptei credinţe sau asupra vieţii bisericeşti, se cuvine “să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Când sunt aspecte ce trebuie cântărite din perspectivă lumească, fiecare să caute repere. O bună aşezare duhovnicească va ajuta pe oricine să facă alegerea cea bună, să găsească încredinţare pentru o decizie sau alta.
A existat şi va exista întotdeauna o presiune asupra clericilor din partea celor ce urmăresc nu voia lui Dumnezeu, ci interese de tot felul. Nimic nou sub soare. Ce mă amuză şi mă întristează, în acelaşi timp, este că sunt unii care, de-a lungul anilor, au acuzat Biserica de “ingerinţe nepermise” în viaţa publică, dar care îi cer, brusc, “să fie mai implicată”. Vasăzică, nu era bine ca preoţii să spună la referendum că e lăsat de la Dumnezeu ca o căsătorie să unească un bărbat şi o femeie sau ca aceşti păstori de suflete să aibă o preocupare publică pentru respectarea libertăţilor religioase în vreme de pandemie, măcar la nivelul respectării altor libertăţi. În schimb ei, preoţii, “trebuie” să se pronunţe pe subiecte ce realmente le depăşesc competenţele! Părerea mea e că, dincolo de alte consideraţii, cei ce lucrează de luni până sâmbătă la discreditarea “popilor” nu pot să le ceară acestora ca duminica să fie… “vectori de comunicare”! Sau pot, dar se contrazic pe ei înşişi. - Sursa: http://www.ziaruldeiasi.ro

Într-o scrisoare adresată guvernului Republici Moldova, Mitropolia afirmă că „sistemul antihristic mondialist dorește să introducă în corpurile oamenilor microcipuri cu ajutorul cărora să-i poată controla, prin intermediul tehnologiei 5G”.

Este obligatoriu de a enunța și ideea că vaccinarea reprezintă și un pericol de microcipare sau introducere în organismul uman a altor dispozitive străine lui. Opinia publică din multe state europene, protestează contra obligativității vaccinurilor, mai ales a vaccinului contra COVID-19, deoarece le consideră o cale prin care sistemul antihristic mondialist dorește să introducă în corpurile oamenilor microcipuri cu ajutorul cărora să-i poată controla, prin intermediul tehnologiei 5G. (...) Bill Gates este considerat principalul responsabil pentru crearea tehnologiei de microcipare a populației, prin intermediul unui vaccin care să introducă în trup nanoparticule care reacționează la undele transmise de tehnologia 5G și permit sistemului să îl controleze pe om de la distanță”, se arată în documentul publicat.

Conducerea Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova invocă faptul că în Parlamentul Italiei a fost formulată de către o deputată cererea de arestare a „infractorului internațional Bill Gates, care este acuzat de faptul că este un criminal împotriva umanității, că a provocat prin vaccinuri moartea a 500.000 de copii în India, că susține ideea de genocid pentru reducerea populației planetei ”.

Prelații mai consideră că tehnologia 5G în combinație cu anumite vaccinuri administrate în China și Italia au și stat la baza apariției acestui virus, afirmând și că a început microciparea în masă a populației din Europa.

În baza acestor terorii și așa-zise argumente, Mitropolia Moldovei cere guvernului de la Chișinău:

„1. Vaccinarea populației (anti-COVID-19, etc), precum și orice intervenție medicală să fie efectuată pe principii benevole, doar cu consimțământul și informarea corectă a pacientului (inclusiv și transparența componenței vaccinului și a posibilelor efecte adverse), cu respectarea prevederilor Convenției pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane în ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi ale medicinei, de altfel, ratificată de către Republica Moldova.

2. Asigurarea tuturor drepturilor fundamentale ale oamenilor care ar refuza vaccinarea obligatorie, exceptând eventualele discriminări și\sau restricționări.

3. Asigurarea dreptului omului de a nu i se introduce/implanta orice dispozitiv/cip străin corpului uman, luând în considerație informația prezentată de către oamenii de știință despre pericolul acestora, precum și îngrijorarea întemeiată pe baza Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul și a proorociilor Sfinților Părinți.” - mitropolia.md

Mitropolitul Amfilohie de Kisamou

Boboteaza anului 2021. Este Boboteaza care, după cum se vede, va rămâne profund marcată în mințile și inimile noastre ca marea Sărbătoare a Bisericii (Sărbătoare de căpătâi, încă din cele mai vechi timpurii) care a arătat și a descoperit nu numai prezența Sfintei Treimi, ci și setea, dorința unui popor, a celui grecesc, pentru participarea lor trăită la Taina Bisericii.

În același timp, însă, rămâne gravată în memorie ca ziua în care sunt arătate și descoperite intențiile și dispozițiile unor persoane care, sub motivația apărării sănătății publice, s-au opus din nou, pentru a câta oară, împotriva Bisericii.

Biserica, care a avut de la începutul misiunii ei această provocare a bolilor molipsitoare și a arătat întotdeauna un înalt simț al responsabilității, care „s-a conformat și în această perioadă cu măsurile Statului, având ca obiectiv și criteriu dorința de a contribui și ea la apărarea binelui comun al sănătății publice și la evitarea răspândirii pandemiei”, a fost acuzată, de fapt, de către diverse persoane, că și-ar fi negat responsabilitatea misiunii sale, făcând anumite „concesii” exagerate, potrivit unui comunicat recent al Sinodului local al Bisericii din Creta. Ea a respectat aceleași măsuri de protecție, în locașurile sale de cult, atât în timpul Sărbătorii Crăciunului, cât și a Anului Nou, dar și în timpul recentei sărbători a Bobotezei, conform HG (Hotărârii de Guvern) din 15 decembrie 2020. Cele câteva excepții de la aceste reguli, cu care nimeni nu a fost de acord, în mod evident, nu fac decât să confirme regula respectării prevederilor în cauză. Statul Grec, în același timp, recunoscând contribuția maximă și esențială a Bisericii în lupta comună pentru apărarea vieții și depășirea acestei mari provocări de la nivel mondial, din vremurile noastre, când a acționat cu multă înțelepciune și luare aminte, pentru punerea în aplicare a măsurilor convenite de ambele părți, a dorit, de asemenea, ca prin hotărârea menționată (din 15 decembrie) să respecte și nevoia profundă a oamenilor ca, la această Sărbătoare de căpătâi a credinței lor, să poată trăi și ei marea Taină a Dumnezeieștii Arătări. Lămuritoare, în acest sens, sunt și declarațiile unor înalți funcționari guvernamentali, care au spus că: „Suntem de aceeași parte a baricadei cu Biserica, trebuie să depășim cu toții împreună această criză”, „… există o relație de respect reciproc și de bună-înțelegere”, „Guvernul respectă în mod deplin Biserica, iar relația lui cu aceasta este foarte bună”, etc. Așa ar trebui să fie și să funcționeze relația dintre aceste două instituții fundamentale ale țării noastre, de vreme ce (dacă ar fi să amintim și evenimentul aniversar al împlinirii celor 200 de ani de la Renașterea noastră Națională) Biserica este cea mai veche instituție, de la acest moment fundamental al constituirii noului Stat Grec, iar rolul ei, atât în luptele pentru eliberare, cât și pe parcursul său istoric ulterior, a rămas major și vital.

Din păcate, din motive pe care cu greu putem să le înțelegem și să le justificăm, oricât de bine intenționați am fi, vedem că se ridică voci care, în numele apărării sănătății publice, se situează de fapt împotriva Bisericii, folosind diferite trucuri, caracterizări și acuzații nefondate, ce dezvăluie adevăratele lor intenții și dispoziții interioare față de noi. Mass-media prezintă videoclipuri și fotografii de la Praznicul Bobotezei din anul 2015, ca și cum ar fi, chipurile, din acest an.

Un renumit Profesor grec de Genetică, din străinătate, asociază două fotografii din biserici și comentează, în mod ostentativ și jignitor, participarea credincioșilor la Sfânta Taină a Împărtășaniei (Împărtășirea credincioșilor), semnalând apoi următoarele: „Ca urmare a acestor lucruri, să nu se mire cineva dacă și în Grecia vor fi impuse din nou și pentru multă vreme, măsuri aspre de carantinare și probabil că vom avea în curând și școli închise. Păcat! Ceea ce s-a întâmplat acum, la nivel general, cu mulțimi de oameni, precum și obiceiul ca anumiți oameni să se împărtășească cu aceeași linguriță, înseamnă că știința în ansamblul ei și în mod instituțional, este negată și dată deoparte”.

Un alt Profesor grec din străinătate, care a insultat și acesta Biserica și, în mod special, Taina Sfintei Euharistii, declară: „Biserica trebuie să explice de ce insistă asupra acestui mod de distribuire a Sfintei Împărtășanii, care reprezintă riscuri pentru sănătatea publică. Iar credincioșii ar trebui să se întrebe de ce participă la această Taină?” (de ce se Împărtășesc?).

Cred că această ultimă declarație descoperă, de fapt, scopurile, intențiile și cauza la toată această poziționare evidentă față de cea mai Sfântă dintre toate Tainele noastre, și anume față de Sfânta Împărtășanie.

Spune el: Să se întrebe credincioșii „de ce se Împărtășesc?” La urma urmei nu este aceasta ceea ce te deranjează? Oare nu aceasta este cauza pentru care unii, neputând ei înșiși să înțeleagă această Sfântă Taină, se situează de fapt contra ei, și prin urmare și contra credinței?

De vreme ce și inima credinței noastre bate și se hrănește din Sfânta Taină a Euharistiei.

Oare nu cumva pentru faptul că ei înșiși „nu au gustat harul lui Dumnezeu”, acești „netămâiați” cum ar zice marele Papadiamandis (este clară alegerea lor și nimeni nu judecă nimic), se folosesc de această oportunitate de acum pentru a găsi argumente împotriva trăirii și experienței unui popor pe care nu îl înțeleg și care, de-a lungul veacurilor și în toată istoria lui, așa a simțit și s-a manifestat așa, s-a hrănit, a suspinat, și-a continuat drumul și și-a găsit înnoirea, împărțind „o linguriță”, așa cum numesc aceștia Sfânta Linguriță cu care credincioșii se împărtășesc.

Împărțind (sau Împărtășindu-se cu) același Trup și Sânge al lui Hristos. De ce, sau cum altfel, ar putea interpreta cineva această tactică, când, în același timp (conform unei multitudini de publicații și postări), piețele și plajele de pe întreg teritoriul grecesc erau pline de oameni și de viață, când la supermarket și la oricare supermarket erau mulțimi nenumărate de oameni, cum oare ar putea interpreta cineva altfel, oricât ar fi de binevoitor, acest atac asupra Bisericii, în timp ce sunt trecute sub tăcere mulțimile ce curg spre piețe și magazine și este luată la țintă doar Biserica?

Ce îi deranjează, până la urmă? Oare nu cumva faptul că grecul rămâne statornic în credința sa în Dumnezeu și nimeni nu îl răpune cu frică și groază, ci fiecare greutate și încercare a vieții îl întărește și îl face să fie și mai tare în credința lui?

Oare faptul că acesta aleargă la bisericile lui pentru a-și astâmpăra foamea duhovnicească și a-și potoli setea ce are sufletul său? Oare pentru că aceia nu au simțul și gustul Tainei, va trebui ca tot poporul grec să își însușească părerile (credințele) lor?

Unde, dar, ar trebui să alerge acest popor? De unde ar trebui să își ia putere, răbdare, curaj și nădejde, dacă nu din credința lui?

I-a deranjat până și faptul că doi fii din poporul nostru, doi polițiști, au ieșit din mașină și ce au făcut? Au îndrăznit să își facă cruce și să sărute Sfânta Cruce! Până și aceasta este păcat?

Și dacă, Doamne ferește, va fi o creștere a cazurilor de infectări în viitorul apropiat, este sigur, potrivit lor, că Biserica va fi din nou cauza tuturor relelor! Toate celelalte greșeli, ale altora, sunt „iertate” și trecute cu vederea. Mă întreb dacă astfel stau lucrurile!? Acel „Păcat” (sau greșeală) pentru cine se va aplica, în cele din urmă?

„… Am încălcat interdicția prostească, Democrația nu intră în carantină”, spuneau nu demult aceleași persoane de pe scena politică, justificând participarea lor la evenimente aniversare (marșuri) într-un moment (într-o perioadă) în care interdicțiile erau mai stricte decât cele de acum. Sunt aceiași oameni care vorbesc acum despre … „fapta nepermisă a Bisericii”. Desigur că Democrația nu intră și nici nu ar trebui să îi permitem vreodată să intre … „în carantină”.

Dar mă întreb: Oare credința intră în „carantină”? Poate că, înainte de a fi prea târziu și devreme ce și 2021 este considerat anul aniversar al Renașterii noastre Naționale, poate că a sosit vremea să auzim din nou glasul marelui Kolokotronis: „Tineri, trebuie să vă păziți credința și să o întăriți” (Pnika, 1838). Dacă nu cumva o să ni se spună că și Kolokotronis „respinge instituțional știința”, pentru că vorbește despre credință! - Sursa: http://www.romfea.gr, via marturieathonita.ro




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Harul Duhului Sfânt

 

Timpul dat omului pe pămînt, indiferent cînd vine apocalipsa, este pentru dobîndirea şi creşterea întru Duhul Sfînt. Cel mai simplu harul se dobîndeşte recunoscînd că nu poţi singur nimic fără Dumnezeu. În secunda în care gîndeşti că poţi tu singur ceva, harul (dacă-l aveai) pleacă şi în locul lui vine falsul har, înşelarea – o energie creată, zumzăitoare, o entropie ce se va repercuta grav la nivelurile subtile… Un fel de anti-har, care conferă asemănare cu izvorul ei – demonul, care în momentul morţii vine să-şi ceară „investiţia” în bietul înşelat.

Harul autentic, real, fiind ENERGIE NECREATĂ, se caracterizează prin: PACE, lipsă de orice dorinţă fizică (sufletul nu respinge trupul, ci este nepătimitor faţă de el), seninătate înţeleaptă, amplitudine empatică, trezvie cu blîndeţe, milă-şi-dreptate, nelumesc, linişte a simţurilor, cuprindere a sensurilor lumii şi al fiinţelor, pace a minţii, iertare, neţinere de minte a răului, îmbrăţişare a Vieţii, gustare a supracunoaşterii tăcute, conştiinţa demnităţii înnobilate, smerenia, iubire de oameni, unire cu Dumnezeu.

Harul fals, fiind ENERGIE CREATĂ, se caracterizează prin: aprindere sufletească, conştiinţă a trupului (aprindere trupească, generalizată sau localizată), acuitate acustică şi vizuală excesivă, senzorialitate fină, efervescență mentală, discurs interior puternic, centrat pe sine şi lipsit de libertate, imitînd procesele revelatorii, uneori discurs disjunct (dublu, în alte limbi, amalgamat), extracorporalitate silită dinafară (de către „forţe”, „voci”, aparenţa unui sine exterior, etc), zbor mental sau zbor în duh, intenţionalitate incandescentă, invocare de duhuri / energii (nu vorbire cu Dumnezeu), automatisme (scriere, inspiraţie artistică, hipnoză, mers somnambulic, pareză, hiperactivitate, extaz cerebral, extaz sinestetic) care anulează liberul arbitru, păreri „teologice” contradictorii faţă de Tradiţie sau nevalidate de ea, trufie spirituală, dorinţa de a face cuiva ceva fără a-i cere acordul (telepatie, fermecare, manipulare senzorială sau energetică – „vindecări”, „exorcizări”, atracţie).

Toate manifestările harului (energie necreată) poartă un singur nume: Creştinism. Este practicat de extrem de puţine persoane – cîte unul la un milion… -, şi se numesc Sfinţi. Restul de cîteva miliarde sunt eretici (creştini nebotezaţi ortodox) sau creştini începători, sau mai general şi mai corect, spus creştini nepracticanţi.

Toate manifestările harului fals (energie demonică) poartă un singur nume: Vrăjitorie. Este practicată inconştient inclusiv de creştini, precum şi de marea majoritate a spiritualiştilor (yoga, Meditaţie Transcedentală, zen, reyki, Vipassana, pietism romano-catolic, sufism, kabala, buddhism, tao, etc). Totuşi extrem de puţini sunt vrăjitori conştienţi, asumaţi, declaraţi. Aceştia sunt în general ascunşi publicului şi preferă să formeze ucenici. Marea majoritate habar nu au că de fapt practică vrăjitoria, sau dacă ştiu, o consideră „cool”, „trendy” (a la Harry Potter şi toată filmografia recentă), superioară formelor „medievale, vetuste şi penibile, tradiţionale” (zic ei). Se trezesc însă în clipa morţii, cînd spiritele pe care le credeau „ajutoare de lumină”, „spirite superioare”, „entităţi de pe alte planete” etc, lasă deoparte aparenţa siderală de pînă atunci şi se arată în reala lor formă hidoasă, demonică, exultînd că vor primi sufletul bietului om…

Lumina harului necreat să strălumineze inimile tuturor şi în numele Domnului nostru Iisus Hristos să biruiască întunericul, în vecii vecilor. Amin. - Mănăstirea Petru Vodă

Binecuvintează!

În urma discuţiei de la Părintele Justin despre har, îmi scrii să-mi împropriez numai formulele „har necreat” şi „har lucrător sau nelucrător”, şi să nu „greşesc lui Dumnezeu vînturînd harului atribute nepotrivite”.

Mă uimeşte acest lung şir de bătălii semantice, dar mă linişteşte că ar trebui dorit identicul expresiei, din aceeaşi dorinţă a vechilor Soboare. Şi eu vreau să scăpăm de disonanţe, că Dumnezeu n-a creat alteritatea ca să avem de unde stinge rezonanţele. Că apropiind conştiinţa de realitatea luminoasă, liturghia o înţelepţeşte mistic mai profund decît orice excurs dialectic, aşadar dacă liturgic ni se oferă şi ne asumăm rolul de conştiinţă reciprocă, din ea ar trebui să reiasă şi o anume fluiditate, ori acrivia sfinţiei tale eu o pricep ca o contramăsură a largheţii mele, (că tensiunea este comună). Şi cum n-am smerenie, mă frămînt despre dreptate.

Ştiu, e de dorit precizia termenilor, mai ales cînd se trăieşte o comuniune dincolo de un termen anume, dacă vorbirea, fiind în Duhul, atinge o sferă de înţelegere a inimii mai cuprinzătoare, la fel cum se întîmplă în muzică, unde frumuseţea nu stă în numărul de herți ci în ethosul întregului. Dar şi în cazul împreună-cîntării e de dorit nu atît o interpretare identică, cît una sinergică. Oscilînd orbeşte între extremele idolatrizării literei fără duh faţă de idolatrizarea duhului fără literă, posibile focare de schismă pe care le speculează din plin heterodocşii şi antihriştii…

Dacă doi oameni nu pot cădea de acord asupra faptului că nu există unicitate de percepţie deoarece fiecare individ este unic, există totuşi o unitate de credinţă în Duh. E vorba numai de o chestiune de metodă sau de comunicare: există cumva, în Ortodoxie, regula că numai o anume expresie este valabilă pentru a exprima o realitate? Există un dicţionar standardizat, afară de declaraţiile celor Şapte Soboare Ecumenice, care să mă pună la zid pentru forma expresiei, dacă ea este evlavioasă şi dacă substanţa celor zise este conformă cu dreapta credinţă, atît cît pot eu să o înţeleg? Această înverşunare formală sperie…

Dar cel mai bine să dau un exemplu concret. Ţi-am citit o scrisoare asupra căreia îţi ceream părerea. În acea scrisoare, adresată unui om căruia nu ştiam sigur dacă termenul de ‘perihoreză’ i-ar fi fost străin, dar şi pentru că nu se voia a fi o cuvîntare dogmatică, ci mai degrabă una care să pună nişte întrebări de acel ordin, (adică dorea să vizeze cît mai delicat o tangenţă între arta conceptuală şi implicaţiile dogmatice), am afirmat, pentru uşurinţa înţelegerii sale, că harul este mişcător, că acesta mişcă fiinţele şi se mişcă prin cele mişcate de el, că există o ierarhie de la fiinţele care au mai mult har la cele care au mai puţin, nemaisimţind nevoia să explic acolo faptul că harul este lucrător sau nelucrător în funcţie de voinţa liberă a omului care-l preţuieşte sau nu, întrucît aspectul mi se părea că nu trebuia reiterat, fiind axiomatic şi cunoscut de ambele părţi. La fel şi că harul este necreat.

Ştiu că, părinteşte temîndu-te pentru mîntuirea mea, ca şi Sfinţii Părinţi dogmatişti nu suporţi imprecizia termenilor, dar şi în limbaj, şi în înţelegere există grade: de la imprecis la complet neadevărat e ditamai hiperbola, zic eu, dealtfel o distanţă asupra căreia ar trebui să tălmăceşti, să edifici, să rotunjeşti, să plineşti, iar nu să combaţi de plano! Ai spus că în toţi cei botezaţi există exact acelaşi har (eu nu spusesem că ar fi fost vreun har individual, ci doar în grade diferite, în funcţie de cum e primit, păstrat, lucrător şi lucrat), că Sfinţii nu au mai mult har decît orice om botezat (referitor la potenţial), că harul nu se transmite, nu se mişcă, nu circulă, ci, fiindcă Dumnezeu este mai presus de mişcare şi Neschimbător, prin urmare necesarmente şi harul ar fi static. El doar face omul mai perceptiv la el (aici mi s-a părut doar o nuanţare a celor înţelese de mine anterior, aspect pe care nu-l exprimasem. Nu ne exprimăm sintetic şi simultaneizînd, ci eliptic şi pe rînd, sau inclusiv şi nespecificînd, atunci cînd este identitate de înţelegere – de pildă, dacă spunem Sfînta Treime, nu mai trebuie de fiecare dată enumerate Persoanele Ei).

Însă în ce priveşte expresia că harul este static, mi s-a părut că ai fi rostit un neadevăr, destul de apropiat de înţelegerea aristotelică a Primului Mişcător, care el însuşi nu se mişcă dar toate sunt mişcate de el. (Aristotel vede în Mişcător şi cele mişcate un hiatus temporal şi substanţial; de aceea acest filosof este şi atît de iubit de dogmatiştii catolici -aberaţia cu „harul creat”-, protestanţi şi islamici). Harul este mişcător în sensul că deşi e necreat îi este propriu şi cu putinţă a mişca sau a se lăsa perceput ca mişcat. La fel cum din punctul de vedere al unui punct de pe soare, pămîntul se învîrte, lucru neadevărat pentru pămînteanul pentru care empiric vorbind e invers, tot astfel din punctul de vedere al omului harul vine, lucrînd o mişcare a-spaţială, pe cînd aşa-zis punctul de vedere al harului, fiind de aceeaşi natură cu lumina necreată, este cu siguranţă mai presus de omnidirecţionalitatea tipului de mişcare a „theoriei” fotonului – pentru că nu se aplică o judecată materială pentru cele imateriale.

Înţelegerea mea, încă de la lectura primelor cuvinte din Cartea Facerii, este că dacă Duhul „Se poartă deasupra apelor”, fiind vorba desigur despre lucrarea Sa iar nu despre fiinţa Sa, atunci decurge că întreaga lucrare harică presupune o mişcare. Felul mişcării este duhovnicesc, nu material. Mîntuitorul spune că „a ieşit din El o putere”. Izvorul harului este Însăşi Dumnezeirea, Dumnezeul Necreat, Care îl revarsă asupra celor create, iar cele create nu au întru sine însele decît potenţialul voirii şi al cererii de a şi-l face perceptibil. Astfel ele primesc această putere, fiindcă dacă făptura n-ar depinde de Făcător în ce priveşte harul, ce sens ar mai fi avut existenţa Bisericii? Harul e omniprezent; doar omul botezat are libertatea de a percepe diferit harul în funcţie de treapta de despătimire pe care se află.

Cea plină de har, Maica Domnului, arată în Imnul ei de laudă o gradaţie: mai mărită, mai slăvită, apoi puterile cereşti îngereşti, cu cetele lor precum sunt descrise de Dumnezeiescul Dionisie. Proorocii şi Sfinţii şi ei vieţuiesc din slavă în slavă. Sufletele au harul după măsura în care îl pot ţine şi conţine. Dumnezeu este pretutindeni, dar El fiind Săditorul liberului arbitru, harul Său este din ce în ce mai puternic simţit şi mai lucrător la cei ce se sfinţesc, şi din ce în ce mai puţin la cei ce se dez-sfinţesc, respectiv voinţei omului. Deşi Duhul este prezent peste tot, totuşi harul Său umblă, sau circulă (în lipsă de alt cuvînt care să denote mişcare), începînd cu aceea că se cheamă (se invocă): „Împărate ceresc, Mîngîietorule, vino şi Te sălăşluieşte”, deşi El nu e de nicăieri absent întru totul decît în nimic („Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti”), iar nimicul este inaccesibil, din orice punct de vedere experienţial, oricărei fiinţe create.

Pogorîrea Sfîntului Duh, Sfinţirea Darurilor, investirea cu harul preoţesc, Tainele Bisericii, toate presupun că harul se mişcă: de la Dumnezeu la episcop, de la episcop la preot, de la preot la credincios, de la duhovnic la ucenic, prin Taine.

Pentru că harul este necreat, nu e vorba de o reducere la a-l considera propriu-zis „cantitativ” bineînţeles, nici la a gîndi că el circulă propriu-zis, cum circulă cele create, ci că el nu este static, şi că are calitatea mobilităţii într-un chip negrăit, necreat, prin care el „pătrunde” apa (aghiasma), untdelemnul (mirul), suflete şi trupuri (înfierea divină), sfinţind prin această pătrundere, mişcare, permeere, penetrare, adîncire, circulare, curgere, irigare, irizare, străluminare, întreţesere, trecere, viere, umblare, batere, intrare, înfocare, ardere fără de foc, ardere de tot, ardoare, rodire, urcare, pogorîre, adumbrire, acoperire, frăgezire, rafinare, felurire, nefelurire, luminare, ochire, asimţire, legănare, strălucire, limpezire, descoperire, ascundere, sfiire, slăvire, răsfrîngere, suflare, dogorire, uimire, înminunare a sa prin cele create. Prin mişcare înţeleg proprietatea harului de a plini cu sfinţenie ceea ce se pătrunde de el, nu calitatea harului de a se schimba pe sine ca loc, ca mod, ca timp, sau în orice alt tip de schimbare, căci fiind necreat harul este neschimbător şi nestricăcios, precum Cel Care-l dăruieşte, şi e mai mare, mai mult, mai înalt, mai puternic, mai bogat, mai minunat, în orice alt epitet s-ar potrivi pentru a sugera o creştere a apropierii de Dumnezeu a celui care-l primeşte, şi prin urmare nu toţi avem aceeaşi îndrăzneală la Domnul şi aceeaşi apropiere de El. Aşadar nu antinomie, ci gradare. Duhul Sfînt este mişcător, căci pentru aceasta Scriptura foloseşte cele mai variate verbe de acţiune (active sau reflexive), iar nu de stare (pasive).

Perihoreza presupune alteritate. Iar aceasta, mişcare. Imobilitatea, răsfrîntă asupra tuturor calităţilor şi dimensiunilor unui lucru creat, ar fi acelaşi cu a spune că lucrul respectiv este mort. Deci, apărînd mai-presusimea lui Dumnezeu, într-o intenţie de creare a unui paradox apofatic în limbaj, să nu-L numim de-tot-nemişcător pe Cel ce a creat mişcarea duhului şi a trupului, că Viu este Domnul. Iar ce nu se mişcă/schimbă nicicum, nici în duh, hotărît că este mort. Sigur că, chiar fără exegeză nu ar fi trebuit să mă tulbur de unghiul ascuţit ales de ochiul sobrissim al cuvioşiei tale, fiindcă arătai o împotrivire menită doar să mă pună la încercare, că doar nu crezi că gîndesc că harul ar fi vreo substanţă care se mişcă de sine. Desigur, harul nu este în fiinţe diferite substanţe diferite, în primul rînd pentru că nu este substanţă, iar apoi pentru că nu poate fi ‘în mod diferit necreat’, ci consubstanţiază – necreat! – oamenii între ei şi pe oameni cu îngerii şi cu sfinţii, aceasta fiind unimea Duhului în Biserica Sa.

Aşadar, dacă înainte de a se crea lumina, Duhul „Se purta” deasupra apelor, dacă Adam s-a simţit gol cînd a părăsit harul; dacă Elisei a cerut ca harul lui Ilie să fie îndoit în el; dacă Mîntuitorul a spus că Duhul suflă/bate unde voieşte, şi că plecînd El la Tatăl, va veni Duhul Sfînt (ceea ce înseamnă că prin Botez ceva vine/ se adaugă/ se suprapune/ intră/ învie pe cel botezat), dacă Apostolii au primit la Cincizecime Duhul ce a pogorît în chip de limbi de foc, venind de sus, nu în sensul că Dumnezeu e numai sus, iar jos nu ar fi, toate aceste verbe indică lucrări ale Cuvîntului Însuşi şi sunt, ca toate fiinţele pămînteşti create înaintea omului, doar „pretexte” pentru ca omul, pricepîndu-le, să se încredinţeze de un sfînt „presus”.

cu evlavie,
maica Neonila

Scrisoare trimisă monahului Filotheu, Mai 2010, Paltin – Petru Vodă



Marea Resetare a inimii noastre - cuvânt la Anul Nou

Cuvânt pentru Suflet. Speranța pe care ne-o aduce Anul Nou

„Marea Resetare a inimii noastre”

cu Ieromonah Iustin Taban (Mănăstirea Putna)

(28.12.2020)

Pr. Mihail Spătaru: Doamnelor, domnilor, bine v-am regăsit!

Vă spun „La mulți ani!” pentru că este finalul unui an calendaristic dar și începutul celuilalt. Așa încât vă urez toate cele bune în noul an 2021! Vorbim în această ediție de un bilanț, un bilanț spiritual pe care ar trebui să-l facem fiecare dintre noi, gândindu-ne la ce-am înfăptuit în anul 2020, an greu încercat prin care am trecut, și ce ne propunem în 2021. Este alături de mine Ieromonahul Iustin Taban de la Mănăstirea Putna. Vorbim de acest bilanț. Părinte ieromonah, bine-ați venit la „Cuvânt pentru suflet”!

Pr. Ier. Iustin Taban: Bine-ați venit în casa noastră!

Pr. M.S.: Într-adevăr, suntem într-un cadru natural deosebit, pe un deal aflat lângă Mănăstirea Putna, și vorbim despre un nou început, părinte, gândindu-ne la anul 2021. Însă, dacă ne vom uita la anul care peste câteva zile se încheie, la anul 2020, el deja a fost văzut ca un an nefericit care a adus omenirii întregi multe necazuri, de la stări depresive la daune în social-media [?? – n.n.]. Toți privim 2020 ca pe un moment fără precedent, în care am trăit situații pe care nici nu ni le-am imaginat sau nu nu le-am fi  putut imagina vreodată. Spuneți-mi, părinte, cum să privim noul an 2021?

Pr. Ier. I.T.: O să vă pun la inimă un gând legat de socoteala cu Dumnezeu la sfârșitul unui an și începutul unui nou an. Un gând care poate contrazice un pic așteptările noastre legate de felul în care ne facem noi această socoteală. Aș zice așa, ca să-l exprim. Dacă vrei sa-ți pui anul care a trecut înaintea lui Dumnezeu, să-l pui ca și când l-ai fi pierdut. În ce sens că „l-ai pierdut”? Asta derivă dintr-un gând mai mare și frumos, în care tu, într-un fel, trebuie să-ți trăiești fiecare zi înaintea lui Dumnezeu ca și cum ai pierdut-o, și trebuie să-ți trăiești întreaga viață ca și cum ai pierdut-o. De fapt, ce urmărim noi aici? Miza este să dobândim acea „inimă înfrântă și smerită” de care spune psalmistul. Adică să-ți faci socoteala vieții tale, s-o pui înaintea lui Dumnezeu, ca și cum nu ai făcut ceva bun în ea, deși tu știi că ai făcut, poate misiune, caritate, ai ajutat oameni bolnavi, ai ajutat copii orfani… Toate câte ai făcut anul ăsta, și cu bune, și cu rele. Și cu toate astea, să nu ți le socotești ca ceva înaintea lui Dumnezeu. Ca să-I dai Lui libertatea și terenul de a lucra cu harul Lui, ca ceea ce este pentru om o înfrângere, pentru El să fie o biruință. În sensul acesta. Și cu gândul acesta să pornim în noul an, nu ca să zicem că „uite, a fost greu anul acesta, am avut multe de suferit, sperăm să scăpăm, să ne ușureze Dumnezeu, și la anul să trăim mai despovărați de acestă pandemie, de aceste griji”. Astea, vedeți dumneavoastră, rămân în perimetrul speranțelor omenești. Iar speranțele sunt ceea ce împiedică nădejdea să se manifeste. Noi tot ne facem și proiecții, și planuri și bilanțuri, legate de aceste speranțe. Sperăm să treacă cât mai repede, sperăm să ne izbăvească Dumnezeu. Dar prin asta rămânem în perimetrul lumii.

Gândul acesta este de a nu ne mai face socoteli după socotelile lumii, care-s cumva în perspectiva moralistă și a-mi socoti timpul meu, ziua mea și anul care a trecut a-l pune înaintea lui Dumnezeu, a-l aduce așa înaintea Lui, asumându-mi-l cu pocăință și cumva, câștigându-l înapoi. E clar c-a fost un an și cu bune și cu rele din punct de vedere al lumii, dar a fost un an de grație al lui Dumnezeu cu mine. În care Dumnezeu a lucrat și este fascinant să văd cum Dumnezeu a lucrat în anul acesta de grație cu mine. Intrând în această grație a lui Dumnezeu, părăsesc perspectiva asta în care tot fac o socoteală care mereu îmi dă cu rest, mereu îmi dă cu virgulă și niciodată n-o să fie suficient înaintea lui Dumnezeu. Și atuncea, o socotesc așa, cu acea inimă înfrântă și învinsă. Ca să pot cumva să-l recuperez cu totul în noul an și să întâmpin nu cu speranță, ci cu nădejde noul an, 2021.

Pr. M.S.: Ați vorbit, părinte, despre speranțele pe care și le fac oamenii, și sigur că fiecare dintre noi are o speranță. Dar aș vrea să mergem către speranța sau nădejdea ca virtute creștină. Mai avem, părinte ieromonah, speranța, nădejdea ca o virtute creștină? Pentru că, dacă privim în jurul nostru, oamenii deja deznădăjduiesc, au impresia că totul se prăbușește, că parcă nu se ivește nicio lumină, că Dumnezeu nu li se mai arată…

Pr. Ier. I.T.: Asta pentru că speră. Și încă n-a învățat să nădăjduiască. Și că între cele două planuri există aproape o intangibilitate. Noi, când zicem că nădăjduim, noi de fapt sperăm, după chipul acestei lumi. Și făcându-ne acele speranțe, ele sunt însoțite de frământări, de griji, de dezamăgiri. Și după aceea avem sentimentul că Dumnezeu ne-a părăsit. Tocmai pentru că mintea noastră și duhul nostru lucrează tot în perspectiva omenească a speranței. Dar nădejdea este ceva care depășește planul acesta omenesc. Oamenii, ca să folosim un cuvânt mai potrivit, nu deznădăjduiesc, pentru că nici n-au învățat să nădăjduiască încă. Ei disperă. Până acum au sperat și când văd că speranțele nu li se împlinesc, disperă.  Omul care învață să nădăjduiască nu mai disperă. Pentru că află că lumea se află în mâinile lui Dumnezeu, timpul nostru este în mâna lui Dumnezeu și anul ăsta care a trecut cu greutăți și cu crucea asta a bolii, a pandemiei, cu tot ce a adus el, îmi dau seama că asta-i doar „povara lumii” care este nimic pe lângă grația [harul] lui Dumnezeu, grația cu care Dumnezeu m-a trecut prin acest an și m-a trecut prin această lume. Intrăm într-o perspectivă a recunoștinței, a gratitudinii, care ne facem să vedem cu totul altfel cadrul acesta exterior. Terenul nostru de lucru cu Dumnezeu, de lucru cu lumea și lucrul cu Dumnezeu s-a făcut un pic cu denivelări, mai cu obstacole. Dar în toate acestea, grația Lui nu este cu nimic mai puțin fascinantă. Ba mai mult, se arată mai bogată, mai diversă, mai incredibilă pe măsură ce evenimentele acestea ale lumii se desfășoară în răstimpul lor.

Pr. M.S.: Părinte, ce este de fapt nădejdea despre care vorbiți? Nădejdea creștină, nădejdea ca virtute?

Pr. Ier. I.T.: Nădejdea vine la capătul speranțelor mele omenești și moraliste că eu voi reuși să aduc înaintea Cerului ceva vrednic de frumusețea, de [harul], de sfințenia Lui. Vine la capătul speranțelor ca lumea să se îmbunătățească, să se facă mai bună, ca să scăpăm de anumite necazuri, ca să se termine cu anumite griji. Astea n-or să se termine niciodată dacă rămânem în perspectiva lor. Nădejdea este spargerea acestei realități tridimensionale, să zicem, și intrăm într-o altă realitate. Cu patru dimensiuni. A patra dimensiune este nădejdea, care înseamnă că noi nu mai privim lumea și evenimentele lumii din perspectiva omenească, ci din perspectiva lui Dumnezeu, prin ochii lui Dumnezeu. Și când privim prin ochii lui Dumnezeu, intrăm și-n inima lui Dumnezeu care privește toate acestea cu harul Lui și pronia Lui și posibilitatea Lui de a lucra cu lumea. Când intrăm în acest câmp, atuncea vine și nădejdea. Pentru că noi înțelegem modul lui Dumnezeu de a lucra cu lumea și nu ne mai luăm după modul lumii de a opera și de a funcționa.

Pr. M.S.: Părinte, vorbeam despre acest bilanț pe care și-l fac oamenii la finalul unui an calendaristic și sigur că el a fost luat din mediul contabil. Fiecare om își face un bilanț: ce-a făcut în anul care se încheie, ce plan are pentru anul următor. În momentul bilanțului ne putem evalua mai bine realizările, aspectele pozitive din viața noastră?

Pr. Ier. I.T.: Ceea ce încercăm să spunem este că bilanțul acesta pe care vrem să-l facem în felul acesta are o direcție falimentară. Pentru că în fiecare an, cu toate bilanțurile pe care le facem, rămânem în cheia asta, pozitiv și negativ. Și să fim sinceri, de fiecare dată găsim mai multe negative decât pozitive. Niciodată parcă nu reușim să le înmulțim suficient pe cele pozitive, faptele bune, gândurile bune. Dar dacă vrem să facem noi o „mare resetare” pe criterii duhovnicești – că tot auzim că se face Marea Resetare în lumea de azi, se pregătește Noua Ordine Mondială, oamenii pe urmă lucrează într-o anumită direcție care de multe ori nu-i cea plăcută lui Dumnezeu; tot auzim de „marea resetare” – ce-ar fi să ne ne facem noi „marea resetare” a inimii noastre? Să învățăm să punem problema altfel. Să nu ne mai facem socoteala între noi și lume, care mereu dă cu rest și dă cu virgulă, ci să ne-o facem între noi și Dumnezeu?

Acest fel de a ne face bilanț l-aș contrazice cu un cuvânt al Sfântului [Nicodim Aghioritul] din Războiul nevăzut, în care spunea așa: „De câte ori vezi un neajuns la tine, un păcat, o cădere, să spui așa în inima ta: Doamne, nici nu se putea aștepta de la mine ceva mai mult decât aceasta!.” Și imediat în felul acesta te-ai ridicat în perimetrul nădejdii. Să nu îți mai faci probleme și complexe legate de scăderile și de neajunsurile tale, pentru că altfel, rămânem în acest spațiu al contabilității noastre după criterii omenești. Și în felul acesta, asumându-ne povara acesta a noastră, nedesăvârșirea noastră, măgărușul nostru pe care trebuie să-l cărăm cu noi în fiecare zi, să trăim în fiecare zi ca și cum am fi eliberați, ca și cum Dumnezeu deja ne-ar fi izbăvit. Pentru că asta-i pregustarea Împărăției, care a venit deja și nu încă. Asta este „marea resetare” pe care putem s-o facem, și un nou fel de a ne așeza inima în fața lui Dumnezeu. Bilanțul pot să-l declar încă de pe acuma, că dă cu minus, că-i pierdut bilanțul. Poate intru în faliment. Nu a fost un timp în care să nu intru eu în faliment înaintea lui Dumnezeu. Acceptând că intru în faliment, în lichidare cu „firma” mea, să spunem așa, îmi reașez inima și reașez și lumea în relația mea cu Dumnezeu. Devine o poveste a grației lui, a ceea ce reușește să facă El din insuccesele mele, din eșecurile mele, din bilanțul meu mereu falimentar pe care îl las acolo, și-mi iau energia și puterea din această așezare înaintea lui Dumnezeu.

Pr. M.S.: Părinte, putem aprecia mai bine ceea ce avem având în vedere necazurile pe care le vedem în jur? Și m-aș gândi la un lucru simplu: ne putem bucura pur și simplu că suntem sănătoși? Lucru care nu se întâmpla până acum, când nu eram încercați așa greu cu câte o boală. Și sigur, multe alte lucruri pe care le treceam cu vederea și eram tot timpul nemulțumiți.

Pr. Ier. I.T.: Da, numai că și aici e o capcană. Noi ne putem bucura că suntem sănătoși, dar riscăm să ne bucurăm în felul acela omenesc că uite, alții sunt bolnavi și eu am scăpat; ce bine că am scăpat de covid, sau de carantină, sau de izolare, sau de alte necazuri din anul ăsta. Noi trebuie să ne bucurăm, să redescoperim valoarea vieții, a timpului, a unei zile, a unei nopți, a naturii și inclusiv a sănătății, dar nu din perspectiva asta mereu opusă la pandemie. Să știți că și boala are harul ei. Provocarea acestei perioade este să redescoperim nu valoarea sănătății neapărat, ci să  redescoperim grația asta a lui Dumnezeu care vine și în boală, și  în sănătate. Pentru că omul care știe să fie sănătos, frumos și creștinește, trebuie să știe să fie și bolnav creștinește. Și boala are harul ei. Cum zicea părintele Emilian Simonopetritul: „Dacă ești bolnav și vrei numaidecât să te faci sănătos și ăsta este primul tău gând, înseamnă că n-ai înțeles valoarea bolii.” Acuma, sigur că nimeni nu-și dorește boala și toți dorim să fim sănătoși, dar să intrăm în gândul acesta al lui Dumnezeu, că timpul în care suntem sănătoși sau suntem bolnavi este același pentru Dumnezeu. Este timpul de lucru al Lui, al harului lui cu noi. Să intrăm în această nouă așezare.

Pr. M.S.: Părinte, ce rol are credința? Pentru că vorbim despre Dumnezeu, despre așezarea în logica lui Dumnezeu. Ce rol are credința? Cum ne poate ghida în acest nou început cu atâtea incertitudini?

Pr. Ier. I.T.: Să redefinim și credința ca fiind ieșirea din perspectiva noastră asupra lucrurilor și intrarea în perspectiva lui Dumnezeu. Abia aceea este credința. Într-un sens frumos și tainic, Dumnezeu este singurul din în lumea asta care crede și care nădăjduiește. Pentru că este singurul care știe să creadă și să nădăjduiască. Abia când intru în mintea Lui și în inima Lui, sunt convins că și eu am învățat să cred cum trebuie a se crede. Până atunci, mă lupt în perspectiva mea omenească să cred. Dar știți cum? Credința asta a noastră este foarte slabă și puțină și parcă are proptele fragile. Pentru că noi credem, dar cumva credem după chipul lumii, în același fel în care și sperăm după chipul lumii. În același fel în care ne facem proiecții și așteptări după chipul lumii. Deci, dacă intrăm în perspectiva asta, dacă facem „marea resetare” [interioară], o să credem cum crede Dumnezeu, care are mereu această deschidere generoasă și bucuroasă în fața lumii. Adică El nu se teme de tot ceea ce se întâmplă în lume. Asta ni se pare nouă ciudat, că El poate să nu se teamă. Noi ne temem. Noi credem că temerile sunt și ale lui Dumnezeu. Nu, pentru că El a făcut lumea și pământul și cu toate imperfecțiunile ei și a lăsat oamenii ca în libertatea lor să facă ce știu ei mai bine din această lume. Dar Dumnezeu de ce nu se teme? Pentru că El știe că harul Lui este acolo, la îndemână, pentru orice om care vrea să lucreze cu El în orice condiții, din cele mai grele, și că viața nu și-a pierdut niciodată frumusețea, acest mister, acest farmec. Cine știe? S-ar putea să redescoperim misterul și farmecul vieții chiar în această perioadă în care parcă se pun așa, niște lanțuri, niște cătușe pe toate. Parcă lumea se împuținează. S-ar putea să redescoperim misterul și farmecul vieții chiar în aceste condiții.

Pr. M.S.: Părinte, ce putem face la nivel individual ca să aducem bucurie membrilor familiei, celor dragi în general, în lipsa unei întâlniri, așa cum se întâmpla în anii trecuți? Știți că oamenii, de revelion se adunau și petreceau. Sigur că, de cele mai multe ori, petrecerile acelea însemnau mâncare multă, băutură mai multă, însă nu m-aș gândi numai la imaginea aceasta a îmbuibării, a lăcomiei, ci la faptul că se întâlneau în jurul unei mese și deveneau convivi, comeseni. Era o comuniune. Nu mai putem să facem lucrul acesta acum. Dar repet, ce putem face individual ca să aducem bucurie membrilor familiei, celor dragi în general, în lipsa acestor întâlniri care ne uneau?

Pr. Ier. I.T.: Cum să mai avem noi comuniune fără să avem părtășia fizică de fiecare dată?! Aceasta este provocarea. Timpul acesta ne-a forțat să ieșim din lume și să intrăm în noi înșine, cine vrea să intre, în inima și în interioritatea noastră. Când intru în interioritatea mea, acolo este un fel de aer calm și liniștit  care este calmul desăvârșit al lui Dumnezeu. În această furtună de zgomote și de griji e ca și cum ai intra sub suprafața mării, unde-i furtună și jos este liniște. Când intru în acea interioritate cu Dumnezeu, atunci regăsesc prima dată stabilitatea ființei mele și atunci, din acea stabilitate și din acea liniște reușesc să insuflu și celorlalți printr-o scrisoare, printr-un mesaj, prin telefon, printr-o felicitare, prin orice, reușesc să-i insuflu gândul că lumea este a lui Dumnezeu și niciodată n-a încetat să fie și să nu se teamă. Pentru că temerea este rămânerea mereu la suprafața apei unde sunt furtuni, tsunami, maree și altele. Să intrăm înăuntru, unde nimic nu s-a schimbat și dragostea lui Dumnezeu și grija Lui cu noi niciodată nu au scăzut.

Pr. M.S.: Repet, cum putem să ne manifestăm bucuria că acest an s-a încheiat, păstrând distanța, această distanțare fizică? Oameni care se întâlneau de-aici, de la Putna, din București, din Craiova, rubedenii care se vizitau și iată, acum stau în casele lor? Cum să ne manifestăm această bucurie? 

Pr. Ier. I.T.: Atunci când există un spațiu între mine și dumneavoastră și legea, fie ea dreaptă sau nedreaptă, mă împiedică să parcurg acest spațiu până la dumneavoastră, singura mea posibilitate este să mă conectez la pânza freatică de sub noi, care conține această apă comună, acest fond de simțire comună. Intrând în tubulaturile acestea care ne conectează pe noi, că noi suntem parte a unei „rețele”, accesăm „rețeaua” din care facem parte. Atunci putem simți că suntem în comuniune cu ceilalți, că niciodată n-am pierdut-o și că distanțarea asta fizică impusă ne face să ne iubim și mai mult, să ne ținem în inimă mai mult unul pe altul și să nu considerăm că ne-am pierdut unul de altul. Să nu ne fie dor în sensul acela de regret și de tânguire, ci să ne fie un fel de dor cu drag, ca și cum n-am fi pierdut nimica. Aceea este calea prin care putem intra în lumea aceea în care toate-s acolo, unde nimic nu s-a pierdut.

Pr.Pr. M.S.: Începe acest nou an 2021 cu resetarea inimii, cu nădejdea în Dumnezeu, așa cum ați spus dumneavoastră. Cuvântul „revelion” vine de la [se] réveiller din franceză, care înseamnă a se trezi[1]. Cred că e cazul să ne trezim, poate acum mai mult ca oricând, și să ne adâncim mai mult în noi înșine  așa cum ne-ați învățat dumneavoastră. Să ne trezim la o viață nouă și aceasta să fie viața în Hristos.

Pr. Ier. I.T.: Da, pentru că ceea ce trăim noi acum este mai degrabă un somn, un fel de „neluciditate”, un pic delirantă. Și abia când intri în lumea aceea unde e grația și liniștea lui Dumnezeu și inclusiv pronia Lui cu tine, aia este deja o trezire față de acest somn, această stare de somnambulism în care trăim noi acuma.

Pr. M.S.: Puneți-ne înainte un program de viață pentru 2021. Din perspectiva dumneavoastră, a monahului de la Mănăstirea Putna, a preotului Mănăstirii Putna. Ce l-ați sfătui pe cel care vă pune acestă întrebare: „Părinte, ce program de viață să încep eu de-acum, din 2021”? Practic vorbind.

Pr. Ier.I.T.: O să vă vorbesc de cea mai practică virtute: trezvia. Una pe care noi o evităm aproape sistematic. E foarte ușor să spui și este de bun-simț pentru toată lumea să înțeleagă că atunci când te trezești, sunt rugăciunile de dimineață. Apoi, când mergi la lucru, e o rugăciune de începutul lucrului. Când vii acasă, un acatist, un paraclis dacă poți și câte un pic de Doamne, Iisuse… Dar aceasta e doar gimnastica pe care trebuie s-o facem noi zilnic. Dar ceea ce leagă toate lucrurile astea, ceea ce le dă  consistență, acel tonus al ființei noastre, este starea de trezvie. Și-n starea asta de trezvie noi trebuie să înțelegem că ziua este a lui Dumnezeu. Doamne, ziua asta de Luni (să spunem că începem o zi de Luni), este a Ta. Sunt prins și eu în ea, se desfășoară cu mine. Să trăim cu conștiința că ne lăsăm prinși în ziua care este a lui Dumnezeu, ne lăsăm să intrăm în ea cu perspectiva Lui. Cu sentimentul că faptele mele și gândurile și acțiunile mele se petrec în această grație a Lui. Această stare de trezvie este un efort suficient ca noi să ne trăim acea zi cu Dumnezeu, ca să ieșim din perspectiva eu-lui nostru în care noi parăm toate atacurile gândurilor, ale grijilor, ale vorbelor de la unii la alții. Ducem toate luptele astea care uneori sunt perdante. Dacă intrăm în acest câmp interior și ne cultivăm trezvia, nu mai trebuie să purtăm atât de multe lupte perdante. Ca la capătul zilei să ajungem seara obosiți și să spunem „în ziua asta iar am fost împrăștiat, iar parcă nu mi-au ieșit lucrurile”. Deci această petrecere a noastră înăuntru, unde ne încredințăm că lumea este a lui Dumnezeu și a rămas a lui Dumnezeu și că anul acesta 2021, cu fiecare zi din el și cu fiecare zi de Luni și de început de săptămână se desfășoară ca un capitol din povestea Lui cu noi.

Pr. M.S.: Părinte, vă mulțumesc foarte mult! Fie ca anul 2021 să fie un an bun și pentru dumneavoastră și pentru dragii noștri telespectatori. Vă mulțumesc c-ați venit la „Cuvânt pentru suflet” și vă spun La Mulți Ani!

Pr. Ier. I.T.: La mulți ani întru resetarea inimi noastre, după plăcerea lui Dumnezeu!

Pr. M.S.: Vă mulțumim încă o dată!

Pr. Ier. I.T.: Doamne, ajută!

[1]Este de fapt al doilea sens. Ca derivat al verbului réveiller, înseamnă o tușă de culoare vie, strălucitoare folosită în pictură pentru a trezi la viață, a lumina un tablou. Sensul primar al lui réveillon însemna masă luată la o oră târzie, supeu, iar în franceza modernă, masă de sărbătoare în noaptea de Crăciun sau de Anul Nou.

Transcriere de Cuvantul Ortodox



Pricini binecuvântate ale absenței de la slujbe. Rugăciunea de acasă - Cristina Roman
 

„Pomenește, Doamne, poporul ce stă înainte și pe cei care din binecuvântate pricini nu sunt de față și-i miluiește pe ei și pe noi după mulțimea milei Tale!” – ectenie la Sfânta Liturghie

Când o pricină binecuvântată ne pune în imposibilitatea de a merge la Sfânta Liturghie, dar sufletul nostru este totuși mâhnit, suntem consolați cu îndemnul că uneori mai de folos este a fi acasă și a sta cu gândul la biserică, decât a fi în biserică și a nu afla folos din cauza frământărilor pentru cele de acasă. Prin pricini binecuvântate înțelegem de exemplu boala trupească, îngrijirea unui bolnav, serviciul (în cazul meseriilor esențiale indispensabile și în duminici sau sărbători), ascultările din obștile monahale, îngrijirea copiilor mici, a bătrânilor neputincioși etc. O altă pricină, mai degrabă un pogoromânt, este și situația epidemiologică actuală, care a generat fie închiderea bisericilor pentru credincioși, fie limitarea numărului de participanți la slujbe. Indiferent de motivul absenței fizice de la biserică, credincioșii practicanți au simțit o durere sufletească în această perioadă și s-au mobilizat să compenseze restricțiile prin înmulțirea rugaciunii personale, a rugăciunii de acasă.

Fără a fi un surogat, rugăciunea de acasă nu aduce sufletului aceeași putere sau mângâiere ca rugăciunea prin participarea efectivă la Sfintele Taine ale Bisericii. Căci, „creștinii ortodocși nu pot fi cu adevărat ortodocși decât dacă au o viață liturgică. Doar dacă Sfânta Liturghie și întregul cult nu sunt doar „oportunități” sau o parte din programul lor, ci, în schimb, reprezintă sursa dătătoare de viață care-i transformă; centrul, baza, începutul și sfârșitul”- (Pr. George Kapsanis). Celor care spuneau încă dinainte de pandemie, plini de emfază, că Dumnezeu este pretutindeni și că ei se roagă doar de acasă, că nu trebuie să meargă la biserică pentru a se ruga, le aduceam contra-argumentul că „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și eu”, zice Mântuitorul. Acestora, părintele Savatie Baștovoi le spune(a):

" - Rugăciunea pe care o facem acasă este foarte bună. Dar, dacă noi nu iubim biserica, nu ştiu la ce ne foloseşte. Nu ştiu ce ne vom face noi cu rugăciunea aia de acasă. Ce înseamnă asta? Ce-ar fi însemnat: Noe îşi face corabia, şi unii se apucă şi îşi fac butoaie cu care se vor salva pentru că vine potopul. Vino şi urcă în corabie, e mai sigur. Nu faci tu cu o scândură vapor de mântuire, corabie dintr-o scândură nu prea faci. Cel care nu iubeşte biserica, cel care nu iubeşte Liturghia să nu se amăgească că se roagă acasă! Nu ştiu ce duh îl învaţă pe el rugăciunea aia, dacă el nu iubeşte Liturghia. Nu poate fi aşa ceva. Cum poate fi aşa ceva? Ce rugăciune e aia? Rugăciunea, dacă este dreaptă şi făcută către Dumnezeu şi Duhul Lui îl cercetează pe om, primul loc în care îl va duce va fi biserica. „Domnul este în sălaşul Său cel sfînt” (Psalmul 10, 4). Acolo îl va duce, de se va ruga cineva drept. Dar dacă rugăciu­nea lui nu-l duce acolo, păi, iertaţi-mă, dar sunt atâţia care spun că se roagă, dar nu tot cel ce spune „Doamne, Doamne" va fi primit, ne spune Hristos.

Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciu­nii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jert­feşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună - că unde-s doi sau trei şi El este între noi -, înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu. Noi care ne-am osebit de fraţii noştri din îngîmfare, din mîndrie, din dispreţ, cum credem că-L atragem pe Cel care este blînd, smerit şi Care ne-a dat poruncă să ne iubim unii pe alţii? Niciodată n-o să vină la aşa fel de oameni rugăciunea. Dar poate veni cu o cercetare puternică, chiar aşa descoperindu-le că nu fac bine, că nu-i bun gîndul care îl au, şi să ne întoarcem, să ne întoarcem în Biserică. Acolo ne mîntuim, pentru că acum avem biserici, sla­vă Domnului, şi Dumnezeu în chip desăvîrşit Se dă tuturor celor care-L voiesc pe Dînsul. Să mergem la biserică!" - (Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 111-113)

Ce să facem noi, care înțelegând aceasta și neputând fi efectiv în biserică, nu avem totuși voie să ne întristăm, să deznădăjduim, cum procedăm să dăm Cezarului cele ale sale și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu? Iată sfatul câtorva sfinți părinți:

- Să facem rugăciunea cu folos: „Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul şi duhovnicul, aşa să se roage. Numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dra­goste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă.” – (Părintele Paisie Olaru Cugetări duhovnicești. Din înțelepciunea Părinților contemporani,Volumul 2, Concepție și selecție Ala Rusnac, Editura Epigraf, Chișinău, 2011, p. 118.)

- Să mulțumim pentru boală: "Însuflețiți-vă! Priviți cu veselie în ochii bolii! Lăsați-vă însă mai puțin în voia închipuirilor... Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul... Vă veți certa cu toată lumea... toate astea în gând – după aceea va trece totul. Fiți senini! Pesemne că în drum v-ar fi întâmpinat vreo primejdie – și iată că Domnul v-a țintuit prin boală acasă... Dați mulțumire Domnului. Și, oricum rugați-vă ca să binevoiască a vă face sănătoși. Gândurile voastre despre starea deznădăjduită în care vă aflați, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrăjmașul, care vă tulbură. Nu-l ascultați, ci stați neclintiți în credința că boala e de la Dumnezeu și e spre binele vostru, iar după ce-și va face treaba va pleca... și veți fi sănătoși și veți sluji Domnului." - (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2007, pp. 12-13)

- Să ne smerim: "Sentimentele smerite vrăjmașul le poate spulbera și le poate înlocui cu cele mândre. Totuși a apela la doctor în timpul bolii nu este păcat. Sănătatea este darul lui Dumnezeu. Trebuie să vă păziți. Iar pentru atunci când nu vă păziți, Dumnezeu i-a creat pe doctori și doctoriile, întrebuințarea lor nu înseamnă ieșirea din rânduielile lui Dumnezeu. Boala, totuși, ne învață smerenia și supunerea față de voia lui Dumnezeu. Aceasta-i boala! Ce să faceți? Îndurați și mulțumiți lui Dumnezeu, zicând în sinea dumneavoastră: „Boala aceasta este pentru păcatele mele cele mari și nenumărate. Domnul mi-a luat puterile ca măcar așa să mă cumințească. Nici El nu mai știe cum să mă îndrepte. Și milele, și necazurile – pe toate le-am încercat și tot nu mi-au priit. Iar ceasul morții se apropie; și, când va veni, ce voi face atunci cu blestemățiile mele? Doamne, Dumnezeul meu! Ai milă de neputincioasa Ta făptură!”. - (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 221)

- Să multțumim lui Dumnezeu pentru toate: "Oamenii ar trebui sa mulțumească lui Dumnezeu pentru orice și pentru toate, fie durere și boală, fie binefacere și prosperitate și tot ceea ce primesc sa pună în slujba Domnului, să spună ca Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat!” „Și toate celelalte se vor adauga vouă…celor ce căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu”, ne încredințează Iisus. Accesoriile vieții acesteia, ca: sănătatea, averea, știința, talentele, nu pot fi decât mijloace pentru a câștiga lumina spirituală și fericirea veșnică, iar nu scopuri în sine. Să cerem ca Dumnezeu sa înmoaie inimile împietrite și să ne inspire mijloace ingenioase de a îmblânzi pe cei vicioși și răi. Să cerem ca inima noastră să fie mereu flămândă și însetată de Hristos, de pâinea cea divină și dătătoare de viață. „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată”. (Ioan 6, 35) - Pr. Constantin Marius Burghelea, într-un articol pentru doxologia.ro.

- Să spunem rugăciuni scurte, cu mici pauze: Suntem îndemnați să ne rugăm acasă des, cu rugăciune scurtă și cu mici pauze, astfel nu vom simți o stare de vinovăție pentru treburile nerezolvate ale casei sau pentru neîmplinirea îndatoririlor noastre profesionale, dar nici nu vom lăsa sufletul nostru însetat după rugăciune. De asemenea, trebuie să ne mobilizăm toată puterea sufletească spre a ne așeza la rugăciune într-un loc liniștit, curat, lângă o candelă aprinsă, rugându-ne fie după un program sau tipic de rugăciune, fie să găsim "o rugăciune pe care să o poți spune din toată mintea ta, cu toată inima și cu toată voința ta – o rugăciune care nu trebuie să fie neapărat un mare exemplu de subtilitate liturgică, ci una care să fie adevărată, una care să nu eșueze în ceea ce dorește să exprime." - (Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 71)

Pravila de rugăciune o puteţi orândui şi singur, învăţaţi pe de rost rugăciunile pe care le citiţi şi spuneţi-le din memorie cu înţelegere şi trăire. Totodată săvârşiţi şi rugăciuni personale; cu cât mai puţin depindeţi de cărţi, cu atât mai bine. Învăţaţi pe de rost câţiva psalmi şi, când mergeţi undeva sau faceţi ceva, iar mintea nu vă este ocupată, spuneţi-i. Aceasta este convorbire cu Dumnezeu. Pravila trebuie să o săvârşiţi din liberă voinţă. Nu fiți sclavul ei. Să dea Domnul să vă mântuiţi! - (Sf. Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, p. 93-94)

- Să participăm la un grup de rugăciune. Putem căuta sau chiar să fim noi cei care inițiază un grup de rugăciune, folosind și mijloacele de social media. Putem stabili de comun acord citirea unor rugăciuni la anumite ore, ne putem trimite pomelnice unii altora, cu prenumele celor aflați în diferite suferințe, putem transcrie aceste nume pe pomelnicul nostru spre a-l duce cand este posbil la Sfânta Liturghe sau la Sfântul Maslu. De asemenea, putem da curs îndemnului puternic la citirea neîntreruptă a Psaltirii: "Am spus-o și în alte locuri ale eparhiei noastre, să găsiți fiecare în satul unde locuiți zece oameni, pe care să îi puneți să citească zilnic câte două catisme din Psaltire... Spuneau Sfinții Iakov Tasllikis și Paisie că locul în care se citește în fiecare zi Psaltirea devine fortăreață duhovniceasă. Și Liturghii. Slavă lui Dumnezeu că preoții și psalții noștri vor să le facă. Dar avem nevoie și de Psaltire! Să fiți recrutați, fără să vă lăudați că faceți parte din cei zece, să nu știe drepta ce face stânga! Zece oameni ascunși, rugându-se Domnului, citind cele 20 de catisme din Psaltire. Este cea mai puternică rugăciune pe care o are Biserica!" – (Predica Mitropolitului Neofit de Morfu, la sărbătoarea Sfântului  Iakov Tsalikis, în biserica Panaghia Hrisokourdiliotissa, 22.11.2020, traducere Cuvantul Ortodox)

Celor care se tem de citirea Psaltirii, sau care cred că este neapărat nevoie de binecuvântarea duhovnicului pentru citirea Psaltirii, Părintele Arsenie Muscalu le răspunde: "Nu ştiu cum poate să fie primejdioasă Psaltirea. Nu poate să fie primejdioasă Psaltirea în nici un fel. Sfântul Vasile cel Mare spune că mai degrabă să stea soarele pe cer decât să înceteze citirea Psaltirii. Este un lucru apărut  în ultima vreme – nu ştiu cum a apărut acest lucru. Este mai mult ca o sminteală, ca o piedică pusă în faţa oamenilor, ca să se îndoiască şi să nu mai citească Psaltirea." – (Fărâmături duhovniceşti”, Pr. Arsenie Muscalu, Aşezământul Vasiliada, Bucureşti, 2005)

- Să ne rugăm cu dragoste pentru toată lumea. „Omul de rugăciune priveşte mediul înconjurător într-o altă lumină. Iubirea de Dumnezeu slobozeşte sufletul nostru de pre­siunile din afară. Singurul imperativ este acela de a păstra această legătură iubitoare cu Dumnezeu. Nu ne va păsa de ceea ce cred despre noi oamenii sau de felul în care ne tratează. Îi vom iubi pe semenii noştri fară să ne mai întrebăm dacă şi ei ne iubesc pe noi. Hristos ne-a dat poruncă de a ne iubi unii pe alţii, dar n-a făcut o condiţie a mântuirii din faptul ca şi ei să ne iubească. Singura noastră grijă va fi aceea de a stărui în cuvântul lui Hristos şi de a nu mai sluji păcatului” - Sfântul Sofronie Saharov

- Să ne rugăm tăcând, dând glas inimii curațite de păcat: Mai mult decât atât, "Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. O tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. După ce își face pravila, omul se consideră achitat de obligația rugăciunii și se retrage fără nimic... Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp și orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunțat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunoștință, căci lucrul acesta e mai puțin discutat, este prezența continuă a inimii." - (Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a doua, volumul 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 68-70)

- „Tăcerea celor curaţi este rugăciune...“/ „Tăcerea este taina veacului viitor…“ - Sf. Isaac Sirul. Astfel, răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu depinde de mulțimea cuvintelor noastre, ci de curăția gândului și a inimii noastre. Cel ce se roagă să nu spună cuvinte fără rost, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Vasile cel Mare ne învață cum să ne rugăm fără să folosim cuvintele: „Rugăciunea e o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem. Ce vreau să spun? Că nu trebuie să facem rugăciunile rostind sila­bele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. Când te aşezi la masă, roa­gă-te. Te-ai săturat? Să nu uiţi de binefăcător! Când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu. A trecut ziua? Mulţumeşte Celui ce ne-a dăruit soarele. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă”- (Cugetări duhovnicești. Din înțelepciunea Părinților contemporani,Volumul 2, Concepție și selecție Ala Rusnac, Editura Epigraf, Chișinău, 2011, p. 118.)

- Să nu cedăm ispitei de a amâna rugăciunea. C.S Lewis, în cartea Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, ne arată din perspectiva răsturnată, din perspectiva diavolului, cât de perfidă e lupta îndreptată spre pierderea sufletelor noastre: "Strategia cea mai sigură e, dacă se dovedește posibil, să-l ții pe pacient departe de orice intenție serioasă de a se ruga. În caz că e un adult recent câștigat de partea Dușmanului (Dumnezeu n.n.), așa cum e omul tău, obții cel  mai ușor lucrul ăsta încurajându-l să-și amintească, sau să-și închipuie că își amintește, cum papagalicea rugăciunile din copilărie. Prin contrast, poate fi împins să încerce ceva cu desăvârșire spontan, interior, neconvențional și în afara oricăror canoane. Cu câteva săptămâni în urmă, trebuia să-l atragi în ispita falsului și neatenției când se ruga (în biserică n.n.): acum însă, vei vedea cum își deschide larg brațele în întâmpinare și cum aproape că te roagă să-i încurci mințile și să-i amorțești inima. Singur va căuta falsul în rugăciune, căci nimic nu-l va înspăimânta mai tare ca un contact efectiv cu Dușmanul. Nu-și va dori decât să lase totul baltă. Pe măsură ce starea aceasta va deveni stabilă, te vei elibera treptat de ingrata sarcină de a oferi plăceri în chip de ispite. Disconfortul despre care vorbeam și refuzul pacientului de a-i face față îl vor priva din ce în ce mai mult de adevărata fericire, iar obișnuința îi va toci gustul pentru vanități, exaltări și zeflemeli, căci mintea îi hălăduiește oricum aiurea. Nici nu mai e nevoie să îl câștigi cu o carte bună, care îl pasionează pentru a-l fura de la rugăciune, de la muncă sau odihnă; o pagină de reclame din ziarul de ieri e de-acum la fel de eficientă..." – (C.S Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Ed. Humanitas 2012)

Rugăciunea este rodul iubirii

"În concluzie, putem spune că rugăciunea este rodul iubirii. Dacă ne rugăm, înseamnă că Îl iubim pe Dumnezeu. Și, desigur, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci cu siguranță că ne vom ruga. Măsura rugăciunii dezvăluie măsura iubirii pe care o simțim față de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Siluan identifică aducerea aminte de Dumnezeu cu rugăciunea. Sfinții Părinți sunt de părere că uitarea lui Dumnezeu reprezintă cea mai mare patimă. Atunci când ne luptă o patimă, putem să o biruim prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult și Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, cu atât mai puternici devenim și astfel reușim să biruim patimile. Dacă însă uităm de Dumnezeu, atunci vrăjmașul se va întări asupra noastră. De aceea Sfinții Părinți avertizează că uitarea de Dumnezeu este cel mai mare păcat." – (Arhim. Zaharia Záharou, Omul cel ascuns al inimii, editura Sfintei Mănăstiri Stavropegice a Sfântului Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2012, pp. 110-116.)

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
File de viaţă, file de acatist, file de nădejde în vreme de pandemie - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 
Sfântul Nichifor cel Lepros - 4 ianuarie

În luna martie a anului 2020, când întreaga lume era marcată de îngrijorare și teamă în fața pandemiei provocate de COVID-19, arătarea în vis a Cuviosului Nichifor cel Lepros unui creștin din Atena a fost primită cu multă nădejde de toți creștinii care s-au bucurat de cuvintele puternice și pline de întărire ale sfântului: Dacă cineva se va îmbolnăvi, să se roage mie, iar eu îl voi vindeca. Nu vă temeți! Va trece.

Auzind aceste cuvinte, creștinii ortodocși din țara noastră s-au întrebat: Cine este acest sfânt? Cuviosul Nichifor a fost bolnav de lepră și s-a nevoit în secolul 20 în insula Chios din Grecia. Este cinstit în spațiul Ortodoxiei elene în ziua de 4 ianuarie. Din acatistul său aflăm că a fost un monah neagonisitor, lepros, orb și aproape paralizat. Cu toate acestea, privirea sa stinsă era pătrunsă de lumina sfințeniei, buzele sale tremurânde păstrându-și surâsul ceresc până la ultima suflare. (…) A fost o făclie luminoasă a Bisericii lui Hristos.

Fiind ziua sa de prăznuire, este un bun prilej să aflăm viața de Pateric a acestui cuvios care ne este de mare ajutor în acest timp de pandemie.

Atunci când ne rugăm cerându-i ajutorul unui sfânt, o facem citindu-i acatistul din care aflăm și cele mai importante elemente legate de viața sa pământească. La fel vom face și acum, când dorim să parcurgem viața plină de nevoință și sfințenie a Cuviosului Nichifor. El s-a născut în anul 1890 în insula Creta, în satul montan Sirikari, în familia unor țărani greci evlavioși. În acest peisaj cuceritor al Cretei s-a format Cuviosul Nichifor: Bineplăcut lui Dumnezeu te-ai făcut de copil sfinte, robit fiind de bucuria creației dumnezeiești a Cretei, în peisajul satului tău muntos și al cântărilor de praznic ale Născătoarei de Dumnezeu în pădurea de castani, pe care le-ai purtat cu tine întreaga viață. Din fragedă copilărie, rămâne orfan și este crescut de bunicul său, dar nu uită modelul credinței primit de la părinții săi: Ți-ai însușit întru totul credința părinților tăi, simpli în ale lumii, dar bogați în cele ­înalte... rămânând orfan, ai dus cu tine modelul credinței ca pe o mare comoară în casa bunicului tău, care te-a luat spre îngrijire.

Bunicul său îl încredințează ca ucenic, la o vârstă fragedă, unui frizer din Chania: La treisprezece ani a trebuit să pleci în Chania, să-nveți meseria de bărbier. (...) Tot cu dragostea prietenilor tăi de Sus ai învins singurătatea și grijile care apăsau gingașul tău suflet de copil de țară, nevoit să facă față unui oraș mare.

Ajuns în acest important oraș al Cretei, își păstrează credința sădită în suflet de părinții săi binecredincioși și își alină singurătatea prin prietenia sfinților. Din pricina lipsurilor cu care se confruntă, se îmbolnăvește de lepră și, pentru a evita excluziunea socială, ascunde semnele bolii: Dar marea încercare a vieții tale abia acum începea, Sfinte, căci lepra a pus pecetea muceniciei tale nesângeroase pentru întreaga-ți viață... Cunoscând tu semnele bolii, urmările ei și soarta celor bolnavi, respinși, disprețuiți și izolați de lume, ți-ai purtat în taină durerea. Și pentru a evita alungarea ta în „mormântul morților vii”, la șaisprezece ani ai plecat în ascuns în Egipt și, acoperit de sfinții tăi, ți-ai practicat meseria de bărbier în Alexandria.

Pleacă în Egipt de frica de a nu fi dus în leprozeria de pe insula Spinalonga, un adevărat „mormânt al morților vii”. Comunitatea elenă din Alexandria Egiptului îl primește bine, lucru ce-i conferă șansa să-și practice meseria de frizer. După 7 ani, deoarece semnele bolii au început să-i afecteze chipul, alege să plece la leprozeria din Chios: Nu ai putut rămâne prea mult, Sfinte, nici aici, căci semnele bolii tale erau de acum la vedere și, nedeznădăjduind, ți-ai încredințat taina unui arhiereu venit din Chios, care te-a îmbărbătat și te-a primit ca un adevărat părinte, mult ajutându-te. (...) Descoperind în tine un tânăr mai puțin obișnuit, peste care odihnea Harul Duhului Sfânt, acesta te-a trimis să-ți folosești puterea pilduitoare alături de Cuviosul Antim, la leprozeria din Chios, patronată de Maica Domnului „Ascultătoarea”, cu ajutorul Sfântului Lazăr cel înviat din morți.

Aici, devine ucenic al Sfântului Antim, care transformase această leprozerie într-o „antecameră a Raiului”, după cum o numește ieromonahul Macarie Simonopetritul. Ajunge în acest loc binecuvântat în 1914, la vârsta de 24 de ani, și primește de la Sfântul Antim tunderea în monahism: Sub binecuvântarea Maicii Domnului... ai primit schima cea monahicească cu numele Nichifor și te-ai avântat în nevoințele cele monahicești, sub povățuirea Cuviosului Sfânt Antim, ignorând boala care te rodea.

Ca monah, este întru totul ascultător față de părintele său duhovnicesc, Sfântul Antim, înaintând cu bucurie pe calea desă­vârșirii duhovnicești, în ciuda suferinței provocate de evoluția implacabilă a bolii sale: A îngăduit Domnul ca nevoințele tale să nu rămână necunoscute, Sfinte... Deși ți-ai pierdut vederea trupească și trupul ți-era de boală mâncat, trăiai cu desăvârșire mult mai înalt și mai frumos.

Evoluția leprei l-a dus la pierderea vederii, dar, cu toate acestea, având și ascultarea de cântăreț la strană, știa pe de rost răspunsurile la Sfânta Liturghie. În anul 1957, leprozeria din Chios a fost închisă deoarece în 1947 se descoperise un tratament pentru această cumplită boală. Pentru că Cuviosul era paralizat, a fost mutat la Centrul de boli infecțioase „Sfânta Varvara” de lângă Atena: Dar Dumnezeu, care are rânduielile Sale ascunse nouă, a pus capăt acestei boli crunte, așezându-te în rândul martirilor fără de sânge. Și descoperindu-se tratamentul leprei, Sfântul Antim, părintele tău cel îm­podobit cu multe daruri, te-a trimis la spital în Atena, încre­dințându-te, la cei 67 de ani ai tăi, spre îngrijire unui alt monah lepros, Eumenie.

El devine îndrumătorul spiritual al monahului Eumenie, călăuzindu-l pe drumul desăvârșirii duhovnicești prin practicarea rugăciunii inimii. Sfântul Nichifor își duce cu răbdare îngerească crucea suferințelor sale provocate de lepră, răspândind în jurul său bucuria și harul dăruite lui de Bunul Dumnezeu. Cei aflați în suferință pe patul din spital își află la el cuvânt de mângâiere și întărire duhovnicească și în curând faima sa trece dincolo de porțile spitalului de boli infecțioase: S-a dus vestea că în spitalul de boli infecțioase din Atena este un părinte harismatic, și mulți oameni te-au cercetat, părinte, necunoscuți împo­vărați de nevoi sau deznădăjduiți.

Printre cei care caută cuvânt duhovnicesc la Cuviosul Nichifor sunt foarte mulți creștini din popor, dar şi foarte mulţi episcopi, preoți și duhovnici renumiți: Călătoria ta s-a încheiat, Sfinte, la Atena, în plină desăvârșire, la 74 de ani, când ai plecat la Cel de Sus, înfățișându-te Domnului cu toate roadele nevoințelor tale.

Cuviosul Nichifor s-a mutat la cereştile lăcaşuri la 4 ianuarie 1964, iar la 1 decembrie 2012 Sfântul ­Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol l-a trecut în rândul sfinților. La trei ani după trecerea sa la Domnul, sfintele sale moaște au fost dezgropate și au fost găsite binemirositoare, să­vârșind până astăzi nenumărate minuni.

Astăzi, când îl cinstim pe Cuviosul Nichifor, să-l rugăm să ne ajute în această vreme de boală molipsitoare și să-i spunem: Bucură-te, Sfinte Nichifor, mult pătimitorule, prietenul tuturor în nevoi!

Ziarul Lumina



Sfântul Nichifor Leprosul a grăbit recuperarea mea! - mărturie pacient Covid

 

La sfârșit de octombrie 2020 am chemat salvarea și am fost dus la Unitatea de Primire Urgențe a Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași. De câteva zile aveam probleme cu respirația și o oboseală inexplicabilă. În plus, saturația de oxigen era îngrijorător de scăzută. Mi s-au făcut multe analize și toate au ieșit rele. Apoi a urmat testul Covid-19 la care am ieșit pozitiv – deși cu trei zile înainte, la un cabinet particular, primisem rezultat negativ. Aveam gust, aveam miros, nu făceam febră, nu mă durea capul, dar plămânii îmi erau foarte afectați. Am primit oxigen și, cât de curând, am fost mutat la Spitalul de Boli Infecțioase. Acolo, cu mască de oxigen purtată aproape continuu și cu tratament specific unei pneumonii severe, am fost cât de cât stabilizat. Am stat internat 12 zile, apoi m-am întors acasă.

Față de cu două săptămâni înainte, slavă lui Dumnezeu, deja mă simțeam foarte bine. Însă, față de viața mea de zi cu zi eram încă departe de a fi recuperat. Cel mai tare mă deranjau respirația sacadată și o tuse seacă, chinuitoare. Tusea apărea mai ales noaptea – nelăsându-mă să dorm și creându-mi supărare. 

Într-o după-amiază, fiica mea a luat din biblioteca personală un teanc de cărți și mi-a adus să-mi aleg lecturile pentru următoarea perioadă. Eu, un cititor pasionat până de curând, nu mai aveam nici putere, nici dorință de a mai citi… Am zis că voi alege doar o carte. Iar singura care aproape mi-a sărit în brațe a fost „Sfântul Nichifor Leprosul – Făcătorul de Minuni”. Printre cărți de beletristică, unele psihologice, motivaționale și câteva religioase, aceasta m-a atras. Culmea, este singura carte despre care fiica mea habar n-avea de unde o are, când a cumpărat-o sau în ce context a primit-o! Nici acum nu-și amintește aceste detalii. 

Am luat cartea și mi-am dorit să fac cunoștință cu Sfântul Nichifor Leprosul. Când am început să citesc, am rămas uimit – în toate cele selectate, parcă citeam despre o persoană dragă mie! A doua zi eram deja la ultima pagină. Și-am luat cartea la recitit. 

Ca de obicei, noaptea am avut aceleași accese de tuse… Într-un moment de luciditate, alungându-mi propriile supărări, m-am gândit la suferințele Sfântului Nichifor. Atunci, întins în pat, am început să mă rog și să-L implor pe Dumnezeu ca, prin rugăciunile Sfântului Nichifor Leprosul, să mă pot vindeca. Voiam să pot dormi, aveam nevoie de un somn odihnitor! Pe neașteptate, a început să mă zgâlțâie ceva, simțeam un tremur în corp, din cap până la călcâie, și atingerea fizică a cuiva. Am realizat că a venit!

Deodată, respirația a devenit aproape normală și n-am mai tușit. N-am avut nicio reacție… Nu m-am ridicat din pat, nu am aprins lumina, nu am îndrăznit să-mi doresc să văd sau să mi se confirme ceva. Doar continuam să mă rog în inima mea. În câteva minute am adormit. Când m-am trezit dimineață odihnit, cum nu mai fusesem în ultimul timp, mi-am dat seama că totul era cât se poate de real. Sfântul a făcut o minune cu mine! În zilele următoare n-am mai tușit decât foarte puțin, iar noaptea a redevenit blândă cu somnul meu. Fără să merit, dar dorindu-mi cu tot sufletul și lăsându-mă complet la mila Cerului, Sfântul Nichifor Leprosul a grăbit recuperarea mea! 

De atunci, din noiembrie 2020, Sfântul este în rugăciunile mele, alături de alți sfinți ocrotitori pe care îi invoc în fiecare zi! Îi mulțumesc Sfântului Nichifor că a avut răbdare cu mine să-l cunosc și că, în același timp, el a fost grabnic ajutător și mijlocitor în fața lui Dumnezeu! Mulțumesc pentru toți oamenii buni pe care i-am întâlnit în cale în această perioadă! Mulțumesc pentru sănătate și pentru un nou Crăciun petrecut în mijlocul familiei! Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!

(Mărturie trimisă pe adresa redacției Doxologia de către Ștefan din Iași)



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Cele trei icoane ale Maicii Domnului pictate de Apostolul și Evanghelistul Luca

 

Maica Domnului Megalospileotissa (din peștera mare)

Un loc deosebit între cele trei relicve ale Mănăstirii îl ocupă sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Megalospileotissa, care este lucrare a Evanghelistului Luca (una din cele trei pe care le-a creat și care se păstrează până astăzi). Conform unor mărturii istorice demne de încredere, Evanghelistul Luca, după moartea Ap. Pavel, a alergat, ca și Ap. Andrei, în Ahaia, unde cel mai probabil a scris minunata Evanghelie a sa și capodopera «Faptele Apostolilor». Deci, când a venit în Ahaia, a adus cu sine din Palestina și o anumită icoană sfântă (binecuvântată de însăși Preasfânta) pe care mai apoi a dat-o celor dintâi creștini. În epoca prigoanelor ei au fugit pentru siguranță în Spileo, unde au și ascuns-o.

Când ei înșiși au murit sau au fost uciși pentru Hristos, icoana Maicii Domnului a rămas în Spileo până când a fost descoperită într-un mod minunat de Sfânta Eufrosina. Este un basorelief, de o grosime de trei centimetri și alcătuită din ceară, rășini și alte materii. Poartă veșmânt colorat și un portativ de aur. S-a înnegrit de la multe incendii. Trupul Maicii Domnului este întors spre dreapta, cu capul aplecat spre Fiul ei, ținându-L în mâna dreaptă, Care ține cu mâna Lui stângă ușor palma stângă a Maicii Sale, în timp ce cu dreapta ține Evanghelia. În dreapta și în stânga icoanei făcută din ceară stau cu frică îngeri. În cele patru colțuri ale icoanei sunt la dreapta serafimi cu șase aripi și heruvimi cu mulți ochi la stânga.

Maica Domnului Sumela

Tradiția spune că Evanghelistul Luca a gravat pe Maica Domnului pe lemn. După moartea lui, icoana a fost găsită în Atena și a fost numită Maica Domnului Atiniotissa. La sfârșitul secolului al IV-lea, a fost întemeiată în muntele Mela din Trapezunt Mănăstirea de monahi Varnava și Sofronie. Acolo a fost transferată icoana și a fost numită Sumela, adică „Σου-a ta” în… muntele Mela. A devenit centru duhovnicesc de scrieri și educație. La Maica Domnului Sumela au scăpat mii de locuitori din Pont, mucenici și urmăriți.

Dezrădăcinarea tragică a grecilor de pe țărmul Asiei Mici și din Pont a însemnat sfârșitul Mănăstirii și icoana a fost îngropată împreună cu monahii în sfintele culori ale patriei pierdute.

În 1931 sfintele relicve au fost cedate grecilor și au venit în Grecia de la Arhimandritul Ambrozie Sumeliotul sub prim-ministrul El. Venizelos. Au fost găsită prețioasa Cruce cu cinstitul lemn care a fost dăruită Mănăstirii Împăratul Manuel III Comnenul din Trapezunt.

Maica Domnului din Kikkos

Legenda icoanei Maicii Domnului din Kikkos este dramatică. Icoana este faimoasă și cinstită în toată lumea ortodoxă. Este una din cele patru icoane ale Maicii Domnului care sunt atribuite Apostolului Luca. Legendele care o înconjoară sunt multe și interesante. Tablourile în care au fost zugrăvite au fost date Apostolului Luca pentru acest scop de Arhanghelul Gavriil. Celelalte trei icoane se găsesc acum una în Atena, alta la Mănăstirea Sumela în Grecia de Nord și alta în Mănăstirea Megali Spilion (Marea Peșteră) din Peloponez. Și cele patru icoane au trecut prin aventuri uimitoare înainte să vină în final să fie depuse în locurile lor din prezent.

Maica Domnului din Kikkos, pe care a zugrăvit-o Luca la fix șapte ani după Răstignirea și Învierea lui Hristos a fost transferată de el însuși în Egipt după moartea Maicii Domnului. Icoana a rămas acolo până când creștinii de care era păzită au fost luați în robie de pirați. Ca să o salveze de la pângărire, au aruncat-o în mare. Două nave bizantine s-au arătat și, pentru că au alungat departe pe pirați, au salvat icoana. Au luat-o la Constantinopol și au prezentat-o împăratului Alexie Comnenul (1081-1118).

Urmează istoria cum a ajuns în Cipru, unde a rămas 900 de ani. Împăratul Alexie a trimis pe un duce, Manuil Vutomutis, în Cipru ca guvernator. Într-o zi, Vutomitis, cum vâna în munți, și-a pierdut prietenii și a rămas singur. Acolo unde a căutat să-i găsească pe tovarășii săi a găsit o peșteră unde trăia un nevoitor, monahul Isaia. Guvernatorul l-a întrebat pe nevoitorul Isaia dacă i-a văzut pe prietenii săi să treacă pe acolo. Isaia nu a dat nici un răspuns și el s-a înfuriat, cu consecința să-l lovească sălbatic pe bătrân și să fugă.

În câteva zile, ducele a fost lovit de o boală de nevindecat, un fel de paralizie, denumită sciatică. Apoi a urmat un șir de vise. Prima dată Vutomitis a văzut pe Dumnezeu într-un vis să-i spună că va fi tămăduit dacă-și cere iertare de la monahul nevoitor și, când Vutomitis s-a conformat cu aceste sfaturi, s-a tămăduit. Între timp, Isaia însuși a văzut în visul lui pe Maica Domnului, care i s-a arătat și i-a zis că el și Vutomitis trebuie să meargă la Constantinopol și să aducă icoana ei în Cipru.

Când au ajuns în Constantinopol, s-au încredințat că împăratul, firește, era fără tragere de inimă să cedeze icoana. Din fericire, fiica împăratului s-a îmbolnăvit dintr-o dată cu aceeași boală pe care o avusese înainte Manuil. O formă gravă de sciatică. Ca răsplată pentru tămăduirea ei imediată, împăratul le-a dat bani ca să construiască o biserică pentru ca să o pună în ea. Astfel, icoana a venit în Cipru și toți copacii au îngenuncheat jos ca să-i ureze bun venit.

Biserica a fost construită de monahul Isaia cu banii împăratului, de aceea Mănăstirea se cheamă până astăzi „Mănăstire împărătească și stavropighială”. Termenul stavropighială indică faptul că a fost pusă ca piatră de temelie Crucea. De atunci a ars de câteva ori și în 1821 prădată de turci într-o răzbunare pentru acțiunile grecilor de la revoluție, dar în fiecare caz icoana a fost salvată.

Icoana este protejată de un voal și se află într-o ramă de argint, împodobită cu mărgăritare. Icoana Maicii Domnului a fost dezvelită când a fost la palatul împăratului. În 1576 a fost înconjurată cu un văl argintiu, care a fost înlocuită cu unul nou în 1795. De atunci, icoana nu a fost privită niciodată de nimeni. O soartă cutremurătoare este specificată pentru oricine va depune eforturi să ridice vălul. Nimeni nu cutează să o privească în față deoarece mulți care au făcut-o în trecut au fost pedepsiți.

Maica Domnului Eleusa (Milostiva) din Kikkos este o tradiție vie în insulă. Tămăduiește bolile reumatice, dar, înainte de toate, intervine să aducă ploaie când este cerută și este foarte iubită de ciprioți.

 

(Material tradus din grecește, de pe Εκκλησιαonline de către ierom. Lavrentie, pentru theodosie.ro. Fotografii cu cele trei icoane sunt disponibile pe site-ul sursă.)



Rugăciuni către Sfântul Antonie cel Mare - 17 ianuarie

 

Rugăciuni către Sfântul Antonie cel Mare 

Acatistul Sfântului Antonie cel Mare

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Antonie cel Mare

 

Sfinte Părinte Antonie, cel ce te-ai învrednicit să fii vas ales al Mântuitorului Hristos prin credinţă şi prin viaţa ta curată, du rugăciunile noastre către Dumnezeu şi roagă-L pentru sănătatea, pentru mântuirea, pentru ajutorul şi pentru iertarea păcatelor tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău cel sfânt.

Cel ce ai fost pe pământ şi durerile noastre le ştii şi păcatele noastre le cunoşti, nu trece cu vederea glasurile de rugăciune ale celor ce aleargă la mijlocirea Ta şi nu te uita la nevrednicia celor ce Te roagă, ci la slavă şi mila lui Dumnezeu, pe care tu L-ai mărturisit şi spre Care se îndreaptă rugăciunea ce ți-o aducem cu atâta nădejde.

Slăvite făcător de minuni, părintele săracilor, ocrotitorul văduvelor, sprijinitorul orfanilor, alesul vas al Mântuitorului Hristos, vino cu obişnuita ta îndurare în ajutorul nostru, prin rugăciunile tale, către Dumnezeu, ca să fim mângâiaţi în nevoi, ca să fim sprijiniţi în necazuri, ca să fim apăraţi de primejdii, de ispite, de pofte netrebnice şi de păcate.

Ocroteşte-ne pe noi şi familiile noastre şi ne păzeşte paşii vieţii pe cărările mântuirii!

Bunule Părinte Antonie, cel ce ai făcut din puştiul Egiptului loc de preaslăvire al Marelui Dumnezeu şi al Mântuitorului Hristos, fă şi din puştiul sufletuilui nostru, ars de necredinţa şi ros de patimi, loc plăcut ţie, în care să se sălăşluiască virtutea şi să răsară crinul bine mirositor al faptelor creştine, prin tine să se maresca numele cel sfânt al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Altă rugăciune către Sfântul Antonie cel Mare

Bunule Părinte Antonie, cel ce durerile şi păcatele noastre le cunoşti, nu trece cu vederea glasurile de rugăciune ale celor ce aleargă la mijlocirea Ta şi nu te uita la nevrednicia celor ce Te roagă, ci la slava şi mila lui Dumnezeu, pe care Tu L-ai mărturisit şi spre care se îndreaptă rugăciunea ce Ţi-o aducem. O, slăvite făcător de minuni, părintele săracilor, ocrotitorul văduvelor, sprijinitorul orfanilor, vino cu obişnuita Ta îndurare în ajutorul nostru prin rugăciunile Tale către Dumnezeu, ca să fim mângâiaţi în nevoi, ca să fim apăraţi de primejdii, de ispite şi de păcate. Tu, cel ce ai făcut din pustiul Egiptului loc de preaslăvire a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului, fă şi din pustiul sufletului nostru, ars de necredinţă şi ros de patimi, loc plăcut Ţie, în care să se sălăşluiască virtutea, prin Tine să se mărească numele Tău cel sfânt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Rugăciune către Sfântul Antonie pentru ajutor la examene

Prea Sfinte Antoane, ajută-mă ca să adâncesc cunoștințele mele, ca ele să nu se oprească la suprafață ci să ajungă la izvorul înțelepciunii și al științei care este Dumnezeu.
Aşa Doamne ascultă rugăciunea noastră ce o adresăm ție și miluiește-ne pe noi păcătoșii robii tăi și îndrumă-ne spre bine.
Fii binecuvântat în vecii vecilor, amin.

Troparul Sfântului Antonie cel Mare

Râvnitor lui Ilie cu obiceiurile asemă­­­­nân­du-te, Bo­tezătorului cu drepte cărări urmând, Pă­rin­te Antonie, pustiului te-ai făcut locuitor și lumea ai întărit-o cu rugă­ciunile tale. Pentru aceasta roagă-te lui Hristos Dum­ne­zeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac 1: Glasul al 8-lea:

Podobie: Apărătoare Doamnă...

Fugind de întunericul cel negru al Egip­tu­lui, ai căutat pământul cel de viață dă­tă­tor al pustiului. Prin înfrânare și nevoință veș­tejind săl­tările trupului Prea­lău­date, te-ai făcut pildă mo­nahilor, de Dum­ne­zeu cuge­tă­to­rule, celor ce strigă: Bucură-te, Părinte Antonie!

Icos 1:

Om cu firea te-ai arătat, Părinte, dar te-ai văzut îm­preună-cetățean cu în­gerii, căci ai viețuit pe pământ ca fiind fără de trup, Prea­cu­­vioase Antonie, lepădând toată purtarea de grijă a trupului; pentru aceasta strigăm ție:
Bucură-te, odrasla cucernicului părinte;
Bucură-te, ramura credincioasei maici sfinte;
Bucură-te, vlăstarul cel neveștejit al Egiptului;
Bucură-te, povățuitorul cel mare al pustiului;
Bucură-te, că din tinerețe lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, că firește de trup te-ai depărtat;
Bucură-te, arătătorule al căilor mo­na­hicești;
Bucură-te, cel ce voiești mântuirea muri­to­rilor;
Bucură-te, izbăvitorul din înșelăciuni al celor mulți;
Bucură-te, dătătorul râurilor de tămăduiri;
Bucură-te, cel prin care Dumnezeu S-a preaînălțat;
Bucură-te, cel prin care satana s-a rușinat;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 2:

Văzându-te vrăjmașul pe tine, de Dum­ne­zeu purtătorule, la înălțime ridicat, se ispitea a te împiedica de la toate faptele bune; însă după puțin, s-a rușinat de sporirea ta prin care, ne­voin­du-te cu trupul și înălțându-te cu sufletul, strigai lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 2:

Având cunoștința celor ce sunt ca și cum nu ar fi, ai trecut cu vederea pe cele tre­că­toare desfătări ale vieții; deci în mor­mânt închi­zân­du-te, prin multe necazuri te-ai în­țe­lepțit, nă­dejdea spre Dumnezeu pu­­nându-ți; pentru care auzi acestea:
Bucură-te, insuflătorule al nădejdii în Dum­nezeu;
Bucură-te, pierzătorule al nebuniei vrăj­ma­șu­lui;
Bucură-te, cel ce nu te înspăimânți de ră­nirile lui;
Bucură-te, biruitorul uneltirilor lui;
Bucură-te, lauda cea vestită a pământului Egiptului;
Bucură-te, cel mai strălucit decât toți mo­na­hii, lumina cea strălucită;
Bucură-te, floarea cea de Dumnezeu îm­po­do­bită a cuvioșilor;
Bucură-te, frumusețea cea preastrălucită a sfin­ților;
Bucură-te, înțelepte deslușitor al înțelepților;
Bucură-te, luceafărul luminător al luce­fe­rilor;
Bucură-te, izvorul cel viu al pustiei;
Bucură-te, glasul cel puternic, risipitor al trân­dăviei;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 3:

Puterea Celui preaînalt tare te-a făcut în toate, Antonie fericite, că, văzând por­­ni­rea vrăjmașilor cea nepu­tin­cioasă venind asu­pra ta, neclintit ai rămas și, cu darul în­con­jurat fiind de toate părțile, stri­gai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Având dumnezeiască dorință încă mai mult a fi necăjit, Cugetătorule de Dum­­­ne­zeu, ai văzut dum­ne­zeiescul har; că din cer lu­mi­nă pogorându-se te-a cercetat pe tine în nevoință, și glas ai auzit întărindu-te, iar noi grăim către tine:
Bucură-te, fiu al dumnezeieștii lumini;
Bucură-te, locaș al Duhului Sfânt;
Bucură-te, făclia cea nestinsă a liniștii;
Bucură-te, canonul cel preadrept al în­frâ­nării;
Bucură-te, privirea cea preadulce a în­ge­rilor și a oamenilor;
Bucură-te, mărirea cea lăudată a celor aleși;
Bucură-te, izgonitorule al patimilor omenești;
Bucură-te, îmbogățitorule de dumnezeiesc har;
Bucură-te, Părinte, întâistătător al Părinților;
Bucură-te, preacinstite iscusit păzitor al celor neînsoțiți;
Bucură-te, cel ce covârșești întru cu­noș­tință pe cei înțelepți;
Bucură-te, cel ce întărești pe credincioșii cei căzuți, ridicându-i;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 4:

Aprins fiind de dumnezeiasca do­rință, către muntele pustiului ai alergat, An­to­­nie, bucurându-te; iar cel nărăvit întru răutate un disc mare de argint a pus îna­intea ta, însă tu, ca pe un gunoi defăi­mân­du-l, strigai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:

Nevoindu-te mai presus de fire, Pă­rinte Antonie, și biruind relele vicle­­șuguri dia­­vo­lești, mai presus de acestea te-ai arătat; deci, fă­cându-te cetățean al pus­tiei, auzi de la noi acestea:
Bucură-te, canonul și temelia pustnicilor;
Bucură-te, plângerea împotriva răilor vrăjmași;
Bucură-te, slujitorul slujbelor celor mai bune;
Bucură-te, dătătorule al celor care cer cele dum­­ne­zeiești;
Bucură-te, că rău ai pătimit, vrăjmașului îm­po­­tri­vindu-te;
Bucură-te, că, împreunându-te cu Dumne­zeu, te-ai veselit;
Bucură-te, minunea cea preaveselitoare a îngerilor;
Bucură-te, cel ce ești rana grea a de­monilor;
Bucură-te, credinciosule slujitor al lui Dum­ne­zeu;
Bucură-te, înaintestătător al credincioșilor;
Bucură-te, cel prin care s-au deșertat cetățile;
Bucură-te, prin care munții în cetăți s-au schim­bat;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 5:

Vrând a trece Nilul, Părinte de Dum­­ne­zeu purtătorule Antonie, luntre nea­flân­du-se, te-ai suit pe un crocodil, mer­gând spre cercetarea rugătorilor tăi, strigând îm­preună cu dânșii lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5:

Văzându-te tinerii Egiptului în pus­tie lo­cuind, ca pe unul mai presus de oa­meni, și auzind învățătura ta, s-au schimbat cu dum­ne­ze­iască schimbare; pen­tru care, slăvind pe Dumnezeu, strigăm ție:
Bucură-te, cel ce ești om între îngeri;
Bucură-te, cel ce ești înger între oameni;
Bucură-te, cel ce, prin pildele tale, pă­mân­tul l-ai făcut cer;
Bucură-te, cel ce, prin faptele tale, ai slujit lui Dum­­nezeu;
Bucură-te, că ai surpat sprânceana de­mo­nilor;
Bucură-te, cel ce ai înălțat viața mu­ri­to­rilor;
Bucură-te, tăinuitorule al dumnezeieștii Stă­­pâ­nii cea în trei Sori;
Bucură-te, povățuitorule al dumnezeieștii pe­­tre­ceri;
Bucură-te, ridicarea celor căzuți;
Bucură-te, mântuirea multora;
Bucură-te, că ne povățuiești pe noi a urma ție;
Bucură-te, că, urmând povețele tale, adu­năm sufletului bogăție;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 6:

Propovăduitor al dreptei credințe te-ai ară­­tat celor fără de Dumnezeu și, voind a te face mucenic, cu bărbăție în oraș ai in­trat; dar, neîmplinindu-ți dorința, cu sin­gură bu­nă­voință te-ai făcut desăvârșit ne­voitor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6:

Ca un luceafăr în pustiul Egiptului stră­­lu­cind, întunericul înșelăciunii ai gonit și, să­­vâr­șind pururea tămăduiri, prin tine Dum­­ne­zeu S-a preaslăvit; pentru care pri­mești de la noi acestea:
Bucură-te, cel prin care se împodobesc cu­vioșii;
Bucură-te, cel prin care oamenii se mântuiesc;
Bucură-te, dumnezeiasca mângâiere a bol­na­vilor;
Bucură-te, harul cel dumnezeiesc al călă­to­rilor;
Bucură-te, că ai vindecat prin rugăciune pe cea îndrăcită;
Bucură-te, preafericite, cel ce de toți te-ai de­păr­tat;
Bucură-te, că îndată în pustie ai fugit;
Bucură-te, cel ce ai râvnit la viața îngerească;
Bucură-te, cel ce te-ai făcut dumnezeiesc slu­jitor;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat pentru noi mij­lo­ci­tor către Domnul;
Bucură-te, povățuitorul poporului către Dum­ne­zeu;
Bucură-te, împăciuitorul oamenilor cu Dum­ne­zeu;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 7:

Rămânând în munții pustiului Ma­rele An­­to­nie, hrană de la cei de altă cre­dință avea; apoi, lucrând pă­mântul, cu grâu și cu finice se hrănea, fiarele înfrico­șându-se, iar pe cre­dincioși îndemnându-i a cânta lui Dumnezeu: Ali­luia!

Icos 7:

Nou oraș ai arătat adâncimea pus­tie­tă­ții, An­­tonie fericite, cel deo­po­trivă cu în­ge­rii; căci ca un alt Ie­ru­salim și Sinai muntele tău s-a preamărit și, ca un alt Moise și Ilie ară­tân­du-te, auzi acestea:
Bucură-te, al doilea Moise cu faptele;
Bucură-te, al doilea Ilie cu chipurile;
Bucură-te, cel ce blândeții lui David te-ai ase­mă­nat;
Bucură-te, cel ce cărările Botezătorului ai urmat;
Bucură-te, cel ce ai izvorât apă monahilor în loc însetat;
Bucură-te, cel ce lui Pavel cel simplu te-ai asemănat;
Bucură-te, cel ce în fiecare zi ai sfătuit pe mo­nahi;
Bucură-te, cel ce ai povățuit îndeosebi pe cei greșiți;
Bucură-te, cel ce ai vindecat pe cei orbi;
Bucură-te, cel ce ai îndreptat pe cei slăbănogi;
Bucură-te, cel ce ai gonit patimile cele su­fle­tești;
Bucură-te, cel ce ai vindecat durerile cele trupești;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 8:

Străină minune! Văzând vânarea în multe fe­luri, nicidecum nu te-ai spăi­mân­tat, de trei ori fericite; iar vânătorul, dum­nezeiasca ta față văzând, de frică fiind cu­prins, îndată a murit, fă­cân­du-te tu pildă tuturor celor ispitiți a striga lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 8:

Cu totul vesel te-ai arătat, văzând înăl­ța­rea su­fle­tului lui Ammun, pe care ai ară­tat-o celor împreună cu tine întrebat fiind de dânșii, de Dum­nezeu purtătorule Antonie; pen­tru aceea, văzând sfințenia ta, minu­nân­du-ne, strigăm ție:
Bucură-te, însuți văzătorule al tainelor;
Bucură-te, trecătorule cu vederea al pă­mânteștilor lucruri;
Bucură-te, luminarea adevărată a celor necu­nos­­că­tori;
Bucură-te, grabnica supunere a supușilor;
Bucură-te, că pe cele viitoare, ca pe cele de față le vedeai;
Bucură-te, că arătai cu putință pe cele cu ne­­pu­tință;
Bucură-te, că ai mântuit pe tinerii cei în­dră­ciți;
Bucură-te, cel ce ai tămăduit pe cei bol­navi de ochi;
Bucură-te, cel ce vedeai înălțarea su­fle­telor;
Bucură-te, cel ce mai înainte spuneai ieșirea lor;
Bucură-te, toiagul cel bun al monahilor;
Bucură-te, cinstita împodobire a credin­cio­șilor;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 9:

Tot darul cel dumnezeiesc ca și Pavel ai primit, ca cel ce te-ai făcut și tu, toate tu­­tu­ror, pe toți covârșindu-i, Antonie, până și în văz­­duh te-ai răpit, Cuvioase; pentru care, încu­tre­murat cu totul strigai lui Dum­ne­zeu: Aliluia!

Icos 9:

Pe ritorii cei mult vorbitori ca pe niște pești fără de glas i-ai arătat prin cu­vin­tele tale, de Dumnezeu pur­tă­to­rule, că, ri­to­ri­sind despre Dumnezeu, cu­vin­te­le tale ase­mă­nându-le cu lucrurile, te-ai fă­cut minunat și slăvit; pentru aceasta cântăm ție:
Bucură-te, versul înțelepciunii lui Dum­nezeu;
Bucură-te, vistieria cuvintelor Lui;
Bucură-te, cel mai înțelept decât toți fi­lozofii;
Bucură-te, cel mai iscusit și mai înalt în cu­vin­te;
Bucură-te, preaslăvită auzire și grăire a celor în­țelepți;
Bucură-te, preacinstită oglindire a mo­na­hilor și a tuturor celor ce te caută;
Bucură-te, cel ce veselești auzul cre­din­cioșilor;
Bucură-te, cel ce ai dezlegat împleticirile filo­so­filor;
Bucură-te, fiu al lui Dumnezeu, după îm­păr­tășire;
Bucură-te, înălțarea preacuvioșilor după stră­duire;
Bucură-te, cel prin care s-a înființat mona­his­mul;
Bucură-te, cel prin care s-au îndreptat cre­din­cioșii;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 10:

Grăbindu-te, de Dumnezeu purtă­to­rule Pă­rin­te, după porunca dinainte primită de la Dum­nezeu, te-ai dus către Pavel Tebeul; și, împie­di­cându-te de multe ispite, nu te-ai în­fri­coșat de relele întâm­plări; și, dobândind ceea ce doreai, ai încetat întris­tarea, strigând lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 10:

A doua oară făcând călătoria Marele An­to­nie și gră­bin­du-se către Pavel Tebeul, a văzut înălțarea su­fle­tului lui; deci aler­­gând și găsindu-l mort, l-a îngropat, lu­ân­du-i îm­bră­cămintea; pentru care strigăm lui:
Bucură-te, înger purtător de trup;
Bucură-te, omule cel ce cu Dumnezeu ai vorbit;
Bucură-te, cel ce ai văzut nevoințele lui Pavel;
Bucură-te, slujitorul îngropării lui;
Bucură-te, cel ce ai istorisit viețuirea lui;
Bucură-te, cel ce te-ai îmbogățit cu a lui făp­tu­ră bună;
Bucură-te, cel ce mai înainte ai cunoscut în­șe­lă­­ciunea eresurilor;
Bucură-te, cel ce ai alinat tulburarea Bise­ri­cilor;
Bucură-te, cel ce ai gonit primejdia eresului;
Bucură-te, părtașul dreptei cunoștințe;
Bucură-te, buna mireasmă a pustiurilor;
Bucură-te, buna insuflare a monahilor;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 11:

Nevoind Valens, cel de cele arie­nești cu­­ge­tător, a recunoaște pe Fiul Dum­­nezeu Preaînalt, te-ai pornit împotriva lui, An­to­nie; și el, ticălosul, luând cele după fap­tele sale, de cal a fost ucis, iar tu lui Dum­nezeu strigai: Aliluia!

Icos 11:

Lumină trimisă de Luminătorul cel mare ară­tându-te tu, Antonie, ai lu­mi­nat pe toți, și pe ucenicii tăi sfătuind, mai înainte le-ai arătat mu­tarea ta din viața de aici; iar ei, de întristare fiind cuprinși, cântau ție acestea:
Bucură-te, mângâierea noastră;
Bucură-te, încurajarea tuturor;
Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi de cele ce­rești;
Bucură-te, sfătuitorul celor doritori de cele su­­fle­tești;
Bucură-te, că ieșirea ta mai înainte ai cu­nos­cut-o, de Dumnezeu purtătorule;
Bucură-te, următorule al înțelepțiților de Dum­­ne­zeu Apostoli;
Bucură-te, cel prin care pământenii se laudă;
Bucură-te, cel prin care înțelepții se apără;
Bucură-te, desfătarea slavei celei negrăite;
Bucură-te, amintirea hranei tale celei sfinte;
Bucură-te, că învățăturile tale cu drag le pri­mim;
Bucură-te, că ne mântuim sufletul ur­mân­du-ți sfa­turile;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 12:

De mare dar s-a învrednicit marele Ata­na­sie, luând amândouă hainele tale, de Dum­­nezeu purtătorule Antonie; și scriind dum­ne­­zeiască viața ta, cea de una sută și cinci ani, striga lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Cânți acum împreună cu îngerii, ca mai înain­te cu oamenii, în ceruri ve­se­lin­du-te, Fericite, cântarea cea întreit-sfântă lui Dum­ne­zeu, pe Care roagă-L pen­tru cei ce te cinstim pe tine, An­tonie, și cu dragoste cântăm acestea:
Bucură-te, locuitorul celor cerești;
Bucură-te, împodobitorul celor pământești;
Bucură-te, cel ce împreună-petreci cu îngerii;
Bucură-te, împreună-vorbitorule cu sfinții;
Bucură-te, pururea lăudătorule al Preasfintei Treimi;
Bucură-te, fierbinte mijlocitorule al tuturor către Dumnezeu;
Bucură-te, povățuitorul și sprijinitorul celor ce te laudă pe tine;
Bucură-te, strălucitule păstor și învăță­to­rule al uce­nicilor tăi;
Bucură-te, înaintestătător al tuturor cu­vio­șilor;
Bucură-te, preacinstitule conducător al celor ne­­că­sătoriți;
Bucură-te, cel ce ești cald mijlocitor al celor ce poartă numele tău;
Bucură-te, mare apărător al celor ce te cinstesc pe tine;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 13:

O preaînțelepte de Dumnezeu pur­tă­to­rule An­tonie, căpetenia părinților și slava cu­vio­șilor, primește de la noi aceste laude ce cu tot su­fletul le aducem ție și roa­gă-te lui Dum­nezeu pentru noi cei ce strigăm: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori)

Apoi iarăși se zice: Icosul întâi: Om cu firea te-ai arătat...; Condacul întâi: Fugind de întunericul...

Icos 1:

Om cu firea te-ai arătat, Părinte, dar te-ai văzut îm­preună-cetățean cu în­gerii, căci ai viețuit pe pământ ca fiind fără de trup, Prea­cu­­vioase Antonie, lepădând toată purtarea de grijă a trupului; pentru aceasta strigăm ție:
Bucură-te, odrasla cucernicului părinte;
Bucură-te, ramura credincioasei maici sfinte;
Bucură-te, vlăstarul cel neveștejit al Egiptului;
Bucură-te, povățuitorul cel mare al pustiului;
Bucură-te, că din tinerețe lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, că firește de trup te-ai depărtat;
Bucură-te, arătătorule al căilor mo­na­hicești;
Bucură-te, cel ce voiești mântuirea muri­to­rilor;
Bucură-te, izbăvitorul din înșelăciuni al celor mulți;
Bucură-te, dătătorul râurilor de tămăduiri;
Bucură-te, cel prin care Dumnezeu S-a preaînălțat;
Bucură-te, cel prin care satana s-a rușinat;
Bucură-te, Părinte Antonie!

Condac 1:

Fugind de întunericul cel negru al Egip­tu­lui, ai căutat pământul cel de viață dă­tă­tor al pustiului. Prin înfrânare și nevoință veș­tejind săl­tările trupului Prea­lău­date, te-ai făcut pildă mo­nahilor, de Dum­ne­zeu cuge­tă­to­rule, celor ce strigă: Bucură-te, Părinte Antonie!

Troparul Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, glasul al 4-lea:

Asemănându-te cu obiceiurile râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Preacuvioase Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 8-lea. Irmos: Pe prigonitorul Faraon...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

La nemurire şi la viaţă veşnică ajungând cu adevărat şi de Raza Cea Întreit Strălucitoare, părinte, din plin fiind luminat, roagă-te, să fie luminat sufletul meu cel întunecat, cu luminarea harului, ca după vrednicie să te laud pe tine.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tânăr fiind cu vârsta trupului şi pe calea cea nouă a faptei bune apucând, ai călătorit pe dânsa, fără primejdie, plecându-te Legii celei noi a Mântuitorului, de trei ori fericite şi poruncilor Evangheliei celor de viaţă purtătoare ai urmat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu Lumina cea de trei ori mai Strălucitoare decât soarele luminat fiind, preaînţelepte, vrăjmăşeasca întărâtare a demonilor, fericite şi gurile căscate ale fiarelor şi durerile vătămătorilor, ca pe o pânză de păianjen le-ai sfărâmat, aprins fiind de Dumnezeiasca dragoste.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Având îndrăzneală, ca o Maică a lui Dumnezeu, către Cel Ce S-a născut din tine, Cuvântul Cel Unul-Născut, împreună fără de început cu Tatăl şi deofiinţă cu Duhul, nu înceta a-L ruga, Ceea ce eşti cu totul fără de prihană, să izbăvească din nevoi pe cei ce te măresc pe tine, de Dumnezeu Născătoare.

Catavasie:

Pământul cel roditor de adâncime, uscat l-a trecut oarecând soarele; căci ca un zid s-a închegat apa de amândouă părţile, trecând poporul marea pedestru şi lui Dumnezeu cu plăcere cântând: să cântăm Domnului, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a. Irmos: Celui Ce ai întărit cerurile...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuget întărit şi cu minte statornică potolind văpaia patimilor, te-ai îmbrăcat în luminata haină a nepătimirii, Sfinte Antonie şi în veşmântul mântuirii, părinte.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu năvăliri preatari demonii îndrăznind şi în fiare prefăcându-se, ai defăimat puterea lor cea slabă, că ai avut Ajutor pe Cel tare în războaie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Purtătorul de Dumnezeu, Preacuviosul Părinte Antonie, biruind căpeteniile şi stăpâniile întunericului cu înfrânare tare s-a făcut purtător de izbândă biruitor, mărirea pustnicilor şi lauda călugărilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mintea mea cea robită de patimi, ridică-o, Curată, cu Puterea de viaţă care S-a arătat lumii din tine şi la viaţă o povăţuieşte, Ceea ce Singură ai sfărâmat porţile morţii, cu naşterea ta.

Catavasie:

Întărirea celor ce nădăjduiesc spre Tine, întăreşte, Doamne, Biserica Ta, pe care o ai câştigat cu Scump Sângele Tău.

Cântarea a 4-a. Irmos: Tu eşti Tăria mea, Doamne...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Scară Dumnezeiască de fapte bune făcându-ţi, la înălţime te-ai suit, părinte şi ai văzut pe Dumnezeu sprijinindu-Se pe dânsa şi daruri preabogate împărţind, celor ce cu credinţă cântă: Slavă Puterii Tale, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu totul te-ai sfinţit lui Dumnezeu, Sfinte Preacuvioase Părinte Antonie, singur cu EI unindu-te, preaînţelepte, prin fapta bună şi grăind împreună, şi de arătarea lui Dumnezeu ca un curat învrednicindu-te; că de pământ şi de cele pământeşti depărtându-te, după vrednicie ai aflat Cereasca Desfătare.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mintea şi sufletul curătindu-ţi, Părinte Antonie, ai vădit înşelăciunea cea de suflet pierzătoare, părinte şi meşteşugirile şi amăgirile cele amare şi nălucirile vrăjmaşilor; că pătimind te-ai învăţat, şi ajungând la cunoştinţă ai învăţat mulţimile călugărilor, preafericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Dumnezeu, Cel Ce S-a Întrupat din tine, Care Neschimbat a rămas precum a fost şi fireşte deofiinţă fiind, este întocmai cu Tatăl şi cu tine, roagă-L, Ceea ce L-ai născut, să dăruiască iertare de greşeli şi mântuire sufletelor celor ce te laudă pe tine cu credinţă.

Catavasie:

Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase; că ieşind din Chivotul Sfinţirii Tale, din Maică Nevătămată, în Biserica Slavei Tale Te-ai arătat ca un Prunc în braţe purtat; şi s-au umplut toate de lauda Ta.

Cântarea a 5-a. Irmos: Pentru ce m-ai lepădat...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Locuitor întru tine având pe Dumnezeu, Cel Ce pe toate le vede, fericite, Care te-a învăţat şi te-a luminat şi te-a înţeleptit, de trei ori fericite, suişurile sufletelor celor curate şi fericite a le vedea te-ai învrednicit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Har de tămăduiri asupra bolilor celor de multe feluri şi putere asupra duhurilor celor necurate ţi-a dăruit ţie, Hristos, înţelepte; că firea biruind, părinte, te-ai împărtăşit de darurile Duhului, cele mai presus de fire.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cei ce te avem pe tine Zid şi cu apărarea ta suntem înconjuraţi, care ne lăudăm cu Dumneze­iasca ta mărire, pe tine te fericim; că tu, Preasfântă, izvorăşti sufletelor noastre bucurie şi veselie.

Catavasie:

Când a văzut Isaia, în vedenie, pe Dumnezeu pe Scaun Preaînalt, de Îngerii Slavei înconjurat, a strigat: O, eu ticălosul! Că am văzut mai înainte pe Domnul Întrupat, pe Cel Ce stăpâneşte pacea şi lu­mina cea adevărată.

Cântarea a 6-a. Irmos: Adâncul păcatelor...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Din fragedă copilărie luând asupră-ţi felul de viaţă cel după Lege, de Dumnezeu insuflate, l-ai păzit până la sfârşit şi ca un Dumnezeiesc biruitor ai luat cunună de biruinţă de la Împăratul tuturor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Avându-te pe tine, fericite, rugător preaputernic către Dumnezeu, părtaş al grijilor noastre, ocrotitor şi apărător şi mijlocitor binevoitor, ne mântuim de toate nevoile, de ispite şi de primejdii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înălţat-ai cu adevărat firea omenească cea căzută, născând fără sămânţă pe Fiul Cel Văzut, pe Cel cu Chip Dumnezeiesc şi deopotrivă cu Tatăl, de Dumnezeu Născătoare.

Catavasie:

Strigat-a Ţie bătrânul, văzând cu ochii mântuirea, care a venit popoarelor de la Dumnezeu: Hristoase, Tu eşti Dumnezeul meu.

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Căutând cele de sus...

Lepădând tulburările lumeşti, viaţa sihăstrească ai dus-o până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, preacuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinţilor, Sfinte Antonie.

Cântarea a 7-a. Irmos: De pogorârea lui Dumnezeu...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Şi făcutu-s-au obrajii tăi ca nişte vase de miresme pline de bunul miros al faptelor bune, îmbălsămând de mântuire, întocmai ca o pajişte înflorită, pe cei ce strigă cu dragoste: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Harul Preasfântului Duh sălăşluindu-se întru tine, părinte, te-a făcut alungător al duhurilor viclene şi învăţător călugărilor, strigând: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Maria cea Preacurată şi Preasfântă să o lăudăm; că printr-însa ne izvorăşte harul darurilor celor mai presus de minte, ca dintr-un Izvor al Dumnezeieştii bunătăţi. Pe care cu gând cucernic, acum să o fericim.

Catavasie:

Pe Tine, Cel Ce ai răcorit în foc pe tinerii care Dumnezeu Te-au numit şi în Fecioară Nepătată Te-ai Sălăşluit, Dumnezeu Cuvântul, Te lăudăm, cântând cu dreaptă credinţă: bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a. Irmos: De şapte ori cuptorul...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Antonie, neadormit fiind în rugăciuni, întărit în ajunări şi răbdător întru ispite, ai petrecut curat la cuget ca un înger şi lui Dumnezeu ai strigat: tineri binecuvântaţi-L, preoţi lăudaţi-L, popoare preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cereri stăruitoare şi cu rugăciuni, apropiindu-te neîncetat de Dumnezeu, spre înălţimea cerească ai alergat, cuvioase; scăpând din cursele demonilor şi din tirania lor eliberându-te, de Dumnezeu insuflate, ai cântat: preoţi lăudaţi, popoare preaînălţaţi pe Hristos întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Ca un nou Moise făcându-te, biruinţă ai ridicat în pustiu asupra vrăjmaşilor şi a celor ce se luptau cu tine, mergând în fruntea poporului ce alcătuia adunarea sihaştrilor, care cu veselie şi cu cinstită viaţă au strigat Stăpânului: preoţi lăudaţi, popoare preaînălţaţi pe Hristos întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

De Dumnezeu Născătoare, Preacurată, curăţeşte rănile sufletului meu şi semnele păcatului, spălându-le cu izvoarele cele din coasta Celui Născut al tău şi curăţindu-le cu apele cele dintr-însa; căci către tine strig şi la tine caut adăpost şi pe tine te chem, Ceea ce eşti Plină de har.

Catavasie:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

În focul cel mistuitor uniţi fiind tinerii, cei ce au fost cei dintâi în cinstirea de Dumnezeu, dar de văpaie nefiind vătămaţi, cântare Dumnezeiască au cântat: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a. Irmos: Înfricoşatu-s-a de aceasta...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sosit-a sărbătoarea ta cea purtătoare de lumină, Preafericite Părinte Antonie, plină de bucurie, plină de duhovnicească veselie, plină de Duh Sfânt, plină de bună mireasmă şi de luminare; şi acum câştigându-te pe tine îndreptar sihăstriei şilegiuitor, ne bucurăm.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu înceta rugând pe Izbăvitorul, preacinstite părinte, să dăruiască, celor ce săvârşesc cu evlavie sfinţită pomenirea ta, iertare de greşeli, împărţire de daruri, Dumnezeiască ocrotire, sufletelor mântuire şi veşnică izbăvire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întocmai ca un înger vieţuind pe pământ, ai aflat Luminarea cea întocmai cu îngerii; că te-ai împărtăşit de Strălucirea lor Cea Dumnezeiască. Cu care împreună te şi bucuri neîncetat, ca un Dumnezeiesc prooroc, ca un mucenic de cunună purtător, ca un mai mare al călugărilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Zămislit-ai, Fecioară, fără sămânţă, fără pofte trupeşti, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce a zidit toate şi fără stricăciune şi fără dureri de maică L-ai născut. Pentru aceasta pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cu inima şi cu graiul mărturisindu-te, te mărim.

Catavasie:

În Lege, în umbră şi în Scriptură închipuire vedem noi credincioşii: toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, Sfânt lui Dumnezeu este. Deci pe Cuvântul Cel mai înainte Născut, Fiul Tatălui Celui fără de început, Cel Întâi-Născut din Maică fără ispită bărbătească, Îl slăvim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină...

Chemării Domnului tău ai urmat, lepădându-te de lume şi de toate frumuseţile ei, Preafericite Părinte Antonie; povara pustniciei cu osârdie ai răbdat şi taberele demonilor cu bărbăţie le-ai alungat. Pentru aceasta, cu credinţă şi cu cântări, cinstim pururea pomenirea ta.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...

Crucea Domnului ridicând, înţelepte şi Lui până la sfârşit urmând, mintea nu ţi-ai întors la lume, de Dumnezeu înţelepţite; ci, cu înfrânarea şi cu ostenelile, patimile ţi-ai omorât şi pe tine însuţi te-ai gătit biserică Domnului. Pentru aceasta ai luat răsplătire darurile de a vindeca bolile şi a alunga duhurile, de Dumnezeu purtătorule, Părinte Antonie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu iertare de greşeli să dăruiască, celor ce prăznuiesc cu dragoste, sfântă pomenirea ta.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...

Ca o Mireasă cu totul fără prihană a Făcătorului, ca o Maică Nenuntită a Izbăvitorului, ca Una ce eşti Locaş Mângâie­torului, Prealăudată, pe mine cel ce sunt locaş întinat al fărădelegii şi întru cunoştinţă batjocură demonilor m-am făcut, grăbeşte de mă izbăveşte de lucrarea lor cea rea, locaş luminat prin fapta bună făcându-mă, Ceea ce eşti de Lumină Primitoare, Curată. Alungă negura patimilor şi mă învredniceşte de Împărtăşirea cea de sus şi de Lumina Cea Neînserată, cu rugăciunile tale.

 



Icoana Maicii Domnului de la Bisericani - vindecătoarea bolilor de plămâni
 
Prima minune de la Bisericani l-a determinat pe domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt să pună fundaţia unei biserici din piatră. Apoi, în timpul domniei lui Carol I, o parte din mănăstirile româneşti au fost transformate în puşcării, iar la Bisericani se mai întâmpla o minune: deţinuţii bolnavi, în loc să slăbănogească, se întremau.
La început, la Bisericani era o biserică din lemn cu hramul „Buna Vestire“. A fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea de câţiva sihaştri de la un schit de pe Valea Iordanului din Ţara Sfântă. Aşezarea pustnicească s-a numit la început „Sihăstria lui Iosif“, după numele Cuviosului Iosif, întemeietorul aşezării, alături de ucenicii săi veniţi din pustiul Iordanului.
„Sihăstria lui Iosif“ era, în acele vremuri, singura aşezare monahală românească a cărei regulă de viaţă era cea „achimită“, adică neadormită, după tradiţia Mănăstirii Studion din Constantinopol. Astfel, obştea mănăstirii era împărţită în trei cete: o ceată se ruga opt ore, a doua lucra cu mâinile (împletea metanii, coşuri etc.), iar a treia se liniştea la chilii.
Din opt în opt ore, se schimbau la biserică, astfel încât lauda lui Dumnezeu se săvârşea necontenit. Pentru râvna lor, în secolele XV-XVI, sihăstria a căpătat denumirea de „Sihăstria bisericanilor“, adică „a evlavioşilor, bisericoşilor“. Dar poate cel mai preţios dar adus de călugări a fost Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus, care, până atunci, era mai puţin cunoscută în Moldova. Urmaşii Cuviosului Iosif i-au urmat exemplul vieţuirii pline de sfinţenie, iar despre unul dintre ei, Cuviosul Chiriac, se spune că s-a nevoit în munte şaizeci de ani. La moaştele acestui pustnic s-a închinat Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, după cum singur mărturiseşte în cartea „Viaţa şi petrecerea sfinţilor“: „Eu, nevrednicul Vlădica Dosoftei, m-am învrednicit să mă închin la moaştele celui dintâi între sfinţi, părintele Chiriac, care s-a nevoit în peşteră în Muntele Bisericani vreme de şaizeci de ani, ajungând la măsura lui Onufrie cel Mare“.
„Rămâneţi pe loc, că şi aceasta este grădina mea!“
În anul 1476, biserica din lemn a fost jefuită şi incendiată de turci în timpul bătăliei de la Războieni, iar în 1498 a fost incendiată pentru a doua oară. Rămaşi fără biserică şi văzându-şi liniştea tulburată de frecventele bătălii şi năvăliri ale cotropitorilor, călugării, în frunte cu stareţul lor, cuviosul Iosif, s-au hotărât să plece în Sfântul Munte Athos, cunoscut ca Grădină a Maicii Domnului. Dar nu au mers însă decât vreo 700 de metri şi o femeie, îmbrăcată împărăteşte, le-a vorbit dintr-un stejar:
„-Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?
- Ne ducem la Athos, în Grădina Maicii Domnului, au răspuns ei.
- Rămâneţi pe loc, că şi aici este grădina mea!“, le-a poruncit Maica Domnului şi s-a făcut nevăzută.
În urma acestei minuni, părinţii s-au întors şi, drept mulţumire, au aşezat o icoană a Maicii Domnului în acel stejar, iar pe locul ce poartă şi azi numele „la Iconiţa“ s-a ridicat apoi o bisericuţă.
O mănăstire cu o viaţă duhovnicească foarte bogată
Minunea de la Bisericani l-a determinat pe domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt să pună fundaţia unei biserici din piatră, după cum scrie Nicolae Iorga în „Istoria Bisericii Româneşti“. Construcţia lăcaşului a fost continuată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. La începutul secolului al XVII-lea, moşia Schitului Bisericani s-a extins mult, prin danii domneşti şi boiereşti, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriţei şi aproape toată Valea Tarcăului, astfel că schitul s-a transformat într-o mănăstire cu o viaţă duhovnicească, dar şi culturală, foarte bogată, şi cu o obşte de aproximativ 800 de călugări.
La Mănăstirea Bisericani a luat fiinţă şi prima tipografie din Moldova, adusă de la Kiev în timpul mitropolitului Dosoftei. Aici s-au tipărit „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul, „Vieţile Sfinţilor“, „Minunile Maicii Domnului“, evanghelii, psaltiri, octoihuri, ceasloave, un volum al „Filocaliei“. Călugării de aici erau vestiţi traducători de limbă greacă şi slavonă, o parte dintre manuscrisele traduse păstrându-se la biblioteca Academiei Române. De la Mănăstirea Bisericani s-au ridicat episcopul Mitrofan de Buzău, vestit tipograf şi traducător al Bibliei lui Şerban Cantacuzino din 1688, sau călugărul Misail, mare cărturar, autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei“.
Aerul binecuvântat ce vindeca deţinuţii
În timpul domniei lui Carol I, o parte dintre mănăstirile româneşti au fost transformate în puşcării. O astfel de lovitură a primit-o şi Mănăstirea Bisericani, care, în 1872, a fost transformată în închisoare, aici fiind trimişi oponenţii politici ai regimului. La Bisericani se petrecea însă o minune: în timp ce la închisoarea de la Pângăraţi, aflată nu departe, deţinuţii mureau în masă din cauza bolilor de plămâni, la Bisericani deţinuţii nu numai că nu se îmbolnăveau, dar chiar se întremau.
„Aerul binecuvântat de aici le strica planurile celor care voiau să-i extermine pe deţinuţi. În urma cercetărilor, s-a stabilit că aici există o concentraţie mare de ozon. Părintele Cleopa Ilie mi-a explicat că aerul binefăcător se datorează harului, pogorât peste aceste locuri odată cu arătarea Maicii Domnului călugărilor care, dezamăgiţi, voiau să părăsească mănăstirea“, spune părintele protosinghel Serafim Mihali, stareţul mănăstirii.
În 1905, la Bisericani s-a mai petrecut o minune: în noaptea Învierii, zidurile închisorii s-au prăbuşit, moment după care închisoarea a fost desfiinţată, iar mănăstirea şi-a recăpătat liniştea de dinainte. După puţină vreme, s-a decis înfiinţarea aici a unui sanatoriu pentru cei bolnavi de cea mai ucigătoare maladie a acelor vremuri, tuberculoza pulmonară, sanatoriu care există şi în prezent. Frica de a fi contagiaţi i-a gonit pe puţinii vieţuitori ai obştii monahale, rămânând un singur preot bătrân care slujea într-o căsuţă cu cerdac, clădită în faţa stejarului „de la Iconiţă“, locul unde se arătase Maica Domnului, cu sute de ani în urmă. În aceste condiţii, mănăstirea a devenit un schit ce depindea canonic şi administrativ de Mănăstirea Durău (1904-1960), apoi de Mănăstirea Bistriţa, până în 1990. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1990, în vremea arhipăstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, aşezământul de la Bisericani s-a reînfiinţat ca mănăstire.
 
(sursa: doxologia.ro)
 
 



BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Respectul de sine nu poate fi cumpărat - A. Alina Rotaru
 

Complexitatea ființei umane este năuci­toare, deoarece noi construim lumea prin gândurile și faptele noastre. În cel mai real mod, ce ești și ce faci sunt o consecință a modului în care gândești și de aici e bine să știi că doar tu poți face pași concreți pentru a schimba ceva în viața ta, dacă aceasta te nemulțumește.

Responsabilitatea se răsfrânge în aspectele exterioare și interioare ale vieții: latura exterioară vizează sportul, alimentația, imaginea în afară, iar cea interioară, mentalitatea și convingerile profunde pe care le ai despre tine. Poți alege să fii victimă sau să-ți asumi responsabilitatea propriei vieți. Schimbarea în orice latură a vieții tale vine prin asumarea responsabilității în legătură cu modul în care arăți, te simți, anturajul și acțiunile tale. Respectul față de tine se naște în acel loc tainic și adânc, adică în interiorul tău, iar aceasta se reflectă în conduită, în felul cum vorbești, în postura și, poate cel mai important aspect, în alegerile tale.

Este important să ai grijă de aspectul exterior, dar mai ales să fii blând cu tine. Fă-ți bucurii mici în fiecare zi, pe lângă bucuriile pe care îți dorești să le faci celor de lângă tine. Și, zâmbește. Pe lângă mesajul pe care îl transmiți creierului că totul este în regulă, zâmbetul este cea mai simplă cale de a te face plăcută celorlalți. Oferă-ți respect. Nu te subestima, nu te pedepsi prin afirmații de tipul: „Nu sunt bun de nimic”, „O să eșuez”, „Nu am încredere”, „Nu pot”. Ca să primești respect din partea celorlalți, este necesar să te respecți pe tine. Suntem ceea ce spunem, așadar să spunem ceea ce vrem să fim. Procesul sănătos pornește din interiorul ființei spre exteriorul ei.

Nici un cuvânt nu e atât de important precum ceea ce îți spui ție însuți. Cuvântul are o putere uriașă și dictează ceea ce ești, ceea ce vei fi în următorii ani, alături de acțiune, bineînțeles. Whitney Griswold a scris: „Respectul de sine nu poate fi vânat. Nu poate fi cumpărat. Nu poate fi fabricat din relaţiile noastre cu cei din jur. Respectul de sine vine când suntem singuri, în momentele de linişte, în locurile ferite de agitaţie, când ne dăm seama că, ştiind diferenţa dintre bine şi rău, am făcut binele, că recunoscând frumuseţea, i-am oferit admiraţia noastră și, cunoscând adevărul, l-am rostit”. Poartă-te cu demnitate. Nu permite să fii abuzat fizic, emoțional, intelectual, spiritual. Nu permite să fii șantajat, manipulat și controlat. A tolera astfel de comportamente va conduce spre distrugerea stimei de sine, iar din acest punct nu mai este decât un pas în a te complace în statutul de victimă. Fii atent la convingerile care îți guvernează viața. Acestea au rol de axiomă pentru tine.

Aliniază-te convingerii că meriți să fii iubit și respectat pentru ceea ce ești. Perseverează în aceste convingeri sănătoase, deoarece sunt fundamente ale respectului de sine. Îndrăz­nește să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta. Este singura manieră în care vei schim­ba ceva. Dacă nu, puterea va fi la alții și niciodată la tine, iar cel mai probabil vei fi un om plin de frustrări, care dă vina pe evenimentele exterioare pentru nefericirea sau neîmplinirea lui. Cum ar fi dacă ai privi în ­interiorul ființei tale și să descoperi care-ți sunt adevăratele nevoi și dorințe? Cum ar fi să nu te mai compari cu alții? Ce s-ar schimba în viața ta dacă te-ai opri din a te sabota? Atunci când începi să-ți pui întrebări, răspunsurile apar inevitabil. Schimbarea derivă din înțelegerea mecanismelor care se află în spatele acțiunilor, deoarece aici avem de-a face cu emoții profunde, unele dureroase, care își au originea în copilărie. 

Misiune sau vocație

Vocația este combinația dintre pasiunea față de un domeniu și abilitățile native. Vocația este o chemare interioară, o cauză pentru care sufletul tău simte și se zbate. Fiecare om are o vocație, pentru că fiecare om este unic prin talentele și abilitățile pe care le deține. Exersarea acestor talente native îți aduce un sens în viață (nu singurul), împlinire și satisfacție. Cu­noaș­tem, probabil, fiecare oameni care au renunțat la un loc de muncă prestigios și foarte bine plătit pentru a începe pe cont propriu să lucreze la ceea ce îi pasionează. Fie că vorbim despre gătit, artă sau dezvoltare personală, tranziția spre un domeniu total diferit de cel în care au fost formați a fost facilitată de „chemarea” interioară pe care aceștia au avut-o. Fiecare om se naște cu dorința de a descoperi care este domeniul care îl pasionează, iar unii găsesc acest răspuns mai devreme, alții mai târziu, prin încercare și eroare.

Câteva întrebări edificatoare pentru a afla care sunt ele ar fi acestea: Ce aș face în continuare dacă aș avea toți banii pe care îi doresc până la sfârșitul vieții? Ce mă văd făcând peste zece ani? Cum vreau să-și amintească oamenii de mine? Ce îmi place să fac și pierd noțiunea timpului practicând acel lucru? Ce vise profunde am legate de viitorul meu? Dorințele se află în straturile superficiale ale psihismului, însă visurile sunt seva adâncă a personalității și se solidifică în intemperiile existenței. Psihiatrul Augusto Cury scrie: „Visurile nu determină locul în care vom ajunge, însă constituie un izvor de curaj pentru a ieși din locul în care ne aflăm. Visurile nu construiesc victorii, dar ne scot din conformism, nu ne fac eroi, însă ne transformă în ființe esențialmente umane. O viață lipsită de visuri înseamnă o minte lipsită de creativitate, o emoționalitate fără aventuri, o poveste fără conținut”.

Poate talentele și abilitățile pe care le ai zac sub o stimă de sine scăzută sau ani de obiceiuri neproductive; poate ești cuprins de deznădejde, uitându-te la tine și la inconsecvența ta; poate că uneori îți este greu, crezi că vei eșua. Nu renunța! Împarte o sarcină mare în pași mărunți, dar zilnici. Unește visurile cu disciplina și obiectivele. Michael Audiard a enunțat atât de plastic principiul perseverenței: „Doi intelectuali care stau jos nu vor ajunge niciodată mai departe decât o brută care merge”. Autocunoașterea este în definitiv o muncă de autodescoperire, dar, după ce am parcurs acest proces, încep provocările. Provocarea de a-ți sufleca mânecile și a te apuca de ce ai de făcut. Pentru că talentele se cultivă, se perfecționează, se dezvoltă în permanență.

Viața trece inevitabil. Zilele se scurg cu o rapiditate amețitoare. Dacă nu îți vei stabili scopuri și obiective, vei ajunge ca, peste câțiva zeci de ani, uitându-te în urmă, să realizezi că ai trăit fără a-ți îndeplini visurile și idealurile. Că mereu te-ai preocupat de aspectele urgente, fără impact semnificativ, în detrimentul celor cu adevărat importante, cu impact pe termen lung. Este în puterea ta să ai o viață împlinită, condusă de chemarea și vocația pe care le ai în această lume.

Ziarul Lumina



Dor de tata - In Memoriam

 

Ne aflăm în Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul. Cu gândul ca considerațiile de mai jos, publicate în Ziarul Lumina, vă supunem atenției mai jos mărturia doamnei Codruța Varga, legată de trecerea recentă la Domnul a tatălui său, dar mai ales despre puterea binefăctătoare a Sfintelor Taine.

Religia creştină este prin excelenţă religia iubirii. Dumnezeu Însuşi este iubire, iar cei care nu iubesc nu pot să-L cunoască (cf. 1 Ioan 4, 8). De aceea, orice formă de manifestare a iubirii este, în fond, nu numai o îndeplinire a poruncii pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ci şi o continuă cunoaştere a marii Sale milostiviri.  Iubirea faţă de semeni nu se manifestă numai în timpul vieţii pământeşti, ci trece dincolo de moartea fizică. Rugăciunile pe care le facem pentru ei, după ce au trecut la cele veşnice, ne ajută să fim în comuniune, iar îngrijirea locurilor în care sunt înmormântați este o responsabilitate de netăgăduit. Întâlnirea cu ei în rugăciune este şi întâlnire cu Hristos Domnul, Cel care a biruit moartea prin Răstignirea şi Învierea Sa. E bine știut faptul că rânduiala Bisericii Ortodoxe prevede o ritmicitate a rugăciunilor sau pomenirilor pe care le facem pentru cei adormiți. Pe lângă toate rânduielile care se săvârșesc până la așezarea trupului în mormânt, care culminează cu slujba Înmormântării, Biserica a rânduit multe pomeniri ulterioare.

Alături de Sfânta Liturghie la care sunt pomeniți, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este parastasul, adică un rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Primul parastas sau prima pomenire coincide cu pomana care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an. Îi numim pe cei care trec pragul către veșnicie adormiți, pentru că ei nu dispar odată cu moartea fizică, ci, după credința noastră, moartea este considerată un somn. Mântuitorul Însuși spune despre prietenul Său, Lazăr, când acesta era deja mort de patru zile, că „a adormit” și merge să-l trezească (cf. Ioan 11, 11-13). Iar Apostolul Pavel le răspunde tesalonicenilor care se întrebau ce se va întâmpla cu cei care mor înainte de Parusie sau de a doua venire a Domnului că aceștia „au adormit” și că „prin Iisus îi va aduce Domnul împreună cu El” (cf. 1 Tesaloniceni 4, 14). Mai târziu, momentul trecerii prin moarte a Maicii Domnului a rămas în conștiința Bisericii ca Adormirea Maicii Domnului. Această credință a făcut ca, în limbajul comun, să existe expresii ca: adormitul/a întru Domnul (înainte de rostirea numelui), adormirea în Domnul (pentru momentul despărțirii sufletului de trup sau moartea fizică) ș.a. - Un articol de: Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose - 26 Ian, 2021

CULOAREA SUFLETULUI MEU UIMIT

Este vineri... zi de post... noapte în care tatăl meu a plecat acolo Sus, unde sufletul este printre îngeri, dar cum zice Domnul Iisus “nu este mort, ci doarme”, sunt 42 de zile făro tatăl meu.

Până pe data de 17 noiembrie 2020, sufletul meu a avut o culoare veselă, plină de energie și speranță, dar în această zi de iarnă parcă sufletul a luat o culoare de gri închis. În acea zi am primit trista veste că tatăl meu, Ștefan zis Nuțu (la 66 ani), a primit diagnosticul de tumoră la plămâni și se pare că și rinichii erau deja afectați.

Când am primit vestea simțeam că o parte din suflet îmi este înghețată, mai ales că de 6 zile eram bolnavă la pat și eu, răcită foarte rău și am refuzat vizita la medic pentru că mă temeam de diagnosticul anului 2020-COVID. Așa că m-am tratat acasă cum am putut, iar în ziua în care m-am putut ridica din pat am primit și trista veste despre boala tatălui meu.

Am început să căutăm medici în Timișoara, dar mă bucur că primul medicament pe care l-am sfătuit pe tatăl meu să îl ia a fost Sfânta Spovedanie și  Împărtășanie, în ziua praznicului „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”, ca mai apoi să reluăm investigațiile. Am considerat că primul medicament și cel mai de preț trebuie să fie mai întâi pentru suflet.

Doar jumătate de zi a fost internat tatal meu în spital, pentru că sufletul lui bun nu a putut suporta chinurile colegilor de salon, plângea de mila lor și m-a sunat să merg cât mai repede după el, plângea la telefon. Atunci am înțeles că el nu va rezista nici la tratamentul pentru bolnavii de cancer, am luat diagnosticul lui așa cum este și semnificatia „CA-IN- CER”,  urcând spre Cruce, gândindu-mă tot timpul la autoarea cărții „Cancerul, dragostea mea” (Mioara Grigore).

În ziua praznicului „Sfântului Andrei” eram cu soțul și cei doi copii ai noștri, Emanuel și Maria, la „Icoana Făcătoare de Minuni și vindecătoare de Cancer a Maicii Domnului-PANTANASSA”, de la Mănăstirea Râmeț (Jud.Alba), unde ne rugam ca Maica Domnului să mijlocească la Fiul ei și să nu îl lase să sufere pe tatăl meu. Simțeam în acele momente și în acel loc că sufletul îmi spunea să nu cer vindecare de boala aceasta, ci cum va vrea Dumnezeu, numai să nu sufere, pentru că aveam cazuri destule printre cei apropiați din care boala, în câteva luni a făcut doar niște chinuiți. Am venit de acolo cu speranță și nădejde, cu mir sfințit și agheasmă, iconițe, crucea cea de viață purtătoare, toate pentru tatăl meu, pe care el le-a primit cu mult drag și nădejde.

Vedeam că tata e schimbat, culoarea feței era pământie, sufletul lui nu mai era așa vesel, dar nici nu ne necăjea cu durerea lui. Sufletul lui atins de suferință era ca un om fără mâini, care nu putea nici să primească, nici să mai dăruiască, nici să se prinda de ceva, dar nici să se apere. Până la depistarea bolii, tatăl meu era o fire de o veselie ieșită din tipare, era iubit de la cel mai mic până la cel mai mare, mereu avea o glumă pentru fiecare om pe care îl întâlnea pe drum. Pentru copiii mei era „bunicul preferat”, cânta și  se prostea cu ei în toate felurile, pâna într-o duminică, ultima înainte de a pleca, moment când am vazut că sufletul lui era trist, din ochi părea că lacrimile vor să curgă, dar nu le lăsa, iar de joacă nu mai avea chef. Atunci am simțit din nou că și sufletul meu are o culoare cenușie.

Vineri spre sâmbată, 12 decembrie, ora 00:45  primesc telefon de la mama mea că tatălui meu îi este rău, îi auzeam răsuflarea... simțeam că va pleca Acasă. Așa a și a fost, peste cinci minute primesc  vestea de la prietena mea, Laura, că și tatăl meu a plecat acolo Sus lângă tatăl ei, suferind amandoi de aceeasi boală. Atunci am simțit cum sufletul meu nu mai are nicio culoare,ci se rupe, dar am mulțumit lui Dumnezeu că l-a luat așa ușor și nechinuit, dar împărtășit cu Sfintele Taine. Am plecat cu sora mea acasă cât am putut de repede, dar acasa nu mai era veselie ca de obicei... ne aștepta mama cu inima frântă, iar tata „dormea” întins pe covor jos. Ne-am așezat lângă el, cu lumânarea aprinsă și nu ne săturam să îl privim, era așa de frumos și împăcat cu el însuși, parca vroia să ne spună: „vă las cu bine dragile mele și să aveți grijă de mama voastră”.

Au trecut cele 40 de zile în care nu încetam să ne rugăm acasă, la mănăstiri, la cimitir cu lumânarea aprinsă, dar ziua Parastasului, 17 ianuarie, a coincis cu ziua fetiței mele, Maria, 7 anișori, atunci în biserică am simțit în sufletul meu și bucurie și tristete, ceea ce nu am mai simțit niciodată până acum. Era greu să ma împart în două, jumătate din suflet era colorat, iar jumătate negru de data aceasta.

Fericit sufletul celui plecat pentru care cei vii se roagă și fac fapte bune în numele lui. Moartea nu îl poate smulge din sufletul meu pe tati. Sufletul meu este cel mai sigur loc unde îmi pot încuia toate averile si cel drag este o avere. Acolo, nimeni și nimic nu poate pătrunde, pentru că singura cheie este la mine și după cheia aceasta nu se poate face copie, nici nu se pierde și nici nu poate fi furată.

Mă rog lui Dumnezeu ca sufletul meu să primească din nou acea culoare veselă, iar tatăl meu să se odihnească în curțile drepților. Când privesc cerul dimineța știu că tatăl meu mă veghează de Acolo și sufletul îmi dictează să mă rog asfel: Doamne Dumnezeul meu/Eu o sa te rog mereu/Ai grijă de tatăl meu/ Și îl poartă pe drum lin/În Eternul Tău Cămin/Făra durere și suspin.

 

VARGA CODRUȚA, Simand (Jud.Arad)

Vineri, 22.01.2021 



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Mihai Viteazul, Domn al Unirii (1558-1601) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

 Românii au fost nevoiți datorită vicisitudinilor și avatarurilor istoriei să trăiască mult timp în provincii separate. Chiar și în prezent unitatea statală a poporului român nu este deplină. Există încă provincii și ținuturi în care trăiesc numeroși români dar care încă nu fac parte din trupul țării noastre. Un alt fapt important este acela că nivelul de trai scăzut în România, lipsa posibilității multora de a-și asigura un trai decent în propria țară, la care se adaogă indiferența guvernanților din ultimii treizeci de ani față de obligația constituțională pe care o au de a aplica măsurile legislative, economice și financiare corecte pentru asigurarea unei vieți decente pentru tot poporul, a determinat aproximativ cinci milioane de români să emigreze în alte țări în speranța că vor găsi un loc de muncă mai mult.

 Nu puține au fost încercările mai marilor lumii, de-a lungul istoriei, de a dezrădăcina poporul român de a-l asimila, de a-i distruge limba și credința ortodoxă, dar niciuna nu a reușit.  În toată istoria sa milenară poporul român și-a păstrat unitatea de neam, de credință și de limbă. Unitatea de ființă a românilor, indiferent unde se află ei, este o realitate de fapt, dar și una de conștiință. Au existat personalități marcante în istoria poporului român, voievozi, teologi, cărturari, revoluționari care prin iubirea, credința, lupta și jertfa lor au contribuit decisiv la păstrarea unității și identității de neam, în dreapta credință ortodoxă, în limba română, în tradițiile strămoșești a poporului român.

 Mihai Viteazul este o personalitate emblematică a luptei pentru unitate a românilor, considerat de unii o adevărată legendă, dar noi spune că marele domnitor datorită credinței și luptei sale, dar și a Marii Uniri politice a provinciilor românești, pe care a realizat-o pentru prima oară în istoria poporului român, chiar dacă pentru un scurt timp, este un sfânt încă necanonizat de Biserica Ortodoxă Română, dar considerat ca atare de români. Redăm pe scurt un episod din viața lui Mihai Viteazul care demonstrează puternica sa credință și personalitate:

 Prin căsătoria cu doamna Stanca, Mihai ajunge posesorul unei mari averi, iar prin poziția sa, unul dintre cei mai puternici oameni din Țara Românească la acea vreme. Așadar, descendența impresionantă, dar și figura impunătoare a lui Mihai l-au înfricoșat pe Alexandru cel Rău domnul de atunci al Țării Românești, care l-a condamnat la moarte. În drumul spre locul execuției, Mihai cere voie să intre în biserica din apropiere, pentru a înălța o ultimă rugăciune. În fața icoanei Sfântului Nicolae din Biserica Albă - Postăvari, situată în mahalaua cu același nume, Mihai făgăduiește, în schimbul vieții, ridicarea unei mănăstiri cu hramul „Sfântul Nicolae“. Rugăciunea lui a fost ascultată, iar călăul, privind chipul măreț al celui care urma să fie decapitat, a lăsat să-i scape securea din mână, după care a exclamat: „Nu-l pot ucide pe bărbatul acesta“.

 Mihai Viteazul a înfăptuit prima mare unire, care și acum după mai mult de patru veacuri se distinge cu deosebire. “Când el e din poporul mieu... când el a încurajat pentru totdeauna cu strălucire numele nostru și l-a buciumat în lumea largă... când printr-însul s-a săvârșit... uimitoarea minune a strângerii noastre laolaltă sub același steag de biruință... cum aș putea să nu închin prinosul smeritei mele iubiri Străbunului!”  spune Nicolae Iorga[1]

Personalitatea lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opera Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

 

 Viața, lupta și jertfa

 Domnul Pătrașcu cel Bun a fost considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai Viteazul. Această ipoteză este controversată, în prezent unii istorici nu o consideră verosimilă. Din datele cunoscute se pare că s-a născut în anul 1558.

 Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era de condiție modestă, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cronica lui Radu Popescu menționează că “Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…[2]

 Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, Mihai Viteazul s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[3]  Boier, posedând întinse moșii din Oltenia, Mihai a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc (din 1588, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul) și ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În 1584, Mihai Viteazul s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcănești, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Stanca avea doi frați: Dragomir, fost mare postelnic, și Ioan Monahul.

 Instruit (cunoștea greaca, turca), energic, perseverent, Mihai s-a îndeletnicit în tinerețe cu treburi de negoț.

 În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini conform lui A.D. Xenopol[2]) și, având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești, înscăunarea sa având loc la București pe 11 octombrie, în același an.

 În anul următor, 1594, Mihai a aderat la „Liga Sfântă”, o alianță militară creștină constituită la inițiativa papei Clement al VIII-lea și îndreptată împotriva expansiunii Imperiului Otoman în Europa. Din Ligă făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania și ducatele italiene Ferrara, Mantova și Toscana. Ulterior a aderat la această alianță și principatul Transilvaniei, precum și Moldova (la 16 septembrie 1594). Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a dus la izbucnirea unei revolte antiotomane (13 noiembrie 1594), în cursul căreia a fost masacrată întreaga garnizoană otomană staționată pe atunci în București și creditorii veniți din Istanbul pentru a-și recupera sumele pe care Mihai le împrumutase de la aceștia pentru a obține tronul. Imediat după aceasta, el pornește o serie de atacuri împotriva Imperiului Otoman, atacând raialele de pe ambele maluri ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Rusciuk). Obține apoi trei victorii asupra tătarilor, care invadaseră Țara Românească, la Putineiu, Stănești și Șerpătești, în ianuarie 1595.[3]

 În primăvara anului 1595, Mihai a trimis la Alba Iulia o delegație de boieri pentru a reglementa relațiile cu Principatul Transilvaniei. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de Mitropolitul Eftimie a negociat și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, prin care Mihai devenea vasal al acestuia. Astfel, marii boieri care făceau parte din delegație și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului, sporind-o în schimb pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat acest tratat, deoarece Transilvania era singurul stat vecin care îi putea asigura spatele în lupta sa împotriva turcilor.[5]

 Criza internă provocată de moartea sultanului Soliman cel Mare, precum și victoria Spaniei și Veneției asupra flotei turcești de la Lepanto, 1571, au slăbit tăria Imperiului Otoman. In Europa s-a constituit o alianța antiotomană și în cele din urmă, Mihai a fost de acord să participe, bucurându-se de sprijin intern și extern. Războiul antiotoman a început în 13 noiembrie 1594, așa cum am menționat mai sus. Succesele românilor au obligat otomanii să trimită o oaste puternică pentru a-l pedepsi pe Mihai, pentru că a cutezat să se împotrivească puterii Otomane. Lupta a avut loc la Călugăreni în 13/23 august 1595, într-o zonă mlăștinoasă a râului Neajlov. Mihai a obținut o strălucită și epocală victorie. Prezentăm pe scurt câteva aspecte ale luptei și victoriei marelui Domnitor Mihai Viteazul în fruntea oștii sale, inferioară numeric, împotriva turcilor, pentru păstrarea credinței și a ființei poporului românesc.

 O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Pașa, a pornit spre Dunăre. Odată ajunsă pe malul drept al Dunării, la Rusciuk, comanda întregii oștiri a fost preluată de marele-vizir Sinan Pașa. Mărimea armatei otomane diferă de la o sursă la alta; astfel Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, spune că: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”[4].

 Fără să mai aștepte întăririle promise de Sigismund Báthory, Mihai a luat decizia de a opri înaintarea otomană spre București, atacând oastea lui Sinan Pașa, net superioară numeric, în vestita bătălie de la Călugăreni. Mihai se baza doar pe oastea țării (circa 10.000 de oameni) și pe cei 6.000 de secui înarmați cu archebuze, conduși de Albert Király, având în total maximum circa 16.000 de ostași. Bătălia de la Călugăreni soldată cu o importantă victorie tactică a românilor, a scos în evidență remarcabilele calități militare ale lui Mihai, prin folosirea judicioasă a posibilităților oferite de terenul împădurit și mlăștinos de pe valea râului Neajlov și punerea în practică pe câmpul de luptă a unor manevre rapide de concentrare a forțelor proprii acolo unde era mai necesar.[5]  Astfel fu acea vrednică, de o neștearsă aducere aminte zi de bătaie de la Călugăreni în care românii scriseseră cu sabie și cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puțin numeroși decât dușmanii, ei câștigară asupra-le o biruință strălucită și avură gloria de a învinge un general până atunci neînvins. Munteni, moldoveni și ardeleni, soldați și căpitani, se luptară toți ca niște eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinței se cuvine cu tot dreptul viteazului domnitor” [6].

Deși biruitor, Mihai s-a retras în munți în așteptarea ajutoarelor. Pe plan strategic, bătălia de la Călugăreni nu a reușit decât să întârzie înaintarea otomană, turcii, în frunte cu Sinan Pașa au ocupat Bucureștiul și cetatea Târgoviștei. Când Sigismund Batory, principele Transilvaniei, și domnitorul Moldovei, Stefan Răzvan, i-au venit în sprijin, întărindu-și oștirea, Mihai Viteazul a eliberat Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și și București (12 octombrie 1595), iar la Giurgiu, a obținut o a doua mare victorie (15-20 octombrie 1595). După noi victorii obținute la Nicopole, Vidin, Cladova și Babadag (iarna 1596)[7] Mihai a încheiat în 1598 pace cu turcii.

Au urmat câțiva ani de pace, datorită pe de o parte impasului în care intrase Liga Sfântă după înfrângerea gravă suferită în Bătălia de la Keresztes (1596) și pe de altă parte reușitei diplomatice a lui Mihai Viteazul în negocierile cu Înalta Poartă (1598), prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, i se recunoștea domnia pe întreaga durată a vieții sale.

 Mai mult, la 9 iunie 1598 Mihai a încheiat la Mânăstirea Dealu un tratat cu trimișii împăratului Rudolf al II-lea, tratat prin care Imperiul Habsburgic se obliga să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și îi recunoștea caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului. Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

 În acești ani de pace, Mihai Viteazul s-a preocupat de refacerea țării, pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și jafurile la care s-au dedat turcii în campania din 1595, aducând Țara Românească într-o stare critică din punct de vedere economic. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe care a considerat-o vitală pentru stoparea depopulării țării: „legământul lui Mihai Vodă”, prin care rumânii (țăranii fără pământ) erau obligați să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment, soluție mult criticată mai târziu. Țara s-a refăcut treptat. Din acea perioadă datează și ctitoriile cele mai importante ale lui Mihai Viteazul.

 Anii de pace nu au durat însă prea mult. În vara anului 1599, Mihai, simțindu-și țara amenințată din toate părțile (în Moldova urcase pe tron Ieremia Movilă, devotat polonezilor, aliați pe atunci cu Imperiul Otoman, iar în Transilvania Sigismund renunțase la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, de asemenea înclinat către politica polonă), a trimis soli la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-i solicita încuviințarea punerii în practică a planului său de îndepărtare de la domnie a principelui Transilvaniei și a domnului Moldovei și de a reactiva astfel flancul sudic al Ligii Sfinte.  Primind încuviințarea cerută, în toamna aceluiași an Mihai Viteazul intră în Transilvania cu armata sa compusă din români, dar și din mercenari secui, sârbi și obține o victorie decisivă în Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), lângă Sibiu, asupra lui Andrei Báthory. La 1 noiembrie 1599 intrară triumfal în Alba Iulia, capitala de atunci a Transilvaniei. Deși Dieta Transilvaniei l-a recunoscut doar ca guvernator imperial (în actele redactate în limba latină fiind numit Transylvaniae locum tenens), Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei timp de unsprezece luni. În actele emise de el, în limba slavă el se intitulează „Domn al Țării Românești și al Ardealului”.[8]

 În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Politică externă a polonezilor era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski. Acesta îl înscăunase în 1595 pe protejatul polonezilor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuse pe Andrei Báthory în Transilvania. Totodată dorea să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia).

 Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Bathory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă. Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul plecă din Alba Iulia îndreptându-se spre hotarul Moldovei. În scurt timp, cetățile importante ale Moldovei (Suceava, Cetatea Neamț și Hotinul) își deschid porțile în fața oștilor lui Mihai. Acesta intră în Iași, unde, la 1 iunie 1600, este înscăunat ca Domn al Moldovei iar boierii moldoveni îi jură credință. Titulatura folosită de Mihai Viteazul (într-un document emis de el la 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”.[9]

 Marile puteri ale vremii nu vedeau însă cu ochi buni unirea celor trei țări române sub conducerea lui Mihai. Habsburgii se temeau de o ieșire a Transilvaniei din sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la suzeranitatea asupra Țării Românești. În plus, nobilimea maghiară din Transilvania nu accepta, domnia „valahului” în Ardeal și măsurile impuse de acesta.

 În vara anului 1600 izbucnește o puternică revoltă a nobililor maghiari transilvăneni. Mihai îi înfruntă în bătălia decisivă de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600), dar generalul Basta, comandantul trupelor imperiale staționate în nordul Ardealului, în loc să îl sprijine pe Mihai, aliat al Sfântului Imperiu, se alătură rebelilor maghiari, și astfel Mihai este învins.

 Mihai se retrage în Țara Românească. Între timp, Moldova reintrase în stăpânirea lui Ieremia Movilă, readus pe tron de o puternică armată poloneză condusă de marele hatman Jan Zamoyski. Mai mult, polonezii și moldovenii pătrund în toamna anului 1600 în Țara Românească cu scopul de a-l înscăuna aici pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă.

 După mai multe lupte, în care este învins de armata polonă, net superioară ca efective, Mihai este nevoit să ia calea pribegiei, îndreptându-se spre Praga pentru a solicita ajutor de la aliatul său, împăratul Rudolf al II-lea. După o călătorie lungă și anevoioasă, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie. El cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește o campanie de recucerire a țărilor românești. La 3 august 1601, el reușește la Guruslău o victorie decisivă asupra armatei nobilimii maghiare transilvănene, îndepărtându-l definitiv pe Sigismund Báthory din Ardeal[10], urmând a recupera și Țara Românească din mâinile lui Simion Movilă, cel pus de polonezi pe tronul Munteniei. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri a celor trei țări române, perspectivă ce nu convenea habsburgilor, dar mai ales generalului Giorgio Basta, care dorea cu ardoare să rămână singurul stăpân al Transilvaniei, în calitate de guvernator imperial. Se pune la cale înlăturarea fizică a voievodului român și, la data de 9 august 1601 (19 august pe stil nou), Mihai Viteazul este ucis mișelește de un detașament de mercenari trimis de generalul Giorgio Basta.[11]

 Unul dintre căpitanii voievodului, Turturea paharnicul, a reușit să ia capul retezat al lui Mihai și să-l aducă în Țara Românească, unde a fost înmormântat de marele clucer Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, în 1603. Pe lespedea de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voevod, ce-au fost domn Țării Rumânești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în câmpia Turdei, și când l-au ucis neamți, ani au fost 7109 (1601), în luna august 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu i jupâneasa Preda”.[12]

 

Marea Unire

 Unii așa-ziși istorici încearcă și astăzi să minimalizeze actul politic al unirii celor trei Țări Române afirmând că și alți principi străini au fost suverani ai Țărilor Române iar Mihai Viteazul nu ar fi avut un control politic și administrativ asupra provinciilor românești.  Aceste neadevăruri și mistificări sunt combătute cu argumente solide, bazate pe documente istorice de necontestat (de către Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Ștefan Pascu ș.a.). Pe baza analizelor științifice întreprinse se poate afirma cu certitudine că Mihai Viteazul a înfăptuit prima unire politică a românilor din Transilvania, Țara Românească și Moldova conferind astfel realitate statală unității de neam, credință, limbă și de ființă a românilor.

 Este un adevăr de necontestat că unirea provinciilor românești sub sceptrul lui Mihai Viteazul nu este rezultatul dorințelor și intereselor personale de dominație, așa cum unii încercă să-l prezinte pe Mihai Viteazul ca fiind un aventurier dornic de putere și glorie personală. În contextul vicisitudinilor epocii a intereselor contrare unei astfel de uniri statale a provinciilor românești, pe care le aveau marile puteri străine, unirea a fost posibilă datorită credinței ortodoxe de nezdruncinat a Voievodului, dar și a abilităților sale diplomatice, a luptei și jertfei sale pentru țară și popor.  Dorim să prezentăm unele aspecte istorice care demonstrează unirea efectivă statală a celor trei Țări Române sub un singur domnitor - Mihai Viteazul.

 După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.[13] Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de fapt al Transilvaniei. În actele slavone, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari.

 Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile, manifestând toleranță față de alte confesiuni religioase din Transilvania. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

 Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava și spătarul Negre, el se întoarce în Transilvania.

 Titulatura folosită de voievod era „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Moldova”, titulatură înscrisă într-un document din 6 iunie 1600. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși. Mihai Viteazul a cerut împăratului Rudolf al II-lea recunoașterea stăpânirii sale și a urmașilor săi asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.[14]

 În anul 1902 Nicolae Iorga a descoperit și publicat un document scris de Mihai Viteazul care cuprinde mai multe cereri ale Voievodului enunțate în 12 puncte pe care le-a adresat împăratului Rudolf al II-lea. Documentul a fost redactat și scris la Alba Iulia în iulie 1600 și  se intitulează foarte sugestiv: „Dorințele lui Mihai-Vodă Măria Sa, domnul Ardealului, Moldovei și Țării Rumânești, de la Înălțimea Sa împăratul Râmului. Acestea sunt dorințele Măriei Sale”. Acest document a intrat în istoriografia românească sub titlul: ”Şi hotarul Ardealului… pohta ce-am pohtit… Moldova, Țara Rumânească" Este de reținut precizia, detaliile și, mai ales, tonul autoritar și ferm al scrisorii. Pentru a evidenția credința, dorința și voința marelui Voievod de a realiza o unitate statală efectivă a românilor sub conducerea sa redăm conținutul acestui manuscris:

 “Dorințele lui Mihai-Vodă Măria Sa, Domnul Ardealului, Moldovei și Țării Românești, de la Înălțimea Sa Împăratul Râmului. Acestea sunt dorințile Măriei Sale”. Transcrierea o redăm folosind stilul de exprimare al epocii în care a fost scris:

 1. Cu aceasta să încuviințeze Măria Sa dorința Înălțimii Sale, ca să țină Ardealul și să-l stăpânească cu numele de gubernatorie, dar cu așa condiție, ca Înălțimea Sa să i-l lasă să-l stăpânească toată viața; după moarte să rămână fiului său și urmașilor lui, de la fiu la fiu; când însă (ceeia ce să ferească Dumnezeu sfântul) Domniei Sale i s-ar stânge neamul, să fie țara a Măriei Sale Împăratul Râmului.

 2. Dorește Măria Sa, ca și Moldova să i-o dea Domnia Sa pe veci, de la fiu la fiu ad utrumque sexum, și Țara-Românească încă Măriei Sale. Când însă s-ar stânge tot neamul Măriei Sale, așa că și viță bărbătească și cea femeiască ar lipsi, Înălțimea Sa să dea acestor două țeri, Moldovei și Țerii-Românești, o astfel de învoire, ca ele înșile să-și poată alege Domnul, pe cine vreau, însă în așa chip, încât să-și ceară de la Înălțimea Sa Împăratul Râmului, și să-i slujească lui. Judecățile, pe care le vor avea țerile, pe acelea să le vadă și să le dezbată Domnul care va fi, împreună cu sfetnicii, și tot înaintea lui să se sfârșească toate judecățile; în altă țară să nu meargă, din pricinile în apelație. Nimeni să nu scoată din vechile lor prăvili pe călugări, pe popi și mănăstiri.

 3. Dorința Măriei Sale: dorește ca să se țină de Ardeal: Gurghiu, Gilău, Ieciul și Făgărașul, cu toate Ținuturile și veniturile, pe veci; din Țara Ungurească însă: Hustu, Chioara, cu Ținuturile și veniturile împreună, din fiu în fiu, utrumque sexum; dacă s-ar stânge neamul de viță bărbătească, să rămână ramurii de pe fete, și nimeni să nu-i tulbure într-acelea în slujba Măriei Sale. Şi cu condiție ca aeasta: adică ar fi alt principe în Ardeal, acela să nu aibă autoritate și putere să le iea din mâna ramurii după băieți sau după fete.

 4. Şi aceia dorește Măria Sa ca să aibă și pentru aceia putere Măria Sa, ca să poată da slobod și dărui în veci, ori-cui va vrea, sau moșie, sau alt ceva, ori ce vrea, afară de aceia, dacă cineva ar greși sau împotriva Măriei Sale sau împotriva altora, ori-ce fel de om ar fi, și atunci să aibă Măria Sa putere ca pe unul ca acela să-l pedepsească, după pravilă și după cuviință și toate judecățile, să se sfârșească înnaintea Măriei Sale; într-alt loc să nu apeleze și să nu se scoată judecățile.

 5. Dorința Măriei Sale este ca acele cinci comitate, Bihorul, Solnocul de Mijloc, Maramureșul, Zarandul și Crasnă, să le dea Domnia Sa Ardealului, precum au fost înainte, cu toate cetățile și Ținuturile dimpreună.

 6. Şi aceasta dorește Măria Sa, ca cetățile de la hotare, pe care le va putea lua din mâna păgânilor, așa cum sunt Timișoara, Felnocul, Ceanadul, Becicherecul, Panciova și Berinul, să fie ale Măriei Sale, cu ținuturile lor dimpreună, până la Dunăre, pe veci, din fiu în fiu, ad utrumque sexum.

 7. Dacă Înălțimea Sa vrea să se bată tot înnainte cu turcii, atunci dorește Măria Sa, ca să-i dea atâția bani pentru trebuința Ardealului, câți i-a rânduit lui Sigismund; și Moldovei să-i rânduiască și să-i dea Înălțimea Sa, atâția bani câți i-a orânduit Țerii-Rumânești.

 8. Titlul care i l-a dat Înălțimea Sa lui Sigismund Bathory, astfel să i-l dea și Măriei Sale.

 9. Pe aste trei luni, adecă: August, Septembre și Octombre, să dea Înălțimea Sa pe fiecare câte o sută de mii de florini, aceia ce face 300.000 de florini; mox et de facto să-i trimeată Înălțimea Sa.

 10. Măria sa se bucură foarte mult că Înălțimea Sa a îngăduit să înceapă cu banii Înălțimii Sale în tot locul mine, și dorește Măria Sa să aibă voie, ca, dacă ar găsi vre-o neîngrijire în prefecții care îngrijesc de mine, să poată scoate pe prefectul nebăgător de samă și să lase baia unuia care poate fi de folos țerii.

 11. Când va cere nevoia, adecă atunci când se va ivi vre-un dușman țerii, unde s-ar cere ajutorul căpitanului de Cașovia, și Măria Sa i-ar scrie căpitanului, să fie dator căpitanul Cașoviei, cu toate puterile lui, să meargă acolo unde spune și dorește Măria Sa; să nu trimeată la Înălțimea Sa Împăratul.

 12. Sfetnicul pe care îl trimete Înălțimea Sa să fie acolo, pe lângă Măria Sa, până atunci, până se va sfârși războiul, care să îngrijească de lipsurile oștirii; și când s-ar începe judecăți despre pământul câștigat de la Turci și hotarele aceluia, acelea să fie înaintea Măriei Sale și a sfetnicilor săi, și să dezbată și împartă, și tot înnaintea Măriei sale să se sfârșească pricinile, să nu meargă într-alt loc pentru apelație. Înălțimea Sa să nu se amestece într-aceia, și să nu orândească, nici să dea sau să hotărască dintr-aceia, sau să iea, ci numai singur Măria Sa să dăruiască și să dispuie, sau să iea, împreună cu sfetnicii săi.

 Omul pe care îl trimete Măria Sa să fie pe lângă Înălțimea Sa, aceluia să-i dea Înălțimea Sa și mâncare, și băutură, și să fie cinstit atât din partea Înălțimii Sale, cât și din a sfetnicilor săi”.[15]

 Pe spatele filei a doua se află celebrele însemnări ale voievodului:

 "Şi hotarul Ardealului
 pohta ce-am pohtit
 Moldova și Țara Românească".

 

Domn creștin

 Acțiunea lui Mihai Viteazul din 1595 de a ridica armele împotriva Imperiului Otoman nu trebuie privită doar ca o opțiune politică (destul de riscantă de altfel), ci și ca o reflectare a conștiinței sale de creștin. Aliindu-se cu puterile creștine care se împotriveau expansiunii musulmane în Europa, el continua politica pro-creștină și anti-otomană dusă de înaintașii săi, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Radu de la Afumați. Faptele sale de arme și victoriile repurtate împotriva turcilor au fost poate un exemplu și pentru unii dintre următorii Domni ai Țării Românești care au încheiat alianțe anti-otomane cu Imperiul Habsburgic, fățiș sau în secret.

 Dar domnia lui Mihai Viteazul este importantă pentru creștinismul ortodox și prin măsurile pe care le-a luat privind organizarea Bisericii Ortodoxe în țările române. El a început o politică religioasă stabilă, care alcătuiește unul dintre aspectele cele mai interesante ale domniei sale. Această politică religioasă se sprijinea, în primul rând, pe strângerea legăturilor cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol dar și cu alte biserici ortodoxe din răsăritul Europei.

 Domnia lui Mihai Viteazul este importantă și pentru cultivarea vieții mânăstirești și pentru ca Biserica din Muntenia să poată avea de acum înainte episcopi vrednici. Mihai Viteazul a militat pentru întemeierea unei vieți bisericești bine organizate și a unei ierarhii canonice în Ardeal. Mihai a dorit să apropie așa de mult țările române, încât să le unească și bisericește, nu numai politic.[16]

 Mihai, având ca sfetnici pe mitropolitul Eftimie și pe episcopii Teofil al Râmnicului și Luca al Buzăului, a cerut convocarea unui sinod la care s-au hotărât măsuri de organizare a vieții bisericești. Hotărâri asemănătoare s-au luat și la un sinod ținut la Iași, în 1600, după cucerirea Moldovei de către Mihai Viteazul, sinod ale cărui documente s-au păstrat.[17]

 Planurile de înnoire și întărire a Bisericii, pe care le făcuse Mihai, se întindeau însă și asupra Ardealului românesc. Principele Transilvaniei, catolicul Sigismund Báthory, care se împotrivea hotărât calvinismului ce se răspândise foarte mult în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în Ardeal, nu avea în principiu nimic împotriva ortodoxiei românești în sine. Prin tratatul încheiat la 20 mai 1595[18] cu trimișii lui Mihai, el se învoia la supunerea tuturor „bisericilor românești” de sub stăpânirea sa către Mitropolia din Târgoviște. Textul tratatului spune: „Toate bisericile românești [din Transilvania] vor fi supt judecata și despusul Mitropolitului din Târgoviște, după dreptul bisericesc și orânduiala țării aceleia, și preoții își vor putea strânge veniturile lor îndătinate și obișnuite”.[19] Tot atunci, i se permise lui Mihai să refacă biserica românească din preajma cetății Alba Iulia. Ea fu clădită „pe deal lângă cetate”, cum scria Demetrius Naprágy, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, iar Petru Movilă, mitropolitul Kievului, mărturisește, peste vreo douăzeci de ani, că zidirea se făcu „nu în cetate, ca nu cumva cu schimbarea vremilor să o risipească, ci la margenea orașului, lângă zidul cetății, într-un loc frumos”. Iar în Cronica Țării Românești, scrisă de Logofătul Teodosie, se spune că Mihai „a mutat episcopia de Bălgrad (căci mai înainte trăiau în alt loc episcopii), unde până astăzi este cu ajutorul lui Dumnezeu, și a așezat acolo pe cel întâiu episcop de Bălgrad, Ioan, bărbat smerit, binefăcător și sfânt, care, trăind în acel loc cu sfințenie, s-a învrednicit a primi și darul facerii de minuni”.[20]

 După patru ani, atunci când Mihai își făcu intrarea triumfală în Alba Iulia în urma victoriei asupra lui Andrei Báthory, voievodul biruitor la numit pe Ioan de Prislop episcop al Ardealului. Astfel a luat ființă, prin cheltuiala, sârguința și ideea rodnică a lui Mihai Viteazul, „Arhiepiscopia și Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului (Prislopului), Făgărașului, Maramurășului și Țării Ungurești”, cu reședința la Alba Iulia.[21]

 Tot din timpul domniei lui Mihai Viteazul datează cel dintâi act oficial de închinare a unei mănăstiri românești către Muntele Athos: actul din 28 august 1599 prin care Mihai închina: „biserica din București înoită și înzestrată de dânsul cu chilii în preajma Curții sale, biserica al cării nume, Mihai Vodă, îl amintește încă”, Mânăstirii Simonopetra.[22]

 Ca mulți dintre domnii Țării Românești și Mihai Viteazul a fost un important ctitor de sfinte lăcașuri. Cea mai vestită ctitorie a sa este Mânăstirea cu hramul Sfântul Nicolae, cunoscută azi sub numele de Mânăstirea Mihai Vodă. Construcția a fost ridicată pe locul unui vechi lăcaș de cult, o bisericuță din lemn existentă încă din al XV-lea, construită probabil de către voievodul Vlad al II-lea (tatăl lui Vlad Țepeș). Cea mai veche menționare documentară a Mănăstirii Mihai Vodă se găsește în „grammata” patriarhală din 1591 întocmită de egumenul Evghenie din Muntele Athos. Conform acestui document, Evghenie i-a cerut lui Mihai Viteazul (pe atunci Mare Ban al Craiovei), să clădească o nouă mânăstire, pe locul bisericii jupânesei Caplea, care se deteriorase grav. Banul Mihai a refăcut complet biserica Mânăstirii, ulterior adăugându-i turnul clopotniță, mai multe case domnești, casă pentru stareți, trapeză, o bucătărie și pivnițe. O pisanie de pe frontispiciul bisericii spunea: „La anul 1594 s-a zidit această biserică, iar ușa în anul 1711, pe timpul egumenului Iosif din Milos”. Se poate deduce de aici că înălțarea edificiului s-a finalizat în anul 1594, când a fost și târnosit. Mihai, care între timp devenise Domn al Țării Românești (1593), a înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii și sate. Podul peste râul Dâmbovița, care făcea legătura cu Mânăstirea a fost construit tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Mihai.

 O altă ctitorie a lui Mihai a fost Mănăstirea Clocociov de lângă Slatina, ridicată în anul 1594. În Transilvania a ridicat un lăcaș de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Lușărdea și una la marginea cetății Făgăraș. A reparat biserica din Șcheii Brașovului și Mânăstirea Râmeț.[23]

 

Cinstirea lui Mihai Viteazul

 Există sfinți care sunt cunoscuți de Dumnezeu, de Biserică și de oameni, alții care sunt cunoscuți de oameni și de Dumnezeu dar încă nerecunoscuți de Biserică și cei mai mulți cunoscuți numai de către Dumnezeu.

 Mihai Viteazul nu este canonizat încă de Biserica Ortodoxă Română, dar evlavia pe care poporul român o are față de el și cinstirea lui mărturisesc despre sfințenia marelui Voievod. Cinstirea lui Mihai Viteazul este realizată în multe feluri încă de pe acum. În România există nouă localități din diferite județe care îi poartă numele (cinci dintre ele numite „Mihai Viteazu” și patru numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.

 Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului. Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.

 În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București.

 Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un impunător obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mânăstirea Dealu, se află într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.

 Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.[24]

NOTE


[1] Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Editura Academiei, București, 1979, vol. I, p. 14
[2] Nicolae Iorga, op.cit. p. 20
[3]A se vedea, Nicolae Iorga, op.cit. pp.32-34
[4] Nicolae Bălcescu, Românii sub Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva, București, 2018, p.178
[5] Pentru detalii a se vedea și, Ovidiu Cristea, Bătălia de la Călugăreni, în Revista Historia, 27 mai 2010
[6] Nicolae Bălcescu, op. cit., p. 210
[7] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Editura Academiei, București, 2007, p.289.
[8] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Șerban Papacostea, Istoria României, Editura Corint, București, 2002, p. 189.
[9] Pentru dezvoltări a se vedea Constantin C. Giurescu, op. cit. pp. 289-292
[10] A se vedea Nicolae Iorga, op. cit, pp.194-205
[11] Nicolae Iorga, op. cit. p. 223
[12] Ibidem, p. 231
[13] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908, reeditată în 1999, Vol. I, p 389
[14] Pentru dezvoltări a se vedea, Constantin C. Giurescu, op. cit. pp. 202-303 și Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, op.cit. pp. 231-245
[15]Traducere veche românească, în Analele Academiei Române, XX. p. 482, Hurmuzaki XII, p. 961. A se vedea și studiul Testamentul politic a lui Mihai Viteazul, publicat online de Prof. dr. Gheorghe Anghel
[16] A se vedea Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, op. cit vol. I, pp. 391-393
[17] Ibidem, p. 394
[18] Ibidem p, 392-393
[19] Ibidem, p. 393
[20] Nicolae Iorga, op.cit., 393-394
[21] Ibidem, 395
[22] Ibidem, 392
[23] Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Iorga, op. cit. pp. 395-398
[24] Pentru detalii a se vedea și, https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul


Ștefan, Domn cel Mare și Sfânt (1433 – 1504) - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

 Istoria milenară a poporului român este marcată de mari personalități voievozi, clerici și duhovnici, cărturari, politicieni, reformatori, care, prin viața, activitatea, lupta și uneori jertfa lor, au contribuit hotărâtor ca neamul românesc, dreapta credință ortodoxă, limba, tradițiile și țara să existe ca identitate de ființă și de conștiință, neîntrerupt mai bine de două mii de ani. Viața activitate și jertfa lor sunt eterne, sunt temelia și speranța generațiilor care vor urma.

 În acest an (2020) s-au împlinit 516 ani de când Sfântul voievod Ștefan cel Mare a trecut la Domnul și a cărei domnie în fruntea Moldovei s-a întins pe aproape o jumătate de veac, între anii 1457 şi 1504.

 Sfântul Voievod este o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar, cel mai mare voievod al Moldovei în Evul Mediu (1457-1504), un bun administrator, războinic neînfricat şi protector al culturii. Este considerat apărătorul creștinătății, al Europei, împotriva turcilor şi a islamului. În total, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii pe parcursul celor 47 de ani de domnie. El a câștigat 34 dintre ele, chiar dacă de multe ori inamicii aveau o superioritate numerică zdrobitoare. De aceea a fost considerat un adevărat „atlet al credinței creștine“, după cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare redactată în perioada războaielor lui Ștefan cel Mare cu turci.

 A ctitorit 44 de biserici și mănăstiri, tradiția spunând că după fiecare victorie înălța un lăcaș de cult.

 Iată cum îl descria Grigore Ureche pe Ştefan cel Mare în cronica sa: „Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: din pom bun roade bune or să iasă.”

 La 20 iunie 1992, sinodul Bisericii Ortodoxe Române proclama canonizarea dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare, cu zi de prăznuire la 2 iulie, cel care ”a cârmuit Țara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoșa credinței în Dumnezeu, cu cea a postului și rugăciunii și cu multe fapte ale dragostei creștine închinate Bisericii și poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici și mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruință a luptat cu prețul vieții sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești fiind numit apărător al creștinătății, a miluit pe săraci și a răsplătit pe luptătorii oșteni, a arătat îndurare și pe cei greșiți i-a îndreptat”, după cum se arată în Tomosul de canonizare.

 

 Viața și activitatea

 Ștefan al III-lea, Viitorul domn al Moldovei s-a născut în anul 1438 sau 1439, la moșia familiei de la Borzești, astăzi în județul Bacău, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a avut încă trei băieți – Ioachim, Ion și Cârstea și două fete, Maria și Sora.

 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt foarte multe date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei. Ștefan cel Mare s-a născut în focul războaielor civile care au marcat Moldova de la începutul secolului al XV-lea şi până la jumătatea acelui veac, astfel că el a avut o copilărie traumatizantă. Primii ani din viață i-a trăit într-o epocă de anarhie, dominată de războaie pentru tron între bastarzi şi fiii ai voievozilor, de asasinate şi crime îngrozitoare. A asistat la decapitarea tatălui său şi, potrivit unor legende, la uciderea cumplită a celui mai bun prieten din copilărie, a umblat mult timp pribeag şi a fost deseori fugar.

 Marele voievod a trăit într-un spațiu idilic, fiind educat se pare şi de bunicul său matern, un oarecare jupân Bogdan, de la Trotuș, în apropierea Borzeștiului. Tânărul a primit o educație severă, militară, fiind învățat de mic cu armele. Pentru o perioadă, se pare că Ștefan cel Mare a avut ca îndrumător un călugăr pentru instrucția sa, iar unele legende arată că acesta ar fi fost dat la învățătură, timp de doi ani, călugărilor de la Muntele Athos, de la mânăstirea Zograf, unde ar fi învățat să scrie, să citească, limba greacă şi, totodată, învățătura creștină, așa fiind explicată și evlavia voievodului de mai târziu.

 În anul 1449, la 12 octombrie, tatăl său, Bogdan, sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei și se proclamă domn. În 11 februarie 1450, Bogdan emite, la Roman, un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La finalul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn, „credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod”, aceasta fiind prima atestare documentară a existenței viitorului domn al Moldovei.

 La 15 octombrie 1451, Bogdan este asasinat, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron. După moartea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan, se vor afla în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.

 În aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului, în fruntea unei armate de șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos. Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă, însă a încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfrânt și silit să ia calea exilului, în Polonia. După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

 Ștefan cel Mare a fost căsătorit de patru ori, prima dată cu Marușca, alături de care l-a conceput pe Alexandru, primul fiu al lui Ștefan cel Mare. Următoarele trei soții au fost principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463, căsătoria a durat doar patru ani iar rodul iubirii l-au reprezentat cei trei copii, doi băieți și o fată – Bogdan-Vlad născut în 1466, Petru născut în 1467 (morți amândoi de tineri în anul 1479) și Elena; la 14 septembrie 1472, Ștefan se recăsătorește cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea, o căsătorie care a durat doar trei ani. În anul 1475, Ștefan s-a căsătorit cu doamna Voichița, fata lui Radu Vodă, căsătorie din care au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria.

 Ștefan a avut și concubine, cele mai cunoscute fiind Călțuna din Brăila, femeie căsătorită și de moravuri ușoare, și Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș, şi un posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, viitorul domn Ștefan Lăcustă. Restul aventurilor nu au putut fi dovedite.

 Până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn, iar Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realităților feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului.

 Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale, iar principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ, fapt confirmat de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.

 În primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu. Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite, poziții de mare răspundere atribuite doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri.

 Ștefan a avut de înfruntat două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471, când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504, cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu uciderea capilor conspirației.

 Sursele de venit importante ale domniei sale erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și taxe vamale cum ar fi monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase, iar vămile erau așezate pe principalele artere comerciale. Alte surse de venit le reprezentau arendele încasate de la proprietarii de case si atelierele meșteșugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina – a treia parte din lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoalelor domnești. Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie – grosul moldovenesc -, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității.

 Pe parcursul domniei, Ștefan a dus multe războaie și bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469, victoria de la Vaslui din 1975 sau victoria de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa, beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce, personal, o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie a celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei, iar în urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde obligația pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și echilibrată. Ștefan a acordat o atenție dezvoltării deosebite a instituției însărcinate cu acest domeniu, Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt fiind îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (1457-1468), Toma (1468-1474) și Ioan Tăutu (1475-1503). Abilitatea sa pe plan extern a dus la rezultate remarcabile: în perioada 1462-1465, Ștefan se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii, în 1467 se luptă cu ungurii, e în pace cu turcii și polonii care intervin în favoarea lui; în anii 1469-1479 e în luptă cu muntenii iar ungurii și turcii nu intervin; în 1475-1476, luptă cu turcii iar polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; între 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; între 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; în perioada 1497-1499 luptă cu polonii în timp ce ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan, iar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.

 În 1473, Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă, a condus două campanii majore antiotomane, cele din 1475 și 1476, alte patru campanii minore, cele pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumeliei și Malcoci, pașa de Silistra, din 1485-1486.

 Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente ca element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic și militar major, asigurând celui ce le stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a determinat retragerea lui Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a determinat retragerea regelui polon Ioan Albert.

 După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern european, Ștefan decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei. După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii influenței polone. După victoria din Bătălia de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pacea cu Regatul Poloniei.

 Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat şi construcția de biserici, mânăstiri și fortificarea unor cetăți. Deși tradiția îi atribuie lui Ștefan construcția a câte unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504), bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846). De asemenea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești, lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj.

 Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de scriptorii (ateliere de scris) pe lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț. Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.

 Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul bogat de elemente decorative specifice.

 Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

 La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace încheiate cu toți vecinii săi, iar ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost de a menține pacea cu Imperiul Otoman.[1]

 

 Personalitatea marelui Domn

 „Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă”.[2]

 În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori[3].

 Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrise după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.”[4]

 Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii), „om nu mare de statu” dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”[5]

 Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc. „Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.”[6] 

 Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in același timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare[7].

 Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, „atunci când tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor”[8].

 Personalitatea lui Ștefan cel Mare și Sfânt este marcată de lumini și umbre, unele din faptele sale ar putea fi considerate păcate destul de mari, precum și David și Sfântul Pavel au păcătuit. Dumnezeu și Biserica ortodoxă nu au ținut seama de ele, deoarece prin faptele credinței și lupta jertfelnică pentru neam și țară s-a dovedit a fi ”vas ales al Duhului Sfânt”.

 

 Apărător al neamului și al creștinătății

Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui Ștefan derivă din obiectivul politic pe termen lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului moldovenesc.”[9] Caracteristica esențială a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel că acestea au urmărit nimicirea armatelor inamice și nu realizarea de cuceriri teritoriale.

 Ca forme principale a acțiunilor militare la nivel strategic, Ștefan a utilizat ca strategie atât defensiva cât și ofensiva, în funcție de obiectivul politic urmărit. Defensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale apărarea pe frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă și urmărirea, fiind adoptată de Ștefan în marile campanii din 1475, 1476, 1497, când a avut de înfruntat inamici cu mult superiori din punct de vedere al numărului și înzestrării. Ofensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale mobilizarea și concentrarea în secret a forțelor, respingerea trupelor de acoperire adverse, bătălia decisivă și urmărirea. Ea a fost adoptată de Ștefan în campaniile din 1473 și 1481 care au avut ca obiectiv schimbarea domnilor pro-otomani din Țara Românească.

 Bătălia decisivă, dusă individual sau în cadrul unei campanii, avea ca obiectiv nimicirea grupării principale de forțe a inamicului, și determinarea acestuia să renunțe la continuarea acțiunilor militare. În aceste bătălii Ștefan a utilizat cu precădere manevra de forțe, adaptată la condițiile de teren, anotimp și starea vremii, pentru a anihila avantajul numeric al inamicilor, cum a fost cazul în bătăliile de la Baia și Codrii Cosminului. Când condițiile erau favorabile, a fost utilizată inducerea in eroare a inamicului, prin acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia, când orașul a fost incendiat în mai multe locuri, simultan, sau la Vaslui, când o mare parte a armatei otomane a fost atrasă și imobilizată într-o zonă mlăștinoasă.

 „Nu e puțin lucru ca același stăpânitor al unei țări mici să învingă pe rând pe toți vecinii lui: munteni, unguri, poloni, tătari, turci. Și nu e vorba de cine știe ce oști provinciale - Matei Corvin, Ioan Albert, Mahomet II au năvălit în Moldova cu toate oștile marilor lor ținuturi și toți s-au întors rușinați.”[10]

Armata Moldovei era nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict armat. Forțele armate erau constitute din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”.[11] Marea majoritate a acțiunilor militare ale lui Ștefan au fost duse de „oastea cea mică”, formată din cetele boierești și curteni. Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze serviciul militar și să meargă la război, de fiecare dată când erau chemați de domn.[12] Nucleul armatei era reprezentat de boieri cu cetele lor. Ei constituiau elementul cel mai numeros și cel mai puternic. Numărul curtenilor și slujitorilor era de câteva mii. Curtenii făceau serviciul prin rotație la curtea domnului și îndeplinind diferite slujbe sau servicii. Ceilalți proprietari de pământ se adunau în caz de război.

 „Oastea cea mare” sau „țara” era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare primejdie, când erau chemați sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Ștefan a mobilizat oastea cea mare doar de două ori, în campaniile antiotomane din 1475 și 1476.[13]

 Când erau chemați la oaste, răzeșii erau obligați să se prezinte și ei, „dacă nu călări și întrarmați ca vitejii, măcar cum îi ajutau împrejurările, pregătiți pentru a lupta pedestru”[14]. Orășenii aveau obligația ca, în caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția domnului. O categorie militară distinctă era reprezentată de „străjeri” și „călărași”, locuitori ai satelor de graniță.

 Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate (bătăliilor) la care a participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului moldovean făcută în 1502 venețianului Matteo Muriano: „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”[15]. Ulterior, unii istorici au identificat un număr mai mare de bătălii, peste 40.

 Bătălia de la Baia a avut loc la 15 decembrie 1467 noaptea, la aproape o lună de la invadarea Moldovei de către armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin. Campania regelui ungar venea după o serie de incidente care tensionaseră foarte mult relațiile dintre cele două state, cum ar fi dezvoltarea legăturilor cu Regatul Poloniei, incursiunea în secuime din 1461, cucerirea Chiliei în 1465 și găzduirea de către regele ungar a unor pretendenți la tron, ca Petru Aron sau Berindei. Cauza imediată a constituit-o sprijinul direct pe care Ștefan îl acordase răscoalei ardelenilor împotriva regelui ungar, din 1467.

 Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oastei ungare, numărând circa 40.000 de oșteni în Moldova. Au fost asediate și distruse mai multe orașe. La 7 decembrie armata ungară a ajuns în fața cetății Baia. Având în vedere pericolul iminent ca inamicul să atace capitala țării, Suceava, Ștefan decide să execute o lovitură decisivă, prin surprindere, asupra trupelor ungare cantonate la Baia. Forțele moldovene, de circa 12.000 de oameni au atacat orașul din trei direcții, după ce în prealabil au dat foc întăriturilor de lemn care îl protejau. După lupte îndârjite desfășurate toată noaptea, armata ungară a fost nevoită să abandoneze orașul și să se retragă spre Transilvania, regele Matia însuși fiind rănit în luptă.

 Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria, Bătălia de la Baia reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziției unei părți a marii boierimi, totodată crescând semnificativ prestigiul său în plan extern. „Obiectivele acesteia - înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava, aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar - nu au putut fi atinse, ceea ce a echivalat cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar.”[16]

 Bătălia de la Vaslui. În tot cursul războiului său antiotoman, Ștefan cel Mare s-a străduit să alinieze Țara Românească la aceeași luptă prin domni numiți și sprijiniți de el, care să-i fie aliați fideli în luptă. Pentru aceste ingerințe în viața politică a Valahiei, Mahomed al II-lea a hotărât trimiterea unei expediții pentru a-l alunga din domnie pe Ștefan cel Mare.

 În 1474, Soliman Hadâmbul(Eunucul), beilerbeiul (prefectul) Rumeliei, ale cărui oști asediau atunci cetatea albaneză Shkodra (Scutari), aflată în stăpânirea venețienilor, a primit misiunea să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova. Faptul că dorea o expediție de iarnă arată cât de important era statul lui Ștefan, într-o epocă în care campaniile militare se duceau vara, când soldații aveau de unde să jefuiască hrană. Totul avea să se sfârșească pentru sultan cu una din cele mai mari înfrângeri din istoria turcilor, la Podul Înalt-Vaslui.

 Sporite cu ieniceri, în decembrie 1474, trupele invadatoare pătrundeau în Țara Românească, unde Radu cel Frumos, aliat al musulmanilor, le furniza un important contingent de 12.000 de oșteni. În prag de 1475, Soliman ajungea în Moldova în fruntea unei puternice oștiri, ale cărei efective sunt estimate variat - de la 30.000 plus munteni și ieniceri până la 120.000 conform surselor moldovenești. Instalat încă din toamnă la Vaslui, pentru a urmări desfășurările din Țara Românească, Ștefan era pregătit să facă față tuturor situațiilor. Făcând apel la toți cei îndatorați să poarte arme, a adunat circa 40.000 de oameni (potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz), cărora li se adăuga un corp de 5000 de secui.

 Pe baza informațiilor de la iscoade domnul a aplicat ”tactica pământului pârjolit”, așa cum făceau mai toate popoarele invadate. Acest lucru nu însemna distrugerea tuturor resurselor țării ce puteau fi folosite de inamic. Calea distrugerilor afecta o zonă destul de restrânsă care urmărea drumul pe care îl utiliza adversarul. În acest caz, spre exemplu nu ar fi avut sens distrugerea zonei Bacăului din moment ce adversarul se deplasa la est, spre Vaslui. Hărțuind mereu trupele turcești prin atacuri fulgerătoare, Ștefan a reușit să câștige timp pentru a-și pregăti defensiva de la Vaslui. Concepția de ansamblu asupra bătăliei și a dispozitivului de luptă ordonat de Ștefan cel Mare au exploatat la maxim avantajele pe care terenul le prezenta pentru apărători și dezavantajele pentru inamic. Pe baza documentelor vremii și a
topografiei locale istoricii au conturat următorul dispozitiv al moldovenilor:

 În dimineața lui 10 ianuarie 1475, avangarda oștirii otomane a sosit în zona podurilor, unde întâmpinând o rezistență mai puternică decât până atunci, a adoptat rapid formațiunile de luptă și a încercat să forțeze trecerea spre târgul Vaslui. În ziua aceea se lăsase o ceață densă, iar vizibilitatea era redusă pentru trupele otomane care nu puteau să se orienteze clar asupra dispozitivului moldovenilor. Folosindu-se de acest avantaj trupele moldovenești și de secui au atacat.

 Kemal-pașa-zade ne spune: „Nelăsându-i să se apropie pe ostașii care se duseseră acolo, el (Ștefan cel Mare) a tras asupra lor din față cu tunuri și puști, cu arcuri și cu săbii. De cele două părți ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putință să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din față nu se putea merge deloc spre el. De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor (ghiulelelor) și loviturilor sale de puști. Cele două oști numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătăliei”.[17]  Cu rândurile rărite de ploaia de proiectile îndreptate asupra ei și de șirurile moldovenești și secuiești care apărau zona podurilor, avangarda otomană a fost nevoită să bată în retragere și să aștepte sosirea forțelor principale în fruntea cărora se afla Suleiman-pașa. În această parte a bătăliei majoritatea detașamentelor oastei moldovenești a rămas pe pozițiile mascate de împrejurimi.

 Când a sosit în zona podurilor comandantul otoman a avut momente de dezorientare deoarece din cauza ceții nu-și putea face o imagine limpede asupra situației. S-a efectuat din prudență o cercetare rapidă dar nu a primit informații lămuritoare. Poate liniștit de faptul că adversarii nu se aruncă la luptă, dornic să nu scape prilejul de a zdrobi oastea românească, Suleiman-pașa a poruncit să se reia atacul cu trupe de elită puse sub comanda lui Mihalogu Ali-bei. Sub presiunea acestui asalt, liniile moldovenilor și secuilor au început să cedeze. În acele momente de cumpănă, Ștefan cel Mare a aplicat măsuri dinainte stabilite. La un semnal, grupul de diversiune camuflat de cealaltă pate Bârladului a început să sune din buciume și trâmbițe, așa cum se proceda când ei plecau la atac. Crezând că din partea aceea aveau să fie loviți de rezerva voievodului, în rândurile oștenilor otomani s-a produs o stare de derută și învălmășeală deoarece mulți dintre ei s-au îndreptat spre podul de peste Bârlad pentru a preveni un atac asupra flancului stâng al dispozitivului. Atunci, realizând completa surprindere a adversarilor, au pornit din dreapta la atac forțele proaspete al domnitorului. Avangarda, trupele lui Mihalogu-bei și celelalte componente ale forțelor principale otomane au fost împinse spre apa Bârladului și în mlaștina la sud de Racova. Exagerând aceste moment Kemal-pașa-Zade scrie: ”Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val”[18].

 Toate încercările făcute de trupele otomane aruncate dincolo de apa Bârladului, în mlaștină, de a se salva pe Dealul Plaiului au fost zădărnicite de detașamentele moldovenilor amplasate din vreme acolo. Dezorientată în ceață, lovită din toate direcțiile, complet dezorganizată și intrând în panică, o mare parte a oștirii și-a găsit sfârșitul în lunca mocirloasă la sud de Vaslui.

 Pentru a evita distrugerea întregii oștiri, beii care supraviețuiseră i-au propus lui Suleiman-pașa (salvat ca prin minune din vâltoarea luptelor) să închege o rezistență cu restul forțelor principale și cu ariergarda, înșiruite pe mai mulți kilometri de-a lungul drumului, stătuseră neputincioase în timpul dezastrului din zona podurilor și mlaștinii Racovei. Propunerea a venit însă prea târziu căci între timp, cuprinse la rândul lor de panică, trupele de pe stânga Bârladului au fugit în dezordine, animate doar de gândul de a pune o distanță mare între ele și Ștefan cel Mare. ”Dar acei ageamii care nu erau obișnuiți cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă. Când au văzut oarecare îngăduință, ei s-au împrăștiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalți. Părăsind lupta și măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște turme de oi şi nici cei viteji și bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman pașa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostașii aceia care se împrăștiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforțări a depus, el nu a putut totuși să-și închege și să-și rânduiască alaiul.”[19]

 Pe cât de zdrobitoare a fost înfrângerea pentru turci, tot atât de necruțătoare a fost și urmărirea, în cursul căreia numeroși alți otomani și-au pierdut viața. Expediția, care trebuia să îngenuncheze Moldova se încheia catastrofal pentru invadatori. Ștefan câștigase o mare victorie, dar războiul continua.

 Bătălia de la Războieni. În iunie 1475 moralul otoman se reface prin cucerirea unor cetăți din Crimeea - Caffa și Mangop. La Mangop măcelăresc garnizoana moldovenilor (Ștefan era căsătorit cu Maria de Mangop) și îl iau pe principele Alexandru prizonier. Geopolitica internațională se modificase, iar situația Moldovei se complică din nou.

 Drept urmare, Ștefan încheie în vara lui 1475 o alianță anti-otomană cu regele Matei Corvin al Ungariei. Ofensiva regelui maghiar înregistrează unele succese. Sultanul pusese însă ochii pe Moldova. Turcii sperau ca printr-o lovitură puternică să bată Moldova și să reia războiul cu Veneția (aliată cu Moldova), conflict zădărnicit de Ștefan la Vaslui. Pregătirea politică și militară a noii campanii părea să garanteze succesul. Hanatul Crimeii, subordonat Porții, aștepta un semn ca să-și reverse călăreții asupra Moldovei. Amenințată de aceiași tătari, Polonia, foarte reticentă la lupta anti-otomană, a încercat o mediere de ultim moment între sultan și Ștefan, care a dezaprobat însă inițiativa. Basarab Laiotă, domnul Țării Românești, a rupt legăturile cu Moldova și a intrat în obediența Porții.

 Domnul Moldovei a trimis dese solii în Polonia, însă toate fără succes. Hanatul de pe Volga, rival al celui din Crimeea a fost însă mai receptiv. Veneția a depus și ea eforturi în atragerea tătarilor de pe Volga. Pentru italieni, lupta moldovenilor în contra otomanilor era foarte importantă. Ea ridicase de pe umerii ei o povară grea. “Nu e nimeni care să nu înțeleagă cât de mult poate influența Ștefan în bine sau în rău situația”, scria Senatul venețian ambasadorului său la Buda, îndemnându-l să susțină interesele domnului pe lângă regele Ungariei. Ambasadorul trimis de Senatul venețian în Moldova, primul reprezentant cu caracter permanent pe lângă unul din domnii Țărilor Române, indiciu grăitor al importanței Moldovei lui Ștefan, avea misiunea de a informa amănunțit Republica Serenisimă asupra evenimentelor de aici, precum și de a sprijini pe toate căile acțiunea domnului și îndeosebi de a persevera în efortul de a obține colaborarea Hoardei de pe Volga.

 Mahomed al II-lea din Adrianopol, unde se instalase cu câteva săptămâni în urmă pentru a supraveghea concentrarea forțelor din Rumelia și Anatolia, pornea în campanie la 13 mai 1476 în fruntea unei armate estimate la 90.000-150.000 de oșteni. Laiotă Basarab va furniza și el 10.000-12.000 de oameni. În timp ce oștirea sultanului mărșăluia spre Dunăre, tătarii din Crimeea conduși de Eminek, au pătruns adânc în Moldova din ordinul sultanului, nimicind așezările, jefuind și robind populația Acordând prioritate acestui flagel abătut asupra țării, Ștefan a trimis oastea contra tătarilor care au fost surprinși pe drumul de întoarcere iar mulți dintre ei, inclusiv unul dintre frații lui Eminek, și-au pierdut viața. În plus, pe când ei se aflau încă în Moldova, o ștafetă îi rechema în țara lor, deoarece Hoarda de pe Volga năvălise în Crimeea. Inițiativele diplomatice ale lui Ștefan și ale Veneției dăduseră roade, tătarii din Crimeea fiind scoși din luptă pe perioada campaniei din Moldova a lui Mahomed Cuceritorul.

 Oastea sultanului începea să treacă Dunărea în doua jumătate a lunii iunie, fără ca Ștefan să încerce oprirea ei. Domnul a mers pe tactica tradițională, retrăgându-se din calea oștirii invadatoare, lăsând-o să înainteze pe un teren pustiit și pârjolit. În plus, cete de moldoveni hărțuiau permanent trupele desprinse de coloana principală. În ciuda acestor dificultăți, marea oaste turcească înainta de-a lungul văii Siretului. Hotărât să-i taie calea spre Suceava, Ștefan și-a instalat tabăra pe un platou înalt, pe valea Pârâului Alb, afluent al Moldovei, apărat de păduri și de fortificațiile construite în grabă din trunchiuri de copaci. În acest loc care avea să fie botezat Războieni, voievodul a încercat să stăvilească puhoiul otoman cu o oaste ale cărei efective, mult scăzute după ce țăranii învoiți de către domn plecaseră din tabără în satele care suferiseră atacul tătar, nu depășea cu mult 10.000 de oameni.

 Pe 25 – 26 iulie 1476 din spatele întăriturii sale, apărată și de un șir de care legate între ele după modelul husit, în care era instalată artileria consistentă de care dispunea, Ștefan a încercat o lovitură asupra avangărzii conduse de Soliman-pașa, în speranța de a provoca derută în oastea otomană, înainte ca aceasta să se fi instalat în formație de luptă. După un scurt interval de panică, Soliman a restabilit situația. Sultanul a pornit îndată atacul împotriva fortificației în interiorul căreia se retrăsese din nou Ștefan cu ai săi. Disproporția numerică și-a spus cuvântul. Evocând laconic lupta pierdută de moldoveni, Grigore Ureche amintește atât superioritatea covârșitoare a turcilor cât și rezistența eroică a apărătorilor:

 “Și multă vréme trăindu războiul neales de îmbe părțile osteniți și turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă și moldovénii obosiți și neviindu-le ajutoriu de nici o parte, au picat, nu fiește cum, ci pănă la moarte să apăra, nici biruiți dintru arme, ci stropșiți de mulțimea turcească, au rămas dobânda la turci. Și atâta de ai noștri au pierit, cât au înălbit poiana de trupurile de a celor pieriți, pănă au fostu războiul. Și mulți din boierii cei mari au picatu și vitéjii cei buni au pieritu și fu scârbă mare a toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, daca auziră că au căzut moldovénii suptu mâna păgânilor. Într-acel războiu au căzut Ștefan vodă de pre cal jos, și Dumnezeu l-au feritu, și nu s-au vătămat. Iară turcii s-au întorsu spre Suceava și au arsu târgul. Și décii s-au întorsu înapoi prădându și arzându țara. Mai apoi, după ieșirea nepriietinilor și a vrăjmașilor din tară, daca au strânsu Ștefan vodă trupurile morților, movilă de cei morți au făcatu și pre urmă ș-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăiește și astăzi întru pomenirea sufletelor.”

 Cu ceea ce a reușit să salveze din înfrângere, Ștefan s-a retras sub protecția pădurii. Pentru a supune țara și a-și impune voința, sultanul mai avea de frânt rezistența fortificațiilor. Speranța de a da o soluție politică sau militară conflictului s-a izbit de refuzul cetăților de a i se supune. La Hotin, Cetatea Neamțului ca și mai înainte la Chilia și Cetatea Albă, apărătorii și-au făcut datoria. La Suceava, deși târgul a fost prădat, cetatea nu s-a supus. Nici prin negocieri, nici prin luptă Mahomed nu își atinsese scopul. Timp pentru asediu nu avea. Ștefan își refăcuse oastea, numărând circa 16.000 de oameni și ia inițiativa. Prin pasul Oituz, sub comanda lui Ștefan Bathory înaintau trupe transilvănene aliate domnului Moldovei. Cum în oastea Țării Românești, trimisă pentru oprirea ardelenilor, sultanul nu mai avea încredere și cum propria armată, confruntată cu din ce în ce mai mari dificultăți de aprovizionare, era afectată de ciumă, sultanul a ordonat retragerea.

 Către mijlocul lui august marea oaste a lui Mahomed Cuceritorul se retrăgea spre Dunăre. Ștefan a hărțuit permanent trupele inamice. Grigore Ureche menționează: “Scrie letopisețul nostru că după poticala lui Ștefan vodă, ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă și s-au dus după turci și i-au ajunsu trecându Dunărea, la vréme de mas și lovindu-i fără véste, i-au spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul și tot ce au prădatu. Iară Ștefan vodă le-au apucatu pleanul tot și s-au întorsu înapoi cu izbânda.”  Astfel, Moldova rezistase cu succes celei mai grele încercări prin care trecuse până atunci.[20]

 

 Arta și cultura. Ctitorii

 Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a constituit și în planul realizărilor de ordin cultural și spiritual momentul de apogeu al creației artistice din timpul evului mediu al Moldovei. Elementele de artă și civilizație păstrate din această perioadă reflectă posibilitățile tehnico-materiale existente, viziunea despre lume a omului medieval, precum și diferitele influențe externe, manifestate în special în domeniul arhitecturii. Din creațiile artistice care s-au păstrat, Ștefan se prezintă atât ca un tradiționalist, continuator al Byzanțului și totodată un principe renascentist. „Ștefan moștenește de la înaintașii săi în primul rând respectul și admirația față de tot ceea ce reprezenta tradiția concepției bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul și ceremonialul de curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepția religioasă și organizarea Bisericii, legislația, cultura ’’[21]

 Din îmbinarea artei bizantino-balcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din arta gotică și renascentistă, cu anumite elemente din arta populară locală, a luat naștere un stil arhitectonic nou, stilul moldovenesc.[22] 

 Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de ateliere de scris pe lângă mănăstirile principale.

 Mânăstirea Putna, așezată la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima și cea mai importantă ctitorie a bine credinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, și străjuiește de peste cinci veacuri ținutul legendar al Bucovinei. Cronicarul Ion Neculce istorisește astfel despre felul în care a fost ales locul pe care avea să fie zidită Mânăstirea Putna, în 4 iulie 1466: „Ștefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mânăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”[23].

 Începute la 10 iulie 1466, după cucerirea cetății Chilia (1465), lucrările de construcție a bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, vor fi terminate în anul 1469, slujba de sfințire având loc la 3 septembrie 1470 (ceremonie întârziată de campania contra tătarilor, terminată cu victoria de la Lipnic, pe Nistru). S-au construit apoi Casa Domnească (1473), chiliile, zidul de apărare cu turnurile aferente şi Turnul Tezaurului, lucrările finalizându-se în anul 1481. La 15 martie 1484, un incendiu a distrus chiliile şi a afectat parțial şi biserica. În urma incendiului, Voievodul Ștefan a poruncit restaurarea bisericii și pictarea ei, atât în interior, cât şi în exterior.

Sfântul Ștefan cel Mare, care, la 1 mai 1488, a dăruit Mănăstirii Putna craniul Sfântului Ierarh Ghenadie, adoarme în Domnul la data de 2 iulie 1504. „Ștefan Voievod, care a domnit în Tara Moldovei 47 de ani şi trei luni a trecut la veșnicele locașuri în anul 7012 (1504), luna iulie, în ziua a doua, marți, la ceasul al patrulea din zi, ora 10.” El va fi înmormântat în biserica Mânăstirii Putna. La 20 aprilie 1517 moare și Bogdan al III-lea, fiul Sfântului Voievod Ștefan, fiind și el îngropat tot în Mănăstirea Putna. După acesta, la 14 ianuarie 1527, moare și este înmormântat tot în biserica Ștefăniță Vodă.

 De-a lungul veacurilor Mănăstirea Putna a trecut prin numeroase încercări: incendii, năvăliri și ocupații străine, cutremure, dar care n-au putut întrerupe desfășurarea vieții monahale și lauda neîncetată adusă lui Dumnezeu. În anul 1653 este distrusă biserica Mânăstirii Putna, inclusiv pictura interioară şi exterioară. Din porunca domnitorului Vasile Lupu se va începe refacerea bisericii în anul 1653. Lucrările vor fi terminate de voievozii Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija în anul 1662. Între anii 1756-1760, prin grija mitropolitului Iacov Putneanul, la Mânăstirea Putna se execută importante lucrări de restaurare. Între anii 1901-1902, arhitectul austriac K. A. Romstorfer restaurează biserica Mânăstirii Putna.

 În anul 1904 are loc comemorarea a 400 de ani de la adormirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Costin Petrescu îi pictează portretul având ca model portretul din Tetraevanghelul de la Humor. În 15 mai 1918 Consiliul Național Roman din Bucovina proclamă reintegrarea Bucovinei în România, iar în 1966, la recomandarea UNESCO, împlinirea a 500 de ani de la întemeierea Mânăstirii Putna se celebrează pe plan mondial.[24]

 Paraclisul Mânăstirii, așezat în partea vestică a incintei, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, este construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn clopotniță deteriorat la marele cutremur din 1739. Paraclisul a fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-au adăugat noi spații și a fost pictat în tehnica „a fresco” în perioada 1980-1984 de artiștii-frați Mihail Și Gavril Moroşan, stareț fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac.

 Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt locaș.

 Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile arhitectonice inițiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropnița, naos și altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectură bizantine, gotice şi renascentiste. Biserica, reconstruită de domnitorii Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustatie Dabija (1653-1662) se înscrie în datele generale ce constituie trăsăturile epocii: plan trilobat, brâu în torsadă împărțitor al zidurilor, ocnițe din arcaturi și arcade oarbe, pilaștri, ferestre dreptunghiulare gotice; turla are coloane răsucite, pridvorul închis apare aici pentru prima dată în Moldova.[25]

 Mânăstirea Voroneț, a fost construită între 26 mai-14 septembrie 1488 de Ștefan cel Mare și Sfânt. În 1547 i s-a adăugat pridvorul (pictat în exterior), sub oblăduirea Mitropolitului Grigore Roșca. Mânăstirea a fost populata încă de la început cu călugări. Viața monahala s-a întrerupt in 1785, după anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, când Mânăstirea a fost desființata, iar chiliile distruse. Mânăstirea a fost reînființată în 1991, viața monahala fiind reluată cu obște de maici. Biserica Mânăstirii este o construcție din zid de piatră, gros de peste un metru, în forma de cruce, cu interiorul împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor închis. Altarul este luminat de o fereastră mare la răsărit si câte una mică pe laterale. Catapeteasma este din lemn de tisa aurit, ușile împărătești fiind o adevărata capodopera de sculptura in lemn). Naosul, cu absidele puțin pronunțate în adâncime și delimitat de pronaos printr-un zid de peste un metru grosime care lasă o deschidere cât o ușă obișnuită. Deasupra este o turlă mare, circulară, luminată de patru ferestre. De mare preț este copia tronului Mitropolitului Grigore Roșca. Se nădăjduiește ca va veni odată la Mânăstire și tronul original. Pronaosul este luminat de câte o fereastră pe fiecare parte. În dreapta este mormântul schimonahului Daniil, primul stareț al Mânăstirii.

 Pronaosul a fost pictat în 1550, prin grija Mitropolitului Teofan, așa cum arată inscripția de deasupra ușii naosului: „Acest pronaos l-a înfrumusețat si aurit Teofan Arhiepiscopul Moldovenesc în 7058 (1550) luna iulie 21 - Veșnica lui Pomenire”. Tot in pronaos este traducerea pisaniei de la intrarea în tindă: „Io Ștefan Voievod prin mila Lui Dumnezeu gospodar al țării Moldovenești, fiul lui Bogdan Voievod, a început acest hram la mânăstirea Voroneț în numele sfântului, vestitului și marelui mucenic și purtătorului de biruință Gheorghe, în anul 6996 luna mai 26 Luni dupe Pogorârea Sfântului Duh și s-a sfârșit în același an luna Septembrie 14-1488". Pronaosul este separat de pridvorul închis (tinda) printr-un zid gros de peste un metru, cu o deschidere mai înaltă și mai largă decât cea de la naos. Geamurile din altar, naos, pronaos, sunt înguste, fixate in cadru metalic, prevăzute cu grilaje metalice. Intre pridvor si pronaos este o ușa masivă din lemn. Pridvorul este luminat de două ferestre mari, una la sud, alta la nord. Intrarea se face prin sud pe o ușa masivă din lemn. Pardoseala este din lespezi de piatra.

 Mânăstirea Voroneț este numită ’’Capela Sixtină a Orientului, pentru marea frescă de pe fațada vestică, „Judecata de Apoi”. Albastrul de Voroneț este considerat de specialiști ca unic în lume și cunoscut la fel ca și „roșul lui Rubens” sau „verdele lui Veronese”. Pe fondul albastru este reprezentat „Arborele lui Iesei" sau „Genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos", iar pe coloane sunt pictați filosofi greco-latini.

 Monument UNESCO, expresie artistică a credinței noastre, a rafinamentului si gustului pentru frumos al neamului nostru, Sfânta Mânăstire Voroneț îndeamnă la reculegere, încântă inima și mintea privitorului ce ajung aici din toate colțurile țării și ale lumii.[26]

 

 Gânduri de final

 Aceste modeste rânduri sunt departe de a evoca și omagia așa cum se cuvine personalitatea, credința, lupta și jertfa pentru neam și țară, aceluia care a fost și rămâne pentru poporul român Ștefan cel Mare și Sfânt. Propunem cititorilor spre reflecție Imnul lui Ștefan cel Mare compus de Vasile Alecsandri și cântat pentru prima dată la serbarea junimii academice de la Mânăstirea Putna din 15/27 august 1871 în memoria Sfântului Voievod.

La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc
Și de sublima-ți glorie
Cu secolii șoptesc.

Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.

În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.

În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.

În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!

NOTE


[1] Pentru dezvoltări privind viața și activitatea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare a se vedea: Razvan Moceanu, PORTRET: Ştefan cel Mare – cel mai mare voievod al Moldovei în Evul Mediu, Sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, articol publicat online le 2 iulie 2019; Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Litera Internațional, Chișinău, 1997; Leon Șimanschi, Formarea personalității lui Ștefan cel Mare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003; Alexandru Boldur, Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei, Editura „Carpații”, Madrid, 1970; P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003; Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1959; Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei - letopisețul lui Ștefan cel Mare, Editura Academiei Române, București, 2006.
[2] Citat din, Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2005 p. 26
[3] Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare în târgul Băiei, în „Opere, I”, București, 1974,p. 195
[4] A se vedea Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2005, p.449
[5] Ibidem, p 519
[6] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Tipo-litografia H. Goldner, Iași, reeditat în 2005,p.13
[7] Ibidem, pp. 13-15
[8] Ibidem,p. 15
[9] General Radu R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1947,p.222
[10] P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003, p. 28
[11] Nicolae Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, Editura Militară, București, 1968,p.171
[12] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. Volumul II, Partea I, de la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943,p.503
[13] Ibidem, pp.511-513
[14] Nicolae Iorga, Istoria armatei românești. Volumul 1 : până la 1599, Editura Ministerului de Război, București, 1929,p. 178
[15] Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică șu Pedagogică, București, 1990,p.412
[16] Petre Otu, Baia, în „100 de mari bătălii din istoria românilor”, Editura Orizonturi, București, 2009,p.100
[17] Petre Otu, Vaslui, în „100 de mari bătălii din istoria românilor”, Editura Orizonturi, București, 2009, p.125
[18] Ibidem, p.126
[19] Ibidem, p. 127
[20] A se vedea pentru dezvoltări și citatele menționate, Petre Otu, Războieni, în „100 de mari bătălii din istoria românilor”, Editura Orizonturi, București, 2009, pp. 131-140
[21] Corina Nicolescu, Arta epocii lui Ștefan cel Mare. Relații cu lumea occidentală, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003,p235
[22] Ibidem,p. 236
[23]Citat de Claudiu Paradais, Comori ale spiritualității românești la Putna, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1988,p.166
[24] Pentru dezvoltări privind Mânăstirea Putna a se vedea și, Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, pp. 54-71și Mănăstirea Putna, studiu publicat online la 17 decembrie 2017
[25] A se vedea pentru dezvoltări privind istoricul, arhitectura și pictura Mânăstirii Putna, Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, p. 54- 96
[26] Pentru dezvoltări privind Mânăstirea Voroneț, a se vedea : Mânăstirea Voroneț. Arta și credința, studiu publicat online și Biserica Voroneț, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Editura Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1971


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Despre radiația electromagnetică pulsatorie. Cât de nocivă este tehnologia wifi-xG? - Protos. Mihail Stanciu
 

Subiectul este cât se poate de serios. De aceea, vă rog să aveți îngăduință și răbdare în cele ce urmează a vi le spune, întrucât nu sunt nici lucruri simple, dar nici total neinteligibile.

SCURTĂ INTRODUCERE.
TEOLOGIE, ȘTIINȚĂ ȘI VIAȚĂ

Depășind viziunea mecanicist-termodinamică anterioară, știința contemporană (sec. XX – XXI) confirmă viziunea teologică creștină potrivit căreia în universul material totul este informație (rațiune), vibrație, radiație, relație, principiul antropic și viziunea holografică (de la gr. όλος – tot) despre lume sugerând ideea unei simfonii raționale universale. Iar aceasta arată că lucrurile, deși într-o diversitate și complexitate uluitoare, se armonizează cauzal întreolaltă, arătând că există „mai degrabă unele pentru altele decât pentru ele însele, prin această relaţie unificatoare” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 58). În imensitatea creației, nu există nimic static și izolat nici la nivel micro, nici la nivel macro, structurile elementare (stringuri, cuante, quarcuri) sau compuse în grade diferite de complexitate (până la omul conștient de existența sa, a lumii și a lui Dumnezeu – Creatorul) „dansând” într-o minunată horă cosmică în fața căreia mintea noastră împletește două acțiuni simultane: hrănire (asimilare, acumulare, înțelegere) și uimire (contemplare). Așa înaintăm neîncetat în cunoaștere, potrivit rațiunii și mișcării noastre naturale de căutători ai originii și ai ordinii existenței și, totodată, ai iubirii interpersonale – suprema experiență care ne împlinește ca ființe create „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

Dar totul vibrează în univers potrivit unei rânduieli (ordini sau „ascultări”) reglate extraordinar de fin prin cuantele și constantele universale de Dumnezeu cel Viu și Absolut (Cel de infinite ori infinit) la toate nivelurile, forțele gravitaționale, electromagnetice și nucleare (și probabil că mai există și altele încă nedescoperite, de ce nu?) păstrându-și consistența prin energiile divine necreate care au adus și țin în existență energiile create. Dumnezeu cel Necreat a creat lumea din iubirea, înțelepciunea și puterea Lui absolute și este prezent/activ în ea (dar nu se confundă cu ea) prin energiile Sale necreate (sau harul divin necreat). Astfel, din momentul zero al creației („Să fie lumină!” – Facerea 1, 3), poruncile divine creatoare, devenite legi ale naturii, au direcționat și direcționează mereu „evoluția” universului spre viață, spre mai multă viață, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu numit și „Dătătorul de viață” coordonând în mod neîncetat mersul lumii, adică „purtându-Se pe deasupra apelor” (energiilor create). Iar organizarea materiei în structurile organice vii, pe toate treptele de complexitate și varietate (acvatic, vegetal, animal, uman), mai presus de înțelegerea noastră tributară analiticii cauzalist-dialectice, rămâne una dintre tainele desfășurate de Creatorul Atotputernic în timp, cu răbdare. În fiecare vietate, de la cea mai simplă celulă vie și până la cea mai „înaltă” făptură – omul (care e un microcosmos conștient și iubitor), pulsația vieții se poate vedea/„măsura” și prin super-complexele (sincronicitate, spațialitate, stabilitate) interacțiuni electro-chimice care mișcă (fie potrivit ordinii naturale în stare de sănătate, fie altfel în stare de boală) atomii, ionii, moleculele anorganice, compușii organici, aminoacizii, proteinele, enzimele, mitocondriile, ribozomii, lanțurile de ARN și ADN, celulele, țesuturile, organele și organismele. De aceea, intervenția artificială invazivă din afară asupra vieții la nivel molecular și celular, care generează efecte distructive în viața omului și a lumii vii (boală și moarte), mai ales când în spate sunt uriașe interese politico-financiare, reprezintă un abuz și un păcat grav (o crimă) împotriva lucrării creatoare a lui Dumnezeu și a naturii.

Personal, primele argumente și statistici despre influența negativă a radiației electromagnetice asupra biosferei (atât la nivelul făpturilor biologice în parte (celule, țesuturi, plante, insecte, pești, păsări, animale și oameni), cât și la nivel planetar) le-am auzit la cursul de Biotehnologie din anul IV (1994) al Facultății de Automatică și Calculatoare (din Politehnica București) de la eruditul profesor academician Mihail Nicu (care era absolvent de Fizică și Medicină și a inaugurat/întemeiat domeniul Biotehnologiei la noi în țară). Pe atunci nu apăruseră încă telefoanele mobile în România, dar profesorul ne-a vorbit despre câmpul electromagnetic al liniilor de tensiune, al transformatoarelor și motoarelor mari, al releelor radio-tv și al celorlalte aparate de uz casnic (telefoane cordless, televizoare, frigidere, cuptoare cu microunde, etc.) și industrial, și despre alterarea biologiei celulare pe care acela o produce în apropiere. Evident, ne-a prezentat și marile foloase al energiei electromagnetice, dar nu a sărit peste capitolul „Riscuri și Nocivitate”.

Mai târziu, în anii următori, am mai aflat câte ceva la cursurile de Rețele de Calculatoare și Sateliți, în special despre standardele internaționale în telecomunicații, și am înțeles că, uneori, limitele „oficiale” (reglementate legal) de siguranță (ale radiațiilor electromagnetice, în funcție de frecvențele folosite) pot fi ușor măsluite (mărite) de către marile firme supranaționale de transport de date (pe fir și fără fir) care pot „cumpăra” ușor decidenții politici (agenții naționale, direcții de sănătate, autorități și inspectorate locale), așa încât să pară că nu există nici un pericol pentru populație(vezi și (prof. Andrei Drăgulinescu, p. 156 și 169-170). Oricum, și față de aceste limite, valorile câmpului electromagnetic (densitatea de putere și intensitatea câmpului electric) măsurate concret, ambiental, în jurul unor antene de celulă (relee, turnuri, stații de bază), sunt foarte mari. Plus că nu garantează nimeni că acum valorile câmpului electromagnetic din jurul antenelor-turn și chiar al modemurilor/routerelor wifi nu depășesc acum limitele de siguranță testate la montarea lor (în urmă cu ani de zile), după ce numărul și uzul aparatelor cu conectare fără fir (telefoane, tablete, televizoare, laptopuri, imprimante, camere video, ceasuri, căști, boxe, baby-monitoare, contoare, încărcătoare și alte asemenea „jucării”) s-au multiplicat de minimum 3 ori în ultimii 10 ani.

Și, apropo, de curând mi-am achiziționat (din Anglia) un aparat de măsură (Acoustimeter) a câmpului electromagnetic, aparat care m-a uimit cu valorile numerice afișate atât în apropierea (graduală) de aparatele testate, cât și ca fond remanent cumulativ (smog) de radiații captate de prin vecini (inclusiv antenele de celulă xG și routere casnice care funcționează neîntrerupt, din nefericire).

Așadar, am avut de la bun început o oarecare precauție, explicabilă, față de folosirea entuziastă a tehnologiei wifi-xG după răspândirea și la noi în țară a telefoniei mobile digitale (1995-2000) și mai ales după generalizarea folosirii routerelor wifi în domeniile casnic, economic, educațional și industrial (2008-2009). De atunci, electrosmogul a crescut considerabil (probabil în proporție geometrică sau chiar exponențială), devenind o prezență cotidiană neîncetată în viața omului contemporan și o sursă principală de îmbolnăvire a lui, mai ales în zonele „civilizate” (alături de poluarea chimică, fonică și luminoasă, ca să nu mai vorbim de poluarea ideologică indusă prin mass-media și educație). Iar bolile actuale nu reprezintă doar dereglările biologice sesizabile (adesea ușor, și prin analize medicale), ci cuprind și tulburările psihologice (adicție/demență digitală, nomofobie, narcisism, patimi diverse, etc.) care nu pot fi neglijate, mai ales că sunt prezente și la copii de vârste tot mai mici…

În general, am o mare apreciere pentru domnul Cristian Presură în ceea ce privește cercetările și prezentările sale despre fizica din adâncul fenomenelor naturii. De data aceasta, însă, am observat în în videoclipul său „Radiația 5G, un pericol?” (https://www.youtube.com/watch?v=Lsr2yyl31js) și câteva greșeli făcute de dânsul (unele prin comitere, altele prin omitere), strecurate fie din lipsa unei informări aprofundate pe tema abordată, fie dintr-o naivitate inocentă a omului de știință idealist (cum pare), întrucât refuz să cred că face propagandă interesată folosirii nelimitate, entuziaste și iresponsabile a tehnologiei 5G (și, în general, a tehnologiei telefoniei digitale care folosește radiația electromagnetică pulsatorie). Adică, prezentarea dânsului conține câteva explicații simpliste/superficiale și asocieri/analogii nepotrivite care manipulează publicul necunoscător, în vreme ce o mulțime de alte aspecte medicale sunt total ignorate sau bagatelizate. De asemenea, stilul relaxat al prezentării, uneori cu accente comice (regizate) care vor să atragă simpatia privitorilor, dă o notă de micșorare a importanței temei abordate și a consecințelor grave ireversibile ale răspândirii globale a tehnologiei wifi-xG…

De aceea, referitor la acest subiect, aș dori să menționez și eu câteva lucruri (acumulate în documentarea mea pe diverse subiecte interconectate referitoare la bioetică în ani de zile):

1. SURSE DE RADIAȚII ELECTROMAGNETICE

Până acum 120 de ani nu existau nici măcar în orașe surse de radiații electromagnetice care cumulate la nivelul unui oraș întreg să egaleze radiațiile emise de un telefon mobil. Nu mai zic de un router wifi care emite continuu, zi și noapte, sau de uriașele antene GSM-xG (de tip macrocelulă, relee) tot mai dese de pe blocuri sau de pe dealuri/munți care, odată cu trecerea de la 2G la 3G și apoi la 4G, și-au mărit banda de frecvențe (pentru susținerea traficului tot mai sporit de date și a numărului crescând de aparate conectate) și puterea de emisie de peste 10, respectiv 100 de ori. Și în cazul implementării tehnologiei 5G pe scară largă (conform unui plan gata aprobat – de către „specialiștii” plătiți – la nivel mondial), deși antenele-releu locale au putere mai mică decât turnurile 4G (sau cel puțin așa zic firmele de telecomunicații!), numărul lor crește considerabil (sunt situate la maximum 150-200 m una de alta, ca să nu mai zic sub 80 m în zone aglomerate din Statele Unite, China, Coreea, Anglia și Australia), ca și benzile de frecvențe definite, tocmai ca să se păstreze acoperirea radio cel puțin la același nivel (deși nu este așa, ci este mult mărită, evident). Din anii 2018-2019 s-a purces, așadar, la crearea de telefoane 5G și la activarea și exploatarea continuă (zi și noapte!) a mii de sateliți și a milioane de turnuri-releu terestre (de tip MIMO, cu 4-8 până la 128 de antene pe turn (transceivere), ca să poată „duce” un trafic sporit de date pentru un număr mare de transmisiuni/aparate – apropo și de internetul lucrurilor, nu doar de smartphonie!) pe tot globul, împânzind pentru început orașele mari. Cu toate acestea, unele țări manifestă precauție și întârzie să efectueze această trecere la 5G pe motive de siguranță medicală (vezi Olanda, Bruxelles-Belgia, unele cantoane din Elveția, câteva orașe din Italia și din RusiaNoua Guinee; Franța nu acceptă wifi-ul la grădinițe, ș.a.); nu s-au aruncat înainte cu elanul proletar al progresiștilor naivi, care nu știu și nici nu vor să fie conștienți de riscurile/pericolele reale iminente.

2. FAKE PROPAGANDA ȘI PERICOLELE REALE

Propaganda mediatică uriașă doar a avantajelor și a viitorului strălucit în plan social/educațional/medical/mediatic al tehnologiei 5G nu anulează dezavantajele și pericolele (privind sănătatea și conduita oamenilor) care există în mod real și vin la pachet cu primele. Nu e un lucru rău în sine că vrem să folosim tehnologia în sensul ușurării muncii fizice și a comunicării dintre noi, că vrem nu doar un smartphone, ci și un smarthome, că visăm să fim plimbați cu smartcar-uri în smarttown-uri ș.a.m.d., dar, atenție!, nu trebuie să ne lăsăm existența condiționată de lucruri artificiale (sau chiar virtuale) care impun ființei noastre alte ritmuri de viață (la toate nivelurile: biologic, psihologic și social) și alte valori decât cele naturale – date nouă de Dumnezeu prin creație -, adaptate/armonizate la maximum firii noastre, cosmosului în care trăim și destinului nostru transcendent în ascultare de El și de legile firii. Pentru că această de-reglare a ritmurilor naturale înseamnă tulburări, boli, moarte treptată. Mai ales că se profilează tot mai clar faptul că ritmul grăbit de viață (inclusiv precocitatea noilor generații care au acces haotic și nelimitat la informații în „secolul vitezei” noastre după ce?) și „lumea” mașinilor/roboților (în general tehnologiile de ultimă oră și inteligența artificială) tind să ne acapareze și să ne altereze (bio)ritmurile, nevoile, căutările și valorile naturale, inducându-ne și iluziile unei existențe terestre fără griji/spaime/cenzuri metafizice, plină de bunăstare tehnologică și de mândria autonomiei ateist-materialiste (autodeificarea).

În general, propaganda oficială susține următoarea teză: „chiar dacă există o expunere cumulativă la diferite surse de emisie a undelor, nivelul global de expunere este, per total, extrem de scăzut (deci sigur pentru populație) și este reglementat de normele internaționale fixate de ICNIRP (densitatea de putere maximă acceptată medical fiind 10 W/m2 sau 1 mW/cm2), deoarece, până în prezent, nu a fost stabilit faptul că telefonul mobil are un efect dăunător asupra sănătății, pentru că radiațiile lui nu sunt ionizante”, repetând acest refren, ca și cum doar această părere ar acoperi realitatea, ignorându-se voit și, desigur, interesat, opinia contrară. Din nefericire, și dl. Presură, dar și alți influenceri internauți semidocți promovează ideea că studiile din cealaltă tabără nu le par convingătoare (de parcă ei ar fi o mare instanță științifică mondială și trebuie lămuriți!), deși nici măcar nu le cunosc și nici nu vor să le cunoască. Propagandiștii nu par interesați de faptul că sunt scrise în urma unor cercetări serioase de mari personalități ale culturii contemporane muult mai pregătite ca ei în ale biochimiei și medicinii…

Consider că lozinca „5Geu, e dreptul meu, nu îmi face nici un rău!” (repetată cu frenezie proletară digitală de nenumărații ignoranți inconștienți, manipulați și încolonați în urma influencerilor de carton virtual) este unul dintre cele mai răspândite fake meme-uri care virusează astăzi mințile tinerilor expuși și așa multor influențe nefaste (alcool, droguri, promiscuitate sexuală, muzică psihedelică, violență, „socializare” virtuală necenzurată, infracționalitate de tot felul). Iar huiduielile lor asupra celor care le atrag atenția „că nu tot ce zboară se mănâncă, ci te mai și mănâncă!” (apropo și de undele electromagnetice!) îmi amintesc de mânia bolșevică a activiștilor comuniști din anii 1945-1950 și a liberalilor neomarxiști din ultima vreme; în lipsa argumentelor trec la calomnii abjecte și bășcălii mitocănești tipice primitivilor, acuzându-i, culmea, pe cei ce le vor binele (dar sunt considerați de ei noii „dușmani ai poporului” sau opozanții progresismului liberal) de toate ororile medievale…

3. RADIAȚIA ELECTROMAGNETICĂ ARTIFICIALĂ
ȘI BIOSFERA

Trebuie să spunem de la bun început că radiația electromagnetică artificială (produsă de toate emițătoarele wifi-xG mari și mici) afectează întreaga biosferă (floră și faună) nu atât datorită puterii de emisie, cât mai ales datorită modului pulsat al emisiei (stroboscopic, discontinuu, care modulează în frecvență succesiuni/pachete de biți, tipic transmisiei digitale) și expunerii nelimitate în timp. Sute de specii de plante și animale se îmbolnăvesc (până la moarte) și-și dereglează metabolismul și orientarea în spațiu (cum sunt albinele și păsările) sub influența acestui invadator invizibil și tăcut care le cucerește și otrăvește mediul de viață. Încă și microorganismele (sau microbii – viruși, bacterii, arhaea, fungi) prezente pe pământ, în aer, în apă și pe pielea/blana/penajul viețuitoarelor sunt dereglate, putând să devină și mai virulente (datorită dereglării și intoxicării interne, le crește și lor contagiozitatea) în cazul invadării și infectării „gazdelor”, expuse și ele radiațiilor („gazdelor” le scade imunitatea). De asemenea, și microbiomul intestinal suferă același proces de îmbolnăvire de la radiații, afectând și metabolismul digestiv al gazdelor. Și mai trebuie făcută o precizare: pe Pământ nu există în mod natural radiații electromagnetice pulsate (în spectrul KHz-THz) decât „accidental” în cazul fulgerelor și în(tre) celulele vii (la intensități și durate foarte-foarte mici, ele asigurând metabolismul bio-electro-chimic celular). Această activitate electro-chimică naturală a formațiunilor celulare este decisiv perturbată atunci când este interferată de radiații electromagnetice pulsate exterioare de putere mult superioară și pe o durată infinit mai lungă decât durata proceselor moleculare și celulare naturale.

Lumina solară (tot o radiație electromagnetică și ea, de spectru foarte larg, de la infraroșu la ultraviolet), chiar dacă depășește uneori (nu doar în cazul exploziilor solare, ci și în miezul zilelor obișnuite) limitele de siguranță medicală (provocând chiar arsuri ale pielii și insolații), prin faptul că este o radiație continuă (organismul obișnuindu-se cu ea, adaptându-se în timp util), nu este atât de nocivă oamenilor și animalelor pe cât este de nocivă radiația pulsată a emițătorilor digitali care au puterea de emisie de sute și mii de ori mai mică decât a soarelui. Altă mențiune: un om poate rezista unui curent continuu de mii de volți (tensiune) și de amperi (intensitate) în cazul unui fulger, dar este răpus de un curent alternativ de 300 V la 50 Hz (cu creșterea frecvenței de schimbare a câmpului electromagnetic, este clar că nocivitatea lui crește, chiar dacă scade puterea lui). Probabil că și există studii științifice care fac această comparație cantitativă a expunerii ființelor vii la câmpurile electrice și magnetice naturale continue (generate de Soare, Pământ și Lună, de exemplu) benefice vieții și la cele oscilatorii artificiale de frecvență mare (MHz-GHz) care, adesea și prea mult, strică „rânduiala” naturală. Și în această reglare fină optimală a valorilor câmpurilor electromagnetic și gravitațional de pe Pământ, propice vieții organice, putem vedea atotînțelepciunea lui Dumnezeu și purtarea Lui de grijă față de lume, vietăți și oameni! De aceea se cuvine să manifestăm și noi înțelepciune și grijă față de viața noastră și a planetei întregi.

Consecințele patologice ale radiației electromagnetice pulsatorii emise de releele celulare se pot constata, așadar, în întregul ecosistem, având loc un proces de „electrificare” nu numai a văzduhului, ci și a apei și a pământului aflate în pânza de radiații, și nu doar în zonele urbane, unde, oricum, „valorile metrologice – determinate pe orizontala limitrofă, pe o profunzime de sute de metri – ale câmpului electromagnetic generat de staţiile de bază GSM (prin antenele direcţionale aferente), amplasate pe terasele superioare ale clădirilor sunt cu mult superioare valorilor limită admise (vezi și aici) de legislaţia carenţială în vigoare în interiorul incintei pe toate nivelurile construcţiei. Legislaţia europeană – neasimilată în România – prevede că este interzisă amplasarea antenelor directive în zonele intens populate.” (dr. Mircea Duzineanu, p. 237).

În apropierea oamenilor (în casă, pe masă și în pat chiar, ca să nu zic și lipite de corp uneori) cele mai frecvente antene de emisie a radiației electromagnetice sunt cele ale noilor telefoane mobile (cu toate celelalte aparate din „categoria smart”: tabletă, laptop, mouse, router, ceas, căști, boxe, televizor, etc.) care emit pulsat și radial (în toate direcțiile), adesea full-time. Iar efectele nocive ale radiației electromagnetice pulsatorii la om generate de tehnologia wifi-xG nu se rezumă doar la „încălzirea cu un grad a pielii” (efectul termic vizibil al microundelor), care este o minciună „veselă”, servită de dl. Presură pentru liniștirea și captarea simpatiei auditoriului neinformat. Pentru că, de fapt, nu doar se încălzesc, ci sunt afectate fiziologic și altfel decât termic pielea și țesuturile din adâncime, aflate în vecinătatea telefonului (situat în zona de „ardere” – cam până-n 25-30 cm distanță). Penetrarea și absorbția radiației electromagnetice în țesuturi se produc instantaneu, generând în timp multiple efecte negative în compoziția și funcționarea celulelor expuse, ajungând chiar până la otrăvirea lor. Din fericire, o parte din aceste efecte negative se resorb tot în timp, mult mai îndelungat însă, după încetarea poluării radio respective, formațiunile afectate revenind în metabolismul natural (e vizibilă și aici inerția naturii de a-și păstra și de a reveni la rânduiala fixată de Creatorul ei). Dar o altă parte, remanentă, marchează viața celulelor expuse definitiv și irecuperabil.

Este unanim recunoscut faptul că influența radiației electromagnetice asupra biologiei celulare cumulează acești patru factori importanți: banda de frecvență, puterea de emisie, durata expunerii și zona expusă a corpului, efectele produse fiind atât termice, cât și non-termice (interferarea fenomenelor electro-chimice la valori mult mai mici ale puterii radiației decât cele provocatoare de efecte termice).De exemplu, se știe că celulele neuronale sunt foarte sensibile la temperatură – deteriorarea acestora având loc la temperaturi de doar puțin peste 40°C. Dar țesuturile vii conțin celule de mii de tipuri (și în celule sunt mii de molecule, mitocondrii, metalo-enzime și lanțuri proteice) care schimbă controlat (prin bariere/filtre electro-chimice) între ele substanțe și energie electrică (vezi și pompele ionice din membranele celulelor) la viteze foarte mari (comparabile cu semnale în spectrul MHz-GHz), celule mai mult sau mai puțin sensibile la pulsațiile de câmp electromagnetic pe timp îndelungat care induc și efectul de rezonanță. Astfel, în timp, pe lângă efectul termic incontestabil (vorba ceea, și oul se prăjește treptat, pe măsură ce apa se evaporă), au loc interferarea, tulburarea și alterarea unor vibrații, ritmuri, biocâmpuri și activități electro-chimice moleculare, celulare (care conduc și la deteriorarea/descompunerea și fizică a unor moleculele, proteine, cromozomi și celule), de țesuturi și de organe (în funcție de densitatea și compoziția țesuturilor care le compun și de absorbția radiației electromagnetice în ele), chiar și ale întregului organism. Se știe că din punct de vedere al expunerii în timp, routerul (a cărui emisie radială „bate” spre 250 m) care funcționează continuu este mai nociv decât telefonul mobil (care „bate” spre 5 km și care nu e trecut și folosit decât sporadic pe mod wifi-xG). Nu mai vorbim de releele xG care și ele funcționează full-time și leagă sute de aparate simultan! Trebuie să mai știm, de asemenea, că un turn celular (releu) 5G poate conecta până la 10.000 de aparate simultan, iar un telefon 5G are 4 antene și se poate conecta la 4 antene-releu diferite (uneori nefiind plasate pe același turn), astfel putându-se multiplica traficul de date și implicit electrosmogul, care crește considerabil, datorită reflexiei și dispersiei undelor, în spații mărginite de pereți metalici (automobile, autobuze, tramvaie, trenuri, etc.).

4. CERCETĂTORI, CERCETĂRI
ȘI REZULTATELE LOR CONCRETE

Asupra temei poluării electromagnetice numeroși oameni de știință din întreaga lume, dar și din România, și-au concentrat și-și concentrează atenția cu multă migală. Pe baza studiilor întreprinse uneori în ani de zile, foarte mulți profesori, medici și cercetători în biochimie și bioelectronică susțin faptul că radiația electromagnetică pulsatorie (xG, WiFi, WiMax, bluetooth, GPS) aproape omniprezentă (departe de lozincile și speranțele deșarte ale neștiutorilor tefeliști) este foarte nocivă pentru organismul uman și pentru mediul înconjurător.

Amintim câteva personalități care au sesizat aceste lucruri nu doar în lumea academică, ci și în cea publică/politică: dr. Martin Blank, dr. Martin Pall, prof. David Servan-Schreiber, dr. David Carpenter, dr. Lennart Hardell, Joel Moskowitz, prof. Leif Salford, dr. Paul Dupont, Sharon Goldberg, Olle Johansson, Hugh Taylor, dr. Dietrich Klinghardt, Paul Raymond Doyon, prof. Costel Stanciu, prof. Andrei Drăgulinescu, dr. Mircea Duzineanu, Adrian Vornicu ș.a.) în mii de pagini de cărți și studii bine documentate. „Este ştiut că în ultimii 30 de ani au fost publicate peste 25.000 de articole şi tomuri în domeniul efectelor biologice provocate de câmpurile electromagnetice, cu opinii controversate, dar în ultimul timp cu accente tot mai aprofundate asupra precauţiei expunerii de lungă durată, la acest nou mediu artificial de existenţă a vieţii.” (dr. Mircea Duzineanu, p. 232) Pe lângă apelul internațional din 2015 împotriva implementării 5G semnat de sute de oameni de știință și medici recunoscuți pe plan mondial, amintim aici și cea mai recentă conferință online (The 5G Summit, 1-7 iunie 2020) care a reunit mărturiilor multor specialiști în această direcție de cercetare.

S-a constatat, așadar, că radiația electromagnetică determină la om apariția unor tulburări și afecțiuni precum: distrugerea barierei hemato-encefalice sau dintre sânge și creier (la o densitate de putere de doar 50 μW/cm2 timp de o oră, se produce invadarea și otrăvirea creierului cu albumină (efecte patologice vizibile) – Salford, 2003), dureri de ochi și de cap, agitație, neatenție, oboseală, insomnie (melatonina nu se sintetizează suficient), stres, diabet, obezitate, depresie, tulburări neurologice degenerative (ADHD, OCD, autism, epilepsie, tumori, Alzheimer, scleroză multiplă), imunitare (de la 1 μW/cm2 în sus – Novoselova, 1999), endocrine, cardio-vasculare (aritmii, tromboze, hipertensiune) și respiratorii (este afectată inclusiv absorbția oxigenului de către globulele roșii în alveolele pulmonare), digestive, articulare, îmbătrânire prematură, dermatite (inclusiv arsuri), infertilitate progresivă (peste 1 μW/cm2 – Avendano, 2012), alterare genetică (peste 6 μW/cm2 – Phillips, 1998), leucemie (peste 5 μW/cm2 – Dolk, 1997) și cancer, etc. (prof. Andrei Drăgulinescu, p. 151-155, 223-224 și Raportul BioInitiative 2012 p. 96-97) De asemenea, în Bibliografia de la cap. 9 sunt enumerate câteva studii științifice foarte bine documentate, care au și ele o bibliografie bogată, demnă de toată atenția noastră.

Să reținem o afirmație importantă: „două minute de conversaţie la un telefon celular (aproape de ureche) pot produce vătămări ale barierei sânge-creier, iar două ore de conversaţie neîntreruptă la un telefon celular pot duce la vătămarea permanentă a creierului; de asemenea, radiaţia „indirectă” (provenită de la alte persoane care vorbesc lângă noi la telefonul mobil) poate fi la fel de nocivă. (…) Profesorul Leif Salford, eminent om de ştiinţă, specialist în domeniu (cercetător în neuro-oncologie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Lund, Suedia), a declarat: Un adolescent care ţine un telefon mobil la cap o jumătate de oră sau mai mult pe zi va avea Alzheimer la 30 de ani.” (prof. Andrei Drăgulinescu, p. 148 și 157; Marc Cendrier).

Nu trebuie omis nici faptul că noile tehnologii asigură suportul mecanismului (de manipulare mondială și control) care consolidează înregimentarea ideologică și social-politică generală (în statul totalitar global) și dependențele psihologice (și cu efecte fiziologice, desigur) ale oamenilor de televizor, internet, jocuri, filme, „news”, fantasme de tot felul (nu doar sexuale) și influențarea în rău a funcționării creierului, a ritmurilor și câmpurilor biologice naturale. Asta ca să nu mai vorbim de deformările în gândire și în duh ale patimilor „înțepenite” în sufletele oamenilor de informațiile toxice transmise ca niște virusuri „mintale” (meme-uri care se propagă și se dezvoltă în imaginația omului căzut) prin mijloacele de comunicare în masă ce folosesc din plin și tehnologia xifi-xG!…

Însă oamenii de știință precauți afirmă că, în urma expunerii cotidiene (accidentale sau ocupaționale/profesionale) îndelungate, radiațiile neionizante generează efecte la fel de nocive ca și radiațiile ionizante (UV, X, gamma, nucleare) care produc alterare genetică și cancer. Studii foarte riguros elaborate și documentate referitoare la efectele biologice negative ale radiațiilor electromagnetice găsim în Raportul BioInitiative 2012, iar tabelul cu statistici extrem de concise se poate vedea la paginile 94-104.

Concluziile tuturor cercetărilor le putem aduna în cuvintele următoare: „limitele de expunere la radiaţii, stabilite de organismele internaţionale de reglementare sunt periculos de largi. În acest interval, chiar şi la valori de 9.000 (!!!) de ori mai mici, există cazuri de afectare sau îmbolnăvire. Noile abordări se referă la necesitatea reconsiderării acestor limite şi la o abordare precaută. (…) Doctorul Barrie Trower, specialist în armele cu microunde, atrage atenţia asupra faptului că iradierea cu microunde este foarte periculoasă, extinderea necontrolată a sistemelor de telefonie mobilă fiind cel mai grav genocid (!!!) pe care această planetă l-a cunoscut vreodată. (…) În pofida adevărurilor scoase la iveală, organismele de reglementare ICNIRP şi SCENIHR s-au remarcat prin ignorarea dovezilor rezultate din studiile independente şi aprecierea celor oficiale. ICNIRP, ca organism principal de reglementare, nu a revizuit încă limitele de expunere, deşi au existat numeroase dovezi medicale. În prezent, nivelul maxim de expunere reglementat de ICNIRP este de 9.000.000 (!!!) de ori mai mare decât valoarea considerată nepericuloasă, adică 0,000.001 W/m2.” – (drd. ing. Iulian Olieș).

Profesorul Olle Johansson de la Departamentul de Neuroștiințe al Universității Karolinska din Stockholm (Suedia) susține că: „Până și câmpurile electromagnetice cu niveluri de doar 1/100.000 din cele la care suntem expuși în mod curent de la telefoanele mobile s-a descoperit că perturbă funcționarea complexă electrică desfășurată la nivel celular, producând vătămări ale ADN-ului, proteinelor, neuronilor și proceselor oxidative. Cu toate acestea, noi am permis dezvoltarea unui electrosmog de proporții aproape de neimaginat!”. Iar reputatul dr. Paul Dupont afirmă că „radiaţiile electromagnetice neionizante, chiar la nivele scăzute şi în doze reduse sunt capabile să afecteze funcţionarea celulelor vii, în particular a ADN-ului, precum şi funcţionarea normală a glandelor, în special glanda pineală (epifiza) care asigură rezistenţa împotriva cancerului” (dr. Mircea Duzineanu, p. 232-233).

Datorită scăderii drastice a imunității, oamenii aflați pe termen lung într-o baie (care se dorește a fi și mai intensă, atenție, prin implementarea 5G și a internetului lucrurilor!) de radiații electromagnetice devin foarte vulnerabili în fața bolilor, afecțiunile minore căpătând adeseori foarte rapid complicațiile și „gravitatea” unor boli cronice, iar în plan social („ajutate” și de propaganda mediatică alarmist-apocaliptică) „dimensiunile” unei pandemii (asta apropo și de mascarada mondială Covid 19). Iar pentru restaurarea sănătății și a imunității este nevoie, într-adevăr, de o dezintoxicare completă, de o eliminare (cât mai mult posibil) a tuturor surselor toxice (chimice, electromagnetice, mentale și comportamentale) pentru organism, nu doar de o revenire la un mod de viață natural (alimentație sănătoasă și cumpătată, ritm echilibrat muncă-odihnă, igienă fizică și psihică, mișcare) susținut și de câteva suplimente minerale benefice corpului uman (Zinc, Seleniu, Magneziu, Siliciu, Vitaminele C și D, ș.a. ) (bioetician Virgiliu Gheorghe).

Revenirea la viața naturală înseamnă, de fapt, reordonarea/rearmonizarea ființei omului cu energiile necreate ale Duhului Sfânt și Dătător de viață Care este prezent în toate făpturile naturii create de Dumnezeu și Care le susține în mișcarea lor naturală. Mai mult, când omul se pocăiește, când se oprește de la săvârșirea actelor păguboase și bolnăvicioase și se oferă/nevoiește într-o viață curată/detoxificată sub toate aspectele, adică dorește să facă voia lui Dumnezeu (spre binele lui și al altora), atunci Dumnezeu Însuși îi vindecă (și uneori chiar foarte rapid, în chip minunat) bolile/dereglările în plan biologic, suspendând legea a doua a termodinamicii care guvernează mersul bolii spre moarte (descompunere, entropie maximă) prin revărsarea intensă a harului/energiilor Duhului Sfânt care străbat toată creația și o umplu de viață. Deci vindecarea deplină a omului se face în mod conștient printr-o relație vie cu Dumnezeu Atotțiitorul și Mântuitorul lumii și printr-o revenire la rânduiala naturală de viață.

5. ALIMENTAȚIE ȘI RADIAȚIE.
CARE E MAI NOCIVĂ?

Este adevărat că și mâncarea de tip fast-food, grăsimile, zahărul și sarea în exces, ca și alcoolul, fumatul și drogurile, toate aceste abuzuri sau „alegeri pe care noi le facem” (cum zice dl. Presură) voit și conștient afectează starea noastră de sănătate trupească, mai ales în condițiile sedentarismului lumii moderne. Anatomia și fiziologia omului sunt aceleași pentru fiecare dintre noi, cu mici condiționări genetice care ne fac suficient de originali în interiorul aceleiași firi umane, așa încât să nu ne trebuiască alte diferențieri forțate nenaturale… Iar sănătatea reprezintă o stare de armonie și bunăstare biologică, psihologică, spirituală și socială vrednică de dorit și de păstrat ca un drept fundamental și natural de origine divină (prin creație) și umană (prin educație). De aceea, orice atentat împotriva ei reprezintă un act criminal cu efecte înlănțuite pe termen nelimitat (prin alterarea genetică și culturală produsă). Deci nu poți pune pe scara nocivității alimentația greșită/otrăvită (pe care o alegem noi deliberat și care, da!, se vede și cu ochiul liber) înaintea radiației wifi-xG (care nu e aleasă de noi – ci de corporații transnaționale – și nu se vede cu ochiul, dar care există în jurul nostru și provoacă în tăcere efecte negative clare în planul fiziologic al vieții noastre). Alimentația proastă (parte a poluării chimice) și radiația (poluarea) electromagnetică sunt la fel de grave și de periculoase pentru sănătatea umană (personală și socială), mai ales când știm că unele alimente procesate (fructe în special, dar nu numai) sunt trecute prin băi de radiații și de substanțe chimice auxiliare (coloranți, conservanți, emulgatori, stimulatori de gust, antibiotice, etc.) ca să „reziste” mai mult, devenind mai „arătoase” și mai toxice totodată. E drept că ce se vede pare mai convingător decât ce nu se vede, dar asta nu trebuie să ne grăbească decizia (cu consecințe ireversibile și pe termen lung) pe care trebuie s-o luăm referitor la precauția folosirii cât mai puțin a aparatelor conectate prin tehnologia wifi-xG. Din nefericire, am întâlnit personal cazuri de oameni care au făcut tumori la cap, cancer și leucemie datorită și expunerii cotidiene îndelungate la radiații electromagnetice. Unul, prieten, a și murit…

6. RECOMANDĂRI ȘI AVERTIZĂRI

Mai mulți medici și cercetători în domeniu recomandă să folosim calculatorul conectat prin cablu la rețeaua de internet și telefonul mobil în convorbiri (recomandate a se limita la 5-6 minute chiar de OMS) pe speaker (dacă se poate) de maximum 25 minute pe zi în total, cu conexiunea wifi-xG activată doar în timpul transmiterii datelor proprii, deci cât mai puțin semnal de date activ.

Iar telefonul nu trebuie ținut uzual în buzunare la pantaloni, la piept, în mână, ca un accesoriu indispensabil, ci într-o gentuță, separat, cât mai departe de corp.

De asemenea, routerul wifi ar trebui închis cât mai mult timp, nu doar noaptea, mai ales că nu ai motive să-l folosești continuu (plus că-i iradiezi și pe vecini).

Mulți vor zice acum „Păi, tot orașul este împânzit de wifi-xG, chiar toată țara, toți suntem într-o baie foarte densă de radiații care nu depinde de noi.”. Așa este, dar a avea emițătorul de microunde deschis tot timpul și în apropierea ta (chiar lipit de corp) e o alegere proprie cu consecințe negative asumate (conștient sau nu) și inevitabile, chiar iremediabile, pe termen lung…

Cei mai vulnerabili la radiația wifi-xG sunt femeile gravide și pruncii nenăscuți (a căror fragilitate este unanim recunoscută), copiii și bolnavii (cu imunitatea scăzută). „Cel mai rău lucru în această situaţie este că generaţia tânără este cel mai mult expusă pericolului. Copiii şi adolescenţii sunt cei care utilizează cel mai mult telefoanele mobile. Şi exact la aceste vârste creierul este cel mai expus: aproximativ două treimi din creierul copilului sunt afectate de radiaţii, în timp ce la un adult radiaţiile penetrează doar o treime din creier, ceea ce este oricum prea mult!” (prof. Andrei Drăgulinescu, p. 171) Alte sfaturi și recomandări privind folosirea și conviețuirea cu tehnologia wifi-xG se pot găsi la prof. Andrei Drăgulinescu, p. 203-220, 224-225 și aici).

7. „PRINCIPIUL PRECAUȚIEI” ȘI LEGEA EUROPEANĂ.
ATITUDINEA RESPONSABILĂ ÎN SOCIETATE

În final, trebuie să amintim că, „recunoscând potenţialele riscuri pentru sănătate, datorate expunerii la câmpuri electromagnetice penetrante, legislaţia europeană lasă totuşi loc acţiunii ştiinţifice benefice, adoptând „principiul precauţiei” înscris în Tratatul Uniunii Europene (art. 130R – Maastricht – 07.02.1992), care stipulează că atunci când există elemente ştiinţifice suficiente, în absenţa unor certitudini sau probe absolute, autorităţile trebuie să protejeze, înainte de toate, cetăţenii, contra riscurilor şi prejudiciilor cauzate de expunerea la câmpuri electromagnetice, prin luarea de măsuri care să vizeze prevenirea unui risc potenţial de afectare gravă a sănătăţii” (dr. Mircea Duzineanu, p. 236). Societatea civilă responsabilă trebuie să cunoască aceste lucruri și să opună rezistență legală în fața noii dictaturi politico-financiar-medicale transnaționale, care, fără nici o informare și consultare publice reale, vrea să impună în cazul implementării tehnologiei 5G (ca și în cazurile vaccinării și donării de organe) „legiferarea conceptului de „obligativitate” și „consimțământ prezumat”. (…) A prezuma consimțământul populației printr-un text de lege, mai ales în contextul aplicării unui act medical, înseamnă a declara întreaga populație a țării ca total lipsită de discernământ, iar în consecință, având în vedere că întregul bord al conducerii României face parte din aceeași populație a țării, rezultă că toți guvernanții, parlamentarii, conducerile autorităților de stat sunt declarați și ei lipsiți de discernământ.” (Av. Marina Alexandru – interviul este excepțional în întregime!) Cu toate acestea, deși nouă (oamenilor simpli) ni se spune că radiațiile nu sunt nocive, autoritățile și instituțiile statului primesc „spor de antenă” pentru că-și desfășoară activitatea în câmp electromagnetic!!!

Prin urmare, repet, alegerea este a fiecăruia dintre noi, dar în funcție de ea putem să milităm public și pentru sănătatea celor de lângă noi. Nu cred că merită să ne înconjurăm, în mod euforic și pătimaș cu tot mai multe „jucării” toxice, pe care le mai și plătim, și cu care ne lăsăm distrași, adesea, de la treburile noastre mai importante în viață. Este timpul să priveghem și să cugetăm bine, să cercetăm atent toate aspectele inovațiilor tehnicii actuale și să nu luăm automat de bună mieroasa propagandă oficială a robiilor/dependențelor „tehnologice” care promovează transumanismul în fundal ca nouă religie seculară a omenirii căzute, dornice de o nouă (dez)ordine mondială, unde omul să nu-și mai amintească originile și ordinile divine care au luminat omenirea de-a lungul istoriei (naturală, rațională și tradițională). Și, da!, cunoscând legislația europeană referitoare la „principiul precauției”, trebuie și să luăm o poziție fermă în comunitate, ca o mare familie creștină unită, dornică să trăiască potrivit firii și chemării noastre la viață veșnică.

8. CONCLUZII

Dumnezeu cel Viu și Iubitor – Sfânta Treime – Creatorul și Tatăl nostru nu ne-a părăsit într-o lume haotică și fără sens duhovnicesc, care tinde să-i devină din leagăn al vieții un „mormânt văruit” și tapetat de tehnologie. Riscăm, vorba dictonului, să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor, adică să nu mai relaționam benefic și armonios cu natura (în care trăim și din care ne și hrănim cel puțin biologic, dacă nu și teologic) din cauza noilor (din unelte deveniți) idoli tehnologici care ne filtrează vederea realității din jur și ne fac să-i venerăm pierzând multă vreme înaintea lor. Riscăm să înlocuim în preocupările noastre cotidiene teologia (experiența naturală directă a cunoașterii lui Dumnezeu) cu tehnologia, și să înlocuim viața spirituală cu viața virtuală, mutilându-ne sufletele făcute „după chipul lui Dumnezeu” (dornice de viață, iubire și bucurie eterne) și transformându-le în caricaturi pseudo-intelectuale, lipsite de Duhul Sfânt și Viu al lui Dumnezeu, dar „posedate” de iluziile autonomiei („fac ce vreau eu!”) și de duhurile răutății…

Natura înconjurătoare este în continuare frumoasă și „bună foarte”, asigurându-ne cele pentru traiul zilnic. Cuvântul (Logosul) divin creator este Cel ce i-a dat frumusețea și puterea de a ne hrăni spiritual (cu rațiunile inteligibile prezente în natură) și material pentru întreținerea vieții noastre trupești. Dar Logosul dumnezeiesc creator al naturii este și în miezul (cuvintele) Scripturii. S-a întrupat și S-a arătat nouă ca să-L cunoaștem, să-L iubim și, prin unirea cu El, să dobândim viața Lui. Mântuitorul Iisus Hristos este cu noi în Biserica Sa Dreptmăritoare; iar comuniunea, comunicarea și cuminecarea noastră personală reală cu El, mai tare, mai fină și mai simplă decât orice tehnologie a viitorului, ne poate lumina cu adevărat și vindeca de toate dereglările/bolile trupești și sufletești. El este Calea, Adevărul și Viața noastră și doar în El ne împlinim destinul nemuritor și fericit.

9. REFERINȚE BIBLIOGRAFICE - disponibile la pagina sursă: https://patermihail.wordpress.com/ 

 

 



COVID-19: Opțiuni terapeutice pentru fiecare stadiu al bolii - Biofizician Virgiliu Gheorghe

 

În cele ce urmează, vă punem înainte o lectură a fenomenului medical și a terapiei COVID-19 prin prisma experienței clinice a unor prieteni medici din țară și din străinătate, dar și a cercetărilor clinice și a studiilor publicate în lunile ce au urmat de la debutul pandemiei.

Nădăjduim ca acest material să fie de folos în primul rând celor care, deși au o formație medicală, nu au avut timpul să se ocupe cu studiul acestei boli, dar și tuturor acelora care doresc să cunoască mai multe despre această afecțiune.

Credem că informarea este primul pas în combaterea acestei afecțiuni extrem de inteligente. După toate probabilitățile, puțini vor scăpa fără să o contracteze în următoarele luni și, dacă așa stau lucrurile, a aștepta consecințele paralizați de frică nu este, poate, cea mai bună alegere.

Viitorul aparține oamenilor care își însușesc știința de a se lupta cu boala, nu fugind de ea, ci alegând cele mai potrivite metode de dezvoltare a unei imunități mai puternice. Din nefericire, mass-media nu constituie astăzi un mijloc de informare a maselor, ci mai curând unul de înfricoșare și terorizare sau, dacă vreți, de dezinformare.

Internetul poate fi încă o sursă foarte bună de informare, dacă ne vom exersa capacitatea de a găsi sursele corecte și de a dezvolta o analiză critică personală. Trebuie să avem încredere în știința adevărată, și nu în cea de popularizare sau în narațiunile emoționale ce controlează mental mulțimea. Această aplecare asupra izvoarelor celor mai autentice, dublată de o credință luminată de Dumnezeu, ne poate deveni vitală în vremurile pandemiei și post-pandemiei care vor urma.

Așadar, materialul care urmează este un apel la rațiune și concomitent o critică a folclorului, a narațiunilor ideologizate cu care mass-media ne-a obișnuit să ne hrănim imaginația, așteptând neputincioși deznodământul implacabil cu care suntem amenințați.

Cei care vor aprofunda acest material vor înțelege că această boală este cea mai mare provocare pe care a trăit-o omul în modernitate: provocarea de a reveni la un stil de viață sănătos. Altfel, va trebui să își asume riscul unei morți premature cauzate de una dintre pandemiile ce vor urma. Ca întotdeauna, alegerile ne aparțin mai mult decât ne putem imagina.

Iar dacă putem vorbi de un efect pozitiv al acestei pandemii, nu este altul decât această uriașă solidaritate internațională a medicilor și cercetătorilor din toată lumea, care își pun la dispoziție știința, dar și energia și viața în lupta cu virusul ucigaș.

Nu credem să fi existat o altă perioadă în istoria științei când medicina să fi făcut un salt atât de mare în înțelegerea sistemului imunitar, a proceselor inflamatorii și a modului în care acționează virusurile în organismul uman. Mai rămâne însă ca aceste cercetări să fie integrate cât mai curând în practica clinică. Acest material ne dorim să fie un pas în această direcție. Fiecare trebuie să facă tot ceea ce depinde de el pentru a fi salvate viețile cât mai multor oameni.

Mulțumesc pe această cale medicilor dr. Laurențiu B. și dr. Ana D., care nu au dorit să devină cunoscuți, dar au citit cu multă atenție materialul și mi-au dat sugestii importante, dar și tuturor medicilor din întreaga lume și citez aici doar pe prof. dr. Christian Perronne, prof. dr. Didier Raoult, prof. dr. Paul Marik, dr. Peter A. McCullough, care m-au inspirat și încurajat prin observațiile lor științifice, dar mai ales prin atitudinea lor, să duc acest studiu la capăt și să-l fac public pentru a ajuta cât mai mulți oameni. Aceștia sunt doar câțiva dintre mari profesori doctori, infecționiști, epidemiologi ai lumii care au afirmat adevărul împotriva mainstream-ului, asumându-și nu numai oprobiul unei părți semnificative ale mass-mediei, dar, adesea și o critică nejustificată sau o ostracizare instituționalizată ce susține mai curând interese materiale, decăt să apere necondiționat sănătatea omenilor, viața acestora.

Experiența  pe care mi-a prilejuit-o această cercetare, m-a convins de faptul că o abordare științifică a bolii din primele zile ale manifestării simptomelor poate să o transforme cel mult într-o viroză mai severă, chiar pentru cei cu cei mai mari factori de risc.

În același timp, persoane cu factori de risc scăzuți pot face o formă foarte gravă, chiar fatală în momentul în care nu se vor trata deloc corespunzător până la apariția inflamației, a furtunei de citokine și a unei posibile internări cu o intubare de urgență.

Astfel că, dacă nu vrem ca  fatalitatea să hotărască pentru viața noastră este important să tratăm boala potrivit științei fundamentale și nu pe baza unor sfaturi bazate mai mult pe articole aruncate pe internet, uneori chiar flagrante fraude științifice, cum a fost denigrarea efectelor hidroxichloroquinei în COVID-19 din revista "The Lancet" din 22 mai 2020, articol ulterior retras. Am scris, așadar, acest mic îndrumar cu convingerea că numai Adevărul în sine va rămâne până la urmă pentru a salva omenirea.


dr. biofiz. Virgiliu Gheorghe V.

5 ianuarie 2021/ Clinica Imuno-Medica


Îndrumarul în format PDF poate fi consultat aici
(103 pagini, 11 anexe, 322 de referințe bibliografice)




Evenimente, Apeluri, Promoții
Federația Pro Vita împotriva abuzurilor vaccinării anti Covid
 
SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL SĂNĂTĂȚII ȘI ÎNTREAGA SOCIETATE CIVILĂ:  „NUMAI ADEVĂRUL NE POATE FACE LIBERI!”

Federația Organizațiilor Ortodoxe Pro Vita din România trage un semnal de alarmă asupra pericolului reprezentat de preconizata vaccinare anti-Covid 19, anunțată de Guvernul României, cu vaccinuri controversate, insuficient testate, în producția cărora au fost folosite fragmente de celule preluate din fetuși umani avortați.

Demersul nostru vizează următoarele aspecte:

I. COMPOZIȚIA NOILOR VACCINURILOR

II. PĂREREA SPECIALIȘTILOR

III. PETIȚIA PENTRU SUSPENDAREA STUDIILOR PE SUBIECȚI UMANI A VACCINULUI COVID, PRIVIND:

IV. VACCINARE VOLUNTARĂ SAU OBLIGATORIE?

V. UTILIZAREA VACCINURILOR PRODUSE PE LINII CELULARE UMANE

I. COMPOZIȚIA NOILOR VACCINURI

Încă de la începutul lunii noiembrie, președintele Iohannis a anunțat că România va primi peste 10 milioane de doze de vaccin în prima tranşă, iar primii care vor fi vaccinaţi vor fi lucrătorii din sănătate şi persoanele aflate în situaţie de risc.

Pe data de 25 noiembrie, ministrul Finanțelor Publice, Florin Cîțu, a precizat că a semnat o plată externă către Comisia Europeană, reprezentând avansul pentru vaccinul Covid-19, în valoare de peste 12 milioane de euro. Agenţia Europeană a Medicamentului (EMA) a anunțat că ar putea aproba primele vaccinuri până la sfârşitul acestui an sau cel mai târziu la începutul anului viitor.

Comisia Europeană, care negociază în numele celor 27 de state membre UE, a încheiat șase contracte pentru livrarea de vaccinuri împotriva coronavirusului, cu compania farmaceutică Moderna (160 de milioane de doze), grupul suedezo-britanic AstraZeneca şi cel american Johnson&Johnson (până la 400 de milioane de doze fiecare), cu asocierea franco-britanică Sanofi-GSK (până la 300 de milioane de doze), cu cea americano-germană Pfizer-BioNTech (până la 300 de milioane de doze) şi cu laboratorul german CureVac (până la 405 milioane de doze).

 „Printre acestea şase, avem trei firme care lucrează pe ARN mesager, două firme care lucrează pe virus atenuat şi o firmă care lucrează pe proteine. Toate cele şase firme au un grafic de livrare, sunt în faza de autorizare a vaccinului. În SUA sunt primele autorizări pentru firmele care vin de acolo, Agenţia Europeană a Medicamentului urmând ca la începutul lunii viitoare să evalueze şi să dea aceste avize. Fiecare dintre aceste firme au un grafic de livrare”, a declarat ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru.

 Compoziția vaccinurilor, controversată

În ceea ce privește vaccinurile bazate pe ARN mesager, dr. Rafila precizează că acestea se bazează pe o tehnologie modernă, neutilizată până acum și că necesită condiții excepționale de transport și păstrare (trebuind menținute la temperaturi între minus 70 și minus 80 de grade, în gheață carbonică), cu excepția vaccinului dezvoltat de compania Sanofi, care este unul „clasic”:

„Aceste vaccinuri sunt vaccinuri moderne care conțin, au la bază ARN-Mesager, o formă de acid nucleic care determină în organism, dacă e introdus, sinteza unor proteine de suprafață, similare cu cele pe care le are virusul Corona și în felul acesta se generează un răspuns imun. Până acum nu au fost folosite astfel de vaccinuri, sunt niște vaccinuri avansate. (…) Producătorii vor condiționa acest vaccin în niște cutii speciale, termoizolate, care conțin gheață carbonică și care fac posibil transportul și păstrarea vaccinului la această temperatură timp de 10 zile. După 10 zile, vaccinul poate fi păstrat probabil circa o săptămână la temperatura pe care o oferă frigiderul și practic trebuie ca în intervalul acesta de 15, maximum 20 de zile să-l transporți de la fabrică la centrul de vaccinare și trebuie administrat”, a explicat Alexandru Rafila.

Despre compoziția vaccinurilor destinate milioanelor de români, s-a pronunțat recent și dr. Adrian Streinu-Cercel, în cadrul unei intervenții la postul de televiziune Antena 3: „Sunt mai multe tipuri de vaccinuri, iată, este acesta cu un răspuns la anticorpi din partea organismului, undeva la peste 90%. Așa cum spunea și profesorul Rafila, dacă vrem să folosim acest vaccin, trebuie să ne pregătim de acum. Altfel, ne va prinde vaccinarea complet nepregătiți. Acest vaccin vine și multi-doză. Asta înseamnă că trebuie să suni la mai multe persoane, să te asiguri că vin, pentru a nu pierde vaccinul. Nu e ieftin. E foarte ingenios făcut, pe nanoparticule lipidice, adică tehnologie de high-tech, science-fiction.”

O altă chestiune controversată este cea a vaccinurilor anti-Covid produse pe linii celulare umane. Astfel, potrivit studiilor, mai multe companii din lume, producătoare de vaccinuri anti-Covid 19, folosesc fragmente de celule preluate din fetușii umani avortați. Între acestea se numără și cele produse de Moderna și Oxford AstraZeneca, vaccinuri realizate pe o linie de celule renale fetale umane numită HEK-293.

HEK-293 a fost inițial derivat din țesutul renal preluat de la o fetiță avortată în Țările de Jos, în 1972, ulterior transformându-se într-o linie celulară, în anul 1973.

Vaccinul produs de Johnson&Johnson utilizează linia celulară fetală umană PER.C6 pentru a-și dezvolta vaccinul. Linia de celule fetale PER.C6 a fost derivată din țesutul retinian preluat de la un băiețel de 18 săptămâni, avortat în Olanda în 1985, transformându-se în 1995 într-o linie de celule fetale.

II. PĂREREA SPECIALIȘTILOR

Toate aceste aspecte controversate au stârnit reacția unor reputați cercetători din lumea întreagă, dar și a reprezentanților Bisericii. Aceștia au avertizat populația asupra riscurilor pe care le pot prezenta noile vaccinuri, dar și asupra aspectelor etice privind utilizarea celulelor fetale pentru dezvoltarea vaccinurilor.

Dr. Michael Yeadon, cercetător de prestigiu, licenţiat în biochimie și toxicologie, doctor în farmacologie, fost șef al diviziei de cercetare la Pfizer, cunoscător al cercetării şi dezvoltării pentru noile medicamente: „Toate vaccinurile împotriva virusului SARS-COV-2 sunt prin definiţie noi. Niciun vaccin candidat n-a fost în dezvoltare pentru mai mult de câteva luni. Dacă oricare dintre aceste vaccinuri este aprobat pentru folosire sub orice alte circumstanţe decât EXPLICIT experimentale, eu cred că pacienţii sunt induşi în eroare până la un nivel criminal. Asta din cauză că există exact zero voluntari umani… pentru care să existe informaţii cu privire la siguranţă, de mai mult de câteva luni.”

Dr. Romeo Quijano, profesor pensionat de farmacologie şi toxicologie la College of Medicine, University of the Philippines Manila, a notat o serie de pericole ale editării experimentale de gene aplicate la vaccinurile umane: „Printre alte pericole, vaccinurile de tip virus-vector ar putea trece printr-o recombinare cu virusul spontan, producând virusuri hibride ce ar putea avea proprietăţi nedorite, afectând transmiterea ori virulenţa. Posibilele rezultate ale recombinării sunt practic imposibil de cuantificat în mod precis, date fiind mijloacele existente şi nivelul de cunoaştere. Aceste riscuri, totuşi, sunt reale, aşa cum s-a exemplificat prin apariţia de virusuri mutante, patogeneză crescută şi efecte adverse neaşteptate şi destul de serioase (incluzând moartea) ca urmare a campaniilor ocazionale de vaccinare în masă şi a încerărilor anterioare eşuate de a dezvolta vaccinuri-himeră folosind tehnologia ingineriei genetice.”

Robert F. Kennedy Jr., președintele Children’s Health Defense: „Aș dori să vă atrag urgent atenția asupra problemelor importante legate de următoarea vaccinare anti Covid-19. Pentru prima dată în istoria vaccinării, așa-numitele vaccinuri ARNm de ultimă generație intervin direct în materialul genetic al pacientului și deci modifică materialul genetic individual, acest fapt reprezentând o manipulare genetică, lucru care era deja interzis și considerat penal. Această intervenție poate fi comparată cu manipularea genetică a alimentelor, care este de asemenea, extrem de controversată. Chiar dacă mass-media și politicienii banalizează în prezent problema și chiar apelează stupid la un nou tip de vaccin pentru a reveni la normalitate, această vaccinare este problematică din punct de vedere al sănătății, moralității și eticii medicale, precum și din punct de vedere al daunelor genetice care, spre deosebire de daunele  cauzate de unele vaccinuri anterioare, vor fi ireversibile și ireparabile.”

Dr. Vasile Astărăstoae: „Am reticențe în primul rând privind aceste firme care au lansat zvonul, oficial au declarat că au gata vaccinul și că mai așteaptă autorizarea de la FDA și de la EMA, ori această autorizare ei fac presiuni să fie dată cu scurtarea procedurilor, dar autorizarea verifică ce au făcut ei. Aceste firme nu au niciun fel de experiență în ceea ce privește vaccinurile. Doar Pfizer a mai produs un vaccin antigripal, ceea ce nu e mare lucru. Și Cantacuzino a produs un vaccin antigripal. Și un vaccin antipneumococic. Astra Zeneca nu a produs niciodată vaccinuri, iar Moderna e un start-up care a prins această oportunitate și s-a lansat în producerea de vaccinuri. Acest vaccin a fost făcut printr-o tehnologie de biologie moleculară, printr-o inginerie genetică, pe bază de ARN mesager care este o noutate în domeniul vaccinurilor și în condițiile astea are un caracter de cercetare și de fundamentare pe subiect uman. Nimeni nu știe până în prezent care va fi rezultatul.”

Dr. Mircea Frențiu„Nu sunt de acord cu vaccinarea obligatorie. Fiecare trebuie să decidă asupra corpului lui. Acest vaccin este diferit față de altele de până acum… Este un vaccin nou, cu ARN, care acționează din păcate asupra codului genetic. Conține o cultură celulară luată din țesutul pulmonar de la fetuși masculini albi avortați, de 14 săptămâni.

Dr. Monica Pop: „Vaccinul are efectele secundare pe termen scurt, dar alea pe termen lung unde sunt? Că vă mai spun încă o dată, peste 3 ani face leucemie unul care face vaccinul. Și fac toți… De unde știți ce se întâmplă peste un an? Faceți copilului dumneavoastră vaccinul ăsta? Pericolul e foarte mare! Nimeni nu poate niciodată să spună că acest vaccin este sigur. Poate peste 10 ani. Bine, hai, cinci ani!”

„Vă dați seama că nu mă voi vaccina. Categoric nu și nici nu voi dai vreun sfat cuiva să se vaccineze atâta timp cât acest vaccin e făcut în trei luni!”

„OAMENII TREBUIE SĂ ȘTIE: 1. Care sunt CONTRAINDICAŢIILE acestui vaccin? Afecţiuni, sarcină, vârsta??!!; 2. Copiii mici care sunt oricum supuşi unei scheme cunoscute de vaccinare, au indicaţie pentru acest vaccin și cum interferă acesta cu celelalte din schemă? 3. Care sunt efectele adverse cunoscute până acum, în ce constau, cât durează și care este incidența lor? 4. Dacă au fost unii pacienți reinfectaţi (după cum au afirmat unii specialişti), deci DACĂ BOALA NU DĂ IMUNITATE, VACCINUL DĂ? Pe ce perioadă?; 5. Cei care au avut boală MAI FAC VACCINUL? La ce perioadă?; 6. Cum putem convinge un pacient căruia i s-a declanşat o altă afecţiune după vaccinare că nu vaccinul este cauza? (e perfect posibil să nu fie); UN NEVACCINAT NU ARE CUM SĂ FIE PERICULOS PENTRU CEI DIN JUR DACĂ SUNT VACCINAŢI!.”

III. PETIȚIA PENTRU SUSPENDAREA STUDIILOR PE SUBIECȚI UMANI A VACCINULUI COVID

Doi cunoscuți cercetători europeni, Dr. Michael Yeadon și Dr. Wolfgang Wodarg, au inițiat o petițiecătre EMA pentru suspendarea imediată a studiilor pe oameni a vaccinurilor Sars-Cov-2, în special al vaccinului BioNtech/Pfizer – BNT162b.

În data de 1 decembrie 2020, BioNTech/Pfizer a trimis o cerere penru aprobarea autorizării de urgență a utilizării pe subiecți umani a vaccinului produs de ei.  Dr. Wodarg și Dr. Yeadon cer ca studiile pe oameni să nu fie continuate (din motive privind protecția vieții și sănătății voluntarilor) până când nu este disponibil un design corect și sigur pentru studiul clinic pe subiecți umani.  Acest design trebuie să adreseze semnificativele îngrijorări legate de siguranța vaccinurilor și deisgn-ul studiului folosit pentru a obtine aprobările, îngrijorări exprimate de un număr din ce în ce mai mare de oameni de știință recunoscuți din întreaga lume.

Documentul trimis către EMA ridică și problema testelor PCR, inexacte, eronate din concepere și cauzatoare de rezultate fals pozitive. Există un scandal imens pe acest subiect declanșat de un grup de peste 20 de cercetători care au publicat o critică științifică la adresa studiului ce stă la baza realizării kit-urilor de testare.

Cei doi oameni de știință cer ca întâi să fie excluse, prin experimente pe animale, riscurile deja cunoscute din studiile realizate anterior, riscuri ce decurg din natura și caracteristicile coronavirusurilor.

Documentul integral este unul foarte elaborat, cuprinzând îngrijorările referitoare la riscuri privind următoarele aspecte:

  1.  Riscul de ADE pentru cei vaccinați. Formarea de „anticorpi non neutralizatori” menționați în studii pot conduce la un răspuns imun exacerbat, mai ales atunci când persoana vaccinată se va confrunta cu virusul real (sălbatic) după vaccinare. Această „amplificare dependentă de anticorpi”, ADE (Antibody Dependent Enhancement ) , este o problemă comună cu alte virusuri (Dengue Virus, Ebola Virus, HIV și coronavirusuri) pentru care nu s-au putut realiza vaccinuri. ADE este cunoscută de mult timp din experimentele anterioare cu vaccinuri anticoronavirusuri, pentru că pe parcursul acestor experimente – studii, TOATE animalele de laborator care inițial au tolerat bine vaccinarea, au murit după ce au fost puse în contact cu virusul salbatic.

  2.  Riscul INFERTILITĂȚII postvaccinale. Producătorii spun că unele din vaccinuri vor produce anticorpi împotriva proteinei S (Spike) de pe suprafața virusului Sars-Cov-2. Dar aceste proteine Spike conțin la rândul lor proteine omoloage sincitinei-1 care este o proteină esențială în formarea placentei la mamifere, inclusiv la oameni. De aceea TREBUIE oprită vaccinarea subiecților umani și aprofundarea problemei până la excluderea completă a riscului ca vaccinarea împotriva Sars-cov-2 să conducă la declanșarea unui reacții imune împotriva proteinei sincitinei-1, care ar putea avea drept rezultat INFERTILITATEA la femeile astfel vaccinate.

  3.  Risc crescut de reacții alergice postvaccinale. Vaccinul mARN de la BioNTech/Pfizer conține polietilenglicol (PEG). 70% dintre oameni dezvoltă anticorpi împotriva acestei substanțe și asta înseamnă că multe persoane pot dezvolta reactii alergice, potențial fatale la vaccin. Există și alte substanțe alergogene în compoziția vaccinului, substanțe a căror necesitate nu este pe deplin justificată.

  4. Durata de studiu prea scurtă nu permite estimarea realistă a efectelor secundare. La fel ca în cazurile de narcolepsie ce au apărut după vaccinarea împotriva gripei porcine, milioane de oameni sănătoși vor fi expuși unor riscuri inacceptabile dacă se va acorda o autorizație de urgență și posibilitatea de a observa efectele adverse va fi ulterioară aprobării.

IV. VACCINARE VOLUNTARĂ SAU OBLIGATORIE?

Cu toate că autoritățile au anunțat că vaccinarea anti-Covid nu va fi obligatorie, semnalele din teritoriu arată că medicii, asistentele și angajații DSP sunt presați să se înscrie voluntari pentru vaccinul anti-Covid. Potrivit avocatului Gheorghe Piperea, acestora li s-ar fi cerut să semneze un formular, în caz de refuz fiind amenințați cu concedierea.  În aceste condiții, având în vedere posibilele interdicții de care se vor lovi toate persoanele care vor refuza vaccinarea anti-Covid 19, dorim să facem următoarele precizări:

  1. Fazele pe care trebuie să le parcurgă în mod obișnuit un vaccin, cuprinse de regulă între 2 și 3 ani, privind gradul de toxicitate, dozele terapeutice, eficiența și efectele secundare, sunt restrânse, în cazul vaccinurilor anti-Covid 19, la o perioadă de câteva luni, mai scurtă decât în cazul oricărui vaccin nou.  Ce fel de garanție oferă un astfel de vaccin?

  2. Solicităm autorităților să informeze populația în legătură cu eventualele efecte secundare sau contraindicații ale acestor vaccinuri, cu atât mai mult cu cât acestea au la bază o nouă tehnologie de biologie moleculară, utilizată pentru prima oară. Impunerea, prin orice mijloace, a efectuării vaccinului ar însemna încălcarea dreptului constituţional la viaţă şi dreptului la integritate fizică şi psihică a persoanei, prevăzute de art. 22 alin. 1 din Constituţia României.

  3. Afirmația medicului Alexandru Rafila, potrivit căreia „nu se poate pune problema că aceste vaccinuri vor produce nişte efecte adverse care să pună în pericol sănătatea populaţiei” ni se pare complet hazardată și neîntemeiată. Actul vaccinării reprezintă un act medical preventiv, facultativ, fără să existe o garanţie suficientă şi rezonabilă împotriva riscurilor sau reacţiilor adverse ale acestuia, existând posibilitatea reală pentru persoana căreia i se administrează să i se pună în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea fizică sau psihică. Din toate cazurile dramatice apărute în presă, urmare a aplicării unor vaccinuri, și chiar din cuprinsul oricărui prospect de vaccin, rezultă că nu există nici o garanţie împotriva riscurilor sau reacţiilor adverse ale unui vaccin. Amintim că, în pandemia de gripă AH1N1, vaccinarea a avut urmări dezastruoase în lume, producând efecte adverse grave (în special leziuni cerebrale). Astfel, vaccinul Pandemrix a afectat peste 800 de copii în Europa, doar în Marea Britanie plătindu-se 60 milioane de lire despăgubiri în urma unui proces câştigat de 60 de victime ale acestui vaccin.

  4. De asemenea, un document al Administrației pentru Alimente și Medicamente a Statelor Unite ale Americii (FDA – Food and Drug Administration) admite și avertizează că vaccinul anti COVID – 19 poate avea 22 de efecte secundare, inclusiv moartea. Alte efecte adverse semnalate de FDA: Sindromul Guillain-Barré, encefalomielită diseminată acută, mielită transversă, encefalită/mielită simplă/encefalomielită/meningoencefalită/ meningită/encepholapathy, convulsii/crize, accident vascular cerebral, narcolepsie și cataplexie, anafilaxiei, infarct miocardic acut, miocardită/pericardită, boli autoimune, rezultate nedorite in evoluția sarcinii la femeile însărcinate, alte boli demielinizante acute; reacții alergice non-anafilactice; trombocitopenie; coagulare intravasculară diseminată; tromboembolism venos; artrită și artralgie/dureri articulare; boala Kawasaki; sindromul inflamator multisistem la copii; boala dependenței crescute de anticorpi (ADE ).

  5. Insistăm ca românilor să li se explice în ce constă noua tehnologie și să li se prezinte rezultatele studiilor clinice făcute pe subiecți umani. De asemenea, să li se explice de ce li se recomandă un vaccin care, în premieră absolută, trebuie păstrat la o temperatură de -78 –  -80 de grade Celsius.

  6. Populația trebuie să știe cine își asumă răspunderea pentru eventualele efecte adverse, de vreme ce înșiși producătorii se tem de răspundere? Astfel, AstraZeneca, compania farmaceutică care va livra statelor membre, într-o primă fază, 300 de milioane de doze de vaccin anti Sars-Cov-2, a cerut sa fie exonerată de daune în cazul în care utilizatorii vor solicita despăgubiri pentru că au avut efecte adverse după administrarea vaccinului. Totodată, este îngrijorător faptul că firmele producătoare au încheiat acorduri de imunitate cu guvernele statelor cărora le vor livra vaccinul, transferând acestora întreaga responsabilitate privind efectele adverse.

  7. Ne întrebăm, cum va funcționa libertatea de a alege, în cazul în care neefectuarea vaccinului va duce la pierderea locului de muncă, interzicerea deplasărilor sau a accesului la educație? Orice formă de constrângere ar intra în contradicție cu Legea drepturilor pacientului 46/2003 care prevede, la cap. 3, art. 13, că „pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa.” De asemenea, s-ar încălca și dreptul la libertatea conştiinţei, consacrat de art. 29 din Constituţia României, precum și dreptul fundamental la educație, prevăzut în Constituţia României, la art. 32, alin 1: „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.”

V. UTILIZAREA VACCINURILOR PRODUSE PE LINII CELULARE UMANE

Utilizarea vaccinurilor produse pe linii celulare umane este suspectată ca fiind implicată în explozia incidenței autismului din ultimii 30 de ani. Numeroase studii științifice afirmă că există corelații statistice și epidemiologice între contaminarea genetică a gazdei cu material genetic străin și modificările moleculare și variațiile epidemiologice ale patologiilor din spectrul autist.

Faptul că cetățenii români (creștini în proporție de peste 90%) urmează a fi vaccinați fără a fi informați asupra acestor aspecte (medicale, etice și morale) ale acestor vaccinuri constituie o gravă încălcare a drepturilor lor, la vicierea consimțământului lor informat. Astfel consimțământul lor este lovit de nulitate, nefiind informat, nici în cunoștință de cauză, iar medicii vaccinatori se află în situații de malpraxis.

Ne exprimăm dezaprobarea în legătură cu folosirea vaccinurilor produse cu ajutorul celulelor umane din fetuși avortați, procedeu care intră în contradicție nu doar cu viața morală creștină, ci cu însăși conștiința umană. Astfel, ridicăm aici mai multe obiecții bioetice și morale față de utilizarea celulelor de copii avortați în dezvoltarea și producerea vaccinurilor. Considerăm că viața umană începe la concepție, omul fiind o persoană cu toate drepturile din prima secundă, așa cum statuează dreptul roman, care stă la baza întregului sistem de drept european și avortul este în consecință o crimă. Cu atât mai mult, folosirea fetușilor avortați rănește conștiința umană, fiind inacceptabilă din punct de vedere bioetic, moral și creștin, dincolo de orice scopuri nobile și rezultate ce pot fi invocate.

Amintim că și reprezentanții bisericii condamnă utilizarea țesuturilor fetale în producerea vaccinurilor. Astfel, arhiepiscopii australieni creștini s-au exprimat împotriva vaccinului pentru coronavirus al Universității Oxford, afirmând că recoltarea „țesutului fetal este ceva profund imoral”.

Episcopul catolic tradiționalist Athanasius Schneider: creștinii trebuie să refuze vaccinul Covid din fetuși avortați, chiar dacă va însemna martiriul. „Dacă vaccinul va fi impus, vom intra în timpul Apocalipsei.”

Mitropolitul cipriot Neofit de Morfou și-a exprimat recent public dezacordul față de vaccinarea anti-Covid 19: „Exprim public dezacordul meu în privința anunțului care recomandă credincioșilor să se vaccineze împotriva coronavirusului, și îmi exprim reținerile în privința substanțelor componente și a modului în care acționează anumite vaccinuri care au fost pregătite sau sunt în pregătire de anumite companii farmaceutice. În plus, consider că încurajarea vaccinării este pripită, deoarece sunt acceptate din start vaccinuri ale căror compoziție și efecte secundare nu le cunoaștem și care este posibil să conțină material genetic artificial creat, care poate să provoace efecte negative asupra organismului uman, așa cum au subliniat în mod fundamentat anumiți oameni de știință.”

Și în spațiul românesc se remarcă ierarhi care refuză implicarea în viitoarea campanie de vaccinare, îndemnând la prudență și accentuând asupra necesității informării prealabile a populației cu privire la conținutul noilor vaccinuri. Astfel, propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte de a implica preoții în campania de convingere a oamenilor să se vaccineze anti-Covid nu a fost agreată de ÎPS Teodosie Snagoveanu, arhiepiscopul Tomisului, care a declarat că nu va susține vaccinarea atâta timp cât nu se vor face analize ale vaccinului de către organisme independente:

„Noi nu ne apucăm să facem campanie pentru vaccinare, că nu acesta este rolul nostru. Noi nu facem propagandă politică și nu suntem un vehicul de transmitere a acestui mesaj. Mai întâi trebuie să cunoaștem ce conține acest vaccin. Noi nu luăm nimic cu ochii închiși. Atât de prudenți trebuie să fim. Mai întâi trebuie să ne documentăm și să știm sigur. Întâi să vedem ce este, nu luăm nimic fără să ne punem la curent. Există frici în societate foarte copleșitoare. Oamenii întreabă ce să facă, dar le spunem că nu este obligatoriu. Și noi nu recomandăm ce nu cunoaștem. Nu putem face asta până nu se face o analiză pertinentă a vaccinului, trebuie să existe niște specialiști neutri, oameni cu frică de Dumnezeu printre medici, care au conștiință. Mai întâi trebuie să verificăm, apoi să recomandăm. Pentru că noi lucrăm cu adevărul, care este de la Dumnezeu, acesta este invincibil, nealterat vreodată, dar cele materiale pot fi oricând alterate și nu știm ce pot lovi. Vom cere analiză chimică de laborator să vedem ce conține. Nu vedeți că și măștile au fost falsificate? Și de unde știm noi că vaccinul nu va avea efecte adverse peste 10 ani sau mai puțin? Am ascultat specialiști care au spus că, dacă nu se lasă o perioadă de testare, nu ai siguranță. Dar politicienii ne spun că ne dau ce este mai bun, dar nici ei nu știu ce dau”, a precizat arhiepiscopul Tomisului.

În concluzie, considerăm că decizia de a vaccina populația cu vaccinuri insuficient testate, bazate pe tehnologii controversate, inacceptabile din punct de vedere bioetic, moral și creștin, fără studii clinice, fără cunoașterea efectelor adverse și fără o informare prealabilă a cetățenilor reprezintă un act ilegal, neconstituţional şi abuziv, care pune în pericol sănătatea populației, reprezentând totodată un afront adus drepturilor și libertăților cetățenești.

Românii nu vor să fie cobaii nimănui! Opriți experimentele pe români! Numai Adevărul ne poate face liberi, iar în afara lui riscăm primejdia autodistrugerii!

 

FEDERAȚIA ORGANIZAŢIILOR ORTODOXE PRO VITA DIN ROMÂNIA

Președinte,

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

 

Notele sunt disponibile pe: Bucovinaprofunda.com

 


Ce NU se spune în discursul oficial despre vaccinurile anti-Covid
 

Comitetul național de coordonare a activităților privind vaccinarea împotriva Covid-19 în România a emis o broșură publicitar-informativă, cu multe probleme pe această temă. Ca și întreg discursul public oficial, această broșură conține informații incomplete, face o informare selectivă, omite riscurile, nu este onestă și se constituie ca instrument tendențios de influențare a deciziei,de a smulge fraudulos consimțământul populației, încălcând acte normative, etica și deontologia medicală și jurnalistică. Să luăm pe rând câteva aspecte.

Nu se spune în broșură că aceste vaccinuri sunt experimentale, incomplet testate. Studiile clinice pentru evaluarea vaccinurilor mARN create de Pfizer au fost aprobate să includă 43931 participanți, iar studiile sunt programate să continue până în 2023. Descrierea studiilor clinice este publică pe pagina oficială ClinicalTrials.gov. Ele au primit autorizații de utilizare de urgență sau condiționată atât în SUA, cât și în Europa, pe baza rezultatelor preliminare obținute după doar câteva luni de la începerea studiilor.

Este foarte important de precizat că autorizația de utilizare de urgență sau condiționată nu înseamnă că vaccinurile au fost aprobate pentru utilizare pe scară largă; aprobarea definitivă (acordarea licenței în SUA, respectiv autorizarea standard în UE – n.n.) a vaccinurilor se poate face numai la completarea studiilor, în 2023 (În UE, după cel puțin un an -n.n.). Fără aprobare, vaccinurile sunt încă în studiu, deci experimentale.

Nu se spune în broșură că acest vaccin NU împiedică transmiterea de la om la om, nu a fost gândit sau cercetat pentru acest scop, după cum scrie in descrierea oficială emisă de EMA (European Medicines Agency).

Rețineți! Acest vaccin NU are efect de oprire a epidemiei la nivelul societății, vizează DOAR protecția individuală, deci miza epidemiologică și de sănătate publică a lui este nulă. Nu va eradica virusul, nu va opri epidemia, nu va duce la întoarcerea la normal a societății.

Nu se spune în broșură că nu s-au efectuat studii de genotoxicitate (capacitatea de a cauza daune materialului genetic, de a genera mutații genetice), nici de carcinogenitate (capacitatea de a induce cancer), după cum se menționează în prospectul oficial (la pagina 9), deși acest vaccin introduce în corpul uman un fragment modificat de ARN străin, crescând riscul unor mutații genotoxice sau carcinogene.

Nu se spune în broșură faptul că nu știm dacă aceste vaccinuri vor salva vieți. Testele clinice nu sunt făcute ca să calculeze reducerea numărului de internări, de decese și a cazurilor cu complicații care ajung în secțiile de ATI, parametri care ar interesa maximal. Găsim în British Medical Journal o foarte bună analiză critică a designului studiilor clinice, în articolul Will Covid-19 vaccines save lives? Current trials aren’t designed to tell us, semnat de Peter Doshi, editor asociat BMJ. O altă critică a studiilor clinice privind siguranța și eficiența vaccinurilor Covid o găsim la Dr. William Haseltine, profesor de Sănătate publică la Harvard. Într-un articol din Forbes, Dr. Haseltine constată că designul studiilor este conceput după standarde minore, făcute tocmai pentru a fi trecute de noile vaccinuri.

Nu se spune în broșură faptul că acest(e) vaccin(uri – Moderna, Pfizer – n.n.) utilizează în faza de testare celule obținute de la embrioni umani avortați. Acest fapt concret este menționat și în Raportul oficial al Institutului European de Bioetică din noiembrie 2020. Sunt date și fapte concrete din surse publice, recunoscute și de firmele producătoare.

Nu se spune în broșură că au existat obiecții și semnale de alarmă emise de oameni de știință de talie mondială privind riscurile acestui vaccin. Petiția către EMA inițiată de Dr. Michael Yeadon și Dr. Wolfgang Wodarg cerea suspendarea imediată a studiilor pe oameni a vaccinului Pfizer. Riscurile menționate in această petiție sunt suficient de grave și de bine documentate pentru a fi puse în balanță cu presupusele beneficii ale vaccinului: riscul celor vaccinați de a dezvolta o formă mai gravă de Covid, amplificată de anticorpii existenți (ADE), riscul reacțiilor autoimune postvaccinale care ar putea duce la infertilitatea femeilor vaccinate și alte riscuri.

Nu se spune în broșură faptul că firma colos Pfizer are o istorie plină de fraude, experimente medicale finalizate cu morți și oameni schilodiți. În 2001, firma Pfizer a fost găsită vinovată de cea mai mare fraudă din istoria asistenței medicale americane și a primit cea mai mare amendă penală impusă vreodată, 2.3 miliarde de dolari.

Nu se spune în broșură dacă producătorii își asumă răspunderea pentru viitoarele reacții adverse. Nu se spune nici faptul că aceste companii farmaceutice chiar au cerut explicit să fie exonerate de culpabilitate și de obligația despăgubirilor.

Broșura încalcă Normele pentru evaluarea și avizarea publicității la medicamente de uz uman reglementate de  Ordinul Ministerului Sănătății Nr. 194 din 23 februarie 2015. Acest Ordin prevede la Articolul 52, pct. 8: „Este interzisă difuzarea de materiale publicitare pentru medicamente sau tratamente prezentate sau recomandate de profesioniști în domeniul sănătății, organizații academice, științifice, fundații, de personalități ale vieții publice, culturale, științifice, sportive sau de alte persoane care, datorită celebrității lor, pot încuraja consumul acestor medicamente sau folosirea tratamentelor respective.”

Nu se spune în broșură că acest vaccin are o rată neobișnuit de mare de reacții adverse. După prima doză, din cele 112.807 persoane vaccinate, 6 au avut șocuri anafilactice și 3150 de persoane (2,79%) au raportat reacții adverse. Datele sunt raportate de CDC intr-un document oficial, disponibil pe site-ul guvernamental american.

Broșura se poate încadra la publicitate înșelătoare, sancționată prin același Ordin 194 al Ministerului Sănătății, cât și prin  Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Broșura afirmă că vaccinarea este sigură, fără să numească nicio reacție adversă, deși in prospectul oficial sunt menționate 13 tipuri de reacții adverse, de la febră la paralizie de nerv facial și șoc anafilactic. Dar, datorită testărilor insuficiente, acest vaccin este supus  monitorizării suplimentare pentru a identifica viitoarele reacții adverse, nemenționate in acest prospect ințițial și provizoriu.

Din toate aceste motive credem că se impune oprirea circulației acestei publicații înșelătoare. Se impune de asemenea limpezirea discursului public oficial prin menționarea și a aspectelor negative sau riscante legate de vaccinarea anti Covid-19. Altfel considerăm că discursul oficial vizează manipularea populației și nu informarea completă și imparțială (cu bune și rele), având alte interese decât cele ce țin de sănătatea publică, iar cei care răspândesc astfel de informații trunchiate și înșelătoare au partea lor de responsabilitate în asumarea consecințelor produse de reacțiile adverse postvaccinale la oamenii induși în eroare de acest tip de discurs.

Faptul că se uzează de reclamă și propagandă pentru a convinge populația să opteze pentru vaccinuri insuficient testate, punându-se presiune și asupra cultelor din România, ridică mari semne de întrebare și nenumărate suspiciuni. În cadrul interdicțiilor de factură teologică și liturgică din perioada stării de urgență, Biserica a suferit multe îngrădiri și umilințe, neavând dreptul să se pronunțe asupra oficierii Sfintelor Slujbe, în special a Sfintei Împărtășanii. Acum, Bisericii i se cere să se pronunțe într-o chestiune atât de controversată, cum este vaccinarea. Când au dat dovadă de onestitate autoritățile: atunci sau acum?

Această atitudine a autorităților demonstrează că miza este una exclusiv politică, iar faptul că membrii Sinodului B.O.R. sunt atât de insistent invitați să se pronunțe într-o problemă de importanță capitală denotă o criză de autoritate gravă, plasându-se orientarea și deciziile la discreția oricui din spațiul civil, medical și bisericesc, fără a se concentra toți factorii de răspundere cu interes comun spre o soluție viabilă și spre rezolvarea problemei.

În concluzie, cine își poate asuma riscurile unui experiment medical, cu implicații genetice? Unde este împreună sfătuirea, unde este consensul științific, bioetic, civic, teologic și bisericesc? Oare vom putea suporta toate consecințele unui astfel de experiment, atunci când vor apărea semnele evidente ale unei erori?

FEDERAȚIA ORGANIZAȚIILOR ORTODOXE PRO VITA DIN ROMÂNIA

CONSILIUL DIRECTOR

Se alătură demersului următoarele organizații:

Medici pentru Consimțământul Informat

Platforma Civică “Împreună” 

Alianța Părinților din România

 

Referințele sunt disponibile la sursa: cuvantulortodox.ro.




CĂRŢI NOI / Produse noi
Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia – O biografie - Nicholas Thomas Wright (CARTE)

 

Prezentare Pavel, Apostolul lui Iisus Mesia – O biografie:

Apostolul Pavel e unul din puținii oameni din lumea antică ale cărui cuvinte încă au puterea de-a sări din pagină și de-a ne sta înainte.

Într-o traducere modernă standard scrisorile lui ocupă mai puțin de optzeci de pagini. Chiar luate ca întreg, sunt mai scurte decât aproape oricare dintre dialogurile lui Platon sau tratatele lui Aristotel. Dar, pagină cu pagină, aceste scrisori au generat mai multe comentarii, mai multe predici și seminarii, mai multe monografii și disertații decât oricare alte scrieri din lumea antică.
Acest lucru ridică o serie de întrebări pentru orice istoric sau orice biograf: cine era în realitate Pavel, ce anume credea că face, care a fost natura transformării pe care a suferit-o pe drumul spre Damasc. Cum anume s-au întâmplat lucrurile? Ce a avut în plus față de alții acest om mic, hiperactiv? Cum a ajuns să vorbească, să călătorească și să scrie în acest fel cineva din mediul și cu educația sa, care a produs sfinți și erudiți, dar pe nimeni ca el? Aceasta e provocarea cărții de față: să intre înăuntrul minții, înțelegerii, ambiției (dacă acesta e cuvântul corect) lui Pavel Apostolul, cunoscut anterior drept Saul din Tars. Ce anume l-a motivat în adânc?
Pavel stă în fața lumii noastre, așa cum a stat și în fața lumii lui: cu întrebări și provocări. Această carte, o biografie a lui Pavel, e o încercare de a aborda aceste întrebări. Sper că va limpezi și provocările.

N.T. Wright

CUPRINS

Partea I - Începuturile

Zelul

Damasc

Arabia și Tars

Antiohia

Partea II - Crainic al Regelui

Cipru și Galatia

Antiohia și Ierusalim

În Europa

Atena

Corint I

Efes I

Efes II

Corint II

Ierusalim din nou

Partea III - Marea, marea

De la Cezareea la Roma - și mai departe?

Provocarea lui Pavel

Tabel cronologic

Lista hărților

Detalii despre carte / COMANDA



ABC învăț să scriu - Mara Neacsu (CARTE)
 
Prezentare ABC învăț să scriu:

ABC invat sa scriu se adreseaza copiilor ce abia pasesc pe calea invatarii scrisului. Prin exercitii usoare, invatarea scrisului devine o sarcina usoara si placuta. Calatoria incepe liniute si bastonase, literele isi dezvaluie si ele secretele in paginilie minunate ale acestei carti, iar la sfarsit copiii vor putea exersa scrisul!

Detalii despre carte / COMANDA



Chipurile umilinței. Amintiri, destăinuiri, mărturii: Grigore Leșe - Razvan Bucuroiu (CARTE)
 

Prezentare Chipurile umilinței. Amintiri, destăinuiri, mărturii: Grigore Leșe:

- coperti cartonate

- hartie lucioasa
- imagini alb-negru

Îl cunosc de ceva vreme pe Grigore, de destul de mult timp încât să mă fi acomodat pe deplin cu felul său de a fi, de a vorbi, de a lucra și de a glumi. În Televiziunea Română este cunoscut ca un om exigent, tipicar în ale meseriei, insistent pe detalii, inflexibil la standardul de calitate stabilit de el - și câte și mai câte. Și da, recunosc, așa e! Dar nu e numai așa, căci el nu e doar cum îl văd unii dintre cei cu care lucrează direct, la emisiuni. Grigore este/ poate fi cu totul altfel, diferit - însă numai când se arată. Căci despre aceasta este vorba în cartea de faâă: despre faptul că maestrul a acceptat să mi se arate în dor și-n lacrimă. Și astfel se arată întregii lumi românești prin volumul de față.

Detalii despre carte / COMANDA



Creștinism și democrație în Constituție și în viața socială - Dr. Marius Andreescu (CARTE)
 
Prezentare Creștinism și democrație în Constituție și în viața socială:

“Nu uita că porunca creștină este să iubești pe aproapele ca pe tine însuți. Aceasta nu însemnează, că pe tine însuți să te neglijezi, să nu te aperi de cei care ca niște lipitori, îți sug vlaga, să le cedezi vatra și pământul, să-ți părăsești căminul, să-ți corcești limba, să-ți înveninezi sufletul, să-ți lepezi comorile sufletului, iubirea de patrie, de tron, de credință, de datini și de propria-ți viață națională cu toate ale ei” – Patriarhul Miron Cristea

„Mulțimea care cercetează pe alocurea bisericile este un semn că mileniul trei va fi un mileniu profund religios. Tehnica se va dezvolta într-un mod foarte mare, înspăimântându-i pe oameni, știința de asemenea va face mari progrese, fără însă să le aducă liniște și bucurie. Oamenii nu vor fi fericiți, ei vor fi tot mai neliniștiți și mai chinuiți de propriile invenții și cu toate acestea omul va simți nevoia de religie, de credință, de o viață mai liniștită și pe toate acestea oamenii le vor găsi în biserică, în sfintele biserici divine prin care vor simți că se apropie de lumea spirituală, de lumea în care este prezentă lumina lui Dumnezeu.” - ÎPS Justinian al Maramureșului și Sătmarului

„Oamenii de astăzi, inclusiv guvernanții, nu cunosc sau nu iau în seamă dreapta credință ortodoxă și mai ales o ponegresc, încearcă să o limiteze considerând-o o formă desuetă și neavenită de manifestare socială. Sunt desconsiderate cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos: ’Fără Mine nu puteți face nimic’’ (Ioan 15,5). Noi considerăm că opera de interpretare și aplicare a Constituției poate fi ridicată la înălțimea valorilor ortodoxe milenare a poporului român fără ca prin aceasta caracterul laic al statului și dreptului să fie știrbit.” – Dr. Marius Andreescu

Detalii despre carte / COMANDA



Pedagogia lui Dumnezeu - Mitropolit Hierotheos Vlachos (de Nafpaktos) (CARTE)
 
Prezentare Pedagogia lui Dumnezeu:

Cele ce se săvârșesc în cadrul Bisericii sunt taine și omul nu le poate tâlcui cu rațiunea sa căzută. Viața în sânul Bisericii este trăită și cunoscută cu ajutorul altor simțuri, al celor duhovnicești.

Una dintre aceste taine este și nașterea din nou duhovnicească a omului. Desigur, nașterea din nou, „nașterea de Sus”, este dăruită omului prin Sfântul Botez, dar ea se continuă pe parcursul întregii sale vieți. Omul străbate multe trepte, trece prin mai multe stadii. De obicei, această naștere din nou se manifestă prin pocăință și rugăciune. Dumnezeu îl călăuzește pe om prin pedagogia Sa dumnezeiască spre a ajunge la desăvârșita părtășie cu Sine. Aceasta este ceea ce numim paideia dumnezeiască.
Prin această carte aș vrea să dăruiesc, spre încredințare și mângâiere, câteva cuvinte din în­văță­tura Sfinților Părinți despre această călăuzire a omului de către Dumnezeu. Într‑o epocă stăpânită de confuzie, învățătura Sfinților Părinți, care este însăși expresia vieții Bisericii, rămâne singura ieșire din impasul în care ne aflăm.

Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului

CUPRINS

Introducere
Paideia dumnezeiască
Cea dintâi cercetare a Harului
Retragerea Harului - calea prin pustiu
Venirea din nou a Harului
Detalii despre carte / COMANDA


Emoții, afecte și sentimente în istorie - Emanoil Babus (CARTE)
 
Prezentare Emoții, afecte și sentimente în istorie:

În ultimul sfert de secol, neuroștiințele, ­antropologia și psihologia au redefinit statutul emo­ți­ilor ce păreau despărțite de raționalitate. Ele au devenit un subiect de investigare și o sursă de cunoaștere. Pornind de la această premisă, paginile de față vor încerca să desprindă din evenimentele majore ale unei perioade, bine definite cronologic, principalele emoții pe care le‑au avut cei care au trăit într‑un spațiu politic și reli­gios flexibil, pentru a pune în dialog științele contemporane cu gândirea și mentalitățile unui imperiu care a supraviețuit mai mult de un mileniu: Bizanțul.

Dificultățile sunt majore: vocabular limitat, lexicul afectiv se schimbă de la o limbă la alta, o listă stabilă a afectelor care să întrunească unanimitatea cercetătorilor este greu de stabilit, nu sunt ușor de distins diferitele sensuri ale afectivității: emoții, sentimente, temperamente, fire. Și să nu uităm că emoția și viața afectivă constituie un subiect dificil pentru orice tip de anchetă istorică, pentru că fenomenul urmărit este efemer.
Am încercat, din această perspectivă, să analizez o anumită pe­rioadă din ­Istoria Bizanțului, și anume, epoca împăratu­lui Alexie I Comnenul (1081‑1118). Ce putem cunoaște de­spre viața și structura sa afectivă, ce legături a avut cu apropiații și cu supușii, dar mai ales despre ritualizarea emoțiilor pentru o construcție statală legitimatoare pe plan intern și extern puteți găsi răsfoind paginile acestei cărți.

Pr. Emanoil Băbuş

Detalii despre carte / COMANDA



Despre lucrurile de pe urmă - Mitropolitul Antonie de Suroj (CARTE)
 
Prezentare Despre lucrurile de pe urmă:

Există clipe, binecuvântate sau tragice, când o persoană pe care o cunoşteam ni se revelează în­tr‑o lumină, adâncime şi frumuseţe nespuse, pe care înainte nici nu le‑am fi putut bănui.

Acest lucru se petrece când ni se deschid ochii, într‑o clipă de curăţie a inimii; pentru că cei curaţi cu inima pot vedea nu numai pe Dumnezeu Însuşi, ci şi chipul Lui – lumina care străluceşte în întunericul unui suflet omenesc şi al vieţii omeneşti, chip pe care îl putem vedea atunci când inima noastră găseşte odihnă, când prin ea trece lumina, când e curăţită.
Mai sunt şi clipe când descoperim pe cineva, pe care credeam că îl cunoaştem bine, într‑o lumină nouă – printr‑o revelaţie –, când cineva străluceşte de bucurie, de dragoste, de chemarea de a I se închina lui Dumnezeu şi de a‑L adora, când cineva a ajuns la o adâncime a suferinţei, la o răstignire, când suferinţa însăşi e curăţită şi nu mai rămâne în ea nici o urmă de ură, de neîmpăcare, de amărăciune, nici o urmă de rău, când ea iese la lumină curată, după cum a strălucit, nevăzută atâtora, şi suferinţa Domnului Hristos pe cruce.

Mitropolitul Antonie

Detalii despre carte / COMANDA



Nu vă temeți, nu există moarte - *** (CARTE)
 
Prezentare Nu vă temeți, nu există moarte:

Noi, creștinii, Îl urmăm pe Hristos, Care ne‑a spus: „Voi sunteţi din lumea aceasta. Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8, 23). Adevărata patrie și sensul cel adevărat al vieții noastre sunt într‑o altă lume, la care nu se poate ajunge decât pe calea descoperită nouă de Domnul, care nu e atât de departe, dincolo de constelații, nici un misticism lipsit de sens, cum cred unii, ci înlăuntrul nostru. A năzui către această lume nu înseamnă să ne grăbim, așadar, către stele, în spațiul infinit, în necunoscutul de sori și constelații.
Cartea de față e lămuritoare pe deplin, pentru orice creștin, în privința vieții veșnice și a învierii, a faptului că prin Hristos moartea este biruită. Ea ne arată că nu trebuie să ne ­temem vreodată de moarte câtă vreme viețuim în lumina harului și a poruncilor celor dumnezeiești, împreună cu Hristos, Biruitorul ei atotputernic.

CUPRINS

Despre sensul vieții creștine
Însemnătatea și universalitatea credinței în nemurire
Moarte și nemurire. Despre sinucigași
Starea sufletelor după moartea trupului
Atitudinea creștină față de moarte
Despre moartea copiilor
Despre pomenirea celor adormiți și milostenii
Trăirea cea după Dumnezeu
Despre moarte și viața veșnică
Moartea
Originea morții
Lămuriri
Binecuvântatul scop al morții
Mântuitorul Iisus Hristos - Învierea și Viața
Detalii despre carte / COMANDA


Spiridușul Mură și mierla din miezul iernii - Feridun Oral (CARTE)
 
Prezentare Spiridușul Mură și mierla din miezul iernii:

- Coperti cartonate.

- Hartie lucioasa
- pagini ilustrate color.

Spiridușul Mură și mierla din miezul iernii – o carte despre grija față de ceilalți”, una dintre cele mai frumoase povești despre prietenie și solidaritate, a câștigat premiul II la concursul UNESCO Noma în Japonia.

Cartea se adresează copiilor cu vârsta peste 3 ani.

Această poveste ne învață:

Că orice sfârșit poate însemna un nou început;
Bunătatea și compasiunea pot fi salvatoare pentru cei neajutorați;
Ocrotirea naturii este primul pas pentru a cultiva toleranță și înțelegere;
Micuța mierlă a rămas peste iarnă în cuibul în care s-a născut, fiindcă nu a putut migra alături de celelalte păsări. Un copac bătrân și Spiridușul Mură fac tot posibilul pentru a proteja micuța pasăre rămasă în urmă.

Spiridușul Mură a luat pasărea acasă pentru a o ajuta să treacă mai ușor peste iarna grea. Dar, când s-au întors la copacul îndrăgit, au descoperit ceva complet neașteptat.

Împreună vom descoperi minunata poveste despre prietenie și grija față de ceilalți.

 

Despre autor

Feridun Oral s-a născut în Kinkkale, Turcia, în 1961. A absolvit Facultatea de Arte din cadrul Universității Marmara în 1985. Ilustrează cărți pentru copii – scrise de el sau de alți autori. A participat la numeroase expoziții, bienale și concursuri atât în țară, cât și în străinătate, iar cărțile sale au fost publicate în Turcia și peste hotare. A primit un premiu onorific la Bienala Ilustratorilor Europeni cu lucrarea sa „Düş Kediler“ („Pisicile visătoare“) în Japonia.

Pe lângă ilustrațiile din cărți pentru copii, artistul a participat la numeroase expoziții de pictură, sculptură și ceramică și continuă să lucreze în atelierul său din Istanbul.

Alte cărți scrise sau ilustrate de Feridun Oral publicate de editura Didactica Publishing House sunt: ”Luna și iepurașul. Poveste despre teama de întuneric”, “Mesajul păsărilor către inimile copiilor”, “O șoaptă în zăpadă” si “Spiridușul Mură și mierla din miezul iernii. O poveste despre grija față de ceilalți”.

Detalii despre carte / COMANDA



Ideile au consecințe - Richard Weaver (CARTE)
 
Prezentare Ideile au consecințe:

CUPRINS

Sentiment fără sentimentalism
Distincție și ierarhie
Fragmentare și obsesie
Egocentrismul în muncă și artă
Marele stereopricon
Psihologia copilului rasfățat
Ultimul drept metafizic
Puterea cuvântului
Evlavie și dreptate

La Anacronic va apărea (n.r. a apărut deja) în câteva zile o carte radicală, un manifest conservator lipsit de orice concesie și complezență față de lumea modernă și față de avansurile sale tehnologice, care sunt numite la un moment dat – într-un mod cât se poate de grăitor -”eflorescența splendidă a descompunerii”.

E vorba de cartea profesorului american Richard M. Weaver, Ideile au consecințe (Ideas Have Consequences), apărută la Chicago în 1948, într-o epocă în care rănile încă deschise ale războiului resuscitau vechiul sceptiscism față de natura umană, punând vremelnic în umbră etosul progresist. În această nouă ambianță, tânărul profesor de retorică și literatură engleză, scria o carte neobișnuită, propunându-și să traseze, nici mai mult nici mai puțin, decât declinul dramatic al omului occidental din ultima jumătate de mileniu. În viziunea sa, o alegere ideatică greșită produsă către finele Evului Mediu avea să conducă civilizația occidentală pe drumul unui materialism radical, îndepărtând-o de adevăratele surse ale creativității sale.

Richard M. Weaver trece drept unul dintre reprezentanții de seamă ai conservatorismului american din secolul trecut, dar cine se așteaptă să găsească în această carte o critică modestă a industrialismului ori poate un elogiu al vieții simple la fermă va fi dezamăgit. Cu siguranță că educația sa ca și ”frugalitatea” felului său de a fi, evocată de marele său admirator Russel Kirk, îl apropiau de valorile agrariene ale Sudului, dar ”Ideile au consecințe” au o ambiție infinit mai mare. Cartea cuprinde aproape 1000 de ani de istorie occidentală în mai puțin de 200 de pagini dense, care trasează drumul omului de la vârsta de aur a ”visului metafizic” din perioada Evului Mediu până la vârsta de fier a epocii moderne. Iată ce spune cu propriile sale cuvinte, într-una din numeroasele fraze cu vocație de aforism: ”Omul creat după chipul divin, protagonistul unei mari drame în care se juca chiar soarta sufletului său, a fost înlocuit de umilul om-animal avid de bunuri de consum”. Richard M. Weather ne vorbește despre despre prăbușirea civilizației occidentale din orizontul adevărului revelat în ceea ce el numește – cu un curaj rar întâlnit în epoca modernă – abisul ”idioției morale”.

Autorul american ne avertizează că a scris la rândul său o carte despre declinul Occidentului. O aluzie, desigur, la monumentala lucrare a lui Oswald Spengler scrisă cu 30 de ani mai devreme. Dar profesorul de la Chicago nu urmează calea gânditorului german, ci una total diferită, ancorată în istoria ideilor. Dacă Spengler căuta explicit o logică a istoriei (”o structură metafizică”) de natură să îngăduie previziuni și să explice diferitele etape ale devenirii unei culturi, Weaver crede că omul este liber de orice determinism și că absolut tot ceea ce i se întâmplă reprezintă consecințele directe ale alegerilor sale. Dacă Spengler decretează o necesitate istorică care se împlinește fatalmente cu participarea individului sau împotriva lui, Weaver gândește în termenii teologiei creștine, interpretând istoria ca formă a unei ”căderi” sau a unei greșeli originare. Am putea crede, de fapt, că profesorul american vorbește despre o a doua Cădere, una pe care o plasează de astă dată în Evul Mediu european în perioada marii dezbateri scolastice despre natura universaliilor.

Dar ce s-a întâmplat acum 7-800 de ani de natură să provoace o deturnare catastrofală a istoriei omului? Și, mai ales, care sunt simptomele decăderii sale?

Ne oprim deocamdată aici. Nu înainte totuși de a observa prăpastia care separă această ”istorie a omului” de cărțile la modă de la începutul acestui mileniu, ca de pildă succesul global al lui Yuval Noah Harari cu al său ”Sapiens: o scurtă istorie a umanității”, din 2014. Viziunea biologistă asupra omului a triumfat total într-o istorie care ignoră orice orizont metafizic. În optica unui Harari, ”animalul neînsemnat” ivit prin hazardul materiei cu vreo 3 milioane de ani în urmă a devenit stăpânul planetei și tinde să se tranforme într-un zeu. Iată cum progresismul Whig vituperat de Weaver a atins punctul său culminant și a trecut chiar dincolo de el într-o critică a specismului.

Să observăm ceva: cartea lui Harari nu poate da seama de gândirea lui Weaver în timp ce acesta din urmă, deși scria cu 70 de ani mai devreme, îl conține pe Harari integral și i se adresează la tot pasul. E pur și simplu o dovadă a sărăcirii intelectuale a lumii de azi și, implicit, o tristă confirmare a declinului. (Horațiu Pepine)

 

***

Un gânditor profetic

Richard M. Weaver observa încă din 1948 (de fapt, încă dinainte) că „urâciunea pustirii” s-a instalat deja în Europa Occidentală creștină. Că problema Europei este mult mai profundă și pornește de la „decizia malefică” de a abandona, începând cu secolul XIV, Cerul pentru cele pămânești.

Cele observate de el după al doilea război mondial se „desăvârșesc” în zilele noastre cu asupra de măsură. De aceea am folosit termenul de „profetic” – pentru că, atunci când Weaver face acele constatări, în 1948 nu existaseră nici anii 60 ai revoluției sexuale, nici curentele noii stângi în Universitățile și campusurile apusene și, evident, nici vorbă de corectitudinea politică sau multiculturalismul anilor 90. Nici măcar rock and roll-ul nu demarase, iar până la „Rebel fără cauză” au mai trecut 7 ani. Și totuși, cu o agerime rară a spiritului, întrevede foarte clar deznodământul.

Observațiile sale consună cu cele ale lui Alexandr Soljenițîn din celebrul discurs de la Harvard, când audiența a rămas șocată că dizidentul, în loc să laude virtuțile lumii libere, o anunța posac că se află pe același drum cu lumea sovietică din cauza umanismului secular și materialist.

Weaver este absolut necesar pentru a înțelege adecvat problema Occidentului dintr-o perspectivă conservatoare. Prea adeseori tindem să preluăm necritic discursul „de dreapta” care reduce disoluția societăților apusene din prezent la ofensiva ideologică a stângii, de unde și falsa apărare a civilizației prin clamarea valorilor liberale clasice ale proprietății, libertății, pieței libere, statului minimal. Și, dacă e adevărat că asistăm astăzi la un soi de revenire a refulatului marxist în societățile unde nu se putuse manifesta când a apărut, la fel de adevărat este că originile disoluției sunt mult mai adânci, sunt structurale și se regăsesc în cotiturile de gând de după marea dispută medievală dintre nominaliști și realiști.

În acest sens, profunzimea lui Weaver aduce aminte de penetranta analiză a lui Eugene (viitorul părinte Serafim) Rose, care, în Nihilismul. Rădăcina Revoluţiei în epoca modernă, arată că originile nihilismului se regăsesc adânc în nucleul modernității apusene. Dar, pe când Rose își începe istoria nihilismului cu liberalismul clasic anglo-saxon, Weaver developează sensul transformărilor conceptuale anterioare care au făcut posibilă apariția liberalismului și a doctrinelor modernității și postmodernității. (Anghel Buturugă)

Detalii despre carte / COMANDA



Mitropolitul cărturar. Viața Sfântului Grigorie Dascălu, povestită copiilor (conține CD) - Brandusa Vranceanu (CARTE)

 

Prezentare Mitropolitul cărturar. Viața Sfântului Grigorie Dascălu, povestită copiilor (conține CD):

- Hartie color, lucioasa.

Copii frumoşi, cărticica aceasta ne poartă spre anii de început ai secolului al XIX-lea, ani în care Ţara Românească a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unul dintre cei mai de seamă Mitropoliţi ai ei, astăzi trecut în rândul Sfinţilor: Sfântul Grigorie, de la Mănăstirea Căldăruşani!

A fost un ierarh atât de învăţat, atât de iubitor de carte şi de rugăciune, încât a rămas în amintirea şi conştiinţa oamenilor, peste vremi, cu supranumele de Dascălu. Haideţi, să îl cunoaştem, să îi aflăm potecile pe care şi-a purtat paşii smeriţi, prin viaţă, şi, astfel, să ne putem apropia mai cu evlavie şi cu recunoştinţă de sfintele sale moaşte, la Căldăruşani, când vom merge, la închinare!

Detalii despre carte / COMANDA



Microbul, acest necunoscut - P. V. Marchesseau (CARTE)
 
Prezentare Microbul, acest necunoscut:

Microbul, aceasta fantoma fara dinti, acest varcolac al stiintei, acest inocent este acuzat de toate crimele...

Pentru multi savanti descoperirile lui Pasteur se bazeaza pe observatii incomplete si interpretari inexacte. Vaccinurile si serurile sunt inutile sau periculoase sau si una si alta la un loc? …microbul nu exista in afara fiintelor vii, acestea fiind de natura bacteriana. Microbul, intr-un cuvant, este un component al oricarei celule vii.
…„Terenul este totul, microbul nu este nimic.” Aceasta fraza a spus-o Pasteur insusi, in ultimele zile ale vietii sale. De altfel, acesta a adaugat: „Claude are dreptate”, vorbind despre Claude Bernard, fondatorul medicinei experimentale stiintifice, care ajunsese la concluzii contrare teoriei lui. Parintele microbiologiei agresiunilor pare, astfel, sa fi indicat calea ce trebuie urmata…
Adevarata sanatate ia in deradere microbii, iar arta de-a o dezvolta nu se gaseste in chimie, ci in cultivarea terenului organic si a unei alimentatii cme cu legile speciei (umane, in cazul nostru).
 
CUPRINS
 
Agresiune, Mutație sau Rezistență?
Ce sunt microbii?
Concepția lui Pasteur (Microbiologia Agresiunilor)
Conceptia adversarilor lui Pasteur (Microbiologia Mutațiilor)
Concepția Naturopată (Microbiologia Rezistențelor)
Detalii despre carte / COMANDA


¤ Anne din Ingleside vol. VI - L.M. Montgomery (CARTE)
 
Prezentare ¤ Anne din Ingleside vol. VI:

Anne este mamă a 6 copii (3 băieţi şi 3 fete). Viaţa, la Ingleside, noua lor casă, în care s-au mutat, după ce au plecat din Căsuţa Visurilor, e permanent plină de surprize, aventuri şi boacăne ale celor mici. Cu multă dragoste, înţelepciune şi minunatul simţ al umorului, care nu a părăsit-o, Anne, susţinută de credincioasa Suzana, reuşeşte să ţină cârma „corabiei“ familiei Blythe, conducând-o printre stâncile şi vârtejurile neaşteptatelor întâmplări cotidiene. Inutil de adăugat că toţi copiii o adoră!

Gilbert este recunoscut, unanim, ca unul dintre cei mai buni medici de pe Insula Prinţului Eduard. Tată iubitor, responsabil şi apropiat de copiii săi, este, la rându-i, foarte iubit de cei mici. Vine, însă, momentul în care Anne se întreabă dacă ea, personal, mai ocupă locul pe care l-a ocupat în inima lui Gilbert, la începutul căsniciei lor, din urmă cu 15 ani!... Nu putem afla, decât citind cartea...

Detalii despre carte / COMANDA



Drumul de Aur - L.M. Montgomery (CARTE)
 
Prezentare Drumul de Aur:

Am putea considera acest roman (deşi autoarea nu l-a numit aşa) al doilea volum al cărţii Povestitoarea, tradusă de editura noastră, în urmă cu câteva luni. Apărut în 1913, Drumul de Aur îşi construieşte intriga în jurul aceloraşi personaje – Beverley, Felix, Felicity, Cecily, Dan, Sara Stanley („Povestitoarea“), ajutorul de la fermă, Peter, şi vecina, Sara Ray. Prin ce întâmplări minunate vor mai trece copiii, care, de acum, cresc şi se transformă, încetişor, în adolescenţi, vă invităm să descoperiţi, pagină cu pagină.

Detalii despre carte / COMANDA



Ascunzătoarea micuței Zoe - David Powlison (CARTE)
 
Prezentare Ascunzătoarea micuței Zoe:

-Coperti cartonate.

- Hartie lucioasa, color.

O noua serie pentru copii cu varste intre 3 si 10 ani, bogat ilustrata si un bun punct de plecare al discutiei despre sentimentele nepotrivite care uneori ii coplesesc. Povestile, hazlii si pilduitoare, se invart in jurul a catorva familii de animale, animale care invata sa traiasca, in fiecare aspect al vietii lor, dupa invatatura Scripturii. Povestile captivante ale animalutelor vor atrage copiii si, in acelasi timp, ii vor invata cum sa dezvolte o relatie tot mai stransa cu Domnul Isus.

Această carte frumos ilustrată le aminteşte copiilor că Dumnezeu este aproape în momentele de anxietate şi teamă. Zoe, un şoricel fricos, este îngrijorată de o excursie cu clasa. Discutând cu părinţii ei, Zoe înţelege că poate apela la Dumnezeu pentru ajutor. Tatăl ei îi dăruieşte un verset din Biblie pe care ea să îl citească atunci când îi este frică. Astfel ea învaţă că îi poate spune lui Dumnezeu despre temerile ei, iar El o va asculta şi mângâia.

Aceste carti sunt construite cumva altfel decat clasicele carti pe care parintii le citesc seara copiilor. Ele sunt carti de consiliere dedicate copiilor, carti care ii ajuta sa vada, prin povesti captivante, felul in care credinta este profund legata de fiecare aspect al vietii de zi cu zi, inclusiv de durerile si gandurile lor.  Acest lucru face ca aceasta serie sa fie una unica.
David Powlison, (1949–2019) director executiv al Asociatiei Psihologilor Crestini din America.

Cand copiii nostri erau mici, le citeam in mod constant - si daca aceste carti ar fi fost disponibile, ele ar fi ajuns printre preferatele noastre. Prin simplitate dar si o doza serioasa de povesti pline de farmec, imbinand asa de frumos situatiile de viata cu harul pe care Dumnezeu il revarsa peste noi, aceste randuri au sansa de a deveni memorabile pentru fiecare copil. Textul este asa de frumos completat de catre imagini! Remarcabil! Sunt convins ca familiile tinere vor iubi aceste carti. 
D. A. Carson, profesor de Noul Testament, Trinity Evangelical School, Deerfield, IL;

Oh, imi plac la nebunie aceste carti. Fiica mea, Kim, care se lupta cu o anumita dizabilitate pur si simplu le iubeste. Intotdeauna se intinde catre ele si rade cu pofta la fiecare gluma. Le-am citit si nepotilor mei. Desenele sunt fermecatoare!
Paul E. Miller, autor al cartii O viață de rugăciune
DAVID POWLISON, Mdiv, PhD, este directorul executiv al CCEF şi consilier cu o experienţă de peste 30 de ani. Este autorul multor cărţi printre care Speaking Truth in Love, Seeing with New Eyes, Power Encounters, Reclaiming Spiritual Warfare, The Biblical Counseling Movement, Historz and Context, Good and Angry, Redeeming Anger, Irritation, Complaining and Bitterness, Making All Things New, Restoring Joy to the Sexually Broken și God’s Grace in Your Suffering. De asemenea, David este editorul cărţii The Journal of Biblical Counseling. El locuieşte la periferia oraşului Philadelphia împreună cu soţia lui, Nan.
JOE HOX a crescut la o fermă din sudul oraşului Iowa unde, ori de câte ori nu trebuia să taie ciulinii sau să hrănească porcii, desena. Toată lumea ştia, după rândurile de fân strâmbe pe care acesta le făcea, că va fi artist, nu fermier. Joe a absolvit Dordt College și a fost licențiat în Artă şi Educaţie, iar Masterul la University of Nebraska. În prezent locuieşte cu soţia şi cei patru copii în Pella, Iowa, unde este ilustrator şi profesor de artă

Detalii despre carte / COMANDA



Buster și urechile lui buclucașe - Edward Welch (CARTE)
 
Prezentare Buster și urechile lui buclucașe:

- Coperti cartonate

- Hartie lucioasa, color.

O noua serie pentru copii cu varste intre 3 si 10 ani, bogat ilustrata si un bun punct de plecare al discutiei despre sentimentele nepotrivite care uneori ii coplesesc. Povestile, hazlii si pilduitoare, se invart in jurul a catorva familii de animale, animale care invata sa traiasca, in fiecare aspect al vietii lor, dupa invatatura Scripturii. Povestile captivante ale animalutelor vor atrage copiii si, in acelasi timp, ii vor invata cum sa dezvolte o relatie tot mai stransa cu Domnul Isus.
Buster trăiește convingerea că el este cel mai rapid iepuraş de pe strada lui. Cu toate acestea, în timpul cursei lucrurile nu decurg conform planului, iar Buster se împiedică. După acea căzătură epică, sora lui mai mare, Ivy, îl ajută să îşi schimbe perspectiva asupra eşecului, astfel încât să îl privească drept o oportunitate de a creşte. Amintindu-şi de dragostea lui Dumnezeu, Buster reuşeşte să se debaraseze de opiniile celorlalţi şi să accepte realitatea: este în regulă să faci ce poti cel mai bine, și totuși să nu fii cel mai bun.

Editată de Edward T. Welch, Buster şi urechile lui buclucaşe se încheie cu o parte special dedicată părinţilor, în scopul de a-i ajuta să prezinte copiilor cum Evanghelia lui Isus Hristos ne mângâie și ne sprijină în momentele grele, în eşecuri. De asemenea, învățătura Bibliei ne ajută să înțelegem care sunt lucrurile cu adevărat importante și ne îndeamnă să ne mutăm atenția de la nevoile noastre, la nevoile celorlalți.

Această carte include şi câteva pagini din care se pot decupa versete de buzunar, care le vor aminti copiilor şi adulţilor de iubirea şi ajutorul lui Dumnezeu oferite celor ce se mai împiedică şi cad.

Aceste carti sunt construite cumva altfel decat clasicele carti pe care parintii le citesc seara copiilor. Ele sunt carti de consiliere dedicate copiilor, carti care ii ajuta sa vada, prin povesti captivante, felul in care credinta este profund legata de fiecare aspect al vietii de zi cu zi, inclusiv de durerile si gandurile lor.  Acest lucru face ca aceasta serie sa fie una unica.
David Powlison, (1949–2019) director executiv al Asociatiei Psihologilor Crestini din America.

 

Cand copiii nostri erau mici, le citeam in mod constant - si daca aceste carti ar fi fost disponibile, ele ar fi ajuns printre preferatele noastre. Prin simplitate dar si o doza serioasa de povesti pline de farmec, imbinand asa de frumos situatiile de viata cu harul pe care Dumnezeu il revarsa peste noi, aceste randuri au sansa de a deveni memorabile pentru fiecare copil. Textul este asa de frumos completat de catre imagini! Remarcabil! Sunt convins ca familiile tinere vor iubi aceste carti. 
D. A. Carson, profesor de Noul Testament, Trinity Evangelical School, Deerfield, IL;

 

Oh, imi plac la nebunie aceste carti. Fiica mea, Kim, care se lupta cu o anumita dizabilitate pur si simplu le iubeste. Intotdeauna se intinde catre ele si rade cu pofta la fiecare gluma. Le-am citit si nepotilor mei. Desenele sunt fermecatoare!
Paul E. Miller, autor al cartii O viață de rugăciune

EDWARD T. WELCH, Mdiv, PhD, este licenţiat în psihologie şi membru al Christian Counseling & Educational Foundation (CCEF). A făcut doctoratul în consiliere(neuropsihologie) la University of Utah şi studiile masterale, Master of Divinity la Biblical Theological Seminary. Edward are o experienţă de peste treizeci de ani în consiliere şi subiectele de bază abordate în scrierile sale sunt depresia, teama şi dependenţa. Printre cărţile sale se numără: Shame Interrupted, When People Are Big and God Is Small, Addictions, A Banquet in the Grave, Depression, Looking Up from the Stubborn Darkness, Crossroads, A Step-by-Step Guide Away from Fear and Anxiety, Side by side, Walking with Others in Wisdom and Love şi A Small Book about a Big Proble: Meditations on Anger, Patience and Peace.

JOE HOX a crescut la o fermă din sudul oraşului Iowa, unde ori de câte ori nu trebuia să taie ciulinii sau să hrănească porcii, desena. Toată lumea ştia, după rândurile de fân strâmbe pe care acesta le făcea, că va fi artist, nu fermier. Joe a absolvit Dordt College în Artă şi Educaţie, iar Masterul la University of Nebraska. În prezent locuieşte cu soţia şi cei 4 copii în Pella, Iowa, unde este ilustrator şi profesor de artă.

Detalii despre carte / COMANDA



Jax și coada lui nervoasă - David Powlison (CARTE)
 
Prezentare Jax și coada lui nervoasă:

- Coperti cartonate.

- Hartie lucioasa, color.

O noua serie pentru copii cu varste intre 3 si 10 ani, bogat ilustrata si un bun punct de plecare al discutiei despre sentimentele nepotrivite care uneori ii coplesesc. Povestile, hazlii si pilduitoare, se invart in jurul a catorva familii de animale, animale care invata sa traiasca, in fiecare aspect al vietii lor, dupa invatatura Scripturii. Povestile captivante ale animalutelor vor atrage copiii si, in acelasi timp, ii vor invata cum sa dezvolte o relatie tot mai stransa cu Domnul Isus.
Cu toţii devenim fustraţi când lucrurile importante pentru noi nu merg aşa cum ne dorim.
În cartea Jax şi coada lui nervoasă, întreaga familie de veveriţe experimentează acest sentiment atunci când culesul ghindelor nu merge conform planului. Deşi sunt încercaţi de mânie, Tata Veveriţă, Mama, Jax şi Caspian învaţă cât de importantă este părerea de rău, căutarea iertării, învățătura din Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea împreună.
Editată de David PowlisonJax şi coada lui nervoasă se încheie cu o secţiune specială dedicată părinţilor. Aceasta prezintă modalităţi practice prin care părinţii îşi pot învăţa copiii despre Evanghelia lui Cristos care schimbă felul în care reacţionăm atunci când lucrurile nu merg prea bine în viaţă. De asemenea, e atașată și o listă cu versete care pot fi decupate și memorate, astfel încât, în momentele de mânie, copiii și părinții să știe ce are de zis Dumnezeu cu privire la problema cu care ei tocmai se confruntă.

Aceste carti sunt construite cumva altfel decat clasicele carti pe care parintii le citesc seara copiilor. Ele sunt carti de consiliere dedicate copiilor, carti care ii ajuta sa vada, prin povesti captivante, felul in care credinta este profund legata de fiecare aspect al vietii de zi cu zi, inclusiv de durerile si gandurile lor.  Acest lucru face ca aceasta serie sa fie una unica.
David Powlison, (1949–2019) director executiv al Asociatiei Psihologilor Crestini din America.

Cand copiii nostri erau mici, le citeam in mod constant - si daca aceste carti ar fi fost disponibile, ele ar fi ajuns printre preferatele noastre. Prin simplitate dar si o doza serioasa de povesti pline de farmec, imbinand asa de frumos situatiile de viata cu harul pe care Dumnezeu il revarsa peste noi, aceste randuri au sansa de a deveni memorabile pentru fiecare copil. Textul este asa de frumos completat de catre imagini! Remarcabil! Sunt convins ca familiile tinere vor iubi aceste carti. 
D. A. Carson, profesor de Noul Testament, Trinity Evangelical School, Deerfield, IL;

Oh, imi plac la nebunie aceste carti. Fiica mea, Kim, care se lupta cu o anumita dizabilitate pur si simplu le iubeste. Intotdeauna se intinde catre ele si rade cu pofta la fiecare gluma. Le-am citit si nepotilor mei. Desenele sunt fermecatoare!
Paul E. Miller, autor al cartii O viață de rugăciune


DAVID POWLISON, Mdiv, PhD, este directorul executiv al CCEF şi consilier cu o experienţă de peste 30 de ani. Este autorul multor cărţi, printre care Speaking Truth in Love, Seeing with New Eyes, Power Encounters, Reclaiming Spiritual Warfare, The Biblical Counseling Movement, Historz and Context, Good and Angry, Redeeming Anger, Irritation, Complaining and Bitterness, Making All Things New, Restoring Joy to the Sexually Broken și God’s Grace in Your Suffering. De asemenea, David este editorul cărţii The Journal of Biblical Counseling. El locuieşte la periferia oraşului Philadelphia împreună cu soţia lui, Nan.
JOE HOX a crescut la o fermă din sudul oraşului Iowa, unde ori de câte ori nu trebuia să taie ciulinii sau să hrănească porcii, desena. Toată lumea ştia, după rândurile de fân strâmbe pe care acesta le făcea, că va fi artist, nu fermier. Joe a absolvit Dordt College cu o diplomă de licență în Artă şi Educaţie, iar Masterul la University of Nebraska. În prezent, locuieşte cu soţia şi cei patru copii în Pella, Iowa, unde este ilustrator şi profesor de artă.

Detalii despre carte / COMANDA



Caspian Supărăciosul - Edward Welch (CARTE)
 
Prezentare Caspian Supărăciosul:

 

- Coperti cartonate.
- Hartie lucioasa, color.

O noua serie pentru copii cu varste intre 3 si 10 ani, bogat ilustrata si un bun punct de plecare al discutiei despre sentimentele nepotrivite care uneori ii coplesesc. Povestile, hazlii si pilduitoare, se invart in jurul a catorva familii de animale, animale care invata sa traiasca, in fiecare aspect al vietii lor, dupa invatatura Scripturii. Povestile captivante ale animalutelor vor atrage copiii si, in acelasi timp, ii vor invata cum sa dezvolte o relatie tot mai stransa cu Domnul Isus.
Fratele lui Caspian, Jax, tocmai își sărbătorește ziua de naștere printr-o petrecere frumoasă, iar Caspian este invidios pentru toată atenția și cadourile pe care fratele lui le primește. Dintr-una într-alta, Caspian, supărat nevoie mare, ajunge să prăbușească tot cortul în care fratele său își invitase prietenii. După o asemenea ispravă, părinții lui Caspian îl vor lua deoparte și vor discuta cu el despre gelozie și efectele ei nocive. Într-un final, liniștea și bucuria își reintră în drepturi și ce bine e când totul se termină cu bine!
Cartea se încheie cu o secțiune specială în care putem învăța felul biblic în care să răspundem atunci când gelozia și invidia ne cuceresc inimile.

Aceste carti sunt construite cumva altfel decat clasicele carti pe care parintii le citesc seara copiilor. Ele sunt carti de consiliere dedicate copiilor, carti care ii ajuta sa vada, prin povesti captivante, felul in care credinta este profund legata de fiecare aspect al vietii de zi cu zi, inclusiv de durerile si gandurile lor.  Acest lucru face ca aceasta serie sa fie una unica.
David Powlison, (1949–2019) director executiv al Asociatiei Psihologilor Crestini din America.

Cand copiii nostri erau mici, le citeam in mod constant - si daca aceste carti ar fi fost disponibile, ele ar fi ajuns printre preferatele noastre. Prin simplitate dar si o doza serioasa de povesti pline de farmec, imbinand asa de frumos situatiile de viata cu harul pe care Dumnezeu il revarsa peste noi, aceste randuri au sansa de a deveni memorabile pentru fiecare copil. Textul este asa de frumos completat de catre imagini! Remarcabil! Sunt convins ca familiile tinere vor iubi aceste carti. 
D. A. Carson, profesor de Noul Testament, Trinity Evangelical School, Deerfield, IL;

Oh, imi plac la nebunie aceste carti. Fiica mea, Kim, care se lupta cu o anumita dizabilitate pur si simplu le iubeste. Intotdeauna se intinde catre ele si rade cu pofta la fiecare gluma. Le-am citit si nepotilor mei. Desenele sunt fermecatoare!
Paul E. Miller, autor al cartii O viață de rugăciune


EDWARD T. WELCH, Mdiv, PhD, este licențiat în psihologie şi membru al Christian Counseling & Educational Foundation (CCEF). A făcut doctoratul în consiliere (neuropsihologie) la University of Utah şi studiile masterale, Master of Divinity la Biblical Theological Seminary. Edward are o experiență de peste treizeci de ani în consiliere şi subiectele de bază abordate în scrierile sale sunt depresia, teama şi dependența. Printre cărțile sale se numără: Shame Interrupted, When People Are Big and God Is Small, Addictions, A Banquet in the Grave, Depression, Looking Up from the Stubborn Darkness, Crossroads, A Step-by-Step Guide Away from Fear and Anxiety, Side by side, Walking with Others in Wisdom and Love şi A Small Book about a Big Proble: Meditations on Anger, Patience and Peace.

JOE HOX a crescut la o fermă din sudul oraşului Iowa, unde ori de câte ori nu trebuia să taie ciulinii sau să hrănească porcii, desena. Toată lumea ştia, după rândurile de fân strâmbe pe care acesta le făcea, că va fi artist, nu fermier. Joe a absolvit Dordt College în Artă şi Educație, iar Masterul la University of Nebraska. În prezent locuieşte cu soția şi cei 4 copii în Pella, Iowa, unde este ilustrator şi profesor de artă.

Detalii despre carte / COMANDA



Darul tău prețios - Max Lucado (CARTE)
 
Prezentare Darul tău prețios:

Intr-o dimineata, wemmikenii descopera ca fiecare a primit un dar pretios si asta ii face foarte bucurosi.

FIECARE DAR SE POTRIVESTE PERFECT CELUI CARE L-A PRIMIT!
Pe masura ce descopera adevarata menire a acestor cadouri, ei descopera ceva mult mai minunat decat un simplu ciocan sau o simpla lingura - descopera ca pot sa-si foloseasca darurile pentru a aduce o schimbare in lume.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@porunca.agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Ianuarie-2021.doc